Dimitrie Bejan — Oranki Amintiri din captivitate

DIMITRIE BEJAN 


ORANKI Amintiri din captivitate 


DIMITRIE BEJAN 


ORANKI Amintiri din 
captivitate 


Dimitrie Bej an s-a născut la Hârlău în 26 octombrie 1909. 
A urmat cursurile Institutului Teologic „Veniamin Costache" 
din laşi şi ulterior cursurile Facultăţii de Istorie. Biografia 
sa comportă puţine evenimente în libertate: o călătorie de 
studiu la Ierusalim şi participarea în echipele de cercetare 
ale lui D. Gugşti. Hirotonisit preot în 1938, ia parte la 
campania de eliberare a Basarabiei. Cade prizonier la 
sovietici de unde reuşeşte să se reîntoarcă abia în 1948. 
Reîntors în ţară a urmat traseul martirajului românesc: 
Jilava, Aiud, Canal, deportarea în Bărăgan, din nou Aiud. 

In prezent se roagă pentru neputinţele fizice şi morale ale 
semenilor în Hârlăul natal. 

Experienţa sa tragică de viaţă, unică în felul ei, a fost 
aşternută pe hârtie în 3 volume-manuscris: Oranki - 
Amintiri din captivitate în care sunt relatate suferinţele 
trăite în lagărele din U.R.S.S. (1942-1948), Viforniţa cea 
mare care este o mărturie-document despre perioada 
1949-1956, şi care a însemnat pentru preotul Bej an 
calvarul din temniţele româneşti, în sfârşit, Satul blestemat 
aminteşte despre anii deportării în Bărăgan. Ultimele două 
volume sunt în curs de apariţie. 

Preotul D. Bejan a mai scris câteva episoade despre 
Basarabia anilor 1930-1935 reunite în volumul Hotarul cu 
cetăţi, apărut în 1995. 

Cu un Cuvânt înainte de Gabriel Ţepelea 


2 


CUPRINS 


Cuvânt înainte 3 

NOTĂ care lămureşte ceea ce pare nelămurit 6 

ÎN LUNGUL ANILOR CARE AU TRECUT 7 

ORANKI 8 

MĂNĂSTÂRCA 10 

KARAGANDA 12 

VINE RUSUL CU ARLUS-UL 16 

CINE A CÂŞTIGAT RĂZBOIUL? 18 

DREPTURILE NOASTRE SFINTE 21 

CULESUL CARTOFILOR 25 

CARAVANELE CU FILDEŞ 29 

JOCURI DE CĂRŢI 32 

SCRISORI DIN ŢARĂ 35 

AL 8-LEA SINOD ECUMENIC 37 

SPAŢIU VITAL 43 

ŞI PE SCAUNUL AL ŞASELEA N-AU ŞEZUT 47 

MINUNEA CU PEŞTII 50 

DIN CERURI SE SLOBOADE PLOAIE 54 

ŞI VODĂ CANTEMIR A FOST PE AICI 57 

ALEGERI ŞI REFLEXE 62 

CÂND L-AM BOTEZAT PE MISA 67 

SĂ TRAGĂ ARTILERIA! 74 

DESPRE PLANIFICARE ŞI ALTE NECAZURI 
MUNCITOREŞII 75 

FOAMEA STRIGĂ LA DRUMUL MARE 82 

COLHOZUL IAGODA ŞI FERICIREA OPINCII... 86 

VINE TEATRU-N SAT LA NOI 96 

DE VORBĂ CU VOLODEA DESPRE DREPTATE ŞI SATUL 
LUI 100 

CE-A VĂZUT DOCTORUL VASILIEV ÎN 

EUROPA 105 

SPORT 110 

CONCURENŢA ARTISTICĂ 114 

CEI CARE AU MURIT 118 


EVADĂRI 121 

ARTĂ 126 

FLORILE DALBE CU TRISTEŢILE LOR 131 
GOLODOVCA 132 

DI PLOMAŢII SPANIOLI 137 

EU ŞI MOSCOVA 146 

MĂ-NTORC LA VATRA PĂRINTEASCĂ 153 


Cuvânt înainte 

L-am cunoscut pe Dimitrie Bejan, autorul acestor 
dramatice reconstituiri memorialistice din perioada 
prizonieratului în URSS (1942-1948), la Jilava, în celula 24. 
Fra pe la sfârşitul anului 1949. Eliberat din prizonierat 
unde s-a dovedit „necooperant" cu Ana Pauker şi cei ce 
făceau înrolări pentru Divizia „ Tudor Vladimirescu", 
participant la o serie de acţiuni de demnitate, şi chiar la 
inițierea unor greve, preotul militar Dimitrie Bejan a fost 
eliberat din URSS cu recomandarea de a fi supravegheat şi 
reeducat în țară. Și iată-1 în faţa unei noi încercări. La trei 
luni după ce şi-a revăzut patria şi familia, acest slujitor al 
altarului mic de stat, mare la suflet, a făcut cunoştinţă cu 
universul concentraţionar românesc. Cu un stagiu de peste 
6 ani în patria-mamă a sistemului, D. Bejan era înarmat cu 
cunoştinţe de supravieţuire, de repliere lăuntrică şi 
credinţă. Se prăbuşea cu spume la gură unul ce avea atac 
de epilepsie, părintele Bejan îi examina privirea, îl culegea 
de pe jos, îl îngrijea. Iar cel în cauză nu era altul decât Iosif 
Jumanca, semnatar al actului Unirii de la 1 Decembrie 
1918, din partea social-democraţilor. Se frământa un 
proaspăt căsătorit ajuns la gherilă cu întrebări privind 
viitorul căsniciei sale, părintele imbina învăţătura scripturii 
cu înţelepciunea românească, turna balsam peste rana 
întrebărilor. Căci într-o instituţie ce-şi desfăşura activitatea 
sub deviza: „ voi n-aveţi aici decât un singur drept, acela de 
a muri", în care tronau ciomagul şi teroarea, deţinuţii se 
hrăneau, se susțineau prin cuvânt. Cuvântul înţelept, 
cuvântul izvorât din încercări nebănuite. 


I-am păstrat deci un loc de stimă în amintirile mele 
acestui duhovnic exemplar deşi convieţuirea noastră la 
Jilava n-a durat decât câteva luni. Prin 1965 am aflat de la o 
cunoştinţă comună că e în viaţă, că oficiază ca preot mai 
mult tolerat decât acceptat, undeva în Moldova. Dar oare 
se putea altfel când preotul Bejan refuza orice tranzacţie?! 


M-am bucurat şi i-am transmis salutul meu. Viaţa de unul 
singur, dedicată credinţei şi dragostei pentru aproapele i- 
au creat aureola unui personaj legendar, tămăduitor prin 
post şi rugăciune. Au apărut despre el chiar şi unele 
relatări în ziare, după revoluţie. Și într-o zi a anului 1994 

un cercetător matematician mi-a făcut surpriza de a-mi 
transmite patru manuscrise ale preotului. Le-am parcurs cu 
interes şi am constatat cu bucurie că mă aflam nu doar în 
faţa unui om de o deosebită mărime umană ci şi în faţa unui 
condeier din stirpea naratorilor moldoveni. 


Paginile citite mi-au amintit date din pătimirea - 
necunoscută pentru cei din ţară - a prizonierilor români, 
germani, italieni, spanioli, unguri prezentată nouă în celula 
24 de la Jilava. Toate cutremurătoare. Dar una e să auzi O 
întâmplare dramatică în puşcărie gol, flămând şi alta să o 
parcurgi înveşmântată în slove, acasă. Un scriitor, fost 
deținut, imi spunea după eliberare: nu mai pot scrie. De 4 


câte ori mă aşez la masa de scris, am impresia că e cineva 
în spatele meu care-mi urmăreşte flecare cuvânt şi 
capitulez. Ei bine, D. Bejan n-a capitulat în faţa virtualului 
cenzor, şi-a durat amintirile deschis ca o confesiune în faţa 
posterității şi a reuşit. 


Cartea cuprinde 36 de episoade despre viaţa 
inimaginabilă a prizonierilor români din lagărele de la 
Oranki, Nagoda, Karaganda (aproape de China), Astrahan, 
Kiev, Moscova, Sverdlovsk (Urali), Arhanghelsk (lângă 
Marea Albă). Sunt mărturii-document aşternute pe hârtie, 
cu mari riscuri, în perioada deportării pe Bărăgan. Un om 
îmi aminteşte de condițiile limită trăite începând din prima 
fază a prizonieratului când mortalitatea era de 60% printre 
ofițeri şi 80% printre ostaşi. Se stingeau pe capete cei ce 
nu puteau rezista la foame, sete, frig, tifos exantematic, 
dizenterie şi muncă neomenească, în 1943, la Astrahan, pe 
Volga - îşi aminteşte D. Bejan - într-un lagăr la marginea 
oraşului, pe un frig de crăpau pietrele „păduchii bolnavi se 
plimbau pe piepturile noastre" "mureau oameni şi nimeni 
nu se interesa de cel ce-a murit. Ba, să nu uit, cel mai 
adesea mortul era ţinut ca viu la control, încă două-trei zile 
şi chiar mai mult "pentru ca vecinii să primească în locul lui 
porțiile de mâncare (...) „Iarna era grea, aspră, geroasă şi 
pământul nu putea fi săpat cu târnăcoape, cu lomuri; la 
toate încercările noastre nu reuşeam decât să aşchiem 
pământul. Morţii erau mulți, pământul îngheţat şi atunci 
stăpânirea a dat ordin sanitarilor să facă stive din morţii 
goi, buboşi, hidoşi la înfăţişare, fără nume, fără număr. Sub 
ger au înghețat toacă, s-au mumificat. Toată ziua trecem pe 
lângă stivele de morţi. Noaptea când bătea vântul prin 
schelete sau când luna gălbuie păta maldărele de stârvuri, 
te cutremurai; era ca-n proorocirile lui Ezechil, teribilă 
imagine de apocalips!" (...) „Şi-am numărat noi atunci 
nouăsprezece mii trei sute doisprezece morți din toate 
părțile Europei". (...). 


„Și la fel s-au petrecut lucrurile şi în celelalte lagăre ca şi 
în timpul nesfârşitelor marşuri însoțite de cârduri de corbi". 
(..)„ Ceea ce mi-a amintit el (un prieten căzut prizonier în 
19421a Cotul Donului n.n.) Este întocmai cu ceea ce eu 
singur am văzut şi ne-am cutremurat. Soldaţi care tâiau 
pulpe sau fese de morți, le frigeau şi apoi le comercializau; 
alţii amestecau cine ştie ce coajă de pâine primită ca hrană 
de la ruşi cu excremente omeneşti, o coceau din nou şi O 
vindeau flămânzilor. La focurile improvizate în ţarcuri, 
seara, oamenii îşi frigeau centurile sau tălpile de la 
bocanci, le mâncau scorojite şi a doua zi mureau. Coloana 
de prizonieri pleca în zori, mai departe, pe jos, către Urali". 


întregul capitol intitulat „ Cei ce-au murit" se constituie 
într-o zguduitoare mărturie scrisă direct sub dicteul 
amintirilor fără artificii. Ele vorbesc în acelaşi timp despre 
decăderea omului sovietic produs al ideologiei marxist- 
leniniste ce execută orbeşte ordine, ori se complace în 
nepăsare, în contrast cu victimele ce înfruntă gerurile 
ruseşti animate de firul credinţei şi al patriotismului, 
străduindu-se să-şipăstreze zestrea de umanitate şi 
demnitate. 


Dar nu toate episoadele sunt axate pe relatări 
apocaliptice, în secvenţa „Când l-am botezat pe Misa" 
registrul e diferit, în lagărul de la MANASTARCA pe un 5 


ger de -56 grade părintele e chemat să oficieze o slujbă la 
căpătâiul unui copil bolnav. Părinţii, ofiţeri sovietici (mama 
Chiar ofiţer politic) din conducerea lagărului erau 
cutremurați la gândul că Misa al lor va părăsi această lume 
fără a primi taina botezului. Cu precauții infinite, bruscări 
de formă, părintele este introdus în locuinţa ofițerilor. Cei 
doi riscă, riscă şi părintele. După oficierea botezului, 
părinții lui Misa şi părintele se ospătează cu vin de Cotnari 
şi discută despre România pe care soțul o cunoştea. Mai 
târziu, pe când părintele Bejan lucra pe şantier, e chemat la 
ofițerul Ivanov spre a-i aduce la cunoştinţă că Misa s-a 
vindecat iar cei doi soți işi vor îndeplini visul de a pleca în 
misiune spre România - Aceeaşi obsedantă descriere a 
frigului şi în acest episod. „Jădurea e vânătă şi de frig 
trosnesc copacii. Pe şira spinării parcă te unge cineva cu 
spirt alb... Când se deschide uşa bordeiului frigul năvăleşte 
aburind de nu se vede om cu om si preface imediat 
picăturile fine din respiraţia noastră în chiciură'". 

Un alt tip de credincios rus prezentat în această carte este 
Volodea. Acesta, un tânăr agronom dintr-un sat situat la 
300 km de Moscova îi prezintă prizonierului român 
efervescenţa creştinească din comuna sa natală. Aici 
sătenii au adunat bani pentru a-şi construi o biserică, 
angajează preoţi ambulanți, aduc anafura de Paşti de la 
Moscova, în această acţiune este angajat plenar tatăl lui 
Volodea care pleacă în fiecare an din timp la Moscova spre 
a aduce anafura pentru tot satul. Uneori satul îl aşteaptă pe 
cel plecat noaptea întreagă... 


Episodul despre „Diplomaţii spanioli" aduce nu numai O 
informaţie inedită despre soarta comuniştilor spanioli 
refugiați în Franţa după biruinţa lui Franco, şi de aici 
transferați în Germania şi Rusia, ci, şi o prezentare 
gradată, axată pe un dialog viu, colorat, în bordeiele din 
URSS unde ei sunt cazaţi - bărbaţi, femei şi copii - alături 
de prizonieri, foştii partizani ai lui Dolores Ibaruri se arată 


la început mândri, nedispuşi să comunice cu prizonierii 
spanioli din „J)ivizia albastră" şi nici cu „fasciştii” români 
ori germani, încet, încet gheaţa se topeşte între aceşti 
dezmoşteniţi îmbrăcaţi ca pentru o altă climă. Românii le 
confecționează încălțăminte pentru copii etc. Se poate 
spune că omenia învinge închistarea în tagme a 
„diplomaţilor' cărora nu le vine să creadă că ei, luptătorii 
pentru biruinţa comunismului, pot avea o soartă identică cu 
cei ce luptaseră împotriva paradisului roşu. Secvența e o 
ilustrare a automatismelor dictaturii suspicioasă faţă de tot 
ce vine de peste graniță. 


In sfârşit „ Golodovca " e ultimul episod asupra căruia ne 
vom opri. într-o zi, în anul 1946, prizonierii desțeleneau 
poienile de la Şoniha - câteva sute de hectare. Prizonierii 
au încercat să se revolte, să nu mai iasă la lucru dar 
solidaritatea nu a funcţionat. Au încercat şi în 1947 cu 
aceleaşi rezultate. Văzând că au trecut 4 ani de la 
armistițiu şi un an de la semnarea tratatului de la Paris, 
prizonierii îl întrebau pe ofițerul politic de ce nu le dă 
drumul la vetrele lor. Răspunsul era acelaşi: „țara voastră 
nu vă vrea“, „schimbaţi-vă ideile, fiți alături de noi şi vă 
vom trimite în ţară ". In februarie 1948, prizonierii români 
semnează, unul câte unul, declaraţia: „Din acest minut 
intru în greva foamei până ce autoritatea sovietică îmi va 
răspunde în scris care este data până la care 6 


vom fi repatriați noi, românii". Declaraţii similare fac şi 
românii din alte bordeie. Intră în grevă şi bolnavii din 
spital. Urmează 10 zile grele de foame, de presiuni. 
Hotărârea şi rezistenţa românilor uimesc. „Nemţii şi 
ungurii trec în vârful picioarelor pe lângă bordeiele 
noastre. Le-am făcut o chemare pentru o acţiune comună. 
S-au temut. lar noi, leşinaţi, rezistăm" (...) „După 10 zile 
însoțit de toată „rusăraia" generalul Vladimirov intră în 
bordeie. Lasă o hârtie ştampilată conţinând răspunsul de la 
Moscova. Greva reuşise: „Prizonierii români vor fi 
repatriați până la 1 iulie 1948". 


Dar ajunşi în Tara mult visată reîncepe ancheta: „Ai făcut 
golodovca? Făcut". Şi în curând vor urma încercările din 
temniţele româneşti. 


Cartea părintelui D. Bejan care are la ora când scriu 
aceste rânduri 86 de ani s-a născut din durere şi a fost 
trimisă spre semeni drept mărturie. Mărturia despre o 
lume guvernată de stereotipuri ideologice, de interese 
imperialiste cu un total dispreț faţă de oameni şi omenie. 
Când dintre cioloveci se înalţă vreunul spre credinţă, spre 
căutarea unor zări lâuntrice, naratorul notează cu emoție 
excepția. 


Leit-motivul cărţii îl constituie gerul, foamea, 
automatismele stărşiei. Cei ce-au rezistat nu sunt 
prezentaţi ditirambic drept eroi. Sunt cei care purtau în 
suflet pe Dumnezeu, un colț de ţară de lângă Carpați, cei 
care au reuşit să învingă în ei zi de zi, ceas de ceas ispita 
alegerii între calea dreaptă şi compromis, în fond se 
cunoşteau acolo rezultatele alegerilor falsificate în 1946, se 
ştia că România e condusă de procomunişti. Şi totuşi 
prizonierii aceştia preferă să se supună la munci grele, să 
zgârie pământul îngheţat cu hârleţul în loc de plug, să care 


greutăți, să măture prin oraşe, dar să-şipăstreze 
demnitatea. 


O carte document scrisă cu îndemânare şi onestitate. Din 
suferințele acestor prizonieri de ridică impunătoare 
încrederea în elitele morale ale acestui popor. Şi, doamne, 
câtă nevoie avem de asemenea exemple! 


Și mă gândesc ce mină ar constitui această carte pentru 
un regizor inspirat. 


Gabriel Ţepelea 


NOTĂ care lămureşte ceea ce pare nelămurit 

Aceste amintiri au fost notate aici, în 1975, pentru a nu se 
uita întâmplări şi greutăţi. După 25 de ani faptele pot fi 
privite şi sub alt aspect, ca ceva ce aparţine de barbaria 
acelor timpuri grele - şi nu puteau să fie altfel - conform 
epocii, locurilor şi mentalităților vremii. 

Pe cât se pare, societatea a evoluat către trăirea moralei 
creştine, dar fără Hristos. Omul a devenit, şi se chinuie să 
devină din ce în ce mai bun, în timpul diferitelor orânduiri şi 
forme de guvernământ - burghezie, democraţie, dictaturi 7 


de dreapta sau de stânga - conducătorii popoarelor se 
concurează în a face viaţa mai roză populațiilor în 
subordine. Marea parte a populațiilor are numai de câştigat 
de pe urma concurenţei paşnice dintre cele trei ideologii: 
de clasă, de masă şi de rasă. 

Şi „legea dragostei', care este proprie creştinismului 
numai, a devenit bun comun - universală - chiar şi pentru 
cei ce cultivau ura (de clasă, de masă şi de rasă). Astfel, 
Hristos, renegat, câştigă orizontul şi în adâncime. Doar Ela 
spus că „nici porţile iadului nu vor birui iubirea... " 

Numai iubirea este mijlocul suveran pentru nivelarea 
asperităţilor, iar omul viitorului se va umaniza în respectul 
şi dragostea faţă de aproapele mai necăjit. Dumnezeu, 
„Bătrânul', noţiunea creatoare, râde în barbă de străduinţa 
căutătoare a neînsemnatului „microb" care este omul de pe 
Terra - un fir de nisip zburător între cele aproximativ zece 
miliarde de corpuri cereşti ale galaxiei noastre. 

Dar dincolo de acesta galaxie? Ce-i? 

Alte galaxii - alte miliarde de nisipuri prinse-n ordinea 
prestabilită de „Bătrân'. 

După acestea vine antimateria. 

Pe urmă, tot Universul, văzut ca o sferă. Apoi, dincolo, 
lumea raţiunilor, a spiritelor. Şi mai departe? Ce-i? 

Zâmbetul îngăduitor şi dragostea „Bătrânului" pentru 
supravegherea şi perfecţionarea „lumilor văzute şi a celor 
nevăzute". Mai presus de „lumi' stă dragostea. 


Ordinea întâmplărilor scrise aici şi trăite între 1942-1948 
nu are prea mare importanţă. Totuşi, pe cât s-a putut, am 
respectat ordinea lor cronologică, şi asta numai pentru a 
intra în ordinea cosmologică. 


DimitrieBejan 
1 mai 1975 


8 


1 


ÎN LUNGUL ANILOR CARE AU TRECUT 

E toamnă târzie şi urâtă. Din ceţuri curg reci picături de 
ploaie. Noaptea stă, apăsătoare, peste Bărăganul pustiit. 

Dincolo de ceţuri, alţi oameni stau, la fel ca şi mine, tăcuţi 
şi abătuţi, cu gândul la primăvara care va trebui să vină şi 
să alunge ceţurile către nord. 

Peste zi, încălţat cu cizme mari de cauciuc, înotasem prin 
noroaie, până la Dunăre. Bătea un vânt aspru dinspre 
răsărit şi valurile mâloase loveau, cu vuiet lung, în maluri. 
Sălciile desfrunzite se frământau, iar pe sus, dădeau 
chemări cârdurile de gâşte sălbatice, mânate din urmă de 
biciul iernii. Dincolo de ape, răsărit ca din ape, dealul de 
stâncă fumurie de la Hârşova. In spatele meu, peste dig, 
clopotniţa de la Giurgeni. Spre nord, satul depărtărilor - cu 
casele uniforme, dărăpănate, acoperite cu stuf, fără copaci, 
fără viaţă, în depărtări, peste câmpul fără margini, fumul 
amăgirilor... 

Iar vântul bate cumplit, ca-n Siberia. 


E frig la mine-n casă. Lampa clipeşte nestatornic. Noaptea 
e târzie şi prietenii mei stau tăcuţi în cocioabele lor... 

îmi răsar vii în amintire oameni şi locuri prin care am 
trecut. Stăruie în mine, ca o bolnavă aducere aminte, zilele 
robiei din '[ara-Răsăritului; lagăre, bordeie, trudă de rob şi, 
mereu treze, speranţele unor zile de aşezare. Estompat, în 
depărtări, războiul pierdut. 

Mai aproape de orele prezente, cuştile de beton şi fier de 
la Interne. Jilava, cu marile încercări. Aiudul şi Gherla unde 
satana cerne sufletele prin sită mongolă. Canalul, pecetluit 
până la A Doua Venire, cu miile de cruci ale celor răstigniţi 
şi minele de plumb de la Baia-Sprie, Cavnic şi Valea 
Nistrului. 


Atâţia oameni care au fost şi au trecut dincolo, ducând cu 
ei durerile noastre. Peste tot locul cazne şi încercări. 

Dar noi trăim şi ducem, în sufletele noastre, mirul de pe 
frunţile celor ce au murit. Inimile lor bat în inimile noastre 
şi visurile lor de biruinţă sunt visurile noastre pentru ziua 
de mâine. 


Afară plouă mărunt, picuri storşi din ceaţă. Deschid Cartea 
şi citesc, mereu nou, cuvântul Galileanului: „Veţi auzi de 
războaie şi veşti de războaie; vedeţi, să nu vă înspăimântați, 
căci toate aceste lucruri trebuie să se întâmple. Un neam se 
va scula împotriva altui neam şi o împărăție împotriva altei 
împărăţii; şi, pe 9 


alocuri, vor fi cutremure de pământ, foamete şi boli. Dar 
toate aceste lucruri nu vor fi decât începutul durerilor. 
Atunci vă vor da să fiţi chinuiţi şi vă vor omori şi veţi fi urâţi 
de toţi păgânii; pentru numele meu. 

„„„ Se vor scula mulţi profeţi mincinoşi şi vor înşela pe 
mulţi. lar din pricina înmulţirii fărădelegii, iubirea celor mai 
mulţi se va răci; dar cine va răbda până la sfârşit, acela va fi 
mântuit.' 

Pe altă filă, silabisesc, şoptit, ca pentru duhuri 

„Cunosc necazurile tale şi sărăcia ta (dar eşti bogat); ştiu 
şi batjocurile din partea păgânilor, care nu sunt altceva 
decât o sinagogă a satanei. Nu te teme nicidecum de ceea 
ce ai de suferit. lată că satana are să arunce în temniţă pe 
unii din voi, ca să vă încerce... 

„„. Cel ce va birui, va fi îmbrăcat în haine albe. Nu-i voi 
şterge, nicidecum, numele lui înaintea Tatălui meu şi 
înaintea îngerilor Lui... 

„„„ Fii, deci, credincios până la moarte şi-ţi voi da cununa 
vieţii". 

Umbrele celor ce au trăit alături de mine caută în Carte 
legea care le-a luminat viaţa şi temeiurile luptei şi morţii lor. 

„Procură nouă vă dau vouă: să vă iubiţi unii pe alţii. Dar, în 
lume, nimeni nu dovedeşte mai mare dragoste, decât acela 
care-şi sacrifică propria lui viaţă pentru salvarea aproapelui 
său. ... îndrăzniţi deci, Eu am biruit lumea". 

Târziu, pecetluiesc Cartea cu un sărut smerit şi privesc în 
păcura nopţii de afară, înţeleg că noaptea care stăruie încă 
va trece şi lumina ce va să vină va spăla păcate şi va 
tămădui răni deschise. 


In amintire stăruie, rezemată de păduri, mănăstirea de la 
Oranki, de pe Volga de sus. Pe turlele văduvite de cruci au 
încolţit şi prins rădăcini mesteceni argintii. 

In locul lor, când va veni Lumina, se va înălța iarăşi, până 
la cer, semnul Biruitorului morţii. 


Intre zidurile crenelate, acolo, au fost auzite vaietele 
prinşilor de război iar foamea, frigul şi suferinţele au 
umplut cimitirul din poiana morii. 

In unele zile, rare, răsărea soarele şi pentru noi; pe feţele 
noastre palide flutura o lumină nepământeană. Dar orele 
acestea erau sărbătoare şi însemnau popasuri, când bei apă 
limpede şi-ţi tragi sufletul. 

Apoi pădurile vuiau iarăşi, ca mările răzvrătite. Zăpezile se 
aşezau ca nişte ziduri de cetate şi lagărul trăia ceasuri de 
moarte. Iernile erau fără sfârşit... 

10 


2 ORANKI 

De la gara Şoniha, intri în pădure pe un drum făcut de 
Dumnezeu în a cincea zi a creaţiei, şi către seară, după 
zece kilometri, ieşi într-o poiană largă, străjuită la stânga de 
pădure de stejari şi pe celelalte margini, în semicerc, 
brădet şi mestecăniş. In mijlocul poienii, pe vârful unui deal 
alungit, se află mănăstirea Oranki, astăzi lagărul central 
pentru ofiţerii captivi. 

Până la Oranki (Nijni-Novgorod) sunt 60 de kilometri, iar 
în linie dreaptă, de aici până la Volga, sunt 30 de kilometri, 
în împrejurimi, prin poienile de taiga, se găsesc puncte 
locuite, sau mici şi necăjite cătune, cu casele de lemn. 
Privită de sus, din mănăstire, pădurea este neagră, fumurie, 
violetă în reflexele soarelui şi, undeva, la orizont, precum 
marea, taigaua se lipeşte de cer. 

Aşezarea mănăstirii este mică, pe o vatră de două-trei 
hectare, drept la creastă şi în dreapta ei s-a înjghebat, cu 
timpul, un sat de pădure. 

Departe, se ridică dreaptă, maiestuoasă, albă, în stil 
roman, biserica principală a mănăstirii, cu 5 turle văduvite 
de cruci şi de acoperişurile corpurilor de casă. In jur, ziduri 
de cetate dărâmate spre răsărit şi miazănoapte, apoi un 
şanţ adânc - ca o râpă - peste care treci pe un pod de piatră 
şi iată-te în faţa porţilor lagărului. Pe stâlpii porţilor văruiţi 
se văd încă urmele icoanelor; 6 pe un stâlp şi alte 6 pe 
celălalt. Dincolo de porţi, la dreapta, un parc mic de brădet 
şi flori, la stânga, o clădire joasă. Pe alee înainte, treci pe 
lângă un loc mai ridicat unde a fost clopotniţa, cu trei etaje, 
iar în faţă, deschisă, luminoasă, biserica mănăstirii, cu 
icoana Maicii Domnului abia vizibilă, în triunghiul de sub 
acoperiş. La dreapta şi la stânga mai multe clădiri cu două 
etaje încadrează biserica, în dreapta, cum treci de locul 
fostei clopotniţe, dărăpănată, scundă, se află biserica de 
iarnă. Peste clădiri, în fund, lângă zidul dărâmat, o casă 
mică, hexagonală, cu etaj. Lângă zidul dinspre nord au fost 
grajduri. 


Toate clădirile, inclusiv cele două biserici, au fost 
transformate după revoluţie în puşcărie şi mai apoi, cu 
războiul, au devenit lagăr de prizonieri. 

Toată zidăria este de cărămidă şi cărămizile sunt vopsite în 
alb. 

Mănăstirea Oranki este zidită şi pictată de meşteri 
apuseni. Stilul este cel al clădirilor de factură romană; cu o 
faţadă cu şase ferestre mari, luminoase şi cu alte ferestre în 
pereţii din dreapta şi din stânga, tot atât de mari, tot atât 
de luminoase. Altarul este clădit separat, numai parter, în 
semicerc, cu trei ferestre şi lipit de biserica propriu-zisă, de 
care este despărţit printr-o catapeteasmă de zid. 

Biserica are aceleaşi dimensiuni în lungime, lăţime şi 
înălţime - până la turle - formând un cub perfect de culoare 
albă. Patru turle la cele patru colţuri şi una centrală pe 
bolta naosului. Sus, pe locul unde a fost crucea, pe turla 
centrală, a crescut un mesteacăn. 

11 


în biserică este un depozit de alimente. Până unde s-a 
putut, s-a dat cu var peste icoane, întreaga pictură, de la 
boltă în jos, până la jumătatea înălţimii, s-a păstrat intactă. 
Mâna pictorului, venit din sud şi-a lăsat cu măiestrie 
amprenta luminozităţii albastrului cer mediteranean. Va fi 
plecat pictorul de pe aici... Cine ştie pentru ce motive... De 
la jumătate în jos, cât se mai vede astăzi, pictura e 
mohorâtă, cu sfinţi slăbănogi, cenuşii, ieşiţi din penelul unui 
pictor neiscusit. 

Cine trece pe la Oranki este atras mai ales de cele două 
icoane ale mediteraneanului. Cum intri, pe peretele de la 
intrare, mare, enormă, se află icoana Adormirea Maicii 
Domnului. Pe un divan oriental, Sfânta Fecioară se stinge 
încet, liniştită, cu un nimb ce se aşează în jurul capului, 
odată cu ultimele raze ale soarelui în apus. Pe faţa liniştită a 
Maicii Domnului stăruie ultimele raze ale apusului, în jurul 
patului, apostolii Domnului şi alţi creştini din comunitatea 
Ierusalimului, întreg tabloul degajă seninătate şi împăcare. 

In faţă, pe peretele catapetesmei, sus - unde, în bisericile 
noastre, stă Sfânta Cruce - se află icoana învierii, o 
capodoperă în acest gen: e momentul naşterii zilei, în zori, 
când ceţurile acoperă văile şi pădurile de măslini. lisus, în 
veşmânt alb-albastru, iese din mormântul deschis. Ca într- 
un zbor uşor, lisus pluteşte la doi metri de pământ, senin, 
transfigurat. Biruitorul morţii, cu steagul biruinţei în mâna 
stângă şi cu binecuvântarea lumilor în dreapta, lisus cel 
înviat, cu nimbul auriu, uşor schiţat, e proiectat pe munţi şi 
peste pădurile înverzite, în spate, spre răsărit, mijesc zorile, 
în vale, din ceaţă, se desprind femeile mironosiţe - mai mult 
nişte umbre. Pe plan secundar, jos, ostaşii de pază, căzuţi la 
pământ, îşi apără ochii de puternica lumină ce pleacă din 
mormânt şi de la cei doi îngeri, în stânga, estompate în 
fumuriu, trei cruci pe Golgota, în jurul lui lisus cel înviat din 
mormânt, parcă plecând din trupul transfigurat al 
Mântuitorului, o lumină ireală, diafană, suprapământeană. 


Iar ochii, ochii lui lisus, privesc adânc la tine şi peste tine, 
până la marginea pământului. 

Revoluţia i-a tras lui lisus un foc de armă drept în frunte. 

lisus a rămas ca mai înainte senin, transfigurat. „Eu am 
biruit lumea, împărțind binecuvântări, până la sfârşitul 
veacurilor"... 

Pe vremuri, aici veneau să se închine Domnului țarii 
Rusiei. Aici şi-a plecat genunchii, umilit, Leon Tolstoi şi, într- 
una din chilii, a scris romanul învierea. Pentru că 
Mănăstirea Oranki adăpostea între zidurile ei numai 
monahi, cărturari - de viţă nobilă. Aici se practicau artele şi 
literele, alături de exerciţiile mistice şi de strictă trăire a 
regulilor monahale. 

Aici, unde a pulsat viaţă creştină şi s-au spălat păcate, ne 
odihnim noi, acum, resturile învinse ale armatelor 
europene. 

Ştiu eu? încercăm să trăim în spiritualitate şi dacă 
condiţiile sunt aşa cum se văd, încercăm, în sfârşit, să-i dăm 
lui Dumnezeu ceea ce cu drept cuvânt i se cuvine. Şi timide 
încercări de artă minoră apar din inimile şi mâinile noastre. 

Canoanele călugăreşti? Canoanele le respectăm întocmai. 
Şi e bine aşa. 

12 


3 MĂNĂSTÂRCA 

Pe vremea când Oranki era mănăstire, şi nu lagăr - asta 
până la 1918, aici erau două schituri care ţineau de Oranki. 
Unul se afla la trei kilometri de mănăstire, spre nord, şi i se 
spunea chiar „Schitul'. După ce treci pădurea de stejari, 
pusă de mână călugărească - intri în brădet şi mestecăniş şi 
acolo, într-o poiană mică, se găsesc câteva case de zid cu 
etaje, iar la mijloc a fost o biserică, schitul. Aici se retrăgeau 
cei mai cuvioşi dintre călugări, trăind în totală singurătate 
şi în linişte desăvârşită, netulburaţi de vizite omeneşti, 
vieţuind în aspre posturi. 

Al doilea schit se afla la cinci kilometri de mănăstire, spre 
vest, într-o poiană şi mai mică, pe malul unui pârâu limpede 
şi se numea Mănăstârca (Mănăstioara). Din Mănăstârca n-a 
mai rămas nimic. După revoluţie bisericuţa şi chiliile au fost 
dărâmate şi din cărămidă s-au făcut, aici, câteva case. 

Acum, mănăstirea Oranki şi schitul au fost prefăcute în 
lagăre. La schit - la Oranki şi la Mănăstârca sunt prizonieri. 
Aici, la Mănăstârca, s-au tras şapte rânduri de sârmă 
ghimpată în jurul a zece hectare de teren. S-au clădit 12 
prepelece de lemn, iar în interior au lucrat deţinuţi politici 
ruşi - femei şi bărbaţi - şi alţi deportaţi, Săpând şi 
construind 37 de bordeie, câteva beciuri aşezate pe patru 
rânduri faţă în faţă, cu o alee centrală mai largă şi o alta ce 
merge paralel cu linia sârmelor, la opt metri în interior; 
porţi de cetate, iar în afara porţilor, patru bordeie pentru 
compania de pază şi alte clădiri de lemn, drept locuinţe 
pentru personalul din administraţie, în latura dinspre apus 
s-a defrişat pădurea pe 50 hectare şi acolo se cultivă 
zarzavaturi. Pădurea stă dreaptă, din toate părţile, ca o 
cetate. 

In vara lui 1944 au venit aici primele loturi de români. Pe 
urmă au apărut nemți şi unguri, italieni şi spanioli. 

într-un bordei mare era bucătăria şi sala de mese, într- 
altul lazaretul, apoi baia, brutăria, atelierele, în bordeiele 
tip locuiam noi. Fiecare bordei avea două intrări - cu şase 


trepte de lemn, patru geamuri, două sobe de cărămidă şi 
două rânduri de paturi suprapuse. Pe lângă pereţi, un 
coridor pentru circulaţie. La „opera" politicienilor ruşi, noi 
am adăugat bănci şi mese iar în faţa bordeielor am săpat 
ronduri de flori. 

Şi viaţa se scurgea monoton - ca în puşcărie - cu rare 
izbucniri, care plecau din te miri ce cauze. 

Aici la Mănăstirea, ca şi la Oranki - şi la fel în oricare lagăr 
de prizonieri -programul se rotea pe 24 ore, în felul 
următor: la 6 dimineaţa deşteptarea şi, peste o jumătate de 
oră, în serii de câte 500 de oameni, mergeam la sala de 
mese, pentru ceai. De la 8 la 4 p.m., muncă. Seara la 6, 
numărătoarea. La 11 noaptea suna clopotul de la poartă 
pentru stingere. 

13 


Medicul rus ne vizita în fiecare lună; dezbrăcaţi, ne trăgea 
de piele - şi ne cataloga pe grupe de lucru. Grupele 1 şi Il 
lucrau în afara lagărului, iar grupa III, la munci de interior. 
Mai era o grupă a marilor slăbănogi. Cei de la O.K.! erau 
atât de slăbiţi (distrofic, caşexie) încât erau scutiţi de orice 
muncă, în aşteptarea sfârşitului. 

1 O.K. - odihnă comandă. 

Muncile de afară, vara, erau la grădina de zarzavat, la 
colhozuri sau, mai cu seamă, la tăiat şi cărat lemne în 
pădure. larna, numai la pădure - tăiat şi cărăugşie - sau la 
desfundat drumurile. 

In interior, muncile mai uşoare şi un supliment de mâncare 
erau ţinute pentru comunarzi, în urma susţinutei 
propagande a comisariatului politic, au fost suficienţi 
români, la fel nemți, unguri etc. Care au acceptat 
comunizarea cu gândul de a ajunge mai repede acasă, sau 
pentru un blid de casa? în plus. 

2 fiertură de mei, tărâţe. 

La infirmerie lucrau medicii prizonieri, sub controlul 
medicilor ruşi, dar medicamentele au lipsit tot timpul. Era 
greu să te vindeci numai cu sfaturi medicale. Pentru 
dizenterie se prescria hipermanganat. Medicii lăsau mâinile 
în jos, a neputinţă. 

In schimb, clubul politic lucra, lucra intens, la destrămarea 
sufletească a naţiilor. Comisarul Cotler, agitatorul Terleţchi 
şi alţi agitatori aplicau pedepse şi încurajau ruperea 
rândurilor noastre. 

Şi-au reuşit cu românii şi cu celelalte naţii. Ne-au rupt în 
două. Aici, la Oranki şi Mănăstârca, încet, încet au fost 
adunaţi toţi ofiţerii români şi supuşi la grele încercări. Tot 
atacul furios al comisarilor politici viza pe români. 

Războiul era greu şi armele neegale. Dar marea 
majoritate a românilor a rămas tare, neclintită, chiar la 
scrâşnetele din măsele ale Anei Pauker. într-o seară, după 
un miting la Oranki, ne strigase cu vocea ei spartă, de 


beţivă: „Vom trece peste cadavrele voastre şi nu ne vom 
lăsa până ce nu ne vom face stăpâni în România". 

Sub ochii noştri s-au format unităţi voluntare şi deoarece 
n-au fost suficienţi ofiţeri comunarzi, au fost făcuţi ofiţeri, 
dintre soldaţi. Şi, cu Ana Pauker, aceştia s-au făcut stăpâni 
în Ţară. 

lar nouă, celor rămaşi credincioşi credințelor şi 
obiceiurilor strămoşeşti, ne-au fost puse pe umeri poveri şi 
munci, carcere şi bătăi, ca să ne-ndoaie. Cu sufletul la gură 
ne rugam lui Dumnezeu ca să ne ajute să le biruim. Ochii 
noştri scăpărau oţel; sufletele noastre au rămas mai de 
neclintit decât muntele. Şi dușmanul a dat înapoi, cu armele 
tocite. Ne-a lăsat în pace. Se lămurise cu cine avea de-a 
face. 

Munceam peste zi, cât ştiam noi că trebuie de făcut, iar 
seara, şi-n orele 14 


noastre de repaus, ne rugam lui Dumnezeu, ne ţineam 
sărbătorile noastre şi ne cultivam tradiţiile. Acceptaserăm 
chiar şi moartea. lar doina nu lipsea de pe buzele noastre, 
în zare, departe, şi sub pleoape, aproape, stătea Ţara 
Dunăreană, rotundă şi frumoasă ca un măr domnesc. 


Când am plecat de la Mănăstârca, în vara anului 1948 - 
erau acolo doar vreo 200 de nemți. Loturi după loturi, 
prizonierii plecaseră spre ţările europene. 

Bordeiele nu se vedeau de sub cucută şi, pe alocuri ploaia 
le dărâmase. 

Mă gândeam, cât amar a strâns în cinci ani de zile acest 
lagăr de pădure? Cine va putea aduna vreodată, ca-ntr-un 
potir al amărăciunilor, toată truda şi obida noastră? Cine? 

Peste păduri şi peste vârfuri trece vântul fluierând. 

Bordeiele s-au măcinat de vreme şi pe creasta putredă, de 
la comisariat, îşi cântă cântecul o cucuvea. 

La Mănăstârca a crescut pustiul. 

4 KARAGANDA 

Eram în lagărul 9 din Karaganda. La un pas de noi se 
ridică podişul Altai şi mai în rund, la dreapta, Himalaia, cu 
vârfurile permanent bătute de furtuni şi viscole. Pe şesul 
nisipos al Karagandei, pustiu şi iar pustiu. Ici-colo, pâlcuri 
de ierburi rare şi copaci chirciţi. Până la linia 
Transsiberianului câmp întins, dune de nisipuri şi nici un 
om. De cum răsărea soarele şi până la asfinţit vântul bătea 
ca turbat, ridicând nisipurile şi purtându-le în viscol. 
Noaptea se făcea linişte; natura încremenea şi vânturile 
stăteau. Numai sus pe Himalaia stăruiau viscolele. 

Războiul i-a obligat pe ruşi să pună în exploatare 
terenurile virgine din regiunile siberiene. Aici în Karaganda 
- la un pas de graniţa Chinei - este petrol şi cărbune. Pustiul 
a fost încercuit cu sârmă ghimpată, au apărut bordeie şi 
între sârme, deportaţi ruşi, şi separat, în alte lagăre, 
prizonieri. 


Eram puţini în acest lagăr. Vreo 200. Veniserăm de la 
Astrahan, făcând un scurt popas la Oranki, unde se formase 
divizia de voluntari „Tudor Vladimirescu" în urma acţiunii 
propagandistice a Anei Pauker şi sub presiunile ruseşti - şi 
ne aciuaserăm aici, în câteva bordeie, aşteptând pe cei ce 
aveau să vină după noi. 

Drumul, în nişte vagoane de marfă nenorocite, îl 
tăcuserăm cu morţi, păduchi, foame. 

In lagăr, pe lângă relele ştiute, se mai adăuga şi lipsa apei. 

15 


Lucram la o mină de cărbuni, afară; căram cărbuni cu 
vagonetele şi când venea până aici, aproape, un tren, 
încărcăm marfa în vagoane şi plecau apoi spre apus. 

Munca era grea; noi eram ca nişte cadavre şi vântul ne 
năucea de cap. 

Când, către seară, intram în lagăr, începeam vânarea 
şobolanilor. Turnam apă cu găleţile în găuri şi cu bâta le 
aţineam calea. Jupuiţi, aveau o grăsime fadă, gălbuie. Noi îi 
găseam tot atât de gustoşi ca nişte purcei de lapte. 

Curând vânatul se termina. Ne uitam la cerul sticlos şi la 
furtunile de pe munţi. Pe acolo băteau ninsorile; pe acolo se 
risipeau ploile. La noi ajungea numai vântul rău... 

Seara, pe cer stelele erau mari cât palma şi aerul rece şi 
ameţitor, ca un rachiu tare. Foamea rupea din măruntaie şi 
nopţile se prefăceau în prânzuri împărăteşti. O salivă dulce 
ca mierea îţi inunda gura; corpul se autoconsuma. 


La 5 iulie 1943 a început marea bătălie de tancuri şi 
blindate în regiunea Kursk, Bielgrad, Orei. Se pare că 
această bătălie a însemnat cea mai masivă ciocnire de 
blindate pe care a cunoscut-o cel de-al doilea război 
mondial. Bătălia s-a încheiat la 12 iulie cu victoria nemților, 
care însă nu au putut exploata acest succes; nu au avut cu 
ce se duce mai departe; nici tancuri, nici benzină, nici 
oameni. 

Lucrurile s-au petrecut la acea oră la fel cum s-a întâmplat 
cu Pirus, în antichitate: „încă o victorie ca aceasta, şi-a 
rămas fără ostaşi". 

La poarta lagărului, în interior, era un bordei unde 
Comisarul politic îşi făcea treburile lui, cu ajutorul unor 
austrieci, în faţa acestui bordei se instalase un panou mare 
cu harta Rusiei şi cu actualul teatru de bătălie. Linia era 
marcată cu steguleţe roşii. 

Trecând la lucru, sau când reveneam de la mină, 
obligatoriu treceam pe lângă acest panou şi ne aruncam 


privirile acolo. Interesul nostru s-a reaprins pentru 
problemele războiului când Comisarul politic a trecut din 
bordei în bordei şi ne-a citit din Isvestia, că acolo la 
Bielgrad, a început o bătălie epocală de care depindea 
soarta războiului. 

Comisarul era foarte politicos cu noi şi asta ne-a pus pe 
gânduri. A doua zi, tot pe calea ziarului am aflat că la 
Stockholm, doamna Kolontai, ambasadoarea Rusiei, ducea 
tratative de armistițiu cu nemţii... 

Cine ştie? Pacea era la un pas de noi şi parcă ne vedeam 
plecând din Vladivostok pe apă şi, înconjurând Asia, pe la 
Suez, intrând în Europa. Pe feţele noastre, pudrate de praf 
de cărbune, jucau lumini şi umbre! 

Ziua următoare n-am mai ieşit la lucru. Stăteam pe blaturi 
- echipați, gata pentru muncă. Pe poartă au intrat vreo zece 
soldaţi care s-au postat la uşile bordeielor ocupate - cinci la 
număr - zicând: „Nimeni nu iese afară până nu dăm noi 
ordine". 

16 


Ne uităm pe ferestre. Curtea pustie, nemţii la locul lor şi 
mina, uite-o colo. 

Pe la ora 10, poarta lagărului s-a deschis şi-ncet a intrat un 
convoi de 12 camioane supraîncărcate cu saci şi baloturi. 

Convoiul a defilat prin faţa noastră, şi era încheiat de un 
autobuz pe care se vedeau însemnele Crucii Roşii - „Ce-o fi 
măi?" ne întrebam unul pe altul. Ce-o fi, ce n-o fi, că iată ne- 
am trezit în bordei cu vreo zece doctori şi sanitare guralive 
şi vesele şi care ne pofteau: „Domnilor ofiţeri, poftiţi la 
vizita medicală." 

- Auziţi fraţilor, zicea Petrică Ilie, suntem «domni»... Şi 
când te gândeşti că 
până acum ne umpleau de înjurături. 

Şi cu forţa ne-au vizitat, ciocănindu-ne toate oscioarele, 
ne-au înţepat cu acele, pe unde se mai găseau rămăşiţe de 
muşchi şi tot aşa, cu bunăvoie, Crucea Roşie a trecut la 
bordeiul vecin. 

Şi iată-i pe soldaţii ruşi, tăbârcind saltele, pături, 
cearşafuri pentru noi: „Poftim, domnilor ofiţeri, sunt pentru 
dumneavoastră". 

- Ei, aşa înţeleg şi eu; scumpele noastre oseminte trec 
acum la caldă odihnă, 
zicea Ştefan Tumurug.! 

1 mort de foame la Canal. 

La ora prânzului aşteptam să ne cheme nemţii de la 
bucătărie, la hârdăul cu supă. Trecuse un ceas peste ora 
mesei şi înspre bucătărie nu se mişca nimic. Puțin mai 
târziu, au venit în pas grăbit două fete, îmbrăcate în şorţuri 
albe şi cu tichie albă pe cap şi ne-au invitat: ,Poftiţi la masă, 
domnilor ofiţeri'. Nu ne venea să credem urechilor; auziţi? 
„Poftiţi la masă, domnilor ofiţeri'?! Şi-am plecat cu 
neîncredere şi curiozitate totodată să aflăm ce mai era şi 
asta? 

Am intrat în bordeiul cel mare, de lângă bucătărie - unde 
ar fi trebuit să fie „sala de mese". Şi-acum, chiar aici, era o 
sală de mese! Ne-am crucit. Doamne, ce-i asta? Mese noi, la 


rând, cu bănci de-o parte şi de alta. Pe mese, aşternute feţe 
de masă, de olandă, şerveţele de pânză albă, farfurii, 
linguri, furculiţe, pahare de cristal. Pe masă, untiere cu unt- 
calup, brânzeturi, mezeluri şi muşchi afumate; pe deasupra, 
pescărie. 

Poftiţi, domnilor ofiţeri, îndrăzniţi căci masa este pusă 
pentru dumneavoastră. 

Şi fetele vesele ne-au luat de mână şi ne-au aşezat la mese. 
Poate că visăm. Sandu Muscă, lângă mine, şi-a tras un 
pumn în cap; a constatat că-i treaz şi încet mi-a şoptit: 
„Oare n-au pus otravă în bucate?" 

- Hai să mâncăm domnilor, ce ne mai codim atât; plata o 
facem la urmă. 

A fost ca un semnal de atac. Cele puse pe masă, de teamă 
să nu dispară, nu atât s-au mâncat cât, în marea lor 
majoritate, au trecut în buzunarele noastre şi în sân. A venit 
o supă cu stele de aur de deasupra şi mâncare scăzută de 
conserve. Mai apoi o prăjitură - venită în cutii americane şi 
ţigări cu scriere yanchee. Masa s-a încheiat cu o cafea 
„Moca'" veritabilă. Prin buzunare, de toate şi, mai ales, 17 


felii de pâine albă. 

Medicul şef rus ne-a spus: „Şi acum vă recomand două-trei 
ore de odihnă, pentru o bună siestă." 

- Auziţi, bre, zice Sandu Muscă - ce grijă ne poartă medicul 
- două-trei ore 
de somn, „siestă'? 

Petrică Ilie mi-a spus: „Am gustat pe rând din zahăr şi din 
unt. Ei bine, constat că untul e mai dulce decât zahărul. Nu 
înţeleg". 

Pe buzele tuturor stăruia întrebarea: „Ce-i cu bairamul 
acesta? Cât va ţine?" 

Seara, a doua zi, şi-n zilele următoare, aceeaşi bunăstare; 
odihnă, plimbare, Comisarul - greţos de politicos - şi 
„Tusăraia'", nu ne scoteau din „domnilor'. O maşină cisternă 
căra apă mereu; ne spălam, ne tundeam, ne periam hainele 
şi bocancii. Semănăm a oameni. Parcă nici vântul nu mai 
bătea atât de turbat, iar mâncarea proastă era ca o poveste 
de mult uitată. 

într-o zi, poate era 10 sau 11 iulie, după-masă, cum 
stăteam culcaţi pe pături a intrat Costache Popescu val- 
vârtej în bordei şi a strigat: „Mă, somnoroşilor, treziţi-vă şi 
ascultaţi-mă". Costache Popescu era de meserie avocat, 
făcea politică tare şi îi plăcea să-i asculţi în problemele de 
politică externă în care, afirma mereu acest lucru - era 
imbatabil. 

Toţi, numai urechi la Costache. 

- Ascultaţi! Ştiţi pasiunea mea pentru problemele de 
politică externă; încă 
din liceu eram... încerca să ne spună povestea cu educaţia 
lui politică, de pe 
vremea lui Tata-Noe. 

Sandu Muscă nu mai putea răbda şi-n timp ce noi 
scandam, ca la limba latină: „O ştim Costache, pe de rost, o 
ştim Costache, pe de rost", Sandu, svârr, cu perna în capul 
lui. 

Costache nu s-a supărat şi, ca trezit din somn, a continuat: 


- Şi unde am rămas, domnilor, cu expozeul de politică 
externă? Ah, da, să vă expun măcar, concluziile mele, să 
vedeţi ce frumos raţionez. - Mă, raţionează odată, dacă ai 
ceva de trâmbiţat, i-a răspuns Nae Şchiopu, şi nu ne mai 
plictisi cu introducerile tale fără noimă. Nae era de 
asemenea jurist şi-n concurenţă pe informaţii, „reale, mă", 
nu ca cele ale lui Costache. Costache ne măsura pe fiecare. 
- Ei, gata, ne-ai cântărit Costache? Dă-i drumul repede, 
până nu-ţi iese în cale iar vreun impediment, îl îndemnă Vili 
Popescu, zâmbind ironic. - Na şi tu, de colo, deşteptule. - 
Pardon, răspunde repede Vili, n-am nici un merit în 
problema pusă de tine. Mama m-a făcut deştept şi gata. Ce 
atâta vorbă? Ai de spus ceva, spune Costache, dar, ca la 
rezumat. Spune. Şi Costache, puţin bosumflat din pricina 
atâtor întreruperi a început: - Eram adineaori la panou şi 
priveam teatrul luptelor de la Orei, căci doar 
ştiţi, pasiunea mea pentru probleme externe. 

Iar începi Costache, gemu Sandu Muscă?, zis Curent. 

18 


2 Sandu Muscă - avocat şi profesor - a trecut pe aceleaşi 
cărări ţepoase, ca mulţi alţii. Unde o fi? în cer? Pe pământ? 
Dumnezeu ştie! 

- Pardon, pardon, nu mă întrerupe. Zic, eram în faţa 
panoului, când pe 
poarta lagărului a intrat un general rus, cu mai mulţi ofiţeri 
şi doi civili; s-a uitat 
peste lagăr, a făcut câţiva paşi şi s-a apropiat de panou. M- 
am dat deoparte. Doar 
ştiţi cât sunt de rezervat în raporturile cu inamicii. 
Generalul, bondoc, gras şi ras 
pe cap; ce dracu' mănâncă ăştia de se umflă aşa? Reflectam 
eu, când, deodată, 
devin foarte atent. Generalul indica linia de bătaie şi forţele 
celor două tabere, 
încleştate aici. Cei din jurul lui îl ascultau cu atenţie. Eu 
eram o sută de urechi. 

„Ştiţi - zicea generalul - că tov. Kolontai este pe punctul de a 
se înţelege cu 

nemţii. Aşa spun veştile de la Stockholm. Nemţii cer 
Ucraina; poate că vom fi 

nevoiţi să le-o cedăm, salvând ce se mai poate salva". 
Generalul a mai căscat o 

gură mare de rechin, întrebând: „Ce mai e pe aici'? Apoi a 
plecat, ieşind pe 

poartă cu toată suita. Şi acum să strigam cu toţii „ura" şi 
dacă sunteţi de acord cu 

punctul meu de vedere politic să cântăm: «Popor allui 
Traian menit ca să 

reînalţi, pe falnicul Carpaţi, renumele roman». 

Costache a închis ochii, ca un cocoş care cântă „cucurigu", 
şi a strigat de unul singur „ura! Ura! Ura!" de trei ori şi 
când a prins a cânta marşul bunicilor noştri, am izbucnit 
toţi în râs. Costache cânta revoltător de fals, cu gesturi 
caraghioase din mâini şi din cap. 


Văzându-se nesecondat la cântare şi înțelegând că nu ne-a 
câştigat sufletele total pentru punctul lui de vedere, s-a 
oprit din cântat, privindu-ne cu ochi mari, neînţelegători: - 
Nu meritaţi voi osteneala unui expozeu pe marginile 
politicii externe, pe 
care eu, de când eram elev, o suceam şi o răsuceam pe 
toate feţele... 

- Iar începi, Costache? Vrei să te pocnesc iar cu perna în 
cap? l se adresă 
Sandu Muscă. 

Şi Costache, greu lovit în amorul propriu pentru lipsa 
noastră de înţelegere, s-a lungit bosumflat pe patul lui şi a 
închis ochii. Visa despre tot binele pe care-i aşteptam 
pentru mâine. 

Gândeam, ronţăind o coajă de pâine: „Dacă o fi aşa cum 
ne-a raportat Costache? Numai aşa se explică mana 
cerească pe care o culegem, călătorind prin acest pustiu. 
Oare să fie posibilă întoarcerea noastră - atât de repede - în 
pământul făgăduinţei? Parcă am o strângere de inimă. E 
drept că face impresia că suntem special hrăniţi. In scurt 
timp din stafii, vom putea să ne reîncarnăm. Şi cu puţină 
vlagă în noi, vom putea fi repatriați. Oare aşa să fie, 
Doamne?" 

Şi apoi au trecut zilele de 11, 12, 13 şi 14 iulie. Bunăstare, 
odihnă, plimbare. Frontul stătea pe loc; steguleţele roşii 
încremeniseră. Până în dimineaţa de 15 iulie. 

Spălaţi, periaţi, aşteptam să fim poftiţi la cafea. Când colo, 
curat nenorocire. Pe dinaintea noastră au început să treacă 
şi să iasă pe poartă cinci camioane 19 


supraîncărcate cu lăzi şi baloturi urmate de autobuzul 
Crucii Roşii. Doctorii şi surorile priveau ţintă spre poartă; 
nu aveau ochi să ne vadă. 

- Ce-i, măi, cu asta? 

Ce să fie? Imediat au intrat în lagăr vreo 50 de soldaţi, cu 
câţiva ofiţeri şi cu Comisarul politic Bender şi, dând năvală 
în bordeiele noastre, au început a ne lovi: „Mama voastră 
de fascişti, la muncă leşinaţilor'", Şi ne azvârle afară... 

Când ne-am întors seara de la mină, n-am mai găsit 
aşternuturile. Dispăruseră şi resturile de provizii făcute - 
prudent - pentru zile negre. 

Din hârdăul vechi şi ros de polonic, ne-am primit, 
reglementar, casa de mei. 

Adio bunăstare materială, adio mană cerească, te-ai dus, 
ca şi cum nici n-ai fi trecut pe la noi. Fără gust era casa. lar 
vântul? Vântul bătea turbat, băgându-ne în nări şi în gură 
praf şi nisip călător. 


Nemţii au câştigat bătălia, dar n-au avut cu ce s-o 
exploateze. Costache turba şi se vaită: „Măi, ce neşansă, 
măi ce idioţie'. Sandu Muscă mă luă la plimbare. Să ne 
lămurim, îmi spune pe un ton sentenţios: - Curat, ca pe 
vremea lui Pirus: „încă o bătălie ca aceasta şi ne trezim la 
Berlin." Ce-ar fi să trecem în China, bre? 

Mă uit la Sandu, şi-apoi împreună măsurăm podişul Altai şi 
crestele de lângă cer ale Himalaiei. 

- Nu-i putere, Sandule... In munţi viscoleşte mereu şi 
zăpezile imaculate nu 
deschid poteci. Iar vântul bate ca turbat, mutând dunele din 
loc în loc şi purtând 
la înălţimi, nisipuri călătoare, nori de praf. Să mai aşteptăm, 
Sandule... 

In bordei, când s-a înserat, la lumina opaiţului, culcat pe 
scândură, cu capul pe raniţă, Costache cânta piţigăiat, fals: 
„C-aşa trec zilele mele! Una bună, zece rele... !" 


- Aşa-i Costache - subliniază Sandu - în sfârşit, ai nimerit şi 
tu! Asta-i 
situaţia: o zi bună, zece rele! 

5 VINE RUSUL CU ARLUS-UL 

Vara anului 1945, la Mănăstârca. Dintr-o gazetă scoasă 
pentru prizonieri, numită Graiul liber şi care se tipărea la 
Moscova, am aflat că în ţară s-a organizat o societate care 
cultiva bunele relaţii cu Uniunea Sovietică. Prescurtat, 
această asociaţie se numeşte ARLUS - în traducere oficială: 
Asociaţia Română pentru Legăturile cu Uniunea Sovietică şi 
în interpretarea populară: alipirea 20 


română la Uniunea Sovietică. Bun, zicem noi, totul este „în 
regulă". 

Lagărul nostru este în pădure şi munca noastră se 
risipeşte între lucrul la colhozurile vecine - vai de capul lor, 
gospodării colective - la reparat drumuri, dar, mai ales, la 
tăiat şi cărat pădurea. La ora 6 seara, tot lagărul se alinia 
pe aleea principală, pentru numărătoare. Urma apoi casa 
de seară - mei sau ovăz fiert în apă şi, dacă se putea, voie 
bună. 

Pădurea, dimineaţa, se deşteaptă în cântecele păsărilor 
pădurence, dar seara, odată cu umbrele, se lasă tăceri 
adânci. 

La începutul verii, la ora 11 noaptea - ora stingerii - 
soarele coboară extrem de puţin sub orizont şi razele lui 
luminează încă. La un metru sub orizont, călătoreşti numai 
două ceasuri pentru ca, pe la 1 dimineaţa, el să răsară şi să 
se plimbe deasupra orizontului, până pe la 9-10 dimineaţa. 
Abia atunci se decide să se ridice ceva mai sus. Apoi, după 
amiază coboară, uşor, până aproape de linia orizontului, 
pentru ca la ora 11 noaptea să treacă sub zare. 

Serile sunt frumoase şi liniştite; ziua bate vântul, fără 
pauză. 

Pe la mesele dintre bordeie, pe alei, stau prizonierii la sfat, 
fumând mahorcă cu pipa. Şi orele se scurg încet, plăcut, pe 
nesimţite - şi în pacea dulcei înserări, clopotul de la poartă 
anunţă stingerea: „toată lumea să treacă a culcare", dă glas 
rusul de la poartă. 

Sus, în prepelece, ceasovoii! moţăie, cu balalaica la gât. 

1! caraule 

In sălciile de pe râu - şi de pe la izvoare - încep concertele 
privighetorilor. Luna mare - ca tot ce-i rusesc, şi bălană - ca 
fetele nordicilor, pune valuri de ceaţă peste păduri. 

Cum să te culci, tocmai când cer şi pământ încremenesc 
sub trilurile fermecatei zburătoare cu pene cenuşii? 

Vede ofiţerul rus de caraulă că ora stingerii nu mai este 
respectată. Adună starşii de bordeie şi le ţine un monolog 


despre disciplină şi alte chestii, subliniindu-şi pretenţiile cu 
murdare ploi de înjurături. 

Ordinul rusului, despre ora stingerii, neîndeplinit. Sunt 
prea frumoase serile de vară la Mănăstârca pentru ca să 
reuşim să intrăm în ordine. Prea puţine lucruri frumoase 
sunt întâlnite aici, aşa că acceptăm carcera pentru cine va fi 
prins, dar nu mergem la culcare la ora stingerii. 

Până într-o seară, când se sună stingerea şi, conform 
obişnuinţei, unii se plimbă, alţii fumează şi clopotul de la 
poartă sună - socotim noi, aşa, ca să-şi facă datoria. 

Deodată, ce se aude? Un chiot, un țipăt disperat de om în 
grea primejdie. Undeva, pe la bordeiele de la poartă, lumea 
fuge buluc la culcare. Se aude un strigăt de alarmă: „Păzea, 
câinele lup e în lagăr". 

Ca la o comandă unică, platoul şi aleile se pustiesc şi uşile 
la bordeie se 21 


închid. Ofiţerul rus trece mândru, cu un câine lup dresat, 
care miroase, adulmecă spre bordeie şi se duce mai 
departe. Linişte, peste tot e linişte. Locotenentul Tihonov 
ne-a găsit leacul. 

A doua zi am aflat că „lupul' se aruncase asupra câtorva 
„infractori', pe care i-a avut mai la îndemână, i-a trântit la 
pământ şi ofiţerul rus, fără nici o judecată, i-a băgat la 
carceră. 

Ah, s-a dus poezia dulcelor înserări! De la geam, unul 
sforăie, altul se vaită; cântecul nopţii, suflul pădurii îşi pierd 
din intensitate, devin stinse. 

Şi iată că în seara următoare, în preajma orei cu pricina şi 
cu necazul, Nicolae Banu strigă dinspre poartă: „Alio, 
rumân, păzea că vine rusul cu Adusul". De la bordei, vocile i 
se alătură şi ca într-un cor uriaş al antichităţii, toate naţiile 
scandează după români: „Păzea, vine rusul cu Arlus-ul". 

La pădure, când câinele se apropie de noi, îi strigăm: Fii 
cuminte Arlus, fii cuminte Arlus, nu-ţi înfige colții în 
pantalonii mei. 

Tihonov îşi strigă câinele zâmbind: „Arlus, idi siuda!"2 

2 Arlus, vino aici! 

6 CINE A CÂŞTIGAT RĂZBOIUL? 

Cât am stat eu la carceră, lagărul fusese vizitat de un 
sublocotenent de stat de la Interne - Lavrentiev. La mine în 
vizită, nu a fost. Sandu Curent râde extrem de mulţumit şi 
îmi spune: - Păcat că nu ai fost cu noi, când a venit 
„Ministrul' lor. Să fi văzut câtă pază, ce stat major de 
funcţionari şi la ce distanţă se ţineau. Totuşi, a intrat în 
bordeie. Şi a stat de vorbă ici-colo, cu câte cineva. Hai să 
vedem dacă Bădiţa! şi-a terminat tăierea la pădure. 

1 Costache Bicioga, zis Bădiţa, avocat din Câmpulung 
Moldovenesc, îşi făcuse şcoala şi baroul la Cernăuţi. Om de 
munte, curat şi frumos ca un înger. Priceput. Cântăreț din 
fluier: cioplitor în lemn de măr. A murit între gratii la 
Gherla. Liniştit şi împăcat ca un sfânt. 


Făcuserăm şcoala în acelaşi timp. Ne uneau aceleaşi 
idealuri. Făcuserăm războiul împreună - de la Ungheni, la 
Stalingrad... Ne-am regăsit în prizonierat. Am intrat în 
puşcăriile româneşti. El a murit senin, ca un sfânt. Eu încă 
plătesc. 

Pădurea plesnea de sănătate şi când doboram câte un 
mesteacăn uriaş, parcă ni se rupea inima. Era la începutul 
lui august şi frunza prindea să îngălbenească pe nervuri. 
Cântec de păsări nu se mai auzea în pădure. Departe, 
departe, prin luminişuri, se adunau cocorii pe lângă 
smârcuri. Simţeam în vârf de aripi, uşor, adierile de 
toamnă. 

22 


Bădiţa, cu joagărul făcut colac în stânga şi cu un topor în 
dreapta, se apropie de trunchiul pe care stau eu. Sandu 
piteşte uneltele sub nişte crengi de brad; să le avem mâine, 
aici, la îndemână. 

- Mai avem un ceas bun, până la patru. Bine că am 
terminat. Mâine - zice 
Bădiţa - o luăm iar de la început. 

Se aşează amândoi pe iarbă, cu spatele rezemaţi de 
buturuga pe c are stau eu. 

- Mă, Sandule, scapără şi eu ţi-oi da mahorcă pentru o 
țigară. 

Bădiţa fumează cu pipa. Sandu nu poate suferi luleaua. Şi 
unul şi celălalt au amnare şi fitil (făcut din bumbac); 
chibrituri nu sunt. 

In timp ce-şi fumează tainul, îi studiez. Sandu are căciula 
trasă pe urechi („în pădure-i curent, bre!') iar Bădiţa stă cu 
capul descoperit şi cămaşa descheiată la piept („cald e, măi 
fraţilor; cald, ca vara!'). Sandu parcă ar vrea să spună ceva, 
dar se opreşte, fumează şi ascultă; în pădure se aud 
joagărele ronţăind, topoarele hăcuind şi strigătele 
ceasovoilor, din copaci. 

- la spune mata, Bădiţă, cum a fost cu Lavrentiev - reiau 
firul începutului de discuţie cu Sandu. - Cu ministru lor? 
Păi, Sandu nu ţi-a raportat până acum? Mă, Sandule, avem 
şi noi, o mână de călugăr şi-i laşi în neştiinţă amară, şi-i 
sileşti să ajungă pe căi piezişe la cunoaştere! Mă românule, 
mă Curentule, tu nu ştii să te porţi între oameni. Apoi, nu 
spune la legea noastră, să nu-ţi laşi prietenul la nevoie? 
Dacă spune aşa, de ce-i laşi pe cuvioşia sa să se frământe, 
neajutorat, tot întrebând ce-a fost cu Lavrentiev? Mai ales 
că tu ai fost de faţă, în bordeiul 20, la discuţia cu ministrul. 
Hai, şi fără ocolişuri, dă-i drumul la raport. Sandu, cu 
ultimul fum, scuipă până în vârful unui brăduţ. 

- Măi Sandule, ai uitat toate regulile din codul manierelor 
elegante pe care zici că l-ai studiat, la Galaţi. - Bădiţă, mi-i 
foame şi n-am ce face cu atâta scuipat în gură. Mai la toată 


urma, eu scuip pe Rusia; ai ceva împotrivă? - Numai să nu 
rămâi cu obiceiurile; parcă te văd într-o lojă la Naţionalul 
din Iaşi, scuipând, pe întuneric, până pe scenă. - Să ştii că 
ai dreptate. Trebuie să exersez încă, cu arta şi artiştii de 
astăzi trebuie să fii bun scuipător. Noroc că-s artilerist şi 
ştiu ce înseamnă tragere lungă; ai să auzi de mine, Bădiţă. 
Şi acum, cuvioase între cuvioşi şi ieremit între schimnicii 
pădurilor, care te simţi fericit când găseşti vreun pădureţ, 
din care te-nfrupţi şi care paşti loboda şi măcrişul, cum o 
pasc celelalte dobitoace, făcute de bunul Dumnezeu în ziua 
a cincea, tu anahoret al taigăii, de care fug şi se cutremură, 
clănţănind din maăsele, toţi diavolii pădurilor şi ai 
smârcurilor, ascultă întâmplarea dintre prea-puternicul 
domn-tovarăş Lavrentiev, moscovitul şi părintele Gheorghiu, 
prenumele lui de botez Teodor, mult pătimitorul. Măi, 
Sandule, n-ai putea vorbi şi tu mai clar, ca oamenii? Ce-i cu 
frazeologia asta umflată? Ia, vorbeşte aşa cum l-ai auzit pe 
tatăl tău acasă. 

- Greu lucru îmi ceri, Bădiţă; eu sunt ritor? cu înaltă 
diplomă de la Iaşi; pe 
vremuri, 23 


avocat 

aveam şi plete şi lavalieră şi ghete albe. Fraza, fraza 
trebuie şlefuită şi ditirambul este figură, figură de stil. Dă- 
mi voie, când mă apucă oratoria, să vorbesc aşa, cu gesturi 
largi şi umflate. Pe urmă îmi revin; boala nu ţine mult şi mă 
cuminţesc. Apoi vorbesc, luminos, ca şi tata; acum, acceptă- 
mă aşa cum sunt. Zic, „cuvioase Daniel', că a intrat rusul, 
cel cu funcţie înaltă în bordeiul 21, aşa cum mai intrase şi-n 
alte bordeie. A întrebat pe unul cum îl cheamă, pe altul câte 
proprietăţi are şi aşa, din om în om, ajunge la părintele 
Gheorghiu. Sfinţia sa, îmbrăcat ca un neamţ - cu barbă şi 
părul argintiu şi cu blândeţe, multă blândeţe în priviri. „Ce 
profesiune ai, bătrânule?" întrebă rusul. „Sunt preot, 
domnule ministru". Rusul s-a oprit - parcă interesat de ceva, 
şi-a dat un bobârnac în şapca de piele, ridicând-o pe părul 
cânepiu şi descoperind o frunte îngustă, brăzdată de trei 
riduri adânci. Ţâşneşte întrebarea: „Tu crezi în 
Dumnezeu?" „Desigur, cu toată convingerea". „Crezi că 
există Dumnezeu?" „Fără nici o îndoială". „Bine, să zicem 
că-i aşa. Oare Dumnezeu, care-i puternic, nu-i ascultă şi-i 
ajută pe cei ce-i roagă ceva?" „Desigur că Dumnezeu poate 
şi dacă vrea te ajută, după măsura credinţei tale." „Bine, voi 
sunteţi partizanii lui Dumnezeu şi în timpul războiului, care 
acu' s-a încheiat, v-aţi rugat Lui, să vă dea victoria, vouă şi 
nemților. V-a dat victoria?" „încă nu ne-a dat-o". „Cum vine 
asta? Cred că ştii -Lavrentiev se uită spre Comisarul politic - 
cred că ţi s-a adus la cunoştinţă că la 9 Mai, anul acesta, 
nemţii au capitulat şi odată cu aceasta, războiul s-a 
terminat în favoarea noastră; suntem învingători." „Ştiu... 
„Vasăzică, ştii. Ei, asta te întreb şi eu; voi v-aţi rugat lui 
Dumnezeu să vă dea victoria împotriva noastră, care-i 
negăm. Noi contestăm existenţa lui Dumnezeu, nu ne-am 
rugat nimănui, ne-am sprijinit numai pe forţele noastre şi 
iată, v-am învins. Vezi că nu-i Dumnezeu? Şi toată credinţa 
voastră e un fals? Dacă ar fi existat, logic era să vă ajute şi 
să ne puneţi la pământ pe noi, care aruncăm cu noroi în 


toate fantasmagoriile religioase. Foarte curând îi vom face 
un război şi lui Dumnezeu, chiar în cer la el. Il vom apuca 
pe moşul de barbă şi-i vom întreba: ce zici moşule, de copiii 
tăi? Aşa-i că se suie cu racheta la tine? Hai, poftim, dă-te jos 
de pe tron. Punem în locul tău, aici pe tron, ştiinţa. Paşol 
von!"5 

3 leşi afară! 

„După a mea nesocotită părere - reia părintele Todiriţă - 
războiul încă nu s-a terminat..." „Cum nu s-a terminat? 
Acum, doar, am vorbit despre asta. De câteva luni flutură 
steagul nostru pe parlamentul din Berlin." „Aşa este; cred 
că flutură steagul roşu la Berlin, dar asta nu spune nimic; 
războiul nu s-a terminat. Victoria e încă departe." „Nu te 
înţeleg, bătrânule!" „Eu socotesc că va trebui să vă războiţi 
şi cu americanii. Şi cu ei e grea problema. Abia atunci îşi va 
arăta El dreptatea. Şi va da victoria celor ce vor crede în El. 
Eu observ că războiul 24 


acesta, care abia s-a terminat n-a adus pace în lume. Mai 
observ că popoarele îşi zâmbesc reciproc, dar se pregătesc 
pentru al treilea război mondial. Domnule Ministru, să mai 
aşteptăm şi să vedem ce se întâmplă şi cu acest al treilea 
război. Eu ştiu că Dumnezeu, care-i răbdarea personificată, 
totuşi, până la urmă, nu se lasă batjocorit de oameni, ci-şi 
face dreptatea sa." „Idealist bătrân şi smintit..." şi rusul dă 
să mai spună ceva; parcă un nod i se suie în gât şi pe buzele 
ministrului apar picături de sânge, în accesul de tuse care-i 
cuprinde, repeta pătându-şi batista cu sânge T.B.C.-ist. „Du- 
te-n mă'ta, banditule, du-te-n mă'ta! Las' că-i punem noi la 
pământ şi pe americani.. " 


A plecat ministrul, cu batista la gură şi cu umerii strânşi, 
încovoiat de spate. Peste un ceas, a plecat şi părintele 
Todiriţă să-şi murmure rugăciunea, în carceră la Oranki. 


Ceasovoii s-au dat jos din copaci, ne numără şi, cu câinii 
dresați după noi, revenim la bordeie. Din funduri de păduri, 
dinspre apus, se adună nori negri, ca nişte balauri uriaşi. 
Peste vârfuri de păduri, abia simţit, adie vântul. Furtuna, 
care-şi adună aripile, este departe, foarte departe. Poate la 
noapte, poate în zori, călătorind spre răsărit, va ajunge şi 
pe la noi, ca să răcorească pământul şi să potolească 
sufletele însetate. 

7 DREPTURILE NOASTRE SFINTE 

Ieri a venit un neamţ lung, spălăcit, cânepiu, în bordeiul 6 
unde mă găseam, şi întreabă de mine. 

- Eu sunt... Ce doriţi? - Poftim la comisariat, camera trei! 
Am înţeles că neamţul e planton pe acolo şi mă ridic să plec. 
Bădiţa şi cei din jur se uită la mine şi, pe un ton încurajator 
mă sfătuiesc: „Imbracă-te mai gros, s-ar putea să ajungi la 
carceră.' 


Desigur, în general, de la comisariat ajungi, pe câteva zile, 
la carceră. 

Am plecat la întâlnire, echipat ca pentru iarnă. Suntem în 
anul 1945 de la Hristos, în luna iulie şi ora bate patru 
lovituri, în vreun turn, pe undeva. Aici la Mănăstârca nu 
bate în nici un fel. Avem noi ceasuri, ceasuri de soare, care 
nu bat în nici un fel, dar sunt mai precise decât 
cronometrele artileriştilor. 

25 


Bat la uşa de lemn - comisariatul este tot într-un bordei - şi 
peste o clipă aud cuvântul de dezlegare: „Intră". Socotesc 
că nu va trece mult şi voi auzi comanda răstită: „leşi afară". 

Intru, dau bună ziua şi, la poftirea Comisarului, mă aşez pe 
un scaun. 

Mi-e cald; e vară, cojocul mă frige în spate, şi apoi, ce-o fi 
vrând Comisarul? 

- Fumezi? - Nu fumez. În timp ce Comisarul îşi aprinde 
ţigara, privesc cămăruţa: o masă, două scaune şi un cuier. 
Pe masă un borcan şi în borcan câteva margarete. 
Comisarul tânăr, sublocotenent N.K.V.D.-ist, deschide un 
dosar şi notează acolo: cum te cheamă, câţi dinţi ai în gură 
şi alte referinţe despre însurătoare şi copii. 

- Vasăzică, tu eşti? - Eu sunt şi vă rog să nu aveţi nici o 
îndoială asupra autenticităţii persoanei mele. - Vasăzică..., 
apoi Comisarul tace un timp. După glas, după pronunție 
este de undeva din Transnistria. Ştiu că a venit de curând 
pe aici. 

Se uită pe geam şi apoi către mine: 

- Mă rog, la război ai fost? 

- Fost, cum să nu. Dovada că sunt chiar aici, în prizonierat. 
- Da... , şi iar fumează liniştit, fără grabă. Şi pentru ce ai 
făcut războiul, poţi să-mi spui? - Desigur, vă pot spune: am 
făcut războiul din dorinţa de a readuce 
provinciile Basarabia şi Bucovina la unitatea românească, în 
al doilea rând, am 
fost împotriva... . 
- Nu mă interesează cel de-al doilea şi cel de-al treilea 
motiv, mă întrerupe puţin iritat Comisarul. Este suficient 
pentru mine, primul motiv. Vasăzică te-ai războit cu noi 
pentru Basarabia şi pentru Bucovina. Şi după cum vezi, n-ai 
reuşit. - Desigur, în istorie se întâmplă şi înfrângeri. Noi, în 
decursul zbuciumatei noastre istorii naţionale, ne-am 
apărat pământul şi hotarul sângerând şi n-am atacat 
niciodată pentru poftă de câştig străin. - Aşa... Dar nu voi şi 
cu nemţii aţi atacat Uniunea Sovietică, în războiul care l-aţi 


pierdut? - Mai întâi, eu nu am nici o obligaţie să apăr sau să 
explic cauzele care i-au decis pe nemți să se bată cu ruşii. 
Eu mă rezum numai la cauzele care explică acţiunea 
românească. Eram gata să vă arăt toate aceste motive, însă 
dumneavoastră m-aţi întrerupt, afirmând că este suficient 
primul pentru chestionarea mea. Istoria de care ne ocupăm 
noi nu este chiar atât de veche, ca să nu ne-o amintim 
amândoi. - 'Tu cunoşti istoria? - Destul de bine, pe cea din 
trecut, iar pe cea din prezent o scriem acum. îmi daţi voie 
să revin? 26 


Comisarul fumează, se uită pe geam şi revine la mine. 
- Ei, să te aud.- La 28 iunie 1940, Rusia, cu o notă 
ultimativă, ne-a răpit Basarabia şi nodul Bucovinei. Noi 
eram slabi şi părăsiţi la ora aceea şi pretenţia rusească s-a 
împlinit. Ne-aţi batjocorit armata şi ne-aţi răşluit hotarul. 
Apoi le-aţi dat bulgarilor jumătate din Dobrogea şi când 
ungurii au intrat în Ardeal cu un milion de ostaşi, pe care-i 
aveaţi pe Prut, aţi fost gata să vă prăvăliţi peste Ţară. A 
strigat cineva de la Berlin, ceva mai răstit. Rusia s-a speriat 
şi s-a oprit. Nu era la ora aceea încă pregătită de război. 
Astfel, pe slăbiciunea noastră de popor mic şi neajutorat, 
Marea Uniune Sovietică ne-a prădat ţara. - îmi pare că te 
pronunţi cam tare. Şi apoi dacă voi aţi făcut războiul pentru 
Basarabia şi Bucovina, de ce nu v-aţi oprit pe Nistru? într- 
adevăr - mă gândesc - de ce nu ne-am oprit pe Nistru? 
- Parcă ruşii ar fi rămas pasivi şi mulţumiţi pe celălalt mal 
al Nistrului... ? - Şi apoi- mă întrerupe repede Comisarul - 
Basarabia este o provincie rusească, pe care românii 
imperialişti ne-au smuls-o în 1918, când tânăra Republică 
Sovietică nu se putea apăra. Aţi ţinut Basarabia 25 de ani şi 
ca recompensă - e just nu? - v-am luat nordul Bucovinei, o 
trecere directă în Cehoslovacia. - Da, răspund eu, dar 
Basarabia şi Bucovina sunt provincii româneşti şi, ca atare, 
ele n-au ce căuta în Rusia. Până în preajma anului 1800 noi 
cu ruşii n-am avut nici un fel de relaţii - nici hotar comun - şi 
cum Rusia s-a apropiat de hotarele româneşti - în 1812 - ne- 
a şi răşluit jumătate din Moldova. - Pardon, noi am luat 
Basarabia de la turci! Basarabia la 1812 era provincie 
turcească. - La anul 1812, nici nu exista o Basarabie, ci 
doar o ţară a Moldovei, care se întindea de la Carpaţi până 
la Nistru - şi-n sud se sprijinea pe Marea Neagră şi pe 
Dunăre. Această ţară a Moldovei, cu capitala la laşi, se 
găsea sub suzeranitate turcească. Atât. Moldova era ţară 
românească ataşată politic Turciei, însă se găsea în afara 
imperiului turcesc care-şi avea hotarul pe Dunăre şi pe 
Nistru. Prin urmare, Rusia, la 1812, ne-a răpit nouă, 


românilor, jumătate din ţara Moldovei şi nici măcar un 
metru de pământ turcesc. - Eu ştiu precis - relevă 
Comisarul - că în 1812 nu exista România - şi, ca atare, noi 
cu românii nu avem nici un diferent teritorial. Basarabia o 
avem de la turci, iar Bucovina ne-am luat-o drept dobândă, 
în plus de aceasta, în Bucovina şi Basarabia nici nu sunt 
români. - Dar ce sunt? - După cum vezi, chiar din titulatura 
republicii, acolo sunt numai moldoveni. - Eu sunt extrem de 
mulţumit, de afirmaţia dumneavoastră. De altfel, chiar aşa 
şi trebuie să fie; dacă acolo nu ar fi majoritatea moldoveni, 
nu i s-ar spune Republica moldovenească ci, lipovenească, 
evreiască sau turcească. Chiar am stat adineaori în 
cumpănă şi m-am mirat că stăpânitorii de la Moscova, care 
spun că la 1812 Basarabia a fost luată de la turci - m-am 
mirat, zic, că pe această 27 


republică de la margine nu au numit-o republică 
turcească. Parcă aşa ar fi logic, după istoria voastră. Dar, 
dacă i se spune moldovenească, atunci înseamnă că totuşi, 
pe undeva, va fi stând vreo însemnare despre faptul că 
această bucată de pământ a ţinut, până la acel an, de 
Moldova. Şi apoi, poate că locuitorii, întrebaţi ce neam de 
oameni sunt, vor fi răspuns că-s moldoveni. Vedeţi, lucrurile 
iau cu totul altă înfăţişare. Eu am citit zilele acestea o 
geografie a Uniunii Sovietice pentru clasa a X-a. Şi acolo 
sunt trei pagini care se raportează la această republică. De 
două ori, pe aceste trei pagini, se spune elevului - să 
memoreze -că în această republică sunt 76% moldoveni, 
restul găgăuzi, evrei şi lipoveni. Şi acum vin la subiect. 
România de astăzi este rezultatul actului de unire dintre 
Muntenia şi Moldova din anul 1859, la care, în 1918, se 
adaugă Transilvania, Basarabia şi Bucovina. 

- Nu mă interesează istoria voastră. De altfel ce însemnați 
voi, în istoria lumii? Nimic şi iar nimic. - Şi totuşi, vă 
împiedicaţi de noi şi vă stăm ca un junghi în coastă. Hei, cu 
ce plăcere v-aţi întinde până la Adriatica şi Constantinopol! 
- Nu ne este suficient atât. Astăzi nu mai suntem pe timpul 
țarilor. Obiectivul nostru s-a mărit. Globul, globul 
pământesc, ăsta ni-i hotarul! - încercaţi şi cuceriţi globul. 
Dacă veţi reuşi, înseamnă că acest glob, numai astfel de 
stăpâni merită să aibă. - Revoluţia merge înainte cu paşi 
gigantici şi nu-i departe ziua în care 
steagul proletar va fâlfâi la Paris, la Londra şi la New York. 
Şi atunci, va începe 
o eră nouă în istoria lumii, o eră în care proletariatul îşi va 
impune dictatura sa. 
Vezi cât de mici, cât de neînsemnate sunt problemele 
litigioase dintre noi şi voi? 

- Totuşi, deoarece eu înţeleg că aceste probleme mici nu 
sunt pe 
dimensiunile mari, ruseşti, daţi-ne înapoi Basarabia şi 
Bucovina şi hai să fim 


prieteni. Mai ales că dumneavoastră vizaţi nişte timpuri nu 
prea îndepărtate, 
când graniţele vor dispărea şi toţi vom fi una cu pământul. 
Nu suntem atât de 
pretenţioşi încât să vă cerem ca, până la triumful universal 
al revoluţiei, să ne 
daţi vreo provincie, ca despăgubire pentru exploatarea 
Basarabiei de la 1812 
până la 1918. Noi ne mulţumim cu hotarele noastre şi când 
va fi să fie steagul 
roşu şi la Washington, atunci, n-avem ce face, venim cu 
toate pământurile 
noastre şi cu toate bogăţiile, în această horă universală, în 
felul acesta, noi vom 
înţelege - şi toată lumea va fi de acord - că Uniunea 
Sovietică nu-i imperialistă, 
ci înţelegătoare şi corectă; dă înapoi Karelia Finlandei, 
eliberează Ţările Baltice 
şi Prusia Orientală, pleacă din Polonia şi se opreşte pe 
Nistru, peste drum de 
România. Ei, atunci aţi câştigat simpatia întregului glob 
pământesc. Şi victoria 
de mâine ar fi incontestabil mai mare, decât câştigul de 
astăzi. Dar asta n-o s-o 
faceţi niciodată. Cine cunoaşte ce vreţi şi vă ştie şi armele 
de care uzaţi, e 
lămurit; unde aţi pus piciorul, nu mai daţi înapoi, decât 
dacă se găseşte cineva 
care să vă dea peste cap. 

- Aproape că n-ai înţeles, zâmbeşte satisfăcut Comisarul. 
Dar nu acesta-i 
obiectul conversaţiei noastre. Problemele care le-ai ridicat, 
ţin de creierul 28 


genialului dascăl şi învăţător al popoarelor, Iosif 
Visarionovici Stalin. Avem de discutat, după cum vezi, 
probleme ceva mai pe înţelesul nostru; despre moldoveni şi 
despre români. Noi, iată, susţinem sus şi tare că moldovenii 
sunt un neam şi românii, alt neam. 
- E prima dată când aud o astfel de părere, îndrăznesc să 
vă întreb, pe ce vă întemeiaţi în susţinerea celor de mai 
sus? - Pe părerile savanților etnologi sovietici. - înţeleg. Şi 
ce spun savanții sovietici? - Marii noştri cercetători sovietici 
- cei mai mari savanţi din lume - spun că moldovenii sunt alt 
neam decât românii. Argumentele nu mi le amintesc, mai 
ales că nici nu sunt lucruri de competenţa mea. Numai că, 
dacă aceşti savanţi afirmă aşa, apoi aşa trebuie să şi fie. La 
noi, când un savant se pronunţă într-o chestiune înseamnă 
că a studiat problema până în miezul ei şi orice greşeală 
este exclusă. Nu sunt pe lume savanţi de talia celor din 
Uniunea Sovietică. - Nu-mi vine să cred cele ce afirmaţi 
dumneavoastră. Regret că nu pot lua cunoştinţă de părerile 
etnologilor sovietici, dar ceea ce eu ştiu din istoria noastră 
şi din cercetarea acestei provincii, la faţa locului, văzând 
sate şi oameni, auzindu-le graiul şi ştiindu-le obiceiurile, 
cântecele şi jocurile, eu personal, alături de toţi românii, 
credem că moldovenii sunt totuna cu românii şi că nu sunt 
altceva decât o ramură românească, care au trăit 100 de 
ani sub stăpânire rusească şi-au rămas cu numele de 
moldoveni, căci s-au ştiut rupţi din trupul Moldovei, după 
cum ardelenii, care au trăit 1000 de ani sub unguri, se 
numesc transilvăneni sau ardeleni, dar de fapt sunt români. 
Dacă după provincie ne numim ardeleni, bucovineni, olteni, 
munteni, moldoveni şi dobrogeni, apoi toţi aceştia, având 
sânge comun, aceeaşi limbă şi aceleaşi tradiţii, la un loc 
formăm neamul românesc, unul şi acelaşi de la Nistru şi 
până la Tisa. - De-ajuns, banditule! Iată, voi sunteţi acei 
care înrăutăţiţi bunele raporturi dintre popoare, în timp ce 
noi, Uniunea Sovietică, cu gânduri frăţeşti, vrem să vă 
ajutăm pe voi - ţările astea mici - care până ieri aţi fost 


exploataţi de capitalişti, voi, zic, vă agitaţi şi tulburaţi 
bunele raporturi şi dragostea noastră înţelegătoare. Noi 
vrem să vă ajutăm, dintr-un nobil sentiment umanitar. Nu 
vrem nimic de la voi pentru concursul nostru politic şi 
social. Voi n-aveţi nimic. Sunteţi 20 de milioane de flămânzi 
cărora în fiecare zi ar trebui să vă dăm - de la noi -douăzeci 
de milioane de pâini. Ăsta ar fi beneficiul nostru, dacă voi 
aţi cădea de acord, ca partidul din România să ceară 
intrarea Republicii româneşti în Uniunea Sovietică. 
Bineînţeles că abia atunci aţi simţi pe pielea voastră toată 
fericirea de a trăi liberi şi sub un regim larg democrat. - Şi 
pentru acest motiv aţi început - în etape - să ne fericiţi: întâi 
Basarabia şi Bucovina şi în ordine naturală, vine restul? 
Pentru că proclamaţi oriunde largul dumneavoastră 
umanitarism, revin; n-ar fi mai bine să ne întoarceţi 
pământurile luate şi să fixaţi armata pe Nistru? Ziceţi că la 
noi e sărăcie. Las' ca să fie aşa, cum se ştie aici. Atunci, ce 
căutaţi în sărăcia noastră? Dumneavoastră, care sunteţi 
bogaţi? Nu cumva vă atrage petrolul nostru care-i în 
centrul Europei, 29 


pădurile noastre de brad, care sunt la un pas de Orientul 
Apropiat, sarea din munţii noştri şi pâinea din bazinul 
dunărean? Nu cumva, intrând în Basarabia, aţi tresărit de 
bucurie că sunteţi stăpâni pe gurile Dunării? In România, 
până la această oră, n-a murit nimeni de foame. Dimpotrivă, 
avem prisos, pe care îl trimitem peste hotare. Iar despre 
Basarabia şi Bucovina, ca să revenim la ele... 

- Inutil să mai discutăm, deoarece ele nu sunt pământuri 
româneşti şi vor rămâne pe totdeauna la noi. - Dar noi avem 
în aceste provincii cinci milioane de români! - Da, sunt cinci 

milioane de moldoveni, cum sunt şi eu. Care moldoveni, 

domnule? Nu înţelegi că pe voi, românii, nu vă vor? = 
Vasăzică vă primesc pe dumneavoastră, ca să-i fericiţi. Fiţi 

bun şi mă lămuriţi, şi cu asta mă declar mulţumit. l-aţi 
întrebat vreodată - pe basarabeni şi bucovineni - printr-un 
plebiscit asistat de alţii - dacă ei vă vor pe dumneavoastră 

sau revin la fraţii lor români? - Astea-s forme goale şi 
lucruri prea mărunte pentru cartea pe care o joacă acum 

Uniunea Sovietică. Noi suntem cea mai mare putere din 

lume şi înţelegem să nu ne oprim la lucruri neînsemnate în 
drumul nostru victorios. De altfel sunteţi o ţară învinsă. Şi 
cu cei învinşi, facem ce credem noi că-i necesar. - Am 
înţeles perfect punctul dumneavoastră de vedere. - Şi eu 
sunt lămurit cu gândurile tale. Norocul ţării voastre este că 
cei mai buni fii ai clasei muncitoare ne iubesc şi se adună ca 
puii sub cloşcă, aici la Moscova. Cu dânşii ne înţelegem noi. 
Lor le dăm tot sprijinul şi toată protecţia noastră. lar pentru 
acei ce gândesc ca tine, avem noi ac de cojocul lor, îi 
jupuim. Deocamdată, mi se pare mie, te-ai cam înfierbântat. 

Pentru binele tău, treci pe cinci zile la răcoare. Acolo mai 

gândeşte-te încotro merge lumea. Şi vino cu noi dacă vrei 
să-ţi fie bine. Constat că pe voi vă pierde absurdul idealism. 

Hai, vino pe pământ, vino şi te fac bucătar. 


- Mulţumesc pentru dragostea şi interesul ce-i purtaţi 
neînsemnatei mele persoane; am toată stima pentru 


bucătărie, dar nu sunt bun bucătar, nici brutar şi nici altele. 
Sunt foarte bun în ham. M-am specializat chiar ca rotaş. 
Când va fi să mă întorc în Ţară, hei, îmi voi pune noua 
meserie în practică. Asta, ca să vă dovedesc că mi-am 
însuşit regulile de viaţă din cea mai progresistă ţară din 
lume; voi trage în ham, din milă şi consideraţie faţă de cal. 
De vreme ce-i mănânc ovăzul, se cuvine să-i preiau şi 
obligaţiile... - Bine, pentru această logică europeană, vei 
mai sta la carceră încă zece zile... leşi afară, măgarule! 


într-o seară, Hărmălaie mi-a dat drumul de la carceră. 
Bădiţa mă aştepta în colţul bordeiului 15 şi primul lui 
cuvânt a fost: „Mă, cojocul chiar dacă-i lung până în pământ 
şi în iulie este bun. Ce vrei să faci?" 
In haine, în cojoc şi în nări stăruia miros acru de hârdău 
stătut. 
30 


- Să mă spal, Bădiţă, hainele put pe mine. - Drept, mă, 
dealtfel, cu atâtea închisori, lagăre, carcere, toată Uniunea 
Sovietică pute ca un closet public. 8 CULESUL 
CARTOFILOR 

Oamenii aşteptau cu multă nerăbdare culesul cartofilor. 
Asta era o sărbătoare a întregii regiuni. 

Mi-aduc aminte de culesul viilor toamna pe la noi; voie 
bună şi muzică. O lună de zile tot omul era frate cu vecinul. 

Şi iată acum, când, la începutul lunii septembrie 1944 
ajung, venind din Siberia, la Mănăstârca, găsesc o veselie 
generală între prizonieri. 

- Ce-i, măi creştinilor? 

- Bucuria toamnei; de mâine începe culesul cartofilor. 
Mergem, aici, 
aproape, la colhozul de la Şoniha. 

A doua zi de dimineaţă, încadraţi de ceasovoi, trecem 
peste un pârâu ce-şi mâna apele spre Volga. Suntem la 60 
de km distanţă de Nijni-Novgorod. In poiană o uliţă cu vreo 
sută de case de lemn, toate într-o rână parcă cerşind ajutor. 
La marginea satului, grajd povârnit şi o remiză peste maşini 
cu acoperişul spart, în mijloc, o tablă roşie pe care scrie: 
„întreceri socialiste; brigăzi fruntaşe". Dar nici un nume nu 
stă scris pe tablă. Oamenii din Şoniha sunt prea săraci ca să 
le mai ardă de glume. 

La partea de răsărit a satului începe grădina de zarzavat 
şi, ca atare, acolo vom lucra, în jur, toată taigaua. Apoi 
câteva pluguri trase de nişte mârţoage de cai, care vor 
scoate cartofii; colhoznicii le vor aduna. Nouă ni se dau 
cazmale. Pe echipe de trei oameni ni se repartizează 
terenul. Alături de noi, pe altă parcelă, vor lucra sute de 
fete tinere, femei şi babe. Câţiva moşnegi mână caii. 
Bărbaţii sunt departe, la război. 

Adunăm prima grămadă de cartofi. Dinspre sat se aude 
„imnul cartofilor", cântat de şcoala primară. Şcolarii şi 
învăţătoarele se opresc la teren şi după încă un imn al 
recoltei, o învăţătoare se suie pe o grămadă de cartofi şi 


ţine un discurs patetic despre importanţa cartofului pentru 
stat şi datoria de a-i scoate din pământ. 

Preşedintele colhozului îi îndeamnă pe colhoznici să 
lucreze bine şi să dea randament mare. Apoi câteva recitări 
- cu ceva zarzavaturi şi mitingul fulger se încheie cu 
„Moscova mea, ţara mea", cântată de şcolari. 

Soarele, foarte înţelegător, ne încălzeşte şi trebuie să 
recunosc că mă simt bine. Vedem că se aprind pe tarla 
focuşoare - vreascuri berechet - şi ici-colo, se fierbeau în 
gamele sau se coceau cartofi. După vreo două ore de lucru, 
toţi eram 31 


cu cartofi copţi în buzunare. Colhoznicii se uitau cu jind la 
noi; copiii de şcoală se furişau până la focuşoarele noastre 
şi cu ochii măriţi de foame şi de poftă, ne rugau: „Dă-mi şi 
mie, nene!" Şi iată că, împărţeam prada, pe din două, cu 
aceşti copii flămânzi. Colhoznicii au încercat să coacă şi ei 
cartofi, dar „prezidatele" şi brigadierii, înjurându-i, le 
împrăştie focurile; nu era voie să risipească bunul comun. 
Apoi preşedintele colectivului se aşeza pe o buturugă, 
scotea din geanta de muşama, care-i atârna de la şold până 
la călcâie, o bucată de pâine albă, proaspătă, întindea 
frumos unt pe ea şi mânca încet, tacticos; toate gurile 
colhoznicilor se umpleau de apă. Ei nu aveau pâine - de loc - 
despre unt, nici vorbă, iar zahărul nu-i văzuseră de cinci 
ani. 

In zilele următoare ne-am organizat. Fiecare companie 
(erau două) a venit cu un cazan potrivit şi cu sare. înainte 
de a începe lucrul adunam în pripă găteje şi lemne, spălam 
două-trei sute de kilograme de cartofi şi lăsam doi oameni 
să-i fiarbă şi să-i coacă. Când totul era gata, fluierau. Ne 
adunam în jurul cazanului şi ne primeam porţia; ce nu 
puteam mânca, duceam în lagăr pentru prieteni. 

Praznicul acesta avea loc în fiecare zi; mergeam să 
culegem cartofi, prin rotaţie. Ca atare, trebuia să ne facem 
rezerve pentru zilele de aspră postire. 

Apoi noi am început a fierbe şi a coace tot mai mulţi 
cartofi; la ora mesei veneau toţi copiii cu mâinile întinse şi 
plecau cu braţele pline; pe tarlaua vecină îi aşteptau 
mamele, surorile şi bunicii, care ne strigau: „Mulţumim, 
mulţumim, Dumnezeu să vă binecuvânteze, căci dacă n-aţi 
fi voi, noi am muri de foame lângă cartofi'. Preşedintele ne 
înjura pe toţi, în bloc. 

După vreo săptămână, o babă s-a apropiat de mine cu 
teamă mare - şi mi s-a adresat: 

- Plecăciune părinte! Mă iertaţi că vin la dumneavoastră, 
dar avem noi, colhoznicii, o mare rugăminte şi ne-am gândit 
să v-o facem sfinţiei voastre. - Spune, mătuşă, care vi-i 


necazul? Bătrâna îmi supune, tainic: - Vă rugăm pe 
dumneavoastră, prizonierii, să nu scoateţi toţi cartofii din 
pământ. M-am uitat la dânsa întrebător. Ea a continuat. 

- Cartofii ce rămân în pământ, îi vom scoate la primăvară şi 
ne-om ţine 
zilele. Tare ni-i greu, ascultaţi-ne. 

I-am umplut mătuşii broboada cu cartofi copţi. 


A trecut iarna, s-au topit zăpezile şi după ce s-a zbicit 
pământul, pe tarlaua unde au fost cartofi în toamnă, 
pământul a fost răscolit, cu cazmale, de colhoznici şi, în felul 
acesta, flămânzii au avut cartofi pentru un timp. 


Trecuse o săptămână şi timpul se menținea frumos. La 
cules, totul mergea 32 


bine. Dar cât avea să mai ţină acest bine? La plecare 
fiecare îşi umfla cu cartofi buzunarele, gluga de la manta, 
pantalonii, legaţi jos cu sfoară. Ne opream la poartă şi, 
numărați, garda ne preda apoi ofițerului de serviciu, 
înăuntru ne depuneam prada în raniţe, sub căpătăie, 
fiecare unde credea. 

într-o seară, la poartă, apar ofiţerul de serviciu, 
preşedintele colhozului şi alţi civili. Suntem numărați ca de 
obicei, dar poarta nu se deschide. De la coada coloanei 
începe percheziţia. Şi ce să vezi atunci? într-o clipă s-au 
umplut şanţurile cu cartofi. Prima grupă din coadă a căzut 
victimă; la carceră cu ea. 

Preşedintele şi civilii adună cartofii, luptându-se cu 
ceasovoii din garda noastră - care-şi umplu buzunarele şi 
sacii de merinde. Coc şi ei cartofi, în bordeiele lor. 

A doua zi nu mai intră cartofi în lagăr, în zilele următoare 
însă, cu riscul de a intra în carceră, reluăm atacul. 

Uneori reuşeam să-i trecem de poartă, altă dată îi 
aruncam, ca la comandă, în faţa pericolului. 

Fapt este ca în ziua în care culesul cartofilor s-a terminat 
noi aveam sub căpătâi cartofi, să ne ajungă până la Crăciun. 

Garda de la poartă, la fel, se aprovizionase frumos, 
furându-ne pe noi, prin percheziţie. Şi aşa, lucrurile s-au 
aranjat, încât toată lumea a fost mulţumită. 


Coceam cartofii seara, după ce ne întorceam de la pădure. 
Venise iarna şi pădurile oftau de vânt şi de zăpadă. Noi ne 
uitam în sus şi constatam, cu adâncă tristeţe, că cerul e 
prea sus pentru ca Dumnezeu să ne poată auzi. 

Coceam cartofi şi ne hărţuiam la gura celor două sobe, din 
bordei. Eram prea mulţi şi cartofii se amestecau în spuză; 
era necesară o întreagă contabilitate pentru păstrat 
ordinea aici. Cartofii îi mâncăm aşa, pe jumătate cruzi, pe 
jumătate copţi. Nu vedeam o altă ieşire. 


Dar Niţă Hilchi avea o altă părere. Născocitor, de la 
natură, făcuse aici multe năzdrăvănii, din te miri ce. Printre 
altele, două ceasuri numai din lemn şi tinichele, care 
mergeau ca nişte cronometre. Ruşii de la poartă îşi 
controlau ceasurile după orologiile lui Niţă. Tot felul de 
opaițe, pomenite în preistoria Dacilor, le-a reactualizat Niţă 
pentru nevoi locale. Aşa că, tot el trebuia să găsească o 
soluţie pentru coacerea cartofilor. 

într-o sâmbătă, după-masă, în bordeiul 14, într-un grup 
restrâns, Niţă declară: „Am găsit soluţia. Haideţi după 
mine". Şi-am pornit după el, afară, în unghiul de către apus 
al lagărului, erau vreo trei bordeie, încercuite cu sârmă 
ghimpată. Când venea un nou lot acolo îşi făcea carantina. 

Ajungem la acest gard, ne ferim de privirile rusului din 
prepeleac, şi-l auzim pe Niţă: „Rupeţi câte un metru de 
sârmă şi apoi, pe căi răzlețe, întindeţi-o la bordeie". 

Adunați la gura sobei, executăm poruncile lui Niţă: „Aşa, 
scoateţi ghimpii. 

33 


Bine. întindeţi sârma. Ştergeţi-o bine cu o cârpă, întocmai! 
Acum faceţi un cerc", îl vedem pe Niţă că trece sârma 
printr-un cartof, apoi prin al doilea şi până la urmă se înşiră 
vreo 30 de cartofi, bine spălaţi. Noi facem la fel. 

- Ascultaţi, zice Niţă, asta-i un colier pentru balul de la 
Opera mare, aţi înţeles? - Am înţeles - răspundem noi 
atenţi. - Şi ce facem cu el? întrebă Sandu Muscă, intrigat. - 
Ce facem cu el? îl punem la gât şi ieşim la plimbare pe aleea 
principală; lămurit? - Nu! răspundem noi în cor. - Bine, 
haideţi după mine; luaţi două bucăţi de fier mai lungi şi să 
ieşim. 

Afară bate crivățul şi din pădure vine întunericul. Niţă ia o 
bucată de fier şi un colier. Noi, tăcuţi şi zgribuliţi, îi 
urmărim fiecare mişcare. Niţă se urcă cu greutate pe 
bordei, se opreşte lângă coş, aşează bucata de fier pe coş şi 
apoi înşiră pe această bară, atârnând înăuntru, colier după 
colier. Trece la al doilea coş şi figura se repetă. 

- Haidem în bordei, vom vedea noi ce-am putut realiza cu 
asta! 

Peste o jumătate de oră, Niţă ne face semn din 
sprânceană, invitându-ne să mergem să vedem ce-i cu 
cartofii. 

Fierul frige la mână, colierele frig, crivățul îţi taie 
respiraţia. 

- Intraţi în bordei, zice Niţă: luaţi o cârpă curată şi frecaţi 
fiecare cartof, până 
se duce coaja arsă. Apoi, poftă bună. 

Ce bucurie pe noi! Ce plăcere rară! Cartofii abureau şi 
răspândeau în boxe un miros plăcut de brutărie 
braşoveană. Bine copţi, rumeni, delicioşi. Ne lipsea untul. 

- Trăiască Niţă, ura, ura!... 

Niţă, mulţumit, ronţăie zâmbind un cartof rotund şi neted, 
ca o piatră de râu. 

Toate conflictele de la gura sobelor au încetat. Patentul lui 
Niţă a fost furat de toate bordeiele şi de toate naţiile. Noi i- 
am răsplătit patentul cu un cartof. Neamurile, când îl 


vedeau, zâmbeau satisfăcuţi: „Brava Niţă, Brava Niţă!" Şi 
toţi eram mulţumiţi; foc pentru copt cartofii era suficient. 
Până într-o zi. După ce am venit de la pădure şi repetam 
povestea cu colierele de cartofi, poarta lagărului s-a deschis 
larg şi, înăuntru a intrat un pluton de ostaşi; s-au împărţit 
câte doi, pe la fiecare bordei, s-au suit pe bordei şi vai, 
neruşinaţii, ne-au descoperit invenţia! 'Toate colierele au 
căzut pradă nesătuilor ceasovoi. Ostaşii ruşi, cu ochii oblici, 
râdeau cu gurile până la urechi şi treceau dincolo de 
poartă, la braţ cu colierele noastre. 
- Ce facem, Niţă? - Ştiu eu, măi băieţi? Să vedem ce se 
întâmplă mâine, poimâine. A doua zi, nu, dara treia zi ruşii 
ne-au furat iarăşi cartofii. Din nou înghesuială şi scandal ia 
gura sobei; iar cartofi copţi pe o parte şi cruzi la mijloc. 
- Ce facem, Niţă? - Să vedem, să mai chibzuim! Cea mai 
mare ciudă a noastră era pe un 34 


sergent bătrân care făcea pe ofiţerul de serviciu la poartă. 
Făcea totdeauna scandal, pentru orice nimic. Vorbea, 
vorbea mult, ţipa şi înjura. Se numea Ermolaiev, dar pentru 
gălăgioasa lui atitudine, noi l-am botezat Hărmălaie şi aşa i- 
a rămas numele pentru toate naţiile de la Mănăstărca. 

Observasem noi că atunci când era Hărmălaie de serviciu 
ni se dădea atacul la coliere. Mai rar se întâmpla acest 
lucru la ceilalţi ofiţeri de serviciu. 

- Se vede că lui Hărmălaie îi plac cartofii copţi. Ei, lasă că-i 
saturăm noi de 
cartofi, încheie Niţă. 

Gândeam noi că nu-i dreptate pe lume! Dacă ruşilor le 
plac cartofii, n-au decât să fure de la colhoz şi să-i coacă în 
bordeiele lor. Aşa, se reped ca hultanii şi ne jecmănesc pe 
noi care, cu atâtea greutăţi, reuşeam să-i strecurăm în 
lagăr; nu-i dreptate şi cinste pe lume, nu-i! 

Era o după-masă de iarnă, cu cer străveziu, în aer jucau 
stele aurii, stele verzi. Mercurul coborâse jos, jos de tot. 
Arăta -47*; era „răcoare'. Niţă, pe patul de la uşă, 
pregăteşte un colier, două. In loc de cartofi, agaţă cu sârmă 
două bucăţi de tablă pe care scria ceva, cu litere mari. La 
alte bordeie, după comanda şoptită a lui Niţă câţiva 
procedează la fel, cu priviri piezişe spre poartă. Ferindu-ne 
oarecum de ochiul viclean al lui Hărmălaie, aşezăm coliere 
la toate coşurile. De vreo trei zile nu mai puseserăm la 
coşuri nici un colier. Simţeam că în dosul porţii, inima lui 
Hărmălaie se încălzise de bucurie. Pândeam din bordeie, să 
vedem ce va fi. 

Şi a fost că, la ceasul cuvenit, ca şi altădată. Hărmălaie cu 
soldaţii au năvălit în lagăr. Cu mâini rapace apucă colierele. 
Hărmălaie aşteaptă lângă poartă, cu mâinile adânc băgate 
în fundul buzunarelor. Soldaţii scot sârmele înroşite, se frig, 
privesc tăbliţele cu scrisul pe ele, înjură mânioşi şi le 
aruncă. Un soldat aduce un colier lui Hărmălaie. 

- Ce-i asta? Unde-s cartofii? întreabă ţepos Hărmălaie. - 
Citeşte ce scrie aici, tovarăşe sergent, şi degetul uzbecului 


arată tăbliţa. - Ce, ce? Eu să mănânc HUIA? Ha? Ce? Mama 
voastră de ofiţeri români; 
lasă că vă arăt eu vouă! 

Hărmălaie, cu întreaga trupă, s-a retras ruşinat dincolo de 
porţi. Colierele stăteau risipite pe alee, printre bordeie. Pe 
tăblițe, scris cu litere mari, se putea citi: „pajalusti HUIA". 

De atunci, am putut să ne coacem cartofii, nestingheriţi de 


nimeni. Hărmălaie s-a dat învins. 
35 


9 CARAVANELE CU FILDEŞ 

Şi a început o viforniţă, ca nicăieri pe faţa pământului. 
Taigaua se frământa şi fluiera şerpeşte, prin mii şi mii de 
vârfuri de copaci. Zgomotul era mai puternic decât 
furioasele valuri, care bat rupând din țărmurile argintii. 

Crivăţul bătea cu biciul mâniei lui Dumnezeu, de-ţi lua şi 
răsuflarea. Pe la coruri, se întindeau dune uriaşe de zăpadă, 
pe care năprasnicul vânt le aduna, le fixa cu o presiune de 
nu ştiu câte sute de metri pe minut, formând la suprafaţa 
lor o scoarță tare, zgrunţuroasă, peste care se putea trece 
fără ca piciorul să se înfunde. Iar lagărul Mănăstârca se 
tupila la pământ, de frica vijeliei. Printre bordeie, nămeţii 
erau de doi metri înălţime. Luptând din greu, cu lopeţi şi 
cocioarve mari, se putea face o pârtie până la poartă şi 
până la bucătărie. 

Iar noi înfruntam vijelia stihiilor dezlănţuite. Cu crivățul în 
coastă, înaintam spre pădure (trebuiau lemne pentru lagăr, 
pentru Gorki). Cu căciulile legate sub bărbie, cu şervet 
legat peste faţă şi doar cu ochii liberi, care lăcrimau fără 
pauză, cu haine vătuite, numai zdrenţe pe noi şi, în picioare, 
cu bocanci de pânză. 

înaintam unul după altul, călcând pe aceleaşi urme. Prin 
poiană numai dune de zăpadă. Abia scoteai piciorul şi 
vântul cu zăpada acopereau urma imediat. 

Când am intrat în pădure, s-a făcut o linişte de mormânt; 
sub bolta brădetului, vânt nu bătea şi era o pace, ca-ntr-o 
catedrală. Deasupra, cer vânăt; sub el, se frământau 
vârfurile copacilor, dar jos, jos la rădăcina plopilor şi pe 
crengile brazilor, zăpada se aşeza liniştită. 

înaintăm în şir. Trecem prin poieni cu vârtejuri, intrăm 
iarăşi în cetatea lui Strâmbă-Lemne. în adâncul pădurii nu 
sunt urme de animale, nici de păsări. Pădurea este lipsită 
de viaţă. lerni fără sfârşit, zăpezi înalte; cum să trăiască 
vieţuitoarele? Pe unde mai sunt, s-au strâns şi ele pe 
margini de ape, lângă sate. 


Ne întoarcem, cu câini şi ceasovoi, fiecare cu o loasbă de 
mesteacăn de 2 metri pe umăr. în şiruri, precum duc 
caravanele deserturilor fildeşul. 

Albul zăpezii, argintiul mestecenilor şi al plopilor, 
ţinuturile reci reeditează mersul caravanelor peste 
deserturi, peste dune. Crivăţul se repede hoţeşte în noi şi 
ne ia povara de pe umeri, trântindu-ne în zăpadă. Ce chin 
ca să te ridici cu mâinile ude - cu ciorapi pe mâini în loc de 
mănuşi - cu viforniţa care-ţi astupă gura. Inima bate până la 
spasm şi se întreabă până când? Când ridici ochii lăcrimaţi 
în sus, norii sunt prea jos şi Dumnezeu, care rămâne 
dincolo de ei, nu te aude. 

Unul după altul, pe aceeaşi urmă de picior, o mie, două, 
trei mii de oameni... 

Şi crivățul chiuie nebun! 

„Caravanele'" intră în păduri la ceasul dimineţii şi bat la 
porţi când umbrele înserării ne mână către adăpost. 
Purtăm pădurile de argint în spate aşa cum caravanele 
poartă fildeşul. 

36 


Toată iarna aceea am cărat cu spatele, blestemând zăpezi 
şi oameni. Apoi au venit alte ierni şi la greutatea zilelor s-au 
adăugat alte greutăţi. 

Purtat printre lagăre, m-am întors la Mănăstârca, pe la 
începutul lui ianuarie 1946. Oamenii erau aceiaşi, parcă 
mai puţini, mai slabi, mai vineţi. Pădurea stătea pe loc, 
dreaptă şi puternică bătându-şi joc de vânturi şi furtuni. 

Noi am fost puşi la sănii. Patru înainte, la oişte şi alţi patru 
la ţepuşe; o sută, două sute de sănii - poate mai multe, şi-n 
jur escorta şi câinii lupi. Legaţi cu odgoane încrucişate pe 
piept, trăgeam sania după noi încărcată până sus, un 
kilometru, zece, douăzeci de kilometri. Şi asta în fiecare zi, 
fără repaus. Când urcam panta, curgeau pe frunţile noastre 


sudori, care îngheţau îndată şi simţeam apa curgând pe şira 
spinării. Când ieşeam la loc aşezat, îngheţau hainele pe noi 
şi tălpile săniilor. Iar la vale, sania se pornea în coborâş 
iute; te smulgea, repezit, din hamuri; trebuia să alergi ca 
vântul, cu ochiul mereu înapoi. Câte accidente, picioare 
rupte, coaste rupte! 

Şi parchetele tăiate erau tot mai departe, prin locuri pe 
unde n-a intrat joagăr de la facerea lumii. 

Asta, în fiecare zi de iarnă; un an, doi, trei, patru... 


Şi într-o dimineaţă, pe la sfârşitul lui aprilie ne-am trezit 
cu ceţuri dese peste păduri, încât nu se mai vedeau, şi peste 
lagăr, unde nu se mai zăreau bordeiele. 

O ceaţă deasă şi caldă care te îneca. Ceţurile curgeau 
uşor, dinspre nord-vest şi se duceau la vale; pe Oka, 
coborau pe Volga, spre Astrahan. Zăpezile se topeau, 
scădeau şi pe dedesubt curgeau mări - spre Caspica. 

Ceaţa topea zăpada. Peste o săptămână s-a arătat uscatul; 
pete negre, ici-colo vineţii. 

Şi „Noe a dat drumul unui porumbel"... lar noi când am 
intrat în lagăr, în seara aceea, am văzut un cârd de grauri 
pe acoperişul bucătăriei. Şi „Noe a înţeles că potopul 
trecuse". lar noi ne-am bucurat că prăpădul iernii a trecut. 
Pe aripile graurilor călătorea primăvara, spre nord. 

Curgeau sloiuri de ape, iar pe sus dădeau glas becaţele şi 
gâştele; se duceau spre Marea Albă, se duceau spre Polul 
Nord. 

Şi după luni de zile de absenţă, peste ceţurile ce se 
trăgeau spre sud, a apărut soarele frumos, tânăr, 
strălucitor. 

La începutul lui mai se încălzeşte şi-n două săptămâni - 
atât ţine primăvara -pădurea înfrunzeşte şi poienile se 
acoperă cu flori de pădure, iar păsările cântă, refăcându-şi 
cuiburile. 


E frumos afară - nu-i frumos ca la noi - dar primăvara-i 
luminoasă şi noi oftăm, oftăm. Am schimbat săniile pe 
căruţe, înhămaţi la căruţe, cărăm pădurea 37 


la vale. 

într-o zi, trecând pe lângă o tarla a colhozului de la 
Şoniha, am văzut şi n-am putut crede cele ce vedeam; un 
tractor stătea la marginea tarlalei. Făcuse iarna pe câmp. 
Dealtfel şi celelalte maşini-unelte se „adăpostiseră "în 
timpul iernii în curtea colhozului, sub cerul liber. 

Am deschis ochii, iar i-am închis, m-am pişcat de nas ca să 
mă trezesc. 'Iotuşi, asta era realitatea. Erau mai multe 
pluguri. La cormană câte un bărbat şi la hamuri, de fiecare 
plug, câte opt femei. Cel de la cormană le îndemna „hai, hai, 
mână!" La marginea arăturii, prezidatele, contabilul şi alţi 
responsabili priveau şi fumau. 

După câteva zile, stăpânirea lagărului a încercat şi cu noi 
această figură. 

Ne-am opus hotărât, amintindu-le că suntem oameni. E 
drept că mâncăm ovăz şi trăgeam la ham, dar la plugărie - 
am pus piciorul în prag. înjurături, carceră, ciomege pe 
spinare... 

Soldaţii prizonieri au cedat. Trecând spre pădure, îi 
vedeam înhămaţi la pluguri, tot câte nouă oameni, cărând 
pe brazdă, ca vitele slăbite. Seara, cu joagărul pe umăr, 
veneam de la pădure. Priveam şi mă chinuiam să înţeleg ce 
se petrecea aici? Este drept că Ştefan cel Mare arase 
câteva costişe cu mândrii polonezi. Dar asta a fost la anul 
1500. Robii de atunci nu erau protejaţi de Crucea Roşie 
internaţională şi de legile umanitare care se cunosc şi se 
aplică în ţările civilizate. 

De neînțeles pentru mine era faptul că şi colhoznicii 
trăgeau la plug. Mai marii colhozului făceau planuri, fumau 
mahorcă şi cântăreau normele. Ceilalţi asudau, trăgând în 
ham. 

Şi am constatat că era foarte interesantă istoria acelor 
zile. Şi de necrezut. 


Când ni-i sete bem seva din mesteceni. Ciocârliile cântă 
înalt - ca şi pe la noi, iar cucul îşi cântă numele româneşte. 

Blestemat amestec de primăvară şi de chin. Bădiţa, la ora 
când ne rezemăm de trunchiurile de brad, stând la soare, 
îşi scoate fluierul de la cingătoare şi ne cântă doinele de pe 
Rarău. 

Dorurile noastre - sute - călătoresc spre apus, spre [ara 
de sub Carpaţi. Acolo ni-i inima şi rădăcina. 

38 


10 JOCURI DE CĂRŢI 

5 

In lagăr se jucau cărţi; iarna în boxa de lângă sobă, iar 
vara la mesele dintre bordeie. Fiecare bordei avea două 
intrări; coborai şase scări, deschideai încă o uşă şi în faţă îţi 
apăreau cele două poduri suprapuse - pe stâlpi - care 
închideau boxele şi, în jurul blocului, coridorul; la fiecare 
intrare era câte o sobă. Deoparte şi de alta a sobei erau 
două mici boxe. In una ţineam gamelele - pe rafturi - şi în 
alta era lumina unui opaiţ. Vara problema era mai simplă; 
se juca la mese, afară, sau se întindea o pătură pe iarbă şi 
jucătorii şedeau lungiţi, ca nişte romani veritabili şi nu 
auzeai decât: pas, parol etc. 

La Mănăstârca situaţia era la fel ca în celelalte lagăre. 
Jocurile de noroc erau oprite; dar lagărul era mare - 35 de 
bordeie - şi controlul era greu pentru ofiţerul rus. Carcera 
era mereu ocupată de „delincvenţi". Stăpânirea ne 
înştiinţase că sunt permise: şahul, tablele şi bridge-ul - pe 
care ei îl numeau „joc englezesc". Toate celelalte jocuri erau 
aspru sancţionate. Se pare, cu drept cuvânt, că jocul cel 
mai întâlnit la Oranki şi Mănăstârca era bridge-ul; urma 
şahul şi, pe ici-colo se mai distrau tablagii, zărnăindu-şi 
zarurile. Cărţile de joc erau confecţionate din placaj 
subţire, sau din sită de plop sau tei, cu frumoase desene în 
culori -operă de migală din gama artelor minore. Pocherul, 
bacaraua, chemin-de-fer-ul erau interzise. Totuşi, nu era 
bordei care să nu-şi aibă pasionaţii lui şi care jucau, seară 
după seară, cu riscurile şi amenințările de care am amintit. 
Moneda? Foarte rar rublele - pentru că erau puţine şi fără 
valoare - şi, în majoritatea absolută, jocul se făcea pe ţigări. 
Când venea câte o secetă peste lagăr şi ţigările lipseau, 
atunci jucătorii deveneau morocănoşi şi irascibili. După trei, 
patru luni de astfel de lipsă, când reapărea tutunul, lagărul 
era în sărbătoare, în bordeie nu te mai puteai vedea de fum, 
iar atmosfera era de-a dreptul insuportabilă. Nefumătorii 
erau câţiva şi din această categorie făceam parte şi eu. Am 


cerut să ne ducem în bordeie separate, spre a scăpa de 
acest blestem. Mai ales mahorcă era puturoasă, acră, 
insuportabilă. 

Şi pentru că veni vorba despre tutun, pot să afirm că 
fumatul este cel mai puternic viciu. Dacă m-ar fi auzit 
Bădiţa, ar fi dat aprobativ din cap; şi el este doar un 
fumător pasionat. Nimeni în lagăr nu a murit de dorul 
nevestei, sau al logodnicei; nimeni nu s-a ofticit pentru că-i 
lipseau vinul şi ţuica. Dar tutunul i-a dus pe mulţi la 
tuberculoză şi la cimitir. Ca să vedeţi cât de puternică este 
această patimă, ţin să pomenesc că au fost fumate paiele 
din saltele - pe unde erau saltele - frunzele din copaci, fân 
de pe câmp. Pentru un stacan - un pahar de 1/4 litru de 
mahorcă - se dădea cămaşa; pentru 2 stacane, vestonul; şi 
alte cămăşi sau vestoane nu mai erau. Gol, iarna grea, omul 
se îmbolnăvea şi murea. Sau, pentru un chiştoc de ţigară îţi 
dădeai raţia de pâine. Anemie, tuberculoză, sau distrofic şi 
sfârşitul se ştia. Nimeni nu şi-a dat cămaşa din spate pentru 
o stacană 

39 


de vodcă; s-ar fi găsit. Nimeni nu şi-a sacrificat vestonul 
pentru vreo ticăloasă pornire animalică. Tutunul însă a ucis 
pe mulţi. 

Şi iată, revenind, ţigările însemnau o monedă foarte 
prețioasă. 

Erau jucători care pierdeau şi erau necăjiţi de mama 
focului - dar erau şi din cei care câştigau - mai puţini la 
număr, şi care fredonau fericiţi, fumând cu capul pe raniţa 
plină de ţigări: „Aprinde o ţigară... 

Şi-n fumul care zboară..." 

In timpuri de criză, am văzut oameni care se mulţumeau 
să respire fumul de la ţigară, rugându-l pe fumător să stea 
împotriva vântului - să ajungă până la nările lui, larg 
dilatate, mirosul de mahorcă. 


A venit iarna şi munca la pădure devine un chin. Zăpada 
înaltă de un metru. Cu lopata faci loc spre tulpina 
mesteacănului şi cu joagărul îl tai la această înălţime; în 
cădere, cu vuiet prelung, repetat peste creste, mai dărâmă 
încă cinci-şase copaci. De ger a îngheţat şi inima bradului, 
în cădere, dispare sub zăpadă. Ei, acu' începe chinul; îl 
scormoneşti cu mâinile şi picioarele prin zăpadă; trebuie să- 
i tai la doi metri, să-i aşezi în metri steri, iar crengile să le 
aduni. Şi-i ger de trosnesc pădurile. Priveşti în sus şi-i cauţi 
pe Dumnezeu. Deasupra se mişcă vârfurile copacilor, 
căinându-ne: „Vai de voi, vai de noi”. 

Când ajungi în bordei, cu bocancii toacă şi hainele scoarță 
parcă se face linişte. Eşti gata să-ţi pierzi sufletul; se albesc 
umerii feţii şi lobii urechilor. 

Sobele ard ca-n brutării; dar ce pot bietele sobe împotriva 
crivăţului? 

Pe pereţii bordeiului stă promoroaca groasă, ca-ntr-un 
frigider. Şi totuşi, după cină, unii cântă acompaniindu-se cu 
chitara, alţii povestesc încet trecute întâmplări. Cei mai 


bătrâni „torc'" din amintiri; între tineri se nasc contrarieri; 
ei nu au amintiri; mintea lor lunecă, proiectându-se în viitor. 

Şi-n semiintunericul bordeiului, lumina vine de la gura 
sobei şi de la câteva anemice opaițe. Unul, nevăzut, anunţă: 
„în seara asta, bacara la bordeiul 14" şi pasiunea îi scoate 
din bordei şi-i mână, prin viscol, la apele nestatornicului 
destin. 

Ruşii ştiu că seara se joacă cărţi, pe bani şi ţigări. Din timp 
în timp fac control prin bordeie şi se aleg, foarte adesea, cu 
bogate capturi. Vânătorul cel mai experimentat rămâne tot 
sergentul Hărmălaie. E supărat pe români de când cu 
cartofii şi, la rândul lui, se ocupă, foarte îndeaproape, de 
bordeiele cu români. Şi când dă peste o masă cu jucători 
înfierbântaţi, îi „atinge' usturător: confiscă ţigări, cărţi, 
bani şi pe jucători îi duce direct la carceră. 

Şi nenorocita de carceră de la Mănăstârca-i blestem, nu 
alta. Tot un bordei, mai mic, cu boxe multe, despărțite cu 
scânduri, cu geamuri sparte şi fără foc. Raţia? O zi, chipitoc 
- apă fiartă, o zi, mâncare, porţie redusă. 

Şi totuşi, au fost oameni care au stat şi o sută de zile într-o 
astfel de carceră. 

40 


Jucătorii se uitau la Niţă cu subînţeles: „Scapă-ne, bre, de 
Hărmălaie'. 

Se apropie Crăciunul. Gerul se mai domoleşte, în schimb 
Zăpada cade deasă, ca nişte pene mari de gâscă. Nicăieri n- 
am văzut fulgi de zăpadă atât de mari, ca aici. Când stau 
vânturile şi încep ninsorile, fulgii coboară încet, alene, se 
învârtesc uşor şi se aşează în palma întinsă, acoperind 
întreg podul palmei; apoi se topesc uşor. 

E seară; oamenii, obosiţi, s-au culcat. Mi-a venit rândul să 
fac de planton, schimbul unu. La masa de după sobă, zece, 
cincisprezece jucători îşi încearcă ursita. Geamurile sunt 
complet acoperite de zăpadă, nu vezi nimic afară. Las că e 
şi noapte, dar nu poţi fi văzut nici înăuntru. 

Niţă Hilchi înalt, slăbănog, cu mantaua pe umeri, stă 
rezemat de sobă; lângă dânsul se află un hârdău cu apă. 

In liniştea bordeiului, doar ici-colo câte un suspin şi, 
şoptite, cuvintele de ordine ale jucătorilor. 

Când trec, păşind încet, prin dreptul lui Niţă, îmi şopteşte: 
Nu dai alarmă când vine Hărmălaie. Vezi-ţi de serviciu. 

- Bine, şi trec mai departe, făcând ocol şi întrebându-mă ce 
are de gând să facă. 

Bordeiul este în întuneric; doar raze slabe de lumină, de la 
masa jucătorilor, întind umbre diforme până-n unghere. Să 
fie miezul nopţii? 

Deodată, observ că pe geamul din stânga intrării se arată 
o minusculă pată neagră. Pata se măreşte repede, până la 
dimensiunile unei ruble de argint; observ o gură ţuguiată 
care suflă de zor în geamul îngheţat; pe buza de sus, o 
mustață cânepie. Apoi, în locul gurii ţuguiate, apare un 
ochi-oblic ce priveşte - îngheţat -spre masa jucătorilor. Eu 
stau la trei metri, în dosul unui stâlp şi sunt atent. Cât 
priveşte ochiul, îngheaţă geamul şi atunci iar apar buzele 
țepoase. Un minut, două, ochiul lui Hărmălaie a fotografiat 
scena cu jucătorii şi apoi geamul îngheaţă repede. 
Hărmălaie trebuie să fie pe la uşă. Niţă îmi face semn: „L-ai 
văzut?" 


Dacă într-un bordei sunt 150 de oameni, se înţelege că şi 
noaptea uşa de la intrare se deschide mereu. Aşa că nu 
suntem surprinşi, Niţă şi cu mine, când uşa se deschide 
uşor de tot. Hărmălaie, în pufoaică şi pâslari, cu căciula 
legată pe sub bărbie, cu mii de precauţiuni, păşind pe 
vârfuri ca o pisică ne face semne cu două degete la gură, să 
tăcem. Eu zâmbesc. Niţă, şiret, îl priveşte pe Hămălaie în 
vârful căciulii. 

Hărmălaie aruncă o privire fugară asupra oamenilor ce 
dorm - se vede în deplină siguranţă şi, înc-odată făcându-ne 
semn să tăcem din gură, se apropie de jucători; îşi pune 
mâinile la spate şi priveşte pe sub subţioara unuia. E mic de 
statură; încercase să privească peste umerii jucătorilor, dar 
n-a fost posibil. Se vede că era un moment decisiv al jocului 
şi toţi jucătorii, inclusiv cel ce dădea cartea, se ridicaseră în 
picioare. 

Hărmălaie se uită atent, foarte atent, cu respiraţia 
reţinută. Pe masă, câteva ruble şi un morman de ţigări. 
Prada este bogată, îl văd că se ridică pe vârfuri, se 41 


îndeasă printre jucători, îşi face loc, ridică o mână cu 
gheare rapace şi fulgerător o lasă pe cărţi cu un glas 
răguşit: „Stai aşa'. 

- Hărmălaie! Strigară speriaţi jucătorii şi, val-vârtej, o 
întinseră, cine cum 
şi unde a putut, în această vălmăşeală, masa a fost 
răsturnată, cineva, în fuga lui 
disperată, 1-a îmbrâncit pe Hărmălaie şi într-o fracțiune de 
secundă, mâna lui 
Niţă 1-a tras pe Hărmălaie înapoi; împiedincându-se, acesta 
a căzut cu fundul în 
hârdăul cu apă. Opaiţul se stinsese, şi-n întuneric, se 
auzeau tropotele fugarilor 
şi ţipetele disperate de spaimă ale celor treziţi din somn: 
„Ajutor, ajutor, ne 
omoară ruşii!" 

Hărmălaie se căznea să iasă din hârdău, ţipând necăjit: 

- Planton, planton! Unde-i plantonul? - Aici sunt, domnule 
Hărmălaie. - Acolo eşti? Lasă că-ţi arăt eu ţie. Aprinde 
lumina! Când aprind un chibrit, nu-mi vine să cred ochilor; 
uşile amândouă date de perete şi în culcuşuri, nici un om. 
Hărmălaie, fixat pe hârdăul cu apă, se zbătea să iasă, 
înjurând ca la nuntă: „Mama voastră de ofiţeri români, las' 
că v-o plătesc eu!' In timp ce eu aprind opaițul, Hărmălaie 
reuşeşte să iasă din hârdău şi cu apa şiroind după el se 
îndreaptă spre sobă. 

Zgribuliţi şi speriaţi apar în bordei - cu paşi neîncrezători - 
locatarii, desculți, în cămăşi şi indispensabili. Intraseră în 
zăpadă, până la brâu. 

- Ce-i cu voi, măi? întreb eu. 

Dârdâind şi de frig şi de frică, răspunde Mitrache 
transilvanul: - Am crezut că ne împuşcă ruşii şi de frica 
morţii am fugit până-n sârme. 

Mai să tragă ceasovoiul din prepeleac. Ce-a fost aici? 

Niţă caută căciula lui Hărmălaie şi după ce-o scutură de 

marginea hârdăului, i-o pune, udă, pe cap. 


- Iţi mulţumesc Niţă, îţi mulţumesc pentru căciulă şi 
celelalte; mâine te 
prezinţi la carceră tu şi plantonul şi ceilalţi de la jocuri, 
mama voastră de 
români, mama voastră de ofiţeri români. 

După ce lucrurile s-au lămurit - cu ceea ce se întâmplase 
în bordeiul nostru, căci se crezuse că ruşii au intrat peste 
noi ca să ne execute şi somnoroşii fugiseră peste paturi, 
călcând peste picioarele şi capetele celorlalţi - am râs, 
uşuraţi. 


Când am ieşit din carceră şi am intrat în bordei, toţi l-au 
înconjurat pe Niţă: „Măi, să trăieşti că ne-ai salvat ţigările; 
de cinci zile Hărmălaie n-a mai fost văzut în lagăr”. 

Şi nici în zilele următoare Hărmălaie nu trecea mai 
departe de clopotul de la poartă. Cum ne vedea, ne înjura 
mânios: „Mama voastră de români". 

42 


11 

SCRISORI DIN TARĂ 

5 

In lagăr la Mănăstârca bordeiele aveau pereţii căptuşiţi cu 
scânduri. La interior erau două rânduri de paturi 
suprapuse. Mai corect, erau două podine de scânduri, pe 
tot interiorul bordeiului, rămânând un coridor îngust, roată 
în jurul pereţilor. Câteva ferestre dădeau o lumină palidă, 
insuficientă, iar noaptea ardeau opaițe improvizate de noi 
din cutii de tinichea. Pentru luminat, contribuia fiecare cu 
câte un pic de seu din raţia noastră. Asta pentru timpul 
iernii. Vara lucrurile stăteau altfel. Ziua era extrem de 
lungă, cu lumină suficientă, dar opaiţele rămâneau agăţate 
de policioară, pentru iarna ce urma să vină. 

Suntem atât de mulţi în bordeie încât stăm în boxe precum 
stau sardelele „Robert' în cutii - şi dăm bătălii sângeroase 
cu ploşniţele. 

Odată cu primăvara, încep să sosească scrisori din ţară; 
bucurii şi decepţii. Războiul a trecut, cu distrugeri grele, 
peste ţara noastră, aducând pe lângă prefacerile sociale şi o 
destrămare morală, un dezmăţ, cum pe la noi nu era în 
obicei. 

Când pentru prima dată în viaţa lagărului s-a anunţat că la 
comisariatul politic au sosit scrisori din ţară, mai întâi toată 
lumea a dat un chiot de bucurie; apoi s-a lăsat o tăcere de 
mormânt în bordeiul 14, unde domiciliam. 

Patru ani de zile am fost total rupţi de familii şi mulţi, 
mulţi, cei mai mulţi, au murit fără să mai fi ştiut ceva de 
acasă. Primele scrisori! Cine vor fi fericiţii ce le vor primi, 
cei dintâi? 

Din când în când, ni s-au dat cărţi poştale ca să le trimitem 
în ţară. Am scris mereu, dar cărţile rămâneau undeva, la 
păstrare. 

Şi iată, suntem la început de primăvară - 1946 - şi 
comisariatul s-a decis să ne dea scrisorile venite de acasă. 


Starşele! bordeiului nostru s-a dus la club împreună cu 
ceilalţi starşi să primească scrisorile. 

'şeful 

In bordei e linişte; dinspre apus bat în geamuri ultimele 
raze de soare. Stăm tăcuţi, cu nervii întinşi strună de 
vioară. 

A trecut un ceas, dar nouă ni se pare că a trecut o lună, un 
an. lată-l1 pe starşele nostru; apare după colţ. Câţiva îi sar 
grăbiţi în cale. Ceilalţi stau pe marginea patului, cu 
sufletele chircite. Să fie adevărat? 

De necrezut, dar în mâna starşelui, sus ridicată, sunt mai 
multe scrisori. „Linişte, domnilor - ca să citesc adresele...'. 
Până şi ploşniţele îşi suspendă dizgraţioasele lor plimbări 
prin priciuri. 

Vorbind rar, plin de importanţă, starşele începe un discurs, 
interminabil, 43 


despre grija Uniunii Sovietice pentru prizonieri, cărora nu 
ştiu câte feluri de binefaceri li s-au făcut... Şi, iată acum, 
aceasta, cu scrisorile. Primim sfaturi de a ne împrieteni cu 
stăpânirea, de a ne înscrie în mişcarea antifascistă şi alte 
comedii şi când credeam că supliciul nostru este fără 
sfârşit, starşele se opreşte, speriat de propria-i limbuţie. 
Apoi, continuă, spunând că el este omul ruşilor şi că pe 
aceştia îi reprezintă în bordeiul nostru, iar noi luăm act de 
aceste declaraţii repetate şi pararepetate - le ştiam pe de 
rost. In sfârşit, ridicând scrisorile în lumina de asfinţit a 
soarelui, pronunţă vârtos: „Domnilor, soarele ne-a adus 
scrisorile acestea, nu Dumnezeu". Mai târziu am aflat că 
toţi starşii de bordeie, inclusiv starşele lagărului - maior 
român, supranumit de noi pentru calităţile lui evidenţiate 
de comisariat, Boul apis - se aflau direct, ca vizionarii de pe 
vremuri, sub inspiraţie nemijlocită a Comisarului Terleţchi?. 
Obosit, după un discurs politic ca acela, cu voce 
maiestuoasă citeşte adresele, împărțind scrisorile celor în 
cauză. Rumoare, nervozitate; plicurile sunt cercetate pe 
toate feţele: scris, timbre, ştampilele oficiilor poştale - unele 
scrisori sunt venite de un an, un an şi jumătate... 

2 evreu de la Cernăuţi, politruc. 

Mă uit la cei şapte aleşi ai „soarelui. Unul plânge, nu ştiu 
dacă de bucurie sau de durere; altul sărută iscălitura 
mamei, al treilea înjură furios. Soţia 1-a părăsit. 

- Lasă mă, că-ţi găseşti tu o altă nevastă, nu s-a terminat 
neamul femeilor - 
încearcă să-L consoleze cei de aproape. 

Mai departe, lângă geam, stă cu un plic galben în mână 
Ion Boerul“ de la lernea, de pe Târnave. Plânge uşor, fără 
vaiete, fără scânceli. 

3 medic veterinar - sublocotenent. 

Mă apropii de el şi-i pun mâna pe umăr: 

- Ce-i, loane? - Nu îndrăznesc să deschid plicul. Văd că 
adresa este scrisă de sora mea mai mică. Dacă va fi murit 
tata? - Nu poţi să tragi o astfel de concluzie, numai pe 


considerentul că altcineva ţi-a adresat scrisoarea şi nu 
bătrânul! Hai, s-o deschidem şi ne lămurim imediat. încet, 
cu grijă, lon rupe marginile plicului; scoate uşor din el o filă 
de caiet, se uită în josul paginii şi strigă vesel: „trăieşte'". Şi 
izbucneşte într-un plâns nervos. Suntem mai mulţi lângă 
Ion şi încercăm să-l potolim. Lacrimile lui stropesc şi 
deformează iscălitura tatălui său. A răsuflat odată din 
adâncul pieptului, şi-a şters ochii cu mâna, se uită la noi cu 
atenţie: „trăieşte, înţelegeţi? trăieşte tata". 

Priveşte scrisoarea, zâmbeşte şi mi-o întinde mie. Citesc ce 
scrie acolo în 44 


auzul celorlalţi: „Dragă Ioane, când s-a primit scrisoarea 
de la tine, am plâns cu toţii şi cu noi a plâns tot satul. Mort 
ai fost şi ai înviat! Noi cu toţii, din mila lui Dumnezeu, 
suntem sănătoşi. Tatăl tău, Valeriu." 

Mă uit la scrisoare şi citesc „şi cu noi a plâns tot satul..." 

Două lacrimi mici, micuţe, cristaline, îmi împăienjenesc 
vederea. 


Pe urmă scrisorile au început a ne căuta pe fiecare. Familii 
decimate, căsnicii distruse, foamete, lipsuri, boli. Oricum, 
prin ele, simţeam că ţara stă la dreapta noastră. 

într-o zi, ajungând în lagăr, s-a aflat o minune: că unui 
locotenent austriac îi sosise un pachet de 5 kg cu alimente, 
de la Viena. Pe recipisă se arăta că pachetul fusese trimis 
de Crucea Roşie de la Viena, cu vreo 8 luni în urmă şi că 
trebuie plătită la poştă o taxă de 800 de ruble. Austriacul s- 
a sfătuit cu prietenii lui şi până la urmă a renunţat să-şi 
scoată pachetul. Poate că-n 8 luni de zile alimentele se 
stricaseră. Apoi, 800 de ruble reprezentau solda a 80 de 
locotenenţi pe o lună, ceea ce a părut extrem de costisitor. 

A fost singurul pachet venit unui prizonier, în toată această 
lungă şi grea captivitate. 

12 AL 8-LEA SINOD ECUMENIC 

Am constatat că în lagăre sau puşcării problemele 
religioase sunt de mare actualitate şi pasionează, în 
condiţiile de viaţă pe care le ai aici, cu primejduirea vieţii la 
tot pasul - raporturile cu veşnicia se echilibrează şi sufletul 
este pus pe primul plan. 

Probleme de conştiinţă, probleme de întoarcere la 
Dumnezeu, de trăire în duh a legii morale şi multe alte 
aspecte ale manifestărilor spirituale - reafirm, niciodată şi 
nicăieri nu se pun mai insistent decât în locurile de 
chinuire. 

Războiul s-a terminat; sufletele au fost răvăşite şi apoi îşi 
caută sprijin şi pace în Dumnezeu. Salvarea pentru acum şi 


pentru lumea de dincolo se caută şi se află în Iisus. De 
aceea Biblia a fost cea mai întrebată, căutată carte în 
lagărele ruseşti. Copiată şi difuzată, lumina sufletului, aşeza 
furtunile, împăca pe om cu suferinţa. 

In puşcării, problemele religioase erau aceleaşi dar Cartea 
ne lipsea. Tânjeam după ea. Şi când puteam găsi câteva 
pagini din Sfânta Scriptură, acestea erau „sorbite' şi 
treceau, cu mii de precauţiuni, din celulă în celulă. 

Când, la o minuțioasă percheziţie - la Aiud în 1955 - a fost 
găsită o astfel de 45 


comoară - nu ne-a îndurerat atât pedepsirea lui Leonid, 
cât faptul pierderii iremediabile a sfintelor pagini. 

O altă latură a problemei o formau în lagăre - Oranki, 
Mănăstârca - cercurile de ofiţeri, care studiau şi tălmăceau 
Sfânta Carte sub controlul activ al preoţilor. 

Prin bordeie se năşteau discuţii, mai ales în jurul 
problemei unităţii creştine. Contactul creştin cu lumea 
catolică şi cea protestantă - de diferite nuanţe - ne-a pus în 
situaţia de a ne compara învăţăturile şi manifestările 
religioase. Trebuie să fac însemnare de faptul că, în lagăre, 
după ce ne-a fost permis serviciul religios, românii au 
organizat coruri religioase atât de bine puse la punct, încât 
la liturghiile de Duminică erau tot atât de numeroşi 
protestanții şi catolicii, cât şi ortodocşii noştri. Frumuseţea 
serviciului nostru divin a fost o revelaţie pentru bisericile 
apusului. La Mănăstârca ortodocşii slujeau pe la orele 8 
dimineaţa; la cină - protestanții; la orele 9 se oficia missa 
catolică. Eram invitaţi la serviciul religios şi ne duceam, cei 
ce înţelegeam ce se comemorează acolo. La orele 10 urma 
liturghia ortodoxă. Iarna, dar mai ales vara, când slujeam 
afară, pe platou, tot lagărul era prezent, ca la o manifestare 
cu drag aşteptată, în duminicile de vară, de prin poiene 
apăreau femei, copii, moşnegi care stând la distanţă, în 
afara sârmelor, se închinau, se rugau şi îngenuncheau 
odată cu noi. Pe acolo era mare lipsă de preoţi. Dar toţi 
mujicii erau creştini; chiar dacă biserica era pusă la 
pământ. 


An după an, această problemă rămâne vie şi întrebarea se 
pune tot mai limpede, înţelegem; au fost multe cauze care 
au dus la ruptura dintre apus şi răsărit, în anul 1054 şi, mai 
apoi, despărţirea dintre catolici şi reformaţi, începând cu 
Hus, cu Luther, Calvin şi Zwingli, până la ultimii reformatori 
de mai mică importanţă, înţelegem apoi, că prăpastia s-a 
adâncit cu timpul şi pare imposibil de acoperit. Dar mai cu 


seamă acum, în orele prezente, când creştinismul - în 
întregul lui - este atacat, cu intenţia de a fi desfiinţat. Măcar 
în faţa primejdiei comune, nu şi-ar putea da mâna frăţeşte, 
făcând front comun, toţi acei ce-i mărturisesc pe Hristos ca 
Domn? 

Salvarea culturii şi civilizaţiei creştine nu poate veni din 
afara lumii creştine. Deci, la luptă pentru unitate creştină 
şi, apoi, la luptă pentru salvarea sufletului! 

Şi, dacă din sânul credincioşilor se fac tot mai des auzite 
aceste chemări la unitate, se înţelege că oamenii de 
răspundere ai bisericii trebuie să se mişte. 

Vag, ajunsese până la urechile noastre vestea că-n apus, 
pe la Strasbourg şi pe la New York, sunt nişte comitete de 
luptă creştine, In care intraseră reprezentanţi creştini de 
toate nuanțele. Isvestia, gazetă oficială, a pomenit odată 
sau de două ori despre o „Internaţională neagră" care atacă 
ideologia comunismului. 

lată, strigau pasionaţii problemei, creştinii de pretutindeni 
gândesc la fel, fie că trăiesc în America, fie că se află în 
Karaganda. 

46 


într-o seară, era la începutul lui mai 1946 - pe o bancă 
între bordeie stăteam câţiva preoţi români. Vorba noastră 
stăruia asupra unei încercări de discuţie interconfesională, 
ca să ne lămurim atât pe noi, prin acest contact direct, cât 
şi pe credincioşii ortodocşi, despre ce se poate face în 
problema unirii bisericilor. Eram şapte la număr, în seara 
acelei zile. Şi sorții au căzut pe mine; să merg să stau de 
vorbă cu celelalte „strane'... 

într-un bordei, aproape de mine, se aflau doi preoţi 
italieni: un călugăr franciscan - don Armenie - de la o 
mănăstire din nordul Italiei şi un preot secular - don Allai, 
din Roma. 

îl întâlnesc de don Armenie, seara - la o zi, două după ce 
primisem împuternicirea de la preoţii ortodocşi, şi ne 
plimbam pe aleea din fundul lagărului, de la Mănăstârca. 
Şi-i întreb, după un timp: - Don Armenie, mata eşti catolic, 
iar eu sunt ortodox. Pe mine mă 
pasionează problema unirii creştinilor. Te rog să fii bun şi să 
mă lămureşti, cum 
vedeţi dumneavoastră această problemă? 

Don Armenie m-a privit cu teamă şi mi-a răspuns: 

- Să mă ferească blândul lisus şi fericita Fecioară ca eu să 
discut astfel de 
lucruri. Acestea sunt exclusiv de competenţa Părintelui, 
Papa. Numai el - 
sau împuterniciţii lui pot pune şi rezolva astfel de probleme. 
Nu pot, nu pot... Şi, 
schimbând subiectul, povesti despre frumuseţile munţilor 
din nordul Italiei. Don 
Armenie era alpin!. 

1 vânător de munte. 

Seara următoare stau de vorbă cu don Allai. îmi 
povesteşte despre frumuseţile Romei, de trei ori milenară, 
de trei ori imperială. Tot ce-mi spune este încântător şi-mi 
întăreşte şi mai mult dorinţa ca-n viitor - sperând că nu voi 


muri până la anul 2000 - să vizitez Italia. Dar timpul se 
scurgea şi pe mine, deocamdată, altceva mă ţinea aici. 
- Don Allai, iartă-mă că te întrerup, vreau să te întreb ceva, 
care mie îmi stă 
la inimă. Uite, totul e bine şi frumos, după voia lui 
Dumnezeu. Mata eşti preot 
catolic şi eu preot ortodox. Te rog să mă lămureşti - ca 
lămurirea s-o duc mai 
departe la fraţii mei de-o lege şi de-un sânge; în ce condiţii 
se poate face unirea 
ortodocşilor cu catolicii? 
- Vai de mine, o, Santa Măria, lisus, Măria, iertaţi-mă, dar 
astfel de probleme sunt de resortul exclusiv al Sfântului 
Scaun. - Bine, don Allai, îi răspund eu, dar părerile matale 
nu angajează catolicismul, după cum ale mele nu angajează 
ortodoxia. - Ştiu, răspunde don Allai - dar la noi nu se pun 
astfel de întrebări. Presupunând totuşi că aş vrea să discut 
cu dumneata problema unirii dintre noi, ar trebui să am o 
împuternicire din partea Părintelui, Papa. - Exclus să o poţi 
căpăta - răspund eu; nici nu are sens să pretinzi la Roma 
aşa ceva. Eu însă nu am nevoie de o astfel de împuternicire 
de la Bucureşti, sau 47 


de la Constantinopol. Sunt preot ortodox şi, fie că mă 
găsesc aici pe Volga sau la Arhanghelsk, eu reprezint în faţa 
dumitale ortodoxia şi pot discuta orice şi concluziile mele nu 
angajează şi nu obligă la nimic biserica. Dealtfel, discuţiile 
noastre nu ar avea alt caracter, decât acela de a schimba 
păreri. Şi, de unde ştii? Poate că aceste întâlniri dintre noi 
pot genera acţiuni frumoase în viitor. 

Eu stau hotărât pe principiul că frontul e copt şi-n această 
problemă trebuie făcut ceva; să ne apropiem, să ne unim în 
duhul dragostei Mântuitorului comun şi a jertfei Lui 
mântuitoare, valabilă pentru toţi cei ce cred în El. 

Don Allai mă ascultă, dă din cap afirmativ, dar totuşi 
conchide: „Ce pot să fac? Nu am împuternicire, adresaţi-vă 
Sfântului Scaun". 

Oare încercarea mea să se încheie atât de lamentabil? Nu, 
nu Depun armele. Dacă Italia nu poate discuta, haidem în 
Germania. Cine ştie? Poate acolo vom găsi mai multă 
independenţă de gândire, de acţiune. 

Raționamentul meu a fost just. Părintele Dr. Aloia Ludwig - 
de la Bonn, căruia mă adresez, zâmbeşte auzind povestea 
încercărilor mele. 

- Da, este un canon pus de Sf. Scaun pentru a frâna aceste 
discuţii, care niciodată nu ştim unde ajung, însă, eu 
personal cred că, contrariul canonului în speţă, dacă accept 
propunerea unei discuţii ea nu angajează catolicismul şi nici 
ortodoxia, mai ales că - eu cred - ne vom mărgini la 
informaţii din lumea noastră şi din lumea ortodoxă. - Eu 
merg mai departe, Dr. Ludwig, şi cred că dacă Dumnezeu 
ne-a pus faţă către faţă, pe aţâţi reprezentanţi ai 
confesiunilor creştine, asta a făcut-o şi cu scopul de a ne 
cunoaşte. Şi dacă ne vom cunoaşte mai bine, s-ar putea ca 
gândul cel bun al unirii noastre să nu mai sperie pe nimeni. 
Dumneata la Bonn, don Allai la Roma şi eu la Bucureşti am 
putea arăta căldura dragostei cu care ni s-au îmbăiat 
sufletele în credinţa marii minuni. Cine ştie? Punem şi noi 
umărul să urnim carul istoriei, împotmolit la 1054. Apoi 


putem întinde o mână de frate şi peste anul 1500. Şiam 
căzut de acord: pentru a fi scutiţi de curiozitatea nedorită a 
Comisarului, vom discuta la o masă - între bordeiele 14 şi 
15 - trei preoţi ortodocşi, trei preoţi catolici şi trei preoţi 
reformaţi. 

Am plecat fericit la confrații mei şi adunarea celor şapte, 
convocată ad-hoc, a desemnat încă doi reprezentanţi 
pentru şedinţele celui de al 8-lea „sinod" ecumenic, în 
persoanele preotului Gh. Beşchea-Buzău şi Const. Popescu 
de la Muscel. 

Până noaptea târziu am lucrat la programul sinodului: 
probleme în discuţie, materiale de comentat, translatori. 

Totul trebuia făcut în secret. 

48 


Dimineaţă, în „piaţa robilor'? de la poarta lagărului, 
aşteptând repartizarea la lucru, 2 locul de adunare a 
brigăzilor. 

mă caută Dr. Ludwig şi luându-mă deoparte îmi spune: 

- Ştii că n-o să putem face nimic? - De ce? întreb eu 
contrariat. - Dumneavoastră, pe noi catolicii ne socotiți 
schismatici şi, ici-colo, ni se aruncă o vorbă: că am fi eretici 
(din pricina dogmelor mai noi, pe care le avem). La rândul 
nostru vă socotim schismatici. Deci între noi putem discuta; 
nu-i nici un impediment. Ce facem însă cu reformaţii? - 
Foarte bine, discutăm şi cu ei: cât ştiu, ei sunt tot creştini! - 
Ai dreptate; dar pentru noi şi pentru voi ei sunt eretici. Ori 
cu ereticii nouă ne este oprit să discutam - sub ameninţarea 
pierderii preoţiei - aşa că-i dificilă problema sinodului! - 
Atunci, răspund eu, sinodul nostru va avea un dublu aspect; 
discuţii între ortodocşi şi catolici şi apoi între ortodocşi şi 
reformaţi; pe noi nu ne opreşte nimic de la astfel de discuţii. 
- Prea bine - se luminează Dr. Ludwig. Aşadar, pe mâine. 


Dar, vă rugăm, ca în discuţiile cu protestanții să arătaţi şi, 
dacă se poate, să apăraţi poziţiile catolice. Aseară am 
discutat cu preoţii catolici, germani, austrieci şi unguri - şi 
lucrurile le-am gândit întocmai, cum le stabilim acum noi 
doi. Constat - încheie Dr. Ludwig - pentru a mia oară, 

prezenţa Duhului Sfânt între noi. 


10 mai, seara - adunare în sala de mese, cu discursuri şi 
cântece. Se preamăreşte regalitatea română - un rege 
democrat - şi strânsa colaborare cu forţele poporului, sub 
conducerea dr. Petre Groza. Ce ironie, ce caraghioslăc! 
Rege - larg democrat - în fruntea unui stat ce merge rapid 
la schimbarea formelor sociale. Cum mai poate să stea un 
rege pe tronul său? Peste un an va fi nevoit să plece. 

Deci, 10 mai seara. La o masă mare, acoperită cu un 
cearşaf - se deschid şedinţele sinodului nostru. Faţă în faţă, 
delegaţiile. De o parte cele conduse de Dr. Ludwig, 
Părintele H. Hartman de la Praga şi Pr. D. Bader de la 
Fulda. De cealaltă parte, ortodoxia. La capetele mesei, 
profesor Profiru Pop de la Alba-lulia - translator de limbă 
latină şi, pentru limbă germană, colonelul Aurel Luncan de 
la Suceava şi sublocotenentul N. Gabriel - teolog catolic din 
Bucureşti. Pe masă, trei Biblii: una românească, una 
germană şi a treia franceză, ediţia Crampon. Deasupra 
noastră Cerul, iar la apus soarele. 

49 


Şi discuţiile au început frumos, aşezat, cuminte. Istoria 
celor două mii de ani de viaţă creştină a curs limpede prin 
faţa sinodalilor. Doar noi, ortodocşii, avuseserăm în mâinile 
noastre cândva - nu-i mult de atunci - cărţile pe care-şi 
făceau învăţătura apusenii. Apoi, a doua seară şi în celelalte 
care au mai urmat, până la numărul de 30 de şedinţe - au 
însemnat serioase întâlniri şi pasionate apărări de poziţii. 
Ardea sufletul în mine cât eram la muncă, şi aşteptam seara 
ca pe A Doua Venire. Părintele Ludwig - înalt, alb la faţă ca 
hârtia, cu păr negru, lung, precis în informaţii şi adânc 
cunoscător al bisericii sale, a observat just în argumentarea 
mea o sumă de contradicții. „Noi, zise el - ne fundamentăm 
gândirea pe Aristotel, iar ortodoxia pe Platon. Ortodocşii 
întrunesc spiritualitatea elină, iar noi ne legăm de 
moştenirea practic romană. Dar Hristos, acelaşi este şi 
pentru noi şi pentru voi. Când vor înţelege oare popoarele 
acest lucru?" 

„Sinodul' şi-a ţinut şedinţele la aceeaşi masă şi la aceeaşi 
oră, tot timpul. Dar secretul n-a mai rămas secret, în seara 
a doua, în spatele catolicilor au apărut câţiva nemți; lângă 
banca noastră, câţiva români şi lângă translatori, nemți şi 
unguri, în serile următoare asistenţa a crescut considerabil, 
încât cei ce nu ne puteau privi s-au suit pe bordeiele vecine. 
Când discuţiile s-au stins, în spatele delegaţiei catolice, 
aliniaţi ca la paradă, făcând zid, stăteau o sută de preoţi 
catolici şi, în spatele lor, sute de ofiţeri catolici. 

In spatele nostru, încă patru preoţi români-ortodocşi şi 
sute de ofiţeri români, în spatele translatorilor, circa 200 de 
pastori protestanți cu credincioşii lor. Mai la un colţ, cei doi 
preoţi italieni. 

Şedinţele erau urmărite cu viu interes şi au devenit chiar 
motiv de discuţii interminabile, prin bordeie, până noaptea 
târziu. La ultima şedinţă, am rezumat concluziile la care 
ajunseseră sinodalii. Asistenţa din loje şi de pe bordeie ne-a 
aplaudat frenetic - subscriind în felul acesta - hotărât - la 
concluziile noastre. Şi când ne-am îmbrăţişat - ortodocşi şi 


catolici, în ochi aveam lacrimi de bucurie. Peste capetele 
noastre plana, în razele soarelui ce apunea, Sfântul 
Porumbel. 

Era primăvară-n toi; cald, frumos, vreme bună. „Sinodul' 
îşi deschide la 10 iunie 1946 şedinţele, pentru a doua 
întâlnire, dintre ortodocşi şi reformaţi - la aceeaşi masă, în 
aceleaşi condiţii, cu aceiaşi translatori, cu aceeaşi asistenţă 
numeroasă. Pe banca din faţă iau loc Părintele V. Costaş, 
pastor calvin de lângă Budapesta (oraşul Baia), Părintele ]. 
Lendan, pastor luteran de la Hansburg şi Dr. Sneider, 
pastor luteran din Regiunea Sudeţilor. 

Şi cu aceeaşi bună amiciţie, dar cu un ritm mai vioi al 
discuţiilor, istoria reformei - cauze şi consecinţe - au trecut 
prin faţa noastră. Se înţelege că inovațiile cu care a venit 
lumea protestantă în reforma creştinismului erau suficient 
de cunoscute pentru noi, dar în susţinerea temelor 
respective au adus argumente noi şi originale referindu-se 
adesea - cu libertatea caracteristică discuţiilor celor ce vin 
din lumea reformaţilor - la poziţiile catolice pe care le 
atacau. 

Temperam ieşirile mai tari, pentru că observam pe feţele 
şi-n privirile rândurilor catolice ascuţindu-se oţelul. 

50 


Convorbirile noastre au ţinut zece seri - zece şedinţe, şi 
încheierea lucrărilor a fost emoţionantă. Părintele Costaş a 
afirmat lozinca dragă nouă tuturor: peste graniţe şi peste 
împerecheri de cuvinte, mai presus de toate, stă acelaşi 
Domn lisus - mărturisit de toţi creştinii, ca Dumnezeu unic. 

La ora închiderii „sinodului' al 8-lea, ortodocşi şi 
protestanți ne-am îmbrăţişat şi felicitat pentru reuşita 
acestei întâlniri interconfesionale cu urmări rodnice - 
credeam noi, în viitor. 

Era ora 11 noaptea şi soarele se pregătea să apună. Peste 
păduri aburea o boare rece. Rugăciunea noastră de seară a 
adus mulţumiri lui Dumnezeu Tatăl pentru gânduri bune şi 
cereri pentru împlinirea gândurilor luminoase. 


A doua zi am fost chemat la comisariatul politic. La fel s-a 
întâmplat cu Părintele Ludwig şi cu Părintele Costaş. 
Terleţchi „politicianul" - ne-a ţinut un discurs: „Aţi făcut o 
adunare popească, călcând disciplina în picioare. V-am lăsat 
să o ţineţi; am ştiut de ea, dar ne-a interesat şi pe noi 
spiritul nou, care domneşte între creştini; noi nu avem 
specialişti care, ideologic, să vă combată şi să vă arate 
netemeinicia credinţei voastre despre inexistentul 
Dumnezeu. Dar ni-i vom face. Mai mult decât asta, ne-a 
interesat latura politică a acţiunii voastre de viitor. 
Concluziile la care am ajuns noi şi autoritatea se vor aplica 
pe spinarea voastră. Vă dau eu unitate! Marş afară, umbre 
ale întunecatului trecut!" 

Afară ne-am uitat unul la altul şi-am râs dându-ne frăţeşte 
mâinile. Noi neam ajuns scopurile şi hotărârile luate vor 
rodi. Unde şi în ce condiţii şi cu ce greutăţi de cheltuieli 
materiale şi-ar fi putut da întâlnire trei sute de preoţi ai 
marilor confesiuni creştine ca 40 de seri la rând, să discute 
problemele pe care le-am pus noi? 

lată prezenţa lui Dumnezeu în lume. El ne-a adunat aici la 
Mănăstârca şi ne-a şoptit în inimi: „căutaţi-vă, căci Eu sunt 


cu voi şi cu toţi acei ce se adună în numele Meu." 

După voia lui Dumnezeu, ne-am găsit şi ne-am înţeles 
frăţeşte. Iată, zice Scriptura Sfântă: „nimic nu este mai bine 
şi mai frumos, decât să locuiască fraţii împreună." 

Ş-apoi, că a ştiut Ierleţchi de noi şi de fapta noastră, nu e 
de mirare. lisus a avut lângă El numai 12 oameni şi unul din 
ei s-a numit luda. In lagăre - şi-n puşcării - mişună 
închinătorii lui luda. Pentru Iuda, blândul lisus a indicat 
creanga de măslin şi spânzurătoarea. 


La Mănăstârca a fost atunci o grevă de lucru, care pornise 
de la Oranki şi răbufnise şi la noi. Comisariatul politic, spre 
a sfărâma greva, ne-a adunat şi înfierat pe grevişti. 
Rezultatul a fost că, în timpul numărătorii de seară, pe cei 
51 


socotiți a fi în fruntea acţiunii ne-a ales imediat şi ne-a 
răspândit pe la alte lagăre. A trebuit să plecăm cu saltelele 
în spate, Părintele Ludwig, Părintele Costaş şi eu. Mai 
norocos decât celelalte loturi, cel de vreo 20 de români - la 
care am fost alipit şi eu - a ajuns într-un ceas la Oranki spre 
izolare. 

Stăteam lungit sub pat, pe o rogojină - într-o cameră bună 
pentru 10 oameni, dar în care eram ticsiţi ca la „şerpăria" 
din Jilava, 153 de oameni - şi mă gândeam ce fericită ar fi 
creştinătatea dacă ar primi concluziile „sinodului' nostru! 

Lăsând la o parte, ca nişte bunuri inalienabile, dogmele şi 
tradiţiile fiecărei confesiuni, ce fericire ar fi dacă peste 
toate acestea ar fi repus în funcţie, ca în timpul bisericii de 
până la 1054 - sinodul ecumenic, care să diriguiască viaţa 
întregii creştinătăţi iar hotărârilor lui să i se supună 
patriarhii, papii şi super intendenţii. Cine ştie? Poate că 
într-o sută, două sute de ani se va putea ajunge şi la 
unitatea creştină. 

Posibilă este mai întâi unitatea de conducere. Primul 
nostru obiectiv - care se poate realiza integral - este sinodul 
ecumenic. 


Peste doi ani eram din nou la Mănăstârca. La 8 iulie 1948 
plecam spre Gorki şi până la poartă m-a condus Părintele 
Ludwig; a lăcrimat pe umerii mei, şoptindu-mi: 

- Adu-ţi aminte de noi şi de reformaţi, adu-ţi aminte de 
„sinodul' nostru. - Peste câteva zile, voi pleca în Patrie. 
Scrie-mi acolo. Când apele se vor limpezi, să începem 
bătălia pentru realizarea gândurilor noastre bune. Am 
plecat la drum lung; anii s-au scurs unul după altul şi apele 
greu se aşează, greu se limpezesc. 

Din satul blestemat, în care îmi duc zilele, trimit un gând 
frăţesc spre voi. În luminoasa viaţă de mâine, văd 
realizându-se unificatorul sinod al 8-lea. 

13 SPAŢIU VITAL 


5 

La începutul lui iunie 1946, am revenit în lagărul de la 
Oranki fiind pedepsit pentru două lucruri: 1) pentru 
înjghebarea celui de al 8-lea „sinod" ecumenic şi 2) pentru 
o grevă de lucru, pusă la cale în lagărul Mănăstărca. Deci, 
cum am intrat pe poartă - mai eram cu încă vreo 20 de 
români - mă trezesc îmbrăţişat de bădiţa Costache Bicioga 
care, fericit de această întâlnire, îmi ia salteaua din spate, 
cum ai lua samarul de pe măgar (aşa era obiceiul în partea 
locului, când te mutai dintr-un lagăr într-altul, trebuia să 
cari cu tine, nu numai raniţa cu lucrurile tale, ci şi tot 
cazarmamentul). 

52 


Când se făceau astfel de schimbări de domiciliu, 
convoaiele de prizonieri păreau nişte caravane din părţile 
arabe - cu saltea, cu pătură etc. Am fi renunţat la paiele din 
saltea, dar iarna, fără ele, riscam să dormim pe blat. 

Aşa se face că bădiţa Costache - care-i cu un an mai în 
vârstă decât mine şi îmi pretinde să-i zic „bădiţă" - îmi luă 
salteaua din cârcă şi, poruncitor, mă cheamă: „hai după 
mine". 

Celelalte naţii din lagăr - italieni, nemți, unguri, spanioli, 
alături de români, se îngrămădiseră la poartă. După ce se 
lămuresc ei cu cine au de-a face - nişte grevişti, - se 
risipesc. 

Românii, puţini la număr, vreo 50 de ofiţeri, ne conduc cu 
alai spre corpul 7, în biserica de iarnă a mănăstirii, unde 
ne-o repartizase rusul de la poartă. 

După orele 6, după numărătoarea de seară, prizonierii 
scăpaţi de grija zilei, se plimbă pe alei, fumează mahorcă 
sau picotesc sub brazi. Sus, cerul este albastru spălăcit şi în 
jurul bisericii - decapitată de cruci, se învârtesc în zbor 
rapid sute de lăstuni ce fluieră supărător. Mă uit în dreapta, 
mă uit în stânga; situaţia aici este aceeaşi din 1943. 

Clădirile sunt dărăpănate şi primăvara care a ajuns şi pe 
aici, nu reuşeşte să ascundă urâciunile şi coşcoveala 
zidurilor. 

- Haide, mă, ce tot căşti gura? Mănăstârca e tot aşa cum o 
ştii, doar că-n 
lagăr suntem ceva mai puţini; poate să fim o mie de oameni. 
O parte din locatari 
s-a mutat în Europa; aşa că locuri pentru dormit se găsesc 
berechet. 

Bădiţa merge în fruntea grupului nostru şi când intrăm în 
corpul 7, de pe „crăci', privesc cu vădită curiozitate, 
celelalte naţii, care aflaseră că noi am făcut o grevă de 
lucru. „Auziţi, îndrăzneală! Ei, da! Aici, unde nu se puteau 
imagina astfel de lucruri!? Greva este posibilă în occident, 


dar aici, în răsărit? Aşa ceva nu s-a mai pomenit de pe 
vremea «tătucilor»" 

- După cum vezi, tot „crăci', a cinci rânduri de paturi 
suprapuse... 

Mă uit la oameni, la paturi; aici au stat, cu trei ani în urmă, 
două mii de prizonieri. Cred că în aceste cutii suprapuse, ca 
nişte sicrie bune pentru trei oameni, să mai fie acum doar 
un sfert. 

Privesc spre locul unde a fost altarul. Duşumeaua e ceva 
mai ridicată, iar în „boxe" foarte puţini locatari. 

Fiecare nou venit se aşează pe lângă vreun prieten. 

- Dumneata, unde stai Bădiţă? întreb eu. - Las' că vezi tu 
îndată, omul lui Dumnezeu. Şi văd că salteaua mea pleacă 
spre altar. Eu, cu ochii după Bădiţa. Ne oprim în dreptul 
unei ferestre mari, înalte, care deschide un larg orizont 
peste pădurile fumurii. 
- E frumos aici, zic eu mulţumit. - Bine, fârtate, că-ţi plac 
locurile. Hai, sus după saltea. Il văd pe Bădiţa cum se 
caţără pe stâlpul dintre boxe, parcă ar fi electrician. De la 
înălţimea celor cinci metri - marcați pe platforma de la 
etajul cinci - mă îndeamnă: „hai, ce mai aştepţi?" 

53 


Mă uit la „înălţimea" lui, privesc împrejur şi văd locuri 
libere, în boxele de jos, câte pofteşti. 

- Nu viu, îi răspund hotărât. - Ce face? Dar de când, mă rog 
matale, acest duh de răzvrătire, în subţirelul tău trup? - 
Bădiţă, e prea sus locul unde te-ai cocoţat dumneata. E 

greu de suit şi coborât pe stâlpul acesta. Pot să cad de acolo 

şi să-mi rup gâtul. - Nici o pagubă - se grăbi să-mi răspundă 
Bădiţa. Grăbeşte băiete, şi n-aştepta multă poftire. 


- Hai să-ncerc, răspund eu nemulţumit, şi-i dau raniţa, 
pătura şi mantaua. Când ajung în dreptul boxelor de la trei, 
zic: - N-ar fi mai bine să te cobori aici, Bădiţă? Uite, locuri 
ar fi... - Am spus eu că acolo nu sunt locuri? Ce tot te 
codeşti? Dă mâna încoace! Când m-am văzut sus pe 
platformă, am răsuflat uşurat. Greu să te ridici până aici, 
pe stâlp geluit şi încălţat cu bocanci. 

Mă uit; în toată biserica, la etajul nostru, nici un alt 
locatar; numai noi doi. 

Bădiţa, mulţumit de toate, îmi aşează salteaua, din care se 
ridică praf uscat. Paiele vor fi fost puse în saltea, pe vremea 
când Bunul Dumnezeu făcea Pământul. Peste saltea a întins 
pătura; raniţa a pus-o căpătâi şi apoi către mine: 

- Bocancii ţi-i scoţi şi-i pui sub cap. - Bădiţă, curge praf în 
ochii celor de sub noi. - N-au decât să se mute mai sus. 
Până ce-mi aprind pipa, poţi să te uiţi pe 

fereastră. 

De la zidul ce înconjoară Mănăstârca şi până la capătul 
pământului - oare nu-i acolo Vladivostokul? - pădure şi 
numai pădure fumurie, taiga fără de hotare. 

Mănăstirea e aşezată pe o ridicătură şi de aici de la 
înălţime se văd vârfurile brazilor şi mestecenilor mişcându- 
se încet ca o mare liniştită, în depărtări, spre apus, ceţuri 
violete. Parcă mă strânge pădurea de gât. Prea multă 
pădure, prea mult pustiu. 

Pe alături de noi, voci stinse povestesc întâmplări ce-au 
fost, se aud cântece abia şoptite şi fum, mult fum înecăcios 


de mahorcă, în mijloc, sub mica boltă centrală, atârnă, de 
un fir lung, un bec ce împrăştie lumină slabă, palidă, mută. 
Bădiţa şi-a aprins pipa şi trage dintr-însa cu vădită 
plăcere. Cu un zâmbet mulţumit, care-i luminează faţa, 
zice: 
- Mai întâi trebuie să-ţi mărturisesc că te-am aşteptat. Când 
am aflat de răzmeriţa de la voi, am bănuit că vei veni aici. Şi 
mi-am zis că trebuie să te primesc frăţeşte şi să te fixez 
aproape. - Bine, zic eu - totuşi puteai să te aşezi ceva mai 
jos. - Nu, băiete, căci aici e locul nostru şi tu nu poţi să stai 
decât lângă mine. Trei sunt motivele care m-au determinat 
să te aduc aici sus şi al patrulea ţi-i voi spune la urmă. Ai 
răbdare - eu încercasem să deschid gura - ai răbdare. Va 
trebui să răspunzi doar la întrebările mele. E adevărat că tu 


eşti călugăr? 54 


- Adevărat, Bădiţă. - Pe cât ştiu eu, eşti chiar preot. - Şi 
asta-i aşa, cum zici - răspund eu domol. - Şi, mă rog, poţi să- 
mi spui unde se cade să locuiască monahul şi preotul? Eu 

ridic ochii întrebători. 


- Lângă biserică, părintele, şi anume chiar lângă altar. Şi 
dacă aici oamenii dorm şi fumează în biserică, apoi ţie ţi se 
cade să dormi în altar. De fumat ştiu că nu fumezi. Aşa, să 
ştii, omule, că te-am adus la loc priincios făpturii tale. Asta, 
mai întâi. Al doilea: să-mi spui tu, pentru ce-au făcut nemţii 
acest război - pe care, după cum constaţi pe propria-ţi piele 
- l-au pierdut? - Cred că nu mai aveau loc acasă; trebuiau să 
roiască. - Drept ai grăit; se cunoaşte că citeşti încă din 
pruncie Sfintele Scripturi, şi poruncile Domnului ţi-au intrat 
în oase. Aşa-i, cum ai spus. Nemţii aveau nevoie de spaţiu 
vital, au încercat să-şi mărească apartamentul. Dar tu? Tu 
ce-ai căutat încoace? Ai vrut Basarabia, Bucovina, spaţiu 
vital, nu? Nu poţi să te plângi de rezultate. Ai din belşug 
spaţiul vital. Privesc peste păduri; pustiu şi gol fără de 
sfârşit, fără margini. Peste taiga începe să bată vântul 
dinspre Volga. Simt în şira spinării, un fior rece. 

- Alo, unde te uiţi? Uită-te aici, pe platforma de la cinci; 
locuri multe, multe pentru tot natul. In fine, ţi-ai atins 
scopul, ţi-ai asigurat un bogat spaţiu vital. Noi doi am 
câştigat bătălia. Eu cred că şi nemţii de acolo, ba chiar şi 
italienii - care nu mai dovedesc să se încălzească de când au 
plecat de acasă - au suficient spaţiu vital. Vezi, toţi am 
pierdut războiul, dar în schimb am câştigat spaţiu vital. - Zi 
mai departe, Bădiţă, îl îndemn eu curios. - Mai departe... Să 
ţi-l spun deci pe altreilea. Tu vezi că eu stau cu capul sus; 
am pus - drept căpătâi - toată averea mea. Fă şi tu la fel, 
pune sub cap şi bocancii şi tinicheaua din care mănânci, ca 
să ţii fruntea mereu sus, cât mai sus. In felul acesta 
găsindu-ne la al cincilea etaj şi cu capetele în nori, oamenii 
vor înţelege că noi avem tendinţe înalte. Chiar şi când 
dormim, ne rezemăm frunţile de cer... Al patrulea motiv 


fiind de natură strict confidențială - personală - ţi-i voi 
comunica mâine. S-a lăsat întunericul peste păduri şi-n 
poartă rusul a bătut clopotul pentru stingere, în prepelece 
ceasovaoii strigă nopţii cu glasuri aspre, mongole, în boxe 
vocile scad, tot mai puţine se aud şi, în curând, liniştea se 
aşterne, ca o pătură ruptă. Unii ţipă în somn, alţii se vaită. 
Ne urmăresc în vise coşmaruri, lupte şi icoane din 
îndepărtatele noastre cămine... 

Dimineaţa, soarele-şi trimite razele luminoase şi-n boxele 
robilor; el răsare deopotrivă şi pentru cei drepţi şi pentru 
cei păcătoşi. 

Bădiţa, ridicat într-un cot mă priveşte atent; îmi întoarce 
faţa la dreapta, la stânga, se uită la mâinile mele şi oarecum 
mulţumit zice: - Acum ai înţeles, „cuvioase Daniele", care a 
fost al patrulea motiv de 
bucurie între noi? Nu? Poftim, priveşte-te în oglindă! 

Când m-am uitat într-un ciob dintr-o fostă oglindă, am 
înţeles; peste noapte 55 


fusesem atacat de ploşniţe. 

- Ei, vezi, aşa mi-am făcut eu socotelile şi aşa-i drept, după 
iscusinţa mea, să 
împărţim necazurile cu ploşniţele pe din două. In fiecare 
noapte vei da tribut de 
sânge. Mă, zice Bădiţa, confidenţial, nicăieri nu am văzut 
mai multe şi mai 
lacome ploşniţe, ca la Oranki. Ne sug, nu altceva. Orice 
bătălie cu dânsele este 
pierdută. Le-am opărit, nimic. Le-am udat cu apă şi astă 
iarnă le-am lăsat să 
îngheţe la -50*, nimic. Rezistă la teren. Dar, tot stau şi zic, 
punând în cumpănă 
lucrurile; nu se poate câştiga spaţiu vital, fără să sângerezi. 

încercăm diseară altă stratagemă, dormim în submarin. 

- Adică, ce vrei să spui? - Las' că te lămuresc eu diseară. 
Acum nu-i vreme. Hai să ne mâncăm casa. 14 ŞI PE 
SCAUNUL AL. ŞASELEA N-AU SŞEZUI... 

In perioada aceea, la Oranki, nemţii erau nație majoritară. 
Starşele de lagăr şi toată administraţia interioară erau 
nemţeşti. Noi, românii, formam o companie, cu efectiv 
redus şi stăteam sub comanda unui căpitan. Comandantul 
nostru pus de stăpânire era omul ruşilor - şi era ţinut, de 
noi, la distanţă. Totuşi, printr-însul primeam şi executam 
ordinele stăpânilor. Nemţii care „se înroşiseră" se uitau la 
noi ca la nişte ciumaţi - era nemaiauzit pe-ntinsurile ruseşti, 
să existe grevişti. Ceilalţi nemți, italieni, unguri - care nu se 
convertiseră la comunism - se uitau la noi, cu o vădită 
admiraţie „îndrăzneţ neam de oameni..." 

într-o sâmbătă, după ce am venit de la lucru - greva se 
încheiase, cu arma la picior, şi ni se îmbunătăţiseră 
condiţiile de muncă - îmi spune Bădiţa: - Vezi, că peste cinci 
minute, mergem la frizerie; e ziua noastră la bărbierit şi 
tuns. 

Ca în toate puşcăriile din orient, deţinutul este bărbierit 
odată pe săptămână. Zic: - Vin şi eu, mai la urmă. 


Peste umăr, Bădiţa îmi aruncă o vorbă pe care eu nu o iau 
în seamă. 

- Păzeşte-te de scaunul al şaselea... 

Şi în acest serviciu erau nemţii. Ca-n toate muncile din 
interior mai uşoare, şi foloasele erau mai mari. Rupeau din 
raţia noastră. 

Când am ajuns la frizerie m-am aşezat la coadă. La uşă 
stătea un neamţ care, pe măsură ce se făcea loc liber, 
dădea câte o fişă, cu un număr de ordine. Cu numărul 
acesta, te prezentai la scaunul şi frizerul respectiv. Frizerii 
nu erau de meserie şi lucrau cum puteau. Săpun de rufe - 
cea mai de jos clasă - şi nici un 56 


penson. în frizerie ţi se spunea ritos: „freacă-ţi barba cu 
mâna; freac-o bine căci bricele-s de oţel sud-african, s-ar 
putea să rămâi fără piele." 

In aceste condiţii, bărbieritul era o pedeapsă şi nu o 
plăcere, ca-n Europa. 

Cei care ieşeau din frizerie erau cu faţa roşie, se pipăiau şi 
înjurau cu necaz, înaintând spre uşă, sporovoiam încet cu 
Ioniţă Hânguleşteanu. Atenţia îmi era ţinută la veştile dintr- 
o scrisoare a lui Ionică. Şi tot înaintam câte un pas. 

Bădiţa iese din frizerie - nu l-am văzut când - şi, cu două 
degete, îmi ridică capela de la ceafă spre ochi: 

- Fii atent, fii atent la ce ţi-am spus... Zic: - Aşteaptă-mă, că 
imediat ies de la măcelărie. Iată-mă în frizerie: o cameră 
mare, scundă, cu zidurile mâncate de lepră, împrejur, 12 
scaune cu gât de contrabas - strujite cu barda, din lemn de 
brad. Câţiva frizeri lucrează; cei mai mulţi dintre ei 
aşteaptă clienţii, în timp ce mă săpunesc, privesc halatul 
unui frizer, mai de aproape, încerc să număr peticele şi mă 
încurc; de fapt nu este un halat ci a adunare de petice, 
cusute unul de altul. Totuşi neamţul 1-a spălat - acest 
presupus halat - şi a făcut chiar o încercare de a-l călca. 

- Domnilor, ni se adresează, curtenitor, şeful frizeriei: 
frecaţi bine bărbile... 

Astăzi am avut multă clientelă şi s-au tocit bricele. 

Ionică - săpunit gata, îndreptându-se spre scaunul lui, zice 
tare, ştiind totuşi că nemţii nu-l înţeleg: „bricele sunt tocite 
încă din fabrică; aşa li-i neamul". 

Eram singurul care mai rămăsesem; îmi săpuneam barba - 
ziceam eu - foarte bine şi căutam din ochi, un frizer liber. 

- Pardon, ce număr aveţi indicat în fişă? Scot fişa şi i-o 
arăt. Cu un gest - din 
ochi - îmi indică scaunul respectiv. Deocamdată fiind ocupat, 
aştept. Simt cum 
se strânge săpunul pe faţă. încep iar săpunitul şi, puţin 
contrariat - toate scaunele 
erau libere, în afară de cel indicat pe fişa mea - mă îndrept 


zâmbitor spre frizer, 
căruia îi cer favoarea de a mă bărbieri. 

- Ce scaun indică fişa dumneavoastră? 

îi dau fişa. Neamţul purta nişte ochelari groşi, legaţi cu o 
aţă neagră, în jurul capului, era înalt, uscat, străveziu, osos, 
de culoare leşietică. întoarce fişa pe toate părţile - era un 
număr scris cu creion chimic, pe un pătrăţel de placaj - şi 
stă în cumpănă. 

- Nu ştii, spune el, e numărul nouă sau şase? - 
Dumneavoastră ce număr de ordine aveţi la scaun? îl întreb 
eu, deşi dacă aş fi fost atent aş fi văzut pe speteaza 
scaunului un şase cât o zi de post. - Şase, îmi răspunde 
calm frizerul; însă eu cred, că fişa dumneavoastră este 
pentru numărul nouă şi socotesc că acolo trebuie să vă 
adresaţi. Mă duc - mulţumindu-i pentru indicație - la 
numărul nouă. Frizerul, mic, bondoc, albastru-n priviri şi 
cânepiu la frizură - se uită la fişă şi mi-o înapoiază imediat: 
„domnule ofiţer, este pentru numărul şase'. Foarte 
mulţumit, salutându-l cu respect - mă întorc zâmbind - la 
cunoştinţa mea de adineauri, frizerul de la 57 


scaunul şase. 

- Domnule frizer - zic eu - iată că nouă mă trimite la şase. 
Poftiţi fişa. 

Leşieticul de la numărul şase ia fişa în mână, se uită la 
dânsa, surâde; nu-mi spune nimic, îl văd că se duce la 
numărul nouă şi discută ceva. Fişa trece dintr-o mână în 
alta. E o mică neînțelegere asupra unui punct, ce-ar fi 
trebuit să indice -precis - dacă-i şase sau nouă. Cei doi 
frizeri, amabili, se adresează, pentru mediere şefului lor; 
şeful este un băiat tânăr, blond, subţirel. Se uită la fişă şi 
apoi spune: „este pentru numărul şase". 

Ce bucurie pe mine! In sfârşit, voi fi bărbierit: frizeria era 
golită de clientelă. Frizerul de la şase îmi face semn să mă 
aşez pe scaun. Faţa mă ustură îngrozitor. Săpunul de rufe 
îşi făcea efectul. 

Ceilalţi frizeri se uitau - alene - pe geamuri. Privirile lor 
treceau peste păduri, ori poposeau obosite pe Oder, Elba, 
Nekar, Rin. Tare-s departe Heidelberg-ul, Feilda, Munchen- 
ul, Bonn-ul... 

Ca un preot, în oficiul său, slujeşte frizerul meu. Ce gesturi 
largi, sacramentale! îmi pune un fel de cearşaf în jurul 
gâtului - cearşaf să fie? îmi fixez capul pe gâtul 
contrabasului şi cu ajutorul unui ou de lemn - care a fost 
cândva penson - mă săpuneşte; observase că pe faţa mea, 
după atâta târguiala, se uscase săpunul. 

Ridică de pe masă un brici - singurul de altfel - şi-i priveşte 
atent, cu ochi miopi. Se pare că briciul a ieşit bine la 
inspecţie, deoarece neamţul nu-l mai trage pe curea. Cu un 
„ia" - care nu spune nimic bun - îşi îndoaie şira spinării, se 
apleacă, mă apucă cu mâna stângă de barbă - cu degetele 
lungi şi osoase ca de mort - şi începe. 

Ochii mi se umple de lacrimi; strâng, scrâşnind, din 
măsele, apropii genunchii, îmi înfig unghiile în scaunul pe 
care stau şi îndur suferinţe de martir. 

Frizerul lucrează încet, calm; dă mereu cu pensonul şi din 
când în când „ia, ia"; („da, da") şi dă cu scuipat. Ceilalţi 


frizeri privesc tăcuţi, spre al şaselea scaun. Când ajunge cu 
briciul sub bărbie, simt că trebuie să urlu şi să fug. Neamţul 
îmi înţelege intenţia şi mă linişteşte: „ia, ia" („da, da") şi 
lucrează mai departe. Se pare că lucrul merge greu. 
Printre lacrimi observ pe faţa neamţului broboane de 
sudoare. Ceilalţi frizeri şoptesc ceva. Chinul e 
supraomenesc; satârul - pardon, briciul neamţului - este 
plin de sânge. Se apropie câţiva frizeri şi privesc la mine. 
Ochii lor îmi spun că-i rău. Omul meu începe să tremure, nu 
mai este sigur pe brici şi când ajunge la mărul lui Adam, 
harşti! Rapid mi-l nivelează. Ţip ca-n gură de şarpe, sar de 
pe scaun şi ţâşnesc, ca fulgerul, pe uşă. în urma mea rămân 
frizerii zăpăciţi, cu gurile căscate. 

Afară mă aşteaptă Bădiţa şi alţi amărâţi. Pricep, dintr-o 
privire, ce mi s-a întâmplat. Galop, cu mine la infirmerie. 
Doctorul mă spală, mă unge, mă cârpeşte. 

Mă reazem afară, de un brad; în jurul meu mai toţi 
românii mă căinează, îmi suflu zgomotos nasul; parcă m-am 
mai liniştit. 

Bădiţa abia-şi stăpâneşte râsul. 

58 


- îmi pare că te-am prevenit! Deh, dacă umbli cu capul în 
nori. Măi, tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, ia 
spune-mi, ai citit tu vreodată Cartea psalmilor? - Pe mine 
mă întrebi, creştine? Ripostez eu, mângâindu-mi faţa 
scrijelită la măcelărie; desigur că am citit-o. - Dacă-i aşa, ţii 
tu minte ce se spune în psalmul numărul 1? - Desigur. - 
Spune-l! Şi, eu, forţându-mi puţin memoria, recit: „Fericit 
bărbatul, care n-a umblat în sfatul necredincioşilor. Şi-n 
calea păcătoşilor n-a şezut, şi pe scaunul batjocurilor nu s-a 
aşezat. Ci în calea Domnului va cugeta ziua şi noaptea..." 

- Destul... Am înţeles; tu ai rămas tot ortodox. Bădiţa ridică 
un deget şi, 
adresându-se mie, spune ritos, ca la bară: „Din moment ce 
Luther a răsturnat 
conceptul dogmatic catolic, aderenţii lui, mergând pe 
drumul trasat de 
reformator, au adus serioase modificări, chiar şi Sfintei 
Scripturi. Mai aproape 
de timpurile în care ne găsim noi astăzi - luteranii se 
forţează să înnoiască 
creştinismul. Reforma merge într-acolo, ca însuşi Hristos să 
fie decapitat. In cele 
mici, reforma se ocupă de lucruri de amănunt, în susţinerea 
celor de mai sus, 
aduc şi faptul că frizerul - măcelar este de profesie pastor 
luteran. Din cercurile 
luterane - pe care le frecventează Pop Porfirie - ştiu precis 
că pastorul măcelar se 
ocupă de modernizarea Sfintei Scripturi şi, cu o muncă 
planificată - na, un 
termen nou - a ajuns cu adaptarea Sfintei Cărţi, la 
capitolele cu psalmi. Dar de 
unde să ştie un călugăr athonit - care trăieşte şi moare cu 
Scriptura încremenită 
sub - de trei ori - aminul Apocalipsei, şi cu tradiţia în sân - 
despre astfel de 


preocupări la nemți? Aşa că, preacuvioşia sa, preacuviosul 
şi mult pătimitorul 

Daniel de la Oranki cu nevinovăția caracteristică monahilor 
din Carpaţi - s-a dat 

în gura leului, cum făceau creştinii, sub Nero. Şi leul 1-a 
pişcat şi 1-a scrijelit. 

Socotesc eu, cu mintea mea cea nesocotită de moldovean, 
că dacă pastorul - 

măcelar ar fi ştiut ce miel nevinovat i-a venit sub satâr, i-ar 
fi tăiat complet 

beregata, punând la pământ ortodoxia. 

Dar, se vede că ochiul lui Dumnezeu priveghează atent 
peste biserica strămoşilor noştri. Şi doar aşa, ca o 
încercare, 1-a spârcuit puţin, prin intermediul briciului 
reformat, pe prea alesul nostru duhovnic şi reprezentant al 
creştinismului celui adevărat. Şi acum, cuvioase, fii atent şi 
vino la realitate. „Vezi, să nu greşeşti din nou - zice Domnul 
nostru lisus ca să nu ţi se întâmple ceva mai rău" - să rămâi 
fără cap - de exemplu. Fii atent la poveţele mele şi nu 
dispreţui nuiaua gurii mele, fiule - aşa mi te-ai adresa mie, 
părinte ieremit, ca să-mi tălmăceşti scripturile. 

- Şi eu ţi-o întorc, şi-ţi fac cunoscut că Noua Scriptură, 
ediţia modernă a 
reformaţilor, la psalmul 1, sună aşa: „Fericit bărbatul carele 
în frizerie nemţească 
n-a intrat, cu săpun de rufe nu s-a săpunit şi pe scaunul al 
şaselea n-a şezut... Ci 
cugetă ziua şi noaptea ca, după Legea Domnului, să-şi lase 
barbă până la 
genunchi... Că ştie Domnul calea călugărilor păcătoşi, care 
îşi pun briciul în 59 


barbă şi scrijelirea gâtului este sfârşitul lor"... învaţă 1, 
căci poate să prindă bine. Amin, Bădiţă, închei eu, râzând. 

Se vede că Dumnezeu este ortodox. A făcut El ce-a făcut şi 
pe pastorul luteran 1-a dat afară de la frizerie. 

Am răsuflat uşurat şi mi-am făcut o mie de cruci, sub 
zidurile plângerii. 

15 MINUNEA CU PEŞIII 

La începutul primăverii anului 1946, mai mult de jumătate 
din prizonierii de la Mănăstârca au orbit. Cum apunea 
soarele, ni se punea o ceaţă pe ochi şi până la răsăritul 
soarelui, eram orbi de-a binelea. Şi ziua aveam greutăţi la 
vedere (în lumină ne jucau puncte negre) care ne oboseau 
îngrozitor, silindu-ne să închidem pleoapele. Dar nu se 
putea lucra la pădure, sau la colhoz, cu ochii închişi. 

Azi unul se plânge de această boală, mâine se găsesc mai 
mulţi; fapt cert este că, mai mult de jumătate dintre noi 
căpătasem, după spusa medicilor, tradus pe linia 
neiniţiaţilor în probleme medicale, orbul găinilor. 

In acest timp lucram la săpatul unei poieni de vreo 300 ha, 
unde era vorba să se semene cartofi şi alte zarzavaturi. 
Lucrul era greu, căci săpam cu cazmalele într-o mlaştină. 
Din loc în loc, crescuse usturoi sălbatic şi măcriş şi 
verdeţuri pe care le „păşteam' imediat. Lagărul ne dădea la 
masă tărâţe de orz, ovăz cu pleavă semi-coapte în forme, 
numite impropriu pâine, şi la gamelă, tărâţe fierte -„casa 
primitivă". Avitaminoza era în floare. 

Din sursă medicală - medicii erau tot prizonieri şi lucrau la 
infirmerii sub controlul medicilor sovietici - a ieşit zvonul că 
infuziile de crenguţe de brad verde sunt salvatoare. Şi toţi 
cei atinşi de orbire, pisam crenguţe, făceam şi beam un fel 
de zeamă verzuie la culoare şi greţoasă la gust. Răul era 
prea adânc, ca să poată fi îndreptat pe această cale. Ceilalţi, 
ce rămăseseră întregi la vedere dăduseră într-o boală chiar 
mai grea decât a noastră; unii din ei se umflau, deveneau 
puhavi şi, la apăsare, degetul se ducea până la os, lăsând un 
gol în muşchi - iar alţii aveau pielea uscată pe oase, ochii 


erau mari şi obosiţi, buzele livide, faţa galbenă-verzuie. 
Făţiş, candidaţi la moarte. Medicii ne spuneau că e distrofie 
şi caşexie. 

Primăvara a venit târziu... Abia pe la începutul lui iunie a 
apărut soarele şi mestecenii au înflorit. Printre bordeie, 
distroficii care nu mai puteau fi puşi la lucru - făceau plajă. 
Noi, orbeţii, când reveneam în lagăr, de la lucrul nostru, 
ameţeam când revedeam scheletele acestea hidoase, 
prăjindu-se la soare. Parcă ar fi fost câmpul plin de oase 
goale, din vedeniile profetului Ezechil. 

Venise o comisie rusească - medici moscoviți - care ne 
examinase sumar. 

60 


Tot examenul sta în aceea că ne trăgeau de piele pe spate 
şi pe burtă, şi totul rămânea, după plecarea lor, cum fusese 
mai înainte. 

La infirmerie erau cozi nesfârşite. 'Toţi erau bolnavi, în 
afară de comunarzi care, sub protecţia stăpânului de la 
comisariatul politic, Terleţchi, foloseau ce era acătării din 
hrana celorlalţi. 

într-o zi, întors de la lucru, îmi spune un paralitic O.K.-ist!: 
„Du-te la infirmerie, a venit untură de peşte şi rusul vă pune 
această licoare în ochi. Ferice de voi orbeţilor, că a voastră 
este împărăţia cerurilor”. 

1 O.K. - odihnă comandă. Era categoria celor mai slăbănogi 
dintre distrofici care după poruncă medical-rusească 
trebuiau să stea tot timpul întinşi, în boxă, pentru „odihnă, 
la comandă". 

Supărat, mă uit cu atenţie şi îmi dau seama că glasul era al 
mult ispititului preot George Beşchea Mărăcineanu, ce se 
afla în aceeaşi orbire ca şi mine. Venea din alt lagăr, unde 
viaţa era la fel. Puțin la trup şi slab de îndelungi pătimiri şi 
aspre posturi, cu ochelarii pe vârful nasului, cu o barbă 
mică, frumos îngrijită - avea foarfece şi oglindă - vine la 
mine şi îmbrăţişarea frăţească ne uneşte inimile. 


Aici, la Oranki, erau mai puţini orbeţi. Totuşi eram destui 
cei cărora doctorii ne picurau untură de peşte în ochi. 

într-o zi Bădiţa a rămas în lagăr; n-a mers la muncă. Când 
vin seara, mă aşteaptă la poartă şi-mi spune fericit: „A venit 
un vagon de peşte; gata cu boala, băieţi"! 

Şi a doua zi dimineaţa, iată-ne în sala de mese. Nemţii sunt 
bucătari, nemţii sunt chelneri. Ne aşezăm 16 inşi la o masă 
şi cel care stă în capul mesei ne împarte mâncarea, în faţa 
fiecăruia dintre noi apare o grămăjoară de peşti mici -hamzi 
- nespălaţi, cu mâl şi frunze, aşa cum au fost prinşi din 
Volga. Luaţi cu lopata, puşi în butoaie, tescuiţi acolo, vor fi 


stat câţiva ani, ştim noi pe unde? Şi aceia, iată-i la masă, 
sub ochii noştri flămânzi. 

Stăm pe la mijlocul mesei; în faţă, stă Bădiţa iar alături, la 
dreapta mea părintele Mitrache Bălăşcuţă - transilvăneanul 
(subţirel, delicat, 'năltuţ, cu ochii vii, bine dispus şi mereu 
înconjurat de ucenici într-ale dogmaticii ardelene). 

Mâncăm peşti cu multă poftă, aşa cum sunt, fără alegere. 
Şi apoi, privindu-ne, ne râd ochii. Am scăpat de orbire. 

E sărbătoare în lagăr; toată lumea e veselă; a venit 
peştele, s-a dus orbul găinilor. Chiar şi comunarzii se 
bucură; în viitor vor vedea mai clar. 

Porţia de peştişori apărea în fiecare dimineaţă pe masă. 

într-o zi, după ce am mâncat 2-3 peştişori, restul l-am lăsat 
pe masă. Bădiţa se uită cu un ochi la mine, cu altul la 
peştişorii rămaşi. Mitrache mănâncă, atent, 61 


peştişor cu peştişor. Am înţeles chemarea mută din ochii 
Bădiţei. 

- Poftim, mănâncă vecine, eu m-am săturat de peşti. - Auzi, 
s-a săturat de peşte? Zice Bădiţa în auzul celorlalţi, şi uşor, 
mâna lui greblă se făcu. Peste câteva zile, renunţă şi 
Mitrache la peşte. Bădiţa mănâncă trei porţii -circa 150 
grame - nu-i curăţă deloc, câte 5-6 peştişori dispăreau uşor 
în flămândul lui gâtlej. 

Când termina cu peştii ne mulțumea călduros şi repeta zi 
după zi admirativ: „Buni-s măi! Parcă aş fi la mine la munte; 
nici păstrăvii din parai ele de sub Rarău nu sunt atât de 
dulci; bine că vouă nu vă plac!" 

Eu şi Mitrache eram foarte mulţumiţi, pentru plăcerea pe 
care zilnic i-o făceam prietenului nostru. 

Primăvara a fost scurtă, cu o repede înfruntare şi înflorire 
şi la început de vară, pădurea fumega sănătate. Peste taiga 
pluteau nori albi de vată şi ceaţă, iar în lagăr viaţa era mai 
luminoasă. 

într-o duminică dimineaţă, cald, soare, cer albastru. Nu 
mergem la lucru, în sala de mese, animaţie. Bărbieriţi, 
îmbrăcaţi, periaţi, ne aduceam aminte că şi noi, cândva, am 
cunoscut binefacerile civilizaţiei. Ţara şi căminurile erau 
departe. Gândurile, mai ales în zile de sărbătoare, 
poposeau pe crestele Carpaţilor, sau în luncile dunărene. 
Dorurile după Dunăre şi după Ceahlău ne măcinau 
sufletele. Nu există nici un sentiment mai puternic, decât 
dorul de ţară. Deschideam larg nările când peste păduri 
băteau vânturile dinspre apus şi adulmecam - doar va 
ajunge până la noi, parfumul florilor de sânziene. 

Duhul florilor şi al amintirilor ardeau în noi, numai în noi. 
Ţara cu munţi şi viori şi cu ape albastre era departe, prea 
departe...! 

Suntem la ceai şi Bădiţa, cu aceeaşi plăcere îşi mănâncă 
întreita porţie de peşte. Mitrache se uită neîncrezător la 
casa din faţa lui; eu beau ceaiul călduţ. 


Bădiţa mănâncă, se uită la mine, îl priveşte pe Mitrache şi 
parcă ar avea ceva de spus: - Zi, Bădiţă - ce mai stai în 
cumpănă? 

Bădiţa întrerupe masa, se uită la mine - faţa-i este 
luminată de un gând interior, şi spune: 

- Părinte Dănilă, e adevărat că Domnul Hristos a făcut o 
minune şi a înmulţit peştii? - Desigur, Bădiţă, aşa este. La 

Sfânta Evanghelie se arată că Mântuitorul a binecuvântat 2 

peşti aduşi de apostoli în faţa sa şi, în mod minunat, peştii 
aceia au fost suficienţi ca să se sature cu ei câteva mii de 
oameni. Şi acest lucru, s-a repetat încă odată. Prin omul 
lisus, lucra puternic harul lui Dumnezeu. - Tu crezi că a fost 
cu putinţă, aşa ceva? - Tot la Evanghelie stă scris că ceea ce 
la oameni pare o imposibilitate, la Dumnezeu este o lucrare 
naturală. Desigur, eu cred ca realitate absolută tot ceea ce 
stă consemnat în Sfânta Carte. Dealtfel, Mântuitorul ni s-a 
adresat - mie şi ţie - şi la alţi întrebători - spunându-ne că 
dacă în sufletele noastre se află credinţă, 62 


măcar cât un bob de mei, cu aceeaşi credinţă vom fi în 
stare să mutăm şi munţii. Vezi, El încheie - frumos de tot - 
cu această făgăduinţă: „toate sunt cu putinţă celor ce cred". 

- Şi, tu crezi? 
-Da. 

- Bine, aşa să rămână, cum zici tu. Te întreb mai departe: ai 
spus că prin har divin, Mântuitorul a realizat minunile care 
sunt pomenite în Biblie. Aşa zic şi eu. Mai departe: 
Mântuitorul şi-a ales un număr de apostoli, cu scopul precis 
de a-i duce mai departe învăţăturile. Mai mult decât 
aceasta, Domnul Hristos le-a dat din harul său şi scrie la 
cărţile de după Mântuitorul, că prin mâinile apostolilor se 
făceau nenumărate minuni, la fel ca prin mâinile Lui. Aşa-i 
cum spun eu, sau ba? - Aşa“i, zic eu, atent la argumentarea 
Bădiţei. - Bine ai zis. Ştim apoi că sfinţii apostoli n-au luat 
cu dânşii, în ceruri, harul primit de la Mântuitorul, ci, 
grijulii pentru viitorul omenirii, şi-au ales numeroşi urmaşi, 
cărora, prin punerea mâinilor, le-au predat şi învăţătură şi 
har. Şi aşa au mers lucrurile de la apostoli la ucenici, de la 
ucenici la episcopi şi prin episcopi la preoţi până în zilele 
noastre... - Dreptu-i cum le arăţi, Bădiţă; dar cu asta, mă 
rog matale, unde vrei să ajungi? - Unde vreau să ajung? La 
tine vreau să ajung. Fi, bine, eşti sau nu eşti preot? - Sunt, 
păcatele mele... - Eşti în ordine apostolică cu această 
preoţie a ta? - Fără nici o îndoială. - Bine. Atunci o părticică 
din harul lui Dumnezeu ţi-a revenit ţie. Logic, nu? - Mi-a 
revenit. - Prin harul lui Dumnezeu s-au făcut minuni. Prin 
părticica de har care a ajuns până la tine, oare nu se poate 
face o minune - micuță - aşa cum îmi trebuie mie? - Mai 
întâi de toate, mata Bădiţă, greşeşti un lucru; socoteşti că 
mie mi-a revenit o firimitură de har; realitatea este că, prin 
hirotonie, am primit de la Mântuitorul, prin intermediul 
părintelui episcop Tit, tot harul preoţiei creştine... - Aşa? Cu 
atât mai bine. Am înţeles. Eu mă mulţumesc cu o minune 
mică, bună doar pentru mine. Te rog fii bun şi - aici - în faţa 
tuturor românilor care ne aud şi ne văd, fiind şi sfântă zi de 


duminică - te rog, fii bun şi înmulţeşte peştii aceştia, să văd 
şi eu fapta şi să mă satur odată şi, din ceea ce-mi va prisosi, 
să împărţim celorlalţi flămânzi. Aşa ar fi şi frumos şi după 
pravila creştină. Nu scrie la Cane, să-i ospătezi pe flămând? 
- Bagă de seamă, omule, zic eu că tot la Lege stă scris: „să 
nu ispiteşti pe Dumnezeul tău". - Ei da, acum fugi de 
răspundere? Iţi cauţi o retragere creştinească? 

Cuvioase, cuvioşia ta, o mie de argumente nu fac cât o 
minune, oricât de mică ar 63 


fi ea. Să te văd. 

Mă uit la confratele meu, Mitrache Transilvanul; ortodox 
habotnic, se uită sperios în toate părţile şi e gata să bată o 
mie de mătănii şi să facă o mie de cruci pentru a îndepărta 
ispita de la noi. 

Mă uit la ceilalţi români, tăcuţi şi interesaţi. Toţi aşteaptă 
riposta mea. 

- Bădiţă, ceri minuni de la Dumnezeu? - Cer...- Bine. Mă 
ridic de pe scaun şi uşor trag în dreptul meu - fundul de 
lemn cu peştele ce încă nu fusese mâncat de Bădiţa. 

Privesc încă odată la comeseni. Mitrache este de-a dreptul 
îngrozit; ar vrea să mă oprească. Nu care cumva să fac vreo 
greşeală şi să mă pedepsească Dumnezeu. Ceilalţi privesc 
la mine şi la peşte. 

In tăcerea plină de semne de întrebare, vocea mea scăzută 
murmură: Doamne lisuse Hristoase Mântuitorul lumilor. Tu 
care ai săturat, în pustie, cu puţină pâine şi peşte 
binecuvântat, mii de Galileeni flămânzi şi s-au ridicat resturi 
suficiente de la masa acelor înfometați pentru a hrăni o 
companie de prizonieri în răsărit, ascultă-mă, în această zi 
şi-n această oră, când ispita pune în cumpănă puţinătatea 
harului meu şi iartă-mă pentru ispitire. Mântuitorule, prea 
bunule, în faţa Ta stă acum, un om al foamei şi sufletul lui s- 
a lipit de peştişorii scoşi din Volga. Fă, Doamne, te rog 
fierbinte, minunea pe care ţi-o cere flămândul din faţa ta şi 
satură-l de peşti, încât să mai rămână şi pentru alţi 
doritori. lar noi te vom lăuda pe Tine, Stăpânul nostru şi 
vom mări lucrarea Sfintei Treimi, pe care o cinstim în 
persoana Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh. Amin. 

M-am închinat, am făcut semnul crucii peste peştişori şi 
uşor, i-am împins în dreptul Bădiţei. 

Parcă un duh a trecut printre noi; l-am simţit cu o 
înfiorare. 

In jur oamenii discutau în şoaptă. Mitrache privea ţintă 
gamela, în sufletul lui se dădea o luptă cumplită. Nu cumva 
a asistat la ispitele lui Dumnezeu? 


Bădiţa mânca tacticos, ştiindu-se privit de zeci de ochi; 
mânca, atent la mine. Zâmbea uneori câte unui gând 
ascuns... 

Deodată, când mâncase doar jumătate din peşte, se ridică 
de pe scaun şi scoate din gâtlej un sunet dezarticulat. Faţa-i 
devine palidă, gălbuie, ochii se măresc şi cu arătătorul ne 
indică ceva, pe masă. 

Privim şi începem să râdem, de se cutremură sala de 
mese. Intre peştişorii de pe masă, stătea o broască mare 
râioasă, turtită, veştejită, cu maţele afară... 

In timp ce Bădiţa apăsa cu mâinile pe stomac şi-şi croia 
drum spre ieşire, eu totuşi mai am timp să-i strig tare: Măi, 
Bădiţă, pentru un creştin ca tine, se cuvenea o astfel de 
minune. 

64 


Cât a mai stat în lagăr, Bădiţa nu s-a mai atins de peşte, 
înaintea lui stătea imaginea broscoiului râios. La aducerea 
aminte a acestei întâmplări, Mitrache Ardeleanu îşi făcea 
repetate cruci şi murmura: „L-a pedepsit Dumnezeu; bine i- 
a făcut. Au nu scrie la lege? Să nu ispiteşti de Domnul 
Dumnezeul Tău? Vezi, tu, Dumnezeu nu doarme şi mai ales 
nu se lasă batjocorit de oameni". Şi-şi făcea din nou o cruce 
cucernică. 

Ştiu eu ce să mai zic? O fi avut dreptate transilvanul. 

16 DIN CERURI SE SLOBOADE PLOAIE... 

Era pe la începutul lunii iulie, în 1946. Lucram cu Bădiţa şi 
cu încă alţi zece inşi la stivuit lemnele în dosul lagărului. 
Acolo, în afara zidului dinspre răsărit mai erau câteva 
clădiri vechi - însă în bună stare - pe care le folosiseră pe 
vremuri călugării, în dosul acestor clădiri - locuite acum de 
administraţie - era un lac mic şi pe malo clădire de 
cărămidă roşie cu etaj, unde locuia Ţarul atunci când vizita 
mănăstirea. Lângă stăvilarul lacului, la cinci metri distanţă, 


este o fântână largă, cu apă, zidită tot în cărămidă, la linia 
terenului. Din această fântână, din timp în timp, se ridică un 
zgomot surd, din afund, un isbuc care clocoteşte puţin la 
suprafaţă, apa se învălurează şi apoi încet, încet se aşează. 
Fântâna aceasta o îngrijeam noi. Oamenii din partea locului 
ne spuneau că numai oamenilor buni li se arată isbucul 
clocotind şi că, dimpotrivă, celor răi, ori de câte ori ar 
aştepta glasul izvorului, fântâna tace. Tot localnicii ne 
spuneau că izvorul acesta, Izvorul tămăduirilor - cum îl 
numeau ei, aduce, celor ce cred, vindecări miraculoase şi 
linişte sufletească. 

Pentru acest motiv, noi îngrijeam izvorul şi cu sfială, 
stropeam feţele noastre necăjite. Gustam de fiecare dată, 
când ajungeam până aici, din apele izvorului. 

îmi aduceam aminte că era, lângă una din porţile 
Ierusalimului - pe timpul Domnului - un lac, în apele căruia, 
din timp în timp, se pogora un înger care unduia apele. Şi 
cel care intra întâi în aceste ape, mişcate de aripa 
arhanghelului se făcea sănătos de boala sa. 

Cu această aducere aminte cu rezonanţă biblică, mă 
apropiam de izvor şi aşteptam; izvorul îndată fierbea şi cu 
smerite închinăciuni beam din apa dulce şi plăcută la gust 
şi-mi stropeam creştetul, lăsând să curgă picăturile 
cristaline pe faţa mea. Şi toate suferinţele care veneau 
peste mine, uşor mă ocoleau şi eu am rămas tot timpul 
întreg şi nevătămat de vreo stricăciune. 

Pe malul lacului, de jur-împrejur, perdea de sălcii bătrâne 
şi de plopi uriaşi... 

In anul acesta a fost secetă cumplită peste aceste locuri şi 
mai departe. 

65 


Seceta a plecat de la apa Volgăi şi a călătorit ca un curent 
peste toată Ucraina, oprindu-se tocmai în "Ţara 
Românească, prin preajma Bucureştiului. In urma ei 
rămase câmpul ars, holdele mici, rare şi fără rod în spic. 
Frunza mestecenilor se făcea tutun. Deasupra, cer albastru 
iar între cer şi pământ, vânturi aspre, pustiitoare. Norii se 
opriseră undeva deasupra oceanelor şi mărilor; pe aici nu 
ajungea umbră de nor cu ploaie. 

Apoi pământul a crăpat de secetă; poienile s-au uscat şi 
vitele, ca şi oamenii speriaţi de spectrul foamei, se uitau în 
sus şi aşteptau de acolo mântuirea. Dar cerul rămânea 
neînduplecat. Păcatul oamenilor era greu în cântarul 
divinității; urâciunea pustiirii fusese aşezată pe scaunul 
Celui prea înalt şi acum acestuia i se aduceau osanale, ca 
unui Dumnezeu: „Slavă marelui Stalin, dascălul şi 
învățătorul popoarelor". 

Oamenii, trişti, se gândeau la ziua de mâine; ziua de mâine 
însemna moarte chinuită. 

lar noi stivuiam lemnele care veneau din pădure, sub 
soarele acesta care pedepsea pământul. Când scăpăm de 
supravegherea ceasovoiului, ne repezeam până la izvor. 
Câmpul de ovăz şi zarzavaturile din grădina colhozului se 
topeau şi oamenii în zadar băteau cu sapele în pământul 
tare ca piatra. Seceta usca, ardea câmpuri şi păduri. 

într-o zi, când soarele arăta ora nouă, din păduri, pe 
cărările ce duceau la izvor, au apărut cântând grupuri de 
bătrâni şi tineri. Parcă la o singură comandă s-au pus în 
mişcare satele de prin poieni. Până la noi ajunge cântul lor 
implorator: „dăruieşte, Dumnezeule, ploaie pământului 
celui însetat..." Grupuri lângă grupuri, oamenii se adună 
încet lângă izvor iar ceilalţi care vin mereu se aşează în 
spatele lor, până ce malurile lacului sunt acoperite de 
mulțimile care-i cântă pe Dumnezeu. 

Pădurile trimit necontenit creştinii câtre mănăstire, către 
iZVor. 


într-un ceas s-au adunat aici mii de suflete. Mii de voci 
într-o armonie naturală cântă lui Dumnezeu şi-i roagă. 

La fel făceau creştinii primelor veacuri. Ascunşi de ochii 
persecutorilor, în catacombe sau prin păduri, se adunau şi 
cântau imnuri în cinstea Dumnezeului om, lisus. 

Cântecul miilor adunate se ridică până la tronul marelui 
Dumnezeu. Un lucru cer aceste suflete înlăcrimate: 
„Doamne, nu ne pedepsi cu foamete pentru păcatele 
noastre şi, pentru îndelungata Ta răbdare, îndură-te de 
nevinovăția copiilor şi de neştiinţa animalelor. Pentru aceste 
suflete curate, dăruieşte Mântuitorule, ploaie pământului 
celui însetat..." 

în mijloc, lângă zidul izvorului, sunt aşezate mai multe 
mese. Pe mese apar colivele cu lumânări şi mirosul tămâii 
pluteşte deasupra mulţimii. Lângă izvor e un preot bătrân, 
şchiop, îmbrăcat în haine lungi. Părul alb, ca zăpada, iar 
faţa brăzdată de riduri adânci. Din ce ocnă va fi apărut? 
Alături de bătrân, un preot tânăr, cu părul şi barba roşie, cu 
ochi cutezători. 

Mulţimile se închină şi cu lumânări aprinse în mână 
îngenunchează. 

66 


Bătrânul preot se roagă şi din ochi îi curg lacrimi. Poporul 
suspină şi murmură cu umilinţă: Doamne miluieşte... Amin". 

In timp ce rugăciunea continuă, mă uit împrejurul meu. Pe 
acoperişurile clădirilor din lagăr stau - ciucure - prizonierii; 
privesc tăcuţi şi se închină, în prepelece ceasovoii s-au oprit 
pe loc şi nu ştiu ce să facă. Se închină, pe furiş, cu gesturi 
mici. De după perdele caută, iscoditor, ochii politrucului şi 
ai celor din administraţie. Ah, cu ce plăcere ar împrăştia 
Terleţchi această mulţime „proastă"! Comisarul se frământă 
ca-n frigurile morţii; câteva minute stă la birou, apoi iese 
grăbit afară, caută spre izvor; îl supără mulţimea aceasta 
care se roagă şi pe faţa-i pistruiată apare sufletul lui negru, 
sufletul lui Iuda. Nu are nici o putere. Scrâşneşte din 
măsele, înjură murdar: „proşti, turmă, dobitoci". 

Mulțimea se roagă. 

Ceasovoiul nostru s-a strecurat până-n dosul unui plop, s-a 
descoperit şi stă în genunchi. 

Noi stăm mai la o parte, sus, pe o movilită, lângă casa 
Ţarului şi, îngenunchiaţi ca şi mulţimea, ne rugăm. Bădiţa, 
cu mâinile cruce la piept stă mut, extaziat de cele ce vede. 

Icoanele strălucesc, auriu, în bătaia soarelui, iar chipul 
Maicii Domnului împarte binecuvântări peste capetele 
credincioşilor săi. 

Serviciul divin s-a apropiat de sfârşit. Glasul preotului 
tânăr se ridică puternic, cu vibrații de bas pedalist, 
preamărind timpurile de glorie ale genialului general 
Stalin. Pentru că acesta a dat pace şi libertate popoarelor şi 
tot el asigură bunăstarea omenirii. Ascult şi nu-mi vine să 
cred. Bădiţa se închină murmurând: „Ptiu, ucigă-l toaca; 
credeam că-i preot, când colo iată unde s-a aciuit dracul..." 

Aşteptam ca tânărul preot să pomenească ceva despre 
ajutorul pe care îl aşteptăm de la Dumnezeu şi despre 
binefacerile care numai de la El pornesc. Din gura 
cuvântătorului ieşeau panglici şi osanale pentru libertate şi 
conducătorul popoarelor. Nici o frază în care să se 


pomenească despre acţiunea mântuitoare a Galileanului. 
Stalin a zis, Stalin a făcut aşa, Stalin luminează orizontul. 

lar Bădiţa conchide: „Stalin a făcut lumea în şase zile şi, ca 
atare, lui i se cuvine laudă - în Kremlin - pentru veci de 
veci". 

Terleţchi, lângă noi, cu şapca pe cap şi cu mâinile în 
buzunare, ascultă, aprobă, se bucură: „Aşa, aşa, asta-i 
adevărul". 

La sfârşit e gata să-1 aplaude pe vorbitor. Intră fluierând 
în biroul lui. îşi freacă mâinile satisfăcut: „Prea a fost bună 
predica; ar fi fost păcat dacă nu se găsea cineva care să 
spună gloatelor despre ce a făcut marele Stalin. Şi când stai 
şi te gândeşti că aceşti preoţi propagandişti se mulţumesc 
cu foarte puţin; o sută, două sute de ruble... Alţi agitatori 
cer mai mult. lată că biserica şi-a înţeles rosturile ei sociale, 
în sfârşit, a înţeles că trebuie să stea în slujba poporului. Şi 
cu propriile ei mâini să plece grumajii mulțimilor, să o 
supună stăpânirii şi să o accepte nu ca pe un rău necesar, ci 
ca pe supremă fericire". 

67 


lată cum acest fel de preoţi sapă, cu propriile lor mâini, o 
groapă mare, adâncă, lată, unde să fie înmormântate toate 
câştigurile şi toate bunurile spiritualităţii creştine... 

Tânărul preot încheie: „Lui Stalin i se cuvine toată lauda 
pentru toate binefacerile lui... Amin". Şi-şi face o cruce 
mare, plină de cucernicie, până la pământ. 

In timpul osanelelor de mai sus, bătrânul preot a stat mut 
şi surd, cu ochii la pământ. Mulţimile privesc pământul sleit 
de roadă şi apoi caută spre înălţimea cerurilor. Vorbele 
predicatorului ajung supărător până la urechea 
credinciosului; dar în inimă ele nu au ce căuta, acolo 
tronează blândul lisus şi cuvintele lui stau săpate pe pereţii 
inimii: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa... Rămâneţi întru 
mine şi eu întru voi; nu slujiţi la doi domni. Nu-i slujiţi lui 
Mamona - slujiţi numai lui Dumnezeu." 

Bătrânul preot, cu pletele albe ca neaua de pe munte, 
încheie serviciul divin cu fraza: „Fraţii mei, căutaţi la 
înălţimea cerurilor. Inima mea, cea mult încercată, îmi 
spune că suspinele noastre au ajuns până la Dumnezeu. Şi 
el va slobozi ploaie pe pământ... Lui i se cuvine lauda în veci 
de veci. Amin." 

Cu mâna dreaptă stropeşte în cruciş peste capetele 
descoperite, în rânduri liniştite, mulțimile se apropie, sărută 
crucea din mâna bătrânului şi se duc iar pe vechile locuri. 

A trecut de amiază. Dinspre apus începe să bată un vânt la 
început abia simţit, apoi din ce în ce mai tare. Peste păduri, 
departe s-adună norii ca nişte ceţuri plumburii la vedere. 
Vântul bate lin prin ramuri, iar mulțimile se-nchină. 

Ploaia vine cu vuiet lung şi tunetele se aud din ce în ce mai 
puternic. Cerul s-a acoperit de nori şi soarele, cu o ultimă 
privire la icoana Mântuitorului, dispare după perdeaua 
norilor. Frunza plopilor fluieră şi se zbate. Un fulger violent 
despică cerul în două şi se face pentru o clipă o linişte de 
mormânt. Apoi, cu vuiet lung cad, repezi, trâmbele de 
ploaie. 


Glasul mulțimilor, acompaniat de orga tunetelor şi de 
freamătul pădurilor repetă, repetă mereu: „dăruieşte 
Mântuitorule ploaie pământului celui însetat..." 

Şi ploaia cade repede, deasă, ca o revărsare de ape. 
Mulțimea descoperită stă în ploaie şi pe feţe se citeşte 
biruinţa credinţei. 

Ceasovoiul de lângă noi, tot în genunchi, cântă şi se 
închină. Politrucul dezorientat se încuie în camera sa. 

Plouă mereu şi mulțimile stau fericite sub ploaie, cântând 
Lauda lui Dumnezeu. Bătrânul preot stă în picioare lângă 
izvor, iar ploaia îi spală faţa veştejită de atâtea suferinţe. 
Ceasovoii din prepelece se închină. 


Ploaia a ţinut un ceas, două, iar din urma ei a venit altă 
ploaie şi tot aşa, o săptămână, la rând. După o săptămână s- 
a arătat soarele, luminos şi tânăr. Pădurea cu poienile 
înviorate şi firul ierbii se arată verzi ca la început de 68 


primăvară. 

Minunea se făcuse; natura renăştea. Ceea ce scăpase de 
arşiţa soarelui (ogoarele de ovăz necăjit şi poienile cu 
cartofi) s-a redresat. La vremea coacerii, toamna, va fi ceva 
de cules. Bucatele nu vor fi suficiente, dar suferinţele vor fi 
ceva mai puţine, vor fi cartofi măcar... 

In ultima oră a ultimei zile când mai lucram la stivuirea 
lemnelor, am mers câţiva şi-am pregătit izvorul pentru 
iarnă, făcând o prispă de nisip în jurul lui şi acoperindu-l cu 
scânduri de mesteacăn. 

Plopii îşi aşterneau frunza polog, iar dinspre nord băteau 
vânturi reci de toamnă. 

Izvorul avea să rămână singur, părăsit şi troienit de 
zăpezi. Până când va ajunge şi pe aici vânt cald de 
primăvară! 

Şi îngerul Domnului va atinge, cu pana aripii, unda apei 
cristaline. lar minunea se va arăta pentru oamenii buni. Ca 
să potolească suspinuri şi dureri. 

17 ŞI VODĂ CANTEMIR A FOST PE AICI In noiembrie 
1946 eram încă la Oranki. De vreo lună venise aici şi 
Alexandru Muscă şi fiind prietenul nostru, încercat pe 
întinderea celor 20 de ani, de când ne cunoşteam - cu 
zgomotoasă bucurie i-am făcut loc lângă noi, la etajul cinci - 
pentru aceleaşi motive, care mă fixaseră şi pe mine ici. Şi el 
plecase la război pentru spaţiu vital şi, ca atare, trebuia să-i 
facem porţie de ploşniţe. S-a întâmplat că sus, câştigasem 
întrucâtva bătălia cu sângerosul nostru inamic. Făcusem 
rost de cearşafuri - umbre ale celor ce-au fost cândva - le 
cususem ca pe saci. La culcare ne băgăm în ei, legam gura 
sacului pe deasupra capului - şi dormeam în „submarin". 
Pentru aerisire, cususem un petic de tifon, în dreptul 
nasului. 

Ploşniţele ne-au dat târcoale - le-am auzit fugind pe capul 
nostru o săptămână, două şi apoi, extrem de amărâte, ne-au 
întors spatele, trecând la etajul patru. 


Bădiţa avea vise rele; ştiu eu? Scena de pe front, alte 
aduceri aminte - fapt că într-o noapte s-a ridicat în picioare 
aşa cum era în submarin, şi-a strigat înfiorător, trezind tot 
dormitorul: Spune-mi, eşti dracu' sau eşti Dumnezeu? 

S-a liniştit greu. 

A doua zi, îmi spune: „Se făcea, în vis, că vine asupra mea 
un om, când îmbrăcat în lumină orbitoare, când în roşu de 
foc şi cu coarne de ţap. Din mâna luminoasă a omului ieşeau 
raze aurii, din coarnele ţapului, numai limbi roşii de foc. Şi 
această figură venea de departe, spre mine. Eu eram 
singur-singurel, pe un şes întins, gol, sub un cer 
încremenit... Şi de spaimă am strigat..." 

69 


Acum iată-l pe Sandu lângă noi. Vom împărţi cu dânsul 
bucuriile. Sandu nu poate suferi „submarinul", se teme să 
nu se sufoce. N-avem ce-i face. Luptă-se, cum va putea, cu 
ploşniţele. 

Sandu-i de statură mijlocie, spate bine legat, cu privire ce 
trecea dincolo de prezent. Umblă - vară şi iarnă - cu căciulă, 
cu o bucată de pătură veche la gât, căreia el îi spune fular şi 
cu genunchiere. Il auzi mereu: „Curent, bre, curent". Şi 
Curent i-a rămas numele. Marele duşman al lui Sandu este 
curentul. „Ai putea să rămâi cu fălcile strâmbate, bre..." şi 
pe acest temei, Sandu, care-i simpatic tuturor, este 
cunoscut nu sub numele patronic de Muscă, ci de Sandu 
Curent. 

Mai are el o meteahnă, care pe noi ne distrează: e tobă de 
carte - aşa zice el -şi la dânsul alergăm după răspunsuri 
pentru istorie, literatură franţuzească, filologie şi drept. 
Totuşi, pasiunea lui e instabilă la această oră; o lună e 
istoric, şi-n cea imediat următoare, se zbate învățând limba 
turcă sau japoneză. Recunosc, le ştie pe toate. Mândru, îmi 
spune într-o seară: „Bre, l-am întrecut pe Dimitrie 
Cantemir, chiar şi pe Iorga. Vorbesc mai multe limbi decât 
ei". 

Dar pasiunea cea mai mare a iui Sandu rămâne totuşi 
istoria - el o spune, o afirmă tare, la diferite ocazii - dar nu 
orice istorie, ci numai a Imperiului roman. Este încântat la 
maximum de trecutul glorios al strămoşilor noştri. Până aici, 
nimic neobişnuit, în general, fiecare om are o pasiune sau 
chiar mai multe - şi totuşi rămâne, foarte plăcut cercului 
prietenilor săi. La Sandu, pasiunea romană s-a transformat 
într-o meteahnă. Bădiţa şi cu mine ne căznim să-l 
vindecăm, luându-l când cu binişorul - căci doar ni-i prieten 
- când cu asprime - căci doar ne face de râs; mărturisesc că 
până la această oră, nu am reuşit nimic. 

Auziţi popoare şi vă cutremuraţi, Sandu vrea să refacă 
Imperiul roman - pe toată întinderea lui, împingând pe slavi 
spre locurile lor de origine - iar capitala să o mute la Piscu. 


De ce la Piscu şi nu în altă parte? Mai întâi, pentru că 
Sandu s-a născut la Piscu - şi asta-i cel mai important 
eveniment petrecut în istoria acestui sat de lângă Galaţi. Al 
doilea, pentru că Dimitrie Cantemir în Descrierea Moldovei 
pomeneşte şi notează în hartă - despre Piscu şi în al treilea 
rând, tot atât de important ca şi primul, pentru că satul 
Piscu este sat numai cu români, fără nici o liftă străină pe 
acolo. Prin urmare, Sandu se agită pentru refacerea 
Imperiului roman, cu reşedinţa împăratului la Piscu. Despre 
cine va fi acolo împărat, încă nu se pronunţă. Cine ştie? O fi 
având el vreun gând şi pentru acest scăunel împărătesc. 
încolo, Sandu-i băiat bun - bun român şi bun creştin, ca şi 
Brâncoveanu Constantin - fumează câte două kilograme de 
mahorcă pe lună şi scuipă lat, printre dinţi. Toţi nefumătorii 
prieteni depunem raţia de mahorcă la picioarele lui. 

Şi iată-mă acum la etajul cinci, cu Bădiţa la stânga şi cu 
Sandu la dreapta. Bădiţa visează, este violent şi mă tem că 
în furia lui mă va arunca jos de pe cracă, iar Sandu mă 
tămâiază şi noaptea cu miresme mahorciene. Dar dacă 
suntem prieteni - vorba lui Sandu - de pe vremea lui Han- 
tătar, se cade să ne îngăduim unii pe alţii. Ce vreţi? Am avut 
din pruncie aceeaşi soartă, ne-am 70 


întâlnit la Universitate şi am făcut politică la fel, războiul l- 
am făcut împreună şi, pe cât se vede, şi captivitatea 
împreună. 

Seara, când ne întoarcem de la muncă, prietenii mei mă 
afumă, stând lungiţi pe saltele, cu capetele sus. Pe urmă 
Bădiţa îşi scoate cavalul - făcut dintr-o ţeava de alamă - şi 
cântă doinele şi horele din munţii noştri. 

In jurul nostru se adună, încet-încet, românii, ca să audă 
cântecele Bădiţei. Şi când încetează fluierul, prinde a 
povesti Sandu. Sandu-i bun povestitor, se entuziasmează de 
propriile-i imagini şi nu aşteaptă multă poftire. 

- Vedeţi voi pădurile şi locurile acestea străine? Au 
întrucâtva legături 
istorice cu trecutul Moldovei. 

Sandu se uită dincolo de geam; noaptea-i neagră şi 
pădurile vuiesc. îşi confecţionează ţigara dintr-o bucată de 
ziar, o aprinde şi observând curiozitate în ochii noştri, se 
hotărăşte să înceapă. 

- Aş vrea să vă aduc aminte că, la anul 1771, a venit la 
cârma Moldovei 
cărturarul Dimitrie Cantemir. Şi printr-o politică greşită, s-a 
ataşat total de 
pulpana lui Petru cel Mare, ţarul ruşilor. Ţaru' se prezenta 
drept protectorul 
creştinilor ortodocşi şi se căznea să scoată popoarele 
acestea de sub domnia 
otomană. Pe cât se înţelege acum, nu era vorba de-o 
libertate în care trebuiau să 
trăiască aceste popoare, ci de o trecere a lor de la domnia 
turcească, la una - cum 
zice cronicarul Neculce - moschicească. Se pare că gândul 
lui Petru era de a se 
apropia de mările calde. Pricepuse acest rus cu manifestări 
de geniu, şi de brută, 
necesitatea ieşirilor la mări deschise. Dar el agita problema 
creştină, încercând o 


întârziată colaborare cruciată - cu scopul de a pune mâna 
pe Constantinopol - 

pentru ieşiri în larg. Ideea părea „ortodoxă" - aceea a 
panslavismului, pentru 

întinderea lumii slave - sub sceptrul țarilor moscoviți, până 
la Marea 

Mediterană, Marea Baltică şi Capul Nord. 

Testamentul politic al lui Petru, vor căuta să-i realizeze pe 
rând toţi țarii Rusiei. Se pare că acest gând, de dominație 
slavă, este încă şi mai intens susţinut astăzi. Mesianismul 
slav ortodox, mesianismul cu panslavismul şi-au schimbat 
firma astăzi, dar tendinţele sunt aceleaşi, de la Petru ce 
Mare încoace. Ba, pe cât se pare, noul mesianism rus - ruşii 
sunt ţinuţi să ducă socialismul la popoare -este la acesta oră 
extrem de agresiv. Moscova nu mai este a treia Romă 
precum ziceau cei de până la 1918 şi Moscova de azi 
pretinde dominaţia, indiscutabilă, peste cele cinci 
continente. Altă faţă a lucrurilor! Petru cel Mare a fost ceva 
mai modest. Moscova de azi îi execută ad literam 
testamentul şi conform evidenţelor îl depăşeşte chiar în 
pretenţii. lată un nou imperialism agresiv, tutelar, 
dictatorial. Petru cel Mare poate fi mândru de urmaşii lui. 

Deocamdată, să ne întoarcem la povestea noastră. Deci, 
Dimitrie Cantemir primeşte asigurarea că familia lui va 
deveni ereditară pe tronul Moldovei şi îl primeşte pe ţar la 
Iaşi, cu muzică şi urale. Ţara Moldovei trece prin pârjol 
rusesc. Doar armata luminatului împărat intrase în 
teritoriul unei ţări, ce stătea în acest veac slăbănog sub 
tutela otomană! Că în realitate aici era un neam creştin, cu 
un domn român, pentru ruşi nu avea importanţă. De vreme 
ce turcii erau 7/1 


suzerani, ţara trebuia prădată şi batjocorită! „Vai, vai şi iar 
vai - se vaită cronicarul timpului - de aşa dragoste 
creştinească; s-au bejenărit oamenii prin păduri şi prin 
țarile vecine, de a rămas biata Moldovă de izbelişte şi 
ocară.' 

Dealtfel - reflecta amărât Sandu - ori de câte ori ruşii „ne- 
au ajutat" împotriva cuiva, a fost vai de noi; ne-au furat ca-n 
codru şi ne-au batjocorit sufletele, lăsându-ne doar ochi ca 
să plângem. Şi nu s-au urnit de la Dunăre, până nu s-a găsit 
cineva mai tare să-i lovească peste bot; curat porci sălbatici, 
înrăiţi la jir... 

Şi credeţi voi că astăzi lucrurile stau altmintrelea? Vom 
vedea, de vom trăi. Prietenia moscovită-i extrem de 
periculoasă: te îmbrăţişează, îţi ia ceasul, te sufoci şi, tu, 
prostit de spaimă şi ameţit de vorbe, nu mai stai să 
raţionezi, ci urli ca nebunul, la mitinguri; e bine, e bine, ura, 
ura. Ce sistem de îndobitocire! Istoria încă n-a văzut aşa 
ceva. Să-ţi strângi cureaua de foame, să tresari în somn 
pentru nesiguranța vieţii şi totuşi în stradă, tâmpit, idiot, să 
strigi: sunt fericit, să trăiască salvatorii!! Ce idioţie! Curat 
idioţie... Aşa ceva încă nu s-a pomenit pe pământ. 

Şi să revin, bre. Războiul din iulie 1711, de la Stănileşti, de 
lângă apa Prutului, a fost pierdut. Vodă Cantemir, cu 
întreaga familie, a plecat amărât, într-această amărâtă 
pribegie, la ruşi. A trăit aici cum a putut şi a murit la ceasul 
când i se pusese sorocul. Asta înseamnă că ela greşit şi 
simţul politic nu-i prisosea. De aceea eu stau şi zic: 
înțeleptul n-are ce căuta în politică. 

Aşa... Vodă al Moldovei s-a aciuit la Moscova şi ostaşii care- 
i urmaseră s-au topit acolo, în masa slavă. 

Cantemir sta zgribulit, cu şuba pe umeri şi scria cărţi. Aici 
avea pricepere, iar Ţarul, când se trezea din beţie, trecea 
pe la Cantemir şi stăteau la taifas. Aşa s-au născut 
Academia şi şcolile ruseşti. Aşa poate fi socotit Dimitrie 
Cantemir, ca un împărat cultural pe care l-am dat Rusiei, 
alături de Petru Movilă, Spătarul Milescu etc. Noi i-am 


ajutat cu ce-am avut mai bun, Ei ne-au răsplătit, de două 
sute de ani încoace - de când au apărut în istorie - numai cu 
obidă şi cu lacrimi, strigând la noi: „zimă că ţi-e bine, s- 
audă lumea întreagă şi să se crucească de dragostea 
noastră..." 

Dimitrie Cantemir avea o fată deşteaptă. Nu era frumoasă 
dar învățase carte multă la Constantinopol şi cu inteligenţa 
ei naturală şi, prin contactul cărturăresc cu oameni aleşi, cu 
care se vedea tatăl ei, se dovedise a fi superioară tuturor 
rusoaicelor care nu erau în stare să dezlege o buche. Petru 
- am spus că această brută avea momente de trezie şi de 
sclipitoare inteligenţă - a observat fata, a discutat cu ea, 
Rămânând uimit de cunoştinţele ei şi de gândirea ei 
sănătoasă. Vizitele la „ex vodă" al Moldovei se îndesesc; 
ciocniri de pahare, vodcă, discuţii. 

Măria Cantemir devine amanta ţarului şi va rămâne până 
la moarte, „împărăteasa neîncoronată a Rusiei". Aşa o 
numesc istoricii ruşi. Măria Cantemir îl domina pe ţar, prin 
inteligenţă. Petru se vedea mic în faţa ei. 

După a mea părere, această ruşine o suportă cu greu Vodă 
Cantemir. Dar el 72 


şi familia lui sunt absolut la cheremul ţarului. Se înţelege 
că împărăteasa Ecaterina află de această prinţesă 
moldoveancă care ar putea să dea ţarului un urmaş. Atunci 
ia măsuri împotriva Măriei. Petru ştia că Măria rămăsese 
însărcinată şi-şi făcea calcule că din unirea lui cu inteligenta 
prinţesă moldoveancă va avea un moştenitor de geniu, care 
să-i ducă mai departe testamentul. 

împărăteasa Ecaterina - în timp ce ţarul şi Dimitrie 
Cantemir se războiau în Caucaz şi la Astrahan - a otrăvit-o 
pe Măria. 

In frigurile chinurilor Măria a născut un făt care nu era de 
toate lunile şi a murit. Cu ajutorul vracilor, prinţesa a fost 
salvată de la moarte. 

Petru, întors victorios de la Astrahan, află imediat de toată 
întâmplarea şi în văzul întregii curţi, îşi bate nevasta cu 
cnutul, cum ar fi făcut cel din urmă mojic. 

Apoi, s-a liniştit. Şi dându-şi seama că Ecaterina va căuta 
să se răzbune pentru ruşinea făcută, îndată 1-a silit pe 
Dimitrie Cantemir să plece cu toată familia la Mănăstirea 
Oranki, unde va trăi între monahii cărturari, care-i vor sluji 
ca pe un Domn. 

Şi iată că Domnul Moldovei cu familia au locuit la Oranki 
cinci ani de zile şi cu lege împărătească li s-au dat aici trei 
moşii de pe care să se hrănească el şi casa lui. Pe cât 
înţeleg, pădurile, poienile, care se învecinează cu cele ale 
Mănăstirii, vor fi fost, acum 200 de ani - date în 
proprietatea Domnului Moldovei. Pădurea nici acum nu 
aduce mare folos, pe aici, dar acum două veacuri şi ceva? 

Aici, la Oranki, Vodă al Moldovei va fi stat la sfat cu 
înţelepţii monahi şi va fi fost ajutat la tiparniţă. lar fata a 
stat la canon - în căsuţa hexagonală, cu etaj -de lângă zidul 
de lângă nord. 

Pădurile şi poienile l-au amărât pe Domnul Moldovei. 
Unde-i apa Nistrului şi unde-i brădetul din Carpaţi? Şi-n 
serile de iarnă aspră, la strană, alături de călugări va fi 
psalmodiat nazal: „doreşte să se sfârşească sufletul meu 


după tine Moldovă (Doamne) ca un pământ deşert şi fără 
apă... Şi-a aşteptat, an după an, ca Ţarul să-şi adune ostile 
din nou şi să le mâne împotriva turcilor. 

Ţarul a venit la un Paşti - trecuseră cinci ierni şi tot atâtea 
anotimpuri şi după ce s-a închinat la Sfântul Altar, în timp 
ce clopotele băteau în clopotniţă salutul pentru împărat - a 
venit la strana lui Dimitrie Voievod, a lăcrimat şi şi-a cerut 
iertare, pentru exil şi pentru uitare. 

Petru avea un moştenitor. Ecaterina îi născuse între timp 
pe viitorul ţar Paul I. Amenințarea trecuse şi când ţarul se 
întoarse de la Moscova, cu dânsul pleca şi Vodă cu toată 
familia. La vremea lor, la 1724 - vor muri şi vor fi îngropaţi 
la Moscova, Dimitrie Cantemir şi prinţesa Măria. Apoi, aşa 
precum ştiţi, în 1935 trupul lui Vodă Cantemir a fost adus în 
ţară şi îngropat la biserica „Sfinţilor Trei lerarhi' din Iaşi. 

Şi iată aşa, peste veacuri, oasele domnitorului cărturar au 
revenit în patrie şi se odihnesc în pământul Moldovei. 
Sufletul voievodului se va fi liniştit acolo, unde se află şi 
acum. Şi-a ispăşit scump ataşamentul de politica răsăritului. 
Ţara 7/3 


1-a primit cu cinste, culcându-l lângă ţărâna strămoşilor 
ca pe „ale sale, dintre ale sale". 

Şi acum, de ce să ne mirăm, când coborâm în poieni şi 
tăiem pădurile de pe aici, că ne simţim stăpâni? Suntem în 
moştenirea lui Vodă Cantemir... 

Afară bat vânturile iernii şi-n depărtare vuiesc pădurile, în 
altar, în jurul nostru, se ridică nori groşi de puturoasă 
mahorcă. Becul cu lumină galbenă, când se vede când 
dispare în ceţuri. Prietenii mei fumează tăcuţi, trăgând în 
piepturi sineliul fum înecăcios. 

Bădiţa încheie: 

- Mă fârtaţilor, hai la culcare; mâine mergem să-nşfăcăm 
vreo sută de sănii de lemne din pădurile lui Vodă Cantemir. 
Ce ne-am face noi de lemne, pe o iarnă atât de cumplită, 
dacă n-am avea proprietăţi pe aici? Cred că ăsta a fost 
motivul, de ne-au adus ruşii la Oranki. Sandule, să-i întrebi 
tu, mâine, pe comisar, dacă-i aşa, au ba? Să vedem ce zice 
Terleţchi de povestea ta? 

18 ALEGERI ŞI REFLEXE 

Eram la Mănăstârca când s-a terminat războiul. La 9 Mai 
1945 - am fost duşi în dosul lazaretului; aşezaţi, în careu, 
aşteptam. De sus ningea şi ploua - norii erau jos, umezi, 
murdari. Parcă plângea cerul. O femeie apăru pe o estradă 
de pământ. Bătrâioară, ştearsă, comisara politică 
Gurlaciova citeşte o telegramă scurtă: „Germania a 
capitulat". 

In ochi se ivesc lacrimi, pentru înfrângerea de pe front. 
Cerul plânge alături de noi. Asupra lagărului s-a lăsat linişte 
de moarte. 

Ne gândeam: pe ce mâini rapace a intrat Europa? Şi cât 
va dura prăpădul? 


Apoi, muncă de rob. Zile, şi luni de zile sterpe, fără salturi, 
fără nimic. 


A mai trecut un an şi iar ne-am felicitat la 1 Ianuarie. A 
venit Pastele cu primăvara şi iar am cântat „Hristos a 
înviat". 

Apoi greutăţile lui 1946 - cu consiliul ecumenic şi greva de 
lucru - şi iată-ne iar la Oranki. Ceea ce se petrecea în 
politica românească - şi peste graniţă - mă interesa şi nu 
prea. Vag, ştiam că la Paris, către sfârşitul verii, s-a ţinut o 
conferinţă de pace şi când veneam de la lucru, nu puteam 
rămâne nepăsător la informaţiile pe care le purta unul sau 
altul, dintre cei ce lucrau în lagăr. Fiind în categoria 
slăbănogilor - cu pasiunea politică în ochi - ei te informau în 
cinci minute despre tot ce se petrece pe faţa pământului şi 
despre tot ce au zis Truman şi Stalin. 

Desigur că nu puteai rămâne indiferent la aceste 
informaţii şi mulţumeai 74 


admirativ pentru cele aflate. De altfel, lucrul era şi simplu 
şi clar. Comisarul Terleţchi aducea zilnic Isvestia în lagăr şi 
perivocii (translatorii) o citeau la Club celor ce doreau să 
ştie ce-i în lume. Şi apoi, noi aveam acolo, prezenţi la 
datorie, doi camarazi pasionaţi după noutăţile politice - unul 
era căpitanul Costin Bucur de la Galaţi şi celălalt, căpitanul 
Ghiţă Stăncescu de la Buzău, între aceştia doi parcă era o 
concurenţă: care să fie mai precis şi mai clar în informaţii. 
Ca nu cumva să se nască vreun diferent, îşi notau 
informaţiile pe nişte plăci de placaj şi apoi, după ce le 
revedeau, ne cereau „puţintică linişte" şi ni le citeau tare, 
răspicat. Surd să fi fost şi tot îţi intra în cap; te aflai complet 
informat, fără să fi mişcat un deget măcar. 

Aşa se face că, întinzându-ne osemintele pe aşternut, 
discutam cu Bădiţa şi cu Sandu politică. 

- Aţi auzit că la Paris s-a încheiat pacea? Zice Bădiţa către 
noi. 

- Auzit, răspunde Sandu, trăgând dintr-o ţigară de 
mahorcă, groasă cât degetul. - Şi, n-ai nimic de obiectat? - 
Că nu m-a chemat şi pe mine acolo? - Ce vorbeşti, 
românule? - Tu n-ai auzit ce-a făcut Tătărăscu acolo? Guţă- 
pandurul, Guţă-megafon a dat Basarabia şi Bucovina ca pe 
ceva care îl incomoda. Nici n-a adus vorba de aceste 
provincii româneşti şi de cetăţile de pe Nistru, îmi pare că 
ruşii au fost modeşti; trebuiau să ceară [ara până-n 
Carpaţi. Sigur că Gută le-ar fi oferit-o ca pe o ţigară: 
„fumaţi Carpaţi?" - Mă, Sandule, degeaba îţi ciuleşti 
urechile la Isvestia. Ce le trebuie ruşilor Carpaţii, când au 
în mână Elba şi se plimbă pe ulițele Berlinului, ca la ei 
acasă. Degeaba filosofăm pe marginea informaţiilor auzite! 
Nici o bucurie; asta, nu-i pace. După neînsemnata mea 
părere, ce s-a semnat la Paris este doar un intermezzo, o 
pauză, pentru ca popoarele să-şi tragă sufletul şi să-şi 
ascută săbiile tocite. De vom trăi, vom vedea. Dacă vom 
muri, vor fi suficienţi care să experimenteze această pace 
pe propria lor piele. Că noi nu ne bucurăm pentru actul 


semnat la Paris, este lucru uşor de înţeles, dar ceea ce 
observ eu - şi nici voi nu sunteţi chiori, stă în faptul că 
nimeni nu joacă de bucurie pentru o astfel de pace. - Cam 
pesimist, Bădiţă, cam întunecat îţi pare orizontul, constată 
Sandu. 
Stau cu mâinile sub cap şi privesc peste păduri până-n 
hotarul cu cetăţi, până 

în apa Nistrului. Bădiţa are dreptate, între oameni nu-i 
bunăvoire. 


Bat vânturi de toamnă şi frunzele cad din copaci. lon 
Bolnavul!, slab, gălbejit, cu căciula trasă pe nas, le mătură 
şi le duce la gunoi. 

1! învăţător rămas bolnav după tifos. 

75 


Lui Ion îi pare rău pentru moartea frunzelor; pe cele mai 
mari le ia în mână, le întoarce şi le priveşte nervurile vineţii 
şi faţa galbenă de ceară. Apoi, nemulţumit pentru moartea 
verii, zvârle cu pumnii frunze veştede, în aer. Pe Ion îl 
îmbolnăveşte chiar numai gândul că vine iarna. 

- Când te gândeşti că la noi abia se coc strugurii în 
podgorii şi începe 
culesul prunelor brumate pe dealurile Muscelului! 

Ion suspină, după dragi aduceri aminte şi lăcrimează 
pentru frunzele moarte. Au venit apoi dinspre apus ploile 
reci şi în noaptea următoare, peste păduri şi peste noi a 
nins cu fluturi albi. 

- Ce facem, bre, cu iarna asta? - Luptăm, Sandule, ca-n 
poveştile cu Strâmbă-Lemne. Iarnă să fie, că are cine 
degera. - Valeu, bre, că tare-i frig, n-ai o ţigară? Şi Sandu-şi 
încălzeşte mâinile şi vârful nasului, la cărbunele mahorcii. 
Au început nopţile negre şi lungi; în corpul şapte? pluteşte o 
duhoare acră şi umedă; se usucă obielele şi ţoalele. 

2 camera 7 - un grajd al mănăstirii. 

Stăm pe paturi cu mantalele pe picioare şi ascultăm. La 
trei sau patru, sub noi, e discuţie aprinsă. Pe ziua de 19 
noiembrie vor fi alegeri parlamentare în România. Liberalii 
cu Dinu Brătianu: şi Maniu? cu ţărăniştii lui, vor lupta cu 
coaliția guvernamentală; comuniştii, socialiştii, tătărăscienii 
şi o fracțiune de ţărănişti, cu necunoscutul Anton 
Alexandrescu, vor candida pe listă comună. Lupta e grea, 
liberalii candidează separat şi ţărăniştii la fel. 

3 Mort în închisoare la Sighet. 

1 Mort în închisoare la Sighet. 

Jos, discuţiile se învârtesc în jurul greşelii pe care o fac 
partidele istorice că nu colaborează. Frontul democrat - aşa 
se numesc guvernamentalii - are sprijinul larg al armatei 
ruseşti şi al autorităţilor de ocupaţie. Pe cât se pare, acum 
se dă bătălia politică de afirmare a comuniştilor. Dacă vor 
reuşi, se vor scutura de resturile burgheze pe care le 
folosesc deocamdată ca trambulină şi încet-încet, având 


timp, susținuți tare de Moscova, se vor trezi stăpâni pe ţară. 
Se pare că partidele burgheze, care colaborează cu 
comuniştii - socotesc că, prin politica lor, îi duc pe comunişti 
şi tergiversează sau întârzie procesul de îndoctrinare 
comunistă a ţării. Nesocotinţa aceasta stă în aceea că nu-i 
cunosc pe comunişti, programul lor, tactica lor; vor vedea 
foarte curând de ce sunt în stare. 

Discuţiile merg mai departe. Liberalii şi ţărăniştii înţeleg 
încotro este împinsă ţara. Văd interesul Moscovei şi fac 
gesturi neputincioase de împotrivire. Apusul - necunoscător 
al problemelor comuniste - tratează totul cu uşurinţă şi 76 


crede în vorbe şi-n cuvânt. Cine ştie când şi-n ce condiţii se 
va dezmetici acest Apus? 

Deocamdată, pentru alegerile din 19 noiembrie, stânga 
este prezentă, mobilizată, pentru această hotărâtoare 
bătălie, iar partidele istorice, speriate de propaganda 
deşănţată care se face în ţară, încearcă să facă ceva, 
încearcă să ajungă până la alegători, încearcă să vadă ce 
spun ţăranii... 

Noi aşteptăm rezultatul atenţi, dornici de a fi aşa cum ne 
este sufletul. 

Am rămas şi mai puţini aici. Pentru alegerile ce vin, pentru 
propaganda ce trebuie făcută, în vederea reuşitei blocului 
de stânga, stăpânirea rusească, înţelegătoare, a făcut 
„cadou' ţării douăzeci de mii de prizonieri; aceştia vor 
trebui să ajungă la Bucureşti în preajma zilei de alegeri, ca 
să facă zarvă şi propagandă. 

Aşa că am rămas şi mai puţini; a plecat acasă marea 
majoritate a celor câştigaţi pentru comunism. S-au 
strecurat dintre noi, cu umerii căzuţi, cu ochii în pământ, 
vinovaţi. 

Terleţchi, la huiduielile noastre adresate vinovaţilor, în loc 
de „drum bun", ne înjură în bloc, ameninţându-ne: „vouă, 
imperialiştilor, aici au să vă putrezească oasele". 

- Da, îngână Muscă, scuipând hăt, până la cinci metri. Auzi 
cine ne vorbeşte de imperialism? Noi am furat oare sudul 
Poloniei şi am alipit Ucraina subcarpatică, care de o mie de 
ani aşteaptă nefericită ora alipirii la scumpa mamă 
sovietică?! Noi am furat Karelia, Ţările Baltice, Prusia 
Orientală, Bucovina şi Basarabia?! Auzi, prostul, 
imperialism românesc..., şi iar scuipă Muscă, cu năduf. 

Şi dacă am rămas puţini, ne lipim şi mai mult unul de altul; 
ca să simţim umărul vecin. 


Da, astăzi e ziua de alegeri în România. Terleţchi trece 
prin faţa noastră mândru; noi îl sfidăm. Simte şi ştie că nu-i 


iubim; îl dispreţuim pe el şi pe uneltele pe care şi le-a 
recrutat dintre noi. îşi dă toată osteneala ca să ne 
îngenuncheze. Munci grele, în condiţii neomeneşti; carceră 
- aşezată pe o gheţărie, cu ciment pe jos, bătăi în biroul lui. 

Dar noi stăm cu frunţile senine şi când ne îngrămădim în 
carcere, cântăm tare cântecele noastre, de răsună în tot 
lagărul: „Nu-i temniţă să ne-nspăimânte'. 

Terleţchi ne-ar rupe-n colţi, dacă ar putea. Scrâşneşte din 
măsele, pândeşte şi aşteaptă. Aşteaptă momentul potrivit. 

Şi aşa a trecut ziua alegerilor; a venit noaptea şi-n 
dimineaţa următoare, ca-n fiece zi, plecăm la pădure. 

Când venim, după-masă, uzi de zloată, obosiţi şi flămânzi, 
pe uşa sălii de mese, pe un afiş mare, cu litere de-o 
şchioapă, citim rezultatul alegerilor: au învins comuniştii. 

77 


Simt un cuţit înfipt în inimă. 
Ce-au făcut ţăranii?! Cu cine au votat?! 


Nu-i timp pentru întrebări, nu-i cine să ne dea răspunsuri, 
în uşa comisariatului apare Terletchi, rânjind turbat: 

- Voi, voi câinilor, aţi crezut c-o să reuşească Maniu şi 
Brătianu?! Da, le-a apus steaua! Am reuşit noi! Ei, acum o 
să vă arătăm noi ce putem, în ham, fuga marş - şi se repede 
în noi cu pumnii, cu picioarele, cu dinţii. - Stai, domnule, ce 
dai în noi? Doar venim de la lucru. Nici n-am mâncat astăzi. 
- Las' că vă dau eu vouă mâncare, pui de căţea ce sunteţi. 
Noi ne ferim din calea lui şi intrăm buluc în sala de mese. 
Şi-am mâncat, dar vai de masa noastră! 5 Pui de căţea, 
adică fiii hrăniţi de lupoaică - noi, urmaşii lui Remus fi 
Romulus, Ana Pauker, Terletchi şi ruşii dădeau un sens 
peiorativ expresiei. 

Când am ieşit de la masă, Comisarul se îndrepta spre 
poartă. Noi am intrat în corpul 10 - un grajd - unde fuseseră 
mutaţi românii, de câteva zile. Frig, înghesuială mare, 
mizerie. Şi acum aşteptăm ce se va întâmpla. 'Terletchi era 
beat de fericire, după victoria din alegerile recente. 

De când aşteaptă el un ceas ca acesta! An după ana 
strâns veninul în guşă şi înţelegem că-i imposibil să se 
mulţumească cu pugilistica de odinioară. Din zilele căderii 
noastre în captivitate, noi am rămas aceiaşi: tari, rezistenți, 
inflexibili. Toate protestele la adunări şi pe terenurile de 
muncă, împotriva neomeniei autorităţilor, de la noi plecau. 
Ne-am socotit în permanenţă în luptă cu comunismul. 

Când în 1943 şi următorii doi ani s-au dat bătălii 
ideologice pentru îndoctrinarea noastră, pentru formarea 
diviziilor „voluntare' ce aveau să aducă sprijin militar 
partidului comunist, noi ne-am ridicat - făţiş - împotriva 
acestor acţiuni. Noi am lansat atacuri împotriva acestor 
acţiuni ruseşti, în şedinţele provocate de agitatorii lor, şi 
lămuriri de la om la om, între români. Şi-am oprit 


prăbuşirea! Ei, ruşii, agitatorii, aveau toată puterea. Noi? 
Noi aveam credinţa în virtuțile neamului nostru şi dinamita 
aceasta a înfrânt şi încovoiat pe inamic. 

Şi-au urmat dislocări şi trimiterea noastră prin lagăre 
mizerabile, cu tratament sălbatic, încarcerări, pe sute de 
zile şi munci de rob. 

Şi când am socotit că muncile depăşesc condiţiile sclaviei, 
ne-am ridicat, cu preţul vieţii şi am spus: „nu mai lucrăm". 

lată, au trecut patru ani. Atâtea frecuşuri, atâtea 
neînţelegeri trebuiau să fie plătite. Doar Terletchi, numai 
acum câteva minute, ne scuipase în obraz: „Pui de căţea, 
acum, noi am biruit la voi acasă. Las', vă arătăm noi vouă". 

Stăm cu privirile pe geam, gândind; toate celelalte naţii 
sunt disciplinate; 78 


acceptă răul ca pe o fatalitate. Totuşi, când li-i teamă, ne 
strâng mâinile cu entuziasm şi se miră în dosul ochelarilor: 
„Ce fel de oameni sunt aceştia?" 

- Vin! 70 de glasuri anunţă, ca la comandă. Repede blocăm 
uşa şi ferestrele 
cu paturile noastre. Şi aşteptăm, în dosul baricadelor. 
Terleţchi, cu câţiva ofiţeri, 
tot personalul administrativ şi un pluton de soldaţi vin în 
pas grăbit către Corpul 
nostru. 

La noi e linişte, ca-n faţa marilor bătălii. Se încearcă uşa şi 
înțelegând că neam baricadat, Comisarul răcneşte: - 
Deschideţi, că vă omor. 

- Intră, îi răspundem noi, hotărâți. Şi soldaţii pun umărul. 
Noi sprijinim 
baricada, pe dinăuntru. Cu nişte pari în mână, soldaţii 
sfărâmă geamurile şi cu 
lomurile sparg uşa. Pe deasupra baricadelor - printre paturi 
- începe bătălia; 
pumni, picioare, ciomege. Dau ei, dăm şi noi; numai icneli şi 
of-uri. Terleţchi, 
cu mâna însângerată, se retrage din luptă. Atacăm vijelios 
Şi-i respingem 
pe inamici, zvârlindu-i afară din „cetate'. 

Baricadăm din nou ferestrele şi uşa. Ne suflăm nasurile şi 
ne pregătim pentru atacul ce se pregăteşte afară. 

Apar încă două plutoane de ceasovoi şi, la comanda unui 
locotenent major, cu bâte în mână, vin la atac. Şi lupta 
începe, fără ca gornistul să fi sunat semnalul de bătălie. 

Ne loveau pe unde nimereau; loveam şi noi cu sete, cu 
năduf, cu obidă. 

Pe care-i prindeau, îl zvârleau afară şi târât de picioare 
sau de chică - cum s-a întâmplat cu Ion Vodă cel Cumplit - 
se trezea în afara porţilor. 

lată-mă că mă aduce şi pe mine afară, după ce fusesem 
târât, ca o sanie; cei doi ceasovoi, mă lăsaseră în pace şi 


zâmbeam gândind la toată întâmplarea: „măi, ce 
interesante-s şi alegerile de parlament..." Nu băgasem de 
seamă când, dar iată-ne pe toţi cei din cetate, cu excepţia a 
şapte luptători, duşi la spital. lată-ne în faţa colonelului 
Grisciuc, comandantul lagărului - sus pe parapetul podului; 
noi jos, înconjurați de o sută de ceasovoi. 

- Câinilor, nu vreţi să munciţi?! - ni se adresează răstit 
colonelul. Las' că pun 
eu şaua pe voi. 

Terleţchi cu vânătăi pe faţă şi plin tot de praf se frământă. 
Colonelul ne arată săniile cu mâna: 

- In ham, fuga marş. Nu ne mişcăm nici unul. - Aşa?! Nu 
răspundeţi la ordinul dat?! Bine. Tovarăşi soldaţi - se 
adresează ceasovoilor - începeţi biciuirea cailor. Şi abia 
acum a început bătălia adevărată, „viforniţa cea mare". Puşi 
la pământ, bătuţi cu ţepuşele de la sănii, strângeam din 
măsele, răbdam şi rar dacă de pe buzele noastre scăpa câte 
un vaiet. 

Apoi, ceasovoii ne-au ridicat pe picioare şi peste piepturi 
ne-au pus hamurile... 

Până la miezul nopţii, am făcut două transporturi. Cădeau 
ceasovoii de oboseală; nu mergeau săniile. Noi eram bătuţi, 
îngheţaţi şi flămânzi. Trebuiau să 

79 


pună mâna şi să ajute; altfel, horhăiau şi ei toată noaptea 
în pădure. 

înjurau ceasovoii şi împingeau la sănii. Noi abia ne ţineam 
în hamuri; tremura carnea pe noi, şi deasupra noastră 
îngheţase cerul sticlos. 

Peste vreo două zile, cu saltelele în spate, încadraţi de 
ceasovoi, George Fonea, Aurel Staţi, Mircea Rădulescu şi 
alţii pleacă la Mănăstârca. 

Şi acolo, ca şi la Oranki, toată iarna, chiar şi sărbătoarea, 
vor căra lemne, înhămaţi la sănii. 

Terleţchi, de câte ori ne întâlnea, întorcea capul în altă 
parte. Noi, chiar înhămaţi, nu am acceptat zâmbetul 
stăpânului. Am fost bătuţi, am răspuns la bătaie cum şi cât 
am putut. Terleţchi simţea că suntem de fier, neînfrânţi. 
Uneori, vânăt de mânie, scăpa pe buzele lui subţiri, 
pastişând pe „tanti' Ana: „Pui de căţea, ah ce otravă v-ar 
trebui vouă. Las' că vă usuc eu sufleţelele'. 

Dar noi râdeam. Eram mai tari decât moartea, căci 
acceptaserăm moartea. 

- Vezi, tu, măi Sandu Curent, cât de cuprinzător e 
proverbul cu „unde dai şi unde crapă"? Alegerile-s la 
Dunăre şi bătaia-i pe Volga. - Da, Bădiţă, proverbu-i 
cunoscut şi pe la Galaţi. Arde-o-ar mama focului de politică; 
aş vrea să-i dau foc pământului şi nu ştiu de unde să încep. - 
Uite ce, măi Sandule, eu te ştiu viteaz mare - nu mă 
susţineai tu cu focul artileriei la Orhei? Eu ţi-aş spune să te 
potoleşti şi să-mi scaperi un foc pentru lulea. Poftim, fă-ţi şi 
tu o ţigară. Şi-apoi, cu prea cuviosul între noi, să cântăm 
marşul de bătaie al răzeşilor lui Ştefan cel Mare: „Hai fraţi, 
hai fraţi La năvală daţi, [ara v-apăraţi'. 

- Hei, măi Bădiţă - răbufnesc eu - pe Ştefan Vodă al 
Moldovei să-l aud din 
corn sunând şi Moldova adunând! Tare mi-e dor de Nistru şi 
de cetăţile de la 
hotar! 


„Măria ta, Ştefane Voievod, ridică-te din mormânt. Noi 
flăcăii neamului, te aşteptăm. Treci în fruntea noastră şi du- 
ne peste vaduri. La biruinţă. Vino, Măria Ta, vino, să 
rotunjim Ţara." 

19 CÂND L-AM BOTEZAT PE MISA 

In ianuarie 1947, s-a lăsat asupra regiunii un ger 
năpraznic. S-a înseninat şi aerul a devenit transparent. 
Peste lagăr - la Mănăstârca - trec stoluri de corbi cenuşii, 
mari cât găinile şi răguşiţi la glas, şi din urma lor am simţit 
cum curge, peste ape şi peste păduri, un curent rece. 

Soarele e gata să coboare sub orizont şi-n razele roşi etice 
joacă stele verzi, joacă stele aurii. Frigul, gerul te cuprind şi 
te mumifică. Simţi cum acele înţeapă 

80 


faţa şi plângi, plângi cu lacrimi mari. îţi treci un şervet 
peste faţă şi peste cap, lăsând doar ochii să privească 
printre lacrimi. Picioarele ţi le înfăşori în cârpe şi aştepţi să 
te prefaci în stana de piatră - pardon, de gheaţă. Este ca şi 
cum ai fi gol; cămaşa şi pufoaica se fac scoarță, şi te mişti în 
ţoale - ţopăind, ca să te încălzeşti. Simţi că în ele te-ai 
contractat şi te învârti - micşorat - ca-ntr-un cilindru. Te 
mişti puţin la dreapta, pufoaica rămâne ţeapănă, te întorci 
la stânga, pantalonul stă pe loc ca un burlan. Pe şira spinării 
parcă te unge cineva cu spirt alb. Ferestrele bordeiului sunt 
bocnă, pereţii sunt brumaţi şi sobele ard, absolut 
neputincioase. Când se deschide uşa, frigul năvăleşte 
aburind, de nu se vede om cu om şi imediat preface 
picăturile fine din respiraţia noastră în chiciură. 

Afară s-a înnoptat, şi-n gerul care curge ca o apă - spre 
sud, spre apus - totul tace. Oameni şi animale stau la 
adăpost, o săptămână, două, până ce trece gerul. E o 
îndrăzneală necugetată să te avânţi pe afară. Dacă localnicii 
s-au pus la adăpost, cu lemne, apă şi hrană în locuinţă, şi 
noi înţelegem că trebuie să facem ca ei. 

Deocamdată mă uit la cerul încremenit; stele mari, bogate, 
lucioase, foarte aproape de capul meu. Pădurea e vânătă şi 
de frig trosnesc copacii. Zăpada a îngheţat şi când arunc o 
cană de apă în sus, la picioarele mele cad picăturile imediat 
îngheţate. 

- Frig, măi băieţi, frig de crapă pietrele - remarcă Mircea 
Rădulescu, 
mângâindu-şi barba mare, lată şi trăgând când de o 
mustață, când de cealaltă, 
auziţi voi? Sunt - 56*cC. 

- Rămânem în bordei, care va să zică - răspunde unul, 
dârdâind. 

Era lege pe aici ca, atunci când termometrul arăta sub 
-40*C să nu fim scoşi la lucru. Nu de mila noastră, ci pentru 
că îngheţau ceasovoii. 


Mai trecusem noi prin astfel de situaţii. Păcat că din 
pricina gerului nu puteai nici să citeşti, nici să coşi; un 
singur lucru îţi era îngăduit: să tremuri. 

A trecut o zi, două, trei, o săptămână şi gerul stă pe loc; 
tremurăm, degerăm şi ne consolăm: „frig, mă, dar o să 
treacă". 


într-o seară, aproape de ora stingerii, vine la mine un băiat 

tânăr, într-o manta lungă nemţească şi-mi spune că mă 

caută. 

- Dacă pe mine mă cauţi, eu sunt acela. Pot să ştiu cum vă 
numiţi şi pricina care v-a adus încoace, pe gerul ăsta? - Deşi 
am venit într-o misiune destul de delicată, totuşi ţin să vă 
spun că mă numesc Ion lonescu - numele nu-mi spunea 
nimic - şi sunt sanitar la spital. - Bine, domnule Ionescu, vă 
ascult. - Părinte, cred că-i bine să nu ne audă şi să nu ştie 
nimeni ce vorbim. - Atunci, e ceva de mare secret... Şimă 
uit la Vili, care îşi dezgheaţă nasul la ţigară, mă uit la Gioni, 
care lungit pe blat, tremurând, dezleagă probleme 
matematice. Mai încolo alţii, fiecare cu preocupările lui. Poţi 
fi liniştit domnule, 81 


în bordeiul nostru lumea-i luminoasă. 

- Nu mă îndoiesc părinte, deloc; ştiu eu cine stă în aceste 
bordeie de la margine. Dar e absolut necesar ca nimeni să 
nu cunoască vreodată obiectul întrevederii noastre. - Bine, 
domnule lonescu, să fie aşa cum zici dumneata. - Părinte, 
iată despre ce-i vorba. Un copil al unei familii din serviciul 
lagărului, de curând născut, e slab şi se prea poate să 
moară. - Şi doctorii, ce zic? - Zic că o să moară. Acum tatăl 
şi mama ţin, neapărat, să-şi boteze copilul, - Foarte bine. - 
Şi eu îi felicit pentru gestul lor creştinesc. - Şi-acum, de ce 
au nevoie? - De un preot. - Şi n-au găsit? - Dintr-o discuţie 
cu tatăl copilului, am înţeles că, din pricina gerului, nu 
poate pleca la Gorki, să-l boteze acolo şi nici nu crede că 
vor putea afla, pe o sută de kilometri în jur, vreun preot. 
Prin urmare, cu multă precauţie, m-a întrebat pe mine, 
astăzi, după-masă, dacă nu cumva aş putea trata această 
problemă cu vreun preot din lagăr. El ştie că sunt aici tot 
felul de preoţi. Sigur, i-am promis că mă voi interesa. Şi 
după ora şase, am început căutarea preotului. Vă rog să mă 
credeţi că nu sunteţi primul căruia mă adresez. Peste tot 
locul am găsit înţelegere şi la catolici şi la protestanți şi la 
ortodocşi, dar când a fost vorba să meargă cu mine careva, 
nu am găsit om. Vă spun că lucrul necesită oarecare curaj. 
Acum o jumătate de oră a venit tatăl copilului şi m-a rugat - 
insistent - să mai caut prin lagăr, poate găsesc undeva 
înţelegere. Şi iată, am venit până aici, la bordeiul din fundul 
lagărului, unde, cum spuneţi, stau oameni luminoşi... - Bine, 
merg chiar acum. - Mergeţi părinte? - Desigur, şi citesc o 
mare bucurie în ochii tânărului sanitar. Uşor, îmi 
strecor în sân Sfânta Carte şi o cruce de lemn. Mergem. 

Când ieşim afară, intrăm ca-n spirt... Sus pe cer, o 
jumătate de lună, îngheţată. 

- Ţin să vă avertizez, părinte, că veţi ieşi afară din lagăr; la 
poartă vă va 
aştepta un sergent, care vă va conduce la uşa locuinţei 
respective. Vi se va face 


percheziţie. Fiţi atent, ofiţerul de serviciu a dat aprobare, 
împotriva tuturor 
ordinelor, ca un medic să meargă să consulte copilul. 
Medicul sunteţi 
dumneavoastră. Mai departe vă descurcaţi cum ştiţi. 

La o privire a mea - întrebătoare - reia: 

- Eu mă opresc la spital, dumneavoastră vă duceţi singur 
la poartă şi 
anunţaţi-vă: „sunt medicul". 

Şi lonescu Ion dispare după un bordei. Singur rămas, mă 
gândesc: N-o fi o ispită? Nu de la diavol, ci de la comisar? 
îmi fac o cruce mare, cucernică şi c-un „Doamne ajută", 

pornesc spre poartă. 
82 


în lagăr nu-i ţipenie de om; mă mişc singur, ca într-un 
pământ pustiu şi lăcrimez de ger, nu de jale. Iar luna-i 
nesuferit de spălăcită. Bat la poartă, o dată, de două ori... 

- Intră, răspunde o voce joasă de dincolo. Şi am intrat, 
dând bună seara. - Tu eşti doctorul? Mă priveşte iscoditor 
Hărmălaie. Gata să-i spun adevărul: nu, domnule 
Hărmălaie, eu nu sunt medic, ci sunt preotul cutare şi dacă 
îmi daţi voie să mă duc să botez un copil, care-i gata să 
moară. Dar mă opresc şi - păcatele mele - răspund curajos: 
da, da, eu sunt doctor de copii. 

Mă percheziţionează cu multă atenţie. Dar şi eu mă întorc 
când cu spatele, când pe o coastă şi scap întreg cu Sfânta 
Cruce în sân - Cartea-i în grai franțuzesc şi Hărmălaie o 
socoteşte vreun manual de medicină. „lreci dincolo", şi-mi 
face semn să ies în afara porţii. E greu să fii medic, când în 
fapt eşti preot. 

Din dosul porţii se dezlipeşte un ceasovoi gradat şi către 
mine: „Să mergem repede, doctore". Şi porneşte pe o 
cărare înaintea mea. Trecem pe lângă gater, apoi ne 
abatem pe o altă cărare, spre dreapta; acolo-s locuinţele 
personalului. Nămeţii, îngheţaţi bocnă, stau ca nişte ziduri 
ce străjuiesc cărarea. Doar cu capetele de ieşim deasupra 
zăpezii. Peste râu şi până-n Şoniha, pustiu alb. Sub picioare 
zăpada scârţâie strident. Am ajuns în faţa unei case de lemn 
lungă şi cu uşi multe. Sergentul îmi face semn, să mă 
apropii de o intrare, unde el bate încet. La geamul de 
alături, e lumină palidă. La celelalte locuinţe, lumea 
doarme, e întuneric. 

Tocmai e minutul când Hărmălaie bate în clopotul de la 
poartă 

Ora stingerii şi uşa de aici se întredeschide, în antreu e 
întuneric, şi o voce stinsă mă îndeamnă să intru. Ceasovoiul 
mă îndeamnă, „intră". Fac un pas, uşa se închide în spatele 
meu şi o mână întredeschidă o altă uşă şi-n lumină mă 
trezesc în faţa sublocotenentului Ivanov şi al Soniei, 
comisară politică pe aici. 


Străfulgera prin minte: „iată o cursă bine întinsă; să 
vedem cum ies de aici". 

Privesc la Sonia, mă uit la Ivanov; văd în braţele femeii un 
copil şi-i aud scâncetul. Nu-i cursă. Dar ce-i atunci? Spun 
respectuos, bună seara. 

- Poftiţi domnule părinte, intraţi, nu vă fie teamă, mi se 
adresează femeia, cu 
un zâmbet stins. Copilul e bolnav; s-ar putea să moară 
nebotezat, aşa spun 
doctorii, şi noi nu vrem să moară nebotezat. Poftiţi mai 
aproape şi ajutaţi-ne. 

Mă uit la Ivanov, care întăreşte spusele femeii, repetând: 
„Aşa-i, aşa-i. Dorim să botezăm copilul. E primul nostru 
copil. Şi-am dori atât de mult să trăiască! Poate că 
Dumnezeu ne va ajuta, ce credeţi părinte? 

In ochii femeii şi-n privirile bărbatului sunt lacrimi. Copilul 
scânceşte -slăbuţ - şi se frământă. 

Mă gândesc la Dumnezeu şi le spun, încurajator: „Copilul 
va trăi. 

- Credeţi părinte? -Da. - Ah, dacă ar vrea Dumnezeu să vă 
ajute! Mă pregătesc pentru botezul copilului. Ivanov îmi 
aduce - la cerere - un 83 


lighean curat şi apă. Avea pregătită o lumânare. 

In timpul acesta mă gândesc: sublocotenentul Ivanov este 
ofiţer de carieră, erou al Uniunii Sovietice, cu fapte de 
bravură pe front şi soţia sa, Sonia, este evreică şi pe 
deasupra comisar politic. Dar, dacă Dumnezeu vrea, se 
biruiesc rânduielile firii. 

Sonia desfaşă copilul şi când aprind lumina, se aud nişte 
paşi grăbiţi, sub geam şi apoi câteva bătăi la uşă. Soții se 
privesc speriaţi. Bătăile se repetă şi nu-i timp pentru 
tergiversări. Ivanov deschide uşa de la săliţă şi o trage 
discret după el, apoi se aude cheia în broască şi Prin uşa 
întredeschisă, întreabă cineva: „A venit doctorul? Ce-a zis? 
Vreau să văd şi eu copilul..." Ivanov se apără de vorbăreaţa 
sanitară Asea. Cu greu reuşeşte s-o decidă să plece şi după 
ea încuie uşa, învârtind cheia de două ori în broască, vine la 
noi, zicând: „să facem lumina mai mică. Asea e o fată 
indiscretă". (De fapt Asea era o fată mai mult decât 
indiscretă; era chiar foarte periculoasă, fiind informatoarea 
comisariatului politic, pentru sectorul spitalului). Sonia 
înţelege pericolul prin care trecem şi pune repede o pătură 
în geam. 

Sonia, la dreapta lui Ivanov, ţine copilul în braţe - şi eu 
oficiez taina mântuirii: Botează-se robul lui Dumnezeu, 
Mihail, în numele Tatălui - amin, al Fiului - amin - şi al 
Sfântului duh - amin. Ivanov, ca şi cum ar trăi cine ştie ce 
îndepărtate amintiri din copilărie, repetă cu mine „amin" şi 
apoi „gospodi-pomil' (doamne-miluieşte). Ivanov citeşte 
frumos, rar, Crezul (Verui), iar la citirea fragmentului 
evanghelic „mergând în toată lumea, botezați în numele 
Tatălui, al Fiului şi al Sf. Duh", soţii stau în genunchi. Sonia 
ţine braţele încrucişate pe piept. Ivanov se închină, cu cruci 
mari, ca orice pravoslavnic rus. 

Serviciul botezului s-a terminat. Mama înfăşoară copilul în 
scutece şi-i ţine în braţe, legănându-l ca orice mamă, „nani, 
nani puişor"... Tatăl pune totul în ordine şi mă copleşeşte cu 
mii de mulţumiri. Sonia îi pomeneşte despre un pahar de 


vodcă şi când Ivanov e gata să toarne în pahar, se aud paşi 
scârţâind pe zăpadă şi bătăi în uşă. 

- Cine-i acolo? întreabă sublocotenentul. - Eu, sergentul 
loachimov. Am venit după doctor. - Bine, aşteaptă tovarăşe, 
şi Ivanov se întoarce imediat, toarnă trei păhărele de vodcă: 
„Beţi, părinte, un păhărel de rachiu, vă încălziţi.' Şi 
ciocnim toţi trei, cu urări de sănătate, pentru copil şi pentru 
părinţi. 


Când ies în prag, mă izbeşte în faţă frigul năpraznic. Sus 
luna a leşinat de frig. Stelele clipesc din pleoape şi picură 
lacrimi de gheaţă peste lumi. Pe bolta cerească un cerc 
uriaş portocaliu, pe care se înscrie o cruce perfectă, albă, 
cu luna pe jumătate, exact la întâlnirea braţelor crucii. 

Minunat fenomen ceresc, care se poate vedea numai în 
regiunea nordică şi 84 


pe timpuri de geruri mari. 

Totul a încremenit, păduri şi ape sub lumina palidă a lunii 
mărite, sub straja crucii de gheaţă mată de pe firmament. 
Sergentul loachimov sare şi îşi izbeşte călcâiele unul de 
altul „frig, doctore, frig, ca pe Decisei, şi la răspunsul meu, 
ca-n baladă, „straşnic frig" - încerc şi eu figura cu călcâiele 

şi cad în zăpadă. 

Sergentul loachimov, înjurând frigul de mama focului, 
remarcă: „Doctore, nu ştii cazaciocul. Las' că te învăţ 
altădată; acum e prea frig pentru lecţii de căzăcească. Hai 
fuga, că murim amândoi de frig". 

Şi dăm buzna peste Hărmălaie, pe care-i găsim tropăind - 
jucând mărunt, lângă soba de tablă: „Mama ei de sobă, n- 
are nici o putere..." şi către mine: „Du-te doctore şi te culcă; 
vai de oasele tale, românule!" 

Cu un „sdrastvuite'!, îmi iau rămas bun de la cei doi care 
se antrenează la joc, în jurul sobei - şi mulţumit că am 
trecut pe aici fără percheziţie - când intru în lagăr, printre 
bordei, o iau la fugă ca un alergător de fond şi cu sufletul la 
gură - gata-gata să mă părăsească, cobor bocănind în 
bordeiul 14. Aici, întuneric, miros acru, îngheţat şi 
plantonul doarme. Mai bine aşa. Taina să rămână taină, 
până la o vreme. 

1! sănătate 

Apoi gerul a plecat de la noi şi trecând peste Urali, s-o fi 
oprit pe Decisei sau pe Obi. Mai departe nu ne priveşte ce 
s-a întâmplat cu gerul. Ne priveşte altceva, că noi am pus 
hamul la gât şi hai la pădure; nu-i sărbătoare, nu-i zi de 
odihnă. 

De câte ori, de departe, am văzut-o pe Sonia! Când intra 
sublocotenentul Ivanov de serviciu corect îşi vedea de 
serviciul lui. 

Nici un semn. Ca din întâmplare, am trecut pe la spital. 
Sanitarul lonescu fusese mutat la Oranki. Asea era 
prezentă, cu ochii ei iscoditori, de mongolă. Mă chinuia 
întrebarea: Ce-o fi cu copilul? N-aveam pe cine să întreb. 


Până într-o zi. Era pe la sfârşitul lui februarie şi începuse 
iarna rusească; ningea zi şi noapte fără pauză, liniştit; şi 
când ninge, nu-i atât de frig. E un viscol sănătos, cu rare 
răbufneli de vânt, care ţine până către aprilie. Ninge, ninge, 
iar nămeţii cresc cât casa. 

într-o zi dintr-astea, de iarnă sănătoasă, lucram la gater. 
Asta era chiar lângă lagăr şi munca era uşoară; aduceam 
trunchiuri mari de brad până lângă ferăstraie; acolo le luau 
alţii în primire. Şi tot aşa, cu lungi pauze. Eram puţini aici la 
lucru şi aveam unde să ne încălzim; era o locomotivă care 
purta gaterul, iar lemne se găseau mai mult decât 
suficiente. 

Brazii şi mestecenii troieniţi, aşteptau dormitând raza 
primăverii, care să-i despovăreze de nămeţi. Nici o pasăre, 
nici un iepure măcar. E prea lungă iarna, e prea înalt 
troianul; pier jivinele de foame. Toamna călătoresc şi păsări 
şi jivine pe ape, spre sud, spre soare apune. 

Pe la ora două, trece în inspecţie sublocotenentul Ivanov şi 
se uită la noi; 85 


împingem un trunchi uriaş, pus pe un cărucior, către 
ferăstrău. 

Peste o jumătate de oră, în spatele nostru, un caporal din 
gardă întreabă de mine. Şeful gaterului mă cheamă. 

- Eu sunt. Ce doreşti? - Eu nu doresc nimic - răspunde 
caporalul, însă te cheamă sublocotenentul Ivanov - şi-mi 
pare că n-o să-ţi fie prea moale. Şi-am plecat cu garda 
după mine, sub privirile compătimitoare ale celorlalţi: 
„Săracul, iar o nimereşte la carceră"! 

N-am ajuns la, carceră; dimpotrivă, am ajuns într-un loc 
foarte plăcut. 

Intrat în locuinţa sublocotenentului Ivanov, acesta mă 
primeşte la uşă cu priviri aspre şi răstit: „Vasăzică tu eşti, 
banditule? Ei, lasă că ne răfuim noi. Intră înăuntru". Şi 
către caporal: „Tu du-te tovarăşe; îl aduc eu în lagăr". Şi 
caporalul a plecat, a făcut stânga-mprejur. 

Am intrat în camera unde mai fusesem într-o noapte cu 
ger aspru şi cu lună amărâtă. Şi imediat, am dat de Sonia 
veselă, veselă, cu copilul în braţe: - Poftiţi, părinte, bine-aţi 
venit părinte, iată-l pe Mişenka: sănătos, voinic şi 
râde. II aduce lângă mine; copilul se uită cu ochii mari 
albaştri; deschide guriţa 
mică rumenă şi dă un chiot, parcă mi-ar spune: „ura, 
trăiesc". Trăieşte părinte, e 
mare şi sănătos, mânca-l-ar mama! Ce mulţumită sunt, 
Doamne! 

Sublocotenentul Ivanov râde şi mi se adresează: Nu se 
putea altfel; iartă-mă! Şi râdem toţi trei. Sonia pune copilul 
într-un coşuleţ de nuiele şi pricepută, expeditivă, aşează 
masa. Bucate obişnuite, dar gătite ca acasă. Făceam 
comparaţie cu ovăzul din casa de seară. Doamne, pe lume 
se poate trăi şi altfel decât cu varză fiartă şi tarate coapte. 
- Părinte, spune Ivanov - după toată rânduiala, astăzi, cum 
vezi, ne-am învrednicit să facem masa pentru cumetrie. 
Dumneata l-ai botezat pe Mişenka şi tot dumneata eşti 
cumătrul nostru. Hai să ciocnim un pahar de Cotnar. Şi-mi 


pune dinainte o sticlă cu trei sferturi, din vin vechi 
românesc. Mă uit la etichetă, mă uit la vin şi întrebător, la 
Ivanov. - L-am cumpărat de la Moscova, dragă părinte, 
pentru sănătatea lui Mişenka al nostru. Şi-am ciocnit. Am 
simţit în cerul gurii buchetul şi-n nări parfumul Grasei de 
Cotnari. Sorbeam picătură după picătură, parfumatul vin 
de lângă Dealul Cătălinei. 
- Nu-ţi place vinul, părinte? Mă întreabă amfitrionul. - 
Cumetre, zic eu - ăsta nu-i vin; asta-i nectar ceresc; pe 
vremuri îl beau doar zeii; dar de când Olimpul a fost 
deposedat de legendă, uite că-i bem noi, aici pe Volga. 
Cumătrul Ivanov pricepe, râde şi spune: - Eu am fost pe la 
Cotnari, în 1944, şi cunosc valoarea vinului de acolo, de la 
faţa locului. Eram cu războiul şi satul fusese evacuat, 
trupele române se găseau la Târgul Frumos şi la Podul 
Iloaiei, spre laşi. Am trăit acolo, la Cotnari, o aşa viaţă, cum 
nicăieri n-am găsit în altă parte. Şi doar am fost la 
Bucureşti, la Praga şi la Berlin. Era acolo primăvară şi 
păsări multe, multe şi cântau frumos şi 86 


pădurile erau verzi pe crestele de deasupra Şiretului, iar 
vinul era ca mierea, aşa cum îl vezi... 

- Eu sunt de pe acolo, cumetre, şi multe toamne le-am 
petrecut la cules de vii... - Ei, da? Asta-i tare interesant! Era 
acolo o pivniţă mare... Şi începu o povestire cu amănunte 
despre Cotnari şi bunătăţile pământului, strânse în cramele 
de acolo. II ascultam şi mă gândeam: tare-i plină de cotituri 
viaţa omului! lată, un om din toată lumea, pe care soarta 1- 
a dus la pragul casei părinţilor mei, mă cinsteşte azi cu vin 
de pe dealurile noastre. 

- Cumetre, zic eu, hai să vă arăt cum se bea Cotnarul, ca 
să-i simţi tot 
farmecul. Mai întâi mănânci ce ai pe masă - şi abia când ai 
ajuns la prăjitură, sau 
la plăcintă, cum e cazul nostru, torni aşa, ca un degetar, în 
pahar şi-i sorbi încet, 
picătură cu picătură, îţi parfumezi sufletul nu alta. 

Sonia râde veselă; băuse un pahar cu vin. Cotnarul îşi 
făcea efectul. Sonia remarcă, arătând sticla, că ruşii beau 
direct cu sticla şi nu se opresc până ce n-o golesc. Că după 
ce se ameţesc - şi asta-i toată fericirea lor - cântă, se sărută 
şi plâng. Aşa-i obiceiul la ei! 

Cumătrul Ivanov mă lămureşte: 

- Sonicica e fată bună, dar ea n-a fost în Europa şi nu ştie 
cum trăiesc europenii. Am de gând să mă duc la Bucureşti. 
Acolo o să vadă ea multe lucruri frumoase şi-o să vadă că 
este şi o altă viaţă decât a noastră. O să vadă şi o să creadă. 
- Nu cred, Vova, răspunde Sonia - cu faţa serioasă. Poate că 
voi aveţi dreptate, dar lumea merge după noi şi poate că 
atunci când vom ajunge la Bucureşti lucrurile să fie şi acolo 
întocmai ca aici. Şi, să beau vinul direct din sticlă. Ivanov 
răspunde: Ce poţi să ştii? S-ar putea ca Sonicica să aibă 
dreptate! 


La poartă, Ivanov mă predă în ordine lui Hărmălaie şi 
trecându-mă prin uşiţă în lagăr, îmi strigă de acolo: dacă 
înc-odată te mai prind cu vreo abatere cât de mică, te bag 
la carceră şi acolo îţi putrezesc oasele, bandit nazist ce eşti! 
Pleacă la bordei! 

Hărmălaie mă priveşte atent, atent: parcă m-ar cunoaşte 
de undeva, îşi răsuceşte mustaţa aspră, cânepie şi întreabă: 
îl bag la carceră? 

Ivanov îi face semn de lehamite, parcă ar zice: lasă-1 în 
pace. Şi-a luat el plata. 

Cu buzunarele încărcate cu plăcintă - Sonia mi le pusese 
în buzunare - am intrat în bordei. Toţi cu ochii pe mine. Vili 
mă întreabă compătimitor: 'Te-a bătut, părinte? 

Eram roşu la faţă ca bujorul; am tăcut şi m-am culcat. 
Auzeam primprejur 87 


vorbe: săracu', rău l-a sfărâmat; nu i-ar mai răbda 
pământul de asiatici! Târziu, noaptea, mă scol şi-i trag de 
picior pe părintele Beşchia. 

- Ce-i, Daniele, ţi-i râu? - Ba, mi-i foarte bine. Scoală şi 
mănâncă. Ia din plăcintă - în bordei e întuneric şi dându-şi 
seama că-i plăcintă -întreabă, cu gura plină: ce-i cu asta? 
De unde-i? 

- Nu cerceta aceste legi, că-i periculos de le înţelegi. 
Mănâncă şi să fii 
sănătos. Am să te lămuresc peste zece ani. Şi pe nesimţite, 
m-am strecurat în 
patul meu. 


In zilele ce-au urmat, dacă întâmplător Ivanov dădea cu 
ochii de mine îmi şoptea: Naşe părinte, finul e sănătos. Şi 
mă bucuram. Pe Sonia o vedeam mai rar. Se uita atent în 
jurul ei şi-mi făcea semn cu mâna: Mişenka e sănătos. 

A venit primăvara, cu repede dezăpezire şi iată că suntem 
la început de vară. 

Lucram, în acea zi, în dosul locuinţelor celor din 
administraţie; nu-mi aduc aminte ce corvoadă făceam pe 
acolo. Şi, după uşă, l-am văzut de aproape pe Ivanov, care 
mi-a spus bucuros: Plec la Bucureşti. Apoi a apărut Sonia cu 
Misa în braţe şi se juca cu el tot mai aproape de noi. A 
scăpat ceva jos. Eram mulţi pe acolo, dar eu am înţeles şi m- 
am apropiat repede de ea. Am ridicat de jos un pacheţel. 
Sonia îmi şopteşte: „pune-l repede în buzunar... Şi apoi, 
părinte, dragă părinte, plecăm chiar acu în România; sunt 
bine; Vova spune că am să văd şi să învăţ acolo o altă viaţă; 
că pâinea e mai dulce şi că se găsesc struguri. Dragă 
părinte, îţi mulţumesc pentru ceea ce ai făcut cu Misa. Şi să 
fii bun ca să te rogi lui Dumnezeu pentru noi. Vova spune că 
dumneata eşti omul lui Dumnezeu. Şi eu cred că Vova are 
dreptate! Nici noi nu te vom uita. Eu cred c-o să vii repede 
acasă. O să-ţi scriu acolo." 


Peste o oră, caporalul ce ne păzea ne-a trimis pe câţiva să 
ridicăm, într-un camion, puţinele bagaje cu care plecau 
Ivanovii în România. 

Când maşina a plecat, Ivanov şi Sonia, cu mânuţa lui 
Mişenka ridicată în sus, ne-au salutat pe cei de jos. Ruşii 
socoteau că lor li se adresează salutul. Eu am înţeles că pe 
mine mă salutau, în braţele Soniei, Misa surâdea 
gângurind. În ochi mi-au apărut două lacrimi calde, pentru 
călătoria spre sud, pe care cine ştie când o voi face şi eu 
către mănoasa ţară dunăreană. 

Mişenka se ducea să mănânce acolo struguri. Sonia să 
vadă o altă lume, iar Vova, cum spunea el deschis, să 
trăiască bine. 

Eu? Mai am de tăiat pădure. 

88 


20 SĂ TRAGĂ ARTILERIA! 

Pe front, când plecau ruşii la atac şi se apropiau de liniile 
noastre, infanteriştii cereau rapida intervenţie a artileriei, 
spre a le frânge avântul atacanţilor. Strigătul lor, repetat în 
lungul frontului, până la Stalingrad, ne-a rămas înfipt ca un 
cui în creier: Să tragă artileria, să tragă artileria! 

Este vara anului 1947. La poarta lagărului erau patru 
bordeie, unde era cazată compania de ceasovoi. Mai mulţi 
ofiţeri erau în serviciu aici. Fiecare cu calităţile şi cu 
scăderile lui. Locotenentul Tihonov, tânăr, spălăcit, mai 
curăţel decât ceilalţi, la numărătoarea de seară îi plăcea să 
fie înconjurat de un întreg stat major de tălmaci, starşi şi 
alţi şefi de serviciu. Când, după ce bătea clopotul pentru 
numărătoare, companiile erau aliniate pe aleea principală, 
starşele lagărului, Boul Apis - se ducea la poartă şi-i poftea 
să numere. Venea, cu tot grupul amintit mai sus, până în 
dreptul bordeiului nr. 1. Aici starşele lua poziţia şi-i raporta 
în româneşte efectivul prezent şi absent, din care, Tihonov, 
care stătea stană de piatră, cu ochii ţintă la starşe, nu 
înţelegea nimic. Apoi, începea numărătoarea, companie cu 
companie. 'Tihonov păşea pe dinaintea noastră mândru şi 
înfipt ca un mareşal. Pentru aceste nebănuite calităţi, noi l- 
am botezat Maregşalul Tihonov şi aşa i-a rămas numele. 

Să nu uit. Unii ofiţeri ruşi, la numărătoare, ne cereau să ne 
aşezăm în coloană de câte 5, alţii de 4 şi într-un singur caz, 
de câte 3. 

Când afară era timp frumos, se mai producea câte o 
încurcătură la numărătoare. Cu voie - mai adesea, uneori 
din neatenţie, ne aşezam pe cinci, tocmai când era de 
serviciu ofiţerul rus, care ştia să numere până la 4. 

încurcătura era şi mai mare dacă o companie era aşezată 
pe 5 rânduri, alta pe trei şi cea de alături pe patru. 

Se înfuria rusul şi striga la starşe: Eu am dat ordin să fie 
oamenii aşezaţi pe cinci şi când colo sunt companii pe câte 
patru! 


Când era vreme urâtă, nu mai făceam nici o glumă; 
numărătoarea ţinea o oră şi uneori chiar două. In astfel de 
cazuri, ne interesam noi singuri ce ofiţer intră de serviciu. 
Cel cu 5, cu 4 sau cu 3? Ca să le uşurâăm numărătoarea. 

Singur Tihonov nu se încurca, era tare la matematică. 

Şi aşa, la numărătoarea de seară, pe care vreau să o 
amintesc, apare Tihonov. Statul major îl salută şi în 
momentul când starşele îi dă raportul, se aude clar un 
strigăt: Vin ruşii, vin ruşii! Şi, molipsiţi de această nouă 
joacă, companiile din fundul aleii, strigă sacadat: Să tragă 
artileria, să tragă artileria. 

Tihonov şi statul major rămân de piatră. Privesc în toate 
părţile cu spaimă şi nu înţeleg nimic. Ce-i aceasta, starşe? 

Şi starşele, speriat, încearcă să explice ceva că va lua 
măsuri, că nu se va mai întâmpla şi apoi tace sugrumat de 
spaima răspunderii lui. 

89 


Un tălmaci se apropie de urechea lui Tihonov şi-i 
povesteşte cum stăteau lucrurile pe front cu atacurile, cu 
infanteria şi artileria... 

Tihonov ascultă explicaţiile - intrigat la început - şi apoi îşi 
manifestă o vădită simpatie, pentru această glumă: Tot 
ofiţerii români au făcut-o şi pe asta! Şi, făcând cu ochiul la 
starşele prostit de întorsătura lucrurilor, înjură şi râde cu 
gura căscată până la urechi: Haraşo, bună glumă. 

Şi Tihonov a dat următoarea dispoziţie: Când intru eu de 
serviciu şi vin la numărătoare, companiile de la poartă să 
strige: „Vin ruşii, vin ruşii”, iar cele din fundul aleii să 
răspundă: „Să tragă artileria, să tragă artileria". 

Şi contractul dintre noi şi ruşi - adus la cunoştinţa 
generală - s-a executat întocmai. Trei mii de oameni strigau 
de la poartă, câtre pădure „vin ruşii, vin ruşii" şi dinspre 
pădure către poartă „să tragă artileria, să tragă artileria"! 

Nemţii şi ungurii strigau doar atât: „artileria", „artileria" şi 
era o frumuseţe de petrecere prezidată de Tihonov. Vuiau 
pădurile de strigătele de război. Tihonov se bătea cu 
mâinile peste burtă, vesel nevoie mare, iar ceasovoii din 
prepeleac strigau în corul general; „artileria", „artileria". 

21 DESPRE PLANIFICARE ŞI ALTE NECAZURI 
MUNCITOREȘTI Aseară a venit la mine George Ciurel - 
supranumit primul oltean din lume. Asta nu înseamnă că 
Georgică e primul om din clanul indo-european care a pus 
piciorul pe pământ oltenesc! Nu, ferit-a sfântul! Dar este 
primul oltean deportat pe Bărăgan. La scurt timp după el, a 
venit Costică Stanciu, al doilea oltean împământenit aici, la 
Dunăre. Şi acum cei doi olteni îl aşteaptă pe cel de-al 
treilea. Ca să fie - zicea Georgică - „trei Doamne şi toţi 
trei"... Georgică e profesor de gimnastică; înalt, bine legat 
olteanu', şi caută să se însoare. Vorbeşte tot timpul; ştie o 
mulţime de lucruri pe care le tălmăceşte olteneşte şi pe faţa 
lui nu s-a văzut umbră de îngrijorare. Numai ce-i auzi: las! 
că-i bine. 

Cum zic, intră la mine. El vorbeşte, iar eu tac şi ascult. 


- Iţi mai aduci aminte părinte, de „sfânta" noastră Rusie şi 
de băieţii de acolo? - Desigur, câte ceva îmi mai amintesc; 
unele lucruri au trecut însă în umbră; deocamdată vine 
Crăciunul, dragă Georgică şi sunt contrariat de un lucru pe 
care îl înţeleg, dar nu-i pot rezolva. - Care anume? - Anume 
că eu caut la cooperativă zahăr şi vânzătorul îmi oferă sare; 
când întreb de ulei, îmi arată că se găseşte suficient oţet iar 
când, speriat că nu mai am ce arde în lampă, întreb dacă 
este gaz, vânzătorul ridică din umeri şi-mi recomandă totuşi 


să cumpăr o perie pentru bocanci. Lângă mine, o femeie a 
90 


cerut chibrituri, alta un fitil de lampă, un altul, mai 
îndrăzneţ, a întrebat de o baterie pentru lanternă. 
Vânzătorul, ca trezit din reverii, îi răspunde invariabil: „aşa 
ceva n-am văzut de mult; cred însă că mai târziu, vom avea 
suficiente. Mai treceţi pe aici..." Trec eu, dar degeaba trec. 
Vorba din bătrâni despre sărăcie şi despre capete pătrate: 
când e sare nu-i mălai şi... 

- Să nu uit, am să-ţi povestesc un fapt petrecut în Rusia 
despre această planificare. Şi nu-i de mirare că la noi 
lucrurile se petrec aidoma. Cum e stăpânul, aşa-i şi sluga. 
Mai ales că sluga românească este slugarnică faţă de 
stăpân până acolo încât linge şi... mâna stăpânului care-i 
loveşte cu nuiaua peste şira spinării. Să vezi aici 
întâmplarea cu planificarea şi cu roadele ei. 

Lucram în port la Gorki (Nijni-Novgorod) cu o brigadă de 
români. Descărcăm nişte şlepuri sau vapoare care veneau 
pe Volga. Asta nu înseamnă că numai noi făceam pe hamalii. 
Mai erau - separate - brigăzi de nemți sau unguri şi, la o 
parte, hamalii lor; erau mai multe femei decât bărbaţi; 
ciolănoase, deformate de muncă, porcoase la vorbă; femeia 
de azi, eliberată din sclavie şi căreia i s-au acordat toate 
drepturile, în deplină egalitate cu bărbatul; iată, deci, femei 
- hamali, după cum în altă parte am văzut femei - fierari sau 
femei -fochişti pe locomotivă. Eu stau şi zic: dacă femeile 
doresc astfel de ocupaţii, nu au decât să le facă. Totuşi, 
înclin a crede că în statul pe care eu îl visez - va trebui ca 
bărbatului să i se asigure un beneficiu de pe urma muncii 
lui, astfel încât soţia să rămână acasă şi să-i ţină casa. Chiar 
dacă se vor supăra femeile pe noi - socotesc că legiuitorii nu 
se vor speria de manifestările lor de stradă -trebuie ca ele 
să fie lipsite de „drepturile" de a deveni hamal, fierar, 
fochist şi să se întoarcă la ocupațiile lor naturale: căminul şi 
copiii. Cum e mama, aşa vor fi şi copiii. Pe noi ne 
interesează la maximum aceşti copii; copiii de astăzi sunt 
ţara de mâine. Nu vezi dezmăţul şi dezorientarea celor ce 
se ridică acum? Dragă părinte, grea muncă ne aşteaptă 


mâine; redresarea generaţiei viitoare şi întoarcerea femeii 
la bunele sale îndatoriri. 

Hai, socotesc că, în societatea de mâine se va găsi loc 
pentru femeie, pentru orele ei libere, în artă, în învăţământ, 
la spital... Da, sunt ocupaţii care se potrivesc cu gingăşia ei 
naturală, însă nu vreau să mai aud de femei-miliţian sau 
anchetator de securitate. 

Dar m-am îndepărtat prea mult de la subiect. Cum spun, 
eram hamal în port; asta se petrecea în primăvara anului 
1947. Lagărul în care nimerisem era tocmai la marginea 
sudică a oraşului, cu bordeie căptuşite cu ploşniţe. Veneam 
cu maşina şi plecam, seara, tot cu maşina. Oraşul era oraş - 
pentru că străzile erau pietruite şi avea lumină electrică, 
dar viaţă de oraş nu exista. Uneori întârziam la lucru până 
la zece, unsprezece noaptea; veneam spre lagăr, străbătând 
tot oraşul care era pustiu; toată lumea, supraobosită şi 
flămândă, dormea. Din loc în loc, câte un miliţian fluiera ca 
să nu adoarmă. 

In vitrinele restaurantelor - frumos expuse, pâine albă, 
mezeluri, fructe de lemn vopsit. Era mare foamete. Statul 
era neputincios şi slăbănog; încărca vitrinele cu lemne şi 
pietre colorate, aşteptând ca să se producă minunea; 91 


lemnele şi pietrele, la invocarea dascălului popoarelor, 
trebuiau să se prefacă în pâine şi cârnaţi ca poporul să se 
sature măcar odată în viaţa lui - şi apoi întâmplă-se ce-o 
vrea bunul... Stalin. 

In port, când era de lucru nu aveai timp de fumat o ţigară 
de mahorcă iar când venea pauza, apoi putea să ţină ziua 
întreagă. Cu ochii în zare, peste întinderile apelor Volgăi şi 
peste Oka, aşteptam vapoarele. Primăvara târzie - era prin 
mai - scosese colţul verde al ierbii, iar sălciile şi plopii se 
îmbrăcaseră în haine noi. Malul drept era înalt, abrupt şi de 
la faţa apei până sus se ridicau trei sute de trepte. Malul 
stâng se pierdea la orizont în mlaştini şi păduri. Apa bătea 
în malul drept. Aici, într-un loc mai larg, mai liniştit, era 
portul cu administraţia, cu magaziile, cu hamalii. Pe o placă 
mare era anunţat mersul vapoarelor de pasageri spre 
Astrahan sau către Moscova; dar vapoarele nu se puteau 
ţine de orarul fixat pe această placă; veneau când puteau şi 
ajungeau la destinaţie când voia natura. Aici, nimeni nu era 
grăbit şi mai ales respectarea programului nu intra în 
obligaţiile răsăritenilor: „facem ce putem şi când putem, 
timp este berechet'. De ani de zile aud mereu acest refren, 
de la ceasovoi şi până la nacealnic, încât a devenit o 
obsesie: „domol, domol, vreme este berechet şi Rusia-i 
mare!" De la o vreme ne lăsaserăm şi noi la voia întâmplării 
şi nu ne mai speteam cu lucrul. Căram ce căram din vapor, 
şi numai ce striga unul: nada pauza! - şi rusu', bucuros, 
accepta vesel, adăugând: „trebuie pauză, trebuie să 
fumăm", şi aştepta o ţigară de mahorcă de la noi. Hârtie nu 
era, şi atunci, conform locului, făceam un cornet din 
Isvestia sau din Pravda, turnam în el o mână de lemne 
tocate - rădăcină de mahorcă - îi dădeam foc la un capăt şi 
pufăiam întinşi pe iarbă. 

Lucrând în port, am observat că toată lumea fura; fura ce 
putea: un lemn, un kil de sare, făină, peşte etc, mă rog, 
nimeni nu pleca spre casă cu mâna goală. Ca şi la colhoz. 
Găsisem aici un şofer, de prin Cernăuţi, ucrainean de 


neamul lui - care aducea cu camionul făină în port. Pleca de 
la moară încărcat cu saci şi pe drum îi dijmuia; spre oraş se 
întorcea cu sare sau cu peşte şi operaţia cu dijmuirea se 
repeta. „Dacă te prinde, măi, Colea?" îl întrebam eu. 
„Domnule ofiţer - mă lămurea Colea - nu se poate trăi altfel; 
toată lumea fură. Furi şi nu-ţi ajunge, dar dacă ai mai fi şi 
om cinstit?! Mori sigur de foame! Dacă mă prinde, mă 
judecă şi condamnarea o fac tot pe maşină, aşa-i obiceiul 
aici. Numai că schimb locul. Dacă-s condamnat, pot fura 
mai liniştit; nu mă mai judecă. Dealtfel, liber ori condamnat, 
aici, în Rusia, e tot un drac. Dacă eşti liber, te mişti pe o 
suprafaţă mai mare - aşa se presupune - deşi ocupaţia te 
obligă să faci acelaşi lucru, în aceeaşi zi, pe acelaşi teren, 
dacă vrei să mănânci. Şi după cum vezi, de dimineaţă până 
seara, e un du-te vino, încât nu ai timp să gândeşti la ce se 
petrece în jurul tău. Seara cazi obosit şi adormi undeva pe 
un pat suprapus, trântit ca un animal. Sâmbătă seara te 
îmbeţi - dacă ai adunat ceva din furat căci dacă-i vorba de 
salariu, apoi nici de ţigări nu-ţi ajunge. Din salariu opreşte 
statul pentru cantină, pentru dormit, haine, rufe, baie, 
încălzit etc... Şi la chenzină primeşti de la contabil o hârtie 
explicativă. Vai de tine dacă ai cumva femeie şi 92 


copii! Stau şi mă gândesc că parcă tot mai bine-i să fii 
condamnat; cel puţin în aceste condiţii statul îţi asigură 
existenţa: casă şi masă. Deocamdată uite că sunt liber şi fur. 
Pe cât se ştie, aici hoţul care nu-i prins e socotit negustor 
cinstit. Domnule ofiţer, ca un om care am cunoscut multă 
lume căci am trăit sub trei stăpâniri, ei, bine, zic că nicăieri 
nu se fură ca aici şi sub acest regim; parcă ar fi apărut o 
lege de stat strigată la difuzor: furaţi, cetăţeni, furaţi, că al 
nostru este pământul şi roadele lui. N-ar fi rău dacă 
Sovietul Suprem - parlamentul nostru -ar lua în dezbateri 
articolul 12 din Constituţia stalinistă şi l-ar modifica aşa: 
«cine nu fură, nici să nu mănânce!» lar în Pravda, Ilia 
Erenburg al nostru să scrie articole mari asupra „dreptului 
la furat". Atunci ar înţelege bine Europa pentru care motive 
ruşii numesc „trofeu' lucrul de furat." 

Colea a plecat de lângă mine, încântat de convorbirea 
avută, ochind ce putea „substitui' pe drumul de la port la 
moară. Auziţi, părinte, ce pretindea cetăţeanul sovietic 
Colea - şi nu era singurul - legiferarea furatului! 

- Să se facă şi asta. N-ai citit articolele de fond din Pravda 
semnate de - 
vorba lui Colea - Ilia al nostru? „Aţi auzit ce s-a zis celor de 
demult: iubiţi pe 
aproapele vostru. lar eu - adică «Ilia al nostru» - vă spun: 
urâţi pe aproapele 
vostru". După a mea nesocotinţă, Kremlinul cu „dascălul 
poporului" ar putea 
modifica integral Biblia şi atunci Decalogul ar trebui să 
sune aşa: Să negi pe 
Domnul Dumnezeul tău! Să-ţi faci chip cioplit - sau de ghips 
- şi să-i aşezi în 
parcurile publice, la răscruci de uliţe, sau prin gări şi să 
strigi cât vei putea: 

„Slavă marelui Stalin, dascălul şi învățătorul popoarelor". 
Să-ţi urăşti părinţii şi 
la vreme de foamete să-i mănânci fierţi, în căldare. Să te 


odihneşti la 1 Mai şi la 
alte sărbători „roşii', muncind ca un rob. Să furi! Să ucizi! 
Să minţi cu 
neruşinare! Să juri fals! Să întinzi mâna la bunul 
aproapelui, să-i despoi şi apoi 
să-i arunci în stradă... Aşa se limpezesc zările şi se 
precizează ţelurile. Iar în 
şcoli, să se deprindă copilul cu „marile virtuţi": ura, 
minciuna, hoţia; să ştie că 
dacă-i revoluţie, apoi revoluţie să fie. Să înţeleagă toate 
popoarele că revoluţia 
pretinde întoarcerea omului la viaţa primitivă. Şi biserica, 
alături de sinagogă, să 
cânte „slavă marelui Stalin, pe pământ războaie şi între 
oameni revoluţie 
permanentă". 

Georgică râde zgomotos: 


- Ce-ar fi să trimiţi astfel de propuneri Sinodului de la 
Bucureşti? Cred că te-ar surghiuni lustinian, la schitul din 
Rarău - să trăieşti acolo numai cu pâine şi cu apă. - Ei, acolo 
măcar aş avea lemne cu ce să fac focul. - Tocmai, vreau să 
te întreb părinte, de ce nu închideţi uşa? Vă e prea cald? - 

Aş! După părerea mea e mai cald afară, decât înăuntru la 
mine; şi atunci, înţelegi tu Georgică, las uşa deschisă ca să 
intre căldura de afară. - îmi pare că-i frig aici la matale. - 
De unde! înclin a crede că-i abia răcoare. Vom vedea noi ce 
vom face cu uşa la iarnă. - La care iarnă? Peste câteva zile 
vine Crăciunul şi pe cât înţeleg, Crăciunul 93 


cade iarna. Daţi-mi voie să închid uşa; nu de alta, dar m- 
am învineţit de frig. 

- închide-o Georgică şi hai să încercăm, poate-om ajunge la 
planificare... - Să încercăm. Unde rămăsesem cu 
povestirea? Da. Deci fumam mahorcă şi vedeam primăvara 
că ajunsese şi la Volga de sus. într-o după amiază, portul s-a 
umplut de lume; femei şi fete, copii şi moşnegi, grupuri, 
grupuri, se aşezau pe iarbă şi tăcuţi priveau în lungul apei. 
Cu privirile voiau să străbată zările şi să ajungă până la 
Caspica. Ce era cu atâta lume în port? De ce atâta agitaţie? 
Parcă tot oraşul îşi dăduse întâlnire aici. Venea vreo 
persoană simandicoasă? Nu se vedeau steaguri! Era vreo 
manifestaţie pentru ziua apelor, cumva? Nu se vedeau 
pancarte. Şi totuşi lumea era din ce în ce mai numeroasă, 
oamenii stăteau ciucure, ca în stadion, la o întâlnire 
sportivă internaţională. „Uite-l că vine" - au izbucnit 
mulțimile cuprinse subit de o veselie nebună, în zare 
apăruse un vapor. Vaporul venea încet şi creştea greu la 
orizont. Sus, pe faleză, cânta o armonică şi tineretul dansa 
în stradă. Dansau - numai câte două fete. Nu erau băieţi 
suficienţi. Vaporul se apropia ocolind spre malul stâng, apoi, 
trecând pe la revărsarea Okăi cu un sunet răguşit, de stepă, 
a ancorat la chei. Miliția stăpânea cu greu mulțimile: „Ce-i 
domnule? Ce-i cu mulţimea aceasta?" întrebăm pe un 
moşneag din apropierea noastră. „Ce să fie? După cum vezi 
e mare bucurie în oraşul nostru. Vaporul, care acum a 
ancorat, aduce mei de la Cazan. Şi se împarte populaţiei, 
aici, pe loc". „Ei, da, catadixim noi a spune, mare bucurie, 
mare, vor avea oamenii de mâncat casă bună" şi ne vedem 
de treburi. Rapid s-au format, una, două... zece cozi şi până 
noaptea târziu funcţionarii desemnaţi cu această treabă, au 
împărţit populaţiei cota de mei. A doua zi aceeaşi operaţie, 
până ce vaporul a fost complet măturat, în oraş era veselie. 
Toată lumea era fericită şi discuţiile au ţinut o săptămână 
despre casa de mei: cât este de hrănitoare şi cum găinile se 
ouă mai mult - chiar de două ori pe zi - dacă mănâncă mei. 


Când s-a cercetat cu de-amănuntul, s-a aflat ca-n tot 
oraşul nu se găsea nici o găină. Doar la preşedintele unui 
colhoz din apropiere „mai trăia un clapon bătrân" care mai 
apucase vremuri de foamete - he, he, pe vremea tătarilor - 
şi care se speria de „înnoirile" epocii noastre. 

Neavând găini pe care să le hrănească cu mei spre a dubla 
producţia de ouă -şi după ce întreg oraşul a constatat că 
claponul nu este numai bătrân, dar nici nu e bun de ceva, 
tot oraşul, zic, nevoit de această întâmplare, a mâncat casa 
de mei. 

Femeile, ca şi fetele, erau vesele că nu s-au aflat găini care 
să le mănânce din raţie. Trăieşte lumea şi fură ouă, dar fără 
mei nu te poţi mişca. 

Trecuse o săptămână şi lumea parcă nu mai era atât de 
veselă. „Ce-i moşule, ce stai pe gânduri?" îl întrebăm noi 
într-o oră de pauză pe moşul Vasea, care mătura prin port. 

Moşul ridică din umeri, se uită peste ape şi înjură. Sperios, 
privi în jur; nu 1-0 fi auzit cineva? La necaz, omul înjurase 
statul. Şi aici Statul are o mie de urechi care prind vorba şi 
o duc la securitate. Acolo te bate şi te chinuie ca pe 94 


Hristos. „Ei, spune moşu' Vasea, ce te doare? „ Cemă 
doare, întrebaţi dvs? Mă doare prostia altora. Gândiţi-vă 
singuri. A venit vaporul de la Cazan şi a adus mei. Ioată 
lumea şi-a primit porţia şi bucuroasă a pus-o la fiert în oală. 
Apă este, slavă lui Dumnezeu, că mai avem fântâni; căci 
dacă ar fi vorba să te mulţumeşti cu apa de la conductă - 
apoi ar trebui să alergi ca nebunul şi să te adăpi din Volga... 
Aşa, pe la margine mai avem fântâni, neîngrijite, aşa cum se 
prezintă, dar se cheamă că avem apă la îndemână... 

Şi cum vă spuneam, am fiert mei cu apă; fără pic de 
grăsime şi fără o mână de sare. Mâncăm aşa - când ţi-i 
foame nu alegi - o zi, două şi pe urmă te îngreţoşezi, nu mai 
merge. Măcar sare dacă s-ar găsi. Când te întâlneşti cu un 
prieten pe stradă, îndată, în loc de „bună ziua", te întreabă: 
n-ai puţină sare? Ridici din umeri şi te duci La alimentara 
din colţ întrebi pe tovarăşul vânzător, îţi dai seama că strici 
doar o vorbă. Acesta îţi răspunde: «a fost, dar s-a isprăvi», 
în altă parte, la o altă alimentară, tovarăşa vânzătoare te 
chestionează ce vrei să faci cu sarea!? Mormăi nemulţumit 
o înjurătură la adresa sării, din care vânzătoarea înţelege 
că vrei să o bagi undeva şi te duci, ca năucul mai la centru. 
Peste tot locul, acelaşi neschimbat răspuns: «nu-i sare dar 
în planul nostru luna aceasta trebuie să primim; mai veniţi 
pe aici, peste vreo zece zile». Plictisit şi necâjit te laşi de 
întrebări cu răspunsuri negative şi mănânci meiul fiert în 
coaja lui şi când nu mai poţi, scuipi supărat şi pleci la lucru. 
Şi mai este încă un neajuns. Hai să zicem că eu lucrez opt 
ore şi găsesc timp ca să mă plimb pe la „alimentare şi să 
caut ce-mi lipseşte. Dar după cum vezi, mai peste tot se 
munceşte câte 12 ore -de, construim socialismul şi 
sacrificăm o generaţie, două, pentru fericirea celei de a 
treia, care doarme încă în ghiocul ghiocului celui care azi a 
ieşit din ghioc -şi bietul om, necăjit, după 12 ore de muncă 
de rob, când să apuce şi el un pic de sare, bate în zadar la 
uşa alimentarei; e închisă; alimentara lucrează şi ea un 
anumit număr de ore, care sunt exact aceleaşi din fabrică. 


De aceea îi spuneam eu aseară lui Mişa, care doarme în 
patul de deasupra mea: « Mişa, tovarăşe drag, trăiască 
planificarea. Dacă n-ar fi ea, oamenii ar trăi mai mult». Mişa 
însă, care a făcut puşcărie de două-trei ori, nu poate răbda 
şi înjură zdravăn: de mama mă-sii şi de toţi dumnezeii care 
rabdă blestemăţiile pe pământ". Şi moşul Vasea, uitându-se 
în josul apei mai adaugă: „trebuie să vină un vapor cu sare, 
nu se poate altfel, trebuie să vină..." şi trece, şchiopătând, la 
datorie. Mătură, hârşti-hârşti, cu măturoiul şi se uită peste 
ape. 


într-o dimineaţă, când am ajuns noi în port, sosise un 
vapor şi lumea se bătea cu distribuitorii de sare. 

Moşul Vasea ni se alătură şi cu ochii veseli îmi spuse: „Ei, 
nu ţi-am zis eu că vine vaporul? lată, avem şi sare acum, e 
bine". 

Binele n-a durat mult; sare era destulă dar, între timp se 
isprăvise meiul. Şi 95 


sarea nu se putea mânca aşa cum se mănâncă zahărul. 
Moşu' Vasea se întristase şi nu mai stătea bucuros de vorbă 
cu mine. Cu greu îl scoteam din muţenie şi din ursuzenie: 
„Na, zice el, sare am dorit, avem sare să ne punem şi în 
ochi. Te duci la o alimentară şi vânzătoarea, dacă întrebi de 
zahăr, făină, ulei, ridică din umeri şi repede: «alo, tovarăşe, 
te putem servi cu sare». A venit vremea de ni-i scârbă şi de 
sare; zahăr, da, ei zahăr dacă ţi-ar mai da, Cine ştie când 
vom mai gusta şi dulceaţa zahărului!" Şi moşul Vasea, 
amărât, mâna tomberonul mai departe -ronţăind o coajă de 
pâine, primită de la noi. 

Mi-aduc aminte, dar să nu-mi uit cuvântul - reia Georgică 
povestirea - că în vara trecută, coseam la ovăz, la un colhoz, 
nu prea departe de Oranki, în urma noastră femeile îl 
adunau cu greblele, îl legau snopi şi-i făceau clăi. La amiază 
-ni se aducea mâncarea. Odată, câţiva copii, mai îndrăzneţi, 
s-au apropiat de noi. Flămânzi, se uitau în gurile noastre. I- 
am chemat mai aproape şi le-am dat şi lor din mâncarea 
noastră. Dincolo de cordonul de pază colhoznicii ospătau şi 
ei. Am scos dintr-o cutie puţin zahăr şi am vrut să-i dau unui 
copii, care părea mai vioi. Copilul s-a uitat la zahăr şi l-a 
refuzat. L-am îndemnat să mănânce, explicându-i că-i dulce 
şi foarte bun. Copilul n-a acceptat. Atunci mamă-sa a 
strigat, de dincolo de cordon: „Mănâncă, Misa, mănâncă, 
aceasta-i zahăr şi-i tot ce-i mai bun pe lume!" Misa a pus 
puţin zahăr pe limbă şi când i-a simţit bunătatea, a mâncat 
repede tot zahărul oferit şi apoi râzând m-a întrebat: „mai 
este, nene?' „Nu mai este Misa, să vedem dacă stăpânirea 
ne dă mâine!" Mamă-sa ne-a spus: „Să nu vă fie de mirare, 
copilul e încă mic şi n-a gustat zahărul până azi". Misa avea 
însă 7 ani. 

- Georgică, hai să revenim la subiect. - Las' că-i bine şi aşa. 

Iar vorba lui moşu' Vasea s-a adeverit întocmai. Adică nu 
chiar întocmai. E adevărat că într-o după-masă de mai 
frumos, către sfârşitul lunii, a sosit iarăşi un vapor cu 
alimente pentru oraş. Veselie, muzică, voie buna şi dans, 


sus, pe faleză. Oraşul era în sărbătoare; venise un vapor cu 
peşte sărat, „Na - zicea moşu' Vasea. Trântindu-şi şapca de 
pământ - aştepţi făină, zahăr, ulei şi când colo dai peste 
peşte sărat. Ce bine că avem sare. Il sărăm încă odată şi 
apoi bem la apă, să ne umflam. Pe urmă strigăm ura!" - 
Peste câteva zile, cătrănit rău, moşu' Vasea se destăinuie cu 
ciudă: „nu-i peşte sărat cum poate aţi crezut, ci-i peşte 
otrăvit de sărat. Cu zece ape reci şi alte zece ape călduţe şi 
tot nu-i poţi scoate sărătura. Atâta sare i s-a turnat acolo la 
Caspica, încât sarea a mâncat şi carnea peştelui. Nu alegi 
mai nimic din el. Atât doar: toţi cetăţenii din Gorki au făcut 
spuză sub nas. Fântânile pe la noi au secat iar statisticianul 
de la uzina de apă a dat un comunicat că consumul de apă 
în această săptămână este de trei ori mai mare decât cel de 
la Londra - pe toată luna trecută. De atâta sărătura, îmi 
simt limba mereu cleioasă; cere apă, altfel mor. lar burta 
mi-a crescut enorm şi abia o port la lucru, nici nu mă pot 
apleca să ridic gunoiul. Ce vreţi oameni buni? Torn în 
fiecare zi în burtă o vadră de apă. Peştele înoată vesel în 
stomacul meu. Pute oraşul a peşte sărat'. Şi moşul Vasea - 
aici vesel, peste o clipă întunecat, ne asigură: „mâine, ei, 
lasă, mâine vine şi 96 


făina". 

In sfârşit, vaporul aşteptat de moşul Vasea sosise în port. 
Să-i fi văzut pe moşu' Vasea stând sprijinit în coada 
măturoiului, privindu-ne cu ochi strălucitori de fericire, în 
fine, cu făina pe care o va primi îşi va face câteva turte pe 
vatră şi le va mânca, aşa fierbinţi. Să simtă şi el în cerul 
gurii pâinea caldă. 

Lumea forfotea în port şi în imediata lui vecinătate. Pe 
buzele tuturor se auzeau cuvintele magice: făină, zahăr, 
ulei. 

Cozile se şi aranjaseră şi oamenii, presaţi unii într-alţii, ca 
sardelele în cutie, aşteptau, comentau, se felicitau. 

Când cei ce răspundeau de planificare au luat contact cu 
căpetenia vasului, au leşinat. Câte planuri, ce triumf pe cei 
ce planificau în slujba poporului, dacă în vapor ar fi fost 
făină?! Sau măcar ulei?! Când colo, auziţi dumneavoastră 
batjocură! Vaporul adusese pentru frumuseţile Nijni- 
Novgorodului, lenjerie intimă, femeiască. 

„Na, am plesnit-o mai rău decât cu peştele sărat - protestă 
repede moşu' Vasea. Când să-ţi îndulceşti şi tu sufletul cu 
un pic de zahăr, sau să-i ungi cu ulei, poftim ce-ţi pică sub 
nas! Chiloţi, cămăşi şi alte nenorociri. Măi domnilor ofiţeri 
români, turbez nu altceva; mai ales că-mi pute sufletul de 
peşte sărat şi, pe deasupra se adaugă acum şi chestia cu 
chiloţii. Mă duc să mă dau cu capul în Volga, să scap odată 
de planificare, mama ei de viaţă..." „Potoleşte-te, potoleşte- 
te moşu' Vasea, las' că trece şi asta. Dacă mâine soseşte 
vaporul cu ulei şi dumneata eşti înecat, ei, atunci ce te faci? 
Dacă ţi-i sete, poftim şi bea din bidonul meu". Moşul Vasea 
bea toată apa din bidon, se uită la rundul lui, îl scutură şi 
oftează, of, of, of şi iar of! Nu mai spune nimic; se duce 
încruntat la meseria lui. Il văd cu câtă mânie mătură; e-n 
stare să ridice şi pietrele de pe drum. „Lasă, moşule, 
pietrele în pace şi nu mai fi supărat, mâine sau poimâine 
soseşte vaporul cu zahăr şi va fi bine". Moşul scutură din 
cap şi înjură olteneşte: „Mama lor de chiloţi şi cine-i 


poartă". Apoi râde singur, vorbeşte singur: „na, mă rog, îţi 
pune sub nas chiloţi muiereşti - numai că, aici s-a amestecat 
dracul". Şi îşi varsă necazul pe tomberon, apoi pleacă cu 
tomberonul, la canal. 

Stând culcaţi pe iarbă, la faţa apei, unde briza aduce miros 
acru de mâl şi mormoloci, nu ştiu cine, citind în Isvestia, la 
rubrica de ştiri interne, ne-a atras atenţia asupra 
următoarei informaţii: „Pe bordul unui avion de transport, 
au fost aduse din Caucaz la Moscova, o tonă şi jumătate de 
cireşe. Transportul s-a efectuat în bune condiţii, iar 
populaţia Moscovei a primit cu vie satisfacţie ştirea despre 
acest succes al aviaţiei noastre de transport". 

- Şi? Citeşte mai departe. - Nu mai scrie nimic. Ne 
gândeam că e luna iunie şi orice căruţă cu doi cai 
transportă pe piaţa Bucureştiului câte o tonă şi jumătate de 
cireşe pietroase şi aici se publică la Ştiri - de importanţă 
mare că, în luna iunie, serviciul planificării a reuşit să aducă 
pentru populaţia Moscovei o tonă de cireşe? In vitrine şi în 
abecedare copiii Moscovei văd zugrăvite două fructe 
frumoase colorate, cu codițe lungi şi cu 97 


frunze verzi-negre, sub care scrie caligrafic: „acestea sunt 
cireşe". 


- Şi acum, încheie Georgică - mai doriţi ceva, Părinte? - Nu 
mai poftesc nimic. Cum a fost acolo, este acum la noi. 
Astăzi am citit în „România liberă" - şi titlul acesta este un 
banc - cum un gazetar se plânge că în Bucureşti nu găseşti 
ciorapi de iarnă şi că în schimb vitrinele sunt bogat asortate 
cu şosete bărbăteşti. Vezi, planificarea a ajuns la concluziile 
bunicilor: să-ţi faci car din iarnă, că la vară nu se vor găsi 
şosete, în schimb vei putea cumpăra ciorapi de lână pentru 
iarnă. 

Cum mă voi scula mâine, mă duc la cooperativă. Am zărit 
acolo ceva lumânări, bineînţeles dacă nu le cumpără altul 
până ajung eu acolo. Dacă nu-i gaz, ard lumânări şi când se 
vor termina lumânările, îmi fac opaiţ. lar dacă povestea cu 
opaițul se va sfârşi, atunci ştiu eu ce am de făcut: mă culc 
devreme şi mă scol târziu. Deh, am şi eu socotelile mele; 
bune, planificate. 

Georgică, înalt şi drept ca un brad, se ridică, îngândurat. 
Cine ştie? Poate că moşu' Vasea mătură şi acum prin port la 
Nijni-Novgorod. Poate că aşteaptă cu aceeaşi speranţă, 
mereu înşelată, dar renăscută din propria cenuşă, mereu 
vie, poate că aşteaptă vaporul care să nu-i înşele 
speranţele. Să se sature şi el odată de pâine albă, 
proaspătă, rumenă, iar pe limbă să simtă dulceaţa 
zahărului. Pe urmă poate să dea ochii chiar cu Tatăl ceresc. 
Căruia să-i exprime mulţumiri, pentru realizarea integrală a 
planurilor sale. 

Georgică s-a topit în noaptea de cărbune. Pe deasupra 
bălților, dau chiot nopţii negre cârdurile rătăcite de gâşte 
sălbatice. 

Dunărea vuieşte surd sub biciuirea vântului de iarnă. Şi, 
ca mâine, Ajunul. Moş Crăciun, ce-i de făcut? 

22 FOAMEA STRIGĂ LA DRUMUL MARE 


Urmele secetei din anul 1946 s-au resimţit puternic, mai 
ales în vara anului 1947. Faptul că Ucraina a trecut prin 
pârjol, ea fiind grânarul Rusiei - a însemnat o calamitate 
generală pentru întreaga ţară. Aplicând defectuos sistemul 
de planificare şi sprijinindu-se numai pe schimburi 
interioare, s-a ajuns la situaţia că au murit mii şi zeci de mii 
de oameni. Flămânzi, slăbiţi, oamenii se umflau -fenomenul 
de caşexie este cunoscut în astfel de epoci - şi apoi mureau, 
care pe unde-i apuca sfârşitul. Cu privirea pierdută, la 
vestea că în Cuba s-a făcut pâine, sau că pe fluviul Amur e 
bine şi se găseşte de mâncare, omul, înnebunit de lipsuri, 
pleca la drum. Şi pentru că nu erau bani, oamenii 
călătoreau pe 98 


acoperişul vagoanelor, sau pe tampoane; mureau ca 
muştele prin gări, se prăpădeau în aceste lungi călătorii. 

Mai întâi au mâncat ce s-a mai găsi pe acasă. Apoi s-au 
adresat colhozului -prin magaziile căruia fluiera vântul a 
pustiu şi a gol şi, când totul a fost terminat, şi-au părăsit 
satele şi hai, la drum, spre ţinuturile mai norocoase. Statul 
neputincios în faţa unei astfel de probleme şi insensibil la 
suferinţele mulţimii, ridica din umeri a nepăsare. Statul - 
prin stat înţelegându-se partidul şi autoritatea 
administrativă - mânca pâine albă, zahăr şi unt. Mujicii 
crăpau de foame sub ochii vicleanului stat. Mujicii îşi 
mâncau copiii, iar vârstnicii îşi fierbeau în oală părinţii. 

Nici o veste nu trecea dincolo de hotare care să arate 
lumii prăpădul de aici. Dimpotrivă, gazetele se ocupau de 
ajutorul în grâu, pe care ţara Sovietică 1-a dat României. 
Grâul furat din România trecea Prutul pe la Reni şi se 
întorcea pe la Ungheni. La laşi se strigau lozinci pentru a 
lăuda mărinimia rusească, în acest timp, în Basarabia, şi de 
aici până la Stalingrad, foamea striga la drumul mare. 
Foamea îi mâna pe oameni la furturi. Organizaţi în bande, 
atacau magaziile de prin gări - unde erau depuse cotele 
ţăranilor, bieţii de ei, scuturaţi până la ultimul bob de mei - 
şi pe la magaziile alimentare. Soldaţii de pază erau omorâţi 
şi acolo urma prăpădul; armata trăgea şi culca la pământ 
pe înfometați. 


In acea vară a lui 1947 eram la Mănăstârca; lagărul trecea 
prin mari lipsuri alimentare, totuşi nu ne lipsea raţia de 
pâine neagră ca pământul, cu pleavă de orz în ea. În ciorbă, 
urzici amestecate cu alte ierburi, aşa cum fuseseră cosite 
de prin şanţuri. Casa de ovăz, jumătate decorticată şi altă 
jumătate în teci. Mâncând, ne răneau gingiile şi cerul gurii 
scuipând tecile la fiecare îmbucătură. La pădure, păşteam 
măcriş. Totuşi se chema că avem cu ce trăi. Din când în 
când veneau butoaie cu peşte împuţit, putred, sau vagoane 


cu carne de cămilă -putredă, stricată. Putea atât de cumplit, 
încât nu te puteai apropia de bucătărie. A trebuit să facem 
scandal enorm ca să nu se mai pună la cazan şi să nu ni se 
mai servească astfel de putreziciuni. 

Tot pe timpul acesta ne sosiseră, în gară la Soniha, câteva 
vagoane de varză crudă. Veneau de la Astrahan; plecaseră 
acele vagoane din toamna anului 1946 şi au ajuns la noi în 
luna mai 1947. Era putredă şi băloasa. Medicul rus a 
poruncit să se pună la cazan; vai de mâncarea noastră! 
Câtă gălăgie, câte intervenţii, până când ruşii au fost nevoiţi 
să renunţe la varză şi s-o arunce la şanţ. 

Totuşi, deşi nu era pic de ulei şi de zahăr, raţia noastră era 
asigurată. Şi sensibili la suferinţele celor de dincolo de 
sârme, tăceam şi rodeam cu suspinuri pâinea robiei. 

Altădată, când plecam la lucru şi ne întâlneau copii de 
şcoală, aceştia, sub directa îndrumare a învățătorului, ne 
strigau: „moarte fasciştilor“. Cei mai mici 99 


copii fugeau de noi, ţipând speriaţi. Aşa li se spusese, că 
noi mâncăm copiii fripţi pe cărbuni. Ani de zile, până s-a 
terminat războiul, acesta fusese raportul dintre noi şi copii. 

Dar a venit vremea aceasta de foamete şi copiii şi-au învins 
spaimele. Cum ne vedeau ieşind din lagăr, alergau înaintea 
noastră până lângă cordonul ceasovoilor şi cerşeau: „dă-ne 
nene, o bucăţică de pâine, căci murim de foame". Ne uitam 
la ei: mici, slabi, gălbejiţi, neîngrijiţi şi cu lacrimi în ochi. 
Mâinile lor mici, slabe, numai oase, se întindeau, 
tremurând, spre noi. Glasurile lor erau ca ale unor pisici, 
aruncaţi la gârlă. „Daţi-ne o bucăţică de pâine, în numele lui 
Hristos"... Soldaţii îi fugăreau, înjurându-i. Noi scoteam din 
buzunar o bucată de pâine - era viaţa noastră - şi le-o 
aruncam pe iarbă. Se repezeau ca uliul asupra 
porumbelului. 

Şi acest lucru se petrecea în fiecare zi. Noi nu puteam 
rămâne insensibili la suferinţele lor; împărţeam cu aceşti 
micuţi dumicatul nostru. 

Dar cei mai în vârstă, ce făceau? 

Mai întâi au scotocit pământul, căutând cartofi, pe locurile 
unde fuseseră semănaţi anul trecut. După aceea, au adunat 
braţe de usturoi sălbatic - dar numai cu atât nu se putea 
trăi. Au început a paşte, în rând cu noi, măcriş. După aceea 
ne-au concurat la urzici şi când au apărut ciupercile, îi 
vedeam pe la rădăcina brazilor, scormonind frunzarul. 

Pe măsură ce înaintam în vară, foamea devenea şi mai 
cruntă. Numai cu buruieni de câmp, nu te puteai ţine. 
Cartoful nu dăduse încă în rod, varza încă nu înverzise, iar 
morcovul era ca un fir subţirel. Caprele fuseseră mâncate, 
păsările - puţine, câte mai fuseseră, de mult nu mai erau, 
iar ovăzul, frumos la pai, încă nu făcuse bob. 

Şi totuşi, în fiecare zi trebuia să mănânci ceva. Munca, la 
colhoz, mergea greu de tot; cei ce nu muriseră aici de 
foame, plecaseră spre sud după hrană; tinerii se găseau sub 
arme iar moşnegii şi babele îşi făceau cruci şi, resemnaţi, 
aşteptau moartea. 


In această epocă, lucram, împreună cu alte câteva sute de 
oropsiţi ai soartei, la grădina de zarzavat, în partea de vest 
a lagărului fuseseră defrişate cincizeci de hectare de 
pădure şi, de câţiva ani, pe acest teren se cultivau 
zarzavaturi. Vorba vine că erau zarzavaturi, pentru că, în 
fond, nu se semăna aici decât varză, pe aproape toată 
suprafaţa şi într-un colţ, un hectar, două, de morcovi, încolo, 
nimic. Ba, să nu mint, într-un an au fost semănate aici şi 
pătlăgele roşii, însă vara-i scurtă, căldură puţină, şi roşiile 
nu s-au roşit, ci au rămas verzi. 

Lucram deci la această grădină de zarzavat. Munca nu era 
grea: prăşeam varză sau răream morcovii, în jurul grădinii, 
pe latura din fund pădure de mesteacăn, şi brădet pe 
celelalte laturi. Cum intrai în pădure, la dreapta se făcea un 
drum care ducea, câţiva kilometri, până la o moară de apă. 

Pe acest drum au apărut într-o zi mai multe femei şi câţiva 
moşnegi. Stăteau dincolo de cordon şi aşteptau ca ceasovoii 
să întindă cordonul şi fiecare să se ducă la postul lui. 

100 


Când am început prăşitul, femeile şi moşnegii s-au 
apropiat de noi, într-un colţ unde grădina intra chiar în 
pădure. Supţi de foame, veştezi, întindeau mâinile spre noi, 
cu capetele descoperite şi ne implorau: „In numele 
milostivului nostru Dumnezeu, ajutaţi-ne fraţilor! Nu ne 
lăsaţi; daţi-ne câte o coajă de pâine, că pierim!" 

Şi le-am dat ce aveam noi. A doua zi, mai mulţi flămânzi au 
apărut din păduri şi cerşeau cu voci slăbănoage: „Ajutaţi-ne 
fraţilor, nu ne lăsaţi...!" 

Ce puteam să facem noi, pentru potolirea flămânzilor, care 
creşteau la număr, pe zi ce trecea? Ceasovoii îi înjurau şi-i 
goneau. Nenorociţii se retrăgeau - împleticindu-se pe după 
copaci şi în dosul brazilor cerşeau şi aşteptau... 

Şi ne-am hotărât să-i ajutăm organizat. Erau o mie cinci 
sute de români aici, toţi ofiţeri; şi cuvântul de ordine a 
plecat din bordei în bordei; dimineaţa, în sacii de merinde 
duceam ajutorul nostru flămânzilor din pădure. De pe 
buzele lor plecau spre noi binecuvântări: „Dumnezeu să vă 
răsplătească. Mântuitorul să vă aibă în sfânta lui pază, voi 
sunteţi fraţii noştri, voi sunteţi creştini... Vă mulţumim, 
domnilor ofiţeri..." 

O lună, două, trei am purtat de grijă oamenilor pădurii, 
până când cartofii au 
înflorit, floarea lor s-a veştejit şi-a căzut la pământ şi mâinile 
flămânde au prins 
a scotoci în cuiburi. Apoi a venit un vânt uscat şi paiul de 
ovăz s-a înălbit. 

Spicele au fost frecate în palme şi boabele fierte în gamelă. 
Atunci oamenii 
pădurilor s-au întors la viaţă... 

A venit toamna cu roadele şi cei ce-au scăpat de la moarte 
le socoteau ca un dar de la Dumnezeu. 

Toamna, copiii ne ieşeau în cale ronţăind morcovi cruzi - 
alte fructe nu se aflau pe aici - şi ne conduceau, până 
departe, cu veselia lor zgomotoasă şi cu sensibile 
manifestări prieteneşti. Bărbaţii şi femeile râdeau spre noi 


fericiţi: „mulţumim domnilor ofiţeri, vă mulţumim pentru 
viaţă..." 

Politrucul era de-a dreptul speriat pentru această 
pactizare a populaţiei cu „inamicul. 

Oamenii ne citiseră inima noastră bună şi înţelegerea 
noastră pentru nevoile lor; puteau să facă deosebire întră 
falsa propagandă politică şi între fapta noastră. Un bătrân, 
la culesul cartofilor, la nagoda, îmi spusese deschis: „Voi 
sunteţi oameni întregi; voi aveţi suflet. Stăpânirea noastră-i 
fără suflet". 


Tot în toamna aceea, pe la începutul lui octombrie, cu încă 
vreo treizeci de pleni!, am fost dus la Gorki. Mult n-am stat 
acolo şi peste vreo zece zile, poate chiar mai puţin, am 
revenit la „bază", la Mănăstârca. 

1! prizonieri 

In gară, la Gorki, lume puţină; peronul aproape pustiu. E 
seară cu slabă 

101 


lumină electrică; trenurile trec spre Moscova sau câtre 
Siberia. Pe acoperişurile şi pe tampoanele vagoanelor, lume 
multă, ciucure, în interiorul vagoanelor, puţini călători. Ca 
să intri în vagon trebuie să ai bilet. Şi ca să ai bilet, trebuie 
să-i plăteşti; biletul costă scump, prea scump pentru punga 
anemică a ţăranului, sau a lucrătorului. Dacă însă te sui pe 
acoperiş sau te fixezi pe tampon, poţi călători fără plată, cu 
riscul vieţii, cu mii de accidente. De aceea vagoanele sunt 
goale, iar acoperişurile lor şi tampoanele sunt arhiocupate. 

Stau, privind la un astfel de tren, care merge spre 
Astrahan şi mă gândesc: unde eşti Europă să vezi pe cine ţi- 
ai ales de stăpân şi cu ce binefaceri vrea să te fericeasă 
lumea răsăritului? 

Câţiva indivizi, zgribuliţi în hainele lor de doc, încearcă să 
se urce pe tampoane şi nu reuşesc. Nimeni nu se mişcă, 
nimeni nu-i ajută, nimeni nu le face loc. înjurând, necăjiţi, se 
reîntorc pe peron şi când ne zăresc pe noi, cunoscând cam 
ce neam de oameni suntem, strigă să audă toată gara: „Mă, 
când veţi ajunge acasă la voi, să spuneţi Europei că noi, aici, 
murim de foame. Nimeni nu ne ajută, nimeni nu ne acordă 
drepturile câştigate cu sânge; murim de foame, murim ca 
nişte câini pe drumuri." Lumea îi ascultă şi se uită la ei în 
tăcere. 

Spre capătul peronului, un invalid, târându-se pe două 
buturi, oferă cumpărătorilor cruciuliţe şi iconiţe. Asta-i o 
mare noutate pentru noi şi pentru mentalitatea sovietică. 
Iată, într-o gară se vând cruciuliţe! Cumpăr una, oferind 
chiar mai mult decât mi se pretinde. Ceilalţi fac la fel. Noi 
avem cruciuliţe săpate-n os de cămilă; noi le sculptaserăm 
şi aveam pretenţia că acelea reprezintă artă. Cruciuliţa pe 
care am cumpărat-o de la invalid este de plumb, fumurie, 
neşlefuită şi cu braţele inegale. O întorc, pe dosul ei citesc: 
„Să se ridice Dumnezeu şi să risipească vrăjmaşii săi'... De 
acord, gândesc eu; ar fi timpul ca Dumnezeu să-şi facă 
dreptatea Sa. Varga mâniei Lui ar trebui să lovească peste 
spinarea nebunilor... 


Cumpăr şi o cărticică de rugăciuni; hârtie proastă, bună 
de împachetat măsline, iar litera mâncată de carii. Mă uit la 
tipar. Tiparul este al Patriarhiei din Moscova. Trag concluzia 
că la Patriarhiei multă sărăcie sufletească şi nepricepere. 
Oamenii de acolo se tem să se arate pe poziţie ortodoxă, în 
haină sărbătorească, creştină, încearcă să se strecoare, în 
aşa fel încât lor să le fie bine şi vânt de bănuială să nu-i 
atingă, în prefața cărţuliei cei de la conducerea bisericii 
ruseşti - sinodul - se ostenesc să umple câteva pagini, 
preamărind „libertatea în care progresează biserica, sub 
conducerea genialului conducător de popoare, în 
comparaţie cu lipsa de libertate în care trăiau oamenii până 
la 1918 şi mai cu seamă, cu jalnica stare de lucruri din 
Europa apuseană şi mai ales din America..." 

Mă gândesc: ce tragedie sufletească să trăieşti în situaţia 
în care eşti obligat să te mişti aici şi să încerci să te minţi pe 
tine - că-i bine aşa cum e - iar pe cititor să-l socoteşti de-a 
dreptul idiot. 

îmi pare mai reuşită inscripţia de pe dosul cruciuliţei: „să 
se ridice 102 


Dumnezeu şi să risipească vrăjmaşii săi..." Da, începând 
această risipire a inamicilor lui Dumnezeu, chiar cu sinodul 
rusesc. 

Când trenul nostru se pune în mişcare, invalizii iar strigă 
la noi: „Măi, să spuneţi Europei că ne înăbuşim aici; murim, 
crăpăm de foame, şi cât de bine-i aici... Mă, să spuneţi 
Europei..." iar vântul nopţii bate aspru dinspre Volga către 
Oka, purtând spre apus frânturi din gemetele înfometaţilor: 
„Măi, să spuneţi Europei..." 

23 COLHOZUL IAGODA ŞI FERICIREA OPINCII 

- Ce-ai spune tu, frăţioare de la munte, dacă noi doi am 
merge, începând de mâine dimineaţă, la coasă? Mă 
chestionează Bădiţa. - Mai întâi, ţi-aş spune că nu merg - 

dacă-i vorba pe ales - şi că prefer joagărul cu care parcă m- 

am înfrățit. Al doilea, ştiu din moşi-strămoşi că muncă mai 
grea decât coasa, la ţară, nu există. Şi, în al treilea rând, 
asta mi se pare că-i principal - nu ştiu să cosesc. Am cosit de 
câteva ori la tata acasă, dar totdeauna i-am rupt coasa tatii. 

Numai ce punem mâna pe ea, o învârteam de două-trei ori 

prin lucerna şi, cu ochii după vreo ciocârlie din înaltul 
cerului, înfigeam coasa, cât ai zice peşte, într-un muşuroi... 
N-a avut ce-mi face bietul tata! Uitându-se în lungul 
câmpului plin de rod, îmi spuse într-o seară, amărât: „Măi 
băiete, nu eşti bun de nimic..." Şi dacă am văzut eu că nu-s 
bun de nimic, am plecat la drum, lăsându-mi părinţii la 
portiţă cu ochii înlăcrimaţi pe urma mea, şi-am bătut la 

poarta sfântului schit de pe Rarău. Şi iaca aşa, pentru că n- 

am fost bun la coasă, am devenit locuitor al pădurilor dând 
război cumplit cu săgețile cele înveninate cu poftire la păcat 

ce pleacă din arcuri diavoleşti. De aceea, Bădiţă, eu rămân 
la pădure - fiind şi dintr-un neam de oameni pădureţi - iar 
mata, du-te la coasă, dacă într-acolo te mână vrerile Celui 
de Sus. - Cuvântul e bun şi plin de mireasmă 
duhovnicească, părinte Daniel, dar, pe cât se pare, ai uitat 
că te găseşti în ţară străină şi că vrerea noastră-i hotărârea 
străinilor - nu-i vrerea robului, ci-i vrerea domnilor - şi tot 


aşa, pe cât observ, ai uitat cuvântul cronicarului moldovean: 
„nu-i vremea sub mâna omului, ci bietul om sub mâna 
vremii...' Şi ca să fiu mai limpede înţeles, mergem la coasă 
pentru că acolo am fost repartizaţi. Şi anume, mergem la 
colhozul din satul Nagoda. Să nu te sperii; mai întâi că 
lângă unul ca mine şi alţii - care ştim să mânuim coasa, vom 
cosi şi unuia ca tine - care nu-i bun de nimic; veţi aduna din 
urma noastră. Bun cuvânt am spus, cuvioase schimnice, din 
taiga rusească? - Bun, Bădiţă, la o astfel de muncă mă prind 
şi eu; cred că aici, cu o greblă în mână, voi putea să-mi fac 
norma, bătu-o-ar porţile iadului şi pe cei ce-au inventat-o... 
103 


- Opreşte, cuvioase! Până la acest ceas, al erei noastre, 
care a început cu anul naşterii Mântuitorului, nu s-a aflat că 
vreun monah să fi blestemat vreodată; fă-ţi cruce, închină- 
te. Uite, necuratul - ucigă-l toaca, cruce de aur, ducă-se pe 
pustiuri, îţi dă târcoale, te îmboldeşte la păcat. Ca să 
înfrângi ispititorul, mâine, drept canon, să faci două norme. 
- Aşa, aşa se cade să fac, Bădiţă. lată, vezi, când eram la 
schit, în pădurile Rarăului, ispitele erau mai lesne de biruit; 
mai tămâie, mătănii cu sutele şi prin apropiere, bătrânul 
duhovnic, în plus, fiind acolo mai mulţi nevoitori, şi diavolii 
trebuiau să se împartă şi se mai încurcau în planurile lor. Pe 
când aici, de la Nistru şi până la Vladivostok, vezi bine, eu 
singur sihăstresc. Mai mult decât asta, fiind pe aici ţară 
mare şi întinsă cât nu vezi cu ochii, diavolii sunt atât de 
numeroşi, încât au ajuns să se ispitească unii pe alţii şi să se 
vândă marelui Scaraoţchi. Când diavolii din părţile acestea 
au minţit că peste Nistru a păşit un sihastru din Carpaţi, au 
dat alarmă, sunând din negre trâmbiţe, şi-au adunat oştirea 
încornorată. Şi acum, Daniel sihastrule, luptă-te cu silniciile 
din taiga. Norocul meu stă într-aceea că, încă din tinereţile 
mele, am simţit aripa ocrotitoare a marelui arhanghel 
Mihail. Când îl văd la dreapta mea, diavolii leşină... - Ei, 
lasă, dacă te vei încurca cumva în normă, nu te-om lăsa şi te 
vom scoate la liman. Plata o să ne-o faci la schit, cu bureţi în 
oţet şi câţiva păstrăvi afumaţi. Poate-om găsi acolo şi un 
pahar, două de rachiu de afine. - Nu cred, nu cred c-ar 
putea să se mai afle aşa ceva pe acolo. Sunt ani de când 
„lăcusta'" paşte munţii, dealurile cu podgoriile şi şesurile cu 
roadele... Poate apă să se mai găsească şi aer; dacă nu 

cumva şi astea-s puse la porţii. 


A doua zi ieşim pe poarta de la Oranki, în timp ce un 
neamţ slab şi lung, cu ochelari de miop pe vârful nasului 
ţipă ascuţit: „zu fir naine hiîrn, zu fir" (pe patru, domnilor, 
pe patru...). Şi după ce ocolim lagărul, trecem pădurea cu 
stejari - încovoiaţi şi noduroşi de aspre ierni - şi apoi, o luăm 


pe un drum de ţară (toate drumurile din Rusia sunt aşa cum 
au ieşit din barda lui Dumnezeu). Omul încă n-a îndrăznit să 
se gândească că ar putea să aştearnă piatra pe ele. 
Pătrundem în pădurea de pini şi haide, haide, cu ceasovoii 
pe lângă noi. După zece kilometri, ieşim într-o poiană largă 
unde, pe cursul unei ape, se înşiră casele de lemn ale 
satului lagoda. In poiană un lan de grâu, alături o tarla de 
ovăz, apoi lângă apă, grădina cu cartofi şi varză. Ne oprim 
la şcoală. Peste drum, o magazie, două grajduri şi o remiză 
pentru maşini agricole, toate cu acoperişul spart, în curtea 
colhozului, câteva pluguri ruginite, câteva căruţe bune de 
pus pe foc şi gunoi, mult gunoi, împrăştiat prin toată curtea. 
Nu mă mir deloc, de cele ce văd la lagoda. 

Făcând războiul prin Ucraina, prin Caucaz şi până la 
Stalingrad şi având condiţia de rob, am văzut suficiente 
colhozuri şi destule sovhozuri - ferme de 104 


stat. Peste tot murdărie şi proastă administraţie. Pese tot 
se fură ca-n codru. lar munca, toată munca se face în 
derâdere. Şi atunci nu e de mirare că toate colhozurile şi 
toate fermele de stat sunt falimentare, într-o vreme, 
comisarul politic ne dădea ziarul să-l citim la bordeie. Era 
vorba de oficiosul I/svestia. Toată distracţia noastră erau 
informaţiile de pe a Li-a şi a Ill-a pagină - despre hoţiile de 
pe la colhozuri, de pe la alimentare şi despre falsificările 
contabiliceşti. Aflând politrucul că noi ne băteam joc 
„despre cea mai avansată agricultură din lume" ne-a 
interzis ziarul şi, venind el în persoană la club, indica 
translatorului ce să ne citească. De câteva ori am cerut să 
ni se aducă Pravda -oficiosul partidului. Comisarul, 
strâmbând din nasul lui coroiat - toţi comisarii pe care i-am 
întâlnit eu prin Rusia aveau nasul coroiat şi faţa pistruiată 
ne răspundea, plin de importanţă: „ăsta nu-i pentru nasul 
vostru..." 

Totuşi nu mai simţeam nevoia de a fi informaţi din pagina 
li-a şi a Ill-a. Doar noi lucram pe la colhozuri şi vedeam cu 
ochi noştri ce este acolo. Oricât ne ţineau de izolaţi, nu se 
putea ca, în timpul muncilor, să nu luăm contact cu 
populaţia locală. Nu era nevoie să-i întrebăm nimic. Când 
erau doi sau trei de faţă, lăudau regimul, ca şi cum ar fi fost 
superfericiţi. Dacă-i întrebai aşa, în glumă, pe colhoznici, de 
ce poartă opinci din coajă de tei, se uitau speriaţi unul la 
altul, puneau ochii în pământ şi tăceau. Când în faţa ta 
rămânea unul singur, după ce se uita atent în toate părţile 
şi după ce se încredința că nu-i ascultă nimeni, răsufla 
uşurat şi-ţi spunea tot, Aşa cum ne-a spus nenea Grişa: „Şi 
noi am fost oameni, care purtau cizme şi pe masa noastră 
se găsea o bucată de pâine dulce ca mierea, încât puteam 
primi pe flămând şi pe călător. Am ajuns să purtăm acum 
opinci de tei şi să întindem mâna pentru o coajă de pâine la 
dumneavoastră. Rău ne-a bătut Dumnezeu! Ce frumos era 
la noi în sat, când aveam şi noi pământul nostru, vitele 
noastre de muncă. Ce plăcute erau sărbătorile Crăciunului 


şi ale Paştelui! Pe atunci era cozonac şi la noi pe masă. 
Casele stăteau drepte, nu ca acum, într-o rână şi toate 
curţile aveau gard primprejur; în grajd erau o vacă, oi şi un 
porc sau doi, de tăiat la Crăciun şi păsări multe, multe. 
Dacă mă crezi - încheie nenea Grişa - am şi uitat gustul 
ouălelor. Numai ovăz şi varză iar pâinea - şi asta când este, 
că mai mult nu-i - e neagră ca pământul, cleioasă şi amară. 
Şi la noi a fost bine pe vremuri şi avea gospodarul la masă şi 
un pahar de vodcă. Pe vremea aceea în Rusia era loc şi 
pentru Dumnezeu. Acum, parcă toate s-au stricat, şi om şi 
pământ şi toate s-au sălbăticit. Numai hoţie şi foamete. 
Omul, întrebai de ce munceşte prost, îţi răspunde: „cacoi 
interes?"! Dacă ogorul rodeşte mult, tot ce-i peste ce-ar fi 
trebuit să producă, îl ia statul. 

1! ce interes am? 

Dacă-i mai puţin, statul îţi ia întreaga lui parte şi pe tine, 
colhoznic, te lasă muritor de foame. Uneori, statul milostiv 
îţi lasă ceva în magazie, sub formă de împrumut. Vei plăti la 
anul cu dobânzi, omeneşte. Anul viitor vin alte angarale, 
105 


alte obligaţii şi aşa rămâne treaba cu datoriile an după an, 
dobânzile cresc şi statul nu se poate lăsa păgubit. Vine într- 
o zi şi-ţi scutură magaziile şi cenuşa din vatră, îţi ia toate 
vitele şi „la bună vedere" tovarăşi - noi rămânem să roadem 
mestecenii din pădure. lată, nu mai departe, ci chiar cu 
colhozul nostru, aşa o să se întâmple în astă toamnă. De 
zece ani datoriile noastre tot cresc la stat. Şi doar ştiţi 
dumneavoastră că o datorie veche-i comoară nesfârşită. 
Aşteptăm cu spaimă apariţia statului, să-şi ia drepturile 
după lege. lar noi ne-om duce să căutăm de lucru pe la 
oraşe şi bărbaţi şi femei. Vai de viaţa noastră! Vai de ţăran! 
Şi când te gândeşti că dictatura proletară ne socoteşte 
părtaşi la domnie! Noi, ţăranii, însă ştim bine că cuvântul 
nostru încă nu ni l-am spus. Ne uităm seara şi dimineaţa la 
opincile de tei şi înjurăm „natura". Când va veni vremea să 
ne spunem şi noi cuvântul, vom încălţa cizme de iuft, noi- 
nouţe, iar pe masă vom avea pâine albă plămădită cu lapte 
de la vaca noastră. De ne-ar scăpa Dumnezeu odată de 
„natura" asta, care ne sufocă cu atâta dragoste." 

Şi nenea Grişa - om de cincizeci de ani, cu bărbuţă şi 
mustăţi cânepii, zâmbeşte cu ochii plini de lumina zilei, în 
crucea amiezii, şi încheie: „Tineretul nostru, băieţi şi fete, 
nu pricepe nimic din viaţa oamenilor de ieri; dacă s-au 
trezit într-această stare de lucruri şi cum nu cunosc alta ca 
să o compare, trăiesc aşa ca animalele şi uite-i colo cum se 
zbenguiesc fără să priceapă rostul vieţii... Pentru ei, tot una. 
Totuşi, tot eu stau şi zic: băieţilor noştri care au ajuns în 
Europa, trebuie să li se fi schimbat puţin gândurile. Vor fi 
văzut ei pe acolo altă lume, altă viaţă. Nu poţi să rămâi 
nesimţitor în faţa unei vieţi care se trăieşte dincolo de 
hotarele ruseşti. Dealtfel, eu am luptat în primul război - ca 
prizonier prin Germania. Acolo am văzut oraşe şi sate, 
fabrici şi maşini şi drumuri ca-n palmă. Stau eu şi zic, caun 
om de nimic: ce-o fi prin America? Mai anul trecut, după 
războiul care acum s-a încheiat, statul a trimis la vatră 
câteva contingente. Peste o lună de zile, aceste contingente 


au fost rechemate sub arme şi trimise la graniţa Chinei. Am 
înţeles că oamenii aceştia, care văzuseră Europa, vorbeau 
tare frumos despre acele locuri şi despre viaţa oamenilor 
din Europa. Şi statul a văzut că lumea celor tineri, ţinuţi 
până ieri sub obroc, s-a molipsit de bine, că deschisese ochii 
mari şi vedea altceva decât îi era îngăduit să vadă - şi el, 
statul, a înţeles pericolul. Războiul s-a terminat de 2 ani şi 
nici un soldat nu e slobod să vină acasă. Se primesc din 
când în când scrisori de prin Siberia; acolo li se face 
reeducarea..." 

La umbra unul pâlc de mesteceni, un grup de tinere femei 
îşi plâng tinereţile şi viaţa lor ticăloasă. 

„Bărbatul e dus la graniţă... 

De şapte ani nu l-am văzut 

Şi moara nu macină 

Of, of, şi iar of.' Mai vorbim noi într-altă zi, părinte, îmi 
spune nenea Grija, dându-se mai la o parte. Un ceasovoi se 
apropia de noi. 

106 


Lucram la lagoda de o săptămână. Cosaşii puneau iarba la 
pământ şi noi, cei ce mânuiam greblele şi furcile - o adunam 
în căpiţe, din căpiţe făceam stoguri. Alţi cosaşi tăiau ovăzul; 
erau colhoznici şi colhoznice. 'Toată munca o făceam în 
revărsatul zorilor şi către seară, când cădea soarele spre 
apus. 

Bucuria lui Bădiţa era mare. La adunat era uşor şi, în rând 
cu ceilalţi, reuşeam să-mi fac norma. Dacă terminam lucrul, 
ne culcam pe fânul proaspăt cosit, parfumat de florile 
câmpului şi tăifăsuiam. 

La toate îndemnurile preşedintelui colhozului - bine 
îmbrăcat, bine hrănit, cu şapcă de piele pe cap, şi cu manta 
până la călcâie - de a face supranormă, noi am rămas surzi 
şi muţi. Nu se plătea. 


Mirarea noastră era mare când vedeam colhoznicii 
apărând la lucru pe la ora 8; lucrau până la ora 4 după- 
amiază, apoi plecau la stalovaie (sala de mese). Adunau 
ovăzul exact când nu trebuia. La orele acelea, când soarele 
bătea puternic, la coasă, ca şi la adunat şi legat, ovăzul se 
scutura pe brazdă. Munca ar fi trebuit să se facă dimineaţa 
şi seara, până târziu. Ovăzul a fost cosit şi legat, apoi clăile 
au început a fi cărate şi făcute cirezi. Lucrul era aproape 
terminat. Ne uitam că cireada mai avea nevoie să i se facă 
acoperiş din snopi. Către ora patru veni de peste păduri o 
ploaie mare. Norii au acoperit tot cerul. Furtuna a cuprins 
pădurea şi colhoznicii - pentru că era ora patru - au lăsat 
cireada neacoperită şi au plecat lălăind spre sat. A venit o 
ploaie repede de vară care a spălat totul şi care a pătruns 
până în mijlocul cirezii. După ce norii s-au scurs spre sud, la 
orizont a apărut o a doua ploaie; atmosfera s-a răcit; 
pădurea a cerut alte ploi şi trei zile apele s-au scurs molcom 
pe pământ. 

Când cerul s-a înseninat şi noi am revenit la lagoda 
colhoznicii înşirau snopii uzi de pe tot câmpul. Apa 
străbătuse prin cireada până la pământ. 

Nenea Grişa, când găseşte un ceas potrivit, se apropie de 
mine şi stăm la soare lângă o căpiţă de fân. I-am adus o 
cruciuliţă de os pe care el o sărută respectuos şi apoi o 
bagă în sân. îmi strânge mâna mulţumit: „spasiba, spasiba, 
batiuşca".? 

- Nene Grişa, ce-aţi păţit cu ovăzul? - Ei, ce-am păţit! Nu 
ştii că noi, aici, lucrăm ca la birou; de la 8 la 4? Că se strică 
vremea şi pot veni pagube după asta? Cacoi interes? Dacă- 

i mult şi bun, statul îl ia tot; dacă-i puţin şi muced, tot statul 

îl ia tot. Cacoi interes? Lucrăm ca la birou. Dacă face rod, 
este rău şi noi n-avem nici un folos; dacă nu se face nimic, 
este tot atât de rău ca şi atunci când se face mult. Cacoi 
interes? Pe noi statul ne ţine strâns în braţele lui 
„părinteşti" şi ne dă mâncare cu linguriţa, cu porţioara ca 
să nu ne îngrăşăm. li e teamă statului că dacă ne măreşte 


porţia, prindem putere şi începem să gândim. Ori noi nu 
trebuie să gândim. Aici, gândul e pericol pentru stat. Aşa. Iţi 
dă porţia astăzi; dacă mâine gândul îţi încreţeşte fruntea şi 
încerci să-ţi exprimi o părere proprie, te pune la post, nu-ţi 
mai dă porţia şi aşa îţi frânge vrerea. Asta nu-i numai cu 
noi, colhoznicii; lucrul 107 


stă la fel şi poate încă mai rău cu lucrătorii din fabrici. Eu 
lucrez greaznăi robotat în fabrică. Muncitorul scrâşneşte 
din măsele şi-şi înghite amărăciunea în murdare sudălmi. 

2 mulţumesc, părinte. 

3 ce interes avem? 

1 muncă la negru 

Pe vremuri, şi-o îneca în băutură. Acum, cu salariul 
muncitorului obişnuit, pe o lună, poţi cumpăra patru sticle 
de vodcă! Dar trebuie să te gândeşti şi la mâncare, 
îmbrăcăminte, nevastă, copii. Dumneavoastră, europenii, 
nici nu vă puteţi închipui ce viaţă chinuită duc lucrătorii 
noştri. Locuinţă proastă -dormitoare comune, murdare, 
păduchioase; dacă ai o cameră, în ea pot locui pe paturi 
suprapuse, şi două familii cu copii. Apoi, asta-i viaţă? Mai 
rău decât la puşcărie. Pe deasupra, muncitorului i se spune 
mereu că el este stăpân pe fabrica sa şi că trebuie să asude 
făcând supranorme pentru ca poporul să aibă ce mânca. Nu 
ştiu ce să mai zic! Fabrici sunt, lumea lucrează şi totuşi pe 
piaţă nu se găseşte ce cauţi. Şi dacă găseşti lucrul căutat, 
este de proastă calitate. Apoi mărfurile noastre, dacă nu 
sunt bune şi suficiente pentru interior, vor putea vreodată 
să se impună pe pieţele internaţionale? Vor putea să le facă 
concurenţă? Ferit-a sfântul! Uită-te dumneata la secerile şi 
coasele cu care lucrăm aici. Cele noi sunt de fabricaţie 
rusească. Cele vechi - pe care a trebuit să le depunem când 
am intrat în colectiv - au ajuns ca aţele de subţiri şi totuşi 
colhoznicii se bat pe ele. Ce vreţi, părinte, acestea sunt 
marfă veche, nemţească. Ştim, ne dăm seama şi noi ce e 
bun. Am vrea să purtăm şi noi haine de lână ţesute în apus 
şi să lucrăm cu unelte ieşite din fabricile europene... La 
şcoală, la club, se preamăreşte stăpânirea sovietică şi 
regimul proletar. Proletarilor le chiorăie maţele de foame şi 
nu pot striga pe uliţe că li-i foame. Aici, grevă nu se poate 
face. împotriva cui? Dacă-i regim muncitoresc şi dacă noi 
muncitorii conducem ţara, împotriva cui să facem grevă...? 


Ei, vezi, în aceste condiţii, muncitorul scrâşneşte din 
măsele, iese la 1 Mai în stradă şi strigă ura, ura, trăiască nu 
ştiu cine şi tot strânge cureaua pe buric. Asta-i viaţa 
muncitorului sub regimul „muncitoresc'. Şi tot la club ni se 
spune: «ţara noastră-i mare - a 6-a parte a globului - este 
foarte bogată, avem de toate, suntem fericiţi! Nu numai că 
noi suntem fericiţi, dar ne ostenim să exportăm şi peste 
graniţă din surplusul fericirii noastre.» Vai de bietul 
lucrător apusean -amăgit de propaganda noastră, hrănit cu 
propaganda plătită din sudoarea noastră. Vai de tine 
lucrător apusean, cuprins de „nebunia roşie"! Vai de viaţa 
ta şi a copiilor tăi! 

Nenea Grişa oftează, răsuflă şi încheie: Te duci la club, 
agitatorul politic îţi spune că „este tovarăşe, este". Te duci 
fericit la magazin, că, în sfârşit, este ceva. Acolo vânzătorul 
imperturbabil îţi răspunde: „nu mai este tovarăşe, a fost, 
dar s-a terminat." In ţara asta, ţara păcatelor - aşa ar trebui 
numită, toţi mint: te mint 108 


de la obraz, cu neruşinare; învățătorul la şcoală spune 
copilului minciuni, şi-i creşte în minciună, ură şi desfrâu; 
când iese din şcoală şi păşeşte în viaţă, toate instituţiile îl 
iau în braţe şi-l adorm în melodii mincinoase. 

- Nene Grişa, cu intelectualii cum staţi? - Cum stăm? 
Citeşte statistica. Nu sunt pe lume aţâţi învăţători, doctori şi 
ingineri câţi sunt - se scrie la gazetă - la noi în ţară. De 
aceea suntem ţara cea mai avansată din lume. Ştii 
dumneata unde a fost descoperit cel mai mare arici din 
lume? Ei, vezi că nu ştii? Eu râd şi privesc în ochii lui 
inteligenţi. 

- Să-ţi spun tot eu; ei bine, cel mai mare arici din lume, la 
noi s-a găsit. A 
fost găsit pe lângă Tiflis şi a fost adus la Moscova. Acum 
trăieşte între zidurile 
Kremlinului. 

Nenea Grişa râde zgomotos, pe urmă se uită speriat 
împrejur. Deasupra noastră-i cer albastru şi toată lumea se 
odihneşte pe lângă căpiţele de fân, sau lângă clăile de ovăz. 
De mâine trecem la ovăz, la cosit şi adunat. Nenea Grişa 
zice: 

- In sat sunt foarte puţini bărbaţi şi la lucru mai greu, 
oricum ar fi, nu e locul femeii. Acum, vara, lucrez pe câmp, 
însă iarna, plec iar la fabrică. - Te întrebasem, nene Grişa, 
despre intelectuali. - Să nu crezi c-am uitat, dar categoria 
aceasta de oameni nu-mi este prea 

bine cunoscută. Dacă-i vorba de învăţător, de moaşă 
comunală, de felcer şi 

agronom, ei, da, pe ăştia îi cunosc ca pe buzunarele mele: 
fricoşi, supuşi, 

terorizaţi de stat. încolo, pe la oraşe, cât se pare, daca 
cineva ştie să iscălească, 

devine imediat membru al Academiei din Moscova şi statul 
îl decorează cu titlul 

de savant emerit. lată, eu citesc gazeta. O citesc în fiecare 
zi, până ce simt că 


otrava mi-a ajuns la beregată; atunci scuip, tai gazeta felii, 
felii şi o pun în 
buzunar; mi-aduc aminte, că n-am altă hârtie pentru fumat. 
Am citit în gazetă că 
marea savantă - să-i zicem Raşela Davidova, că i-am uitat 
numele cel adevărat, a 
descoperit, uitându-se pe cer, o stea puţin cunoscută. Eu 
înţeleg să descoperi 
ceva necunoscut, dar să ţii morţiş că savanții sovietici au 
descoperit telefonul, 
electricitatea şi radioul - asta nici eu, dedea Grişa, nu pot să 
cred; cei de peste 
graniţă se strâmbă de râs când citesc gogomăniile din 
cărţile şi gazetele noastre. 
Uită-te şi dumneata la cea mai avansată agricultură din 
lume. Mie mi se pare că 
se lucra mai bine pământul pe timpul ţarului Ivan cel 
Groaznic, decât astăzi. Şi 
totuşi la gazetele noastre scrie altfel. Iată, Isvestia spune în 
numărul de ieri că 
recolta medie record, atinsă în Ucraina pe timpul domniei 
sovietice este de 1 200 
kg grâu la hectar. Apoi, eu, dacă aş fi „stat', n-aş publica 
astfel de lucruri. Asta-i 
record? 1200 kg la hectar...? 

Nenea Grişa fumează, vorbeşte, dar cu ochii dă ocol 
împrejurimilor. N-o fi luda pe aproape? 

- Părinte, eu sunt om prost - aşa cum mă vezi, încălţat cu 
opinci de tei. Dar 
am umblat mult prin ţara asta şi cum ţi-am spus am trecut 
şi graniţa ca prizonier. 
Că am umblat, nu-i mare lucru, dar mi-am dat osteneală să 
văd şi să înţeleg ce se 109 


petrece în lume şi cum trăiesc oamenii. Pe la începutul 
îmbolnăvirii ţării ruseşti, eu m-am opus destul de hotărât şi 
din această pricină am fost prin închisori şi deportat. Acolo 
am cunoscut multă lume cu carte şi de la ei am deprins eu 
multe lucruri bune. In Siberia, la oamenii deportaţi am găsit 
scrieri multe şi cărţi de valoare. Am citit mult şi unde nu mă 
pricepeam, oamenii aceia îmi arătau şi aşa, în 10-15 ani de 
pedeapsă, eu m-am luminat, întors acasă, după o absenţă 
îndelungată, nevasta se măritase cu altul. Copii n-am avut şi 
iată trăiesc şi eu cum pot. Ridic ochii la cer şi aştept 
milostivirea lui Dumnezeu. Mult nu aştept eu de la viaţă. 
Totuşi aş vrea să trăiesc şi să văd luminându-se şi cerul 
rusesc. După aceea mi-aş lua Biblia în spate şi m-aş duce la 
mănăstire. Acolo, să-mi răcoresc sufletul, să scap de otravă 
şi apoi acolo să fiu îngropat. 

- Nene Grişa, dacă Dumnezeu vrea, poate, când El va 
socoti că paharul blestemăţiilor s-a umplut de răutate, va 
găsi un om, sau un popor, prin care să se refacă echilibrul 
lumii. - Eu mă rog seara şi dimineaţa lui Dumnezeu 
spunând: Doamne, vino şi judecă pământul. Ochiul atent al 
lui nenea Grişa îl ţine sub observaţie pe preşedintele 
colhozului, şi-i urmăreşte paşii. Când socoteşte că pericolul 
s-a îndepărtat, reia firul discuţiei. 

- Vedeţi, părinte, preşedintele de astăzi nu-i altceva decât 
proprietarul de 
ieri. Ba, pe cât cunosc eu, aceia erau mai cu milă pentru 
nevoile ţăranului. La 
aceştia nu găseşti înţelegere. Colindând eu prin temnițe, 
lucrând la fermele de 
stat sau prin fabrici iar acum aciuindu-mă la colhozul de 
aici, după atâta viaţă şi 
după atâta frecuş cu lumea, am ajuns la convingerea că în 
lume nu va putea fi 
niciodată dreptate. Iată, la noi în ţară s-a făcut o revoluţie 
împotriva ţarului si a 
stăpânirii lui. Se spunea la revoluţie că stăpânirea trecută a 


fost tiranică şi 

exploatatoare. Că trăiau bine proprietarii de pământuri şi 
de fabrici iar poporul 

făcea foamea. Eu ce observ astăzi? Că trăiesc bine 
directorii de fabrici şi 

preşedinţii de colhozuri. In locul vechilor proprietari s-au 
ridicat alţii noi. lar 

aceştia, cu ajutorul securităţii - exploatează şi mai crunt pe 
muncitor, care nu 

crâcneşte, iar pe ţăran l-au adus la opinci de tei. Adică s-a 
întâmplat aşa: 

„Tidică-te tu din capul mesei, ca să mă aşez eu'. Cei ce au 
luat locul fiind mai 

flămânzi decât ceilalţi, mănâncă tot, iar poporul striga ura! 
la 7 Noiembrie. Am 

mai înţeles că bogăţia pământului nici pe departe nu se 
împarte egal între 

muncitori. Nici vorbă da aşa ceva! Cei care trăiesc bine în 
ţară la noi, sunt mai 

întâi membrii de partid. Aceştia, pornind de la Tătucu în jos, 
până la 

preşedintele colhozului Fogada, au luat locul Ţarului şi al 
vechilor proprietari şi 

dorm chiar în paturile lor; bine îmbrăcaţi, bine hrăniţi, în 
posturi de răspundere, 

cu lefuri mari, trăiesc, benchetuiesc si se îngraşă, au maşini 
şi trăsuri la scară. Ei 

reprezintă poporul şi trăiesc împărăteşte în numele 
poporului. lar poporul rabdă, 

în toată ţara sunt aproape şase milioane de şefi. Exact de 
zece ori mai mulţi 

decât proprietarii de pe timpuri, înţelegeţi părinte, că pe 
spinarea noastră nu-i un 

singur om - proprietarul, ci sunt zece. Pe timpuri 
proprietarul avea un vechil şi 110 


un contabil şi lucrul mergea bine la moşie; astăzi pentru 
administrarea colectivei noastre - circa 1000 ha - există pe 
lângă preşedinte încă 15 oameni; casier, contabili, ajutori 
de contabili, brigadieri, pontatori. Aceştia toţi au leafă. Pe 
urmă, mai pune la număr pe cei ce conduc efectiv munca, 
şefii de tarlale, şefii de culturi, şefii de echipă, care nu pun 
mâna la muncă, dar care trag din norma lucrătorilor şi vei 
înţelege ce jaf e pe spinarea bietului ţăran; toţi îl întind şi-i 
fură cum pot. De ce crezi că scrâşnesc eu din măsele? De 
bine? Eu nu pot sta degeaba; legile lor îmi spun să 
supraveghez munca. Dar nu pot să-i văd pe oameni 
muncind şi eu să le fur din sudoarea lor. Şi atunci, pun 
umărul alături de ei. Apoi, după membrii de partid, trăieşte 
bine armata. Când zic armata, mă refer la cadrele ofiţereşti 
şi la subofiţeri. Dar în fruntea lor trebuie puşi cei din 
securitate. Pe securitate se sprijină regimul şi de aceştia se 
îngrijeşte partidul încălzindu-i la sânul părintesc. Aceştia 
sunt viperele veninoase, cu limba despicată, cu pumni tari şi 
cu maşină neagră cu care ridică noaptea din aşternuturi pe 
cei ce îndrăznesc să gândească, în al treilea rând vin 
funcţionarii -intelectualii - toţi intră aici - cu lefuri şi cu 
pensii. 

Noi, ţăranii, nu avem nici cea mai mică încredere în ei; 
instabili, fricoşi şi trădători. Pentru lefuşoara lor, sunt în 
stare să-şi vândă şi mama. 

Urmează lucrătorii din fabrici cărora, dacă tac şi ascultă 
câineşte, li se asigură o locuinţă de mizerie şi masa la 
cantină. Le este greu, ţipă foamea-n burta lor, nu-şi pot 
rezolva lipsurile, dar nu au încotro - e regimul lor; n-ai cui 
pretinde vreo îmbunătăţire, nu poţi ieşi în stradă. 

In fabrică, pe zidurile fabricii şi în stradă se plimbă 
securitatea, atentă. De altfel, doi lucrători când stau faţă în 
faţă, chiar dacă e tatăl şi feciorul, nu fac altceva, decât 
laudă regimul. Lucrătorul este tutelat de propria-i dictatură 
şi din pricina botniţei care i s-a pus la gură şi a cătuşelor de 


oţel care i s-au pus la mâini, tace, rabdă şi de câteva ori pe 
an, strigă pe străzi, lozinci... 

Şi, în sfârşit, ţăranii cu opinci de tei în picioare, care asudă 
pe ogoare pentru fericirea reprezentanţilor poporului. Am 
auzit că în India este o pătură socială căreia i se spune 
„paria". Ei, bine, aici noi, ţăranii, suntem paria. Noi muncim 
pământul, tragem în plug mai rău decât vitele, dar de 
roadele lui noi nu ne bucurăm; alţii se îngraşă de pe urma 
noastră. 

Sus, la conducere, să vezi ce se întâmplă. Să zicem că 
Ivanov a ajuns director de fabrică, fiind membru de partid. 
Pe feciorul lui 1-a dat la şcoală şi azi este inginer. Foarte 
bine, trebuie şi ingineri. Când s-a însurat feciorul lui Vanea - 
inginerul - a căutat o fată cu carte şi a găsit pe doctoriţa 
Lidia. Ei au doi copilaşi, care cresc altfel decât copiii 
colhoznicului leodorov, pentru că părinţii au cu ce-i creşte; 
îmbrăcaţi, hrăniţi, educați. Şi asta-i bine. Copiii nu trebuie 
să simtă lipsurile. Inginerul şi cu doctoriţa - unul fecior de 
lucrător şi ea fiică de ţăran -şi-au uitat repede originea 
pentru că au lefuri mari - trăiesc bine şi se gândesc să-şi 
facă, la rândul lor, copiii ingineri sau savanţi. Şi asta-i bine, 
ţara are nevoie de savanţi. Răul începe abia ele aici. Până 
anul acesta, orice copil inteligent, bun la carte, era trimis 
pe cheltuiala statului la şcoală. Aşa că mulţi băieţi de la ţară 
sau 111 


dintre feciorii de lucrători au învăţat la şcoli pe seama 
statului şi astăzi au rosturi bune în administraţie. Dar la 
Kremlin s-a dat acum o lege care reduce numărul burselor 
în şcolile de toate gradele. Deci o bursă se va obţine prin 
concurs. Stau, citesc şi mă gândesc. Băiatul lui Teodorov, 
Misa, învaţă foarte bine, scapără de inteligenţă. Să 
presupunem că tatăl său îl duce la concurs. Aici, la liceu, 
sunt puţine burse şi vin nu numai copii buni la carte. Misa 
lui Teodorov stă la concurs alături de copilul inginerului 
Ivanov. Mişa-i inteligent, dar nu este educat. El paşte oile. 
Ivanov tot inteligent este, dar este şi educat. La concurs 
Misa, care n-a cunoscut altă lume decât satul său şi oile, 
ameţeşte şi se pierde. Ivanov, care poate-i mai puţin 
inteligent decât Misa, dar a trăit şi a fost educat într-o casă 
de intelectuali, reuşeşte la concurs şi ia bursa. Misa se 
întoarce la oi iar Ivanov devine inginer în locul tatălui său. 
Legea, acu' apăruta, mai spune că cei ce nu pot lua bursă, 
vor putea învăţa carte, plătind taxe şcolare. Presupunând 
că feciorul lui Ivanov n-a reuşit la concurs, ei, bine, în acest 
caz, părinţii lui, având bani îl vor da totuşi la şcoală şi-i vor 
forma o carieră. Dintre feciorii celor ce se găsesc în posturi 
de răspundere, nici unui nu se mai întoarce la seceră şi la 
ciocan. Misa rămâne de azi înainte să înfrunte viaţa cum va 
putea. Statul nu-l mai ajută; şi-a format suficiente cadre şi 
din mijlocul acestor ajunşi se recrutează cadrele de mâine. 
După părerea mea s-a format, în timp relativ scurt, o nouă 
clasă care a împrumutat de la nobilime cravata de la gât, şi 
de la burghezie masă bună şi salariu gras. Ei, împotriva lor 
vor trebui Misa şi ceilalţi feciori de ţărani să-şi facă 
revoluţia lor. Pentru că ţăranul, care e majoritar în ţara 
aceasta, încă nu şi-a spus cuvântul. 

Toamna am fost trimişi la colhozul din lagoda ca să 
scoatem cartofii. Ce bucuros a fost nenea Grişa când ne-am 
revăzut. Ceasovoii erau departe, pe marginea tarlalei, şi noi 
doi ne-am aşezat pe o movilă de cartofi. 

- Nene Grişa, cum se face că n-aţi treierat nici acum? 


- Cum se face? Asta-i legea pe aici, întâi să putrezească 
cirezile şi după aceea treierăm. Nu sunt batoze. Cele care 
sunt la staţia de maşini din apropiere, încă n-au fost 
reparate, poate pe după Crăciun să fie bune de lucru. Eu, 
cum se termină scosul cartofilor, plec la fabrică. Nu mai 
stau nici un ceas. Dealtfel ceea ce am eu de primit de la 
colhoz în urma muncii mele, e mai nimic. Trebuie să scurm 
în altă parte. - Nene Grişa, fii bun şi lămureşte-mă ce cote 
aveţi de plătit şi cu ce rămâneţi în palmă, la urmă? - Despre 
cotă mă întrebi? Şi cu ce se alege colhoznicul toamna? - 
Desigur, despre asta te întreb; am citit o carte despre 
colhoz şi foloasele lui, însă mi s-a părut că autorul 
exagerează. - Dumneata părinte, te fereşti de a spune 
neadevărului minciună. Eu însă care am citit mai multe 
cărţi şi broşuri despre colhoz şi fericirea colhoznicului, îţi 
spun direct: toate cărţile lor spun minciuni. Şi acum, hai să 
te lămuresc. Noi avem aici o mie de hectare. Statul a venit 
şi a clasificat pământul pe categorii: I, II, III şi IV. Pe urmă 
ne-a dat un plan de însămânţări şi sămânță selecționată. 
112 


Apoi ne-a trimis la S.M.I. şi-am făcut contract să vină 
maşinile să are şi să treiere. loamna, după cules, la socoteli, 
statul şi S.M.T.-ul sunt prezente. Statul ridică drept cote 
cuvenite 33%, iar S.M.T.-ul 17%. Mai rămâne pentru colhoz 
50%. Destul de bine; ca la boier pe vremuri - nimic nu s-a 
schimbat; a plecat boierul şi a intrat în locul lui Statul. Dacă 
ai rămâne cu jumătate din produse ar fi bine şi colhoznicii 
ar avea ce mânca. Ce se întâmplă însă? Se întâmplă că 
Statul vine apoi şi-ţi ia sămânţa 2% - asigurarea recoltei 3% 
- pensie pentru bătrânii colhozului 2% - până acum nici un 
colhoznic bătrân nu primeşte pensie de la colhoz şi 
moşneagul dacă nu munceşte moare de foame - apoi pentru 
casă 3% şi apoi pentru Armata Roşie 11%. Vasăzică mai 
rămânem, noi, colhoznicii, cu 29% din produse. Conducerea 
colhozului reţine 10% ca rezerve pentru anii secetoşi, sau 
pentru vremuri de calamitate, 5% pentru reparaţiile 
grajdurilor şi micilor unelte agricole, 2% pentru club şi 
restul - 12% - se împarte pe zile lucrătoare şi ni se dă sub 
formă de porţioară. Aşa ar trebui să fie după lege. Căci, fără 
lege, lucrurile stau aşa: Statul a venit cu inginerii şi 
specialiştii lui şi-au spus: pământul de calitatea I-a de la 
nagoda trebuie să dea 2 000 kg la hectar, cel de calitatea a 
Li-a atâta şi aşa mai departe. Toamna nu se ţine cont de 
recolta reală, ci vine statul şi din presupusele 2 000 kg iţi ia 
666 kg drept cotă, S.M.I.-ui la fel, şi celelalte procente - aşa 
cum le-am arătat mai sus, se calculează tot după 
planificare. Nu vă mai fac socoteală. Nu numai că nu 
rămânem cu ceva, ba încă ne şi îndatorăm. Aşa se explică 
de ce colhozul nostru e dator vândut. Păi, socotiți singuri 
dumneavoastră dacă noi realizăm nu 2 000 kg ci 1 000 kg 
la hectar, recolta noastră nu poate acoperi cotele cerute de 
stat. Statul nu stă la discuţie; îţi scutură magazia şi-ţi ridică 
şi cel din urmă bob de grâu. 

S-a întâmplat ca într-un an bun, bun de tot, din mila lui 
Dumnezeu, să realizăm 2 500 kg la hectar. Ne făceam noi 
socoteală: e bine, vom mânca pâine până la iarnă. Când 


colo, ce să vezi? Statul şi-a luat frumuşel cota planificată 
pentru 2 000 kg - şi după ce s-au reţinut toate cotele şi 
procentele - zâmbind, a ridicat în întregime cele 500 kg pe 
care le realizasem peste plan. Noi am rămas fluierând a 
pagubă. Muncim dar nu ne putem hrăni de pe urma muncii 
noastre. Statul ne împrumută cu propriile noastre grăunţe. 
Şi de aceea vezi dezinteresul pentru muncă al colhoznicilor 
- aş putea afirma chiar batjocură în muncă - şi nu găsim nici 
o scăpare; fugim la oraş şi căutăm acolo de lucru. 

Statul, marele proprietar şi marele capitalist a făcut o 
lege, care acu' îl jenează: s-a obligat să ne dea de lucru. Eu 
am ajuns la convingerea că satul este un prost organizator 
şi administrator şi că el este cel mai mare hoţ. Un hoţ care, 
dictatorial, „îşi face singur legile după care haiduceşte'. 

Nu mai pot părinte! Mă înăbuş şi mă doare când văd 
indolenţa fraţilor mei! Oi bune pentru muls şi pentru 
abator. Unul nu-şi ridică fruntea să vadă cât de frumos e 
cerul. Toţi, în opinci de tei, cu umerii aduşi în faţă, ca nişte 
găini prinse de holeră şi cu nasul în pământ... Ca să nu 
izbucnesc cumva, plec în lume, chiar mâine plec în altă 
parte. Vă rog să nu mă uitaţi părinte şi să mă pomeniţi în 
rugăciunile dumneavoastră. Nu-l uitaţi pe dedea Grişa 
Mihailovici... 

113 


în anul care a urmat, am trecut - cu lucrul - prin lagoda. 
întrebând de nenea Grişa mi s-a spus că plecase de cu 
toamnă şi că n-a mai revenit acasă. O bătrână care ştia cine 
sunt mi-a şoptit speriată: „a ajuns iar la puşcărie, părinte, 
nu putea suferi slăbiciunea noastră..." 

Da, nenea Grişa Mihailovici de la logada privea cu drag 
cerul albastru şi gândea. Statul însă îşi avea socotelile lui şi 
ţinea morţiş ca lumea să se încovoaie la pământ. Cum 
apărea un gând, îndată îi şi încarcera. 


Nene Grişa, dumneata eşti poate la muncă în pădurile 
Siberiei sau în Urali, cine ştie unde-ţi porţi răzvrătirea şi 
gândurile! Iată, eu nu te-am uitat şi de aici, din satul 
părăsit, de la marginea Bărăganului unde ucenicii 
dunăreni, copiind pe dascălii moscoviți, ne-au trimis, ca să 
încercuiască gândul nostru şi să-i ucidă, îţi trimit o caldă 
salutare. 

Să ştii că şi la noi închisorile gem de obidă şi de răzvrătire; 
şi la noi se încearcă răstignirea gândului curat. Dar peste 
vremuri, peste vreri şi peste cazne, gândul nostru triumfă 
luminos. 

Nene Grişa, ascultă cântecul înalt al ciocârliei. E cântecul 
biruinţei gândului albastru. 

De aici, de la Dunăre, din închisorile şi deportările noastre 
te salută muncitorul strungar Stan Tăicuţu şi ţăranul 
Nicolae Cenuşă. Noi toţi gândim senin, privim cerul şi ne 
place cântecul ciocârliei. Vino cu noi. le-am simţit că eşti 
din lumea noastră. Vino...! 

24 VINE TEATRU-N SAT LA NOI... 

Când am început cositul şi strânsul ovăzului la colhozul din 
nagoda, după lungi deliberări cu stăpânirea de la poartă, 
ne-am înţeles ca, pe tot timpul acestei campanii de lucru, să 
rămânem în sat. Până atunci, făceam în fiecare zi zece 
kilometri dus şi alţi zece kilometri la întors, către Oranki. 
Drumul era lung şi obositor. Pe deasupra era şi munca. 
Când însă ni s-a dat învoirea de a rămâne în sat - rapid ne- 
am instalat la şcoală; am pus paie pe jos, deasupra păturile 
şi la căpătâi bocancii. 

Era pe la sfârşitul lui august şi şcoala nu funcţiona. 
Sergentul şi cu ceilalţi ceasovoi, ne păzeau atent; se temeau 
să nu evadăm. De aici era uşor de plecat la drum, dar n- 
aveam ce mânca! Nici populaţia nu avea ce fierbe în cratiţă! 
Şi totuşi, chiar în aceste condiţii grele, evadări au fost... 

Stăteam la şcoală. Printre mesteceni am instalat un 
căzânel şi pe cei mai 114 


priceput în arta culinară, l-am lăsat bucătar. Produsele le 
primeam săptămânal de la Oranki. Colhozul nu ne dădea 
NIMIC. 

Dimineaţa, până pe la ora 10, ne făceam normele şi până 
seara timpul era al nostru. La toate presiunile de a depăşi 
norma, la toate avantajele ce ni se promiteau - de exemplu 
foi de varză în ciorbă - la toate laudele pentru felul nostru 
conştiincios de a munci, noi am rămas de neclintit. Atunci 
ne-au lăsat în pace şi stăpânii şi ceasovoii şi preşedintele de 
colhoz. Odată norma făcută, Bădiţa fluiera încetarea 
lucrului şi cu instrumentul de „tortură" pe umăr, ne ducea 
în jurul bucătăriei de campanie. Aveam cu noi cărţi, iar 
Bădiţa pe lângă fluier mai purta cu dânsul şi câteva dălţi; în 
orele de repaus, sculpta. 

Seara, numărați de sergent, eram închişi în şcoală. Pe 
lângă uşi făceau de gardă ceasovoii. Lumină? Un opaiţ cu 
seu de oaie. 

Şi iată, duceam viaţă rurală, fiind atenţi la bucuriile şi 
tristeţile satului din taiga. Câini nu sunt în sat; cu ce să-i 
hrănească oamenii? Ici-colo, câteva capre şi altceva nimic. 

Cum se făcea seară, lumea se culca; dormea sănătos! 
Casele toate de lemn -brad încheiat în cepuri şi printre 
bulumaci, bătut muşchi de copac. Pe dinăuntru, lipit, văruit 
şi câteva sărăcăcioase boarfe. Peste tot, în toate casele, 
multe icoane spre răsărit. Candelele nu ard demult, nu-i 
ulei. In jurul caselor, încercări nereuşite pentru grădini de 
zarzavaturi; nici un fel de gard; pustiu şi bălării. Fete şi 
băieţi, până la 16 ani. De la 16 ani băieţii sunt plecaţi la 
armată. Bărbaţii sunt la graniţă. Doar câţiva bătrâni, care 
te miri cu ce se ţin. 

Şcoala, la marginea de răsărit a satului şi, nu departe de 
ea, dărăpănăturile colhozului. La colhoz, un clopot luat de 
la vreo biserică şi în mijlocul satului o şină de fier atârnată 
de un ţăruş. La anumite ore sună clopoţelul şi bate toaca. 
Atunci colhoznicii pleacă pe brigăzi, la lucru. Pe urmă mai 
sună odată clopotul si toaca, iar brigăzile se întorc în sat. Ce 


fac oamenii în casele lor? Stau şi privesc pe geam afară. Ce 
să lucreze, când înăuntru şi afară e gol? 

Duminica şi în zilele de sărbătoare - oamenii ţin 
sărbătorile creştineşti - toată lumea se îmbracă mai curăţel. 
Dimineaţa nu-i nici o mişcare în sat. După-masă însă, pe la 
ora 4, tineretul se adună la o margine de sat, sub nişte sălcii 
bătrâne, în jurul unei armonice. Se cântă ceva şi toată 
lumea ascultă. Pe urmă, după ce s-au adunat toţi băieţii şi 
toate fetele, începe „guliaiul". Şi guliaiul pleacă la drum, ca 
într-o preumblare, de la o margine a satului până la 
cealaltă. Fetele se iau de braţ, în şiruri cât lăţimea drumului 
- un şir, două, trei - câte sunt; în spatele lor stă cântăreţul 
din armonică. Urmează şirurile de băieţi la braţ, ca şi fetele. 
Mărşăluiesc încet, prin sat. Muzicantul cântă ceva. Fetele 
strigă ceva tare, să audă tot satul. Băieţii răspund, pe 
acelaşi ton. Apoi în acordurile armonicei râd: ha, ha, ha. Şi 
tot aşa, plimbare cu chiuituri. Răguşiţi de atâta ţipat - pe 
aici, ruşii nu ştiu să cânte - guliaiul se consideră încheiat şi 
oprindu-se sub sălciile de unde plecaseră, începe dansul. 
Odată cu noaptea, petrecerea se termină; nu mai auzi nimic 
până la miezul nopţii când dă un „cucurigu" voinicesc 
cocoşul de la colhoz, singurul cocoş supravieţuitor în acest 
sat. 

115 


Când am văzut prima dată guliaiul şi când am auzit 
urletele de junglă, m-am gândit la Tarzan. Pe urmă am fost 
mai atent la strigătele lor. Observasem că întâi spuneau 
ceva fetele şi abia după aceea răspundeau băieţii. N-or fi 
cumva nişte strigături, ca la horele noastre? 

Aşa a fost; tineretul îşi făcea autocritica şi critica satului. 
De exemplu, strigau fetele; „Ce-a făcut Misa aseară?" Şi 
băieţii răspundeau prompt: „Sta cu Zoia sub mesteacăn". 
Şi, fetele: „Unde-a fost primarul ăst noapte?" Iar băieţii: 
„La Nadiuşa lui Colunea." Şi tot aşa, până ce se încheie 
critica, cu o recunoaştere generală a celor două tabere - 
băieţi şi fete - că „nicăieri pe lume celovecul nu trăieşte mai 
liber şi mai fericit ca-n Uniunea Sovietică". La auzul acestei 
concluzii, Bădiţa totdeauna fluiera a mirare. Bădiţa nu 
credea - sub nici un cuvânt, că, aici, trăieşte cel mai fericit 
om din lume. Cum auzea pornirile guliaiului, striga vesel: 
„ca-n junglă, mă, ca-n filmele cu Tarzan". lar cocoşul, 
nepăsător, cânta fără greş, la miez de noapte. Bădiţa 
asculta cele trei-patru cucuriguri, şi-mi spunea: «ăsta ştie 
să cânte, nu ca „Africa"...» 

Nenea Grişa-i tare mulţumit că stăm în sat. Şi mulţumit că 
află de la mine cum mai e viaţa în lume. Nu-i mult până ce 
vom termina şi cu ovăzul. Va trebui să ne întoarcem în 
lagăr. 

într-o zi - era sâmbătă - îmi spune nenea Grişa: 

- Ştii că mâine, vine teatrul în sat la noi? - Nu, n-am ştiut 
până acum nene Grişa. Mă bucur. Să vedem şi noi cum stăm 
cu arta teatrală. - Vedeţi că serbarea va fi la şcoală... 
Căutaţi şi veniţi, şi prietenul nostru se duce în treburile lui. 
- Bădiţă, zic eu - mâine mergem la teatru! - La care teatru? 
Uite cum şi uite ce - şi-i relatez Bădiţei tot ce-am aflat de la 
nenea Grişa. 

- Ascultă, române, strigă Bădiţa peste lan, să-l audă 
întreaga brigadă - mâine 
după-masă e teatru la şcoală. Şi către şeful nostru, 


inginerul de păduri Codreş: 
Vezi, aranjează cu ceasovoiul cel cu grade... 

Ceasovoiul cel cu grade - sergentul - nici nu vrea să audă 
de cererea noastră. Dis-de-dimineaţă ne scoate din şcoală, 
cu toate boarfele şi ne instalează lângă bucătăria de sub 
mesteceni. 

Era o duminică ca la început de toamnă, cu o lumină dulce, 
molcomă, sub un cer albastru, înalt. Peste păduri pluteau 
ceţuri viorii şi vârfurile copacilor stăteau în nemişcare, 
aşteptând evenimentul. Veneau artiştii de la Nijni-Novgorod 
să descreţească frunţile colhoznicilor amărâţi. 

învățătorul adunase copiii de la şcoală şi cu ei încerca să 
facă curăţenie prin curte. Scoseseră băncile afară şi pe 
bănci improvizaseră o scenă în aer liber, rezemată de 
peretele şcolii, în faţă o sârmă şi două cearşafuri, în restul 
de bănci vor sta privitorii. Cei ce nu vor avea loc, vor putea 
să stea pe iarbă, jos. 

în preajma amiezii a început forfota prin sat. Tot satul se 
adună în curtea 116 


şcolii şi aşteaptă, învățătorul se frământă. Preşedintele 
colhozului priveşte peste sat, cu mâinile lungi adânc înfipte 
în buzunarele pantalonilor bufanţi, iar primarul asudă. Au 
mai văzut iagodenii lui spectacole la club, dar să vină artişti 
adevăraţi în satul lor, asta încă nu s-a întâmplat. Să 
improvizeze arcuri de triumf? Să scoată steagurile? Nu ştie 
ce să facă. Nimeni nu-i dă vreun sfat şi atunci neavând şi 
negăsindu-şi un rol precis pe la şcoală, aleargă prin sat, 
bate toaca, îndeamnă pe oameni să vină la serbare şi 
transpiră: „Of, de-ar trece şi asta!" Auzi dumneata, ce 
onoare pe satul nostru. Artişti! Artişti adevăraţi, ca la 
Moscova! Ce cinste pe noi, ce onoare pe satul nostru! 

- Bădiţă, ce facem? De mâncat, după cum vezi, am mâncat, 
soarele arată că-i 
după-masă, artiştii presupunem că vor veni; dar noi, ce 
facem? Mergem, ori ba? 

Şi iar începem negocierile, tratativele de grea diplomaţie, 
cu sergentul nostru. Dacă ar fi măcar rus! Poate că ne-am 
înţelege cu el! Dar cu un calmuc e greu să te înţelegi. 
Mereu se apără că, dacă fugim de acolo - de la serbare - 
intră el în puşcărie... Că, oare ce va zice colonelul de la 
Oranki când va afla că ne-a dus la teatru? Auzi, tu, 
nemaipomenit! Un sergent al armatei roşii să ducă 
prizonierii la serbare? Şi asta iară învoire scrisă de la 
Kremlin. Unde mai este autoritatea Sovietului Suprem? 
Auzi, tu, pretenţii pe prizonieri, să meargă la teatru? 

Şi calmucul se frământă ca-n faţa unei probleme pe care 
nici O.N.U. cu toată autoritatea ei nu e în stare să o rezolve. 
Inginerul Codreş îl ia mai deoparte şi-l lămureşte că nu 
vom evada. El garantează cu viaţa pentru asta. Vom sta mai 
la o parte, pe iarbă şi sub paza ceasovoilor. Dacă nu ne duce 
la teatru, noi intrăm în grevă, să ne ducă la Oranki. Noi nu 
mai lucrăm la colhoz. 

Calmucul încearcă să înţeleagă ce anume vom face dacă 
nu ne duce la teatru. Târziu, pricepe despre ce este vorba; 
îşi dă un pumn în cap şi aleargă la şcoală, îl vedem 


gesticulând în grupul învățătorului, primarului şi al 
preşedintelui. 

Toţi patru, ca la o comandă se întorc şi vin grăbiţi spre noi. 
- Ce doriţi dumneavoastră, domnilor ofiţeri? Ne întreabă 
ironic preşedintele. - Cerem gărzii să ne ducă la teatru - 
răspunde Codreş, - Nu se poate. Dumneavoastră sunteţi 

prizonieri şi nu puteţi să vă bucuraţi de binefacerile de care 
au parte cetăţenii sovietici. Dacă dumneavoastră aţi fi 
oameni înţelegători şi-aţi face... 


- Domnule preşedinte, răspunde Codreş - noi nu suntem 
subordonați dumneavoastră. Dacă aveţi vreo autoritate 
asupra gărzii noastre, atunci determinaţi-o să ne ducă la 
teatru. Dacă nu ni se aprobă această neînsemnată cerere a 
noastră, e bine să ştiţi că ne considerăm în grevă chiar din 
acest minut, şi-n consecinţă cerem să fim duşi imediat la 
Oranki. - Ce grevă? Ce fel de vorbă-i asta? Ovăzul aşteaptă 
să fie cosit şi dumneavoastră vorbiţi de grevă? Ştiţi că 
pentru aceste vorbe puteţi ajunge la judecată? - Nu-i nimic, 
mergem la judecată şi ne vom lămuri acolo cu judecătorii. 
La 
coasă suntem buni? Dar binefacerile cu teatrul nu sunt şi 
pentru noi? Cerem încă 

117 


odată să fim trimişi în lagăr. 

Hotărârea noastră-i pune în mare încurcătură pe notabili. 
Pleacă tăcuţi din mijlocul nostru; se opresc în răstimpuri şi 
gesticulează. 

Stăm pe fân şi-i ascultăm pe Bădiţa. Fluierul lui mângâie 
apele, pădurile. 

Aproape că am uitat de teatru, când deodată plăcuta 
muzică românească este zgomotos întreruptă de strigatele 
guturale ale sergentului: 

- Hai să mergem, că vin artiştii. Dar să nu fugiţi, vă rog să 
nu fugiţi şi să nu le faceţi nimic artiştilor... Lăsaţi-i să joace 
frumos. - Nu fugim, fii fără teamă; garantăm pentru viaţa 
artiştilor... Ne-am aşezat pe iarbă jos, cu doi ceasovoi de 
pază. Lumea se uită la noi; ne cunosc colhoznicii de la 
muncă şi copiii pentru pâinea care o capătă de la noi. In 
scurt timp se arată un camion, din care coboară şase 
bărbaţi şi trei femei. Satul, în picioare, îi primeşte ca pe o 
minune. Primarul şi celelalte autorităţi se frământă, 
vorbesc, transpira. Pe scenă se urcă şcolarii, învățătorul 
trage cortina -cele două cearşafuri - şi ţine un discurs 
puternic despre teatru şi despre arta sovietică, de la care 
omenirea nu ştiu ce are de învăţat. Corul cântă ceva cu 
„întinsă ţară avem noi şi nu-i pe lume altă ţară în care 
cetăţeanul să respire atât de liber ca aici". Apoi vorbeşte 
preşedintele colhozului: „lată cetăţeni grija de mamă a 
regimului nostru; ne dă teatru şi ne înalţă sufletele... 

Ochii lui nenea Grişa mă caută şi parcă ar spune: „mai 
bine ne-ar da pâine şi ne-ar lăsa sufletul în pace". 

Primarul vrea să spună ceva; se uită în ochii unei actriţe 
grăsuţe, îmbrăcată cu haine europene, se încurcă în ceea 
ce ar fi vrut să spună şi atunci strigă disperat: „trăiască 
dascălul şi învățătorul noroadelor, generalisim Stalin", 
Corul îl salvează, cântând „Mulţi ani'! 

Cortina cade şi se înţelege că suntem în pauză. Privesc 
publicul, în faţă stau fetele şi băieţii; mai în fund bătrânii. 


Copiii, pe unde pot. E drept, tot satul s-a adunat la 
spectacol. Deasupra cerul e limpede şi soarele domol. 

Când se ridică cortina, înţelegem că a început piesa. 
Câţiva bărbaţi şi câteva femei, pe scenă - reprezentând un 
grup de partizani, se căznesc cu gesturi largi, teatrale, să 
ne facă să înţelegem măreţele lupte pe care le-au purtat şi 
strălucitele victorii ce le-au câştigat împotriva fasciştilor. 
Lumea îi ascultă la început cu atenţie. La al doilea act, 
interesul scade şi în timpul ultimelor scene, înainte de 
căderea cortinei, teatrul se transformă în comedie. Pe 
scenă, singură, artista grăsuţă, în haine militare, cu pieptul 
plin de decoraţii, povesteşte cu patos bătăliile ei cu nemţii şi 
arată cum punea la pământ câte un regiment de fascişti, 
aşa, ca pe nişte muşte. 

Bătrânii tac şi ascultă. Notabilii, lângă scenă, îi sorb orice 
cuvânt şi cu ochii după fiecare gest care-i scot în evidenţă 
formele carnale. 

Fetele şi băieţii îşi fac cu ochiul şi zâmbesc negativ. La un 
gest al artistei care arată cum a ucis, la un pod, un grup de 
fascişti, dinspre grupul băieţilor se aude „huia'". Fetele 
chicotesc, notabilii, rapid, sâsâie şi artista continuă 
povestirea. La un alt pod, o divizie întreagă cade răpusă. De 
pe altă bancă se 118 


aude iarăşi: „huia". Şi pe măsură ce artista se înfierbântă, 
băieţii şi fetele strigă: „huia, huia". 

Nu se mai înţelege nimic; artista dezorientată, speriată, se 
opreşte; sufleorul iese, cu cartea în mână de după cearşaf, 
toţi artiştii intră în scenă, să vadă ce s-a întâmplat. Băieţii şi 
fetele, cântând pe melodia lui Şaliapin Luntraşii de pe Volga 
repetă mereu acelaşi cuvânt porcos huia, huia. 

Spectacolul a căzut. Tineretul se încolonează pentru guliai 
cu armonici la mijloc. Pleacă spre locul de adunare, sub 
sălciile bătrâne, urlând melodia lui Şaliapin. Copiii se 
zbenguie şi se fugăresc printre bănci, în timp ce bătrânii cu 
mâna la gură sau cu ochii în pământ întreabă: „ce mai fu şi 
asta"? 

Artiştii cer explicaţii, se aud cuvinte despre artă şi muzică, 
despre educaţie şi stat sovietic. Autorităţile, consternate, 
caută explicaţii şi nu găsesc, nici măcar în buzunarele 
adânci ale tovarăşului preşedinte de colhoz. 

Soarele mirat şi el de-o astfel de întâmplare dă din cap a 
neînțelegere şi trece peste păduri; obosit de-atâta drum, se 
culcă după o căpiţă de fân, într-o poiană. 

Când camionul cu artişti dă să plece, din grupul nostru 
pleacă, frenetic, aplauze către artişti. Aceştia nu înţeleg: e 
batjocură? Ca să nu rămână cumva datori, din mers ne 
salută: „pa, pa, la revedere". 


A doua zi cosim, adunăm şi treaba merge strună. Nenea 
Grişa, găsind un moment prielnic, se apropie de mine: „Ai 
văzut, părinte? Tineretul nostru nu-i chiar aşa năuc, cum îl 
cred autorităţile; e sătul până în gât de atâta propagandă 
şi, cum ai observat, nu o mai poate suferi şi a reacţionat aşa 
cum s-a priceput. Tineretul ascultă la o muzică străină, vede 
o revistă sau un ziar care vin din Europa; şi cei care au fost 
pe front s-au luminat; şi la întorsul lor acasă, n-au tăcut. 
Acum îi reeducă statul în Siberia. Degeaba; lumea noastră 
s-a „imbolnăvit' de europenisme. „Doctorii' de la Kremlin, 


alarmaţi de Jdanov, au prescris măsuri „medicale' şi-au 
pornit să tămăduiască tineretul de influenţa străină: cărţi, 
filme, haine, tehnică etc. Şi să trâmbiţeze zi şi noapte prin 
toate mijloacele că cei mai mari savanţi ai lumii, cei mai 
valoroşi artişti etc. La noi sunt! Tineretul aşteaptă 
nerăbdător să se ridice cortina. Să-i spună lumii tot dorul 
lui după libertate. Şi să cunoască toată viaţa cea adevărată. 
Să se adape de la această nouă viaţă." 

119 


25 DE VORBĂ CU VOLODEA DESPRE DREPTATE ŞI 
SATUL 


LUI 


Lucram la lagoda; patruzeci dintre noi trăgeam la coasă, 
iar zece adunam fânul în căpiţe. După aceea colhoznicii 
veneau cu căruțele, îl încărcau şi undeva, mai lângă sat, 
clădeau stoguri; să aibă la iarnă pentru vite şi pentru oi. 
Insă lucrul mergea încet, încet de tot. Venea câte o ploaie 
repede şi răpăia peste păduri. Stogurile, fără vârfuri, se 
udau de ploaie. A doua zi, peste fânul ud se puneau alte 
paie de fân uscat, şi tot aşa, până într-o zi când am observat 
că din stoguri iese fum; se încinsese şi fumega acru. întinde 
din nou fânul; alege-1, care a mai rămas bun, neputrezit şi 
fă-l din nou stog. Şi atunci, nu-i de mirare că primăvara 
vitele colhozului trebuiesc ridicate de jos cu parii. 

Mi-aduc aminte, că într-o primăvară, în Oranki, am fost 
aduşi să curăţim bălegarul din grajdurile colhozului. Nu ne 
venea să credem: când am intrat înăuntru, bălegarul era 
până la genunchiul vitelor. Slăbite din cauza inaniţiei, 
câteva vaci au fost ridicate cu nişte otgoane de tei - legate 
de două ori pe sub burta vitei şi apoi, capetele funiei 
înnodate de grinda de sus. 

Doctorul veterinar, la fel ca şi doctorul uman, împărţiseră 
vitele în patru grupe: grupa 1 şi a Li-a erau socotite bune de 
lucru, grupa a Ill-a la tăiere şi grupa a IV-a - cele distrofice - 
bună de trimis la gârlă. Hrana li se dădea conform acestei 
catalogări medicale. 

La lagoda. Lucrurile stăteau la fel ca şi în alte sate. Pentru 
iarnă, vitele rumegau paie şi fân putred, mucegăit. 

Şi Doamne, ce păşuni bune erau! O minte chibzuită şi cu 
tragere de inimă, ce-ar fi putut scoate din poienile acestea! 
Ce folos, dacă Dumnezeu îţi dă şi tu nu ştii să te foloseşti de 
mana pământului? 

Nenea Grişa ofta: „Când erau ale noastre vitele şi poienile, 
altă făină se macină la moară. Acum praful şi pulberea să se 
aleagă de toate." 


Era în preajma Adormirii Sfintei Marii; trăgeam cu grebla 
şi mă gândeam. Acasă, în copilărie, la fel ca acum, mânuiam 
grebla cu colţi de lemn. Uşoară ca o pană, fânul uscat la fel 
de uşor, şi de jur-împrejur pădure sănătoasă. 

într-o după-masă, văd că se apropie de mine un ceasovoi 
tânăr, foarte tânăr, să fi avut 17-18 ani. Slăbuţ, cu ochii 
albaştri, roşcovan; în picioare avea cizme de pânză. Mi-a 
dat târcoale, mai pe departe. Pe urmă, s-a apropiat mai 
mult. Parcă ar fi vrut să-mi spună ceva şi se ferea. M-am 
oprit din lucru, m-am uitat la dânsul întrebător şi am 
aşteptat. L-am văzut încurcat şi i-am făcut semn cu mâna, 
120 


- Sănătate! Mata eşti părinte? - Da, sunt preot. - Chiar 
ortodox? - Da, sunt ortodox. - Dar nu aveţi nici păr mare, 
nici barbă şi sunteţi tânăr. - Se poate. De bună seamă nu 
am barbă, nici plete, sunt chiar tânăr şi totuşi sunt preot şi 
anume preot ortodox. - Pe la noi preoţii - pe unde mai sunt - 
poartă barbă şi haine lungi. - Când eram liber - acolo în 
ţara mea - aveam şi eu haine lungi, preoţeşti. Aci, după cum 
vezi, în picioare sunt încălţat cu bocanci româneşti, 
pantalonii sunt nemţeşti, tunica italiană şi capela 
ungurească, adică sunt îmbrăcat în uniformă de prizonier. 
Şi totuşi, aşa cum vezi, sunt preot ortodox şi, după legea 
mea, mă închin Mântuitorului Hristos. - Da, înţeleg acum; 
nu se poate să fie altfel, doar sunteţi prizonier, însă până 
acum eu nu am văzut decât unul sau doi preoţi de-ai noştri 
şi am socotit că aşa trebuie să se poarte toţi preoţii din 
lume, cum i-am văzut eu pe ai noştri. Am auzit că sunt în 
lagăr şi preoţi nemţeşti. Dar eu am vrut să cunosc un preot 
ortodox, din Europa... S-a uitat la mine, m-a măsurat din 
cap până în picioare şi apoi, cu un salut de „sănătate', s-a 
retras. 

Peste vreo jumătate de oră a reapărut ceasovoiul meu, cu 
un buchet de flori într-o mână şi-n cealaltă cu mure coapte. 
Mi-a zâmbit timid şi mi le-a oferit zicând: 

- Eu sunt creştin, părinte. Iata, mama, surorile şi fraţii mei, 

toţi suntem creştini. Ba, pot să vă spun că tot satul nostru 
este creştin. Avem şi biserică; revoluţia i-a dat jos crucile şi 

a făcut din ea magazie; dar tot satul se sfătuieşte acum să o 

facem iar biserică, pe urmă o să căutăm un preot să se 
roage pentru noi. - Cum te cheamă? - Acasă îmi spun ai mei 
Volodea - se înţelege că mă numesc Vladimir. - îmi dai voie 
să-ţi spun la fel ca familia dumitale? - Da, părinte, parcă-i 
mai creştineşte aşa. - Bine, Volodea, aşa să rămână cuvântul 
între noi. Faci de mult cătănie? - De un an.- Da. Spuică tot 
satul vostru e creştin. Eu auzisem că voi ruşii v-aţi păgânit! 
- Ei, da, s-a făcut multă propagandă ca să ne lăsăm de 
credinţă. Şi peste satul nostru au trecut suferinţe grele; au 


murit destui pentru credinţă, alţii se găsesc încă şi acum, 
dacă vor mai fi trăind , prin Siberia sau pe la canale. Taie 
păduri, fac terasamente de cale ferată sau leagă prin canale 
mările şi apele unele de altele. Se chinuie săracii, mor, dar 
nu-şi vând sufletul. Şi au aş face la fel ca ei, dar acum 
revoluţia s-a mai potolit şi nu mai este persecutat, în mod 
direct, nimeni pentru credinţă. La şcoală, la club, în armată, 
peste tot, este batjocorită credinţa. Dar nimeni nu te mai ia 
de gât să te trimită la canal sau să te împuşte. 121 


Zice propaganda lor ca-n faţa ştiinţei progresiste credinţa 
va muri singură. Tot aşa stăpânirea se căzneşte să facă 
tineretul ateu. Insă şi eu am făcut şcoală, sunt chiar 
agronom, am terminat şcoala medie şi vedeţi, n-am devenit 
ateu din pricina lui Darwin. Eu, in timp ce profesorii îşi 
făceau propaganda lor, mă gândeam de ce dascălii noştri, în 
loc să facă spume la gură demonstrând că ei se trag din 
maimuţă - eu nu am nimic cu dânşii dacă se mândresc cu o 
astfel de descendență - nu repetă la începutul fiecărei lecţii 
„Elevi, iubiţi-vă unii pe alţii! Toţi sunteţi fraţi şi fii ai 
aceluiaşi Părinte creator'!? Cred că atunci omul ar deveni 
om. 

Noi, băieţii de la ţara, suntem mai sănătoşi la suflet. Sunt 
şi alţii pe la oraşe, pe la mahalale, care nu cred în nimic. 
Singurii care se bat cu pumnii în piept, pentru necredinţa 
lor, sânt membrii de partid. Dar membrii de partid sunt 
puţini la număr. Aceştia, prin instituţiile lor, aleg un număr 
limitat de tineri, de care se ocupă mai îndeaproape, pionieri 
şi apoi comsomoli, din aceştia vor să-şi facă pentru mâine 
cadre. 

Deocamdată, după cum se vede, dacă ne-au lăsat în pace, 
iată ca tot satul nostru se gândeşte să repare biserica şi să 
aducă un preot. Mai înainte părinţii se închinau în ascuns, 
se temeau de copiii lor, şcolari. Au fost cazuri când, 
întrebaţi de învăţător de învăţători, copiii şi-au divulgat 
părinţii că au icoane în casă şi cărţi sfinte. Destule necazuri 
de pe urma unor astfel de învăţători şi a unor copii ca aceia 
pomeniţi mai sus. Acum lucrurile s-au mai potolit şi eu cred 
că Dumnezeu, ca un bunic de treabă, înţelege şi rabdă până 
la un timp. Pe urmă te bate cu nuiaua la fund în satele 
noastre - şi la oraşe la fel - învățătorii au otrăvit generaţia 
care s-a ridicat acum. Pe ei s-a sprijinit stăpânirea în 
propaganda „progresismului" şi lor li se datoreşte dezmăţul 
şi dezorientarea generaţiei tinere. Eu, când trec pe lângă 
un învăţător, scuip: iepure, lingău, slugă, neam de robi. 


- Volodea, dar în armată cum staţi cu credinţa? - La fel ca-n 
sat la noi. Cei mai mulţi sunt feciori de ţărani şi credem în 
Dumnezeu; ne închinam sub pătură. Ne ferim de cadre. 
Propagandă ateistă se face destul. Ne frige inima când se 
vorbeşte de rău biserica. Nu avem ce face, răbdam. Seara, 
în aşternut ne rugăm Domnului, să ne ajute pe noi şi să-i 
lumineze pe îndrăciţi. Eu, părinte, cred că este drac, 
adevărat drac, care se amestecă între oameni şi-i mână la 
rău. Ştim de la tata că dracul nu face mănăstiri. Şi dacă nu 
zideşte aşa ceva, apoi le dărâmă. Iar noi ne împotrivim. = 
Dar rugăciuni cunoşti, Volodea? - Da, ştiu mai multe pe de 
rost. Acasă aveam o carte veche cu molifte şi o Biblie, pe 
care le-a scăpat tata cum a ştiut el. Pe peretele dinspre 
răsărit, avem 12 icoane, frumoase şi o candelă. Pe 
policioară, ţinem o cruce de metal, pe care a adus-o bunicul 
de la Kiev. Tata citeşte în cărţi seara şi de sărbători. Noi, 
copiii, citim, la fel. De la părinţi am învăţat rugăciunile. Eu 
am citit Biblia de două ori, toată, iar partea creştină de mai 
multe ori. Iotuşi, trebuie să vă mărturisesc că sunt multe 
lucruri neînţelese pentru mintea mea. Tata spune că mai 
înainte erau cărţi făcute de sfinţi, care-l lămuresc pe om 
despre lucrurile greu de înţeles, din 122 


carte. Aşa ceva mi-ar trebui şi mie. Dacă am avea un preot, 
în sat, l-aş întreba. 

- Poţi să-mi spui „Iatăl nostru", „Crezul'? - Pot. Şi Volodea, 
parcă ar fi în biserică. Se descoperă, stă cuviincios, priveşte 
spre cer şi se roagă cu mâinile cruciş pe piept: „Tatăl nostru 

carele eşti în ceruri..." Apoi „Cred într-unui Dumnezeu, 
Tatăl atotştiutorul, făcătorul cerului şi al pământului..." şi în 
continuare „Născătoare de Dumnezeu fecioară, bucură-te, 
ceea ce eşti plină de daruri...' Când pronunţă, abia auzit, 
ultimul amin, peste noi şi peste păduri am simţit pacea lui 
Dumnezeu. 


A doua zi Volodea n-a venit; l-am aşteptat. Abia peste trei 
zile l-am văzut rezemat în armă, lângă pădure. Stăteam pe 
un braţ de fân. Volodea a venit la mine iar cu fiori, iar cu 
zmeură: 

- Poftiţi, părinte! - Mulţumesc, Volodea. lată ţi-am adus şi eu 
ceva. Şi din colţul batistei scot două bucățele de anafura. - 
Sfânta anafura! Aici în pădure, iată am găsit Sfânta 
anafura! Vă 

mulţumesc, părinte, vă mulţumesc mult de tot. 

Volodea ia firimiturile de pâine sfinţită, le înfăşoară într-o 
bucată de ziar şi apoi le pune în buzunarul stâng. Apoi, 
către mine: - Să vedeţi, părinte, ce-am păţit noi la Paşti, tot 
satul, nu numai familia 
noastră. 'Tot postul l-au ţinut bătrânii, aşa cum se scrie la 
lege. Dealtfel, stau eu 
şi mă gândesc dacă iei seama la lipsurile de astăzi - toată 
lumea posteşte, însă, 
după socotinţa mea, asta-i post forţat şi n-are nici o valoare 
morală, nu-i o jertfă 
din inimă, aşa cum am înţeles de la tata că trebuie sa fie 
postul, ca să-l 
primească Dumnezeu. 

Eu de Paşti - aşa a rânduit Dumnezeu - am fost în 
concediu. Tata plecase la Moscova. Noi suntem destul de 


aproape de Moscova - la vreo trei sute de kilometri spre 
răsărit - şi tata, dorind să se spovedească şi să se 
împărtăşească, a plecat la Patriarhie. Acolo sunt vreo doi 
călugări credincioşi. Dealtfel tot satul tânjea pentru sfintele 
taine. Şi când a plecat tata, i-au spus oamenii: „Venea, frate, 
să nu ne laşi; vino cu Sfânta anafura. Noi nu ne înfruptăm 
până ce nu te întorci la noi. Şi tata a plecat cu această 
făgăduinţă. Dealtfel, la fiecare Paşti, de câţiva ani încoace, 
pleacă un om sau doi din sat, până la Moscova şi aduc 
Sfânta anafura. 

Satul nostru-i frumos şi mare, are vreo 200 case, are câmp 
pentru semănături şi apoi pădure. Oamenii se pregătesc de 
Paşti. Din ce au, din ce nu au, pregătesc ceva de mâncare 
mai deosebit - pe vremuri se făceau cozonaci - colorează 
ouă şi tinerii pregătesc dansul. Toţi ne îmbrăcam cu ce 
avem mai curat. Chiar dacă nu avem tot ce ne trebuie, 
totuşi satul e în sărbătoare. Eu parcă nici nu pot să-mi 
închipui primăvara cu flori şi lăstuni fără Paşti. Pustie ar fi 
viaţa fără sărbătorile creştineşti. Noi ţinem zilele 
Crăciunului - avem cântece frumoase cu naşterea 123 


Mântuitorului lisus Hristos, ne felicităm la Anul nou, iar la 
Bobotează mergem la râu. Râul şi fântânile le sfinţim cu apă 
sfinţită la Moscova. Tata spune că înainte era încă mai 
frumos. Noi cei tineri ne mulţumim cu ce este. Ce ştim noi 
despre viaţa cea adevărata şi despre frumuseţile ei? De la 
tata ştiu o întâmplare, cu trei oameni din satul nostru, care 
s-au dus pe jos la Ierusalim si acolo s-au închinat la Sfântul 
Mormânt. Când povesteşte tata despre călătoria lor spre 
locurile sfinte, tot sa stai si să te minunezi... Oamenii aceia 
bătrâni, vor fi murit în Siberia. Stăpânirea i-a ridicat într-o 
noapte şi i-a dus. 

E greu să fii creştin în zilele noastre! De o bucată de 
vreme, să fie vreo trei ani - odată pe an, ajunge şi-n sat la 
noi un preot călător. Rămâne la noi câteva zile şi botează pe 
cei nebotezaţi, cunună pe cei necununaţi, iar la cimitir 
citeşte rugăciune morţilor. Apoi, într-o dimineaţă dispare, 
mergând spre alte sate. Tata spune că-i bine şi aşa, dare 
puţin. Tânjim după cuvântul Mântuitorului şi după 
rugăciune. Simţim că nu-i de ajuns ceea ce facem noi... 

Şi cum vă spuneam, tata a plecat la Moscova şi rămas 
acolo până duminică dimineaţa, ca să ia sfânta anafura 
pentru tot satul. Povestea el, după ce s-a întors, că mulţumit 
de reuşita lui şi cu sufletul limpede, venise la gară târziu, 
pierzând un accelerat. A mai aşteptat o oră, două şi s-a 
urcat într-un personal. Dar personalul merge încet, abia pe 
la miezul nopţii s-a dat jos în gara noastră, în vreo două ore 
de mărşăluire prin pădure a ajuns acasă. Era luni de 
dimineaţă, tocmai la răsăritul soarelui. Cum au aflat de 
sosirea lui, toţi consătenii s-au grăbit la uşa noastră şi 
primeau din mâna tatei sfânta anafura şi câte un pic de 
aghiazmă. Oamenii de închinau şi plecau pe la casele lor. Şi 
noi dealtfel, spălaţi, curat îmbrăcaţi, după ce ne-am 
închinat, cântând de trei ori Hristos a înviat, am primit de la 
tata câte o bucăţică de anafura şi câte o picătură de apă 
sfinţită. Numai după aceasta, am ciocnit câte un ou colorat 
şi ne-am aşezat la masă. 


Vreau să vă spun că am postit chiar în prima zi de Paşti şi 
nu ne-am îndulcit decât după ce a venit tata cu anafura. Şi 
tot satul a făcut la fel ca noi. 


Intr-o zi îmi spune Volodea: 
- Zilele acestea plecăm la unitate; ne vin schimbaşii. Mie 
îmi pare rău. Am atât de multe lucruri să vă întreb şi văd că 
timpul s-a scurtat. Nu ştiu cum să mă exprim; mă frământă 
mereu întrebarea: pentru ce Dumnezeu îi îngăduie pe cei 
răi şi nu-i trăzneşte odată; să vadă şi orbii puterea Lui? - 
Volodea, planurile lui Dumnezeu nu sunt la fel ca ale 
oamenilor. Şi e greu ca noi, cu mintea noastră puţină, să 
descifrăm gândurile Celui Atotputernic. Răul e tot atât de 
necesar, ca şi binele. Numai cu ajutorul răului se lămureşte 
virtutea şi numai alături de întuneric străluceşte lumina. Pe 
câmpurile lui Dumnezeu creşte şi grâu dar creşte şi 
neghină. Grâul va fi adunat în magaziile cereşti, iar neghina 
trece la foc. Pentru cei răi sunt pregătite caznele fără de 
sfârşit. Pentru credincioşi se deschid pentru veşnicie uşile 
cerurilor. Sunt epoci 124 


în viaţa omenirii când păcatul, răul şi aderenţii lui triumfă, 
pentru un timp. Dar lui Dumnezeu să nu-i pretindem nimic; 
în general lucrează tot prin oameni, sau prin intermediul 
popoarelor. Şi vremurile de cumpănă pentru credinţă 
înseamnă pedeapsă cerească pentru abaterile noastre de la 
linia morală, sau, ştiu eu ce să zic? Uneori pedepsele sunt 
trimise de Dumnezeu pentru încercarea rezistenţei noastre 
sufleteşti. 

Cine nu rezistă se prăbuşeşte, dar cine rezistă până la 
sfârşit, acela se mântuieşte, îmi pare mie ca acum 
Dumnezeu caută în lume un om, sau un popor, prin care să 
echilibreze lucrurile. La orizont se arată, prietene drag, 
zorile unui veac de întinsă trăire spirituală. Poate că atunci - 
pentru oamenii ce vor trăi în acei ani - îngerii lui Dumnezeu 
se vor pogori pe pământ şi vor intona, alături de noi: 
„Hristos a înviat din morţi". 

Eu înţeleg, Volodea, că sufletul tău strigă după dreptate - 
pentru că observi că nedreptatea triumfa pretutindeni, în 
aceste zile de aspră bătălie dintre duh şi materie. Şi arunci 
ridică-te cu mintea până la uşa cerului şt vezi ce-i acolo. 
Dacă aici nedreptatea a triumfat şi cei răi îşi târâie 
nestingheriţi existenţa lor murdară pe pământ, dacă 
aceştia, răi fiind, calcă în picioare dreptatea şi obijduiesc pe 
semeni, apoi, înţelege tu, că undeva, dincolo de lume, 
trebuie să se găsească cineva Atotdrept care să facă 
dreptate, răsplătind virtutea şi pălmuind păcatul. Pentru 
aceasta sufletul tău îl caută pe lisus şi-i cere dreptate 
pentru pământ. 

Dumnezeu care ţine în mâna sa cumpăna vieţii, îşi va face 
la ora pe care n-o ştiu nici îngerii din cer dreptatea sa. Până 
atunci fericiţi sunt cei ce rabdă prigoanele... 


Volodea a plecat chiar în acea seară. Disperat, a venit până 
la mine să-şi ia rămas bun. In mână i-am strecurat o 
cruciuliţă de os. S-a uitat la ea, a sărutat-o şi atent a băgat- 


o în sân, lângă inimă. Pe creştet i-am pus mâna 
binecuvântării şi i-am şoptit: „Răbdare, Volodea, multă 
răbdare. Sunt semne că Dumnezeu nu ne-a uitat! Priveşte 
spre Apus. Dintr-acolo vine mântuirea!" 

26 CE-A VĂZUT DOCTORUL VASILIEV ÎN EUROPA Pe 
soldaţii şi gradaţii din gardă - ceasovoii - nu-i cunoşteam şi 
mai ales nu aveam nici un interes să-i cunoaştem. Pe urmă, 
ca nu cumva să pactizeze cu „inamicul, îi schimbau destul 
de des. Veneau de la unităţile lor, îşi îndeplineau rosturile 
cum se pricepeau - cu înjurături, ghionturi - forţându-ne la 
muncă „biîstrei, bistrei'! - şi în memoria noastră rar dacă se 
înscria câte un nume 125 


propriu. Pe ici, pe colo, printre ei se găsea şi câte un om 
care se purta omeneşte, sau chiar încerca să fie civilizat. 
Dacă, cine ştie pentru ce întâmplare, vreun ofiţer, sau vreun 
ceasovoi îţi căra ceva pumni în cap, ca prin farmec, rusul se 
oprea holbat - rămânea cu mâna ridicată - mârâia încă o 
înjurături printre măsele şi te lăsa în pace. Aşa că, de câte 
ori începea, vreun antrenament pugilistic pe spinarea 
noastră, sau repezeau câinii pe noi, numai ce strigam a 
mirare: „unde vi-i cultura voastră"?! 

1 Repede, repede 

Dealtfel nu puteai pretinde soldatului uzbec, sau 
mongolului, comportament civilizat. Deşi purtau guler 
scrobit, sub gulerul vestonului, asta ca să ne impresioneze 
pe noi „europenii' - ştiam că acest guler iasă un sector gol, 
până la veritabilul guler al cămăşii. Pentru că acesta n-avea 
guler; avea un croi special al hainei - gâtul şi umerii pe 
jumătate goi. Cam la aceasta se rezuma civilizaţia lor; 
gulerul scrobit. La vremuri de conflicte, din mulţime se 
găsea câte unul care saşi aducă aminte şi să-i apostrofeze: 
„păcat de gulerul tău scrobit'. 

Recunosc - rar de tot - se găseau totuşi printre ceasovoi şi 
oameni corecţi. De exemplu doctorul Vasiliev. Eu nu l-am 
cunoscut personal, dar la lucru - mai corect spus, în timpul 
repausului - venea în grupul nostru şi ne povestea multe. 
Noi ştiam, de la dânsul, că făcuse războiul în Europa şi ne 
interesau impresiile pe care i le făcuse lui această Europă. 

Tânăr, înalt, blond, sergent. De felul lui era de prin 
regiunea Moscovei. Făcuse medicina veterinară la Moscova 
şi războiul 1-a găsit proaspăt laureat. A plecat la război; l- 
au făcut locotenent şi când s-a încheiat războiul, fiind 
demobilizat, a avut parte de o lună de concediu, întors 
acasă, în sat, la familie, lângă Moscova, vechilor lui colegi 
le-a povestit cele văzute prin Europa. Se pare că se arăta 
entuziasmat de contactul cu civilizaţia apuseană - şi acest 
fapt a fost observat de unii din prietenii lui, care, pe căi 
întunecoase, l-au dat pe mâna securităţii. Entuziasmul lui i- 


a fost fatal. A fost trimis pentru reeducare în lagărele de la 
graniţa chineză - unde se găsea toată armata ucraineană - 
contaminată de europenism şi care, se pare, ar fi mişcat - în 
frunte cu mareşalii ei - pentru o independenţă ucraineană. 
Din locotenent, l-au făcut sergent şi după doi ani de 
frecătură, cum se exprima el - iată-1 în gardă la noi. Vesel, 
tot timpul fredonează - fals - ceva melodii învăţate în 
Europa. 

Noi coseam, adunam fân şi Sura Vasiliev ne cânta. Pe 
urmă, obosit de atâta cântare, striga să-i audă şi morţii: 
„nada pauza," trebuie pauză - „veniţi încoace să fumăm'. 

Nenea Grişa „1-a citit' - şi se dădea la o parte bucuros, 
înţelegător. Preşedintele colhozului mereu îl apostrofează: 
„ce atâta pauză, tovarăşe sergent?" Sergentul Vasiliev se 
făcea că n-aude. 

Tomiţă Popa - pe care Vasiliev 1-a îndrăgit din pricina vocii 
sale frumoase -stătea lângă rus şi-l îndemna: „ei, domnule 
doctor, ce-aţi mai văzut în Europa?" 

126 


Vasiliev atât aştepta; nu se lăsa prea mult rugat. 

- Mai întâi să ne cânte domnul slt. Tomiţă ceva frumos, ca 
la dumneavoastră 
acasă - şi după aceea vin eu la rând. 

Tomiţă, odată voinic ca un brad, uscat acum ca un schelet - 
nu-i place ovăzul cu teci fiert în apă de Volga - cu mânecile 
suflecate şi cu cămaşa desfăcută la piept începe: In zbor 
trec peste mine anii 

Departe ntre străini mă frâng 

îmi plâng de milă maghiranii 

Şi romaniţele mă plâng... 

Tu vântule cu şoapte line 

Ce aromeşti a busuioc 

Du şi tristeţile cu tine 

Şi cânt şi dor si nenoroc... Sergentul Vasiliev ascultă - 
cuvânt nu înţelege, dar pricepe răzvrătirea şi nenorocul 
nostru. 'Tomiţă trece prin romanţa bădiţei Nicoară: „Dar în 
portul trist 


Nu mai fluturau 

Mâinile ce atât se-nclinau; 

Te văd cum te rogi zbuciumată; 

Să nu mă mai vezi, niciodată?" Şi cu gândul întors la vatra 
părintească, strigă aprinse răzvrătiri: „Cărăruie, cărăruie, 
care duci la Bucureşti, 

Tu să ştii că pe la vetre, întorcându-ne într-o zi, 

Te-om zidi, dar nu cu pietre, 

Cu duşmani te-om netezi..." Ultimul acord îl obliga pe 
Vasiliev să se trezească din reverie; vară plăcută, fân 
proaspăt cosit şi vocea de aur a lui Tlomiţă! 

- Eu - începe doctorul - am fost la Bucureşti. Trebuie să vă 
spun că oraşul 
dumneavoastră este vesel. Lumea circulă, pe străzi zi şi 
noapte. Am văzut acolo 
şi maşini multe şi foarte frumoase. Pentru mine a fost curios 
faptul că maşinile 
stau pe stradă parcate - chiar şi noaptea, şi nu le fură 
nimeni... 

Noi facem ochii mari: „Cum să le fure domnule? Ce, 
suntem pe timpul tătarilor?" 

Doctorul nu înţelege în miezul ei riposta noastră, dar 
reflectează cu amărăciune: „La noi la Moscova sunt puţine 
maşini - nu aşa luxoase ca ale dumneavoastră. Dar noaptea 
stau sub lacăt. Dealtfel, la Moscova - şi-n general în oraşele 
noastre - lumea doarme obosită. La Bucureşti, lumea 
petrece. Sunt multe restaurante, iar băutură de ajuns. 
Româncele sunt ochioase, dar să vă spun drept, fugeau de 
noi. Cum ne zăreau, treceau pe celălalt trotuar. Am fost şi la 
teatru, dar acolo n-am înţeles nimic. Am văzut câteva filme 
apusene. Sunt sătul până în gât de filmele noastre, cu 
colhozuri şi partizani; nu-i nimic vesel în ele. Să nu uit! Cu 
multă greutate, dar totuşi într-o seară am reuşit să intru la 
127 


„Lănase'. Mare artist, domnilor ofiţeri! Am râs atunci, de 
m-au durut fălcile o săptămână. 

Să vedeţi cum a fost. Mai întâi, la Moscova, nu am văzut 
niciodată acest gen de teatru. Am auzit ca-n apus sunt 
teatre de operetă şi de revistă. Asta, pe când învăţam la 
institut. Dacă am ajuns la Bucureşti, iată am avut plăcerea 
de a vedea o revistă cu Tănase. Am încercat să le-o 
povestesc prietenilor mei, la întoarcere; s-au arătat foarte 
încântați de acest gen de teatru. Dar eu stau şi mă gândesc 
acum; acest teatru trebuie să-i vezi; în timpul spectacolului 
râzi, te distrezi şi după aceea uiţi ce-au spus, sau ce-au 
cântat artiştii, dar rămâi pentru mult timp cu inima veselă. 
Aşa am înţeles eu revista şi de atunci cânt mereu vesel. 

Ştiţi, la sfârşit, a ieşit Tănase pe scenă, îmbrăcat ca un 
soldat rus; la gât avea un ceas mare şi pe amândouă 
mâinile, multe ceasuri de diferite mărimi. 

Spectatorii când l-au văzut, s-au cutremurat de râs. Când 
aplauzele s-au potolit, artistul a spus: „Greu era cu der, die, 
das 

Da' mai greu cu davai ceas" Lumea a leşinat de râs. 
Tănase iar a spus: „Am spus eu ceva? 

N-am spus nimic... 

Tac, tic, tac, tic 

Tic, tac, tic, tac, 

Iaca, tac!" Aşa de vesel am fost, încât în entuziasmul meu, 
am aruncat căciula până-n plafon. Căciula a căzut pe nasul 
unei babe care, supărată, atât doar a spus: „vai, asta nu se 
face"! Nu se face - înţeleg şi eu - dar era prea târziu, o 
făcusem deja. Prietenii mei de la Moscova au spus că-i 
vorba doar de o glumă foarte reuşită, în susţinerea părerii 
mele, m-am folosit de o poezie a lui Victor Hugo în care se 
povesteşte că, după bătălia de la Borodino, câţiva soldaţi 
ruşi l-au înconjurat pe mareşalul lui Napoleon, Ney - şi nu i- 
au făcut nimic altceva, decât i-au luat ceasul. Vezi, ruşii au 
pasiunea ceasurilor şi mai ales a ceasurilor cu bătăile 


puternice. Aşa că Tănase a priceput dragostea noastră fără 
limită, pentru ceasurile cu tic-tac-ul tare. 

- Dar cu vinurile, cum te-ai împăcat? - Noi, ruşii, nu suntem 
băutori de vinuri; la ruşi, stacanul de spirt; asta da. Să-i 
simţi până mai jos de ficat. Am trecut pe la Cotnari; 
spuneau oamenii locului că acesta-i cel mai extra vin 
românesc. Pe urmă am stat la Focşani - acolo era un lagăr 
de nemți - am trecut apoi în Banat şi pe acolo am băut o 
ţuică fiartă de două ori; asta era bunicică; se apropia de 
spirt. Ceea ce mi-a plăcut cel mai mult în România, dar mai 
ales în Banat, au fost colhozurile de acolo. 

- Ce colhozuri, domnule? In România nu există aşa ceva! - 
Ba, sunt peste tot locul... Ne gândeam: uite că, în câteva 
luni după catastrofa de la 23 August, ţăranul 128 


român a şi trecut, rapid, la colectivizare. 

- Şi cum arată, domnule doctor, aceste colhozuri? întreabă 
neîncrezător 
Tomiţă. 

- Ah, arată foarte bine. - Adică, fiţi bun şi ne spuneţi ce 
înseamnă „foarte bine". - lată cum sunt colhozurile din 
Banat. Credeam că până la această oră, aţi aflat despre ele. 
Noi ridicăm din umeri. 

- Acolo în România, am văzut colhoz lângă colhoz. Fiecare 
casă are gard împrejur, grajduri şi magazii, căruţă; plug şi 
alte unelte agricole. Apoi, în curte sunt cai, vaci, porci şi 
păsări multe, multe. Oamenii fac pâine mare, albă şi-o 
mănâncă cu slănină. După aceea beau ţuică tare. - Şi sunt 
multe colhozuri aşa? - Peste tot locul, în fiecare sat, casă 
lângă casă şi colhoz în curte... - Atunci e bine, doctore, râde 
Tomiţă şi, alături de el, izbucnim şi noi în râs vesel. - Era 
chiar foarte bine. Când le-am spus acest lucru prietenilor 
mei de la Moscova, mi-au spus că aşa făcuseră românii, 
numai pentru propagandă. Că în realitate ţăranul din 
Europa trăieşte mizerabil, moare de foame. Eu le-am 
răspuns că şi eu aş vrea să mor de foame, cu pâine albă, 
slăninuţă şi ţuică. Prietenii mei se uitau neîncrezători la 
mine. Tata şi mama şi alţi oameni din satul nostru m-au 
crezut şi spuneau: „şi la noi a fost aşa mai de mult; avea 
omul gospodăria lui cu vite şi păsări în bătătură. Pâinea pe 
acele timpuri şi băutura erau ieftine". Tata spunea însă ca el 
se teme de ceva; el crede că şi-n România şi peste tot locul 
în Europa se vor face colhozuri adevărate şi va fi şi acolo ca 
şi la noi; toată lumea la porţioară; toată lumea la cantină... 
Mă tem că tata are dreptate. Am văzut ţara dumneavoastră 
destul de bine. Sunteţi oameni bogaţi: sare, grâu, petrol şi 
oameni cu inimă bună. - Din cauza bunătăţii firii noastre, 
unele popoare şi străinii pripăşiţi la noi, ne socotesc proşti 
şi sug, sug ca ploşniţele bogăţiile noastre şi mana ţării 
noastre. Noi, aceştia mai tineri, am înţeles lucrul acesta şi 
luăm atitudine hotărâtă împotriva celor ce ne fură viaţa, 


făcând din stăpânul acestui pământ, robul hrăpăreţilor şi 
neomenoşilor străini. Românul aşa a fost: bun cu cel ce 
cere milă şi adăpost. Dar miluiţii noştri nu cunosc măsura; 
s-au îngrăşat la masa noastră, s-au făcut stăpâni pe casa 
noastră; i-au adus pe oameni la sapă de lemn, îngrădiţi de 
legi făcute de ei, sau strecurându-se printre paragrafele 
legilor, storc mana pământului nostru: munţi, ape, câmpii şi 
trimit peste graniţă. 

Domnule doctor, noi avem un mare poet, cel mai mare 
talent al literaturii noastre, Mihai Eminescu. El are poezia 
intitulată: Doina. Acolo plânge el jalea românului în faţa 
cotropirii străine, şi tot el aruncă asupra noastră cel mai 
greu blestem pe care 1-a rostit cândva gură omenească: 
Cine-a îndrăgit străinii, 129 


Mânca-i-ar inima câinii, Mânca-i-ar casa pustia, Şi neamul, 
nemernicia... 

- înţeleg, înţeleg - răspunde doctorul - am văzut oameni la 
voi, în ţară, care 
nu seamănă cu românii; făceau negustorie, aveau fabrici şi 
strigau: Ura! Ura! 

Când am intrat noi în laşi. Şi pe la noi sunt, dar mai puţini. 
Trebuie să-i cauţi pe 
undeva, prin posturile de sus... 

După trei zile, grupa sergentului Vasiliev face iar de 
caraulă în jurul nostru, în aceste zile pauzele sunt foarte 
numeroase şi lungi; ceasuri întregi. La îndemnurile 
preşedintelui de colhoz, doctorul ne ia apărarea cu „lasă 
tovarăşe, este timp destul". 

Garda stă departe, rezemând pădurea. Sub căpiţa de fân, 
povestea cu Europa se desfăşoară mai departe. 

- La dumneavoastră este bogăţie multă şi multă veselie, 
reia doctorul 
Vasiliev, firul povestirii. Am fost doar la câteva botezuri şi la 
o nuntă - m-am 
îmbătat tare - şi a fost foarte bine. Frumoasă ţară, buni 
oameni! Abia după ce am 
trecut în Ungaria, am văzut că acolo se macină altă făină; 
nu mai era bogăţia şi 
bunătatea românului. Era mai greu cu mâncarea, iar de 
băutură trebuia să te 
fereşti; puneau otravă în ea. Pe urmă câmpul acela era gol, 
îmi aducea aminte de 
stepele ucrainene. 

Mie mi-au plăcut munţii; sunt mari. Până la Carpaţi eu n- 
am văzut munţi, dar asta nu-i de-ajuns. Am fost la Sinaia - 
satul regelui dumneavoastră - şi-am vrut să mă ridic până la 
vârful unui munte. Am obosit şi m-am oprit la o stână. Acolo 
un moş frumos la chip mi-a dat să mănânc mămăligă caldă 
cu brânză. Ştiţi că-i bună? 


In Cehoslovacia am văzut drumuri bune - asfaltate, iar 
ţăranii mergeau la prăşit cu bicicleta. Mă gândesc la 
opincile de tei, cu care se-ncalţă tata şi la drumurile 
noastre, care-s aşa, cum le-a croit natura. 

Am fost la Bratislava şi la Praga. Frumoase oraşe, fără 
mahalale, aşa cum se văd pe la noi... 

Când am intrat în Germania, abia atunci am înţeles ce 
înseamnă civilizaţia şi tehnica avansată. Autostrăzile largi, 
lustruite, periate cu du-te-vino al maşinilor. Toate 
drumurile-s asfaltate. Satele, ca nişte mici orăşele, cu 
casele aliniate, mari, frumoase, spaţioase, tot pe lângă 
fabrici. Nu este sat fără o fabrică sau două. Cu adevărat o 
ţară industrială. Şi totuşi neamţul este un individualist; îţi 
vorbeşte de fabrica lui, de atelierul lui, de casa lui. Insă 
neamţul, e neamţ; ordin, curăţenie, punctualitate. Războiul 
abia se încheiase şi ei, fără să aştepte biciuirea străină, au 
şi prins a-şi reface casele, fabricile şi celelalte stricăciuni. 
Nemţii nu ne iubesc. Dealtfel, astea sunt raporturile - 
normale - dintre învins şi învingător. Nici eu nu-i iubesc pe 
nemți, înţeleg că sunt mulţi şi le e greu acasă; dar nu sunt 
de acord cu ochiul liber, care se uită - lacom - spre grânarul 
ucrainean. Aici, ne ciocnim, încolo ar fi posibilă o înţelegere; 
ei să ne dea maşini, iar noi să le dăm pâine. Mai întâi, să 
avem noi, pâine... Cred că numai aşa, noi, ruşii, ne vom 130 


putea înţelege cu nemţii. 

Am fost şi la Berlin. A fost stricat rău de bombardamente şi 
de artilerie. Ceea ce te uimeşte la nemți, în oraşele şi satele 
lor, este perfecta simetrie: străzi, case şi oameni, toţi sunt 
traşi la rindea. Toţi nemţii gândesc la fel despre politică şi 
despre lume. Curios pentru mine, acolo, în Germania, 
nimeni nu-l condamnă pe Hitler pentru politica lui; dar îl 
condamnă până şi copiii, pentru că a pierdut războiul. Tot la 
Berlin am văzut soldaţi englezi, americani şi francezi. Sunt 
şi ei oameni ca noi, numai că fumează ţigări de foi. Am 
vorbit cu un cizmar neamţ. Pe faţă mi-a spus că el îi urăşte 
pe englezi. La întrebarea mea, pentru ce-i urăşti atât de 
mult, mi-a răspuns flegmatic: „dacă englezii cu americanii 
lor nu v-ar fi ajutat, noi vă băteam măr"! 

Am râs amândoi şi din acel minut ne-am socotit prieteni, în 
Germania nu te saturi de pâine, iar băutură, numai bere. 
Tinerii fac sporturi şi duminica toată lumea iese din oraş. 

Când am plecat de la Berlin într-un camion spre patrie am 
trecut prin toată Germania, până la graniţa poloneză. 
Aceeaşi bună impresie pentru o ţară civilizată; neamţul însă 
tace şi se uită la noi chiorâş. 

Cum am trecut în Polonia, mi-am dat seama că mă aflam în 
altă lume. Satele mai aşa, şoselele doar pietruite, iar pe 
lângă oraşe, multă mahala. Şi o sărăcie cruntă. 

Dacă am păşit în Uniunea Sovietică aerul era sărbătoresc, 
ca acasă, înţelegi graiul, te salută omul. Dar nu-i autostradă 
şi nu-i oraş european şi satele sunt necăjite şi sărace, parcă 
noi am pierdut războiul. Stăteam într-o zi şi reflectam. 
Lumea din apus este înaintea noastră cu cinci sute de ani. 
Noi lucrăm aşa cum nu-i firea noastră. Totuşi, vrem să 
ajungem întru totul apusul; ba, chiar, să-i depăşim. Vorba e: 
oare apusul va sta pe loc, aşteptând mersul nostru, ca de 
melc? 


Apoi sergentul Vasiliev a dispărut într-o zi, fără să mai fi 
primit răspuns la ultima întrebare. 

Tomiţă conchide: Bun băiat, a priceput ceva. N-a vânturat 
degeaba Europa. Bădiţa adaugă: E periculos să gândeşti 
liber... 

131 


27 SPORT 

în lagăre erau oameni de toate vârstele şi de toate 
gradele. în timpul liber fiecare grad avea preocupările lui. 
De bună seamă că tineretul ducea greul muncilor; dar, tot 
acest tineret era în fruntea iniţiativelor de tot felul. 

S-ar putea crede că preocupările celor din lagăre erau 
ţinute departe de manifestările sportive, din pricina 
muncilor mărunte la care erau supuşi. Şi totuşi, n-a fost aşa. 
Contrar celor afirmate de ştiinţa medicală despre hrană şi 
rezistenţă, despre calorii etc, războiul şi nenorocirile care 
au urmat au dovedit că omul, cu potenţialele lui fizice, se 
adaptează şi supravieţuieşte condiţiilor vitrege care în viaţa 
normală l-ar răpune. Puterea de a rezista în aceste condiţii 
vine din altă parte; vine din puterea cuvântului, puterea 
sufletului şi încordarea voinţei, voinţa de a birui şi de a te 
depăşi. A trăit omul şi în condiţii foarte bune - de 
abundență, cu calorii şi vitamine, dar din pricina unui moral 
scăzut nu a rezistat, s-a pierdut. 

Aşa stau lucrurile şi cu sportul. Sportul cere antrenament 
şi consum mare de energie. 

Când a început a se juca fotbal în lagăr, a fost ca o glumă. 
Era primăvara lui 1944, pământul se uscase şi doi, trei 
tineri, pe terenul dintre bordeie, băteau cu picioarele o 
minge de cârpe. Lovită cu piciorul, mingea se deplasa câţiva 
metri şi apoi încremenea. Jucătorii încercau să facă ceva, 
dar mingea rămânea pe loc, tot de cârpă. 

La grupul celor doi, trei, s-au alăturat alţii şi când într-o 
duminică s-a anunţat un meci de fotbal, toţi am zâmbit şi 
am zis cu neîncredere: „hai să mergem, să vedem ce 
comedie poate să mai fie şi asta". 

Cele două echipe, cu un arbitru între ele, au început jocul; 
noi, ceilalţi, aşezaţi pe iarbă - la peluză sau sus pe bordeie 
la tribună - priveam încercarea sportivă de pe teren. 

Cele două echipe loveau mingea de cârpe care nu reuşea 
să ajungă până la poartă. în timp ce jocul se frământa pe 
loc, în jurul mingii, apărarea stătea pe iarbă şi fuma frunze 


de paie. După vreun sfert de oră, înaintarea a obosit încât 
jucătorii nu mai erau în stare să lovească mingea. Atunci au 
trecut cei din apropiere în locul lor. La sfârşitul primei 
reprize, amândouă echipele stăteau frânte pe iarbă, cu 
mingea la un pas de ele. Arbitrul înţelegător, a fluierat 
sfârşitul meciului. lar noi i-am adus pe jucători la bordeiele 
lor, pe braţe; nu pentru frumuseţea jocului, ci, pentru 
motivul că nu-şi mai puteau urni picioarele din loc. 

După vreo două săptămâni, s-a anunţat un alt meci, de 
data aceasta întâlnirea era internaţională; românii i-au 
provocat pe nemți. Ţinând seama că întâlnirea era atât de 
importantă, tot lagărul a fost prezent. 

132 


Meciul începe şi jucătorii încearcă să facă ceva. Nu e un 
joc propriu-zis, ci o mişcare stearpă în jurul mingii care cu 
greu se decide să se mişte un pas la dreapta sau la stânga. 
Nemţii atacă masiv - extremele fug în jos, în sus, în funcţie 
de intenţiile cu care cei de la centru încearcă să le trimită 
mingea. Portarii rezemaţi de bare, lâncezesc; apărarea se 
joacă cu pietricelele de pe teren. La centru, jucătorii 
transpiră. 

Şi iată de undeva, de peste păduri, se arată un nor 
prizărit, străveziu şi, când ajunge deasupra lagărului, 
stropeşte cu dărnicie terenul. 

Peste cinci minute soarele apare vesel de după geană şi ne 
invită să ieşim din bordeie. Meciul e mediu şi după toate 
regulile jocului, pe timp ploios, disputa continuă, până când 
cronometrul arată ora sfârşitului. 

Pe teren sunt băltoace; mingea s-a încărcat de noroi şi de 
apă, tricourile jucătorilor sunt ude leoarcă, iar la lovitură, 
mingea îi împroaşcă pe jucători cu noroi pe picioare, pe 
mâini, pe faţă. Mingea a devenit şi mai nesuferită. Jucătorii 
o lovesc, punându-şi mâna în dreptul ochilor, şi aceasta, 
nesimţită, îi stropeşte şi se aşează leneşă, ghiftuită, în vreo 
băltoacă alăturată. Gică Dumitrescu, mic, slăbuţ, numai 
inimă, o roagă stăruitor: „hai draga mea, ieşi din băltoacă, 
să te bag odată-n... poarta mă-tii, că ne-am săturat de 
fandoselile tale". Mingea nici nu clipeşte. Stă în baltă şi 
jucătorii se-nvârtesc în jurul ei, neîndrăznind să intre după 
ea. 

Un neamţ tânăr, blond, uscat, încearcă apa cu vârful 
bocancului spart - şi conform proverbului românesc că udul 
nu se sperie de apă, intră odată în băltoacă, apucă mingea 
de ceafă şi fuge cu ea spre poarta românilor. Ajuns în faţa 
porţii, se opreşte la doi metri, o aşează jos, în timp ce 
portarul s-a dat la o parte ca să vadă ce va face neamţul cel 
uscat; acesta se dă trei paşi înapoi şi, cu o viteză de fulger, 
loveşte puternic mingea pe direcţia porţii. Mingea, umflată 
şi deformată, nu înţelege intenţiile neamţului de a înscrie 


golul, se mişcă fleşcăită şi se opreşte la picioarele 
portarului. Neamţul înjură de mama focului: „unde o trimit 
şi unde ajunge." 

Toată asistenţa, cu echipe şi arbitri, râde de încercarea 
neamţului. Meciul se sparge cu acest rezultat nedecis iar 
jucătorii sunt băgaţi în baie. 


Până în primăvara anului 1946 nu s-a mai jucat fotbal. 
Atunci, pe teren, a apărut o minge care voia să spună că 
este o veritabilă piesă pentru acest joc. De undeva se făcuse 
rost de o cameră de la o roată de automobil şi cu ceva 
petice de pe la cizmărie s-a înfiripat o minge. Pompă de aer 
nu era, dar se umfla cu gura. Când se considera suficient de 
umflată, apărea privirilor ca un dovleac lunguieţ. Totuşi, 
reacţiona la lovituri. Şi chiar dacă nu se ducea acolo unde 
dorea jucătorul să o trimită, totuşi pe sus, ţopăia la 
atingerea cu pământul şi undeva tot ajungea. Dacă vântul 
era mai puternic, apoi această minge plutea ca un balon de 
la Moşi şi se oprea prin copaci. 

133 


în fiecare duminică, pe timp frumos, mergeam la meciuri. 
Nu ne interesau nici jucătorii, nici rezultatele finale; toţi 
eram cu ochii la figurile şi la şicanele pe care le făcea 
mingea. Când primea un şut puternic, pleca glonţ din 
piciorul jucătorului şi toată înaintarea, după ea. Mingea se 
oprea în aer, se învârtea câteva clipe nedecisă, privea 
şăgalnic la jucători şi apoi o cotea la dreapta sau la stânga, 
după dispoziţia inimii ei. Jucătorii înjurau, n-aveau nici o 
siguranţă în ea. Când se rostogolea pe jos, se mai ţinea de 
treabă, dar cum se ridica în aer câţiva metri, toată lumea se 
uita la dânsa. Ce va face? încotro o va lua? Jucătorii, 
socotind ca le citeşte intenţiile, alergau după cum se mişca 
mingea pe sus. în sfârşit, decisă, se aşeza pe capul sau în 
braţele cuiva de la peluză. Acesta, cu un şut, încerca să o 
trimită în teren. Mingea, supărată pe nedibăcia jucătorului 
improvizat, se hotăra brusc şi intra întins, între sârme. 
Meciul se încheia, pe loc. Urmau discuţii şi multă diplomaţie 
cu stăpânirea până ce mingea se reîntorcea acasă. De 
obicei, deformata sculă fotbalistica rămânea până seara la 
ceasovoi, care încercau cu ea un fel de cazacioc. Lovită în 
mod barbar de nemiloşii ceasovoi, sfârşea lamentabil cu un 
sâsâit scurt, sunător, de gânsac supărat. Se spărgea şi 
rămânea în mâna lor o otreapă. Abia atunci ne-o aruncau 
peste sârme. Aici, o luau în primire jucătorii şi după ce o 
lipeau pe unde se găurise camera şi o coseau pe unde 
crăpase anvelopa, era unsă cu seu de cămilă şi pusă la 
odihnă, pentru spectacolul următor. Şi aşa a mers, o vară 
întreagă. 

Peste iarna, înhămatul la sanie era singurul sport practicat 
de noi. Ne întindeam în hamuri de ne plesneau ochii. 
Sportul acesta de iarnă era un fel de încercare a puterilor. 
De obicei se solda cu sănii sfărâmate la cotituri şi cu 
picioare rupte. Când stai şi te gândeşti la plăcerile 
săniuşului şi la bucuria ele a te şti transformat în cal: se ştie 
doar că mâncăm ovăz. Trăgeam în ham şi ne căzneam să 
înlocuim calul. 


A mai trecut un an şi a venit iarăşi primăvara. S-au uscat 
băltoacele şi terenul de fotbal s-a uscat. 

Când am revenit la Mănăstârca am găsit o situaţie 
înfloritoare; fiecare nație îşi avea mingea de fotbal. Ba 
chiar, mai la o parte, se juca volei, şi pe lângă porţi baschet. 

Sandu mă lămureşte: 

- Să vezi în fiecare seară câte 22 de nebuni care fug după o 

minge mare, cât o lună! lar duminica, anunţuri peste 
anunţuri: Mare meci de fotbal sau de handbal - asta-i boală 
nemţească - între reprezentativele austriacă şi cea 
japoneză, sau între nemți şi români. Mă rog, nu-i chip să te 
ţii de alte treburi; tot lagărul s-a îmbolnăvit de sportomanie. 

- Măi Sandule, nu care cumva şi tu te repezi ca „zărghitu'", 

după minge? - Eu? Da' ce-am căpiat? Eu învăţ acum limba 
japoneză; nu mai am timp pentru ocupaţii atât de 
periferice. 134 


Şi totuşi, într-o duminică, ne-am dus amândoi la meci. 
Jucau românii cu ungurii, în prima repriza românii au 
înscris două goluri. Ungurii erau nervoşi. Sandu, cu faţa 
radiind de bucuria victoriei, strigă mai tare decât toţi: 

- Bravo Gică, ura Tălpăşanule, ţine-te bine Dragoş... Ai 
văzut cuvioase, cum se apără culorile româneşti? Bravo 
băieţi! Trebuie să-i hrânim... - Cum să-i hrânim, Sandule? - 
Cum? Nu ştii? Hai să-ţi spun ce facem. Când se anunţă un 
meci 
internaţional cu participare românească atunci, noi toţi 
românii, punem mână de 
la mână şi-i hrănim pe jucători, cu o săptămână înainte, îi 
scutim şi de muncă - 
le facem noi lucrul lor - şi-i pregătim pentru ca la întâlnirea 
anunţată să ţină sus 
culorile... 

- Minunat, Sandule, subscriu la această necesară iniţiativă. 
Te pomeneşti că de la tine a plecat ideea? - Da' de unde? 
îmi pare că mă iei peste picior. Hotărârea a plecat din altă 
parte şi de vreme ce-i solidară, eu o respect. Intre timp, 
începu repriza a doua. Ungurii atacau înverşunaţi şi tot 
jocul se purta pe teren românesc. Apoi ungurii au marcat 
un gol. Sandu înjura şi dădea din mâini. La scurt timp, 
ungurii au egalat şi la sfârşitul meciului scorul era doi la 
doi. Echipa românească era obosită, extenuată, iar ungurii, 
veseli şi mulţumiţi pentru acest rezultat. 

- Vezi, bre, reia Sandu după ce s-a calmat puţin. Noi nu 
avem rezistenţă de lungă durată. Ungurii păreau lălâi în 
prima repriză dar în următoarea s-au redresat şi joacă 
admirabil. Totuşi eu continui să cred că va trebui să le 
mărim raţia de zahăr fotbaliştilor. Mai mult chiar, va trebui 
să le asigurăm băieţilor câte o porţie respectabilă de zahăr, 
în pauza de după prima repriză. - Măi Sandule, îmi pare 
rău că nu-i Bădiţa să te audă. După cum văd eu te-ai 
îmbolnăvit rău de sportomanie. Parcă văd că-n viitoarea 
întâlnire cu ungurii apari şi tu în chiloţi şi tricou, în 


înaintarea românească. - Nu cred. Mă voi mărgini să fac 
două lucruri: să dau zahăr, grăsime şi pâine pentru băieţi şi 
la meci să susţin, ca unul din galerie, naţia şi culorile 
noastre. Crezi că asta poate fi socotită gripă infecțioasă? 


Cea mai bună echipă de fotbal a rămas până la urmă tot 
cea românească; nemţii, în schimb, fie că erau vienezi sau 
berlinezi, erau imbatabili în handbal. 

In vara anului 1947, de trei ori s-a întâlnit echipa 
românilor cu cea ungurească. După a doua întâlnire, 
rezultatul a rămas tot nedecis, cu toate că a doua repriză a 
fost prelungită cu un sfert de oră. Ambele echipe au plecat 
de pe teren, sfârşite de puteri. 

Tot lagărul ştia că această întâlnire se disputa cu atâta 
înverşunare pe teren, din cauza interesului politic, în 
spatele românilor era Transilvania. 

Sandu îmi spune: „Bre, aici apărăm hotarul de la apus. 
Ungurii îşi dau seama 135 


de acest lucru, iar nemţii vor să vadă cine învinge." 

Apoi a venit o duminică frumoasă cu cer înalt şi cu tribuna 
plină de rusăraie. Terenul de fotbal este complet închis de 
cei trei mii de spectatori europeni. Amândouă echipele, cu 
oameni tineri, sănătoşi, viguroşi, joacă elegant. Parcă e o 
întrecere de artă sportivă între Bucureşti şi Budapesta. 
Loviturile de pedeapsă sunt foarte rare. Este cel mai frumos 
meci internaţional văzut aici. Maiorul Vuia, de profesie 
arbitru internaţional, arbitrează cu o corectitudine şi o 
supleţe care impun respect. Pe teren nu se aud decât 
loviturile. 

Prima repriză se soldează cu scorul de 2 la 2. Spectatorii 
freamătă. Echipele, reconfortate după regula introdusă de 
Sandu, reîncep. Mingea extrem de ascultătoare se supune 
tuturor ordinelor ce pleacă din picior sau din cap. Ilarion 
Stănescu, Aurel Gulan cu Gică Dumitrescu, într-un triunghi 
perfect echilibrat, duc mingea până la poarta ungurească 
şi, cu o măiastră lovitură peste cap, Gică înscrie perfect a 
treia lovitură în favoarea României. Furtuni de aplauze, de 
freamătă pădurea. Panică în echipa ungurească, care trece 
cu totul în apărare, înaintarea noastră bate, fără pauză, la 
poartă. Ungurii şi-au pierdut cumpătul şi încep a juca 
dezorientaţi, trimițând mereu mingea afară. 

Cu trei minute înainte de încheierea meciului, Aurel 
trimite o minge puternică, în unghiul din stânga sus, şi 
arbitrul fluieră pentru al patrulea gol înscris de români. 
Două minute de zăpăceală la poarta ungurească urmate de 
fluieratul prelung al arbitrului care anunţă sfârşitul 
meciului. Galeria, în delir, aplaudă şi aruncă cu şepcile în 
aer. 

Sandu cu mâinile întinse ca o pasăre prinsă de furtună 
strigă: „bravo Gică, ura Aurel, să trăieşti Ilarion. A noastră-i 
Transilvania..." 

Rând pe rând, lot după lot prizonierii au plecat spre ţările 
lor, ducând cu dânşii rănile hamurilor, dar şi amintirile 
luminoase. 


Sub pleoape văd întâlnirile spectaculoase de la 
Mănăstârca, sau de la Oranki. 

Iar în urechi răsună strigătul de biruinţă al lui Sandu: „A 
noastră-i Transilvania..." 

Să audă tot natul, măi! A noastră-i Transilvania! 
Dunărea duce către mare apele sale îngheţate. Dinspre 
răsărit bat aspre vânturi cu spic de ninsoare. Sunt singur! 

Şi mâine-i Crăciunul! 
28 CONCURENTA ARTISTICĂ 
5 


Faţă de celelalte naţii românii au fost cei mai tari atunci 
când s-a ascuţit lupta politică prin lagăre - în legătură cu 
comunizarea noastră şi cu formarea de unităţi militare, 
voluntare, care urmau să plece pe front, pentru eliberarea 
României de „români" şi pentru întronarea Anei Pauker la 
Bucureşti. 

136 


Românii erau în fruntea tuturor naţiilor şi prin atitudinea 
bătăioasă faţă de comisariatele politice şi de administraţie 
ale lagărelor. 

Mândria noastră se sprijinea, poate în primul rând, chiar 
pe viaţa noastră spirituală şi pe frumuseţea acestei trăiri şi 
pe manifestările de cultură şi de artă. In condiţiile acestea 
de „concurenţă internaţională", ceea ce ne-a scos pe noi în 
evidenţă a fost unitatea de nezdruncinat care, de mulţi ani, 
ne plasase pe o trăire curat românească şi creştină. Nemţii, 
italienii şi ungurii, la fel japonezii au fost obligaţi să 
recunoască unitatea cu care veneam noi în lume - punerea 
accentului pe viaţa spirituală şi pe manifestările uluitoare 
ale acestei trăiri: renunţări, suferinţe, atitudine hotărâtă, 
iar între noi frăţie, unitate, o inimă. Dacă era cineva bolnav 
în spital, ajutorul nostru îl salva. De intra cineva la carceră, 
cu mii de greutăţi i se strecura acolo hrana. De pleca cineva 
la drum, în sacul lui de merinde i se punea ajutorul nostru. 
Nu existau suferinţă, lipsă, pe lângă care noi să trecem 
nepăsători; conform moralei noastre, îi ajutam şi pe inamici, 
punându-i pe picioare. 

Cărţile noastre de preţ erau: Sfânta Scriptură, 
Memyorialele lui Pârvan şi altele, găsite pe la prizonieri; 
circulau din mână în mână... Duminica şi de sărbători, toţi 
ca unul, eram prezenţi la rugăciune. Corul nostru religios şi 
liturghiile noastre săvârşite ca-n prima eră creştină - cu 
greutăţile acelei epoci de grele persecuții - i-au câştigat pe 
toţi străinii de partea noastră. 

Cei ce păstraserăm viaţa românească în sufletele noastre - 
aşa am rămas, neclintiţi, până la urmă. Dintre cei ce-au 
căzut sub greutăţi, şi au dat crezare propagandei 
comuniste, pe unii - mulţi la număr - am reuşit să-i salvăm, 
trăgându-i de guler, afară. 

Stăteam de vorbă odată la Mănăstârca cu profesorul 
Kaufman, de la Viena -profesor de limbi neo-romanice - şi- 
mi relata că-n universităţile germane se crede ca noi 
reprezentăm o mişcare spirituală, mai bine zis o mişcare de 


revoluţie morală în sânul bisericii ortodoxe. El socotea că 
nu-i suficientă şi nici completă această definiţie: ar fi mai 
aproape de realitate dacă s-ar defini atitudinea noastră faţă 
de viaţă ca o mişcare de redresare morală şi politică, în 
sânul poporului român şi ca o tresărire, o revoluţie 
înnoitoare, în sânul întregii biserici ortodoxe. 

Profesorul Kaufman avea dreptate. 

In ochii naţiilor de la Oranki sau de la Mănăstârca - am 
crescut şi din pricina reuşitelor noastre manifestări 
artistice. La un an după încetarea războiului, pe rând, pe 
măsura pregătirilor făcute cu multă atenţie, fiecare nație, 
care era în stare să organizeze o serbare, o şezătoare, o 
expoziţie de artă, se prezenta pe scenă în sala de mese, 
iarna, iar vara, în dosul spitalului. Românii au fost cei dintâi 
care au închegat o orchestră cu viori, chitare, contrabase - 
confecţionate din placaje, sârmă electrică şi cozi de cal. Din 
aducere aminte s-au refăcut notele, scrise tot pe placaje, în 
doi ani orchestra noastră număra 50 de persoane, iar corul, 
admirabilul nostru cor bărbătesc, perfect pus la punct, 
număra o sută de persoane. Au încercat şi celelalte naţii să 
alcătuiască cor şi orchestră; n-au 137 


reuşit. Totuşi, sunt obligat să recunosc că vienezii au 
înjghebat la Oranki în 1948 o orchestră care s-a plasat 
imediat după cea a românilor. Au încercat şi ungurii un 
taraf de ţigani, destul de reuşit - dar acest gen de muzică 
nu putea susţine un spectacol... Singurul cor pe toată Rusia, 
a rămas până la urmă corul românesc, în faţa lui, toate 
naţiile şi-au plecat capetele. 


In vara anului 1947 la Mănăstârca s-au înmulţit ungurii. 
Numeric erau cei mai mulţi. Totuşi, administraţia interioară 
a rămas până la urmă în mâna antifasciştilor români. La 
Oranki conduceau nemţii. 

Fiind, din punct de vedere numeric superiori, ungurii au 
socotit că vor putea să ne concureze la manifestările 
artistice din lagăr. Conform obiceiului, au organizat o 
şezătoare, în dosul spitalului, pentru după-amiaza zilei de 1 
august. Ruşii din administraţie erau prezenţi ia locul de 
onoare iar în spatele lor, pe iarbă, marea majoritate a 
prizonierilor; scena, de pământ, înaltă de jumătate de 
metru, în colţuri patru stâlpi de brad, sârme sus şi 
cearşafuri în toate cele patru laturi. 

Şezătoarea începe. Orchestra cântă frumos, languros, 
muzică de stepă, muzică țigănească. 

Intre „diplomaţii locali'!, apăruseră două persoane - soţ şi 
soţie; s-a aflat că sunt unguri şi că fuseseră funcţionari 
superiori în ministerul de externe de la Budapesta. 

1! eliberaţi de ruşi şi aduşi în lagăre. 

După o pauză - în care fumul de mahorcă acoperise cerul - 
se reia spectacolul, şi în mijlocul celor 25 de orchestranţi 
apare o femeie cu părul alb ca zăpada de pe munte, slabă şi 
nemâncată. La semnul din baghetă al dirijorului -din 
gâtlejul uscat al femeii iese un fel de cântec subţire, ca un 
fir de mătase. Cântecul e însoţit de viori şi de țambal. 
Femeia cântă „Ave Măria" - Bucură-te Măria - iar ţambalul 
şi viorile încercau să imite orga. 


Ascultăm încordaţi. Da, „Ave Măria", ava pro nobis?! După 
muzica țigănească, nu ne vine a crede că, acum, aici, o 
femeie cântă un concert prin natura lui religios. Când 
vocea, subţire, subţire ca un fir tăiat în două, s-a stins, am 
lăsat capul în jos şi-am aşteptat verdictul „sălii'. Aplauze 
jenate - în sectorul unguresc. Foarte discrete, în diferite 
colţuri din careu. Mai mult pentru a mulţumi îndrăznelii 
bătrânei femei de a fi apărut între noi şi de a fi cântat ceva, 
ca la biserică. 

2 „Bucură-te Măria, roagă-te pentru noi'. 

încă nu se risipise această jenă generală când orchestra 
atacă un săltăreţ 

138 


„ceardaş'. După „Ave Măria", prin urmare, un joc naţional 
maghiar, în încheiere, marşul revoluţionar al lui Kossuth. 

Şi apoi, toată mulţimea, aplaudând - mulţumeşte pentru 
spectacol, îndreptându-se spre bordeie. 

Stăteam în bordeiul 14. Deasupra, pe blat, la doi, erau Vili 
Popescu şi lângă el Mircea Rădulescu. Abia intrasem în 
bordei când 1-aud pe Mircea, foarte revoltat, zicând: 

- Auzi, tu, măi Vili, să ne batjocorească în halul ăsta; se 
poate? Şi Mircea îşi răsuceşte nervos mustăţile ungureşti, 
încâlcindu-şi degetele în barba lui de arhimandrit. - Ce-i 
chestore? Cine te-a supărat? îl întreb eu, încântat de felul 
cum îşi scărmăna barba. Mircea fusese numai comisar de 
poliţie, dar noi îl necăjeam cu „hai înainte, la înalta treaptă 
de chestor." Ii plăcea cariera de poliţist şi noi nu aveam 
nimic împotriva lui. Lasă să fie şi un poliţist cinstit şi de 
vocaţie între ei. Trebuie să fie şi poliţie, dacă este stat. Când 
nu va mai exista stat, în faza superioară a comunismului, 
atunci fiecare va sta, noaptea, cu bâta la uşă; poliţie nu va 
mai fi. Ce bine vom trăi atunci! Ca în era pietrei necioplite 
(paleolitic, parcă aşa-i spune). Se pare că Mircea nu va trăi 
până într-această eră, dar el speră să ajungă chestor. 

Mircea s-a potolit. Nici n-a luat seama la întrebarea mea. 
S-a suit pe „cracă" şi stă acolo, ca o găină la ţară în 
prepeleac; din timp în tip sforăie zgomotos pe nări, ca un 
cal ce-şi azvârle tecile de ovăz, intrate pe nări. 

Vili se aşează lângă mine şi mă lămureşte: 

- Auzi, părinte, ce s-a întâmplat! Abia s-a terminat 
spectacolul şi 
dirijorul orchestrei a spus tare în auzul ultimilor rămaşi, în 
„sală: „ei, acum 
le-am arătat noi puturoşilor de valahi, ce-nseamnă artă, 
artă majoră..." Uite că 
ungurii, aroganţi, aroganţi aşa cum îi ştim, uitând că noi i- 
am învăţat să poarte 
pantaloni acum o mie de ani, când au invadat Transilvania - 
ne aruncă mănuşa. 


Auzi, pe noi, „puturoşii de valahi", să ne înveţe ei artă 
majoră! După cum vezi, problema Transilvaniei îi frige la 
inimă! Ce facem acum? Ce zici? 

- Desigur, dacă ne-au provocat, la batjocura lor noi trebuie 
să răspundem 
civilizat. Să pregătim un spectacol de răspuns. 

- De acord! Mă duc să văd ce spun ceilalţi. - Merg şi eu... 
Răspunde Mircea şi sare jos de pe cracă. 


Apoi, despre această poveste nu s-a mai auzit nimic două 
săptămâni. Orchestra şi corul făceau repetiţie într-un 
bordei, în fiecare seară. In lagăr, viaţa curgea normal cu 
meciuri de fotbal în fiecare seară, iar în ziua de Sf. Măria, 
după ce am comemorat marinarii morţi pe ape, sărbătorind 
patronul marinei, am făcut invitaţie prin bordeie pentru o 
şezătoare pe care o dăm noi, românii. 

139 


Au venit ruşii, toţi „diplomaţii" şi toţi prizonierii. Până şi 
bolnavii din spital au asistat, înfofoliţi în halate şi pături. 
Lagărul părea pustiu. Scosesem băncile din sala de mese şi 
pe ele stăteau o parte din spectatori, în spatele lor se afla 
marea majoritate a publicului. 

începe spectacolul. Pe scenă, în faţă, orchestra iar în 
spatele ei, corul. Dirijează Haralambie Papadopol. Pe scenă, 
170 de persoane. Programul cuprinde o singură bucată: 
„Poemul Iancului". Sub privirile vrăjite ale spectatorilor 
sună tulnicile pentru revoluţie. Din munţi coboară moţii cu 
Avram Iancu în frunte şi plătesc obida iobagului pentru 
toate împilările grofilor. Ard castelele celor trei naţii ale 
Transilvaniei; românii - a patra nație - cer drept la viaţă în 
propria lor vatră strămoşească. lobagii români, cei mai 
numeroşi pe pământul transilvănean, îşi spun - răspicat - 
cuvântul, trecând prin foc şi sabie împilarea venetică. 
Răscoala Iancului adună în jurul ei tot natul transilvan, de la 
vlădică până la opincă şi zguduie oameni şi stări de lucruri 
ce păreau încremenite pe veşnicii. Răsculaţii mărşăluiesc în 
sunete de cimpoaie şi de buciume, în timp ce tot natul 
transilvan jură: „Murim mai bine-n luptă cu glorie străbună, 
Decât să fim sclavi iarăşi în vechiul nost' pământ..." 

Spectacolul se încheie în acordurile - puternice - ale 
marşului de la 1848. 

Furtună de aplauze, triumf. Tot lagărul îşi manifestă 
mulţumirea pentru acest unic spectacol. Avusesem grijă să 
rezumăm pentru străini paginile de glorie pe care le 
conţine poemul. Şi străinii au înţeles marşul glorios al 
revoluţiei lui lancu. Dar aceştia erau entuziasmați de masa 
corului şi a orchestrei şi de perfecta lor punere la punct ca 
orchestrație, în condiţiile de acolo - refăcând poemul din 
aducere aminte - era nespus de dificil să ţii atenţia 
publicului două ceasuri. Şi la urmă să te acoperi de aplauze. 
Românii au înţeles actul nostru de curaj, iar ungurii - din 
Ardealul de nord - care ştiau româneşte, au fost cei mai 
lămuriţi. 


Peste păduri a prins a bate vânt de toamnă. Iar în apus 
stăruie abia conturat, inclusul lunii noi. 

A doua zi, în bordeiul 14, suntem pe punctul de a pleca la 
lucru; forfotă, fum de mahorcă, vorbe. 

In bordei intră cinci ofiţeri unguri - corect îmbrăcaţi în 
uniforma armatei lor şi întreabă de Valentin Mănescu. 
Mircea tresare, priveşte musafirii, şi-l face atent pe 
Valentin. Valentin coboară şi le iese înainte. 

- Eu sunt cel căutat, domnilor. Cu ce vă pot servi? 

- Domnule Mănescu, ne adresăm dumneavoastră şi prin 
dumneavoastră 
celorlalţi ofiţeri români... Colonelul ungur care vorbeşte - 
lasă timp pentru 
tradus translatorului, un slt. din Ardealul de nord. Ne 
adresăm dumneavoastră şi, 
în numele ofiţerilor maghiari, vă cerem scuze pentru insulta 
pe care v-a adus-o 
dirijorul orchestrei noastre, pe de o parte; pe de altă parte 
am venit să vă 

140 


mulţumim - în numele aceloraşi ofiţeri, pentru lecţia ce ne- 
aţi servit-o prin spectacolul de ieri. Lecţia am simţito, ne 
ustură, dar e justă. Scuzele noastre, domnilor ofiţeri. 

Cei doi ofiţeri şi-au întins mâinile; nu purtăm ură, iar 
raporturile de bună vecinătate s-au putut menţine, până la 
capăt. 

29 CEI CARE AU MURII... 

In prima fază a prizonieratului mortalitatea a fost 
extraordinar de mare. Cine a scăpat cu viaţă, după primul 
an de adaptare la foame, sete, frig, tifos exantematic, 
dizenterie, la toate acestea adăugându-se şi munca 
neomenească, acela, apoi, a rezistat până la capăt. 
Mortalitatea apoi s-a îndepărtat. Doar TBC-iştii, cărora nu li 
se acorda nici o asistenţă medicală şi distroficii - mai ales 
toamna şi primăvara îşi plăteau tributul vieţii. Degeraţi, 
flămânzi, palizi, la 1 ianuarie al fiecărui an, ne felicitam, 
constatând: „care va să zică, am mai păşit peste un an". 

Dar, mai întâi, în prima fază, au umplut cimitirele 60% din 
ofiţeri iar la soldaţi procentul a fost mai mare, atingând 
80%. Cei care au pierit aproape toţi au fost spaniolii - 
scăpaseră vreo 13 ofiţeri - apoi italienii, din corpul lor 
expediționar supraviețuind circa 200 de ofiţeri, situaţia din 
rândul soldaţilor fiind încă mai rea. Pe nemți i-a decimat 
foamea şi tifosul, apoi dizenteria; greu s-au putut adapta la 
ovăzul şi meiul pe care ni-l serveau ruşii la masă. 


Era iarnă şi foame şi frig de crăpau pietrele; şi păduchii 
bolnavi - se plimbau în voie pe trupurile noastre 
slăbănoage. 

Eram la Astrahan în iarna acelui an, 1943. Volga, cu o mie 
de guri, fără pauză, adapă nesăţioasa mare şi când n-a mai 
putut rezista nici ea gerului, a îngheţat. Pe întinsul acesta 
gol, fără copaci, fără vegetaţie băteau vânturile, spulberau 
nisipurile şi troieneau potecile cu mormane de zăpadă. 


Pământul crăpa de ger şi ruşii spuneau: „cumplită iarnă, 
cumplită iarnă"! 

Lagărul era la marginea oraşului, lângă un cimitir; în 
bordeie nu aveam cu ce face focul. Păduchii mişunau ca la 
ei acasă, mulţumiţi pentru victoria ce-o repurtaseră asupra 
noastră şi pe care o exploatau sângeros, neomenos. 

Mureau oamenii şi nimeni nu se interesa de cel ce-a murit. 
Ba, să nu uit, cel mai adesea, mortul era ţinut ca viu - la 
control, încă două-trei zile şi chiar mai mult, pentru ca 
vecinii lui să-i primească porţia de mâncare. 

Erau dese cazurile când vii şi morţii zăceau la un loc, până 
când mortul 141 


începea să intre în putrefacție şi putoarea nu mai era de 
suportat; în acest caz, trebuia să se renunţe la porţia de 
mâncare în plus şi mortul era scos afară, gol puşca şi stivuit. 

Lui Sandu nu-i venea să creadă că lucrurile s-au petrecut 
aşa cum le povesteam. „Norocul' meu că, acolo, cu mine, au 
fost mii de oameni, care au văzut stivele de morţi. Aşa cum 
se aşează lemnele în stive - prin gări - aşa au stat stivuiţi 
morţii în lagăr la noi până în primăvară, când am putut să-i 
îngropăm. 

Iarna era grea, aspră, geroasă şi pământul nu putea să fie 
săpat; cu târnăcoape, cu lomuri, cu toate încercările 
noastre, nu reuşeam decât să aşchiem pământul. Morţii 
erau mulţi, pământul îngheţat şi atunci stăpânirea a dat 
ordin sanitarilor să facă stive din morţi, goi, buhoşi, hidoşi 
la înfăţişare, fără nume, fără număr. Sub ger, au îngheţat 
toacă, s-au mumificat. Toată ziua treceam pe lângă stivele 
de morţi. Noaptea, când bătea vântul prin schelete, sau 
când luna gălbuie păta maldărele de stârvuri, te 
cutremurai; era ca-n proorocirile lui Ezechil; teribilă 
imagine de apocalips! 

Când a venit primăvara, am săpat sub un malo groapă 
adâncă, lată, şi acolo i-am înmormântat, grămadă, pe morţii 
din stive. Sub bătăile călduţe ale razelor de soare, corpurile 
gelatinoase se înmuiau, se desfăceau, oasele ieşeau pe la 
încheieturi cu tendoanele vinete, burţile plezneau 
răspândind un miros pestilenţial de-ţi vărsai şi maţele din 
tine. Port şi acum în nari şi parcă şi-n haine turbata putoare 
de stârvuri în descompunere. 

Şi-am numărat noi atunci, nouăsprezece mii trei sute 
doisprezece morţi, din toate naţiile Europei. 

Şi lucrul a stat la fel şi în celelalte lagăre. Stivele de morţi 
au stat în acea iarnă sub ger şi zăpadă - la Oranki ca şi la 
Ela-Buga, la Sverdlovsk ca şi la Urali. 


Andrei Mihalache, cu manta de piele pe umeri, cu basca 
pe cap şi cu cizme de cauciuc în picioare, trece spre 
Dunăre, după apă. înalt, drept ca bradul, drept la suflet, îmi 
amintea seara trecută despre nişte lucruri pe care eu le 
uitasem aproape. 

El căzuse prizonier la Cotul Donului, în noiembrie 1942 şi 
până să ajungă la Oranki, trecuse prin diferite lagăre, de 
ajustare, improvizate. 

Ceea ce mi-a amintit el este întocmai cu ceea ce eu singur 
am văzut, şi neam cutremurat. Soldaţi care tăiau pulpe sau 
fese de la morţi, le frigeau şi apoi le comercializau; alţii 
amestecau cine ştie ce coajă de pâine, primită ca hrană de 
la ruşi, cu excremente omeneşti, o coceau din nou la foc şi o 
vindeau flămânzilor. 

La focurile improvizate în ţarcuri, seara, oamenii îşi 
frigeau centurile sau tălpile de la bocanci, le mâncau 
scorojite şi a doua zi mureau... 

Coloana de prizonieri pleca în zori, mai departe, pe jos, 
către Urali. Greu prin viscol şi pe zloată. Drumul era 
presărat de morţi. Slăbănogul se 142 


descotorosea de boarfe, îşi făcea cruce şi, zicând „iertaţi- 
mă, măi fraţilor, eu nu mai pot, rămân aici..." se aşeza jos, în 
genunchi, la marginea drumului şi aştepta. Ceasovoiul îi 
trăgea un foc în cap şi omul mulţumit, se lipea de pământ. 

Ici rămânea unu! In şanţ, colo un altul, iar către seară, 
focurile de armă erau tot mai dese. 

Pe deasupra coloanei noastre, se roteau corbii. Departe, în 
înserarea fumurie, coloana zărea acoperişuri; satul era 
aproape; ochii străluceau, picioarele se înviorau şi cei ce-şi 
făceau socotelile pentru ultimul ceas al vieţii lor, şopteau: 
„nu mă lăsaţi, nu mă lăsaţi"! 

Şi-i duceam cu noi, cu mâinile încleştate de braţele 
noastre. 

De ger, de foame şi de boli, când, în zori plecam mai 
departe, Coloana noastră se făcea şi mai mică. Mureau 
oamenii uşor, ca gâzele. 

Pe deasupra lagărului se roteau, croncănind, corbii. 

Şi dacă a trecut un an, cei ce-au fost ca să moară, au 
murit, iar ceilalţi, supraviețuitorii, căliţi la temperaturi joase 
şi la încercări cumplite, ne-am ridicat drepţi în faţa 
Domnului şi i-am mulţumit mai întâi pentru încercări, apoi 
pentru ajutorul ce ni l-a acordat ca să biruim greutăţile şi-n 
al treilea rând, pentru viaţa pe care El ne-a păstrat-o. 

Pe urmă, ne-am adus aminte de oameni, de întâmplări şi 
de morţi, de moartea acelor oameni care trăiseră alături de 
n0i, şi-am zis: trebuie să ne îngrijim de aducerea lor în 
amintirea noastră, nu pentru că ei ar avea nevoie -acolo 
unde se găsesc - de înţelegerea noastră - ci pentru că aşa 
ne-a şoptit inima, să ne purtăm frumos cu mormintele lor. Şi 
cu insistenţă, trecând peste piedici şi neînţelegeri, ne-am 
apropiat de mormintele lor, le-am îngrădit cu garduri, la 
cap le-am pus cruci de mesteacăn alb, în timp ce buzele 
noastre murmurau: Doamne, odihneşte-i cu sfinţii tăi, unde 
nu sunt dureri. Aliluia. 


In lagăr la Mănăstârca, la începutul toamnei anului 1947, 
pentru cei ce muriseră aici, la Oranki şi la Schit, s-a ridicat 
troiță, frumos lucrată, sculptată de mâini meştere. O vară 
întreagă s-a lucrat la ea. Din stejar şi mesteacăn legat în 
fier, cu acoperiş frumos, în solzi şindrilit şi cu o inscripţie pe 
placa de aramă, fixată pe cele patru feţe ale tulpinei, pe 
care sta scris în limbile română, germană, italiană şi rusă: 
„Ridicatu-s-a această sfântă troiță în amintirea ostaşilor 
prizonieri care au murit în aceste lagăre, cu gândul la 
patria lor; noi ne închinăm adânc în faţa jertfei lor!" 

Purtată pe braţe, cu imnuri ortodoxe, cu delegaţii 
restrânse de la toate naţiile prezente la Mănăstârca, şi cu 
un singur preot, admis de comisariat, Constantin Popescu, 
această sfântă troiță, monument de artă sculpturală, a fost 
aşezată în cimitirul Poiana Morii. Ca să slujească la 
căpătâiul acestor morţi fără nume, care şi-au înfrățit trupul 
lor cu florile poienii. Şi când va trece vântul prin mesteceni, 
să le suspine, de ei doar auzit, de dânşii doar înţeles, imnul 
îngenuncherii 143 


creştineşti. 

E tot ce-a putut face inima noastră de frate, pentru aceşti 
nemângâiaţi: cimitire, cruci şi flori. Până când iernile vor 
troieni şi nepăsarea va risipi cimitire, cruci şi flori. 

Şi dacă urma lor n-om mai cunoaşte-o, în gândul nostru ei 
vor trăi veşnic, în sufletele noastre rămâne mereu în 
picioare, înfruntând crivățul şi furtuni, troiţa de la 
Mănăstârca. Lângă umărul nostru simţim umărul celor ce- 
au căzut. Peste ţărâna lor, noi punem îngenuncheri de 
heruvimi. 

30 EVADĂRI 

Toate lagărele erau înconjurate cu garduri înalte de sârmă 
ghimpată prevăzute cu reflectoare electrice şi telefon. 
Lagărele mai izolate - cum a fost de exemplu Mănăstirea, 
lagăr de pădure, avea şase rânduri de sârmă, cu intervale 
între ele arate şi greblate, iar în afara lor se întindea pe 10 
metri de jur-îimprejur o plasă de sârmă. După părerea 
ruşilor, cu astfel de fortificaţii si cu paza reglementară în 
prepelece, din astfel de întărituri nu se putea fugi. Poate că 
ruşii vor fi avut dreptate. Din lagăre s-a evadat totuşi, 
trecându-se peste aceste impedimente ghimpate, făcându- 
se canal pe dedesubt. Asta, numai ca să se demonstreze că 
dorul de libertate, când te scoate la hat, îţi înlesneşte şi 
căile de evadare, în general, europeanul are cap şi asta s-a 
văzut şi în felul cum au fost executate cele mai reuşite 
evadări. 

Iarna nu puteai să te gândeşti să pleci la drum. Ger 
cumplit, zăpadă mare, foame, golătate. Paza - totuşi - era la 
fel de atentă, ca şi vara. 

Noi le spuneam ceasovoilor: „Duceţi-vă naibii, la lagăr, 
venim noi singuri şi batem la poartă", într-adevăr, în acest 
anotimp şi cea mai încălzită minte se răcorea sub bătaia 
crivăţului, aşteptând primăvara. Dacă ne-ar fi lăsat în 
pădure -unde lucram - am fi venit, galop, până la poarta 
lagărului. Totuşi, paza era cu atenţie mărită. Se temeau 
ruşii de contactul nostru cu populaţia civilă. Ca nu cumva, 


ziceau stăpânii, populaţia civilă să nu ne „linşeze". Ce idioţie 
comisărească! Populaţia civilă întindea mâna - miloagă - ori 
de câte ori ne zărea. E drept, că odată, lucrând alături de 
condamnaţii politici, câţiva dintre aceştia ne-au înjurat 
spunând: „Mama voastră de impotenţi, noi v-am aşteptat 
treizeci de ani ca să ne salvaţi de sub stăpânirea satanei şi 
când colo voi v-aţi predat, aruncând armele. Aşa vă trebuie. 
Vă e greu? Lasă, trăiţi acum la pădure, măi feciori de 
strâmbă lemne, ca să experimentați pe propria voastră 
piele binefacerile regimului. Să le comunicaţi şi 
americanilor că şi pentru dânşii sunt pregătite hamuri noi... 
Mama voastră de nesocotiţi..." 

Primăvara, când plesnea mugurul, mai plesnea şi câte un 
creier: „Ai auzit, 144 


mă, că Silvestru a înnebunit?" Dar de evadat, nu se evada 
nici acum. Ce să mănânci, la drum? 

Venea şi vara cu bucuriile şi speranţele mărite că poate ne 
vor da drumul acasă. 

Apoi, când începea pe la 15 august să bată vânt de toamnă 
şi cartoful era copt, cine avea de gând să o întindă, pleca la 
drum. Peste sârmă? Pe sub sârmă? Copilării! La ce bun să-ţi 
mai faci de lucru cu foarfecă sau cazmaua? S-au încercat şi 
aceste metode. S-a reuşit să se treacă de gard, pe urmă 
obosit, extenuat, cădea omul frânt, la 10-20 km pe drum. 

De evadat frumos, corect, aşezat, gospodăreşte, asta se 
putea de la pădure, sau de la colhoz, sau de pe orice şantier 
unde eram duşi la muncă. 

Mai întâi, trebuia să fii bine antrenat la mers. Dar asta nu 
putea fi o problemă. Dacă toată ziua lucrai, trăgând în ham, 
sau cu joagărul la pădure, acest exerciţiu chiar ne prisosea. 
Al doilea, trebuia să-ţi faci rost de încălţăminte rezistentă 
pentru drum lung. Gândiţi-vă că până la cea mai apropiată 
graniţă aveam de străbătut, cu o mie de pericole pe care le 
prezentau pădurea şi golurile imense nepopulate, cel puţin 
trei, patru mii de kilometri, îmbrăcăminte - având în vedere 
ploile care în nord sunt destule şi dese şi reci, şi iarna care 
vine repede. Apoi, un sac cu alimente precis planificate, 
pentru cel puţin zece zile. O busolă, cremene şi amnar şi 
ceva bani de buzunar. Pe deasupra un cuţit şi mai presus de 
toate, un curaj mare. Trebuia să trăieşti hoţeşte, ferindu-te 
de orice contact cu populaţia. Populaţia era infiltrată cu 
prea multă securitate. 

Drumul trebuia făcut noaptea, iar ziua, ascuns undeva, te 
odihneai. 

Câteva din aceste evadări au fost atât de perfect puse la 
punct şi cu scrupulozitate gândite, dar ajunse la punctul 
final, în preajma graniţei, ca în filme, se petrecea câte un 
neprevăzut şi expediţia cădea. Eroul era adus cu însoțitor, 
cu oasele sfărâmate. 

Am să povestesc doar câteva din aceste evadări. 


La Schit, lucrând la prăşit de varză, trei ofiţeri austrieci au 
evadat; un colonel, un căpitan, un sublocotenent. Enervare 
mare pe ruşi. Noi râdeam. Pe la ora zece ziua au plecat 
evadaţii şi în aceeaşi zi colonelul s-a predat unui cioban, 
căpitanul a adormit pe o căpiţă de fân şi sublocotenentul a 
fost prins la gara cea mai apropiată, chiar în hainele lui 
nemţeşti. 

Trei unguri, în anul 1946, au plecat de la pădure. Şi au 
mers o lună de zile. Au ajuns până la Krasnodar, sub 
Caucaz, şi acolo, într-o gară mică, au fost descoperiţi. Stând 
de vorbă cu şeful de gară, la întrebarea absolut 
dezinteresată a acestuia: „încotro mergeţi?" cei trei unguri 
au răspuns: „ne ducem acasă, în Armenia. Din Armenia, 
socoteau aceştia, mai uşor vor trece în Turcia. Şeful de gară 
s-a bucurat şi cum sunt armenii, ca şi evreii, s-a apropiat şi 
mai mult de ei şi a început să spună de una de alta, dar în 
limba lui maternă, în grai armenesc. Ungurii au făcut ochii 
mari; nu înțelegeau nici o boabă armenească şi cu „scuzaţi, 
căci suntem grăbiţi" - au şi plecat peste linie către pădure. 
Şeful de gară, armeanul cel veritabil - a trimis îndată miliția 
pe urmele lor şi către toamnă 

145 


cei trei unguri au fost readuşi - numai umbră şi vis - la 
Mănăstârca. Ei, vezi, nu e suficient să ştii limba rusă; pe cât 
se poate e necesar să cunoşti şi graiul populațiilor de pe 
graniţă. 

Când eram la Karaganda - de acolo erau şaizeci de 
kilometri până la graniţa chineză - mă băteau gândurile să 
evadez şi să trec în China. Toată ziua mă uitam la vârfurile 
munţilor şi la furtunile de zăpadă de pe creste. E drept, 
China era aproape, dar munţii şi zăpezile veşnice de pe 
creste mă înspăimântau. Mă uitam la munţi şi... Până la 
urmă am rămas cu privitul. Renunţând la o vizită prin 
China, m-am hotărât să înlocuiesc această dorinţă a mea de 
drumeţie, cu o vacanţă în Italia. 

Să nu-mi uit cuvântul. Alte evadări care să merite 
însemnarea lor aici au mai fost în vara anului 1947. 
Gheorghe Militaru - de prin munţii Râmnicului Sărat şi cu 
Costache Ciutea - pare-mi-se de pe lângă Vaslui, au plecat la 
drum dintr-un lagăr dinspre Urali. Şi au mers o zi, două, 
nouă, o lună şi când au ajuns la Volga, foame, țânțari şi 
smârcuri. Nici o ieşire. Pădure de sălcii ruginii, trestie şi 
papură. Ciutea a căzut; moartea, în bălțile cu grinduri 
noroioase, râdea hâd la cotitură. S-au predat, au încasat pe 
deasupra o bătaie care i-a dus la un pas de moarte, şi apoi, 
„galbeni ca făclia de galbenă ceară", ni i-au făcut plocon 
nouă, la Mănăstârca. 

- Cum a fost Ghiţă? îl întreb eu curios. - Ascultă părinte, 
după experienţa mea, e mai bine să pleci de unul singur. 
Pentru că, dacă eşti unul singur, se întâmplă... Şi înşiră o 
mulţime de lucruri care dovedesc că o evadare pe cont 
propriu e mai acoperită de riscuri. Mă gândeam la Sandu, 
care se pregătea să plece în companie cu alţi doi fârtaţi. 
Când s-a lămurit că e necesară şi limba armeană, pe lângă 
cea turcă şi în lagăr nu se găsea nici un armean; în vara 
următoare era gata, gata să evadeze, dar exact în ziua cu 
pricina 1-a apucat o diaree tembelă - de nervozitate, sau 
poate că mâncase vreo coadă de peşte intrată în 


putrefacție. Prietenul său a plecat la drum singur, socotind 
că ar fi de prost augur amânarea călătoriei. Sandu, slăbit 
de pântecarie, se uita peste păduri, întrebându-se pe unde 
o fi Andrei. 

Tot în acele zile, fiind la coasă, au evadat Costache 
Manolache şi loan Bogdan. Au reuşit sa ajungă până la 
Moscova unde au fost prinşi. 

Sandu mă întreba în fiecare seară: Pe unde o fi acum 
Andrei? Ridicam din umeri a neştiinţă. Vedeam că se 
frământă. Purta în suflet o mie de regrete şi blesteme. 

Andrei Stăcescu, tânăr avocat din Basarabia, evada pentru 
a doua oară. Prima dată în 1945 - fusese prins după 
jumătate de zi. Câinii i-au dat de urmă prin pădure, deşi 
trecuse el şi prin apă de mai multe ori, dar degeaba. Trântit 
la pământ de câini 1-a luat în primire comandantul 
lagărului It. Ilicov - poreclit „Mucea". 

La infirmerie a ajuns o masă de carne sângerândă. Totuşi 
tinereţea a biruit şi Andrei s-a refăcut. 

146 


A mai trecut un an şi în a doua vară - 1947 -pe la 
începutul lunii august, Andrei s-a dus la lucru, lângă lagăr, 
la grădina de zarzavat. Pe la orele două după-amiază, 
Andrei a ieşit din cordon şi cu o traistă în spate a pornit la 
drum. Seara la numărătoare se constată că lipseşte 
Stăcescu. îndată au plecat cu câinii în urmărirea lui. Câinii 
au mers pe urmă, până la râul din apropiere şi aici s-au 
încurcat. Venind noaptea, ruşii s-au culcat, urmând să-l 
caute a doua zi. Şi a început urmărirea pe drumurile care 
duceau în Europa. 

Sandu, privind peste păduri, se întreba în fiecare seară: 
oare pe unde o fi ajuns Andrei? Fuseseră prinşi toţi 
evadaţii; Comisarul politic, Terleţchi, organizase un miting, 
pentru înfierarea îndrăzneţilor de bandiți, care stricau 
raporturile de frăţie, cu sora mai mare, U.R.S.S., dar 
mitingul s-a transformat în comedie, ofiţerii români 
solidarizându-se în bloc cu cei evadați şi problema a căzut 
baltă. Andrei nu mai apărea. Ne gândeam la el; slăbuţ, fără 
alimente, cu foametea ce bântuia atunci Rusia - s-o fi 
prăpădit pe drum. Stăruia totuşi şi gândul subţire, plăpând, 
ca un fir de iarbă la început de primăvară, stăruia o caldă 
dorinţă ca Andrei să treacă hotarele în ţară. Sigur şi acolo-s 
ruşii stăpâni. Mare lucru nu poate face pentru noi. Dar, 
poate, că va găsi undeva, să spună o vorbă despre noi, şi 
despre viaţa de robie în care trăim. 

Poate că Andrei a trecut hotarul. Cine ştie? Pe la 
Bucureşti, vor fi ceva englezi sau americani? Să te înfăţişezi 
cu plângerea-n proţap la Petru Groza? Păi, cumătru Patru 
ar fi tare mulţumit dacă am pieri toţi aici. Noi ne rugăm 
seara şi dimineaţa la Dumnezeu: „Doamne, du-l pe Andrei 
până la americani, să stea de vorbă cu dânşii. Poate ne-or 
înţelege". 

într-o dimineaţă, străbate o veste fulger. Andrei a fost 
prins şi se găseşte în carceră la Oranki. 

- Na, zice Sandu, toate planurile noastre s-au prăbuşit. 
Dacă nici Andrei n-a 


ajuns în ţară, arunci sunt inutile alte încercări! 

Era toamnă şi norii plumburii se aninau de vârfurile 
brazilor. Măi, măi şi mult mai era până când da frunza 
verde. Opt luni de iarnă, opt luni de moarte şi pe urmă? Ce 
va mai urma? 

Andrei a ieşit din carceră şi-a venit la noi, slab ca un sfânt 
bizantin, cu ochii albaştri mari, cu părul blond. S-a aşezat 
pe pat, s-a întins şi-n cinci minute a adormit. S-a trezit a 
doua zi pe la ora 12, a mâncat ceva şi iar s-a culcat. 

Peste trei zile, înviorat, întremat, ne spune: Am ajuns până 
la Cernăuţi... 

- Bre, bre, se miră Sandu, şi de-acolo te-au adus înapoi? - 
După cum vezi, românule, nu s-au ruşinat; de acolo m-au 
adus înapoi, la Mănăstârca. - Măi, Sandule, i se adresează 

Petre Lisandru cu politeţe subţire - nu eşti de părere ca noi 

toţi să păstram tăcere şi să-l lăsăm pe Andrei să ne 
povestească? - Să încerc, bre, să încerc, dar eu nu 
garantez. Doar şi eu trebuia să plec cu Andrei; dacă n-ar fi 
fost pântecăraia, ajungeam la Iaşi... - Aşa, ai ajuns la 
closet... Remarcă unul din popor. - Pardon, pardon, se 
repede Sandu, nu-ţi permit, înţelegi? 147 


- Măi, Sandule, închide pliscul şi deschide-ţi urechile. 
Poate să înveţi ceva 
bun de la Andrei, pentru la anul, puse capăt discuţiilor 
Ştefan Tumurug. 

Andrei ne învăluie pe toţi într-o privire de frate: 

- Spre deosebire de ceilalţi evadați eu, după ce am mers 
vreo cinci kilometri 
prin apă - am plecat, nu spre Europa, ci spre Urali. 
Bănuiam că într-acolo n-o să 
mă caute nimeni. Şi bănuiala mea a fost întemeiată. 
Ceasovoii şi milițienii m-au 
căutat repede pe drumurile care duc spre sud şi spre vest şi 
n-au dat de mine. 

Am călătorit ziua, fluierând de dorul ţării, iar noaptea ca 
tot omul, dormeam pe la margine de sate, pe căpiţe de fân. 
Am avut şi norocul unor săptămâni fără ploaie. Când am 
socotit eu că urmărirea s-a mai domolit, am ieşit la o gară, 
m-am lămurit încotro duc căile, ca orice om cuminte am 
scos un bilet de tren şi iată-mă la Moscova. La început mă 
ispitea păcatul să călătoresc pe tampoane, pe acoperişuri 
de vagoane. E o prostie. Pentru că la gările mari, miliția de 
pe acolo legitimează pe cei fără bilete. Şi eu căutam să fiu 
cât mai discret; nu-mi plăceau ochii milițienilor. Cu bilet, 
aşezat comod pe bancă - aici nimeni nu te controlează de 
unde şi încotro, cu mâinile în buzunare, stăpân pe situaţie - 
mă plimbam prin vagon, iar noaptea mă întindeam pe 
bancă şi dormeam. 

In vagoane, după cum ştiţi, puţini călători. Ajuns la 
Moscova - am căutat direcţia gării pentru Kiev (Kievscaia) 
şi-ncerc la casă un bilet de accelerat. Nu găsesc pentru ziua 
aceea şi la fel, casiera îmi spune că abia peste trei-patru zile 
voi găsi un bilet pentru Kiev. Trei-patru zile m-am plimbat 
prin Moscova şi am văzut ce se putea vedea. Am cumpărat 
câte ceva de mâncare, iar de dormit, am dormit în sala de 
aşteptare. Rufoşi, ca de-alde mine, mai erau destui. Totuşi, 
miliția controla mereu şi eu trebuie să fiu atent. 


Cu biletul perforat de taxatoare, urc în vagon şi 
acceleratul înghite distanţele. 

La Kiev, alte greutăţi, alte câteva zile de aşteptare şi în 
sfârşit pornesc spre Cernăuţi. Banii se împuţinaseră 
simţitor iar în desagă doar o bucată de pâine neagră. 
Călătoria cu trenul - îmi ziceam - e plictisitoare, dar cu 
piciorul durează mult şi e legată de o mie de riscuri. De la 
Liov nu pleacă nici un tren accelerat spre Cernăuţi; trenuri 
personale sunt totuşi. Dar foarte aglomerate. Cu biletul 
pentru Cernăuţi în buzunar, încerc să pătrund într-un 
vagon, încerc în al doilea, nimic. Ce mă fac? Până la 
Cernăuţi sunt 60 de kilometri. Să mă duc pe jos? Nu! Să 
mai încerc. 

La coada trenului, direcţia căilor ferate ataşase trei 
vagoane de marfă, cu bănci, probabil rămase aşa de pe 
vremea lui Tata Averescu - şi luate drept trofee de război. 
Mă caţăr într-un astfel de vagon. E noapte, în vagon nici o 
lampă. Oamenii fumează, tuşesc şi înjură pe Dumnezeu că 
rabdă atâta. Am trecut de Sneatin şi iată, pe la Grigore 
Ghica-Vodă intru în ţară. Unii coboară, alţii se urcă. Multă 
vorbă de galiţieni şi mai tăcut, resemnat, graiul românesc. 
La lumina chibriturilor, văd frumosul nostru port naţional 
bucovinean şi intru în vorbă cu un moş cu pletele până la 
umeri, coborâtor dintre plăieşii lui Ştefan cel Mare. „De 
unde eşti, moşule?" „Apoi, de unde să fiu, nepoate? Ia, din 
ţara aceasta necăjită, din Boian, dacă-i auzit vreodată de 
numele aista!" „Am auzit 148 


moşule, ba chiar am fost pe acolo; frumoase locuri, 
omenoşi oameni!" „A fost o vreme când toate erau cu 
rânduiala, dar acum, de când am fost daţi ruşilor, toate s-au 
stricat; nu mai este ţara, ţară şi legea, lege...' Mă gândeam 
la zisa poetului nostru: «Din Boian la Vatra Dornei / A 
umplut omida cornii...!»" întocmai. Trenul nostru mergea 
domol; are timp. Abia în zori va ajunge la Cernăuţi. Nu-i 
nimic; să mă văd eu în Cernăuţi - îmi ziceam - şi până la 
Bucureşti mai e un pas. Trec graniţa pe la Rădăuţi; iar 
trenul de acolo - la vale - şi gata; mâine mă plimb pe Calea 
Victoriei. Moşul pufăia dintr-o lulea, repetând; „e rău 
nepoate, e rău cu lifta străină! Nu ştiu cum vom mai da de 
capăt. Rău ne bate Dumnezeu. Ne-a trimis şi rus şi secetă. 
E rău nepoate...!' Se luminează de ziuă. Până la Cernăuţi 
mai sunt zece kilometri. Unii dorm de-a binelea, jos pe 
podea, alţii picotesc pe bănci. Ce se întâmplă înţeleg ceva 
mai târziu. Trenul încetineşte mersul şi când vagonul se 
opreşte, ciocnindu-se cu vecinul în tamponare, în vagoane 
strigă unul: „puneţi mâna pe hoţ' şi se încinge o busculadă, 
la care iau parte mai mulţi călători. O femeie strigă 
disperată: „Mi-au furat banii! Alta: „unde mi-i 
geamantanul?' Vacarm, ghionti, gâfâieli. Câţiva se căznesc 
să-i lege pe hoţi; aceştia se apără şi când dau să sară din 
tren se trezesc în braţele milițienilor: „Ce-i mă, aici?" 
întreabă un miliţian. Douăzeci de voci, încearcă să 
lămurească povestea. Câţiva hoţi, „lucraseră" - la întuneric - 
pe drumul Liov spre Cernăuţi. Cu ceva au greşit aceşti 
pungaşi, căci iată pe trei prinşi, legaţi şi predaţi miliției. 

Am simţit că aici e bucluc. Dacă încercam să plec repede, 
trecând peste orice obstacol, miliția m-ar fi crezut unul din 
bandă şi m-ar fi urmărit. Mai bine stau pe loc. Ce-o fi, o fi! 

Vin mai mulţi milițieni, blochează uşa de la vagon şi 
pretind legitimaţiile. Eu de unde să le ofer legitimaţia? Mai 
erau şi alţii în situaţia mea. 

Hoţii au fost prinşi, noi ce fără „paşaport' am fost poftiţi să 
coborâm, şi trenul de Cernăuţi se vedea la un pas de mine! 


Mai întâi am ameţit, apoi redresându-mă, mi-am zis: 
„băiete, păstrează-ţi calmul". Mi l-am păstrat când am fost 
introdus în biroul miliției. Cu perfectă stăpânire am pus sub 
nasul şefului o dovadă ştampilată în regulă - din care 
reieşea că cetăţeanul Andrei Mateiciuc a lucrat la fabrica 
de cherestea „Bradul Roşu", din regiune Gorki şi că acum 
mă întorc acasă la Rădăuţi. „Bun, zice miliţianul - alt act mai 
ai?' „Nu am!" „Aşează-te colo pe bancă şi aşteaptă." M-am 
aşezat pe bancă. Am aşteptat. Seara am fost băgat la beci. 
Am aşteptat: o zi, două, o săptămână. După o săptămână, 
miliţianul îmi spune: „De la Rădăuţi ni se răspunde că 
nimeni nu te ştie pe acolo, iar regiunea Gorki ne comunică 
că acolo nu este nici o fabrică cu numele de pe dovadă." Mă 
gândeam - în timp ce miliţianul mă lua cu duhul blândeţii - 
că nu poate exista o astfel de fabrică de vreme ce eu şi cu 
Sandu o fondasem! Noi făcusem ştampila şi tot noi o 
botezasem „Bradul Roşu"! 

Am trecut prin Cernăuţi, dar nu aşa cum am dorit, ci cu 
escortă. De acolo am fost trimis la Moscova. De data 
aceasta gratuit - şi acolo, la Ministerul de Interne nu mai 
era nici o posibilitate de tăgăduială. S-au crucit toţi de felul 
măiestru cum am ajuns până în ţară. 

149 


Acum iată-mă între voi. Stau şi mă gândesc. Dacă îmi 
ascultam inima, plecam la Liov pe jos. Actul era bun; nu 
avea nimeni nimic cu mine. Lăcomia, parcă trasă de 
nerăbdare... Voiam să ajung cât mai repede la Bucureşti... 
Acum, ce zici, Sandule, încercăm şi la anul? 

- Să crap, dacă nu merg - şuieră Sandu - amărâtcănua 
trecut şi el pe la 
Cernăuţi. 

Dar n-a mai fost nevoie de aşa ceva. Andrei şi Sandu, cu 
cei mai mulţi dintre români, au plecat spre ţară la 1 Mai 
1948. 

Pe Andrei l-am întâlnit la Canal. L-am întrebat: ce zici 
Andrei? încercăm? 

- Părinte, bat-o focul de Americă, tare-i departe. Să mă mai 
gândesc! Poate până atunci vine America la noi. - Andrei, 
prietene, lung e drumul... Să vedem ce-o mai fi şi la anul. Ai 
răbdare... 31 ARTĂ 

In epoca războiului, oricât ai fi căutat, n-ai fi găsit hârtie. 
lar dacă din întâmplare descopereai o coală de hârtie, 
aceasta constituia obiectul unei admiraţii generale. Oamenii 
o pipăiau, o miroseau şi pronunţau, ca o invocare: „hârtie, 
hârtie". 

Am reuşit odată să cumpăr o jumătate de coală. M-a costat 
solda mea pe trei luni. Dacă o descoperea administraţia, pe 
lângă faptul că o confisca, urmau şi diverse pedepse. Adusă 
la bordei şi trecând din mână în mână, ne-am convins, în 
fine, că în U.R.S.S. s-a descoperit hârtia şi că marilor ei 
savanţi li se cuvine brevetul. 

De obicei foloseam papirusurile, ca vechii egipteni. 
Mesteceni erau destui. Doar noi tăiam pădurile. Tăiam, pe 
dimensiuni mici, tulpina mesteacănului şi apoi îi 
desprindeam coaja argintie. In bordei, cu atenţie mărită 
desfăceam coaja până la foiţele subţiri, fine, ca hârtia 
olandeză. Tăiată pe dimensiuni mici şi cusută cu aţă, 
formam volume, extrem de atrăgătoare. Papirusurile 
noastre erau de culoare albă, roz-pal şi adeseori galben- 


verziu, ca gălbenuşul oului de rață. Ca să citeşti trebuia, cu 
atenţie mărită, să dezvălui filă cu filă. Volumul se usca şi 
dacă umblai cu neglijenţă, foile se măcinau. Noi am reeditat 
pe de-a-ntregul povestea papirusurilor Alexandriei, până la 
finele captivităţii numai pe această hârtie am scris, şi multe 
volume de acest fel au reuşit să fie aduse în ţară. 

Pentru cei care învățau limbi străine, erau mai la 
îndemână scândurile şi placajele. Ba, chiar mi-aduc aminte 
că în iarna lui 1944, un poet necunoscut umbla prin bordeie 
cu o scândură lungă de 2 metri pe care, cu un cui, îşi 
tipărise opera şi-şi citea poeziile, dacă erai dispus să-i 
asculţi. 

150 


Matematicienii şi inginerii foloseau cărămizi şi pietre 
lustruite. 

Lipsea total cerneala. Cine avea un vârf de creion chimic, 
parcă ar fi avut o mină de aur. 

Cu multă greutate, totuşi, puteai să faci rost de un creion, 
pe mahorcă. Numai ce vedeai câte un şcolar de 10-12 ani 
că te ispitea cu un creion bont. începea târgul şi până la 
urmă intra în lagăr încă un creion. 

Până în primăvara anului 1947, a fost o epocă de înflorire 
a papirusului cum nu s-a cunoscut nici în evul antic, însă în 
primăvara acelui an „se descoperise" hârtia. Foile de 
mesteacăn au fost încet-încet părăsite. Se întâmplase o 
minune, în lagăr s-a înfiinţat o cantină şi, în urma unei 
inspecții ministeriale de la Moscova, la cantină au apărut 
hârtie, creioane şi anilină pentru cerneală. Hârtia era de 
calitate inferioară, din aceea care se aşternea pe mese la 
cârciumile periferice şi destul de scumpă. Dar noi eram 
bucuroşi că, în fine, puteam să scriem pe hârtie; pentru noi 
a fost o surpriză tare plăcută. Pe această hârtie se putea 
vedea - în zare - marca fabricii de la Buşteni. Bucuria 
noastră a fost şi mai mare când am citit pe ambalajul unui 
val de hârtie cuvântul „Letea". Ei, ziceam noi: „scumpa 
noastră ţară nu ne uită, dă tot ce are celor ce nu au nimic." 

Războiul se terminase de doi ani, ba, se făcuse chiar şi 
pace cu Germania şi noi încă trăiam în pădure. Soarele 
lucea, cerul era albastru şi ciocârlia cânta în înălţimi, în 
aceste condiţii, cu toate dorurile neostoite şi cu gândul 
întors veşnic către Carpaţi, când a plesnit mugurul în 
mesteceni, a sunat şi coarda sensibilităţii în sufletele 
tăietorilor de păduri. Şi pe colile de hârtie, prefăcute în 
carneţele, au început să se înşire cuvinte care încercau să 
spună ceva; doruri, speranţe, melancolii şi ici-colo câte o 
idee. A apărut poezia, a apărut proza şi, ca o necesitate 
organică, s-a înfiinţat brigada caligrafilor, au apărut 
legătorii şi cei ce scriau titlurile în relief. Parcă s-ar fi ridicat 
din morţi bătrânul Eliade, cu al său îndemn: „Scrieţi băieţi, 


scrieţi numai". Şi băieţii oftau şi scriau. Şi deoarece poezia 
era mai la îndemână, trebuia mai puţină hârtie, iar ideile se 
puteau condensa în câteva strofe, şi pentru că toată lumea 
cunoştea prozodia, toate gradele, până la căpitan - inclusiv - 
cultivau versul, iar de la maior în sus, proza; proza 
presupune maturitate, experienţă în conducerea condeiului 
pe hârtie, cunoaşterea oamenilor şi felul de a construi. 
Maturii lagărului, de la maior în sus, scriau deci romane, 
vezi bine, în timp ce „imberbii' făceau poezie. 

Şi aşa se face că, aducându-ne aminte de justa constatare 
a bardului de la Mirceşti „că românul e născut poet", zi 
după zi şi lună după lună am ajuns, spre toamnă, după o 
statistică riguros controlată, ca din două mii de ofiţeri 
români, o mie aveau sub căpătâi un volum frumos 
caligrafiat, ca o ediţie de lux, pe care, în colţul din stânga 
sus, scrisese - „bun de imprimat". 

Cealaltă mie de români de împărțea aşa: opt sute de 
prozatori, o sută care juca table, cincizeci de cartofori, zece 
matematicieni, zece nebuni şi treizeci oameni de omenie. 

Şi aşa cum erau împărţiţi pe diverse preocupări, viaţa ar fi 
curs frumos dacă scriitorii ar fi fost oameni de treabă. Nu 
ştiu de unde apăruse o idee printre poeţi 151 


şi prozatori - că un poet ca să rămână pur, original şi să 
iasă de sub orice influenţă străină, trebuie să nu citească 
nimic. Mai ales nu trebuia să citească ediţia definitivă a 
vecinului. Aşa se explică că în lagăr, în această perioadă de 
timp, toată lumea crea dar nimeni nu citea. Or, poeţii - aşa e 
natura lor - sunt foarte măguliţi cu aprecierile superlative. 
Dar ca să ajungi la cuvinte măgulitoare trebuie mai întâi să 
citeşti opera. Abia cum începea nenorocirea noastră, a 
„oamenilor de treabă". Deoarece scriitorii îşi zâmbeau 
protocolar şi se dispreţuiau reciproc, s-au uitat împrejur şi 
şi-au zis: „trebuie să găsim cititori, ca să ne aprecieze şi să 
creştem în admiraţia lor." 

Şi au plecat din bordei în bordei, în căutarea oamenilor de 
omenie. Din pricina zăpăcelii în care se complăceau, uneori 
nimereau la câte un tablagiu, rugându-l: „citeşte, rogu-te, 
genialele mele poezii sau romanul meu ultramodern", şi li 
se răspundea: „da', lasă-mă domnule în pace cu prostiile 
astea! Altceva nu ai de lucru? învaţă limba japoneză. Aşa, 
măcar te perfecţionezi la desen". Şi bietul poet, extrem de 
iritat, pentru că era neînțeles zicea printre dinţi: „Aşa a fost 
întotdeauna. Geniile n-au fost înţelese de contemporani. 
Abia posteritatea dacă le recunoaşte meritele, îi declară 
academicieni post-mortem şi le ridică statui." 

Sandu le-o reteza net: „Mă, nu vezi că scrii prostii? Nici 
fond, nici formă, nici armonie; ca să-ţi citesc idiotiile, 
înseamnă să renunţ la limba turcă - Sandu era pasionat 
pentru limba turcă către finele captivităţii. le rog să mă 
slăbeşti cu poezia ta. Dacă vrei o ţigară, poftim". 

Poetul pleca ameţit, parca lovit cu leuca în cap. Se întorcea 
la patul lui, deschidea caietul şi privea: hârtie bună, scump 
plătită - caligrafia clasa I - şi fondul, ce să mai zicem? 

Sandu avea pretenţia că a făcut studii de estetică. Dar 
toată estetica lui se reducea acum la memorarea 
dicționarului turcesc, ajutat de Galip Abdulah Haeredim, de 
la Medgidia (lt. Reg. 6 Vânători). 


In bordeie e linişte amarnică. Nici musca nu se aude. Când 
te mişti, păşeşti precaut, în vârful bocancilor. Sus, pe cracă, 
un poet cu barbă până la brâu, stă cu ochii în bagdadie, 
vede el ceva acolo. La o măsuţă jos, romancierul, cu 
creionul între dinţi, meditează asupra felului cum trebuie 
să-şi omoare eroina infidelă. Colo, unul rezolvă o problemă, 
iar părintele Mărăcineanu se frământă cu versificarea 
parabolelor evanghelice. 

Sunt foarte mulţumit de această linişte, pe care n-o 
impune nici o autoritate, însuşi şeful bordeiului nostru 
citeşte şi rezumă „Bazele leninismului". Se pregăteşte să 
devină om politic. 

Mi-a căzut în mână o carte bună. Cine ştie cum a ajuns 
până la Mănăstârca! E vorba de Memorialele lui Pârvan. Mă 
opresc la fiecare frază. Fiecare cuvânt e pus la locul lui, 
şlefuit, ca o piesă rară; Constat că nimeni, în graiul nostru, 
nu a cultivat stilul preţios aşa cum 1-a făcut Pârvan. Citesc 
cartea cu nesaţ. După Evanghelie, vine Pârvan. Aici stau 
izvoarele trăirii noastre româneşti. Toţi cei ce-au citit unul 
din eseurile cărţii rămân în admiraţia acestui mare suflet de 
152 


gânditor român. 

Pârvan a fost cel mai citit, după Sfânta Carte; copiat şi 
multiplicat, studiat şi comentat, a însemnat cea mai 
prețioasă lectură pentru români. Nu aveam totdeauna 
suficiente cuvinte de laudă cu care să-i facem 
recomandarea prin bordeie. 

Tocmai citeam De Parentalia, când se apropie de măsuţa 
mea un poet tânăr -fără barbă, politicos, cu haina peticită. 
- Părinte, m-a trimis Sandu până la dumneata. Mi-a spus 
Sandu că aveţi o deosebită înţelegere pentru poezie. Am 
venit să vă rog să citiţi câte ceva din opera mea. - Păi, eu 
sunt călugăr, dragă domnule, şi cu poezia stau rău. Dacă 
mă întrebi ceva despre canoanele Sfântului Vasile, apoi eu 
te lămuresc, cu dragă inimă. La poezie nu mă pricep. L-am 
citit, zilele acestea pe Lope de Vega şi când am ajuns la 
poezia intitulată „întoarcerea învinşilor"”, mi s-a părut că 
acolo e vorba de noi şi-am închis cartea. Tot aşa mi-a căzut 
în mână un volum de Victor Hugo şi, la fel, m-am oprit când 
am citit că ruşii, după Borodino, îi iau ceasul mareşalului 
Ney. lată, l-am citit şi pe Arghezi şi m-am oprit la „Psalm! 
Constat că n-am puterea să merg până la capăt. Du-te la 
Mănescu Valentin, el se pricepe. In timp ce Valentin duce 
tratative cu poetul, eu stau şi mă gândesc: Doamne, ce 
prăpăd va fi la Societatea Scriitorilor când, numai din Rusia 
se vor întoarce o mie de poeţi şi opt sute de prozatori! Dacă 
mai adaug la numărul lor şi pe cei ce se vor întoarce din 
apus, să vezi atunci bătălie pe locurile din Parnas! 

într-o zi, m-a pus păcatul şi am cedat stăruinţelor unui 
prozator. Din acea zi mi-am pierdut toată liniştea. Mi s-a 
făcut reclamă, şi reclama a prins repede, că sunt om de 
treabă, nu scriu nici poezie, nici romane şi că în schimb 
citesc. La asta s-a mai adăugat că sunt călugăr şi, ca atare, 
am o deosebită înţelegere pentru slăbiciunile omeneşti. 

La început ziceam şi eu că, în definitiv, a scris omul trei 
sute de pagini, le-a pus un titlu şi sub titlu cuvântul roman. 
Ei, şi? Ce, a omorât pe cineva? Aşa am crezut la început. 


Apoi însă am văzut că lucrurile altfel stăteau. Las' ca-n 
romane toate personajele mureau împuşcate, otrăvite sau 
înecate - ca şi cum viaţa nu se putea încheia şi frumos - dar 
pericolul, pentru umila mea persoană, era extrem de mare. 
Am fost la un pas de a mă intoxica cu aceste lecturi. 
Nenorocirea mergea încă mai departe. Romancierul citit - 
mândru, plin de importanţă, anunţa în cercul lui: „m-a citit 
părintele călugăr şi mi-a spus că, cu scrisul meu, 
revoluţionez literatura română. In mod sigur voi fi tradus şi 
în limbile popoarelor din apus..." în sufletul lui se umfla şi 
plesnea de aroganță, îl vedeai plimbându-se pe aleea din 
fund, cu manuscrisul la subţioară. Era posibil ca un invidios 
să i-l pună pe foc. 

Făcusem, păcatele mele, câteva aprecieri măgulitoare... 
De aici a urmat toată tulburarea mea. Poeți, prozatori, 
eseişti făceau coadă la patul meu şi-mi ofereau spre citire, 
operele lor. Politicos şi smerit le primeam şi vraful 
manuscriselor creşte pe masă, pe pat şi, când n-au mai avut 
loc, le-am mutat la Valentin sub 153 


grindă. 

- Ce facem, Valentine? - Citim, părinte, citim. Muscă râdea. 
Dintre toţi oamenii de treabă, numai el scăpase de poeţi. 
Noi, ceilalţi 29, citeam şi împărţeam laude, în dreapta şi-n 
stânga. 

Până într-o zi, când am simţit aşa, ca o ruşine, pentru ceea 
ce făcusem. Şi i-am atras atenţia lui Valentin: „e timpul să le 
spunem oamenilor adevărul gol, goluţ. Astea nu sunt 
romane, şi nici caietele nu cuprind poezii". Valentin a râs: 
„încearcă părinte!" 

Am încercat. Mi-am ridicat în cap tot lagărul. Norocul meu 
a fost că mi-au sărit în ajutor Valentin, George Fonea, 
Haralambie 'Ţugui şi încă câţiva. Am stat noi la sfat de taină 
şi am hotărât să punem ordine în literatura română locală. 
Nimic nu ne îndreptăţea să facem acest lucru, dar, la fel, nu 
se găsea nimeni care să ne împiedice. 

Două luni de zile am selectat cele mai bune poezii şi câteva 
pagini de proză. Aceste lucruri le-am copiat într-un caiet în 
care am mai adăugat câteva poezii din literatura universală 
pentru lămurirea stihuitorilor lagărului a ceea ce însemna 
poezia de calitate şi cinci prezentări de romane - din care, 
prozatorii noştri puteau înţelege care-s regulile de 
construcţie pentru romane. Am tras două ediţii după acest 
caiet, pe care le-am pus în circulaţie, sub formă de 
fascicole. Sus, pe copertă, era scris, semnificativ, „Florile 
dalbe". Iar în seara de Crăciun, acest caiet stătea sub 
ramurile bradului. 

Paralel cu aceasta, am împrumutat de la celelalte naţii 
câteva zeci de cărţi de valoare care s-au tradus în graiul 
nostru. Dintre acestea amintesc: „Viaţa lui lisus" de 
Giovanni Papini, „Focul' lui DAnnunzio, Enciclopedia de 
istorie, din 1936, scrisă la Berlin, câte ceva din Teodor Birt 
(„De la Homer la Socrate") şi altele. 

In iarna care a urmat, până în primăvara lui 1948, s-a scris 
mai puţin şi mai cu atenţie. Lucruri însă care nu rămân. 


Apoi a venit momentul ca românii să plece spre ţară. La 1 
mai 1948 autoritatea rusă a hotărât eliberarea noastră, 
după un ordin al ministrului de Interne. Am plecat acasă 
fără nici o hârtiuţă scrisă. Câtorva încercări de a camufla 
„opera" li s-a răspuns prompt, cu reținerea autorului în 
lagăr. 

Atunci, între bordeie, s-au aprins focuri. lar Sandu, 
marţial, striga: „bre, a venit vremea de apoi! Se reeditează 
acel strămoşesc «opus ignis, auctor patibulos»"! 

1! cartea pe foc, şi autorul la spânzurătoare. 

Lui Sandu îi părea rău după caietul cu „glosalalie" (felurite 
limbi). Dar eu îmi ziceam, cuminte: Dumnezeu a ferit 
literatura română de o pacoste. Toate producţiile ardeau în 
timp ce autorii îşi plângeau caietele. 

Acum, după trecerea anilor, cred că ar fi fost valoroase 
aceste caiete - de 154 


orice natură ar fi fost cuprinsul lor, pentru o expoziţie 
documentară. 

Dar postumele regrete rămân simple regrete. 

Focul a mistuit şi gânduri şi simţiri omeneşti. A fost secolul 
lui „opus ignis" de teamă ca nu cumva „auctor" să ajungă în 
„patibulas'. 

In muzică au fost câteva încercări reuşite. De numele lui 
Haralambie Papadopol este legată amintirea unui „poem 
rustic" cu care orchestra de la Mănăstârca ne-a făcut 
cunoştinţă într-o duminică din iarna lui 1946. Tot 
Haralambie a compus, lucrând ani de zile, răspunsurile 
mari la liturghia ortodoxă şi un concert religios pe tema 
prohodului Domnului, din Vinerea patimilor. Este atât de 
temerară această încercare a lui Haralambie şi atât de 
nouă în conducerea subiectului încât, dacă el va fi reuşit - 
urmează ca specialiştii să-şi spună cuvântul - vom avea 
pentru muzica noastră religioasă, primul oratoriu ortodox. 

Arta minoră a înflorit şi ea; mă refer la sculptură. Câteva 
nume vor rămâne mereu treze în amintire. De numele lui 
Nicolae Chivulescu sunt legate splendide realizări în lemn 
de măr pădureţ sau în os de cămilă. Amintesc de o cruce, de 
25 cm înălţime, lucrată numai în os, cu o broderie de flori şi 
figuri săpate, care îi va pune în mare încurcătură pe 
renumiţii călugări - fraţii Urmă de la Neamţ. Apoi căpitanul 
George Stoica, din mâna căruia au ieşit giuvaeruri, 
cruciuliţe, casete frumoase etc... îmi aduc aminte şi de o 
iconiţă pe lemn de mir, care reprezenta pe Sfânta Fecioară 
cu pruncul în braţe. Iconiţa a fost singura realizare în acest 
gen - ieşită din talentul şi priceperea lui Teodor Dan. Dar 
Teodor Dan avea şcoală înaltă în materie, fiind un rafinat 
estet; dovadă, încercările lui poetice... 

Dar cea mai frumoasă realizare stă sub bătaia crivăţului, 
la căpătâiul celor ce căzuseră, în Poiana-Morii - troiţa de 
mesteacăn şi stejar, frumos sculptată de migala meşterilor 
români. 


Poate că vânturile şi iernile grele vor fi culcat-o la pământ. 
Păcat... O astfel de troiță ar fi trebuit să fie închisă într-un 
clopot de sticlă şi păstrată pentru generaţiile viitoare. Nu se 
putea imagina ceva mai armonios, mai suplu, mai 
desăvârşit. 

Nemţii când au văzut-o, au expus-o mai întâi în mijlocul 
lagărului, şi ceilalţi străini spuneau: „Aceasta-i artă mare! 
Ce patente zac, încă nebănuite, în sufletul românesc!" 

Avea dreptate Valentin Mănescu când afirma: „Părinte, noi 
ne dezvoltăm, aici, ca o insulă românească. Facem şi artă, 
după putinţa locală. Chiar dacă nu e perfect reuşită, trebuie 
apreciate încercarea şi năzuinţa". 

155 


32 FLORILE DALBE CU TRISTEŢILE LOR 

5 

Când veneau sărbătorile, ni se topeau inimile după Ţară. 
Dacă dorul nostru călătorea spre pajiştile înflorite de lângă 
Dunăre, culegeam viorele şi toporaşi pentru ca, în Vinerea 
patimilor, să le aducem jertfa lui lisus cel răstignit. 

Iar în dimineaţa învierii, făceam buchete de ciuboţica 
cucului şi le puneam la icoane, în pădurile bătrâne de pe la 
Himosu, frunza crudă înverzea, iar sub poala codrului 
ningea roz-albul florilor de măr. In acele zile de la începutul 
primăverii trăiam chinuri, care ne duceau până la pragul 
nebuniei... 

Venea iarna cu viscole şi zăpezi cât omul de mari şi 
rămâneam blocaţi, până la topirea nămeţilor. Şi iată că în 
mijlocul iernii, făceam popas, cu aduceri aminte în cinstea 
lui Moş Crăciun şi al bădicăi Traian. In acele zile uitam că 
suntem în lagăr şi trăiam tradiţiile, ca în satele noastre de 
sub Carpaţi. 

Şi pentru că tradiţia înseamnă viaţa spirituală a unei naţii 
cu bogatele şi adâncile ei manifestări şi legătura cu trecutul 
glorios al neamului şi cu manifestările lui religioase, 
Comisarul politic nu era de acord cu păstrarea acestor 
tradiţii în lagăr. Insă aici s-a izbit de o aşa rezistenţă, că a 
dat înapoi. Şi au încercat, peste tot, aceste comisariate să 
preia şi să organizeze oficial - în lagăre - aceste serbări, în 
locul colindelor care au plecat, acum două mii de ani, de la 
stâna baciului Crăciun, comisariatele introduceau colinde şi 
cântece populare „progresiste", în dosul fiecărei fraze 
muzicale, vedeai acţiunea politică a stăpânului. Steaua avea 
doar cinci colţuri, iar Moş Crăciun îşi schimbase identitatea, 
poreclindu-se Moş Gerilă. 

Aşa a fost în fiecare an. 

Dar în fiecare an, paralel cu ceea ce organiza stăpânul la 
club, noi sărbătoream în bordeiele noastre, păstrând 
curate, ca aurul lămuit prin foc, colindele străvechi şi 
pluguşorul, cu împăratul Traian. 


La Crăciunul lui 19486, în lagăr, la Mănăstărca, în toate 
bordeiele ardeau feştile, între ramurile pinilor. Intre ramuri 
atârnau jucărele confecţionate din placaj şi carton. Pentru 
cine erau toate aceste nimicuri? Inimile celor ce 
împodobiseră bradul le închinaseră copiilor care, în colţul 
de sub icoană, alături de mămica lor, îl implorau pe Moş 
Crăciun să-i aducă pe tăticul înapoi. 

In bordeiul 15 ne adunam şi lângă bradul din colţ, la 
lumina opaiţului, cântam colindele Pruncului născut în 
Betleemul Iudeii. Uşor, liniştit, ca într-o poveste spusă de 
bunic, se depăna firul sfintelor amintiri. Ultimul colind 
aducea rouă în ochii tuturor robiţilor. „Sub fereastra 
amintirii ne-adunăm, Sufletul de altădată-1 colindăm Cad 
nămeţii şi pierim Fără cruce, fără ţară, velerim! Trec în 
caravană magii dorului, Peste fruntea rece a luptătorului. 
Brazii ard în vatra vechiului cătun Noi purtăm colindul unui 
nou Crăciun. Gândul nostru-n gândul ţării să-mpletim Flori 
de gheaţă-ntr-o cunună, velerim!" Cu sufletul greu de 156 


amintiri şi sub biciuirea crivăţului zburlit printre nămeţi, 
ne întorceam la bordeiele noastre. 

In seara dinspre Anul Nou, la fel adunaţi, îl aduceam în 
bordeiul nostru pe bădica Traian, îl gospodăream în Dacia 
şi-l pofteam să se apuce de arat şi semănat „pe câmpiile 
mănoase de sub mărul rotat.' Şi, la culesul recoltei, toţi 
eram prezenţi, apoi treieram, mergeam la moară şi 
gospodinele scoteau din cuptor „un colac mare frumos, ca şi 
faţa lui Hristos" - din care ne făceau şi nouă parte dreaptă. 
Toată plugăria noastră şi întâlnirea acestui popor de ţărani 
cu „faţa lui Hristos" o desfăşuram ca în „înşiră-te 
mărgărite" în pluguşorul daco-roman, stropit cu busuiocul 
misionarilor creştini. 

De aici se trăgea toată rezistenţa noastră, ca neam. Din 
tradiţii, pe care nu le întâlnim la vecinii noştri, din ortodoxia 
românească care, păstrând pură şi neatinsă dogma, se 
manifestă după înţelegerea noastră, umanizându-l pe 
copilul lisus şi încreştinându-l pe bădica Traian. 

A doua zi, porneam pe cărările unui nou an, cu sufletul 
curâăţit de zgură şi de cenuşă. 

Dar la Anul Nou 1948, n-a mai fost aşa. 

De la club, de la Comisarul politic, din casa stăpânilor a 
fost trimisă repede vestea, care a coborât în sufletele 
noastre tristeţe de moarte: regele fusese înlăturat de la 
domnie. 

Ultima rezistenţă a neamului fusese îndepărtată. Neamul 
rămânea singur să se zbată, să sângereze, să umple 
închisorile. 

De mii de ani noi am avut voievozi şi domni la cârma ţării. 
Regele, care le-a urmat, a însemnat stabilitate şi aşezare. 
Iată-ne, în pericol, pe timp lung şi greu, sub dominație 
străină. Un nou val de întuneric peste ţara noastră, care 
primise lumină de la popoarele apusului şi care strălucise 
tânără, radiind prospeţimea. Acum intram sub influenţă 
euro-asiatică; ne întorceam forţat, în întuneric. Sub 
bagheta mongolului de la Moscova, trebuia să repetăm, 


până la năucire: trenul era inventat de ruşi, radioul de 
Popov şi altoiul de Miciurin, iar ariciul cel ţepos stătea în 
grădina Kremlinului. 

Copiii Ţării au început să repete lozinci sforăitoare, făcând 
cozi în faţa brutăriilor. De când nu mai ară bădica Traian, 
nu mai este pâine în „ţara pâinii". Mana pământului 
dunărean hrăneşte şi îndoapă goliciunile asiatice. Trenuri 
după trenuri duc spre răsărit bogăţiile nepoților dacilor. 

Bădica Traian, pregăteşte-ţi legiunile şi, cerând ajutorul 
lui Hristos, vino de ne mântuieşte de balaur. Să împletim 
iarăşi un colac din grâu arnăut, tot atât de frumos ca şi faţa 
lui Hristos şi să-i mâncăm pe iarbă verde, la umbra mărului 
rotat al ţării noastre, ciocnind bărdacele cu vinul spumos de 
la Năpădeni. Bădica Traian, la tine-i speranţa. 

In seara acelui An Nou, n-a mai fost voie bună în bordeiele 
noastre. La palida lumină a opaiţelor stăteam tăcuţi, duşi pe 
gânduri. Aurelian, împins de barbari, părăsise Dacia. Venise 
peste ţară un val de întuneric. Ne aflam, oare, la începutul 
unui ev mediu? 

157 


33 GOLODOVCA! 

1! greva foamei 

Sunt zeci de ani de când în Rusia nu s-au mai pomenit 
greve. 

Poporul, după ce a luat puterea în propriile sale mâini şi 
după ce şi-a instituit o dictatură proprie - o „democraţie' 
cum nu s-a mai cunoscut încă în istorie -cuprins de fericire, 
victorios şi stăpân, a băgat gâtul în ham şi hai la drum. Că e 
rău? Că ţi-i foame? Că nu ai unde te oploşi cu ai tăi? Astea 
sunt probleme care se vor rezolva, tovarăşe! Răbdare, 
răbdare, ţara e bogată! In pământ sunt multe bogății şi 
toată lumea va fi fericită. Mai întâi vom sacrifica două, trei 
generaţii şi pe urmă, pentru cele ce vor urma, vom organiza 
raiul pe pământ. Lucrătorul, ca şi ţăranul, rabdă, stă la rând 
în faţa magazinului unde îşi primeşte porţioara. Porţioara 
aceasta i se dă, planificat, de împuterniciţii lui, aleşii 
poporului, care însă nu au nici un motiv să-şi sacrifice 
prezentul lor opulent, în favoarea celei de-a cincea 
generaţie. 

Dimpotrivă, organizând regimul muncitoresc, recomandă 
acestuia să-şi îmbunătăţească situaţia, lucrând ore în plus, 
depăşind norme şi supranorme, iar rezultatul final, pentru 
omul de rând, stă în aceea că trebuie să-şi strângă cureaua 
pe buric, în acest timp, cei ce împart prada, pun osânză. 
Răbdare, tovarăşe, răbdare, foarte curând poporul nostru 
va avea parte de atâta fericire, cum nici nu visează 
burghezii. Şi, în fond, este cineva împotriva regimului? Să 
se ridice în picioare! Nimeni nu se ridică în picioare. Nimeni 
nu protestează. Noi singuri, muncitorii, am instituit acest 
regim. Putem ieşi în stradă? Putem face grevă? Să nu fie! 
Până şi din dicţionare a fost scos cuvântul grevă. Da, 
grevele merg în ţările apusului, unde proletariatul duce 
lupta cu capitalismul, cu dorinţa de a-şi lua soarta în 
propriile mâini. Dar, la noi grevă?! împotriva cui? împotriva 
noastră? 


Aşa argumentează „osânza" şi poporul tremură în aşternut 
de frica securităţii. 

Țăranul umblă cu opinci de tei şi lucrătorul stă într-o 
cameră cu pereţii de scânduri - ca să-i audă vecinul că 
îndrăzneşte să ofteze - cu paturi suprapuse, copiii dormind 
pe lângă pod, hrăniţi cu mei şi varză de Karelia, iar 
intelectualul fricos ca un iepure se strecoară cum poate, 
fără gânduri, fără opinii - fiind mereu de acord cu statul: 
„da, da şi nu, nu" după cum primeşte comanda. 

Pentru a se mântui oamenii aceştia trebuie învăţaţi să 
trăiască liberi, să gândească, să se mişte. 

în iunie 1946 aram cu cazmaua poienile de ia Şoniha - 
câteva sute de hectare. Hrana zilnică consta din varză 
murată, urzici conservate şi tărâţe coapte 158 


sau fierte. 

Mare mirare a fost pentru stăpânire când, într-o zi, cei de 
la Oranki au refuzat să mai iasă la lucru, în ziua următoare 
s-a molipsit şi Mănăstârca. Au început izolări, încarcerări, 
dispersări prin alte lagăre. Unitatea dintre români era încă 
sfărâmată pe considerente politice şi greva nu a reuşit. 
Toată vara aceea au fost ciocniri cu autoritatea. După 
alegerile din noiembrie 1946 când ruşii s-au văzut stăpâni 
în România, muncile au devenit din ce în ce mai grele şi 
regimul tot mai neomenos. Eram duşi la muncă chiar în zile 
de sărbătoare. Greva noastră, totuşi, a fost o încercare de 
protest. Chiar dacă n-a reuşit pe de-a întregul - încă 
rămâne ca un gest de omenească răzvrătire împotriva 
regimului comunist. 

Apoi s-a făcut pace la Paris. Comuniştii, care fac tărăboi pe 
tema imperialismului, ne-au luat Basarabia şi Bucovina - 
gurile Dunării şi, intrând în Cehoslovacia, au luat Ucraina 
subcarpatică - pentru că cine stăpâneşte masivul Boemiei, e 
stăpân pe Europa centrală, au luat sudul Poloniei până sub 
Cracovia -fără nici un fel de justificare, împingând pe 
polonezi pe Oder, pe Elba. Cehilor le-au luat Ucraina 
subcarpatică - care de mii de ani aşteaptă plângând 
încorporarea la Patria Mumă. Tot comuniştii au luat finilor 
Karelia şi regiunea Petsamola, chiar s-au întins şi în nordul 
Norvegiei, căutând o ieşire spre Atlantic. Pe urmă, a fost 
bine. Armata e la Berlin, la Viena, la Adriatica şi numai la 30 
de kilometri de Constantinopol. Hai să organizăm greve în 
apus, cu pâinea de la gura flămânzilor noştri, hai să 
mâncăm coloniile, cu aurul furat - de unde s-a putut, şi 
corul brotăceilor de la Moscova să strige asurzitor: „pace, 
pace, luptăm pentru pace", încheind cu „coexistenţa 
paşnică". 

In februarie 1947 s-au ratificat tratativele de pace cu 
ţările învinse şi noi trăgeam mereu la ham. 

A venit vara. Speranţele cresc, în lume e pace, dar lumea 
se pregăteşte de război. Noi lucrăm pe la colhozuri. Nu 


pleacă nimeni spre ţară. Apoi a venit toamna şi am cules 
ceea ce nu era de cules. A venit iarna şi a plecat regele. 
După ce am cântat colindele, zăpezile s-au aşezat mari cât 
casele şi noi, conservaţi în geruri, ne întrebam: „mă, au 
trecut patru ani de la armistițiu, s-au pus tot felul de 
iscălituri pe o mulţime de acte, e drept că nu soarta 
prizonierilor este principala problemă pentru anul 1948 - 
dar şi aceasta trebuie rezolvată". Ba, noi, fiind direct 
interesaţi, socoteam că de mult trebuia să fim pe la vetrele 
noastre. Mereu întrebat, Comisarul politic ne răspundea: 
„țara voastră nu vă vrea". E drept că nici noi nu-i vrem pe 
Patru cel Groaznic. Dar ce era comun între [ară şi Groza? 

Ţara gemea sub călcâi străin şi ne aştepta cu braţele 
deschise, iar Groza reprezenta sluga stăpânirii. Ţara ne 
aştepta - erau familiile noastre, satele şi munţii - dar sluga 
nu ne vroia. Simţea că noi i-am citit vrerile, ştia că noi 
vedem întunericul ce venea peste ţară. Se temeau - Groza şi 
partida slugilor - că noi le-am pune piedici în vânzare. 
Pricepusem că înţelegerea dintre stăpân şi slugă era să ne 
macine acolo, în păduri şi în hamuri. Unii, încercând politica 
stăpânului, ziceau: „Dacă ţara nu ne vrea, atunci trimiteţi- 
ne în America". „Nici asta nu se 159 


poate - răspundea politrucul, speriat. Voi puteţi face rău şi 
acolo. Schimbaţi-vă ideile, fiţi alături de noi şi vă trimitem în 
ţară. Acolo vă facem oameni mari. Altfel, mai staţi aici. Este 
destulă reacţie în România. Voi, dacă vă duceţi acolo, măriţi 
numărul potrivnicilor noştri." „D-apoi, nu-i Uniunea 
Sovietică prezentă în România, chiar cu armata, iar 
guvernul nu este al vostru...?!' „Da, dar nu suntem încă 
destul de consolidaţi. Şi voi ne sunteţi duşmani. Mai 
rămâneţi aici şi gândiţi-vă la propunerea noastră. Uniunea 
Sovietică este tare, puternică, generoasă, nu-i pasă de voi, 
totuşi vrea să vă ajute. Iar voi îi întoarceţi spatele. Treaba 
voastră!" 

îmi aduc aminte că la Oranki, când Ana Pauker se căznea 
să rupă unitatea noastră, un colonel rus, Novicov, care o 
însoțea, ne-a spus o scurtă istorie, ca exemplificare pentru 
nehotărârea noastră de a trece de partea pauker-iştilor. 
Zicea el că, după reuşita revoluţiei - în 1918, la Petrograd 
au fost luaţi captivi câteva mii de ofiţeri, cărora li s-a făcut 
propunerea să treacă de partea armatei roşii. Aceştia au 
cerut timp de gândire. Pentru că gândirea se simte mai 
liberă când depui un efort fizic, aceşti captivi împrăştiau 
bălegarul dintr-un grajd unde erau adăpostiţi, iar a doua zi, 
îl adunau la loc, grămadă. Şi tot gândeau. De vreme ce la 
desele întrebări care li se puneau, răspundeau că nu sunt 
încă hotărâți şi că mai au nevoie de timp, pentru o matură 
reflectare, regimul comunist, înţelegându-i perfect, le-a 
legat câte o piatră de gât şi i-a aruncat în Lagoda. Oamenii 
aceia gândesc şi astăzi, în fundul lacului. Ana Pauker fuma o 
ţigară de mahorcă şi adăuga cu glas spart, de beţivă: „pui 
de căţea - eram feciorii leoaicei de la Roma -vom trece 
peste cadavrele voastre...!" 

Şi iată, trecuseră cinci ani. Ana Pauker era ministru de 
externe şi ţara nu ne vroia. 

Odată în viaţă am gândit just şi ne-am hotărât singuri 
soarta - să mergem aşa, până la moarte. Puneam chiar viaţa 
noastră preţ pentru dragostea de Dumnezeu şi neam. 


Ajunseseră în ţară „voluntarii" - procomuniştii - şi până la 
noi a ajuns vestea că acolo ei împărăţeau. 

Noi trăgeam la ham şi doineam de dorul Ţării. 

Puternic este sentimentul ruperii de pământul strămoşilor 
tăi! Chiar dacă, ajunşi acolo, ne-or băga în ocne, noi doream 
să ajungem acasă. De-om muri - cu frunţile senine - 
mormântul să ne fie lângă biserică, în pământul dunărean; 
să ne odihnim oasele, alături de bunici... Am hotărât să mai 
facem o încercare. 

Era la începutul lui februarie. Frig, ger cumplit, trudă de 
rob. Ţara era departe! 

Seara în bordei la lumina opaiţului, unul câte unul ne 
îndreptam către comandantul bordeiului. Tăcute, mâinile 
aşează în faţa lui hârtii mici pe care era scris: „din acest 
minut intru în greva foamei, până ce autoritatea sovietică 
îmi va răspunde, în scris, care este data până când vom fi 
repatriați noi, românii!" Apoi oamenii se lungeau pe paturi. 

- Ce-i asta, domnilor? întreabă comandantul bordeiului. 

160 


- Este ceea ce scrie în declaraţie... 

Acesta aleargă cu declaraţiile la stărşie - comanda 
interioară a lagărului. Aici, se adună, unul după altul, şefii 
de bordeie, cu declaraţiile. 

Starşele speriat aleargă la comisar. Comisarul galopează 
la colonelul Verbiţchi - comandantul celor două lagăre, care 
hotărăşte: „Să-i lăsăm în pace, se vor sătura de grevă, se 
vor plictisi şi o vor sparge singuri." 

S-a lăsat de mult noaptea neagră, dar telefonul zbârnâie 
spre Nijni-Novgorod, spre Moscova. 

Ofițerii ruşi, în alarmă, trec cu paşi de pâslă, prin 
bordeiele românilor. Aici e linişte adâncă; toată lumea 
doarme. 

Suntem la Mănăstârca 1500 de români, dintre aceştia 300 
sunt voluntari antifascişti, iar restul, 1200 români, 
nevoluntari. 

Dimineaţă merge zvonul că suntem şapte sute în grevă. 

Vine colonelul comandant. Vine procurorul Vilcov, vine 
Comisarul, cu ofiţerii de la poartă. 

- Ce vreţi, domnilor? - lermen, pentru repatriere. - Credeţi 
că puteţi forţa mâna Uniunii Sovietice? - Cerem să ne 
repatriem...! Ameninţări peste ameninţări, încercări de a 
ne rupe din unitate; nimic. 

Peste 24 de ore intră în grevă încă trei sute, iar a treia zi 
încă trei sute. Lucrurile iau o întorsătură gravă. Greva 
continuă şi în bordeiele noastre e o tăcere adâncă, de 
moarte. Mai vine o zi şi după aceea o altă zi şi-n cea dea 
şaptea seară, intră în grevă şi bolnavii din spital. Chiar şi 
mare parte dintre voluntari intră în grevă. 

Suntem slăbiţi, suflăm greu. In gură vine miros de 
putreziciune. Greva continuă. Noaptea visez - poate că nu 
dorm - la frumuseţile de pe valea Bistriţei şi de dincolo de 
opaiţ apar şi dispar înlăcrimaţi ochii mamei, în faţă, pe 
perete, stă o cruce mare de mesteacăn, îmbrăcată în 
crenguţe verzi de brad. Când îmi fac cruce, mâna îmi cade, 
ca o aripă rănită. 


In gură simt gust de cocleală. 

Seara şi dimineaţa, lisus - din spatele crucii - mă 
îndeamnă: „rabdă, omule, până la sfârşit; vei birui." 

A opta zi, zarva la ruşi. Cine poate să se mai mişte ajunge 
la sala de mese. Acolo mulţi domni şi mulţi militari cu stele 
mari ne întreabă: 

- Ce vreţi? - Să mergem acasă! - Credeţi că ne puteţi forţa 
mâna? 

- Nu credem nimic; daţi-ne în scris termen pentru 
repatriere. Furios, roşu la 
faţă ca un rac fiert, generalul Vladimirov ne ameninţă cu 
pumnii. 

De vreme ce noi am acceptat moartea cum ar putea să ne 
mai înspăimânte? Mă lungesc pe pat; nu mai simt foame, 
nu-mi mai este sete. In primele zile, gheare de lup rupeau 
din stomac. Acum totul s-a potolit şi o căldură dulce mă 

161 


înfăşoară ca într-un scutec de copil; mă hrănesc din 
propriul meu trup. Mintea mi-i perfect lucida, aud şi 
recepţionez totul, ba chiar rar de tot ies până afară, 
sprijinindu-mă de pereţi. 

Şi Vladimirov ăsta, cu subalternii lui, nu se mai astâmpăra. 
Mereu, prin bordeie. Şi ne supăra el şi subalternii lui cu 
vorbăria lor. Apoi, au ridicat dintre noi cincizeci de inşi. I-au 
aruncat într-un camion ca pe nişte butuci de brad şi i-au 
izolat la Oranki. Acolo, acelora şi nouă aici ni se fac 
promisiuni, ca, peste cinci minute să ni se adreseze cu 
ameninţări. 

Greva nu e ruptă. Nici unul nu abdică. Turba stăpânirea. 
- Ce vreţi voi, bandiţilor? - Daţi-ne în scris termenul 
repatrierii! A trecut şi a zecea zi de grevă. Medicii şi 
santinelele - nemți şi ruşi, transportă cu tărgile la spital pe 
cei slăbiţi. Acolo, li se întind ispititoare ceaiuri îndulcite şi 
pahare cu lapte. La poartă, două autocamioane sanitare 
ruseşti, cu hrană şi medicamente. Bolnavii nu acceptă 
ajutorul medical. Sanitarele, cu mâna la gură, se 
lamentează: Vai, vai, vai, ce-i asta? 

Hotărârea şi rezistenţa noastră uimesc. Nemţii şi ungurii 
parcă sunt fierţi. Le-am făcut o chemare pentru o acţiune 
comună... Dar, s-au temut. 

Iar noi, leşinaţi, rezistăm. 

In tăcerea celei de a zecea nopţi, într-un cot se ridică 
Ilarie Gorjanul şi, cu o voce care ieşea ca din mormânt, 
scandează: „Moartea, numai moartea este cea mai sfântă 
nuntă dintre nunţi". Apoi, aiurând, vorbeşte cu mama şi cu 
fetiţa sa. Ilarie a înnebunit. 

Dar noi, strivind o lacrimă sub pleoape pentru Ilarie şi alţi 
şapte, sensibilizaţi ca dânsul, rezistăm. Spitalul e 
supraîncărcat cu oameni leşinaţi de foame. Bucătarii fierb 
mâncăruri cu gris şi supe. Nimeni nu se atinge de ele. 
Medicii şi sanitarele, străini de lagăr, pronunţă cuvântul 
„răspundere'. 

Rezistăm. 


La două noaptea, generalul Vladimirov intră în lagăr, cu 
toată rusăraia după el. Trece din bordei în bordei apoi 
vorbeşte un minut şi lasă o hârtie ştampilată, semnată de 
dânsul. 

Victorie! Strigă Ilarion, revenit în lumea noastră şi se 
închină. 

Din dosul crucii lisus îmi şopteşte: „nu ţi-am spus? Cine 
rabdă până la sfârşit, biruie!" 

Toată noaptea generalul Vladimirov a colindat prin 
bordeie, atent ca nu cumva să rămână cineva nemâncat. 

Hârtia cu semnătura lui a fost bătută în cuie, ca să rămână 
aşa, la vederea tuturor. Acolo stă scris: „din împuternicirea 
Sovietului Suprem, eu, generalul Vladimirov - comandantul 
militar al Regiunii Gorki - aduc la cunoştinţa prizonierilor 
români că vor fi repatriați până în iulie 1948." 


162 


La 1 Mai în acel an au plecat spre ţară mai toţi ofiţerii 
români. Cu excepţia celor care au fost reţinuţi pentru 
cercetări juridice. Pe urmă, în loturi mici - pe măsura 
scoaterii de sub anchetă, sau după expirarea pedepsei, au 
venit, rând pe rând, toţi în ţară. 

Ţara cea bună ne-a primit cu inima de mamă, dar 
stăpânirea de aici, la comanda ruşilor, ne-a băgat la ocnă. 

E bine şi aşa; măcar suntem la noi acasă. 


Când eram gata să plec acasă, trecând prin faţa unei 
comisii formate din trei magistrați cu stele mari, am fost 
întrebat: 

- Golodovca ai făcut? - Făcut. - Şi pentru ce? - Ca să aflu 
termenul de repatriere. - Da. Până la 1 iulie. Şi azi la ce 
dată suntem? - 7 iulie! -Şi? 

- In istorie ruşii nu s-au ţinut niciodată de cuvânt. - Mă, 
banditule, apoi tu nu ştii că nu eşti om? - Dar ce sunt? - Pui 
de căţea, asta eşti! Marş de aici! Totuşi am plecat spre casă, 
ceva mai târziu. Şi în Bucureşti, la Ministerul de Interne, 
m-a întrebat un căpitan, care fusese şi el prin Rusia: 

- Ai făcut greva foamei? - Făcut, se poate!? - Şi de ce? - Mi- 
a fost dor de tine! Şi căpitanul mi-a cârpit trei perechi de 
palme, scrâşnind printre dinţi: „las' că te vindec eu de 
golodovca. Acum începe «viforniţa cea mare»" 

Sunt ani de-atunci şi viforniţa stăruie, însă sufletul parcă 
mi s-a oţelit. 

Mă uit la Dunăre cum îşi duce valurile spre Sulina. Munţii 
Măcinului stau pe loc. Pe ei, îi salut. Furtunile trec, dar 
iarna rămâne mereu trează. Aşteaptă ceasul iureşului celui 
mare. Oare va veni? 

163 


34 DIPLOMAŢII SPANIOLI 
5 


Era în primele zile ale lunii noiembrie, anul 1946. Pe la 
colhozurile vecine rămăseseră cartofii neculeşi; iarna se 
aşternuse de mult pe aici - şi necazul cel mare era că pe noi 
ne duceau, pe astfel de vreme, la muncă. Frig, zăpadă, 
umezeală. Plecam la câmp cu târnăcoape şi cu lomuri în 
spinare. Când ajungeam acolo, cu lopeţile dădeam zăpada 
la o parte de pe cuiburi şi apoi cu târnăcopul sau cu lomul 
încercam să scoatem ceva din pământ. 

Mâinile îngheţau pe zăpadă, pe bulgării de pământ 
degeraţi. Şi de sus cădeau - în vârtejuri - fulgii de zăpadă. 

într-o seară, după ce mâncasem - stăteam lungiţi fiecare 
cu gândul său dus departe. Sandu şi Bădiţa fumau. 
Deodată, un zvon a ajuns până la urechile noastre. Cei de 
jos se grăbeau să iasă afară. 

- Ce-i? întreabă Sandu pe un austriac care, trecând pe 
lângă altar, fredona un vals vienez. - La poartă se află un lot 
cu noii sosiți... răspunse, pe voce de tenor, vienezul şi se 
pierdu în mulţime, cu melodie cu tot. - Hai băieţi, să vedem 
ce marfă ne mai soseşte. Şi Bădiţa coboară primul pe stâlp, 
după el Sandu şi la coadă eu. La poartă-i adunat mai tot 
lagărul; noi am rămas cam departe. Ascultăm conversaţia 
celor din faţă. Se aud voci de femei şi de copii... Ce comedie 
o mai fi asta? 

Portiţa de la camera ofițerului de serviciu se deschide şi 
slt. Caramanov, nervos şi agitat, strigă la noi să dispărem de 
pe alei: „La corpurile! voastre", strigă rusul - şi noi ne dăm 
câţiva paşi înapoi; nemulţumit de lipsa noastră de 
disciplină, ofiţerul cheamă înăuntru un pluton de ceasovoi, 
în faţa primejdiei ne dăm înapoi până la biserică. 

1 adăpost oferit ca locuinţă 

Slt. Caramanov, mulţumit de sine şi de reuşita lui în 
disciplinarea noastră -aşează plutonul pe două rânduri - 


distanţate unul de altul - şi la un semn către portar, acesta 
deschide larg porţile de la intrarea mănăstirii Oranki. 

In rânduri de câte patru, femei, bărbaţi, copii, cărucioare 
de copii - pătrund tăcuţi în lagăr; altfel de oameni decât noi, 
altfel îmbrăcaţi, cu mantouri şi pălării, cu pardesie şi băşti. 
Coloana merge încet, escortată de plutonul ceasovoilor iar 
în fruntea lor păşeşte mândru ca un cocoş slt. Caramanov. 

Când coloana ajunge în dreptul nostru, Caramanov strigă 
de trei ori, ca un înger al răzbunărilor din Apocalips: „Aşa 
vom face cu întreaga Europă". Sandu nu are ce face şi 
strigă, pe deasupra capetelor: „dar cu America, ce faceţi?" 

164 


- Şi pe America, o băgăm la Oranki..., răspunde prompt 
Caramanov. 

Femei cu copii de mână, bărbaţi cu bagajele în spate, 
defilează prin faţa noastră şi tăcuţi pătrund în corpul doi - 
la etaj. 

- Vezi, tu, măi Sandule, cum se scrie istoria? II provoc eu la 
discuţie - cred 
că ai fost atent şi la premisele de viitor. «Aşa vom face cu 
întreaga Europă». 

Sandu tace în timp ce Bădiţa-i numără pe nenorociţii de 
europeni, ancoraţi la noi. 

Uşa de jos, de la corpul doi, este încuiată cu un lacăt şi 
sublocotenentul lasă acolo un pluton. Fără grabă ne 
retragem spre corpurile noastre. Bădiţa ne lămureşte: 
„după socoteala mea sunt 153... Poate să-mi fi scăpat vreun 
copil". 

In timp ce noi ne îndreptăm spre „casă" Sandu ne anunţă 
că mai rămâne pe afară. Sus, la noi, Bădiţa se întinde , cu 
mâinile sub cap şi tace. Mă întreb cine-or fi noii veniţi? Şi 
tot eu mă mângâi, spunându-mi: „lasă că mâine vom afla". 

Peste un ceas, lumea s-a potolit; cei mai mulţi se întind în 
sicrie şi dorm. Sandu apare, jos la stâlpul nostru şi ne 
cheamă: „haideţi repede acolo, că a plecat plantonul". 

- Nu mergem măi, lasă pe mâine! - Haideţi, că-i foarte 
interesant; ca la cinema „Grand". E oleacă de distracţie. Şi 
am plecat, cu Sandu în mijloc, iar în urma noastră alţi 
curioşi. Ajunşi la uşa corpului 2, ştiam că sus, după ce urci 
scările este clubul şi aici erau cartiruiti veneticii. Constatăm 
că într-adevăr, plantonul rus dispăruse. Câţiva nemți, câţiva 
unguri dădeau târcoale intrării, încolo, lagărul era pustiu; 
se pregătea de odihnă. 

Pe scări suiau şi coborau oameni. Se distingeau voci de 
bărbaţi şi de femei; din timp în timp, planşete de copii. 

Ne apropiem de intrare şi privim lacătul. Bădiţa apăsă pe 
clanţă şi prin întredeschiderea dintre belciuge se văd două 
fragmente din treptele ce duceau sus. 


Suntem zece, douăzeci de inşi care, aici la uşă, ne 
întrebăm în şoaptă: „cine-or fi, Doamne?" 
Se aud vorbe nemţeşti, franţuzeşti şi alte graiuri. 
- Măi, Sandule, poliglotule, apropie-te şi ascultă, îl 
îndeamnă Bădiţa. 
Sandu îşi ridică clapa căciulii de pe urechea stângă - puţin 
de tot - şi ascultă 
atent. 
- Nu înţeleg nimic. Vine un zvon până la urechea mea, ca 
la turnul Babei. 
Tocmai cobora cu paşi grei, cineva. Şoptim către Sandu: 
întreabă mă, cine sunt indivizii? 
Sandu, cu gura la întredeschidere, strigă, să-i audă şi 
rusul de la poartă, să-l audă şi morţii: Cine sunteţi, măăă? 
Din iuţeală, a strigat în româneşte. Paşii se opresc şi apoi 
urcă repede. Se speriase omul de strigătul lui Sandu. 
- Stai, domnule, nu fugi, se roagă Sandu în franţuzeşte, 
apoi în nemţeşte, trece la limba engleză şi sfârşeşte în 
turceşte. - Măi, Sandule, îi zice Bădiţa râzând - din ce fel de 
oameni te-i fi trăgând, 165 


tu? Păi, ăştia-s turci? 

- îs mai răi decât turcii, bre. Cu aceia până la urmă ne-am 
înţeles să le dăm 
ceară şi batali graşi iar ei să ne lase în boii noştri. Şi 
împăcăciunea a fost ţinută. 

Nu vezi că ăştia nici turceşte nu ştiu? 

Sandu, la postul lui de observator, trage cu urechea, 
răspunde prompt la întrebări şi la un moment dat zice: 
„gata, am pus mâna pe ei; coboară mai mulţi hăndrălăi 
(Sandu se pronunţă de pe acum peiorativ, despre acest 
neam de oameni de la etaj). 

- Măi, care sunteţi acolo? - li se adresează în franţuzeşte. 
Paşii se opresc în 
dreptul urechii lui Sandu. 

De dincolo de uşă, în acelaşi grai, vine un răspuns: „dar 
voi, de la uşă, cine sunteţi?" 

- Răspunde-i, măi, Sandule, îl grăbim noi. - Noi, de la uşă? 

Noi de la uşă suntem prizonieri de război. - Şi ce doriţi, mă 
rog? - Vrem să ştim cine sunteţi şi de unde veniţi. 


- Cam pretenţioşi; vreţi să ştiţi cam multe. Atât doar vă 
putem spune că majoritatea suntem spanioli, ceilalţi sunt 
resturi din diplomaţia germană. Vă este suficient? - Vă 
mulţumim pentru informaţii; totuşi lămuriţi-ne ce fel de 
spanioli sunteţi? - Ce fel de întrebare e aceasta? Noi 
suntem comunişti spanioli, buni tovarăşi cu Dolores Ibaruri. 
O cunoaşteţi pe „la Passionaria'? De pe buzele lui Sandu 
scapă o înjurătură românească despre mamă şi origine, 
însoţită cu un scuipat lăturiş. 

- Aţi spus ceva? întreabă cel de dincolo de uşă. - Am spus - 
răspunde Sandu - că-i bine să aşteptaţi un minut; vă 
aducem acum, aici la vorbitor, pe câţiva compatrioți de-ai 
dumneavoastră. - Sunt spanioli pe aici? - Se mai găsesc 
câţiva, aşa, de sămânță. Alergaseră câţiva la corpul zece 
unde se găseau cei 13 ofiţeri supraviețuitori din „Divizia 
albastră" - şi-i aduceau val-vârtej. Muscă se dă la o parte, cu 


îndemnul: „Domnule slt. Pacco, vezi că ţi-au venit cimotiile; 
mare bucurie pe Franco". Şi adresându-mi-se: Franco ar fi 
bucuros ca inamicii lui să se chircească de frig, aici la 
Oranki, cu „frio senor, frio'" - sub înţelegătoare protecţie 
aU.R.S.S.-ului. 

Când nici nu gândeam, la uşă se încinge o discuţie aprinsă 

Intre spanioli; cu vorbe aspre şi înjurături care se întretaie 
deasupra lacătului. 

Sandu ne lămureşte: Ce vreţi? Sunt popor meridional; 
iute, nervos, gata la pumnal. 

Sus pe scări, paşii grăbiţi ai veneticilor. Dincolo, la noi, 
Pacco şi ceilalţi spanioli înjură de mama focului: „Dă-i 
dracului de amărâţi; le-am oferit ajutorul nostru, spuneau 
că mor de foame., şi când au aflat că suntem «falangişti», 
ne-au 166 


refuzat. Lăsaţi-i să crape de foame, doar se găsesc aici sub 
imperiu comunist. Au să se vindece aici de raia lor 
ideologică". 

- Ce-au spus, domnule? De unde vin? - Ce să spună? Din 
trei cuvinte ne-am lămurit cine sunt şi, doar aţi văzut; 
imediat ne-au luat în pumnale. După războiul civil din 
Spania, comuniştii au plecat; unii în America, câţi s-au putut 
strecura acolo, iar cei mai mulţi în Franţa, în Franţa era 
spiritul democratic al Frontului Popular şi aceştia s-au 
oploşit sub plapuma lui Leon Blum. Până când au venit 
nemţii în Franţa şi pe care au pus mâna i-au dus la lucru în 
fabricile din Germania. lar dacă au ajuns ruşii pe acolo, 
aceştia i-au eliberat şi i-au împărţit prin lagărele din Rusia. 
Şi după cum vedeţi, stau sub lacăt, flămânzi şi tremură 
încălzindu-se la gândul că se vor întoarce cu Ibaruri la 
Barcelona. întorşi în locuinţa noastră, după ce ne băgăm în 
submarine, cu toate boarfele puse deasupra păturii, reluăm 
încet subiectul. Nu-i putem lăsa aşa. Până la urmă trebuie 
să ne amintim că oameni suntem toţi şi ajutorul nostru 
trebuie să meargă mai ales către cel nevoiaş. După ce-i 
ridicăm şi-i punem pe propriile lui picioare, vom vedea ce-i 
de făcut; dacă rămâne om, îl tratăm în consecinţă, înclin a 
crede că pe deasupra oricărei deosebiri politice, noi trebuie 
să-i ajutăm cu alimente, cu haine, pe copii, pe femei, pe 
bolnavi. 

- Să încercăm mâine. Vom vedea ce se poate face, 
conchide Bădiţa. 

Dincolo de geam, pândeşte noaptea de noiembrie; neagră 
ca adâncul şi pustie. 

In seara următoare, înţeleşi cu Pacco, ne strecurăm la uşa 
corpului 2. Suntem numai cinci inşi. Sub mantale, purtăm 
pachete cu de toate. 

La ciocănitul nostru repetat, insistent, coboară câţiva 
dinăuntru, se opresc şi întreabă ce dorim. 

Pacco, pus de noi să se înţeleagă cu conaţionalii lui, 
încearcă să se achite de obligaţiile luate. Şi discută aprins. 


Vorbele zboară ca floretele şi de aici înţelegem noi, nu va 
ieşi nimic bun. 

- Mama lor de golani - se înfurie Sandu - ce i-aş scutura eu 
oleacă să curgă 
din ei ideologia barceloneană, cum curg gloanţele pe front. 
De mâine încep 
spaniola. Trebuie s-o învăţ şi pe asta; nu-i chip altfel. 

Pacco se întoarce spre noi. Pacco învățase bine româneşte: 
- Eu v-am spus încă de aseară să-i lăsăm dracului; dacă mor 
nişte lifte 
spurcate ca ei, nu-i nici o pagubă. Auzi?! Preferă să moară 
de frig şi de foame, 
decât să primească ajutor de la „falangişti". Eu, nu puteţi să 
spuneţi părinte, am 
încercat să fiu creştin; nu poţi să te adresezi porcului cu 
calificativul de „frate'. 
Porcul rămâne porc în orice condiţie s-ar găsi; şi trebuie să 
trăiască obtuz. Ducă- 
se dracului; or fi ei spanioli dar sunt buboşi; noi cu dânşii 
ne-am lămurit. Nu 
putem arunca mărgăritarele la picioarele porcilor. Dacă 
vreţi, încercaţi 
dumneavoastră. Noapte bună. 


167 


A mai trecut o zi; seara, la apel, în curtea lagărului au fost 
scoşi şi „diplomaţii" - aşa i-a botezat rusul de la poartă şi 
aşa au rămas şi pentru noi. In faţă, femeile şi copiii; în 
spatele lor, bărbaţii cu pardesie şi pantofi, cu pălării pe cap. 
Bătea un vânt aspru peste lagăr şi diplomaţii s-au învineţit, 
s-au înnegrit de frig. Jucau mărunt, în pantofi cu talpă 
subţire, uneori se adunau ca aripile păsărilor muribunde iar 
pălăriile stăteau pe capete, ca o batjocură inconştient 
adresată iernii ruseşti. Gerul le-a albit urechile şi nasurile. 
Noi în hainele noastre peticite, totuşi vătuite, cu căciulile 
slinoase cu urechi, îi compătimeam: „oamenii aceştia, aşa 
cum au plecat la drum, nu vor vedea primăvara viitoare". 
Şi-i spun lui Sandu să mai încercăm odată să discutăm cu ei. 
Bădiţa încuviinţează. 


Numai noi trei batem chiar în uşă. S-a oprit cineva în 
dreptul nostru şi întreabă: 
- Despre ce-i vorba? - V-am adus ceva de mâncare, 
răspunde Muscă. - De la voi nu primim nimic. - Uite ce-i 
domnule; noi suntem români şi înţelegem să vă ajutăm, cu 
ce se poate, până când vă veţi lămuri ce-i pe aici. - Ce 
politică faceţi dumneavoastră? - Domnule, noi n-am venit să 
facem politică, aici, la uşă. V-am văzut 
înfriguraţi şi slabi. Am înţeles că-i timpul să vă tratăm ca pe 
oameni; ca pe fraţi 
de suferinţă. 

- Noi nu suntem fraţi cu voi. Voi sunteţi fascişti ca şi 
falangiştii noştri şi nu vrem să avem nici un fel de raporturi 
cu voi. - Foarte bine, zice Sandu, nici pe noi nu ne încântă 
frăţia cu voi, dar nu avem ce face! Stăm sub acelaşi 
acoperiş. Aşa-i legea noastră; înţelegem să vă dăm o mână 
de ajutor, acum când vi-i greu. Mai târziu, la vară, cât îţi 
pofti, ne-om şi duela. - Ce vorbeşti, domnule? - le rog să mă 
crezi, amice, că dacă nu m-ar ţine de mână un călugăr care- 
i lângă mine şi de la care pleacă simţul milosteniei, te-aş 


pocni la mutră, cât ai zice peşte! Dincolo de uşă se aud 
râsete; s-au adunat mai mulţi şi comentează repezit 
dialogul. Sandu prinde un moment de linişte şi le vorbeşte. 
- Vă ştiu democrați. Uite ce-i: provocaţi o adunare generală 
acolo sus la dumneavoastră şi aduceţi-le la cunoştinţă, alor 
voştri, propunerea românească. Mă, flămânzilor - uită 
Sandu de legile politeţii, bune, cum zice el, numai între 
oamenii civilizaţi, în fruntea civilizaţiilor stând el- mă, 
hămesiţilor, ajutorul nostru, deocamdată, îl dăm pentru 
copii şi pentru femei. Ne-am înţeles? - Uite ce-i domnule, 
dumneata trebuie să fii un om vesel; ca să vă fim pe 168 


plac, vom provoca un meeting fulger chiar acum şi vom 
aduce la cunoştinţa generală propunerea românească. 
Veniţi mâine la această oră şi vă vom da răspunsul. 

- Aşa să rămână, roş-coloraţilor! Noapte bună, încheie, 
satisfăcut, Sandu. 

Afară viscoleşte şi geamurile de la diplomaţi sunt oblonite 
de gheaţă. Unde-i Barcelona cu vastele plantaţii de 
portocali care la ora înfloririi parfumează cerul pe zeci de 
kilometri? Aici-i „frio, senor, frio'. Sus, spaniolii dansează un 
languros tango şi vântul bate-n cercevele în ritm de 
castaniete. 

Şi a mai trecut o zi. Următoarea e ziua Sfinţilor Arhangheli 
Mihail şi Gavriil şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, vom liturghisi 
şi ne vom împărtăşi. Am reuşit să facem rost de 10 grame 
de vin. Mare lucru! 

- Bate, Sandule, să se cutremure Hispania, dă îndemn 
Bădiţa. Şi Sandu, 
ascultător, bate şi iar bate în ritm de toacă ca la schitul 
Rarăului. 

Spaniolii au apărut la „vorbitor" şi se pare că în spatele lor 
stă tot natul; se aude vorbă, în diverse tonalități. 

- Bună seara, domnii mei, începe Muscă, suntem gata să 
primim răspunsul 
dumneavoastră. 

- Bună seara, domnilor ofiţeri români, răspunde vocea 
unui tenor, şi 
continuă repede: adunarea noastră generală acceptă în 
unanimitate propunerea 
dumneavoastră şi vă adresează calde mulţumiri pentru 
sprijinul dumneavoastră 
dezinteresat. Copiii şi femeile noastre primesc acest ajutor 
şi noi îl vom distribui 
în mod egal între ei. Şi acum vă rugăm să ne arătaţi 
modalitatea de a ajunge la 
acest ajutor. 


- Foarte uşor - răspunde Bădiţa - şi, cu o bucată de fier 
scoate un belciug. 

Când trage de uşă, ne găsim noi trei în faţa grupului 
spaniol: femei, copii, bărbaţi. 

- Poftim, doamnelor, luaţi aceste pachete. 

Şi eu trec înainte, punând în mâinile lor, zahăr, untură şi 
pâine. 

Peste două zile, cu îndelungate stăruinţe şi ameninţându-i 
noi pe ruşi cu greva, toţi diplomaţii au fost echipați de 
iarnă; pantaloni şi haine vătuite, căciuli cu urechi şi mantale 
- captură de la nemți - în picioare bocanci reformaţi, totuşi 
mai călduroşi decât pantofii cu talpa ca foiţa de ţigară. 

Eram o sută de români aici, sau poate mai bine. După cei- 
am văzut pe diplomaţi echipați de iarnă, în fiecare seară le 
duceam câteva braţe de lemne în plus şi zilnic jumătate din 
raţia noastră de zahăr, grăsime şi pâine. Ba, în plus, 
arătându-şi dorinţa de-a fuma, le-am dat şi mahorcă, 
făcându-le lulele în serie. 

Pacco şi ceilalţi ofiţeri spanioli râdeau mulţumiţi: „încet, 
încet, se domesticesc". 

La apelul de seară, compania noastră stătea vizavi de 
grupul diplomaților. Cum ne vedeau, începea o hărmălaie 
cu semne de veşnică amiciţie, iar Sandu „românul - 
pretinde că e pur sânge - pe deasupra capetelor ni se 
adresa măreț: „Ginta latină, bre, ginta latină". Nemţii 
priveau cu vădită neînțelegere gălăgioasa întâlnire, de 
fiecare seară, dintre români şi spanioli. 

169 


Şi iarna se scurge cu vaietele vântului şi cu necazurile 
noastre. 

într-o zi toţi românii au fost scoşi de la Oranki, cu salteaua 
în spate, şi până seara ne-am instalat în bordeiele 
mărginaşe de la Mănăstârca. 

Se auzea - spuneau ruşii - că a venit ordin pentru 
repatrierea tuturor românilor. Fiecare ceasovoi se simţea 
dator să ne îndemne la lucru: „hai, daţi-i zor, chiar acuşi 
plecaţi acasă". 

Şi, când colo, au plecat toţi austriecii. lar noi munceam, 
tăind păduri şi cărând, înhămaţi la sănii. Pe urmă s-au 
plictisit şi ceasovoii să tot repete, ca papagalii, că toţi 
românii pleacă acasă. Cum încerca unul să pronunţe 
vorbele: „toţi românii" noi în cor repetam sacadat: La 
pădure, toţi românii, la pădure. 

Rusul se supăra, înjura şi se dădea la o parte mârâind: 
„toţi românii-s deştepţi". 

Nu mai stăteam la un loc cu Bădiţa şi cu Sandu. Soarta iar 
ne împrăştiase. Dar oricând ne puteam vizita. Când venea 
la mine Sandu, totdeauna aducea vorba de spanioli. 

- Ce-o mai fi cu spaniolii noştri? - Mai întâi - răspundeam - 
nu sunt ai noştri, ci-s aşa cum ţi-am spus - ai lui Dolores 
Ibaruri şi, al doilea, îmi închipui că tremură ca şi noi. Până 
într-o zi când, pe un drumeag de pădure, şirul nostru de 
sănii se întretaie cu săniile celor de la Oranki. Chiote, 
hărmălaie şi voie bună. Către coada coloanei, surpriză. 
Spaniolii noştri înhămaţi ca nişte buiestraşi de soi. 

- Ce-i cu ginta noastră? îi întrebă Sandu, după ce se 
potolesc 
Efuziunile amicale. 

- Ce să fie? Răspunde Don Castaldo - profesorul de muzică 
de la Barcelona -cărăm lemne. Mergem pe principiul că 
munca-i o onoare. Drept să vă spun, mă tem c-o să crăpăm 
de-atâta „onoare'". E mare diferenţă între idee şi realizarea 
ei. Să ştiţi că mi-i dor de voi. Vom face tot posibilul să venim 
la Mănăstârca. - Vă aşteptăm, vă aşteptăm... Şi coloanele - 


sub sudălmile furioşilor uzbeci -s-au despărţit. Pe drumuri 
deosebite am ajuns la porţile cu sârme. - Ai văzut, sfinţia 
ta? Neamul nostru îşi caută poteci către luminişuri, 
orbecăind prin pădurile ruseşti. 

- Da, Bădiţă, să sperăm că experienţa aceasta ne va folosi.. 


Abia după Paşti au ajuns diplomaţii la Mănăstărca. 

Au trecut printre rândurile noastre, cu efuziune caldă, cu 
semne de mare dragoste şi cu voioşie exuberant latină. 

Au fost aşezaţi în trei bordeie din latura sudică a lagărului 
şi s-a tras sârmă împrejurul lor. într-un bordei stăteau 
veritabilii diplomaţi. Domnul Speitzer cu doamna - fost şef 
al consulilor germani, domnul ministru al Germaniei în 
Manciuria cu doamna, ataşatul de presă al acestei legaţii, o 
reporteră olandeză -de la Radio-Donnau, o familie de 
unguri din ministerul de externe maghiar şi, 170 


printre ei, portarul de la legația Senegalului din Berlin, în 
al doilea bordei au fost plasați spaniolii căsătoriţi şi în cel 
de-ai treilea, mulţimea, plebeii diplomaţiei. 

Fiecare familie ocupă o boxă, despărțită cu scânduri de 
cealaltă. Părinţii dormeau pe blat, jos, iar copiii pe „cracă", 
sus. Mâncarea o primeau de la bucătărie, ca noi. încolo, 
hoinăreau toată ziua între stărşie, certându-se între ei. N- 
au mai fost scoşi forţat la muncă. Cel mai simpatic era 
portarul Senegalului. Mic, bine legat, în vârstă de circa 60 
de ani, nu te puteai înţelege cu el nici într-un chip; nu ştia 
decât senegaleza. Tot timpul tăcea şi se mişca alene pe 
lângă bordei, îşi suporta cu orientală resemnare detenţia. 
Când venea duminica, se îmbrăca în haine negre, de 
calitate, cu pantaloni la dungă, cămaşă scrobită, cravată 
neagră şi pălărie tare. In picioare, pantofi cu vârfurile de 
lac. Toată lumea se îmbrăca ceva mai îngrijit; nimeni însă 
nu putea să ajungă până la distincţia senegalezului. 
Zâmbind, ataşatul de presă neamţ recunoscuse: „De fapt, 
singurul diplomat între noi este portarul Senegalului; îşi 
menţine portul şi se ţine cu aceeaşi prestanţă şi aici, ca la 
uşa de intrare a Legaţiei'. 

Era atât de perfectă această şlefuire a senegalezului încât, 
când îl vedeam, toţi îl înconjuram şi-i zâmbeam; el ne 
răspundea ridicând pălăria, aşa cum îi văzuse pe mai marii 
de la Berlin şi, cu zâmbet răspundea la zâmbet, îi dădeam 
mahorcă; fuma cu tact, numai cu pipa. Şi tăcea. Când 
spaniolii se certau, el se dădea la o parte, le întorcea 
spatele. Mânca tăcut ovăzul fiert sau meiul şi faţa lui nu 
trăda nici un gând. 

Diplomaţii veritabili spălau şi cârpeau rufe şi ciorapi, 
peticindu-şi coatele rufelor şi genunchii pantalonilor. 

In bordeiul spaniolilor nefamilişti, toată ziua-i scandal. Pun 
ţara la cale şi nu găsesc cum să-l doboare pe Franco. 

Simpatia noastră însă se îndreaptă spre copii. Mai ales a 
acelora dintre noi care au copii acasă, departe, lar dintre 
copiii aceştia - de vârste deosebite -bruneţi, cu ochi mari 


sprâncenaţi şi cu părul creţ, în special Reghina se bucură 
de dragostea noastră. Reghina este o fetiţă de 4 ani, ca o 
păpuşă, cârnă, cârlionţată, isteaţă şi mincinoasă de nu se 
găseşte pereche pe aici. Ea iese printre sârme şi repede, 
repede vine până la bordei, la noi. Aici se suie în braţele lui 
Focşăneanu-Barbă-Neagră, şi ronţăie bomboane, 
confecţionate din zahăr, făină şi unt. Ronţăie, întreabă şi 
răspunde în spaniolă, în germană şi-n franceză. Mulţi 
români lucrează la ateliere, pantofiori, rochiţe, şorţuleţe şi 
i-au făcut tot felul de jucării. De altfel nu au fost neglijaţi 
nici ceilalţi copii şi, cu vădită atenţie, mâna noastră dreaptă 
i-a susţinut pe toţi. Mai mult chiar, când am observat că 
pentru copiii de şcoală nu se făcea nimic, i-am dat în grija 
câtorva ofiţeri români care cunoşteau spaniola şi au făcut 
şcoală cu dânşii - scrisul şi cititul, matematici şi în genere 
obiectele şcolilor primare. Spaniolii nu mai puteau îndura 
foamea; de la bucătărie, cu consimţământul nostru, li se 
dădea diplomaților pe lângă porţia reglementară şi 
supliment. Le-am reparat hainele şi refăcut bocancii, 
pregătindu-i pentru iarna ce trebuia să vină... 

171 


în vara anului 1947 muncile au fost mai uşoare şi, fiind mai 
odihniţi, eram mai bine dispuşi. Spre [ară nu plecase 
nimeni. Seara, după masă, pe terenul dintre bordeiul 7 şi 
17 se juca fotbal, întâlnirile dintre reprezentativele naţiilor 
erau destul de spectaculoase şi galeriile îşi spuneau 
cuvântul. Mai puţin asistate erau meciurile dintre echipele 
improvizate ale bordeielor. 

într-o seară, surpriză. Bordeiul 13 de români se întâlneşte 
cu echipa spaniolilor - celibi. Tot lagărul e prezent la 
această comedie sportivă. Arbitrează slt. Delighiazu. Jocul e 
Comic, jucătorii aleargă dezorientaţi şi când socotesc că nu 
sunt observați, lovesc mingea şi cu mâinile. Pedepsele cad, 


ploaie. Spaniolii ţipă ascuţit, îndemnându-şi naţia, si fac un 
vacarm parcă n-ar fi o sută, ci o sută de mii. Ca la Sevilla, la 
luptele cu taurii. în vinele lor pulsează sângele mândrilor 
toreadori. Vor pretinde victoria. Cei de pe teren se- 
ndeamnă gâfâind, pun piedici şi transformă, pe cât se pare, 
fotbalul în handbal. Oricum, numai să reuşească. Bordeiul 
13 joacă fără coeziune, totuşi a înscris 1, 2... 7 goluri. 
Spaniolii luptă disperaţi, a doua repriză se apropie de 
sfârşit şi ar fi necesar ca măcar golul de onoare să fie 
marcat, în centru se frământă ca pe ruinele Alcazarului un 
spaniol mic de stat, cu capul mare de tot şi pătrat, căruia 
toată galeria îi admiră dârzenia cu care luptă şi scandat îl 
îndeamnă: „hai cuadrado' (hai pătratule, hai pătratule). 
Cade, se ridică, aleargă la dreapta, se întoarce la stânga şi 
nimic nu reuşeşte. Dându-şi seama că totul e pierdut, se 
opreşte în loc şi când îi vine bine, ia mingea şi fuge cu ea în 
poarta românului şi strigă triumfător: „gol, gol, la nostra 
victoria, ura, ura!" 

Arbitrul fluieră pedeapsa care se execută pe loc. Cei de la 
13 primesc mingea şi rapid, trecând prin apărarea spaniolă, 
înscriu al 8-lea gol exact în secunda când se fluieră sfârşitul 
meciului, „ii cuadrado', atent la fluier, o clipă rămâne cu 
mâinile bălăbănind în vânt, iar în clipa următoare, îi atinge 
arbitrului două palme. 

Când şi cum, greu de explicat, dar în sânul gintei latine s-a 
declanşat războiul civil. Pe teren nu se mai joacă fotbal; în 
schimb, spaniolilor li se scutură cojoacele. Sandu, lângă 
mine - la distanţă apreciabilă de locul bătăliei, îngână: „mă, 
nu trebuie asta, mă, nu trebuie asta..." 

Când lucrul părea că se potoleşte, apare Manullo, din 
Barcelona - înalt, spătos, negru, fioros la căutătură, cu un 
cuţit în mână. Pe Manullo îl ura tot lagărul, îl ura pentru 
motivul că-şi bătea zilnic nevasta. Lolitta râbda bătăile 
soţului ei şi tot lagărul aştepta un moment prielnic de 
răfuială cu Manullo. Am uitat să spun că Manullo era tatăl 
Reghinei lagărului. 


Manullo venea cu paşi mari, strecurându-se pe lângă 
bordeie, cu un cuţit de bucătărie în mână. 

- Mă, vine Manullo - strigă unul cu voce tare. 

Manullo se opreşte o clipă şi priveşte teatrul de bătaie şi în 
momentul când se decide să intervină, slt. Tălpăşanu îl 
loveşte peste mâna dreaptă cu un par de 172 


mesteacăn şi cuțitul sare departe. Manullo e cel mai voinic 
de pe teren. Cu pumnii, cu picioarele face gol în jurul său. 
Tălpăşanu e mai scund, bine legat, se apropie a doua oară 
şi-l cârpeşte peste mijloc. Manullo se îndoaie şi cade. Apoi, 
bătaie, ca la fasole. Spaniolii, pe care Manullo îi teroriza, îl 
calcă în picioare. 

Sandu strigă de departe, nervos: „mă, nu-l omorâţi, mă, 
nu-l omorâţi". 

Beligeranţii - români şi spanioli - s-au împăcat lângă 
coastele sfărâmate ale lui Manullo. Manullo a fost cărat pe 
targa la spital. Tot lagărul mulţumit de atare ispravă, 
repetă: „bine i-au făcut lui Manullo'. 

„II cuadrado'" era numai vânătăi. Se plimba mândru pe 
lângă bordeiul lor, etalându-şi urmele bătăilor prin care a 
trecut. Ne făcea semne de adâncă prietenie şi de veşnică 
amintire. Don Castaldo - profesorul de muzică şi totodată 
şeful lor - s-a prezentat la slt. Delighiazu, cerându-şi 
protocolar scuze pentru incidentul de pe teren. 

Amiciţia a rămas amiciţie. „Pugilistica" de pe terenul de 
fotbal întărise aceste raporturi amicale. Dar Manullo? 

Manullo s-a făcut sănătos într-o săptămână. Apoi ruşii l-au 
băgat la carceră pentru altă săptămână. Şi Lolitta - ca orice 
soţie grijulie pentru soarta soţului său - se strecura până la 
el cu Reghina, înfruntând pericolele, şi-i strecura de 
mâncare „golanului" - cum îi zicea mânios Sandu. 

După aceea a ieşit Manullo de la carceră. De peste sârmă, 
într-o seară, i-a strigat lui Tălpăşanu: „Nu eşti cavaler, m-ai 
lovit cu ciomagul'. Şi Tălpăşanu-i răspunse: „Nu eşti 
cavaler, ai atacat cu cuțitul pe la spate..." Şi Manullo a râs. 
Iar Tălpăşanu i-a întins mâna peste sârmă, spunându-i: „cu 
tine nu am nimic; dar să nu-ţi mai baţi soţia. Reghina-i fetiţa 
noastră, a românilor şi nu vrem ca să crească în atmosferă 
urâtă". Manullo râde şi răspunde: „mon amigo - prietene - 
eu mor pentru Reghina, iar pe Lolitta sunt gelos. Ceilalţi 
spanioli îi cântă serenade; trebuie să mă înţelegeţi!" 


Bunele raporturi cu diplomaţii s-au menţinut fără greutate 
şi fără a uza de false diplomaţii. 

Peste noi a venit toamna cu ploile şi o nouă iarnă cu 
zăpezi. „Frio, senor, frio. Ce cald si plăcut în ţara noastră! 
Unde-i frumoasa Barcelonă, Cordoba, cu minunile ei de artă 
maură şi renumita Malaga. Sunt departe, departe şi acolo 
stă Franco!" 

Apoi iarna a trecut, ca toate iernile şi-n urma ceţurilor 
călătoare s-a arătat negrul pământului, mai apoi ierburile şi 
frunzele verzi şi flori sărace prin poieni, pe lângă drumuri. 

Atunci eram la Oranki. Mai toţi românii plecaseră în 
preajma Paşilor spre ţară. Rămăseseră pe aici vreo două 
sute de români. Diplomaţii erau cu noi; trăiau la fel ca noi. 
Bădiţa plecase spre Urali, iar Sandu spre ţară. Eram trist şi 
nu-mi găseam rostul. 

173 


într-o dimineaţă - era duminică - pe la începutul lui iunie - 
comisariatul i-a scos pe diplomaţi pe aleea principală şi 
după ce a făcut apelul le-a comunicat: „U.R.S.S. în înalta sa 
înţelegere, apreciind ca juste cererile refugiaților politici 
spanioli, aprobă strămutarea lor în regiunea Odesa." 

Don Costaldo mă lămureşte: 

- Domnule părinte, noi am cerut să ne dea autorizaţia de a 
pleca în America. După cum vezi, mergem probabil la vreo 
fermă de pe lângă Odesa. Vai de viaţa noastră! - Nu-i nimic, 
Don Castaldo. Eu am fost la Odesa. Pe acolo e mai bine şi 
iernile sunt mai calde. - Ah, de mi-aş încălzi odată oasele! 
După asta, pot să şi mor. - Don Castaldo, să sperăm că 
lumea va ajunge la un echilibru, cu ajutorul lui Dumnezeu. - 
Domnule Părinte, ar fi bine ca Dumnezeul dumneavoastră 
să se arate odată şi să aşeze lucrurile în lume. Probabil că 
numai o forţă externă ar putea impune ordinea pe glob. N- 
am nimic împotrivă. Să vină numai şi s-o facă. II voi saluta şi 
eu cu toată consideraţia. Ne-am săturat până-n gât de 
atâtea lipsuri şi de atâtea peregrinări. Dragă Părinte, am 
ajuns la convingerea că nouă - materialiştilor, ne trebuie o 
doză de idealism, chiar mai mare decât a dumneavoastră, 
ca să răbdam şi să răzbim, sau să crăpăm fără a fi realizat 
ceva. Comunismul e pur în idealitatea lui; în practică e 
multă, multă suferinţă; rabzi, suferi şi ca un nebun strigi în 
stradă: „măi, ce bine-i aşa!" Curată nebunie. Don Castaldo 
şi ceilalţi diplomaţi îşi strâng repede puţinul lor bagaj şi, cu 
îmbrăţişări de fraţi, se îndreaptă spre poartă. 

Reghina e purtată în braţele noastre şi acoperită de 
pachete şi pacheţele -cadouri. Manullo râde şi ne strânge - 
să ne rupă mâna. Lolitta plânge. 

Portarul Senegalului ne salută ceremonios, cu pălăria 
ridicată; pe faţă duce un zâmbet inexpresiv. 

Au trecut afară şi-n urma diplomaților se închid porţile. De 
dincolo de poartă se aud încă glasurile de tenori ale 
spaniolilor, în ochii lor plutesc vedenii: Madrid, Sevilla, 
Barcelona şi albastra Mediterană. 


35 EU ŞI MOSCOVA 

La 8 septembrie 1944, trenul, cu multe vagoane de marfă 
şi cu 3000 de prizonieri - ce veneau din Siberia - s-a oprit 
pe o linie într-o gară. Exact atunci la megafon se anunţa: 
„Aici gara Moscova. Trenul nr.... Pleacă peste 2 minute spre 
Vladivostok..." 

Iată - în fine - că, după o călătorie de o lună de zile, 
ajunseserăm la 174 


Moscova. Plecaserăm dintr-un lagăr din ţinutul 
Karaganda, la graniţa chineză -unde lucrasem în nişte mine 
de cărbune. Drumul făcut în condiţii de lipsuri mari, foame, 
sete, păduchi, decimase pe mulţi dintre noi. In vagon eram 
atât de mulţi, încât ne organizaserăm pe trei schimburi. O 
treime dormeam, alta stătea jos, a treia grupă stătea în 
picioare. Până la Moscova am rămas numai două treimi. 
Morţii erau aruncaţi din vagoane dimineaţa, la 
numărătoare. La două-trei zile, uneori chiar mai rar, 
primeam câţiva pesmeţi negri ca pământul şi peşte sărat, 
împuţit. După aceea, începeau urletele după apă: „apă, apă, 
apă, daţi-ne apă". Escorta ne înjura şi trecea mai departe. 

lată-ne deci ajunşi la Moscova. Soarele este înspre apus şi- 
n depărtare se văd înnegrind orizontul aceleaşi, fără de 
margini, păduri. Sub pădure, un imens aeroport, cu sute de 
avioane, grupate pe mărimi şi comenzi. Până la noi ajunge 
zgomotul oraşului. Războiul este departe, la hotarele 
Germaniei şi odată cu înserarea se aprind luminile în gară 
şi în oraş. Pe lângă noi trece un tren militar supraîncărcat 
cu ostaşi care cântă cu elan: „Moscova mea, ţara mea!" 

Târziu în noapte, coborâm din vagoane, ca nişte umbre; 
trecem mai multe Unii ferate şi intrăm în oraş, pe o stradă 
liniştită, în dreapta şi în stânga fabrici cu furnale înalte şi, 
intrând pe poarta uneia dintre fabrici, ne trezim într-o baie 
enormă; haine şi încălţăminte la etuvă, iar noi, sub duşuri. 

De serviciu, numai femei, iar noi, la fel îmbrăcaţi precum 
fusese Adam în rai. Ne feream, pudici, de privirile lor, 
indiferente, dar când ne acopeream faţa, rămânea vizibil 
dosul. Apoi, ce să facem? Ne-am spălat cum am putut şi am 
băut apă pe săturate. 

Ne-am îmbrăcat, aşa uzi, şi am intrat în propriile noastre 
ţoale, dar încălţămintea se făcuse scrum - arsă, uscată, 
plesnea pe picioare. Bună baie, dar scump plătită. Ş-apoi, 
aşa îmbăiaţi, am jucat toată noaptea - păcatele noastre - ca 
să nu îngheţăm. Păduchii! Păduchi rămăseseră din belşug, 
în vagon, dimineaţa, hrană rece - de data asta pesmeţi fără 


peşte şi, surprinzător, garda deschide uşa de la vagon şi dă 
ordin ca să mergem şase oameni după apă. Fiind pe lângă 
uşă, haide, am sărit şi eu jos în coloana celor şase de la 
toate vagoanele şi am intrat escortaţi în oraş. Trecem de o 
fabrică, un magazin alimentar cu mezeluri şi pâine albă - de 
lemn vopsit - şi iată un teren de varză de toamnă, încă 
neculeasă şi acolo o cişmea. Erau vreo 20 de femei - înşirate 
- pentru apă. In spatele lor ne aliniem şi noi, dar câte doi, ca 
la şcoală. Mă uit în toate părţile; era un cartier necăjit, case 
cu etaj dar şi altele - cele mai numeroase - numai cu parter; 
în fiind se vedeau trecând tramvaie spre gară. Nu prea 
departe, o linie de troleibuz şi surd, scăzut, se auzea 
zgomotul din centrul oraşului. 

In faţă se zărea un cartier cu case de lemn. Troleibuzul 
circula pe străzi întortocheate. E ceva aici, din vechea 
Moscovă? Uite şi o biserică decapitată. Ce-o fi înăuntru? 

încet, păşim către cişmea. Câteva femei, aşteptându-şi 
rândul, stau la sfat, deoparte; se uită la noi şi dau din cap. 
Una roade dintr-o varză şi tot spune ceva; pare a fi 
supărată. Varza trece la vecină, care rupe cu gura dintr- 
însa ca dintr-un 175 


măr domnesc. A treia se înfruptă şi ea cu lăcomie şi, cu 
gura plină, încearcă să spună ceva, dar scapă varza jos. 
Mânioasă, prima pune mâna pe varză şi, zvârr cu ea în noi. 
Hop! A căzut drept în braţele mele. Scap gamelele jos, dar 
rup o gură bună din varză. Vecinul mi-o înşfacă, al treilea se 
repede şi el şi nici nu ştiu când, dar varza parcă nici n-ar fi 
fost vreodată. Râdem mulţumiţi. Femeia furioasă, se uită 
atentă în toate părţile, smulge o altă varză şi-o aruncă-n 
capul unui neamţ, înalt, cu ochelari. Râsete, în amândouă 
taberele. Ceasovoiul ne înjură şi ne mână la vagoane. 

Când trenul nostru se pune în mişcare spre nu ştiu ce 
destinaţie, pe ferestruica de sus, printre sârmele ghimpate 
privesc case şi oameni, mahala după mahala, până ce, 
intrând iarăşi în pădure, Moscova rămâne acoperită în 
spatele nostru. 


10 iunie 1945. Am înţeles că mergem la lucru într-o 
fabrică la Arhanghelsk. Ei, zic eu, asta-i bună! De la 
Astrahan, unde am plutărit pe Volga şi pe Caspica, trecând 
prin Karaganda, de lângă Himalaia, oprindu-ne pentru 
scurt timp la Sverdlovsk în Urali, iată-ne acum plecând de 
la Mănăstârca, pe Volga superioară, spre Marea Albă. 
Acum, e sigur că ne-om face vânători de urşi albi şi de foci. 

Timp de două zile, dis-de-dimineaţă, ne trezea anunţul 
puternic al spicherului: „Aici e Moscova, gara Kievskaia — 
trenul cutare etc..." Iată-ne pentru a două oară la Moscova. 
Suntem aproape de gară. Forfotă mare şi zgomot mult de 
locomotive şi de vagoane. Pe peron, lume puţină. Mulţi 
ostaşi, multă ofiţerime, care se uită mândri la noi; ne-au 
învins. Apare un maior rus şi stă de vorbă cu comandantul 
trenului nostru. 

- Ai şi ofiţeri? întreabă maiorul. - Da, sunt şapte români. 
Uşa vagonului nostru se deschide şi comandantul, un 
locotenent major, spune: „Ioţi ofiţerii să coboare fără 
boarfe'. 


Am coborât şi ne-am aliniat lângă vagon. Maiorul ne-a 
măsurat lung şi ordonă: „Scuturaţi-vă de praf, ştergeţi 
bocancii, căci mergeţi cu mine!" 

In coloană de câte trei, mergem după maior. Lumea ne 
priveşte, indiferentă. 

Trecem dincolo de gară şi ne urcăm repede într-un 
autobuz. Pe această arteră principală, care duce la gara 
Kievskaia (Chievului) sunt case vechi, întinse cât un cvartal. 

Primăvara a ajuns şi pe aici. lei şi plopi şi multă verdeață. 

Străzi largi, drepte, multe tramvaie, foarte puţine taxiuri. 
La ora aceasta - ora 9 dimineaţa - se deschid magazinele şi 
vezi cozi lungi la uşa fiecăruia, mai ales la magazinele de 
pâine. Femei şi copii mulţi; bărbaţii sunt plecaţi de acasă; 
au invadat Europa. 

Am ajuns undeva şi ne-am dat jos. Maiorul ne numără şi 
spune scurt: „idi'. 

176 


Intrăm într-o clădire nouă, mare, cu săli spaţioase; 
înţelegem că acesta-i muzeul militar. La această oră sunt 
puţini vizitatori. Trecem repede, fără să ne oprim, prin 
sălile ce prezintă istoria naţională şi militară a Rusiei de 
până la 1918 şi iată-ne într-o sală enormă, în care sunt 
expuse trofeele câştigate în actualul război. Panouri mari, 
cu fotografii din timpul marilor bătălii şi apoi arme de tot 
soiul, capturate de la nemți, italieni, unguri etc... 

Peste tot este prezentat potenţialul de război al inamicilor 
U.R.S.S.-ului. Şi iată, maiorul ne duce într-un colţ rezervat 
României şi ne spune: „Priviţi aici! Aceasta este contribuţia 
românească la actualul război." Şi am privit şi nu mi-a venit 
să cred. Pe o estradă, era o căruţă cu coviltir de papură, 
trasă de doi cai slabi şi şchiopi; alături de cai, un soldat 
român cu o manta ruptă, pe cap cu o căciulă neagră, 
ferfeniţă, şi în picioare cu opinci din piele de porc, prin 
spărturi ieşindu-i obielele. Pe un panou scria cu litere mari: 
„Şapte mere într-o basma, am plecat la Moscova". Atât şi 
nimic mai mult. 

Ceilalţi colaboratori ai nemților erau prezentaţi corect: 
statistică, armament, contribuţie economică. 

Maiorul ni se adresează, la plecare: „De ce aţi dat petrolul 
nemților?" Noi, am înţeles perfect. Contribuţia românească 
îl ustură rău de tot. 

Trecem pe jos pe lângă parcul de cultură fizică, cu 
terenuri amenajate pentru exerciţii fizice şi bazine de înot. 
Lume destulă pe străzi, dar tăcută, foarte reţinută. 

Reveniţi în vagon, soldaţii ne întreabă: „Unde aţi fost?" 

Răspundem, râzând: „In audienţă la Kremlin". 

Când, spre seară, am plecat pe „Calea nordului", printre 
clădirile noi, fără stil - enorme blocuri, inexpresive, până la 
disperare - am zărit de departe stelele roşii de pe Kremlin. 


10 iulie 1948 - 8 decembrie 1948 


Pe 7 iulie, la Oranki, am trecut prin faţa unei comisii 
militare, care m-a găsit bun de repatriere. 

A doua zi, trecând - nu ştiu de ce - prin Mănăstârca, cu un 
camion, am plecat la Gorki şi iată-mă instalat într-un vagon 
de 60 de tone cu încă zece ofiţeri români, gata de drum 
spre ţară. In sfârşit ne ziceam noi, veseli, peste câteva zile 
vom fi la Bucureşti. 

Spunea tata, săracul: „măi băiete, socoteala de acasă nu 
se potriveşte cu cea din târg". Şi chiar aşa a fost. Când în 
după-amiaza zilei de 10 iulie am ajuns în Moscova - tot în 
gara pentru „locurile îndepărtate", spre Siberia, Caucaz 
etc. -lângă vagonul nostru s-a oprit un rus, a arătat o hârtie 
maiorului ce conducea trenul de prizonieri (erau unguri, 
austrieci şi români), şi acesta ne dă ordin: „ofiţerii români 
coboară cu bagajele". 

Sublocotenentul ne numără, dă mâna cu maiorul, şi 
pornim. 

177 


în dosul gării - e nouă şi-i frumoasă - ne aştepta un camion 
şi cu viteză mică traversăm oraşul. Privim în dreapta, privim 
în stânga şi din fugă nu reținem mare lucru. Oraşul scade, 
ne trezim într-o mahala, la poarta unei fabrici, la poarta 
unui lagăr; suntem numărați, controlaţi şi daţi în primire 
unui colonel neamţ, starşele lagărului, care ne duce la 
izolare. 

A doua zi vine la noi, de la stărşie, un translator neamţ şi 
ne spune: „trebuie să mergeţi la lucru". 

Mircea Onişor care era lângă mine, îi răspunde: „nu 
mergem la nici o muncă. Noi suntem plecaţi spre patrie şi 
nu înţelegem pentru ce am fost aduşi aici." 

Neamţul pleacă şt peste un ceas vine ofiţerul rus de 
serviciu, cu starşele lagărului. Ne „invită" la muncă, ne 
ameninţă şi după un ceas de discuţii sterpe ne pune sub 
zăvor, strigându-ne tare articolul 12, din constituţia 
stalinistă: „Cine nu munceşte, să nu mănânce" (luat de-a 
gata, din apostolul Pavel). 

In ziua aceea nu mâncasem şi nimeni nu ne-a mai vizitat. 
La numărătoarea de seară, ofiţerul rus ne-a numărat pe 
geam, fără să deschidă uşa. 

Aici era bine. O cameră curată, luminoasă, cu paturi de 
fier suprapuse, cu saltea, cearşaf şi pătură. 

In curte forfoteau numai nemți. In dimineaţa următoare, 
am cerut să ieşim la raportul comandantului rus. Peste un 
ceas a venit colonelul rus cu câţiva subalterni şi starşele 
neamţ, cu translatorii lui. Raportul nostru şi discuţiile care 
au urmat, ne-au lămurit: garnitura cu care venisem noi la 
Moscova, nu trecea prin România, ci se ducea prin Polonia, 
la Budapesta şi Viena. Noi trebuia să stăm aici, poate numai 
o zi, două, până ce prindeam un tren de prizonieri ce 
mergea la Focşani. Până atunci eram rugaţi să ieşim la 
lucru, şi anume 2 ore dimineaţa şi două ore seara, la 
maturatul străzilor. Asta era destul de plăcut, era o muncă 
uşoară şi timpul va trece, pe nesimţite. 


Uitându-ne unul la altul, am consimţit. Mai ales că era 
vorba de o zi, două, cel mult. 

N-a fost o zi-două, ci nouăzeci şi nouă şi, abia la 8 
decembrie am plecat spre Ţară. 

Eram la Moscova şi, măturând străzile, ne gândeam: poate 
mâine, poate poimâine, vine trenul nostru... 

In fiecare zi la poarta lagărului ne aştepta un ceasovoi, cu 
ochii oblici şi cu gândul dus tocmai în Kazahstan. Ne 
număra de trei-patru ori până ce se încredința că suntem 
unsprezece, cât scria pe hârtie şi plecam la drum. După 
vreun kilometru, intram într-o curte a întreprinderilor 
comunale, unde ne echipam cu şorţ de muşama peticit, 
tomberoane, măturică de sârmă şi cu câte un măturoi din 
crengi de mesteacăn cu coadă lungă de trei metri. 
Ceasovoiul ne înşira pe o stradă lungă, pietruită cu bolovani 
de râu - neuniformi şi, uitându-se la noi cu ochi mici, ne 
spunea: „să nu fugiţi, domnilor ofiţeri. Rusia îi mare şi vă 
prinde; şi apoi este ordin ca toţi românii să plece repede 
acasă". 

De fugit, n-aveam pentru ce. Doar eram în drum spre 
Ţară! Să ne mai 178 


complicăm existenţa? 

începeam maturatul. Cu măturoaiele noastre cu coadă 
lungă, prindeam dintr-o dată întreaga stradă. Se vede că un 
stahanovist a adus această inovaţie în munca măturătorilor 
- coada lungă şi flexibilă. Pe această născocire se va fi făcut 
vreo comunicare în Academia de ştiinţă sovietică! Poate că 
stahanovistul este deputat în Sovietul Suprem, cine ştie?! 

Deocamdată noi eram foarte mulţumiţi de cozile noastre. 
Mai întâi, pentru că ne reduceau timpul de lucru şi al 
doilea, foarte important, tot praful îl aruncam pe hainele şi- 
n nasul trecătorilor; noi rămâneam la mijloc, în regiunea 
ozonată. 

Curios. Când lumea ieşea după treburi pe stradă - de 
plimbat fără rost nu se plimbă nimeni la Moscova - atunci 
apăream şi noi cu măturoaiele; de la 9 la 11 dimineaţa şi de 
la 4 la 7 seara. Oricât de civilizat ne-am fi comportat noi, nu 
se putea mătura o stradă chiar asfaltată, fără să ridici praf. 
Şi aşa, bieţii pietoni, nu aveau de ales; treceau pe lângă noi, 
ca scăpaţi din puşcă, cu mâna la nas. lar noi, în ritm 
armonios, precum la coasa de ovăz, harşti la dreapta, harşti 
la stânga, cu măturoaiele noastre barbare. 

O săptămână măturam într-un cartier; altă săptămână în 
alt cartier. Şi aşa, până-n toamnă, până-n iarnă, măturam 
toată marginea Moscovei, în centru nu aveam ce căuta. Mă 
uit la case, la oamenii de pe stradă, la vitrine. Vitrinele, 
încărcate cu de toate: alimente, brânzeturi, franzele 
rumene. „Sunt de lemn, frumos lucrate", mă lămureşte 
ceasovoiul cu un zâmbet complice. La magazinul din colţ s-a 
terminat zahărul şi uleiul, dar lumea stă liniştită la rând şi 
aşteaptă; poate că se mai aduce de la depozit. Pâinea se 
vinde la kilogram. Vai, ce neagră-i şi acră! 

Băutură este suficientă; o jumătate de kilogram de vodcă 
costă 60 de ruble, iar lucrătorul are pe lună 200 de ruble, 
din care trebuie să mănânce, să se îmbrace şi să crească 
copiii. Poţi să te apropii de un pahar de vin, când litrul costă 
100 de ruble? Cine are leafă mare de 2-3 mii de ruble, bea 


şi mănâncă dar şi asta cu atenţie la pungă. Ceilalţi, masele, 
privesc vitrinele. Nu e nevoie să ne spună aceste lucruri 
ceasovoiul, le înţelegem imediat singuri. 

într-o după-amiază, măturând o stradă mai centrală, am 
văzut un bărbat cu haină europeană, cu cravată la gât şi cu 
gambetă. M-am uitat lung după el, văzându-l cât de ţanţoş 
mergea. 

- Este un artist, mă lămureşte ceasovoiul. 

Altfel, oamenii şi femeile umblau pe aici cu haină închisă si 
şapcă, în ziar, tot pe atunci, l-am văzut şi pe Molotov cu 
pălărie şi cravată. Vreo altă abatere de la moda rusească, 
nu am văzut, cât am stat acolo. 


La 15 iulie - ajunsesem cu maturatul de la ora 11, în 
dreptul unei biserici, fumurie la culoare, cu turle înalte. Pe 
trotuar şi în stradă - multă lume aştepta în linişte. Ne-am 
oprit din măturat, ne-am aliniat tomberoanele lângă trotuar 
şi cu 179 


ceasovoiul lângă noi - un bătrân din regiunea Moscovei - 
priveam biserica şi mulţimea. 

Ceasovoiul nu ştia ce hotărâre Set lct” Set plecăm de 
acolo, să mai rămânem? Se întoarce spre mine. Ştia că sunt 
preot - şi se uită la mine cu respect şi cu teamă. 

- Mai rămânem, moşule, nu-ţi fie teamă, nu fugim. - Bine, 
staţi aici să vedem ce este. - In biserica aceasta slujeşte 
Patriarhul vostru, scrie la gazetă c-au venit la voi mai mulţi 
vlădici străini. Citisem în Isvestia că la Moscova se 
comemorau 500 de biserici ruse. Se pomenea şi de 
deputăţia română. 

Stăteam lângă tomberon, cu mâna pe coada măturoiului, 
ridicat ca o armă -pentru onor. 

Prin uşile largi ale catedralei patriarhale, prind a ieşi 
vlădicii, în sunetul corului care ajungea până la urechile 
noastre: „Pre sfântul şi arhiereul nostru, Doamne îl păzeşte, 
întru mulţi ani”. 

I-am recunoscut şi pe delegaţii români, pe patriarhul 
lustinian de la Bucureşti; tânăr, vesel, neînţelegând ce se 
petrece cu el în istorie. Bătrânul ceasovoi îmi şopteşte: 

- Poate că printre străini să fie şi vreun vlădică adevărat, că 
ai noştri joacă teatru. - Şi-ai noştri joacă teatru, aşa cum le 
şoptesc ai voştri. Toţi o apă... Şi în timp ce maşinile îi culeg 
pe vlădici, ducându-i la banchet, poporul se închină, face 
cruci şi murmură: „Doamne, scapă-ne de rău, Doamne, 
scapă-ne de dracu'". 

Ceasovoiul uită că-i în uniformă cu stea şi se închină cu 
cruci mari şi cu plecăciuni adânci: „Oi, boje, boje, pomilui 
naşi (Vai, Doamne, Doamne, miluieşte-ne pe noi)". Când 
trece lustinian prin dreptul tomberoanelor, noi, la comanda 
mea, îi prezentăm măturoaiele pentru onor. Se uită, nu 
pricepe nimic, ar vrea să ne binecuvânteze şi se 
răzgândeşte. Maşina merge la pas prin mulţime şi trece 
alipit de noi. Li strig răspicat: „Măi, tâlharule, ce-ai făcut din 
biserică?" A întors brusc ochii spre mine; auzise vorbă 
românească, vedea uniformă românească. Stăteam drept, 


cu mâinile cruciş pe piept; de gâtul lui atârnau engolpioane 
şi cruci. O clipă ni s-au întâlnit privirile. Patriarhul şi-a lăsat 
ochii în jos; a privit lăturiş, maşina a alunecat uşor, spre 
capătul străzii. 


A venit toamna şi frunzele galbene s-au desprins de pe 
ramuri; noi le-am măturat şi le-am dus la moarte. 

Apoi, într-o dimineaţă de octombrie, a venit iarna, cu 
zăpadă albă şi frig aspru. Greu pentru măturători. 

Peste vara hălăduiserăm, cercetând case şi oameni, 
privind tot ce ne cădea 180 


sub ochi. Moscova veche, cu casele de lemn şi uliţe 
înguste, cu grădini -resturile pădurii care a fost cândva pe 
aici - şi cartierele noi, cu blocurile enorme, inexpresive, de 
pe lângă fabrici şi întreprinderi şi adesea ne-am aruncat 
privirile în valurile curate ale râului Moscova. Centrul a 
rămas mereu departe de noi. 

Ţara este departe şi trenul nostru nu mai apare. 

Cu lopeţile în mână, desfundam pe la colţurile străzilor, 
adunam zăpada lângă trotuare şi cu tomberoanele îi făceam 
vânt în canale. 

De sus ningea mereu. Oamenii - bărbaţi şi femei - la fel 
îmbrăcaţi - pantaloni şi haină vătuită - cu pâslari în picioare 
şi pe cap cu căciuli cu urechi - treceau pe lângă noi veseli; 
iarna le plăcea. Copiii, mulţi, foarte mulţi, se jucau prin 
zăpadă cu nasurile roşii şi cu privirile şirete. 

Brazii erau troieniţi, mestecenii gemeau în bătaia 
crivăţului. 

De sus, ningea mereu. 


Astăzi este sărbătoarea Sfântului Nicolae. Afară a stat 
ninsoarea şi noi aşteptăm echipați sa mergem la lucru. 

Peste un ceas, vine la noi ofiţerul de serviciu şi ne spune: 
„pregătiţi-vă bagajele şi haideţi cu mine". 

leşim la poartă; ne urcăm într-un camion şi drumul nostru, 
aşa ne spune inima - ducea la gară. 

Mânaţi din urmă ca de un vânt rău, suntem aliniaţi în faţa 
unui căpitan roşcovan, pistruiat, care ne arată vagonul şi ne 
spune: „Al vostru este, până la Focşani". 

Ce bucurie! La orizont creştea mare bucurie: '[ara cea 
bună, căminul părintesc! 

Iarăşi un vagon mare; şi noi suntem unsprezece. Pe frigul 
ăsta, ar fi fost mai bine dacă eram mai mulţi. Ne aşezăm 
puţinele noastre lucruri, într-un colţ. leşim la uşă şi privim. 
Pe aici am mai fost. Cunoşteam şi gară şi împrejurimi. 


Oamenii, încotoşmănaţi, suie sau coboară din trenuri. 
Orele trec, trenuri pleacă, şi noi stăm pe loc. 

Când se apropie seara, am o strângere de inimă. Dacă se 
contramandează ordinul de repatriere? 

Aţipim. Somn plin de coşmaruri. Lungă noapte. Sticloasă, 
cu ger cumplit. 

La ziuă ne trezim, serviţi cu o casa fierbinte. Câţiva soldaţi 
români sunt bucătari pentru garnitura noastră. Sunt veseli 
că se întorc acasă. Au plecat din Urali, cu destinata 
Bucureşti, acum doi ani şi jumătate. Dar ce vrei? Rusia este 
mare şi drumu-i lung! Şi când te gândeşti că noi, cei 11, am 
plecat spre ţară numai de 6 luni? 

Când lăudam la maximum casa pentru fierbinţeala ei, îşi 
face apariţia căpitanul comandant al lotului nostru şi, de pe 


o listă, ne citeşte numele. 
181 


- Coborâţi! Zice roşcovanul. 

Rămânem împietriţi. Ne uitam unul la altul şi încet punem 
mâna pe raniţe. Se vede, gândeam noi, că nu-i acesta trenul 
nostru! 

Căpitanul, împătureşte tabelul şi-i pune în port-hart. 
Privind codeala noastră, spune: 

- Fără raniţe, fără bagaje. Mergem să facem o vizită în oraş! 
- Aşa? Zicem noi, ca înviaţi din morţi, mergem, cum să nu 
mergem! După el, ieşim în piaţa din spatele gării şi, cu 
primul tramvai, plecăm spre centru. 

lată-ne în Piaţa Roşie. De o parte cetatea Kremlinului, cu 
bisericile înstelate, într-o latură a pieţii biserica, în ruină, a 
Sf Vasile Blajinul şi apoi, pe latura opusă Kremlinului, în 
fund, râul Moscova, cu bazinul de iarnă. Se circulă numai 
pe trotuarul vecin Kremlinului. Lume puţină, care ţopăie de 
frig. 

lată şi mausoleul lui Lenin; de piatră fumurie, simplu. 
Coborâm câteva trepte, şi-n stânga, după o vitrina, Lenin pe 
catafalc. Carii vremii rod din faţa lui. Chimiştii se străduie 
să-i menţină întreg, cât mai mult (şi când nu se va mai 
putea, vor face unul din lemn sau din gips şi-i vor vopsi; aşa 
cum au procedat cu pâinile şi mezelurile de la magazinele 
alimentare). 

leşit din mausoleu, privesc atent porţile Kremlinului; nu 
poate trece nici vrabia, în zbor, pe acolo. 

Piaţa-i pustie, paza-i puternică. Dincolo de ziduri, 
dictatorul bea vodcă, din sticle colorate. Palatele Ţarilor 
sunt bune şi pentru ţarul neîncoronat. 

Căpitanul zice: „Să mergem să vedeţi metroul". 

Suntem pe scările rulante. Jos, viu colorate, se deschid 
luminoase bolțile metroului. Vagoanele, cuplate câte două, 
circulă cu o viteză de tramvai bucureştean. Sunt aidoma cu 
trenurile automotoare scoase din Reşiţa sau de la Malaxa. 
Ne găsim în gara Maiakovski. 

Gările sunt mici, de marmură. Fiecare gară deosebit 
colorată, cu chioşcuri de ziare şi tutungerii. La ora când ne 


suim în tren, sunt puţini călători. 

Peste câteva minute coborâm în staţia Frunze şi după ce 
aruncăm o privire peste blocul de marmură roză, ieşim la 
sol, tot cu scara rulantă. 

In calea noastră întâlnim clădirea masivă a Institutului 
Marx-Engels-Lenin (Stalin) şi ghidul nostru zice: „acum vom 
vizita biblioteca Lenin..." Intrăm dintr-o sală într-alta, 
urcăm un etaj, ajungem la al treilea, apoi coborâm şi puţinii 
cititori, care se încălzesc aici, ne privesc cu ochi miopi. 

- Aţi văzut, domnilor ofiţeri, cea mai mare bibliotecă din 
lume, care cuprinde 
atâtea milioane de cărţi etc... Parcă am fi la circurile de la 
Mogşi. Unde se află 
Biblioteca Naţională din Paris sau Muzeul Britanic cu 
valorile lor? Sunt în urma 
Moscovei cu o mie de ani, cel puţin! Noi, politicoşi, 
constatăm admirativ: „mare 
clădire, domnule căpitan." 

Trecem prin faţa Operei mari, şi a celei mici de balet, citim 
câteva firme cu institute universitare, vedem câteva 
hoteluri mari, reclame de cinematografe -aproape la toate 
rulează „Balada Siberiei". Ghidul ne arată unde se tipăreşte 
182 


Pravda - oficiosul partidului. Dincolo, o librărie, „Cartea 
noastră", cu un bogat sortiment de şahuri. In vizita noastră 
ne lovim de nesfârşitele cozi la pâine şi alte alimente. 

Cerul s-a înnourat şi de sus coboară - liniştiţi - fulgii de 
zăpadă. 

Moscova îşi aprinde lămpile electrice. In gară ajunge, 
surd, zgomotul oraşului. Locomotivele, plutind în aburi 
cenuşii, ne dau târcoale. Aşteptăm plecarea. 

Când s-au izbit tampoanele, cu zgomot de fiare vechi, am 
tresărit: „în sfârşit, plecăm". Şi la primul huruit al roţilor 
îngheţate mi-am făcut cruce: „Doamne, ajută-ne să sărutăm 
pământul strămoşilor" ! 

Un kilometru, doi şi când trecem peste râul Moscova, în 
depărtare, sus, apar stelele roşii de pe bisericile 
Kremlinului. 

Apoi mahalaua ne prinde, ne face vânt din urmă şi, ia 
orizont, apar pădurile negre. 

Peste păduri, sub cer, stăruie încă luminile oraşului. 

Buzele şoptesc: „Adio, Moscova!" 

36 MĂ-NTORC LA VATRA PĂRINTEASCĂ 

Adio, Moscova! 

Plec cu regretul de a te fi cunoscut. Aş fi preferat să fii 
Parisul, Roma sau Londra, în aceste condiţii sub gene aş fi 
dus regretele despărțirii. Aşa, pentru ceea ce ai fost tu 
pentru mine şi pentru tata, mestec în măsele blesteme 
amare, la adresa ta. 


Trenul se opreşte prin toate staţiile, mari sau mici. Zăpadă 
până la liziera pădurii şi, de acolo, întuneric dens. 
Deasupra, nici o stea. Au rămas pe turlele bisericilor din 
Kremlin. 

In vagon e frig. înşirăm nişte scânduri pe jos şi încercăm 
să adormim; nu putem încălzi un vagon de 60 tone cu 
căldura noastră corporală, încotoşmănaţi în boarfe, ne lipim 


unul de altul cu căciulile legate sub bărbie, cu gulerul 
ridicat şi încercăm evadarea în vis. 

Afară e zăpadă şi pădure. Lucruri dintr-astea am văzut noi 
atât de mult, de ni s-a acrit sufletul. 

Peste zi, ni se dă mâncare: pesmeţi, negri ca cernoziomul, 
peşte sărat şi câte o supă de crupe sau mei. Apă - avem o 
găleată - ne luăm noi de prin gări. Nici un fel de grăsime, 
nici un pic de zahăr. Iar ţigările ni le fumează ofiţerii din 
183 


escortă şi ceasovoii. 

Dar toate aceste lipsuri nu înseamnă mare lucru când stai 
şi te gândeşti că mergem acasă. 

Oare să ne ducă acasă? 

Trenul nostru duce unguri şi austrieci, iar noi cei 11 - 
mergem în România. 

îmi aduc aminte că noi am plecat spre ţară pe 7 iulie. Oare 
nu vom face alte etape - „de ajustare" - pe acest lung drum 
al întoarcerii? 

Suntem pregătiţi şi pentru asta. 

Am trecut de Tuia, cu bisericile văduvite de cruci şi 
clopote. 

Tuia este oraşul turnătorilor în fier. Apoi, în altă zi, am 
întâlnit în drumul nostru Brianskul - pe aici au fost lupte 
grele - şi pentru noi, care ştim toate, se deschide în 
depărtare, larg, câmpia ucraineană, de la Kiev spre mare. 

Ne uităm pe ferestruicile zăbrelite; păduri de foioase în 
podişul Valdaiului; şi pe ici-colo, prin poieni, sate necăjite cu 
magazii dărăpănate pe la marginea lor. Gările şi clădirile de 
pe lângă gări sunt aşa cum au rămas de la război, încă nu s- 
au refăcut la Institutul de planificare planurile pentru 
repartiţii. Este vreme, din belşug - ţi-ar răspunde orice rus. 

Nopțile sunt întunecoase şi în vagon nu avem nici un opaiţ. 
Plutim în întuneric. Vagoanele se izbesc, cu zgomotoase 
vaiete de fierărie veche, iar capetele noastre, sprijinite, 
joacă ca nişte tărtăcuţe. Vai de somnul nostru. Pun mâinile 
sub cap să mai amortizez izbiturile. Când trenul opreşte în 
gări, atunci adormim, la comandă. De frig şi de nesomn am 
căpătat culoarea cartofului degerat. Şi totuşi inima ni-i 
veselă. Orice kilometru făcut pe acest drum ne apropie de 
Ţară. Ah, sfânta noastră Ţară. 

Discutăm şi ne bucurăm la gândul că prin gări „Crucea 
Roşie" ne va ieşi în cale cu ceaiuri calde şi cu felii de pâine 
proaspătă. Vai, de am ajunge mai repede în Ţară! 

Se porneşte o viforniţă, cu şerpii crivăţului în coasta 
trenului. Zăpada, spulberata de vânt, pătrunde prin 


crăpături şi, nevăzută, ne biciuie obrajii. Stăm, strânşi pe 
podea, cu ochii larg deschişi şi ascultăm suflul greu al 
locomotivei şi fluierele crivăţului... 

Aşa era în acea iarnă de pomină la Stalingrad... În spatele 
nostru rămăsese războiul şi fumul războiului şi sub nori 
apele negre ale Volgăi. Pe deasupra plesneau bicele 
crivăţului, scăpat la loc deschis, în stepă. Pe deasupra 
apelor, norii negri sărutau valurile în horbote de gheaţă. 
Sublocotenentul rus era fericit pentru captura făcută 
(pusese mâna, fără să-şi dea seama, pe biroul operaţiilor 
mareşalului von Paulus. In ceaţă, în viscol, în bunker era 
zăpăceală. Şi când şi-a dat seama pe ce a pus mâna, a 
înnebunit de bucurie.) Uite-1 colo, cântă, joacă, chiuie, în 
întrecere cu crivățul şi, din timp în timp, se închină până la 
pământ cu mari cruci pravoslavnice. Câţiva soldaţi îl 
supraveghează. Suntem la mijloc, pe bac, o mână de 
oameni dezarmaţi, şi în jurul nostru, puhoi de ruşi. Războiul 
a rămas în spatele nostru, începea greul pentru noi. 

184 


Greul a început tot într-o noapte. Pe un vas pescăresc, am 
plecat, ciucure pe punte - în vânt şi ger - pe apă la vale, 
până la Astrahan. Cine murea era dezbrăcat de haină, şi gol 
şi îngheţat era azvârlit în valuri. 

La Astrahan într-o lună, două, trei lumea s-a rărit. 
Păduchii şi tifosul, dizenteria, tratată cu hipermanganat şi 
foamea au golit lagărul. Cimitirul era în spatele lagărului. 

Apoi, am fost duşi la Oranki, ne-am întâlnit cu „tanti' Ana 
şi cu propaganda. 

De acolo, cale lungă, nouăzeci şi una de zile de drum cu 
vagonul de marfă, fiind hrăniţi cu peşte sărat şi fără apă, 
până în Karaganda. Munţii Himalaia, de piatră sură, cu 
furtuni şi ninsori veşnice la creste, ne chemau, împingeam 
vagoneţii cu cărbuni, cu ochii pe drumurile ce duceau 
printre munţi. 

Şi apoi, pentru pricini necunoscute, am poposit pentru 
câteva luni la o mină de fier din Urali, la marginea oraşului 
Sverdlovsk. Şi iarăşi am trecut în Rusia europeană. Am 
atins în trecere Moscova şi Leningradul; am rămas la 
Greazovâăţ o lună de zile, pe urmă am plutărit pe Marea 
Albă, la Arhanghelsk, unde am lucrat la o fabrică de 
celuloză. 

In lungile nopţi polare, am stat ore întregi, cu ochii măriţi, 
privind feeria splendidei aurore boreale. Coroană 
imperială, draperii de operă, candelabru şi snop de fulgere, 
aurora ţâşneşte în culori ce se schimbă fulgerător, ţâşneşte 
din mare şi de dincolo de mare, din oceanul de gheaţă şi de 
dincolo de ocean, din inima mării care rămâne Ascunsă 
undeva, în dosul pământului. Nu se poate imagina un 
spectacol mai măreț. Flăcările jucăuşe aprind orizontul şi 
cerul, până la zenit, îmbrăcând în purpură sau în violet, în 
verde sau în maron, toată emisfera nordică. Renii privesc cu 
ochii mari, umezi, orizontul în flăcări, iar focile se scaldă în 
lumină. Laponii, cu mâinile sus, ca într-o invocare, şoptesc 
cuvinte de teamă şi de preamărire pentru zeul focului din 
dosul candelabrului, cu candele de aur şi rubine. In jurul 


draperiilor, ca într-un desen schiţat în cărbune, cerul negru 
de catran. Dinspre coroanele de flăcări de aur, pe gheaţa 
Mării Albe şi până la picioarele noastre, lumini jucăuşe, 
schimbătoare, scânteieri pe zăpezile îngheţate şi licurici 
verzi. Pluteşti, cutremurat de un fior tare, pe deasupra 
realităţii şi dincolo de lumi... 

Apoi ne-am aşezat, pe lungi anotimpuri, schimbând 
bordeiul, la Oranki şi la Mănăstârca. 

Mă dor umerii, frecaţi, bătuţi de hamuri, iar la 
încheieturile oaselor, pielea s-a bătătorit, s-a învineţit. 

Când mă întorc pe o parte sau pe cealaltă, oftez din 
băierile inimii; mă dor toate. Sufletul însă cântă. Rămân în 
urmă crivăâţ, zăpezi şi cazne... 

lată-ne într-o dimineaţă, la Kiev. Maiorul rus se apropie de 
vagonul nostru şi ne spune; „Haideţi cu mine, în oraş". 

Am stat două zile în gara Kiev. In aceste două zile, rusul 
ne-a purtat să vedem oraşul. Desigur că am trecut Niprul în 
mai multe rânduri şi de câteva ori 185 


ne-am aruncat ochii la ruinele unde a fost altădată Lavta 
Pecescaia (mănăstirea din peşteră), centru religios al 
Rusiei. Acolo este un muzeu - înfiinţat de asociaţia 
beslojnicilor! - dar, aşa se pare, în câţiva ani, pentru că 
politica face cotituri de neaşteptat - sub malul verde al 
Niprului acolo va fi iar o aşezare călugărească, pentru a 
promova iubirea pe câmpurile unde a fost semănată ura. 

1! ateilor 

Pe mine m-ar fi interesat să văd mormântul marelui 
mitropolit român Petru Movilă care, pentru cultura 
rusească reprezintă iniţiatorul şcolilor superioare, cel care 
a scris: Mărturimea ortodoxă, perfect valabilă şi până astăzi 
pentru întreaga creştinătate ortodoxă. Pe mine şi pe alţii 
din grup ne-ar fi interesat mormântul acestui om, dat cu 
împrumut de neamul nostru răsăritului semibarbar. Maiorul 
rus la această remarcă a mea zâmbeşte, ridică din umeri şi 
spune: „aşa ceva, nu este de interes". Şi ne arată câteva 
clădiri mari ale partidului, fără formă, fără stil - în care se 
macină vânt. Insă ochii noştri se opresc plăcut impresionați 
pe vechiul Kiev, pe casele bătrâneşti, purtând patina 
timpurilor, înconjurate cu largi grădini şi parcuri. Aici este 
statuia lui Bogdan Hmelnițki, hatmanul cazacilor, nedoritul 
cuscru al lui Vodă Vasile Lupu. Iot aici, este Universitatea. 
Am mai văzut un institut şcolar şi alături o casă a nu ştiu 
cărui sindicat. Pe la colţuri, magazine gastronomi?, 
restaurante goale şi cozi la pâine. Cartela s-a desfiinţat, dar 
nu găseşti pâine, zahăr, carne şi ulei. încolo, din belşug cutii 
cu scobitori, veselă de tinichea - castroane - şi perii de 
frecat podele. 

2 alimentare 

In jurul oraşului, pe linia orizontului, pădure verde. Prin 
mijlocul oraşului, apa Niprului, cu pragurile de gresie, în 
care, către anul 900 al erei noastre, au fost botezați 
ucrainenii. Uite şi o biserică, două, ba chiar trei! 
„lerusalimul Rusiei", aşa cum era cunoscut Kievul până nu 
de mult, - oare numai atâtea biserici să fi avut?! 


Se pare că revoluţia, ca peste tot, a dărâmat, a batjocorit 
sufletele şi a clădit puşcării... Kievul, care a fost socotit în 
trecut centru de cultură al Rusiei, astăzi este doar o 
capitală a unei republici subjugate, cu o umbră de guvern, 
cu o armată deplasată la graniţa chineză pentru reeducare 
- armata aceasta se îmbolnăvise de europenism şi începuse 
a murmura pentru o Ucraina liberă, şi mai are, nu înţeleg 
pe ce considerent, un reprezentant la O.N.U. 

Este sigur că mâine Kievul îşi va reactualiza 
spiritualitatea, clădind mai departe, pe trecutul întrerupt în 
1918 de târnăcop. Asta, când va fi o Ucraina liberă. 

Până atunci, apa Niprului va curge la vale mâloasă, 
ducând sloiuri de gheaţă. Şi trenul nostru merge tot la vale, 
pe malul apei. Şi simt, la o cotitură, lăsând în dreapta târgul 
de cai de la Cercaşi, că trecem apa. Câmpul se întinde 
mohorât, 186 


fără hotar, până la Bug şi până la mare. [ci un sat şi un 
colhoz, dincolo un sovhoz (fermă de stat) şi iar pustiu. lar 
pustiul este acoperit de zăpadă. Pădurile au rămas departe, 
în urma noastră. Pe aici nu-i codru, nu-i apă şi vântul, parcă 
turbat, joacă cazaciocul. Trenul, încet ca melcul, merge, 
lunecă, scârţâie, bombăne, urlă răguşit a stepă, a gol şi se 
apropie de Europa. Trecem printre nişte dudău - câmp 
întreg de mărăciniş - şi gata, suntem la malul gălbui al 
Bugului. Aici e un oraş numit Pervo-Maisk - şi dincolo un 
altul, Golta. Locurile ne sunt destul de cunoscute. 

Când trenul opreşte în gara Golta urechile noastre prind 
din zbor grai românesc. Deschidem uşa de la vagon şi 
coborâm. O bătrânică vinde piroşti de cartofi: „la, mamă, de 
aici, costă o rublă, da-s bune ca mierea." Soarele 
străluceşte în crucea amiezii, pe un cer siniliu. Bătrânica, 
simțind că buzunarele sunt goale, ne îmbie: „Luaţi mamă, 
bogdaproste." 

Graiul cu îndemnul, ca mierea, „luaţi, mamă" şi plăcintele 
de cartofi, calde, ne aduc lacrimi în ochi. Bătrânica pricepe 
şi, mişcată, îşi şterge două lacrimi: „Lasă, mamă, că o să fie 
bine." Petrică someşanul, avocat de la Cluj îi sărută mâna, 
ca pentru toţi, iar mama îi sărută fruntea. Ţara cea bună ne 
întinde braţele. 

Trenul a plecat mai departe, tăind Transnistria în două. 
Dealuri molcome, moldoveneşti, ici-colo câte o pădure 
arămie sfioasă. 

Satele sunt acum ceva mai dese, gările tot mai neîngrijite. 
Prin gări, vorbă românească. 

Iată-ne în gara Balta. E o zi călduţă, sau poate că aşa ni se 
pare nouă, celor ce venim de la nord. Soarele e gata să 
apună. Gara este complet distrusă de război şi în gară 
forfotă de lume care nu pleacă nicăieri. Colhozurile îşi 
depun cota de porumb. Magazii nu sunt, ci jos în dosul gării 
s-au clădit piramide de grăunţe. Dacă bate vântul cu ploaie 
sau de aştern ninsorile, stivele cu grâne stau sub cerul liber. 


Deasupra stivelor se prinde un strat de putregai. Dar lumea 
n-are vreme, stă la coadă la brutării. 

Un drum pietruit pleacă din dosul gării şi după ce încalecă 
pe câteva dealuri luminoase, se opreşte lângă cimitirul 
oraşului Balta. Pe dealul de alături, sunt nişte livezi şi vii şi 
mai în fund o pădure de stejar. Pe toate mi le-amintesc! De 
la gară oraşul nu se vede. E într-o vale, pe apa Iaharlicului. 
Acolo, în oraş, este o biserică mare, neterminată şi o fostă 
mănăstire, decapitată de actualul regim. Când s-a făcut 
republica moldovenească, aici şi-a avut capitala. Pe urmă 
capitala şi cu postul de radio s-au mutat mai aproape de 
Nistru, la 'Tiraspol. După ce în 1940 Basarabia a fost 
„eliberată" de la români, capitala s-a mutat la Chişinău, iar 
Balta cu cei zece mii de locuitori ai săi a rămas cum a fost şi 
mai înainte, un târg fără pretenţie şi fără viitor. Aici sunt 
mulţi moldoveni care se închină la icoana lui Inochentie:. 

3 a dat naştere inochentismului Nu departe de Balta, se 
află şi satul Lepiţchi unde, în 1917, călugărul 187 


Inochentie şi-a întemeiat „raiul său". Regimul n-a fost de 
acord cu acest rai pământean şi a dat foc şi raiului şi lui 
Inochentie. De atunci, moldovenii de la Balta cântă în 
fiecare seară, aprinzând lumânări şi candele în faţa icoanei 
părinţelului, „Sfinte al lui Dumnezeu, Inochentie, roagă-te 
lui Dumnezeu pentru noi." Şi iată, aşa, Balta, prin 
intermediul călugărului Inochentie, a intrat în istoria 
mişcărilor religios-sectare. 

Stăm la uşa vagonului, privim forfota colhoznicilor, necăjiţi 
că-şi dau pâinea de la gură, ca s-o primească porţie neagră 
şi mucedă de la stat. 

Le povestesc celor de lângă mine întâmplări cu Inochentie 
şi alte întâmplări petrecute aici în oraş cu mine şi cu alţii, 
pe care războiul ne-a purtat şi pe unde nu ne-a fost voia. 

In oraş - la Balta - eu am stat aproape o lună de zile în anul 
1941... 

Intrasem aici după un atac puternic şi până să se refacă 
unitatea, am rămas încartiruit la o femeie bătrână, peste 
drum de grădina publică. Gazda mea se numea Ana 
Ivanovna 'leodorcic. 

Aflasem de la Ion, ordonanța mea, că Ana Ivanovna, care 
pe vremuri fusese profesoară de ştiinţe naturale la un liceu, 
acum se ocupa cu „cărturia". Pardon, cu datul în cărţi. Când 
eu plecam la cazarmă, la uşa Anei Ivanovna se făcea coadă 
la fel ca la alimentara din colţ. 

- Ioane, să bagi de seamă, să nu se întâmple altceva aici. 
Nu uita că suntem în vreme de război, îi spuneam eu lui 
Ion. - N-aveţi nici o grijă, domnule căpitan. Baba noastră - 
aşa-i zicea el - dă în cărţi şi atât. Mi-a zis şi mie multe... 
într-o seară - era în ziua de „Schimbarea la faţă" - aveam la 
mine în vizită pe maiorul Banu. Ciocneam un pahar de vin. 

In timpuri de cumpănă, oamenii trec peste rațiune şi peste 
opreliştile ei şi fac lucruri de care mai târziu se sfiesc. 
Maiorul Banu aflase de îndeletnicirile gazdei mele şi stăruia 
să o cunoască. lon a poftit-o pe Ana Ivanovna la noi. Cu 
părul alb ca zăpada, curăţel îmbrăcată - în amintirea vechii 


ei profesiuni - s-a aşezat pe un scaun şi discuţia s-a purtat în 
jurul a o mulţime de lucruri importante - despre război şi 
despre regim, despre bărbatul ei care fusese profesor de 
matematici şi care, pentru că gândise altfel de cum era 
permis să gândească, fusese condamnat, deportat în Komi? 
şi murise pe acolo. 

1 la Polul Nord 

Fetele ei, măritate, erau la Moscova. Apoi, direct, maiorul 
Banu trece la subiect: - Ana Ivanovna, dă-mi te rog şi mie în 
cărţi; vreau să ştiu ce m-aşteaptă... 

Şi Ana Ivanovna, înveselită de cererea lui, scoate cărţile, 
şi-i dă în cărţi. O oră a boscorodit verzi şi uscate. Ana 
Ivanovna vorbea frumos româneşte, dulce ca-n Moldova, 
corect, ca la Universitate. 

Am văzut că maiorul se întristase. 

188 


- Ce-i Ana Ivanovna? în locul ei, îmi răspunde, zâmbind 
acru, maiorul: - Cărţile vorbesc de moarte... - Lasă domnule 
maior, de murit, vom muri noi! Dar asta cât mai târziu 
posibil. Acum nu e timp pentru asta. Maiorul Banu căzuse 
pe gânduri. 

- Să vă citesc şi dumneavoastră, domnule căpitan...? - 
Mulţumesc, Ana Ivanovna, dar eu nu cred în astfel de 
lucruri. - Ei, lasă să vedem ce scrie acolo - intervine 
maiorul. Şi mai mult de silă şi dintr-o neînţeleasă delăsare, 
am acceptat. Şi Ana Ivanovna a spus o mulţime de lucruri, 
care au fost şi care urmau să fie. 

Pe urmă am plecat din Balta. Războiul se deplasase spre 
Odesa şi noi marşăluiam într-acolo, într-o dimineaţă, la 
începutul toamnei, a căzut maiorul Banu. L-au fulgerat 
schijele unui obuz. Dar la război asta se întâmplă în fiecare 
zi şi se poate întâmpla chiar în fiecare clipă cu fiecare ostaş. 
Am avut în acea zi, o amară aducere aminte, pentru 
prezicerile Anei Ivanovna. In inimă stăruie ca un ghimpe: 
„Dar, dacă se va întâmpla aşa?" Peste un an, tot la 
sărbătoarea „Schimbării la faţă", mergeam spre 
Stalingrad... 

Am stat un ceas în gara Balta. Mi-am adus aminte de Ana 
Ivanovna şi de citirile ei şi am râs crispat; războiul nu se 
terminase în trei luni cum crezusem noi... Intervenise 
America în favoarea ruşilor cu arme. Hrană, îmbrăcăminte, 
aviaţie...? Cine ştie? Câte întâmplări pe care nu le pot 
lămuri! larna, am căzut prizonier. Mi-am adus aminte de 
Ana Ivanovna; „vei cădea, prins la ruşi..!' lată, sunt exact 
şase ani de atunci. Bătrâna şoptise: „vei sta şapte ani în 
amară robie, după aceea te vei întoarce şi vor urma cele se 
arată aici..." şi-mi înşirase o sumă de lucruri, care numai 
bine nu arătau! 

lată-mă acum, la ora întoarcerii spre patrie. Privesc de la 
bara vagonului spre Balta şi la forfota din gară. 

Prietenii m-ascultaseră interesaţi şi intrigaţi în acelaşi 
timp. 


Pe lângă vagon trece un moşneag cu barbă albă. 
- Moşule, de unde eşti dumneata? - Eu? Pe mine mă 
întrebi? - Da, pe dumneata. - Apoi, sunt din târg, de la 
Balta. - Aşa? Foarte bine, moşule. Mie îmi trebuie chiar unul 
din Balta, ca să-i întreb ceva. - Mă rog matale, întreabă-mă. 
Şi de-oi şti să-ţi răspund, apoi nu te-oi lăsa să-ţi răceşti gura 
degeaba. Dar, ceasovoii aceştia, nu s-ar lega de noi? - N-ai 
grijă, moşule. Ei ne păzesc pe noi, să nu zburăm mai repede 
spre casele noastre, în colo, după cum vezi, reazimă şi ei 
vagoanele cu umărul să nu se prăvale, şi cască a neodihnă. - 
Ei, şi acum unde vă duceţi? - Acasă, moşule! - Vai de capul 
vostru! In scurt, vă vor înjuga ca şi pe noi. Uitaţi-vă ce se 
189 


întâmplă aici, în gară. Munţi de cereale şi noi crăpăm de 
foame. Da' să nu-ţi uiţi vorba, că-s tare grăbit să ajung 
acasă, până nu înnoptează. 

- Uite despre ce-i vorba, moşule. Eu am trecut cu războiul 
pe aici. Şi în 
Balta, am stat la o femeie bătrână, peste drum de grădina 
publică, pe numele ei 
Analvanovna... 

- Ei, da, cărturăreasa. O ştim, cum să n-o ştim. - Foarte 
bine moşule. Aş vrea s-o văd. Acum nu ştiu câtva sta trenul 
aici în gară. Văd că suntem văduviţi de locomotivă. Treci 
mata dacă eşti bun, în seara asta pe la dânsa şi spune-i să 
vină la gară. Spune ca mi-i dor de dânsa. - Bine, voi trece. 
Dacă o vrea să vină! Mă rog, voia-i la dânsa, ca la Duca 
Vodă. Ştiu că i-au venit fetele de la Moscova, în musaferie, 
şi-i veselie mare în casă la dânsa. Dar, eu voi încerca... Dar 
mă rog, cum te cheamă pe mata? I-am spus cum mă 
cheamă şi i-am mulţumit pentru bunătate. 


Dimineaţa m-am trezit odihnit. Eram tot la Balta; cerul era 
senin şi soarele, amărât, abia răsărise. Pe peron, câţiva 
oameni zgribuliţi. Lângă vagon, ne spălam cu zăpadă, îmi 
curăţ bocancii cu poala mantalei, îmi scutur hainele şi 
căciula şi apoi aştept. Vine? Nu vine? 

Cei 11 pasageri ai vagonului 111003 - de 60 de tone - 
stăteam ferchezuiţi, aşteptând pe „baba noastră". 

Dinspre Bârzula vine o locomotivă, se lipeşte încet de 
trenul nostru şi pufăie zgomotos pe nări. Parcă mă încearcă 
o părere de rău. De ce n-o fi venit Ana Ivanovna? Se teme. 
Au trecut atâţia ani! M-a uitat, biata bătrână. 

Orele trec; gara intră în forfotă, cotele se depun neîncetat. 
Trenul se mişcă, garnitura trece pe altă linie şi se opreşte. 
Maşina sfârâie nărăvaş şi apoi tace, mulţumită. 

Când a venit? Pe unde a apărut? Căci n-am zărit-o, atenţi 
fiind la manevra trenului. Iat-o pe peron, mică, bătrânică, 


Ana Ivanovna, înconjurată de trei femei tinere. Iar din 
vagon strig: „a venit, măi băieţi" şi după mine zdup, zdup, 
ceilalţi. 
Mă opresc la un pas de Ana Ivanovna, râzând vesel. 

- Bună ziua Ana Ivanovna, mă mai cunoşti? - Vai, domnule 
căpitan, vai băiatul mamei, şi plângând mă îmbrăţişează, 
mă sărută ca pe propriul ei copil, mă boceşte, mă mângâie 
cu vorbe calde. Fetele bătrânei, cu ochii umezi de lacrimi, 
mă sărută frăţeşte. Eu plâng ca un copil în braţele lor, pe 
urmă îmi revin rapid şi cu mâna bătrânei în mâinile mele, 
mă uit la dânsa întrebător. - Ţi-am spus eu, băiatul mamei, 
ce-o să păţeşti? Acum o parte din greutăţi au trecut. Las' c- 
o să treacă şi celelalte, cu ajutorul lui Dumnezeu, sănătos să 
fii. In jurul nostru s-a adunat toată gara. Şi noi cei 11 
suntem complet încercuiți. Ana Ivanovna mă întreabă de 
una, de alta cu bucuria de a-şi avea fetele musafire. Totuşi 
are şi un necaz. Băiatul ei cel mai mic, artist, a plecat cu 
nemţii. 

190 


Cine ştie dacă mai trăieşte? 

E prea multă lume în jur şi nu-i bine. Ana Ivanovna mă ia 
de braţ cu: „hai să mergem mai la o parte", îmi strecoară un 
pachet: „ţi-am adus, dragul mamei, câte ceva, mult n-am 
putut, dar ţi le dau din inimă. Şi dumneata m-ai ajutat 
atunci, când îmi era greu şi nu se găseau nici de unele." 

Ceasovoii dau alarma să ne suim în vagoane. Maşina 
fluieră lung, a stepă întinsă. 

[i sărut mâna Anei Ivanovna, ca propriei mele mame. 
Bătrâna mă îmbrăţişează, udându-mi faţa cu lacrimi şi 
şoptindu-mi: „Când s-o face pace şi n-o mai fi antihrist pe 
pământ, am să vin la Bucureşti să te văd şi să văd Ţara, că 
doar sunt româncă. Să ştii că am să vin cu toate neamurile 
mele. Fetele râd şi repetă: „venim, venim să vedem 
Bucureştiul!" 

- Veniţi, vă aştept. Ba chiar, de va fi aşa cum spune Ana 
Ivanovna, vin să te iau de aici, să stai la noi acasă. 

M-am urcat repede în vagon. Trenul, haida, haida, se 
pusese în mişcare. Pe peron flutură patru batiste şi altele 
necunoscute, în spatele lor. Din uşa vagonului, mâinile 
noastre flutură a rămas bun. 

Biata Ana Ivanovna! Ce inimă de mamă bună! Ne-am 
„îimpărtăşit' toţi din bunătăţile dăruite, Anii au trecut grei 
de încercări şi de obidă şi mă întreb, stând singur în tăcutul 
bordei de la Bărăgan: oare n-am ajuns la capătul anilor de 
cumpănă? Şi mai îmbătrânită, Ana Ivanovna îmi şopteşte: 
„După vrerea lui Dumnezeu. Sfârşitul răului se vede. Ai 
răbdare, dragul mamei şi ne vom vedea la Bucureşti..." 


Dimineaţa, în zori, trecem apa Nistrului, hotarul nostru 
întărit cu cetăţile voievodale, care privesc spre răsăritul 
plin de primejdii, de unde, pentru noi, n-au venit decât 
nenorociri. 

Trenul lunecă încet pe podul de la Râbnița, frumos ca o 
bijuterie, aruncat peste apele îngheţate. Păduri şi livezi, în 


hibernare. Ţara îşi arată bogăţiile de câmpii mănoase, 
dealuri cu podgorii şi cu păduri, începând de aici, de la 
hotarul cu cetăţi şi până la apa Tisei. 

Ţara, măr domnesc, pentru apărarea căreia au sângerat 
moşii şi strămoşii mei. 

Apa Nistrului a stat strajă la hotar şi la vreme de primejdie 
a oglindit în undele sale cai şi călăreţi moldoveni, mânaţi la 
bătălie cu păgânul, pentru a ne apăra sărăcia şi nevoile şi 
neamul. Apoi de la hotar, în cetatea Hotinului, Sorocii, 
Orheiului, Tighinei şi mai în jos, până la Cetatea Albă şi 
Chilia, păstrează pe veci întipărită în piatră, în valuri şi în 
inimi icoanele voievozilor de la Suceava şi de la Iaşi. 

Peste ape şi peste câmpii s-a aşternut omătul iernii, pentru 
roadă pâinii de la 191 


vară şi pentru mustul din podgorii. 

„Frumoasă eşti, o ţara mea, cu câmpii mănoase şi ape 
limpezi...!" 

„„„ Când am trecut apa Nistrului, la oprirea trenului, am 
coborât, ne-am închinat şi am sărutat pământul răzeşilor 
Orheiului, punând aici o lacrimă de amărăciune, pentru 
nedreptate... 

Grai dulce românesc - prin gări - şi satele ne dau pâine, 
colac frumos împletit, frumos ca şi faţa lui Hristos şi din 
bărdace, vin roşu, sângele Domnului. 

Ţara cea bună, lăcrimează pentru noi iar oamenii din 
partea locului, se „închină" 

cu faţa către apus. într-acolo merg nădejdile. Şi fraţii 
noştri aşteaptă, aşteaptă şi se închină cerului: „Doamne, 
adună-ne la aceeaşi mamă!" 


Lucram la o fabrică de cherestea, în pădure. La directorul 
fabricii - venise în vizită - în concediu, tatăl lui Vasile Şelaru, 
pe care întâmplările îl duseseră prin regiunea Komi (între 
Arhanghelsk şi Urali - lângă Oceanul îngheţat de nord). 
Aflând că sunt din Basarabia, mă opreşte într-o zi şi mă 
întreabă cum e viaţa pe la noi pe acasă. Bineînţeles că i-am 
spus de pâinea albă şi despre bogăţiile şi ieftinătatea vieţii 
de la noi. La acestea, el mi-a răspuns: 

- Sunt pus în alternativa de a alege între Chişinău şi 
Krasnodar. Unde zici dumneata să mă aşez cu serviciul? - 
Duceţi-vă la Chişinău... Şi am început a-i arăta toate 
avantajele de care s-ar bucura acolo. Iar bătrânul contabil 
mi-a răspuns tărăgănând, nehotărât: 

- Aşa o fi cum zici dumneata, dragă domnule. Dealtfel, toţi 
vorbesc la superlativ despre viaţa abundentă de la Chişinău 
dar eu, ca om bătrân care am văzut destule şi-am priceput 
câte ceva, din felul cum se desfăşoară lucrurile în politica 
internaţională, înclin a crede că mă voi duce la Krasnodar. 
Asta şi pentru motivul că până acum m-am condus pe 


proverbul: „E mai bine-n capul mesei şi-n mijlocul ţării". Ce 
ştim noi? Republica Moldovenească e mai aproape de 
România, tot felul de interese o leagă de Dunăre şi de 
Bucureşti... Mă duc la Krasnodar. - De, domnule contabil, 
cred că aţi judecat just. Mai ales că proverbul cu pricina se 
ştie şi pe la noi. 


Trecem pe la Bălţi - bălării şi moloz, murdării şi cârpe, aşa 
cum au rămas lucrurile de la război. lată-ne la Făleşti, cu 
târgul peste vale - şi după încă o noapte, dimineaţa, lăsând 
în urmă, aproape acoperită de bălării şi de urmele 
bătăliilor, gara Ungheni, ne oprim pe mijlocul podului, 
suspendaţi între ceruri şi apele cele de dedesubt. 

Prutul duce la vale, aburind, sloiuri de gheaţă. E un soare 


frumos, călduţ şi 192 


pâclele joacă până dincolo, până la Cristeşti, până la 
Stânca Roznovanului. Păpurişul uscat tace, în aşteptarea 
vântului, cu bălțile îngheţate - oglindă. Spre apus întinsul 
şes al Prutului şi ghicesc, după dealuri, cetatea de scaun a 
Moldovei, Laşii. 

Spre sud, dealurile cu podgorii şi livezi, cu păduri 
străbune, de la Tlomeşti, Comarna, Poeni, iar pe apă la vale, 
câmpul întins al Tutorii, în spate, chiar lângă noi, fără viaţă, 
târgul Ungheni, punct de graniţă. Mă închin şi zic: „nu se 
poate, Doamne, să rămânem aşa! Sfarmă tu nedreptatea 
care ni se face..." 

De altfel, nu simt nici o emoție; hotarul l-am trecut la apa 
cu cetăţi. Aici vin vameşii ruşi, ne numără, ne întreabă de 
nume, se uită la boarfele noastre, şi când e gata, trenul 
trece mai departe, uşor, patinând pe pod. La 100 de metri 
se opreşte în micuța gară Ungheni - România. Aici, nici 
ţipenie de om. Nimeni nu ne primeşte, nimeni nu ne 
numără, nici vameşi nici întrebări. Pustiu. [ara noastră nu 
are vamă aici? Soldaţi de pază? Ce-i asta? 

Un ceferist ne zâmbeşte: „Bine-aţi venit fraţilor" şi dă 
drumul trenului. Atât! 

Gara Socola. laşiul, pe şapte coline. Alb şi faimos se 
aşterne la picioarele noastre. 

Câteva femei din mahala, după ce se lămuresc cine suntem 
fug acasă şi ne aduc pâine, brânză şi mere. 

Dar unde-i Crucea roşie şi coconetul? Costel Vântu, înjură 
furios, hotărât să pună câinii pe reprezentantele Crucii 
Roşii, când vor bate la poarta lui. 

- N-au făcut nimic pentru noi, n-au mişcat un deget cât am 
fost în robie. Dar, nici acum să nu găseşti un ceai într-o gară 
românească? - Lăsaţi-le dracului, domnilor - răspunde o 
femeie din cartier, încărcându-ne braţele cu mere, că nu 
ştiu altceva decât să se vopsească şi să dea ceaiuri 
dansante. - Dă-le-n portul Marsiliei, cu roşeaţa lor cu tot, 
încheie Costel, muşcând crunt dintr-un măr frumos. 
Ceasovoii au devenit vigilenţi şi fugăresc lumea care se 


adună ciucure în jurul nostru, fiecare cu ce poate. Ungurii 
şi austriecii înţeleg că se găsesc în România. Peste capetele 
ceasovoilor li se aruncă pâine şi fructe... 
Zice Petrică someşanul: Unde-i politrucul Terleţchi, să 
vadă cum ne linşează mulţimea, cu pâine şi cu fructe? 
Totuşi nu se vede, nu se simte nici o autoritate 
românească. Să fie ţara oare atât de „înfeudată" ruşilor? 
Cum stăteam noi, românii, lângă o magazie şi mâncăm 
mere - cu cordonul ceasovoilor întins în jurul trenului până 
peste linii, simţim că pe la spate se apropie cineva. Acest 
„cineva'" erau trei la număr. Voinici, bine legaţi, cu scurte de 
piele şi şepci, ne măsoară scurt şi ne întreabă dacă suntem 
români. 
- Pe cât se pare, suntem români. Dar de ce? Am înţeles 
imediat că-s lupi îmbrăcaţi în scurtă de oaie, - Ce să fie? 
Răspunde cel mai voinic, măsurându-mă şiret. La ce-aţi 
venit încoace, măi fraţilor? 193 


- Cum, la ce-am venit? Noi aici avem părinţi şi copii, aici ni-i 
izvorul, aici ni-i Ţara, Aici e prispa noastră... - Măi fraţilor, 
măi fraţilor, nu mă înţelegeţi. La ce-aţi mai venit încoace? 
Nu ştiţi ce se întâmplă în lume? - Ascultă, domnule, îl 
întrerup eu. Te rog să ne scuteşti de văicărelile dumitale. Ce 
tot îi dai cu fraţilor în sus, fraţilor în jos; spune-ne scurt, ce 
te doare? - Măi fraţilor, d-apoi n-aţi auzit ce se petrece cu 
ţara noastră, acum, la 30? - Ei, ce se petrece...? - Cum, cu 
adevărat nu ştiţi? - Nu ştim ce se petrece cu ţara noastră, la 
30, acum. Ei, eşti lămurit? - De ce te superi? Noi credeam 
că ştiţi! laca, trebuie să vă spunem tot noi. Credeam că 
dacă veniţi din U.R.S.S. ştiţi mai bine decât noi. - Ce să ştim 
măi, omule? îl repede iritat Costel. 

- Nu te supăra, domnule, răspunde mieros cel mai mic 
dintre cei trei. Merge vorba pe la noi că la 30 decembrie, 
România se va alipi la U.R.S.S. şi de aceea am vrut să ne 
lămurim şi noi cu nişte oameni ca dumneavoastră care 
veniţi din inima luminii, de la Moscova. - Ascultaţi, domnilor, 
răspund eu flegmatic, muşcând dintr-o pară cu gust acrişor 
- ca dumneavoastră, noi am fumat mulţi, pe acolo, prin ţara 
din care venim. V-am cântărit de la prima vorbuliţă şi ne 
dăm seama cine sunteţi. Scutiţi-ne de „măi fraţilor" şi 
plecaţi, tot pe unde v-aţi strecurat până aici. - Aşa vi-i, 
adică, vorba? - Precum vezi. Cei trei ne măsoară cu ochi de 
oţel şi-apoi dispar după colţul magaziei. Ah, unde-i Sandu să 
trimită după ei un lung şi dispreţuitor scuipat? luda, luda s- 
a arătat chiar de la hotar. 

- Asta, zic eu, este o altă faţă a Ţării. 

Ţara cea adevărată ne-a dat pâine! Noi, ne aşezăm inimile 
lângă sânul de mamă al Ţării celei bune, care ne-a simţit 
iubirea. 


Focşani, 23 decembrie 1948-4 ianuarie 1949 


A nins, cu vifor românesc, toată noaptea, iar a doua zi pe 
la 11, iată-ne în gara Focşani. Soare, cald, zăpada doar ca o 
brumă. Gara pustie, şi-n dosul gării, oraşul tăcut. Ne 
gândeam: ce bine, am ajuns acasă! Plecasem de la Moscova 
la 8 decembrie seara şi iată, astăzi 23 decembrie, am ajuns 
la destinaţie. Ungurii, austriecii vor merge mai departe, dar 
pe noi, de bună seamă, ne vor preda aici autorităţilor 
româneşti. Şi acestea, într-o oră, două, ne şi dau drumul. De 
Moş Ajun cu sacul în spinare, ne vom opri sub ferestrele 
luminate şi dulce-i vom colinda pe ai noştri: Sub fereastra 
amintirii ne-adunăm, 

194 


Sufletul de altădată-1 colindăm; Doamne, toarnă-n focul 
inimii zăpezi Fruntea noastră, mamă, iarăşi s-o dezmierzi; 
Flori de măr într-o cunună - Valerim! Ce frumos va fi în acel 
ceas! Cerul se va deschide pentru noi, a binecuvântare. 

Deocamdată stăm în vagon, cu uşa larg deschisă, cu 
mantalele pe umeri şi privim. In gară, nici ţipenie de om. 
Sus, lângă acoperiş, şase, şapte „icoane'. Unele cu bărbi, 
altele cu mustăţi doar, iar ultimele, mai jos, complet 
bărbierite. 

- Semnul evoluţiei speciei - remarcă Petrică. - Se vede că, 
pe vară, a fost secetă pe aici. Uite, oamenii au scos 
„icoanele" pentru ploaie şi dacă Dumnezeu a rourat 
pământul, oamenii s-au dus la treburile lor, uitând 
„icoanele' spânzurate sub acoperiş, constat eu plictisit. - 
îmi face impresia că pe aici se fac exerciţii pentru 
spânzurători... Niciodată nu poţi şti ce-ţi rezervă viitorul. 
Trebuie să fii pregătit şi pentru spânzurătoare. Se pare că 
oamenii ştiu ce au de făcut, cu „sfinţii' din „icoanele" de sub 
streaşină... încheie înlănţuirea gândurilor noastre Costel, 
sub sublinierea ortodoxului Amin, psalmodiat de mine. 
Când, nici nu ne aşteptam, pe peron apar vreo treizeci, 
patruzeci de ţigani căldărari, cu plete mari, pantaloni largi 
şi cizme până peste genunchi; la mijloc aveau brâuri bătute- 
n cuie de aramă. Femeile erau gălăgioase, cu basmale pe 
cap, cercei mari în urechi şi cu fuste creţe, de toate culorile 
curcubeului. Gălăgie. Se ceartă între ei, mai că se iau la 
bătaie. Tot trenul hohoteşte de râs. Ţiganii se opresc din 
sfadă şi se uită la tren. Scot lulelele din carâmb şi fumează. 
Vin mai aproape de noi. Ceasovoii ne păzesc, pe lângă 
vagoane, jos. Căldărarii se aşează fumând pe bordura 
peronului. Se uită la noi, ne măsoară. Vorbesc ceva răstit, 
între ei. Noi suntem doar la doi, trei metri distanţa de 
dânşii. Glumim între noi, încet, pe socoteala ţiganilor. Să nu 
ne audă. 

- De-ai noştri sunteţi? întreabă cel mai bătrân. - Adică, 
lămureşte-ne, cum de-ai noştri? - Păi, auleu, mânca-v-aş, 


români de-ai noştri, răspunde o ţigancă buzata. - De, 
răspunde Costel, români suntem noi, dar nu chiar de-ai 
voştri. - Nu-i nimic, îi bine şi aşa. Se cheamă că tot de-ai 
noştri sunteţi. Vi-i foame? «săracii băieţii noştri, săracii 
ofiţerii noştri, le-o fi tremurând buricul de foame şi noi...» 
Continuă ţiganca buzată să le spună ceva balaurilor pe 
ţigăneşte. Apoi vântul a început să bată uşurel, aducând 
până la uşile noastre cruntul miros al fumului de lulea. 

- Parcă ei n-ar fuma? Păcătoşilor, vă gândiţi numai la voi... 
Ţiganii îşi 
scutură lulelele, le pun la carâmb, se ridică şi pleacă cu 
câteva cârâieli. Au 
dispărut după gară. 

Privim în sus; e amiază. Ne uităm în jos; ne e foame. Ruşii 
din tren nu ne dau de mâncare, pentru că au ajuns în Ţară. 
Ceilalţi de la Focşani, sigur nu ne-au trecut la raţie. Strivim 
în măsele începutul unor înjurături amare, pentru noua 195 


orânduire care nu a fiert încă ceaiul. 

Chiar în acest minut de amărăciune, ne înveselesc ţiganii 
care reapar pe peron, îmbrâncindu-se cu lungi cârâieli, 
fugărind femeile. Se apropie de vagonul nostru. Ceasovoii 
râd şi se dau la o parte; în vagon, cade o ploaie de pachete 
şi pacheţele, învelite în hârtie. Ne ferim de lovituri - în timp 
ce ţiganca cea buzată, cu voce de contraalto - strigă pe 
deasupra tuturor, ca s-o auzim şi s-o înţelegem: mâncaţi, 
băieţii mamei, mâncaţi, ofiţerii noştri cei robiţi..., şi cu 
nuntă, cu alai, cu vociferări, ţiganii dispar cu gurile 
țuguiate, ne trimit sărutări. 

- Straşnici ţigani, remarcă Petrică. Ce scenă minunată au 
jucat! 

Şi după ce numărăm darurile, găsim 11 pâini - franzelă - 
11 pacheţele cu mezeluri, altele cu brânză şi 11 pachete de 
țigări naţionale. 

- Trăiască „Crucea Neagră", strigăm toţi în cor. Şi ăştia au 
dovedit a fi 
oameni...! 


Unsprezece oameni, numărați, percheziţionaţi, am fost 
băgaţi în lagărul de la marginea oraşului. Bordeie murdare, 
putrede, pline de ploşniţe, în mijloc o scenă în aer liber, şi 
mai la fereală, o baie în care, doar ce intrăm, ne curg trei 
picături de apă rece pe cap - de ni se zbârleşte pielea. 
Doctoriţa, rusoaică, după ce ne priveşte în toată goliciunea 
adamică, spunând „haraşo", ne dă câte o cămaşă nouă şi 
câte o pereche de indispensabili cârpiţi. 

Un colonel rus, înţelegem că e comandantul lagărului - 
spune şi el „haraşo'" şi ne îndeamnă să ne alegem un bordei, 
în care să ne aşezăm. 

- Ce să ne mai aşezăm, zice Costel. Mai bine să ne facem 
bagajele deranjate 
la control. Odată cu seara, eu colind la Bucureşti, şi voi pe 
unde veţi putea. 


Mie îmi stă pe inimă îndemnul colonelului de a ne aşeza. 

- Ce ştie rusul! Reia Costel. Peste o oră trecem la români. 
Deocamdată, aici, 
suntem în lagăr rusesc şi în prepelece sunt ceasovoi. 

Alături de lagăr e un cimitir şi o biserică. 

Deocamdată am hotărât „să facem un tur de orientare", 
vorba lui Petrică. Curând, ne oprim dezgustaţi; prea sunt 
multe bordeie şi prea seamănă lagărele unele cu altele. 

Ne aşezăm cu bagaj cu tot, pe băncile de lângă scena în 
aer liber. Suntem mai aproape de poartă şi, cu un pas, mai 
lângă vatra părintească. 

Soarele-i călduţ, cerul e înalt; ceasovoii picotesc în 
prepelece, iar două vrăbii se ceartă pe gard. Un sturz, într- 
un tufan din cimitir ciripeşte: „aici, aici”. 

- Ba, să avem pardon! Nu venim acolo. Lăsăm onoarea 
aceasta altora. Să 
treacă întâi pe acolo, cine ştim noi, răspunde Vasile Zorilă. 

Până una alta, ne încălzim oasele la soare şi aşteptăm să se 
deschidă porţile. E greu să fii prizonier la ruşi, în propria ta 
Ţară! 

Unsprezece oameni în lagărul de la Focşani; şi soarele 
apune. Unde-s bucuriile Moş Ajunului? 

196 


- Nu-i nimic, vom colinda mâine, ca-n Moldova,.. 

Şi ne-am culcat, în tinda unui bordei, tot ca-n vagon. 

Somn de cenuşă, greu, în luptă cu ploşniţele flămânde. 

Când s-a zărit de ziuă, am reînviat, şi odată cu noi şi toate 
dorurile după libertate. 

încercând rând pe rând bucuriile revenirii în ţară, ca şi 
tristeţile orelor scurse încă între sârme, a venit şi seara de 
Crăciun, în oraş - colindătorii trec pe ia ferestre şi glasurile 
lor cristaline aduc în case vestea despre naşterea Pruncului 
Sfânt, la Betleemul îndepărtat. Copiii ţării trec peste 
oprelişti şi alături de păstorii şi magii răsăritului biblic aduc, 
la ieslea din peşteră, cununi din flori de măr, pentru Prunc 
şi pentru Maica Preacurată. 

Zvonul oraşului şi melodiile colindătorilor vibrează în 
inima noastră, sensibilă pentru astfel de sfinte aduceri 
aminte şi alături de îndepărtatele coruri de copii, fredonăm, 
cu rouă în priviri: „Sculaţi voi români plugari, florile dalbe! 

Că vă vin colindători 

Şi v-aduc pe Dumnezeu 

Să vă mântuie de rău, florile dalbe!" 

Bucuriile sărbătorilor noastre strămoşeşti, cu belşugul şi 
voia bună de pe vremuri, au trecut cu gust de cocleală în 
cerul gurii. 

Un rus apărea de trei ori pe zi şi dintr-o găleată ne 
împărțea mâncare. Ceva ce nu se putea înţelege ce-i; foi de 
varză, arpacaş şi uneori, peste ele, maţe terciuite. 

A trecut Crăciunul şi după el Anul Nou. Peste drum de 
lagăr, era o cazarmă şi acolo se afla o unitate rusească. 

Două zile şi două nopţi, dinspre această cazarmă veneau 
urlete, strigăte ca-n pustiu şi lălăieli primitive. Venise Anul 
Nou - 1949. 

In oraş, echipele de urători cu bice şi buhaie aminteau de 
Bădica Traian care, plecând la arat, ca un gospodar 
cuminte ce era, a trecut Dunărea pentru că zărise el, înspre 
încoace, un Ioc curat, sub mărul rotat şi aici şi-a făcut 
plugăria, semănând sămânţa nouă şi generoasă, neamul 


românesc. La Dunăre apar Ucenicii Domnului, care 
binecuvântează această sămânță, din sufletul căreia va 
răsări în lume cu această triplă moştenire: ordinea romană, 
rezistenţa dacă şi, peste ele, plămada spiritualităţii 
creştine... 

lar echipele de urători şi semănători - asta povestesc, de 
două mii de ani, pe la ferestrele luminate. 

In colţul cazarmelor se-aud împuşcături şi urlete de 
junglă. 

Au mai trecut, în două mii de ani, alte furtuni, poate chiar 
mai grele decât acestea. Iar noi nu ne-am oprit din mersul 
nostru către lumină. Mereu am arat, mereu am semănat şi 
binecuvântarea lui Hristos nu ne-a părăsit. Vom birui şi 
vrăjmăşia vremurilor prezente. Pe urmă se va face lumină... 

Mi-a urat şi mie, în fapt de seară, Vasile Zorilă, aşa cum se 
aud uraturile în ţinutul răzăşesc al Orheiului, de lângă apa 
cu cetăţi: 197 


Ploi la vreme Rod sub plug, Sănătate şi belşug Iar la toate 
mesele Numai feţe vesele. Cele rele să pornească, Cele 
bune să sporească; La anul şi la mulţi ani... 


încă o zi, apoi alta şi încă una. Soare frumos, parcă ar fi 
primăvară, sau ni se pare nouă, care venim din locurile cu 
ierni grele şi zăpezi veşnice. 

Ne învârtim fără de nici un rost prin lagăr. Ploşniţele ne-au 
speriat, sunt tot atât de multe şi de lacome, ca şi-n lagărele 
de unde am plecat, îmi pare că avem şi păduchi. Prea mă 
mănâncă spinarea. 

- Sunt, constată Costel Vântu cu scârbă şi necaz. Asta-i 
import răsăritean. 

Şi începem, tacticoşi, ca dincolo, despăducherea. 

Am auzit - poate din gazetele de acolo - că s-a descoperit 
un praf care ucide paraziţii: D.I.T.-ul. Se spunea acolo că 
D.I.[.-ul este descoperirea unui mare „savant sovietic", 
căruia Academia sovietică i-a decernat premiul Stalin. Se 
mai bâiguia ceva despre faptul că nişte burghezi din Anglia 
i-ar fi furat patentul şi că se lăudau cu această descoperire. 

Fapt cert este că noi ne găsim în ziua de 4 ianuarie 1949 la 
Focşani şi ne despăduchem, cum putem, încă n-am văzut 
D.T.I. 

Dar cum stăm la soare şi vânăm, cu greţoase aprecieri, 
„iepuri' străini, deodată portiţa lagărului se deschide şi vin 
către noi, câţiva ofiţeri ruşi, în frunte colonelul, apoi un 
căpitan român şi mulţi, foarte mulţi plutonieri. 

- Ce faceţi voi aici? Ne întreabă colonelul. - Vânăm păduchi, 
îi răspund eu. - Nu se poate. De unde păduchi? - Poftiţi, de 
vedeţi, îl poftesc eu politicos, punându-i în ochi, cămaşa 
mea. - De ce nu vă spălaţi? De ce nuvă îngrijiţi? - Nu ni s-a 
dat săpun, n-avem apă... În aceste condiţii, cu sămânţa 
adusă de 

undeva... Ştiu eu ce să mai zic? Noroc că păduchii sunt 


sănătoşi, altfel am mai 
aduce pe aici şi tifos. 

- Doctorul să ia măsuri, hotărăşte colonelul şi se întoarce 
spre ieşire. 
Căpitanul român ne înconjoară cu compania lui de 
plutonieri. Fiecare are un dosar la subţioară. 

- Domnilor ofiţeri, începe căpitanul - fiecare plutonier 
reprezintă un judeţ. 
Ca atare, un cerc teritorial. Treceţi la judeţul respectiv să 
vă facă formele de 
eliberare, îmi vine să râd. Nouă ni s-a spus că a venit un 
nou lot de prizonieri din 
U.R.S.S. şi, cum vedeţi, am venit 60 de oameni pentru ca să 
vă luăm câteva 198 


date. Lotul anunţat, cum văd eu, numără unsprezece 
oameni... 

- Nu-i nimic, bine că aţi venit; speranţele noastre cresc. 
Poate că astăzi ne vom elibera, îmi pare că am fost uitaţi 
aici. - Ce pot eu să fac? Şi dumneavoastră şi noi suntem la 
dispoziţia ruşilor. Cum hotărăsc ei, aşa se face. 
Formalităţile odată încheiate, cu bilete de voie la buzunar, 
ne strângem bagajele şi hai cu ele pe băncile de la poartă. 

Căpitanul ne face atenţi: nu, nu mergeţi cu noi. Vor veni 
alţii să vă scoată de aici. Şi pleacă, salutându-ne. 

Este către amiază şi ne însorim pe băncile de lângă scenă. 
- Plecăm, măi băieţi, sau nu plecăm? - Stăm, răspund eu, 
stăm să vedem ce se mai întâmplă. Bună ar fi o baie, mă 
Costele! Aşa, să te bălăceşti în apă caldă vreo oră, să se 
ducă pe Dâmboviţa toată murdăria de pe noi. - Cum ajung 
acasă, întâi mă „îmbrac" în costumul lui Adam şi mă spăl. În 
timpul ăsta, mama să dea foc ia ţoale, să se stingă neamul 
păduchilor, şi Costel se scarpină după ceafă. Se aude un 
marş; porţile se deschid larg, iar noi ne luăm repede 
bagajele şi plecăm spre porţi. Când colo, ce să vezi? Vreo 
sută de bărbaţi şi femei, în uniformă, parcă militari, în 
rânduri strânse, cântă ceva în ritm de marş, intrând în 
lagăr. 

Ocolesc amfiteatrul, se urcă pe scenă. Apoi stau şi 
aşteaptă. Colonelul rus cu aghiotantul lui ne îndeamnă să 
venim la teatru. 

- Mergem, Părinte? - Hai, Costele, să vedem ce comedie 
mai e şi asta! Cu raniţele bălăbănind pe umărul stâng, 
venim la teatru şi ne aşezăm toţi la rând pe o singură 
bancă. 

Colonelul stă în primul rând, cu sublocotenentul rus lângă 
el. 

- Puteţi începe - dă dezlegare colonelul. 

Corul - înţelegem că e un cor, care e trimis de undeva să 
ne distreze, ezită. 


- Am spus, repetă colonelul, puteţi începe! - Dar prizonierii 
nu vin? întreabă dirijorul. - Ăştia-s, şi rusul ne arată cu 
mâna. Printre corişti trece ca o rumoare şi apoi hohote de 
râs. 
- Pentru asta ne-a trimis Ministerul Armatei de la 
Bucureşti, lipsind Teatrul Armatei de un spectacol? - Eu nu 
ştiu, tovarăşe dirijor; acesta-i lotul de prizonieri pe care îl 
am în lagăr. Mai mulţi nu am de unde scoate. Dacă aveţi 
ordin să faceţi aici un spectacol, apoi executaţi-l. Dacă, 
dimpotrivă, credeţi că nu aveţi pentru cine vă osteni, atunci 
puteţi pleca. Noi vă conducem până la poartă. - Să le 
cântăm ceva, şopteşte o soprană, cu ochii la Costel. - Ba, 
pardon, nu-mi stric eu vocea pentru unsprezece oameni, îi 
răspunde un bas pieptos, cu ochii la mine. 199 


în cor au loc discuţii contradictorii. 

- Ascultaţi - întind eu mâna spre cor - dacă nu vă puteţi 
hotări să începeţi, 
daţi-ne voie să vă cântăm noi marşul lui George Fonea. 
Poate în felul acesta vă 
provocăm la o întrecere. 

Corul a amuţit. Dirijorul, cu stele pe umeri, mă măsoară 
lung, se întoarce la ai săi, dă tonul şi cântecul porneşte cu: 
„pan' la urmă or să piară duşmanii poporului." Urmează un 
banc cu Franco, apoi altul cu Tito, un cântec despre o fată 
care nu are altă dorinţă în lume decât ca să se mărite cu un 
pandur şi altele. 

Păcat ca-n cor sunt voci bune şi prezintă nişte inepţii. Noi 
nu aplaudăm; cei doi ruşi, pentru că nu înţeleg nimic, 
aplaudă plictisiţi. Corul, parcă ar fi la o repetiţie generală, 
cântă fără vlagă, obosit şi nemâncat. 

Profit de un fel de pauză în program şi mă ridic din nou: 

- Ascultaţi, domnilor, dumneavoastră nu ştiţi să cântaţi şi 
ceva cântece româneşti? Vreo doină cu „frunză verde ca 
lipanul', sau „nu e viaţă mai frumoasă, ca în sat la noi?" - 
Ştim - răspund câteva voci, ici-colo. Dirijorul mă măsoară 
pentru a doua oară, dă tonul şi „Răsunetul Ardealului" ne 
încântă. Apoi o fată cântă frumos o doina de la munte şi alta 
un cântec vesel „cu busuioc verde pe masă..." Aplauzele 
noastre şi mulţumirile noastre dinamizează corul. 


lată-ne din nou pe banca de la poartă şi acolo aşteptăm. 
Corul armatei a plecat, ducând cu el un marş străin: 
„Moscova mea, ţara mea". Mă gândesc, unde-i Sandu cu 
scuipatul lui pe lungi distanţe? E bine să se cocoaţe la 
galerie, acolo în laşul lui! Să, aibă şi perspectivă şi înălţime. 

E ora 4. Soarele îşi vede cuminte de treburile lui. Dinspre 
răsărit bate un vânt subţire, ca lama unui brici. Vântul a 
plecat de pe pustiurile de sub Urali şi parcă-mi şopteşte 
ceva despre Bădiţa şi despre Sverdlovsk. Bădiţa se chinuie 


în minele de fier de acolo, iar seara doineşte cântecele din 
munţii noştri. 

Bădiţa a rămas acolo şi-n inima mea stăruie o durere ca de 
moarte. Oare când va veni el acasă? 

Se aude ceva. În dosul porţilor se dau câteva comenzi. 
Atenţi, gata lângă intrare, prindem în urechi comenzi 
ruseşti, comenzi româneşti. 

Ceasovoiul deschide larg porţile lagărului şi către noi, 
strigă impersonal şi urât „davai' (dă-i drumul). 

leşim din lagăr, trecem fără să fim controlaţi pe lângă un 
numeros grup de ofiţeri ruşi care, fumând, ne măsoară cu 
privirile şi intrăm într-un cordon de pază, format dintr-un 
pluton de ruşi si două plutoane de români. Soldaţii şi 
ofiţerii, după ce ne numără, râd a ironie, cu mâna la gură. 
Atâta armată, cu atâtea balalaici, pentru unsprezece 
oameni care se eliberează... 

Chiar şi colonelul rus pufneşte în râs: caraghioasă situaţie. 
Ridică din umeri 200 


a neputinţă şi rosteşte: duceţi-i la gară. 

Pe lângă trotuare cordonul cu cei doi căpitani în cap, iar la 
mijloc, pe centrul drumului, noi, cei unsprezece. Soarele şi 
trecătorii se miră: „mă, ce-o fi cu ăştia? Ce atâta pază în 
jurul lor?!" 

Mergem doi câte doi, ca nişte şcolari cuminţi, cu raniţele 
pe umeri, în loc de ghiozdane. Când ajungem în centrul 
oraşului, căpitanul român ne îndeamnă să strigăm lozinci. 

- Cine? Noi? Râde Costel. - N-ar fi mai bine oare să cântăm 
vreun marş domnule căpitan, răspund eu; sunt foarte 
dispus să cânt „Deşteaptă-te române". Căpitanul se uită la 
mine speriat şi mi-o retează scurt: Asta nu se poate. 

Asta ne-a adus aminte de o întâmplare cu o sută de ofiţeri 
români, cărora escorta le-a pretins, intrând în Bălţi ca ei, 
prizonierii, să cânte ceva. Şi cei o sută de români, purtaţi pe 
ulițele acestui oraş vreo două ore, au cântat toate marşurile 
româneşti: „Poporul lui Traian", „Fie a voastră întreaga 
ţară", „Deşteaptă-te române"! Populaţia, câtă mai rămăsese 
acolo, stătea pe trotuare, asculta şi nu-i venea să-şi creadă 
urechilor ceea ce auzea. Locotenentul rus, care mergea în 
frunte, meloman pe cât se pare, zâmbea fericit, bătând 
măsura marşurilor... 

Eram foarte dispus să-mi încerc glasul aici la Focşani 
măcar cu „Ştefan Vodă al Moldovei". La comanda 
căpitanului, deziluzionat de noi, soldaţii din escortă au prins 
a răcni lozinci cu Ana, cu Leohari şi cu Luca, dându-şi ochii 
peste cap, ca nişte cocoşi care-şi cunosc precis cucurigu! 

Eu fluieram încetinel despre Ştefan Vodă al Moldovei, pe 
care-l invocam să nu mai stea la Putna, ci să urce spre 
munte şi la sunetul cornului să-şi adune ţara, spre a ne 
scăpa de liftă. Soldaţii, cu ochii peste cap, strigau lozinci... 

La gară, dacă am ajuns, cordonul s-a strâns în jurul nostru 
şi cei doi comandanţi - rusul şi românul, s-au salutat în cele 
două limbi, apoi ne-au spus că suntem liberi... 

Două comenzi, întâi rusul, apoi românul şi plutoanele 
părăsesc gara, în scrâşnetul cuielor de bocanci. 


Unsprezece oameni eram liberi în gara Focşani. Simt gust 
de leşie în gură. Asta-i oare gustul libertăţii? 

S-a înserat, se aprind luminile şi noi, tăcuţi, facem un ocol 
prin centru. Tresar când întâlnesc vreun rus. Mă uit în jur: 
unde-i ceasovoiul? 

Lângă gară, o cârciumă şi acolo-i cârciumar un român, 
care stă în prag. Când ne zăreşte mai bine, coboară până 
pe trotuar: 

- Acum aţi venit, domnilor? - Acum, domnule. - Fiţi buni, nu 
vă supăraţi, şi poftiţi la mine în casă. - Păi, să vedeţi, noi nu 
avem bani... - Nu face nimic. Eu vă poftesc în casă la mine, 
nu la cârciumă. Vă rog, nu mă refuzaţi Şi la îndemnurile 
omului, trecând printr-o sală mare unde câţiva clienţi se 
201 


cinsteau cu „Galbenă de Odobeşti", am trecut mai la fond, 
într-o cameră curată, îmbrăcată în covoare moldoveneşti, 
cu o masă mare, aşternută la mijlocul camerei. 

- Domnilor, timid începe gazda, am avut şi eu un fecior în 
Rusia. Am înţeles că s-a prăpădit pe acolo, de frig, de foame 
şi de tifos. II chema Ion [ăranu, aşa cum şi eu mă numesc. - 
L-am cunoscut, domnule, răspund câţiva. Dumnezeu să-i 
ierte, s-a prăpădit. Bun român! Omul lăcrimează şi 
continuă: 

- De dorul lui mi s-a prăpădit şi femeia, acum un an. Pentru 
sufletele lor 
triste, vă rog să-mi daţi învoire de a vă ospăta în seara asta. 
Căci sunteţi 
flămânzi, însetaţi şi goi... 

Şi-am stat o oră sau două la praznicul mamei care s-a stins 
după feciorul prăpădit, în pădurile de la răsărit... 


Şi iată-ne acum, când miezul nopţii bate în inima 
turnurilor înalte, la ultima, grăbită strângere de mână. Un 
tren duce către oraşele şi satele Moldovei, iar celălalt spre 
Bucureşti şi spre Transilvania. 

Simt ca o sfâşiere; simt că mă destram, mă simt gol şi 
singur. 

Am fost mii, apoi unsprezece şi acum stăm pe raniţe, pe 
coridorul vagonului, doi. Costel, înalt, ciolănos, cu capul 
plecat, tace. 

Dincolo de geam e întuneric beznă. Mă întorc de acolo şi 
mă aşez alături de el. Nu pot urmări nici un gând întreg; 
familie, mamă, prieteni? Mi-i gura amară. Pe suflet parcă 
stă o piatră de mormânt. Ce-i cu mine? Unde-i bucuria 
libertăţii? 


Bucureşti, Gara de Nord. Este ora 6 dimineaţa. De la 
geam privesc luminile capitalei. 


Cu mulțimile ce coboară şi printre călătorii care urcă, 
înaintăm greu spre ieşire. Constat că-s mai puţine ceasuri 
de-a lungul peroanelor. Cine le-o fi adunat? 

Costel, înalt, se uită, iscodind grupurile de oameni. 

Dar abia am păşit pe peron, dincolo de portiţe, şi-i văd pe 
Costel înotând prin mulţime strigând: uite-i, acolo! Dispare 
în îmbrăţişările cu lacrimi şi flori ale părinţilor, surorilor şi 
fraţilor lui. 

Mulţi, constat eu, mulţi şi toţi voinici, ca brazii. Privesc 
scena, cum privesc şi alţii. lată-l pe Costel, cu un buchet de 
flori în mână, suflându-şi zgomotos nasul şi căutându-mă, 
prin gloată. 

Zărindu-mă, mă trage de-o mână lângă el şi cu 
recomandarea: vedeţi, cu dânsul am venit - mă predă în 
braţele familiei sale. Căciula şi mantaua ajung în 202 


picioarele călătorilor... 

Rămas singur în gară privesc cu atenţie oameni şi locuri. 
les mai la urmă în bulevardul Golescu; văd un tramvai, 
traversez strada şi mă opresc la un chioşc cu ziare. Toate 
vorbesc despre o echipă de nituitori de la Galaţi, care a 
bătut într-o zi, nu ştiu câte nituri. Apoi despre grevele din 
apus şi despre nenorocita stare materială a muncitorului 
american. 

Pe un afiş citesc despre fericirea de a fi colhozic şi despre 
luminoasa viaţă a lucrătorului din uzinele sovietice. 

Scuip în locul lui Sandu şi, scârbit de minciună şi de toate, 
plec, Plec mai departe să văd oraşul. Ca să mă lămuresc, 
încă de la început. 

îmi îndes căciula pe cap, mă închei la toţi nasturii 
mantalei, îmi potrivesc raniţa pe umăr. Lume multă, 
tramvaiele supraaglomerate. Oamenii speriaţi de vreo 
eventuală întârziere, lucrători şi funcţionari, stau ciucure 
pe treptele tramvaielor, iar pe stradă aleargă ca turbaţii; 
acolo, la serviciu, li se va citi gazeta şi vor fi chestionaţi 
despre treburile politice. Râd singur, mergând cuminte pe 
stradă. Mai să mă dea jos un lungan, ce aleargă după un 
tramvai. Disperatul va asculta articole din Scânteia, va 
aplauda frenetic vreo idioţie tipărită, sau undeva rostită şi 
apoi, cu maţele chiorăind de foame şi cu frica de a fi atacat 
pe stradă, pentru vreo încruntare din sprânceană, va 
merge să strige lozinci, pe care nu le pricepe. Va urla că e 
bine, că n-a fost niciodată mai bine decât acum iar somnul 
lui va fi somn de iepure fricos. 

Poţi să faci ţara ţară, cu disperaţii ăştia? 

Trec prin Plevnei şi privesc de departe „Casa 
studenţească". Şi acolo a încremenit orice gând românesc. 
Iată, mai jos, în stânga, Cişmigiul, frumosul nostru Cişmigiu. 
Parcă acolo în fund, nu mai sunt toţi copacii! Şi-i murdar. 

O iau pe bulevardul Elisabeta, în sus, pe lângă Cercul 
Militar şi ajung în Calea Victoriei. 


La cinematografe rulează „Balada Siberiei" şi alte lupte de 
partizani. Acolo, a fost „Cartea Românească" şi puţin mai 
departe „Alma mater" - Universitatea. Ce s-o mai fi învățând 
pe acolo? Limba rusă, marxism-leninism şi materialism 
dialectic? 

lată cum se idioţeşte o nație! 

Şi oare, nu e nimeni care să priceapă acest lucru? 

Palatul telefoanelor este la locul lui, Teatrul naţional a 
dispărut, uite colea Palatul regal, cu o aripă în roşu şi, peste 
drum, Ministerul de Interne. Ei, cu ăştia, cred eu, voi avea o 
întâlnire. 

Stau şi mă uit, când la Palat, când la Ateneu şi pe urmă la 
Interne. Ce Dumnezeu! Nu s-a găsit un alt loc pentru o 
astfel de instituţie? 

Iles pe lângă Fundaţie în Bulevardul „Brătianu". 'Totul este 
la fel, cum a fost şi mai înainte. Ba nu; constat că pe unde 
au fost case bombardate s-au făcut grădiniţe, iar străzile 
sunt foarte murdare; hârtii, coji de seminţe, democraţie 
populară. 

In fund, Academia Comercială şi bănuiesc - în continuare - 
aceleaşi case şi 203 


aceleaşi străzi, până la Şosea. Ce greşeală! Celei mai 
frumoase străzi din Bucureşti să i se dea numele unui 
general rus! Ce greşeală! 

Apoi, uite Universitatea şi pe Mihai Viteazul cu barda-n 
mână, strigând îndemnul: „puneţi mâna pe topoare, plesniţi 
în frunte balaurul şi lifta care vrea să înghită Ţara şi 
gândurile. La luptă, fraţi români!" 

Apoi Halele centrale - murdărie, ca la „hale" şi dincolo, pe 


deal, Patriarhia... "... Şi unul din ucenicii lui, pe numele lui 
Iuda, mergând la Sinedriu, 1-a vândut pe lisus, pentru 30 
de arginţi..." 


Peste drum de biserică, stă adunarea parlamentului şi 
vântură vorbe şi pun greutăţile pe ţară. Iar marele arhiereu 
binecuvântează în numele lui Mamona. Şi ţara geme, 
asudând şi blestemând. Unde eşti, Doamne? 

„„. Apoi, am bătut la uşa unei biserici şi, dacă am intrat, 
îngenunchind lângă mormântul voievodului Brâncoveanu 
Constantin, m-am rugat adânc pentru sufletele celor ce s-au 
prăpădit în luptele din răsărit şi în lagărele din acea ţară. 
Pe urmă mi-am adus aminte de Urali şi de Bădiţa şi de toţi 
ceilalţi, rămaşi în grele cazne, în pădurile şi ruinele ruseşti. 
Am plâns cu amar pentru trudă, pentru încercări şi pentru 
ţara cea ticăloşită. Apoi am mulţumit blândului lisus pentru 
că m-am întors acasă. Şi sărutând lespedea de pe 
mormântul voievodului decapitat pentru dubla lui credinţă 
în Dumnezeu şi în Neam, am ieşit la soare, luminat, cu 
mărgăritarele Bobotezei sub gene. Facă Dumnezeu cu mine 
ce va voi. Sunt pregătit. 


Este ora amiezii. Lângă liceul Matei Basarab, la un chioşc, 
se vinde pâine. Mă aşez, resemnat, la coadă, aşteptând să- 
mi cumpăr o pâine. Ajuns în faţa vânzătorului, acesta îmi 
cere cartelă. 

- Nu am, domnule vânzător, aşa ceva. Dă-mi te rog şi mie o 
pâine. - Fără cartelă, nu se poate. M-am dat la o parte; m- 


am uitat înc-odată la pâinile Bucureştiului. Cu mălai într- 
însele. Totuşi, sunt mai aproape de ceea ce ar trebui să fie o 
pâine. Au şi ceva grâu în ele. Cum stăteam aşa şi reflectam 
asupra imposibilei pâini pe care o mănâncă moscoviţii - 
neagră ca pământul şi acră de ţi se strepezesc dinţii - în 
braţe îmi pune o pâine o femeie bătrână care, grăbită, 
dispare după colţ. 

Eu strig după dânsa: 

- Doamnă, să v-o plătesc... Femeia a dispărut într-o curte şi 
poarta s-a închis 
în urma ei. 

O altă femeie înaltă şi slabă, privind la toată întâmplarea, 
încheie: - Zi şi dumneata bogdaproste, cine ştie ce-o fi în 
sufletul ei cel amărât? Te-o 
fi văzut atât de zdrenţuros... 

„Flămând am fost şi mi-aţi dat să mănânc..." se împlinea 
Scriptura, iar eu mi-am făcut semnul crucii... 

204 


Aici e micul bloc în care locuiam eu, pe vremuri, împreună 
cu sora mea, Anca. Casa este tot aşa, cum am lăsat-o, 
curată şi exact pe locul ei. Holul mare e la locul lui. Şi scara 
duce la etajul I; acolo, la al 6-lea apartament era cartea 
mea de vizită... 

Cu raniţa pe umărul stâng, cu sacul de merinde la şold - în 
care simţeam căldura pâinii proaspete - şi cu bidonul fără 
apă, zăngănind, urc o treaptă apoi altele, ajung la etajul |. 
Aceiaşi locatari în dreapta şi în stânga scării. 

încet, una câte una, urc scările spre II. Pipăi bara, încerc 
luminile; vecin la II - acelaşi nume. In faţă, apartamentul 6 
şi acolo, la locul ei, cartea mea de vizită. 

lată-mă în prag la mine. In toată casa, nici un zgomot. 
Simt ca o strângere de inimă: ce spune tăcerea aceasta? 


Sun. Aud glasul soneriei dincolo de uşă. Mă dau un pas 
înapoi şi aştept. Nici un semn de viaţă. Dar, dacă sora mea 
nu este acasă? 

Sun a doua oară, apoi, la scurt timp dau semnalul, aşa cum 
obişnuiam pe vremuri, când mă întorceam de la catedră. 

In clipa următoare, uşa se deschide brusc şi sora mea dă 
un strigăt de bucurie şi de mirare: „Daniel' şi, hohotind, 
cade la pieptul meu. Eu o mângâi şi o îmbrăţişez: - Anca, 
sora mea cea dragă, bine te-am găsit sănătoasă... Lacrimile 
mă 
podidesc şi plângem amândoi, pentru bucurii şi pentru 
tristeţi. 


Peste un ceas, după ce m-am spălat, alături de Anca trec 
prin încăperi. Toate sunt aşa cum le-am lăsat: paturi, 
tablouri, bibelouri. Cu un scrâşnet de fier ruginit, Anca 
deschide uşa de la biroul meu. întuneric şi miros de cameră 
nelocuită. Când ridică perdelele şi soarele intră în cameră, 
pe toate văd praf alb, pus de vreme. Uite, aici cărţile mele - 
cât le-am dus dorul - şi dincoace, masa de lucru. Mă apropii. 
Pe masa-birou, o fotografie de-a mea. Mă uit la mine. A nins 
vremea firicele de praf fin pe frunte, pe faţă, pe umeri. Sunt 
opt ani de când nu am fost pe aici... 

- Dacă tu ai plecat la bătălie, aici n-a mai intrat nimeni. 
Apoi a venit vestea că tu ai murit, la Stalingrad. lar mama 
şi-a rupt inima de jalea ta. Şi-a hotărât ca pe veci să rămână 
această cameră aşa cum ai lăsat-o tu, atunci când ai 

plecat... Şi eu am respectat hotărârea mamei. Cum vezi, s-a 

aşternut uşor, an după an, praful pe toate. Acum, pentru că 

ai înviat, voi face aici curăţenie. - Ce fac părinţii? Celelalte 
surori? - Sănătoşi, toţi te-aşteaptă. Mama ţi-a făcut toate 
pomenile pe la mănăstiri, aşa, ca pentru morţi, iar tata ţi-a 
făcut cu mâinile lui, un mormânt şi ţi-a pus o cruce, în 
cimitir la noi... Când în vara lui 1946 - după patru ani de 


tăcere - am primit veşti despre tine, că exişti pe undeva, în 
Rusia, a fost în casa noastră 205 


bucurie pentru fiul cel înviat. Totuşi, cu strângere de 
inimă, mama a susţinut că mormântul şi crucea să rămână 
la locul lor. Ai să le vezi, acolo. 

- Anca, mâine seară plec acasă. - Mergem împreună. - Dar 
soţul tău? - Paul e la Aiud. A fost arestat la 15 mai..., şi 
lacrimile-i curg încet pe amândoi obrajii, suspinând: 

niciodată bucuriile nu sunt complete... 


E noapte târziu şi somnul nu se lipeşte de mine. In patul 
moale şi curat, când încerc să aţipesc, parcă vine un val şi 
mă fură. Mă trezesc brusc şi deschid ochii mari către 
luminile de pe stradă. 

întind o pătură jos, pun perna sub căpătâi, trag plapuma 
peste mine şi aşa, la podele, pe parchet, adorm imediat 
somn de plumb, din care mă trezesc perfect odihnit, pe la 
amiază. 

Anca râde: 

- Ce-i cu tine? - Anca, fată dragă, era prea moale patul. M- 
am obişnuit să dorm pe blat. Cine ştie, nu e bine să-mi pierd 

obiceiul. 


Trenul păşeşte lin peste Şiret, apoi taie Moldova către 
Nord, înghite flămând kilometri de cale ferată. Călătorii din 
faţa mea moţăie sau dorm chinuiţi, bălăbănindu-şi capetele 
în oscilaţiile vagonului. Anca, pe umărul meu, doarme 
liniştită, cuminte... 

Departe, departe, în răsărit, la cazne, au rămas prietenii 
mei şi o parte din inima mea cu dânşii. La Aiud, în celula 
îngheţată, de la 15 mai se chinuie Paul şi fraţii mei. Şi 
pentru ei sângerează cealaltă parte a inimii mele. 

Mă uit când spre răsărit, când spre Aiud. Dorul mă duce 
prin mlaştini, prin păduri cu fiare sălbatice, iar în faţă, 
salvator, se arată muntele suferinţei. Acolo, la creastă, 
mâinile tatei mi-au săpat mormântul şi mi-au aşezat crucea. 
Iar mama, plângând, mi-a semănat busuioc la căpătâi. 

Merg să mă răstignesc! 


Am ales ispăşirea! 
Pentru păcate; 
Pentru învierea de mâine! 
206