Constantin Virgi Gheorghiu — Ard Malurile Nistrului

Constantin Virgil 
Gheorghiu 


Constantin Virgil 
Gheorghiu 


Ard malurile Nistrului 


CUPRINS: 

Prefaţă. Drama Basarabiei. 

Drama lui Constantin Beccin. 

Plec reporter de război. 

Prizonierii. 

Cemăuţi. 

Donatorii de sânge. 

Bălţi: Evreii defilează prin faţa oraşului pe care l-au ars 45 
Oameni de pâine. 

Arde Chişinăul! 

Tighina: Ard lumânări ca la morţi pentru o femeie vie 96 
Bugeacul: Împărăţia de aur a grâului. 

Lângă cenuşă morilor de vânt. 

Ismail şi o camera de execuţie. 

Constantin Virgil Gheorghiu. 

Ard malurile Nistrului de. 

Constantin Virgil Gheorghiu. 


Din respect pentru adevărul istoric (pe care nu noi editura 
îl judecăm) cât şi pentru unui mare şi „uitat" scriitor român 
- Constantin Virgil Gheorghiu - am optat pentru varianta 
publicării textului original, actualizând doar ortografia şi 
rareori diverse forme de exprimare. 

Drama Basarabiei şi un scriitor uitat “Istoria neamului 
românesc n-a fost decât o lungă necontenită, halucinantă 
hemoragie, ne-am alcătuit într-un uragan şi am crescut 
între vifore. Popor de frontieră, luptam şi muream pentru 
toţi." 

Mircea Eliade. 


După viforul stârnit de "eliberatoarele" armate sovietice, 
suferinţele neamului românesc, ca şi suferinţele literaturii 
noastre au fost imense. In afara faptului că talente de acum 
consacrate, sunt eliminate şi cu greu şi târziu, unele sunt 
reintegrate, nume care fac cinste culturii naţionale, intrau 
în uitare. 

Mulţi au ales exilul, aceasta însemnând dezrădăcinarea 
tragică a celui aftat departe de glie, cu toate onorurile pe 
care le-au avut. Şi mai mulţi au ales închisorile, moartea, 
strângerea aripilor talentelor lor, marginalizarea. 

Unul din cei care au fost "eliminaţi" din aproape toate 
lucrările de istorie literară - doar G. Călinescu îl aminteşte 
în monumentala-i operă la bibliografie - din dicționarele de 
specialitate, este şi Constantin Virgil Gheorghiu. 

Moldovean, născut în părţile Neamţului, se va consacra 
carierei ostăşeşti urmând liceul militar Regele Ferdinand ] 
la Chişinău. 

Nu vom intra în amănunt privind activitatea literară a lui 
Constantin Virgil Gheorghiu, ci vom puncta câteva repere, 
prin aceasta încercând să-l readucem în actualitate. 

În decembrie 1937 apare volumul „1 3 poeţi, 13 poezii de 
dragoste", la Editura Librăriei Pavel Suru, volum îngrijit de 
Vintilă Horia, Ştefan Baciu şi Ovid Caledoniu. Cuprinderea 
sa în aceasta lucrare, ne îndreptăţeşte să afirmăm că făcea 
parte din acel cerc, alături de cei trei amintiţi mai sus şi de 
Virgil Carianopol, Gherghinescu Vania, Ion Aurel 
Manolescu, Petre Paulescu, leodor Scarlat, Stefan 
Stănescu, Simion Stolnicu, Gh. Tules, E. Ar. Zaharia - mulţi 
dintre aceştia aproape uitaţi astăzi. Cele 13 portrete sunt 
creionate de Neagu Rădulescu. 

Volumul în discuţie l-am primit de la Doamna profesoară 
Ileana Georgescu-Tulică, fiica poetului Ovid Caledoniu, 
căreia îi mulţumesc şi pe aceasta cale. 

Din dedicaţia lui Ovid Caledoniu soţiei sale, îmi permit să 
citez următoarele:". Acest mănunchi de poezii izvorâte din 
sensibilitatea unei 3 


Constantin Virgil Gheorghiu generaţii, cu toate păcatele şi 
virtuțile ei, aşa cum a fost, la vremea ei (5 februarie 1945). 

Cartea debutează cu un manifest pentru o apropiere 
necesară, expunând scopul urmărit de semnatari: Noi n-am 
pornit o revoluţie sub faldurile teoretice ale unui crez nou. 
In paginile acestea tinere sunt reprezentate forme poetice 
diverse, de la clasicism până la simbolism şi ermetism. 
Aceşti tineri poeţi doreau. Readucerea poeziei în 
patrimoniul de simpatie şi înţelegere a tuturor". 

O idee şi astăzi valabilă ne atrage atenţia - ". Depărtarea 
ostilă care stăruie azi între cetitori şi volumele de versuri, e 
atât de tristă: păgubitoare pentru ambele părti, încât o 
încercare de reconciliere trebuie să vina de undeva. Cu 
toate că este un reportaj de război, cartea pe care o aveţi în 
faţă este plină de sensibilitatea acestei generaţii la început 
de drum şi care va avea atât de îndurat. 

Cine l-a adâncit în uitare pe Constantin Virgil Gheorghiu? 
Crunta tragedie a românilor de dincolo de Prut, accentuată 
din 1812 şi continuată după 1940 şi 1944 - tragedie pe 
care n-a lăsat-o în umbra - şi statornicul său anticomunism. 

Debutează în "Bilete de papagal" a lui Arghezi, în 1937 
apărându-i " Viaţa de toate zilele a poetului" la Editura 
Cartea Românească urmată în 1940 de publicarea la 
Editura Fundațiilor Regale a volumului " Caligrafie pe 
zăpadă" volum care primeşte Premiul scriitorilor tineri. 

Începutul promiţător va continua în 1942 cu alte lucrări: 
de poezie - "Ceasul de rugăciune" - şi reportaje: "Am 
luptat în Crimeea", "Cu submarinul la Sevastopol", 
"Ardmalurile Nistrului". 

Ultima - reportaje scrise pe câmpul de luptă, ne atrage 
atenţia prin cele doua personalităţi - militarul care ar 
trebui să fie obişnuit cu ororile războiului, vegheat 
îndeaproape de duiosul poet, atât de sensibil în versurile 
sale. 

Mă aşez la pupitrul cu stihuri mâhnit. 


De nu eram poet mă făceam zugrav de icoane, (Destin - 
1937) 

În expresii patetice, poetul zugrăveşte icoana unei 
Basarabii peste care a trecut tăvălugul Imperiului Roşu. 

Puternic marcat de realitatite văzute în Basarabia ce 
stătuse doar un an în "raiul" comunist, face o prezentare 
dură fără a o îndulci, o prezentare făcută de reporterul - 
ostaş. 

Avem în faţă un zguduitor film al realităţilor basarabene, 
făcut de un român ce străbătuse sute şi sute de kilometri 
printre fraţii săi români obijduiţi de străini. 

Ard malurile Nistrului. 

Soldatul care ar trebui să fie călit în faţa unor privelişti de 
apocalips - căci ce erau cele văzute de Gheorghiu? 

— Nu-şi poate stăpâni oroarea văzând grozăviile săvârşite 
de cotropitori, cei care au uitat de Dumnezeu şi căutau 
"întronarea" binelui pe Pământ. 

Ideea care străbate întregul volum este cea a crudei 
tragedii basarabene - cunoscută de-a lungul celor peste 
2000 de kilometri străbătuţi pe acest pământ românesc. 

Vizitând un lagăr de prizonieri sovietici, a vrut să-i 
cunoască pe "salvatorii' omenirii şi a rămas stupefiat de 
placiditatea acestora, nu placiditatea celui aflat în 
captivitate, ci a fiinţei umane interesată doar de existenţa 
sa fizică. Îşi da seama, din discuţiile purtate, că nu sunt 
interesaţi de nimic, că erau, pur şi simplu, nişte roboţi în 
mâna superiorilor. 

Aicivede - după cum va scrie peste ani în " Ora douăzeci 
şi cinci " - dezumanizarea, interesul orientat exclusiv către 
partea materială a vieţii. 

Acesta era portretul psihic al celor care făceau parte din 
prima ţară în care se "întronase" egalitatea şi dreptatea. Ai 
ci vede pe viu şi dă la iveală - aspect studiat de psihologi, 
sociologi sau istorici - modul de menţinere sub cnut a atâtor 
popoare. 


Theodor Codreanu într-o prezentare a cărţii îi aseamănă 
pe aceşti stăpânitori cu mancurtul lui Aitmatov. Căci ce erau 
cei ce-şi uitaseră Dumnezeul, mama şi limba? 

În privinţa Basarabiei, în universul lor mental, aceasta era 
o ţară săracă supusă de o Românie asupritoare şi doar 
datorită sovieticilor eliberată. 

Lăsăm cititorului ca prin lectură să descopere calvarul 
fraţilor de peste Prut, amintind că procesul de 
deznaționalizare s-a făcut simţit nu numai prin forţa 
armelor, prin numeroase asasinate şi deportări ci, pentru 
cei rămaşi şi prin şcoală sau administraţie, prin metode 
bine gândite şi puse la punct. 

Bisericile sunt pângărite în asemenea hal în care nimeni n- 
a mai făcut-o. Adevărate opere arhitectonice şi de arta, 
acestea suferă enorm, fiind transformate, în cele mai 
degradante folosințe. Cărţi de valoare inestimabilă sunt 
aruncate prada intemperiilor. 

Periplul prin Chişinău îl îngrozeşte - înainte de părăsire 
trupele sovietice l-au incendiat. Locuri atât de dragi lui - 
aici făcuse şapte ani de liceu militar - sunt într-o stare de 
nedescris. 

Relevante sunt cuvintele unei profesoare, cu valoare şi 
astăzi: Comuniştii militanţi sau simpatizanţii comunişti din 
România sau din oricare ţară din lume, să nu mai fie 
condamnaţi la închisoare ori izolaţi în lagăre. E i să fie 
adunaţi şi trimiţi în ţara în care va mai exista comunism 
pentru a trai acolo. Cea mai aspră pedeapsă, care se poate 
da unui om, este să-l obligi sa trăiască într-o ţară 
comunistă". 

În postfaţa la "Dumnezeu s-a născut în exil " de Vintilă 
Horia, (Editura Europa, Craiova, 1990), Daniel Rops, 
membru al Academiei Franceze, scrie despre autor:va 
începe din 1945 sa trăiască experienţa tragică a atâtor 
oameni din epoca noastră, ca aceea pe care unul din 
compatrioţii săi (C-tin Virgil Gheorghiu - n.n.) o va evoca în 
teribila "Ora douăzeci şi cinci ", drept urmare a refuzului 


său de a se reîntoarce în ţara-i supusă de acum înainte unei 
alte stăpâniri" (p. 191) - lucru valabil pentru toţi cei ce-au 
ales exilul. 

Din nefericire nu ne este prea binecunoscută activitatea 
lui Constantin Virgil Gheorghiu în perioada postbelica, dar 
nu putem trece fără a aminti de "Ora douăzeci şi cinci ", pe 
care M. Eliade o prezintă atât de laudativ în Uniunea 
Română", martie, 1949 (M. Eliade, "Împotriva deznădejdii", 
Ed. Humanitas, Bucureşti, 1992, pp. 37-39). 

Prezentarea lucrării apărută la Editura Plan în colecţia 
"Feux Croises" aparţine lui Gabriel Marcel. 

După cum remarca Mircea Eliade, spre deosebire de 
Panait Istrati care a scris în franţuzeşte şi pe care Romain 
Rolland îl înfăţişează ca urmare „scriitor francez", 
Constantin Virgil Gheorghiu a scris în româneşte (tradus în 
tranceza de Monique Saint-Come) „şi succesul lui în 
străinătate se răsfrânge asupra întregii literaturi române". 

"Ora douăzeci şi cinci " povesteşte tragedia pe care o va 
trăi România - şi nu numai aceasta - în următoarele 
decenii. Ne cerem scuze că apelăm la Eliade, dar dacă în 
ţară s-a mai pus la îndoială talentul lui Constantin Virgil 
Gheorghiu, semnătura acestuia dă girul cuvenit: "Este, în 
fond, prima opera literară în care se oglindeşte teroarea 
istoriei contemporane, istorie care însemnează, pentru 
imensa majoritatea glasului, fie moartea, fie transformarea 
în maşina, depersonalizarea, dezumanizarea". 

Constantin Virgil Gheorghiu supune sistemul totalitar 
apărut după 

1945 unei judecăţi - "o judecată de care, într-un fel sau 
altul, se va ţine seama". 

Talentul lui Constantin Virgil Gheorghiu este indiscutabil şi 
nimeni nu poate lansa critici fără a-i cunoaşte opera. Este 
necesară oare recunoaşterea în afara graniţelor a unor 
talente româneşti pentru a le edita şi în tara? 

Editura "Geea" Îşi face un merit deosebit prin tipărirea 
acestui volum şi sperăm că nu se va opri aici, cu atât mai 


mult cu cât drama Basarabiei nu s-a încheiat. 

Sunt numeroşi cei ce-şi aşteaptă reintegrarea în circuitul 
cultural românesc, generaţiile tinere trebuind să-i 
cunoască. 

Mihai M. Călugăru. 

Tecuci, 15 septembrie 1993 

DRAMALUI CONSTANTIN BECCIN. 

Acum, după ce am străbătut peste doua mii de kilometri 
prin satele şi oraşele eliberate de sub teroarea bolşevică, de 
câte ori mă gândesc la Basarabia, îmi apare în minte drama 
ţăranului Constantin Beccin din satul Feşteleşti, judeţul 
Tighina. 

Mergeam cu o căruţă într-o Duminica dimineaţa, pe un 
drum de ţară, în sudul Basarabiei, printre lanurile de grâu, 
care se înălţau, aurii, ca nişte văpăi, în bătaia soarelui, 
ţăranul, care mâna caii, mi-a arătat cu degetul, spre stânga, 
un sat pierdut între lanurile de grâu: 

— Acolo e satul Feşteleşti. 

Pe urmă, după o pauză lungă, mi-a istorisit întâmplarea cu 
Constantin Beccin. 

Beccin era culac, adică un om gospodar. Din pricina asta a 
avut de suferit de la bolşevici, ca toţi culacii din Basarabia şi 
Bucovina, cele mai grozave asupriri. 

Într-o zi, primarul bolşevic ai satului Feşteleşti a apărut în 
pragul casei lui Constantin Beccin şi i-a spus: 

— Până mâine să dai pentru sat cinci sute de ruble. 

Săteanul, care ştia că şi-a plătit dările, adică a dat toată 
recolta pe care o avea, şi-a vândut lucrurile din casa şi 
straiele ca să poată acoperi restul de bir, a căutat să 
înduplece inima primarului şi a agentului de la percepţie, 
spunându-le: 

— Deşi am plătit tot birul, v-aş da bucuros încă cinci sute 
de ruble. 

Dar nu mai am. Nu am nici ce vinde, ca să scot banii. 

Oamenii stăpânirii nu aveau însă de gând să se lase 
înduplecaţi. 


Dacă până mâine seara nu aduci cinci sute de ruble, pleci 
în Siberia. 

Apoi oamenii stăpânirii au plecat. 

Culacul a rămas acasă frământându-şi mintea în fel de fel 
de chipuri pentru a găsi un mijloc prin care să dobândească 
cele cinci sute de ruble cerute de stăpânire. 

Dar până a doua zi dimineaţa, ţăranul care vânduse tot ce 
avea şi rămăsese în sapă de lemn, nu putuse scoate nici o 
rubla. 

Disperat, fiindcă ştia că dacă până seara nu are să dea 
banii pleacă în Siberia, el s-a dus la un prieten şi i-a spus: 

— Uite, ce pacoste s-a abătut din nou asupra mea. Dă-mi 
cinci sute de ruble, că altmintrelea înfund puşcăriile. 

Celălalt sătean şi-a scotocit sertarele şi până la urma i-a 
dat lui Constantin Beccin 300 de ruble. 

— Mai mult nu am. Caută de-i înduplecă şi tu, să te lase în 
pace cu trei sute de ruble. 

Pe la amiaza culacul s-a prezentat primarului şi l-a 
implorat să-i reducă acest bir excepţional, la trei sute de 
ruble, fiindcă a colindat tot satul şi toate satele vecine, dar 
peste aceste trei sute de ruble nu mai poate găsi nici o 
copeică. 

— Daca până diseară nu aduci 500 de ruble, pleci în 
Siberia. 

Sentința era clara, clar şi faptul ca omul va fi dus în 
Siberia dac ă nu depune suma cerută de stăpânire. 

De aceea, ţăranul Constantin Beccin a pornit buimac pe 
uliţe mergând în neştire. Într-un târziu s-a pomenit în satul 
vecin, unde s-a jeluit cunoscuţilor. Dar banii tot nu i-a găsit. 

Soarele era aproape de asfinţit. Dacă se întoarce în sat 
fără cele cinci sute de ruble, avea sa fie imediat arestat. Şi 
cum omul nu avea bani, a rămas ascuns la nişte cunoscuţi. 

A stat ascuns, necoborând nici ziua nici noaptea din podul 
unui şopron, aproape o săptămână. Dar oamenii stăpânirii |l- 
au găsit pe Constantin Beccin şi acolo. Când a văzut el ca 
poliţiştii intră pe poartă, a coborât din pod, s-a ascuns într- 


un lan de grâu, apoi a început a fugi pe ogoare. Poliţiştii 
călări, îl urmăreau. 

Deşi alerga de îi curgeau nădugşelile şi îi erau straiele 
leoarcă el, ţăranul Constantin Beccin, a simţit ca va fi ajuns 
din urmă şi prins. 

Atunci s-a oprit în mijlocul lanului de grâu. A aplecat cu 
mâna spicele, înalte cât el şi s-a aşezat peste ele, cu fata în 
sus. 

Oare grâul pe care eu l-am muncit o viaţă întreagă, fără 
odihnă, cu trudă şi dragoste, mă va tăinui din calea lor?", şi- 
a zis Constantin Beccin. 

Spicele erau aurii ca nişte văpăi şi grele de rod. 

Soarele înălţat deasupra câmpurilor, înfierbânta „ţărâna. 
Dogorea. 

Constantin Beccin s-a închinat câteva clipe, în gând, fără 
cuvinte. U n vânt uşor a prins a legăna grâul înalt, care a 
început să-şi foşnească spicele. 

Părea că lanul acela nesfârşit, se pleacă, a rugăciune, la 
picioarele Cerului, cerând îndurare pentru nenorocirea 
ţăranului. 

Părea apoi că lanul de grâu se pleacă pentru a acoperi şi a 
şterge urmele fugarului, pentru a nu le descoperi poliţiştii 
şi pentru a ascunde cu foşnetul lor bataia, ca de ciocan, a 
inimii lui Constantin Beccin. 

Dar toate erau în zadar: grâul se revarsă ca nişte valuri 
înalte în calea călăreţilor şi nu-i putea opri. Poliţiştii 
alergau, înotând prin grâul care trecea de piepturile cailor. 
Constantin Beccin a auzit aproape de el tropotul copitelor 
care sfărâmau spicele şi ţărână, cu potcoavele. Inima lui 
Constantin Beccin încetase parca de a mai bate şi sângele îi 
fugise din obraji: 

Fugarul era palid ca paiul grâului pe care şedea întins. 

Deodata soarele a început parca a dogori mai tare. 

Tropotele cailor se auzeau foarte aproape. Constantin 
Beccin a scos din buzunar, încet, briceagul cu care curăța 
pomii şi via, apoi l-a deschis şi cât ai clipi şi-a tăiat beregata. 


Nu reuşise să o taie complet, căci custura i-a căzut din 
mâna. 

Sângele a început însă a curge, fierbinte şi roşu, peste 
pieptul lui pârlit de soare, peste cămaşa şi peste spicele 
aurii ale grâului care îi slujeau de aşternut. 

De pe paiele de aur ale grâului picăturile de sânge s-au 
scurs pe ţărâna înfierbântată. Boabele de pământ dogorit 
au cules, sorbind, fiecare picătură de sânge. 

Când au ajuns călăreţii criminali, Constantin Beccin zăcea 
cu ochii deschişi mult spre soare pe grâul înroşit de sânge 
mai mult mort decât viu. 

Constantin Beccin nu mai vedea nimic. N u mai simţea 
nimic. Gâtul îi era roşu parcă-l înfăţurase cu o basma. Şi 
soarele dogorea grozav de fierbinte, deasupra câmpurilor 
nesfârşite ale Bugeacului. 

Mireasma ogoarelor se înălța cuvios spre văzduhurile 
limpezi şi curate, ca un fum nevăzut de tămâie. 

Atunci - dacă cineva ar fi privit mai de aproape ochii lui 
Constantin Beccin, care erau mult deschişi şi dacă ar fi 
privit apoi Cerul, ar fi văzut ca erau la fel de curaţi şi de 
albaştri: şi ochii lui Constantin Beccin şi Cerul! 

De când am auzit aceasta întâmplare, povestită simplu de 
ţăranul care mâna caii într-o Duminica dimineaţa, când 
mergeam cu ăaruţa pe un drum de ţară printre ogoarele 
Tighinei - drama lui Constantin Beccin mă urmăreşte 
pretutindeni. 

Trecând printre lanurile de grâu şi de secara ale 
Basarabiei tresar la cel mai mic zgomot: mi se pare ca 
dintre valurile aurii iese înspăimântat şi fugărit, ţăranul 
Constantin Beccin, cerând să-l salvăm. 

Alteori, mă opresc şi cercetez cu privirile câmpurile: mi se 
pare ca, în acel moment, undeva, în mijlocul lanunlor de 
grâu, Constantin Beccin îşi taie beregata cu briceagul. 

Atunci ascult: lanul foşneşte mătasea paielor ca să nu audă 
bătăile, ca de ciocan, ale inimii lui Constantin Beccin. 

Trec mai departe, dar imaginea îmi revine mereu în minte. 


O, dar dacă în Basarabia ar fi fost un singur Constantin 
Beccin! 

Între Prut şi Nistru au fost fugăriţi, ca şi Constantin Beccin 
şi mai grozav decât dânsul, sute de mii de oameni. 

De aceea tresar la fiecare zgomot, aşteptând să-i văd 
ieşind, leoarcă de sudoare şi fugind cu briceagul în mâna, 
gata să-şi taie beregata, la marginea fiecărui ogor. 

Drama aceasta au trăâit-o toţi basarabenii. Unii şi-au pus 
capăt vieţii. 

Cei mai mulţi au fost însă prinşi de bolşevici şi coborâţi în 
întunericul 9 

Constantin Virgil Gheorghiu puşcăriilor, duşi în infernul de 
gheaţă al Siberiei sau asasinați în camerele de tortură şi 
execuţie. 

Satele şi oraşele au rămas pustii. 

În cursul celor peste două mii de kilometri pe care i-am 
parcurs prin teritoriile dezrobite, intrând în satele şi 
oraşele care ardeau, ori trecând printre ogoarele 
incendiate, aveam impresia că fără contenire calc nu numai 
peste ţărâna înfiebântată de soare a Basarabiei - ci şi peste 
sângele curs din beregata lui Constantin Beccin. 

Şi pieptul mi se cutremura. 

XXX 

Drama lui Constantin Beccin am încercat să o cuprind în 
această carte. Căci ea e drama tuturor românilor 
basarabeni. Şi am căutat, mai ales, să mă apropii de inima 
lor cu inima mea. 

PLEC REPORTER DE RĂZBOI. 

Când a început războiul eram concentrat la Secţia de 
radio-informaţii a Marelui Stat Major. 

Trebuia să ascult, ziua şi noaptea, cu casca la urechi 
emisiunile în limba franceză ale tuturor posturilor de radio 
din întreaga lume. 

Lângă mine se afla camaradul care asculta emisiunile în 
limba italiana, lângă el acel care asculta emisiunile în limba 
engleza, apoi recepţioniştii emisiunilor în limbile maghiară, 


turcă, germană, rusă, ucraineană, cehă, sârbă, greacă, 
spaniolă, portugheză, bulgară, etc. 

Vreo cincisprezece aparate, în permanenţă deschise, ne 
aduceau ştirile cele mai diverse, în toate limbile. Noi, 
nemişcaţi ca nişte sentinele lângă aparatele de radio, le 
scriam aproape cuvânt cu cuvânt, apoi le traduceam în 
limba româna. 

După şase ore echipele de recepţionişti se schimba. Cei 
care au vegheat şase ceasuri lângă aparate şi cărora nu 
trebuia să le scape nici o ştire purtată de unde, sunt 
înlocuiţi cu alţii care fac acelaşi serviciu. 

Şi munca nu conteneşte nici o clipa. În permanenţă seful 
serviciului, care e cel mai informat om asupra 
evenimentelor externe între abă: "Cine a prins Moscova în 
limba germană la ora 2 noaptea?" "Cine a luat New-Yorkul 
la ora şase în limba engleză?" 

Ce a spus Roma, la ora şapte, în limba română? 

Sau ce a spus Cairo, radio Istanbul, radio Helsinki, etc. 

Din când în când, unul dintre noi prinde o ştire 
senzaţională: o declaraţie de război, trecerea armatelor 
peste o frontieră, căderea unui oraş sau un nou pact de 
alianţă. O jumătate de oră, o oră sau două, după 
recepţionarea unei astfel de ştiri, toate atenţiile sunt 
încordate. Telefoane le suna fără întrerupere. Ştirea este 
transmisa urgent comandanților. E i cer noi amănunte. 
Băieţii stau neclintiţi cu căştile la ureche pentru a prinde 
ştirea transmisă de alte posturi şi în alte limbi cu nădejdea 
că vor căpăta detalii suplimentare. 

Uneori, după vreo astfel de ştire, echipele de recepţionişti 
se dublau şi, în frunte cu comandantul serviciului de radio- 
informaţii, nimenea nu închidea ochii şi nu avea o clipa de 
odihnă, întreaga zi sau întreaga noapte. 

Dar aceste ceasuri de muncă intensă nu erau cele mai 
grele, fiindcă atunci aveai satisfacția că ai căpătat roadele 
privegherii. Era mai aspră vegherea lângă aparat, când 


toate veştile erau banale. Căci ştirile senzaţionale vin 
totdeauna atunci când nu te aştepţi. 

Cât de neaşteptate sunt ştirile în timp de război! 

Munca depusă era extrem de interesantă. Totuşi când 
auzeam reportajele de război transmise după informaţiile 
colegilor mei, a reporterilor din toate ţările care se aflau pe 
câmpurile de luptă, simţeam o nesfârşită durere. Orice 
eveniment creează reporterului o stare de nervi 
excepţională: când s-a produs un fapt, reporterul nu mai 
poate şedea locului. Trebuie să plece. Să fie de faţă. Să fie 
primul pe teren. Câte suferinţi creează neputinţa de a se 
deplasa la faţa locului, nu poate înţel ege decât numai un 
reporter. 

Armatele noastre primiseră ordin să treacă Prutul. Luptele 
începuseră crâncene. Colegii mei se aflau acolo în linia I-a, 
exercitându-şi temerara lor profesie între ghiulele, gloanţe 
şi obuze. 

Eu şedeam cu casca la ureche şi ascultam ştirile transmise 
de ei. 

Trebuia să plec. Eram hotărât sa ajung pe front. Colonelul 
Alexandru Ghimugş şi Maiorul Dumitru lonescu, comandanții 
mei, nu se aflau în Bucureşti pentru a-mi da o mâna de 
ajutor. E i erau plecaţi undeva aproape de front, cu Marele 
Cartier General. Cui puteam să ma adresez? Totuşi a treia 
zi după declararea războiului nostru contra Rusiei bolşevice 
am căpătat aprobarea de a pleca. 

Formalităţile de plecare pe front au durat câteva zile. 
Număram ceasurile în aşteptarea clipei în care trebuia să 
pornesc pentru a scrie cel mai mare reportaj din viaţa mea, 
reportajul războiului pe care armatele noastre şi armatele 
germane îl duceau la Prut şi dincolo de Prut. Într-una din 
zile, în care ziarele anunțau cu titluri mari primele victorii 
de pe front şi în care credeam că voi pleca, am primit 
misiunea de a vizita un lagăr cu prizonieri bolşevici. 

Nu plecam în război deocamdată, dar activitatea mea 
începea din clipa primirii acestei delegaţii. 


Venind spre casa voiam să opresc toţi oamenii de pe 
strada, să le spun: Plec reporter de război! 

PRIZONIERII 

12 ore cu marinarii bolşevici. 

La ora patru dimineaţa am plecat din Bucureşti cu doua 
automobile spre lagărul de prizonieri de la Găieşti. Într-una 
din maşini se afla echipa cinematografică, iar în cealaltă 
eram eu, interpretul şi un fotograf. Cum am ieşit din 
Bucureşti a început să plouă. 

Distanţa pe care trebuia să o parcurgem era de vreo 70 
km. Mi se părea extrem de lung drumul. Citisem despre 
Rusia, despre comunişti şi despre oamenii noi, creaţi de 
regimul bolşevic, toată literatura scrisă în limbile franceză 
şi română. Niciodată nu am avut însă impresia că aflu 
adevărul despre această ţară şi despre experienţa 
comunistă, făcută în cei 23 de ani. Cărţile despre Rusia şi 
comunism erau scrise sau de partizanii regimului, sau de 
duşmanii lui. Aşa că şi unii şi alţii ocoleau adevărul 
adevărat. Primii vorbeau de raiul comunist, iar ceilalţi 
despre "infernul roşu". În primul rând, mă interesa 
adevărul despre această ţară şi despre comunism, adevăr 
pe care nu l-am putut descoperi în niciuna din cărţile citite. 

Sunt, într-adevăr, oamenii mai fericiţi în Rusia bolşevică 
decât în ţările pe care le numesc ei capitaliste? 

Sau trăiesc oamenii aceştia ca într-un adevărat infern? 

lată primele lucruri pe care aş fi vrut să le descifrez în 
sufletul, în privirile şi în vorbele prizonierilor ruşi din 
lagărul de la Găieşti. 

A m ajuns în orăşelul acesta, de la poalele dealurilor, după 
vreo două ore de mers, cu maşina, prin ploaia torențială. 
Niciunul dintre noi nu avusese timp sa bea acasă măcar o 
cafea şi totuşi nu ne-am oprit nicăieri. 

Ne-am dus direct în lagărul care era aşezat în curtea unei 
cazărmi. 

Nu coborâsem bine din maşini şi am zărit vreo câţiva 
prizonieri. 


Erau toţi, băieţi tineri, între 19 şi 23 de ani, îmbrăcaţi în 
bluze şi pantaloni albi de marinari români. 

Peste câteva minute eram în mijlocul lor. Cei 60 de 
prizonieri tineri s-au adunat în jurul nostru şi am început 
discuţia. Cincizeci şi nou ă dintre ei erau marinari care 
făcuseră parte din echipajul distrugătorului Moscova, 12 

Ard malurile Nistrului pe care îl scufundase, cu câteva zile 
mai înainte, marina noastră de război, în apropriere de 
portul Constanta. 

Echipajul distrugătorului Moscova era alcătuit din vreo 
200 de persoane. În momentul în care vasul a început sa se 
scufunde, cei 200 de oameni şi-au scos veşmintele şi au 
sărit în valuri. 

Vaporul se scufunda vertiginos, ducându-se spre fundul 
marii. 

Marinarii începeau acum a două luptă, era cu valurile în 
furiate. Aproape toţi ştiau să înoate foarte bine şi erau 
oameni tineri şi voinici. Totuşi şansele de a scăpa prin înnot 
erau puţine. Pe vas se produseseră explozii puternice şi 
până la sosirea bărcilor de salvare trebuia să mai treacă o 
buna bucată de vreme. În acest timp marinarii trebuiau să 
lupte cu valurile. 

A fost o luptă disperată, în care fiecare se simţea vecin cu 
moartea, după cum povestesc ei, fără nici un înconjur. 

Din cei două sute de oameni s-au înecat cam o suta şi 
patruzeci. 

După douăsprezece ore, supraviețuitorii au fost salvaţi, cu 
bărcile. E i erau în număr de cincizeci şi nouă. Au scapăt de 
la moarte numai aceia care au fost foarte rezistenți 
fiziceşte. Lupta aceasta dus ă cu valurile timp de 
douăsprezece ore a selecționat pe marinari într-un chip 
excepţional. Îi privesc pe rând: toţi sunt înalţi, cu umerii 
largi şi musculatură puternică. 

Când au fost scoşi din apa aceşti voinici marinari erau 
aproape morţi de osteneală. Pielea 1 i se sbârcise pe tot 


corpul şi | i se învineţise. Marea majoritatea dintre ei erau 
ameţiţi de oboseală, de spaimă şi de izbiturile valurilor. 

Scoşi la mal, ei au fost echipați (fiindcă erau cu toţii goi), în 
veşminte de ale marinarilor noştri, apoi au fost trimişi în lag 
ărul aceasta de la Găieşti. M-a impresionat faptul ca, chiar 
de la primele cuvinte, marinarii prizonieri vorbeau, mereu 
de panica produsă pe distrugătorul Moscova, în momentul 
în care el a fost lovit. După spusele lor panica fusese 
extraordinară. 

— De ce s-a produs atâta panică, îi întreb eu, nu vă 
aşteptaţi să mergeţi la moarte? Când pleci la război eşti 
totdeauna pregătit să mori. 

Matelotul, pe care l-am întrebat, mi-a răspuns foarte 
simplu: Noi nu ştiam că pornim la război. 

A m crezut că minte. Cum, soldaţii de pe distrugătorul 
Moscova au fost duşi la război fără să ştie? 

Dar marinarul cu care vorbesc şi care este un ucrainian de 
douăzeci şi unu de ani, înalt, voinic şi cu privirile sincere, c 
ăuta să mă convingă de buna lui credinţă: 

— Vă spun, domnule, că noi nu ştiam că am plecat la 
război, de aceea ne-am speriat atât de cumplit când am 
văzut ca se trage cu tunul în vasul nostru. 

— Din ce port aţi plecat? 

— Din Sevastopol. 

— Şi când aţi ieşit din port nu v-aţi închipuit că plecaţi la 
luptă? 

— Nu. Comandantul ne-a spus că ieşim în larg ca să nu 
rămână prea multe vapoare în port şi ca să nu ne 
bombardeze duşmanii. 

Deşi ucrainianul se străduia să mă convingă de faptul că 
nu-mi ascunde nimic, mai aveam unele ezitări, dacă trebuie 
sau nu să-l cred. Şi l-am întrebat: 

— Dar înainte de plecare nu v-aţi pregătit cu muniții şi cu 
toate cele necesare luptei? Asta nu vă făcea să credeţi că aţi 
pornit la război? 


— Ne-am înarmat şi am luat şi muniții, dar ofiţerii ne -au 
spus că vom face manevre cât vom sta în larg. 

Mi-am adus aminte ca distrugătorul "Moscova", înainte de 
a fi scufundat, a tras asupra portului Constanţa şi aveam 
impresia că voi prinde, imediat pe prizonier minţind, 
punându-i aceasta întrebare, pe neaşteptate: Dar voi aţi 
tras asupra Constantei, cu tunurile, aşa este? 

— Da, am tras! Îmi răspunde prizonierul, privindu-mă 
drept în ochi. 

— Şi nici când aţi tras cu tunurile, nu ştiaţi că sunteţi în 
luptă? 

— Nu ştiam nici atunci. Ofițerii ne-au spus că facem 
manevre şi tragem, undeva, la ţintă. 

Acelaşi răspuns şi aceleaşi amănunte le dau aproape toţi 
prizonierii care au făcut parte din echipajul distrugătorului 
"Moscova." 

— Nici prin minte nu ne trecea că am pornit la război. Nu 
ne-a spus nimeni nimic despre asta. 

Cazul ostaşilor, care luptă fără să ştie, era senzaţional. 
Cred că e unic în istoria tuturor războaielor. De sinceritatea 
prizonierilor, aceşti ţărani tineri între nouăsprezece şi 
douăzeci şi trei de ani, nu am motive să mai mă îndoiesc 
după cum vom vedea, ei nici nu aveau motiv ca să mă mintă. 

Privindu-i la fata, pe fiecare, nu am descoperit, între aceşti 
prizonieri, nici o figură semită. Faptul acest m-a surprins. În 
armata bolşevică se aflau după cum se ştie, foarte mulţi 
evrei. 

Cum se face atunci că nu-i nici un evreu între aceşti 
cincizeci şi nouă de marinari? 

— De ce nu aveţi nici un evreu între voi? 

Prizonierul, pe care l-am întrebat, a început sa râdă cu 
pofta. Ceilalţi au prins şi ei a râde cu hohote. Eu nu 
înţelegeam nimic. 

— Nu aţi avut nici un evreu pe distrugătorul "Moscova"? 
Întreb încă o data pe unul dintre prizonierii care mi se 
părea mai sincer decât toţi. 


— Am avut. 

— Pai unde sunt acum evreii de pe vaporul vostru? 

Marinarii râd, însă, cu aceeaşi poftă şi par a nu fi dispuşi 
să întrerupă veselia, nici măcar pentru o clipa. Pricina 
hazului acesta tumultos trebuie să fie într-adevăr copioasă. 

— I-aţi omorât! 

Nu. N u i-am omorât, răspund toţi prizonierii în cor. 

— Atunci unde sunt? 

— S-au înecat. 

Veselia lor devine din ce în ce mai mare. Încetul cu încetul, 
aflu ca dintre evrei nu au scapăt decât ofiţerii, care s-au 
urcat în bărcile de salvare. 

Ceilalţi evrei, care erau mateloţi, s-au înecat. 

Jidanii s-au înecat, toţi, în mare, fiindcă ei sunt slăbănogi şi 
fricoşi şi nici nu ştiu sa înoate. 

— Şi au fost mulţi evrei pe distrugătorul "Moscova"? 

— Au fost deajuns. 

Din râsul lor s-ar fi putut deduce ca prizonierii erau 
antisemiţi. De aceea i-am întrebat: 

— Voiîi urâţi pe evrei? 

— Noi nu avem nimic de împărţit cu ei, îmi răspunde 
prizonierul, laconic. 

— Atunci voi îi iubiţi pe evrei, nu? 

— De ce să-i iubim? Ce avem noi cu ei? 

Un prizonier foarte tânăr, un agricultor, care avea o 
privire curată şi bună, ca a copiilor (nu avea dealtfel decât 
nouăsprezece ani) începe sa radă iar. 

— Noi nici nu ştiam totdeauna care sunt evrei. Aflam mai 
târziu, ne spune el. 

— Şi cum aflaţi voi care sunt evrei? 

— Ei! Aflam şi noi, asa, când suntem cu ei. 

Văzând insistenta întrebării noastre, prizonierul îşi 
înfrânge sfiiciunea şi ne spune: 

— Păi, noi aflam dacă unul dintre noi e evreu, bunăoară, 
când mergem la restaurant. 

Nedumerirea mea era din ce în ce mai mare. 


— Cum, ca să afli ca unul dintre tovarăşi e evreu trebuie sa 
te duci cu ella restaurant? 

— Şi la restaurant şi în alte părţi. Vedeţi, dacă ne ducem 
cu un evreu la restaurant, atunci el caută să nu plătească, 
sau să plătească mai puţin. Şi noi ştiam imediat că ele 
evreu. 

Pe urmă, ei împrumută bani, cu dobândă, tovarăşilor şi 
caută să înşele, totdeauna, adăugă un alt prizonier. 

— Şi numai după asta îi cunoaşteţi? 

— Evreii strâng, totdeauna, bani. Dacă unul dintre noi 
începe să strângă bani, noi ghicim, imediat, că e evreu. 

Prizonierii încep din nou să râdă. 

Evreii se cunosc totdeauna, trădându-şi instinctele rasei, 
strângând bani, căutând să înşele şi fugind de munca. 

— Ofiţeri evrei aveţi? 

— Avem. 

— Dar ce meserie au de obicei evreii la voi? 

— E i sunt, aproape totdeauna, vânzători în magazine. Că 
e munca mai uşoară. Aici, nu ne putem stăpâni nici noi 
zâmbetul. Despre război i-am întrebat pe prizonieri, 
luându-i câte unul deoparte, ce cred ei despre război. 

— Ce să credem?; am vrea să se termine mai repede. 

— Vouă vă place să luptaţi? 

Prizonierul se gândeşte puţin. Nu ştie ce să răspundă. De 
cele mai multe ori ei tresar în timpul discuţiei şi se uita b 
ănuitori împrejur. Parca ar vrea sa afle dacă nu este cineva 
pe aproape, care să-i audă şi să-i denunțe. 

L-am invitat, pe cel care vorbea, să fie sincer şi să-mi 
spună, deschis, dacă-i place sau nu, războiul. E 1 s-a uitat, 
fix la mine, apoi a plecat privirile în pământ: 

— Sigur că nu-mi place. 

— Dar de ce vă luptaţi voi? 

— Fiindcă. Nu putem face altfel. 

Îi spun, pentru a-l vedea cum reacţionează că o parte din 
Nordul Rusiei a fost ocupată. Spre surprinderea mea, 
prizonierul începe să râdă: 


— Foarte bine. 

— Ştii ca în câteva zile va fi ocupată şi Moscova? 

— Să o ocupe, răspunde prizonierul tot râzând. 

— Dar, de ce râzi? 

— Asa. 

— Cum? Îţi spun că Moscova şi o mare parte din ţara ta a 
fost ocupat ă şi tu râzi? 

— Spune de ce râzi? 

— Râd că, dacă o ocupă, se termină mai repede războiul. 

— Şi nu te interesează pe tine faptul că ţara ta va fi 
ocupată şi că veţi fi bătuţi? 

Prizonierul răspunde, fără să se gândească nici o clipă: 

— Asta nu ma interesează pe mine, dacă batem noi sau 
dacă bateţi voi. 

— Dar pe cine interesează? 

Prizonierul tace. Probabil nici el nu ştie pe cine 
interesează această chestiune, căci pentru el este absolut 
indiferentă. Nu numai pentru el, dar pentru toţi tovarăşii lui 
din lagăr. Dealtfel, nici nu discută între ei, când sunt 
singuri, aceste chestii care nu-i privesc. 

Din discuţiile care au urmat, am înţeles că soldaţii au o 
teama grozavă de a face cea mai mică obiecţie referitoare 
la ordinele superiorilor. 

E de ajuns să aibă o mică curiozitate să întrebe ceva 
referitor la ordinul primit şi soldatul este imediat împuşcat. 
Conduc ătorii nu au găsit necesar nici măcar să le spună că 
a început războiul. 

— Credeţi că nu trebuia să fiţi voi anunţaţi, înainte de a 
ieşi din portul Sevastopol, că porniţi la război? 

— Da, ar fi trebuit să ni se spună. 

— Şi nu credeţi că e o greşeală că nu vi s-a spus? 

— Este într-adevăr o greşeală, dar ea îl priveşte numai pe 
Stalin el a dat ordinul să ni se ascundă că e război. 

Pentru noi aceste răspunsuri sunt cum nu se poate mai 
ciudate. L. a început nu ştiam ce să cred. După o zi întreagă 
însă, în care timp am stat de vorbă pe îndelete cu aproape 


toţi prizonierii, am văzut că, pentru dânşii aceste 
răspunsuri şi această atitudine sunt foarte fireşti. De când 
s-au născut până acum, acestor oameni nu li s-a spus decât 
că trebuie să execute şi să nu întrebe niciodată dacă sunt 
bune sau rele. "Asta nu-i priveşte pe ei." Li s-a atrofiat 
curiozitatea într-un chip de necrezut. 

Soldaţii aceştia care formează elita tineretului comunist, 
nu au nici un fel de credinţă. N u ştiu nimic despre 
Dumnezeu, nu ştiu nimic despre celelalte popoare, nu 
cunosc dragostea, nici mila. Sunt nişte maşini, nişte roboţi, 
fără nici un fel de idee, sau sentiment. De la naştere şi până 
acum, ei au trăit izolaţi de restul lumii şi al civilizaţiei. După 
cum nu am văzut la lucruri vreo atitudine faţă de lumea 
înconjurătoare, tot aşa nu am văzut nici la ei. A m căutat să 
pătrund cât mai adânc, în sufletul lor. A m făcut eforturi 
pentru a-i înţelege şi a le ghici un gând, un sentiment, 
oricât de vag. 

Dar a fost în zadar. E i nu au suflet. 

E uluitor faptul că, din oameni s-au putut crea astfel de 
exemplare. 

Totuşi acesta este purul adevăr. Cu toată bunăvoința şi cu 
toate străduinţele mele de a afla la ei o cât de mică 
atitudine sentimentală, oricare ar fi ea, nu am reuşit. 

Mintea şi inima lor sunt complet pietrificate. E i nu au fost 
educați, au fost dresați, aşa, ca animalele. Şi au avuto 
singură obligaţie, de a se supune, ca o turmă. 

Ştiu că această comparaţie este tare. Dar între cei 
cincizeci şi nouă de prizonieri şi între o turmă de cincizeci şi 
nouă de animale, nu e nici o diferenţă decât de grai şi de 
aspect fizic. Rațiunea şi sufletul, superbele podoabe ale 
făpturii omeneşti, la dânşii sunt inexistente. 

Pe tinerii aceştia nu-i interesează ce se va întâmpla mâine. 

E i nu au avut niciodată dreptul să se gândească la asta, 
căci "nu-i privea pe ei'. Numai şefii lor au voie să se 
gândească. 


E i nu au nici o dorinţă, nici o sete de frumos sau de mai 
bine. Vor să aibă stomacul plin şi atât. Absolut numai atât. 

O, aspectul acestor prizonieri, când începi să vorbeşti cu 
ei, este sfâşietor de tragic. 

Viaţa lor este despuiată de cele mai frumoase lucruri. În 
lagărul în care stau, niciunul nu cântă, nu fredonează, nu se 
roagă şi nu visează la nimic. 

Nu am văzut niciunul plângând, sau cu geana aburită de 
melancolie. 

Tot ce se întâmplă împrejurul lor este indiferent. 

Nu le e dor de acasă, nu vor să învingă, nu vor nimic. 

Timpul şi-l petrec dormind, sau vorbind, ceasuri întregi, 
cele mai grozave platitudini. Vorbesc lucruri fără nici o 
importanţă, stupide şi nu am văzut măcar unul, în cele 
douăsprezece ceasuri cât am stat cu ei, aruncând privirile, 
înlăcrimate sau galeşe, peste gardul de sârmă ghimpată. 

Nicăieri, în rândurilor lor, nici o manifestare omenească. 

— Voi ştiţi că vă luptaţi cu România? 

— Ştiam. 

— Aţi auzit vreodată despre România? 

— Da am învăţat la scoală. 

— Şi ce aţi învăţat voi, la scoală, despre România? 

Prizonierul şi-a dus mâna la tâmpla pentru a-şi aminti 
precis ce a învăţat, apoi a spus: 

— România este o ţară vecină cu noi, care este foarte 
săracă în pâine, foarte săracă în minereuri şi care are 
petrol. 

— Altceva aţi mai învăţat despre România? 

— Nu. Mai ştiam tot de la scoală ca în România şi în toate 
ţările din Europa, nu au voie să înveţe carte decât copiii 
ofiţerilor şi ai boierilor. 

Asta e tot ce ştiau prizonierii despre ţara noastră. 

I-am întrebat dacă au auzit de Basarabia. Câţiva ştiau că 
în Basarabia locuiesc "Moldovani”. 

— Dar, voi ştiţi că ne-aţi luat, acum un an, Basarabia? 


Ştiau cu toţii. L.i s-a spus, atunci că muncitorii din 
Basarabia au făcut revoluţie şi au cerut sa fie luaţi sub 
protecţie de către Ruşi, care au fost "foarte generoşi" şi le- 
au împlinit dorinţa. 

— De unde ştiţi voi astea? 

— Ne-a spus la radio şi a scris şi în ziare. 

— Şi vouă v-a părut bine ca aţi luat Basarabia? 

— Dar ce aveam noi cu Basarabia ca să ne pară bine că am 
luat-o? 

Răspund cei trei prizonieri din faţa mea, râzând că-i pot 
întreba asemenea lucruri care nu-i privesc. 

Înainte de a pleca i-am întrebat încă odată: 

— Şi nu vă pare vouă rău că vi s-a ocupat o parte din ţară? 

— Las-o ia ca să se termine mai repede războiul! 

Şi m-au rugat să le dau câteva ţigări. 

Un "articol" inexistent la tinerii bolşevici. 

Vizita mea la lagărul de prizonieri bolşevici ar fi trebuit să 
dureze câteva ore. Totuşi nu aveam curajul sa plec. Mai 
mult decât organizarea lor internă şi celelalte cheştiuni, 
despre care mi-au vorbit şi pe care le cunoşteam din cărţi, 
mă interesa sufletul lor. A m venit între ei, cu o curiozitate 
fierbinte ca să aflu ce gândesc şi mai ales ce simt şi cum 
simt "oamenii noi”. 

Dar sufletul este un articol necunoscut în rândurile 
tinerilor bolşevici. N u exagerez de fel spunând ca bolşevicii 
aceştia tineri, cu care am stat de vorbă, nu au nici un dram 
de suflet. Le-a fost ucis. A u fost dezumanizaţi complet şi 
reduşi la constituţia robotului. 

Deşi faptul acesta îl constatasem chiar de la primele 
convorbiri avute cu ei, mi se părea de necrezut. Şi atunci 
am prelungit vizita până noaptea târziu. I-am urmărit pe 
prizonieri la masă, la plimbare, i-am întrebat tot felul de 
lucruri. În van. N u am întâlnit la ei nici o fărâmă de suflet. 

A m întrebat pe un tânăr telegrafist: 

— 'Ţie nu ţi-a vorbit mama ta despre timpurile dinainte de 
revoluţie? 


Nu ţi-a spus cum era atunci, dacă era o viaţă mai frumoasă 
sau mai aspră? 

— Nici mama nici tata nu mi-au vorbit despre aceste 
lucruri, răspunde el scurt. 

— Tu crezi în Dumnezeu? 

— Nu cred. 

— Dar părinţii tăi se închină? 

— Da. 

Toate cuvintele le rostea cu precizie şi fără nici o vibrare. 

— Tu ce ştii despre Dumnezeu? Întreb pe un altul. 

— Ce am învăţat la scoală. ca burjuii se rugau la icoane 
zugrăvite sau făcute din aur. 

— Dar tu ai fost vreodată îndrăgostit? Întreb pe un tânăr 
frumos, cu nişte muşchi puternici şi un piept de luptător, 
care nu are decât 21 de ani. 

— Nu am fost niciodată îndrăgostit, răspunde el fără să 
priceapă bine sensul acestui cuvânt. Apoi adaugă: noi ne 
plimbăm cu care fată vrem. 

— Dar nu ai simţit tu vreodată ca o fată ţi-e dragă şinu ai 
putea trai fără ea? 

E | răspunde dureros de simplu: 

— Nu. 

Unuia dintre prizonieri, lui Ivan Ivanovici Bodnea, care ec 
ăsătorit şi are un copil pe care nu l-a văzut niciodată, 
fiindcă s-a născut după ce a plecat el la armată, i-am pus 
întrebarea: 

— 'Ţie ţi-e dor de soţie şi de copil? 

— Mi-e dor, mi-a răspuns el indiferent, ca şi cum ar fi zis 
nu. 

Nu am zărit nici o tresărire în ochii lui când i-am pomenit 
de soţie şi de copil. N u puteam să cred că oamenii aceştia 
nu au absolut nici un fel de sensibilitate şi am căutat să-l 
provoc pe Ivan Ivanovici cu alte întrebări: 

— Ivan, dar tu crezi că soţia ta ţi-a fost credincioasă în 
aceşti doi ani? 

În loc să tresară cât de puţin, Ivan a început sa râdă: 


— Cred că nu mi-e credincioasă, dar asta nu mă priveşte 
dacă nu sunt acolo. 

Nici dragostea, nici gelozia nu o cunosc aceşti oameni. 
Sufletul lor este văduv de orice sentiment. 

Cum s-a putut omori sufletul acestor oameni? 

Dar nu am întâlnit la ei nici măcar egoismul firesc oricărui 
om. În dormitorul lor se afla o şuba de blană care aparţinea 
unui telegrafist aviator, căzut cu avionul şi făcut prizonier. E 
i ştiau că această şuba se îmbracă numai în timpul zborului 
şi deşi unul dintre prizoni eri era grav bolnav, căci răcise şi 
zăcea în pat nimeni nu s-a gândit să ia şuba şi să-l 
învelească. 

— De ce nu înveliţi bolnavul cu suba şi îl lăsaţi sa sada gol? 

— Păi şuba nu este făcută ca să te înveleşti cu dânsa, mi-a 
răspuns unul dintre prizonieri foarte rece, de metal. E |Lnu 
are dreptul sa aibă nici iniţiative, nici sentimente, nici 
gânduri, c ăci atunci ar fi prost executant. De aceea i s-a 
ucis sufletul. 

Un alt prizonier avea un ochi bolnav. I se umflaseră şi i se 
înroşiseră pleoapele. Ceilalţi prizonieri nu i-au dat nici un 
ajutor aşa cum nu dăduseră ajutor nici celui care răcise. 

— De ce nu vă îngrijiţi bolnavii? Nu sunt camarazii voştri? 

— Asta este treaba doctorului, nu este a noastră, ne 
răspunde unul dintre prizonieri laconic. 

— Bine, o fi treaba doctorului, dar vă rabdă inima şi nu le 
daţi nici un pic de ajutor? 

— Nu ne priveşte pe noi că este bolnav. Asta îl priveşte pe 
doctor. 

— Bine, dar vouă nu vă este mila? Am întrebat eu indignat 
de atâta lipsa de sensibilitate. 

— Nu ne este mila. Foloseşte la ceva dacă ne e mila? 

Nu mai puteam face nimic pentru a le descoperi o cât de 
mică fărâmă de suflet. 

Începuse să se înnopteze. 

A m întrebat încă odată pe cei însărcinaţi cu paza 
lagărului: 


— Aceşti prizonieri stau seara de vorba? 

— Stau de vorba, dar nu pomenesc nimic nici despre casa, 
nici despre familie sau despre război. Glumesc şi spun 
anecdote. 

— Atât? 

— Atât. 

Câţiva dintre prizonieri făcuseră din lut nişte figuri de şah. 

Le modelaseră cu precizia şi migala oamenilor primitivi. 
Desenaseră careurile pe pământ şi jucau şah ore întregi. 

M-am gândit ca aceste figuri de lut le sunt foarte scumpe 
fiindc ă sunt făcute cu multă trudă şi ca să-i văd cum 
reacţionează m-am prefăcut că voi călca peste ele. Niciunul 
nu a fost impresionat. Nu au schiţat nici un gest de teamă 
că voi sfărâma figurile de şah. 

Nici când au văzut că nu le-am sfărâmat nu li s-a ivit în 
ochi vreo licărire de bucurie. 

Oamenii aceştia nu se bucura de nimic. 

Oamenii aceştia nu se interesează de nimic. 

Oamenii aceştia nu au nici un dor. 

Ce nefericite trebuie sa fie mamele lor, care n-au născut 
oameni, ci roboţi. 

În aşteptare. 

M-am întors din lagărul de prizonieri cu inima îndurerată. 
Structura acestor oameni tineri, creaţi de bolşevici, mi-a 
amintit tot timpul lipsa totală de suflet şi cruzimea 
maşinilor. A m asistat odată la o scena sângeroasă. O 
locomotivă intrând cu pufăitul ei greoi şi cu viteza mare, 
într-o gara din Moldova a surprins pe linie o fetiţă de vreo 
şase ani, îmbrăcată cu rochiţă albastră şi a tăiat-o în bucăţi. 
Nenorocirea a produs la acea ora de seara pe peronul gării 
o impresie grozavă. Mama fetiţei îşi smulgea parul. Femeile 
îşi muşcau mâinile cu lacrimile împietrite între pleoape. 
Suferinţa provocată de accident sfâşiase sufletele celor 
prezenţi. 

De data aceasta eram sigur că nu va mai trebui să aştept 
şi că voi începe imediat activitatea adevărată de reporter de 


război. 

Pentru această călătorie cu avionul - care era prima mea 
călătorie pe calea aerului - Cocuţa care m-a condus la 
aeroport a vărsat câteva lacrami: 

— De ce nu te-ai dus să faci reportaj la o armata de uscat, 
Chiar şi la unităţile de tancuri. Tocmai la aviaţie, unde este 
atât de periculos, ţi-ai găsit să te duci? 

Lacrimile ei s-au uscat însă repede, fiindcă avionul şi-a luat 
zborul cu eleganţă. O simţeam pe Cocuţa mulţumită: Nu s-a 
întâmplat nici un accident! 

După două ore de zbor, care pentru mine nu au fost mai 
impresionante decât un voiaj cu automobilul sau cu 
motocicleta, am aterizat pe un aeroport militar. Trebuia să 
predăm corespondenţa. 

De pe acest aeroport pleacă avioanele de bombardament 
în fiecare noapte, aruncând foc şi moarte teritoriului 
inamic. Privesc spre ofiţerii care 21 

Constantin Virgil Gheorghiu se aproprie de avionul nostru, 
cerând ziarele pe care le desfac însetoşaţi de ştiri: toţi au 
pe faţă câteva cute energice. Dintre aceşti ofiţeri aviatori 
pleacă în fiecare amurg sau zori câţiva pentru a înfrunta 
moartea. 

Între ei şi între piloţii din avionul cu care am sosit eu, se 
leag ă repede scurte convorbiri. Discuta despre camarazii 
lor. Uneori frunţile bronzate ale acestor zburători sobri se 
întunecă: simt atunci că unul dintre camarazii despre care 
discuta a căzut cu avionul. 

Dar conversaţia continua grăbit. 

Frunţile. Frunţile bronzate iar se încruntă: iar că un 
camarad de al lor a fost dat lipsa! 

Ciudat! Deşi îi simt că vestea căderii unui camarad îi doare 
ca un stilet împlântat în inima, niciunul nu spune un cuvânt 
de tânguire. E i îşi înfrâng durerea şi o trăiesc fără nici o 
vorbă, încruntându-şi doar frunţile. 

Soarele care arunca o lumina metalică, de aur, pe 
chipurile lor, îi face pe toţi să pară nişte statui de bronz. Şi 


cât de frumoase sunt frunţile lor bronzate de soare! 

Eu îi privesc stând întins pe iarba, lângă aripa avionului. 

Primul dor pe care l-am avut la aterizare a fost sămă 
întind pe pământ. Şi fiindcă nu eram singur, am mângâiat 
pe furiş, cu palma. 

— Fără ca să mă vadă nimeni - iarba şi ţărâna. 

Aş fi vrut să-mi lipesc obrazul de pământ şi să-l sărut. 

Pentru prima oară am simţit cât mi-e de drag pământul! 

Trebuia să mă desprind de el, să mă depărtez de dânsul, 
ca să-mi dau seama cât îl iubesc de mult. 

În acest prim zbor cu avionul, am avut un singur gând. 

Plutind pe deasupra satelor şi a ogoarelor, invidiam pe 
ţăranii care lucrau pe câmp şi cel mai fierbinte dor pe care 
îl aveam în piept era de a fi în locul lor, zdravăn pe o bucată 
de pământ. 

Plutirea aceasta cu avionul îmi dădea impresia că sunt 
dezlipit de singurul lucru durabil şi cinstit de pe lumea asta: 
de PĂMÂNT. 

Cât de cinstit şi de bun este pământul. 

E | nu cunoaşte nimic din vicleniile şi incertitudinile apei şi 
ale văzduhului. E | este cinstit şi bun. 

De aceea, atunci când am coborât pe aeroport, l-am 
mângâiat cu palma, îndelung şi pe ascuns, cum mângăi 
trupul cuiva care ţi-e drag. 

A m ajuns la Marele Cartier General, în oraşul român. 
Străzile sunt acuma pline de soldaţi. Populaţia civilă este 
puţină. Secţia Propagandei este instalată în clădirea unei 
scoli. 

Colonelul Brătescu, şeful secţiei, este un om extrem de 
amabil şi deşi este ora mesei, zăboveşte cu mine dându-mi 
nenumărate sfaturi şi îndrumări. 

— Dumneata ai să faci reportaj la Marele Cartier al 
Aerului, îmi spune dânsul. Dar ai venit cam târziu. În cursul 
dimineţii Aerul s-a mutat la Bacău, aşa ca trebuie să te duci 
acolo. 


Caut prin oraş un automobil care pleacă spre Bacău. În 
zadar. De abia pe la şapte seara am găsit un camion de 
cărat prundiş, care mergea. 

V oi călători foarte prost cu camionul, totuşi sunt bucuros 
ca l-am găsit. 

Cu câteva ceasuri înainte, făceam drumul de la Bacău la 
român, pe sus, într-un elegant avion al societăţii "Lares". 
Acum parcurgeam acelaşi drum înapoi, într-un camion de 
carat prundiş. 

Ceasul trebuie sa fi fost cam şapte şi jumătate. 

Soarele apunea. Umbrele se amestecau cu lumina 
roşiatică a asfinţitului. Pe şosea circulau fără întrerupere, în 
toate direcţiile, maşini militare. 

După vreo jumătate de oră am ajuns la marginea unui sat. 

În curtea unei case de pământ, fără gard, se afla o vaca 
legata la iesle şi un vițel. În fund, pereţii dărăpănaţi şi un 
morman de gunoaie. 

Focul ardea în mijlocul ogrăzii şi deasupra lui, pe pirostrii, 
fierbea ceaunul cu mămăligă. Un copil îmbrăcat într-o 
cămăşuţă scurtă şi murdară alerga prin curte. Tabloul se 
completa cu o femeie, care şedea lângă foc, aşezată pe 
pământ, cu capul între palme. Văpăile roşii ale focului, care 
încingeau ceaunul negru, îi luminau faţa. Se gândea la 
sărăcia ei, la bărbatul care e plecat pe front? 

La ce se gândea această femeie? 

Nu ştiu. 

Dar niciodată nu am mai văzut o figură de femeie aşa de 
tristă. 

Aş fi vrut sa scot caietul şi să notez această imagine. Dar 
camionul, zdruncinându-mă, a trecut mai departe. 

Casa şi chipul femeii s-au şters din faţa mea şi în locul lor 
au apărut lanurile bogate, nesfârşite, de grâu şi de porumb, 
peste care răsărise o luna mare, roşie, ca un obraz plâns de 
femeie. 

După un scurt timp tabloul şters mi-a revenit în minte. 
Oare la ce se gândea ţăranca aceea care şedea în faţa 


focului şi a ceaunului de m ămăligă, lângă un copil desculţ, 
lângă o vacă cu vițel, în curtea unei case dărăpănate? 

Şoseaua fiind foarte proasta, m-a deşteptat din gând un 
zdruncinat care m-a zmucit, făcând să mă lovesc cu capul 
de capota maşinii. 

A m scos din raniţă o chiflă şi o caisă. Apoi am început sa 
muşc pe rând, când din una, când din alta. 

Şi am mâncat aşa, cu pofta şi cu tristeţe, pâine şi caise, 
uitând de obrazul atât de îndurerat al acelei tăranci, despre 
care totuşi aş vrea să scriu odată. 

L a ora noua seara am ajuns la Bacău. Marele Cartier al 
Aerului era instalat tot în locul unei şcoli. Sunt de un ceas 
între aviatori şi m ă uimeşte delicateţea lor. Poate fiindcă 
profesia îi face sa trăiască atâtea ore de viaţă la o mare 
altitudine, au căpătat o altă supleţe şi eleganţă, mult mai 
rafinată decât a noastră, a pământenilor. 

M-am prezentat comandantului spunându-i că am venit să 
scriu reportaje despre zborurile lor de noapte, despre 
faptele de arme ale zburătorilor pe care dânsul îi comandă 
şi despre războiul în văzduh, pe care dânşii îl poartă cu 
atâta pasiune. 

A m început apoia mă pregăti pentru noapte. Unde voi 
dormi îns ă? 

Mă gândesc la asta cu spaima fiindcă sunt obosit crunt. 
Până la urmă, am găsit un pat de campanie şi m-am culcat 
chiar în birou. Mi-am scos doar cizmele şi tunica; am 
mâncat două caise (pentru care îi mulţumesc încă odată 
Cocuţei ca mi le-a pus în raniţă) şi am încercat să dorm. 

Dar nu a fost cu putinţă. 

Cele cinci telefoane din birou sunau fără întrerupere, unul 
după altul şi câte odată două sau trei în acelaşi timp. Toate 
comandamentele de aviaţie dau seara raportul telefonic, 
Marelui Cartier al Aerului. 

Au zburat avioane inamice deasupra oraşului nostru. Au 
lansat trei bombe care n-au făcut explozie. 

În altă parte inamicul nu a aruncat bombe. 


În alt oraş bombele au distrus o casa sau un grajd de vite. 

Şi telefoanele suna mereu. Se vorbeşte numai de lupte 
aeriene, de bombardamente şi de avioane doborâte. 

Şi nu pot să adorm. 

Pe la orele unu noaptea, se părea ca telefoanele au amuţit. 

Comandamentele din toate oraşele se părea că şi-au 
sfârşit rapoartele. 

Dar când mă gândeam că de acum voi putea dormi, au 
început să sune sirenele: alarmă aeriană. 

Cineva începuse să strige: stingeţi lumina! Şi sirenele 
sunau lung, sfâşietor, parcă plângeau. 

Odată cu ele au prins a suna şi telefoanele, toate cele cinci 
telefoane, raportând ce face inamicul, câte avioane are 
deasupra teritoriului nostru, unde se află şi care sunt 
măsurile ce s-au luat. 

Alarma a durat două ceasuri. 

L a patru jumătate, a început sa se măture în birou. 

Oare am dormit eu noaptea asta? Nu ştiu. Mă dor însă 
coastele şi umerii. Unul dintre soldaţii care maturau pe jos, 
a voit să deschidă fereastra şi s-a urcat cu picioarele pe 
scaunul de lângă patul meu, călcându-mi peste ochelari şi 
sfărâmându-i. 

Totuşi azi voi începe activitatea. 

Jurnal. 

Toată dimineaţa am încercat să vorbesc cu comandanții. 

Dar n-am reuşit. Fiecare se scuza extrem de amabil, 
spunându-mi să mai aştept câteva zile, când îmi vor da 
putinţa să scriu fapte senzaţionale. 

Deocamdată sunt lupte putemice şi nu au timp. 

Fără aprobare, nu puteam face nimic. Orice iniţiativă 
personală nu avea nici o valoare dacă nu era aprobată de 
comandanţi. 

Nu puteam face altceva decât să aştept. 

Intre timp, am aflat că un comandor pleacă pe zona de 
operaţii, pe front, cu avionul, pentru a culege informaţii. 


A m rugat pe comandant să-mi dea încuviințarea de a 
pleca şi eu cu dânsul. 

— Nu se poate acum. Mai aşteaptă. 

— Daţi-mi autorizaţia să iau o serie de interviuri aviatorilor 
care au săvârşit fapte eroice, adaug eu. 

— Nu. Asta e reclamă. 

Dar, nemţii, spun eu, practică acest gen de propagandă. 
Fotografiile şi biografiile eroilor apar în toate ziarele. 

— E i, nemţii acolo e cu totul altceva, îmi răspunde cu 
politeţea sa de gentlemen, colonelul Pădure. 

A m părăsit propunerea. Şi, fiindcă dânsul se depărta 
mereu (căci discuţia avea loc pe sală), m-am agăţat de un 
alt subiect. 

— Domnule comandor, vreau să plec mâine cu un avion de 
bombardament. E exclus ca mâine să nu plece nici un 
bombardier deasupra teritoriului inamic. Aş scrie un 
reportaj într-adevăr senzaţional. 

— Nu se poate. 

Dar nici nu eram hotărât să cedez: 

— Domnule colonel, aş vrea să fac un reportaj cu apărarea 
antiaeriană: "Cum se apară un oraş" sau cam aşa ceva. 

— Asta e buna! Mi-a răspuns dânsul, râzând. Apoi a 
adăugat, păşind în biroul generalului, unde se afla şi 
Ministrul Aerului. 

— Alta idee mai năstruşnică, decât chestia cu antiaeriană, 
nu ai găsit? 

Şi a închis usa. 

A m rămas pe sala, singur şi dezolat. 

Ce trebuia să fac? 

Mi se pare că se va termina războiul şi nu voi mai ajunge 
pe front. 

Dar, până mâine, poate îmi va veni vreo idee cu care voi 
cuceri pe şefii mei. 

Jurnal. 

M-am hotărât să mă duc la General şi să-i cer permisiunea 
de a pleca. Citesc în ziare reportaje de ale colegilor mei şi 


îmi e ciudă că eu stau degeaba într-un birou şi încă în 
apropierea frontului! 

CERNĂUŢI. 

A m aflat că astă noapte a fost cucerit Cemăuţii. A m cerut 
audienţă la generalul Ramiro Enescu şi i-am spus: 

— Domnule general, vreau să plec la Cemăuţi. 

Spre surprinderea mea, dânsul mi-a răspuns: 

— Vrei să pleci acum sau după amiază? 

— Cât mai curând, răspund eu. 

Atunci uite, dau dispoziţie să se pregătească un Fleet şi 
pleci imediat! 

Fleet-urile sunt nişte avioane mici, de două persoane pe 
care se învaţă zborul. Sunt avioane de şcoala. Acum, în timp 
de război, Fleet-urile sunt întrebuințate ca avioane de 
legătură. În afară de pilot, mai poate călători într-unul din 
aceste biciclete cu motor ale văzduhului, încă o persoană. 

L. a ora două după amiază m-am urcat într-unul din aceste 
avioane, împreună cu locotenentul aviator Isăcescu şi am 
pornit spre Cemăuţi. 

Satele şi oraşele rămâneau în urmă, unul după altul. 
Mergeam cu viteza mare. Când avionul cobora mai aproape 
de pământ, distingeam clar oamenii care lucrau la seceratul 
grâului. 

Când am trecut de fosta graniţă care a despărţit Nordul 
Bucovinei de restul Moldovei, am început a vedea pe 
câmpuri rămăşiţele avioanelor ruseşti, distruse în lanurile 
de porumb sau de grâu, ori prin livezi şi pe dealurile cu 
păşuni. 

Satele în aceasta regiune din Nord sunt aproape goale. 
Rar dacă zăresc prin curţile caselor sau pe uliţi, ca şi pe 
câmpuri, vreun om. 

Locuitorii au fugit desigur din pricina urgiei războiului şi a 
teroarei bolşevice. 

Urmele războiului se văd din ce în ce mai clare şi mai 
jalnice, cu cât înaintăm: tranşee părăsite, maşini stricate şi 
incendiate, schelete de avioane. 


Locotenentul Isăcescu, care e cemăuţean şi căruia i-au 
rămas în acest oraş, casa, întregul mobilier, cărţile şi toate 
lucrurile lui dragi, îmi 26 

Ard malurile Nistrului arată cu degetul un morman de 
ruine fumegânde, deasupra c ărora se înalţă, albă, cupola 
unei biserici, la poalele muntelui, ascunsă între vai: 

— Storojineţul. 

A m înţeles că oraşul a fost incendiat şi deşi nu distingeam 
foarte bine ce este acolo, îmi dădeam seama că din 
Storojineţ n-au mai rămas decât ruine arse şi deasupra lor, 
neatinsă, ca o minune, biserica. Aş vrea să aflu cum s-au 
petrecut faptele şi ce a ars. 

Dar, zburam cu viteza. Oraşul fumegând rămâne în urmă, 
iar pe sufletul nostru apasă un abur greu de tristeţe şi de 
durere. 

Mă gândesc: oare şi Cemăuţiul a ars? 

Întorc faţa spre locotenentul Isăcescu şi-i întâlnesc ochii 
trişti. Şi el se gândea tot la asta: Oare Cemăuţiul e ars? 

Peste aproape o jumătate de oră, suntem deasupra 
oraşului: Cemăuţi. 

Din când în când zărim câte o casă arsă. Totuşi oraşul nu 
are acelaşi aspect ca Storojineţul. 

Când zburam, deasupra aerodromului, mai aproape de 
pământ, zărim zeci de avioane arse. Locotenentul Isăcescu 
manevrează Fleet-ul pentru aterizare. Suntem printre cei 
dintâi care aterizau pe aerodromul din Cemăuţi. Tot câmpul 
este plin de schelete de aparate arse. Aeroportul este un 
adevărat cimitir, de avioane. Toate sunt ruseşti. În timp ce 
rotim desupra aeroportului pentru a găsi locul de aterizare, 
încep să număr avioanele distruse, care zac pe iarba verde 
şi mătăsoasă. 

Într-o parte reuşesc să număr optsprezece schelete de 
aparate. In alta parte sunt cinci. lată, aici patru aparate, 
dincolo opt, aici două dar numărătoarea încetează. 
Aterizam. 


Punând piciorul pe pământ, locotenentul Isăcescu este 
emoţionat până la lacrimi. 

L a vreo douăzeci de paşi de noi se află hangarul care 
acum este numai un morman de cenuşă şi de scrum. 

În acest hangar se aflau vreo treizeci şi patru de avioane 
ruseşti. 

În timpul unui bombardament, aviația germană a distrus 
hangarul şi toate aparatele care se aflau înăuntru. 

Bombele au căzut atât de precis încât clădirea aerogării, 
care se află numai la vreo cincizeci de metri depărtare de 
hangare, a rămas neatinsă. 

Întregul aeroport din Cemăuţi este o pagina, o lecţie de 
bombardament de precizie, scrisă de aviația germană. 

Bombele aruncate de germani au căzut, după cum arată 
gropile, exact peste aparatele inamice care se aflau pe sol. 
Precizia aceasta este uimitoare. 

Deşi au fost distruse pe acest aeroport circa o suta treizeci 
de avioane ruseşti, nici o bombă aruncată de aviația 
germană nu a căzut în van. 

Cel puţin pentru noi, simpli observatori profani, aceasta 
constituie una dintre paginile cele mai impresionante pe 
care le-am întâlnit în tot cursul războiului. 

Încet, uimiţi de cele văzute, ne îndreptăm spre clădirea 
aerogării. Ne întâmpină căpitanul aviator Ganea Alexandru 
şi căpitanul Andreescu Paul. 

Păşim pe iarba moale, printre scheletele avioanelor arse şi 
discutăm. 

Toate ferestrele elegantei clădiri a aerogării sunt sparte. 

Camerele sunt pline de hârtii aruncate, de mobilier stricat, 
de restu ri de mâncare, lenjerie murdară şi sticle goale şi 
sparte. Pe aici au trecut bolşevicii! 

Toate robinetele au fost lăsate deschise pentru ca 
aerogara să fie inundată. 

Saltelele au fost tăiate cu baionetele. Cineva dintre 
aviatorii bolşevici a căutat să incendieze clădirea şi a turnat 
peste o dormeză, benzină, dându-i apoi foc. Flăcările au 


afumat pereţii şi au distrus mobilierul din camera, dar focul 
s-a stins singur. Glastrele cu flori care împodobeau 
aerogara, sunt toate pârlite de foc şi cu frunzele înegrite. 

Într-un birou găsim o masă cu sticle sparte, cu resturi de 
mâncare şi mucuri de ţigări aruncate în pahare. 

În timp ce vizitam aerogara, căpitanul Andreescu Paul ne 
povesteşte un fapt emoţionant. 

Cu câteva zile mai înainte dânsul zbura singur deasupra 
teritoriului rusesc. Având o până la motor, a fost nevoit să 
aterizeze la marginea unui sat din care armatele roşii se 
retrăseseră cu câteva ore mai înainte. 

Aterizând în acest loc, în care nu sosiseră încă trupele 
noastre, aviatorul se aştepta la orice. Era aproape sigur că 
va fi luat prizonier şi dacă s-a hotărât să aterizeze era 
numai pentru faptul că nu mai putea continua sub nici un 
motiv zborul. 

Satul se numea Lehuţeni Tăutul. Nici nu coborâse din 
avion şi căpitanul Andreescu a văzut populaţia din sat 
alergând spre livada în care aterizase el. 

Ţăranii veneau în fuga şi într-un număr considerabil. 

Voiau să-l ia prizonier? Se părea ca unii dintre ţărani au în 
mâini coase şi topoare. Aviatorul şi-a făcut cruce şi a 
aşteptat. Nu putea face altceva decât sa aştepte. 

Când grupul de săteni s-a apropiat, el a putut distinge 
strigatele lor de "ura". 

Peste câteva minute aviatorul era îmbrăţişat de zeci de 
oameni care se îmbulzeau spre dânsul, căutând fiecare 
măcar să-l atingă cu mâna. 

Femeile şi câţiva bătrâni au îngenuncheat şi i-au sărutat 
pantofii, alţii îi luau mâinile şi nu mai conteneau să le 
sărute. 

Toţi locuitorii acestui sat, văzând culorile româneşti ale 
avionului, au alergat să se prosterne la picioarele 
zburătorului care reprezenta pentru ei întreaga armată 
care îi dezrobise. 


— Cine putea să mai înţeleagă din jalbele lor ceva? Toţi 
vorbeau cu lacrimi în ochi şi povesteau suferinţele îndurate 
timp de un an. 

— Dacă nu veneaţi acum, eram pierduţi! 

Aceasta era fraza pe care o repetau la fiecare două 
cuvinte, toţi cei care vorbeau. 

Ce scena ar putea ilustra mai bine suferinţele pe care le- 
au îndurat ţăranii sub bolşevici, decât aceasta: U n sat 
întreg alc ătuit din bărbaţi, copii, femei şi bătrâni, care se 
aşează în genunchi la picioarele primului ostaş din armata 
care i-a scapăt de tirania comunistă, sărutându-i pantofii! 

În timp ce sătenii povesteau căpitanului Andreescu Paul, 
nemaipomenitele cruzimi îndurate din partea bolşevicilor şi 
îşi ştergeau la fiecare cuvânt lacrimile cu palma, pe drum se 
vede venind în goană nebună un ţăran călare. 

Toţi s-au întors cu privirile spre dânsul. 

Când călăreţul, care venea cu calul în spuma s-a apropiat 
mult, ţăranii l-au recunoscut. Era un sătean din comuna 
vecina. 

Povestea, pe care călăreţul a narat-o cu răsuflarea 
întretăiată era următoarea: 

În timp ce armatele bolşevice se retrăgeau din sat, o 
bandă de câteva zeci de evrei înarmaţi, care locuiseră în 
comuna şi prin satele vecine, s-au năpustit asupra sătenilor, 
împuşcându-i. 

Când au văzut că ţăranii se retrag din faţa armelor cărora 
nu le puteau rezista cu ciomegele şi cu topoarele, evreii s- 
au apucat să dea foc satului. 

Unul dintre ţărani a reuşit sa încalece un cal şi să alerge 
spre Lehuţani Tăutul unde auzise ca se află armata 
românească, pentru a cere ajutor. 

— Toţi aceştia care au tras cu puştile în noi, în femeile 
noastre şi copiii noştri, iar acum dau foc satului, sunt evrei 
care au trăit câştigând averi şi mâncând pâinea din 
sudoarea şi din munca noastră. Toţi au fost negustori prin 
satele noastre. După ce ne-au chinuit şi ne-au batjocorit 


fetele, iar pe copiii noştri i-au trimis în Siberia şi în 
puşcărie, un an întreg, pustiind satele şi semănând atâta 
jale, acum s-au năpustit cu puştile şi cu mitralierele asupra 
noastră, a celor care am mai rămas pentru a ne ucide. Şi 
fiindcă au văzut ca o parte din noi s-au ascuns pe ogoare şi 
prin pivniţi, aşa că nu puteau fi omorâţi de gloanţele lor, s- 
au apucat sa dea foc satului. 

Călărețul acesta disperat implora ajutor, ca să nu le fie 
satul prefăcut în cenuşe de către evrei. 

Dar, acte de barbarie similară comise de bandele evreieşti, 
în timpul retragerii şi după retragerea armatelor bolşevice 
se vor repeta în tot cursul călătoriei noastre. 

Acestea sunt faptele pe care le-au savâşit evreii români 
pentru România. 

Căpitanul aviator Ganea Alexandru ne spune apoi cum a 
executat locotenentul Colaş Petre, ultimul lui zbor de 
recunoaştere deasupra unei regiuni din judeţul Hotin. 

Plecând să-şi îndeplinească misiunea, locotenentul Colaş a 
fost întâmpinat de două avioane inamice. 

S-a început o lupta aprigă în văzduh. 

Mitraliorul de pe avionul locotenentului Colaş a fost lovit 
de gloanţele duşmane şi omorât. Sângele lui s-a scurs peste 
tunica şi peste mitraliera, înroşindu-le. Totuşi lupta a 
continuat şi fără mitralior. 

Peste vreo cinci minute a fost însă împuşcat şi pilotul. 
Înainte de aş da sufletul, el a spus locotenentului Colaş: 
Continuă tu lupta. 

Singur cu doi morţi în avion, cu hainele înroşite de sângele 
lor, locotenentul Colaş Petre salvează totuşi aparatul, 
aducându-l ciuruit pe aerodromul de pe care pornise. 

Când au venit camarazii pentru a-l ajuta să coboare din 
avionul cu care aterizase atât de elegant, l-au găsit pe 
locotenentul Colaş Petre, rănit, iar camarazii lui, mitraliorul 
şi pilotul, morţi. 

Povestirea aceasta ne emoţionează pe toţi. 


Plecând de pe aerodrom spre oraş, păşim cu frunţile 
întunecate. 

Străzile sunt pustii. 

L. a fiecare sută de paşi întâlnim un automobil rusesc 
incendiat, muniții ruseşti părăsite, gropi făcute de bombele 
aruncate din aviaţie. 

Populaţia e atât de puţina încât oraşul pare complet 
părăsit. 

Din când în când vedem în ferestre câte o icoana. Sunt de 
obicei icoane ale Maicii Domnului, pe care creştinii le-au 
scos din locurile din care le ascunseseră de teama 
bolşevicilor şi pe care acum le puneau în ferestre. 

Părea că oraşul se recreştinează. 

Deasupra multora dintre clădiri şi la balcoane flutura 
drapele româneşti şi germane. 

Totuşi nu întâlnim nici un om. 

Mergem de aproape o jumătate de ceas pe străzile pustii. 
Oraşul acesta frumos este acum un oraş părăsit. Toate 
magazinele au geamurile sparte şi uşile sfărâmate cu 
toporul. Întâlnim mereu case arse. Totul e devastat. 

Aflăm de la câţiva ostaşi că bolşevicii au început a jefui 
oraşul şi a căra toate depozitele de alimente în Rusia, 
imediat după declararea 30 

Ard malurile Nistrului războiului. Tot atunci au început şi 
arestările care se făceau pe o scară foarte întinsă. 

Erau luaţi din casele lor aproape toţi românii şi duşi 
împreună cu familiile lor spre locuri necunoscute. 

Ajungând în centrul oraşului, tablourile sunt din ce în ce 
mai dramatice. 

Toate clădirile din Piaţa Unirii au fost arse. Bisericile au 
fost devastate. Mă uit cu un sentiment de durere la 
locotenentul aviator Isăcescu. In tot timpul drumului mi-a 
spus că de abia aşteaptă să-şi revadă casa. Cum am ajuns în 
Cemăuţi a tăcut. Simt ca îi este teama să se ducă să-şi 
revadă casa în care s-a născut, în care a copilărit, în care i- 
au rămas toate colţişoarele dragi, încărcate cu amintiri. 


Începe să se însereze. Tuturor ne este foame. Deasupra 
oraşului apare un nor negru, apoi prinde a ploua încet şi 
mărunt. 

Cu toată ploaia, eu vreau să mă duc să văd clădirea 
Liceului Militar, unde am învăţat clasa a opta. Chiar la 
intrare ştiu ca se afla tabloul promoţiei noastre şi simţeam o 
dorinţă fierbinte de a-l revedea. Aş fi vrut să văd şi sala de 
clasă, poate mai există şi banca în care am stat. 

Liceul Militar şi cazarma vecina au fost aruncate în aer cu 
dinamit ă şi arse de bolşevici, mi-a spus cineva. 

A m renunţat de a mă mai duce. 

Locotenentul Isăcesu s-a furişat de noi şi a plecat singur 
să-şi vadă casa. S-a întors târziu. Era întuneric şi nu i-am 
putut vedea faţa. Tristeţea şi sfâşietoarea durere pe care o 
provocase revederea casei p ărinteşti devastată, cu uşile 
sparte şi transformată într-un fel de grajd, i se ghicea din 
vorbă. N u l-am întrebat niciunul dintre noi nimic. Ne-a 
spus el singur, căutând să treacă repede peste acest 
subiect, că de-abia a mai putut să-şi recunoască livada şi 
casa. 

Ne-am dus la cantina Primăriei ca sa mâncam ceva. Apa 
nu exista în oraş, fiindcă uzina a fost distrusă. A fost 
aruncată în aer şi una din uzinele electrice. Morile şi 
fabricile au fost arse toate. Clădirile tuturor instituţiilor au 
fost distruse. 

Toate acestea le aflăm de la cei care se găsesc în jurul 
nostru. 

Populaţia este flămânzita. N u a rămas nici un depozit. Din 
casele particulare a fost luată ultima pâine şi ultima pasăre. 
Cu o noapte mai înainte o banda de câteva sute de evrei 
înarmaţi, după câte se pare, aceeaşi bandă care a distrus 

oraşul dinamitându-l şi incendiindu-l, a căutat sa dea o 
ultimă lovitură. 

Aceşti comunişti, înarmaţi cu mitraliere şi arme automate, 
au îmbrăcat uniforme militare ruseşti şi după ce au 
răspândit zvonul ca armatele sovietice se îndreaptă spre 


Cemăuţi, speriind din nou populaţia îngrozită, au căutat să 
atace oraşul ca să-l distrugă complet. 

Datorita energiei cu care a reacţionat armata noastră, 
această bandă criminală a fost decimată. 

Dar, şirul faptelor criminale săvârşite de evrei şi de 
bolşevici în frumoasa Bucovina, de-abia începe. 

Cineva ne povesteşte că vreo câteva sute de români au fost 
ridicaţi din Cemăuţi cu câteva zile mai înainte de către 
poliţia comunistă şi ucişi prin strivirea cu tancurile aproape 
de Nistru. 

Lăsăm furculiţele din mână şi nu mai putem mânca. 

Cum s-au petrecut aceste oribile fapte? 

Ultimii arestaţi din Cemăuţi constituind o povara pentru 
bolşevicii care se retrăgeau cu maximum de viteza, s-a 
procedat la asasinarea lor. 

Înfuriaţi peste măsură din cauza înfrângerii, bolşevicii nu 
au ucis câteva sute de români prin împuşcare, ci într-un 
chip groaznic, nemaipomenit. 

Arestaţii au fost legaţi unul lângă altul şi aşezaţi cu faţa în 
jos, pe pământ, într-un câmp de pe malul Nistrului. După ce 
a fost făcut acest pod viu, tancurile sovietice au trecut peste 
trupuri cu uruitul lor macabru. 

Au fost asasinați acolo, prin strivirea cu tancurile, câteva 
sute de oameni. 

Peste cadavrele lor transformate în mormane de carne 
diformă, a fost aruncata apoi ţărână. 

A existat vreo dată pe lume un mormânt mai grozav? 

Pe la orele noua seara ieşim în strada puştie. Suntem 
patru inşi: locotenentul Isăcescu, locotenentul Niţu din 
Marele Cartier al Aerului, fotograful şi cu mine. 

Aveam un bon de cartiruire pentru noaptea aceea la şcoal 
ă normală. 

Era însă întuneric bezna. Începuse să plouă mai tare şi am 
răăacit pe străzi. 

Într-un târziu ajungem în localul şcolii normale de fete. În 
curte ne împiedicăm de căşti de război sovietice, de lăzi cu 


muniții şi de diferite obiecte aruncate de bolşevici în timpul 
fugii lor. 

Ţinând în mâna lanterna cu lumina gălbuie, începem a 
urcă scările. 

Un miros acru, înnăbuşitor, ne loveşte din fiecare cameră 
căreia îi deschidem usa. 

Nu pare a fi rost de dormit în această clădire părăsită şi 
devastată. 

După cum înţelegem, bolşevicii au transformat şcoala 
normal ă de fete într-o cazarma. În fiecare cameră, care a 
fost odinioară sală de cursuri, dormitor sau sala de mese 
pentru eleve, acum au rămas pereţii pustii şi un miros de 
grajd. Parcă au stat aici animale. 

Ne lovim mereu cu piciorul de căşti sovietice pe care 
bolşevicii le-au transformat în oale de noapte. Murdăriile 
pretutindeni. 

Nici cele mai murdare closete nu sunt în halul de murdărie 
în care am găsit frumoasa şcoală normală de fete din 
Cemăuţi. 

Dar, descrierea fugară nu poate să dea decât o infimă 
imagine a aspectului pe care îl avea această clădire. 

leşim iarăşi în ploaie. Ne sunt hainele ude. Oraşul e puştiu. 
Noi suntem frânţi de oboseală şi nu ştiam unde am putea 
dormi. 

N-am parcurs nici câteva sute de metri pe ulițele pustii, 
prin mirosul acru de funingine uda şi de undeva, de la un 
balcon, răzbat spre noi ţipetele a două femei. 

Pornim în goana spre locul de unde veneau strigătele 
acelea disperate. 

A m ajuns. Suntem lângă un bloc care se înălța, 
monumental şi alb, în noapte. L a etajul al doilea zărim două 
siluete de femei în cămaşe, care ţipau: 

— Veniţi că ne împuşcă! Veniţi imediat că ne omoară! 
Suntem numai două femei şi ei trag cu revolverele! Suntem 
la etajul doi, nu mai zăboviţi! Veniţi imediat, că altfel ne 
găsiţi moarte! 


Erau atât de sfâşietoare ţipetele acestor femei, încât 
aveam impresia că dacă nu ajungem în secunda aceea sus, 
să le salvam de la moarte, ele se vor arunca de pe balcon. 

Căutam să pătrundem în casa. 

Uşa era încuiată. Ne izbim în ea şi reuşim să-i sfărâmăm 
încuietorile. 

Împrejurul nostru întuneric bezna. A m stins lanterna şi 
înaintam urcând scările în goană, cu revolverele în mâini. 

Până la urmă la urechile noastre răzbat din ce în ce mai 
sfâşietoare şi mai disperate ţipetele. 

— Veniţi repede că ne omoară! 

Uşa de la apartamentul în care se aflau cele două femei 
era încuiată. 

Izbim cu umărul în ea şi o deschidem. 

În tot acest timp strigătele victimelor nu mai conteneau. 

Intraţi în apartamentul gol, facem lumina. 

Văzându-ne, cele două femei vin de pe balcon. Una dintre 
ele, care era gravidă, a căzut leşinată pe parchet. Cealaltă - 
o fată de vreo douăzeci de ani - s-a aşezat pe un scaun 
aproape leşinată şi ea de spaimă. 

N-am putut afla de la ele nimic: erau amândouă aproape 
moarte de spaimă. 

Pe un pat dormeau doi copilaşi. Se deşteptaseră şi ei şi 
începuseră să ţipe. Unul cred că avea doi ani, iar celalalt 
vreo cinci ani. 

În vreme ce controlam camera să aflăm cine a atacat pe 
cele două femei, s-a auzit o detunătură, apoi alta, la interval 
foarte scurt şi geamul care dădea într-o curte inferioară s-a 
spart într-o mic de cioburi. 

Imediat a răsunat o a treia detunătură. Glonţul a trecut pe 
lângă umărul meu şi a sfărâmat lampa care atârna de 
tavan. 

Ne-am apropiat de pereţi şi am stins celelalte lumini, apoi 
am înaintat spre fereastra să vedem de unde suntem 
atacați. 


Nu se vedea nimic în noapte. Se auzea numai zgomotul 
ploii care cădea pe acoperişul de tabla. 

Unul dintre noi a coborât în strada, să caute patrula 
militară. 

Ceilalţi care am rămas în camera, am început să dăm 
ajutor celor două femei. 

Peste o jumătate de ora tot colţul străzii era înconjurat 
ostaşi. S-a început un control amănunţit în toate clădirile 
vecine. L. a urmă atentatorii au fost arestaţi. E i erau doi 
evrei de şaisprezece ani, care se ascunseseră în podul unei 
case evreieşti. Doamna care fusese atacată, era soţia unui 
procuror şi sosise la Cemăuţi în după amiază acelei zile. Ea 
era doctoriţă şi fuse chemată la postul pe care-l ocupa la 
spitalul din Cemăuţi. 

Cealaltă femeie era guvernanta ei. 

După vreo oră, când nenorocitele şi-au revenit în fire, au 
început să povestească înspăimântate şi să ne arate urmele 
gloanţelor pe care atentatorii le-au tras asupra lor şi asupra 
celor doi copilaşi. 

Aflu apoi că în apartamentul acela a locuit câteva luni până 
la ocuparea Cemăuţiului de către trupele noastre, un 
general bolşevic. 

L. a plecarea lor din Cemăuţi, anul trecut, procurorul şi 
soţia lui au lăsat acest apartament complet mobilat. E i nu 
şi-au putut lua cu dânşii decât câteva lucruri de 
îmbrăcăminte şi lenjerie. Atât. Restul gospodăriei a rămas 
acolo. 

Acum nu mai era din toată mobila decât o dormeză, vreo 
trei scaune rupte şi biroul zgâriat cu briceagul şi murdărit 
de noroi şi cerneala violeta. 

Pereţii, care fuseseră superb zugrăviți, acum erau pătaţi 
de sângele păduchilor de lemn, pe care generalul bolşevic, 
care locuise acolo, îi omora noaptea, când se întorcea acasă 
beat, probabil cu tocul revolverului. 

Decât să omoare păduchii de lemn strivindu-i pe pereţi cu 
revolverul, desigur ca era mai uşor sa facă puţină curăţenie 


în casă şi să spoiască cu var. 

Dar se vede ca generalul bolşevic avea cu totul alte 
principii despre igienă şi curăţenie. 

La plecare, ilustrul general fiind foarte grăbit, nu a avut 
timp să-şi ia nici geamantanele. Văd un vraf de fotografii de- 
ale lui. Toate fuseseră prinse pe pereţi cu pioneze şi 
doamna doctor le dăduse jos. 

Generalul bolşevic, care era foarte fotogenic, nu pare să fi 
avut mai mult de treizeci şi cinci de ani. 

Avea o frunte mica, ochii niţel îndobitociţi şi râdea în toate 
fotografiile în care putea fi văzut alături de diverse femei de 
moravuri uşoare. 

Din aceste fotografii şi din halul de murdărie în care se 
găsea apartamentul, ca şi din sticluţele şi cutioarele cu 
diverse alifii şi doctorii 34 

Ard malurile Nistrului pentru boli venerice, se poate 
deduce ce fel de viaţă ducea şi în ce mediu trăia generalul 
bolşevic. 

Dar ce e mai interesant, e conţinutul geamantanului lui. 
lată ce avea acest conducător al armatei comunişte, în 
pachete şi în geamantane două cutii mari, a câte douăzeci 
de kilograme de. Untura de porc, topită, zece kilograme de 
scrumbii afumate, ladă cu zahar, o parte din vesela şi din 
cratiţele pe care doamna doctor, stăpâna apartamentului, le 
lăsase în bucătărie când se refugiase. 

În afară de acestea se mai aflau în geamantanele 
generalului bolşevic nenumărate lucruri provenite din jaf. 

Între altele erau şi vreo zece perechi de chiloţi de dama, 
sticle cu parfum şi apa de colonie. 

Paharele de ţuica şi de vin erau învelite în ciorapii murdari 
ai domnului general şi băgaţi în cratiţele murdare de 
untura. 

În bucătărie şi în birou sobele erau pline cu pene de 
păsări. 

Domnul general împuşca, împreună cu alţi ofiţeri, găinile 
cetăţenilor şi le jumulea în birou sau în dormitor, frigându- 


le apoi. 

În jurul întrerupătorului de lumina peretele era negru de 
murdărie. 

Nici la bucătării nu e atât de negru şi de murdar peretele, 
în jurul întrerupătorului electric. 

Se poate deduce cât de curate erau mâinile domnului 
general. 

Pe birou, care după cum am spus era scrijilat cu briceagul 
şi murdărit de cerneală, se cunoşteau urmele cratiţelor, 
aduse fierbinţi de la bucătărie şi murdare de fum. 

În fata tuturor acestor lucruri, doamna doctor ne întreabă: 

— Dacă generalul avea o sufragerie atât de eleganţă; de 
ce mânca punând cratiţele pe birou? 

Nu ştiam. Dar se vede ca sufrageria o vânduse, fiindcă nu 
era învăţat cu ea şi banii i-a cheltuit la beţii. 

Ultimul lucru pe care l-am găsit în geamantanele lui erau 
nişte hărţi militare ruseşti Nu ştiam dacă generalul era 
obişnuit cu hărţile, dar ele nici nu fuseseră desfăcute şi 
erau pătate de untura şi de funinginea de pe fundul 
cratiţelor sub care fuseseră aşezate. 

Fiindcă luase parte la devastări şi avea mai multe lucruri 
provenite din jaf, generalul le-a băgat în noptiera, căreia i-a 
bătut usa cu cuie, improvizând astfel un geamantan. 

Cum a putut frumosul general, amator de untura topita şi 
colecţionar de cratiţe şi de chiloţi de damă, să-şi facă un 
asemenea geamantan? 

Privind locuinţa acestui general rus, ne-am îngrozit. 

Din ea se vede nivelul de cultura şi civilizaţie al conduc 
ătorilor armatei bolşevice. 

Şi, pentru a completa tabloul, să spunem şi cum dormea 
generalul. 

E 1 se culca pe dormeza, care era murdară de noroi şi de 
crema de ghete şi se învelea cu plapuma de mătase a 
doamnei doctor, plapum ă care acum nu mai avea cearceaf 
şi era atât de murdară, încât părea că generalul îşi ştergea 
cizmele în fiecare dimineaţa cu ea. 


Acesta este, în foarte puţine cuvinte, aspectul unui 
apartament în care a locuit cinci luni un general din armata 
bolşevică! 

După ce au venit câţiva ostaşi care au rămas să facă de 
pază în jurul blocului şi după ce atentatorii evrei care 
trăseseră cu revolverele pe fereastră au fost arestaţi, noi 
am plecat să căutăm un loc unde am putea dormi. 

Afara ploua la fel de tare. 

Se auzeau împuşcături în alte colţuri ale oraşului. 

Atentatorii evrei continuau să săvârşească acte de teroare 
şi crime. E i şedeau ascunşi prin case, iar când li se ivea 
ocazia, trăgeau cu arma asupra ostaşilor noştri, asupra 
copiilor şi asupra femeilor. 

Circulam, făcând fiecare pas cu atenţie, puteau să tragă şi 
asupra noastră cu revolverul de la orice fereastră. 

În drum întâlnim un sublocotenent de rezerva, 
comandantul unui pluton însărcinat cu paza. Îl întrebăm 
unde ne-am putea adăposti, căci hainele de pe noi erau 
leoarca. 

Foarte amabil, sublocotenentul ne-a condus prin toate 
casele în care credea el că am putea găsi un colţişor unde 
să ne odihnim. Dar, toate investigaţiile au fost zadarnice. A 
m intrat într-un fost hotel: paturile erau aruncate pe 
fereastra, în strada, saltelele tăiate cu baionetele, iar 
cearşafurile arse. 

A m intrat apoi într-o cafenea. Dar aici, în afara că era un 
miros infect, toate fotoliile şi toate canapelele erau tăiate şi 
murdărite. Într-un târziu, intrăm într-o casă, unde era 
instalat corpul de gardă. Ostaşii însărcinaţi cu paza, cărora 
nu le venise încă ceasul să între în post, dormeau, înveliţi în 
foile de cort, pe ciment. Urcăm la etaj. În fata noastră e o 
uşă capitonată, care e încuiată. 

— Cu siguranţă ca aici e un dormitor spune cineva dintre 
noi. 

Întrebam apoi, pe soldaţii de jos, ce se afla în camera 
aceea şi în camerele vecine. 


— Aiciau locuit nişte evrei, care au fugit, ne informează 
unul dintre ostaşi. 

— Şi voi nu aţi intrat înăuntru să căutaţi o perna sau o 
saltea, pe care să vă odihniţi? 

— Păi cum să intrăm în casa oamenilor, dacă nu ne-a dat 
nimeni ordin? 

Răspunsul şi fapta acestor ostaşi erau aproape 
neverosimile, prin puritatea şi candoarea lor. 

După ce au dormit săptămâni întregi în tranşee, pe 
ogoarele desfundate de ploi şi în păduri, au cucerit oraşul şi 
nu au îndrăznit să între într-o casă părăsită ca să se culce 
pe un pat, pentru simplul motiv că nu le aparţinea lor, acest 
pat. 

În cinstea lor, de o superbă puritate, ostaşii români au 
preferat sa doarmă în oraşul cucerit, sub străşinile caselor, 
pe asfalt, sau pe culo arele de ciment, uzi de ploaie şi 
înveliţi în foile de cort, decât să forţeze o uşa, după care, cu 
siguranţă, ar fi găsit un pat şi o pernă, pe care să doarmă 
omeneşte. 

Somnul lor, somnul ostaşilor care au cucerit Cemăuţii şi 
care dormeau pe asfaltul ud, m-a obsedat, de-atunci nopţi 
de-a rândul. 

Oare mai există, în vreo parte a lumii, un ţăran atât de 
cinstit ca flăcăii aceştia, care au cucerit Cemăuţii? 

Deşi aveam intenţia să căutăm un pat în casa aceasta, nu 
am mai avut tăria să forţăm încuietorile şi să deschidem 
uşile. 

A m rugat pe ostaşi să ne împrumute două mantale şi ne- 
am culcat alături de ei, pe asfaltul umed, aşa cum dormeau 
şi dânşii. 

Şi somnul nostru a fost adânc, iar în sufletele noastre ne - 
am simţit, cel puţin atâta vreme cât am stat lângă aceşti 
flcăi cu sufletul curat, foarte cinstiţi. 

A două zi dimineaţa, la orele cinci am luat ceaiul împreună 
cu soldaţii. 


Era acelaşi ceai de la cazan, pe care ei l-au băut şi când 
şedeau în tranşee şi când dormeau pe ogoare sau în păduri. 
Chiar dacă au existat în oraş provizii, ei nu s-au atins de 
nimic şi la ceaiul lor, din dimineaţa aceea, nimeni nu a 
adăugat măcar o bucăţică de zahăr mai mult. 

Acei care vor să cunoască ţara noastră şi sufletul ţăranului 
nostru, ar fi trebuit să vină şi să-i vadă pe soldaţii cuceritori 
cum beau din castroanele lor, în acea dimineaţă, ceaiul de 
la cazan, muşcând cu poftă din bucata de pâine cazonă, 
neagră şi tare. 

M-am despărţit de dânşii, pornind ca să vizitez oraşul. M- 
am îndreptat spre reşedinţa metropolitană, care e una din 
cele mai frumoase clădiri din ţară şi care are o capelă de 
minunată artă. 

Icoanele erau de aur, totul era lucrat de mari maeştri, în 
această micuță bisericuţă. Interiorul ei rivaliza în frumuseţe 
cu cele mai artistice 5 5 5 lăcaşuri ortodoxe de închinare. 

Aflasem în cursul serii că această capelă, de la reşedinţa 
metropolitana, a fost devastată. 

Cât de puţin e spus: devastat. 

Bisericuța aceasta nu a fost devastată: a fost prădată şi 
pângărită în cel mai groaznic chip. Numai fantezia 
păgânilor putea născoci acest chip de grozavă pângărire. 
Căci bisericuţa reşedinţei metropolitane din Cemăuţi a 37 

Constantin Virgil Gheorghiu fost transformată, 
literalmente în closet, pentru ostaşii păgâni ai U. R. S. S.- 
ului. 

În fata bisericuţii sunt împrăştiate câteva mii de volume, 
luate de bolşevici din biblioteca reşedinţei şi aruncate în 
gunoi. 

A m deschis câteva: erau comori rare de literatură 
teologică, filosofie, ştiinţă, artă. 

Uriaşa bibliotecă, care avea toate cărţile legate frumos şi 
care costa o avere, a fost smulsă din rafturi şi azvârlită 
afară. Se cunoştea că aceste cărţi stau aruncate acolo de 
multă vreme. Ninsese şi plouase, de multe ori, peste ele. 


Chiar la intrare se afla un ceaslov vechi, legat în piele. 
Foile îi erau smulse. Îl plouase vreme îndelungată şi se 
cunoştea că bolşevicii, din lene, că să nu-l dea deoparte, 
călcaseră peste el, ca peste o piatră. Aproape toate cărţile 
erau în acelaşi hal. Şi ştiţi de ce au aruncat comuniştii 
cărţile din această imensă bibliotecă, în stradă? 

E greu de crezut pentru minţile noastre. Totuşi, cărţile au 
fost azvârlite pentru ca, în locul lor, să se pună paturi 
pentru soldaţi. În locul bibliotecii a fost instalat un dormitor 
pentru trup ă. 

Cum păşeşti apoi pragul bisericii, te loveşte un miros greu. 

Chiar lângă uşa se află o mitră episcopală, pe care 
bolşevicii, după ce i-au luat pietrele scumpe, au 
transformat-o în oală de noapte. 

Aurul şi argintul a fost scos. 

Ochii sfinţilor sunt înţepaţi cu baionetele. În icoanele de pe 
catapeteasmă, pe care nu le-au putut înţepa cu baionetele, 
au tras cu revolverele. Stranele şi cea mai mare parte din 
mobilierul de lemn al bisericii, au fost întrebuințate ca lemn 
de foc pentru dormitoarele trupei roşii. 

Din crucile de lemn care se aflau în această capelă şi care 
erau lucrate cu o arta neîntrecută şi ferecate în aur curat şi 
în argint, bolşevicii au făcut surcele de aprins focul. 

Veşmintele preoţeşti, prapurele şi pânza zugrăvită cu 
icoane, cu care se acoperă Sfânta Masă din altar, au fost 
tăiate cu baionetele în mici bucăţi. 

Aceste bucăţi de vesminte preoţeşti, de icoane de pânza 
sau muşama, erau întrebuințate de bolşevici ca hârtie 
igienică. Biserica era transformată în întregime în closet. 
Soldaţii bolşevici au pâng ărit mai ales sfântul altar care era 
plin de excremente. Între aceste murdării erau aruncate 
bucăţi de cruce, bucăţi de icoane sau de veşminte. 

Dar spectacolul de grozavă pângărire şi de 
nemaipomenită sălbăticie pe care-l înfăţişează aceasta 
bisericuţă umilită de bolşevici şi de evrei este indescriptibil. 


Unul din micii funcţionari ai reşedinţei metropolitane din 
Cemăuţi, care în timpul ocupaţiei ruseşti a stat fugar pe 
ogoare şi prin sate, revenind 38 

Ard malurile Nistrului în timp ce mă aflam eu acolo şi 
văzând halul în care era biserica, a început sa plângă cu 
hohote. Era bărbat în toată firea şi avea tâmplele 
încărunţite. 

Dar cine putea privi această profanare fără să i se zguduie 
pieptul de revoltă şi de durere? 

Şi totuşi acesta nu este decât unul din aspectele barbariei 
iudeo - bolşevice. 

leşind din curtea bisericii am zăbovit câteva clipe stând de 
vorba cu câţiva foşti funcţionari ai reşedinţei metropolitane. 

Tânguirile lor erau fără de sfârşit. Cine va putea cuprinde 
vreodată în stihul, în vioara sau în slova lui, uriaşa durere 
trăită de populaţia din Bucovina în anul acesta de sclavie? 
Copiii cetăţenilor români care învățau la şcoală au fost cu 
toţii lăsaţi repetenţi de învățătorii evrei. Cei din clasa a 
patra au fost trecuţi în clasele întâia sau a două. Cei care 
terminaseră şapte clase au fost obligaţi să urmeze clasa a 
treia. Şi în anul acesta de sclavie, niciunul din copiii români 
nu a trecut clasa. Toţi au rămas repetenţi. 

Părinţii elevilor erau chemaţi la şcoală de învățătorii evrei 
şi Li se anunţa că dacă vor mai îndemna pe copii să se 
închine seara acasă, vor fi împuşcaţi ca nişte câini. 

În cursul aceleiaşi dimineţi am părăsit oraşul Cemăuţi. 
Acum, la lumina clară a zilei când îl puteam vedea mai bine, 
aveam impresia ca mă plimb într-un oraş străin. În drum 
spre aeroport, trecând prin Piaţa Unirii, aproape în 
întregime arsă, aflu că în clădirea din această piaţă au fost 
arse peste douăzeci de mii de aparate de radio. Aceste 
aparate fuseseră confiscate de poliţia sovietică, de la 
cetăţeni, imediat după izbucnirea războiului, pentru ca 
populaţia să nu afle nimic despre mersul luptelor şi a 
înfrângerii armatelor ruse. Acum în toată Bucovina nu se 
mai afla nici un aparat de radio. 


Aflu apoi că au fost descoperite numeroase cadavre, ale 
româniilor asasinați de bolşevici în cimitirul evreiesc, în 
subsolurile diverselor instituţii şi în subsolurile câtorva 
biserici. La două ceasuri după amiază, mă înalţ cu avionul 
deasupra oraşului care a fost atât de crunt umilit şi 
batjocorit. Ne luam zborul înapoi spre Marele Cartier al 
Aerului. 

Zburam la o distanţă foarte mică, pe deasupra pădurilor 
nesfârşite ale Bucovinei, din care se înălța până la noi un 
parfum tare. 

Privind aceste păduri şi frumoasele plaiuri bucovinene, 
deasupra cărora plutim, căpătăm din nou credinţa că tot ce 
au distrus barbarii vom putea reface. 

Vom reface totul în cinstea flăcăilor ostaşi, care dormeau 
uzi, pe asfalt, în oraşul cucerit şi cu tăria sufletelor lor care 
împrăştie aceeaşi mireasmă întăritoare ca şi a pădurilor 
deasupra cărora zburam acum, cu sufletul cernit. 

DONATORII DE SÂNGE. 

Cum am ajuns la Bacău aflu ca am fost chemat telegrafic la 
Marele Cartier General, unde trebuia sa mă prezint urgent. 

Marele Cartier General se afla la Roman. De ce m-au 
chemat? Nu ştiu nimic. E duminica dimineaţa. L. a orele 
zece pornesc cu un Fleet spre Roman. 

În vreme ce mecanicii făceau revizia avionului, m-am întins 
pe iarba cu ochii închişi. Soarele inunda cu o lumina tare 
aeroportul Gherăegşti, de pe care vom decola. 

Se aud undeva clopotele sunând. Aş vrea să mă duc la 
biserica. Dar reveria mea este întreruptă. Avionul e gata de 
plecare. Îmi trag boneta peste urechi şi ma urc. Un ostaş 
îmi leagă împrejurul umerilor paraşuta. Apoi pornim. 

Drumul de la român la Bacău se face cu avionul în 
douăzeci de minute. Nici nu ştiu când am parcurs aceasta 
distanta. 

Pe aeroportul din Roman, care se afla lângă cimitir, aflu ca 
în cursul nopţii avioanele inamice au aruncat bombe. Unele 
au căzut în cimitir, scoțând oasele morţilor afară, iar altele 


au căzut chiar pe aerodrom. Deşi au căzut multe bombe, 
niciuna nu a făcut explozie. 

Îl întâlnesc în biroul său pe colonelul Brătescu, care este 
ca întotdeauna de o covârşitoare amabilitate: 

— Te-am chemat ca să plecăm împreună în Bucovina, mi-a 
spus dânsul. Dar nu vom mai pleca. Diseară Marele Cartier 
General se muta de aici. Pleci cu noi şi acolo unde ne vom 
stabili, vom vedea ce avem de făcut. 

A m ieşit singur în oraş. Mă întâlnesc pe drum cu câţiva 
camarazi de ai mei de la radio-informaţii. Erau şi ei gata de 
plecare. Nu ştiam niciunul dintre noi direcţia spre care 
pornim. 

A m dormit la nişte lipoveni din Roman care mi -au dat 
pâine de casa, ouă fierte şi lapte cald. L a ora două noaptea 
am pornit cu automobilele secţiei de radio spre laşi. 

În timpul drumului activitatea la această secţie nu a 
contenit. 

O echipa rămăsese la Roman pentru a prinde emisiunile 
din timpul cât noi ne aflam pe drum. Altă echipă ajunsese la 
laşi, iar la sosirea noastră, buletinul cu informaţii externe 
avea să fie acolo, dimineaţa, tipărit gata. 

După vreo oră şi jumătate a răsărit soarele inundând lunca 
Şiretului cu o lumina roşie de feerie. 

Când am coborât din automobil, la Iaşi am citit unul dintre 
cele mai emoţionante afişe. Un afis mai impresionant decât 
rugăciunile şi poeziile. 

Cetăţenii, indiferent de vârsta şi de sex, erau invitaţi, 
călduros, să doneze o parte din sângele lor pentru ostaşii 
răniţi de pe front. 

Toate ofrandele sunt impresionante. Ofranda de sânge 
întrece pe toate celelalte. A dărui o parte din sângele tău, 
care să fie trecut în trupul altui om pentru a-i salva viaţa, 
este un act care cuprinde mai multă solemnitate decât 
împărtăşania. 

Ritualul acesta al dăruirii sângelui de către un om, pentru 
alt om, are în el ceva din solemnitatea marilor liturghii. 


Nu ţin minte exact nici o fraza din acest apel adresat cet 
ăţenilor. Ştiu însă că era semnat de decanul Facultăţii de 
medicina din laşi şi de câţiva profesori medici. L. i se spunea 
cetăţenilor că dăruirea sângelui se face uşor, fără nici o 
durere. Şi donatorii erau invitaţi să se prezinte în număr 
cât mai mare. 

Patria le cerea acest dar de sânge cu care se va salva viaţa 
ostaşilor grav răniţi, care luptă pe fronturile îndepărtate. 

La spitalul Sfântul Spiridon, unde se înscriau acei care 
voiau s ă dea o parte din sângele lor pentru răniţi, am 
întâlnit, aşteptând în faţa unei uşi, pe care scria Centrul de 
transfuzia sângelui, câteva zeci de oameni. 

A m încercat să văd cine formează majoritatea, dar n-a fost 
cu putinţa. 

Erau de o potrivă de mulţi şi bărbaţii şi femeile. N-am 
putut observa nici măcar dacă sunt mai mulţi tineri decât 
bătrâni. Erau amestecați. Alături de bărbaţii cu tâmplele 
încărunţite, se aflau fetiţe în uniforme de şcoala; lângă 
domni, îmbrăcaţi impecabil şi cu croiala hainelor perfectă, 
şedeau muncitori desculți şi femei sărace de la periferie. 
Aceştia erau donatorii de sânge. 

În grupul lor, observ, în afară de uniformele şcolare şi alte 
uniforme: doi preoţi, câteva uniforme de funcţionari şi 
muncitori de la C.F. R şi de la poştă. 

Şi cât de tăcuţi şi de gravi aşteptau înşiraţi pe două 
rânduri, aceşti oameni! 

Niciunul nu era grăbit. Niciunul nu era nerăbdător. 
Şedeau calmi, cu privirile bune şi liniştite, aşa cum stau 
oamenii, când aşteaptă şa le vină rândul, la uşa altarului, 
pentru împărtăşanie sau pentru a lua anafura. 

În sala laboratorului medicii şi doctoriţele, ca şi surorile de 
ocrotire, îmbrăcaţi toţi în halate albe, vorbeau încet, ca la 
oficierea unei mari slujbe. 

Şi, pe bună dreptate: căci dăruirea sângelui pentru 
aproapele tău, mai ales când el este un ostaş rănit în luptele 
pentru apărarea țarii, este un act de 41 


Constantin Virgil Gheorghiu nesfârşită solemnitate. Încetul 
cu încetul capăt toate lămuririle tehnice asupra operaţiei 
dăruirii sângelui şi a transfuziei. 

Undeva, pe front, unde se dau lupte crâncene, unii soldaţi 
şi ofiţeri sunt grav răniţi. Rana provocată de gloanţe, de 
schij ă sau de proiectile face să li se piardă o mare 
cantitate de sânge. Această substanţă, care întreţine viaţa 
în trupurile noastre, care are culoarea macilor şi a 
garoafelor şi pe care noi o numim sânge, se scurge din 
trupurile lor, luând cu ea şi puterea de viaţă a rănitului. 
Uneori, aceste pierderi de sânge sunt atât de mari încât 
rănitului nu i se mai poate da nici un ajutor. Ioate doctoriile 
şi toată ştiinţa medicală nu-i pot fi bolnavului de nici un 
folos. Nici o injecție nu-i mai poate infiltra în trup viaţa care 
a început să i se scurgă odată cu sângele care i-a curs prin 
rănile deschise. 

În aceste cazuri bolnavul poate fi salvat de la moarte 
numai dac ăi se reda sângele pierdut. Dar sângele lui a 
curs pe brazdele câmpului de luptă şi a fost absorbit de 
ţărâna însetoşată. | se poate da însă, în locul acestui sânge, 
sângele altui om. 

Numărul răniților fiind mare, este nevoie, pentru a li se 
oferi tuturor salvarea, de o mare cantitate de sânge. 

Transfuzia trebuie făcută însă urgent. În trupul rănitului 
trebuie introdus sângele pierdut fără nici o întârziere. 

De aceea, chiar la primele posturi de ajutor de pe linia 
întâia a frontului, trebuie să se găsească în permanenţă 
cantităţi suficiente de sânge care să fie transmise răniților. 

Acest sânge se colectează de la donatorii benevoli. Unul 
dintre centrele cele mai importante care aduna sânge 
pentru răniții de pe front este acela de la spitalul Sfântului 
Spiridon din laşi. 

După ce s-au lipit acele emoţionante apeluri pe străzi, 
cetăţenii au început să vină în număr impresionant de mare 
pentru a-şi oferi sângele. În prima zi, donatorului i se iau 
toate datele şi o proba de sânge ca să se vadă din ce grupă 


sanguină face parte. Căci oamenii se împart, după calitatea 
sângelui, în patru categorii mari. 

Sângele unui om din categoria întâia se poate transmite 
numai unui rănit din aceeaşi categorie. 

Tot în această primă zi se face şi vizita medicală aceluia 
care vrea să-şi doneze o parte din sânge. Asta pentru ca 
odată cu sângele să nu fie transmis în trup, rănitului şi 
morbul vreunei boli. 

Bolile care pot fi transmise pe calea sângelui sunt, de 
altfel, numai trei: tuberculoza, malaria şi sifilisul. De aceea 
donatorul este examinat cu atenţie ca sa se vadă dacă nu 
sufere de una din aceste boli. 

După ce i s-a făcut examenul medical şi după ce s-a stabilit 
grupul sanguinar din care face parte, donatorul îşi 
dăruieşte sângele. 

Operația aceasta pe cât este de impresionantă pe atât este 
de simplă şi de uşoară. Dăruirea sângelui se face fără nici o 
durere. În braţul donatorului este introdusă o seringa cu 
care i se extrage sângele. Cantitatea de sânge care se ia 
unui om este de 300 cm3 în medie. Acest sânge este 
amestecat cu nitrat de sodiu pentru a nu se coagula, apoi 
este vărsat într -un vas de sticla şi închis ermetic. 

Vasele acestea cu sânge sunt aşezate în frigorifere şi 
expediate pe front. 

În fiecare zi pornesc de la Iaşi şi din oraşele din Moldova, 
mari cantităţi de sânge conservat şi aşezat în frigorifere şi 
termosuri speciale, către linia întâia a frontului. 

Sângele acesta, conservat cu nitrat de sodiu, durează 
patrusprezece zile. 

Acolo, la postul de prim ajutor, sub ploaia de gloanţe, 
uneori, medicul militar transmite răniților acest sânge, cu 
ajutorul căruia sunt salvaţi de la moarte. 

Cât de emoţionante sunt lăzile în care se află frigoriferele 
şi termosurile cu sânge omenesc pentru front! 

După ce am aflat toate aceste amănunte, am căutat să 
vorbesc personal cu câţiva dintre donatori. 


Niciunul dintre ei, dintre aceşti oameni care îşi dăruiesc o 
parte din sânge, nu ştiu cui va fi ea transmisă. Acela căruia 
îi va fi dăruit acest sânge nu va cunoaşte niciodată pe 
donator. Şi totuşi cât de mulţumiţi se simt acei care îşi 
dăruiesc sângele! 

Între ei găsesc pe primul procuror al Tribunalului Iaşi, 
care îmi răspunde: 

A m şi eu un frate pe front. Poate ca a fost sau va fi şiel 
rănit şi va avea nevoie să i se facă o transfuzie de sânge. 
Sângele meu, acela pe care îl dăruiesc acuma, va salva viaţa 
unui ostaş sau a unui ofiţer pe care eu n -am să-l cunosc 
niciodată. Poate că şi pentru fratele meu îşi va dărui cineva 
sângele, salvându-i viaţa, fără să-l cunoască. 

O domnişoară, de la un liceu de fete din Iaşi, îmi răspunde 
când o întreb ce a îndemnat-o sa vină atât de curajoasă şi 
să-şi dăruiască sângele: 

— Logodnicul meu se afla din prima zi a războiului pe 
front. A m impresia ca dacă va fi rănit, atunci sângele cu 
care i se va salva viaţa prin transfuzie, va fi sângele meu. 
Sunt sigura că sângele meu îi va fi transmis lui. 

Un bătrân, care a făcut războiul trecut şi a fost rănit de 
două ori, îmi răspunde: 

— În războiul trecut m-am luptat vitejeşte pentru ţară şi 
mi-am vărsat de două ori sângele, pe câmpul de luptă. 
Acum sunt bătrân şi nu mă pot duce pe front. Dar nu mă 
lasă inima să stau acasă, când ştiu ca armatele 43 

Constantin Virgil Gheorghiu noastre se luptă la hotare. 
Dăruindu-mi aici o parte din sânge, am impresia ca îl 
dăruiesc tot pe câmpul de luptă. Căci sângele acesta pe 
care-l dau acum îl dau tot pentru ţară. 

Cât de impresionant e apoi răspunsul unei bătrâne care 
are doi feciori în război. 

Ea are intuiţia ca îşi dăruieşte sângele pentru a-şi salva 
feciorii de la moarte. 

Pe lista donatorilor de sânge se afla apoi toţi medicii 
spitalului, în frunte cu decanul Facultăţii, profesorul doctor 


A. Ţupa. lată numele lor: dr. 

Buţureanu, dr. Coteanu, dr. Cosăcesu, apoi doctoriţele 
Golăescu, Vasiliu, Feodorov şi ceilalţi. 

Şi-au dăruit sângele pentru răniţi şi surorile de ocrotire şi 
infirmierele, toată lumea. U n fapt care emoţionează este 
acela al ostaşilor răniţi. 

Soldaţii şi ofiţerii pe front, care se afla la spitalul Sfântul 
Spiridon şi a căror stare e mai bună, s-au înscris cu toţii, 
până la unul, pentru a-şi dărui sângele. 

Aceşti ostaşi care şi-au vărsat sângele pe front, când au 
fost răniţi, acum rănile lor s-au închis şi urmează să 
părăsească spitalul, îşi dau a două oară sângele pentru 
Ţară. 

Dau fiecare dintre ei, din nou, câte o cănită mare de sânge 
pentru camarazii lor răniţi. 

Cea mai mare parte dintre dânşii, dintre aceşti ostaşi care 
şi -au dăruit de două ori sângele, vor pleca iarăşi pe front. 

Şi dacă soarta va vroi, ei îşi vor mai dărui odată, pe câmpul 
de luptă, pentru a treia oara, sângele. 

Deşi ofranda lor este mai emoţionantă decât cele mai 
impresionante fapte de eroism, ei sunt extrem de modeşti. 
U n sergent brunet îmi r ăspunde foarte simplu la 
întrebare: 

— Noi nu ne facem decât datoria, dându-ne sângele 
pentru ară. 

Uneori sângele este transmis direct rănitului. Atunci 
donatorul stă alăturea de rănit. Cu ajutorul unei pompe 
speciale, sângele lui trece direct în trupul rănitului. Inimile 
celor doi oameni bat impresionant în aceeaşi cadență. 

Seringa de la un capăt al tubului e înfiptă în braţul celui 
care-şi dă sângele, iar seringa de la celălalt capăt este 
înfiptă în braţul rănitului. 

Odată cu sângele care curge în trupul bolnavului, 
donatorul are impresia că se infiltrează în venele celui rănit 
şi viaţa pe care o dăruieşte din viaţa lui. 


Dar răniții din spital au nevoie de transfuzii de sânge 
atunci când nici nu te aştepţi. 

Pentru acest motiv donatorul trebuie sa fie în permanenţă 
aproape de spital ca să poată veni atunci când va fi nevoie, 
fără nici o întârziere. 

A m întâlnit oameni care dorm în spital pentru a fi cât mai 
aproape de rănitul căruia trebuie să îi dăruiască o parte din 
sângele lor. 

Alţii sunt aduşi de acasă în timpul mesei sau la ore târzii 
de noapte. E suficient sa li se spună: 

Astăzi e nevoie de sânge pentru un rănit! Şi donatorul 
porneşte repede spre spital pentru a face solemna ofrandă. 
leşind de la spitalul Sf. Spiridon unde ai vorbit cu aceşti 

oameni care-şi dăruiesc o parte din sângele lor pentru 
ostaşii răniţi ai ţării eşti cuprins de acelaşi sentiment cu 
care te întorci de la marile slujbe religioase. 

Aici, ca şi pe front cu aceeaşi pioasă solemnitate se 
dăruieşte sânge pentru Ţară. 

BĂLTI: 

EVREIIDEFILEAZĂPRINFAŢAORAŞULU 
IPECAREL-AUARS. 

A m pornit azi dimineaţa (e 16 iulie, mi se pare) cu 
generalul 'Topor, marele pretor, spre Basarabia. Pe sosea 
mergem greu din cauza maşinilor militare care 
aglomerează drumul. Întâlnim ambulante ale Crucii Roşii, 
camioane care cară muniții şi alimente, maşini mici, 
germane şi româneşti. 

Războiul se simte din ce în ce mai mult. Cu cât ne 
apropiem de Prut, cu atât vedem mai multe case distruse de 
bombe. 

Toate sunt case ţărăneşti, construite din lemn sau din 
pământ. 

De ce au tras bolşevicii în aceste case? 

Ajungem la Ungheni, la amiază. 

Gara este distrusă. Pe toţi pereţii scrie cu litere mari: 
"Trăiască România! Trăiască generalul Ion Antonescu. Jos 


jidanii! Jos comuniştii!" 

Oprim automobilul în apropiere de gara puştie. E o 
căldură înăbuşitoare. 

Pe peron se mai văd unele inscripţii ruseşti şi multă 
murdărie. 

Foarte multă murdărie. În timp ce priveam absent în zare, 
stând în grădiniţa de lângă gară şi aşteptând pe generalul 
Topor, care se dusese să inspecteze inspectorul de 
jandarmi, aud, venind de undeva din livezile Prutului, un 
marş românesc ostăşesc. Niciodată nu am auzit un marş 
care să mă impresioneze mai mult. li simţeam venind parcă 
din însăşi inima pământului basarabean, acest marş 
ostăşesc. 

Şi am fost cuprins de un sentiment atât de puternic încât 
îmi venea să mă descopăr ca la rugăciune. 

Dar popasul la Ungheni se termina. Pornim cu automobilul 
spre Balţi. Drumul, printre ogoarele bogate, printre lanurile 
de grâu şi de porumb, face să-mi sângereze inima la gândul 
că acest pământ încărcat de atâta frumuseţe şi bogăţie, ne 
fusese cotropit de cei mai sălbateci oameni ai secolului 
nostru. 

lată lanurile de floarea soarelui. Nicăieri nu creşte floarea 
soarelui mai frumos decât aici. Pare că Dumnezeu a făcut 
această floare, care întrece în mărime pe toate celelalte 
flori ale grădinilor, anume pentru a împodobi cu ea 
câmpurile nesfârşite şi mănoase ale Basarabiei. 

Deoparte şi de alta a drumului vedem oameni care 
lucrează la seceriş. 

Din când în când ne opreşte câte un ţăran care vine spre 
noi cu câte trei patru arme în mâna sau cu câte o ladă de 
muniții ruseşti 

— Le-am găsit în porumb sau în grâu, ne spun ei, 
întrebându-ne unde să le ducă. 

Ruşii în fuga lor, au lăsat pe şoseaua dintre Ungheni şi 
Balţi, nenumărate automobile stricate, lăzi cu muniții, 


tunuri şi arme. Sunt pline lanurile de grâu şi de secara de 
arme ruseşti. 

După câteva ore ajungem în târguşorul Făleşti. Pe aici prin 
apropiere s-au dat lupte grele. Populaţia mai este şi acum, 
după ce frontul s-a depărtat, speriată. 

Timp de câteva zile, cât au durat luptele în această parte, 
aviatorii bolşevici zburau deasupra câmpurilor şi trăgeau 
cu mitraliera în ţăranii care îşi lucrau ogoarele. A u omorât 
atunci, aceşti sălbateci ostaşi ai Sovietelor, nenumărați 
copii, femei şi ţărani care se aflau pe ogoare, trăgând 
asupra lor din avioane. 

"Eroismul" aviatorilor bolşevici, care au omorât populaţia 
pasnică şi fără apărare, pe ogoarele basarabene, va trebui 
să fie înregistrat de istorie fiindcă este unic prin cruzimea 
lui. 

Cum ajung la Făleşti, întâlnesc o ţărancă basarabeană de 
vreo douăzeci de ani, care îmi povesteşte primul fapt 
despre libertatea lucrătorilor din ţara care se întitulează 
raiul muncitorilor. Aceasta fată, care are nişte degete lungi 
şi frumoase, făcute parcă anume pentru a coase flori şi a 
broda altiţe sau patrafire, a fost aleasă de conducătorii 
sovietici ai satului, să înveţe şcoala de conducătoare de 
tractoare. 

Aceasta fată suavă, cu privirile galeşe şi cu sufletul sensibil 
ca o vioară, trebuia să devină mecanic şi şofer. Cum a avut 
acel conducător bolşevic cruzimea de a pune în mâinile 
tinerei şi frumoasei fete, ciocanul? 

Ea trebuia să înveţe a demonta un motor, a unge maşinile 
cu ulei şi a conduce tractorul, murdară de păcură şi 
unsoare ca un salahor. 

Cu toată bunavoiţa de a se supune, desigur că fata n-a 
reuşit sa facă nici o ispravă în meseria pe care i-a fost impus 
să o înveţe. 

Şi fiindcă aceasta lipsă de aptitudini pentru mecanică a 
tinerei fete a fost considerată ca o crimă contra statului, ea 


a fost condamnată la şase luni închisoare şi la pierderea 
dreptului de a mai avea vreodată serviciu. 

Întâlnesc apoi alte fete. Cele mai multe au suferit 
condamnări la câteva luni de închisoare pentru că nu s-au 
dovedit apte a deveni şoferi mecanici şi conducători de 
tractoare. 

În U.R. S. S., nu se ţine seama de nici un fel de vocaţie sau 
aptitudini personale. Vocaţia este considerată ca o invenţie 
burgheză. Profesia, pe care trebuie să o îmbrăţişezi ţi-o 
alege unul din evreii conducători. Şi tu, eşti obligat să te 
supui. 

Dacă unui preot i s-a poruncit sa devină lucrător tăietor de 
lemne, el trebuie să se specializeze în tăiatul lemnelor şi să 
nu mai râvnească niciodată o altă profesie, fiindcă ar 
săvârşi atunci o crimă contra statului bolşevic. 

Cazul acelei fete tinere şi gingaşe din Făleşti, care a fost 
obligată să devină conducătoare de tractoare, e 
exemplificator. 

Dar cazurile similare sunt fără de număr. 

Tot în Făleşti am întâlnit o fostă servitoare, care nu ştia 
nici a scrie şi nici a citi, pe care conducătorii sovietici ai 
satului au numit-o în postul de telefonistă. 

Bineînţeles că femeia, care toată viaţa ei nu făcuse altceva 
decât să spele cratiţele, să taie ceapa, să facă bucate şi să 
spele pe jos, nici nu a avut curajul sa se apropie de aparatul 
telefonic. 

În van au fost plânsetele şi rugăminţile ei de a fi lăsată să 
spele mai departe vasele şi să nu o chinuiască punând-o 
telefonistă. 

Insistenţele ei au fost considerate drept sabotaj şi crimă 
contra sovietelor, iar femeia a fost condamnată la aproape 
un an închisoare, fiindcă. Nu a voit să muncească. 

Cam acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu un muncitor sărman, 
pe care Sovietele îl puseseră funcţionar la primărie fără ca 
omul să ştie nici o boabă de carte. Cum putea el să ţină 


registrele, să scrie acte şi hârtii, când niciodată nu ţinuse 
condeiul în mâna? 

"Lipsa de activitate" a neştiutorului de carte, pus secretar 
la primărie, a fost iarăşi socotită sabotaj, iar omul a fost 
condamnat la doi ani închisoare. 

Mergând pe drum şi ascultând aceste monstruozităţi, am 
ajuns la lagărul evreilor. 

Încetul cu încetul, misterul bătrânului evreu cu perciuni 
avea să se lămurească, stârnind un haz pe care nu-l mai 
puteam potoli. 

Acest evreu procurase, nu se ştie de unde şi cum, o pălărie 
plină cu caise, care nici măcar nu erau bine coapte. 

Când s-a văzut în posesia lor, credeţi că evreul le-a 
mâncat? 

Nu. E Lnu s-a atins nici măcar de o caisă. S-a gândit ca 
decât să le mănânce, ar fi mai bine să le comercializeze. Şi 
a început negustoria. 

Preţul unei caise, din acelea mici şi pe jumătate verzi, a 
fost stabilit la zece lei bucata. 

Cu pălăria în mâna, negustorul improvizat a început a 
colinda lagărul, printre coreligionarii lui, lăudându-şi marfa 
şi vânzând fiecare caisa cruda cu zece lei. 

Înainte de vânzarea fiecărei bucăţi, cumpărătorul şi 
negustorul se tocmeau îndelung. Văzând că e obligat sa mai 
lase ceva din preţ, fiindcă aşa e negustoria, vânzătorul de 
caise a majorat preţul la cincisprezece lei bucata. ca să aibă 
de unde scade. 

În tot satul întâlnesc, depărtându-mă cu maşina, fete 
speriate. 

Cetăţenii au trăit un an sub regimul bolşevic o viaţă de 
adevărat infern. 

Au rămas aproape toţi fără cai, fără căruţe, fără boi, fără 
nici o pasăre şi fără nici un pic de grâu sau porumb la 
gospodăriile lor. 

Au fost jefuiţi de bolşevici mai rau decât în codru. 


Şi iarăşi din sat treceam printre lanurile nesfârşite de 
grâu, de secară şi de porumb, care cresc înalte şi aurii ca 
nişte imnuri, din pământul negru şi mănos al Basarabiei. 

După un drum lung prin aceste ogoare şi câmpuri de 
basm, intrăm pe şoseaua Bălţilor. 

Primele case ale oraşului sunt distruse. Trecem pe lângă 
ele şi le privim uşile sparte, pereţii dărâmaţi, acoperişurile 
arse. 

După cinci minute însă ochiul nostru nu mai întâlneşte nici 
măcar case dărâmate şi pe jumătate arse, ci numai 
mormane negre de cenuşă şi de moloz. 

Căci Bălţi a fost ars în întregime. 

Nu au mai rămas decât mahalalele şi case răzlețe. Şi 
acestea sunt sălbatic devastate, dar oricum sunt în picioare. 
Cea mai mare parte a oraşului a fost transformată însă în 

cenuşă şi în scrum. 

Intrăm la legiunea de jandarmi. Generalul Topor pleacă în 
inspecţie şi îşi ia rămas bun de la mine. 

Mă pomenesc singur în mijlocul oraşului ars. 

Niciodată nu am simţit o mai puternică zguduire în faţa 
unui tablou, decât în aceasta seara, în care soarele vărsa o 
lumina roşie peste ruinele jalnice ale oraşului Bălţi. 

Din tot ce poate avea un oraş, nu a mai rămas nimic. 

Fabricile, morile, bisericile, casele toate, sunt arse. 

Pornesc pe strada care a fost odată strada principală, iar 
acum este mai mult o cărare ce şerpuieşte printre 
grămezile de cenuşă şi de cărbuni fumegânzi. 

Miroase a fum şi a cadavre arse. 

Sub dărâmăturile oraşului, în închisorile în care se 
refugiaseră, în casele particulare sau în curţi şi în pivnițe şi 
-au găsit moartea la Bălţi atâţia oameni. 

Cadavrele lor, ale acestor creştini arşi pe rugurile 
criminale ale evreilor bolşevici, nu au fost încă scoase şi 
numărate. Dar simţim din plin mirosul de carne arsă. 

Poate niciodată nu se va putea stabili câţi oameni au murit 
aici, c ăci din trupurile lor nu a rămas şi nu va mai rămâne 


decât cenuşă amestecată cu cenuşă oraşului. 

În timp ce treceam pe ulii, cu genele aburite de tristeţe, 
aflu de la un ofiţer german, că Chişinăul a fost cucerit. 

În Bălţi nu mai am de ce rămâne. Aici meseria mea de 
reporter nu întâmpina nici o piedică şi nu are nevoie, 
pentru a fi îndeplinită, de nici o osteneală: dintr-o singură 
privire vezi totul, tot ce este de văzut, adică cenuşă şi numai 
cenuşă. 

Mă hotărăsc să plec fără întârziere spre Chişinău. 

Deşi mi-e foame, nici prin minte nu-mi trece să caut ceva 
pentru masă, căci am siguranţa că nu voi găsi nimic. În 
oraşul acesta nu a rămas nears nici măcar un pumn de 
făină. 

Singurul lucru pe care-l pot face, este să mă pregătesc mai 
repede de plecare. 

Mă duc la comandament, unde întreb dacă există vreun 
automobil care pleacă spre Chişinău. 

— Te-am servi cu draga inimă, îmi răspunde cineva, dar 
noi facem război acum şi nu avem timp de ziaristică. 

— Totuşi, adaug eu, faptele pe care le culegem noi acum şi 
pe care le scriem, vor alcătui istoria de mâine şi vor fi 
paginile prin care copiii noştri vor învăţa să-şi iubească 
pământul şi să lupte pentru el, aşa cum luptă ostaşii de 
astăzi. 

Un subofițer german, care se afla ăntâmplător în birou, a 
venit după mine imediat, după ce am salutat plecând. 

N u mică mi-a fost surprinderea când l-am auzit pe tânărul 
german adresându-mi-se în cea mai corectă limbă 
românească: 

— Dumneavoastră, domnule reporter, vreţi să plecaţi la 
Chişinău şi nu aveţi cu ce? 

— Da, i-am răspuns eu. 

— Pot să vă servesc eu în această chestiune. 

— Cum, aveţi dumneavoastră vreo maşină care pleacă 
spre Chişinău? 


— N u avem. Dar asta n-are nici o importanţă. Vom găsi o 
maşină. 

Amabilitatea pe care mi-o arata subofiţerul german, mă 
emoţiona. 

— Dacă nu aveţi întâmplător cunoştinţă despre vreo 
maşina care pleacă spre Chişinău în seara aceasta, v-aş 
ruga să nu vă deranjaţi deloc, îi spun eu. 

— N u e vorba de nici un deranj, ci numai de un simplu 
fapt de camaraderie, răspunde dânsul, râzând. 

Mă simţeam foarte stingherit, totuşi a trebuit să-l urmez 
pe subofiţerul german Bening, care insista sincer ca să mă 
servească. 

— Dar dumneavoastră nu sunteţi ocupat, domnule 
subofițer? 

— N u face nimic dacă voi întârzia câteva minute pentru 
dumneavoastră. Şi în felul acesta îmi fac tot datoria, spune 
el cu o siguranţă care dezarma. 

A m urcat împreună la comandamentul german din oraşul 
Bălţi. Cât de frumos şi de prieteneşte îţi răspund ofiţerii 
germani! L. a etajul al doilea al clădirii în care se afla 
comandamentul german, subofiţerul Bening m-a invitat 
într-un birou unde mi-a oferit un scaun şi m-a rugat să 
aştept puţin. 

— Eu mă întorc imediat, mi-a spus dânsul în frumoasa lui 
limbă românească. 

Nu au trecut nici cinci minute şi subofiţerul Bening s -a 
întors cu un bilet bătut la maşina pe care mi l-a citit. 

Scria în acest bilet care purta ştampilele 
comandamentului şi semnătura comandanților respectivi, 
că sunt reporter din Marele Cartier General, că trebuie să 
plec la Chişinău, iar prima maşina germană care are 
această destinaţie şi pe care o voi opri, este obligată să mă 
transporte la Chişinău. 

Se putea oare face mai mult? 

A m încercat să-i mulţumesc subofiţerului Bening dar el 
mi-a spus: 


— Te rog foarte mult să nu-mi mulţumeşti. N u ai pentru ce 
mulţumi. 

Suntem doar camarazi, lar eu nu am făcut decât o faptă 
mica de camaraderie. Mai bine să-ţi spun ce trebuie să faci 
acum cu biletul pe care îl ai de la noi. 

— În centrul oraşului se afla un ostaş german care 
reglementează circulaţia. Te prezinţi lui cu acest bilet, iar el 
va opri o maşina care are să te transporte până la 
Chişinău. 

Spunându-mi aceste cuvinte, subofiţerul Bening mi-a 
strâns mâna energic, apoi a plecat: 

— Acum eu am treabă. le rog să mă scuzi că nu te pot 
conduce eu ca să-ţi găsesc şi maşina. Mi-ar face plăcere să 
te pot servi până la sfârşit şi să stăm de vorbă. 

Pe urmă subofiţerul Bening a plecat. 

Era un om pe care îl întâlnisem cu un sfert de oră mai 
înainte şi care îmi făcuse cu atâta dezinteresare şi cu atâta 
bunăvoință serviciile de care aveam nevoie. 

Privindu-l cum se depărtează, mi-am zis: iată un german 
adevărat, iată un om. În tot cursul drumului pe care urmam 
să-l fac, aveam să întâlnesc în rândul ostaşilor germani şi 
alţi oameni de aceeaşi factur ă. 

Amabilitatea şi camaraderia pe care le-am întâlnit eu şi 
toţi ostaşii români la unii soldaţi şi ofiţeri germani, sunt 
uimitoare. 

Nu trebuie sa le ceri nimic. Dacă văd că ai nevoie de ceva, 
îţi oferă ei. Cum aş vrea să scriu o pagină de imn fierbinte 
pentru aceşti superbi oameni. 

M-am dus, trecând din nou printre ruine, în centrul 
oraşului, unde se afla soldatul german care reglementa 
circulaţia. 

Când i-am spus despre ce este vorba, mi-a răspuns că se 
va aranja imediat şi m-a rugat sa aştept puţin, că va sosi în 
curând o maşina, apoi mi-a oferit ţigări. 

A m aşteptat aproape o jumătate de ceas. 


Toate maşinile care treceau aveau altă destinaţie. Niciuna 
nu mergea spre Chişinău. 

Soarele apusese. Ultimele raze de un roşu tare, de 
purpura se revărsau peste oraşul ars, dând tabloului acesta 
dramatic o lumină macabră. 

Atunci s-a petrecut un fapt pe care nu am să-l uit 
niciodată. Pe sosea, din direcţia Soroca-Dumbrăveni, şi-a 
făcut apariţia un convoi de câteva mii de evrei care erau 
aduşi din zona de luptă. Prezenţa lor în preajma frontului 
era catastrofală. Toţi evreii, de la copii şi până la cei de 
optzeci de ani făceau spionaj în favoarea bolşevicilor. 

Evrei cu perciuni galiţieni, femei evreice, din toate 
categoriile sociale, de toate vârstele, copii pistruiaţi şi cu 
urechile blegi, duceau zi şi noapte inamicului, informaţii 
despre poziţiile trupelor noastre. A fost nevoie să se ia 
măsuri radicale şi să fie ridicaţi şi transportaţi din 
apropierea frontului toţi evreii indiferent de sex, de vârsta 
sau de categone social ă. 

Prezenta lor în apropierea frontului era mai periculoasa 
decât dinamita. lată-i acum, pe aceşti vrăjmaşi de moarte ai 
ţării şi ai neamului nostru, aduşi în convoi din Nordul 
Basarabiei. 

Coloana lor e nesfârşită. 

Cum merg între santinele, sub lumina roşie a soarelui care 
se revărs ă peste ei şi peste oraşul ars, par nişte făpturi 
subterane. 

În acest convoi, alcătuit din câteva mii de indivizi, se aflau 
şi o parte din evreii care au devastat, incendiat şi distrus 
oraşul B alţi şi alte oraşe din Nordul Basarabiei. 

Mă apropii de convoiul în jurul căruia se împrăştie un 
miros greu. 

Din când în când jidovii aruncă asupra oraşului ars, priviri 
furişe şi încărcate de bucurie diabolică. 

Mormanele acestea de cenuşă sunt opera lor. E iau 
distrus oraşul Bălţi! 


Acum defilează împreună cu femeile, bătrânii şi copiii lor, 
ca şi cea mai criminală armată de distrugători, în faţa 
ruinelor fumegânde ale oraşului sub care zac cadavrele 
celor ucişi de ei. 

Convoiul evreilor înaintează încet. E i nu par atât de tare 
obosiţi, cât par dispuşi să guste cu privirile, cât mai 
îndelung, spectacolul oraşului ars. 

Toţi simt în nări mirosul greu de carne arsă, mirosul de 
cadavre omeneşti pe care le mai mistuie încă jeratecul. 

E i au săvârşit aceste asasinate! 

E i au închis pe creştini în pivnițe, în nenumărate închisori 
secrete din oraş, apoi au pus dinamita şi au dat foc. 

Câţi dintre dânşii nu au auzit înălțându-se, de după 
perdeaua flăcărilor, amestecate cu detunăturile exploziilor, 
țipetele victimelor care implorau ajutor. 

Dar ei au luat toate măsurile, ca din cei închişi şi 
condamnaţi de ei la moarte prin arderea de vii, să nu scape 
nimeni. 

După ce aruncau în aer şi incendiau o casă, echipele lor de 
distrugere incendiau o altă clădire, în care erau închişi alţi 
oameni. Pas cu pas aceşti ostaşi ai întunericului, aceste 
bande ale nopţii, au aprins şi au aruncat în aer toate casele 
oraşului. Sub dărâmături, pe jeratic, în dosul draperiilor de 
fum şi de flăcări, ei au făcut să moară în chinuri grozave, 
atâţia oameni. 

După săvârşirea nemaipomenitei opere de distrugere şi 
crima, au încercat să fugă. Mulţi au trecut Nistrul. Dar o 
parte au mai rămas aici, pentru a continua opera de 
distrugere. Sunt aşa zisele echipe de sacri ficiu, care au 
misiunea de a trage asupra soldaţilor români şi germani din 
case, din lanurile de porumb, din pivnițe şi din subsolurile 
în care se ascunseser ă înarmaţi. 

lată-i! Aceştia sunt. 

În vreme ce îi privesc, evreii înaintează mereu. 

Pare că şiragul care mânjeşte şoseaua, coloana aceasta a 
lor, nu se va mai sfârşi. Niciodată nu mi-am închipuit că voi 


putea asista la o defilare aşa de macabră. 

Umbrele nopţii începuseră a acoperi oraşul. 

Coloana evreilor se scurgea printre mormanele de ruine. 

Deasupra lor şi deasupra oraşului ars, se înălţau coloanele 
de fum. 

Oare cine va putea să redea vreodată într-un tablou, 
înfăţişarea miilor de evrei care defilau în faţa ruinelor 
oraşului Bălţi, pe care cu câteva zile mai înainte îl 
distruseseră? 

Cine va putea reda aspectul acestei înspăimântătoare 
coloane de ucigaşi, care înainta încet prin fumul oraşului 
ars şi prin mirosul cadavrelor creştinilor aruncaţi de ei în 
flăcări? 

Dinspre mahalale veneau din când în când câte un bărbat. 

Sau câte o femeie cu copilul în mână, căutându-şi casa 
arsă. 

Populaţia creştină din Bălţi s-a refugiat îngrozită de 
teroarea iudeo-bolşevică, pe dealuri, unde a stat însetoşată 
de osteneală şi de spaimă, zile şi nopţi de-a-rândul. 

În urma lor, bandele de criminali şi distrugători le-au 
devastat toată agoniseala şi le-au ars casele. 

Acum aceşti nefericiţi pribegi se întorc de pe ogoarele din 
jurul oraşului Bălţi, cu spaimă, pentru a vedea dacă nu a 
mai rămas ceva din vatra lor. 

Şi venind, dau cu ochii de coloana evreilor. Întâlnesc pe 
acei care le-au distrus casele, i-au batjocorit şi le-au ars 
totul. 

Şi nenorociţii pribegi, cu ochii înlăcrimaţi, privesc la 
armata criminală care defilează sinistru, în faţa vetrelor 
arse ale oraşului. 

Mă uit la ceas: e ora zece. 

Nu a trecut până acum nici un automobil către Chişinău. 

Ostaşul german mă sfătuieşte să aştept. Pe urmă el s-a 
retras, ducându-se să se culce, fiindcă a doua zi la ora trei 
dimineaţa intra din nou în post. 


A m mai stat în mijlocul străzii cam o jumătate de oră, pe 
urmă m-a doborât oboseala. Ştiam că nu voi găsi nicăieri un 
loc unde să mă odihnesc aşa ca eram hotărât sa dorm 
undeva, între aceste ruine. 

În faţa mea, era însă biserica Soborului cu acoperişul 
distrus. M-am gândit că aş putea găsi un culcuş în curtea 
bisericii. Şi am intrat. Nu-mi puteam explica faptul că 
biserica nu a ars, cu toate că împrejurul ei toate casele sunt 
transformate în cenuşă, La poarta mă întâmpină o santinelă 
română. Îi spun că vreau să dorm în noaptea asta, undeva, 
în curtea bisericii. 

Ostaşul îmi propune însă un loc de dormit mai bun: în casa 
parohială, care a scapăt şi ea neatinsă de pârjol. 

Pentru asta trebuie să cer încuviințarea comandantului 
companiei, care se afla chiar în casa. 

M-am prezentat atunci locotenentului de rezerva Bucurică 
Gheorghe, care era comandantul acestei companii de ostaşi 
îns ărcinaţi cu reglementarea circulaţiei. 

Locotenentul era de o ospitalitate într-adevăr românească. 
— Înainte de a va culca, poate vreţi să beţi şi un pahar cu 
lapte, îmi spune dânsul, apoi fără să mai aştepte răspunsul, 

îmi toarnă într-o căniţă albă, lapte bătut. 

Constantin Virgil Gheorghiu începem a vorbi. Afară e 
întuneric bezna. În curtea bisericii, ostaşii, care au terminat 
masa, se pregătesc de culcare. În văzduh se aude 
zbârnâitul câtorva avioane ruseşti. Ce caută ele deasupra 
oraşului ars? 

Vor să arunce bombe pe jăratec, fiindcă altfel nu fac 
explozie, glumeşte unul din ostaşi, căruia nu-i pot distinge 
în întuneric faţa, dar îi ghicesc, ochii sclipitori şi ageri. 

Într-un oraş ars, când apar avioanele inamice nu sună 
nimeni alarma. 

Aşa că bănuim, atunci când nu mai auzim zbârnâitul 
motoarelor, că avioanele s-au îndepărtat şi ne continuăm 
mai departe discuţia. 


Dar nu a trecut multa vreme şi auzim în curtea bisericii 
câteva miorlăituri sinistre. 

Întreb ce este. 

Nu-i nimic, îmi spune locotenentul. Sunt pisicile oraşului, 
care vin din ce în ce mai insistente şi mai numeroase. 

Caut să continui discuţia, dar miorlăiturile jalnice ale 
pisicilor devin din ce în ce mai insistente şi mai numeroase. 

leşim în tinda casei. 

În curtea bisericii vedem câteva zeci de licăriri care 
sclipeau în noapte: erau ochii pisicilor flămânde. 

Când am ieşit din nou din casa, ele în loc să fugă, s-au 
apropiat mai mult de scări. Le vedeam ieşind din tufişuri, de 
sub gard, din dosul porţii, de sub cerdac, de preţutindeni şi 
ochii lor luminau ca jeratecul. 

Cât de grozav le scânteiau ochii. 

A m încercat sa le număr: zece, patrusprezece, treizeci şi 
două. 

Dar ochii care ard în noapte se înmulţesc mereu, apar de 
preţutindeni şi numărătoarea e imposibilă. 

Şi toate pisicile acestea au început acum a miorlăi prelung, 
jalnic, sfârşietor. 

De ce s-au adunat aici? Întreb eu, cu vocea stinsă, fiindcă 
un fior rece îmi trecuse prin tot trupul la vederea acestor 
pisici şi la auzul macabrului lor miorlăit. 

— Acestea sunt pisicile oraşului Bălţi. Când a fost incendiat 
oraşul, ele au fugit pe câmpurile dimprejur, unde au stat 
fugare, ca şi oamenii, zile şi nopţi de-a-rândul, îmi răspunde 
locotenentul Bucura. Acum aceste pisici sunt flămânzite 
peste măsură şi vin în oraş pentru a găsi ceva de mâncare. 

Se duce fiecare din ele acolo unde ştiau că le este casă. 
Dar în loc de casă nu găsesc decât o movilă de cenuşă. 

Pisicile încep atunci a rătăci pe ulițele pustii, miorlăind, 
leşinate de foame. Toată noaptea cutreieră printre 
grămezile de cărămidă arsă şi de scrum, cu ochii sclipitori, 
căutând ceva de mâncare. 

Şi nu găsesc nimic, nicăieri. 


Corul de miorlăituri sfâşie sinistru nopţile toate, fără 
contenire. 

Aflu apoi că imediat ce au simţit aceste pisici că în curtea 
bisericii s-a înjghebat o aşezare omenească au început sa 
vină acolo şi miorlăie cu nădejde că li se va da ceva de 
mâncare. I'Ioată noaptea cutreieră tufişurile cimitirului, se 
caţără la ferestre, la usa, se urca pe acopenş şi zgârie cu 
ghearele. 

— Şi sunt multe? Întreb eu. 

Sunt câteva sute. Ostaşii mei le-au văzut dimineaţa. Unele 
dintre ele au blana arsă pe jumătate. Altele au tot corpul 
pârlit şi răni mari pe spinare. 

— Şi nu Li se poate da ceva de mâncare ca să nu mai 
miorlăie atâta? 

Soldaţii îşi împart în fiecare seara hrana cu ele, dar nu e 
suficient cât li se dă. Ele sunt flămânzite tare. 

În vreme ce vorbeam cu locotenentul Bucurica, pisicile 
flămânde s-au strâns la picioarele noastre şi ochii lor, foarte 
aproape unul de altul, păreau o cuvertura cu broderie 
luminoasă. 

N-am mai putut suporta prezenţa şi miorlăiturile lor şi am 
intrat în casa. 

Aflu că nu numai pisicile dar şi câinii din oraş vin în fiecare 
noapte pe străzile pustii, cutreierând ruinele fumegânde, 
lihniţi de foame şi | ătrând sinistru spre luna. 

Cum se face că a scapăt biserica Soborului numai 
acoperişul distrus, când toate casele dimprejur sunt arse? 
Întreb eu curios. 

M i se pare ca aviația germană şi aviația română evită 
totdeauna bisericile, asupra cărora nu lansează bombe, deşi 
ştiu ca bolşevicii au aşezat mitraliere şi tunuri în clopotniţe 
şi în pridvoarele lăcaşurilor de închinăciune. 

Evreii şi comuniştii nu au incendiat biserica Soborului din 
Bălţi, fiindcă aveau aici instalat un cuib de mitraliere care a 
funcţionat până în ultimul moment. În timpul retragerii, 


bolşevicii nu au mai avut timp să dea foc bisericii. A u aşezat 
doar în graba câteva mine care nu şi-au făcut efectul. 

Aflu apoi că aviația bolşevică a căutat, după retragerea 
trupelor sovietice din Bălţi, să distrugă monumentală 
biserică a Soborului şi au aruncat mereu asupra ei bombe. 

Cu câteva zile mai înainte o bombă a căzut lângă crucea 
înaltă, care se afla în curtea bisericii şi a înclinat-o mult. 

Timp de douăzeci şi patru de ore crucea din curtea 
bisericii a stat inclinata spre pământ, gata să se prăvale. 

A două zi la aceeaşi ora, avioanele bolşevice au căutat din 
nou să distrugă biserica, aruncând asupra ei bombe. De 
data aceasta, una din bombe, una singura, a căzut în curtea 
bisericii, dar nu a făcut explozie. Ea a căzut lângă cruce, 
făcând o groapa adânca şi îndreptând crucea, care astăzi 
este dreapta ca mai înainte. 

Acest fapt, care constituie o adevărată minune, a 
impresionat nesfârşit pe credincioşi. 

E i vin în număr mare să privească această cruce pe care 
bolşevicii au încercat s-o doboare dar, care a rămas 
îndreptată tot de bombele lor, în picioare şi neclintită, ca un 
semn al triumfului credinţei. 

Înainte de a mă culca, unul din ostaşi raportează ca 
ambulanţele Crucii Roşii au ridicat de la marginea oraşului 
corpul unui r ănit. Nu se ştie până acum împrejurarea în 
care a ajuns rănitul în mijlocul lanului de grâu. 

Din declaraţiile câtorva cetăţeni, martori oculari, se 
deduce ca rănitul, care este un fost negustor creştin din 
Bălţi, a fost ridicat în ziua retragerii armatelor bolşevice de 
către doi evrei, care l-au dus la marginea oraşului unde au 
încercat să-l împuşte, trăgând asupra lui câteva focuri de 
armă. 

Fiindcă armatele româneşti şi germane intrau în oraş, 
evreii asasini nu au mai avut timpul să constate dacă 
victima a încetat din viaţă şi au fugit ca să nu fie prinşi. 

Rănitul a rămas acolo pe câmp, până a două zi dimineaţa, 
când a încercat să se ridice, dar n-a reuşit. E | şi-a pierdut 


cunoştinţă şi a zăcut mai mult mort decât viu în dogoarea 
soarelui, în mijlocul lanului de grâu, aproape patru zile. 

Rănile pe care le avea i s-au umplut cu viermi. 

Când l-au găsit trecătorii şi l-au predat sanitarilor, nimeni 
nu-şi închipuia că va mai trăi. 

Medicii cred însă că rănitul va scăpa cu viaţă. 

Aş vrea să-l revăd pe acest negustor creştin, dup ă ce se va 
face bine, ca să povestească cum au încercat evreii să-l 
asasineze şi cum l-au lăsat în mijlocul câmpului cu rănile 
deschise, ca să se cuibărească viermii în ele. 

După câte s-au stabilit până acum, asasinii sunt nişte evrei 
care au locuit în Bălţi şi pe timpul românilor. Am 
presimţirea că şi ei, aceşti ucigaşi de cea mai ordinară 
speţă, se aflau în convoiul care a defilat la apusul soarelui 
prin faţa ruinelor. 

A m adormit cu un gust amar, ca de cenuşă, în gura. 

Părea că mirosul cadavrelor care ard sub ruinele oraşului 
îmi umple camera şi mă sufocă. 

M-am deşteptat înainte de revărsatul zorilor. 

M i se pare ca era ora trei sau trei şi jumătate. 

După ce mi-am spălat obrajii cu foarte puţină apă - căci în 
Bălţi erau distruse toate fântânele şi uzina, aşa că apă se 
găsea extrem de anevoios - am ieşit în strada. 

Ostaşul german, de care mă despărţisem aseară, era la 
postul lui. 

Îl întreb: 

— Ce împuşcături s-au auzit? 

Ard malurile Nistrului îmi spune că în cursul nopţii au fost 
găsiţi într-o pivinţă, sub ruine, opt evrei şi un aparat de 
radio emisiune de cea mai moderna fabricaţie. 'Tot acolo s- 
au găsit hărţi, documente secrete şi file multe cu 
informaţiuni cu caracter militar, pe care aceşti evrei, toţi 
originari din Bălţi şi din împrejurimi, le transmiteau 
inamicului. 

Postul de radio al spionilor evrei a fost descoperit chiar în 
timpul emisiunii. 


Cei opt evrei au fost executaţi după câteva ore. 

Acestea erau detunăturile pe care le auzisem şi care mă 
deşteptaseră din somn. 

Acestor evrei din Bălţi nu le putuse satisface setea de 
distrugere şi de crima numai incendierea oraşelor din 
nordul Basarabiei. E i activau acum, nădăjduind că vor 
putea face din toate oraşele României ce au făcut din Bălţi. 

Cât de blânda este pedeapsa cu moartea pentru ei şi 
pentru crimele lor! 

Înainte de a pleca din Bălţi, cobor spre marginea oraşului. 

La podul Chişinăului întâlnesc câţiva sateni care numai că 
nu-mi sărută mâinile de bucurie că mă văd. 

— De atâta vreme vă aşteptăm să veniţi să ne scăpaţi! De 
când aşteptăm armata română! 

După ce povestesc suferinţele îndurate, unul dintre dânşii 
îmi arată biserica din mahalaua care se întinde la marginea 
Bălţilor, dincolo de podul Chişinăului. 

În curtea acestei biserici, îmi spun sătenii, bolşevicii au 
profanat mormintele. 

Mormântul familiei Lungu, în care erau înmormântate 
două fete, după ce a fost jefuit de bravii ostaşi bolşevici, a 
fost aruncat în aer cu dinamita. 

Bolşevicii se hotărâseră, după cât se vede, să jefuiască nu 
numai pe cei vii, dar nici morţilor nu le-a lăsat liniştea 
cuvenită şi au aruncat sicriele în aer cu dinamita, după ce 
le-au prădat. 

Cetăţenii povesteau cum au sărit bucăţile de sicriu şi de 
oase, împrăştiindu-se în toată curtea bisericii. Când 
vorbeau de aceste grozavii, ei îşi ţineau palma la obraji şi 
din când în când se închinau îngroziţi. 

OAMENI DE PIINE. 

Sunt nevoit sa întrerup convorbirea cu sătenii, fiindcă un 
ofiţer superior german, care pleca spre Orhei, a avut 
amabilitatea să mă ia în automobilul său. 

Cum ieşim din Bălţi, printre ogoarele aurii, se desfaăşoară 
o şosea albă şi frumoasă. 


E ora opt dimineaţa şi străbatem drumul prin feeria 
ogoarelor, cu maximum de viteza; ofiţerul german e foarte 
grăbit şi trebuie sa ajungă la destinaţie cât mai curând. 

În sate, ţăranii ies în întâmpinarea maşinii, salutând cu 
capul descoperit şi înclinându-se mult. 

De abia ne-am depărtat de Bălţi şi în tot lungul drumului, 
de o parte şi de alta a şoselei, încep să apară mormintele 
ostaşilor căzuţi în luptele care s-au dat pe aici cu câteva zile 
mai înainte. 

Cât de simple şi de emoţionante sunt aceste morminte 
provizorii! 

Ele sunt formate dintr-o cruce cioplită în grabă, deasupra 
căreia e aşezată casca de oţel a celui mort. 

Aceste morminte au fost săpate, de cele mai multe ori, 
chiar în timpul luptei. Din două bețe ostaşii au alcătuit o 
cruce pentru camaradul mort, apoi i-au pus casca deasupra 
şi închinându-se au trecut mai departe, continuând luptă. 

E impresionant faptul ca mormintele soldaţilor români 
sunt amestecate cu ale soldaţilor germani. 

lată: o cruce cu casca germană. Lângă ea, o cruce cu 
casca românească. Şi tot drumul de la Bălţi e presărat, de o 
parte şi de alta, cu cruci din acestea simple, deasupra 
cărora e aşezată o cască română, o cască germană. 

După ce am străbătut vreo şase sate, trecând pe şoseaua 
pe care zăceau arme, muniții şi maşini ruseşti stricate, 
ajungem în satul Sărăţeni, jud. Orhei. 

Aici ofiţerul german trebuie să rămână până în seara. 

Îi mulţumesc şi pornesc prin sat, singur. 

Aflu ca preotul Timotei Brânza, parohul bisericii din 
Sărăţeni, a rămas în timpul ocupaţiei bolşevice, în sat, la 
postul sau, lângă altar. 

M-am dus să-l vizitez. Locuiau şi dânsul şi soţia şi copilul, 
într-o cameră modestă, cu pământ pe jos, la marginea 
satului. 

Preotul 'Timotei Brânza nu are decât vreo douăzeci şi 
şapte de ani şi este un apostol entuziast al bisericii noastre. 


Deşi avea putinţa să treacă în România, atunci când 
Basarabia a fost răpită, el a preferat să rămână în mijlocul 
credincioşilor săi, aşa cum au făcut cea mai mare parte din 
preoţii basarabeni. 

E i ştiau că dacă rămân sub ocupaţia bolşevică îşi vor 
sfârşi viaţa asasinați de evrei, deportaţi în ţinuturile 
îngheţate ale Siberiei, ori închişi în cele mai grozave 
puşcării. 

Totuşi au rămas. 

Timp de un an aceşti preoţi au trăit, împreună cu familiile 
lor, cele mai crunte umilinţi. 

— Mă chemau la adunările lor şi mă întrebau: Părinte, vrei 
sa mărturiseşti în fata întregului popor, ca tot ce ai predicat 
până acum e o minciuna şi ca nu ai făcut-o decât pentru 
bani? 

Evreii, amestecați în mulţime, începeau să râdă cu hohote 
şi ziceau: 

— Hai, părinte, spune şi faţă de oameni ce ne-ai spus şi 
nouă: că nu există nici un fel de Dumnezeu şi că toate cele 
propovăduite de dumneata sunt minciuni, pe care le-ai spus 
ca să primeşti leafă de la stat. 

Preoţii trebuiau să tacă, să evite orice discuţie cu bolşevicii 
care, dacă îi contraziceai, te deportau în Siberia pentru 
"agitaţie religioas ă", sau te băgau în închisori. 

Sătenii tăceau şi îşi ascundeau icoanele prin scrinuri, 
fiindcă bolşevicii umblau din casa în casa şi unde găseau o 
icoana o aruncau în stradă şi o sfărâmau în picioare. 

Totuşi, populaţia din sat şi-a vândut vitele, plătind 
enormele taxe cerute de Soviete, ca să Li se lase biserica 
deschisă. 

Veneau într-o zi câţiva bolşevici şi măsurau biserica în lung 
şi în lat, apoi spuneau: 

— Aceasta clădire este foarte încăpătoare şi bună ca să 
facem din ea un spital în care să ţinem o sută de bolnavi sau 
un atelier în care să lucreze patruzeci de muncitori. 


Populaţia care auzea conversaţia începea să se roage să 
nu le transforme biserica în atelier. 

Bine, spuneau bolşevicii, dar dacă nu facem atelier în 
aceasta clădire, care este foarte bună pentru aşa ceva, 
atunci păgubim statul cu atâtea sute de ruble. 

Sătenii tăceau. 

— Putem noi face Statului o pagubă de câteva sute de 
ruble, lăsând clădirea netransformată în atelier? 

Până la urmă, cetăţenii se ofereau să despăgubească 
statul, dându-i acele câteva sute de ruble, numai să nu le fie 
transformată biserica în atelier de croitorie sau cizmărie. 

De abia plecau aceşti bolşevici şi veneau alţii, care, 
spuneau că biserica trebuie transformată în sală de 
conferinţe şi de petreceri pentru muncitori. 

— Dacă nu o transformăm în sală de conferinţe, păgubim 
statul cu două sute de ruble pe an. 

Sătenii nu ştiau ce să mai zică. 

E i, ce ziceţi, daţi voi statului despăgubirea de două sute 
de ruble pe an, sau facem din biserica o sală de conferinţe 
pentru muncitori? 

Ţăranii începeau să se tocmească. 

Pierde statul, nu putem lăsa nici o copeica sub această 
sumă, ziceau bolşevicii. 

Şi sătenii îşi vindeau vitele şi plăteau un nou bir, pentru a 
nu le fi biserica închisă şi pângărită. 

În chipul acesta s-au smuls de la ţărani sume colosale de 
bani, pentru a le fi lăsate bisericile deschise. 

Şi totuşi, preoţii nu au fost scutiţi de umiliri. E i erau 
împiedicaţi în fel de fel de chipuri de a sluji la biserică. 

Sâmbăta seara, după vecernie, sau în ajunul sărbătorilor, 
preotul din sat primea vizita unuia din conducătorii 
bolşevici, care aproape totdeauna îi spunea: 

— Tu, părinte, mâine eşti de serviciu la curăţatul şoselei 
sau la curăţatul zăpezii. 

Intri în serviciu la ora şapte dimineaţa şi până la amiază 
trebuie să termini. 


Preotul insista: 

— Bine taică, dar mâine am slujbă la bisercă. 

Să vin după amiază. 

— N u se poate. E nevoie să cureţi zăpada dimineaţă. 

Şi preotul trebuia să se supună. În oraşe, dar mai ales în 
sate, preoţii erau supuşi la cele mai umilitoare corvezi. E i 
erau obligaţi s ă curețe iarna zăpada, să sape vara şanţurile 
pe şosea, să facă pe paznicii de noapte, sau pe oamenii de 
serviciu la uşa primarului. 

Credincioşii basarabeni erau împiedicaţi, cam în tot 
aceleaşi chipuri, de a lua parte la slujba religioasă. 

Sâmbătă seara aghitatorul bolşevic se prezenta la casa 
celor mai de vază gospodari şi credincioşi, invitându-i 
pentru a doua dimineaţă la cine ştie ce fel de întâlniri sau 
conferinţe antireligioase. 

Credincioşii în loc sa poată merge la liturghie, erau 
obligaţi să asculte cuvâtarea antireligioasă a unui evreu 
care batjocorea religia, batjocoreau pe preoţi şi lua numele 
lui Dumnezeu în desert. 

Cei mai mulţi preoţi au fost însă deportaţi în Siberia. 

Satele şi au rămas fără slujitori ai altarelor. 

După câteva ceasuri de zăbavă în casa părintelui Timoftei 
Brânza, primul preot basarabean rămas în teritoriul răpit, 
cu care stau de vorbă, îmi iau rămas bun de la sfinţia sa, 
pornind spre şoseaua de la marginea satului, care duce 
spre Orhei. 

Soarele înălţat mult deasupra câmpurilor de aur dogoare 
fierbinte. 

Aştept la crucea drumului vreo maşina care să meargă 
spre Orhei. 

La câteva sute de paşi, o echipă de ostaşi germani repară 
un pod care a fost distrus de bolşevici. Ostaşii germani 
lucrează şi cântă marşul. 

După un timp, cântecele lor au încetat, s-au aşezat la 
masă. 


Rămân la marginea drumului, lângă troiţa de lemn care a 
fost batjocorită de soldaţii păgâni ai Sovietelor. In 
retragerea lor, aceşti ostaşi criminali nu au cruțat nicăieri, 
sfintele, naivele şi atât de frumoasele troițe de la răscrucile 
drumurilor de pământ al Basarabiei. 

E i au înfipt baioneta în trupul vopsit stângaci cu albastru 
şi galben, al Mântuitorului. Crucea, pe care e răstignit acest 
emoţionant de simplu şi de naiv Hristos, a fost împunsă cu 
baioneta şi ruptă. 

Troiţa de la marginea satului, la care s-au închinat cu 
lacrimi, cu metanii şi cu cucernicie nesfârşită, atâtea sute şi 
mii de plugari, când plecau sau când se întorceau de pe 
ogoarele lor, şade acum umilită şi devastată. 

Şade pângărită la crucea drumului. 

lisus Hristos, care e răstignit pe această cruce, a fost din 
nou împuns şi lovit de păgâni. 

Doi ţărani vin în acest timp de pe şosea, mergând trişti pri 
n colbul fierbinte al drumului. E i au apărut de undeva, din 
imensitatea ogoarelor, parcă s-ar fi desprins făptura lor din 
însăşi făptura pământului şi a câmpurilor aurii. 

Când au ajuns în dreptul troiţei, cei doi ţărani, amândoi 
bărbaţi în vârstă, s-au oprit şi-au înclinat trupul mult, foarte 
mult, cu pioşenie, apoi şi-au făcut câteva cruci mari şi au 
rămas aşa tăcuţi şi încovoiaţi, în faţa Hristosului răstignit şi 
împuns cu baioneta. 

Rugăciunea lor fără cuvinte o bănuiam mult mai fierbinte 
decât dogoarea soarelui care ardea pământul. 

După câteva clipe cei doi ţărani şi-au făcut din nou cruce. 
Cruci mari. Apoi şi-au ridicat traistele, pe care le, aşezaseră 
în colbul alb şi fierbinte al şoselei şi au pornit mai departe, 
cu acelaşi pas încet, leg ănat şi trist. 

Călcau pe şosea fără grabă, fără să ridice picioarele 
desculţe, prea mult, târându-le aproape, parcă anume 
pentru a nu se despărţi şi a nu se desprinde prea mult de 
pământ. E i, în întregime şi tălpile lor, păreau împlântate în 
pământ, lipite de pământ. 


Niciodată nu am avut mai puternic impresia că ţăranii 
aparţin pământului, aşa cum aparţin pământului copacii şi 
sunt legaţi de el şi ei, 61 

Constantin Virgil Gheorghiu indestructibil; prin rădăcini 
zdravene, de neclintit, care pornesc din însăşi carnea, 
sângele şi sufletul lor, mergând până în mădularele fierbinţi 
ale pământului. 

Când au ajuns în dreptul meu, i-am oprit. 

Mi-au răspuns la buna ziua cu vorbe stinse şi bune. 

— De pe câmp. 

Au pronunţat cuvântul câmp, cu toată gura parcă ar fi 
muşcat din el. 

Aflu apoi o întâmplare sfâşietoare. 

În zorii acelei zile, o bandă de cincizeci de indivizi, 
alcătuite din evrei şi din soldaţi bolşevici care rămăseseră 
ascunşi pe ogoare şi prin lanurile de la marginea satului s- 
au năpustit cu armele asupra unei comune vecine. 

E i au tras cu mitraliera în copii şi în bătrâni. A u ucis mai 
mulţi oameni, au otrăvit fântâna şi au căutat să dea foc 
satului. Dar au fost prinşi şi arestaţi de armata noastră. 

— Şi veniţi acum din satul acesta? Întreb eu. 

— Nu. N o i venim de pe câmp. Ce însemna pentru dânşii 
câmp, vom vedea imediat. 

Banda care atacase satul era lăsată de armata sovietică pe 
pământul basarabean pentru a incendia satele, a teroriza 
populaţia, dar mai ales pentru a da foc recoltei. 

Aveau misiunea, aceşti distrugători să toarne gaz şi să 
aprindă cu chibritul clăile de grâu, de orz, de ovăz şi 
secară, de pe ogoarele nesfârşite ale Basarabiei, pentru a 
înfometa populaţia. 

În cazul când grâul nu era strâns, incendiatorii trebuiau s 
ă-l aprindă în lan. 

Intre altele, ei trebuiau să producă teroare, să 
înspăimânte pe agricultori pentru ca ei să nu mai aibă 
îndrăzneala să iasă la culesul grâului. 


După socotelile lor, trebuia ca recolta să se scuture pe 
pământ, să nu o culeagă nimeni. 

Bande de distrugători trebuiau să ucidă în fiecare sat 
câţiva ţărani pe câmpuri. Credeau ei că, în chipul acesta, 
vor înspăimânta pe toţi sătenii şi ei nu vor mai ieşi la 
strânsul recoltei. 

L a marginea satului atacat în dimineaţa aceea bandele de 
distrugere ale bolşevicilor au întâlnit o familie de ţărani 
compusă dintr-un bătrân, doi feciori ai lui, o femeie şi un 
copil, care secerau grâul. 

Seceraţi grâul pentru români? Culegeţi pâinea ca să o daţi 
armatelor româneşti, trădători ce sunteţi! 

Au urmat după aceste cuvinte câteva înjurături, iar 
ţăranii, începând cu bătrânul şi sfârşind cu copilul, au fost 
ucişi de gloanţele bolşevicilor. 

După săvârşirea acestei nemaipomenite crime, banda s-a 
îndreptat spre sat. 

Cele cinci cadavre au rămas scăldate în sânge, pe lanul de 
grâu. 

Caii, care se aflau legaţi la căruţă speriaţi de detunăturile 
armelor, s-au zmucit rupând frânghia şi luând-o la fugă prin 
grâne şi prin porumb. 

Cei doi flăcăi, când s-au văzut atacați, au încercat să se 
apere cu coasele şi cu secerile pe care le aveau la ei. 

Dar intenţia le-a fost spulberată de gloanţele care le-au 
străpuns piepturile. 

E i au căzut peste grâul de aur, cu cămaşa, cu pieptul şi cu 
coasele înroşite de sânge. 

Sângele s-a scurs apoi, din abundență, fierbinte peste 
grâul de aur, înroşind snopii şi spicele. 

Apoi s-a scurs, acest sânge, vărsat pentru pământ, pe 
ţărâna înfierbântată de soare. 

Pământul negru, din care grâul crescuse înalt de nu te 
vedeai din el absorbea acum, sângele înfierbântat al celor 
care îl lucrau cu patimă şi iubire, de sute de ani. 


Ce caldă era înfrăţirea aceasta dintre sângele ţăranilor 
plugari şi ţărâna ogoarelor lor, mi-am dat seama din vorbele 
domoale şi îndurerate cu care mi se povestea întâmplarea. 

După puţin timp soarele ardea, ca o mustrare pentru 
crima făcută aici, deopotrivă, ţărâna şi trupurile celor cinci 
ţărani morţi, ale căror piepturi stăteau dezgolite, bronzate 
şi străpunse de gloanţe. 

După potolirea urgiei, au venit din sat câteva femei care 
au aprins la căpătâiul morţilor lumânări făcute din ceară de 
albine. 

Erau lumânări făcute din cea mai curată ceară care există 
pe lume. 

Ţăranii basarabeni storc fagurii cu mâinile, apoi ceara o 
topesc şi fără a o trece prin rafinării speciale, fac din ea 
lumânări, pe care le aprind pentru slava lui Dumnezeu. 

În timp ce lumânările acestea făcute din cea mai pură 
ceară îşi uneau dogoarea lor cu dogoarea soarelui, din 
brazdele înfierbântate ale ogorului se înalţa un abur 
fierbinte: aburul pământului. 

Acest abur, care pornea din adâncul brazdei, mai de jos, 
din îns aşi inima uriaşă a câmpului şi se unea cu parfumul 
sălbatic al ierbii şi al grâului, constituia un parfum mai sfânt 
şi mai puternic decât acela al smimei şi al tămâiei cu care se 
afumă morţii. 

Părea că tot lanul de grâu e o cădelniţă uriaşă din care se 
înalţă mireasma pământului, fierbinte şi calmă pentru a 
tămâia în jurul celor cinci ţărani morţi pe brazdă şi pentru 
brazdă. 

Întreaga scena o vedeam în ansamblul ei de mare 
liturghie, numai privind obrajii arşi violent de soare ai celor 
doi ţărani care îmi povesteau cum s-au petrecut faptele. 

— Ne-am închinat şi noi, pentru sufletele lor, că erau 
oameni tare buni adevăraţi oameni de pâine. 

Ce frecventă este expresia aceasta în Basarabia! Despre 
un om cumsecade, muncitor credincios, cinstit şi liniştit, se 
spune: "nu e haiduc, ci e un om de pâine". 


Toţi basarabenii sunt oameni de pâine! 

Singurii oameni de pâine pe care i-am întâlnit vreodată şi 
aceasta, mai ales prin dragostea lor cuvioasă faţă de 
pământ. 

— Şi unde vă duceţi acum? Îi întreb eu pe cei doi săteni. 

— Ne ducem să ne luam sculele şi pornim la strânsul 
pâinei. 

— N uvăe teamă? 

Fără să se gândească măcar o clipă, fără a li se clinti 
măcar un muşchi pe faţa pârlită de soare, cei doi ţărani au 
răspuns întrebării mele, deschizându-şi gura amândoi 
deodată şi rostind cu minunatul accent basarabean, cu 
blândeţe şi totuşi cu o hotărâre pe care nu o pot clinti nici 
cele mai aprige furtuni şi urgii: 

— Pâinea trebuie culeasă de pe câmpuri! 

Apoi şi-au luat ziua bună şi s-au depărtat cu acelaşi pas de 
domoală cadență pe şoseaua cu colbul fierbinte. 

A m rămas în drum. 

Peste câteva minute aveam să găsesc o maşina cu care am 
pornit spre Orhei. 

În viteza automobilului vedeam de o parte şi de alta a 
şoselei grupurile de ţărani care-şi secerau grâul cu migală, 
cu îndărătnicie sfântă şi cu o imensă religiozitate. 

Credinţa în Dumnezeu şi în pământ a acestor oameni, nu o 
va putea să o nimicească nimenea, niciodată, oricâte sute 
de ani ar trece, fiindcă ea face parte integrantă din sufletul 
şi sângele basarabenilor, a acestor neîntrecuţi oameni de 
pâine. 

Şi când te gândeşti că bolşevicii au voit să le răpească 
basarabenilor tocmai credinţa în Dumnezeu şi pătimaşa 
iubire de pământ, îţi dai seama cât au îndurat ei. 

Pământul şi rugăciunea sunt pentru ei ca apa şi aerul. 

Încercând să le iei credinţa şi pământul pe care ei îl 
lucrează încet, rudimentar şi cu religiozitate, însemnează 
să-i asasinezi. 


Pentru alte popoare de pe lume, intensitatea durerii trăită 
de poporul basarabean, în anul acesta de sclavie, va fi poate 
neînţeleas ă pe deplin. 

Ca să înţelegi într-adevăr cât au suferit ei, trebuie să vii 
aici, în mijlocul țarinei şi să vezi ce înseamnă pentru ei 
pământul şi biserica. 

Aşa cum nu se poate trăi fără apă, ei nu pot trăi fără 
rugăciune şi fără pământ; fără pământul care să fie al lor şi 
numai al lor. 

A m întâlnit expresia care ne va ajuta să pricepem 
legământul dintre ei şi pământ. Basarabeanul nu spune 
despre un loc, despre un ogor, că este proprietatea lui, 
zice: 

— Pământul acesta este al meu pe veci! Asta însemnează 
că îl stăpâneşte cu acte în regulă şi că este proprietarul lui. 

Dar când zice că e al lui pe veci, se înţelege şi mai mult: se 
înţelege acea dragoste şi acel ataşament dogoritor dintre 
ţărână şi om. 

Scena cu ţăranii asasinați mişeleşte în mijlocul lanului, 
fiindcă îşi secerau grâul, nu îmi mai iese din minte. 

Ea îmi dogoreşte pieptul. 

În acest timp, maşina se apropie de Orhei. 

Văd de departe zidurile albe, acoperişurile roşii. 

Deasupra lor, deasupra întregului oraş, se înalţă, uriaşe, 
coloanele de fum. 

Orheiul arde! 

Cum ne apropiem de primele case, ne înneacă fumul. Pe 
partea dreapta a şoselei a fost o fabrica sau un depozit, din 
care nu au mai r ămas decât câteva mormane care fumegă. 

De aici înainte, de o parte şi de alta a străzii principale, pe 
care trecem încet, nu se află decât rămăşiţele de case din 
care se înalţă fumul înnecăcios, negru, sinistru. 

Nu se mai văd deoparte şi de alta a străzii decât mormane 
negre de cărămidă afumată, de lemn ars şi jeratec. 

Gospodăriile au fost transformate toate în grămezi 
fumegânde, în boccele cu lucruri scăpate din flăcările 


focului şi ale devastării bolşevice. 

Clădirile instituţiilor, morile, fabricile, casele particulare, 
magazinele, toate sunt transformate în vetre fumegânde de 
scrum şi de cenuşă. 

Nu ne oprim nicăieri. 

Ce-am putea afla, ce-am putea auzi, mai mult decât ne 
vede ochiul, mai mult decât acest tablou înspăimântător, de 
oraş care a fost incendiat şi devastat cu trei zile în urmă şi 
care continuă să mai ardă. 

Căci Orheiul, adică aceste movile de moloz şi cărămidă 
afumată, continua să ardă. Fumul acoperă tot cerul 
oraşului, ca o perdea de doliu. 

leşim din atmosfera aceasta de infern şi intrăm pe şoseaua 
minunat plantată cu pomi bătrâni, care duce spre Chişinău. 

Ofiţerul german, care se afla lângă şofer, priveşte uimit 
frumuseţea acestui drum. Nu-şi poate stăpâni exclamaţiile 
de admiraţie. 

Pe urmă, opreşte maşina, scoate aparatul şi face câteva 
fotografii. 

ARDE Chişinăul! 

Trecem printr-o pădure deasă: pe aici au fost cândva 
codrii Orheiului, leagănul atâtor cuiburi de viteji moldoveni. 

După o jumătate de ceas, suntem în apropiere de 
Chişinău. 

Oraşul nu se vede încă, dar pietrele de pe marginea 
şoselei arată că mai avem de parcurs vreo 9 kilometri. 

Urcăm o pantă. 

În vârful ei se afla piatra kilometrului 7. În vale se vede, 
imens, cu casele albe, cu acoperişurile roşii, Chişinăul. 

Din zece părţi, dintr-o sută de părţi ale oraşului, se înalţă 
spre cerul plumburiu al acelei amiezi de iulie, coloanele de 
fum. 

Cu cât ne apropiem mai mult, cu atât ne dăm seama că 
întregul oraş este incendiat. 

Chişinăul arde! 

Simt cum mi se preling de pe gene două lacrimi flerbinti. 


După Bucureşti, acest oraş era cel mai mare ca întindere, 
din întreaga ţară. 

L-am lăsat anul trecut încărcat de frumuseţea lui de oraş 
de stepă, pe care nu o avea nici un alt oraş şi credeam că, 
oricât de devastat ar fi, îl vom găsi la fel de bun şi de 
prietenos. 

Dar Chişinăul pare a fi transformat ca şi Bălţi, ca şi 
Storojineţ, ca şi Orhei, în mormane de cenuşă. 

Numai mahalalele nu ard. 

Din centru se înalţă nenumărate perdele de fum. 

Priveam cu ochii aburiţi tabloul oraşului care arde. 

Mai avem trei kilometri până la Chişinău. 

Nu am avut tăria să intru în oraş. Ma gândeam să rămân 
acolo şi să pomesc pentru a mă obişnui cu ideea că 
Chişinăul nu mai este. 

În timpul acesta, din lanul de grâu de pe partea dreapta a 
şosel ei, ies înaintea maşinii două fete cu buchetele de flori 
sălbatice de câmp, în mâna. Ne opresc şi ne oferă florile. 

Aveam tocmai o până la motor. Şi cât am zăbovit acolo 
pentru reparaţie, am stat de vorba cu aceste două fete. 

Ambele erau foste eleve ale Liceului Eparhial din Chişinău. 

Fuseseră colege de clasa şi de banca. De abia dăduseră 
examenul de admitere în clasa V - a şi nu mai putuseră 
urma şcoala. Basarabia a fost răpită de bolşevici şi cele 
două fete au fost obligate să între lucrătoare la Fabrica de 
tutun. 

Erau îmbrăcate amândouă cu nişte rochiţe înflorate, de 
calitate foarte proastă, aveau în picioare sandale ieftine de 
pânză şi parul le era răvăşit şi nepieptănat. 

Paloarea obrajilor vorbea strident despre toate suferinţele 
îndurate în cursul acestui an. 

N-am îndrăznit să le întreb nimic. Simţeam că orice 
întrebare le-ar fi scormonit nesfârşită durere a carei peceţi 
| i se vedea pe obraji. 

Una dintre ele a scos, dintr-un plic galben pe care-l avea în 
mâna, vreo cinci fotografii: 


— Uite, aceasta este fotografia fratelui meu care a fost 
deportat acum două luni în Siberia şi s-au umplut ochii de 
lacrimi. 

Aceasta este fotografia tatălui meu, ne-a spus ea, 
arătându-ne poza unui bătrân cu părul alb şi cu mustăţile 
albe. A fost ucisde N.K.V.D. 

Fosta şcolăriţă ne arată apoi fotografia unui tânăr, care nu 
pare a avea nici 20 de ani: este logodnicul ei, luat cu forţa 
în armata sovietic ă. Fata se opreşte îndelung cu privirile 
asupra acestei fotografii, apoi ne spune: 

— E Inu va trage nici un glonţ de armă asupra armatei 
româneşti. Mi-a spuscă el nu va luptă contra neamului 
lui. 

Acum fata scoate din plic o fotografie în care se află ea cu 
familia, apoi o fotografie decupată din vreo carte de istorie, 
a Regelui Mihai |. 

În cuvinte simple, puţine şi emoţionante, vorbind când ea, 
când colega ei, cele două fete îmi povestesc întâmplările lor 
din ultima vreme. 

Cu o săptămână mai înainte, bolşevicii au dat ordin 
populaţiei să evacueze oraşul Chişinău. După aceea au 
minat toate clădirile. Magazinele şi casele fuseseră jefuite. 
N u mai rămăsese în nici o casă, în nici un depozit, nicăieri 
în tot oraşul nici măcar un pumn de făină. 

În ziua retragerii lor din oraş, bolşevicii au aruncat casele 
în aer şi au incendiat totul. Echipele de distrugere mergeau 
pe străzi, din casă în casă, aprindeau fitilul dinamitei, 
turnau gaz şi dădeau foc. Tot atunci au început şi crimele. 

Ostaşii bolşevici turmentaţi de băutură şi bandele de evrei 
care făceau parte din batalioanele de distrugere, împuşcau 
în case, pe străzi, oriunde întâlneau, pe românii basarabeni. 

Populaţia, care a scapăt, s-a refugiat în vii şi pe dealurile 
din jurul oraşului. 

Câteva mii de oameni stăteau fugari, dormind în lanurile 
de porumb, în grâu sau prin livezi, de aproape o 
săptămână. 


Toţi aceşti refugiaţi de urgia focului şi a barbariei 
bolşevice, erau flămânziţi în ultimul hal. 

E i nu găseau nicăieri o bucată de pâine, un pumn de 
mălai, pentru a face mămăligă, vreo pasăre. Nimic. 

Aceste două fete se rătăciseră de mamele şi de surorile lor 
şi stăteau în lanul de grâu, singure. 

În unele nopţi plouase şi părul le era şi acuma murdar de 
noroi. 

Fântâna se afla la o distanţă de 2 kilometri la marginea 
oraşului şi drumul până acolo era extrem de riscant, în 
timpul retragerii bolşevicilor. 

Aşa că cele două fete, ca şi ceilalţi fugari, erau chinuite nu 
numai de foame, dar şi de sete. 

— Şi ce faceţi tot timpul aici? 

— Ne rugăm lui Dumnezeu să călăuzească armatele 
noastre spre biruinţă, să le aducă mai repede şi să ne 
salveze. 

— Scoteam fotografiile acestea din plic, ne spun ele, le 
priveam, apoi ne rugăm din nou, stând în genunchi pe 
ţărâna ogorului. 

Cea mai mare bucurie o aveau când vedeau apărând 
deasupra oraşului avioanele româneşti. Atunci ruga lor 
devenea clocotitor de fierbinte. 

Se înălţau aceste rugi până în înaltul nesfârşit al 
văzduhului şi cu siguranţă că ele întăreau inimile vitejilor 
zburători. 

Cealaltă fată nu avusese timp să-şi ia de acasă nici măcar o 
fotografie. Luase cu dânsa, în noaptea aceia de fugă şi de 
groază, doar icoana de pe perete, pe care o ţinea sub braţ, 
învelită într-un prosop. 

Aflu ca în ziua în care a fost incendiat Chişinăul, bolşevicii 
au convocat la Fabrica de tutun pe cei aproape 1000 de 
lucrători moldoveni. 

Aveau de gând să-i încuie în fabrică pe toţi, apoi să pună 
dinamită şi să dea foc. 


Fabrica de tutun din Chişinău trebuia să îngroape sub 
dărâmăturile ei o mie de muncitori care nu aveau nici o 
vină. 

Sentința aceasta fusese data de comisarii politici, din 
ordinul conducătorilor. Acesta era regimul care se aplica 
lucrătorilor în ţara care se intitulează raiul muncitorilor. 

Datorită unei funcţionare, muncitorii, care erau chemaţi la 
ora 7 dimineaţa la fabrica, au aflat ce li se pregăteşte. 

O parte din ei nu au voit să creadă, însă, că bolşevicii îi 
chemau în uzină pentru a-i asasina. 

Şi cu toate că au fost avertizaţi, câţiva au intrat în 
interiorul fabricii. 

Ceilalţi lucrători au rămas afară. 

Imediat după intrarea celor câteva echipe în uzină, 
bolşevicii au încuiat uşile, peste câteva minute s-a auzit o 
serie de detunături puternice, fabrica de tutun a sărit în aer 
şi a fost cuprinsă de flăcări. 

Eram chemate şi eu şi prietena mea, în dimineaţa aceea la 
uzina, ne spune una dintre fete, dar nu am intrat înăuntru. 

L. a fel au fost asasinați şi muncitorii din celelalte 
întreprinderi industriale sau comerciale din Chişinău. 

În nenumărate închisori secrete ale oraşului, au ars de vii 
toţi arestaţii politici. 

A trecut aproape o jumătate de ceas. Maşina este 
reparată. 

Pornim. 

Pe tot drumul, până la poarta oraşului, întâlnim grupuri, 
grupuri de cetăţeni care se întorc din vii şi de pe câmpuri, 
spre fostele lor case. 

Aceşti locuitori ai Chişinăului au privit de pe dealuri, nopţi 
de-a rândul, cum le ardeau casele şi tot avutul. 

Acum se întorc înspământaţi să vadă vetrele de cenuşă 
care au mai rămas. 

Mersul lor spre oraş este de o tristeţe covârşitoare. Parcă 
tot cerul acesta plumburiu |i s-a prăbuşit pe umeri şi îi 
înconvoaie. 


În ce cadență tristă intrau în oraş pribegii! 

A m văzut aproape de centru o familie care scormonea în 
movila de cenuşă, între zidurile arse, ca să vadă ce-a mai 
rămas din gospodăria mistuită de flăcări. 

Niciodată condeiul meu nu va putea zugrăvi această 
scenă, care întrece în tristeţe tot ce am văzut. 

Familia era alcătuită dintr-un bărbat care purta pe cap o 
şapcă de pânză, nevasta lui, o femeie tânără şi frumoasă şi 
un copil de vreo opt ani. 

Femeia avea în picioare sandale de pânză, murdare de 
colb şi de noroi. 

Acum ţinea în mâna o maşina de tocat carne, ruginită şi 
înroşită de foc. O găsise între grămezile de cărămidă arsă şi 
de cenuşă, acolo unde fusese bucătăria. 

Aceasta era maşina ei de tocat carne. 

Copilul care scormonea şi el între mormanele de cenuşă, 
a găsit o cutie de tabla, arsa: 

— Asta nu e cutia de zahăr, mamă? 

Întrebarea a rămas fără răspuns. 

Femeia i-a luat tinicheaua din mâna şi a voit să o pună deo 
parte dar s-a răsgândit şi a aruncat-o. N u mai avea ce face 
cu această tablă arsă care fusese odată cutie de ţinut zahăr. 

Bărbatul, care cercetase totul cu de-amănuntul, a aruncat 
şi el din mână câteva obiecte arse pe care le culesese, căci 
îşi dăduse seama că nu sunt de nici un folos, apoi şi-a scos 
şapca de pe cap şi a trecut mâna trist prin păr, ştergându-şi 
cu palma broboanele de sudoare, apoi a spus: 

— Sonia, tu ai luat roşii şi castraveţii de acolo de sus? 

A m luat, a răspuns femeia. 

Să mergem la Natalia şi să pregătim ceva de mâncare. 
Vrei? 

— Să mergem. 

Femeia şi-a ridicat legătura pe care o lăsase lângă o bârna 
arsă, a dat copilului maşina de tocat şi au pornit, toţi trei pe 
strada puştie. 

I-am urmărit cu atenţie: nu au scos nici un cuvânt. 


Păşeau tăcuţi şi gravi. Toţi trei mergeau niţel înconvoiaţi şi 
cu privirile în pământ. 

După ce au făcut vreo douăzeci de paşi, bărbatul a întors 
privirile înapoi. 

În loc să întâlnească silueta alba a casei, vedea acum un 
gol care rămăsese numai un morman de cărămidă şi 
lemnărie arsă. 

Copilul mergea şi el la fel de grav şi de tăcut, purtând în 
braţe maşina ruginită de tocat carne, pe care o găsiseră în 
cenuşă. 

Cobor din maşina şi pornesc singur pe străzile acoperite 
de scrum şi încărcate de materiale scăpate de la foc. 

Sunt aproape de gară. De aici începe strada Alexandru cel 
Bun, strada principala a Chişinăului. 

În stânga mea se înalţă frumoasa şi vechea biserică 
Ciuflea. 

E una din puţinele biserici ale oraşului care au scapăt de 
devastare şi foc. 

De aici însă începe pânjolul. 

De o parte şi de alta a străzii nu văd decât moloz afumat şi 
pereţi goi şi înegriţi de fum. 

Jeratecul mai fumegă. 

Apoi filmul acesta sfâşietor al oraşului ars, se desfăşoară 
sinistru: Piaţa este arsă, primăria arsă, monumentalele 
construcţii de piatră ale Mitropoliei nu mai exista. 

Fostul hotel şi restaurant Londra e ars; aici a fost o 
cofetărie, aici cinematograful, dincoace o librărie. 

Nu a mai rămas nimic din toate. 

A m ajuns în faţa soborului. 

Suntem la douăsprezece ore după ocuparea oraşului şi 
cupola monumentalei biserici, cu trei altare, fumegă. 

Acoperişul este distrus. Interiorul bisericii este devastat. 

Înainte de a intra în gradina Soborului, arunc o privire 
înapoi, spre ruinele pe care a început să se cearnă o boare 
de ploaie măruntă şi deasă: parcă lăcrămează văzduhul 
peste ruinele Chişinăului. 


Copacii nu au scapăt nici ei de furia focului: frunzele şi 
crăcile sunt pârlite şi negre. 

De oraşul acesta îmi sunt legate toate amintirile copilăriei 
şi ale adolescenţei. 

Când l-am văzut ars, s-a aşternut o perdea neagră peste 
suflet şi am început să rătăcesc cu ochii aburiţi de tristeţe 
pe străzile devastate, prin mirosul de cenuşă udă, de fum şi 
de lucruri arse. 

Aveam parcă o piatră uriaşă pe umeri şi mă durea capul 
înspăimântător de tare. Acum când mă aflu în faţa coalei de 
scris, durerea de atunci mi se revarsă peste rânduri. 

Şi nu ştiu de unde am să iau atâta tărie ca să descriu jalea 
oraşului ars! 

Aiciam trecut prima oară cu sufletul încărcat, de 
primele bucurii ale dragostei. Uite chiar aici , pe aceste 
străzi, am rătăcit într-o seara cu o scrisoare de dragoste, 
netrimisă până azi. 

Acum copacii din grădină, sub care m-am plimbat atunci, 
au crăcile negre şi frunzele pârlite de foc. 

Banca, sub care am stat cu ochii pierduţi în zare, este arsă 
şi ea pe jumătate. Ciudat: cum de a ajuns focul până la 
aceasta bancă? 

Aiciam citit primele cărţi literare, aici am trăit emoţiile 
examenelor. 

Aici. 

Altul va putea scrie mai mult. Pe mine mă doare ca şi cum 
ar fi ars aici o parte din făptura mea. 

La câţiva paşi chiar în fata Soborului văd o femeie care 
plânge şi se văita ţinându-şi mâinile la obraji. 

E o ţăranca îmbrăcată în straie groase de sat. 

Mă apropii. Femeia îşi smulge părul de pe cap şi se bate cu 
pumnii peste obraz. 

Vaietele ei se auzeau clar. Nu zicea decât: 

— Vai! Vai! Vai! 

Femeia era atât de cufundată în durerea ei încât nu m-a 
văzut. 


Continua să plângă şi să se vaite: Vai! Vai! Vai! 

I-am pus mâna pe umăr: 

— Ce ţi s-a întâmplat, femeie? 

— Ea a tresărit. N-a ştiut să-mi mai spună nimic. 

— Nu-ţi fie teamă, o liniştesc eu. Spune, ce ţi s-a 
întâmplat? 

Femeia şi-a îndreptat privirile spre cupola arsă a 
Soborului şi a prins a se jeli iarăşi. 

A m zguduit-o puţin: 

— Hai, nu-ţi fie teamă, vorbeşte. Ce ţi s-a întâmplat? 

De data asta ea a izbucnit într-un hohot care îi zguduia tot 
trupul şi a început a se lovi mai tare cu palmele peste faţă: 

— Cum să nu plâng, dacă, uite, ne-au ars credinţa. 

Şi privind spre cupola arsă, nu mai contenea din plâns şi 
din vaiet: 

— Ne-au ars credinţa! Ne-au ars credinţa! 

Pentru dânsa, biserica Soborului însemna credinţa pe care 
le -au ars-o bolşevicii. 

Nu am mai putut scoate nici o vorba de la ea. 

Femeia a continuat să se jelească, smulgându-şi părul şi 
privind, printre lacrimile multe şi mari, biserica arsă şi 
devastată. Înainte de mă depărta, zguduit şi eu, am 
întrebat-o: 

— Cum te cheamă? 

— Domnica Panica. 

Apoi a completat că e din Bălţi şi are patruzeci de ani. 

I-am notat numele şi am trecut mai departe. 

Cei mai mulţi nu vor înţelege intensitatea acestei scene. 
Totuşi ea nu e unica. 

În toată Basarabia, am întâlnit oameni care plângeau în 
faţa bisericilor arse şi devastate. 

Plângeau de Li se zguduia toată făptura şi te înfiora jalea 
lor. Căci oamenii aceştia, care stau în genunchi în faţa unei 
icoane câte două, trei ore, cufundaţi într-o rugăciune 
dogoritoare cum nu am mai văzut nicăieri, îşi iubesc 
bisericile mai mult decât însăşi făptura lor. 


Unde să mă duc? 

Paşii mă îndreptau fără voie spre Liceul Militar. A m 
învăţat aici şapte ani. 

A mai rămas ceva din clădirea Liceului? 

Nu aveam curajul să întreb pe nimeni. De altfel, nici nu a- 
şi fi avut pe cine întreba. Străzile sunt aproape pustii. Nu 
trec decât grupuri de ostaşi, din când în când. 

Grupuri de ostaşi printre ruinele fumegânde. 

A m ajuns. 

Nu găsesc nicăieri silueta înaltei clădiri. Mă apropii mai 
mult: acolo unde era intrarea principală, se înalţă un 
morman uriaş de dărâmături. 

Acesta e Liceul Militar Regele Ferdinand |. 

Întregul zid al fațadei este prăbuşit. 

Aripa stângă este transformată într-o movila uriaşă de 
dărâmături. 

Intru, pe poarta de fier, în curtea şcolii. Odinioară, curtea 
aceasta era plină de flori. L a umbra boschetelor, întinşi pe 
iarb ă, în luna iunie, învăţam pentru examen. 

Acum curtea este plină de bălării şi iarbă crescută 
sălbatec. Deasupra bălăriilor s-a aşternut praful alb pietros, 
care s-a răspândit ca un nour uriaş atunci când s-a năruit 
clădirea Liceului. 

Liceul Militar nu a fost incendiat. Bolşevicii au pus însă în 
toate colţişoarele lui dinamită şi l-au aruncat în aer. 

Arunc o privire spre terenul de sport, altădată strălucitor 
de ordine şi frumuseţe. Acum acest teren pare un maidan, 
aşa cum se întâlnesc la periferiile oraşelor. 

Şi pomii din curte au fost tăiaţi. A u făcut foc cu lemnul 
acestor copaci umbroşi sub care şedeam noi, visători, în 
ceasurile de recreaţie. 

Gândul că lemnul copacilor din curtea scolii, a fost pus la 
foc, la bucătărie, pentru a se fierbe supa sau ciorba 
bolşevicilor, îmi umple sufletul de o durere covârşitoare. 

Găsesc, printre dărâmături şi printre blocurile uriaşe de 
perete prăbuşit, o gaură prin care se poate ajunge până la 


scări. 

Intru prin ea. 

Scara aceasta de fier duce spre etaj, la dormitoare şi noi 
am urcat-o seara cu seara, şapte ani la rând. 

Acum scară urcă numai până la parter, unde se rupe şi 
atârna ca un braţ uriaş de fier. 

Pare că în căderea ei scara a vrut să se agaţe, ca o mână 
vie, de ceva. Dar nu a reuşit. Partea de sus atârna în ios, 
suspendată în gol, deasupra grămezilor uriaşe de piatră 
albă, de cărămidă şi de colb alb. 

Pe scara de la parter, care avea altădată un mozaic 
totdeauna sclipitor de curat, este praf şi prundiş. În vreo 
patru locuri pereţii sunt pr ăbuşiţi şi acoperă trecerea. 

Merg totuşi printre blocurile de pereţi năruiţi. 

S-ar putea ca vreo mină, care nu a făcut încă explozie, să 
arunce, acum, sub paşii mei, încă odată, dărâmăturile în 
aer. 

Totuşi merg înainte. 

Uite, chiar aici în stânga a fost sala unde am învăţat clasa 
a treia şi a patra. Acum, încăperea este goală. Plafonul este 
căzut mult şi prin spărtura lui se vede cerul plumburiu. 

Ce-au făcut bolşevicii din aceasta sală de clasă? N u ştiu. 

Văd podelele murdare în câteva locuri de cerneala violetă. 
Parcă au vărsat o căldare de cerneală aşa e de murdar. În 
stânga e o masă. Altceva nimic. 

Şi totuşi eu revăd băncile, aşa cum erau orânduite, 
odinioară, una după alta, pe patru şiruri. 

În acest loc a fost banca pe care am stat eu. Dau cu cizma 
molozul de o parte, parcă pentru a recunoste locul pe care 
a stat banca mea. 

Cu cine şedeam în banca în clasa a treia? 

Nu am uitat: cu Ghiaţă Daniel. 

Revăd toţi colegii, aşa cum stăteau în bănci. Pe urmă îmi 
apar în faţă numele lor, aşa cum erau scrise în catalog: 
Ghiaţă Daniel, Gheorghiu Virgil, lonescu Mircea, Ionescu 
loan, lonescu Laurenţiu. 


lată lecţiile de ştiinţe naturale, orele de limba română, de 
latină. 

Toate se succed. 

Dar îmi revin şi privesc în jurul meu: sălii îi lipsesc doi 
pereţi, plafonul este dărâmat, bucata care mai stă deasupra 
capului meu, e gata să cadă şi ea. 

A m impresia că odată cu această sală de clasă, a fost 
distrusă şi aruncată în aer o parte din adolescenţa şi din 
tainele noastre de atunci. 

Închid iar ochii şi încerc să strig catalogul: 

— Buruiană Gheorghe, Busuioc Ion, Creangă, Cosac. 

Îi strig pe toţi, unul după altul, repede, cu glasul tare şi 
vreau sa le spun: 

Uite, clasa noastră a fost dărâmată! 

Mi-aduc aminte de orele de educaţie morală, de istorie, de 
toate lecţiile. În niciuna nu ni s-a vorbit de atâta barbarie. 
In nici o vreme a istoriei, ostaşii, care sunt luptători, deci 
oameni loiali, nu s-au îndeletnicit cu distrugerea şcolilor, a 
spitalelor, a muzeelor şi a bibliotecilor. 

Numai ostaşii bolşevici luptă cu clădirile şcolilor, ale 
spitalelor şi ale bibliotecilor, aruncându-le în aer cu 
dinamită. 

Înainte de a ieşi din clasă, mai arunc o privire împrejur. 
Apoi închid din nou ochii şi revăd pe toţi colegii mei, şezând 
în bănci, la locurile lor. 

lată pe catedră este părintele profesor Zaharescu, cu ochii 
lui buni ne vorbeşte despre pericolele lipsei de credinţă în 
Dumnezeu. 

De ce mi-a venit în minte tocmai tabloul orei de religie? 

N u ştiu nici asta. Instinctiv, caut însă pe pereţi, în coltul 
dinspre răsărit, icoana: nu e nicăieri. Nici perete nu mai 
este! Se vede însă în depărtare, prin golul deschis, o casa 
care arde undeva, probabil pe strada Haralambie. Şi se mai 
văd şi alte case care ard. 

Trec prin celelalte săli de clasă. 


Aiciam învăţat în clasa întâia, dincoace am învăţat în 
clasa a şasea, aici era clasa a şaptea. 

E moţiile examenelor de sfârşit de an, ale tezelor, ale 
extemporalelor, emoţiile primelor scrisori de dragoste pe 
care le-am scris în aceste săli, odinioară şi emoția plină de 
teamă a romanelor citite pe furiş, în orele de latină sau 
matematici, toate au fost aruncate în aer odată cu clădirea 
şcolii. 

Şi caut cioburile amintirilor printre mormanele de moloz şi 
de prundiş. 

În locul unde era tabloul, în picioare, al Regelui Ferdinand, 
acum e aşezată o statuie a lui Stalin. 

Mă apropii de ea, o prind de mijloc cu toată puterea şi o 
clintesc din loc: îmi pare că dacă o voi clinti, va apare din 
nou tabloul Regelui Ferdinand. 

Dar statuia lui Stalin e făcută din pământ, sau nu ştiu din 
ce e făcută, că se sfărâmă ca o statuetă de bâlci. Şi cu toate 
că nu era în intenţia mea să o sfărâm, fiindcă eu am voit 
numai s-o dau la o parte din locul acela care nu era alei, ea 
se frânge în două - cât e de mare - iar capul şi partea de 
sus alunecă pe scările de marmoră. 

S-a rostogolit cu zgomot, iar până la ultima treaptă nu a 
mai rămas decât un prundiş negricios, care a murdărit încă 
odată treptele. 

A m coborât de aici spre sala de gimnastică: avea uşile 
zidite. 

A m intrat în ea printr-un perete dărâmat. Aici nu înţeleg 
ce au avut bolşevicii. Dealtfel, sala este complet dărâmată. 
Mie îmi apar însă în minte orele de gimnastică, când eram 
îmbrăcaţi cu toţii în chiloţi negri cu tricouri albastre. 

Profesorul nostru de educaţie fizica, scriitorul Nicolae 
Dunăreanu, îmi apare înaintea ochilor. 

În tot anul acesta, cât Basarabia a stat sub jugul 
bolşevicilor, am întâlnit regulat pe străzile Bucureştiului pe 
scriitorul Nicolae Dunăreanu. 


N u fac nici aici vreo figura de stil: de câte ori l-am întâlnit 
pe scriitorul Dunăreanu, la colţuri de străzi sau prin faţa 
redacţiilor, totdeauna avea ochii plini de lacrimi şi începea a 
vorbi de Basarabia ca de o parte a fâpturii lui. 

E 1 ştia toate suferinţele pe care le îndură basarabenii. De 
unde putea să le afle? Vorbea de ele şi lăsa să-i curgă din 
ochi, prelingându-i-se obrazul cu riduri mari, şiroaiele de 
lacrimi. 

L. a despărţire, totdeauna, îmi spunea, scoțând batista din 
buzunar trecându-şi-o pe deasupra ochilor. 

— Scrieţi la ziare despre Basarabia! Scrieţi despre 
Basarabia! 

Şi pleca apoi, ca un halucinat, ca un mucenic sortit să 
sângereze şi să sufere pentru întregul pământ al 
Basarabiei, pierzându-se în furnicarul Bucureştiului. 

A două zi, dacă-l revedeam întâmplător, Nicolae 
Dunăreanu, scriitorul care a descris viaţa celor umili din 
Delta şi care trăia de mai mulţi ani la Chişinău, iar acum se 
afla în pribegie, plângea la fel ca în ajun. 

Timp de un an şi l-am întâlnit de nenumărate ori, niciodată 
nu l-am văzut pe Nicolae Dunăreanu fără lacrimi în ochi. 

Bea vin şi lăcrăma pentru tot pământul Basarabiei. 

Şi totdeauna îmi spunea cu o durere nesfârşită: Scrie mai 
mult de Basarabia. 

Acum, parcă îl văd din nou aici, în sala de gimnastică, la 
ora de educaţie fizică. 

Dar probabil că vor trece mulţi ani până se va mai putea 
face din aceste dărâmături o şcoală. 

Poate nu se va mai face niciodată! 

les din clădirea - dacă aceasta se poate numi o clădire - 
din clădirea liceului Militar, adică din grămezile de 
dărâmături, cu capul înceţoşat. 

Parcă a-şi fi băut vin, aşa sunt de ametţit. 

Vreau să intru în capela liceului, în care ne duceam în 
fiecare Duminică şi ne rugam lui Dumnezeu, mult şi 
fierbinte, pentru toate 75 


Constantin Virgil Gheorghiu necazurile şi grijile noastre 
mici de şcolar. A m vrut să pătrund în această bisericuţă în 
care m-am rugat dogoritor să iau o notă bună la teză, să 
trec un examen, să nu rămân corigent. 

Dar uşa e încuiată. Clopotele lipsesc. Pereţii sunt găuriţi 
de gloanţe. 

Opresc un trecător şi-l întreb la cine e cheia bisericii. 

— Biserica e devastată. Bolşevicii au adunat icoanele în 
mijlocul bisericii şi le-au dat foc. Totul este afumat, distrus şi 
murdar înăuntru. 

Renunţ de a mai căuta cheia. 

Încotro să pornesc? 

Mi-e foame tare şi aş vrea să mă odihnesc puţin. Dar în 
jurul meu, cât cuprind cu ochii, nu văd decât case arse, 
grămezi de cărămidă afumată, pomi schingiuiţi de dogoare. 

Din când în când, trece câte un pieton, sau câte o patrula. 

În Chişinău nu mai există apă, nu mai există nici un cuptor 
unde se poate coace o turtă de făină, nu mai există nici un 
pumn de mălai. 

Vinurile au fost otrăvite, sau vărsate pe străzi. 

Bisericile, aproape toate, au fost devastate şi arse. 

Pornesc în jos, pe lângă Spitalul Central. lată-mă în faţa 
bisericuţei regimentului şapte Vânători. Aceasta capela a 
fost transformată de comunişti în sală de cinematograf şi de 
teatru. 

Crucea de pe turlă a fost dată jos. Crucea în relief, de pe 
frontispiciu, a fost acoperită cu un panou roşu care 
reprezintă secera şi ciocanul. În dreapta şi în stânga acestui 
panou, se află tabloul lui Stalin şi a lui Lenin. 

Nu găseau alt loc să aşeze aceste portrete decât deasupra 
uşii de la intrarea în biserica? 

Înăuntru, pe toţi pereţii, se află scrise lozinci 
antireligioase. Tot mobilierul sfântului lăcaş a fost scos şi 
ars. În locul lui au fost aşezate bănci pentru spectatori. 

Unde era sfântul altar, acum e construită o scenă de 
scânduri. 


Aflu că sală aceasta era îndeosebi luată pentru spectacole, 
de trupe de balet şi de teatre evreieşti. Pe locul unde era 
sfânta masa şi unde se împărtăşea de zeci de ani, în fiecare 
Duminică şi sărbătoare, preotul, luând cu emoție şi credinţă 
Sfintele Taine, în anul care a trecut, apărea câte o 
dânsatoare evreică îmbrăcată în chiloţi. Ea dansa, cu 
siguranţă, dansuri obscene, pe acest loc sfinţit. Picioarele ei 
călcau pe porţiunea de altar pe care se afla Sfânta Masă. 

Alte ori apărea tot în acest loc cate o cântăreaţă evreică, la 
fel de despuiată care cânta cântece de lume. Glasul ei 
destrăbălat răsuna între pereţii între care răsunase glasul 
de ruga al preotului îmbrăcat în odăjdii şi pentru ca 
profanarea să fie desăvârşită, tot în această biserică 
pângărită, se reprezentau şi filmele antireligioase sau de 
propaganda contra României, 76 

Ard malurile Nistrului sau apărea câte un evreu care ţinea 
conferinţe comuniste, în care batjocorea biserica, pe 
Dumnezeu şi insulta neamul românesc. 

În locul catapeteasmei sunt aşezate portretele diferiților 
conduc ători comunişti evrei. 

Iles din biserica, după ce mă închin cu ochii închişi, pentru 
a nu vedea pângărirea făcută, apoi pornesc spre bariera 
Sculeni. A plouat şi pământul e jilav. A m trecut de bariera şi 
am ajuns în câmp. 

Acum trec printre ogoarele verzi şi printre grădini, pe un 
drum care se desprinde de pe şosea şi merge spre dreapta. 

După vreo oră de drum ajung la o grădinărie. Fiindcă 
începe să plouă iar, intru în casa aşezată în mijlocul grădinii 
de zarzavat, să cer adăpost până va trece ploaia. 

Când urcam scările m-a întâmpinat o domnişoară 
îmbrăcată în rochiţă neagră şi cu cruciuliţă la gât. Avea 
nişte ochi negri, foarte negri şi parul blond, revărsat peste 
umeri. 

Când m-a văzut, a tresărit puţin şi s-a retras un pas înapoi. 
I-am spus: 


— Sărut mâna, domnişoara. Vă cer adăpost până când o 
conteni ploaia. 

Fata s-a înroşit şi a plecat privirile în pământ. 

— Dacă nu se poate în casa, am sa stau sub şopron, îi spun 
eu, văzând că ea e foarte încurcată şi nu ştie ce să zică. 

— Poftiţi în casă, vă rog. lertaţi-mă că m-am zăpăcit în 
halul acesta. 

Dar de câte ori vedeam o uniformă, mă înspăimântam. L a 
început văzusem numai vârful armei şi boneta, aşa că mă 
apucase groaza, nu băgasem de seama ca sunteţi ostaşi de- 
ai noştri. 

În casă erau vreo opt persoane. Voi putea descrie 
vreodată bucuria şi emoția cu care m-au primit aceşti 
moldoveni, refugiaţi acolo din calea bolşevicilor? 

Eu eram primul ostaş român pe care îl vedeau. Şi 
niciodată nu mi-a oferit cineva mai multe onoruri ca atunci. 

— De-aţi şti! M i s-au umplut ochii de lacrimi când v-am 
auzit ca îmi spuneţi sărut mâna, domnişoara, zice fata care 
m-a întâmpinat. 

— De ce? 

Timp de un an nu mi-a spus nimeni şi nici n-am auzit 
spunându-se unei femei sărut mâna. Nici nu mi s-a adresat 
cineva cu formula de domnişoara sau duduie. 

— Dar cum va spunea? 

Tu, fa, acestea erau cuvintele cu care ne vorbeau barbarii 
bolşevici. 

Aflu apoi că şi cuvântul poftim, care pe ruseşte se zice 
pajalosta, a fost desfiinţat. 

Dacă vorbeai cu cineva şi spuneai poftim sau pajalosta, 
râdea de ţine şi îţi întorcea spatele sub acuzaţia că eşti 
boier. 

Femeilor trebuia să le spui pe nume şi să nu ai faţă de ele 
nici o formulă de politeţe. 

— Dacă te purtai manierat cu o fată, deveneai suspect. [i 
se spunea că eşti un admirator al manierelor burgheze. lar 


dacă purtarea continua, mă informează tânăra fată, atunci 
sovieticii căutau un pretext şi te deportau. 

Pe mine mă întunecă puţin gândul că aceste fete au fost 
timp de un an apostrofate cu cuvintele tu, fa, în loc de 
poftim şi altele. 

Dar, fetele pe care le întâlnesc aici râd cu hohote şi cu un 
haz grozav povestind despre manierele elegante ale 
bolşevicilor. 

Încetul cu încetul, aflu că în Basarabia nici o femeie nu a 
purtat timp de un an decât ciorapi de lâna, şosete, sau 
picioarele goale, în pantofi. 

Pantofi! Ştiţi care erau pantofii de dama ai sovieticilor? 
Trei sezoane se purtau sandale române, cu bretele de piele, 
iar iarna se purtau pantofi bărbăteşti, bocanci sau papuci 
de postav. 

Nu am găsit, în călătoria mea de la Cemăuţi şi până aici, 
nici un pantof de dama, de piele. 

Fetele cu care vorbesc, îmi spun ca pantoful de dama, aşa 
cum îl ştiam noi, este o raritate de muzeu în U.R. S.S. 

— În casa maiorului doctor Alexandrescu, care se 
refugiase, la r ăpirea Basarabiei, fără să poată lua nimic, s-a 
instalat un ofiţer superior. 

Soţia acestui bolşevic a găsit în garderoba doamnei 
Alexandrescu o pereche de pantofi argintii de bal. Timp de 
o săptămână, nobila comunist ă a făcut pe cetăţenii din 
Chişinău sa râdă cu hohote, flindcă apărea în fiecare seara, 
la plimbare, pe strada, de braţ cu soţul ei, purtând pantofii 
argintii de bal ai doamnei Alexandrescu cu şosete. 

Mai târziu, când pantofii s-au învechit, nobila coloneleasă îi 
purta şi când se ducea la piaţă. 

Spectacolul era într-adevăr neverosimil de ridicol: să te 
plimbi pe strada şi să te duci la piaţă cu şosete şi cu pantofi 
argintii de bal. 

Şi cu toate că râdea întregul oraş, coloneleasa era foarte 
încântată de pantofii pe care îi găsise. Dar, tot atât de 
hilariant e şi faptul că dânsa purta la fel, la bucătărie şi pe 


strada, rochiile de seara, decoltate şi lungi până în pământ, 
ale doamnei Alexandrescu. 

Cazurile acestea erau extrem de numeroase. 

Ciorapii femeilor noastre nu au ştiut să-i poarte tinerele 
bolşevice venite din U. RS. S. şi multa vreme ele au stat la 
îndoiala dacă aceştia sunt într-adevăr ciorapi sau nu. 
Majoritatea dintre ele nu au îndrăznit să-i încalţe. 

— Dar despre mâncarea lor ştiţi ceva domnule reporter? 
Mă întreabă fetele, care se porniseră pe râs şi nu le mai 
puteai opri. 

— Nu ştiu nimic. 

— Când au venit prima oară în Chişinău, soldaţii bolşevici 
au dat buzna în cofetărie. A u cerut fiecare câte cinci-şase 
prăjituri, ceai, bomboane, cafea cu lapte. Toate deodată. 
Fiindcă nu aveau răbdare sa mănânce cu linguriţele, au 
început a duce prăjiturile la gura, cu mâna. Din două 
muşcături era înghițită o prăjitură. În tot timpul în care 
mâncau, se uitau să vadă dacă nu se termină prăjiturile din 
cofetărie şi comandau câte-o duzina, fiecare. După ce 
mâncau prăjiturile, beau ceaiul, mâncau bomboanele, apoi 
mai cereu odată ceai cu cornuri. 

leşind din cofetărie, intrau în magazinele cu mezeluri. 
Majoritatea dintre ei cumpărau câte cinci sau zece 
kilograme de cârnaţi şi şuncă. O duceau acasă şi se 
întorceau înapoi dup ă alte cumpărături, cu grabă, fiindcă 
le era teama ca a două zi nu vor mai găsi. 

Dar la restaurant! Îmi spunea altă fată, ştiţi cum mâncau. 

Cereau întâi varză cu carne, apoi ceai, pe urma mâncau 
compoturi, mai cereau o tocană, pe urma o cafea cu lapte 
sau o prăjitură şi mai mâncau odată varză cu carne. 

— Cred că exageraţi, spun eu fetelor. 

Dar ele se jurau că este absolut adevărat: şi noi ne miram 
cum de nu cad jos morţi de atâta mâncare şi mai ales din 
cauza felului în care mâncau. 

Tot ce ţi-au povestit fetele este adevărat, îmi spune un 
bătrân agronom, care avusese serviciu pe timpul 


bolşevicilor la acesta gr ădină. Cred că eu, care sunt om 
bătrân, nu am nici un motiv să te mint. Dar îţi spun, că deşi 
am umblat prin întreaga lume, nici mie nu-mi venea să cred 
cele pe care le vedeam la ei. Deschideam ochii mari şi nu 
puteam să mă conving că e adevărat. Erau flămânziţi în 
ultimul hal. Şi timp de câteva săptămâni au mâncat exact 
aşa cum îţi spun fetele. 

— Ştiţi că nici furculiţe, nici cuțite şi nici mai multe farfurii 
nu întrebuinţau. Mâncau cu mâna, din aceeaşi farfurie, 
toate felurile de bucate. 

L a restaurant se simțeau ofensaţi dacă 1 i se schimba 
farfuria la fiecare fel de bucate. Asta e pierdere de vreme. 

Niciunul nu avea batiste de şters nasul! 

Acest fapt mi se părea de necrezut: 

— Dar ce întrebuinţau în loc de batiste? 

Mâna şi mâneca de la haină. 

Şi nici femeile nu aveau batiste? 

Nici ele. 

De exactitatea acestei informaţii m-am convins, dealtfel, în 
zilele ce au urmat. A m întrebat pe toţi aceia care au rămas 
la Chişinău sub bolşevici. 

Niciunul nu mi-a afirmat că sovieticii au avut batiste de 
şters nasul. Acesta este un articol burghez, la care au 
renunţat. Dealtfel, m-am convins şi personal că nu aveau 
batiste, întrebând pe prizonieri. Nasul şi-l ştergeau foarte 
simplu cu mâna şi bărbaţii şi femeile. 

Le lipseau apoi ceasurile de mâna. 

Când au venit la Chişinău, soldaţii plăteau sume 
exorbitante şi ei şi ofiţerii, pentru ceasuri de mâna şi pentru 
stilouri, care sunt o raritate, tot de muzeu, în U.R. S.S. 

Cât s-au minunat apoi bolşevicii de stofele din care erau 
făcute hainele noastre şi de pânza cămăşilor. 

L. i se păreau atât de neobişnuite cămăşile noastre 
bărbăteşti, încât le purtau femeile pe strada, ca pe un 
veşmânt de mare gala. Tot aici aflu c ă cel mai elegant 


ciorap de dama, pentru femeile sovietice, era ciorapul 
negru. 

Ciorapi din aceia din care poartă elevele în cursul inferior, 
la şcolile secundare, dar bineînţeles mai gros, de obicei de 
lână. 

Părul femeilor sovietice care veniseră la Chişinău nu 
fusese atins de mâna vreunui coafor. Femeile purtau părul 
lung, retezat deasupra umerilor. 

Şi-l retezau singure, la oglinda, cu foarfecele. 

Se parfumau însă, toate aceste femei, violent de tare. 
Parfumul rusesc, făcut din spirt de nouăzeci de grade, are 
un miros mai mult de rachiu decât de parfum. Cochetele 
femei bolşevice turnau atâta colonie pe cap, pe haine şi pe 
mâinile lor, încât nici nu te puteai apropia de ele. Maiales 
că parfumul acesta era înspăimântător de prost. Colonia 
frizerilor din oraşele de provincie constituie pe lângă el, un 
articol de mare rafinament. 

Pudra era, de asemenea, foarte preţuita de femeile 
sovietice. Între pudra fabricată în U. R. S. S. şi între pudra 
pe care o întrebuinţează femeile la noi, nu este însă nici o 
asemănare. Pudra sovietică semănă însă perfect cu făină 
integrală, din care se face pâinea de calitatea a două. Toată 
pudra sovietică este albă. Altă nuanţe nu are. Şi femeile lor 
aşează câte un strat gros, din această făină albă, în fiecare 
zi, pe obraji. 

Săpunul este de două calităţi. Calitatea superioara, săpun 
fin, cu care cochetele sovietice se spală pe obraji, are o 
compoziţie net inferioară săpunului Pisica sau Cheia, care 
costa la noi şase lei şi era întrebuințat numai pentru 
spălatul mâinilor în casele sărace. Săpunul rusesc care am 
spus că era, de o calitate inferioară acestuia, costa însă 
douăsprezece ruble. 

Rubla e socotită de ruşi la patruzeci de lei. După o 
socoteală elementară, putem vedea că săpunul acesta costa 
480 lei bucată. 


Dar fiindcă vorbeam despre femeile sovietice, am cerut 
gazdelor toate relaţiile în legătură cu ele. 

Aflu ca niciuna dintre comunistele venite la Chişinău - şi 
au fost trimise aici numai comuniste de elită - nu ştia să 
gătească. 

Nici prin minte nu i-ar fi trecut unei bolşevice să-şi 
petreacă ziua la bucătărie, pregătind o salată sau o supă. 

Ele mâncau împreună cu soţii lor la birt. N u făceau acasă 
nici măcar un ceai. (De cafea nici nu mai vorbim. Cafeaua 
este necunoscută aproape în 80 

U. RS. S. Cel puţin în Basarabia timp de un an, nu a fost 
întrebuințată decât cafeaua făcută din orz, ovăz şi alte 
cereale prăjite şi măcinate). 

Femeile sovietice nu-şi creşteau nici copii. Noii născuţi 
erau predaţi leagănelor şi azilurilor de copii. 

— Dar ce făceau femeile sovietice toată ziua? Întreb eu. 

— Unele erau funcţionare, muncitoare sau agitatoare. 
Soţiile ofiţerilor şi ale înalţilor funcţionari şedeau îns ă toată 
ziua acasă; citeau ziarul, fumau şi mai beau din când în 
când câte un pahar de rachiu sau de vin, aşteptând să se 
facă ora prânzului şi să plece la masa. 

Cer informaţii despre căsătorii. larăşi întâlnesc un capitol 
care provoacă râsul. 

Când au venit în Basarabia, ofiţerii şi ostaşii bolşevici s -au 
căsătorit aproape toţi cu femei de aici. Căsătoria se făcea 
foarte uşor, aşa că nu a trecut nici o săptămână şi toţi 
ostaşii sovietici erau însuraţi. Pentru a face căsătoria, era 
suficient ca ei să se prezinte la ofiţerul stării civile şi să 
declare că vor sa trăiască împreună. N u mai era nevoie de 
nici o formalitate. Căsătoria se efectua doar prin această 
declaraţie. 

Cine credeţi ca au fost fericitele mirese? 

Toate servitoarele din Chişinău. Ofițerii sovietici s-au 
căsătorit, aproape toţi, numai cu servitoare. 

Dar lucrurile au mers mai departe. După scurt timp au 
început să sosească în Chişinău, nenumărate femei care 


aduceau după ele câte trei, patru sau cinci copii: erau 
soțiile ofiţerilor şi ostaşilor bolşevici care se însuraseră la 
Chişinău a două oară! 

De aici înainte certurile şi scandalurile nu se mai sfârşeau. 
Cele dou ă soţii se luau la cearta pe strada, se păruiau şi se 
băteau ca ţigăncile. Copiii luau şi ei parte activă la ceartă şi 
la bătaie. 

Conflictul între cele două neveste se rezolva însă uşor. 
Soţul se prezenta la ofiţerul stării civile singur, căci nu era 
nevoie să meargă şi femeia şi cerea să i se aprobe 
divorţurile de amândouă. Ca să ceara acest divorţ nu era 
nevoie să facă decât o declaraţie verbală că vrea să se 
desfacă de fosta lui soţie căreia se obliga să-i plătească o 
mică despăgubire. 

În felul acesta se întâmpla ca cele două femei să se certe 
mai departe, iar bolşevicul să iasă la plimbare cu a treia 
femeie, care era, legal, noua lui soţie. 

Totuşi aceste întâmplări nu stârneau drame. Şi femeile şi 
bărbaţii nu vedeau în căsătorie decât un angajament foarte 
vag care se putea desface extrem de uşor. Şi se consola şi 
unul şi altul căsătorindu-se din nou. Erau femei care se 
căsătoriseră a câte opt şi nouă ori şi bărbaţii care 
avuseseră, cu cununie, cincisprezece neveste. 

O căsătorie se făcea mai uşor decât se obţine la Bucureşti 
un rendez - vous. 

Una dintre faptele de care am luat cunoş ţinta şi care m-a 
impresionat este ca femeia sovietică, educată în doctrina 
comunistă, nu are absolut nici o asemănare, cât de vaga, cu 
rusoaicele cunoscute din literatura. Ele sunt lipsite, 
totalmente, de sentimentalism şi de feminitate. Aceste femei 
întrec în rigiditate, pe cei mai aspri masculi. 

Tot farmecul, tot romantismul şi tot misterul femeii slave, 
cântat, iubit şi blestemat de poeţii tuturor veacurilor, e 
complet absent la femeia comunistă. 

Aceste femei au obrăznicia, realismul şi lipsa de graţie pe 
care o au tăietorii de piatră şi hamalii. 


Ajungem, din vorbă în vorbă, la situaţia muncitorilor şi a 
micilor funcţionari. 

Dacă un muncitor întârzia un minut sau două la serviciu, 
era condamnat la câţiva ani de închisoare. Un funcţionar, la 
fel. 

Pentru a ilustra mai bine acest text de lege care 
pedeapsea cu câţiva ani de închisoare o întârziere de un 
minut sau două, vom nota o expresie care era foarte 
frecventă în Basarabia, în timpul ocupaţiei bolşevice. 

Când o femeie sau un bărbat pleca dimineaţa la slujba, cei 
de acasă nu îi spuneau nici mergi sănătos, nici drum bun, 
nici să vii sănătos sau altă formulă de despărţire. 

— Dar ce îi spuneau? Întreb eu. 

— Când cineva din familie pleca dimineaţa la lucru, noi îi 
spuneam: Să vii fără ani. 

— Cum să vii fără ani? 

— Să se întoarcă fără nici o condamnare la câţiva ani de 
închisoare, asta vrea să spună urarea, mă lămuresc fetele 
cu care vorbeam. 

Aflu apoi că nouăzeci la suta din lucrătorii basarabeni erau 
condamnaţi la câte doi şi trei ani închisoare, pentru întârzi 
ere la serviciu, cu un minut sau trei minute. 

Pedeapsa aceasta era prevăzută în legile bolşevice, pentru 
a putea fi condamnaţi acei care nu erau simpatici regimului. 

Şi muncitorii basarabeni nu erau, aproape niciunul, 
simpatic acestui regim. Aproape toţi ştiau că vor fi închişi şi 
deportaţi. 

Cel mai uşor li se putea reproşa că au întârziat un minut 
la serviciu. 

În fiecare dimineaţa, când cineva pleca la lucru, avea 
emoție: la prânz se putea întâmpla să se întoarcă cu ani! Cu 
câţiva ani de închisoare pe care trebuia să-i ispăşească. 

Dacă înloc să ajungi la uzină la ora opt, ai ajuns la ora opt 
şi cinci minute, până la prânz se dădea sentinţa de 
condamnare, iar până seara erai coborât în întunericul 
puşcăriei. 


Dar majoritatea românilor nici nu erau primiţi în servciu. 
E i nu puteau fi, deci, condamnaţi pentru lipsa de 
punctualitate, la câţiva ani de închisoare. Şi atunci erau 
condamnaţi la deportare. 

În fiecare săptămână plecau din Chişinău şi din oraşele 
basarabene, trenuri întregi cu români care luau drumul 
Siberiei. 

Unii erau ridicaţi împreună cu familiile şi cu copiii lor. Alţii 
erau ridicaţi singuri. Aproape în fiecare casa era câte un 
membru ai familiei lipsa. Dacă întrebai unde e, ţi se 
răspundea: în Siberia. 

A m găsit, apoi, aproape în toate casele moldovenilor din 
Basarabia, lăzi cu pâine uscată. L a început nu ştiam ce e cu 
această pâine. Mai târziu, când am început a găsi în toate 
locuinţele câte o ladă plină cu coaje şi miez de pâine uscată, 
am întrebat care e rostul ei. 

— Suntem pregătiţi pentru Siberia, mi s-a răspuns. 

Nu înţelegeam. 

— Cum sunteţi pregătiţi pentru Siberia? De asta uscați 
pâinea? 

M i se răspunde ca poliţia bolşevică descindea în fiecare 
noapte la câteva case, în fiecare sat şi oraş din Basarabia. 
Maşina neagră a politiei comuniste, a N. K. V. D.-ului se 
oprea la poartă, totdeauna, după miezul nopţii. Poliţiştii 
intrau în casă şi citeau numele celor arestaţi. Aceştia 
trebuiau să se îmbrace, să-şi ia tot bagajul şi să se urce în 
maşina, într-un sfert de ora. Nici o secunda de întârziere nu 
era permisă. 

Nefericiţii arestaţi ştiau ca nu se vor mai întoarce niciodat 
ă. Drumul 5 5 7 pe care aveau să-l facă era lung. De aceea, 
se pregăteau dinainte. În toate casele basarabene 
geamantanele erau făcute şi lada cu pâine uscată, care se 
poate păstra oricât, aştepta lângă uşă. În toate nopţile, 
moldovenii tresăreau. 

Se putea să le vină rândul pentru deportare oricând. De 
aceea erau în permanenţă pregătiţi. N u se putea şti când 


va opri la poarta maşina. 

Pachetele şi lada cu pâine uscată, care avea să constitue 
singura merindă pentru drum, trebuiau sa fie la îndemâna. 
Altfel riscau să plece fără mâncare şi fără nici un bagaj. 

Nu voi putea niciodată descrie impresia pe care mi-au 
produs-o lăzile cu pâine uscată, pe care le vedeam în casele 
basarabenilor, după ce am aflat care era destinaţia lor; se 
poate ghici după aceste lăzi cu pâine uscată şi după 
geamantanele pe care le găseam totdeauna lângă uşă, în 
toate casele, în ce stare de spaimă trăiau basarabenii 
noştri. 

Dar, cel mai grozav fapt este acela al primirii deportaților 
în U. RS. S. 

Cum treceau Nistrul, trenurile, în care se aflau mii de 
familii pornite pe drumul Siberiei, erau oprite în toate 
gările. Arestaţii vedeau prin gratiile ferestrelor, gările 
împodobite cu flori, cu steguleţe şi cu plancarde mari prin 
care li se ura bun sosit. 

De cele mai multe ori îi întâmpinau în gară sute de 
muncitori, copii de la şcoli şi armata care le dădea onorul. 

Trenul deportaților şedea în aceste gări câte o jumătate de 
ceas. Pe peron se ţineau discursuri, se arata spre ei cu de 
getul, mulţimea îi aclama şi le arunca flori. 

Deportații nu ştiau ce să creadă şi se uitau cu privirile 
îngrozite la copiii care veneau până la ferestrele vagoanelor 
şi le întindeau buchetele de flori. 

Se punea întrebarea: bolşevicii primesc pe arestaţi în gări, 
ţinându-le discursuri şi aruncându-le flori? 

Dar, cu timpul s-a lămurit şi misterul acestor manifestații 
de simpatie, din gările Rusiei Sovietice. 

Pe aceste trenuri pline cu moldoveni arestaţi, care erau 
duşi la moarte în Siberia, scria cu litere mari: în acest tren 
se aflau câteva mii de muncitori români care au fugit din 
România, de sub jugul boierilor asupritori, venind în raiul 
sovietic. 

Ileşiţi-le înainte cu flori. 


Ştiau oare acei care ţineau discursuri pe peron şi care 
aruncau flori, că în vagoane se afau mii de români arestaţi 
şi transportaţi în Siberia? 

Desigur că nu. 

Cei din trenuri nu ştiau care e rostul acestor manifestații 
care li se făceau, iar cei de pe peron, care cântau şi 
proslăveau pe cei din vagoane, nici nu ar fi visat că 
muncitorii fugiţi de sub jugul boierilor asupritori sunt în 
realitate cetăţeni terorizaţi, asupriţi şi conduşi în Siberia şi 
în puşc ării. 

Această formidabilă înscenare este mult mai grozavă decât 
nevinovatele sate de carton ale lui Potemkim. 

Dar acest număr de senzaţie făcea parte din propaganda 
comunistă. 

Ploaia a stat de mult şi eu ascult mereu spovedaniile celor 
refugiaţi la această grădină de zarzavaturi de la marginea 
Chişinăului. 

Aflu că pe timpul bolşevicilor, când populaţia oraşelor 
basarabene era de trei ori mai mare ca pe timpul românilor, 
nici o familie nu avea dreptul să locuiască în mai mult de 
două camere indiferent din câte suflete era alcătuită 
familia. 

Dar şi familiile care locuiau în două camere erau foarte 
puţine. 

De obicei, erau obligaţi să locuiască într-o singură cameră, 
câte cinci, şase şi şapte suflete. 

Magazinele erau închise. N u existau decât cooperativele. 


Ca să cumperi pâine, trebuia să te scoli la ora trei 
dimineaţa şi să te aşezi în rândul de câteva sute de oameni 
care aşteptau la uş ile brutăriilor. 

Pe la ora nouă sau zece, adică peste şase sau şapte ore de 
aşteptare, reuşeai să cumperi pâinea. 

În piaţă nu găseai decât zarzavat, peşte afumat şi uneori, 
brânză sau lapte. Carnea lipsea la Chişinău, aproape 
complet. 

Nu se găsea în toată Basarabia o linguriţă de cafea, nu se 
găsea var, nu se găsea ceai, zahăr era foarte puţin şi îl luau 
tot stabilimentele militare şi instituţiile. 

Nu era cu putinţa să cumperi niciodată un metru de 
stambă, de pânză sau de stofă. Pentru articolele 
vestimentare era adevărată bătălie la cooperative. Stofa nu 
exista decât în cantităţi foarte reduse şi era de calitate 
submediocră şi foarte scumpă. 

Dacă intrai într-o cooperativă să cumperi pânză pentru o 
cămaşă sau material pentru o pereche de pantaloni, ori 
pentru o rochie, negustorul care era totdeauna evreu, te 
insulta şi provoca scandal. Asta era una din metodele de a 
te face sa ieşi din magazin fără a cumpăra nimic. lată o 
scenă la o cooperativă. 

Domnişoara cu care stau de vorbă a intrat să cumpere 
material pentru o rochiţă. În raft se aflau câteva suluri. 
Dânsa a cerut sa i se arate unul din ele. 

— Daţi-mi, vă rog, sulul acesta să-l văd. 

— Cât vrei să cumperi? A întrebat vânzătorul. 

— Vreau întâi să-l văd dacă-mi place şi pe urmă îţi voi 
spune şi cât am să cumpăr. 

Vânzătorul evreu a şi găsit motiv de ceartă şi a început să 
țipe: 

— Crezi că eşti pe timpul românilor? Spune cât vrei să 
cumperi, că altfel te dau afară. 

Tânăra neobişnuită cu aceste maniere căci era la câteva 
luni după venirea bolşevicilor, a tăcut. 

— Hai, spune mai repede câţi metri vrei să cumperi. 


— Cât costă metrul? A întrebat fata. 

— Mie să-mi spui cât vrei să cumperi, nu să mă întrebi cât 
costă metrul. 

Desigur, că tânăra, văzând şi pe ceilalţi vânzători ca vin în 
jurul ei, a ieşit afară, jurându-se că nu va mai intra 
niciodată într-un magazin sovietic. 

Vânzătorul făcuse astfel o bună afacere; reuşise să nu 
vândă unei cliente. Căci a nu vinde, înseamnă o buna 
afacere. 

Dar, n-am să uit niciodată, mai ales întrebările pe care mi 
le puneau tinerele şi tinerii pe care i-am întâlnit în 
Basarabia. 

— La Bucureşti, mă întrebau ei, mai există cofetării şi 
restaurante? 

— Sigur că există. 

— Şi poţi comanda şi prăjituri şi tot ce vrei? Ma întrebau 
apoi: 

— Exista magazine ca mai înainte? Poţi cumpăra stofe, 
pânză, pantofi, tot ce vrei? 

— Sigur că există, răspund eu niţel jenat de aceste 
întrebări naive. 

— Aproape nici nu ne mai vine sa credem ca mai exista 
astfel de magazine, ne spun tinerele fete. Apoi întreabă: şi o 
să fie, din nou şi la Chişinău? 

După ce aud răspunsul meu afirmativ, aproape cu lacrimi 
de bucurie, una dintre fete s-a întors spre prietena ei şi a 
apucat-o cu amândouă mâinile de umeri, strângând-o 
puternic. 

— Auzi, Olga, au să fie din nou la Chişinău cofetării şi vom 
putea mânca prăjituri. Vor fi şi magazine de încălţăminte 
unde ne vom putea cumpăra pantofi. 

— Şi ciorapi există ca mai înainte, nu? 

— Există şi ciorapi. 

Bucuria grupului de fete era nestăvilită. Mă simţeam şi eu 
copleşit de bucuria lor. 


Înainte de a pleca, mai vorbim şi despre gospodăriile 
familiilor sovietice. 

După cum se ştie, gospodăriile basarabene sunt renumite. 
Bucătăria basarabeană, de asemeni. 

Sovieticii au adus însă alte obiceiuri aici. Dormitorul lor se 
compunea dintr-un pat de fier, ca acela de la spitale. 
Bucătăria era alcătuită în cele mai bune cazuri, dintr-un 
primus, o cratiţă şi o oală. 

Aspectul camerelor de locuit ale comuniştilor era dezolant. 

În loc de plapumă se înveleau cu o pătură, pernele erau 
mici şi tari, aşa cum sunt pernele cazone, cearceafurile 
scurte şi cu nişte dungi negre, triste, pe margine: 
cearceafurile standard. 

Cât de îndreptăţită era exclamaţia înalţilor funcţionari şi a 
ofiţerilor bolşevici care au venit în Basarabia şi au văzut 
felul de viaţă al locuitorilor de aici: 

— Voi sunteţi cei mai fericiţi oameni de pe lume! 
Sovietele nu vă vor putea niciodată oferi libertatea, 
confortul şi siguranţa pe care aţi avut-o până acum! 

Aşa spuneau, uneori, în ceasurile lor de sinceritate, aceşti 
comunişti. 

Într-adevăr, comunismul lua individului toate libertăţile, 
făcându-l să trăiască cu geamantanele făcute, cu lada de 
pâine, uscată lângă uşă şi cu spaima grozavă că în fiecare 
clipa va putea fi ridicat şi deportat în Siberia. 

În fiecare moment cetăţeanul se aştepta să fie oprit şi 
acuzat de cine ştie ce crimă imaginară şi condamnat la 
închisoare. 

Libertatea este un articol inexistent la comunişti. 

De siguranţa, de liniştea ta, de libertatea ta ca om, nu 
garantează nimeni în U. RS. S. 

Dacaănu eşti răpit din mijlocul familiei tale şi transportat 
undeva, în ţinuturile de infern îngheţat al Siberiei, trăieşti 
aici o viaţă de permanentă panică. Această nesiguranţă o 
au, fără nici o excepţie, toţi cetăţenii din 86 


U. RS. S. în această ţară, libertatea individului nu are nici o 
valoare. 

Individul nu are nici un preţ. 

Cât timp trăieşti eşti privat de toate lucrurile, confortul şi 
micile mulţumiri pe care ţi le oferă viaţa în alte ţări. 

5 L555 

Nu mai ai bucuria de a fi stăpânul, proprietarul unei case, 
al unei bucăţi de pământ şi al averii tale. 

Masa se reduce la un fel sau două de mâncare searbădă. 

Îmbrăcămintea se reduce la un costum fără nici o 
frumuseţe. 

Locul în care dormi e despuiat de orice podoabă. Patul tău 
devine rigid şi aspru, ca un pat de cazarmă. 

Nimic din ce formează podoabele unei vieţi omeneşti nu-ţi 
mai este lăsat: religia, visul, lucrurile de artă, toate sunt 
considerate ca deprinderi burgheze şi ţi se răpesc. 

A m văzut castroanele şi farfuriile în care mâncau 
sovieticii: sunt la fel ca acelea pe care le întrebuinţăm noi în 
timpul când făceam armata. 

Până şi frumuseţea este considerată ca un lux şi a fost 
eliminată. 

Nu ai libertatea să te închini, nu ai libertatea să-ţi 
amenajezi un interior artistic, să te îmbraci frumos, să 
vorbeşti frumos şi să-ţi creezi un stil de viaţă mai înălţat. 

Munca este aridă, tăcută, cu teroare şi plătită prost. 

Muncitorii şi micii funcţionari erau plătiţi în Basarabia cu 
lefuri care variau în jurul sumei de o sută douăzeci de 
ruble. Cu aceşti bani nu se putea cumpăra decât pâine. 
Cine primea salariul acesta, adică majoritatea populaţiei, nu 
putea mânca decât pâine goală. 

În ce constă superioritatea regimului bolşevic, despre care 
vorbesc atâta conducătorii lui? 

Pentru ce au murit atâtea mii, atâtea mii de oameni ca să 
instaureze acest regim? 

A m căutat sa găsesc taina, picătura de frumuseţe şi de 
fericire, măcar viitoare, a acestui regim. Nu am găsit 


nicăieri decât sărăcie, lacrimi, teroare şi jale nesfârşită. 

Oamenii sunt reduşi la valoarea şi la funcțiunile de roboți. 

Când cunoşti toate aceste fapte, îţi explici de ce, în atâtea 
sate şi în atâtea oraşe, locuitorii au ieşit şi s-au aşezat în 
genunchi în faţa soldaţilor şi ofiţerilor români din primele 
coloane, sărutându-le cizmele, de bucurie. 

A m pornit de la grădină din marginea Chişinăului, cu 
mintea uluită de cele pe care le-am auzit. Primul gând a fost 
să verific informaţiile acestea. 

Şi am pornit cu bicicleta pe străzile Chişinăului, printre 
mormanele de ruine, vorbind cu toţi cetăţenii pe care îi 
întâlneam. A m coborât la periferie, m-am dus apoi în sate, 
am intrat în sute de case. 

Toate aceste fapte şi lucruri despre care am scris, sunt 
absolut adevărate. 

Peste câteva săptămâni, la Bucureşti povestindu-le câtorva 
prieteni de ai mei, i-am văzut că se îndoiesc de 
autenticitatea lor. 

N-am avut ce le spune ca să-i conving. 

Mi-am adus însă aminte de cuvintele pe care mi le-a spus o 
profesoara de chimie, care a rămas în Basarabia sub 
bolşevici. 

— Domnule Gheorghiu, scrie te rog, în ziare, sugestia pe 
care ţi-o dau eu. Comuniştii militanţi sau simpatizanţii 
comunişti din România sa u din oricare ţară din lume, să nu 
mai fie condamnaţi la închisoare ori izolaţi în lagăre. E i să 
fie adunaţi şi trimişi în ţara în care va mai exista comunism, 
pentru a trai acolo. Să le plătească statele respective 
călătoria până acolo. 

Cea mai aspră pedeapsă, care se poate da unui om, este 
să-l obligi să trăiască într-o ţara comunistă. 

Cred că ideea acestei profesoare, idee izvorâtă dintr-o 
dureroasă exponenta, este cât se poate de fericită. 
Comuniştii din toată lumea să fie trimişi, cu trenuri speciale, 
în vagoane de clasa întâia, sau cu avioanele de lux, în ţara 
în care va mai exista comunism. 


În felul acesta se vor vindeca radical. Treizeci de ani de 
închisoare, de muncă silnică sunt mai dulci decât treizeci de 
ani trăiţi într-o ţară sub regimul bolşevic. 

A m pornit, gândind la toate aceste fapte, spre partea de 
jos a oraşului. De la gară am urcat pe un drum îngust, spre 
mahalaua Melesteului. Era aproape de seară şi văzduhul 
era liniştit. 

În drum aflu despre eroismul locotenentului Sassu Ion, 
comandantul unei formaţii de care de luptă, care a intrat, 
prima, în Chişinăul incendiat. 

E la fost ucis de evreii care trăgeau de pe acoperişuri. 

Ce satisfacţie au avut aceste bande de jidovi, când au 
împuşcat pe primul ofiţer român care a intrat în oraşul 
dezrobit! 

Ucigaşii locotenentului Sassu, atunci când eroul şi-a dat 
sufletul, cu tunica roşie de sânge, i-au aruncat, de acolo, din 
ascunzătorile lor, o ploaie de batjocuri, în limba română. 

Căci toţi aceşti evrei asasini trăiseră în Chişinău, iar 
înainte de răpirea Basarabiei şi aşa ca toţi evreii din ţara 
noastră se intitulau români şi cerau drepturi egale cu noi. 

Un alt ofiţer a scapăt ca prin minune de la moarte, căci 
bandele iudeo-bolşevice au tras cu armele asupra lui 
aproape o jumătate de ceas, fără să-l nimerească, pe 
căpitanul farmacist Dionisie Maruluis. 

E 1 s-a strecurat, în primele ore ale dezrobirii Chişnăului, 
pe străzile transformate în adevărate drumuri de văpaie şi 
s-a urcat pe clădirea unei instituţii, smulgând steagul roşu. 

Acest trofeu a fost dăruit de bravul căpitan farmacist, vice- 
preşedintelui de Consiliu. 

A m urcat apoi pe o potecă care şerpuia prin livadă, spre 
biserica Troiţa. Preotul paroh al bisericii lipsea. 

— A fost internat chiar astăzi în spital, sărmanul părintele 
nostru, îmi spune un cetăţean care coase iarba în curtea 
bisericii. 

Aflu că părintele Ion, de la biserica Troiţa din Chişinău, a 
fost ridicat cu vreo două săptămâni în urma de bolşevici, 


care i-au tuns barba şi parul de pe cap cu maşina numărul 
zero, apoi l-au îmbrăcat în haine soldăţeşti sovietice, pentru 
a-l trimite pe front ca să lupte contra armatei româneşti. 

În prima noapte părintele a dormit la închisoare. 
Dimineaţa a fost lăsat să se ducă până acasă să-şi ia 
geamantanul. 

Era într-o Duminică dimineaţa. În biserica Troiţa 
începuseră a veni credincioşi ca să asiste la slujba. 

Părintele Ion a intrat pe o poarta lăturalnică prin curtea 
cimitirului şi s-a dus acasă. Era zi de slujba şi nu ştia ce sa 
facă. După vreo jumătate de ceas a venit la dânsul 
cântăreţul bisericii şi i-a spus: 

— Biserica este plină de oameni, părinte, nu veniţi să 
slujiţi? Când a ridicat ochii şi a văzut pe preot cu barba şi 
parul tuns şi cu obrajii palizi de nesomn şi de suferinţă. 
Cântărețul s-a speriat: 

— Ce s-a întâmplat? 

Dar, pusese întrebarea, cântăreţul nu avea nevoie de 
răspuns: şi-a închipuit imediat ce se petrecuse. 

După un scurt sfat, dacă se cade sau nu să slujească în 
starea în care se afla, preotul a ieşit din casa şi a intrat în 
altar, unde a îmbrăcat veşmintele. 

Când l-au văzut credincioşii, toţi au început să plângă. 

Slujba a fost emoţionantă. Fiecare rugăciune înălţată spre 
Dumnezeu de preotul care fusese schingiuit, umilit, 
groaznic şi tuns de iudeo - bolşevici şi care acum credea că 
slujeşte pentru ultima oară, era dogoritoare până la lacrimi. 

Fiecare vers din cărţile sfinte, fiecare notă a rugăciunii 
cântate era un suspin. 

La ora douăsprezece, preotul trebuia să se prezinte la 
biroul cercului de recrutare, pentru a fi din nou umilit şi a fi 
trimis pe front ca soldat de rând. 

Credincioşii din parohia sa ar fi vrut să-şi salveze pe 
preotul lor, cu orice risc. Dar se putea? 

Din ziua aceea, părintele Ion, de la biserica Troiţa, a 
suportat toate umilirile fizice şi morale, dar nu putea 


accepta să tragă cu puşca asupra soldaţilor români şi a 
fugit rătăcind pe câmpuri, până în ziua intrării armatelor 
româneşti în Chişinău. 

În ziua aceasta, câţiva credincioşi l-au adus acasă, pe 
braţe. Preotul martir era grav bolnav şi a trebuit sa fie 
internat în spital. 

Cobor de la biserica Troiţa, în timp ce soarele asfinţea. 

Oraşul se vede de aici, de pe acest deal, ca un jalnic 
tablou. 

Pe drum întâlnesc pe părintele de la biserica Ciuflea. Merg 
o bucată de drum împreună cu sfinţia sa. 

— Mai ales suferinţele de ordin moral pe care le-am 
îndurat, îmi spune părintele protoereu Ion Stoicov, au fost 
nemaipomenite. 

— Copiii evrei, începând de la şase ani, când vedeau un 
preot pe strada, se ţineau după dânsul şi cântau în cor, 
diferite cântece de batjocoră. 

Improvizau versuri murdare pe care mi le ţipau în faţă. Ne 
apucau apoi de poalele reverendei şi trăgeau de ea râzând 
şi batjocorindu-ne. Aceste fapte se întâmplau de câte ori 
ieşeam pe stradă. 

Nu puteai să le spui nimic acestor pui de jidani care te, 
batjocoreau ca la uşa cortului, căci erai imediat arestat. 

Copiii evreilor prindeau pe preoţi de bărbile albe şi 
trăgeau de ele până le smulgeau firele. Le aruncau cu 
murdarii în faţă. 

Preotului Nagacevski i-au rupt rasa în bucăţi pe strada 
Alexandru cel Bun, în centrul oraşului Chişinău. 

Dar care preot a scapăt de înspăimântătoarele batjocuri 
ale copiilor evrei? 

Şi totuşi, au fost în Chişinău câţiva preoţi care au slujit 
timp de un an, în biserica în fiecare zi. 

Istoria are obligaţia de a trece în rândul eroilor acestui 
neam şi numele preoţilor basarabeni care au stat de veghe 
lângă altare, plătind cu viaţa lor, de atâtea ori. 


Cine va putea cuprinde vreodată, în scris luptă şi 
suferinţele îndurate în anul acesta de preotul Guma, de la 
Chişinău şi de alţi atâţia slujitori ai altarelor basarabene? 

În drum spre centrul oraşului, întâlnesc un fost funcţionar 
care în ultimele zece zile stătuse arestat în subsol, la 
spitalul de nebuni din Coştiugeni. 

Acest spital de boli mintale, care e unul dintre cele mai 
mari din ţară, avea, la venirea ruşilor în Basarabia, o mie de 
bolnavi. 

În timpul cutremurului, spitalul a fost grav avariat. Vreo 
şase sute de bolnavi, dintre cei a căror stare era mai grava, 
au fost transportaţi la alte spitale din Rusia. 

Între timp, doctorul Ciolca, directorul spitalului, văzând că 
se plănueşte să i se reducă subvenţia din cauză că s-a 
micşorat numărul bolnavilor, a făcut un raport în care arată 
că spitalul a fost reparat. Tot în acest raport, deşi clădirea 
era distrusă în parte şi nu mai era un loc unde să se aşeze 
un pat, a cerut să i se trimită înapoi cei şase sute de bolnavi. 

Cererea doctorului Ciolca a fost aprobată. 

Peste câteva zile au sosit, transportaţi în vagoane de vite, 
mai mult morţi decât vii, cei şase sute de bolnavi. 

Nebunii aceştia, al căror aspect te înspăimânta, fiindcă 
trăiau fără hrană suficientă şi fără nici un fel de tratament 
medical, au fost aduşi în curtea Spitalului Coştiugeni. 

Loc în clădire nu mai era nici pentru zece bolnavi, nici 
decum pentru şase sute. 

Aşa ca nebunii au rămas să doarmă şi să zacă, sub umbra 
pomilor, sub cerul liber. 

Acolo a plouat peste ei în atâtea nopţi, i-a bătut vântul, s- 
au îmbolnăvit şi mai grav şi mulţi dintre ei au murit. 

În momentul retragerii armatelor sovietice, cei şase sute 
de bolnavi s-au văzut liberi şi au umplut câmpurile 
dimprejur. Unii dintre dânşii erau furioşi, capabili de orice 
violenţă. Alţii erau nebuni liniştiţi, care plângeau şi se 
văitau de se sfâşia văzduhul de jale. 


Toţi erau flămânzi în ultimul hal, cadaverici de slabi şi 
înveşmântaţi doar cu o cămaşe, din care curgeau zdrenţele. 
Notez faptul acesta de mare dramatism, pentru ca din el 

se poate deduce starea de civilizaţie a bolşevicilor. 

Nu i-am văzut pe jalnicii nebuni rătăcind furioşi, sau 
jelindu-se, flămânzi şi despuiaţi, ca nişte ruine omeneşti, 
prin lanurile de grâu şi prin viile de la marginea Chişinăului 
de la Coştiugeni, dar mi-i închipui. 

O, ar fi trebuit sa fie filmaţi aceşti nebuni care umpleau 
dealurile de la marginea Chişinăului şi să fie trimis filmul în 
toată lumea, ca să se vadă regimul la care sunt supuşi 
bolnavii în raiul bolşevic! 

O doamnă care trecea cu fiica ei, o fată de şaisprezece ani 
îmi mai dă câteva lămuriri despre şcoala comuniştilor. 

Băieţii învățau laolaltă cu fetele. Asta, începând din clasa 
întâia şi până în ultima clasa. 

Care era moralitatea în aceste scoli? 

lată ce-mi spune aceasta doamnă: 

— Fiicei mele, care şedea în bancă lângă un băiat evreu, 
învăţătoarea tot evreică şi ea, îi spunea aproape zilnic. 

— Nataşa, tu nu te iubeşti cu colegul tău de bancă? 

Fata se înroşea şi pleca ochii în jos; elevii începeau să 
râdă, dar învăţătoarea continua: 

— De ce râdeţi? Nataşa, voi puteţi să vă iubiţi, puteţi să vă 
căsătoriţi, să faceţi un copil şi aduceţi şi copilul vostru la 
scoală, să stea în bancă între voi. 

Râsul elevilor din clasă nu-l mai putea nimeni potoli acum. 

Constantin Virgil Gheorghiu învăţătoarea care vorbise 
foarte serios, începea atunci o lecţie aspră de educaţie 
morală, care se termina cu următoarea poruncă data 
nevinovaţilor şcolari şi şcolăriţe, care aveau între 
patrusprezece şi şaptesprezece ani: 

— Uniunea Republicilor Sovietice are nevoie de copii; de 
foarte mulţi copii. Deci, căsătoriţi-vă între voi şi faceţi copii. 
Aţi înţeles? 

Toată clasa răspundea în cor: 


— A m înţeles. 

— Ce aţi înţeles? 

— Să ne căsătorim între noi şi să facem mulţi copii, 
răspundeau elevii şi elevele, în cor, râzând cu hohote. 

Scena aceasta va fi mai uşor de înţeles şi autenticitatea ei 
nu va mai fi tăgăduită, dacă amintim ca învăţătoarele de la 
şcolile din Basarabia abia ştiau să scrie şi să citească. 
Majoritatea dintre ele erau absolvente a trei sau patru clase 
primare. 

Alte învăţătoare, în fanatismul lor, voind să se mărească 
visteria U. RS. S.-ului, spuneau copiilor: 

— În clasă la mine toţi băieţii, indiferent de vârstă, trebuie 
să înveţe a fuma. Cumpărând tutun şi ţigări, mărim 
câştigurile statului. Şi statul are nevoie de bani mulţi pentru 
armata. Deci să nu mai găsesc nici un băiat care nu 
fumează. Gândiţi-vă că ajutaţi statul şi îi măriţi veniturile, 
cu fiecare ţigară pe care o aprindeţi. 

Teoria, orice s-ar spune, poate fi utilizată în cea mai 
grozavă comedie şi satiră. 

Adevărul e că elevii de la şase ani începuseră a fuma pe 
strada şi acasă, aruncând fumul în obrazul părinţilor. 

Dacă vreunul din aceşti părinţi încerca să oprească pe 
copil de a fuma, atunci învăţătoarea îl dădea pe mâna 
autorităţilor poliţieneşti sub motiv că sabotează statul. 

Acelaşi fapt, cu învăţătoarele care obligă pe copii să 
fumeze l-am întâlnit şi la sate. 

Dar educaţia în şcoală se continuă şi cu alte lecţii. 

Copii erau învăţaţi să spioneze: pe părinţii lor şi să 
raporteze învăţătorilor tot ce fac. 

— Dacă părinţii voştri se închina, dacă au icoane ascunse 
sau dacă vi se pare vouă că ei sunt duşmani ai 
comunismului, sau au deprinderi burgheze, să ne înştiinţaţi 
imediat pe noi, spunea învățătorul, copiilor. 

Ca să-i cucerească şi mai mult, învățătorii cereau copiilor 
să le aducă la cunoştinţă de câte ori vor fi mustraţi sau traşi 
de urechi de părinţi. 


O observaţie şi o palma data de tata sau de mama, 
copilului, se pedepsea foarte aspru (bineînţeles că pentru a 
fi pedepsit că şi-a certat copilul, părintele trebuia să fie 
român). 

Se ajunsese până acolo încât, în fiecare familie, părinţii se 
fereau de copii ca de vrăjmaşii lor şi copiii îşi terorizau 
părinţiil: 

— Tata, să ştii că am să-i spun învățătorului că mi-ai dat o 
palmă şi vei fi condamnat la trei ani de închisoare, dacă nu 
îmi dai o rublă. 

— Dar nu ţi-am dat nici o palmă, spunea, nu fără teamă, 
părintele copilului. 

— Parcă e nevoie să mi-o dai. Răspundea obraznic, aşa 
cum era învăţat, copilul. E de ajuns ca eu să spun 
tovarăşului învăţător că m-ai bătut. E lare să mă creadă pe 
mine şi nu pe tine. Aşa că dacă nu îmi dai rubla pe care ţi-o 
cer, intri la puşcărie sau pleci în Siberia. 

O parte din copii erau primiţi în şcolile de pionieri. În 
această şcoală se intra din prima clasă primară. Copilul 
trebuia să dea o declaraţie prin care îşi lua angajamentul că 
nu va crede în Dumnezeu, nu va avea milă, nu va fi blând şi 
alte nenumărate angajamente din acestea. 

Ce ieşea din aceşti copii, s-a văzut. A m văzut, vorbind cu 
prizonierii, ce se alegea din ei şi care erau roadele acestei 
educaţii. 

Oamenii devin roboţi şi animale. 

Căci acesta este idealul de om pentru bolşevici, robotul! 

Pregătindu-mă de plecare din Chişinău, aud vorbindu-mi- 
se despre ultimele filme sovietice care au rulat în acest 
oraş. 

Unul dintre filmele căruia i s-a făcut o reclamă grozavă a 
fost Na Dunae (Pe Dunăre). Erau reprezentate în acest film 
scene grozave şi grosolane, insulte la adresa României şi a 
neamului românesc. Întregul film voia să înfăţişeze 
retragerea trupelor româneşti din Basarabia. 


Îmi povesteau şi tinerele din Chişinău, că au plâns cu 
hohote şi-şi muşcau mâinile de durere, când vedeau halul 
grosolan în care ne era batjocorită ţara. Întregul film era 
croit din minciuni şi înscenări, ca aceea cu trenurile de 
arestaţi care sunt întâmpinați în U. R. S. S cu flori şi cu 
discursuri. 

Şi, fiindcă a venit vorba despre retragerea trupelor 
româneşti din Basarabia, anul trecut, notăm una dintre cele 
mai odioase crime pe care o cunoaşte istoria. 

Într-un sat, ostaşii noştri, sosind obosiţi, au cerut apă. 
Erau mulţi şi li s-au adus şase căldări pline cu apa rece. 
Acolo şedea un grup de evrei care au turnat în fiecare 
căldare sodă caustică. 

Soldaţii noştri au fost otrăviţi atunci, bând şase căldări cu 
sodă caustică. Acesta este însă, numai unul din actele 
criminale săvârşite de evrei în ziua retragerii trupelor 
noastre din Basarabia. 

L-am notat fiindcă el ar fi trebuit să nu lipsească din filmul 
bolşevic Na Dunae. 

1 Scena este prins ă bine şi de George Orwell în romanul 
său, O mie nouăsute optzeci şi patru. (n. ed.) 93 

Voiputea oare descrie bucuria pe care o aveau în ochi, 
Românii rămaşi la Chişinău sub jugul bolşevic, atunci când 
povesteau cum ascultau emisiunile de la Radio Bucureşti. 

— Niciodată nu ne-am iubit mai fierbinte limba şi ţara, 
decât în acest an, ne spun preţutindeni Românii basarabeni. 

Bolşevicii au observat acest fapt şi înainte de a pleca, ne 
spuneau cu ciuda: 

— Noi sovieticii v-am făcut pe voi basarabenii mai buni 
Români, decât v-ar fi putut face România într-o sută de ani. 
Noi v-am făcut să vă iubiţi ţara cu atâta dogoare, cum n-aţi 
iubit-o niciodată şi nu aveaţi s-o iubiţi dacă nu treceam noi 
pe aici. 

Trec din nou pe străzile Chişinăului. Nu ştiu dacă mai 
există în vreun oraş atâtea biserici şi toate au fost 
devastate. 


Îmi aduc aminte de o pagină din istorie: nu e prima oară 
când ruşii ard şi devastează bisericile moldoveneşti din 
Basarabia. 

lată ce scria în anul 1908, cunoscutul om politic al Rusiei, 
N. N. 

Dumovo: Arhiepiscopul Pavel, sosit la Chişinău şi 
instalându-se în eparhia Chişinăului şi Hotinului a găsit încă 
pe la 1863, biserici moldoveneşti în număr de 773. Din 
aceste biserici moldoveneşti străvechi, dânsul a închis 330 
şi n-a lăsat decât 443 în care a orânduit să se slujească 
serviciul divin în limba rusă. Toate cărţile bisericeşti 
moldoveneşti, tipărite cu litere chirilice, le-a adunat de prin 
mănăstiri şi biserici la Mitropolia din Chişinău şi aici 
arzându-le în curgerea de şapte ani, a încălzit sobele 
mitropoliei cu sfintele evanghelii, psaltiri şi apostoli de o 
raritate netăgăduită bibliografică. Acest fapt de un 
vandalism sălbatec este astăzi din domeniu istoric. Asfel că 
astăzi poporul moldovean din Basarabia, care nu pricepe o 
boaba din limba rus ă ori slavă, nu posedă decât crâmpee 
din cărţile bisericeşti ce au mai rămas, pe ici pe colo în 
mâinile creştinilor particulari. Poporul moldovean din 
Basarabia, mulţumită rusificării, este transformat în nişte 
hoarde de robi muţi şi ignoranţi, care nu ştiu nici carte, nici 
rugăciuni către Dumnezeu. Acestor oameni le este interzis 
de a învăţa limba părintească, le este oprit de a se ruga în 
limba părinţilor lor. În curgerea unui secol, mii şi mii de 
hectare de pământ s-au dat ruşilor, bulgarilor şi coloniştilor 
germani, cu singurul scop de a sili pe moldoveni, autohtoni 
în această ţară, de a părăsi pământul lor de baştină şi chiar 
în anul 1908 sunt pornite în Siberia 885 familii 
moldoveneşti, pentru a coloniza acolo pământurile 
îngheţate din această parte a imperiului rusesc. 

Dar dacă atunci au trebuit şapte ani pentru a arde c ărţile 
de rugăciuni în limba moldovenească, cu care preasfinţitul 
arhiepiscop dăduse porunca să se încălzească sobele 
mitropoliei, apoi bolşevicii le-au distrus într-un singur an. 


Şi distrugerea făcută de ei este de o sută de mii de ori mai 
sălbatică decât aceea comisă de crudul arhiepiscop, în anul 
1863. În anul acesta de stăpânire bolşevică, a fost scos 
afară din biserici şi ars, tot mobilierul sfintelor lăcaşuri. 

După ce ostaşii păgâni au cules cu briceagul podoabele de 
aur şi de argint ale icoanelor, ale veşmintelor, ale cărţilor şi 
ale mitrelor episcopale, le-au aruncat în foc. 

Găsesc din când în când la câte un ţăran, câte un ciob de 
icoană. 

— A m scapăt-o din mâinile păgânilor, spun ţăranii 
basarabeni, sărutând jumătatea sau sfertul de icoană pe 
care l-au ţinut ascuns în fundul lăzilor, sau în poduri. 

Acum, înainte de plecare, caut să fac un bilanţ al 
distrugerilor săvârşite de bolşevici la Chişinău. Dar nu-i cu 
putinţă. A fost distrus aproape tot ce era de preţ în acest 
oraş. Fabricile, magazinele, morile, toate clădirile din 
centru, şcolile, gara, tramvaiele, totul a fost ars, distrus cu 
dinamita, devastat. 

Trec pe strada Alexandru cel Bun; această stradă 
impresionant de largă, pe care poate face sarja un escadron 
de cavalerie, cum spunea odată domnul colonel Bralescu, 
este acum străjuită de o parte şi de alta numai de ruine. 
Casele acelea mari, spaţioase, care nu erau făcute din 
cărămidă, ci din piatră moale, de calcar, care se tăia cu 
ferăstrăul în carierele de la marginea oraşului, au fost 
transformate în vetre pustii de scrum şi de cenuşă. 

Ce destin sfâşietor a avut acest oraş. 

L. a început, Chişinăul existase acolo unde este astăzi 
bariera Sculeni şi aşa zisul Chişinău Vechi. 

Au venit asupra lui urgiile şi focul şi oraşul s-a mutat mai 
sus, ridicându-se pe deal. 

Centrul era acum pe unde se află strada Haralambie, care 
se chema Strada de Aur, fiindcă locuiau pe ea zarafii şi 
bogătaşii. 

Dar centrul oraşului s-a mutat şi de acolo, ridicându-se 
mai mult pe deal. 


În ultima vreme, centrul Chişinăului era pe str. Alexandru 
cel Bun, pe care se afla Soborul, unde se aflau clădirile 
tuturor instituţiilor, marile magazine, teatrul, 
cinematografele, grădină publică. 

Se vede însă că ursitoarele au sortit acestui oraş să-şi 
mute mereu vatra. 

Acum, strada Alexandru cel Bun este atât de distrusă, 
încât în luptă pentru dezrobirea Chişinăului? 

Gândul că vreunul dintre ei ar fi murit pentru dezrobirea 
oraşului copilăriei şi al adolescentei noastre, ma înfioară. 

Şi încep să-i strig cu glas tare, de acolo din mijlocul 
ruinelor, după cum erau scrişi în catalogul şcolii, ca să văd 
dacă mai sunt în viaţă. 

— Buruiană Gheorghe! Busuioc Ioan! Creangă Vasile! 
Cozac. 

Şi strig aşa, tot catalogul cu voce tare. 

Ecoul revine de departe şi se prinde de movilele negre, 
dintre care multe mai fumega încă. 

Întreb la sfârşit: 

— Sunteţi cu toţii în viaţă? 

Dar nu-mi răspunde nuneni. 

Undeva, pe aproape, se aud împuşcături de arma. 

Desigur că sunt tot evreii, care trag de undeva, din case, 
în ostaşii şi în ofiţerii noştri. 

TIGHINA: 

ARDLUMIÎINĂRICALAMORŢIPENTRUOFE 
MEIEVIE. 

A m ajuns în Tighina aproape de seară. 

Tot drumul până aici mi-au şuierat pe deasupra capului, 
obuzele: ruşii bat fără contenire de pe malul celălalt al 
Nistrului. 

Artileria noastră răspunde. Şi, şuierând, obuzele se 
întretaie drumurile în văzduh. 

Din când în când, bat şi mitralierele. 

Nervii ne sunt încordaţi: în orice clipa un obuz poate să 
cadă lângă noi, sau ne pot nimeri gloanţele care şuierau 


ascuţit prin văzduh. 

Totuşi continuăm drumul. 

Calea aceasta de la Chişinău la Tighina se făcea înainte, cu 
trenul, într-o oră. Noi o parcurgem, pe drumurile de 
pământ desfundate de ploi, în aproape o zi. Linia ferată a 
fost complet distrusă de bolşevici. Privesc şinele: sunt 
smulse de pe traverse şi îndoite, parcă ar fi fost de cauciuc. 

Ne întrebăm: cu ce au putut bosevicii smulge şinele de 
cale ferată şi cu ce le-au distrus îndoindu-le în chipul 
acesta? 

Desigur că au venit maşini speciale. O maşina din acestea 
trebuie să fi fost formată dintr-un cleşte puternic, de oţel, 
care era tras de o locomotivă. 

Cleştele prindea şinele, le smulgea de pe traverse, apoi le 
îndoia ca pe nişte şerpi. 

Podurile de cale ferata sunt aruncate în aer. Terasamentul 
este distrus cu dinamita, în cele mai multe locuri. 

Nu facem nici un popas în satele prin care trecem. 
Întâlnim îns ă, pe tot parcursul, de o parte şi de alta a 
drumului, pierduţi în lanurile aurii de grâu, ţărani care 
secera. 

Deasupra lor şuiera gloanţele. Din când în când se sparg 
pe undeva, pe aproape, obuzele. 

Ţăranii secera înainte. 

Deasupra Nistrului, soarele, care e înălţat la amiază, 
dogoreşte cu putere. 

Văzduhul este înfierbântat de dogoarea amiezii, e 
necontenit sfâşiat de şuierul obuzelor. 

Alteori, în pauzele tunurilor, văzduhul e zdrenţuit parcă, 
de gloanţele mitralierelor. 

Trec atât de jos gloanţele, că de câte ori le auzim şuierând, 
ne plecăm capetele. 

Suntem aproape de o fântână şi ne oprim: într-o căruţă de 
ţară, trasă de doi căluţi mici şi slabi sunt aduşi de pe câmp 
doi ţărani răniţi şi un mort. 


O femeie udă fruntea răniților cu apă rece, pe care o 
scoate din puț un b âiat de vreo treisprezece ani. 

Sunt acolo în imensitatea câmpului numai ei: femeia şi 
copilul lâng ă căruţă în care se află mortul şi cei doi răniţi. 

Cailor le este sete şi întind boturile spre găleata cu apa. 
Dar băiatul duce căldarea pe marginea căruţei, aproape de 
capul răniților, spunând cailor: 

— Lasă că vă dau şi vouă, vă dau. 

Femeia îşi înmoaie mâna în găleată şi ia apa în pumni, 
scurgând-o pe frunţile dogorite de arşiţă ale răniților. 

Pe urma îşi înmoaie basmaua în apă şi leagă fruntea unuia 
dintre ţărani. 

Mortul este învelit cu un ţol şi nu îl văd. Cei doi ţărani sunt 
însă foarte tineri şi au feţele palide. 

Băiatul care scoate mereu apă, fiindcă găleata este spartă 
şi toată apa curge pe jos, îşi şterge acum fruntea şi duce 
căldarea spre botul cailor. 

Caii beau pe nerăsuflate, băgând amândoi boturile în 
găleată. 

Deasupra şuieră iar un obuz. Şi soarele arde, arde 
cumplit, înfierbântând ţărâna. 

Aceşti plugari, dintre care unul este mort, iar ceilaiţi zac 
lângă dânsul, răniţi, secerau grâul pe ogorul de lângă 
Nistru. S-a spart lângă ei un obuz. 

Întreb: 

— Păi, de ce aţi ieşit pe câmp, dacă aţi văzut ca şuieră 
deasupra voastră gloanţele şi obuzele? 

— Se scutura pâinea., îmi răspunde băiatul, ducând sub 
botul cailor alta găleată cu apă. 

Trecem mai departe. 

Undeva, aproape de inima, imaginea acestor ţărani ne 
dogoară pieptul. 

L a Tighina nu întâlnim nici un om pe străzi. Toţi sunt în 
adăposturi. 

Numai ţăranii nu au intrat în adăposturi, pe tot cuprinsul 
drumului. E i au rămas, în dogoarea arşiţei şi sub ploaia 


gloanţelor, pe câmpuri, ca să-şi secere pâinea. 

În ultima vreme, bolşevicii îşi făcuseră obiceiul de a trage 
de pe malul celălalt, vânând cu mitraliera pe ţăranii de pe 
ogoare. 

Totuşi, plugarii basarabeni, care îşi au ogoarele pe lângă 
Nistru, nu şi-au încetat secerişul. 

Numai când sângele începea să le curgă peste snopul de 
grâu, înroşindu-i aurul spicelor, numai atunci lăsau secera 
din mână. 

E i înfruntau ploaia de gloanţe cu seninătatea cu care 
înfruntau grindina. 

Şi, vorbind cu ei, nu am putut pricepe taina care îi aducea 
pe ogoare cu riscul vieţii. 

E i ştiau atât, că e vremea când grâul trebuie secerat şi că 
sunt datori să-l secere. Astfel e păcat, că se scutură pâinea. 

După informaţiile aduse de refugiaţi, marea masă a 
armatelor bolşevice s-a retras mult dincolo de Nistru. 

L. a comandament aflu că în noaptea aceea se va face o 
incursiune pe teritoriul inamic. 

Iau autorizaţia de a trece şi eu Nistrul, împreună cu grupa 
care va porni să cerceteze poziţiile vrăjmaşilor. 

— V a fi o incursiune foarte grea. Băieţii sunt pregătiţi să 
se jertfească, îmi spune comandantul regimentului de 
Vânători, care a cucerit Tighina. 

Dar eu sunt hotărât să iau parte la această trecere a 
Nistrului, cu bărcile. 

Între timp, a sosit în oraş şi locotenentul Cantuniari, şeful 
echipei cinematografice, împreună cu doi operatori. 

Trecerea Nistrului, de către echipa care face incursiunea, 
va fi deci şi filmată. 

Grupa care urmează să treacă dincolo s-a format. Acum, 
fiindcă e târziu, ostaşii se aşează la masă. În curtea 
cazărmii e târziu, ostaşii se aşează la masă. 

Ard malurile Nistrului în curtea cazărmii se lasă o linişte 
gravă, solemnă. N u e nici o lumină nicăieri. Toţi vorbesc în 


şoaptă. N u ştiu pentru ce nimeni nu vorbeşte cu glasul 
tare. Probabil e obişnuinşa de pe front. 

Cei mai mulţi dintre ostaşi se pregătesc să doarmă afară, 
între tufele de cuişoare şi de vie sălbatică. 

E o noapte calma cum n-am mai văzut de mult. 

Stau la o masă şi aşteptăm să ni se aducă nişte caise pe 
care le-am pus la gheaţă. 

Aceste caise vor constitui singura noastră mâncare în 
seara asta. În oraş nu e pâine, nu se găseşte apă, nu se 
găseşte nimic, nici un fel de aliment. 

Caisele sunt în schimb de o frumuseţe rară, mari cât 
merele şi au culoarea aurului vechi. 

Crengile caiselor, a nenumăraţilor caişi din Tighina şi din 
satele din jur, se rup de bogăţia roadei. 

Un ostaş a procurat câţiva bulgări de ghiaţă pe care nu 
ştiu unde a putut sa o găsească în oraşul devastat şi ars, aşa 
că - în afară de foamea nostră, frumuseţea caiselor pe care 
le-am aranjat noi cu mâinile noastre în găleată cu ghiaţă. 

— Ne făcea să ne gândim mereu la ele şi să ne lase gura 
apă. 

Vor fi cele mai bune caise pe care le-am mâncat vreodată, 
sunt sigur de asta, îi spun locotenentului Cantuniari. 

De le-ar aduce mai repede, răspunde dânsul. 

Apoi tăcem cu toţii şi rămânem cu privirile pierdute în 
golul calm şi nemărginit al nopţii. 

V in caisele şi gheaţa, îi spun locotenentului. 

Deabia a plecat ostaşul şi de undeva, de pe malul celălalt 
al Nistrului, au început să bată cu furie tunurile. 

Pe urmă au început mitralierele. 

Presimt că o să se întâmple ceva deosebit. 

O clipa, gândul îmi zboară de la caisele aşezate în gheaţă. 

Poate nu le va mai mânca nimeni. 

Împuşcăturile se înmulţesc. Văzduhul e zguduit de 
răbufnelile tunurilor, de şuierul sinistru al obuzelor şi de 
răpăitul mitralierelor. 


Ofițerii de garda care, şedeau cu noi la masă s-au ridicat 
fără să spună un cuvânt şi au alergat la posturile de 
comandă. 

În toată cazarma au urmat câteva minute de forfoteală, de 
mişcare mută, apoi toţi oamenii au trecut la posturile lor, 
părăsind paturile şi colturile unde se culcaseră. Toată lumea 
era echipată cu casca pe cap, cu arma în mâna şi cu 
încingătoarea cu cartuşe. 

După vreo jumătate de ora, timp în care nimeni dintre noi 
nu a întrebat nimic, am început a ne arăta curiozitatea. 

Ofițerii regimentului, ai căror oaspeţi eram, nu ne puteau 
spune nimic. Nu ştiau nici ei nimic. 

O întrebare, care se citea pe feţele tuturor, era: 

— Vor încerca oare Ruşii să recucerească, în noaptea asta, 
Tighina? 

Deocamdată, orice răspuns, cât de vag, era imposibil de 
dat. Nu auzeai decât răpăitul, din ce în ce mai des, din ce în 
ce mai violent, al mitralierelor. Şuierau obuzele pe 
deasupra oraşului, pe deasupra capetelor noastre. 

Parcă inamicul ar fi fost aici, la câteva sute de metri. 

Şi pe malul celălalt se află ei. Ce voiau să facă? Voiau să 
recucerească oare, prin surprindere oraşul pe care-l 
pierduseră cu o zi mai înainte? 

Urmează, în această atmosferă de încordare, în care 
nimeni nu ştia nimic, o clipa de destindere: 

— A sosit ofiţerul cu informaţiile şi vorbeşte cu 
comandantul regimentului, ne spune sublocoterientul 
Filimonescu. 

Dar nici după plecarea ofițerului cu informaţiile, care nu a 
stat la comandant decât vreo câteva minute, nu aflăm nimic. 

La toate colturile cazărmii au fost aşezaţi ostaşi cu 
mitralierele. 

Important este să ştiam ce se petrece în Cetate. Locul de 
trecere peste Nistru, punctele de observaţie, cel mai 
înaintat loc al oraşului, toate sunt în Cetate, în vechea 
cetate a Tighinei. 


Ruşii bat acum mai violent în Cetate. Parcă bat numai 
Cetatea. 

Timpul trece. lată de la începerea răbufnelilor zguduitoare 
ale tunurilor şi de la tragerea primelor salve de focuri, a 
trecut aproape o ora. Pe urmă au trecut două ore, două ore 
şi jumătate. 

Tragerea de pe malul celălalt devine din ce în ce mai 
insistenta. 

Nu putem afla de nicăieri nimic. 

Comandantul şi ofiţerii regimentului sunt tăcuţi şi 
misterioşi. 

Într-un târziu, dându-mi seama că nici incursiunea care 
trebuia să se facă în zorii zilei, pe la orele trei, nu va mai 
avea loc, mă hotărăsc să plec şi să mă culc. 

— Nu are nici un rost să-mi ucid nervii în tensiunea asta, 
spun eu locotenentului Cantuniari. 

Şi, cum nu sunt de nici un folos dacă stau de veghe la 
aceasta masă, pornesc spre camera în care mi-am lăsat 
bagajele, închid obloanele, mă dezbrac şi adorm. 

Casa se zguduia de bubuiturile tunurilor. 

La teama că în cursul acelei nopţi, Ruşii ar încerca să între 
în Cetate şi că m-ar putea lua prizonier din pat, mă consolez 
gândindu-mă cu vorbele sublocotenentului Filimonescu, 
care mi-a spus la plecare: 

— Poţi să dormi liniştit, nu se va întâmpla nimic 
excepţional. 

Dealtfel, foarte curând, poate într-o ora, ne vom culca şi 
noi şi se vor culca şi Ruşii, pe malul celălalt. 

De la aceasta scurtă convorbire a trecut însă aproape o 
ora şi, după cum se vede, nici Ruşii şi nici ai noştri nu au 
intenţia să se culce. 

Tunurile şi mitralierele bat cu furie. Pereţii parcă vor să se 
dărâme. 

Cum nu am dormit deaproape două zile deloc şi am trecut 
prin emoţii puternice, nervii obosiţi cedează somnului. 


M-am deşteptat în timp ce soarele arunca în ferestre o 
văpaie roşie. 

Mă uit la ceas: e patru fără un sfert. 

În vreme ce mă îmbrăcam cu grabă, arunc o privire pe 
fereastra: oare, nu au intrat Ruşii în Tighina? 

Pe strada nu e însă nici un om. Absolut nici un om. Pornesc 
spre cazarmă. Tunurile şi mitralierele bat mai puternic 
decât astă noapte! Oare toată noaptea au bătut aşa? 

Cum am putut dormi atunci? 

De-abia am ajuns în faţa cazărmii şi din urma mea a sosit o 
maşină camuflată cu crengi verzi de cais. Obrajii tuturor 
ofiţerilor, care s-au apropiat de maşina, s-au întunecat. Au 
devenit pământii. Nimeni nu scotea nici o vorba. 
Sublocotenentul Filimonescu avea ochii plini de lacrimi. 

Aflu ca o grupă a încercat, pe la orele douăsprezece 
noaptea, să facă din Cetate o incursiune pe teritoriul 
inamic, pentru a vedea ce plănuiesc vrăjmaşii. 

Bărcile de cauciuc au fost desprinse în tăcere şi ostaşii 
luaser ă loc, în ele. 

lată: o barcă, prima dintre ele, în care se afla sergentul 
Grigore Radu şi încă un ostaş, s-a desprins de lângă malul 
cetăţii şi a început să spintece apele mâloase ale Nistrului, 
care se amestecau în murmurul lor cu umbrele 
întunericului şi ale nopţii opace. 

A două barcă, în care se aflau alţi doi ostaşi, s-a desprins şi 
ea de mal, lăsându-se uşor în voia apelor. 

În timp ce barca sergentului Grigore Radu atingea malul 
drept al Nistrului, iar a două barcă trecuse de jumătatea 
apei, a treia barcă s-a desprins în linişte de malul nostru. 

Atunci s-a produs însă, un fapt, care deşi era de aşteptat, 
te făcea să te cutremuri. 

Ruşii au descoperit bărcile care treceau dincolo şi au 
început a trage cu furie în ele. Prima şi a două barcă 
ajunseseră pe malul celălalt. Cei patru ostaşi, în frunte cu 
sergentul Grigore Radu, s-au camuflat în desiş, cu 
mitralierele gata de tragere. 


Barca a treia, care abia se desprinsese de mal, s-a întors 
înapoi. 

Era clar că incursiunea nu se mai poate face, fiindcă am 
fost descoperiţi de inamic. 

Cei patru oameni, care se aflau pe malul Nistrului, 
trebuiau îns ă aduşi înapoi dar pentru împlinirea acestui 
fapt era nevoie de o muncă grozavă. 

Căpitanul Ghedeon, care se afla pe mal şi dirija 
incursiunea, a început pregătirile pentru aducerea celor 
patru oameni înapoi. 

Dar Ruşii băteau cumplit. Gloanţele vâjâiau fără de număr 
deasupra capului. 

Se spera, totuşi, ca în timp de o oră, cei patru oameni care 
trecuseră, sa fie aduşi înapoi. 

Pe malul celălalt sergentul Grigore Radu şi ostaşii lui, după 
ce şi-au săpat adăposturi, au început să mângâie 
mitralierele, spunând, jumătate prin vorbe, jumate prin 
gesturi, căpitanului Ghedeon, de pe malul nostru: Lăsaţi, 
domnule căpitan, că nu ne iau ei prizonieri! Nu s-au născut 
încă Ruşii care să ne poată face pe noi prizonieri. 

Şi totuşi, ostaşii aceştia se aflau pe teritoriul inamic, 
înconjurați. 

În cetatea Tighinei, căpitanul Ghedeon dăduse ordine 
clare: 

— În orice mod, cei patru oameni trebuiesc aduşi înapoi. 

Dar de-abia a rostit aceste porunci şi unul din gloanţele, 
din nenumăratele gloanţe care sfâşiau văzduhul, şuierând 
pe deasupra capetelor, a lovit pe căpitanul Ghedeon în 
piept, intrându-i prin umărul drept, ricoşând şi ieşind prin 
partea stânga a pieptului. 

La câteva clipe, a fost rănit şi plutonierul Cara. 

Răniţii au fost transportaţi la spital. Maşina cu care erau 
duşi ei, a oprit însă o clipă în faţa cazărmii. 

Când l-a văzut pe căptanul Ghedeon rănit, sublocotenentul 
Filimonescu a început să lăcrimeze. Ceilalţi ofiţeri s-au 
întunecat. Noi, deşi nu-l cunoscusem decât în ajun pe 


căpitanul Ghedeon, simţeam că ni se umezesc genele. Era 
un ofiţer excepţional. 

Întreb: 

— E grav? 

Toţi ridicau din umeri. 

— Operatorul meu a trecut dincolo? Se afla între cei patru 
oameni pe teritoriul inamic? A întrebat locotenentul 
Cantuniari. 

Nu putea şti nimeni. 

Operatorul Stefan Dominicovski e un pasionat al profesiei 
şi nu e ra exclus ca să fi trecut dincolo, cu prima sau a două 
barcă, pentru a filma incursiunea până în cele mai mici 
amănunte. 

Pornim spre Cetate. N u spunem nici un cuvânt. Inimile ne 
bat puternic. Operatorul Otto şi-a luat aparatul de fimat şi 
merge lângă noi grav. Se gândeşte oare la scenele pe care 
le va avea de filmat? Se gândeşte la colegul său care 
probabil se afla pe teritoriul inamic? 

Nu ştiam. 

Mergem însă foarte repede. Aproape fugind. Tot trupul ne 
e leoarcă de sudoare. Pe frunte curg broboane mari. Şi 
alergam mereu spre Cetate. În jurul nostru se sparg 
proiectilele. Pe deasupra capetelor noastre şuieră 
necontenit gloanţele. 

De la ieşirea din oraş şi până la intrarea în Cetate 
străbatem câteva sute de metri pe o şosea plantată de o 
parte şi de alta cu copaci înalţi şi umbroşi. Prin crengile lor 
gloanţele şuieră rupându-le frunzele. 

Intrăm în Cetate. Curtea este spațioasă ca un parc. 
Străbaţi sute de metri printre aleile de flori şi printre 
ruinele cenugşii care poartă pe ele peceţile istoriei, până pe 
malul Nistrului. 

Din clipa în care intram pe poarta de piatra a cetăţii, 
gloanţele încep să şuiere mai aproape de noi. U n proiectil 
se sparge la doi paşi. 


Ne culcăm la pământ, apoi, când praful şi bucăţile de 
piatra aruncate de explozie se aştem, ne continuam drumul 
spre malul Nistrului. 

Proiectile se sparg mereu în apropiere de noi. Ne facem 
cruce şi înaintam. 

În fundul cetăţii, chiar pe malul Nistrului, camuflaţi în 
spatele zidurilor care au apărat cu piepturile lor de piatră 
atâtea generaţii de ostaşi moldoveni, soldaţii noştri trag cu 
mitralierele, cu armele şi cu tunurile acelea mici, spre malul 
celălalt. 

Când ajung la zece paşi de ei, le văd obrajii îmbujoraţi, 
sudoarea le curge de pe frunte în şiroaie. 

Unii cară cartuşe şi proiectile, ceilalţi ţintesc şi trag fără 
contenire. 

Sunt în total vreo treizeci, patruzeci de soldaţi. Toţi sunt 
înfierbântaţi de luptă. Luptă cu toată inima cu toată viaţa 
lor. 

Ochii sclipesc dogoritori. Toţi par unul, în acest efort, în 
această încordare formidabilă care este lupta. 

Niciodată nu am văzut până acum, stând aproape de ei, 
soldaţi care luptă. În jurul lor proiectilele şi gloanţele sfâşie 
văzduhul. Totuşi ei nu le văd. Nu se gândesc la ele. Sunt 
înfierbântaţi de dogoarea luptei şi parc ă toţi sunt convinşi 
că gloanţele nu-i vor atinge. 

Mă apropii mult. Aproape de mitraliera aud pe subofițer 
strigând. 

— Gata! 

Nu am înţeles ce vrea să spună. Ostaşii au luat însă 
mitraliera în spate şi au început să se retragă. Şi celelalte 
grupuri prind a se retrage, tăcute, ostenite de grozavul 
efort al luptei. 

Peste câteva minute împuşcăturile de pe malul nostru au 
încetat. 

— Cei patru oameni au fost aduşi înapoi, au fost salvaţi! 
Îmi spune locotenentul Cantuniari, care se informase la un 
alt grup de mitralieră. 


Începem să ne retragem şi noi. Dar când privim împrejur, 
ne dăm seama ca toată armata noastră s-a retras din Cetate 
şi am rămas acolo numai eu cu locotenentul Cantuniari. 

Pe malul celălalt, la inamic, împuşcăturile au amuţit o 
clipa. 

Pe urmă au început iarăşi cu furie. 

— Ne-au descoperit şi trag acum în noi! 

Într-adevăr, proiectilele se sparg numai în jurul nostru. 

Gloanţele vâjâie deasupra urechilor noastre, în buchete. 

Ne culcăm la pământ: un proiectil cade la trei paşi de mine 
şi ţandările lui îmi zboară pe deasupra capului. Vrem să ne 
ridicăm. Dar de-abia schiţăm gestul acesta şi un nou 
proiectil se sparge la un metru în fat ă. [ăndările şi bucăţile 
de piatră trec peste noi. Ne acoperă un nour mic de praf şi 
de fum. 

Pentru a două oara, încercam, a ne ridica şi a face câţiva 
paşi. 

Dar bolşevicii se vede ca ne-au pus gând rău, fiindcă nu 
mai trag acum decât asupra noastră. Numai asupra 
noastră. 

— Domnule locotenent, nu credeţi că ne copleşesc 
bolşevicii cu atenţia pe care ne-o dau, stricând atâtea 
muniții pentru noi? Încerc eu să glumesc, dar un alt 
proiectil se sparge la vreo douăzeci de paşi şi face să ne 
dispară gluma de pe buze. 

Intrăm între zidurile cetăţii. 

Acum suntem la adăpost. Gloanţele şi proiectilele se sparg 
în zidurile de piatra. 

Totuşi mă gândesc: dacă Ruşii încearcă să facă o 
incursiune în cetate, atunci ne pot lua ca din oală. 

Şi ne hotărâm să plecăm. 

Cum ieşim afară din adăpost, proiectilele încep din nou să 
se spargă lângă noi. Până la poarta cetăţii mai avem de 
mers câteva sute de metri. Nu speram să-i facem însă. Este 
exclus să nu ne nimerească vreun gloanţe sau vreun 
proiectil, dacă vor trage cu furia cu care trag acum. Ne 


culcăm la pământ şi aşteptăm să se rărească tragerea. Dar 
ruşii nu au de gând să ne slăbească nici măcar o clipă. 

Ne gândim să ne adapoştiam iarăşi. Dar dacă în cazul 
acesta avem siguranţă contra proiectilelor şi a gloanţelor, 
nu ne -am simţi la fel de bine dacă bolşevicii ar face o 
incursiune în cetate. 

Şi iarăşi, la gândul că am putea fi făcuţi prizoieri, ieşim din 
adăpost şi ne continuam retragerea spre poartă. 

De data asta, un proiectil s-a spart exact lângă mine. 
Zgomotul, fumul şi praful, ca şi smucitura pe care am simţit- 
o m-au ameţit. 

Când mă ridic de jos, văd că-mi curge sânge din mâna 
stânga. Totuşi nu e o rană serioasă. Mai mult o sgârietură. 

Acum suntem hotărâți să ieşim din Cetate, cu orice preţ. 

Locotenentul Cantuniari îmi împrumută batista lui, cu care 
îmi leg mâna şi pornim spre poartă. Trecem aproape în 
fuga, fără să ne mai adăpostiam undeva. 

Şi iată-ne ajunşi la ieşirea din Cetate. Mi-aduc aminte 
acum că înainte de a pleca din Bucureşti, într-o seară, i-am 
spus avocatului C. 

Zlotescu, la revedere. Apoi am tresărit, puteam spune la 
revedere? Ne vom mai vedea? 

Şi iată, am fost la un pas de moarte. Acum, când ne oprim 
sub zidurile porţii pentru a ne şterge sudoarea de pe frunte 
şi a r ăsufla puţin, un proiectil se sparge chiar deasupra 
noastră, pe poartă. 

De data asta suntem însă la adăpost. 

Pe drum spre oraş, ne întâlnim cu cei doi operatori care 
veneau să vadă ce s-a întâmplat cu noi. 

— Au trecut două ore de când aţi plecat şi eram 
îngrijoraţi. 

— Nu ni s-a întâmplat nimic, răspunde cu acelaşi sânge 
rece pe care l-a avut tot timpul, uimindu-mă, locotenentul 
Catuniari. 

L a cazarmă găsim caisele pe care le pusesem cu o seara 
mai înainte la gheaţă. E drept ca gheaţa se topise, dar 


caisele erau cum nu se poate mai gustoase. 

Cei patru oameni, care au stat o jumătate de noapte pe 
malul rusesc, glumesc: 

— Domnule sublocotenent, de un singur lucru îmi pare 
rău: că nu ne-au lăsat în pace, spune sergentul Grigore 
adică, aş fi avut gust să aduc un cocoş de dincolo şi să-l 
facem ciorbă. Dar tot am să-l aduc eu odată. 

În timpul acesta, aflu că bolşevicii au tras în timpul nopţii 
asupra unei biserici de la marginea oraşului, spărgând 
altarul. 

Această biserică este aceea la care slujeşte părintele 
Fotescu, singurul preot care a mai rămas în oraşul Tighina. 
Toţi ceilalţi au fost luaţi de bolşevici şi ucişi sau deportaţi. 

În ziua retragerii bolşevicilor din Tighina, când bandele 
din batalionul de distrugere dădeau foc oraşului, trăgeau în 
populaţie şi devastau casele şi magazinele, părintele 
Fotescu slujea la biserica, sfânta liturghie. Slujea în 
bisericuţa aceasta de pământ în care au tras asta noapte cu 
tunurile. Tot acum aflu că ultimul deportat din Tighina a fost 
un om de vreo şaptezeci de ani, bătrânul Galateanu care 
nici nu vedea. Era orb. 

Bolşevicii l-au ridicat de acasă în ziua retragerii lor şi l-au 
dus dincolo. 

În seara aceasta voi părăsi Teghina. 

Înainte de a porni la drum, aş vrea să mă odihnesc puţin. 
Descopăr însă că cineva mi-a furat pătura cu care mă 
înveleam. 

Încep să o caut pretutindeni, dar în van. 

Ileşind în curte găsesc o femeie străină, care voia să între 
în casă pe uşa de la bucătărie. Prezenţa ei acolo şi mai ales 
că era clară intenţia ei de a intra în casă, mi-a dat de bănuit 
că dânsa mi-a furat pătura. Şi i-am spus, fără să o mai 
întreb dacă ea este autoarea furtului sau nu: 105 

— Să te duci imediat să-mi aduci pătura pe care mi-ai 
furat-o. De ce ai intrat în casă? 


Femeia nu ştia bine româneşte, dar s-a făcut palidă, apoi 
obrazul i s-a albit de emoție. A ghicit ca e vorba de pătură şi 
citea în ochii mei mânia. 

— O aduc îndată. Îndată., a bolborosit ea. 

Peste câteva clipe s-a întors cu pătura în braţe. 

După ce am luat-o m-am dus împreună cu operatorul 
acasă la dânsa, ca să văd dacă nu mi-a mai furat şi alte 
lucruri. Femeia locuia în două cămăruţe, într-o curte 
întunecoasă, împreună cu mama ei, o bătrână bolnavă şi doi 
copii. 

Cu ocazia acestei vizite, aveam să-mi dau seama câta 
teroare a exercitat asupra populaţiei, regimul bolşevic. 

Intrând în curte, cei doi copilaşi şi bătrâna plângeau, 
frângându-şi mâinile de durere. Într-un sfeşnic vechi 
ardeau două lumânări. 

L. a început nu puteam să mă dumiresc despre ce este 
vorba. 

A m aflat însă imediat că şi femeia care furase pătura şi 
mama ei şi cei doi copilaşi au fost siguri că noi o vom 
împuşca pe hoaţă. 

Când a ieşit din casa cu pătura ca să ne-o aducă era sigură 
că nu se va mai întoarce. De aceea şi-a luat rămas bun 
pentru totdeauna de la copilaşi şi de la bătrâna ei mamă. 

Rămaşi plângând cu hohote, copii şi bătrâna au aprins 
lumân ări şi au început sa se roage pentru sufletul ei. 

Când ne-au văzut că apărem împreună cu aceea pe care o 
considerau acum trecută în rândul morţilor, bătrâna şi 
copiii au izbucnit şi mai tare în plâns. 

Credeau că am venit pentru a-i ridica şi pe ei. 

Când au văzut ca nu aveam intenţia de a-i aresta, aşa cum 
se aşteptau, au căzut în genunchi şi au început să ne roage 
să nu o mai împuşcăm pe mama şi pe fiica lor. 

O, dar dacă s-ar putea descrie disperarea pe care o aveau 
zugrăvită în ochi când şedeau în genunchi la picioarele 
noastre, cei doi copilaşi şi bătrână, bunica lor. 


Ne-am simţit umiliţi şi vinovaţi de această întâmplare. Noi 
nu aveam însă nici o vină. N u rostisem în faţa femeii care 
îmi furase pătura nici o ameninţare: obişnuită cu 
tratamentul pe care îl aplicau bolşevicii, ea dedusese, că o 
vom împuşca. 

Cu multa greutate am putut convinge, pe bătrâna, pe 
femeie şi pe cei doi copilaşi, că noi nu împuşcăm pe nimeni! 

A m plecat lăsându-i plângând şi totuşi neconvinşi că nu 
vom împuşca pe nenorocita care luase pătura. 

Înainte de a ne depărta au voit, toate aceste făpturi, să ne 
sărute mâinile şi picioarele, în chip de recunoştinţă. 

Era o zi atât de frumoasă şi în sufletul nostru se strecurase 
odată cu aceasta întâmplare, o nesfârşită durere. Cum, pe 
timpul bolşevicilor, orice ostaş putea să ridice o mama de 
lângă copilaşii ei şi să o împuşte fără nici o judecată sau 
după o judecată foarte sumară, pentru o vină atât de mică? 

Plecând din Tighina, scena cu bătrâna şi cei doi copilaşi 
care şedeau în genunchi în faţa uşii, în curtea săracă, lângă 
lumânările aprinse, plângându-şi fiica şi mama pe care o 
considerau moarta, nu ne mai iese din minte. 

Şi cât de fierbinte ne spunea în ruseşte, femeia care furase 
pătura: 

— Vă sărut mâinile şi să vă dea Dumnezeu tot ce doriţi, că 
nu m-aţi împuşcat. 

Apoi izbucnea iar în plâns: 

— Dar nu mă veţi împuşca? 

Şi copiii şi bătrâna plângeau şi ei. Şi nimeni dintre dânşii 
nu era convins că nu o vom împuşca, aşa că niciunul nu 
îndrăznea să stingă lumânările care ardeau, ca la mort, 
pentru o femeie vie. 

BUGEACUL:ÎMPĂRĂŢIADEAURAGRIULU 
I. 

A m părăsit Tighina de aproape două ceasuri. Mergem 
încet, cu căruţa, pe şoseaua care duce la Căuşani. 

Trecem printr-o pădurice în care sunt cantonate unităţi 
din artilerie. 


Acum coborâm pe un drum de ţară, în satul Ursoaia. 

Cum ajungem la postul de jandarmi, aflăm că mai înainte 
de sosirea noastră, cu un ceas, un evreu de şaptesprezece 
ani, care rămăsese ascuns pentru a incendia un lan de grâu 
şi a produce acte de teroare, a atacat cu o grenade, o grupa 
de soldaţi, comandată, de un sublocotenent, care se afla în 
recunoaştere. 

Sublocotenentul a fost grav rănit la mână. 

După scurt timp, atentatorul a fost arestat. E l era originar 
din Tighina şi luase parte la incendierea şi devastarea 
oraşului. 

Rămăsese în Basarabia împreună cu alte echipe, aşa zise 
de sacrificiu, pentru a continua operaţia de distrugere. 

După ce mi s-a povestit cum a săvârşit îndrăzneţul atentat 
de la marginea pădurii prin care tercusem, întreb pe şeful 
de post: 

— Evrei aveţi în sat? 

— Mai e o singura bătrână, pe care oamenii m-au rugat să 
nu o arestăm. 

Nici nu termina fraza şi în biroul postului de jandarmi a 
intrat un subofițer care ne-a spus; 

— Atentatorul evreu, care a aruncat grenada asupra 
grupei şi a rănit grav pe sublocotenent, a declarat ca are 
complici aici în satul Ursoaia. 

Aflam apoi ca bătrâna evreică, pentru care ţăranii 
rugaseră atât de insistent pe şeful de post ca să n-o 
aresteze, găzduia în casa la dânsa vreo şase evrei din 
batalionul de distrugere. Ziua, evreica făcea mâncare 
pentru ei, iar noaptea le-o ducea pe câmpuri şi în păduri, pe 
unde se aflau ascunşi. 

Aspectul ei, vârsta ei, îi ajutau să înşele vigilenţa 
santinelelor şi a patrulelor. Nimeni nu îşi închipuia că 
acestă bătrână, care abia se târa, este un factor important 
în batalionul de distrugere. 

A m văzut-o adusă de jandarmi. Acum nu mai tăgăduia 
nimic. Luase o atitudine de obrăznicie şi sfidare. Deşi locuia 


în sat de douăzeci şi trei de ani, nimeni nu bănuise că în 
sufletul ei se ascunde atâta ura contra poporului românesc 
şi a ţăranilor din sudoarea cărora mâncase douăzeci şi trei 
de ani, pâine albă. 

De la Ursoaia pornesc spre Căuşani, cu o căruţă. 

Pe aici au fost iarăşi lupte grele. Când treceam raul Botna, 
pentru a intra în târguşorul Căuşani, aflăm că bandele de 
comunişti au prins şi împuşcat aici pe un căpitan şi un 
plutonier de jandarmi. U n alt ofiţer a fost făcut prizonier de 
ei. 

În Căuşani, în acest târguşor prin care treceau toate 
cerealele satelor dimprejur, locuiau nenumărați evrei. În 
timpul ocupaţiei bolşevice, în acest oraş comuniştii au 
exercitat asupra populaţiei creştine cea mai sălbatică 
teroare pe care am întâlnit-o până acum în Basarabia. 

Noaptea care se lăsase m-a făcut să nu-mi mai pot 
continua drumul şi-am rămas în Căuşani, până a două zi 
dimineaţa. 

A m dormit la un locuitor mai înstărit, la Vanea Hodorogea. 

O fată a gazdei, pe care mi se pare că o chema Jenea, 
venind să-mi aducă o cănită cu lapte fierbinte, a început a- 
mi povesti, plângând, suferinţele pe care le-a îndurat în 
anul acesta. 

— Spuneau că sunt fată de culac, adică de om bogat, mi se 
jeluieşte tânăra aceasta care cred ea nu a împlinit 
optsprezece ani. Toată ziua mă puneau la făcutul şoselei, la 
cărat piatră sau la curăţitul zăpezii. 

În timpul din urmă, Jenea, fata culacului şi toate fetele din 
satele şi din oraşele basarabene, au săpat la tranşee. 

Tranşeele bolşevicilor, în Basarabia, au fost săpate numai 
de fete începând de la patrusprezece ani. Aceste tinere 
erau luate de acâşă de patrulele sovietice şi ţinute câte o 
săptămână, fără mâncare şi fără repaus, la săpatul 
tranşeelor. 

De aici înainte, în tot drumul, aveam să mă uit la mâinile 
fetelor pe care le întâlneam în sate şi în oraşe. Palmele 


acestor fete, dintre care unele nici nu aveau patrusprezece 
ani, erau pline de bătături. 

— Ne sângerau palmele săpând, îmi spunea Jenea, fata 
culacului şi totuşi nu ne lăsau să ne odihnim un minut. 
Săpam de dimineaţa, dinainte de răsăritul soarelui şi până 
noaptea târziu. Şi nu ne dădeau nici măcar o felie de pâine. 

Cu câteva zile înainte de a se retrage armatele bolşevice, 
evreii din Căuşani au strâns din satele vecine câteva sute de 
căruţe în care şi-au încărcat averile şi le-au trecut peste 
Nistru. 

Ţăranii care i-au condus cu căruțele, nu s-au mai întors. 
Nu se ştie ce s-a întâmplat cu ei. Evreii le-au spus însă că 
atunci când vor ajunge dincolo, au să-i împuşte. 

Nici în Căuşani, nici în Ursoaia, nici în satele pe care 
aveam să le văd de acum înainte pe întinderea Bugeacului 
şi pe malul Nistrului, nu aveam să mai găsesc decât foarte, 
foarte puţine vite. A u fost luaţi din sate toţi caii, toţi boii, 
toate vacile, toate oile şi toate c ăruţele. 

Au fost trecute pe malul celălalt al Nistrului, cirezi de zeci 
de mii de vite. 

Au fost trecute pe malul celălalt, de către evrei, mii de 
căruţe, zeci de mii de căruţe încărcate cu toată averea 
Basarabiei. 

Satele basarabene au fost jefuite, au fost prădate. 

Oamenii tineri, bărbaţii, au fost luaţi şi ei dincolo, pentru a 
face şosele pe care să se retragă bolşevicii şi evreii, care 
duceau cu dânşii averile nesfârşite ale Basarabiei. 

Jenea, fata culacului, nu-şi mai poate stăpâni lacrimile. 

— Dacă veneaţi cu două zile mai târziu, eram şi noi plecaţi 
în Siberia. 

Apoi adăugă: 

— Mi-au luat hainele, mi-au luat pantofii, mi-au luat totul. 
Şi cruciuliţa de la gât mi-au luat-o. 

Şi Jenea, fata culacului, plânge cu capul sprijinit de uşa. 
Mama ei vine şi-i spune: 

— Hai Jenea, nu mergi să te culci? 


— Lasă-mă, mamă, să spun, să afle toată lumea, ce ne-au 
făcut evreii cât au fost stăpâni aici. 

A două zi dimineaţa se aud clopotele la biserici. E 
duminica şi e prima slujbă care se face în Căuşani, după un 
an. Locuitorii plâng şi se închină. 

Pornesc de aici, tot cu căruţă, spre Ermoclia. 

Pe drum întâlnesc un ţăran tânăr, înalt şi frumos. 

— De unde eşti? Îl întreb eu. 

— Din satul Popeasca. 

— Şi unde te duci? 

— Mă duc în Ermoclia, la nişte neamuri, să le spun că am 
venit, ca sunt viu. 

Acest ţăran tânăr, pe care-l cheama frumos Oltu Boris a 
fost luat de evrei pentru a lucra la şosele, dincolo de Nistru. 

Cu o noapte mai înainte, Oltu Boris a fugit, trecând Nistrul 
înot şi venind cu pielea goală, fără nici o haina, fără nici un 
obiect asupra lui, fugind peste ogoare şi prin livezi, 
noaptea, peste douăzeci de kilometri. 

— Singur ai fugit, Oltu Boris? 

— Cu încă doi prieteni, răspunde el simplu. 

— Şi aţi venit voi, în pielea goală, douăzeci de kilometri? 

— Da. În pielea goală am venit, numai noi şi cu sufletele 
noastre. 

Mă uit la dânsul, emoţionat ce frumos a zis am venit în 
pielea goal ă, fugind, numai noi şi cu sufletele noastre. 

Aflu că dincolo de Nistru sunt mii şi mii de basarabeni 
tineri care muncesc făcând şosele pentru retragerea 
ruşilor. S upraveghetori sunt evreii din Basarabia. Cea mai 
mica greşeală, cel mai nevinovat cuvânt spus de unul din 
aceşti români basarabeni, dezlănţuie furia evreului care îi 
comandă. 

— În sectorul în care lucram eu era comandant unul 
Herscu, care fusese negustor aici în Ermoclia. În fiecare zi 
împuşca Herscu câte unul de-ai noştri. 

Căci acolo, în acele tabere de muncă silnică, nu exista altă 
pedeapsă decât împuşcarea. Evreul comandant era mai 


puternic decât orice dictator. 

— Ne spunea că după ce vom termina şoseaua, are să ne 
împuşte pe toţi, fiindcă suntem basarabeni trădători, zice 
Oltu Boris. 

— Dar de mâncare vă dădea ceva, Oltule? 

O suta de grame de pâine pe zi, asta era hrana care 
trebuia să ne-o dea pe zi spuse Oltu Boris. Dar nu ne-o 
dădea nici pe asta. Trăiam din mila românilor de dincolo de 
Nistru, care ne făceau câte o mămăligă pe care o mâncam 
goală. Ajungând în satul Ermoclia, am întâlnit alţi ţărani 
care mi-au povestit fapte la fel de tari. Erau şi acolo câţiva 
care fugiseră din Ucraina, unde erau duşi ca prizonieri la 
săpatul şoselelor. 

Fugiseră şi aceştia, ca şi Oltu Boris, trecând Nistrul înot, 
noaptea, numai ei şi cu sufletele lor. 

— Ziceam, spun ei, dacă murim, să murim cel puţin în 
satul nostru. 

Tot în Ermoclia întâlnesc o echipa de sacrificiu din 
batalionul de distrugere, care fusese arestată în zorii zilei. 
Era echipa care luase parte la incendierea târgului 
Căuşani, la uciderea căpitanului de jandarmi Videanu 
Gheorghe şi care acum voia sa incendieze recolta din sate. 
lată numele acestor criminali, pentru a se vedea mai bine 
din cine erau alcătuite batalioanele de distrugere care au 
ars oraşele basarabene, au distrus şi au 110 

Ard malurile Nistrului devastat satele: Rapaport Ihil, 
Gheisman User, Ghidale Leizer, Sferdlic Mortco, Sferdlic 
Leiba. În Ermoclia, în Căuşani, în Popeasca, morile au fost 
arse. N u au ţăranii unde măcina măcar un pumn de 
grăunţe. 

Morile, minunatele mori de vânt ale Basarabiei, au fost 
toate arse până la ultima. Plec din Ermoclia spre Volintir. 

Pe drum mi se spune că din Ermoclia au fost ridicaţi numai 
într-o singura noapte, patru sute de oameni. 

Toate satele au fost golite de bogății. lar populaţia a fost 
redusă la jumătate. Uneltele de munca au fost luate. Nu se 


găsesc nici coase, nici căruţe, nici seceri, nici pluguri, nici 
semănători, nici secerători. Pâinea se scutura pe câmpuri. 
Cine va putea zugrăvi tristeţea lanurilor de grâu care se 
scutura pe ogoare coapte şi neculese? Privindu-le, aceste 
câmpuri nesfârşite care se frâng de bogăţia aurului pe care 
îl poartă în spice şi pe care nu are cine îl culege fiindcă în 
toată Basarabia nu mai există braţe de muncă şi unelte, mi 
se umezesc ochii de lacrimi. 

Aşa cum le bate vântul, lanurile de grâu parcă fac mătănii 
şi se roagă, cu spicele înclinate până la pământ, să vină 
secerătorii şi să le culeagă. În Volintir, jalbele sunt aceleaşi. 
Ţăranii rămaşi în sat se plâng. 

— Ne-au luat toţi caii, ne-au luat uneltele, ne-au luat 
feciorii şi n-are cine culege pâinea de pe ogoare. 

— Ne-au ars morile şi nu avem unde măcina boabele. 

Şi am impresia că întregul Bugeac plânge şi i se sfâşie 
lanurile nesfârşite de grâu, de tristeţe. 

În Volintir, evreii au ucis într-o pivniţă, cu opt gloanţe de 
revolver, pe preotul Mihail Mizumschi. 

Seara l-au ridicat de acasă, smulgându-l din mijlocul 
familiei, de lângă copilul său care nu are decât trei ani şi de 
lângă soţie, ducându-l într-un beci părăsit, unde l-au ţinut 
arestat. Înainte de a pleca din sat, iudeo-bolşevicii au ucis 
pe părintele Mizumschi, după ce l-au torturat într-un chip 
groaznic. 

Călăii i-au smuls părul de pe cap, cu piele cu tot, i-au scos 
ochii cu baioneta şi l-au supus la cele mai înfiorătoare 
torturi, înainte de a-i lua viaţa. 

În aceeaşi pivniţă a fost găsită batjocorită şi asasinată, 
bătrâna Tretiacov Fevronia. 

Tot trupul nefericitei bătrâne era plin de împunsături de 
baionetă şi de lovituri. Capul era spart în mai multe părţi. 
Obrazul complet desfigurat. 

Înainte de a o ucide, asasinii au batjocorit-o, deşi victima 
avea şaizeci de ani. 


Poveştirea acestor două înspăimântătoare crime ne 
înfioară. 

Trecem pe lângă mormanele de cenuşă din centrul satului 
care a fost ars şi ne îndreptăm spre Ivăneşti. 

La ieşirea din sat, ne oprim. 

În mijlocul drumului stau doi soldaţi ucişi. Sângele lor este 
înc ă fierbinte. 

Cu câteva minute mai înainte, câţiva iudeo-bolşevici, care 
făceau parte din aceleaşi macabre batalioane de distrugere, 
au tras cu mitraliera în ostaşii noştri, omorându-i. 

Unul din criminali, desigur tot evreu, a fost prins imediat. 
Avea mitraliera şi buzunarele pline de cartuşe şi grenade. 

Trecem mai departe printre lanurile nesfârşite de grâu. 

Aproape de seară, trecem prin Ivăneşti. Ai ci au fost luaţi 
toţi caii, toate căruțele, toate uneltele agricole şi toate 
braţele de munca. 

Grâul se scutură pe ogoare. 

Noaptea rămân în satul Moldova. 

Până aici, în tot drumul, m-am interesat de faimoasa 
reformă agrară făcută de bolşevici în Basarabia. S-a spus 
de câte douăzeci de ori la radio Moscova, s-a scris în toate 
ziarele sovietice şi s-a făcut o vâlvă fără pereche, în jurul 
aşa zisei împroprietăriri a ţăranilor. 

Spuneau bolşevicii că au luat pământurile boierilor români 
şi averile manăstireşti, împărțindu-le ţăranilor săraci. 

A m căutat să mă dumiresc şi să studiez cât mai 
amănunţit, aceasta faimoasă reformă agrară. 

Aici, în Bugeac, se spunea că pământurile care au fost date 
ţăranilor sunt enorm de întinse. 

Totuşi eu nu am găsit nici un ţăran împroprietărit 
Bolşevicii au luat, într-adevăr, moşiile manăstireşti şi 
proprietăţile mari, dându-le colhozurilor. Ţăranii erau 
obligaţi să muncească aceste ogoare, care li se spuneau că 
sunt ale lor. 

Toamna, la culesul recoltei, toată pâinea adunată de pe 
câmpuri şi muncită cu sudoare şi cu truda nesfârşită de 


ţăranii împroprietăriți, intra în magaziile colhozului, iar de 
acolo pornea spre Nistru, dincolo de Nistru. 

Ţăranii împroprietăriți se alegeau din toată această 
recoltă cu câţiva saci de grâu sau de porumb cu care îşi 
puteau amăgi foamea câteva luni de zile. 

A m întrebat pe împroprietăriți dacă nu se simțeau mai 
bine acum, când aveau pământurile lor. 

Dar împroprietăriţii au început să râdă: 

— Cine v-a spus că ni s-a dat pământ? Într-devăr, ni s-a dat 
pământ, dar nu ca să-l stăpânim ori ca să ne folosim de 
dânsul. 

N i s-a dat acest pământ ca să fim argaţi pe dânsul. Că noi 
îl arăm, îl secerăm iar la urmă ne pomeneam cu câteva 
traiste de grăunţe pe care ni le dădea colhozul, mai mult 
din milă, aşa că eram mai rău decât argaţii. 

Nu am întâlnit nici un ţăran căruia să i se fi dat pământ, 
personal. 

Dar dacă exista vreunul, atunci pentru dânsul acest 
pământ însemna un blestem. Căci basarabeanul care avea 
pământ trăia sub ruşi cea mai cumplită dramă. 

De pe pământul pe care îl avea ţăranul trebuia să dea 
toată recolta statului. 

lată, spre exemplu, dările la care era supus un ţăran din 
comuna Ciămeaua Văruită, din Jud. Ismail, care avea 
douăzeci de hectare de pământ: Şaizeci şi cinci la suta din 
grâul semănat trebuia să-l dea Statului. 

Numărul kilogramelor de grâu pe care le recolta 
agricultorul erau calculate de oamenii stăpânirii bolşevice. 
Întotdeauna agricultorul era obligat s ă dea, în fapt, 
statului, o cantitate de grâu mai mare decât aceea pe care o 
recolta. 

Şi fiindcă omul nu strângea de pe ogor atâta grâu cât 
trebuia să dea stăpânirii, cumpăra restul. 

Şaizeci şi cinci la suta din cantitatea porumbului pe care 
urma să o recolteze, agricultorul era obligat să o dea 
statului. În afară de asta, el trebuia sa mai dea statului, în 


timp de un an, patru sute de kilograme de carne, o mie de 
oua. 

Apoi: o sută şaizeci de kilograme de lapte, zarzavat, lână, 
etc. 

Până la urmă, bietul gospodar trebuia să-şi vândă lucrurile 
din casa şi să cumpere grâu, porumb, carne, oua, lapte, 
lână şi zarzavat - nu pentru dânsul şi familia lui ci pentru a 
le da statului. 

Ţăranii trebuiau să muncească, iar din munca lor să nu le 
rămână decât, în cele mai bune cazuri, atât cât să le 
amăgească foamea. 

Ţăranii săraci, fără pământ, care înainte nu aveau cu ce 
trăi, dar nici nu munceau, acum erau obligaţi sa muncească 
din zori şi până în zori ca nişte salahori şi să rabde şi mai 
cumplit de foame. 

Aceasta ar fi în câteva cuvinte situaţia creată de noul 
regim agrar, în raiul bolşevic. 

Un servitor agricol câştiga înainte de răpirea Basarabiei, 
de zece ori mai mult decât cel mai iscusit plugar pe timpul 
bolşevicilor. 

Un argat câştiga înainte, de zece ori mai mult decât după 
ce l-au împroprietărit bolşevicii. 

Ascult toate aceste amănunte, pe care, pentru a sută oară, 
le aud spuse de ţăranii basarabeni. 

A două zi dimineaţa pornesc spre Cetatea Albă. 

Pe drum, în satele prin care trecem, nu se afla nici un cal, 
nici o căruţă şi nici o unealtă agricolă. 

Populaţia e redusă la jumătate. 

Satele nemţeşti sunt arse sau complet părăsite. 

Nicăieri, pe toată întinderea Bugeacului, nu se află nici o 
moară şi nu se mai află nici o seceră cu care să taie grâul 
acesta frumos, care-şi scutură boabele în van, ca nişte 
lacrimi de aur pe ţărâna neagră şi roditoare. 

Cetatea Albă a avut aceeaşi soarta, ca şi celelalte oraşe 
basarabene. 


Fabricile şi magazinele arse, instituţiile distruse, populaţia 
luată şi dusă în Siberia sau ucisă. 

Cetatea Albă a fost cucerită ieri. Populaţia este încă 
înspăimântată. 

Nu zăbovesc în oraş decât vreo câteva ceasuri şi pornesc 
mai departe, spre Ismail. Aflu şi aici aceeaşi jale şi plânsete 
pe care le-am întâlnit în celelale oraşe şi sate basarabene. 

Şi aici au fost asasinați atâţia oameni, arşi în închisori, 
jefuiţi, umiliţi groaznic. 

În Satul Nou întâlnim un ţăran, pe malul râului Cogalnic. 

Îl întreb cum a dus-o cu bolşevicii. 

Țăranul clatină din cap: 

— Parcă nu ştiţi dumneavoastră! Trebuie să ne mai 
întrebaţi? 

— Dar am auzit că dumneavoastră, ţăranii plugari, 
munceaţi sub bolşevici numai opt ore pe zi. 

Țăranul râde: 

— Colhozenii munceau, uneori, când era conducător câte 
un jidan care voia să-şi bata joc de ei, câte opt ore. 

— Ei şi nu era bine? Întreb eu. 

— Ba, cum să nu fie bine? Sedeau oamenii acasă şi se 
învârteau prin curte, ca nebunii, de cum se lumina de ziua 
şi până la ora opt dimineaţa. 

Nu aveau voie să iasă până la opt, la secerat, căci jidanul îi 
împuşca. 

Spunea el că e spre binele lor asta şi că nu trebuie să 
muncească un ţăran mai mult de opt ceasuri într-o zi. 

La ora opt când ieşeau pe câmp, ţăranii nu mai puteau cosi 
fiindcă era cald şi se scutura tot spicul. 

Cositul se face dimineaţa, pe răcoare, nu atunci când iese 
soarele şi se usucă lanul, de se scutură tot spicul când îl 
atingi. 

L a ora şase seara, când se lasă răcoarea şi se făcea iar 
vreme bună de cosit, ţăranii trebuiau să-şi ia sculele şi să 
pornească spre casă. Fiindcă. se terminaseră cele opt ore 
de muncă. 


Această informaţie mă face şi pe mine să izbucnesc în râs. 

Dar ţăranul care şade proptit în coasă, pe malul 
Cogalnicului, îmi spune: 

— Dar bătaia asta de joc, care după cum vedeţi era treabă 
jidovească a fost înlăturată, după puţină vreme, cu altă 
bătaie de joc. 

Jidanii au zis că ţăranii nu merită să muncească numai opt 
ore pe zi, fiindcă sunt trădători. 

Şi atunci veneau evreii cu revolverele şi scoteau pe 
colhozeni la muncă, de cum se lumina de ziuă şi îi ţineau 
până aproape de miezul nopţii. 

— Şi n-aţi mai lucrat opt ore pe zi? 

— Cum să lucrăm opt ore pe zi, când e vremea secerişului, 
îmi spune ţăranul. Jidanii au vrut să facă ei, la început, pe 
grozavii, dar s-au făcut de râs: ei credeau ca sunt tot la 
prăvălie, unde trebuie să deschizi la ora opt, ca să începi a 
vinde gaz şi bomboane. Plugăria cere alt cap decât 
negustoria evreiască. 

Apoi ţăranul încheie: 

— Dar povestea cu opt ceasuri de munca nu era decât o 
momeală de început. Voiau să ne tragă numai de partea lor. 
Peste puţin cele opt ceasuri de munca s-au făcut douăzeci. 

Şi tot anul au fost 20 de ore de munca, pentru plugari. 

LANGĂCENUŞAMORILORDEVANI 

SCRISOARENETRIMISĂ,DEUNDEVADEL 
AMARGINEABUGEACULUI 

„De câteva ceasuri călătoresc pe câmpie. L a fiecare ora 
automobilul nostru se împotmoleşte. Toate drumurile sunt 
aici pe pământ, fără nici o fărâmă de piatră. Dacă plouă 
puţin, ţărâna se desfundă şi automobilul intră până la 
caroserie în noroi. 

Totuşi Bugeacul în care intrăm, este neasemuit de frumos. 

Închipueşte-ţi că atâta cât vezi cu ochii în jurul tău, e 
numai grâu: lanuri nesfârşite care se clatină în bătaia 
fierbinte a soarelui, ca nişte văpăi ale pământului. 


M-am urcat pe maşină, deasupra: şi ochii mei nu au văzut 
decât această mare uriaşă de flăcări de aur, care este 
grâul! 

A m pornit, în timp ce şoferii reparau maşina, cu bicicleta, 
pe drumul dulce, de pământ. 

Şi m-am pierdut în împărăţia de aur a grâului. Deoparte şi 
de alta - mai înalt decât mine nu-i decât grâu, lanuri 
nesfârşite de grâu, care au culoarea aurului vechi şi care se 
leagănă leneş, foşnind ca mătasea. 

A m alergat cu bicicleta cât am putut de tare: mi se părea 
că mă afund într-un basm nesfârşit de aur. 

Cred că dacă aş merge câteva zile şi câteva nopţi în şir, 
fără odihnă, tot nu aş ajunge la malul acestei mări de aur 
care este Bugeacul. 

M-am oprit, când nu mai puteam de oboseală şi am luat în 
mână un pumn de ţărână: era fierbinte. 

De-ai şti ce prietenos este pământul aici! 

Din el cresc flăcările acestea, cărora ţăranii le spun 
„Pâine", cărora noi le spunem grâu şi care se clatină acum 
ca nişte valuri de vis. 

Aici, în Bugeac, pământul e totul. 

Casele sunt făcute din pământ, vasele din care ţăranii 
beau apa, căniţele din care beau vin, blidele în care 
mănâncă, oalele în care se mulge laptele şi fierbe mâncarea 
toate sunt de pământ! 

Bisericile sunt făcute tot din pământ: şi tavanul şi pereţii şi 
podelele sunt de lut. 

Şi Sfânta Masa la care slujeşte preotul şi altarul în 
întregime, sunt făcute din ţărână şi din lut. 

Lemnul este atât de rar aici! 

Iarna oamenii se încălzesc făcând în sobe focul cu paie de 
grâu. L. a focul acesta de paie îşi încălzesc mâncarea, apa 
pentru scăldătoarea copiilor şi preotul încălzeşte la focul de 
paie de grâu, vinul pentru împărtăşanie. 

Aveau şi oamenii de aici, de la marginea Bugeacului, 
câteva lucruri de lemn pe care le preţuiau ca lumina 


ochilor, printre care erau şi morile de vânt. 

De-ai şti ce frumoase erau morile de vânt, cu aripile lor de 
care se loveau întâi razele roşii ale apusurilor, umbrele 
nopţii şi zorile curate, ca lacrima. De ele se aăatau privirile 
călătorului ostenit şi ele erau ca nişte braţe prietenoase 
care îi ieşeau în cale. 

A m avut totdeauna impresia că aceste mori de vânt, cu 
aripile lor uriaşe şi fragile, sunt nişte făpturi vii, care apără 
tihna satelor, care străjuesc porţile de pământ ale acestor 
sate de pământ de pe Bugeac. 

Bolşevicii au ars însă toate morile de vânt. 

Acum, când treci în zori printre lanurile de grâu, le vezi 
umezite şi ţi se pare că nu e roua nopţii aceea care a umezit 
spicele ci sunt lacrimile grâului şi ale Bugeacului, care 
plâng după frumoasele, morile lor de vânt. 

Când au ars criminalii, morile de vânt, flăcările lor trebuie 
să fi fost ca flăcările oamenilor pe care îi arzi de vii. 

În noaptea aceea de cumplită crimă, sunt sigur că toate 
lanurile de grâu s-au zbuciumat aici ca o mare cu valurile 
de aur, frângându-şi spicele până la pământ, parcă ar fi 
bătut mătănii la poalele Cerului. 

Şi când au ars morile de vânt, Bugeacul trebuie să fi plâns 
cu hohote. 

ISMAIL, ŞIOCAMERĂDEEXECUŢIE. 

E întuneric beznă. Automobilul, cu care am parcurs 
aproape trei sute de kilometri pe drumuri printre ogoare, 
abia mai merge. Suntem plini de praf şi de noroi, până în 
vârful urechilor şi suntem obosiţi. Mă uit cu admiraţie la 
şofer - care e un S. I. B.- ist din Bucureşti şi nu-mi pot 
lămuri cum de mai are putere să conducă, după treizeci de 
ore de drum, acest camion căruia îi sună fiarele. Farurile 
sunt stricate. S-au spart pe drum. 

Avem norocul că şoseaua este albă, parcă ar fi de cretă şi 
drumul se distinge în noapte. Deoparte şi de alta a şoselei 
sunt pomi. Bănuiesc acuma că trecem printr-un sat. Se aud 
câinii lătrând în câte o curte. S-ar putea să fim chiar în 


Ismail. Dar deocamdată nu ştiam. Oprim un trecător care 
traversa drumul şi îl întreb: 

— Ce sat este acesta? 

— Ismail. 

În cazul acesta nu suntem într-un sat, ci într-un oraş. Am 
ajuns la destinaţie. În cursul drumului de la Cetatea Albă, 
îmi pierdusem de foarte multe ori nădejdea că voi mai 
ajunge la Ismail. 

Totuşi nimic nu ne face să credem ca am fi într-un oraş. 
Numai bulevardul acesta larg, cu pomii de o parte şi de 
alta, ne dă impresia de urbe. Acest bulevard ar putea totuşi 
să fie şi o şosea de ţară. Oare suntem, într-adevăr în Ismail? 

Toate sforţările noastre de a distinge ceva prin întuneric 
sunt zadarnice. 

Şi bulevardul acesta, cu pomi deoparte şi de alta, nu se 
mai sfârşeşte. După vreun sfert de ora, ne opreşte un 
sergent de strada: 

— Sunteţi maşină militară? 

— Militară, răspundem noi. 

— Puteţi circula, ne spune sergentul, după ce controlează 
cu o privire fugară, prin întuneric, interiorul maşinii. 

— Unde este Legiunea de Jandarmi, domnule sergent? 
Întrebă şoferul 

— Primul colt, la stânga. Veţi vedea santinelă la poartă. 

A m pornit. Când am ajuns la primul colt, am micşorat 
viteza pentru a vedea santinela, deşi nu speram să o putem 
zări prin întuneric. 

Totuşi am nimerit. Ofițerii şi soldaţii se culcaseră la 
legiunea de jandarmi, iar noi eram frânţi de foame. Cu 
multă trudă, am reuşit să găsim o jumătate de pâine rămasă 
de la masa de seară a soldaţilor şi câteva roşii pe care le-am 
mâncat pe nerăsuflate. 

Apă nu era, însă, nicăieri. A m bâjbâit prin câteva curţi să 
descoperim o cişmea, căci ne era ars gâtul de sete. Într-un 
târziu ne-am întors în curtea legiunii tot cum plecasem, ba 
poate mai însetoşaţi. A m găsit puţină apă sălcie şi caldă pe 


la bucătărie şi am băut-o împărţind-o şi gustând din ea ca 
din cine ştie ce licoare scumpă. 

De-aţi şti cum am fi voit, să ne spălăm puţin! Simţeam 
colbul gros şi aspru pe obraz. Picioarele ne erau umflate în 
cizme şi talpa era lipită de obială şi arsă. De ne-am fi putut 
scoate puţin cizmele ca să facem o baie la picioare! 

Dar asta nu era cu putinţă. Apa nu era suficientă nici 
măcar pentru a ne potoli setea. 

E drept ca Dunărea este aproape, dar cine are puterea 
fizică să se aventureze până la chei, pentru a face o baie la 
picioare şi a se spala? Noi abia ne putem ţine ochii deschişi 
de oboseală. 

Ne-am culcat în maşina şi am adormit imediat. 

A două zi dimineaţa, la ora trei, am fost în picioare. A m 
descoperit chiar lângă Legiunea de Jandarmi o cişmea cu 
apă rece şi limpede, unde ne-am spălat pe îndelete, 
aproape un ceas. Ne-am spălat îndelung şi măcar că nu 
luasem nimic în gura şi ne era foame, am băut apă multă 
din pumni, cu ciudă şi a răzbunare, că deşi cişmeaua era 
lângă noi, nu am descoperit-o în cursul nopţii, când ne era 
gâtul uscat de sete, ca iasca. Dar întunericul fusese de vină. 

Împrospătaţi, am pornit iar la drum. Eu am încălecat pe 
bicicletă şi am pornit să văd oraşul. Eram pentru prima 
oară la Ismail. Soarele răsărise şi arunca o lumina tare, 
fierbinte, peste acest oraş care nu seamănă cu niciunul din 
cele întâlnite până acum în Basarabia. Doar străzile sunt la 
fel cu cele de la Chişinău, de la Tighina şi de la Cetatea 
Albă. Străzi largi, foarte largi, cu verdeață înaltă, care 
împart oraşul în careuri, fiindcă sunt perpendiculare unele 
pe altele. 

Întâlnim totuşi, la margine şi străzi întortochiate, în stil 
oriental. Sunt de aproape o jumătate de ora pe ulițele 
Ismailului şi nu am întâlnit decât vreo câţiva oameni. Şi aici 
populaţia a fost plecată. Oamenii s-au refugiat de urgia 
bolşevicilor şi a evreilor, pe câmpuri şi prin livezi. 


Centrul oraşului este ars. Aşa cum sunt arse toate oraşele 
din care au fugit bolşevicii. Unde au fost clădirile 
instituţiilor, acum sunt mormane de cenuşă şi de moloz. 
Magazinele au fost jefuite şi prin uşile sparte şi ferestrele 
arse, se văd ligheane, mese rupte, rafturi sfărâmate şi tot 
soiul de lucruri distruse. 

Răsadurile de flori, grădina publică, străzile, sunt năpădite 
de bălării şi de iarba crescută la voia întâmplării. Nimeni nu 
s-a îngrijit aici, timp de un an, de frumuseţea acestui oraş. 
Pare că de la plecarea noastră a 118 

Ard malurile Nistrului românilor, nimeni în Ismail nu a mai 
măturat străzile şi nu a mai curăţat grădinile şi fâşiile de 
verdeață de pe marginea uliţelor. 

Lumina dimineţii, care se revarsă limpede şi curată ca 
argintul peste oraşul devastat, ars şi murdar, îl face şi mai 
trist. 

După o oră de mers, mă întorc la Legiunea de Jandarmi. 
Simt în gură un gust amar, pe care ţi-l dau totdeauna 
imaginile acestea de sălbăticie şi distrugere. Parcă mă dor 
ochii; cu ei am văzut în ultima vreme atâtea tablouri de 
dezolantă tristeţe! 

Pe drum fac bilanţul: hotelul Palace a fost ars; toate 
magazinele de pe strada principală au fost arse şi 
devastate; depozitele, marile depozite de cereale pe care 
nu le putuseră transporta de aici, bolşevicii le-au ars. 

A m văzut câteva vagoane de porumb scoase din flăcări! 
Ştiţi ce durere îţi lasă în suflet imaginea unui depozit de 
porumb ars? Care pictor va putea aduna pe pânza în culori 
cernite, dezolantul aspect al unui depozit de porumb şi 
cereale, scoase din flăcări pe jumătate arse? Fabrica de ulei 
şi morile au fost mistuite de focul pe care l-a pus mâna 
criminală. 

Dar de abia ajuns în curtea legiunii de jandarmi, aveam să 
aflu ştiri care să mă cutremure. 

Ismailul a fost, după, câte am aflat, un centru politic foarte 
important pentru bolşevici. Erau în acest orăşel câteva mii 


de funcţionari şi se făcuseră depozite considerabile de tot 
felul de provizii şi de muniții. În planul de invadare a 
României, pe care ruşii îl pregătiseră mai de multă vreme. 
Ismail era un punct important de unde aveau să pornească 
proviziile. Echipele de poliţişti bolşevici aveau aici o foarte 
vast ă activitate. 

Bineînţeles că într-un orăşel care devenise un centru 
important pentru bolşevici şi în care se pregăteau în taină 
atâtea planuri criminale, prezenţa românilor era, cât se 
poate de supărătoare. De aceea, s-a început o cruntă 
prigoană împotriva populaţiei de origine românească. 

Familii întregi erau arestate în fiecare noapte de agenţii 
poliţiei şi în special de faimoasa poliţie N.K.V D. 

La ora douăsprezece noaptea, sau după miezul nopţii, dar 
niciodată mai devreme, automobilul duba al N. K. V. D.-ului 
oprea în faţa unei porţi unde locuiau români. Tatăl, mama, 
copiii şi bătrânii trebuiau să fie îmbrăcaţi, cu bagajele 
făcute şi urcați în camionul dubă, într-un sfert de oră. 

După ce se urcau în automobil, nimeni nu mai ştia nimic 
despre ei. Poliţia spunea celor rămaşi că familiile ridicate de 
la domiciliile lor de N. K. V. D., sunt duse în Siberia, unde le 
merge foarte bine. 

Se întâmpla uneori, ca acei deportaţi în Siberia să scrie 
rudelor câte o scrisoare, în care le comunicau că sunt 
sănătoşi şi o duc foarte bine acolo. 

În chipul acesta a dispărut din oraşul Ismail, ca şi din 
celelalte oraşe şi sate basarabene, un număr considerabil 
de români. Populaţia Ismailului a fost 119 

Constantin Virgil Gheorghiu redusă la jumătate şi în locul 
ei au fost aduşi oamenii regimului bolşevic, în majoritate 
evrei. 

lată însă că deabia intraţi în oraş, jandarmii noştrii au 
făcut descoperiri senzaţionale. În cimitirul evreiesc au fost 
găsite, chiar în prima zi a intrării trupelor noastre în Ismail, 
29 de cadavre. 


Ele erau aruncate de mai multa vreme acolo în cimitir şi 
peste dânsele era presărată puţina ţărână, care camufla 
movila de trupuri omeneşti intrate în putrefacție. S-a 
stabilit că între cele 29 de cadavre, găsite în cimitirul 
evreiesc, nu este nici un evreu. 

Toţi cei asasinați acolo, erau creştini. 

Populaţia a venit şi a dat ajutor autorităţilor care au reuşit 
să identifice o parte din cadavre. 

Primul care a fost identificat era un român din Ismail, 
arestat într-o noapte de N.K.V. D. şi transportat în Siberia. 

Ce este mai de necrezut, e faptul că la două săptămâni 
după arestarea sa, familia primise de la el o carte poştală, 
în care spunea că e sănătos; a ajuns în Siberia şi o duce 
foarte bine. 

Adevărul este că această scrisoare a fost compusă, în 
beciurile N. K. V. D.-ului din Ismail. Înainte de a-l asasina, 
poliţiştii l-au pus pe arestat să scrie cartea poştală pe care i- 
au dictat-o ei. 

Când scrisoarea a fost terminată, ea a fost luată de unul 
dintre poliţişti, care a expediat-o, după două săptămâni, 
familiei celui care o scrisese. 

Arestatul a fost imediat luat de poliţiştii ucigaşi ai N. K.V. 
D. -ului şi coborât în pivniţă, unde a fost ucis, împreună cu 
alţi 28 de români, cărora li se luaseră la fel scrisori către 
familiile lor, în care spuneau că sunt în Siberia şi o duc 
foarte bine. 

Cadavrele, găurite de gloanţe, au fost transportate în 
cimitirul evreiesc, unde asasinii nici nu s-au ostenit să le 
îngroape, ci au aruncat numai puţină ţărână peste ele. 

lată care era destinaţia spre care porneau cei mai mulţi 
deportaţi din oraşele şi satele româneşti din Basarabia! 

Majoritatea arestaţilor erau însă ucişi dincolo de Nistru, în 
închisorile din Ucraina, unde erau camere spaţioase şi 
amenajate cu toate uneltele necesare pentru tortura şi de 
crima. 


Cu câteva săptămâni înainte de a începe războiul, 
bolşevicii, care ştiau ca în Ismail exista nişte catacombe 
vechi, s -au hotărât sa le transforme în închisoare şi au 
început lucrările în acest sens. 

Catacombele din oraşul Ismail sunt nişte galerii subterane, 
r ămase de pe timpul cetăţii Ismail. 

De atunci nu s-a ocupat aproape nimeni de ele şi populaţia 
uitase de existenta lor. 

lată însă că N. K. V D.-uls-a botărât să le utilizeze şi să le 
transforme în camere de tortură şi în închisori subterane, 
din care cel arestat nu trebuia sa mai iasă niciodată şi după 
ce murea nici nu mai era nevoie să mai fie înmormântat, 
fiindcă putrezea acolo. 

Fără să ştie nimeni. 

Înainte de a amenaja aceste galerii subterane în 
închisoare, bolşevicii s-au servit de ele aruncând într-însele 
cadavrele celor pe care îi asasina N. K. V. D.-ul. 

În timp ce mă aflam eu la Ismail, se făceau cercetări 
pentru scoaterea cadavrelor din aceste galerii. 

Dar şirul crimelor săvârşite de bolşevici era departe de a 
se sfârşi. 

Aflu, tot din izvor demn de crezare, de la autorităţile 
jandarmereşti care au anchetat cazul, că înainte de a fugi 
din oraş, bolşevicii au pus dinamită la închisoarea în care se 
aflau arestaţi câteva zeci de oameni, apoi i-au dat foc. 

Toţi cei arestaţi au murit în chinuri cumplite, arşi de vii. 

Ţipetele lor sfâşiau văzduhul. 

Totuşi, nimeni nu se putea apropia să le dea vreun ajutor şi 
să-i salveze, din pricina exploziilor puternice care se 
produceau în interiorul închisorii, în timpul incendiului. 

Agenţii poliţiei şi evreii din batalionul de distrugere, care 
aveau misiunea să ardă oraşul şi să distrugă totul, şedeau 
apoi la răspântiile străzilor, cu armele lor automate în mâini 
şi nu lăsau pe nimeni sa circule. 

Cine sunt acei care au murit arşi de vii, ca nişte torţe, în 
închisoarea din Ismail? 


Până acum nu se ştie. Din închisoare nu a mai rămas decât 
moloz ars, scrum şi cenuşă. Mirosul de cadavru ars se 
simţea însă departe. 

Şi existau apoi atâtea închisori în Ismail! Unde nici nu te 
aşteptai, acolo era o închisoare. 

Bolşevicii au transformat în închisori, de care ştiau 
aproape totdeauna numai ei, magaziile, pivnițele şi casele 
particulare. 

În timp ce ascultam poveştirea acestor orori mai 
nemaipomenite decât în timpurile Inchiziției, a venit o fetiţă 
de vreo cincisprezece ani, împreună cu mama ei. Deşi nu 
este reportericeşte, totuşi numele acestei fete nu îl vom 
scrie, din menajamentul pentru ea şi pentru familia ei 
batjocorită. 

Fetiţa era îmbrăcată cu o rochiţă albă, ieftină şi purta nişte 
pantofi de pânza: părea o fată foarte săracă. Mama era la 
fel de modest îmbrăcată. 

Adolescenta aceasta nu era frumoasă, dar avea nişte ochi 
albaştri şi curaţi ca de copil. Aceeaşi candoare o avea şi în 
vorbă. 

Povestea pe care ne-o narează mama ei este înfiorătoare şi 
ea zugrăveşte singură raiul bolşevic. Într-o seară, când fata 
se afla cu mama ei la masă, a apărut la poartă un N.K.V.D. 
ist cu banderolă roşie la şapcă. De 121 

Constantin Virgil Gheorghiu câte ori vedeai o şapcă din 
acestea cu banderolă roşie, te cuprindeau fiorii şi groaza. 
Aceasta era şapca poliţiştilor militari şi dacă aveai de-aface 
cu ei sau te căutau acasă, ştiai că nu este a bine şi că sau 
vei fi ucis sau vei pleca în Siberia, ceea ce însemna cam tot 
acelaşi lucru. Spaima celor două femei era şi de data asta 
justiflcată. 

Polițistul a scos din buzunar o hârtie: era un ordin de 
arestare pentru tânăra fată. 

Se putea cineva opune? Fata ştia că nu a săvârşit nici o 
faptă pentru care ar putea să fie băgată în puşcărie. Dar cei 


care erau arestaţi, nenumăraţii locuitori pe care îi 
ridicaseră poliţia, făcuseră ei vreun rau? 

Niciunul. Şi totuşi fuseseră arestaţi. 

Ca să fii arestat în Rusia bolşevică, nu era nevoie de 
motive. Ştia acest lucru şi fata şi mama sa, aşa că nici nu au 
mai cerut vreo explicaţie, fiindcă ar fi fost zadarnic. 

Fata, plângând, şi-a sărutat mama care plângea şi ea şi a 
plecat. N u ştiau dacă se vor mai vedea vreodată. 

Timp de două zile nu a ştiut nimeni unde a fost dusă 
tânăra şi care s-ar putea sa fie motivul arestării ei. Unii 
spuneau că ar fi fost prinsă făcând spionaj, alţii că ar fi 
încercat să treacă graniţa şi fel de fel de presupuneri se 
vânturau în mahala. 

A treia zi, fata a venit însă acasă. Avea ochii roşii de plâns 
şi ordinul de eliberare din închisoare iscălit de autorităţile 
competente. De ce fusese arestata? 

Pentru un motiv foarte simplu: unul dintre şefi obişnuia să 
petreacă două zile cu o fecioară şi atunci a dat ordin să fie 
arestată una din fetele frumoase din oraş şi adusă la el 
acasă. 

Subalternii s-au conformat. A u făcut ordinul de arestare 
pe numele acestei adolescente de 15 ani, au adus-o la şeful 
poliţiei acasă, iar el a ţinut-o două zile şi două nopți. Pe 
urma i-a dat drumul, dându-i şi bileţelul de ieşire din 
închisoare, pentru a fi legal! 

Dacă nu ar fi de faţă tânăra fată, cu ochii înroşiţi de plâns 
şi cu obrajii dogoriţi de ruşine, nu aş putea crede faptul 
acesta. 

Dar în cei două mii de kilometri pe care i-am parcurs în 
Basarabia şi Bucovina dezrobită, am mai întâlnit şi alte 
cazuri similare. 

Cât de cruntă şi de sălbatică a fost purtarea bolşevicilor, în 
acest an! 

Cum de a putut poporul basarabean să sufere atâta? Dar 
cum au putut suferi timp de 22 ani popoarele din U.R. S. 
S:2 


De abia a plecat aceasta fetiţă şi mama ei din curtea 
Legiunii de jandarmi şi plutonierul Tomita Gheorghe îmi 
spune: 

— Vrei să vezi camera de tortură şi de execuţie a N.KV. D- 
ului? Până în Ismail, deşi străbătusem toate oraşele 
basarabene şi bucovinene, nu 122 

Ard malurile Nistrului reuşisem să văd o cameră de 
tortură şi de execuţie. Toate erau distruse cu dinamita şi 
arse. 

lată, acum aproape de sfârşitul acestei călătorii, aveam să 
văd şi o cameră din acestea faimoase, pe care se sprijinea 
ordinea regimului bolşevic. 

Pe strada Bolgrad, în imediată vecinătate, se aflau casele 
unui comerciant unde îşi avusese unul din sedii, N.K V.D - 
u l din Ismail. 

Magazinele erau transformate în închisoare, iar camerele 
în birouri. Cum am intrat în casa, ne-a lovit un miros acru: 
era peste tot o murdărie de nedescris. Geamurile sparte, 
hârtiile aruncate pe jos şi arse, ciorapi murdari, lenjerie 
într-un hal groaznic de murdărie, şepci rupte, ziare, 
registre, fotografii şi călimări vărsate. (Trebuie să notăm că 
bolşevicii nu întrebuinţează deloc stilourile. E i scriu cu 
condeie şi cu cerneală violetă şi toate birourile lor sunt 
pătate de cerneală din aceasta ieftină. Chiar şi birourile 
celor mai importante instituţii. După ce trecem prin aceste 
camere de jalnică murdărie şi dezordine, din care se 
vedeau limpede condiţiile de igienă şi gradul de civilizaţie al 
celor care lucrau în ele, coborâm o scară nouă de ciment, în 
pivniţă. 

— Asta este intrarea în camera de execuţie. Îmi spune 
plutonierul care mă conducea. E o cameră construită 
recent. 

Pereţii erau umezi. Bâjbâiam prin întuneric. A m aprins 
lanterna şi am continuat coborârea. 

La capătul scărilor era o uşă de fier masiv, cu încuietori 
zdravene. 


Nu ştiu de ce simţeam un fior rece care îmi străbătea prin 
tot corpul. 

Era suficient sa cobori, aceste scări, pe lângă pereţii umezi 
şi prin întuneric şi te apuca groaza. 

E lesne de închipuit starea în care se aflau nefericiţii 
români arestaţi când coborau în camera de tortură şi de 
execuţie. 

Deşi sunt extrem de curios să văd această încăpere, dacă 
aş fi singur, aş renunţa imediat de a o mai vedea. Simt că 
mă doare capul la gândul că acolo au fost coborâţi şi 
împuşcaţi atâţia oameni de-ai noştri, atâţia români 
nevinovaţi, atâţia oameni. 

Dar acum nu mai pot să mă întorc. Mi-e ruşine să spun că 
nu am puterea sufletească de a vizita camera de execuţie. 
Aşa ca îmi continui drumul. 

Plutonierul de jandarmi apasă clanţa uşii şi împinge cu 
putere. Uşa se deschide scârţaind sinistru. Scrâşnetul ei 
face să ne treacă un fior prin şira spinării. 

Camera de execuţie este complet obscură. Nu vedem 
nimic înăuntru, totuşi în obraji ne loveşte un miros tăios şi 
un aer rece vine dinăuntru. 

Aprindem încă o lanterna şi coborâm cele trei scări de 
piatră, în camera în care bolşevicii omorau oameni. 

Pereţii sunt de o culoare cenuşie închisă şi sunt vopsiți cu 
ulei. 

— Sunt spaoiţi cu ulei ca să se poată spăla mai uşor de. 
Sânge, ne spune cineva dintre călăuze. 

Tăcem cu toţii. Călăuza continuă: 

— A m găsit şi un burete aici. Era probabil buretele cu 
care călăul spăla de sânge pereţii acesteia, după fiecare 
execuţie. 

Niciunul dintre noi nu deschide gura. Privim cu atenţie 
arhitectura camerei. Pe jos e ciment. U n ciment rece şi 
umed. 

În mijlocul camerei este un grătar care are legătură cu 
canalul. Prin el se scurge apa. 


— Incă nu am cercetat acest canal, ne spune plutonierul 
de jandarmi. 

Se poate ca bolşevicii să fi aruncat în canalul acesta şi 
cadavrele victimelor, întrucât nu s-au putut stabili ce au 
făcut cu ele, căci crematoriu nu există în Ismail. Dar asta nu 
este decât o presupunere. Rămâne de văzut dacă este aici o 
instalaţie specială de aruncat cadavre sau nu. 

Deocamdată nu anticipam, ne mulţumim să credem că 
prin grătar se scurgea în canal, apa cu care se spăla pe jos. 
Numai atât. 

În jurul pereţilor se află un şană adânc de vreo şapte 
centimetri. 

Şanţul acesta care e săpat de jur-împrejurul camerei, e 
făcut pentru a se scurge prin el apa de pe pereţi. 

Şi sângele celui executat tot pe aici se scurgea. 

În fundul camerei se afla un perete de scândur ă roşie în 
dosul acestui perete se afla un spatiu de vreo câţiva 
centimetri. U n spatiu gol, apoi urmează un perete de 
pământ. 

Cel condamnat la moarte era aşezat lângă peretele de 
scândură şi împuşcat. 

Glonţul trecea prin trupul victimei, apoi prin peretele 
acesta roşu de scândura pe care noi îl atingem acum cu 
mâinile, apoi se pierdea în peretele de pământ. 

Sângele care curgea din trupul executatului se scurgea 
prin şanţul de beton, pe lângă pereţi, în canal. Sângele care 
stropea pereţii era spălat cu buretele, ca şi sângele de pe 
Jos. 

Deasupra uşii, la intrare, se află un bec. Atunci când este 
aprins, el luminează numai peretele de scânduri şi fundul 
camerei. Scările şi uşa, adică locul unde şedea călăul, erau 
întunecate. 

Tot lângă uşă, în partea stânga, se află un robinet. 

În cazul când cel condamnat la moarte nu ar fi încetat din 
viaţă, din cauza glonţului şi ar fi trebuit să i se aplice câteva 


lovituri în cap cu patul armei, desigur că ucigaşul i le dădea 
şi apoi îşi spăla mâinile de sânge, la acest robinet. 

Probabil că această cameră servea şi de cameră de 
tortură. 

Aiciarestatul putea să fie chinuit în cele mai groaznice 
moduri, căci oricât de tare ar ţipat, strigătele lui s-ar fi 
pierdut în adâncul acestei pivnițe, fără ca să fie auzite de 
nimeni altcineva decât de călău. 

Cercetăm totul în această încăpere, cu emoție şi cu 
deamănuntul. 

Umezeala camerei de execuţie a N. KV. D.-ului ne pătrunde 
până la piele, odată cu fiorul groazei. 

Oare mai există în vreo ţară din lume astfel de camere de 
execuţie şi 5 5 7 de tortura? 

Nu cred. Acestea sunt numai specialităţile din raiu 
bolşevic. 

leşim din această cameră şi când ajungem la lumină, 
simţim o bucurie grozavă. 

Îmi iau rămas bun de la cei care mi-au arătat închisoarea 
cu câteva zeci de celule şi cu această cameră de execuţie a 
N. K. V. D.-ului, apoi pornesc spre port. Aştept un remorcher 
care pleacă spre Tulcea. Alături de mine, pe bancă, stă un 
preot tânăr care priveşte cu ochii trişti valurile argintii ale 
Dunării. Vrea să meargă şi dânsul tot la Tulcea. 

Începem să stăm de vorbă. Părintele, care se numese 
Vasile Bodnarenco, a rămas pe timpul ocupaţiei bolşevice la 
Ismail, îndurând aceeaşi prigoană, pe care au îndurat-o, ca 
nişte adevăraţi martiri, toţi preoţii pe care comuniştii i-au 
găsit în Basarabia. 

— E tare frumos oraşul dumneavoastră, îi spun eu 
părintelui Bodnarenco, privind malul verde al Dunării şi 
grădinile care coboară până la picioarele apei. 

— E frumos, într-adevăr, dar păgânii au voit să ni-lardă 
tot. Numai prin minune a scapăt Ismailul şi nu este astăzi 
transformat în cenuşă. 


Au fost minate toate clădirile importante ale oraşului. 
Minele erau îngropate în pământ, în faţa scărilor, sub uşi, 
erau aşezate în sobe, preţutindenea. 

Echipele speciale, însărcinate cu aruncarea în aer şi 
incendierea oraşului Ismail, lucrau cu o repeziciune 
uluitoare. 

Populaţia românească a aflat îngrozită că peste câteva ore 
oraşul va fi transformat într-un infern de flăcări, ca peste 
câteva ceasuri casele vor zbura în aer, iar tot oraşul va fi o 
vâlvătaie. 

Vestea s-a răspândit cu iuţeala gândului, de la ureche la 
ureche. 

Locuitorii au ieşit din case, neştiind ce să facă. 

Bolşevicii văzând că populaţia a prins de veste, au început 
să îndemne pe locuitori să le ajute la executarea sinistrului 
plan de distrugere. 

— Daţi foc tuturor caselor! Să nu găsească românii decât 
cenuşă, când vor veni! Spuneau ei. 

Poporul nu se putea împotrivi, căci toţi criminalii 
incendiatori erau înarmaţi cu puşti şi pistoale automate. 
Mitralierele erau instalate la toate colturile. 

Şi niciunul dintre cetăţeni nu putea spune nici un cuvânt 
de împotrivire. 

Toţi tăceau, înspăimântați şi neliniştiţi. 

Femeile şi copiii au început sa plângă şi să ţipe. 

În aceasta vreme, echipele de criminali îngropau mereu 
mine în fiecare colt, sub fiecare clădire. 

Incendiatorii îşi controlau, din când în când, ceasurile şi 
alergau grăbiţi, pe toate străzile. 

— La ce ora vor să dea foc? 

— Ce ne facem noi? 

Întrebările erau puse disperat, de toţi locuitorii. 

Bolşevicii spuneau că cine nu va părăsi oraşul în timp de o 
oră, va fi împuşcat. 

Toate acestea se petreceau cu o iuţeală de necrezut. 


Nu trecuse nici o jumătate de ora de când se auzise de 
vestea incendierii oraşului şi toţi cetăţenii erau pe strada, 
cu boarfele în spate. 

Inca nu răsărise soarele. 

Preotul Bodnerenco intrase în biserică pentru a face 
rugăciuni fierbinţi către Dumnezeu, ca să salveze oraşul şi 
populaţia creştină de urgia care se abate asupră-le. 

Atunci a intrat în biserica Cimitirul Mare, locuitorul Victor 
Borisov, un bărbat de vreo treizeci şi doi de ani. 

— Cucernicie părinte a spus el, vreau să mă spovedesc 
sfinţiei tale şi să-ţi cer sfatul: ce sa fac? Vreau să anunţ pe ai 
noştri că jidanii dau foc oraşului. Vreau să-i închin să ne 
scape de urgia care se abate asupra noastră. 

— Pai cum ai să-i poţi anunţa? A întrebat preotul. 

— Cu ajutorul lui Dumnezeu, părinte. Uite că acuşi au să 
vină să mineze şi biserica. Spun că nu vor să lase decât 
cenuşă şi pulbere; să nu mai rămână nimic din Ismail. Vor 
să ardă şi altarele. 

A urmat, acolo în biserica, la acea ora la care soarele nu 
răsărise încă, un scurt sfat de taină. Afară se auzeau 
strigătele disperate ale populaţiei care se pregătea sa fuga 
din oraş. 

După câteva minute, hotărârea era luată: 

— Eu trec Dunărea înot părinte şi îi anunţ pe ai noştri ca 
să vină fără întârziere. 

Trecerea Dunării înot, la armatele româneşti care se aflau 
pe malul celălalt, era extrem de periculoasă. 

Îndrăzneţul tânăr nu avea decât una la sută şansa că vă 
putea trece până pe malul celălalt, fără să fie zărit de 
bolşevicii care vor trage după el în apă şi îl vor împuşca. 

— Crezi tu că ai să poţi ajunge dincolo? L-a întrebat 
preotul. 

— Cu ajutorul lui Dumnezeu, părinte. 

Victor Borisov s-a aşezat în genunchi în faţa altarului şi a 
primit sfânta împărtăşanie, apoi a ieşit din biserica. S-a 


fofilat printre tufişurile de pe mal, apoi s-a aruncat în apa 
argintie a Dunării. 

Soarele tocmai răsărise. Razele lui se revărsau peste apele 
curate care şerpuiau domoale. 

O ploaie de gloanţe a tulburat însă apele argintate de 
soare. 

Detunăturile au sfâşiat văzduhurile şi au speriat păsările 
de baltă. 

Populaţia nu ştia ce se întâmplă. S-a produs panică în oraş. 

Gloanţele cădeau mereu în apele Dunării, urmărind pe 
înotător şi făcând să spumege apa, parcă fierbea în jurul lui. 

Dar nu l-a nimerit nici un plumb. 

Înotătorul a ajuns pe malul românesc şi s-a pierdut între 
tufişurile dese şi verzi. 

Panica produsa în oraş a fost mare, începuseră a trage şi 
cu mitralierele şi cu tunurile. 

Nici nu se ştia cine mai trage. 

În învălmăşeala produsă, câţiva oameni au răspândit în 
oraş zvonul că armatele româneşti au trecut Dunărea. 

Câţiva tineri au înălţat deasupra portului şi a altor case, pe 
furiş, drapele române şi germane. 

Incendiatorii, văzând tricolorul fluturând deasupra 
portului, au aruncat bidoanele cu gaz şi dinamita, începând 
să se retragă în fugă. 

Cetăţenii au început să-i atace pe incendiatori. 

S-a iscat atunci o luptă crâncenă. Criminalii nu aveau însă 
gust să lupte. Le era teama să nu cada prizonieri. De aceea 
căutau să se facă nevăzuţi cât mai repede. 

Unul dintre incendiatori a fost ucis în timp ce voia să 
aprindă fitilul unei mine. Cadavrul lui a rămas acolo, pe 
strada, câteva zile. Bineînţeles că şi acest incendiator, care 
avea pe cămaşă inițialele N. K. V. D., era tot evreu. 

E l avea în sac tot felul de explozibile şi era elegant 
îmbrăcat. 'Tot în cursul acelei zile, armatele noastre au 
cucerit oraşul, care a fost salvat de la distrugere numai 
datorită îndrăznelii cu care au acţionat cetăţenii. Căci dacă 


nu s-ar fi produs această învălmăşală şi bolşevicii ar fi fost 
lăsaţi să lucreze în tihnă, peste câteva ore Ismailul avea să 
fie aruncat în aer şi cuprins de văpăi. 

Aşa, în fuga lor, incendiatorii nu au avut timpul să aprindă 
decât o mică parte din minele puse. 

Poveştirea acestor fapte mă emoţionează. 

Mă uit la părintele Bodanarenco şi la Victor Borisov, care a 
venit şi el lângă noi. 

Încerc să le spun un cuvânt de lauda. Dar şi preotul şi 
tânărul Borisov se scuză: 

— Noi nu avem nici un merit. Numai lui Dumenzeu trebuie 
să-i mulţumim că ne-a ajutat să facem ce am făcut. 

Victor Borisov îmi arată o hârtie scrisă de comandantul 
unităţii româneşti, care se afla în dimineaţa aceea pe malul 
celălalt al Dunării. In câteva cuvinte simple, comandantul 
arăta cât de importante au fost pentru dânsul informaţiile 
date de Victor Borisov în dimineaţa aceea. Ele au ajutat 
mult la cucerirea oraşului Ismail. 

Înainte de a mă urca în remorcherul care oprise în port, 
un alt cetăţean care se afla cu copilul de mână îmi spuse: 

— Nici nu vă închipuiţi, domnule, cât am suferit. M a i ales 
căutau aceşti criminali să ne ia credinţa şi să facă din copiii 
noştri nişte păgâni. 

Copilul, care nu avea decât vreo treisprezece ani, îmi 
spune apoi că învăţătoarea evreica de la şcoala din Ismail, 
la care învăţa el, nu le spunea când intra în clasa buna ziua 
sau buna dimineaţa. 

— Dar ce vă spunea? Întreb eu curios. 

Copilaşul, care are un obraz foarte palid, îmi spune: 

— Când intra învăţătoarea în clasă noi trebuia să zicem în 
cor: 

— N u exista Dumnezeu. 

Învăţătoarea evreica răspundea: 

— Nici nu a existat vreodată. 

Noi trebuia să spunem: 


— Şi nici n-are să existe vreodată. Apoi ne aşezam fiecare 
la locurile noastre, în bănci şi începeam lecţiile. 

Aceasta era formula cutare se începeau cursurile, în 
fiecare zi. 

Aş vrea să mai stau. Dar vaporul era gata de plecare. 

Îmi urc bicicleta pe punte, apoi păşesc şi eu pe scară. 

Făcând acest pas sunt cuprins de un sentiment de durere, 
m ă despart de pământul Basarabiei! 

Călătoria începută în Nord se termina aici, cu acest ultim 
pas pe pământul de pe malul basarabean al Dunării, la 
Ismail. 

O, dar parcă mi s-au umezit ochii de lacrimi! 

De aţi şti cât mi-e de drag acest pământ, mai ales acum 
după ce i-am ascultat cu urechea, dar mai ales cu inima, 
toată jalea îndurată un an întreg! 

Zăbovesc mult, cu un picior pe punte şi cu altulpe p 
ământ. N u îmi vine să aa despart de ţărâna acestei 
Basarabii îndurerate, jefuite şi sângerate în cel mai crunt 
chip, timp de un an. 

Mă prefac, fără să mă observe nimeni, că îmi ridic de jos 
batista şi pun o mână de ţărână: 

E ţărâna sfinţită de atâtea lacrimi şi atâta sânge din 
pământul mănos şi fără seamăn de frumos al Basarabiei! 

Acum m-am urcat în vapor şi mă întreb: De ce i-a fost dat 
acestui pământ din care creşte atât de îmbelşugat pâinea, 
strugurii şi poamele, să strângă atâta jale şi atâta sânge, 
între brazdele lui? 

De ce le-a fost dat basarabenilor - acestor nesfârşit de 
buni „oameni de pâine şi nu haiduci", să sufere atât? 

Dar remorcherul nostru se desprinde de țărm. 

Scot batista alba din buzunar şi o flutur celor de pe mal. 

Apoi îmi şterg cu ea ochii. 

Şi iarăşi o flutur, nu numai, celor de pe mal, ci întregului 
pământ al Basarabiei. 


SFÂRŞIT