Amos Oz — Sotul Meu Michael

Oz Amos 
Soţul meu, Michael 


Soţul meu, Michael 


Dezamăgită de soţul ei, de prieteni, de propria 
viaţă, Hannah, eroina romanului Soțul meu, 
Michael, o femeie în vârstă de treizeci de ani, se 
înstrăinează încet-încet de lumea înconjurătoare, 
în jurnalul pe care-l ţine, ca pentru a-şi dovedi 
că există, ficţiunea şi realitatea se amestecă. 
Războiul din Peninsula Sinai se apropie. Labirint 
de drumuri şi stânci, înconjurat de ameninţări 
neclare, lerusalimul se înăbuşă. Emoţionantă 
poveste de dragoste în lerusalimul dinaintea şi 
din timpul Războiului de Şase Zile, Sotul meu, 
Michael este, deopotrivă, portretul tulburător al 
unei femei şi o radiografie remarcabilă a unei 
ţări pendulând mereu între război şi pace. 


Oz Amos 


1. 

Am început să scriu paginile acestea, deoarece 
mulți dintre cei pe care i-am iubit sunt morți. Am 
început să scriu paginile acestea, deoarece când 
eram tânără aveam o uriaşă forță de a iubi, iar 
acum această forță a început să moară. Şi eu nu 
vreau să mor. 

Am împlinit treizeci de ani şi sunt căsătorită. 
Soţul meu, Michael Gonen, doctor în geologie, 
este un om cumsecade. L-am iubit. Ne-am 
întâlnit la colegiul Terra Sancta, acum zece ani. 
Eram studentă în anul întâi la Universitatea 
Ebraică, pe vremea când încă se mai ţineau 
cursuri la colegiul Terra Sancta. 

lată cum ne-am întâlnit: 

Era într-o zi de iarnă şi, pe la nouă dimineaţa, 
coborând scările, am alunecat. Un tânăr 
necunoscut m-a susţinut, prinzându-mă de braţ. 
Avea o mâna sigură şi totuşi reţinută. l-am zărit 
degetele scurte, cu unghii late. Degete palide, cu 
o tentă uşor mai închisă la articulaţii. Se repezise 
să mă prindă şi am rămas sprijinită de braţul lui 
până mi-a trecut durerea. Eram descumpănită. E 
umilitor să cazi aşa, deodată, în faţa unor străini: 
te aştepţi să întâlneşti priviri curioase şi zâmbete 
maliţioase. Eram stânjenită şi pentru că simţeam 
mâna tânărului necunoscut mare şi caldă. Aşa 
cum mă susţinea, căldura degetelor pătrundea 
prin mânecă rochiei albastre de lină pe care mi-o 
împletise mama. Era iarnă la lerusalim 

A vrut să ştie dacă m-am lovit. 

l-am răspuns că mi-e teamă să nu-mi fi scrântit 
glezna. 

Mi-a spus că i-a plăcut întotdeauna cuvântul 

3 


Soţul meu, Michael 


gleznă. Apoi a zâmbit. Un zâmbet timid şi 
intimidant. M-am înroşit. Nu l-am refuzat atunci 
când m-a invitat la barul de la parterul 
colegiului. Mă durea piciorul. Colegiul Terra 
Sancta este o mănăstire creştină ce fusese 
închiriată Universităţii Ebraice după războiul din 
1948, când clădirile de pe muntele Scopus 
fuseseră distruse. Era o construcţie rece, cu 
coridoarele înalte şi largi. Mă simţeam tulburată, 
lăsându-mă condusă de tânărul necunoscut care 
mă sprijinea. Eram bucuroasă să-i ascult vocea. 
Nu eram în stare să-l privesc în faţă şi să-i 
cercetez trăsăturile. Bănuiam, mai mult decât 
vedeam, că are chipul prelung, slab şi smead. 

— Hai să ne aşezăm, spuse el. 

Am luat loc, evitând să ne uităm unul la altul. 
Fără să mă întrebe ce doresc, a comandat două 
cafele. Mi-am iubit tatăl mai mult decât pe 
oricare alt bărbat de pe lume. Când noul meu 
prieten îşi întoarse capul, am văzut că părul îi 
era tăiat scurt şi că nu se bărbierise egal. Pe ici, 
pe colo, în special pe sub bărbie, îi rămăseseră 
câţiva ţepi negricioşi. Nu ştiu de ce amănuntul 
acesta mi s-a părut important, ca o bilă albă în 
favoarea lui. Îmi plăcea cum surâde, iar degetele 
lui care se jucau cu o linguriţă păreau însufleţite 
de o viaţă proprie. Şi linguriţei îi plăcea să fie 
atinsă de ele. Propriile mele degete tânjeau să-i 
atingă bărbia, acolo unde nu se răsese bine şi îi 
rămăseseră câţiva ţepi. 

Se numea Michael Gonen. Era student în anul 
trei la geologie. Se născuse şi crescuse în Holon. 

— E frig în Ierusalimul ăsta al tău. 


Oz Amos 


— lerusalimul meu? De unde ştii că sunt din 
lerusalim? 

M-a rugat să-l iert dacă se înşelase, deşi el 
credea că nu se înşelase. Invăţase să-i distingă 
pe cei din lerusalim dintr-o singură privire. Pe 
când vorbea, se uită pentru prima dată în ochii 
mei. Ai lui erau cenuşii. Am observat în ei o 
licărire de amuzament, lipsită însă de veselie. l- 
am spus că ghicise. Eram într-adevăr din 
lerusalim. 

— Să ghicesc? Da' de unde! 

Se prefăcu jignit, dar colţurile gurii îi zâmbeau. 
Nu, nu ghicise. Vedea limpede că sunt din 
lerusalim. Să vadă? Se învățau oare asemenea 
lucruri la cursurile de geologie? Nu, bineînţeles 
că nu. De fapt învățase asta de la pisici. De la 
pisici? Da, îi plăcea să observe pisicile. Pisicile nu 
se împrietenesc niciodată cu cineva care nu-i 
dispus să le îndrăgească. Pisicile nu se înşală 
niciodată în privinţa oamenilor. 

— Am impresia că eşti un om fericit, i-am spus 
eu veselă. 

Am început să râd şi râsul m-a dat de gol. 

După aceea, Michael Gonen m-a invitat să-l 
însoțesc la etajul trei al clădirii, unde urmau să 
se proiecteze nişte filme documentare despre 
Marea Moartă şi deşertul Arava. 

In drumul nostru am trecut pe lângă locul unde 
alunecasem mai devreme, iar Michael mi-a prins 
din nou braţul cu mâna stingă, de parcă aş fi fost 
în pericol să alunec din nou pe treapta 
respectivă. Prin mânecă de lină a rochiei 
albastre, îi simţeam fiecare deget în parte. A 
tuşit sec, ceea ce m-a făcut să-l privesc. Îmi 

5 


Soţul meu, Michael 


surprinse privirea şi se înroşi. Se înroşi până la 
urechi. Ploaia bătea furioasă în ferestre. 

— Toarnă cu găleata, spuse Michael. 

— Într-adevăr. Toarnă cu găleata, întării şi eu 
cu entuziasm, de parcă aş fi descoperit brusc că 
suntem rude. 

Michael şovăi, apoi adăugă: 

— Dis-de-dimineaţă am constatat că e ceaţă şi 
că suflă un vânt puternic. 

— În lerusalimul meu iarna e iarnă, am răspuns 
eu veselă, accentuând „lerusalimul meu" ca să-i 
reamintesc de primele lui cuvinte. 

Aş fi vrut să-l mai aud vorbind, dar n-a găsit 
nimic de spus. Nu era un tip spiritual. Zâmbi din 
nou. Într-o zi ploioasă, în Ierusalim, la Colegiul 
Terra Sancta, pe scările dintre etajul întâi şi doi. 
Cât de bine îmi aduc aminte! 

În documentarul ştiinţific am văzut cum se 
evaporă apă până când iese la iveală sarea pură, 
cristale de un alb  scânteietor, deasupra 
nămolului cenuşiu. Mineralele din cristale erau 
asemenea unor vinişoare delicate şi fragile. 
Nămolul cenuşiu se cliva treptat sub ochii noştri 
întrucât documentarul prezenta procesele 
naturale într-un ritm accelerat. Imaginile nu erau 
însoțite de comentarii. Ferestrele fuseseră 
acoperite cu storuri negre, ca lumina zilei să nu 
pătrundă înăuntru. De altfel Ilumina acelei zile 
era palidă şi mohorâtă. Un conferenţiar bătrân 
făcea din când în când câte o observaţie, dădea 
explicaţii pe care eu nu le înţelegeam. Vocea îi 
era domoală şi sonoră. Îmi amintea vocea 
doctorului Rosenthal care mă tratase de difterie 


6 


Oz Amos 


când aveam nouă ani. 

Cu ajutorul unui arătător, indica mereu 
elementele mai semnificative din imagini, ca 
mintea studenţilor să nu se îndepărteze de la 
subiect. Eu eram singura spectatoare liberă să 
observ amănunte lipsite de importanţă, ca de 
pildă amărâtele, dar rezistentele, plante de 
deşert care apăreau mereu pe ecran în preajma 
instalaţiilor de extras carbonat de potasiu. In 
lumina scăzută a fasciculului magic puteam 
examina în voie şi trăsăturile, braţul, arătătorul 
bătrânului conferenţiar, îmi amintea de o poză 
dintr-una dintre cărţile mele preferate; mă ducea 
cu gândul la gravurile întunecate care ilustrau 
Moby Dick. 

De afară se auzeau uneori bubuituri răguşite 
de tunet. Ploaia răpăia mânioasa în geamurile 
acoperite, de parcă ar fi vrut să ne atragă 
atenţia că ne-a adus o veste importantă. 

Răposatul meu tată obişnuia să spună 
Oamenii puternici pot să înfăptuiască aproape 
tot ce doresc, dar nici cei mai puternici dintre ei 
nu pot hotărî ce să-şi dorească. Eu nu sunt un 
om deosebit de tare. 

Michael şi cu mine ne-am dat întâlnire pentru 
aceeaşi seară la cafeneaua Atara din stradă Ben 
Yehuda. Afară se dezlănţuise furtuna, lovind 
furioasă în zidurile de piatră ale Ierusalimului. 

Restricţiile alimentare erau încă în vigoare. Ni 
s-a servit un surogat de cafea şi nişte pliculeţe 
minuscule de zahăr. Michael a făcut o glumă pe 
chestia asta, dar n-a avut nici un haz. Nu-i un tip 
spiritual. Probabil nu ştiuse el cum s-o spună. Imi 
făcea însă plăcere că se străduieşte, eram 

7 


Soţul meu, Michael 


încântată că-l vedeam încordat din cauza 
prezenţei mele. De dragul meu ieşea din 
carapace şi încerca să fie amuzant şi să se 
amuze. Pe când aveam nouă ani, tot mai speram 
că, dacă voi mai creşte, voi deveni bărbat, şi nu 
femeie. Mică fiind nu aveam prietene, mă jucam 
numai cu băieţii şi citeam cărţi scrise pentru 
băieţi. Mă băteam, loveam cu piciorul, mă 
cocoţam peste tot. Locuiam în Kiryat Shmuel, la 
marginea unui cartier numit Katamon. Alături de 
noi cobora în pantă un teren viran plin de 
pietroaie, de ciulini şi de fiare vechi. Jos, în vale, 
se află casa gemenilor. E vorba despre doi arabi, 
Halii şi Aziz, fiii lui Rashid Shahada. Dacă eu 
eram prinţesă, ei îmi formau escorta, dacă eu 
pretindeam că sunt comandant de oşti, ei erau 
ofiţerii, când eram explorator, făceau pe cărăuşii 
băştinaşi, dacă eram căpitan de vas, alcătuiau 
echipajul, dacă eram spion, ei erau complicii. Tot 
împreună exploram străzi îndepărtate, 
hoinăream prin păduri, flămânzi şi gâfâind de 
oboseală, îi hărţuiam pe copiii ortodocşilor, 
strecurându-ne în păduricea din jurul mănăstirii 
Sfântul Simeon, îi făceam cum ne venea la gură 
pe poliţiştii britanici. Ne ţineam după ei ca apoi 
s-o luăm la goană, ne ascundeam şi apoi brusc 
apăream la un pas de ei. Gemenii erau supuşii 
mei. Le porunceam cu o plăcere rece, distantă. 

Michael spuse: 

— Eşti timidă, nu-i aşa? 

După ce şi-a băut cafeaua, a scos o pipă din 
buzunarul hainei şi a pus-o pe masă, între noi. 
Eram îmbrăcată în pantaloni maro de catifea 


8 


Oz Amos 


reiată, cu un pulover roşu, lălâu, cum obişnuiau 
să poarte studentele pe vremea aceea, ca să-şi 
dea un aer degajat. Michael remarcă sfios că-i 
părusem mai feminină în rochia de lină albastră 
pe care o purtasem de dimineaţă. Cel puţin aşa 
avea el impresia. 

— Şi tu păreai altfel azi-dimineaţă, am ripostat 
eu. 

Michael purta un impermeabil gri pe care nu l-a 
dezbrăcat deloc cât am stat la cafeneaua Atara. 
Obrajii îi erau aprinşi din cauza frigului biciuitor 
de afară. Trupul lui era zvelt şi osos. Luă pipa 
neaprinsă şi începu să deseneze contururi pe 
faţa de masă. Degetele lui care se jucau cu pipa 
îmi dădeau o senzaţie de linişte. Cuprins 
probabil brusc de remuşcări pentru observaţia 
făcută cu privire la hainele mele, îmi spuse, ca şi 
cum ar fi vrut s-o dreagă, că sunt frumoasă. 
Rosti cuvintele cu ochii aţintiţi la pipă. Nu sunt 
destul de tare, dar tot sunt mai tare decât 
tânărul acesta. 

— Spune-mi ceva despre tine, l-am rugat apoi. 

— N-am luptat în brigada Palmach. Am fost la 
transmisiuni. Operator radio în regimentul 
Cârmei. 

Apoi mi-a povestit despre tatăl său. Era văduv. 
Lucra la departamentul apelor aflat în 
subordinea primăriei din Holon. 

Rashid Shahada, tatăl gemenilor, fusese 
funcţionar la serviciul tehnic al primăriei din 
lerusalim, în timpul guvernării britanice. Era un 
arab cultivat, dar cu străinii se purta ca un 
chelner. 

Michael îmi mai spuse că tatăl său îşi 

9 


Soţul meu, Michael 


cheltuieşte aproape toată leafa ca să-i plătească 
lui studiile. Fiind unicul copil, îşi pusese toate 
speranţele în el. Refuza să admită că nu-i decât 
un tânăr obişnuit. Vorbind de pildă despre 
lucrările practice pe care Michael le avea de 
pregătit pentru cursurile de geologie, exclamă 
plin de respect: „E o lucrare ştiinţifică foarte 
profundă". Dorinţa lui cea mai fierbinte era să-l 
vadă ajuns profesor la universitatea din 
lerusalim, căci şi bunicul său predase ştiinţele 
naturale la Institutul Pedagogic din Grodno. 
Fusese foarte apreciat că profesor. Tatăl lui se 
gândea ce bine ar fi ca ştafeta să fie preluată de 
tânăra generaţie. 

— Familia nu-i o cursă de ştafetă cu profesia 
drept torţă, am comentat eu. 

— Tatei nu-i pot spune asta, ripostă Michael. E 
un tip sentimental şi se foloseşte de expresiile 
ebraice în felul în care se mânuiesc piesele 
fragile de porțelan preţios. Şi acum spune-mi tu 
ceva despre familia ta. 

l-am povestit că tatăl meu murise în '43. 
Fusese un om liniştit. Avea obiceiul să vorbească 
cu oamenii de parcă ar fi încercat să-i liniştească 
şi să le câştige simpatia pe care nu o merita. 
Avea o prăvălie cu aparate electrice şi radiouri - 
vânzări şi mici reparaţii. De la moartea lui, 
mama mea trăia în kibuțul Nof Harim, cu fratele 
meu mai mare, Emanuel. 

— Serile şi le petrece în camera lui Emanuel şi 
a soţiei sale Rână, unde bea ceai şi încearcă să-l 
înveţe pe fiul lor bunele maniere, deoarece 
părinţii lui aparţin unei generaţii care nu dă doi 


10 


Oz Amos 


bani pe politeţe. În restul zilei stă închisă într-o 
cămăruţă de la marginea gospodăriei colective, 
unde citeşte Turgheniev şi Gorki în ruseşte, îmi 
scrie mie scrisori într-o ebraică stâlcita, 
împleteşte sau ascultă radioul. Rochia albastră 
care ţi-a plăcut azi-dimineaţă era împletită de 
mama. 

Michael zâmbi. 

— Ar fi nostim ca mama ta şi tatăl meu să se 
întâlnească. Sunt sigur că ar avea multe de 
vorbit. Nu ca noi, Hannah, care stăm aici şi 
povestim despre părinţi. Te plictiseşti? mă 
chestiona el îngrijorat, scuturat de un fior, de 
parcă s-ar fi lovit punându-mi întrebarea. 

— Nu, i-am răspuns. Nu mă plictisesc. Mă simt 
bine aici. 

Michael vru să ştie dacă nu cumva spusesem 
acestea doar ca să nu-l jignesc. Am negat cu 


insistenţă, rugându-l să-mi mai vorbească 
despre tatăl său. l-am spus că îmi place cum 
povesteşte. 


Tatăl lui Michael era un om auster şi fără 
pretenţii. Serile şi le petrecea conducând clubul 
muncitoresc din Holon, ren-mţind de bunăvoie la 
timpul lui liber. Il conducea? Ei, adică aranja 
băncile, scria înştiinţările, multiplica broşurile, 
aduna mucurile după întâlniri. Ar fi fost grozav 
dacă părinţii noştri s-ar putea cunoaşte! Mai 
spusese asta o dată. Îşi ceru iertare că se repetă 
şi mă plictiseşte. Ce studiam la universitate ? 
Arheologia ? 

l-am spus că stau în gazdă la o familie de evrei 
ortodocşi, în cartierul Achvah. Dimineţile lucrez 
ca educatoare la grădiniţa de copii a Sarei Zeldin 

11 


Soţul meu, Michael 


în Kerem Abraham. După-amiezele frecventez 
cursurile de literatură ebraică veche şi modernă. 
Dar sunt de-abia în anul întâi. 

— Studentă rimează cu prudentă. 

In strădania lui de a evita golurile de 
conversaţie, Michael încercă să fie spiritual, 
recurgând la un joc de cuvinte. Dar poanta nu 
era clară şi începu să o formuleze încă o dată. 
Tăcu brusc şi, iritat, mai făcu o încercare de a-şi 
aprinde pipa recalcitrantă. Imi plăcea să-l văd 
descumpănit. Pe vremea aceea încă nu puteam 
să sufăr bărbaţii duri pe care prietenele mele îi 
adorau: nişte matahale de bărbaţi din Palmach 
care tăbărau asupra ta cu o avalanşă de 
complimente amăgitoare ; tractorişti vânjoşi ce 
se întorceau din Neghev acoperiţi cu praf şi luau 
cu asalt oraşul năpustindu-se asupra femeilor. 
Mi-a plăcut sfiala studentului Michael Gonen, la 
cafeneaua Atara, în noaptea aceea de iarnă. 

Un savant renumit intră în cafenea, însoţit de 
două femei. Michael se aplecă spre mine ca să- 
mi şoptească la ureche numele lui. Buzele lui mi- 
au atins probabil părul. Imi spuneam: „Acum 
respiră parfumul părului meu. In clipa asta părul 
meu îi gâdila obrazul!" îmi făcea plăcere. l-am 
spus: 

— Pot să-ţi citesc gândurile. Văd clar prin tine. 
Acum te întrebi ce o să se întâmple în 
continuare. Care-i următorul pas? N-am 
dreptate? 

Michael se înroşi brusc că un copil prins furând 
bomboane. 

— N-am avut niciodată o prietenă stabilă. 


12 


Oz Amos 


— Niciodată! ? 

Gânditor, Michael împinse ceaşca goală. Se 
uită spre mine. Foarte adânc, dincolo de 
timiditatea lui, o ironie reprimată i se ascundea 
în priviri. 

— Până acum. 

După un sfert de oră, savantul renumit plecă 
cu una din cele două femei. Prietena ei se 
retrase la o masă într-un colţ şi-şi aprinse o 
țigară. Avea o expresie amară. 

Michael observă: 

— Femeia aceea e geloasă. 

— Pe noi? 

— Poate pe tine. 

Incerca să-şi ascundă sentimentele. Nu se 
simţea în largul lui tocmai pentru că se străduia 
prea tare. Aş fi vrut să-i pot spune că eforturile îi 
erau preţuite. Că degetele lui mă fascinau. Nu 
puteam să-i vorbesc astfel, dar îmi era teamă şi 
să tac. l-am povestit că îmi plăcea să-i întâlnesc 
pe oamenii celebri din lerusalim, scriitori şi 
savanţi. Moştenisem acest interes de la tatăl 
meu. Când eram mică, tata mi-i arăta pe stradă. 
Îi plăcea enorm expresia „renume mondial". Îmi 
şoptea emoţionat că profesorul care tocmai 
dispăruse într-o prăvălie avea renume mondial, 
sau altă persoană, ieşită la cumpărături, avea o 
faimă internațională. Şi-mi arăta câte un 
bătrânel care îşi căuta drumul cu grijă, ca un 
călător într-un oraş străin. La şcoală, studiind 
Cărţile profeților, mi-i închipuiam pe aceştia 
aidoma profesorilor şi cărturarilor pe care mi-i 
arăta tata: bărbaţii cu trăsături fine, cu ochelari, 
cu bărbi albe bine îngrijite, cu paşi tremurători şi 

13 


Soţul meu, Michael 


şovăielnici de parcă ar fi coborât versantul 
abrupt al unui ghețar. Şi îmi venea să râd 
imaginîndu-mi-i pe bătrânii aceştia firavi, tunând 
şi fulgerând împotriva păcătoşilor. Imi spuneam 
că, în culmea mâniei, vocea o să-i lase şi n-o să 
mai poată scoate decât un țipăt prelung şi 
strident. Dacă vreun scriitor sau profesor 
universitar intra în prăvălia tatei de pe Calea 
laffei, el se întorcea acasă atât de fericit de 
parcă l-ar fi prins pe Dumnezeu de un picior. 
Repetă cu voce solemnă cuvintele banale pe 
care le rostiseră şi întorcea fiecare cuvinţel pe 
toate părţile ca şi cum ar fi fost vorba de nişte 
monede. Căuta mereu tâlcul ascuns în cuvintele 
lor, căci el socotea viaţa drept o lecţie din care 
trebuia să tragă învăţămintele. Era un om atent. 
Într-o sâmbătă dimineaţa, m-a dus pe mine şi pe 
fratele meu Emanuel la cinematograful Tel Or 
să-i ascultăm pe Martin Buber şi pe Hugo 
Bergmann vorbind în cadrul unei întruniri 
sponsorizate de o organizaţie pacifistă. Şi acum 
îmi aduc aminte de o întâmplare ciudată. La 
ieşirea din sală, profesorul Bergmann s-a oprit în 
faţa tatei şi a spus : „Nu mă aşteptam deloc să 
te întâlnesc azi aici, printre noi, iubite doctore 
Liebermann. Vă rog să mă iertaţi... nu sunteţi 
profesorul Liebermann? Şi totuşi sunt sigur că 
ne-am mai întâlnit. Figura dumneavoastră, 
domnule, îmi este foarte cunoscută". Tata 
începu să se bâlbâie şi păli de parcă ar fi fost 
acuzat de o nelegiuire. Profesorul, şi el jenat, se 
scuză pentru confuzie. Probabil tocmai această 
jenă îl făcu să-mi atingă umărul şi să spună : „în 


14 


Oz Amos 


orice caz, fiica dumneavoastră, dragă domnule, - 
e fiica dumneavoastră, nu-i aşa? este foarte 
drăguță". Şi zâmbi uşor pe sub mustață. Tata n-a 
uitat toată viaţa lui această întâmplare. Nu se 
mai sătura s-o povestească cu emoție şi 
încântare. Chiar când stătea în fotoliu, în halat 
de casă, cu ochelarii ridicaţi pe frunte şi colţurile 
gurii căzute de oboseală, tata părea că ascultă, 
în tăcere, vocea unei forţe tainice. 

— Şi să ştii, Michael, până în ziua de azi tot mă 
mai gândesc uneori că am să mă căsătoresc cu 
un tânăr erudit, menit să se bucure de reputaţie 
mondială; în lumina lămpii de birou, capul lui ar 
sta aplecat deasupra unui teanc de tomuri 
germane. Eu m-aş strecura în vârful picioarelor 
ca să-i pun o ceaşcă de ceai pe masă, să-i golesc 
scrumieră, să-i cobor storurile şi apoi aş ieşi fără 
ca el să mă fi observat. N-ai decât să râzi de 
mine, dacă vrei! 

Ora zece. 

Ne-am plătit fiecare cafeaua, cum se 
obişnuieşte între studenţi, şi am ieşit afară în 
noapte. Gerul tăios ne ardea obrajii. Am suflat ca 
să privesc cum mi se amestecă răsuflarea cu a 
lui. l-am atins stofa paltonului. Era aspră, 
grosolană şi plăcută la pipăit. Nu aveam mănuşi 
şi Michael insistă să mi le pun pe ale lui. Erau 
groase, din piele tocită. Şuvoaie de apă se 
scurgeau prin rigole, spre Piaţa Sion, ca şi cum 
în centrul oraşului s-ar fi desfăşurat un 
eveniment senzațional. O pereche, bine 
înfofolită, trecu pe lângă noi ţinându-se pe după 
umeri. Fata spunea: 

— Asta-i cu neputinţă. Nu-mi vine să cred! 

15 


Soţul meu, Michael 


însoţitorul ei râdea. 

— Eşti tu naivă ! 

Am stat câteva clipe în loc, neştiind ce să 
facem. Tot ce ştiam era că n-am fi vrut să ne 
despărţim. Ploaia se oprise şi aerul era mai rece. 
Nu puteam îndura frigul. Tremuram. Priveam 
apa care se scurgea prin rigolă. Şoseaua 
strălucea.  Asfaltul reflecta lumina gălbuie, 
discontinuă, a farurilor de la automobile. 
Încercam să mă gândesc cum aş face să-l mai 
rețin pe Michael un pic lângă mine, îmi treceau 
prin minte frânturi de idei. 

— Uneltesc împotriva ta, Hannah, îmi spuse 
el., - Ai grijă! Cine sapă groapa altuia, cade 
singur în ea. Ai grijă. 

— Am intenţii sumbre, Hannah. s 

Buzele tremurătoare îl dădeau de gol. In clipa 
aceea părea un copil, un copil mare şi trist 
căruia i se tunsese mai tot părul. Aş fi vrut să-i 
cumpăr o pălărie. Aş fi vrut să-l ating. 

Michael ridică brațul brusc. Un taxi se opri cu 
un scrâşnet umed. Ne-am regăsit apoi împreună 
în pântecele cald al maşinii. Michael spuse 
şoferului să ne ducă unde are el chef, nu-i pasă. 
Şoferul îmi aruncă o privire furişă, plină de 
apropouri obscene. Luminiţele de pe bord îi 
proiectau pe faţă o culoare roşiatică, făcând-o să 
pară doar carne vie jupuită. Avea aerul unui satir 
batjocoritor. Nu l-am uitat. 

Am mers vreo douăzeci de minute fără să ştim 
încotro. Respirația noastră caldă  aburea 
ferestrele. Michael vorbea despre geologie. In 
Texas, oamenii sapă o fântână şi se trezesc că 


16 


Oz Amos 


ţâşneşte petrol. Poate că există şi în Israel surse 
ascunse de petrol. Michael vorbea despre 
„litosferă", „gresie", „strat de calcar", 
„cambrian", „precambrian", „roci metamorfice", 
„roci vulcanice", „plăci tectonice". Am simțit 
atunci pentru prima oară tresărirea aceea a 
inimii pe care o simt şi acum când îl aud pe soţul 
meu folosind cuvintele lui ciudate, care, ca un 
mesaj cifrat, desenează realităţi ce au înţeles 
doar pentru mine. Sub scoarţa Pământului, forţe 
opuse endogene şi exogene acţionează fără 
întrerupere. Rocile sedimentare, fragile, sunt 
supuse unui proces constant de dezintegrare, 
sub forţa presiunii. Litosferă este un strat de roci 
dure. Sub stratul de roci dure se dezlănţuie 
nucleul în flăcări, siderosfera. 

Nu sunt absolut sigură că Michael a folosit 
exact aceste cuvinte în timpul plimbării cu taxiul, 
prin lerusalim, în noaptea aceea din iarnă anului 
1950. Dar pe unele dintre rle le-am auzit atunci 
pentru prima dată şi am fost copleşită. Era ca şi 
cum mi se transmitea un mesaj straniu, ce nu 
prevestea nimic bun şi pe care nu-l puteam 
descifra. Ca încercarea nereușită de a reconstrui 
un coşmar şters din memorie. Insesizabil ca un 
vis. 

Pe când rostea aceste cuvinte, vocea lui era 
profundă şi gravă. Luminile de la bord străluceau 
roşii în întuneric. Michael vorbea ca sub 
apăsarea unei mari responsabilităţi, ca şi cum 
precizia avea în momentul acela o supremă 
importanţă. Dacă mi-ar fi luat mâna în mâna lui 
şi mi-ar fi ţinut-o strâns nu mi-aş fi retras-o. Dar 
iubitul meu era purtat de un val domol de 

17 


Soţul meu, Michael 


entuziasm. Era emoţionat, potolit şi antrenant. 
Nu avusesem dreptate. Putea fi foarte puternic 
când voia. Mult mai puternic decât mine. L-am 
acceptat. Cuvintele lui mă linişteau ca somnul de 
după-amiază ; când te trezeşti în amurg şi timpul 
pare leneş, tu eşti moale, iar lucrurile se topesc 
în jurul tău. 

Taxiul trecea pe străzi ude pe care nu le 
puteam identifica, pentru că geamurile erau 
aburite. Ştergătoarele mângâiau parbrizul. Se 
mişcau în ritm îngemănat şi egal, supunându-se 
parcă unei legi inviolabile. După douăzeci de 
minute, Michael spuse şoferului să se oprească, 
fiindcă nu era bogat şi plimbarea noastră îl costa 
şi aşa preţul a cinci prânzuri la cantina 
studenţească din capătul străzii Mamillah. 

Taxiul ne-a lăsat într-un loc nefamiliar: o alee 
abruptă, pavată cu pietre fasonate, biciuite de 
ploaia care reîncepuse între timp. Vântul ne 
biciuia fără milă. Mergeam încet. Eram uzi până 
la piele; părul lui Michael era leoarcă. Mă amuză 
să-l privesc căci arăta ca un copil care plânge. La 
un moment dat, a întins un deget ca să şteargă 
o picătură de ploaie rămasă atârnată de bărbia 
mea. Pe neaşteptate ne-am trezit în piaţa din 
faţa clădirii Generali. Un leu înaripat, un leu ud şi 
îngheţat, ne privea de sus. Michael putea să jure 
că leul râde de noi pe tăcute. 

— Tu nu-l auzi, Hannah? Râde. Ne priveşte şi 
râde. Şi după părerea mea are dreptate. 

Am răspuns: 

— Poate-i păcat că lerusalimul este atât de 
mic, încât nu ne putem pierde în el. 


18 


Oz Amos 


Michael mă însoţi în lungul străzii Melisanda, a 
străzii Profeţilor şi a străzii Strauss, numită în 
glumă şi Strada Sănătăţii, din cauza spitalului. 
Nu se vedea ţipenie de om. Părea că oraşul 
fusese abandonat de locuitori şi lăsat numai 
pentru noi. Eram stăpâna oraşului. In copilărie, 
îmi plăcea un joc pe care îl numeam „Prinţesa 
cetății". Gemenii jucau rolul cetăţenilor supuşi. 
Din când în când îi puneam să facă pe răzvrătiţii 
şi atunci îi pedepseam cu asprime. Pedepsirea 
lor îmi provoca o plăcere subtilă. 

Noaptea, în timpul iernii, clădirile Ierusalimului 
par siluete cenuşii profilate pe un ecran negru. 
Peisaj îmbibat de violenţă înăbuşită. lerusalimul 
poate fi uneori un oraş abstract: pietre, pini şi 
fier ruginit. 

Pisici cu cozile în sus traversau străzile pustii. 
Zidurile ce mărgineau aleile reflectau deformat 
zgomotul paşilor noştri, făcându-l să răsune 
înăbuşit şi prelung. Ne-am oprit vreo cinci 
minute în faţa casei mele. l-am spus: 

— Michael, nu pot să te invit sus, în camera 
mea, la o ceaşcă de ceai fierbinte, căci gazdele 
mele sunt foarte pioase. Când am închiriat 
camera le-am promis să nu invit niciodată 
bărbaţi la mine. lar acum e trecut de unsprezece 
şi jumătate. 

Cuvântul „bărbaţi ne făcu pe amândoi să 
zâmbim. 

— Nu mă aşteptam să mă inviţi acum la tine în 
cameră. 

l-am spus: 

— Michael Gonen eşti un băiat bine crescut şi-ţi 
sunt recunoscătoare pentru seara aceasta. 

19 


Soţul meu, Michael 


Pentru toată seara. Dacă o să mă mai inviţi să 
petrecem împreună o seară asemănătoare, nu 
cred că am să te refuz. 

Se aplecă spre mine, îmi căută mina şi mi-o 
strânse tare. Apoi mi-o sărută cu o mişcare 
bruscă şi violentă, de parcă ar fi repetat-o în 
gând toată seara, de parcă ar fi numărat, în 
gând, până la trei înainte de a se pleca să mi-o 
sărute. Prin pielea mănuşii pe care mi-o 
împrumutase la ieşirea din cafenea, am simţit un 
val intens de căldură punând stăpânire pe mine. 
O pală umedă de vânt înfiora vârful copacilor şi 
apoi se potoli. Ca un lord într-un film englezesc 
îmi sărutase mina prin mănuşă, numai că 
Michael era ud leoarcă, uitase să surâdă şi 
mănuşa nu era albă. 

Mi-am scos ambele mănuşi şi i le-am înapoiat. 
Se grăbi să şi le pună cât timp mai păstrau 
căldura mâinilor mele. La etajul întâi se auzea, 
dincolo de storurile trase, tuşea chinuitoare a 
unui bolnav. 

— Ce ciudat te porţi astăzi, i-am spus zâmbind. 

De parcă l-aş fi cunoscut şi în alte zile. 

Păstrez amintirea plăcută a unei crize de 
difterie de care am suferit pe când aveam nouă 
ani. Era iarnă. Timp de câteva săptămâni am 
zăcut în patul din dreptul ferestrei care dădea 
spre sud. Prin geam vedeam o întindere 
mohorâta de negură şi ploaie: Ierusalimul de 
sud, umbrele colinelor  Betleemului, Emek 
Refaim, cartierul arabilor bogaţi din vale. Un 
peisaj hibernal, fără contururi, mase informe 
care pluteau în spaţiu, variind de la un cenușiu 


20 


Oz Amos 


închis, până la unul întunecat. Puteam să văd 
chiar trenurile, şi să le urmăresc cu privirea 
drum lung în valea Refaim, de la staţia neagră 
de funingine, până la curba de la poalele satului 
arab Beit Safafa. Eu eram un general care 
călătorea cu trenul. Trupe care îmi rămăseseră 
credincioase erau postate în vârful munţilor. 
Eram împărat în exil. Un împărat a cărui 
autoritate nu era micşorată de distanţă şi 
izolare. În visele mele cartierele de sud se 
prefăcuseră în insulele St. Pierre şi Miquelon, pe 
care le zărisem în clasorul fratelui meu. Numele 
lor îmi stârniseră imaginaţia. Eram în stare să-mi 
port visele dincolo de graniţele somnului. Nopțile 
şi zilele nu se mai deosebeau, formau o lume 
continuă. Febra ridicată contribuia la acest efect. 
Au fost câteva săptămâni de delir colorat. Eram 
regină. Modul meu tiranic de a conduce 
dezlănţuise o revoltă sălbatică. Am fost 
capturată de mulţime, închisă, umilită, torturată. 
Dar o mină de partizani devotați complotau prin 
cotloane întunecate să mă salveze. Aveam 
încredere în ei. Mă complăceam în cruda mea 
suferinţă, deoarece îmi dădea prilej de mândrie. 
Îmi părea rău că trebuia să mă însănătoşesc. 
Doctorul Rosenthal era de părere că există copii 
care preferă să fie bolnavi, refuză să se vindece, 
deoarece boala le oferă un fel de libertate. Când 
m-am făcut bine, la sfârşitul iernii, m-am simţit 
exilată. Pierdusem forţa magică, capacitatea de 
a face visele să mă poarte dincolo de bariera 
somnului. Până în ziua de azi simt un fel de 
decepţie când mă trezesc. Dorinţa mea vagă de 
a mă îmbolnăvi grav mă face uneori să râd. 

21 


Soţul meu, Michael 


După ce m-am despărţit de Michael, am urcat 
în camera mea. Mi-am făcut un ceai. Timp de un 
sfert de oră am stat fără gânduri în faţa sobei cu 
petrol, ca să mă încălzesc. Am curăţat un măr 
trimis de fratele meu Emanuel din kibuțul său 
Nof Harim. Mi-am amintit cum a încercat 
zadarnic Michael de câteva ori să-şi aprindă 
pipa. Texasul este un loc fascinant: omul sapă o 
groapă în grădină ca să planteze un pom şi 
deodată ţâşneşte un jet de petrol. Era o realitate 
nouă pentru mine, nu mă preocupase niciodată 
lumea subterană care colcăie sub fiecare petic 
de pământ pe care păşim. Minerale şi cuarţ, 
dolomită şi fel de fel de alte lucruri. 

Le-am scris apoi o scrisoare mamei, fratelui 
meu şi familiei sale. l-am anunţat pe toţi că sunt 
bine. Trebuia să-mi amintesc a doua zi să 
cumpăr un timbru. 

In literatura iluministă ebraică se fac dese 
referiri la conflictul dintre întuneric şi lumină. 

Scriitorul este încredinţat de triumful final al 
luminii. Trebuie să mărturisesc că eu prefer 
întunericul. În special vara. Lumina albă este 
teroarea lerusalimului. Face de ruşine oraşul. 
Dar în inima mea nu există conflict între lumină 
şi întuneric. Mi-am amintit cum am alunecat de 
dimineaţă pe scară la universitate. Fusese un 
moment umilitor. Unul dintre motivele pentru 
care îmi place să dorm este că mi-e greu să iau 
hotărâri. În vis se petrec uneori lucruri teribile, 
dar există totdeauna o forţă care hotărăşte în 
locul tău şi tu eşti liber să pluteşti încotro te 
poartă valul, ca barcă din cântec cu echipajul 


22 


Oz Amos 


adormit. Ca într-un hamac moale, cu pescăruşi şi 
o întindere de apă ce este totodată suprafaţă lin 
unduitoare şi volbura adâncimilor neexplorate. 
Ştiu că fundul mărilor este considerat rece. Dar 
nu e astfel întotdeauna şi pretutindeni. Am citit 
undeva despre curenţi calzi şi vulcani submarini. 
Într-un anumit loc, dincolo de adâncurile 
îngheţate ale oceanului, se află uneori ascunsă o 
peşteră caldă. Când eram mică am citit şi recitit 
cartea lui Jules Verne, care aparţinea fratelui 
meu, Douăzeci de mii de leghe sub mari. Sunt 
nopţi fermecate în care descopăr un drum tainic 
prin profunzimile apei şi ale întunericului populat 
cu animale marine verzi şi vâscoase şi ajung să 
bat la poarta peşterii calde. Acolo sunt acasă. Mă 
aşteaptă un căpitan posomorât, înconjurat de 
cărţi, de pipe şi de hărţi. Are barbă neagră şi 
privirea înfometată. Mă cuprinde ca un sălbatic 
şi eu îi potolesc pornirile turbate. Peşti mititei 
trec prin noi de parcă am fi făcuţi din apă; 
fiecare trecere îmi stârneşte fiori de plăcere 
arzătoare. 

Am citit pentru seminarul de a doua zi două 
capitole din /ubirea din Sion de Mapu. Dacă eu 
aş fi fost Tamar, l-aş fi lăsat pe Amnon să se 
târască în genunchi în faţa mea timp de şapte 
nopţi. Când în cele din urmă mi-ar fi mărturisit în 
limbaj biblic chinurile iubirii sale, i-aş fi poruncit 
să mă poarte cu o corabie în insulele 
arhipelagului, în locurile îndepărtate în care 
Pieile Roşii se preschimbă în creaturi marine 
încântătoare, cu paiete de argint şi scântei 
electrice, iar pescăruşii plutesc în văzduhul 
albastru. 

23 


Soţul meu, Michael 


Uneori noaptea văd pustiul stepei ruseşti. 
Câmpii îngheţate acoperite cu polei albăstrui, în 
care se reflectă lumina scânteietoare a unei luni 
neîmblânzite. Văd o sanie şi o blană de urs, 
spatele negru al unui vizitiu încotoşmănat, 
galopul furios al căilor, ochi de lup licărind în 
bezna din jur, un copac mort, înălţat singuratic 
pe o pantă albă şi stelele care veghează sinistru 
în inima nopţii de stepă. Dintr-o dată vizitiul 
întoarce spre mine o faţă grea, ca dăltuită de un 
sculptor beat. De mustăţile lui încâlcite atârna 
chiciură. Gura e căscată de parcă el ar scoate 
urletul vântului biciuitor. Copacul mort care stă 
singur pe colina din stepă nu se află acolo la 
întâmplare, are un rost pe care, odată trează, 
nu-l pot defini. Dar chiar după ce mă deştept, 
îmi amintesc că avea un rost. Şi astfel nu revin 
cu mâinile complet goale. 

De dimineaţă m-am dus să cumpăr un timbru, 
ca să trimit scrisoarea la Nof Harim. Am mâncat 
o chiflă şi un iaurt şi am băut o ceaşcă de ceai. 
Doamna Tarnopoler, gazda mea, a venit la mine 
să mă roage ca la întoarcere să cumpăr un bidon 
cu gaz lampant. În timp ce îmi beam ceaiul am 
reuşit să mai citesc un capitol din cartea lui 
Mapu. La grădiniţa Sarei Zeldin una dintre fete 
mi-a spus: 

— Hannah, astăzi eşti veselă ca o fetiţă. 

M-am îmbrăcat cu rochia albastră de lână şi mi- 
am legat la gât un batic roşu de mătase. 
Privindu-mă în oglindă am fost încântată să 
constat că baticul roşu îmi dădea aerul unei 
fetiţe îndrăzneţe, gata să-şi piardă capul. 


24 


Oz Amos 


Michael mă aştepta la prânz la intrarea 
Colegiului Terra Sancta, lângă porţile grele de 
fier, cu ornamente întunecate de metal. Ţinea în 
braţe o cutie plină de probe geologice. Chiar 
dacă mi-ar fi venit să dau mâna cu el, tot n-ar fi 
fost posibil. 

— A, tu erai, am spus. Cine ţi-a cerut să mă 
aştepţi aici? Nu-mi amintesc să-ţi fi dat cineva 
întâlnire. 

— Se vede că nu plouă şi nu mai eşti leoarcă. 
Când eşti udă n-o faci pe grozavă. 

Apoi Michael îmi atrase atenţia asupra 
zâmbetului maliţios şi viclean al statuii de bronz 
de pe acoperiş, care o reprezenta pe Fecioara 
Măria. Braţele îi erau larg deschise ca şi cum ar 
fi vrut să îmbrăţişeze întregul oraş. 

Am coborât la bibliotecă din subsol. Pe 
coridorul strâmt şi întunecos cu cutii închise la 
culoare şi sigilate, rânduite pe lângă pereţi, m- 
am întâlnit cu bibliotecarul, un om amabil, 
scund, care purta yarmulkă. Obişnuiam să ne 
salutăm şi să glumim. Se miră şi el de parcă ar fi 
făcut o descoperire. 

— Ce ţi s-a întâmplat azi, domnişoară? Veşti 
bune? Dacă mi-e îngăduit să spun, „e uluitor 
cum îţi străluceşte bucuria pe faţă". 

La seminarul despre Mapu, lectorul ne povesti 
o anecdotă tipică, despre o sectă de evrei 
habotnici care susțineau că, de când Abraham 
Mapu a publicat /ubirea din Sion a crescut 
numărul vizitatorilor în casele rău famate. 
Doamne păzeşte! 

Ce i-a apucat azi pe toţi? S-au înţeles între ei ? 

Doamna Tarnopoler, gazda mea, cumpărase o 

25 


Soţul meu, Michael 


sobă nouă. M-a primit cu un zâmbet. 

O dată cu venirea serii, cerul se mai însenină 
puţin. Pete albastre pluteau spre răsărit. Aerul 
era umed. 

M-am înţeles cu Michael să ne întâlnim în faţa 
cinematografului Edison. Cel care avea să 
ajungă primul urma să cumpere două bilete la 
filmul în care juca Greta Garbo. Eroina filmului 
moare din dragoste neîmpărtăşită, după ce şi-a 
sacrificat trupul şi sufletul unui om de nimic. Cât 
timp a rulat filmul, mi-am înăbuşit o 
irezistibilă poftă de râs. Suferinţa ei şi nimicnicia 
lui păreau doi termeni într-o ecuaţie matematică 
simplă, care nu mă ispitea s-o rezolv. Nu mă lăsa 
nici măcar indiferentă. Totuşi simţeam că nu mai 
rezist. De aceea mi-am culcat capul pe umărul 
lui Michael şi am privit filmul dintr-o parte, până 
când imaginea a început să-mi joace dinaintea 
ochilor, transformându-se într-o succesiune de 
tonuri care variau între negru şi alb, dar mai ales 
felurite nuanţe de gri. La ieşire, Michael spuse : 

— Când oamenii sunt mulţumiţi şi nu au ce 
face, sensibilitatea lor creşte şi se extinde ca o 
tumoare malignă. 

— Ce constatare răsuflată, l-am tachinat eu. 

— Uite ce, Hannah, arta nu-i specialitatea mea. 
Sunt doar un biet student în ştiinţe, ca să zic 
aşa. 

Nu m-am lăsat. 

— Şi asta-i răsuflată. Michael zâmbi. 

— Şi atunci ? 

De fiecare dată când nu găseşte răspuns, 
arborează un surâs de copil ce observă adulţii 


26 


Oz Amos 


îndeletnicindu-se cu ceva ridicol. Un surâs timid 
şi intimidant. 

Am coborât agale strada Isaia spre strada 
Geulah. Stele scânteietoare îşi făceau apariţia pe 
cerul lerusalimului. Multe dintre felinarele de pe 
timpul Mandatului Britanic fuseseră distruse de 
bombardamentele din timpul războiului de 
independenţă. În 1950, în mare parte erau încă 
stinse. La capătul străzilor, în depărtare, se 
vedeau umbrele munţilor. 

— Ăsta nu-i oraş, am remarcat eu, e o iluzie. 
Suntem înconjurați din toate părţile de munţi 
Castel, Muntele Scopus, Augusta Victoria, Nebi 
Samuel, Miss Carey. Brusc, oraşul îmi face 
impresia că a devenit imaterial. 

Michael constată: 

— După ploaie, lerusalimul te face să fii trist. 
Dar de fapt lerusalimul are întotdeauna acest 
efect... doar că e vorba de o tristeţe deosebită 
pentru fiecare moment al zilei, pentru fiecare 
anotimp al anului. 

l-am simţit braţul în jurul umerilor. 

Ţineam mâinile  înfundate în buzunarele 
pantalonilor călduroşi, de catifea reiată. Am scos 
o mână ca să-i ating bărbia. Se răsese bine, nu 
ca atunci când ne întâlniserăm prima dată. l-am 
spus că precis se bărbierise special ca să-mi facă 
plăcere. 

Michael păru încurcat. Minţi, spunându-mi că 
întâmplător îşi cumpărase în ziua aceea un brici 
nou. Am început să râd. Ezită o clipă, apoi se 
hotărî să râdă şi el. 

Pe strada Geulah, am văzut o femeie legată la 
cap cu basma albă deschizând fereastra de la 

27 


Soţul meu, Michael 


etajul doi şi aplecându-se pe jumătate în afară, 
de parcă ar fi vrut să se arunce jos în stradă. Dar 
nu făcu decât să închidă obloanele grele de fier. 
Balamalele gemură cu disperare. 

Trecând pe lângă grădiniţa de copii a Sarei 
Zeldin, i-am spus lui Michael că lucrez acolo. 
Eram severă ca educatoare? El credea că da. Ce- 
| făcea să-şi imagineze acest lucru? Nu ştiu ce 
să răspundă, întocmai ca un copil, i-am zis, care 
începe să spună ceva şi nu ştie cum să continue. 
Işi exprimă o părere fără a avea curajul să şi-o 
susţină. Ca un copil. 

Michael zâmbi. 

Dintr-o curte, la colţul străzii Malachi, se auzi 
mieunatul strident al unei pisici. Un țipăt 
pătrunzător, isteric, urmat de două vaiete 
înăbuşite, şi apoi un suspin scăzut, ca şi cum nu 
mai exista nici o nădejde. 

— Urlă din dragoste. Ştii, Hannah, pisicile sunt 
în călduri iarna, în zilele cele mai friguroase. 
Când o să mă căsătoresc am să-mi iau o pisică, 
întotdeauna mi-am dorit una, dar nu m-a lăsat 
tata. Sunt singurul lui copil. Pisicile urlă din 
dragoste, pentru că nu sunt legate de nici o 
constrângere, de nici o convenţie. Am impresia 
că o pisică în călduri simte că a fost înşfăcată de 
un străin care o strânge de moarte. Suferinţa e 
fizică. Arzătoare. Nu, n-am învăţat asta la 
geologie. Mi-a fost teamă că ai să râzi de mine 
dacă vorbesc aşa. Hai să mergem. 

Am spus: 

— Probabil că ai fost un copil foarte răsfăţat. 

— Eram speranţa familiei, răspunse el. Şi mai 


28 


Oz Amos 


sunt încă. Tata şi cele patru surori ale lui 
mizează pe mine de parcă eu aş fi calul lor de 
curse, iar studiile universitare, hipodromul. Ce 
faci dimineaţa la grădiniţă, Hannah? 

— Ce întrebare caraghioasă! Fac exact ceea ce 
face oricare altă educatoare la o grădiniţă de 
copii. Luna trecută, pentru Hanuka, am lipit 
sfideze de hhlic şi am decupat Macabei de 
carton. Uneori matur frunzele de pe aleile din 
curte. Alteori zdrăngănesc la pian. Şi adesea le 
spun copiilor poveşti din memorie, despre 
indieni, insule, călătorii, submarine. Când eram 
mică adoram cărţile fratelui meu. Cărţi de Jules 
Verne şi Fenimore Cooper. Credeam că dacă mă 
bat, mă sui în copaci, citesc cărţi de aventuri, 
când am să fiu mare am să mă transform în 
băiat. Mi-era ciudă că sunt fată. Femeile îmi 
inspirau dezgust şi silă. Şi acum mi-ar plăcea 
uneori să întâlnesc un băiat ca Michel Strogoff. 
Mare şi puternic, dar în acelaşi timp calm şi 
rezervat. Mi-l doresc tăcut, loial, preocupat, dar 
stăpânindu-şi cu greu un torent de energie 
interioară. Ce vrei să spui ? Bineînţeles că nu te 
compar cu Michel Strogoff. Ce ar putea să 
justifice o asemenea comparaţie? Nu, bineînţeles 
că nu. 

Michael spuse : 

— Dacă ne-am fi întâlnit pe când eram copii, 
mă lăsai lat. În clasele primare fetele mai 
bătăuşe dădeau cu mine de pământ. Eu eram 
ceea ce se cheamă „băiat bun" : cam adormit, 
dar muncitor, disciplinat, curat şi foarte cinstit. 
Acum nu mai sunt deloc adormit. 

l-am povestit lui Michael despre gemeni. Mă 

29 


Soţul meu, Michael 


băteam cu ei cu înverşunare. Mai târziu, pe la 
doisprezece ani, eram îndrăgostită de amândoi. 
Îi strigam Halziz : Halii şi Aziz. Erau băieţi 
frumoşi. Doi marinari puternici şi ascultători din 
echipajul căpitanului Neno. Abia dacă vorbeau. 
Sau tăceau, sau scoteau sunete guturale. Nu le 
plăceau cuvintele. O pereche de lupi bruni- 
cenuşii. Ageri şi cu colţi albi. Sălbatici şi 
întunecaţi. Piraţi. Ce ştii tu, micul meu Michael! 

Michael îmi povesti apoi despre mama lui. 

— Mama a murit când aveam trei ani. Îmi 
amintesc că avea mâini albe, dar i-am uitat 
chipul. Există câteva fotografii, dar nu sunt clare. 
M-a crescut tata. A făcut din mine un mic 
socialist evreu,  povestindu-mi despre copii 
hasmoneeni, copii de la ţară, copii ai 
emigranților clandestini, copii din kibuţ. Povestiri 
despre copii care mor de foame în India şi 
despre cei din timpul Revoluţiei din Octombrie, 
din Rusia. Cuore a lui Edmondo de Amicis. Copii 
răniţi care salvează oraşul. Copii care îşi împart 
ultima cojiţă de pâine. Copii exploataţi, alţii care 
luptă. Cele patru mătuşi, surorile tatălui meu, 
erau complet diferite. Un băieţaş trebuie să fie 
curat, harnic, să studieze conştiincios ca să-şi 
facă un loc în societate. Să devină, de pildă, un 
tânăr medic care îşi ajută ţara şi devine şi el 
cunoscut. Sau un tânăr avocat care pledează 
curajos în faţa judecătorilor britanici şi despre 
care scrie şi în ziare. În ziua în care s-a 
proclamat independenţa, tata şi-a schimbat 
numele din Ganz în Gonen. De fapt sunt Michael 
Ganz. Prietenii mei din Holon încă mă mai strigă 


30 


Oz Amos 


Ganz. Dar tu să nu-mi spui astfel, Hannah. 
Spune-mi şi mai departe Michael. 

Am trecut pe lângă zidurile cazarmei Schneller. 
Cu mulţi ani în urmă, aici fusese un orfelinat 
sirian. Numele stârnea în mine o tristeţe 
străveche a cărei cauză nu mi-o puteam explica. 
Un clopot îndepărtat răsuna undeva spre 
răsărit. Am încercat să-i număr bătăile. Ne 
tineam de braţ. Mâna mea era îngheţată, a lui 
Michael, caldă. A remarcat, glumind: 

— Mâini reci. inimă caldă. Apoi i-am spus ; 

— Tata avea mâini calde şi inimă caldă. Avea o 
prăvălie cu radiouri şi aparate electrice, dar nu 
era negustor bun. Mi-l amintesc spălând vasele, 
încins cu şortul mamei. Ştergea praful, scutura 
aşternuturile. Era expert în pregătirea omletelor. 
Binecuvânta absent luminările de Hanuka. Luă în 
serios spusele oricărui pierde-vară. Se străduia 
să placă cu orice preţ. Ca şi cum toţi l-ar fi 
judecat, iar el, ajuns la capătul puterilor, era 
nevoit să treacă cu bine un examen fără sfârşit 
şi să se facă iertat pentru vreo greşeală uitată. 

Michael spuse: 

— Cel cu care te vei mărita va trebui să fie un 
bărbat foarte puternic. 

începu să bureze şi se lăsă o ceaţă deasă, 
cenuşie. Clădirile păreau imponderabile. In 
cartierul Mekor Baruch trecu pe lângă noi o 
motocicletă şi ne împroşcă. Michael căzuse pe 
gânduri. La poarta casei mele m-am ridicat pe 
vârfuri ca să-l sărut pe obraz. Imi mângâie uşor 
fruntea ca să mi-o usuce. Sfios, buzele lui îmi 
atinseră pielea. Mă numi apoi „Fată rece şi 
frumoasă a  lerusalimului". l-am spus că-mi 

31 


Soţul meu, Michael 


place. Dacă i-aş fi soţie, nu l-aş lăsa să fie atât 
de slab. În întuneric avea aerul unui adolescent 
fragil. Zâmbi. Dacă i-aş fi soţie, i-am mai spus, l- 
aş învăţa să răspundă când e întrebat, în loc să 
tot zâmbească de parcă n-ar exista cuvinte. 
Michael îşi înghiţi indignarea, privi fix scările 
şubrede şi spuse: 

— AŞ vrea să ne căsătorim. Te rog, nu-mi da 
răspunsul imediat. 

Începură să cadă din nou stropi îngheţaţi de 
ploaie. Tremuram. O clipă mă bucură gândul că 
nu ştiam ce vârstă are Michael. Totuşi din vina 
lui începusem să tremur. Nu-l puteam chema 
sus, în cameră, dar ar fi putut să mă invite la el. 
După ce ieşisem de la film încercase de două ori 
să-mi spună ceva, dar i-am tăiat vorba 
exclamând: 

— Asta-i răsuflată! 

Nu-mi aduceam aminte ce încercase să-mi 
spună. Bineînţeles că am să-i dau voie să ţină o 
pisică. Prezenţa lui mă liniştea atât! De ce omul 
cu care mă voi mărita trebuia neapărat să fie 
puternic? 


32 


Oz Amos 


6 

O săptămână mai târziu am făcut o vizită în 
kibuțul Tirat Yaar de pe colinele lerusalimului. 
Michael avea o prietenă, o colegă de clasă, care 
se căsătorise cu un băiat din kibuţ. M-a rugat să- 
| însoțesc. Era foarte important pentru el, mi-a 
spus, să mă prezinte vechii lui prietene. Aceasta 
era o fată înaltă, slabă şi acră. Părul cenuşiu şi 
buzele strânse îi dădeau aerul unui bătrân 
înţelept. Doi copii de o vârstă greu de definit se 
înghesuiau într-un colţ al camerei. Ceva din 
înfăţişarea mea sau hainele pe care le purtam îi 
făcea să izbucnească mereu în hohote înăbuşite 
de râs. Mă simţeam stingherită. Timp de două 
ore, Michael a purtat o conversaţie animată cu 
prietena lui şi cu soţul ei. Fusesem uitată după 
primele trei sau patru fraze politicoase. M-au 
servit cu un ceai călduţ şi biscuiţi uscați. Timp de 
două ore am fiert de mânie, deschizând şi 
închizând încuietoarea  servietei lui Michael. 
Pentru ce m-a adus aici? De ce am acceptat să 
vin? Cu ce fel de om m-am încurcat? Muncitor, 
disciplinat, curat, cinstit şi teribil de plicticos. Dar 
glumele lui penibile! ? Când n-ai pic de umor, nu 
trebuie să te forţezi tot timpul să fii amuzant. lar 
Michael se străduia cât putea să fie spiritual şi 
vesel. Îşi povesteau întâmplări serbede despre 
profesori plicticoşi. Viaţa intimă a profesorului de 
gimnastică, Yehiam Peled, îi făcu să se strâmbe 
de râs ca nişte liceeni răutăcioşi. Se lansară apoi 
într-o discuție politică violentă, legată de 
întîlmrea dintre regele Abdullah al Transiordaniei 
şi Golda Meir în ajunul izbucnirii războiului de 
33 


Soţul meu, Michael 


independenţă. Soţul prietenei bătea cu pumnul 
în masă, iar Michael ridicase vocea. Când strigă, 
vocea îi devenea nesigură şi tremurătoare. Era 
prima dată când îl vedeam în compania altor 
oameni. Mă înşelasem în privinţa lui. 

Am mers apoi prin întuneric spre şoseaua 
principală. Tirat Yaar era legat de şoseaua 
lerusalimului printr-un drum mărginit de 
chiparoşi. Un vânt aprig mă biciuia fără milă. În 
lumina amurgului, colinele lerusalimului păreau 
să pună la cale ceva ameninţător. Michael 
mergea tăcut alături de mine. Ne simţeam 
străini unul faţă de celălalt. Imi amintesc că o 
clipă am fost cuprinsă de senzaţia bizară că nu 
sunt trează, sau că nu trăiesc în prezent. Parcă 
mai trecusem cândva prin toate acestea. Sau, cu 
mulţi ani în urmă, cineva mă prevenise să nu 
merg pe întuneric de-a lungul acestui drum 
sumbru, alături de un om rău. Timpul nu mai era 
o scurgere lină şi regulată. Se transformase într- 
o serie de rafale precipitate. Totul se petrecea în 
copilărie, sau într-un vis, sau într-o poveste de 
groază. Aşa, deodată, mi se făcu frică de silueta 
nedesluşită care mergea în tăcere, alături. 
Gulerul ridicat al hainei îi acoperea partea de jos 
a feţei. Trupul îi era subţire ca o umbră. Restul 
trăsăturilor îi erau ascunse de o şapcă 
studenţească din piele neagră, trasă pe ochi. 
„Cine este omul acesta? Ce ştii despre el? Nu ţi-e 
frate, nu ţi-e nici un fel de rudă, nici măcar 
prieten vechi, ci doar o umbră străină, aici 
departe de orice aşezare omenească, în 
întuneric, noaptea, târziu. Poate are de gând să 


34 


Oz Amos 


te atace? Poate-i bolnav. Nici o persoană de 
încredere nu ţi-a vorbit despre el. De ce nu-mi 
adresează nici un cuvânt? E afundat în gândurile 
lui. De ce m-a adus până aici? Ce pune la cale ? 
E noapte. Suntem în afara oraşului. Sunt singură. 
Şi el e singur. Poate că tot ce mi-a spus a fost 
minciună  premeditată. Nu-i student. Nu-l 
cheamă Michael Gonen. A evadat dintr-un 
ospiciu. E periculos. Când mi s-au mai întâmplat 
toate acestea ? Cineva m-a prevenit de multă 
vreme că o să mi se întâmple exact aşa. Ce sunt 
sunetele astea prelungi care se aud dinspre 
câmpia cufundată în întuneric? Nu se poate 
vedea nici lumina stelelor prin perdeaua de 
chiparoşi. In livadă se simte o prezenţă. Dacă 
tip, mă aude oare cineva ? Un străin ce-şi iuţeşte 
cu grosolănie paşii, fără să ţină seama de ai mei. 
Rămân puţin în urmă, în mod deliberat. Nici nu 
observă. Imi clănţănesc dinţii de frig şi de frică; 
vântul iernii urlă şi muşcă. Siluetă tăcută nu-mi 
aparţine. S-a îndepărtat, s-a închis în sine ca şi 
cum eu n-aş fi decât o născocire a gândurilor lui, 
care nu există în realitate. Şi totuşi, exist, 
Michael. Mi-e frig. Nu m-a auzit. Poate n-am 
vorbit tare." 

— Mi-e frig şi nu pot fugi aşa iute, am strigat cu 
toate forţele mele. 

Ca şi cum l-aş fi tulburat din gândurile lui, mi-a 
aruncat răspunsul: 

— Nu mai e mult. Aproape am ajuns la staţia 
de autobuz. Ai răbdare. 

Când termină de vorbit, dispăru din nou în 
adâncurile paltonului său larg. Mi se puse un nod 
în gât şi ochii mi se umplură de lacrimi. Mă 

35 


Soţul meu, Michael 


simţeam  insultată,  umilită.  Înspăimântată. 
Doream să-l ţin de mină. Nu-i cunoşteam decât 
mina. Pe el nu-l cunoşteam. Deloc. 

Vântul rece le vorbea chiparoşilor într-o limbă 
calmă, dar amenințătoare. Nu exista fericire pe 
lume. Nici în chiparoşi, nici în poteca prăfuită, 
nici în dealurile negre din jur. 

— Michael, am încercat să-i vorbesc disperată. 
Michael, săptămâna trecută mi-ai spus că îţi 
place cuvântul „gleznă". Răspunde-mi, pentru 
numele lui Dumnezeu, îţi dai seama că pantofii 
îmi sunt plini de apă? Că mă dor gleznele de 
parcă aş umbla desculţă într-un câmp cu 
mărăcini ? Spune-mi cine-i de vină? 

Michael se întoarse brusc spre mine, 
înspăimîntîindu-mă. Mă privi zăpăcit. Apoi îşi 
alătură obrazul ud de faţa mea şi-şi lipi buzele 
de gâtul meu ca un copil care suge. Tremura. 
Obrazul îi era rece şi umed. Nu mai era bine ras 
de data aceasta. li simţeam pe pielea gâtului 
fiecare ţep din barbă. Îmi plăcea să simt stofa 
aspră a paltonului. O stofă ca un val liniştit de 
căldură. Îşi descheie haina şi mă lipi de el. Acum 
eram împreună. Îi respiram mirosul. Îl simţeam 
foarte viu. Pe mine de asemenea. Nu mai eram o 
nălucire a gândurilor lui, iar el nu mai era doar o 
spaimă în inima mea. Eram reali. Îi sorbeam 
respiraţia panicată. Mă desfătam cu ea. 

— Eşti al meu, i-am şoptit. Nu mai fugi departe 
de mine. 

Cu buzele i-am atins fruntea, iar degetele lui 
îmi găsiră ceafa. Atingerea lui era atentă şi 
delicată. Mi-am amintit de linguriţa cu care se 


36 


Oz Amos 


jucase la bufetul universităţii, linguriţa căreia îi 
făcea plăcere să fie atinsă de el. Dacă Michael ar 
fi fost om rău şi degetele lui ar fi fost rele. 

Cu vreo două săptămâni înainte de căsătorie 
m-am dus cu Michael să-i vizităm pe tatăl lui şi 
pe mătuşile din Holon şi pe mama şi familia 
fratelui meu din kibuțul Nof Harim. 

Tatăl lui Michael locuia într-un apartament de 
două camere mic şi întunecos, dintr-un cartier 
muncitoresc. În seara în care l-am vizitat era o 
pană de curent: Yezekel Gonen mi se prezentă la 
lumina unei lămpi cu gaz care fumegă. Era răcit 
şi nu a vrut să mă sărute ca să nu mă molipsesc, 
tocmai în preajma nunţii. Era îmbrăcat într-un 
halat gros şi arăta tras la faţă. Îmi spuse că îmi 
încredinţează o povară foarte prețioasă - pe 
Michael al lui. Se simţi apoi stânjenit şi regretă 
cele spuse. Incercă să mă facă să cred că a vrut 
doar să glumească. Îngrijorat, timid, bătrânul 
enumera toate bolile pe care le avusese Michael 
în copilărie. Insistă asupra unei anghine care îi 
pusese viaţa în pericol pe la zece ani. La sfârşit 
sublinie faptul că de la paisprezece ani Michael 
nu mai suferise de nimic. În concluzie se putea 
spune că Michael al nostru, deşi nu arată prea 
voinic, se bucura de o sănătate deplină. 

Imi veni în minte că tata, când încerca să 
vândă un radio la mina a doua, vorbea clientului 
pe acelaşi ton: deschis, sincer, amical, deşi 
rezervat şi străduindu-se să placă. 

In timp ce cu mine discută foarte curtenitor, 
Yezekel Gonen abia dacă schimbă câteva 
cuvinte cu fiul său. li comunică doar că fusese 
surprins să primească scrisoarea care îi aducea 

37 


Soţul meu, Michael 


vestea. Îi părea rău că nu ne poate face un ceai 
sau o cafea, curentul electric fiind tăiat, iar el 
neavând o plită cu gaz şi nici măcar un reşou. Pe 
când trăia Tova, Dumnezeu s-o odihnească, - 
Tova era mama lui Michael -, dacă ea ar fi avut 
fericirea să trăiască aceste clipe, atmosfera ar fi 
fost mai sărbătorească. Tova fusese o femeie 
excepţională. Nu voia să vorbim despre ea 
acum, de ce să amesteci tristeţea cu bucuria? 
Dar într-o zi îmi va spune o poveste foarte tristă. 

— Ce-aş putea să vă ofer, totuşi? A, ciocolată. 

Agitat de parcă ar fi fost învinuit că şi-a neglijat 
datoria, Yezekel Gonen scotoci într-o comodă cu 
sertare şi dădu la iveală o cutie veche de 
ciocolată, învelită încă în hârtie de cadouri. 

— Serviţi-vă ! Serviţi-vă, scumpii mei copii! Vă 
rog. lartă-mă, dar nu am înţeles bine ce studiezi 
la universitate. A, da, bineînţeles. Literatura 
ebraică. Am să-mi amintesc de acum înainte. Cu 
profesorul Klausner? Ei, da! Klausner e o mare 
personalitate, chiar dacă nu aprobă Mişcarea 
muncitorească. Am pe undeva volumul său 
Istoria celui de-al doilea Templu. Am să-l găsesc 
imediat şi am să ţi-l arăt. De fapt mi-ar plăcea 
să ţi-l dăruiesc. lţi va fi mai de folos decât îmi 
este mie. Tu ai viaţa în faţă, a mea a rămas în 
urmă. Nu-mi va fi uşor să-l găsesc pe întuneric, 
dar ce nu fac eu pentru nora mea? 

În timp ce Yezekel Gonen, răsuflând din greu, 
căuta cartea în raftul de jos al bibliotecii, sosiră 
trei dintre cele patru mătuşi. Fuseseră şi ele 
invitate să mă cunoască. Zăpăceala provocată 
de pana de curent le făcuse să întârzie şi nu 


38 


Oz Amos 


reuşiseră s-o găsească pe tanti Gitta ca să o 
aducă şi pe ea. ` 

Aşa se explica faptul că nu erau decât trei. In 
onoarea mea, în cinstea evenimentului, luaseră 
un taxi tot drumul de la Tel Aviv la Holon, ca să 
sosească la timp. Pe tot traseul fusese întuneric 
beznă. 

Mătuşile mă tratară cu o simpatie uşor 
exagerată, de parcă, deşi înțelegeau ce pun la 
cale, mă iertau. Erau încântate să mă cunoască. 
Michael le scrisese lucruri atât de frumoase 
despre mine. Ce bucurie să vadă cu ochii lor că 
nu a exagerat. Mătuşa Leah are un prieten la 
lerusalim, un domn Kadishman, om cultivat şi cu 
influenţă, care la cererea ei a şi cules informaţii 
despre familia mea. Deci mătuşile, toate patru, 
ştiu că vin dintr-o familie onorabilă. 

Tanti Jenia a dorit să stăm puţin de vorbă între 
patru ochi. 

— lartă-mă, ştiu că nu-i frumos să şuşoteşti 
când eşti în societate, dar fiindcă suntem în 
familie politeţea mai poate fi neglijată uneori. De 
acum înainte faci şi tu parte din familie, nu-i 
aşa? 

Ne-am retras în cealaltă cameră şi ne-am 
aşezat pe întuneric pe patul tare al lui Yezekel 
Gonen. Mătuşa Jenia a aprins o lanternă de 
parcă am fi fost singure, noaptea, afară pe 
câmp. La fiecare mişcare umbrele noastre 
executau un dans sălbatic pe peretele din faţă, 
căci lanterna îi tremura în mina. Îmi trecu prin 
cap gândul trăsnit că tanti Jenia îmi va cere să 
mă dezbrac. Poate unde îmi spusese Michael că 
e medic pediatru. 

39 


Soţul meu, Michael 


începu să vorbească pe un ton afectuos şi 
ferm. 

— Situaţia materială a lui Yezekel, adică tatăl 
lui Michael, nu-i cine ştie ce bună. La drept 
vorbind, nu-i bună deloc. Yezekel nu-i decât un 
mic funcţionar. N-are rost să-i explic unei fete 
deştepte ca tine ce înseamnă să fii mic 
funcţionar. Cea mai mare parte a salariului se 
duce pe educaţia lui Michael. N-am să încep nici 
să-ţi spun ce sacrificiu înseamnă asta. lar 
Michael nu are de gând să se lase de studii. 
Trebuie să te previn într-un mod clar şi definitiv 
că familia nu va consimţi nici într-un caz că el să- 
şi întrerupă studiile. Nici nu poate fi vorba de aşa 
ceva. Am discutat toate acestea cu surorile mele 
venind încoace, în taxi. Ne-am propus să facem 
un mare efort şi să vă dăm fiecare dintre noi, să 
zicem, cinci sute de lire. Poate ceva mai mult 
sau ceva mai puţin. Sunt sigură că va contribui şi 
mătuşa Gitta, deşi nu a putut fi aici în seara 
asta. Nu, nu-i nevoie să-mi mulţumeşti. Avem un 
spirit de familie foarte dezvoltat, dacă pot să mă 
exprim astfel. Suntem foarte uniţi. Când Michael 
va deveni profesor ne veţi putea restitui banii, 
ha, ha, ha ! Asta nu are importanţă. Principalul 
este că nici cu aceşti bani nu vă veţi putea 
întemeia un cămin. Preţurile cresc într-un mod 
înspăimântător. Banii îşi pierd zilnic valoarea. 
Ceea ce vreau să te întreb este, sunteţi ferm 
hotărâți să vă căsătoriţi în martie ? N-aţi mai 
putea amâna puţin? Şi permite-mi să-ţi mai pun 
o întrebare. Aşa, deschis, ca între rude. S-a 
petrecut ceva care să vă împiedice să amânaţi 


40 


Oz Amos 


data căsătoriei ? Nu? Atunci de ce grabă asta? 
Trebuie să ştii că eu am fost logodită timp de 
şase ani, la Kovno, înainte de a mă căsători cu 
primul meu soţ. Şase ani! îmi dau seama că în 
vremea de astăzi nu poate fi vorba de o logodnă 
aşa de lungă. Dar ce ai spune de un an? Nu? 
Hotărât nu? Fie şi aşa. Totuşi nu-mi vine să cred 
că reuşeşti să pui prea mult deoparte din banii 
câştigaţi la grădiniţă. Vor fi cheltuieli pentru 
gospodărie şi altele pentru studii. Trebuie să-ţi 
dai seama de un lucru, că dificultăţile materiale, 
la începutul unei căsnicii, pot distruge cu 
uşurinţă menajul unei ţinere perechi. Vorbesc 
din experienţă. Am să-ţi povestesc cândva o 
întâmplare şocantă. Dă-mi voie să-ţi vorbesc 
deschis, ca medic. Recunosc că pentru o lună, 
două, jumătate de an, viaţa sexuală va fi mai 
presus de toate celelalte. Dar ce se va întâmpla 
după aceea? Eşti inteligentă şi te rog să 
reflectezi serios la întrebarea asta. Mi s-a spus 
că familia ta locuieşte într-un kibuţ. Ce spui? 
Tatăl tău ţi-a lăsat prin testament trei mii de lire 
pe care îi vei moşteni în ziua nunţii. Asta-i o 
veste bună. Foarte bună. Vezi, Hannele, Michael 
a uitat să menţioneze acest lucru în scrisoare. 
De altfel e ştiut că Michael trăieşte cu capul în 
nori. Oricât ar fi de genial în domeniul ştiinţific, 
când e vorba de viaţa reală este tot copil. Deci 
rămâne hotărât pentru lună martie? Fie şi 
martie. Nu-i bine că bătrânii să-şi impună 
punctul de vedere în viaţa celor tineri. Viaţa 
voastră e înainte, noi am lăsat-o în urmă. Fiecare 
generaţie să înveţe din propriile ei greşeli. Vă 
doresc noroc. Şi încă un lucru: dacă vreodată ai 

41 


Soţul meu, Michael 


nevoie de un ajutor sau un sfat, să vii la mine 
negreşit. Am mai multă experienţă decât zece 
femei obişnuite la un loc. Şi acum să ne 
întoarcem dla ceilalți.  Maze/tov, Yezekel. 
Mazeltov, Misa. Vă urez la toţi fericire şi 
sănătate. 

In kibuțul Nof Harim din Galileea, Emanuel îl 
primi pe Michael cu o îmbrăţişare de urs şi 
câteva palme entuziaste pe spate, de parcă şi-ar 
fi regăsit un frate pierdut de multă vreme. În 
cursul unei plimbări scurte de douăzeci de 
minute, îi arătă toată ferma. 

— Ai luptat în Palm”ch? Nu? Ei şi ce? N-are 
importanţă. Şi ceilalţi au făcut treabă bună. 

Mai în serios, mai în glumă, ne-a îndemnat să 
ne mutăm şi noi la Nof Harim. Ce-i rău în asta ? 
Şi aici un tânăr inteligent se poate face util şi 
poate găsi satisfacţii ca la lerusalim. 

— Mi-am dat dintr-o privire seama că nu eşti 
chiar un leu furios. Din punct de vedere fizic 
vreau să zic. Ei şi ce-i cu asta? Doar nu suntem 
aici echipă de fotbal. Ai putea lucra la 
crescătoria de pui sau chiar în birou. Rinele, 
Rinele, du-te şi adu sticla de coniac pe care am 
câştigat-o la tombola petrecerii de Purim. Hai, 
grăbeşte-te, avem un cumnat nou, bun şi drăguţ. 
Dar cu tine ce-i Hannuşca? De ce nu spui nimic? 
Fata asta se mărită şi ai zice, văzându-i mutră, 
că tocmai a rămas văduvă. Michael, băiete, ai 
auzit de ce s-a dizolvat Palmach-ul? Stai liniştit, 
nu-ţi bate capul, voiam să ştiu dacă ai aflat 
ultimul banc. Nu? Sunteţi rămaşi în urmă, voi 
ăştia din lerusalim. Stai să ţi-l spun. 


42 


Oz Amos 


Şi, în cele din urmă, mama. 

Mama a plâns vorbind cu Michael. l-a povestit 
într-o ebraică stâlcita despre moartea tatei. 
Cuvintele îi erau întrerupte de suspine. Şi-a cerut 
apoi voie să-l măsoare. Să-l măsoare pe 
Michael? Da, să-l măsoare. Dorea să-i 
împletească un pulover alb. Va face tot posibilul 
să fie gata până la nuntă. Are haine negre? N-ar 
vrea să poarte la ceremonie hainele bietului 
Josef ? Nu i-ar veni greu să le transforme ca să-i 
vină bine. Nu-i mult de lucru. Nu sunt nici prea 
mari, nici prea mici. lInsistă. Din motive 
sentimentale. Era unicul dar pe care i-l poate 
face. 

Cu un accent pronunțat rusesc, mama repetă 
neobosită ca şi cum ar fi aşteptat cu disperare o 
confirmare. 

— Hannele e fată bună. Fată foarte bună. A 
suferit mult. Tu trebuie să ştii asta. Şi, nu ştiu 
cum să-ţi spun. E fată bună. [ine mine! 


43 


Soţul meu, Michael 


8 

Răposatul meu tată spunea uneori: „Oamenii 
simpli nu sunt în stare să ducă la capăt o 
minciună, înşelăciunea se dă singură de gol, E ca 
o pătură prea scurtă. Dacă încerci să-ţi acoperi 
picioarele, rămâne capul descoperit şi dacă îţi 
acoperi capul, ies picioarele afară. Omul 
foloseşte o scuză bine ticluită ca să ascundă 
ceva şi nu-şi dă seama că scuză însăşi dezvăluie 
un adevăr supărător. Adevărul curat, pe de altă 
parte e un complet distructiv şi nu duce nicăieri. 
Ce pot deci face oamenii simpli ? Să privească şi 
să tacă. Asta-i tot ce putem face. Să privim în 
tăcere". 

Cu zece zile înaintea nunţii am închiriat un 
vechi apartament de două camere în cartierul 
Mekor Baruch, din nord-vestul lerusalimului. 
Populaţia din acest cartier era formată, în 1950, 
cu excepţia familiilor bigote, din mici funcţionari 
de prin ministere, de la Agenţia Evreiască sau 
Banca  Anglo-Palestiniană, din negustori de 
textile şi casieri de cinematograf. Era de pe 
atunci un cartier în declin. lerusalimul modern se 
întinde spre sud şi sud-vest. Apartamentul 
nostru era destul de mohorât, cu instalaţii 
sanitare demodate, dar camerele aveau plafon 
înalt, ceea ce pe mine mă atrăgea. Am plănuit să 
zugrăvim pereţii în culori deschise şi să creştem 
plante în ghiveci. Nu ştiam pe atunci că plantelor 
de acest fel nu le merge bine în Ierusalim, poate 
din cauza cantităţii mari de rugină şi de 
purificatori chimici din apa de la robinet. 


44 


Oz Amos 


Timpul liber ni-l  petreceam hoinărind prin 
lerusalim şi cumpărând obiectele strict 
necesare : mobilă de bază, câteva articole 
pentru bucătărie, perii,  mături şi ceva 
îmbrăcăminte. Am avut surpriza să constat că 
Michael ştia să se tocmească fără să-şi piardă 
demnitatea. Nu l-am văzut niciodată înfuriindu- 
se. Eram mândră de el. Prietena mea cea mai 
bună, Hadassa, care tocmai se căsătorise cu un 
tânăr economist foarte promiţător, îşi exprimase 
părerea despre Michael în următoarele cuvinte: 

— Un băiat modest şi inteligent. Poate că nu 
străluceşte, dar e băiat de nădejde. 

Nişte vechi prieteni de familie ai părinţilor mei, 
stabiliţi de mult timp în lerusalim, spuneau: 

— Face impresie bună. 

Mergeam braţ la braţ. Încercam să descifrez 
frazele pe care Michael le trezea în mintea 
fiecărei cunoştinţe noi. Vorbea puţin. Avea 
privirea ageră. Era amabil şi reţinut. Lumea 
spunea: 

— Geologie? N-aş fi crezut. Mă aşteptam să fie 
student la umanioare. 

Seara ne duceam în camera închiriată de 
Michael în Musrara, unde depozitam pentru 
moment cumpărăturile. Îmi petreceam mai toate 
serile brodind flori pe feţe de pernă. lar pe 
cearşafurile noi brodam numele nostru: Gonen. 
Mă pricepeam să brodez. 

Mă aşezam în fotoliul pe care îl cumpărasem 
pentru balconul apartamentului nostru. Michael 
stătea la birou adâncit într-o lucrare de 
geomorfologie. Muncea din greu să o termine că 
să o poată preda înaintea nunţii. Işi luase 

45 


Soţul meu, Michael 


angajamentul să reuşească. La lumina lămpii îi 
vedeam obrazul lung, smead, slab şi părul tuns 
scurt. Uneori îmi spuneam că seamănă cu un 
elev din internatul unei şcoli religioase sau cu 
unul dintre băieţii din orfelinatul Diskin, pe care 
îl priveam traversând strada noastră în drum 
spre gară, pe vremea când eram copil. Erau raşi 
în cap şi mergeau doi câte doi, ţinându-se de 
mină. Păreau trişti şi resemnaţi. Dar dincolo de 
resemnarea aparentă, simţeam cum se ascunde 
violenţa. 

Michael începuse din nou să se radă neatent. 
Sub bărbie i se vedeau ţepi negri. Işi pierduse 
briciul cel nou? Nu! Recunoscu şi el că mă 
minţise în seara când ne întâlniserăm pentru a 
doua oară. Nu-şi cumpărase nici un brici nou. Se 
bărbierise doar mai cu grijă, ca să-mi facă 
plăcere. Ce-l făcuse să mă mintă? îl pusesem în 
încurcătură. De ce şi-a reluat obiceiul de a se 
rade o dată la două zile? Pentru că acum nu se 
mai simţea stingherit în prezenţa mea. 

— Nu pot să sufăr să mă rad. Dacă aş fi artist şi 
nu geolog, m-aş gândi să-mi las barbă. 

Am încercat să mi-l imaginez cu barbă şi m-a 
pufnit râsul. 

— Ce găseşti aşa comic? 

— Te simţi jignit? 

— Nu mă simt jignit. Nici vorbă. 

— Atunci de ce te uiţi aşa la mine? 

— Pentru că am reuşit în sfârşit să te fac să 
râzi. De nenumărate ori m-am străduit să te fac 
să râzi şi a fost zadarnic. Şi acum, fără să vreau, 
am reuşit. Sunt fericit. 


46 


Oz Amos 


Ochii lui Michael sunt cenuşii. Când surâde, îi 
tremură colţurile gurii. E cenuşiu şi rezervat 
Michael al meu. 

Din două în două ore, îi făceam câte un ceai cu 
lămâie, aşa cum îi plăcea. Vorbeam rar deoarece 
nu voiam să-l întrerup de la lucru. Imi plăcea 
cuvântul geomorfologie. O dată m-am dus tiptil, 
în picioarele goale, în spatele lui. Aplecat 
deasupra lucrării, Michael nu ştia că sunt acolo. 
Peste umărul lui, am reuşit să citesc câteva 
fraze. Caligrafia îi era clară şi rotundă ca a unei 
şcolăriţe silitoare. Dar cuvintele m-au făcut să 
mă cutremur : „Extracţia zăcămintelor minerale. 
Forțe vulcanice exercitând presiune spre 
exterior. Lavă solidificată. Bazalt. Curenţi 
consecvenţi şi subsecvenţi. Proces morfotectonic 
care a început în urmă cu mii de ani şi mai 
continuă încă. Dezintegrare treptată. 
Dezintegrare bruscă. Mişcări seismice atât de 
slabe, încât pot fi detectate numai cu 
instrumentele cele mai sensibile". 

Din nou m-au tulburat aceste cuvinte. Mi se 
transmitea un mesaj cifrat. Viaţa mea depindea 
de el. Şi eu nu aveam cheia. 

M-am reîntors în fotoliul meu şi mi-am 
continuat brodatul. 

Michael înălţă capul şi spuse: 

— N-am mai întâlnit o fată ca tine! 

Adăugă apoi grăbit, ca să nu i-o iau înainte: 

— Ce declaraţie răsuflată ! 

Îmi place să menţionez că până în noaptea 
nunţii nu m-am dăruit lui Michael. 

Cu câteva luni înainte de moarte, tata m-a 
chemat la el în cameră, închizând uşa în urma 

47 


Soţul meu, Michael 


noastră. Faţa îi era de pe atunci răvăşită de 
boală. Obrajii supţi, pielea uscată şi galbenă. Nu 
privea spre mine, ci spre covorul întins în faţa 
lui, pe duşumea, de parcă ar fi citit acolo 
cuvintele pe care urma să mi ie spună. Dorea să 
mă prevină că există bărbaţi ticăloşi care 
ademenesc femeile cu vorbe dulci şi apoi le lasă 
pradă destinului. Aveam vreo treisprezece ani. 
Tot ce-mi spunea auzisem şi mai Înainte din gura 
vreunor fete care chicoteau sau a unor băieţi 
plini de coşuri. Dar tata rostea cuvintele nu ca 
pe o glumă, ci cu o notă de tristeţe potolită. Işi 
formulă afirmaţiile de parcă însăşi existenţa a 
două sexe diferite era cauza unei dezordini care 
sporea suferinţa în lume, şi oamenii ar trebui să 
facă totul ca să atenueze rezultatele acestei 
dezordini. Sfârşind ce avea de spus, mă sfătui să 
mă gândesc la el în momentele grele, căci astfel 
voi evita poate o hotărâre greşită. 

Nu cred să fi fost acesta adevăratul motiv 
pentru care nu m-am dăruit lui Michael până în 
noaptea nunţii. Nu vreau să amintesc aici 
adevăratul motiv. Oamenii ar trebui să fie 
prudenţi când pronunţă cuvântul „motiv". Cine 
mi-a spus aceasta? Păi, chiar Michael. Când îşi 
trecea braţele în jurul umerilor mei, îl simţeam 
puternic şi rezervat. Era poate şi el timid, ca şi 
mine. Nu mă ruga niciodată prin cuvinte. 
Degetele lui cereau, dar fără să insiste, îşi 
plimbă degetele încet, în lungul spatelui meu. 
Apoi îşi retrăgea mâna şi privea întâi la degete, 
apoi la mine, la mine şi iar la degete, de parcă le 
compară atent între ele. Michael al meu. 


48 


Oz Amos 


Într-o seară, înainte de a pleca de la Michael ca 
să mă întorc în camera mea (mai aveam de 
locuit mai puţin de o săptămână la familia 
Tarnopoler, în Achvah), am spus : 

— Sunt sigură, Michael, că ai fi surprins să afli 
că ştiu câte ceva despre curenţii consecvenţi şi 
subsecvenţi, ceva ce nici tu nu ştii. Dacă eşti 
băiat cuminte, într-o zi am să-ţi spun şi ţie. 

l-am zbârlit apoi părul cu mâna: adevărat arici. 
La ce făceam aluzie, nici eu n-aş putea spune. 

Cu vreo două nopţi înainte de nuntă, am avut 
un vis înfricoşător. Eram împreună cu Michael la 
lerihon. Făceam cumpărături într-o piaţă care se 
afla printre şiruri de colibe joase de lut. (în 1938 
tata, fratele meu şi cu mine am făcut o excursie 
la ierihon, în timpul sărbătorii Sucot. Ne-am dus 
cu un autobuz arab. Aveam opt ani. N-am uitat 
Ziua aceea, deoarece aniversarea mea este 
tocmai de Sucot.) 

În vis, am cumpărat împreună cu Michael un 
covor, câteva perne pe care să stăm jos şi un 
divan. Michael nu era de acord cu cumpărăturile 
alese de mine, dar le plătea în tăcere. Târgul din 
lerihon era pestriţ şi gălăgios. Lumea striga în 
gura mare. Treceam liniştită prin mulţime, 
îmbrăcată într-o fustă sport. Pe cer strălucea un 
soare teribil, orbitor, aşa cum văzusem într-un 
tablou de Van Gogh. Apoi un jeep al armatei se 
opri lângă noi. Un ofiţer britanic, mic de statură 
şi elegant, sări din maşină şi-l bătu pe Michael 
pe umăr. Michael se întoarse brusc, se scutură 
violent şi o rupse la fugă, răsturnând tejghelele 
din calea lui şi dispărând prin mulţime. 
Rămăsesem singură. Femeile ţipau. Doi bărbaţi 

49 


Soţul meu, Michael 


apărură şi mă luară pe sus. Erau înfăşuraţi în 
veşminte lungi. Nu li se vedeau decât ochii, 
asemenea unor cărbuni aprinşi. Mă strângeau 
brutal şi mă durea. Mă târâră pe străzi şerpuite 
până la o periferie care amintea cartierul 
abisinienilor din partea de est a noului lerusalim. 
Mă împinseră în jos pe nişte trepte, într-un beci 
luminat de o lampă de gaz murdară. Becrui era - 
ri&gr”u. Mă aruncară la pământ. Mirosea a 
mucegai. Aerul era stătut. De afară se auzea 
înăbuşit un lătrat furios de câine. Brusc, gemenii 
îşi aruncară mantiile. Eram toţi trei de aceeaşi 
vârstă. Casa lor se afla peste drum de casa 
noastră, dincolo de un teren viran, între 
Katamon şi Kiryat Shmuel. Curtea lor era 
împrejmuită de casa construită jur-împrejurul ei. 
Pe pereţi creştea viţă. Zidurile erau dintr-o piatră 
roşiatică populară printre arabii bogaţi din 
cartierele de sud ale Ierusalimului. 

Mi-era teamă de gemeni. Işi băteau joc de 
mine. Aveau dinţii foarte albi. Erau întunecaţi şi 
supli. O pereche de lupi puternici, cenușii. Am 
încercat să strig, „Michael, Michael!" Dar nu 
aveam voce. Eram mută. Un val de întuneric se 
aruncă asupra mea. Intunericul voia ca Michael 
să mă salveze numai la capătul suferinţei şi al 
plăcerii. Gemenii nu dădeau nici un semn că şi- 
ar aminti de copilăria noastră. Doar râdeau. 
Săreau în sus şi în jos pe pardoseala beciului de 
parcă le-ar fi fost frig. Dar aerul nu era rece. 
Săreau împinşi ca de un resort, de energia lor 
clocotitoare. Erau efervescenţi. Nu-mi puteam 
stăpâni un râs nervos, isteric. Aziz era puţin mai 


50 


Oz Amos 


înalt decât fratele său şi ceva mai negru. Fugi pe 
lângă mine şi deschise o uşă pe care nu o 
observasem. Arăta spre uşă, înclinându-se ca un 
chelner. Eram liberă. Puteam să plec. Acesta a 
fost momentul cel mai îngrozitor. Aş fi putut să 
plec, dar n-am făcut-o. Atunci Halii scoase un 
geamăt slab, tremurător, închise şi ferecă uşa. 
Aziz scoase din faldurile mantiei un cuţit lung 
sclipitor. (Era cuțitul de pâine pe care îl 
cumpărasem împreună cu Michael cu o zi în 
urmă, în magazinul lui Schwartz.) Ochii îi 
străluceau. Căzu în patru labe. Ochii îi aruncau 
văpăi. Albul ochilor era tulbure şi injectat. M- 
am retras lângă peretele beciului. Peretele era 
murdar. O mâzgă lipicioasă şi scârboasă îmi 
pătrundea prin haine, lipindu-mi-se de piele. Cu 
ultimele forţe, am ţipat. 

A doua zi, dimineaţa, doamna Tarnopoler, 
gazda mea, intră în cameră să-mi spună că am 
strigat prin somn. Dacă domnişoara Greenbaum 
ţipă în somn cu două nopţi înainte de nuntă, e 
semn sigur de nenorocire. In vis ni se arată ceea 
ce trebuie să facem şi ceea ce ne este interzis. 
În vis suntem puşi să plătim pentru toate faptele 
noastre rele, îmi spuse doamna Tarnopoler. 
Dacă mi-ar fi mamă, - trebuia să-mi spună şi 
asta chiar dacă m-aş supăra pe ea - nu mi-ar fi 
îngăduit să mă căsătoresc aşa deodată cu 
cineva pe care întâmplător îl cunoscusem pe 
stradă. Aş fi putut să întâlnesc un om complet 
diferit, sau să nu întâlnesc pe nimeni. Unde te 
poate duce aşa ceva? La nenorocire. 

— Voi, ăştia, vă căsătoriţi aşa, cât ai bate din 
palme, ca la jocurile de Purim. Eu m-am măritat 

51 


Soţul meu, Michael 


prin intermediul unei peţitoare, care ştia cum să 
aducă la îndeplinire cele scrise în stele, căci 
cunoştea bine ambele familii şi examinase cu 
băgare de seamă din ce-i făcut mirele şi din ce-i 
făcută mireasa. La urma urmelor, eşti ceea ce 
este familia ta. Părinţii, bunicii, mătuşile şi 
unchii, fraţii şi surorile sunt ceea ce este apa 
pentru o fântână. La noapte, înainte să te culci, 
am să-ţi fac un ceai de mentă. E un leac bun 
pentru un suflet tulburat. Duşmanii cei mai răi să 
aibă parte de asemenea vis înainte de nuntă! 
Toate astea se întâmpla, domnişoară 
Greenbaum, pentru că voi tinerii vă căsătoriţi ca 
idolatrii din Biblie: o fecioară se întâlneşte cu un 
străin şi, fără să ştie din ce-i făcut, se înţelege cu 
el să fixeze data nunţii, ca şi cum oamenii ar fi 
singuri pe lume. Pronunţând cuvântul „fecioară" 
doamna Tarnopoler schiţă un zâmbet sceptic. Nu 
am răspuns nimic. 


52 


Oz Amos 


9 

Ne-am căsătorit la mijlocul lunii martie. 
Ceremonia s-a desfăşurat pe terasa de pe 
acoperişul vechiului Rabinat din bulevardul laffa, 
din faţa librăriei de cărţi străine a lui Steimatski, 
sub un cer mohorât, de un cenuşiu deschis, 
presărat cu nori de un cenuşiu mai închis. 

Atât Michael, cât şi tatăl său purtau haine 
negre, cu batistă albă în buzunarul de la piept. 
Semănau aşa de mult între ei, îneît de două ori i- 
am confundat chemându-l pe soţul meu 
Yezekel. 

Michael sparse paharul tradiţional cu o lovitură 
brutală de picior. Spărgându-se, paharul scoase 
un zgomot sec. Un murmur slab trecu printre cei 
prezenţi. Mătuşa Leah plângea. Mama plângea şi 
ea. 

Fratele meu Emanuel uitase să-şi aducă o 
yarmulkă. Işi acoperise părul zbârlit cu o batistă 
în carouri. Cumnata mea Rina mă sprijinea cu o 
mină fermă, de parcă urma să leşin brusc. N-am 
uitat nici un amănunt. 

Seara a avut loc o petrecere într-una dintre 
sălile de conferinţă ale mănăstirii Ratisbone. În 
urmă cu zece ani, când ne-am căsătorit, cele mai 
multe dintre universităţi erau deschise în diverse 
mănăstiri creştine. În urma războiului de 
independenţă, clădirile universității de pe 
muntele Scopus fuseseră tăiate de la reţelele de 
alimentare ale oraşului. Vremurile erau încă 
foarte nesigure. 

Sala în care a avut loc nunta era înaltă şi 
veche, iar tavanul afumat. Pictura cu care fusese 

53 


Soţul meu, Michael 


decorat se cojea şi, în multe locuri, era ştearsă. 
Am reuşit cu greutate să disting anumite scene 
din viaţa lui Hristos, de la naştere până la 
crucificare. Mi-am întors privirea de la tavan. 

Mama purta o rochie neagră, rochia pe care şi- 
o făcuse singură după moartea tatălui meu, în 
1943. De data aceasta îşi prinsese pe piept o 
broşa de aramă, ca să facă distincţie între 
durere şi bucurie. Colierul greu pe care îl purta 
mama mea sclipea în lumina candelabrelor 
antice. 

Veniseră vreo treizeci, patruzeci de studenţi, 
cei mai mulţi de la Geologie, dar şi câţiva din 
anul întâi de la Litere. Prietena mea cea mai 
bună, Hadassa, venise cu tânărul ei soţ şi-mi 
dărui o reproducere a unei picturi la modă, 
reprezentând o bătrână iemenită. Câţiva prieteni 
de-ai tatei făcuseră o colectă între dânşii, ca să 
ne ofere un cec. Fratele meu Emanuel, venit 
împreună cu şapte tineri de la kibuţ, mi-a dăruit 
un vas aurit. Emanuel şi prietenii săi îşi dădeau 
toată silinţa să fie ei sufletul petrecerii, dar 
prezenţa studenţilor îi cam stingherea. 

Doi dintre tinerii geologi s-au ridicat şi au citit 
un dialog lung şi plictisitor, bazat pe conotaţiile 
sexuale ale diferitelor straturi geologice. Lectura 
era plină de aluzii grosolane, cu duble înţelesuri. 
Incercau să ne distreze. 

Sara Zeldin de la grădiniţa de copii, bătrâna şi 
ridată, ne dărui un serviciu de ceai. Pe fiecare 
piesă era pictată o pereche de îndrăgostiţi 
îmbrăcaţi în albastru, iar bordura era aurită. O 
îmbrăţişa pe mama şi apoi se sărutară. Îşi 


54 


Oz Amos 


vorbeau în idiş, clătinând tot timpul din cap. 

Cele patru mătuşi ale lui Michael, surorile 
tatălui său, se instalaseră în jurul unei mese 
încărcate de tartine şi vorbeau aferate despre 
mine. Nu se oboseau să coboare vocea. Nu le 
eram simpatică. Michael fusese întotdeauna 
disciplinat şi cu scaun la cap şi, iată-l acum 
însurându-se în grabă mare, fapt care ar fi putut 
stârni tot felul de bârfe. Mătuşa Jenia fusese 
logodită timp de şase ani la Kovno. Şase ani a 
aşteptat până să se căsătorească cu primul ei 
soţ. Amănuntele bârfelor provocate de grabă 
noastră fură discutate în limba poloneză. 

Fratele meu şi prietenii lui din kibuţ băură prea 
mult. Deveniră gălăgioşi. Cântau în gura mare o 
variantă fără perdea a unui cunoscut cântec de 
petrecere. Glumiră cu fetele până când râsetele 
au degenerat în chiote. O studentă la Geologie, 
Yardena, cu părul auriu şi rochia acoperită cu 
paiete argintii, se descălţă şi începu să execute 
de una singură un dans spaniol dezlănţuit. Toţi 
oaspeţii o acompaniau, bătând din palme. 
Fratele meu Emanuel sparse o sticlă cu suc de 
portocale în onoarea ei. Urcată pe un scaun, cu 
un pahar de lichior în mină, Yardena cânta un 
bine cunoscut cântec american despre o 
dragoste nefericită. 

A mai avut loc un incident pe care vreau să-l 
amintesc: spre sfârşitul petrecerii, soţul meu 
încercă să mă sărute pe ceafă, luându-mă prin 
surprindere. Ideea îi fusese probabil sugerată de 
colegi. Tocmai atunci ţineam un pahar plin cu 
vin, pe care mi-l dăduse fratele meu. Când 
buzele lui Michael mi-au atins ceafa, am tresărit 

55 


Soţul meu, Michael 


foarte tare şi vinul s-a vărsat pe rochia mea albă 
de mireasă. O parte din vin a ajuns şi pe taiorul 
maro al mătuşii Jenia. Are oare vreo importanţă 
acest amănunt ? De când proprietara mea, 
doamna Tarnopoler, mi-a făcut preziceri pentru 
că mă auzise noaptea ţipând în somn, fusesem 
obsedată de semne şi prevestiri. Întocmai ca şi 
tata. Tata era mereu atent. Trecea prin viaţă de 
parcă ar fi fost un curs introductiv, în care se 
învaţă o lecţie şi se adună experienţă. 


56 


Oz Amos 


10 

La sfârşitul săptămânii, profesorul meu a venit 
să mă felicite. Scena s-a petrecut în holul 
colegiului Terra Sancta, în pauza cursului său 
săptămânal despre Abraham Mapu. 

— Doamnă... Da, doamnă Gonen, tocmai am 
auzit vestea cea bună şi mă grăbesc să vă felicit. 
Vă urez un cămin care să fie pe de-a-ntregul 
evreiesc şi luminat. Cu aceasta cred că v-am 
dorit toată fericirea posibilă. Pot să vă întreb 
care este specialitatea de trei ori norocosului 
dumneavoastră mire ? A, geologia! Ce îmbinare 
simbolică! Atât geologia, cât şi studiul literaturii 
răscolesc în adâncuri, căutând comori ascunse. 
Pot să vă mai întreb, doamnă Gonen, dacă aveţi 
intenţia să vă continuaţi studiile? A, da! Bine. 
Sunt încântat. După cum ştiţi port un interes 
aproape patern destinului elevilor mei. 

Soţul meu cumpără o bibliotecă spațioasă. Nu 
avea deocamdată decât puţine cărţi, douăzeci, 
treizeci de volume, dar cu timpul numărul lor 
avea să sporească. Michael se gândea la un 
perete întreg acoperit cu cărţi. Pentru moment, 
biblioteca era aproape goală. Am adus de la 
grădiniţă câteva figurine pe care le făcusem eu 
din sârmă sau rafie colorată, ca rafturile să pară 
mai puţin goale. Pentru moment... 

Boilerul se strică, Mijhael încercă să-l repare 
singur. Când era tânăr, îmi spuse el, reparase de 
multe ori robinete stricate, rugat de tatăl său de 
mătuşile sale. De data aceasta nu reuşi, 
dimpotrivă aparatul se strică mai rău. 
Chemarăm un instalator, un tânăr frumos din 
Africa de Nord, care puse aparatul la punct cu 

57 


Soţul meu, Michael 


uşurinţă. Michael se simţea ruşinat de eşecul lui. 
Stătea îmbufnat ca un copil. Îmi făcea plăcere 
să-l văd necăjit. 

— Ce pereche încântătoare! spuse instalatorul. 
N-am să vă cer prea mult. 

In primele nopţi nu reuşeam să adorm decât cu 
ajutorul somniferelor. De când împlinisem opt 
ani şi i se dăduse fratelui meu o cameră numai 
pentru el, am dormit întotdeauna singură. Mi se 
părea bizar să-l văd pe Michael cum închide ochii 
şi doarme. Nu-l văzusem niciodată dormind 
înainte de căsătorie. Îşi trăgea pătura peste cap 
şi dispărea. Uneori trebuia să-mi amintesc că 
sâsâitul ritmic pe care îl auzeam este respiraţia 
lui şi că de azi înainte nu există alt om pe lume 
care să-mi fie mai aproape. Mă tot suceam şi 
răsuceam până în zori în patul dublu pe care îl 
cumpărasem pe mai nimic de la foştii locatari ai 
apartamentului. Patul era bogat decorat cu 
arabescuri sculptate în lemn, şi vopsit în maro. 
Era inutil de mare, ca mai toată mobila veche. 
Atât de larg, încât odată, trezindu-mă, am crezut 
că Michael s-a sculat şi a plecat. Era de fapt 
ghemuit în cealaltă parte a patului ca într-un 
cocon. O dată cu zorile răsăreau şi ei din noapte 
şi veneau la mine. Veneau senzuali şi violenţi. 
Erau aproape tangibili, întunecaţi, agili şi tăcuţi. 

Nu-mi dorisem niciodată un bărbat pătimaş. Cu 
ce am greşit oare să am parte de această 
dezamăgire ? Pe când eram fetiţă, îmi imaginam 
întotdeauna că mă voi mărita cu un tânăr savant 
sortit să dobândească renume mondial. Aş fi 
intrat în vârful picioarelor în biroul lui mobilat 


58 


Oz Amos 


sobru, i-aş fi pus un pahar cu ceai pe unul dintre 
volumele grele, germane, îngrămădite pe masa 
de lucru, i-aş fi golit scrumieră şi aş fi tras fără 
zgomot storurile, iar apoi, fără ca el să mă fi 
observat, aş fi plecat tot în vârful picioarelor. 
Dacă soţul meu s-ar fi năpustit asupra mea ca un 
om care moare de sete, mi-ar fi fost ruşine de 
mine. Dar atunci de ce mă indispunea faptul că 
Michael se apropie de mine ca şi cum aş fi fost 
un instrument delicat, ca şi cum ar fi ţinut în 
mână o eprubetă fragilă? în timpul nopţii, îmi 
aminteam de mantaua aspră, groasă, pe care o 
purtase în seara în care mersesem pe jos de la 
Tirat Yaar la staţia de autobuz de pe şoseaua 
lerusalimului. Şi lingurita cu care se jucase în 
barul colegiului Terra Sancta, îmi venise în minte 
în primele nopţi. 

Îmi tremură ceaşca de cafea în mână când mi- 
am întrebat soţul într-una dintre acele prime 
dimineţi, cu ochii aţintiţi la crăpătura unei dale 
din pardoseală, dacă mă găseşte bună ca 
femeie. Se gândi câteva clipe, apoi răspunse ca 
la şcoală că nu-şi poate da seama deoarece nu 
mai cunoscuse alte femei. Răspunsul lui era 
sincer. De ce oare a continuat să-mi tremure 
mina până când s-a vărsat cafeaua pe faţa nouă 
de masă? 

În fiecare dimineaţă preparam o omletă dublă. 
Făceam cafeaua pentru amândoi. Michael tăia 
pâinea. 

Îmi făcea plăcere să-mi pun un şorţ şi să 
aranjez vesela şi diferitele obiecte la locul lor, la 
mine în bucătărie. Zilele erau liniştite. La ora opt 
Michael pleca la cursuri, luându-şi servieta cea 

59 


Soţul meu, Michael 


nouă, mare şi neagră, pe care i-o cumpărase 
tatăl său ca dar de nuntă. Imi luam rămas-bun 
de la el în colţul străzii şi mă îndreptam spre 
grădiniţa Sarei Zeldin. Îmi cumpărasem o rochie 
nouă de primăvară din bumbac imprimat cu flori 
galbene. Dar primăvara refuza să vină şi iarna se 
prelungea. Am avut o iarnă lungă şi grea la 
lerusalim în 1950. 

Mulțumită  somniferelor, visam toată ziua. 
Bătrâna Sara Zeldin mă privea cu înţeles prin 
ochelarii ei cu rame de aur. Işi imagina probabil 
nopţi pătimaşe. Aş fi vrut să-i spun adevărul, dar 
îmi lipseau cuvintele. Nopțile noastre erau 
liniştite. Uneori îmi închipuiam că simt o vagă 
dorinţă înfiorîndu-mi şira spinării. Ca şi cum un 
eveniment decisiv nu avusese încă loc. Ca şi 
cum totul fusese numai prefaţă, repetiţie, 
preparative, învăţam un rol complicat pe care în 
curând va trebui să-l joc. Un eveniment 
important urma să aibă loc. 

Aş vrea să notez un fapt bizar în legătură cu 
Peretz Smolenskin. 

Profesorul nostru, după ce a terminat seria de 
conferinţe despre Abraham Mapu, trecuse la 
analiza romanului Că/ător pe cărările vieții de 
Smolenskin. Ne poveşti cu lux de amănunte 
despre călătoriile autorului şi despre chinurile lui 
sentimentale, în perioada aceea, criticii încă mai 
credeau că scriitorul însuşi e eroul operelor sale. 

În unele momente eram stăpânită de 
certitudinea că îl cunoscusem personal pe Peretz 
Smolenskin. Este posibil ca portretul din cărţi să- 
mi fi amintit de cineva cunoscut. Dar nu cred să 


60 


Oz Amos 


fi fost acesta adevăratul motiv. Simţeam că-l 
ascultasem în copilărie spunându-mi lucruri 
care-mi  modelaseră viaţa şi că am să-l 
reîntâlnesc în curând. Trebuia, da trebuia 
neapărat să-mi formulez întrebările pe care 
urma să i le pun lui Peretz Smolenskin. De fapt 
trebuia în primul rând să verific influenţa lui 
Dickens în povestirile lui Smolenskin. 

În fiecare după-amiază, mă instalam la aceeaşi 
masă din sala de lectură a universităţii, ca să 
citesc David Copperfield într-o veche ediţie 
englezească. David semăna cu Josef, orfanul din 
oraşul Madmena, eroul nuvelei lui Smolenskin. 
Amândoi treceau prin tot felul de greutăţi. Ambii 
scriitori, fiindu-le milă de orfani, erau necruţători 
cu societatea. Stăteam liniştită două, trei ore, 
citind despre suferinţă şi cruzime de parcă aş fi 
citit despre dinozauri dispăruţi de foarte multă 
vreme şi pentru totdeauna. Sau de parcă aş fi 
avut în faţă fabule fără sens, cu o morală lipsită 
de importanţă. Făceam cunoştinţă cu ei la rece. 

În perioada aceea lucra în subsolul colegiului 
Terra Sancta un bibliotecar bătrân, cu yarmulkă, 
ce mă cunoştea şi după numele de fată, şi după 
numele actual. Probabil că nu mai trăieşte. Am 
fost fericită când mi-a spus: 

— Doamnă Hannah  Greenbaum-Gonen, 
inițialele H.G. Înseamnă în ebraică „sărbătoare”. 
Vă urez ca toată viaţa să vă fie o sărbătoare. 

Trecu lună martie. Trecu şi jumătate din aprilie. 
A fost lungă şi aspră iarnă la lerusalim în 1950. 
Seara stăteam lângă fereastră  aşteptând 
întoarcerea soţului meu. Suflam pe geam şi 
desenăm o inimă străpunsă de o săgeată, două 

61 


Soţul meu, Michael 


mâini unite, literele H.G. şi M.G. şi H.M. Uneori 
alte desene. Când silueta lui Michael apărea în 
capul străzii, ştergeam repede totul cu mâna. 
Din depărtare, Michael credea că îi fac semne şi- 
mi răspundea mişcîna braţul. Când ajungea 
înăuntru mâna cu care ştersesem geamul era 
udă şi rece. Lui Michael îi plăcea să spună 
„Mâini reci, inimă caldă!" 

De la kibuțul Nof Harim ne sosi un pachet cu 
două pulovere împletite de mama. Unul alb 
pentru Michael, iar pentru mine unul din lina 
albastrăcenuşie, culoarea ochilor calmi ai soţului 
meu. 


62 


Oz Amos 


11 

Într-o sâmbătă albastră, primăvara luă brusc 
munţii cu asalt şi noi o pornirăm pe jos din 
lerusalim spre Tirat Yaar. Am plecat de acasă pe 
la ora şapte şi am coborât pe drumul ce ducea la 
Kfar Lifta. Ne ţineam de mină. Dimineaţa era 
scăldată în azur. Conturul munţilor părea pictat 
cu o pensulă delicată pe fundalul albastru al 
cerului. În crăpăturile stâncilor se cuibăreau 
ciclame sălbatice.  Anemonele strălucitoare 
aprinseseră coastele dealurilor. Pământul era 
reavăn. Apa de ploaie umplea găurile stâncilor, 
iar pinii fuseseră proaspăt spălaţi. Un chiparos 
singuratic respira în extaz sub ruinele satului 
arab părăsit Colonia. De mai multe ori Michael se 
opri ca să-mi arate diverse structuri geologice, 
spunându-mi şi numele lor. Ştiam eu oare că 
aceşti munţi fuseseră acoperiţi de apa mării cu 
sute de mii de ani în urmă? 

— La sfârşitul veacurilor, marea va acoperi din 
nou lerusalimul, am afirmat eu foarte sigură. 
Michael râse. 

— Face şi Hannah parte dintre profeţi? Era vioi 
şi vesel. Din când în când ridică o piatră şi-i 
vorbea foarte serios, mustrător. În timp ce 
urcam spre castel, văzurăm o pasăre mare, şoim 
sau vultur, zburând în cerc, sus, deasupra 
capetelor noastre. 

— Încă n-am murit, i-am strigat eu fericită. 

Stâncile erau alunecoase. M-am lăsat să alunec 
în amintirea scărilor de la Terra Sancta. l-am 
povestit lui Michael ce-mi spusese doamna 
Tarnopoler în dimineaţa de dinaintea nunţii, că 

63 


Soţul meu, Michael 


oamenii ca noi se căsătoresc asemenea 
idolatrilor din Biblie, ca la un joc de Purim. 
Fecioara pune ochii pe un bărbat întâlnit din 
întâmplare. S-ar fi putut să întâlnească un om cu 
totul diferit. 

Am cules apoi o ciclamă şi am înfipt-o în 
butoniera lui Michael. El mi-a luat mâna, mina 
mea rece, între degetele lui calde. 

— Mi-ar plăcea să spun ceva tare răsuflat, zise 
râzând. 

N-am uitat nimic. A uita înseamnă a muri. Şi eu 
nu vreau să mor. 

Liora, prietena soţului meu, era de serviciu în 
acea sâmbătă, aşa că nu a putut rămâne cu noi. 
Ne-a întrebat dacă suntem bine şi s-a întors în 
bucătărie. Am mâncat în sala de mese. Apoi m- 
am întins pe o pajişte, cu capul bărbatului meu 
în poală. Eram gata să-i povestesc despre 
suferinţa mea, despre gemeni. O teamă surdă 
mă făcu să renunţ. Nu i-am povestit nimic. 

Ceva mai târziu ne-am plimbat până la Aqua 
Bella. Alături - un grup de băieţi şi fete veniţi cu 
bicicletă din lerusalim. Unul dintre ei îşi repara 
un cauciuc. Frânturi din conversaţia lor ajungeau 
până la mine. 

— Minciuna are picioare scurte, spunea cel 
care îşi repara cauciucul. leri i-am spus tatei că 
mă duc la club şi de fapt m-am dus să văd 
Samson şi Dalila, la cinematograful Sion. Cine 
crezi că stătea pe scaunul din spatele meu? Tata 
în carne şi oase. 

Se auzi o conversaţie între fete: 

— Sora mea Ester s-a căsătorit pentru bani. Eu 


64 


Oz Amos 


n-am să mă mărit decât din dragoste. Viaţa nu-i 
un joc. 

— In ceea ce mă priveşte, nu mă deranjează 
să-ţi spun că nu am nimic împotriva amorului 
liber, aşa, cu măsură. Altfel cum poţi să ştii, la 
douăzeci de ani, dacă dragostea ta va dura până 
la treizeci. L-am ascultat odată vorbind pe un 
lider al Mişcării de tineret şi el spunea că 
dragostea între tinerii de astăzi ar trebui să fie 
ceva simplu şi natural, ca şi cum ai bea un pahar 
cu apă. Totuşi nu sunt de părere că trebuie să te 
bălăceşti în desfrâu. Măsură în toate. Nu ca 
Rivkele care îşi schimbă iubiții în fiecare 
săptămână, dar nici ca Dalia. Dacă un băiat nu 
face decât s-o întrebe cât e ceasul, se înroşeşte 
şi o ia la fugă, de parcă toţi ar vrea să o violeze. 
In viaţă trebuie să urmezi calea de mijloc şi să 
eviţi extremele. Toţi cei care trăiesc fără reţineri 
vor muri tineri, aşa cum spune Ştefan Zweig într- 
una dintre cărţile lui. 

Ne-am întors la lerusalim cu primul autobuz, 
după sfârşitul Sabatului. Incepuse să bată un 
vânt puternic dinspre nord-vest. Cerul se 
înnorase. Dimineaţa de primăvară fusese o 
alarmă falsă. Mai era încă iarnă la lerusalim. Am 
renunţat la intenţia de a merge în oraş să vedem 
Samson şi Dalila. în schimb ne-am culcat 
devreme. Michael citea suplimentul de weekend 
al unei reviste, iar eu Înmormântarea unui 
măgar de Peretz Smolenskin, pentru seminarul 
de a doua zi. Casa noastră era foarte liniştită. 
Storurile erau trase. Veioza de la capătul patului 
arunca umbre la care nu-mi plăcea să mă uit. 

Auzeam cum picură rcbinetul din bucătărie. Mă 

65 


Soţul meu, Michael 


contopeam cu ritmul lui. 

Ceva mai târziu se auzi un grup de tineri 
trecând pe sub fereastra noastră, în drum spre 
casă, de la un club al tineretului religios. Băieţii 
cântau: 

Urăsc femeile, toate sint neam drăcesc, Afară 
de una, pe care o iubesc. 

Fetele scoteau ţipete ascuţite. . 

Michael lăsă să-i cadă revista. Intrebă dacă mă 
poate întrerupe o clipă. Dorea să stăm puţin de 
vorbă. 

— Dacă am avea bani, ne-am putea cumpăra 
un radio şi am asculta concertele stând acasă. 
Dar cum avem datorii care însumează o mică 
avere, nu ne putem permite un radio anul 
acesta. Poate zgârcioabă de Sara Zeldin o să-ţi 
ridice puţin salariul luna viitoare. A, bine că mi- 
am adus aminte. Instalatorul care a reparat 
boilerul era amabil şi drăguţ, dar aparatul s-a 
stricat din nou. 

Michael stinse lumina. Mâna lui dibui în 
întuneric după mina mea. Dar cum nu i se 
obişnuiseră încă ochii cu lumina săracă ce trecea 
prin storuri, mă lovi în bărbie atât de violent, 
încât am gemut de durere. Işi ceru iertare 
mângâindu-mi părul. Mă simţeam obosită şi 
absentă. Işi lipi obrazul de al meu. Plimbarea pe 
care o făcusem astăzi fusese atât de lungă şi 
plăcută, încât nu mai rămăsese timp să se şi 
radă. Ţepii îmi zgâriau faţa. Îmi amintesc un 
anumit moment neplăcut în care am simţit că 
semăn cu o mireasă dintr-o anecdotă vulgară, o 
mireasă de modă veche care nu pricepea de ce 


66 


Oz Amos 


mirele se înghesuie în ea când patul este atât de 
larg. Un moment umilitor. 

În noaptea aceea am visat-o pe doamna 
Tarnopoler. Eram într-un oraş de câmpie, poate 
la Holon, poate în locuinţa socrului meu. 
Doamna Tarnopoler mi-a pregătit un ceai de 
mentă. Era amar şi scârbos. Am vomitat şi mi- 
am murdărit rochia albă de mireasă. Doamna 
Tarnopoler râdea gros. „Te-am prevenit", se 
lăuda ea, „te-am prevenit, dar te-ai încăpățânat 
să ignori toate semnele !' O pasăre urâta îşi 
scoase ghearele ascuţite şi încârligate. Ghearele 
îmi zgâriau pleoapele. M-am trezit îngrozită şi 
am dat la o parte braţele lui Michael. Se scutură 
enervat, mormăind: 

— Ţi-ai ieşit din minţi? Lasă-mă în pace. 
Trebuie să dorm. Mâine am o zi grea. 

Am luat un somnifer. După o oră am mai luat 
unul. În cele din urmă am căzut într-un somn ca 
un leşin. A doua zi aveam puţină febră. Nu m-am 
dus la lucru. La prânz m-am certat cu Michael, 
copleşindu-l cu insulte. Michael şi-a înăbuşit 
sentimentele şi a tăcut. Seara ne-am împăcat. 
Fiecare se învinuia pe sine că a început cearta. 
Ne-a vizitat prietena mea Hadassa, cu soţul ei, 
tânărul economist. S-a vorbit despre politica de 
austeritate. Soţul Hadassei susţinea că guvernul 
se bazează pe ipoteze ridicole, de parcă întregul 
stat Israel nu ar fi decât o vastă mişcare de 
tineret. Hadasa susţinea că oficialităţile nu sunt 
interesate decât de bunăstarea propriilor familii 
şi cită un caz de corupţie oribilă, despre care 
vorbea tot lerusalimul. Michael căzu un timp pe 
gânduri şi apoi îşi exprimă părerea că este greşit 

67 


Soţul meu, Michael 


să ceri prea mult de la viaţă. Nu mi-am dat 
seama dacă apăra guvernul său era de acord cu 
oaspeţii noştri. L-am întrebat ce vrea să spună. 
Michael mi-a zâmbit de parcă singurul răspuns 
pe care îl aşteptam de la el era un zâmbet. Am 
trecut în bucătărie să fac ceai şi cafea şi să aduc 
nişte prăjituri. Prin uşile deschise auzeam ce 
spune prietena mea Hadassa. Mă lăuda faţă de 
soţul meu. li spunea că sunt cea mai bună 
studentă din an.  Vorbiră apoi despre 
Universitatea Ebraică. O universitate atât de 
tânără, condusă după principiile cele mai 
conservatoare. 


68 


Oz Amos 


12 

În luna iunie, trei luni după căsătorie, am 
constatat că sunt însărcinată. 

Michael nu a fost prea încântat când i-am dat 
această veste. M-a întrebat de două ori dacă 
sunt sigură. Citise cândva, înainte de căsătorie, 
într-un manual de medicină, că nu-i greu să te 
înşeli, în special prima dată. Poate interpretasem 
greşit simptomele. 

Auzindu-l vorbind astfel, am ieşit din cameră. 
El a rămas pe loc, în faţa oglinzii, trecându-şi 
briciul peste pielea sensibilă dintre buza de jos şi 
bărbie. Poate că nu alesesem momentul 
potrivit : tocmai când se bărbierea. 

A doua zi, Jenia, mătuşa pediatră, sosi din Tel 
Aviv. Michael îi telefonase de dimineaţă şi ea 
lăsase totul şi venise în goană. 

Mătuşa Jenia îmi vorbi cu asprime. Mă învinui 
de iresponsabilitate. Din cauza mea se vor duce 
de râpă toate eforturile pe care le făcea Michael 
ca să progreseze şi să reuşească în viaţă. Nu-mi 
dădeam oare seama că succesul lui era şi al 
meu? Şi tocmai acum, înainte de ultimul lui 
examen. 

— Ca un copil, mă mustra tanti Jenia. Întocmai 
ca un copil. 

Refuză să rămână peste noapte. Lăsase totul 
baltă şi se repezise ca o nebună la lerusalim. 
Regretă că a venit. Regretă multe alte lucruri. 

— E vorba de o opeiaţie care ţine douăzeci de 
minute, nimic mai grav decât când îţi scoţi 
amigdalele. Dar exista femei care complică totul 
şi nu vor să înţeleagă lucrurile cele mai 

69 


Soţul meu, Michael 


elementare. Cât despre tine Michael, stai ca de 
lemn, de parcă nu te-ar privi şi pe tine. Imi vine 
să cred uneori că nu are nici un sens ca 
generaţia mai în vârstă să se sacrifice pentru cei 
tineri. Dar mai bine tac şi nu mai spun tot ce am 
pe suflet. Bună ziua amândurora. 

Mătuşa Jenia îşi trânti pe cap pălăria şi ieşi ca o 
furtună. Michael rămase mut, cu gura deschisă 
pe jumătate, ca un copil căruia tocmai i s-a 
povestit o întâmplare înfricoşătoare. M-ara 
refugiat în bucătărie, am încuiat uşa şi am 
început să plâng. Stăteam lângă bufet, rădeam 
un morcov, îl presarăm cu zahăr, adăugam 
puţină zeamă de lămâie şi plângeam. Dacă soţul 
meu a bătut la uşă, n-am răspuns. Dar sunt 
aproape sigură că n-a bătut. 

Fiul nostru Yair s-a născut la sfârşitul primului 
an de căsătorie, în martie 1951, după o sarcină 
dificilă. 

În timpul verii, la începutul sarcinii, am pierdut 
pe stradă două cartele de alimente a lui Michael 
şi a mea. Fără ele era cu neputinţă să cumpăr 
alimentele de bază. Săptămâni întregi am avut 
simptome de avitaminoză. Michael nu acceptă 
să cumpere la negru nici măcar un gram de 
sare. Moştenise acest principiu de la tatăl său, 
un respect crunt şi orgolios faţă de legile 
statului. 

Chiar după ce am primit cartele noi, am 
continuat să simt diferite tulburări. Odată am 
ameţit şi am căzut pe terenul de joacă la 
grădiniţă. Doctorul mi-a interzis să mai lucrez. 
Ne-a venit greu să luăm această hotărâre, 


70 


Oz Amos 


deoarece situaţia noastră financiară era critică. 
Doctorul mi-a mai prescris injecții cu extract de 
ficat şi tablete de calciu. Sufeream de o durere 
de cap permanentă. Aveam senzaţia că mă 
înţeapă în tâmplă un cui de gheaţă. Visele mele 
deveniseră  torturante. Mă trezeam ţipând. 
Michael a scris familiei lui că a trebuit să-mi 
întrerup activitatea. Le-a vorbit şi despre starea 
mea psihică. Graţie intervenţiei soţului Hadassei, 
Michael a reuşit să obţină un mic împrumut de la 
fondul Asociaţiei Studențești. 

La sfârşitul lui august, sosi o scrisoare 
recomandată de la mătuşa Jenia. Nu găsise de 
cuviinţă să ne scrie nici un rând, dar în plic era 
un cec de trei sute de lire. Michael îmi spuse că 
sunt liberă să refuz banii, dacă mândria mea o 
cere, iar el ar fi de acord să renunţe la studii şi 
să-şi caute un serviciu. l-am răspuns că nu-mi 
place cuvântul „mândrie" şi că accept banii cu 
recunoştinţă. În cazul acesta Michael m-a rugat 
să-mi amintesc întotdeauna că a fost dispus să 
renunţe la studii şi să-şi caute de lucru. 

— Am să-mi aduc aminte, Michael. Doar mă 
cunoşti. Eu nu ştiu să uit. 

N-am mai frecventat cursurile la universitate. 
Nu voi mai studia niciodată literatura ebraică. 
Într-un caiet mi-am notat că operele poeţilor 
evrei din Renaştere sunt pătrunse de un 
sentiment de disperare. De unde vine acest 
sentiment, în ce constă el, nu voi şti niciodată. 

Treburile casei erau şi ele neglijate. Stăteam 
mai toată dimineaţa singură, în micul nostru 
balcon care dădea spre o curte pustie. Mă 
odihneam întinsă în şezlong, aruncând firimituri 

71 


Soţul meu, Michael 


de pâine la pisici. Îmi plăcea să mă uit cum se 
joacă în curte copiii vecinilor. Tatăl meu obişnuia 
să folosească uneori fraza „stătea în tăcere, 
privind". Stăteam şi eu şi priveam în tăcere, dar 
nu era acea tăcere şi acea privire la care se 
referea probabil tata. Ce urmăresc oare copiii din 
curte întrecându-se şi alergând cu sufletul la 
gură? Jocul era obositor şi victoria deşartă. Ce-ţi 
poate oferi victoria ? Noaptea tot va cădea. larna 
tot se va întoarce. Ploile vor veni şi vor şterge 
totul.  Vânturi aprige vor  biciui din nou 
lerusalimul. S-ar putea să fie război. Jocul de-a v- 
aţi ascunselea este absurd de zadarnic. Din 
balconul meu îi pot vedea pe toţi. Poate cineva 
să se ascundă într-adevăr? Cine încearcă ? Ce 
lucru ciudat este entuziasmul! Odihniţi-vă copii 
obosiţi! larna este încă departe, dar a şi început 
să-şi adune forţele. lar distanţa este amăgitoare. 

După prânz cădeam epuizată pe pat. Nu mai 
eram în stare nici să citesc ziarul. 

Michael pleca la opt dimineaţa ca să se 
întoarcă seara la şase. Era vară. Nu mai puteam 
sufla în geam ca să desenez forme pe sticlă. Ca 
să-mi fie mie mai uşor, Michael îşi reluase 
vechiul obicei de a prânzi cu colegii la cantina 
universitară din capul străzii Mamillah. 

În decembrie intram în luna a şasea de sarcină, 
Michael se prezentă la prima parte a examenului 
de licenţă şi obţinu calificativul „bine" cu 
menţiuni. N-avea decât să sărbătorească singur 
şi să mă lase pe mine în pace. Începu de îndată 
să studieze pentru partea a doua a examenului 
care se dădea în octombrie. Seara, când se 


72 


Oz Amos 


reîntorcea obosit acasă, se oferea să facă 
cumpărăturile la băcănie, la aprozar, la farmacie. 
O singură dată fu nevoit să lipsească de lao 
lucrare practică importantă, deoarece îl rugasem 
să treacă pe la spital şi să ia rezultatul unei 
analize. 

În seara cu pricina, Michael renunţă la tăcerea 
pe care şi-o impusese. Încercă să-mi explice că 
nici pentru el viaţa nu-i atât de uşoară, în ultima 
vreme. Nu trebuia să-mi imaginez că el stă pe 
roze, cum se zice. 

— Nu mi-am închipuit aşa ceva, Michael. 

Atunci de ce îl făceam să se simtă vinovat? Ar 
fi cazul să-şi dea şi el seama că nu pot fi 
romantică în starea în care mă aflu. Nu am nici 
măcar o rochie de gravidă. Purtam tot rochia 
mea obişnuită care nu îmi mai venea şi în care 
nu mă simţeam bine. Deci cum puteam să mai 
fiu drăguță şi atrăgătoare? 

Nu, nu era asta ceea ce-mi cerea. Nu de 
frumuseţea mea ducea lipsă. Dorea însă să mă 
roage să mă implore, să nu mai fiu atât de rece 
şi susceptibilă. 

Într-adevăr, în acea perioadă a existat între noi 
un fel de compromis dezagreabil. Eram ca doi 
călători pe care destinul îi pusese alături într-un 
lung voiaj cu trenul. Obligaţi să ţinem seamă 
unul de altul, să respectăm formele de politeţe, 
să nu ne deranjăm, să fim discreţi, să nu ne 
luăm libertăţi unul faţă de celălalt. Să fim 
amabili şi circumspecţi. Să ne mai distrăm 
eventual împreună, purtând o conversație 
agreabilă şi superficială. Să nu avem pretenţii. Şi 
în anumite momente, să manifestăm chiar 

73 


Soţul meu, Michael 


puţină simpatie. 

Dar prin fereastra vagonului peisajul se perinda 
plat şi mohorât. Câmpuri arse de secetă, tufişuri 
veştejite. 

Dacă îl rugăm să închidă fereastră era încântat 
să-mi fie de folos. 

Era un fel de echilibru hibernal. Prudent şi 
anevoios ca atunci când cobori nişte trepte 
udate de ploaie. Nu doream decât să mă 
odihnesc şi să mă tot odihnesc. 

Trebuie să recunosc că cel mai adesea eu eram 
cea care strică echilibrul. Fără sprijinul ferm dat 
de Michael aş fi alunecat şi aş fi căzut. În mod 
intenţionat nu scoteam nici un cuvânt o seară 
întreagă, de parcă aş fi fost singură în casă. 
Dacă Michael mă întreba cum mă simt, îi 
răspundeam : 

— Ţie ce-ţi pasă?! 

Dacă simțindu-se jignit, nu mă mai întreba a 
doua zi dimineaţă cum mă simt îi reproşam 
învinuindu-l că nu-i pasă. 

O dată sau de două ori, la începutul iernii, l-am 
pus în încurcătură cu lacrimile mele. L-am făcut 
brută. L-am acuzat de nesimţire şi indiferenţă. 
Michael a respins cu blândeţe ambele acuzaţii. 
Vorbea cu calm şi răbdare de parcă eu aş fi fost 
jignită care trebuie împăcată. M-am încăpățânat 
ca un copil neascultător. L-am urât până când mi 
s-a pus un nod în gât. Am vomitat ca să-l scot 
din sărite. 

Michael spălă pe jos cu calm şi insistenţă, 
storcind cârpa afară şi ştergând de două ori 
duşumeaua. Mă întrebă apoi dacă mă simt mai 


74 


Oz Amos 


bine. Încălzi puţin lapte, îndepărtând caimacul 
care-mi făcea silă. Îşi ceru iertare că mă 
enervase în starea în care mă aflam. Mă rugă să- 
i explic ce m-a supărat ca să nu mai repete 
aceeaşi greşeală. Apoi plecă să cumpere un 
bidon cu gaz. 

În ultima lună a sarcinii mă simţeam urâta. Nu 
mai îndrăzneam să mă uit în oglindă, obrazul îmi 
era desfigurat de pete. Trebuia să port ciorapi 
medicinali din cauza varicelor. Mă întrebam dacă 
nu arăt acum că doamna Tarnopoler sau ca 
bătrâna Sara Zeldin. 

— Găseşti că sunt urâtă, Michael? 

— Îmi eşti foarte scumpă, Hannah. 

— Dacă nu mă găseşti urâtă, de ce nu mă mai 
strângi în braţe ? 

— Pentru că dacă o fac, izbucneşti în lacrimi şi 
spui că mă prefac. Ai uitat ce mi-ai spus azi 
dimineaţă ? Să nu te mai ating. Deci n-o mai fac. 

Când Michael nu era acasă, îmi revenea 
dorinţa din copilărie de a cădea grav bolnavă. 


75 


Soţul meu, Michael 


13 

Tatăl lui Michael compuse o scrisoare în versuri 
ca să-şi felicite fiul pentru succesul la examen. 
Rima „succesul minunat" cu „cât sunt de 
încântat" şi cu „Hannah s-a bucurat". Michael îmi 
citi scrisoarea tare şi apoi mărturisi că s-ar fi 
aşteptat şi din partea mea la o mică atenţie, ca 
de pildă o pipă nouă, cu prilejul reuşitei sale la 
examen. Spuse aceasta cu un zâmbet jenat şi 
jenant. M-a înfuriat ce mi-a spus şi m-a înfuriat şi 
zâmbetul lui. Nu-i repetasem de o mie de ori că 
mă doare capul de parcă mă înţeapă un cui de 
gheaţă ? De ce se gândeşte tot timpul la 
persoana lui şi niciodată la mine? 

De trei ori Michael a refuzat din cauza mea să 
ia parte la expediţii geologice importante, la 
care au participat toţi colegii. O dată pe muntele 
Menara, unde se descoperiseră zăcăminte de 
fier, altă dată în Neghev, iar a treia oară la 
uzinele de clorură de potasiu din Sodom. Nici 
chiar prietenii lui căsătoriţi nu au lipsit de la 
aceste deplasări. Nu i-am mulţumit lui Michael 
pentru sacrificiul făcut. Dar într-o seară mi-au 
trecut întâmplător prin minte nişte versuri pe 
jumătate uitate dintr-un cântec pentru copii, un 
cântec despre un băieţel numit Michael. 

Michael cel mititel, şase ani a tot dansat Dar 
apoi un clopoțel de la scoala l-a chemat, 

Porumbelului sau drag rămas-bun el i-a urât şi 
eu lacrirnilc-n ochi, spre şcoala s-a îndreptat. 

Am izbucnit în râs. 

Michael mă privi cu uimire mută. Îmi spuse că 


76 


Oz Amos 


nu i se întîmpJă des să mă vadă bine dispusă. Ar 
fi vrut mult să ştie ce m-a făcut să râd aşa 
deodată. 

M-am uitat în ochii lui miraţi şi am râs şi mai 
tare. 

Michael căzu pe gânduri timp de câteva 
momente. Apoi începu să-mi povestească o 
anecdotă politică pe care o auzise în ziua aceea 
la cantină. 

Mama mea veni din kibuțul Nof Harim să stea 
cu noi până voi naşte şi ca să se îngrijească de 
gospodărie. De când se mutase la Nof Harim, 
după moartea tatălui meu în 1943, nu mai 
avusese niciodată prilejul să conducă o casă. Era 
înspăimântător de entuziastă şi activă. După 
prima masă de prânz pregătită la sosire, îi spuse 
lui Michael că deşi ştie că nu-i plac vinetele, ea l- 
a făcut să le mănânce, fără să-şi dea seama, în 
trei feluri diferite de mâncare. Se pot face 
minuni în bucătărie. Nu simţise gustul vinetelor 
chiar deloc? Nici măcar un pic? 

Michael îi răspundea politicos. Nu, nu 
observase că a mâncat vinete. Da, se pot face 
minuni în bucătărie. 

Mama îl trimitea pe Michael să-i facă tot felul 
de comisioane. Îi otrăvea viaţa cu insistența ei 
energică pentru menţinerea unei igiene stricte. 
Trebuia să se spele mereu pe mâini. Să nu pună 
bani pe masă când oamenii mănâncă. Să scoată 
rama plaselor de la ferestre, ca să le poată 
curăța bine. 

— Ce faci? Te rog, nu scutura pe balcon. Tot 
praful intră din nou în cameră. Nu pe balcon, jos, 
afară, în curte. Aşa se face. Aşa trebuie! 

77 


Soţul meu, Michael 


Ştia că Michael fusese orfan şi nu-l crescuse 
mama lui. Din cauza asta nu se supăra pe el. 
Totuşi, îi venea greu să înţeleagă cum un tânăr 
cu educaţie, student la universitate, nu-şi dă 
seama că lumea este năpădită de microbi. 

Michael se supunea, ascultător, ca un copil 
bine crescut. „Cum pot să te ajut? Dă-mi voie 
mie. Te deranjez? Nu, mă duc să cumpăr. 
Bineînţeles, am să întreb zarzavagiul. Foarte 
bine, am să încerc să mă întorc mai devreme. 
lau cu mine coşul pentru cumpărături. Nu, n-am 
să uit, uite am făcut o listă." Renunţă la intenţia 
de a cumpăra primul volum al Enciclopediei 
Ebraice. Se putea lipsi de el. Îşi dădea bine 
seama că trebuie să economisim cât mai mult. 

In fiecare seară, în schimbul unei mici sume de 
bani, Michael lucra câteva ore ca ajutor de 
bibliotecar, la el la facultate. 

— Nu mai am onoarea prezenţei domniei 
voastre nici măcar seara, bombăneam eu. 

Michael renunţă să-şi mai fumeze pipa în casă, 
deoarece mama nu suporta mirosul de tutun şi 
avea convingerea că fumul face rău şi copilului. 

Când nu se mai putea stăpâni, cobora în stradă 
şi fuma câte un sfert de oră stând sub un felinar, 
ca un poet în căutarea inspiraţiei. O dată m-am 
aşezat la fereastră şi l-am urmărit un timp. La 
lumina felinarului, puteam să-i văd părul tuns 
scurt la ceafă. Inele de fum se încolăceau în jurul 
lui făcându-l să pară un spirit chemat dintre 
morţi. Imi aminteam cuvintele spuse de Michael 
cu mult timp în urmă: „Pisicile nu se înşală 
niciodată în privinţa oamenilor". Îi plăcea 


78 


Oz Amos 


cuvântul „gleznă". Eram o fată rece şi frumoasă 
a lerusalimului. După părerea lui, el era un tânăr 
obişnuit. Nu avusese altă prietenă înainte de a 
mă intilm pe mine. Sub ploaie, leul de pe 
clădirea Generali râdea pe sub mustață. Emoţia 
devine o tumoare malignă, când oamenii sunt 
mulţumiţi şi n-au nimic de făcut. lerusalimul te 
face să fii trist, dar este o tristeţe diferită pentru 
fiecare moment al zilei, pentru fiecare anotimp 
al anului. Trecuse mult timp de când rostise 
aceste cuvinte. Michael le uitase probabil. Numai 
eu mă încăpăţânam să nu cedez nici o fărâmă în 
ghearele reci ale timpului. Mă întrebam care să 
fie efectul magic pe care timpul îl exercită 
asupra celor mai banale cuvinte. Există un fel de 
alchimie în lucruri, iar aceasta este şi melodia 
interioară a vieţii mele. Şeful mişcării de tineret 
care îi spusese fetei văzute de noi la Aqua Bella 
că iubirea în ziua de azi ar trebui să fie simplă ca 
atunci când bei un pahar cu apă nu avea 
dreptate. Michael nu greşise spunând în noaptea 
aceea, în strada Geulah, că soţul meu va trebui 
să fie un om tare. Acum simţeam că, deşi obligat 
să stea şi să fumeze sub felinar, ca un copil 
pedepsit, nu avea dreptul să dea vina pe mine 
pentru suferinţele sale, iar eu în curând voi fi 
moartă şi deci nu avea rost să-mi pese de el. 
Michael îşi stinse pipa şi porni spre casă. M-am 
culcat în grabă şi m-am întors cu faţa spre 
perete. Mama îl rugă să-i deschidă o conservă. 
Michael îi răspunse că o va face cu plăcere. 

Sirena unei ambulanţe răsuna în depărtare. 
Intr-o noapte, după ce am stins lumina în 
tăcere, Michael mi-a şoptit că uneori are 
79 


Soţul meu, Michael 


senzaţia că nu-l mai iubesc. Rosti aceasta 
liniştit, ca şi cum ar fi repetat numele unor 
minerale. 

— Sunt deprimată, i-am răspuns. Asta-i tot. 

Michael se arătă înţelegător. Condiţii dificile. 
Poate a pronunţat şi cuvintele „psihopatologie" 
şi „psihosomatică". Toată vara vântul agită 
vârful pinilor din lerusalim, dar când se potoleşte 
nu lasă nici o urmă. Îmi eşti străin, Michael. Stai 
noaptea alături de mine în pat şi-mi eşti străin. 


80 


Oz Amos 


14 

Fiul nostru Yair s-a născut în martie 1951. 

Numele tatălui meu, Josef, fusese dat fiului 
fratelui meu Emanuel. Băiatul meu a primit două 
nume, Yair şi Zalman, în amintirea bunicului lui 
Michael, Zalman Ganz. 

Yezekel Gonen veni la lerusalim a doua zi după 
naşterea copilului. Michael îl aduse să mă vadă 
la maternitatea spitalului Shaare Zedek, un 
spital mohorât şi deprimant, construit în ultimul 
secol. Zugrăveala de pe peretele din faţa patului 
meu se cojea şi, privind într-acolo descopeream 
tot felul de forme bizare, un lanţ de munţi 
sălbatici sau femei întunecate, încremenite în 
ipostaze isterice. 

Yezekel Gonen era şi el întunecat şi deprimant. 
Stătu o bucată de vreme lângă pat, ţinându-l pe 
Michael de mină şi plictisindu-ne cu descrierea 
întâmplărilor prin care trecuse: cum a venit din 
Holon la lerusalim. Cum de la autogara a nimerit 
din greşeală în Mea Shearim în loc de Mekor 
Baruch. Existau colţuri în Mea Shearim care, cu 
scările lor întortocheate şi cu frânghiile grele de 
rufe, îi reamintiseră de cartierele sărace din 
Radom, în vechea Polonie. Nu ne puteam 
imagina, ne spuse el, cât suferea de dorul fostei 
lui patrii şi cât de adâncă îi era tristeţea. Ajuns 
deci la Mea Shearim, a întrebat una şi i-au 
răspuns alta şi a întrebat din nou şi l-au 
îndrumat greşit încă o dată - nu ar îl crezut că 
nişte copii evrei ortodocşi sunt în stare să-ţi facă 
asemenea figuri, sau poate că sunt înşelătoare 
străzile periferice ale lerusalimului. In sfârşit, 
obosit, la capătul puterilor, a reuşit, mai mult din 

81 


Soţul meu, Michael 


întâmplare, să găsească casa. 

— Dar totul e bine când se sfârşeşte bine, cum 
se spune. Nu-i ăsta important. Important e că 
vreau să te sărut pe frunte, aşa, să-ţi urez 
sănătate din partea mea şi a mătuşilor lui 
Michael, să-ţi înmânez acest plic. Conţine o sută 
patruzeci şi şapte de lire, tot ce a mai rămas din 
economiile mele. Flori, îmi pare rău, dar am uitat 
să-ţi aduc şi te rog şi te implor să-i pui nepotului 
meu numele Zalman. 

Spunând acestea îşi făcu vânt cu pălăria 
ponosită, ca să se mai răcorească şi suspină 
uşurat, de parcă i s-ar fi luat o piatră de pe 
inimă. 

— Mi-ar plăcea să-ţi explic pe scurt, în câteva 
cuvinte, motivul pentru care doresc să-l cheme 
Zalman. Un motiv sentimental. Sper să nu te 
obosească toată vorbăria asta, draga mea. Deci 
un motiv sentimental. Zalman era numele tatălui 
meu, bunicul scumpului nostru Michael. Zalman 
Ganz era în felul lui un om remarcabil. Este de 
datoria noastră să-i respectăm memoria, aşa 
cum face orice bun evreu. Zalman Ganz era 
profesor şi încă unul foarte bun. Dintre cei mai 
buni. Preda ştiinţe naturale la Institutul 
Pedagogic din Grodno. De la el a moştenit 
Michael talentul pentru ştiinţe. Deci, să ne 
întoarcem la subiect. Vă rog din suflet. Nu v-am 
cerut nimic până acum. De altfel, când o să mi 
se îngăduie să văd copilul? Deci, nu v-am cerut 
niciodată nimic. V-am dat tot ce-am putut. ŞI 
acum, scumpii mei copii, vă cer un hatâr, unul 
foarte mare. Înseamnă enorm de mult pentru 


82 


Oz Amos 


mine. Vă rog să-i puneţi nepotului meu numele 
Zalman. 

Yezekel se ridică şi ieşi pe culoar, ca să ne lase 
singuri să ne putem sfătui. Era un bătrân 
politicos. Eu nu ştiam dacă trebuie să râd sau să 
tip. „Zalman" - ce nume! 

Michael, foarte prudent, veni cu sugestia să 
trecem în certificatul de naştere ambele nume: 
Yair Zalman. Era doar o propunere, el nu stăruia. 
Hotărârea definitivă urma să o iau eu. Până când 
copilul va creşte, credea el că ar fi poate mai 
bine să nu-i dăm în vileag cel de-al doilea nume, 
ca să-l scutim de un noian de neplăceri. 

Eşti înţelept, Michael. Eşti foarte înţelept. 

Soţul meu mă mângâie pe obraz. Mă întrebă ce 
aş mai dori să-mi cumpere în drum spre casă. 
Apoi ieşi să-l informeze pe tatăl său despre 
formulă de compromis asupra căreia căzusem 
de acord. Îmi imaginez că soţul meu m-a lăudat 
faţă de tatăl său pentru că am acceptat cu atâta 
uşurinţă ceva ce altă femeie în locul meu... şi 
aşa mai departe. 

Nu am fost de faţă la ceremonia de 
circumcizie. Doctorii descoperiseră o uşoară 
complicaţie şi nu mi-au permis să mă scol din 
pat. La prânz apăru tanti Jenia, doctorul Jenia 
Ganz-Crispin. Trecu prin salonul meu că o 
furtună şi se năpusti în cabinetul medical. Urlă în 
germană şi poloneză. Ameninţă să mă 
transporte într-o ambulanţă particulară la 
spitalul din Tel Aviv unde lucra ca medic asistent 
la pediatrie. Avea de reproşat lucruri grave 
medicului care mă îngrijea. In prezenţa celorlalţi 
doctori şi a infirmierelor îl acuză de neglijenţă. 

83 


Soţul meu, Michael 


— E monstruos, exclamă ea. Parcă am fi într-un 
spital din Asia. Doamne păzeşte! Nu ştiu ce i-a 
reproşat tanti Jenia doctorului curant şi de ce era 
atât de furioasă. Nu se opri decât o clipă la patul 
meu, atingir.du-mi obrazul cu buzele şi cu 
mustaţa, şi îmi porunci să nu mă necăjesc. 

— Lasă totul în grija mea. Nu mă dau în lături 
să fac un scandal la cele mai înalte foruri, dacă e 
nevoie. Michael al nostru trăieşte într-un turn de 
fildeş. Ca şi taică-său, der selber Huhem!!, în 
timp ce vorbea, şi-a sprijinit palma de cearşaful 
meu. l-am privit mina scurtă, bărbătească. 
Degetele îi erau încordate ca şi cum în timp ce 
mâna i se odihnea pe pat, ea se luptă ca să-şi 
stăpânească suspinele. 

Mătuşa Jenia suferise mult în tinereţe. Michael 
îmi istorisise în parte povestea vieţii ei. Primul 
său soţ fusese ginecolog; îl chema Lipa Freud. In 
1934, Freud acesta o părăsise ca să fugă la Cairo 
după o atletă cehă. Se spânzurase apoi într-o 
cameră din Hotelul Shepheard, pe vremea aceea 
hotelul cel mai luxos din Orientul Mijlociu, în 
timpul celui de-al doilea război mondial, ea se 
recăsătorise cu un actor numit Albert Crispin. 
Acesta suferise o depresie nervoasă şi, odată 
vindecat, căzuse într-o apatie totală. In ultimii 
zece ani, fusese ţinut într-o pensiune din 
Nahariya unde nu făcea nimic decât să doarmă, 
să mănânce şi să privească fix. Mătuşa Jenia îl 
întreținea pe cheltuiala ei. 

Mă întreb de ce suferinţele altor persoane ne 
par subiecte de operetă ? Oare numai pentru că 


1 La fel de deştept! (idiş) (n. tr.). 
84 


Oz Amos 


este vorba de alţii şi nu de noi ? Bietul meu tată 
spunea uneori că nici cei mai puternici oameni 
nu pot hotărî ce să-şi dorească. La plecare, tanti 
Jenia spuse: 

— Ai să vezi, Hannah, medicul ăsta o să 
regrete ziua în care m-a întâlnit. Ce ticălos! 
Oriunde te întorci în ziua de astăzi dai numai de 
răutate şi prostie. Să fii sănătoasă Hannah. 

— Şi tu, tanti Jenia. Şi-ţi mulţumesc. Te-ai 
obosit atâta pentru mine! 

— Oboseală! Ce oboseală? la nu mai vorbi 
prostii, Hannah. Trebuie să ne purtăm ca 
oamenii, nu ca nişte animale sălbatice. In afară 
de tabletele de calciu, să refuzi orice alt 
medicament. Spune-le că aşa am zis eu. 


85 


Soţul meu, Michael 


15 

În noaptea aceea, la maternitate, o femeie 
orientală începu să plângă cu disperare. 
Infirmieră şi medicul de gardă se străduiau s-o 
liniştească. O rugau să le spună ce o doare ca să 
o poată ajuta. Femeia continua să plângă ritmic 
şi monoton, de parcă n-ar fi existat nici cuvinte, 
nici oameni pe lume. 

Personalul medical îi vorbea ca şi cum ar fi 
avut de-a face cu un criminal versat. Când 
aspru, când blând. Când o amenințau, când o 
asigurau că totul va fi bine. 

Femeia nu reacţiona la spusele lor. Poate dintr- 
o mândrie încăpăţânată. La lumina slabă a 
veiozei puteam să-i văd faţa. Nu avea aerul că 
plânge. Obrazul îi era neted şi fără riduri. Doar 
vocea îi era stridentă şi lacrimile i se prelingeau 
încet în jos. 

La miezul nopţii personalul medical se sfătui 
ce-i de făcut. Infirmiera-şefă îi aduse copilul, deşi 
nu era timpul reglementar. De sub cearşaf 
femeia scoase o mână, ca laba unui mic animal. 
Atinse capul copilului şi apoi îşi retrase brusc 
braţul de parcă ar fi atins un fier înroşit. Aşezară 
copilul în pat lângă mamă. Tânăra continua să 
plângă. Nici când luară înapoi copilul nu se 
produse nici o schimbare. In cele din urmă 
infirmiera prinse braţul subţire şi înfipse în el un 
ac de seringă. Femeia clătină încet din cap 
mirată, găsind parcă bizar faptul că oamenii 
aceştia cultivați se preocupă de ea tot timpul. 
Nu-şi dădeau ei seama că nimic pe lume nu mai 


86 


Oz Amos 


are importanţă ? 

Tot restul nopţii continuă să se vaite cu vocea 
ei stridentă. Treptat n-am mai văzut salonul 
sumbru şi lumina palidă. Vedeam un cutremur 
de pământ la Ierusalim. 

Un bătrân trecea pe strada Zephaniah. Era 
gras şi posomorăât şi purta în spate un sac mare. 
Omul se opri în colţul străzii Amos. Incepu să 
strige „Repar primus! Primus!" Străzile erau 
pustii. Nici ţipenie de om. Păsările dispăruseră. 
Pisici cu cozile în sus ieşeau de prin curţi, suple, 
încordate, agile. Săreau pe trunchiurile arborilor 
plantați la marginea trotuarelor şi se căţărau pe 
cele mai înalte crengi. Acolo stăteau la pândă, cu 
blana zbârlită, scuipând în jos de parcă ar fi 
văzut un câine duşmănos străbătând cartierul 
Kerem Abraham. Bătrânul îşi lăsă sacul jos, în 
mijlocul drumului. Nu era nici o mişcare pe 
stradă, căci armata britanică decretase stare de 
asediu. Omul se scarpină pe gât cu o mişcare 
furioasă. In mână ţinea un cui ruginit pe care îl 
înfipse în asfalt, făcând o crăpătură. Aceasta se 
lărgi şi se ramifică asemenea unei reţele de cale 
ferată într-un film documentar care prezintă 
procesul în ritm accelerat, îmi muşcam pumnul 
ca să nu ţip de spaimă. Auzeam un val de pietriş 
rostogolindu-se în lungul străzii Zephania în 
direcţia cartierului  bocharian.  Pietrişul mă 
atingea şi pe mine, fără să-mi producă dureri. Ca 
şi cum pietricelele erau făcute din lina. Dar în 
aer era un tremur nervos cam aşa cum tremură 
şi se zbârleşte o pisică atunci când se pregăteşte 
să sară. Incet, un bolovan enorm se desprinse 
din muntele Scopus, îşi croi drum prin noul 

87 


Soţul meu, Michael 


cartier Beit Yisrael ca şi cum casele ar fi fost 
construite din pietre de domino şi o porni în sus 
pe strada Profetul lezechiel. Simţeam că un 
asemenea bolovan nu are dreptul să se 
rostogolească în sus, că ar trebui să alunece la 
vale, că ceea ce face nu-i cinstit. Îmi era teama 
că îmi va smulge de ia gât colierul cel nou, că îl 
voi pierde, şi voi fi pedepsită. M-am întors să fug, 
dar omul îşi pusese sacul de-a curmezişul străzii 
şi nu-l puteam clinti din loc fiind prea greu. M- 
am lipit de un gard, ştiind că îmi voi murdări 
rochia preferată şi atunci bolovanul căzu peste 
mine, dar era şi el din lina pufoasă, nu era deloc 
dur. Casele se clătinară, înclinându-se toate în 
şir, apoi se răsuciră încet şi se prăbuşiră ca nişte 
magnifici eroi, asasinați în mod glorios, pe scena 
operei. Avalanşa de bucăţi desprinse din 
dărâmături nu-mi făcu nici un rău. Se lăsă 
asupra mea ca o plapumă caldă, ca un strat de 
puf. Era o îmbrăţişare blânda, şovăitoare. Dintre 
ruine răsăriră nişte femei în zdrenţe. Una dintre 
ele era doamna Tarnopoler. Femeile îngânau cu 
jale o melodie orientală, ca bocitoarele plătite pe 
care le văzusem la înmormântarea tatălui meu, 
în curtea morgii spitalului Bikur Holim. Sute şi 
mii de copii evrei ortodocşi, slabi, cu perciuni, 
îmbrăcaţi în caftane negre, curgeau într-un şuvoi 
tăcut dinspre Achvah, Geulah, Sanhedriya, Beit 
Yisrael, Mea Shearim, Tel Ază. Se opriră lângă 
ruine şi  începură să  scormonească, să 
scormonească cu  înverşunare,  agitându-se 
febril. Era greu să-i priveşti şi să nu devii unul 
dintre ei. Făceam parte dintre ei. Un băiat 


88 


Oz Amos 


îmbrăcat în poliţist atârna sus într-un balcon 
şubred care stătea deasupra fațadei ce mai 
rămăsese în picioare dintr-o casă prăbuşită. 
Băiatul râdea în gura mare văzându-mă întinsă 
pe şosea. Era un băiat prost crescut. Prăbuşită în 
mijlocul drumului, văzui o maşină britanică 
blindată, kaki, înaintând încet. Prin megafonul de 
pe turela automobilului se auzea o voce vorbind 
în ebraică. Vocea calmă, bărbătească, mă înfiora 
din cap până în tălpi. Anunţa regulile stării de 
asediu. Oricine va fi prins pe stradă, va fi 
împuşcat fără somaţie. Eu eram înconjurată de 
medici, deoarece, bolnavă, zăceam în stradă 
fără să mă pot ridica. Doctorii vorbeau poloneză. 
„E pericol să izbucnească o molimă" spuneau ei. 
Poloneza lor era ebraică, dar nu ebraica vorbită 
de noi. Soldaţii din poliţia militară, cu chipiuri 
roşii, aşteptau întărituri, îi aşteptau pe soldaţii cu 
chipiuri roşii ca sângele de pe vedetele britanice 
Dragonul şi  Tigroaica. Dintr-o dată băiatul 
îmbrăcat în poliţist îşi dădu drumul din balcon cu 
capul înainte şi pluti uşor spre trotuar ca şi cum 
generalul Cunningham, înaltul Comisar pentru 
Palestina, suspendase orice lege a gravitaţiei. 
Cădea încet ca zăpada spre caldarâmul în ruină, 
cădea şi eu nu puteam să strig. 

Cu puţin înainte de ora două, infirmiera de 
noapte mă deşteptă. Imi aduse copilul la alăptat, 
într-un cărucior care scârţâia. Coşmarul mă mai 
obseda şi plângeam şi eu, plângeam mai ceva ca 
femeia orientală care tot se mai auzea 
suspinând. Printre lacrimi o imploram pe 
infirmieră să-mi explice cum de mai este copilul 
meu în viaţă, cum de rezistase dezastrului. 

89 


Soţul meu, Michael 


16 

Timpul şi amintirea favorizează cuvintele 
banale. Se poartă cu ele cu o bunăvoință 
specială. Le înconjoară cu o dulce lumină 
crepusculară. Mă agăţ de amintiri şi de cuvinte, 
cum te-ai prinde de un parapet, când te găseşti 
la înălţime. De pildă cuvintele unor versuri 
pentru copii refuză să-mi iasă din minte: 

Micul clovn, micul clovn va dansa cu mine ? 
Micul şi drăguțul clovn dansează cu oricine. 

Aş vrea să fac următoarea remarcă: al doilea 
vers dă un răspuns la întrebarea pusă în primul 
vers, dar un răspuns nesatisfăcător. 

Zece zile după naştere, medicii îmi îngăduiră 
să ies din spital cu condiţia să stau la pat şi să 
evit orice efort. Michael era răbdător şi plin de 
zel. 

In momentul în care am ajuns cu taxiul acasă, 
aducându-mi copilul, izbucni o ceartă violentă 
între mama şi mătuşa Jenia. Tanti Jenia îşi mai 
luase o zi liberă şi venise la Ierusalim ca să ne 
dea sfaturi. Incerca să mă convingă că trebuie să 
am o comportare raţională. 

Mătuşa Jenia îl sfătui pe Michael să pună 
leagănul lipit de peretele dinspre sud, ca 
storurile să poată fi ridicate fără ca soarele să 
ajungă la copil. Mama îl sfătui pe Michael să 
pună leagănul alături pe patul meu. Nu avea 
nicidecum intenţia să contrazică un doctor în 
probleme de medicină. Dar oamenii mai au şi 
suflet în afară de trup şi numai o mamă poate 
înţelege sufletul altei mame. Mama şi copilul 


90 


Oz Amos 


trebuie să fie alături. Să se simtă unul pe altul. O 
casă nu-i totuna cu un spital. Nu-i vorba aici de 
medicină, ci de sensibilitate. Mama rosti aceste 
cuvinte într-o ebraică destul de stâlcita. Mătuşa 
Jenia nu i se adresă ei, ci lui Michael, spunându-i 
că poate înţelege foarte bine sentimentele 
doamnei Greenbaum, dar speră că cel puţin el, 
Michael, şi cu ea însăşi sunt persoane raţionale. 

În momentul acela izbucni conflictul, plin de 
venin, dar în acelaşi timp uimitor de politicos, în 
cursul căruia ambele femei renunţară la punctul 
lor de vedere, insistând că nu are rost să se 
certe pentru atâta lucru. Dar fiecare refuză să 
accepte renunţarea celeilalte. 

În acest timp, Michael, în costumul său gri, 
stătea fără să scoată un cuvânt. Copilul dormea 
în braţele lui. Ochii lui Michael le implorau pe 
cele două femei să-i ia copilul din braţe. Avea 
aerul unui om care se luptă cu disperare să-şi 
stăpânească un strănut. l-am surâs. 

Fiecare dintre cele două femei o ţinea pe 
cealaltă de un braţ împingând-o uşurel. Işi 
spuneau ,Pani Greenbaum" şi /Pani Doctor". De 
la un timp discuţia continuă într-o poloneză 
foarte curgătoare. 

Michael interveni bâlbâindu-se: - N-are sens. 
Nu are nici un sens. Dar nu specifică pe care din 
cele două păreri o consideră lipsită de sens. 

În cele din urmă, mătuşa Jenia avu ideea 
fericită de a lăsa părinţii să hotărască. 

Michael spuse: 

—Hannah? 

Eram obosită. Am acceptat ideea mătuşii Jenia 
pentru că, în aceeaşi dimineaţă, ajungând la 

91 


Soţul meu, Michael 


lerusalim, îmi cumpărase un capot de flanel 
albastru. Nu puteam s-o jignesc, îmbrăcată în 
frumosul capot pe care mi-l dăruise. 

Tanti Jenia era toată numai zâmbet. Îl bătu pe 
umăr pe Michael, ca o doamnă din marea 
societate care felicită jocheul ce-i călărise calul, 
făcându-l să câştige la curse. Mama spuse cu 
voce pierită: 

— Gut, gut. Azoy wie Hannele will. Yo.? 

Dar în aceeaşi seară, la scurt timp după 
plecarea mătuşii Jenia, se hotărî să se reîntoarcă 
a doua zi la Nof Harim. Nu mai avea ce face aici. 
Se temea să nu ne deranjeze. Dincolo, la 
Emanuel, aveau multă nevoie de dânsa. Totul va 
fi bine. Când Hannele era mică, timpurile 
fuseseră mult mai grele. Totul va fi bine. 

După plecarea celor două femei, am constatat 
că soţul meu învățase cum să încălzească sticla 
de lapte într-o cratiţă cu apă clocotită, cum să 
hrănească copilul şi să-l ridice din când în când 
ca să elimine aerul înghiţit. 

Doctorii îmi interziseseră să alăptez copilul, 
căci se ivise o nouă complicaţie. Noua 
complicaţie nu era gravă. Îmi dădea câteodată 
dureri şi o stare de indispoziţie. 

Când se trezea din somn, copilul deschidea 
ochii etalând două insule de albastru pur. 
Simţeam că aceasta este culoarea lui interioară, 
că deschizătura pleoapelor dă la iveală doar 
câţiva stropi din albastrul radios care umplea 
trupul micuţului. Când fiul meu privi spre mine 
mi-am amintit că încă nu vede nimic. M-a 


2 Bine, bine. Aşa cum doreşte Hannele. Da (idiş) (n. tr.). 
92 


Oz Amos 


cuprins spaima. Nu aveam încredere că natura 
va repeta şi de data aceasta succesiunea bine 
orânduită a evenimentelor. Nu cunoşteam nimic 
din legile după care reacţionează trupul. Michael 
nu mă putea lămuri prea mult. 

— În general, spuse el, lumea fizică este 
dirijată de legi constante. Nu sunt biolog, dar ca 
student în ştiinţe naturale găsesc inutile 
întrebările tale  stăruitoare despre natura 
cauzalităţii. Termenul cauzalitate este 
întotdeauna © sursă de complicaţii şi 
neînţelegeri. 

Îmi plăcea să-mi văd soţul punându-şi un 
şervet alb peste haina gri, spălându-se pe mâini 
şi ridicându-şi cu grijă fiul. 

— Munceşti din greu, Michael, am râs eu încet. 

— Nu-i nevoie să glumeşti pe seama mea, 
ripostă el cu vocea egală. 

Când eram mică, mama îmi cânta de multe ori 
un cântecel despre un copil bun numit David: 

Micul David, dulce băiat, Ordonat şi tot timpul 
curat. 

Nu ştiu cum vine mai departe. Dacă nu mi-ar fi 
fost rău m-aş fi dus în oraş să-i cumpăr lui 
Michael un cadou. O pipă nouă. O trusă de 
toaletă viu colorată. Visez. 

La ora cinci dimineaţa Michael se sculă, 
încălzea apa şi spăla scutecele copilului. Ceva 
mai târziu, deschizând ochii, îl vedeam aplecat 
spre mine, tăcut şi supus. Imi adusese o cană cu 
lapte şi miere. Eram somnoroasă. Uneori nici nu 
întindeam mina, să iau ceaşca, pentru că mi se 
părea că îl visez pe Michael, că, nu este real. 

În unele nopţi, Michael nici nu se mai dezbrăca. 

93 


Soţul meu, Michael 


II găseau zorile stând la birou şi citindu-şi cărţile. 
Mesteca între dinţi muştiucul pipei sale stinse. N- 
am uitat zgomotul uşor pe care îl făcea 
mestecând astfel. Mai aţipea vreo jumătate de 
oră, o oră, cu braţul întins pe masă şi capul 
culcat pe braţ. 

Dacă copilul plângea noaptea, Michael îl luă în 
braţe şi-l plimba în lungul şi latul camerei, între 
fereastră şi uşă, şoptindu-i la ureche lucrurile pe 
care trebuia să le înveţe pe de rost. Pe jumătate 
adormită, auzeam în noapte cuvintele secrete de 
recunoaştere pe care le murmură „Devonian", 
„Permian'", „Triasic", „litosferă", „siderosferă”. 
Intr-unul din visele mele, profesorul de ebraică 
lăuda limbajul sintetic al scriitorului Mendele şi, 
pronunţând câteva dintre aceste cuvinte îmi 
spunea: „domnişoară Greenbaum, vă rog să-mi 
explicaţi pe scurt ambiguitatea inerentă acestei 
situații". Doamne, ce mai zâmbea bătrânul 
profesor în visul meu. Şi surâsul era blând şi 
binevoitor ca o mângâiere. 

In cursul acelor nopţi, Michael scria un lung 
eseu având ca subiect vechiul conflict între 
teoria neptuniană şi teoria plutoniană despre 
originea Pământului. Acest conflict a precedat 
„teoria  nebulară" Kant-Laplace. Găseam un 
anumit farmec în denumirea „teorie nebulară". 

— Cum s-a format, de fapt, Pământul, 
Michael ? mi-am întrebat eu soţul. 

Michael se mulţumi să-mi surâdă, de parcă 
acesta era unicul răspuns pe care îl aşteptam de 
la el. Şi, într-adevăr, nu aşteptam nici un 
răspuns. Eram absentă. Eram bolnavă. 


94 


Oz Amos 


În acele zile din vara anului 1951 Michael îmi 
mărturisi un vis al său: să-şi dezvolte eseul şi să- 
| publice peste câţiva ani, ca pe o scurtă lucrare 
de cercetare originală. Pot eu să-mi imaginez, 
întrebă el, cât ar fi tatăl său de fericit? N-am 
reuşit să găsesc nici un singur cuvânt de 
încurajare. Eram crispată, retrasă în mine 
însămi, de parcă aş fi pierdut o mică broşa cu 
perle în fundul mării. Rătăceam ore în şir într-un 
crepuscul verde ca marea. Imi era rău, eram 
deprimată, aveam coşmaruri înfricoşătoare ziua 
şi noaptea. Abia dacă observam cearcănele 
negre care apăruseră sub ochii lui Michael. Era 
extenuat. Stătea ore în şir la coadă, cu cartela 
mea în mină, la centrele unde se distribuiau 
alimente pentru femeile care alăptează. Nu se 
plângea niciodată. Glumea doar sec, în felul său 
obişnuit, spunând că el ar avea drept la raţia 
suplimentară, din moment ce el e cel care 
hrăneşte copilul. 


95 


Soţul meu, Michael 


17 

Micul Yair începu să semene cu fratele meu 
Emanuel, cu faţa lui mare, strălucind de 
sănătate, nasul cărnos şi pomeţii obrajilor înalţi. 
Nu-mi făcea plăcere această asemănare. Yair era 
un copil lacom şi pofticios. Îşi bea laptele cu 
înghiţituri sonore, iar când dormea, intestinele îi 
orăcăiau mulţumite. Pielea îi era trandafirie. 
Insulele de albastru pur se transformară în doi 
ochi mici, cenuşii şi iscoditori. Era predispus să 
aibă crize neaşteptate de furie, în timpul cărora 
bătea aerul cu pumnii încleştaţi. Îmi trecu prin 
minte că, dacă pumnii nu i-ar fi atât de mici, ar fi 
fost periculos să te apropii de el. În momentele 
acelea îl porecleam pe fiul meu „şoarecele care 
urlă", după titlul unui film. Michaei prefera 
porecla „pui de urs". La vârsta de trei luni, fiul 
nostru avea mai mult păr decât majoritatea 
copiilor. 

Uneori, când copilul plângea şi Michaei era 
plecat, mergeam desculţă la el şi zgâlţăâiam 
leagănul strigându-mi fiul într-un extaz de 
durere: „Zalman Yair, Yair Zalman!" Ca şi cum 
îmi greşise cu ceva. În primele luni din viaţa 
copilului meu am fost o mamă indiferentă. 
Amintindu-mi dezagreabila vizită a mătuşii Jenia, 
la începutul sarcinii mele, aveam momente în 
care nutream gândul pervers că eu fusesem cea 
care dorise să scape de copil şi tanti Jenia mă 
forţase să-l păstrez. Simţeam de asemenea că 
aveam să mor în curând şi, în consecinţă, nu 
datoram nimic nimănui, nici măcar acestui copil 


96 


Oz Amos 


trandafiriu, sănătos şi rău. Da, Yair era râu. 
Adesea tipa când îl ţineam în braţe şi faţa 1 se 
făcea roşie ca a unui ţăran beat dintr-un film 
rusesc. Numai dacă Michaei îl lua din braţele 
mele şi-i cânta încetişor, consimţea să se 
liniştească. Mă simţeam ofensată; ca şi cum un 
străin m-ar fi umilit cu lipsa lui josnică de 
recunoştinţă. 

Îmi aduc aminte. N-am uitat. Când Michaei 
plimba copilul înainte şi înapoi prin cameră, 
şoptindu-i cuvinte sinistre la ureche, observam 
uneori la ei amândoi, la noi trei, ceva ce s-ar fi 
putut numi melancolie, căci nu văd ce alt cuvânt 
aş putea folosi. 

Eram bolnavă. Chiar când doctorul Urbach mă 
anunţă că, spre marea lui satisfacţie, sunt 
vindecată şi îmi pot relua viaţa normală, tot mai 
eram bolnavă. Totuşi am hotărât să scot patul 
pliant pe care dormea Michaei din camera în 
care era leagănul. De acum înainte voi avea eu 
grijă de copil. Soţul meu va dormi în salon ca să 
nu-l mai deranjăm de la studii. Va putea astfel 
recupera timpul pierdut în ultimele luni. 

La ora opt seara hrăneam copilul, îl adormeam, 
încuiam uşa pe dinăuntru şi mă lungeam singură 
în patul nostru dublu. Uneori, pe la nouă, nouă 
jumătate, Michaei bătea discret în uşă. Dacă îi 
deschideam îmi spunea: 

— Am văzut lumină pe sub uşă şi am ştiut că 
nu dormi. De asta am bătut. 

Pe când vorbea, se uita la mine cu ochii lui 
cenuşii, de parcă şi el ar fi fost fiul meu, mai 
mare şi mai cuminte. Îi răspundeam rece şi 
distantă : 

97 


Soţul meu, Michael 


— Sunt bolnavă, Michael. Ştii bine că nu sunt 
sănătoasă. 

El strângea cu atâta forţă pipa goală, încât i se 
înroşeau încheieturile degetelor. 

— Am vrut să te întreb... dacă nu te deranjez... 
dacă nu te pot ajuta cu ceva... sau, poate ai 
nevoie de mine ? Nu acum ? Ştii bine că sunt în 
camera de alături, dacă doreşti ceva. Nu fac 
nimic important, recitesc doar pentru a treia 
oară cartea lui Goldschmidt... 

Cu mult timp în urmă, Michael Gonen mi-a spus 
că pisicile nu se înşală în privinţa oamenilor, că 
nu se împrietenesc cu cineva care nu-i dispus să 
le îndrăgească. Ei şi ce! 

Mă trezeam la revărsatul zorilor. lerusalimul 
este un oraş îndepărtat, chiar dacă locuieşti 
acolo, chiar dacă te-ai născut acolo. Mă trezeam 
şi ascultam cum bate vântul pe străzile înguste 
din Mekor Baruch. Prin unele curţi şi balcoane 
vechi există un fel de gherete din tablă ruginită. 
Vântul se joacă prin ele. Pe frânghiile întinse 
dintr-o parte în cealaltă a străzii, rufele ude 
foşnesc. Gunoierii târăsc lăzi de gunoi de-a 
lungul trotuarelor. Unul dintre ei  înjură 
totdeauna răguşit. Intr-o ogradă dosnică, un 
cocoş cânta furios. Voci îndepărtate răsună din 
toate direcţiile. Peste tot domneşte o febră 
încordată şi tăcută. Miorlăitul pisicilor înnebunite 
de dorinţă. O împuşcătură izolată răsună în 
întuneric undeva departe, spre nord. Motorul 
unei maşini vuind în depărtare. Geamătul unei 
femei într-un apartament învecinat. Clopote ce 
cânta departe, spre răsărit, poate la bisericile din 


98 


Oz Amos 


oraşul vechi. Un vânt proaspăt înfioară vârfurile 
copacilor. lerusalimul e oraşul pinilor. Există un 
fel de simpatie încordată între pini şi vânt. Pinii 
bătrâni din Talpiot, Katamon, Beit Hekerem şi 
din pădurile întunecate în spatele cazărmii 
Schneller. Jos, în satul Ein Kerem, în zori, neguri 
albe fac pe emisarii unui regat de diferite culori. 
Mănăstirile sunt înconjurate de ziduri înalte, jos 
în satul Ein Kerem. Dar chiar între ziduri, sunt 
pini care şuşotesc. Urzesc lucruri sinistre în 
lumina oarbă a zorilor. Urzesc de parcă eu n-aş fi 
aici să-i aud. De parcă eu n-aş fi aici. Un fâsâit 
de roţi. Bicicleta lăptarului. Paşii lui uşori pe 
coridor. Tuşea lui seacă. Câini lătrând prin curţi. 
Acolo, afară, în ogradă, câinii văd o scenă 
înfricoşătoare, care rămâne ascunsă privirii 
mele. Un oblon se vaită. Ei ştiu că stau trează şi 
tremur. Urzesc de parcă eu n-aş fi aici. Ţinta lor 
sunt eu. 

In fiecare dimineaţă, după ce fac cumpărăturile 
şi rânduiesc prin casă, îl iau pe Yair ca să-l plimb 
cu căruciorul. E vară în lerusalim. Cer liniştit, 
albastru. O pornim spre piaţa Mahane Yehuda să 
cumpărăm o tigaie nouă, sau o strecurătoare 
ieftină. Când eram copil, îmi plăcea să mă uit la 
spinările goale cafenii ale cărăuşilor din piaţă. 
Imi plăcea mirosul lor de sudoare. Chiar şi acum 
mirosurile învăluitoare ale pieţii îmi dau un 
sentiment de tihnă. Uneori mă aşez pe o bancă 
în faţa şcolii religioase de băieţi Tachkemoni, cu 
căruciorul copilului alături şi urmăresc din ochi 
băieţii care se bat în curte, în recreaţii. 

Adeseori ajungem până la cazarmă Schneller. 
Pentru o asemenea expediţie pregătesc o sticlă 

99 


Soţul meu, Michael 


de ceai cu lămâie, biscuiţi, împletitura mea, o 
pătură gri şi nişte jucării. Petrecem o oră şi mai 
bine în păduricea care se întinde pe o coastă 
abruptă şi-i aşternută cu ace uscate de pin. Incă 
de mică am numit această pădurice „codru'. 

Intind pătura pe jos şi-l pun pe Yair să se joace 
cu cuburile lui. Eu mă aşez pe o stâncă rece 
împreună cu alte trei sau patru casnice. Sunt 
femei cumsecade, bucuroase să-mi vorbească 
despre ele însele şi familiile lor, fără să facă nici 
cea mai mică aluzie că se cuvine să-mi 
dezvăluiesc şi eu, la rândul meu, secretele. Ca 
să nu le fac impresia că aş fi mândră sau 
dispreţuitoare, vorbesc cu ele despre avantajele 
diferitelor feluri de andrele. Le povestesc despre 
bluzele drăguţe, din materiale uşoare, care sunt 
de vânzare cu preţ redus la magazinul Maayan 
Stub sau la Schwartz. Una dintre femei mă 
învaţă cum se vindecă răceala unui copil cu 
inhalaţii. Uneori încerc să le distrez spunându-le 
câte un banc politic, adus acasă de Michael, 
despre Dov Yosef, ministrul raţionalizării sau 
despre un emigrant proaspăt sosit care îi spune 
una sau alta lui Ben Gurion. Dar întorcând capul, 
dau cu ochii de satul arab Chaafat care picoteşte 
de cealaltă parte a graniţei, scăldat în lumina 
albastră. Roşii sunt  ţiglele  acoperişurilor 
îndepărtate, iar în vârful arborilor mai apropiaţi, 
păsările cânta dimineaţa cântece într-o limbă pe 
care nu o înţeleg. 

Obosesc uşor. Mă reîntorc acasă, hrănesc 
copilul, îl culc la el în leagăn şi mă prăvălesc 
extenuată pe pat. In bucătărie au apărut furnici. 


100 


Oz Amos 


Probabil au descoperit şi ele cât sunt de 
neputincioasă. 

Spre mijlocul lunii mai, i-am dat voie lui 
Michael să-şi fumeze pipa în casă, cu excepţia 
camerei în care dormim copilul şi cu mine. Ce s- 
ar întâmpla cu noi dacă s-ar îmbolnăvi Michael, 
chiar şi numai puţin? De la paisprezece ani nu 
mai fusese bolnav nici o zi. N-ar putea lua o 
scurtă vacanţă? Peste doi ani şi jumătate, sau 
cam aşa ceva, după ce îşi va da doctoratul, va 
putea să-şi permită un ritm mai lent de muncă şi 
atunci vom petrece toţi trei o vacanţă plăcută. 
Dar nu există oare şi altceva ce i-ar face 
plăcere ? N-ar dori să-i cumpăr poate ceva de 
îmbrăcat? Ei da, speră să-şi poată cumpăra 
Enciclopedia Ebraica, pe măsură ce apare; în 
acest scop vine pe jos acasă de patru ori pe 
săptămână, în loc să ia autobuzul şi astfel a şi 
economisit vreo douăzeci şi cinci de lire. 

Pe la începutul lunii iunie, copilul dădu primele 
semne că îşi recunoaşte tatăl. Michael se 
îndrepta spre el dinspre uşă şi Yair a început să 
gângurească încântat. Michael a încercat să se 
apropie din direcţia opusă şi din nou copilul a 
chiuit de bucurie. Nu-mi plăcea expresia copilului 
când era pradă bucuriei. l-am mărturisit lui 
Michael teama mea că băiatul nu va fi cine ştie 
ce inteligent. Michael rămase cu gura căscată de 
uimire. incepu să spună ceva, şovăi, apoi tăcu. 
Puțin mai târziu le-a scris câte o carte poştală 
tatălui şi mătuşilor sale, vestindu-i că băiatul îl 
recunoaşte. Soţul meu era convins că el şi fiul 
său erau predestinaţi să fie prieteni la cataramă. 
- Te-au răsfăţat probabil când erai copil, i-am 

101 


Soţul meu, Michael 


spus eu. 


102 


Oz Amos 


18 

În iulie, anul universitar luă sfârşit. Drept 
recompensă pentru eforturile sale şi pentru a-l 
încuraja în studii, i se acordă lui Michael o mică 
bursă. Profesorul îi vorbi între patru ochi despre 
perspectivele pe care le are. 

— Un student harnic şi echilibrat ca tine, nu va 
fi trecut cu vederea; vei fi numit cu siguranţă 
asistent. 

Într-o seară, Michael invită câţiva colegi ca să- 
şi sărbătorească succesul. Plănuise, în taină, o 
mică petrecere. 

Primeam rar vizitatori. Din trei în trei luni, una 
dintre mătuşi venea să petreacă jumătate de zi 
cu noi. Bătrâna Sara Zeldin, de la grădiniţa de 
copii, trecea pe la noi pentru zece minute, ca să 
ne dea sfaturi utile în legătură cu copilul. Soţul 
Liorei, prietena lui Michael, veni de la kibuțul 
Tirat Yaar şi ne aduse o ladă de mere. O dată, 
fratele meu Emanuel îşi făcu apariţia la miezul 
nopţii. 

— Scăpaţi-mă de amărâtul ăsta de pui! Hai, 
repede! Mai sunteţi în viaţă ? V-am adus şi o 
pasăre. Trăieşte şi ea. Aşa, toate cele bune. Aţi 
auzit bancul despre cei trei aviatori? Bun, 
sărutaţi copilul din partea mea. Mă aşteaptă jos 
camioneta şi o să înceapă să claxoneze dacă mai 
întârzii. 

Sâmbăta venea uneori prietena mea Hadassa 
cu sau fără soţul ei. Incerca mereu să mă 
convingă să mă întorc la universitate. Prietenul 
mătuşii Leah, bătrânul domn Kadishman, avea 
obiceiul să pice din când în când în vizită ca să 

103 


Soţul meu, Michael 


vadă ce mai facem şi să joace o partidă de şah 
cu Michael. 

În seara petrecerii veniră trei studenţi. Printre 
ei o fată blondă care mi-a părut de o frumuseţe 
orbitoare la început, iar apoi am constatat că are 
trăsături vulgare. Era, de altfel, fata care 
dansase dansul spaniol la nunta noastră. Mă 
striga „drăguţo", iar pe Michael „geniule". 

Soţul meu turnă vinul şi servi biscuiţii. Apoi se 
urcă pe masă şi începu să-şi imite profesorii. 
Prietenii râdeau politicos. Numai faţă cea blondă, 
Yardena, era sincer entuziasmată. 

— Misa, îl aplaudă ea, Misa, eşti formidabil! 

Mă simţeam ruşinată din pricina soţului meu, 
pentru că nu avea haz deloc. Veselia lui era 
forţată. Chiar când a povestit o anecdotă 
amuzantă n-am reuşit să râd, deoarece o 
povestea de parcă ar fi dictat notițe la cursuri. 

După două ore invitaţii plecară. 

Michael strânse paharele şi le duse la 
bucătărie. Apoi deşertă scrumierele. Mătură 
camera, îşi puse un şorţ şi porni spre chiuveta 
din bucătărie. Trecând pe coridor, se opri şi mă 
privi ca un elev mustrat. Mă sfătui să mă culc, 
promiţându-mi să nu facă zgomot. Bănuia el că 
mă simt obosită, după toată agitația. Făcuse o 
greşeală. Acum îşi dădea seama ce mare 
greşeală făcuse. Nu ar fi trebuit să invite străini 
când nervii mei erau încă zdruncinaţi şi oboseam 
uşor. Era mirat de el însuşi că nu-şi dăduse 
seama la timp. De altfel, fata aceea Yardena i se 
păruse teribil de vulgară. Am să-l pot oare ierta 
pentru cele întâmplate? 


104 


Oz Amos 


În timp ce Michael mă ruga să-l iert pentru 
mică petrecere pe care o organizase, mi-am 
amintit cât de pierdută mă simţisem în noaptea 
aceea când ne-am întors de la prima noastră 
expediţie la Tirat Yaar, cum ne-am oprit între 
două rânduri de chiparoşi întunecaţi, cum ploaia 
rece îmi biciuia obrazul şi cum Michael şi-a 
descheiat pe neaşteptate paltonul aspru ca să 
mă strângă la piept. 

Stătea acum aplecat deasupra chiuvetei şi linia 
cefei lui părea frântă, iar gesturile îi erau 
ostenite. Spăla paharele cu apă caldă şi le clătea 
cu apă rece. M-am strecurat în spatele lui, în 
picioarele goale. L-am sărutat pe părul tuns 
scurt, mi-am trecut braţele în jurul umerilor lui şi 
i-am apucat mâna fermă şi acoperită cu păr. 
Eram fericită ştiind că-mi simte sânii pe spate, 
căci de la începutul sarcinii eu şi cu soţul meu nu 
ne mai apropiasem unul de celălalt. Mâna lui 
Michael era udă de la spălat paharele. Un deget 
îi era legat cu un bandaj murdar. Se tăiase 
probabil şi nu şi-a mai dat osteneala să-mi spună 
şi mie. Şi bandajul era ud. Intoarse spre mine un 
obraz slab şi prelung, mai scofâlcit parcă decât 
fusese când ne-am întâlnit pentru prima dată la 
Terra Sancta. Am observat că tot trupul îi era 
slăbit. Pomeţii îi erau proeminenţi. Sub nara 
dreaptă începuse să-i apară un rid fin. l-am atins 
obrazul. Nu părea că ar fi surprins. Ca şi cum 
aşteptase toate acestea de mult timp. Ca şi cum 
ar fi ştiut dinainte că în această seară va avea 
loc o schimbare. 

A fost odată o fetiţă numită Hannah, care a 
primit în dar o rochie nouă, albă ca zăpada, în 

105 


Soţul meu, Michael 


cinstea Sabatului. Avea şi pantofiori din antilopă 
veritabilă şi buclele îi erau strânse cu o eşarfă 
frumoasă, de mătase, căci mica Hannah avea 
păr buclat. Fetiţa ieşi în stradă şi văzu un bătrân 
vânzător de cărbuni, gârbovit sub povara sacului 
său negru. Sabatul se apropia. Micuța Hannah, 
pentru că avea inimă bună, alergă să-l ajute pe 
vânzătorul de cărbuni să-şi care sacul. Rochia ei 
albă se acoperi cu cărbune şi pantofii de antilopă 
se murdăriră. Hannah începu să plângă amarnic, 
pentru că mica Hannah era fetiţă cuminte, 
ordonată şi tot timpul curată. Luna cea bună din 
cer o auzi plângând şi trimise nişte raze care să 
se joace pe rochia ei şi să prefacă fiecare pată 
într-o floare de aur şi fiecare mânjitură într-o 
stea de argint. Pentru că nu există tristeţe pe 
lume care să nu poată fi prefăcută într-o mare 
bucurie. 

Mi-am legănat copilul ca să adoarmă şi am 
trecut în camera soţului meu îmbrăcată într-o 
cămaşă transparentă care îmi ajungea până la 
glezne. Michael puse un semn în carte, o închise, 
lăsă pipa jos şi stinse lampa de pe noptieră. Se 
ridică apoi şi mă cuprinse de mijloc. Nu spuse 
nimic. 

Mai târziu i-am şoptit cuvintele cele mai 
afectuoase pe care le-am găsit în inima mea: 

— Spune-mi Michael, de ce mi-ai spus odată că 
îţi place cuvântul gleznă ? Mi-eşti drag pentru că 
îţi place cuvântul gleznă. Poate că nu e prea 
târziu ca să-ţi spun că eşti un om blând şi 
sensibil. Eşti o fiinţă rară, Michael. Tu o să-ţi scrii 
teză şi eu am să ţi-o copiez pe curat. Teza ta va 


106 


Oz Amos 


fi foarte documentată şi Yair şi cu mine vom fi 
mândri de tine. Tatăl tău va fi şi el fericit. Totul 
se va schimba în bine. Vom fi mai deschişi unul 
faţă de altul. Te iubesc. M-am îndrăgostit de tine 
când te-am întâlnit la Terra Sancta. Poate nu-i 
prea târziu să-ţi spun că degetele tale mă 
fascinează. Nu ştiu ce cuvinte să folosesc ca să- 
ţi spun ce mult doresc să-ţi fiu soţie. Mult, mult 
de tot. 

Michael adormise. Puteam să-i găsesc vreo 
vină? îi vorbisem cu cea mai blândă voce, iar el 
era mort de oboseală. Noapte de noapte stătuse 
la birou până la ora două, trei dimineaţa, aplecat 
asupra tezei, mestecându-şi pipa stinsă. De 
dragul meu acceptase sarcina de a corecta 
lucrările studenţilor din anul întâi şi chiar de a 
traduce din engleză articole ştiinţifice. Cu banii 
câştigaţi îmi cumpărase o plită electrică şi un 
cărucior scump pentru Yair, cu arcuri şi acoperiş 
colorat. Era atât de obosit şi vocea mea atât de 
lină! A adormit. 

l-am şoptit soţului meu absent cuvintele cele 
mai duioase pe care le găsisem în mine. l-am 
şoptit despre gemeni. Şi despre fetiţa mândra 
care fusese regina gemenilor. Nu i-am ascuns 
nimic. Toată noaptea m-am jucat prin întuneric 
cu degetele de la mina lui stingă şi el şi-a ascuns 
capul în aşternut şi nu a simţit nimic. Dormeam 
din nou alături de soţul meu. 

A doua zi dimineaţă, Michael era acelaşi, supus 
şi eficient. Nu de mult începuse să-i apară un rid 
sub nara stingă. Era abia vizibil deocamdată, dar 
dacă ridurile vor deveni mai numeroase şi mai 
adânci, Michael va semăna din ce în ce mai mult 

107 


Soţul meu, Michael 


cu tatăl său. 


108 


Oz Amos 


19 

Sunt liniştită. Evenimentele nu mă mai pot 
atinge. Acesta-i locul meu. Mă aflu aici. Aşa cum 
sunt. Zilele se aseamănă între ele. Şi eu mă 
asemăn cu mine însămi. Chiar îmbrăcată în 
rochia mea nouă de vară cu talia înaltă, sunt tot 
aceeaşi. Fusese confecţionată cu grijă şi 
împachetată frumos, legată cu panglică roşie şi 
pusă în vitrină. Fusese cumpărată, 
despachetată, folosită şi dată la o parte. Există o 
dezolantă asemănare între zile. Mai ales când 
domneşte vara la lerusalim. Am scris, din 
oboseală, un neadevăr. A fost o zi, de pildă, spre 
sfârşitul lui iulie 1953, o zi frumoasă şi albastră, 
plină de voci şi de viziuni. Dis-de-dimineaţă a 
sosit zarzavagiul nostru cel chipeş, persanul 
Elijah Mossiah şi fiica lui, frumoasa Levana cu 
cozi aurii. Domnul Guttmann electricianul din 
stradă David Yellin, mi-a promis să-mi repare 
fierul de călcat în două zile şi să se ţină de 
cuvânt. Se mai oferise să-mi procure un bec 
galben ca să îndepărteze ţânţarii noaptea din 
balcon. Yair avea doi ani şi trei luni. Căzu pe 
trepte şi le bătu cu pumnii lui mici. Pe genunchi 
îi apărură pete de sânge. l-am pansat rana fără 
să-i privesc chipul. Cu o noapte înainte văzusem 
un film italian modern: Hoţii de biciclete, la 
cinematograful Edison. La prânz, Michael lăudă 
filmul cu anumite rezerve. Cumpărase un ziar în 
care se vorbea despre Coreea de sud şi despre 
trupe de infiltraţie în Neght. Pe strada noastră s- 
a iscat o ceartă între două femei bigote. Sirena 
unei ambulanţe sunase dinspre strada Rashi sau 
109 


Soţul meu, Michael 


dinspre alte străzi alăturate. O vecină mi se 
plânse de scumpetea şi proastă calitate a 
peştelui. Michael începu să poarte ochelari, căci 
îl dureau ochii. Ochelari numai pentru citit. Am 
cumpărat o îngheţată pentru Yair şi una pentru 
mine de la cofetăria Allenby, de pe strada 
Regele George. Am scăpat îngheţată pe mâneca 
bluzei mele verzi. 

Familia Kamnitzer de la etaj avea un fiu numit 
Yoram, un băiat visător şi blond de paisprezece 
ani. Yoram era poet. În poeziile lui vorbea despre 
singurătate. Mi-a adus manuscrisul să i-l citesc 
pentru că auzise că studiasem în tinereţe 
literatură. Trebuia să-i judec eu poemele. Vocea 
îi tremura, buzele îi fremătau şi în ochi îi licărea 
o scânteie verde. Yoram îmi aduse o poezie 
nouă, dedicată poetei Rachel. In versurile lui, 
Yoram compara viaţa fără iubire cu un pustiu 
sălbatic. Un călător solitar caută un izvor în 
deşert, dar rătăceşte înşelat de un miraj. In cele 
din urmă cade mort, la marginea adevăratului 
izvor. 

L-am luat în râs: 

— Cine ar fi crezut că un băiat bine crescut şi 
ortodox ca tine scrie poezii de dragoste! 

O clipă Yoram avu forţa să râdă cu mine, dar 
începu să strângă braţele scaunului şi degetele îi 
erau palide ca ale unei fete. Râdea cu mine, dar 
brusc ochii i se umplură de lacrimi. Smulse 
hârtia pe care era scris poemul şi o mototoli în 
pumn. Se ridică să fugă din cameră. In uşă se 
opri. 

— Îmi pare rău, doamnă Gonen, şopti el. La 


110 


Oz Amos 


revedere. 

A urmat regretul. 

În seara aceea, prietenul mătuşii Leah, bărînul 
domn Abraham Kadishman, veni în vizită. 
Băurăm cafea şi el critică guvernul. 

Zilele semănau în continuare între ele. Treceau 
fără să lase nici o urmă. Am datoria solemnă faţă 
de mine însămi să însemnez în acest caiet 
trecerea fiecărei zile, a fiecărei ore pentru că 
zilele sunt ale mele, iar eu sunt liniştită, iar zilele 
trec în goană ca munţii văzuţi din tren, în drum 
spre lerusalim. Eu voi muri, Michael va muri, 
zarzavagiul persan Elijah Mossiah va muri, 
Levana va muri, Yoram va muri, Kadishman va 
muri, toţi vecinii, toată lumea va muri, tot 
lerusalimul va muri şi atunci va trece un tren 
ciudat, plin de oameni ciudaţi care, ca şi noi, vor 
sta la fereastră şi vor privi munţii ciudaţi 
dispărând în goană. Nu pot omori nici măcar o 
furnică pe duşumeaua bucătăriei fără să mă 
gândesc la mine însămi. 

Şi mă gândesc şi la lucrurile fragile din adâncul 
trupului, ca inima mea, că nervii şi pântecele 
meu. Sunt ale mele, sunt eu însămi, dar nu-mi 
va fi niciodată îngăduit să le văd, să le ating căci 
totul pe lume este departe. 

Numai dacă aş putea să stăpânesc locomotiva 
şi să devin regina trenului, să manevrez doi 
gemeni agili de parcă ar fi o prelungire a trupului 
meu: mâna dreaptă şi mâna stingă. 

— Sau dacă s-ar întâmpla într-adevăr ca pe 17 
august 1953, la şase dimineaţa, un şofer de taxi 
din Buchara numit Rahamim Rahamimov, voinic 
şi surâzător, să vină la sfârşit în pragul casei 

111 


Soţul meu, Michael 


mele, să bată la uşă şi să întrebe politicos dacă 
domnişoara Yvonne Azulai este gata de plecare. 
Aş fi fost absolut gata să plec cu el la aeroportul 
Lydda şi să-mi iau zborul într-un avion olimpic 
spre stepele înzăpezite ale Rusiei, noaptea, într- 
o sanie acoperită cu blănuri de urs, în timp ce 
silueta  vizitiului se desenează masivă pe 
întinsurile nesfârşite de gheaţă, unde scapără 
ochi de lupi flămânzi. Razele lunii cad pe 
coroana copacului singuratic. Opreşte, vizitiule, 
opreşte o clipă, întoarce-ţi faţa ca să te pot 
vedea. Chipul lui e cioplit în lemn noduros, în 
lumină albă, blajină. Ţurţuri de gheaţă îi atârna 
de mustaţa răsucită. 

Şi submarinul Nautilus a existat şi mai există 
încă în adâncimile mării, uriaş, bine luminat, 
lunecând fără zgomot prin oceanul cenuşiu, 
străbătut de curenţi calzi, şi prin labirintul de 
peşteri submarine, la rădăcina recifelor de corali 
din arhipelag; lunecând tot mai adânc, cu o 
pulsaţie puternică, el ştie încotro merge şi de ce 
nu stă liniştit, nu ca o piatră, nu ca o femeie 
obosită. 

Şi pe lângă coasta Newfoundland-ului, sub 
aurora boreală, distrugătorul britanic Dragon 
patrulează atent şi echipajul lui nu cunoaşte 
odihnă, de frica lui Moby Dick, nobila balenă 
albă. In septembrie nava Dragon va naviga din 
Newfoundland spre Noua Caledonie, să 
transporte provizii trupelor de acolo. Te rog, 
Dragonule, nu uita Haifa şi Israelul şi pe Hannah 
cea din depărtări. 

In toţi aceşti ani Michael a nutrit speranţa să 


112 


Oz Amos 


schimbe apartamentul nostru din Mekor Baruch 
cu unul din Rehavia sau Beit Hakerem. Nu-i 
plăcea să locuiască aici. Şi mătuşile sale se tot 
mirau de ce trăieşte Michael înconjurat de familii 
habotnice şi nu într-un cartier mai civilizat. 

— Un om de ştiinţă are nevoie de pace şi 
linişte, susțineau mătuşile, iar aici vecinii sunt 
gălăgioşi. 

Din vina mea nu am reuşit să economisim 
suficient ca să plătim măcar acontul pentru un 
apartament nou, deşi Michael a fost destul de 
delicat să nu divulge acest adevăr mătuşilor. In 
fiecare an, o dată cu sosirea primăverii, sunt 
cuprinsă de mânia cumpărăturilor. Aparate 
electrice, o draperie gri deschis care acoperă un 
întreg perete şi un maldăr de rochii noi. Inainte 
de a mă căsători îmi cumpăram puţină 
îmbrăcăminte. Ca studentă purtam aceleaşi 
haine cât era iarnă de lungă, o rochie albastră 
de lină împletită de mama sau o pereche de 
pantaloni maro din catifea reiată şi un pulover 
roşu, lălâu, cum obişnuiau să poarte studentele 
pe vremea aceea, ca să-şi dea un aer degajat. 
Acum mă plictisesc de rochiile noi după câteva 
săptămâni. În fiecare primăvară mă apucă 
dorinţa de a face noi achiziţii. Alerg înfrigurată 
din magazin în magazin, de parcă lozul cel mare 
m-ar aştepta undeva, dar mereu în altă parte. 

Michael se miră de ce nu mai port rochia cu 
talia înaltă. Fusesem atât de încântată când o 
cumpărasem în urmă cu mai puţin de şase 
săptămâni. Îşi înghiţi nedumerirea şi dădu tăcut 
din cap, voind parcă să spună că înţelege, fapt 
care m-a făcut să-mi fiarbă sângele în vine. 

113 


Soţul meu, Michael 


Poate acesta a fost motivul că am plecat în oraş 
cu intenţia de a-l scandaliza cu risipa mea. Îmi 
place să-l văd cum se stăpâneşte. Vreau să-l fac 
să-şi iasă din fire. 

Mai erau visurile. 

În fiecare noapte se urzesc împotriva mea 
lucruri teribile. În zori, gemenii se antrenează să 
arunce grenade printre stâncile din deşertul 
ludeei, la sud-est de lerihon. Trupurile gemenilor 
se mişcă la unison. Pe umeri poartă mitraliere. 
Uniforme militare uzate, mânjite de ulei. Pe 
fruntea lui Halii zvâcneşte o venă. Aziz se 
apleacă şi-şi face vânt înainte. Halii înclină capul. 
Aziz aruncă grenadă, răsucindu-se. Zgomotul sec 
al exploziei. Munţii transmit şi retransmit ecoul. 
Marea Moartă străluceşte gălbuie în urma lor ca 
un lac de ulei în clocot. 


114 


Oz Amos 


20 

Prin  lerusalim  rătăcesc bătrâni negustori 
ambulanți. Nu seamănă cu sărmanul negustor 
de cărbuni din povestea cu rochia micuţei 
Hannah. Feţele lor nu par iluminate de o 
strălucire interioară. Sunt învăluiţi într-o ură 
îngheţată. Bătrâni negustori ambulanti. 
Meşteşugari ciudați ce rătăcesc prin oraş. Sunt 
bizari. li cunosc de ani de zile pe ei şi strigătele 
lor. Chiar pe vremea când aveam cinci sau şase 
ani, mă făceau să tremur de frică. Am să-i 
descriu şi pe ei aici, poate că astfel n-or să mai 
vină noaptea să mă sperie, încerc să le descifrez 
obiceiurile şi sfera de activitate, să ghicesc când 
şi care dintre ei va veni să-şi strige marfă pe 
strada noastră. Sunt desigur supuşi şi ei unor 
tipare. „Geamuri! Geamuri!", vocea lui este 
răguşită şi seacă. Nu poartă scule, nici panouri 
de sticlă, resemnat parcă să nu primească 
răspuns la strigătele lui. „Alte Sachen! Alte 
Schich', cu un sac mare pe umeri, că hoţul 
dintr-o poveste ilustrată pentru copii. „Primus! 
Repar primus!", un bărbat greoi cu o ţeastă 
mare şi osoasă ca a lui Vulcan, fierarul antic. 
„Saltele! Saltele!", saltelele răsună în vocea lui 
guturală ca o aluzie aproape indecentă. Tocilarul 
poartă cu el o roată de lemn pe care o 
învârteşte, apăsând o pedală. Nu are dinţi şi 
urechile îi sunt păroase şi blegi. Parc-ar fi un 
liliac. Meşteşugari bătrâni, neguţători ambulanți 
bizari, an de an rătăcesc pe străzile lerusalimului 


3 Haine vechi. Ghete vechi! (idiş) (n. tr.). 
115 


Soţul meu, Michael 


neatinşi de timp. Ca şi cum lerusalimul ar fi un 
castel nordic bântuit de stafii, iar ei fantomele 
răzbunătoare ce stau la pândă. 

M-am născut în Kiryat Shmuel, la marginea 
dinspre cartierul Kataman, în timpul sărbătorii 
Sucot în 1930. Uneori am senzaţia ciudată că un 
deşert sumbru desparte casa părinţilor mei de 
casa soţului meu. N-am mai trecut niciodată pe 
strada unde m-am născut. Într-o sâmbătă 
dimineaţa, Michael, Yair şi cu mine ne-am dus să 
ne plimbăm până la capătul cartierului Talbiyeh. 
Am refuzat să merg mai departe. Ca un copil 
răsfăţat am bătut din picior. Nu şi nu! Soţul şi 
copilul au râs de mine, dar mi-au făcut pe plac. 

În Mea Shearim, Beit Yisrael, Sanhedria, Kerem 
Abraham, Achvah, Zichron Moshe, Nahalat Shiva 
locuiesc evrei ortodocşi, aşkenazimi, cu pălării 
de blană şi sefarzi cu tunici vărgate. Bătrâne 
tăcute şed ghemuite pe scaune scunde ca şi 
cum în faţa lor nu s-ar vedea un mic oraş, ci o 
întindere vastă de pământ pe care trebuie să o 
scruteze zilnic cu ochii lor de vultur. 

lerusalimul nu are sfârşit. Talpiot, un continent 
uitat spre sud, ascuns printre pinii ce şuşotesc 
veşnic. O boare albăstruie se răspândeşte 
dinspre deşertul  ludeei, care  mărgineşte 
Talpiotul spre răsărit. Boarea atinge micile vile şi 
grădinile umbrite de pini. Beit Hakerem, un sătuc 
singuratic, pierdut în şesul măturat de vânturi, 
tivit de câmpuri stâncoase. Bayit Vagan, un fort 
de munte, izolat, unde o vioară cânta în spatele 
ferestrelor cu obloanele trase ziua toată, iar 
noaptea urlă şacalii dinspre sud. O tăcere 


116 


Oz Amos 


încordată domneşte în Rehavia, pe strada 
Saadya Vagan, după apusul soarelui. Lângă o 
fereastră luminată, stă un învăţat cărunt la masa 
lui de lucru, lovind cu degetele clapele maşinii 
de scris. Cine poate să-şi închipuie că la celălalt 
capăt al străzii se află cartierul Shaarei Hesed, 
plin de femei desculţe ce umblă noaptea printre 
cearşafuri colorate care fâlfâie în vânt, plin de 
pisici ce se strecoară dintr-o curte într-alta. Este 
posibil ca bătrânul care cânta la maşina lui de 
scris, să nu le simtă? Şi cine şi-ar închipui că sub 
balconul lui se întinde Valea Crucii, o pădurice 
bătrâna, ridicându-se în pantă până în pragul 
caselor din Rehavia, gata să le năpădească şi să 
le înăbuşe în vegetaţia ei luxuriantă? Focuri 
plăpânde pâlpâie în vale şi cântece tărăgănate 
se ridică din pădure şi se întind spre ferestre. La 
căderea nopţii, cete de puşti cu dinţii albi îşi 
croiesc drum spre Rehavia, din mahalalele 
oraşului, ca să spargă felinarele maiestuoase cu 
pietre mici şi ascuţite. Străzile sunt încă liniştite: 
Kimhi, Maimonides,  Nachmanides,  Alharizi, 
Abrabanel, Ibn Ezra, Ibn Gabriel, Saadya Gaon. 
Dar şi punțile distrugătorului britanic Dragon vor 
mai fi încă liniştite, când revolta va fi început să 
izbucnească jos, în pântecele navei. Când se 
lasă noaptea, în lerusalim poţi zări în capătul 
străzilor munţii ameninţători care parcă aşteaptă 
ca întunericul să se abată peste oraşul retras în 
sine însuşi. 

În Tel Arză, la nordul Ierusalimului, trăieşte o 
bătrână pianistă. Exersează fără întrerupere, 
neobosită. Pregăteşte un nou recital cu bucăţi 
din Schubert şi Chopin. Turnul solitar de pe Nebi 

117 


Soţul meu, Michael 


Samuel, cocoţat pe vârful unei coline dinspre 
nord, stă nemişcat dincolo de frontieră şi 
priveşte zi şi noapte la bătrâna pianistă care 
şade inocentă la pianul ei, cu spatele ţeapăn 
întors spre fereastră. Noaptea turnul râde pe 
înfundate, turnul înalt şi zvelt râde de parcă ar 
spune în sinea Im : „Chopin şi Schubert". 

Intr-o zi de august, am plecat să facem o 
plimbare lungă. L-am lăsat pe Yair cu prietena 
mea cea mai bună Hadassa, în strada Bezalel. 
Era vară în lerusalim. Străzile erau scăldate într- 
o lumină nouă. Mă gândesc la lumina dintre cinci 
jumătate şi şase jumătate, ultima lumină a zilei. 
Răcoarea era mângâietoare. Pe aleea îngustă Pri 
Hadash se afla o curte pavată, despărțită de 
stradă printr-un gard dărăpănat. Un arbore 
bătrân îşi făcuse loc printre dalele neregulate de 
piatră. Nu ştiu ce fel de arbore era. Trecând pe 
acolo iarna, mă înşelam crezându-l uscat. Acum 
răsăriseră din trunchi mlădiţe tinere şi zgăriau 
aerul cu gheare ascuţite. 

Din aleea Pri Hadash am cotit la stingă pe 
strada Josephus. Un bărbat masiv şi întunecat, 
înfăşurat într-un pardesiu, cu o şapcă gri pe cap, 
se uita la mine prin vitrină luminată a unei 
pescării. Sunt oare nebună sau soţul meu e cel 
care îmi aruncă priviri furioase şi încărcate de 
reproş, prin fereastra luminată a unei pescării, 
înfăşurat într-un palton şi purtând o şapcă gri ? 

Femeile îşi scoseseră aşternuturile mai groase 
pe balcon: roşii şi albe, pături şi cuverturi. Pe 
strada Hashmonaim o tânără zveltă şi dreaptă 
ieşise pe un balcon. Îşi suflecase mânecile şi-şi 


118 


Oz Amos 


strânsese părul într-o basma. Bătea furioasă o 
plapumă cu un băț de lemn, fără să ne acorde 
nici o atenţie. Pe zid se mai putea citi o lozincă 
scrisă cu litere roşii, în timpul rezistenţei. /udeea 
s-a prăbuşit în sânge şi foc, din sânge şi foc se 
va ridica ludeea. Sentimentul degajat mi-era cu 
totul străin, dar muzica din cuvinte m-a mişcat. 

Ne-am plimbat până departe, în acea seară, eu 
şi Michael. Am mers în jos, prin cartierul 
bocharian şi în lungul străzii Profetul Samuel 
până la poarta Mandelbaum. De aici am 
străbătut aleea care şerpuieşte printre casele 
ungureşti, până la cartierul abisinian, la Musrara 
şi în lungul bulevardului laffa, la Piaţa Notre 
Dame. lerusalimul este un oraş incandescent. 
Cartiere întregi par suspendate în aer. Dar o 
privire mai atentă descoperă o nemăsurată 
greutate în reţeaua arbitrară a străduţelor 
întortocheate. Un labirint de locuinţe temporare, 
colibe şi barăci, sprijinindu-se cu o mânie 
mocnită de piatra cenuşie, ale cărei nuanţe bat 
când spre albastru, când spre roşu. Rigolele de 
culoarea ruginii. Ziduri dărâmate. O luptă mută 
şi înverşunată între zidăria de piatră şi vegetaţia 
încăpăţânată. Terenuri virane, acoperite de 
moloz şi scaieţi. Şi mai cu seamă jocurile 
nebuneşti de lumini: este destul ca un nor rătăcit 
să se interpună pentru o clipă între amurg şi 
oraş, că lerusalimul este imediat altul. 

Şi zidurile. 

Fiecare cartier, fiecare mahala are un miez 
ascuns, înconjurat de ziduri înalte. Fortăreţe 
duşmănoase taie calea trecătorului. Poate oare 
cineva să se simtă acasă în lerusalim, mă întreb, 

119 


Soţul meu, Michael 


chiar dacă locuieşte aici de un secol? Oraşul 
curților închise, cu sufletul ferecat îndărătul 
zidurilor sumbre, încoronate cu bucățele de 
sticlă ascuţite. Nu există un lerusalim. Fărâme 
împrăştiate anume ca să-i păcălească pe naivi. 

Există scoici în interiorul altor scoici, dar miezul 
rămâne inabordabil. Am scris: „M-am născut la 
lerusalim", dar nu pot scrie „lerusalimul este 
oraşul meu". Nu pot şti ce mă pândeşte din 
adâncul cartierului rusesc, de dincolo de zidurile 
barăcilor Schneller, dintre aşezările monastice 
ale satului Ein Kerem sau de prin ungherele 
palatului înaltului Comisar, aflat pe Colina 
Sfatului Rău. E un oraş care coace în sinea lui 
ceva. 

Pe strada Melisanda, când s-au aprins luminile, 
un om înalt şi demn s-a precipitat spre Michael, 
l-a prins de nasturii de la haină de parcă ar fi fost 
un vechi cunoscut şi i-a vorbit astfel: 

— Blestemul să cadă pe tine care ai venit să 
tulburi Israelul. Să piei din lumea asta! 

Michael care nu era obişnuit cu nebunii 
lerusalimului, luat prin surprindere, a pălit. 
Străinul, zâmbind prietenos, a adăugat liniştit: 

— Aşa să piară toţi duşmanii Domnului, Amen 
Selah. 

Michael era gata să încerce să-i explice 
străinului că-l  confundase probabil cu cel mai 
aprig duşman al său, dar omul a încheiat 
discuţia ţintind spre pantofii lui Michael. 

— Ptiu! Scuip pe tine şi pe tot neamul tău, 
acum şi pururea şi în vecii vecilor, amin. 

Sate şi mahalale înconjoară îndeaproape 


120 


Oz Amos 


lerusalimul, ca nişte trecători curioşi care se 
înghesuie în jurul unei femei ce zace în mijlocul 
drumului: Nebi Samuel, Shaafat, Sheich, Jarrah, 
Isawiyeh, Augusta Victoria, Wadi Joz, Silwan, Sur 
Baher, Beit Safafa. Dacă toate astea ar strânge 
pumnul, oraşul ar fi zdrobit. 

Pare de necrezut, dar seara, învățații bătrâni şi 
şubrezi ies afară să respire puţin aer proaspăt. 
Pipăie cu bastonul trotuarul, ca nişte călători orbi 
într-o stepă acoperită de zăpadă. Michael şi cu 
mine am întâlnit o astfel de pereche în seara 
aceea, pe strada Luntz, în spatele casei Sansur. 
Se plimbau braţ la braţ, ajutându-se parcă unul 
pe altul în ambianța ostilă. Am zâmbit, 
salutându-i veselă. Amândoi au ridicat iute mâna 
la cap. Unul îşi flutură în aer pălăria, bucuros să- 
mi răspundă, celălalt, fiind cu capul gol, îmi făcu 
cu mâna un gest simbolic sau poate absent. 


121 


Soţul meu, Michael 


21 

În aceeaşi toamnă Michael a fost numit 
asistent la Facultatea de Geologie. De data 
aceasta nu a mai sărbătorit evenimentul 
invitând oaspeţi, ci şi-a luat două zile libere. Am 
plecat cu Yair la Tel Aviv, unde am stat la 
mătuşa Leah. Oraşul plat şi strălucitor, 
autobuzele viu colorate, priveliştea mării şi 
gustul brizei sărate, pomii bine tunşi, plantați de- 
a lungul trotuarelor, toate au trezit un dor adânc 
în mine, fără să ştiu nici eu de ce şi pentru ce. 
Ne-am întâlnit cu trei colegi ai lui Michael şi am 
văzut două spectacole la Teatrul Habima. Am 
închiriat o barcă şi am vâslit în sus pe Yarkon, 
spre Şapte Mori. Eucalipţi uriaşi se reflectau 
tremurători în apă. A fost un moment foarte 
liniştit. 

Tot în aceeaşi toamnă, mi-am reluat lucrul, 
cinci ore pe zi, la grădiniţa bătrânei Sara Zeldin. 
Incepuserăm să ne plătim datoriile făcute după 
căsătorie. Restituisem chiar o parte din banii 
primiţi de la mătuşile lui Michael. Dar n-am 
reuşit să economisim bani pentru avansul la un 
nou apartament, deoarece, în ajunul Paştelui, m- 
am dus, fără să mă sfătuiesc cu Michael, şi am 
cumpărat un divan scump şi trei fotolii asortate 
de la Zuzovski. 

De îndată ce Michael a obţinut autorizaţia 
necesară din partea municipalităţii, am închis 
balconul cu cărămidă. Camera astfel obţinută 
am numit-o birou. Michael şi-a adus înăuntru 
masa de lucru şi rafturile de cărţi. l-am cumpărat 


122 


Oz Amos 


primul volum din Enciclopedia Ebraica, ca dar 
pentru cea de a patra aniversare a căsătoriei 
noastre. El mi-a oferit un radio, fabricat în Israel. 

Michael studia până noaptea târziu. O uşă de 
sticlă despărţea noul birou de dormitor. Prin uşa 
de sticlă, lumina lămpii arunca umbre gigantice 
pe peretele din faţa patului meu. Noaptea, 
umbra lui Michael îmi tulbura visele. Dacă 
deschidea un sertar sau mişca o carte, îşi punea 
ochelarii sau îşi aprindea pipa, umbrele negre 
lingeau peretele din faţa mea. Umbrele se 
prăbuşeau într-o linişte totală. Uneori prindeau 
forme. Închideam ochii strâns şi totuşi umbrele 
nu mă slăbeau din încleştarea lor. Când 
deschideam ochii, întreaga cameră părea să se 
rostogolească în noapte, cu fiecare mişcare a 
soţului meu, în faţa mesei lui de lucru. 

Îmi părea rău că Michael e geolog şi nu 
arhitect. Că nu stă noaptea aplecat deasupra 
proiectelor unor clădiri, drumuri, fortărețe 
puternice, sau a unui port în care distrugătorul 
britanic Dragon ar putea ancora. 

Mâna lui Michael era delicată şi sigură. Ce 
diagrame îngrijite ştia să facă! Desenează o 
hartă geologică pe hârtie transparentă şi, când 
lucrează, ţine buzele foarte strânse. Îmi pare un 
general sau un om de stat care ia o hotărâre 
capitală, cu un calm de gheaţă. Dacă Michael ar 
fi un arhitect, poate că aş reuşi să accept mai 
uşor umbrele pe care le aruncă noaptea pe 
peretele dormitorului meu. Gândul că Michael 
explorează straturi necunoscute din adâncul 
scoarţei Pământului, mi se părea noaptea straniu 
şi înfricoşător. Ca şi cum ar fi disecat şi stârnit în 

123 


Soţul meu, Michael 


cursul nopţii o lume care nu iartă. 

În cele din urmă mă ridicam din pat, să-mi fac 
un ceai de mentă, cum învăţasem de la doamna 
Tarnopoler, care fusese proprietăreasa mea 
înainte de căsătorie. Sau aprindeam lumina şi 
citeam până la douăsprezece, unu, când soţul 
meu se întindea în tăcere lângă mine, îmi 
spunea noapte bună, mă săruta pe buze şi-şi 
trăgea pătura peste cap. 

Cărţile pe care le citeam noaptea nu 
constituiau deloc un indiciu că studiasem cândva 
literatură. Somerset Maugham sau Daphne du 
Maurier în engleză, în ediţii ieftine, cu coperte 
lucioase, Ştefan Zweig, Romain Rolland. 
Prinsesem gust pentru sentimentalism. Am plâns 
citind Une femme sans amour de Andre Maurois, 
într-o traducere populară. Am plâns ca o 
şcolăriţă. Nu fusesem la înălţimea aşteptărilor 
profesorului meu. Îi înşelasem speranţele pe 
care şi le exprimase imediat după căsătoria 
mea. 

Stând la chiuveta din bucătărie, vedeam direct 
grădina de dedesubt. Grădina noastră era 
neglijată, plină de noroi iarna, de praf şi de 
scaieţi vara. Ici, colo câte o farfurie spartă. 
Yoram Kamnitzer şi prietenii săi construiseră 
fortărețe de piatră din care mai rămăseseră 
ruinele. La capătul grădinii se găsea o cişmea 
stricată. Există o stepă rusească, există 
Newfoundland, există insulele arhipelagului şi eu 
sunt exilată aici. Dar uneori ochii mi se deschid 
şi pot vedea Timpul. Timpul se aseamănă cu o 
dubă a poliţiei care patrulează noaptea pe străzi, 


124 


Oz Amos 


semnalizând iute cu girofarul roşu, iar roţile 
mişcându-i-se relativ încet. Roţile freamătă uşor. 
Înaintează cu prudenţă. Încet. Ameninţător. La 
pândă. 

Am vrut să-mi închipui că lucrurile neînsufleţite 
ascultă de un ritm diferit, deoarece ele nu 
gândesc. 

De pildă, pe ramurile unui smochin care creşte 
la noi în grădină, de ani de zile spânzura o cană 
ruginită. Poate un vecin care a murit de mult a 
aruncat-o pe fereastra apartamentului de 
deasupra şi cana a rămas agăţată de o creangă. 
Am găsit-o acolo, acoperită de rugină şi 
atârnând în faţa ferestrei de la bucătărie, când 
ne-am mutat aici cu patru, cinci ani în urmă. Nici 
chiar vântul crunt al iernii nu reuşea s-o arunce 
la pământ. În ziua de Anul Nou totuşi, stând la 
fereastra de la bucătărie, am văzut-o cu ochii 
mei căzând jos din copac. Nu era nici pic de 
vânt, nici o pisică, nici o pasăre nu mişcase 
ramurile. Dar o forţă puternică, necunoscută 
mie, dădea roade în acel moment. Metalul 
ruginit se dezagregase şi cana căzu cu zgomot 
jos. lată ce vreau să spun : în toţi aceşti ani în 
care  observasem obiectul într-un repaus 
complet, se desfăşura de fapt un proces ascuns. 
În toţi aceşti ani. 


125 


Soţul meu, Michael 


22 

Vecinii noştri sunt în majoritate oameni 
religioşi, cu o mulţime de copii. La vârsta de 
patru ani, Yair îmi pune uneori întrebări la care 
nu ştiu cum să răspund. Il trimit la tatăl său, cu 
întrebarea lui cu tot. Şi Michael, care adesea se 
poartă cu mine de parcă aş fi o fetiţă 
indisciplinată, vorbeşte cu fiul său ca de la 
bărbat la bărbat. Glasurile lor ajung la mine în 
bucătărie. Niciodată unul nu îl întrerupe pe 
celălalt. Michael l-a învăţat pe Yair să termine ce 
are de spus prin cuvintele: „am terminat". 
Michael însuşi foloseşte uneori aceste cuvinte, 
când îşi încheie răspunsul. Este metoda aleasă 
de soţul meu ca să-şi înveţe fiul că oamenii nu 
trebuie să se întrerupă unii pe alţii când discută. 

Yair întreabă, de pildă : 

— De ce fiecare om gândeşte în mod diferit? 
Michael răspunde: 

— Oamenii sunt diferiţi. Yair întreabă mai 
departe: 

— De ce nu există doi oameni sau doi copii la 
fel? 

Michael admite că nu cunoaşte răspunsul. 
Copilul face o pauză, se gândeşte şi spune: 

— Cred că mămica ştie totul, pentru că nu 
spune niciodată „nu ştiu". Mămica spune : „Ştiu, 
dar nu pot să-ţi explic". Eu cred că dacă nu poţi 
explica, nu poţi spune că ştii. Am terminat. 

Michael, poate cu un zâmbet reţinut, încearcă 
să explice fiului său diferenţa de a gândi un lucru 
şi a-l exprima în cuvinte. 


126 


Oz Amos 


Când aud o conversaţie ca aceasta, nu mă pot 
împiedica să nu-mi aduc aminte de bietul meu 
tată care era un om atent şi examina 
întotdeauna orice cuvânt pe care îl auzea rostit, 
fie şi de un copil, căci era mereu în căutarea 
unor semne sau aluzii despre un adevăr care îi 
scăpa şi în pragul căruia trebuia să rămână 
prosternat toată viaţa. 

La vârsta de patru, cinci ani, Yair era un copil 
voinic şi tăcut. Uneori vădea o tendinţă 
extraordinară spre violență. Descoperise 
probabil cât erau de timizi şi sperioşi copiii din 
vecini. Cu gesturile lui lente, inspira teamă chiar 
unor băieţei mai mari decât el. Se întâmpla să 
vină acasă stâlcit în bătaie de părinţii altor copii. 
De obicei refuza să spună cine l-a bătut. Dacă 
Michael insistă totuşi, răspunsul era de cele mai 
multe ori: 

— A fost vina mea. Eu am început. M-am luat la 
bătaie şi atunci m-au bătut şi ei. 

— De ce te-ai luat la bătaie? 

— M-au scos din sărite. 

— Ce ti-au făcut? 

— Tot felul de lucruri. 

— Ca de pildă? 

— Nu pot spune. N-au spus, au făcut anumite 
lucruri. 

— Ce lucruri? 

— Lucruri. 

Am observat la fiul meu o impertinenţă posacă. 
Mult interes pentru mâncare. Pentru obiecte. 
Aparate electrice. Ceasuri. Tăceri prelungite de 
parcă era permanent absorbit într-un proces 
mintal complicat. 

127 


Soţul meu, Michael 


Michael nu a ridicat niciodată mâna asupra 
băiatului, din principiu şi pont.ru că el însuşi 
fusese crescut cu înţelegere şi lară bătaie. N-aş 
putea spune acelaşi lucru despre mine. L-am 
bătut pe Yair de câte ori dădea dovadă de 
impertinenţă posacă. II loveam fără să privesc în 
ochii lui cenuşii, liniştiţi, până când, răsuflând din 
greu, reuşeam să-l fac să plângă. Voința lui era 
atât de puternică, încât uneori mă făcea să mă 
cutremur şi când orgoliul îi era în sfârşit înfrânt, 
scotea un suspin grotesc care sună mai mult a 
imitație de plânset de copil. 

Mai sus de noi, la etajul doi, pe acelaşi culoar 
cu familia Kamnitzer, locuiau doi bătrâni fără 
copii. Se numeau Glick. El era negustor de 
mărunţişuri şi ea suferea de crize de isterie. Mă 
trezea uneori noaptea câte un suspin slab, 
prelung, ca acela al unui căţeluş. Alteori, la 
revărsatul zorilor, se auzea un țipăt ascuţit, 
urmat după o pauză, de un geamăt înăbuşit, de 
parcă venea de sub apă. Săream din pat şi 
alergăm în cămaşă de noapte spre camera unde 
dormea copilul. De mult ori credeam că ţipă Yair, 
că i s-a întâmplat ceva îngrozitor. 

Uram nopţile. 

Cartierul Mekor Baruch e construit din piatră şi 
fier. Balustrade de fier. În lungul scărilor care 
urcă pe exteriorul caselor vechi. Porţi murdare 
de fier cu inscripţii care indicau data construcţiei 
şi numele donatorului şi al părinţilor săi. Garduri 
dărâmate, înţepenite în poziţii contorsionate. 
Obloane ruginite, atârnând într-o singură 
balama, amenințând s-o pornească în jos spre 


128 


Oz Amos 


stradă. Şi, pictat cu roşu pe zidul scorojit din 
vecinătatea casei noastre, sloganul /udeea s-a 
prăbuşit în foc şi sânge, din foc şi sânge se va 
ridica ludeea . Nu ideea cuprinsă în aceste vorbe 
mă atrăgea, ci simetria lor. Un soi de echilibru 
pe care nu mi -l pot explica şi pe care-l simt 
prezent noaptea, când felinarele proiectează 
umbrele ferestrelor pe peretele din faţa patului, 
şi totul pare a se dubla. 

Când bate vântul, zăngănesc construcţiile de 
tablă pe care oamenii şi le-au amenajat prin 
balcoane şi poduri. Şi acest zgomot contribuie la 
depresia care mă tot cuprinde. Spre sfârşitul 
nopţilor, cei doi plutesc în tăcere deasupra 
cartierului. Goi până la mijloc, desculți şi uşori, 
lunecă pe afară. Pumni uscâăţivi ciocănesc fierul 
ruginit, deoarece li s-a dat poruncă să bage 
spaima în câini. În zori lătratul câinilor se preface 
într-un urlet delirant. Gemenii se scurg pe afară. 
Pot să-i simt. Pot să aud lipăitul tălpilor goale. 
Râd unul la altul fără glas. Se aburcă unul în 
spatele celuilalt şi se ridică până în dreptul meu, 
în smochinul care creşte în grădină. Au ordin să 
apuce o ramură şi să-mi bată cu ea în geam. Nu 
tare. Uşor. Am auzit o dată unghii zgâriind în 
oblon. Altă dată s-au gândit să arunce conuri de 
pin. Au fost trimişi să mă trezească. Cineva îşi 
închipuie că dorm. Când eram tânără aveam o 
uriaşă forţă de a iubi şi acum forţa mea de a iubi 
a început să moară. Nu vreau să mor. 

În cursul acestor ani mi-am pus uneori întrebări 
asemănătoare cu cele care mi-au trecut prin 
minte când ne întorceam pe jos de la Tirat Yaar, 
în noaptea aceea de iarnă, cu trei săptămâni 

129 


Soţul meu, Michael 


înainte de nuntă. „Ce găseşti la omul acesta şi 
ce ştii despre el? Să presupunem că un altul te- 
ar fi prins de braţ când ai alunecat pe scări la 
Terra Sancta. Există oare anumite legi, chiar 
dacă nu mi-e dat să le identific vreodată, sau 
doamna Tarnopoler avea dreptate spunându-mi 
ce mi-a spus cu două zile înainte de nuntă?" 

Nu mă străduiesc să ghicesc ce gânduri 
nutreşte soţul meu. Pe chipul lui citesc repaus ca 
şi cum dorinţa i-a fost îndeplinită şi acum stă 
indiferent şi mulţumit şi aşteaptă autobuzul 
care, după o vizită plăcută la grădina zoologică, 
îl va duce acasă ca să mănânce, să se dezbrace 
şi să se culce. In şcoala primară, când descriam 
excursii, obişnuiam să rezum starea de spirit cu 
care am încheiat călătoria prin cuvintele: 
„Obosită, dar fericită". Aceasta este exact 
expresia pe care Michael o are pe chip de cele 
mai multe ori. 

Michael ia două autobuze în fiecare dimineaţă 
ca să ajungă la universitate. Servieta cumpărată 
de tatăl său ca dar de nuntă s-a jerpelit, fiind 
făcută dintr-un material sintetic, relicvă a anilor 
de austeritate economică, dar Michael nu mă 
lasă să-i cumpăr una nouă. [ine la vechea 
servietă, spune el, din motive sentimentale. 

Cu degete îndemânatice şi sigure, timpul 
distruge obiectele neînsufleţite. Toate obiectele 
sunt la discreţia lui. 

In servietă, Michael poartă notițele de curs pe 
care le numerotează cu cifre romane, nu cu cele 
obişnuite, arabe. Mai poartă, fie că este iarnă 
sau vară, un fular de lină împletit de mama mea. 


130 


Oz Amos 


Şi câteva tablete împotriva arsurilor de stomac. 
In ultima vreme, Michael a început să sufere de 
uşoare arsuri de stomac, în special înaintea 
mesei de prânz. 

larna soţul meu poartă un impermeabil 
albastru-cenuşiu care se asortează cu culoarea 
ochilor. lar peste pălărie poartă o glugă de 
plastic. Vara îmbracă o cămaşă largă, în carouri, 
fără cravată. Prin cămaşă i se zăreşte torsul slab 
şi păros. Tot mai insistă să-şi poarte părul tuns 
scurt, aşa că arată ca un sportiv sau ca un ofiţer. 
Şi-o fi dorit Michael vreodată să fie sportiv sau 
ofiţer? Cât de puţin ne este îngăduit să ştim 
despre alte persoane. Chiar dacă suntem foarte 
atenţi. Chiar dacă nu uităm niciodată nimic. 

Nu prea vorbim în după-amiezele din cursul 
săptămânii: poţi să-mi dai; vrei să-mi ţii; 
grăbeşte-te; nu murdări; unde-i Yair?; când e 
gata?; te rog aprinde lumina în hol. 

Seara, după radiojurnalul de la ora nouă, 
curăţăm şi mâncam fructe, stând pe fotoliu unul 
în faţa celuilalt. Hruşciov îl va distruge pe 
Gomulka; Eisenhower n-o să îndrăznească. Oare 
guvernul chiar vrea să. Regele Irakului e o 
marionetă în mâinile tinerilor ofiţeri. Alegerile 
vor aduce multe schimbări. 

Apoi Michael se aşază la masă şi îşi pune 
ochelarii de citit. Eu deschid aparatul de radio şi 
ascult muzică. Nu muzică de concert, ci melodii 
de dans, de la vreun post străin îndepărtat. La 
unsprezece mă bag în pat. Intr-unui dintre pereţi 
este ascunsă o conductă de apă. Sunetul 
scurgerii interioare. Tuşea. Vântul. 

In fiecare marti, întorcându-se de la 

131 


Soţul meu, Michael 


universitate, Michael trece prin centrul oraşului 
şi cumpără două bilete de cinema de la Agenţia 
Kahana. Incepem să ne îmbrăcăm pe la ora opt 
şi la opt şi un sfert plecăm de acasă. Tânărul 
palid Yoram Kamnitzer îl supraveghează pe Yair, 
cât eu şi Michael suntem la cinematograf. În 
schimb îl ajut să se pregătească pentru 
examenul de literatură ebraică. Datorită hâi nu 
am uitat tot ce am învăţat când eram studentă. 
Stăm şi citim împreună eseurile lui Ahad Haam şi 
comparăm preotul şi profetul, trupul şi spiritul, 
sclavia şi libertatea. Toate ideile sunt prezentate 
în perechi simetrice antitetice. Îmi place sistemul 
acesta. Şi Yoram crede că profeția, libertatea şi 
spiritul ne îndeamnă să ne eliberăm de lanţurile 
sclaviei şi ale trupului. De câte ori îi admir una 
dintre poezii, o sclipire verde i se aprinde în ochi. 
Poeziile lui Yoram sunt scrise cu pasiune. 
Foloseşte cuvinte şi fraze neobişnuite. O dată l- 
am întrebat ce înţelege prin expresia „iubire 
ascetică", folosită într-una dintre poeziile sale. 
Mi-a spus că există unele iubiri care nu sunt 
prilej de bucurie. Am repetat o remarcă pe care 
o auzisem cu mult timp în urmă de la soţul meu: 
„Când oamenii sunt mulţumiţi şi n-au ce face, 
emoţiile lor cresc şi se extind ca o tumoare 
malignă". 

Yoram exclamă: „Doamnă Gonen", dar brusc 
vocea i se sparse astfel că ultima silabă a sunat 
ca un scrâşnet, căci era la vârsta când băieţii îşi 
stăpânesc cu greu glasul. 

Dacă Michael intră în cameră în timp ce eu 
lucrez cu Yoram, băiatul pare pradă unui spasm 


132 


Oz Amos 


interior. Îşi curbează spatele şi priveşte fix la 
duşumea, stingherit de parcă ar fi vărsat ceva 
pe jos sau ar fi spart un vas. Yoram Kamnitzer va 
termina liceul, va merge la universitate şi apoi 
va preda ebraica şi Biblia la Ierusalim. De Anul 
Nou ne va trimite regulat o felicitare, la care noi 
îi vom răspunde. Timpul va continua să stea în 
preajma noastră, o prezenţă impozantă şi 
transparentă, ostilă lui Yoram, ostilă mie, 
neprevestind nimic bun. 

Într-o zi, în toamna anului 1954, Michael se 
întoarse seara purtând în braţe un pisoi cenuşiu 
cu alb. Îl găsise pe strada David Yelin, lângă 
zidul şcolii religioase de fete. 

— Nu-i aşa că-i drăguţ? Pune mâna pe el. Uite 
cum ridică lăbuţa la noi şi ne ameninţă de parcă 
ar fi cel puţin leopard sau panteră. Unde-i cartea 
cu animale a iui Yair? Adu cartea, mămico, te rog 
şi hai să-i arătăm lui Yair că pisicile şi leoparzii 
sunt veri. 

Când Michael luă mâna fiului meu şi i-o duse să 
mângâie pisoiul, am observat un tremur în colţul 
gurii copilului, de parcă s-ar fi temut că pisoiul 
este fragil sau că ar fi periculos să-l atingă. 

— Uite, mămico, se uită drept la mine. Ce 
vrea? 

— Să mănânce, dragă, şi să doarmă. Du-te şi 
fă-i un culcuş pe podeaua din bucătărie. Nu, 
prostuţule, pisicile nu au nevoie de pătură. 

— De ce nu? 

— Pentru că nu sunt ca oamenii. Sunt altfel. 

— De ce sunt altfel ? 

— Aşa sunt făcute. Nu pot să-ţi explic. 

— Tăticule, de ce nu folosesc pisicile pătură, ca 

133 


Soţul meu, Michael 


noi? 

— Pentru că pisicile au blană călduroasă aşa că 
pot să-şi ţină cald şi fără pătură. 

Michael şi Yair se jucară toată seara cu pisoiul. 
L-au botezat Fulguleţ. Avea câteva săptămâni şi 
dădea dovadă de o înduioşătoare lipsă de 
coordonare a mişcărilor. Işi dădea toată silinţa să 
prindă un fluturaş care fâlfâia tocmai pe tavanul 
bucătăriei. Salturile lui erau groteşti, pisoiul fiind 
lipsit de simţul înălţimii şi al distanţei; sărea doar 
câţiva centimetri de la podea, deschizând şi 
închizând botişorul de parcă ar fi ajuns la fluture. 
Am izbucnit cu toţii în râs. Auzindu-ne râzând, 
motănaşul se zburli şi scoase un sâsâit menit să 
ne îngheţe sângele în vine. 

— Fulguleţ o să crească, spuse Yair, şi o să fie 
cel mai puternic motan din cartier. O să-l 
învăţăm să ne păzească avutul şi să prindă hoţii 
şi nepoftiţii. O să fie pisica noastră de pază. 

— Are nevoie de hrană, spuse Michael şi are 
nevoie să fie mângâiat. Fiecare creatură are 
nevoie de iubire. Deci îl vom iubi pe Fulguleţ şi el 
ne va iubi pe noi. Totuşi nu este cazul să-l săruţi, 
Yair, mama o să se supere pe tine. 

Am contribuit şi eu cu lapte şi brânza într-un 
castronaş de plastic verde. Michael a trebuit să 
bage botul pisoiului în lapte, deoarece nu era 
încă deprins să bea din farfurie. Micul animal se 
sperie; scuipă şi-şi scutură violent capul ud, 
împrăştiind picături albe. Culoarea lui Fulguleţ 
nu era albă, ci cenuşie cu alb. O pisică obişnuită. 

Noaptea, pisoiul descoperi o deschizătură 
îngustă în fereastra bucătăriei. Se strecură prin 


134 


Oz Amos 


balcon până în dormitorul nostru, unde găsi 
patul. Se hotări să se facă ghem la picioarele 
mele, deşi Michael fusese cel. care îl adoptase şi 
se jucase cu el toată seara. Era un pisoi 
nerecunoscător. Ignoră persoana care fusese 
bună cu el şi se linguşea pe lângă cea care Îl 
tratase cu răceală. Cu câţiva ani în urmă, 
Michael îmi spusese, „Pisicile nu se împrietenesc 
niciodată cu cineva care nu le îndrăgeşte". Acum 
îmi dau seama că afirmaţia fusese doar o 
metaforă care nu trebuia luată în serios. Michael 
o spusese că să pară original. Pisoiul stătea la 
picioarele mele şi torcea într-un fel liniştit şi 
liniştitor. Spre dimineaţă, pisicul zgârie la uşă. M- 
am sculat şi l-am lăsat să iasă. Abia ieşit, minună 
să-l las să intre din nou înăuntru. Reintrat se 
îndreptă tacticos spre uşa de la balcon, căscă, se 
întinse, mieună rugându-ne să-l lăsăm afară. Era 
un pisoi capricios sau poate nehotărât. 

După cinci zile pisoiul nostru a plecat şi nu s-a 
mai întors. Toată seara soţul şi fiul meu l-au 
căutat pe stradă, prin împrejurimi şi în jurul şcolii 
religioase de unde îl culesese Michael cu o 
săptămână în urmă. Yair era de părere că 
Fulguleţ fusese ofensat. Michael, pe de altă 
parte, susţinea că se întorsese acasă la mama 
lui. Aveam conştiinţa curată. Am declarat 
aceasta sus şi tare, pentru că plutea bănuiala că 
eu i-aş fi făcut de petrecanie. Putea oare Michael 
să-şi închipuie că sunt în stare să otrăvesc un 
pisoi ? 

— Îmi dau seama, spuse el, că am greşit 
hotărând să ţin o pisică fără să mă consult cu 
tine, de parcă aş trăi singur. Te rog încearcă să 

135 


Soţul meu, Michael 


mă înţelegi, n-am vrut decât să-i fac o bucurie 
băiatului. Când eram copil, mi-am dorit o pisică, 
dar tata nu m-a lăsat. 

— Nici nu l-am atins, Michael. Trebuie să mă 
crezi. Nu am nimic împotrivă să aduci altă pisică. 
Nici nu l-am atins. 

— Bănuiesc că a pornit spre cer, într-un rădvan 
de aur, zâmbi Michael sec. Să nu mai vorbim de 
el. Îmi pare doar rău pentru băiat. Era foarte 
ataşat de Fulguleţ. Dar să schimbăm subiectul. 
Doar n-o să ne certăm pentru un pisic! 

— Nu-i nici o ceartă, am ripostat eu. 

— Nici ceartă şi nici pisic. Michael zâmbi cu 
zâmbetul lui sec. 


136 


Oz Amos 


23 
Cam în această perioadă nopţile noastre şi-au 
schimbat savoarea. Ca urmare a unei preocupări 
prelungite şi atente, Michael a învăţat să-mi 
bucure trupul. Degetele lui erau încrezătoare şi 
experte. Nu renunţau niciodată până când nu mă 
făceau să scot un geamăt profund. Michael 
persevera cu răbdare şi delicateţe până când 
reuşea să-mi smulgă acel geamăt. Invăţase să-şi 
apese buzele într-un anumit loc, pe gâtul meu, 
stăruind cu vigoare. Mâna lui caldă, sigură, urca 
în lungul spatelui meu până la ceafă, la rădăcina 
părului. În lumina săracă ce se strecură printre 
jaluzele de la felinarul din stradă, Michael vedea 
pe faţa mea ceva asemănător unei expresii de 
durere ascuţită. Ochii mei erau totdeauna 
închişi, într-un efort constant de concentrare. 
Ştiam că ochii lui Michael nu sunt închişi, pentru 
că era atent şi lucid. Lucidă şi competentă era 
acum şi atingerea lui. Fiecare mişcare a mâinii 
sale era calculată să-mi stârnească plăcere. 
Când mă trezeam în zori, îl doream din nou. 
Viziuni sălbatice mă asaltau fără voia mea. Un 
anahoret îmbrăcat în blănuri mă ia în pădurea 
Schneller, mă muşcă de umăr şi strigă. Un 
muncitor nebun de la fabrica cea nouă, la vest 
de Mekor Baruch, mă înhaţă şi fuge cu mine în 
munţi, purtându-mă fără efort în braţele lui 
murdare de ulei. Şi gemenii cei întunecaţți: 
mâinile lor sunt blânde, dar neşovăitoare, 
picioarele păroase şi bronzate. Nu râd niciodată. 
Alteori izbucneşte războiul în lerusalim şi eu ies 
din casă într-o cămaşă de noapte subţire şi alerg 
137 


Soţul meu, Michael 


înnebunită în lungul străzii întunecate şi înguste. 
Torţe strălucitoare luminează brusc aleea de 
chiparoşi: mi-am pierdut copilul. Străini bizari îl 
caută prin văi. Un cercetaş. Ofiţeri de poliţie. 
Voluntari obosiţi din satele învecinate. Ochii lor 
exprimă clar milă, dar sunt atât de ocupați! Cu 
politeţe şi seriozitate mă îndeamnă să nu mă 
necăjesc. Avem motive de speranţă. După 
răsăritul soarelui eforturile lor vor fi sporite. 
Rătăcesc pe aleile sumbre din spatele 
bulevardului abisinienilor. Strig „Yair, Yair!" pe o 
stradă plină de pisici moarte care se rostogolesc 
pe trotuar. Dintr-o curte apare venerabilul 
profesor care m-a învăţat literatura ebraică. 
Poartă un costum ponosit. „Nici dumneata nu ai 
copii, tânăra doamnă?'", mă întreabă el politicos. 
„Îmi veţi permite deci să vă invit înăuntru?". Cine 
este fată străină, în rochie verde, care îl ţine pe 
soţul meu de mijloc, mai în jos pe stradă, de 
parcă eu n-aş fi aici? Eram invizibilă. Soţul meu 
spunea „Un sentiment de fericire, un sentiment 
de tristeţe". Mai spune „Se va construi un port 
foarte adânc la Ashod." 

Era toamnă. Copacii nu erau bine înfipţi în 
pământ, se clătinau în mod suspect, obscen. Pe 
un balcon înalt l-am văzut pe căpitanul Nemo. 
Faţa lui era palidă şi ochii îi luceau. Barba lui 
neagră îi era tăiată scurt. Ştiam că întârzie din 
vina mea, din vina mea nu ridică pânzele. Timpul 
se scurge. Mi-e ruşine de mine, căpitane. Nu mă 
privi aşa tăcut. 

Într-o zi, pe când aveam şase sau şapte ani. 
stăteam în prăvălia tatălui meu pe bulevardul 


138 


Oz Amos 


laffa, când intră poetul Saul Cernikovski, să 
cumpere o lampă de birou. „Şi fetiţa asta 
drăgălaşă e de vânzare?" întrebă poetul râzând. 
Pe neaşteptate mă ridică în braţele lui puternice 
şi mustăţile argintii îmi gădilară obrazul. Trupul 
lui emana un miros puternic şi cald. Zâmbetul îi 
era şiret ca al unui copil zburdalnic, care a reuşit 
să-i provoace pe cei mari. După plecarea lui, tata 
rămase agitat şi emoţionat. 

— Marele nostru poet a vorbit şi s-a purtat cu 
noi ca un client obişnuit. Dar sunt sigur că făcea 
aluzie la ceva, continuă tata pe un ton gânditor, 
când a ridicat-o pe Hannah în braţe şi a râs. 

N-am uitat. La începutul iernii 1954 l-am visat 
pe poet. Şi oraşul Gdansk. Şi o lungă procesiune. 

Michael începuse să  colecţioneze timbre. 
Spunea că o face de dragul copilului, dar 
deocamdată Yair nu manifestă nici un interes 
pentru timbre. Odată, la ora cinei, Michael îmi 
arătă un timbru rar din Gdansk. Cum reuşise să 
facă rost de el? în dimineaţa aceea cumpărase o 
carte de la un anticar de pe strada Solei. Cartea 
era intitulată Seismografia lacurilor cu ape adinei 
şi printre pagini descoperise acest timbru rar din 
Gdansk. Michael încercă să-mi vorbească despre 
valoarea deosebită a timbrelor din statele 
dispărute: Letonia, Lituania, Estonia, Oraşul Liber 
Gdansk, Schleswig-Holstein, Boemia şi Moravia, 
Serbia, Croaţia. Mă îndrăgosteam de aceste 
nume pe măsură ce Michael le pronunţa. 

Timbrul cel rar nu era deosebit de frumos: 
culori închise, o cruce stilizată cu o coroană 
deasupra şi, scris cu litere gotice ‚Freie Stadt". 
Nici o urmă de peisaj. Nu puteam ghici cum 

139 


Soţul meu, Michael 


arată oraşul. Dacă are bulevarde largi şi clădiri 
cu zidurile înalte. Dacă coboară în pantă abruptă 
ca să-şi scalde picioarele în apa portului, ca 
Haifa, sau se întinde pe o câmpie mlăştinoasă. 
Un oraş de turnuri, înconjurat de pădure, sau 
poate un oraş de bănci şi uzine, construite toate 
într-un teritoriu pătrat. Timbrul nu dădea nici o 
lămurire. L-am întrebat pe Michael cum arată 
oraşul Gdansk. 

Michael răspunse cu un zâmbet, de parcă 
unicul răspuns pe care îl aşteptam de la el era 
un zâmbet. 

De data asta am repetat întrebarea. Şi astfel 
pentru că îl întrebasem de două ori, a fost silit să 
admită că-l surprinde întrebarea mea. 

— De ce naiba vrei să afli cum arată 
Gdanskul ? Şi ce te face să crezi că eu aş şti? 
După cină am să mă uit în Enciclopedia Ebraica, 
adică nu, nu mă pot uita, că încă nu au ajuns la 
litera G. Şi pentru că veni vorba, dacă doreşti să 
călătorim în străinătate, cândva în viitor, te 
sfătuiesc să mai reduci cheltuielile şi să nu mai 
arunci rochiile pe care le ai doar de câteva 
săptămâni. Ce s-a întâmplat cu fusta aceea gri 
pe care am cumpărat-o împreună, de Sucot, la 
magazinul Maayan Stub? 

Şi astfel n-am putut afla nimic de la Michael 
despre oraşul Gdansk. După cină, când ştergeam 
împreună farfuriile, am început să-mi bat joc de 
el. L-am acuzat că, sub pretextul că 
colecţionează timbre pentru copil, vrea de fapt 
să-şi satisfacă dorinţa lui puerilă de a strânge 
timbre ca un băieţel. Doream să-mi înving soţul 


140 


Oz Amos 


în cursul unei mici discuţii. 

Michael m-a privat chiar şi de această anemică 
satisfacţie. Nu se lasă uşor jignit. Nu a întrerupt 
şuvoiul meu de provocări pentru că nu se face 
să-l întrerupi pe cel care vorbeşte. A continuat să 
şteargă cu grijă farfuria de porțelan pe care o 
avea în mina. S-a ridicat apoi cu grijă s-o pună la 
locul ei, în dulapul de deasupra chiuvetei. Pe 
urmă, fără să întoarcă capul, îmi spuse că nu 
este nimic nou în ceea ce am afirmat. Nu-i 
nevoie să cunoşti prea multă psihologie ca să ştii 
că şi adulţilor le place uneori să se joace. 
Colecţiona timbre pentru Yair tot aşa cum eu îi 
decupam imagini din reviste, deşi pe copil nu-l 
interesau deloc. Şi atunci, la ce bun să-mi bat joc 
de el ? 

După ce am spălat vasele, Michael se aşeză 
într-un fotoliu ca să asculte ştirile. Stăteam 
tăcută în faţa lui. Curăţăm fructe. Ni le treceam 
unul altuia o dată ce erau decojite. Michael 
spuse: 

— Nota de plată a electricităţii este enormă 
luna aceasta. 

l-am răspuns: 

— Toate preţurile cresc. Până şi laptele s-a 
scumpit nu demult. 

În noaptea aceea am visat oraşul Gdansk. 

Eram prinţesă. Din turnul castelului meu 
priveam în jos spre oraş. O mulţime de supuşi se 
adunaseră la piciorul turnului. Am întins braţele 
să-i salut. Gestul îmi amintea de atitudinea 
Madonei din vârful Mănăstirii Terra Sancta. 

Vedeam aglomeraţia sumbră de acoperişuri. 
Spre sud-est cerul se întuneca deasupra părţilor 

141 


Soţul meu, Michael 


vechi ale oraşului. Nori negri veneau minaţi 
dinspre nord. Se apropia furtuna. În vale puteam 
distinge siluetele gigantice ale macaralelor din 
port, schelete din fier negru. Se desenau pe 
cerul scăldat în lumina apusului. În vârful fiecărei 
macarale scânteia o lumină roşie de control. 
Ziua devenea treptat cenuşie. Am auzit sirena 
unui vapor care ieşea din port. Dinspre sud 
puteam auzi huruitul trenurilor în mişcare, dar 
trenurile înseşi nu erau vizibile. Se vedea un 
parc cu tufişuri frunzoase. În mijlocul parcului 
era un lac lunguieţ şi în centrul lui o mică insulă 
care servea drept platformă unei statui. Statuia 
prinţesei. Statuia mea. 

La suprafaţa apei plutea carburant negru de la 
nave. Becurile de pe stradă se aprinseseră şi 
aruncau fascicule de lumină rece asupra oraşului 
meu.  Strălucirea înghețată se lovea de 
acoperişul de ceaţă, nori şi fum. Forma un halo 
compact în cerul de deasupra suburbiilor. 

Din piaţă se ridicau strigăte de furie. Eu, 
prinţesa oraşului, de sus de unde eram, trebuia 
să vorbesc poporului care aştepta. Trebuia să-i 
spun că-l iubesc, că-l iert, dar că am fost grav 
bolnavă, timp îndelungat. Nu puteam vorbi. Mai 
eram încă bolnavă. Poetul Saul Cernikovski pe 
care îl numisem şambelan, veni să se aşeze la 
dreapta mea. Vorbi poporului, folosind cuvinte 
liniştitoare, într-o limbă care-mi era străină. 
Lumea îl aclama. Deodată mi s-a părut că disting 
dincolo de ovaţii un murmur vag de protest. 
Poetul rosti patru cuvinte cu rimă, o lozincă sau 
un proverb, în altă limbă, şi mulţimea izbucni 


142 


Oz Amos 


într-un râs molipsitor. O femeie scoase un țipăt. 
Un copil se caţără pe o coloană şi începu să se 
strâmbe. Un bărbat cu pelerină aruncă o 
remarcă înveninată. Ovaţii puternice acoperiră 
totul. Poetul îmi puse pe umeri o capă 
călduroasă. l-am atins părul fin, argintiu, cu 
vârful degetelor. 

Gestul provocă o emoție violentă în mulţime, 
un vuiet care se transformă în tumult. O 
izbucnire de dragoste sau de mânie. 

Un avion zbura deasupra oraşului, i-am 
poruncit să semnalizeze cu lumini verzi şi roşii. O 
clipă mi se păru că avionul zboară printre stele, 
antrenându-le în urma lui pe cele mai slabe 
dintre ele. Apoi un batalion de soldaţi dădu 
năvală în Piaţa Sion. Bărbaţii cântau un imn în 
onoarea prinţesei. M-au purtat pe străzi într-o 
trăsură trasă de patru cai suri. Cu o mină 
ostenită trimiteam bezele poporului. Supuşii mei 
se îmbulzeau cu miile în străzile Geulah, Mahane 
Yahuda, Ussishkin şi Keren Kayemet. Fiecare 
braţ agita un steguleţ sau o floare. Era o 
procesiune. Mă sprijineam de braţele celor doi 
ofiţeri sobri, întunecaţi şi graţioşi care formau 
garda mea personală. Eram obosită. Supuşii mei 
îmi aruncau cununi de crizanteme. Crizantemele 
sunt florile mele preferate. Era zi de sărbătoare. 
La Mănăstirea Terra Sancta Michael îmi întinse 
mâna şi mă ajută să cobor din trăsură. Ca de 
obicei era calm şi stăpânit. Prinţesa ştia că 
momentul era hotărâtor. Simţea că trebuie să 
aibă o comportare regală. Un mic bibliotecar îşi 
făcu apariţia, purtând o yarmulkă neagră. 
Gesturile lui erau supuse. Era Yezekel, tatăl lui 

143 


Soţul meu, Michael 


Michael. „Alteța voastră" se înclină maestrul de 
ceremonii cu supunere „cu îngăduinţa Alteţei 
voastre". Dincolo de această aservire mi se 
părea că simt o umbră de ironie. Nu-mi plăcuse 
niciodată râsul sec al bătrânei Sara Zeldin. Nu 
avea nici un drept să stea acolo pe scară şi să 
râdă de mine. Eram în subsolul bibliotecii, în 
penumbră distingeam siluetele unor femei slabe. 
Stăteau tolănite pe jos, cu picioarele desfăcute, 
în spaţiile înguste de trecere dintre lăzile cu 
cărţi.  Duşumeaua era acoperită cu mâzgă. 
Femeile arătau toate la fel, cu părul vopsit şi 
sânii expuşi în mod obscen. Nici nu-mi zâmbea şi 
nu mă trata cu respect. Suferinţa le era întipărită 
pe figură. Erau vulgare. Femeile acestea care mă 
urau, mă atingeau, fără ca totuşi să mă atingă. 
Virfunle degetelor le erau ascuțite şi 
amenințătoare. Erau prostituatele din docuri. Işi 
băteau joc în gura mare. Râgâiau. Erau bețe. Din 
trupurile lor emana un miros rânced. „Sunt 
prințesa Gdanskului", am încercat să strig, dar 
vocea îmi pierise. Eram şi eu una dintre acele 
femei. Îmi trecu prin gând : „Sunt toate prințese 
de Gdansk". Mi-am amintit că trebuie să primesc 
imediat o delegaţie de cetăţeni şi comercianţi, 
ca să discutăm privilegiile. Nu ştiu ce înseamnă 
privilegiu. Sunt obosită. Sunt una dintre femeile 
acestea înrăite. Prin ceaţă, dinspre docurile 
îndepărtate, străbate geamătul unui vapor, ca 
dinspre locul unui masacru. Eram prizonieră în 
subsolul bibliotecii. Am fost predată unor femei 
respingătoare, pe  duşumeaua soioasă. Nu 
uitasem că există un distrugător britanic numit 


144 


Oz Amos 


Dragon care mă cunoştea, care va şti să mă 
recunoască dintre toate, care va veni şi-mi va 
salva viaţa. Dar marea nu se va reîntoarce în 
Oraşul Liber până la noua eră glaciară. Până 
atunci Dragonul este departe, foarte departe, 
patrulând zi şi noapte coasta Mozambicului. Nici 
o navă nu poate ajunge în oraşul desfiinţat 
demult. Eram pierdută. 


145 


Soţul meu, Michael 


24 

Soţul meu Michael Gonen mi-a dedicat primul 
articol pe care l-a publicat într-o revistă 
ştiinţifică. Titlul era Procesul de eroziune în 
ravinele deşertului Paran. Este şi subiectul tezei 
sale de doctorat. Dedicaţia era tipărită sub titlu, 
cu litere cursive: 

Autorul doreşte să dedice această lucrare soției 
sale înțelegătoare, Hannah. 

Am citit articolul şi l-am felicitat pe Michael. Îmi 
plăcea felul în care evita să folosească adjective 
şi adverbe şi se concentra asupra substantivelor 
şi a verbelor. Imi mai plăcea cum se fereşte de 
fraze lungi, enunţând fiecare idee printr-o serie 
de fraze scurte şi concise. Admiram stilul său sec 
şi pozitiv. 

Michael s-a legat de cuvântul „sec". Ca toţi 
oamenii pe care nu-i interesează limba şi 
folosesc cuvintele în felul în care se servesc de 
aer şi de apă, Michael a crezut că am folosit 
cuvântul în sens peiorativ. Îi părea rău, spuse el, 
că nu-i poet, că nu-mi poate dedica o poezie în 
loc de o lucrare seacă de cercetare ştiinţifică. 
Fiecare face ce poate. Ştie că şi aceasta-i o frază 
răsuflată. 

— Michael, îţi închipui că nu-ţi sunt 
recunoscătoare pentru dedicație sau că nu-ți 
apreciez articolul? 

— Dar nu te acuz. Articolul este destinat 
geologilor şi specialiştilor în ştiinţe înrudite. 
Geologia nu-i istorie. Un om cultivat poate foarte 
bine să ignore elementele de bază ale geologiei. 


146 


Oz Amos 


Cuvintele lui Michael m-au mâhnit pentru că 
încercasem să găsesc calea de a-i împărtăşi 
bucuria şi, fără să vreau, l-am jignit. 

— N-ai putea să-mi explici în cuvinte simple ce 
înseamnă geomorfologia? 

Michael, gânditor, întinse mâna şi-şi ridică 
ochelarii de pe masă. li contemplă cu unul dintre 
zâmbetele lui ascunse şi-i puse din nou jos. 

— Da, sunt de acord să-ţi explic, dacă doreşti 
într-adevăr să ştii şi nu întrebi doar ca să-mi faci 
plăcere. Nu, nu lăsa împletitul. Îmi place să stau 
în faţa ta şi să-ţi vorbesc în timp ce tu împleteşti. 
îmi place să te văd relaxată. Nu trebuie să te uiţi 
spre mine; ştiu că mă urmăreşti cu atenţie. Nu 
ne supunem unul pe altul la un interogatoriu. 
Geomorfologia se află la graniţa dintre geologie 
şi geografie. Tratează despre procesele care 
intervin în geneza formelor de relief de pe 
suprafaţa globului. Cei mai mulţi oameni 
consideră greşit că Pământul a fost creat odată 
pentru totdeauna în urmă cu multe milioane de 
ani. De fapt, suprafaţa Pământului este într-o 
permanentă devenire. Dacă recurgem la 
termenul popular „creaţie“, s-ar putea spune că 
Pământul se creează într-un mod progresiv şi 
continuu. Şi acum, în timp ce noi stăm de vorbă, 
factori diferiţi, ba chiar opuşi, acţionează 
simultan pentru a da contur peisajului şi a-l 
modela atât la suprafaţă, cât şi în interior. Unii 
dintre factori sunt de natură geologică. Derivă 
din acţiunea nucleului de lavă al Pământului care 
se răceşte în mod gradat şi egal. Alţi factori sunt 
atmosferici ca vântul, inundaţiile şi contrastele 
între căldură şi frig care se succed în acord cu 

147 


Soţul meu, Michael 


legile ciclice. 
Anumiți factori fizici au de asemenea efect 
asupra proceselor geomorfologice. Din 


întâmplare, acest fapt simplu este adesea trecut 
cu vederea de specialişti, poate tocmai fiindcă e 
atât de simplu: factorii fizici sunt atât de 
evidenţi, încât unii dintre cei mai eminenţi 
experţi tind uneori să-i neglijeze. Atracția 
gravitaţională, de pildă şi acţiunea soarelui. S-au 
sugerat explicaţii complicate pentru fenomene 
care îşi au originea în simple legi naturale. 

În afară de factorii geologici, atmosfera şi 
factorii fizici, trebuie luate în consideraţie şi 
anumite procese chimice. De pildă topirea şi 
fuziunea. Putem spune în concluzie că 
geomorfologia este punctul de interferenţă 
dintre diferite discipline ştiinţifice. De altfel 
mitologia greacă anticipează acestea, atribuind 
formarea Pământului ciocnirilor permanente 
dintre diferitele forţe. Acest principiu este 
acceptat de ştiinţa modernă care totuşi nu 
încearcă să explice originea diverşilor factori. 
Într-un anumit sens noi ne mulţumim cu un 
domeniu de exploatare mult mai puţin vast 
decât cel abordat de mitologia antică. „Cum" şi 
nu „de ce" este singura întrebare care ne 
preocupă. Dar unii savanţi nu reuşesc totdeauna 
să reziste tentaţiei de a încerca o explicaţie 
generală. Şcoala sovietică, de pildă, atât cât 
putem fi la curent cu publicaţiile lor, foloseşte 
uneori concepte împrumutate din domeniul 
umanist. Există o mare tentaţie pentru fiecare 
om de ştiinţă să recurgă la metafore şi să se lase 


148 


Oz Amos 


legănat de iluzia că metafora poate înlocui 
explicaţia ştiinţifică. Eu, unul, mă feresc să 
folosesc expresii de efect, curente la anumite 
şcoli. Mă refer la termeni vagi ca „atracţie“, 
„repulsie", „ritm" şi altele de acest fel. Există o 
linie de despărţire foarte fină între o descriere 
ştiinţifică şi poveste. Mult mai fină decât se 
obişnuieşte să se creadă. Fac tot posibilul să nu 
depăşesc această linie. Poate din cauza aceasta 
articolul meu ţi-a dat impresia de sec. 

— Michael, am spus eu. Trebuie să clarific o 
neînțelegere. Când am folosit cuvântul „sec" am 
vrut să-ţi fac un compliment. 

— Sunt extrem de fericit că te aud spunând 
aceasta, deşi îmi vine greu să cred că înţelegem 
amândoi acelaşi lucru prin cuvântul „sec". 
Suntem atât de diferiţi. Dacă poţi să-mi acorzi 
câteva ore într-o zi, mi-ar plăcea să-ţi arăt 
laboratorul meu şi să poţi asista la un curs. 
Atunci aş putea să-ţi explic câte ceva într-un 
mod mai simplu şi poate mai puţin sec. 

— Mâine, i-am spus, alegând cu grijă cel mai 
frumos surâs al meu. 

— Voi fi încântat. 

A doua zi dimineaţă, l-am trimis pe Yair la 
grădiniţă cu un bilet de scuză pentru Sara 
Zeldin: din motive personale urgente, sunt 
obligată să-mi iau o zi liberă. 

M-am dus împreună cu Michael la laboratorul 
său, schimbând două autobuze. Când am ajuns, 
Michael a rugat-o pe femeia de serviciu să facă 
două cafele şi să i le aducă sus în birou. 

— Două cafele astăzi în loc de una, spuse el 
vesel şi adăugă repede. Matilda, ţi-o prezint pe 

149 


Soţul meu, Michael 


doamna Gonen, soţia mea. 

Ne-am dus apoi la biroul lui Michael, la etajul 
doi. Era o cămăruţă amenajată la capătul unui 
lung coridor, de care era separată printr-un 
perete de placaj. lnăuntru se afla un birou ajuns 
aici de la vreo instituţie de pe timpul mandatului 
britanic, două scaune de trestie şi nişte rafturi 
goale împodobite doar de o scoică mare care 
servea drept vază. Sub sticla care acoperea 
biroul, era o fotografie de a mea făcută în ziua 
nunţii, Yair deghizat pentru Purim şi două pisici 
albe decupate dintr-o revistă colorată. 

Michael se aşeză cu spatele spre fereastră, îşi 
întinse picioarele, îşi sprijini coatele pe birou şi 
încercă să ia o poziţie oficială. 

— Vă rog, doamnă, luaţi loc. Ce pot face pentru 
dumneavoastră? 

In momentul acela uşa se deschise şi Matilda 
apăru purtând o tavă cu două ceşti de cafea. S- 
ar fi putut să audă ultimele cuvinte ale lui 
Michael. In zăpăceala lui, Michael se repetă: 

— Matilda, ţi-o prezint pe doamna Gonen, soţia 
mea. 

Matilda plecă din cameră. Michael îmi ceru 
permisiunea să-şi cerceteze câteva minute 
hârtiile. Sorbeam din cafea şi-l priveam, căci 
ghicisem că dorea acest lucru. Observă că-l 
privesc şi faţa i se lumină de o satisfacţie 
liniştită. Cât de puţin e nevoie să facem ca cei 
care ne sunt aproape să fie mulţumiţi! 

După câteva minute Michael se ridică. M-am 
ridicat şi eu. Se scuză pentru mică întârziere. 

— A trebuit să pun puţină ordine în hârtii. 


150 


Oz Amos 


Acum hai să coborâm în laborator. Sper să-l 
găseşti interesant. Voi fi încântat să-ţi răspund la 
orice întrebare. 

Politicos şi explicit, soţul meu îmi prezentă 
laboratorul de geologie. l-am pus întrebări ca să- 
i ofer prilejul să-mi dea explicaţii. Mă tot întreba 
dacă n-am obosit şi nu mă plictiseşte. De data 
aceasta mi-am ales cu multă atenţie cuvintele. 

— Nu, Michael, l-am asigurat eu, nu sunt nici 
obosită, nici plictisită. Îmi place să te ascult când 
explici. Ai darul să explici lucruri complicate, într- 
un fel precis şi desluşit. Vreau să mai văd şi alte 
lucruri. Tot ce spui mi se pare complet nou şi 
fascinant. 

Îmi luă mâna într-a lui şi mi-o ţinu câteva clipe, 
întocmai cum a făcut pe vremuri, când am ieşit 
din cafeneaua Atara pe stradă, în ploaie. 

Ca toţi studenţii de la Litere am considerat 
întotdeauna că orice subiect ştiinţific este un 
sistem de corelare între cuvinte şi fapte. Îmi 
dădeam acum seama că Michael şi colegii săi nu 
se preocupau numai de cuvinte, ci căutau 
comori ascunse în adâncul Pământului: apă, 
petrol, sare, minereuri, piatră de construcţie, ba 
chiar şi pietre preţioase pentru bijuteriile 
femeilor. 

Plecând din laborator i-am spus: 

— AŞ dori să te conving că acasă, când am 
folosit cuvântul „sec", l-am folosit într-un sens 
pozitiv. Dacă mă inviti acum să asist la 
prelegerea ta, am să mă aşez în fundul sălii şi 
am să mă simt foarte mândră de tine. 

Nu era destul. Aş fi vrut să pot merge cu el 
acasă, să-l mângâi îndelung pe păr. Îmi 

151 


Soţul meu, Michael 


storceam creierii să găsesc un cuvânt potrivit 
care să-i aducă din nou în ochi strălucirea timidă 
de satisfacţie şi bucurie. 

Am găsit un loc liber în penultimul rând. Soţul 
meu stătea sprijinit în coate de catedră. Trupul 
lui zvelt luase o poziţie relaxată. Din când în 
când se întorcea şi arăta cu o baghetă una dintre 
diagramele pe care le desenase pe tablă înainte 
de a-şi începe cursul. Liniile pe care le trasase cu 
creta pe tablă erau precise şi delicate. Mă 
gândeam la trupul său de sub veşminte. 
Studenţii din anul întâi stăteau aplecaţi asupra 
«caietelor de notițe. Unul dintre ei ridică o dată 
mâna şi puse o întrebare. Michael îl privi atent 
câteva secunde, încercând parcă să afle originea 
întrebării. Când începu să dea răspunsul, vorbi în 
aşa fel de parcă problema ridicată de student 
era cea mai importantă dintre toate. Era calm şi 
reţinut. Chiar pauzele scurte pe care le făcea 
între două fraze nu-mi dădeau impresia că vin 
din ezitare, ci pentru a alege cât mai atent 
cuvintele, având un adine simţ al 
responsabilităţii. Mi-am amintit dintr-o dată de 
bătrânul conferenţiar de geologie de la Terra 
Sancta, în acel februarie cu cinci ani în urmă. Şi 
el folosea o baghetă ca să indice elementele 
cele mai semnificative din filmul documentar. 
Vocea îi era domoală şi sonoră. Şi soţul meu 
avea vocea plăcută. Dis-de-dimineaţă, când se 
bărbierea, în baie, fredona în şoaptă crezând că 
mai sunt încă adormită. Acum, adresându-se 
studenţilor, alegea la fiecare frază câte un 
cuvânt, asupra căruia insista, accentuându-l 


152 


Oz Amos 


uşor, ca şi cum ar fi vrut să atragă discret 
atenţia celor mai inteligenţi dintre ei. Trăsăturile, 
braţul şi bagheta bătrânului conferenţiar de la 
Terra Sancta îmi  amintiseră, la lumina 
fasciculului magic, de gravurile care ilustrau 
cărţile pe care le iubisem în copilărie : Moby Dick 
sau poveştile lui Jules Verne. Nu sunt în atare să 
uit. Unde voi fi, ce voi fi devenit oare în ziua în 
care Michael se va confunda cu umbra 
bătrânului profesor de la Terra Sancta? 

După prelegere, am luat masa la cantina 
universităţii. 

— Aş dori să ţi-o prezint pe soţia mea, spuse 
Michael mândru câtorva persoane cunoscute, 
care se întâmplară să treacă pe lingă noi. 

Era ca un elev care-şi prezintă tatăl celebru 
directorului şcolii unde învaţă. 

Am băut cafea. Michael a comandat pentru 
mine cafea turcească. El prefera cafeaua cu 
lapte. 

Apoi şi-a aprins pipa. 

— Nu-mi vine să cred cu nici un chip, spuse el, 
că ai găsit ceva să te intereseze în cursul meu. 
Eram destul de emoţionat deşi nici unul dintre 
studenţi nu ştia că şi soţia mea este de faţă. 
Eram atât de emoţionat, de fapt, îneit de două 
ori am pierdut aproape firul expunerii, din cauză 
că mă gândeam la tine şi te priveam. Imi părea 
doar rău că nu predau un subiect de literatură. 
Mi-ar fi plăcut mult să-ţi captez interesul, în loc 
de a te plictisi cu un subiect atât de sec. 

Michael începuse tocmai să-şi scrie teza de 
doctorat. Aştepta cu nerăbdare, spunea el, ziua 
în care bătrânul său tată îşi va putea adresa 

153 


Soţul meu, Michael 


scrisorile săptămânale „Domnului doctor şi 
doamnei M. Gonen". Bineînţeles acesta nu-i 
decât sentimentalism pueril, dar fiecare om 
pune preţ pe câte un astfel de sentiment. Pe de 
altă parte, nu poţi să te grăbeşti când îţi scrii 
teza de doctorat. Mai ales dacă este vorba de un 
subiect complicat ca al lui. 

Spunând cuvintele „subiect complicat", un uşor 
rictus îi încreţi faţa şi pentru o clipă mi-am dat 
seama cum se vor extinde în viitor ridurile fine 
care îi apăruseră nu de mult în jurul gurii. 


154 


Oz Amos 


25 

În vara anului 1955 am plecat cu fiul nostru la 
Holon, să petrecem o săptămână de vacanţă 
odihnindu-ne şi înotând în mare. 

Alături de noi în autobuz şedea un om 
îngrozitor, un mutilat de război probabil sau 
vreun refugiat din Europa. Faţa îi era boţită şi 
orbita unui ochi goală. Partea cea mai 
îngrozitoare era gura: nu avea buze şi deci i se 
vedeau toţi dinţii, ca şi cum ar fi rânjit de la o 
ureche la alta, sau ar fi fost un craniu gol. Indată 
ce nefericitul nostru tovarăş de călătorie privi 
spre copil, Yair îşi ascunse faţa la pieptul meu, 
dar din când în când, ca şi cum ar fi vrut să-şi 
ascută teama, arunca o privire furişă spre 
trăsăturile devastate. Umerii băiatului tremurau 
şi faţa îi era albă de spaimă. 

Străinul se amuza teribil de acest joc. Nu-şi 
întorcea faţa şi nu-şi lua singurul ochi de la fiul 
nostru. Încercând parcă să apese pe toate 
corzile spaimei lui, începu să se strâmbe şi să-şi 
dezgolească dinţii până când m-a cuprins şi pe 
mine frica. Pândea cu aviditate fiecare privire a 
băiatului şi încerca să se strâmbe de fiecare 
dată. Yair începu să guste acest joc îngrozitor. 
Se ridica şi privea fix la străin aşteptând cu 
răbdare să facă o nouă grimasă, ca atunci să-şi 
ascundă din nou faţa la pieptul meu şi să 
tremure violent. | se scutura tot trupul. Jocul se 
desfăşura fără nici un sunet. Yair suspina cu 
muşchii, cu plămânii, dar nu şi cu vocea 

Nu puteam face nimic, nu mai erau alte locuri 
libere. Mutilatul şi copilul nu-i îngăduiau nici lui 

155 


Soţul meu, Michael 


Michael să se interpună, aşa cum încerca să o 
facă. Se aplecau ca să se privească pe la spatele 
lui sau pe sub braţ. 

Când am coborât din autobuz, la autogara 
centrală din Tel Aviv, străinul veni la noi şi-i oferi 
lui Yair un biscuit. Avea mănuşi, deşi era în plină 
vară. Yair acceptă biscuitul şi şi-l strecură tăcut 
în buzunar. 

Bărbatul atinse cu un deget obrazul băiatului, 
spunând: 

— Ce copil drăguţ! Ce băieţel dulce! 

Yair tremura înfrigurat, dar nu scoase nici o 
vorbă. 

După ce ne-am urcat în autobuzul de Holon, 
copilul scoase biscuitul din buzunar, îl ţinu în 
mină, în faţa lui şi rosti o singură frază: 

— Cine are chef să moară, n-are decât să-l 
mănânce. 

— Nu trebuie să accepţi daruri de la 
necunoscuţi, l-am mustrat eu. 

Yair căzu pe gânduri. Începu să spună ceva, se 
răzgândi şi în cele din urmă zise: 

— Omul acela era foarte rău. Nu era deloc 
evreu. 

Michael se simţi obligat să intervină: 

— A fost probabil foarte grav rănit în război. 
Este poate un erou. 

Yair se îndărătnici. 

— Nu este erou. Nici măcar evreu. Un om rău şi 
atâta tot. 

Michael îl întrerupse sever: 

— Lasă trăncăneala, Yair. 

Copilul apropie biscuitul de gură şi începu din 


156 


Oz Amos 


nou să tremure din toate mădularele. Mormăi: 

— Am să mor. Aşa îţi trebuie. Am să mănânc 
asta. 

Eram gata să-i spun : „N-ai să mori niciodată" 
citind dintr-un pasaj frumos de Gershom 
Shoffman, dar Michael care nu ştia să râdă, nici 
să ia lucrurile mai uşor, mi-o luă înainte cu nişte 
cuvinte mai bine chibzuite : 

— Ai să mori la o sută douăzeci de ani. Şi acum 
lasă, te rog, prostiile. Am terminat. 

Yair îi dădu ascultare. Un timp ţinu buzele bine 
strânse. In cele din urmă spuse şovăitor, ca şi 
cum ar fi încheiat un proces mental foarte 
complicat: 

— Când ajungem la bunicul Yezekel, n-am să 
mănânc nimic. Nimic, nimic. 

Am rămas şase zile la bunicul Yezekel. 
Dimineţile stăteam cu copilul pe plajă la Bat 
Yam. Zilele erau liniştite. 

Yezekel Gonen nu mai lucra la departamentul 
de gospodărire a apelor. De la începutul anului, 
trăia dintr-o mică pensie. Nu-şi neglija totuşi 
îndatoririle la sediul local al Partidului 
Muncitoresc. Se ducea seară de seară la club, cu 
mănunchiul său de chei în buzunar. Îşi nota într- 
un carneţel că trebuie să ducă perdelele la 
curăţat, să cumpere o sticlă cu suc de fructe 
pentru vorbitori, să adune chitantele şi să le 
claseze după dată. Dimineţile şi le petrecea 
studiind noţiunile de bază de geologie, căci se 
înscrisese la un curs prin corespondenţă 
organizat de Institutul de Educaţie Publică, în 
dorinţa de a purta conversații ştiinţifice simple 
cu fiul său. 

157 


Soţul meu, Michael 


— Constat că am acum timp liber din belşug, 
afirma el. Omul nu trebuie să spună niciodată: 

„sunt prea bătrân ca să mai profit de pe urma 
învăţăturii". Consideraţi, vă rog, că apartamentul 
ăsta vă aparţine, ne mai spunea el. Faceţi 
abstracţie de existenţa mea. Dacă vă gândiţi 
mereu la mine, nu o să vă priască vacanţa. Dacă 
vă vine chef să schimbaţi aranjamentul mobilei 
sau să lăsaţi paturile desfăcute, nu vă sfiiţi s-o 
faceţi. Nu trebuie să vă simţiţi obligaţi la nimic 
din politeţe. Vreau să vă bucuraţi de o odihnă 
totală, îmi păreţi amândoi atât de tineri, dragii 
mei! Atât de tineri încât, dacă nu aş fi atât de 
încântat să vă văd, m-ar cuprinde milă de mine 
însumi. Yezekel repetă această frază cu mai 
multe ocazii. Din tot ce spunea se degaja o 
anumită pedanterie ceremonioasă, fie din cauză 
că obişnuia să enunţe cuvintele ca şi cum s-ar fi 
adresat unui mic public, fie pentru că era înclinat 
să folosească expresii care de obicei sunt 
întrebuințate numai la ocazii solemne. Imi 
aminteam cum spusese Michael, în cursul 
conversaţiei noastre de la cafeneaua Atara, că 
tatăl său întrebuinţează frazele ebraice în felul în 
care se mânuiesc piesele fragile de porțelan. Imi 
dădeam acum seama că Michael, din pură 
întâmplare, reuşise să facă o caracterizare foarte 
exactă. 

Din prima zi se statornicise o prietenie foarte 
puternică între bunic şi nepot. Se sculau 
amândoi la şase dimineaţa, foarte atenţi să nu 
ne trezească şi pe noi, se îmbrăcau, luau un mic 
dejun frugal şi plecau să se plimbe pe străzile 


158 


Oz Amos 


pustii. Lui Yezekel îi plăcea să-şi iniţieze nepotul 
în misterele serviciilor municipale; ramificarea 
reţelei electrice de la transformatorul central, 
circuitul apelor, cartierul general al pompierilor, 
semnalele de alarmă şi hidranţii plasați în 
diferite puncte ale oraşului, colectarea 
gunoaielor de către serviciile de salubritate, 
reţeaua liniilor de autobuz. Era o întreagă lume, 
nouă, înzestrată cu o fascinantă logică proprie. O 
altă noutate amuzantă era numele cu care 
bunicul îşi chema nepotul: 

— Părinţii tăi te cheamă Yair, dar eu am să-ţi 
spun Zalman, căci numele tău adevărat este 
Zalman. 

Copilul nu respinse numele cel nou, dar 
conform unui anumit principiu de echitate, ştiut 
doar de el însuşi, începu să-l strige pe bătrân cu 
acelaşi nume, Zalman. La opt şi jumătate se 
înapoiau de la plimbare şi Yair anunţa: 

— Zalman şi Zalman s-au întors. 

Râdeam cu lacrimi. Nici măcar Michael nu-şi 
putea stăpâni un zâmbet. 

Când ne sculăm şi noi, găseam micul dejun 
gata pregătit pe masa din bucătărie : salată, 
cafea şi felii de pâine albă, unse cu unt. 

— Zalman v-a pregătit totul cu propria lui 
mână, nu-i aşa că-i băiat deştept? declară 
Yezekel mândru. 

Adăuga apoi ca să nu falsifice realitatea: 

— Cât despre mine, i-am dat numai câteva 
sfaturi. 

Apoi Yezekel ne însoțea pe toţi trei la staţia de 
autobuz, atrăgându-ne atenţia să ne ferim de 
curenţi şi de insolaţie. O dată îndrăzni să spună: 

159 


Soţul meu, Michael 


— AŞ veni şi eu, dar mi-e teamă să nu vă fiu o 
povară. 

La amiază, când ne întorceam de la plajă, 
Yezekel ne pregătea un prânz vegetarian: ouă, 
legume, pâine prăjită şi fructe. Carne nu apărea 
niciodată pe masa lui, în urma unui principiu pe 
care se abţinea să ni-l explice, ca să nu ne 
plictisească. In timpul mesei, îşi dădea silinţa să 
ne distreze cu întâmplări din copilăria lui 
Michael, ca de pildă ce î-a spus odată Michael 
liderului Moshe Shertok, care venise în vizită la 
şcoala lui primară şi cum acesta sugerase să 
publice spusele lui Michael într-o revistă pentru 
copii. 

În timpul meselor, Yezekel îi povestea 
nepotului său istorioare despre arabi răi şi arabi 
buni, evrei răi şi evrei buni, eroismul unor copii 
evrei şi despre ofiţeri britanici care maltratau 
copiii imigranţilor clandestini. 

Yair se dovedea a fi elev atent şi devotat, nu-i 
scăpa nici un cuvânt şi nu uita nici un amănunt. 
Părea să îngemăneze setea de cunoaştere a lui 
Michael cu deprimantul meu dar de a nu uita 
nimic. Puteai să-i dai lucrare de control cu toate 
cele învăţate de la „bunicul Zalman": firele 
electrice sunt legate de staţia Reading; rezerva 
de apă este adusă dintr-un izvor din Rosh 
Haayin; Bevin fusese un englez rău, iar Wingate 
unul bun. Bunicul ne răsfăţa cu mici daruri. Cinci 
cravate într-o cutie pentru Michael, pentru mine 
Poezia ebraica în Spania şi Provența de 
profesorul Shirman, iar pentru nepotul său 
cumpără o maşină roşie de pompieri cu sirenă, 


160 


Oz Amos 


care chiar funcţiona. 

Zilele se scurgeau liniştite. Afară, în spaţiile 
verzi dintre blocurile muncitoreşti, erau plantați 
ficuşi în jurul unor pătrate de gazon bine îngrijit. 
Păsărelele cântau toată ziua. Oraşul era alb şi 
scăldat în lumina soarelui. Spre seară se pornea 
o briză dinspre mare şi Yezekel deschidea larg şi 
uşa bucătăriei: 

— Bate un vânt răcoritor, spunea el. Aerul de 
mare este respiraţia vieţii. 

La zece seara, când se întorcea de la club, 
bătrânul se aplecă deasupra patului ca să-şi 
sărute nepotul adormit. Apoi venea la noi pe 
balcon şi stăteam împreună pe şezlongurile 
destrămate. Se abţinea să ne vorbească despre 
partid temându-se că s-ar putea să nu ne 
intereseze ceea ce îl interesa pe el. Nu-şi 
îngăduia să ne plictisească în cursul scurtei 
noastre vacanțe. Indruma în schimb conversaţia 
spre subiecte pe care le consideră mai apropiate 
de inima noastră îmi vorbea despre Josef Hayyim 
Brenner care fusese ucis nu departe de Holon în 
urmă cu treizeci şi cinci de ani. Brenner, după 
părerea lui, fusese un mare scriitor şi un mare 
socialist, deşi profesorii din lerusalim îl priveau 
de sus, reproşându-i că se amestecase prea mult 
în politică şi nu fusese un estet pur. 

— Ascultă-mă ce-ţi spun, zicea el, mai curând 
sau mai târziu valoarea lui Brenner va fi 
recunoscută din nou chiar la lerusalim. 

Nu mă hazardam să-l contrazic. 

Îl bucura tăcerea mea pe care o consideră 
drept încă o dovadă de bun gust. Ca şi Michael, 
considera că sunt înzestrată cu un suflet sensibil. 

161 


Soţul meu, Michael 


— Ai să mă ierţi dacă-mi îngădui să fiu 
sentimental spunându-ţi că-mi eşti la fel de 
dragă că o fiică? 

Cu Michael vorbea despre resursele naturale 
ale ţării. 

— Nu-i departe ziua când se va descoperi 
petrol la noi în ţară. Nu am nici cea mai mică 
îndoială, îmi amintesc cât de sceptici erau aşa- 
zişii experţi în legătură cu versetul din 
Deuteronom : „O ţară unde pietrele sunt din fier 
şi din munţii căreia poţi scoate cupru". Şi acum 
avem muntele Manara şi avem Tâmna: fier şi 
cupru. Sunt convins că în curând se va descoperi 
şi petrol. Existenţa lui este limpede menţionată 
în Talmud şi vechii rabini erau oameni practici şi 
realişti, ceea ce scriau era bazat pe cunoştinţe 
temeinice, nu doar pe sentimente. Sper, fiule, că 
nu eşti şi tu un geolog lipsit de imaginaţie. Sunt 
convins că destinul te va alătura celor care caută 
şi descoperă lucruri noi. Dar acum să nu vă mai 
plictisesc pe amândoi cu vorbăria asta. Voi 
sunteţi aici în vacanţă şi eu, nebun bătrân, 
trăncănesc despre lucruri care fac parte din 
activitatea voastră profesională, ca şi cum nu v- 
ar aştepta suficiente eforturi intelectuale când 
vă veţi întoarce la lerusalim. Ce pisălog bătrân 
mai sunt şi eu! Ce-ar fi să mergeţi la culcare ca 
să vă treziţi mâine dimineaţă odihniţi şi bine 
dispuşi ? Noapte bună, dragii mei. Somn uşor. Şi 
să nu daţi atenţie sporovăielilor unui bătrân care 
trăieşte singur şi are rar norocul să vorbească cu 
cineva. Zilele erau liniştite. 

După-amiezele ne duceam în grădinile publice 


162 


Oz Amos 


unde ne întâlneam cu prieteni şi vecini care îi 
preziseseră cu toţii un viitor strălucit lui Michael 
şi erau acum bucuroşi să-i împărtăşească 
succesele. Erau mândri să strângă mâna soţiei 
lui, să-i ciupească de obraz fiul şi să povestească 
întâmplări hazlii de pe vremea când Michael era 
copil şi-l purtau în braţe. 

În fiecare zi Michael îmi aducea un ziar şi o 
revistă colorată. Eram bronzaţi. In piele ni se 
impregnase mirosul mării. Oraşul era mic, iar 
casele zugrăvite în alb. 

— Holon este un oraş nou, spunea Yezekel 
Gonen. Aici nu s-a încercat restaurarea 
splendorii antice, ci s-a ridicat din nisip un orăşel 
curat şi plăcut. lar eu, care îl cunosc de la 
început, mă bucur în fiecare zi de el, deşi nu are, 
bineînţeles, nici urmă din ce aveţi voi la 
lerusalim. 

În ultima seară veniră cele patru mătuşi din Tel 
Aviv ca să ne vadă. Au adus daruri pentru Yair, l- 
au îmbrăţişat vânjos şi l-au sărutat energic. |n 
mod excepţional au fost toate patru agreabile ; 
chiar tanti Jenia ne-a scutit de lamentările ei 
obişnuite. 

Mătuşa Leah a fost purtătoarea lor de cuvânt: 

— Cred că pot spune, din partea noastră a 
tuturor, că nu ai înşelat speranţele pe care noi ni 
le-am pus în tine, Misa. Hannah, ar trebui să 
radiezi de mândrie pentru succesul lui. Îmi mai 
aduc aminte cum îşi băteau prietenii lui Misa joc 
de el după războiul de independenţă, că nu se 
duce cu ei, ca un nătărău, la vreun kibuţ în 
Neghev. A preferat, pe bună dreptate, să 
meargă la lerusalim, la universitate, şi să fie de 

163 


Soţul meu, Michael 


folos familiei şi poporului său cu mintea, cu 
talentul şi nu cu forţa muşchilor ca un animal de 
povară. Şi acum, că Michael al nostru este 
aproape doctor, aceiaşi prieteni care îl luau în 
bătaie de joc vin să-l roage să le îndrume şi lor 
primii paşi spre universitate. Şi-au irosit, ca 
proştii, cei mai buni ani din viaţă şi acum sunt 
scârbiţi şi obosiţi de kibuțul lor din Neghev, pe 
când Misa al nostru, care a dat dovadă de 
înţelepciune de la bun început, îşi poate permite, 
dacă ar vrea, să plătească pe acei amici aroganţi 
ca să-i mute mobila din vechiul apartament în 
cel nou pe care cu siguranţă îl va obţine în 
curând. 

Spunând „kibuțul din Neghev" mătuşa Leah s-a 
strâmbat: pronunţa numele Neghev aproape ca 
pe o înjurătură. Ultimele cuvintele făcură pe 
toate patru mătuşile să izbucnească în hohote 
ascuţite de râs. Yezekel interveni: 

— Nici un om nu trebuie disprețuit. Michael 
reflectă câteva momente, apoi se declară de 
acord cu tatăl său, adăugind că, după părerea 
lui, educaţia nu schimbă valoarea de bază a unei 
persoane. 

Această opinie fu primită cu încântare de tanti 
Jenia. Ea ne atrase atenţia că succesul nu i se 
urcase la cap lui Michael şi nu-i alterase 
modestia. 

— Modestia este o calitate foarte folositoare. 
Totdeauna am susţinut că datoria unei soţii este 
aceea de a încuraja soţul pe calea succesului. 
Numai când bărbatul e un om de nimic, soţia lui 
este forţată să aleagă calea spinoasă de a se 


164 


Oz Amos 


lupta ca un bărbat, ca să răzbată într-o lume a 
bărbaţilor. Acesta a fost destinul meu. Sunt 
bucuroasă că Misa nu a rezervat asemenea 
sarcină soţiei sale. Şi tu, dragă Hannah, şi tu 
trebuie să fii mulţumită, pentru că în lume nu 
există o satisfacţie mai mare ca aceea când un 
efort susţinut este încununat de succes, succes 
care în viitor, sunt sigură, va fi şi mai mare. 
Acesta mi-a fost crezul de când eram copil. 
Toate necazurile prin care am trecut nu mi-au 
slăbit cu nimic credinţa. Dimpotrivă, mi-au 
întărit-o. 

Niciodată n-am să uit ce a făcut Yezekel în 
dimineaţa zilei în care urma să ne întoarcem la 
lerusalim. S-a urcat pe o scară la rafturile de sus 
ale unui dulap şi a coborât o cutie mare, din care 
a scos uniforma de santinelă decolorată şi 
mototolită. A mai dat la iveală din dulap şi o 
şapcă veche, numită „kolpak" pe care i-a pus-o 
nepotului său pe cap. 

Era aşa de mare, încât aproape îi acoperea 
ochii. Bunicul şi-a tras uniforma peste pijamaua 
cu care era îmbrăcat. 

Toată dimineaţa, până la ora plecării, cei doi au 
luat cu asalt apartamentul, înscenând lupte şi 
manevre. S-au împuşcat unul pe altul cu 
bastoane, ascunși în tranşee, în spatele 
mobilelor, se strigau unul pe altul „Zalman". 
Faţa lui Yair era luminată de o bucurie frenetică 
pe măsură ce descoperea, pentru prima dată, 
plăcerea puterii, iar bătrânul soldat asculta 
fiecare comandă cu neclintită supunere. Yezekel 
a fost un bătrân fericit în cea din urmă 
dimineaţă, a ultimei noastre vizite la Holon. Timp 

165 


Soţul meu, Michael 


de un minut mi s-a strâns inima la senzaţia că 
scena îmi era bine cunoscută, ca şi cum aş mai fi 
văzut-o cu mulţi, mulţi ani în urmă. Era ca o 
copie ştearsă a unui original mult mai clar, mult 
mai bine conturat. Nu-mi aduceam aminte nici 
unde, nici când. M-a săgetat un fior în lungul 
şirei spinării şi am simţit o pornire arzătoare să 
spun ceva, să-mi avertizez poate fiul şi socrul de 
pericolul focului şi al electrocutării. Dar jocul lor 
nu avea nici o legătură cu asemenea riscuri. Mă 
stăpânea un impuls de a-i cere lui Michael să 
plecăm imediat, dar nu eram în stare să scot o 
vorbă. Ar fi sunat prostesc şi grosolan. Ce mă 
făcea oare să fiu atât de neliniştită? Câteva 
formaţii de avioane de luptă trecuseră în 
dimineaţa aceea, în zbor jos, peste Holon. Nu 
cred că acesta a fost motivul stării mele de 
agitaţie. Nu cred că „motiv" este cuvântul 
potrivit în acest context. Avioanele de luptă 
vâjiiau pe sus, geamurile zăngăneau. Aveam 
impresia că toate acestea nu le trăiam în nici un 
caz pentru prima oară. 

Inainte de plecare, socrul meu Yezekel m-a 
sărutat pe amândoi obrajii. Cu acest prilej am 
observat că ochii lui păreau schimbaţi, ca şi cum 
pupilele înceţoşate i se măriseră, acoperindu-i 
albul ochilor. Faţa îi era şi ea cenuşie, obrajii 
subţiri şi zbârciţi şi buzele care mi-au atins 
fruntea nu erau calde. Prin contrast mina lui era 
uimitor de fierbinte; o strângea pe a mea cu o 
energie aproape frenetică, ca şi cum bătrânul ar 
fi încercat să-mi dea degetele lui în dar. Patru 
zile după reîntoarcerea noastră la lerusalim, 


166 


Oz Amos 


toate acestea îmi veniră în minte într-o 
străfulgerare orbitoare, când, spre seară, sosi 
mătuşa Jenia să ne anunţe că Yezekel se 
prăbuşise în staţia de autobuz din faţa casei 
sale. 

— Seara trecută, nu mai departe de seara 
trecută, Yezekel a fost la noi în vizită, spunea ea 
pe un ton de scuză de parcă ar fi vrut să 
risipească o bănuială urâta. Seara trecută a fost 
la noi în vizită şi nu s-a plâns de nici o suferinţă. 
Ba dimpotrivă, mi-a vorbit despre un nou ser 
împotriva paraliziei infantile care tocmai fusese 
descoperit în America. Era... normal. Perfect 
normal. Şi apoi, pe neaşteptate, azi-dimineaţă, 
chiar sub ochii vecinilor săi, familia Globerman, a 
căzut jos în staţia de autobuz. 

Incepu brusc să suspine. 

— Misa orfan! 

Plângând, îşi răsfrângea buzele ca un copil 
bătrân certat. Strângea cu putere capul lui 
Michael la pieptul ei slab, alintându-i fruntea, 
apoi se opri. 

— Misa, cum e posibil ca un om să cadă aşa 
deodată pe trotuar, fără nici un motiv, cum ţi-ar 
cădea din mâna o geantă sau un pachet? Chiar 
aşa, jos pe trotuar şi... e groaznic. Nu-i... nu-i 
drept. E revoltător. Ca şi cum bietul Yezekel n-ar 
fi fost decât o geantă sau un pachet, să cadă 
astfel şi să se spargă... este... gândeşte-te ce 
impresie face, Misa... ce ruşine... cu Globermanii 
de alături privind din balcon ca dintr-o lojă, la 
operă, iar nişte străini să-l ridice ţinându-l de 
braţe şi de picioare şi să-l dea la o parte ca să nu 
împiedice circulaţia şi întorcându-se apoi să-i 

167 


Soţul meu, Michael 


culeagă pălăria şi ochelarii şi cărţile care se 
împrăştiaseră pe toată strada... Şi ştii unde se 
ducea? 

Tanti Jenia ridică vocea până deveni un vaiet 
strident. 

— Se ducea până la bibliotecă ca să restituie 
nişte cărţi împrumutate, nu avusese deloc 
intenţia să ia autobuzul. Din pură întâmplare a 
căzut chiar în staţia de autobuz, peste drum de 
Globermani. Un om atât de blând... atât de 
amabil... atât de blând şi aşa, pe neaşteptate... 
ca la circ, ţi-o spun, ca la cinematograf, un om 
merge liniştit pe stradă şi dintr-o dată vine 
cineva pe la spate, îi trage cu un baston în cap şi 
el se încovoaie şi se prăbuşeşte... ca şi cum 
omul nu ar fi decât o păpuşă de cârpe sau aşa 
ceva. [i-o spun eu, Misa, viaţa nu-i decât un 
rahat împuţit. Lăsaţi copilul la vecini sau unde 
ştiţi şi veniţi repede cu mine la Tel Aviv. Leah a 
rămas singură acolo, stângace cum o ştiţi, ca să 
facă toate aranjamentele necesare. Sunt o mie 
de formalităţi. Un om moare şi sunt atâtea 
formalităţi de-ai crede că pleacă cel puţin în 
străinătate. Luaţi-vă hainele şi ce-aţi mai vrea şi 
să mergem. Între timp mă duc la farmacie să 
telefonez la taxi şi... da, Misa, te rog, pune-cţi 
haine negre, sau cel puţin un sacou şi grăbiţi-vă 
amândoi, vă rog. Ce dezastru, Misa, ce groaznic 
dezastru! f 

Mătuşa Jenia plecă. li auzeam paşii grăbiţi pe 
scări şi pe pavajul din curtea de sub fereastră. 
Am rămas în aceeaşi poziție în care mă găsise la 
intrare, sprijinindu-mă de masa de călcat, cu 


168 


Oz Amos 


fierul încins în mină. Michael se repezi în balcon, 
ca şi cum ar fi vrut s-o strige: „Tanti Jenia! Tanti 
Jenia!" 

După un minut intră din nou în cameră. Trase 
obloanele, închise ferestrele în tăcere şi apoi ieşi 
să închidă uşa do la bucătărie. Trecând prin 
coridor lăsă să-i scape un geamăt înăbuşit. 
Probabil dăduse cu ochii de propriul său chip în 
oglinda de la cuier. Deschise dulapul, îşi scoase 
costumul negru şi mută cureaua de la un 
pantalon la altul. 

— Tata a murit, spuse încet, fără să mă 
privească, ca şi cum nu aş fi fost de faţă când 
venise mătuşa Jenia. 

Am pus fierul jos, pe duşumea, sub dulap, am 
dus scândura de călcat în baie şi am intrat în 
camera lui Yair. L-am oprit din joacă, am scris un 
bileţel şi l-am trimis cu el la familia Kamnitzer. 

— Bunicul Yezekel e rău bolnav, i-am spus 
înainte de plecare. 

Un ecou deformat al cuvintelor mele se 
întoarse la mine de pe scări, pe când Yair, 
emoţionat, vestea pe toţi copiii din casă: 

— Bunicul Zalman e foarte bolnav şi părinţii 
mei pleacă să-l facă iar bine. 

Michael puse portofelul în buzunarul interior şi 
încheie nasturii hainei de la costumul negru care 
aparținuse cândva răposatului meu tată şi pe 
care mama mea Malka îl transformase ca să i se 
potrivească lui. Îşi puse pălăria. Cu un gest 
automat, îşi luă vechea lui servietă neagră, 
uzată, apoi o puse la loc enervat. 

— Eu sunt gata, mă anunţă el. Poate că nu se 
cuvenea ca tanti Jenia să spună anumite lucruri, 

169 


Soţul meu, Michael 


dar are dreptate. N-ar fi trebuit să se întâmple 
aşa. Nu-i drept. Să te porneşti împotriva unui 
bătrân cinstit şi cumsecade, care nu-i cine ştie 
ce puternic sau sănătos, şi să-l dobori pe 
neaşteptate jos pe trotuar, în mijlocul oraşului, 
ziua în amiaza mare, ca pe un criminal periculos. 
E lipsă de decenţă, îţi spun, Hannah, e cruzime, 
da e o cruzime! 

Pe când rostea aceste cuvinte începu să 
tremure din tot trupul, ca un copil care se 
trezeşte într-o noapte de iarnă şi, în loc s-o vadă 
pe mama da cu ochn de un ch,p străin care îl 
priveşte din întuneric. 


170 


Oz Amos 


26 

În prima săptămână după înmormântare, 

Michael renunţă să se mai bărbierească. Nu cred 
că a procedat astfel din respect pentru tradiţie 
sau din consideraţie pentru dorinţa tatălui său 
(Yezekel se socotea pe sine însuşi ateu 
practicant). Simţea poate că ar fi fost degradant 
să se radă în timpul săptămânii lui de doliu. 
Când suntem copleşiţi de durere, găsim uneori 
amarnic de degradante cele mai banale 
îndeletniciri. Lui Michael nu-i plăcuse niciodată 
să se radă. Obrajii i-au fost repede acoperiţi de 
tepi negricioşi şi aspri care îi dădeau un aer 
furios. 
_ Cu barba lui nerasă, Michael îmi părea alt om. 
In anumite momente aveam senzaţia că trupul îi 
este mai puternic decât îl ştiam în realitate. 
Gâtul i se subţiase. In jurul gurii îi apăruseră 
riduri care sugerau o ironie amară, străină de el. 
Ochii aveau o expresie obosită, de parcă ar fi 
fost istovit de muncă fizică. În zilele de doliu, 
soţul meu avea înfăţişarea unui muncitor 
amărât, dintr-unul din micile ateliere de pe 
strada Agrippa. 

O bună parte din zi, Michael stătea într-un 
fotoliu, în papuci îmblăniţi şi halat gri deschis cu 
carouri mai închise. Când îi puneam ziarul în 
braţe, se aplecă să-l citească. Dacă ziarul cădea 
pe jos, nu-şi dădea osteneala să-l ridice. Nu-mi 
dădeam seama dacă era îngândurat sau absent. 
O dată mi-a cerut să-i torn un pahar de coniac. 

l-am îndeplinit dorinţa, dar păru că nu-şi mai 
aduce aminte. Mă privi surprins şi nu se atinse 

171 


Soţul meu, Michael 


de băutură. Altădată, după ce ascultase buletinul 
de ştiri, a remarcat: 

— Ce ciudat! 

Nu a mai adăugat nimic. Nici eu nu l-am 
întrebat. Becul răspândea o lumină galbenă. 

Michael a fost foarte tăcut în zilele care au 
urmat morţii tatălui său. Casă întreagă era 
adâncită în tăcere. Aveam impresia uneori că 
suntem cu toţii în aşteptarea unei veşti. Când 
Michael îmi spunea câte ceva mie sau copilului, 
vorbea blând, de parcă eu aş fi fost în doliu. În 
timpul noptilor îl doream cu pasiune. 
Sentimentul era penibil. De atâţia ani de când 
eram căsătorită, niciodată nu simţisem în ce 
măsură această dependenţă poate fi umilitoare. 

Intr-o seară, soţul meu îşi puse ochelarii şi-şi 
sprijini mâinile de birou. Stătea adus de spate, 
cu capul plecat. Intrând în cameră am văzut în 
soţul meu pe Yezekel Gonen. M-am cutremurat. 
Aplecat, cu umerii căzuţi, cu un aer şubred, 
Michael părea să-l încarneze pe tatăl său. Mi-a 
venit în minte ziua nunţii noastre. Ceremonia de 
pe terasa acoperiş a clădirii vechiului Rabinat din 
faţa  librăriei  Steimatzki. Şi atunci Michael 
semănase atât de mult cu tatăl său, încât l-am 
confundat pe unul cu celălalt. N-am uitat. 

Michael îşi petrecea dimineţile stând în balcon 
şi urmărind cu privirea pisicile care se fugăreau 
pe jos, prin curte. Totul era calm. Nu-l mai 
văzusem niciodată stând atât de liniştit. 
Totdeauna era grăbit să fie la zi cu lucrul. Vecini 
pioşi veneau să-i prezinte condoleanţe. Michael îi 
primea cu politeţe rece. Ca un profesor sever 


172 


Oz Amos 


care îl priveşte pe un elev ce l-a decepţionat, îi 
fixa prin ochelari pe cei din familia Kamnitzer 
sau pe domnul Glick, încât le rămâneau 
cuvintele de simpatie în gât. Doamna Zeldin veni 
codindu-se. Dorea să ne propună să-l lăsăm pe 
Yair la ea până vor trece zilele de doliu. Un surâs 
amar tremură în jurul gurii lui Michael. 

— De ce? spuse el. Doar n-am murit eu. 

— Doamne fereşte. Nici să nu pomenim de aşa 
ceva, se sperie vizitatoarea. M-am gândit că 
poate... 

— Poate ce? i-o tăie Michael scurt. Bătrâna 
învăţătoare se fâstăci. Işi luă grăbită rămas-bun, 
scuzându-se de parcă ne-ar fi ofensat. Domnul 
Kadishman sosi îmbrăcat într-un costum din serj 
negru, cu o expresie solemnă pe faţă. Ne anunţă 
că avusese plăcerea să-l cunoască puţin pe 
decedat, datorită domnişoarei Leah Ganz. În 
afară de unele divergențe politice, avusese 
întotdeauna adânc respect pentru defunct. 
Fusese unul dintre puţinii oameni oneşti din 
Mişcarea muncitorească. Nu unul dintre ipocriţi, 
ci unul din cei induşi în eroare. 

— Nu s-a pierdut. A plecat doar mai înainte. 

— Cu siguranţă nu s-a pierdut, conveni 
Michael rece. 

Mi-am înăbuşit un zâmbet. 

Soţul prietenei lui Michael din Tirat Yaar veni 
până la uşă, refuză să intre din delicateţe, dar 
mă rugă să-i comunic lui Michael că a trecut pe 
la noi şi că ia parte la durerea noastră. Atât el, 
cât şi Liora, bineînţeles. 

In cea de a patra seară, veniră în vizită 
profesorul de geologie şi doi asistenţi. Se 

173 


Soţul meu, Michael 


aşezară pe divanul din salon, cu faţa spre fotoliul 
lui Michael. Şedeau cu spatele drept şi genunchii 
lipiţi, considerând că nu se face să se sprijine de 
spătar. 

M-am aşezat pe un scăunel lingă uşă. Michael 
m-a rugat să fac cafea pentru oaspeţii noştri, iar 
pentru el un ceai fără lămâie, ca să nu-i dea 
arsuri la stomac. Se interesă apoi de rezultatele 
cercetărilor făcute la Nahal Arugot în Neghev. 
Când unul din cei doi tineri începu să vorbească, 
îşi întoarse brusc faţa spre fereastră, cu un 
spasm violent, de parcă un resort s-ar fi rupt în 
interiorul său. Umerii îi tremurau. M-am alarmat, 
având senzaţia că izbucnise în hohote de râs pe 
care nu şi le putea stăpâni. Îşi întoarse apoi din 
nou capul. Faţa îi era obosită şi goală de orice 
expresie. Se scuză şi-i rugă să continue. 

— Vă rog nu omiteţi nimic. Vreau să aud totul. 
Tânărul care începuse să vorbească reluă frază 
de acolo de unde o lăsase. Michael îmi aruncă o 
privire cenuşie, de parcă ar fi fost mirat de un 
amănunt în aspectul meu pe care nu-l 
observase înainte. Briza nopţii lovea obloanele 
de zidul casei. Părea că timpul îmbrăca forme 
vizibile. Lumină electrică, tablourile, mobila, 
umbra aruncată de mobilă, linia tremurătoare 
dintre peticele de lumină şi de umbră. 

Profesorul prinse dintr-o dată viaţă şi-l 
întrerupse pe asistent. 

— Schiţele pe care ni le-ai desenat la începutul 
lunii nu ne-au decepţionat, Gonen. Faptele 
confirmă ipotezele tale. lată de ce sentimentele 
noastre sunt împărţite. Suntem dezamăgiţi de 


174 


Oz Amos 


rezultatele săpăturilor, dar impresionați de 
competenţa ta. 

Mai adăugă apoi o observaţie complicată 
despre ingratitudinea cercetărilor aplicate, în 
comparaţie cu cele teoretice.  Accentuă 
importanţa intuiţiei creatoare pentru ambele 
categorii de cercetare. 

Michael observă placid: 

— Curând vine iarna. Nopțile au devenit mai 
lungi. Mai lungi şi mai reci. 

Cei doi asistenţi schimbară o privire, apoi se 
uitară pe furiş spre profesor. Bătrânul clătină 
energic din cap, vrând să le arate că a priceput 
sugestia. Se ridică şi spuse solemn: 

— Noi toţi îţi împărtăşim durerea, Gonen. 
Aşteptăm cu nerăbdare să te avem din nou 
printre noi. Încearcă să fii tare şi... fii tare, 
Gonen. 

Musafirii îşi luară rămas-bun. Michael îi însoţi 
până pe culoar. Se grăbi să-l ajute pe profesor 
să-şi îmbrace  paltonul. Mişcările îi erau 
neîndemânatice şi se simţi obligat să-şi ceară 
scuze, cu un surâs slab. De la începutul serii, îl 
găsisem tot timpul impresionant, dar micul lui 
surâs m-a întristat. Politeţea lui izvora din 
respect şi nu din simpatie. Îi conduse pe oaspeţi 
până la uşă. După plecarea lor se întoarse în 
cameră. Stătea tăcut, cu faţa spre fereastra 
întunecată şi cu spatele spre mine. În cele din 
urmă vorbi, fără să-şi răsucească umerii. 

— Incă un pahar cu ceai, te rog, Hannah, şi n-ai 
vrea să stingi lumină mare? Când tata ne-a rugat 
să punem băiatului un nume cam demodat, ar fi 
trebuit să-i respectăm dorinţa. La zece ani am 

175 


Soţul meu, Michael 


făcut o anghină cu temperatură foarte ridicată. 
Toată noaptea, noapte de noapte, tata a stat 
lingă patul meu. Schimba mereu compresa rece 
pe care mi-o punea pe frunte şi cânta iarăşi şi 
iarăşi, fals şi monoton, singurul cântec de leagăn 
pe care îl ştia. Cântecul suna aşa: 

E timpul de dormit Căci ziua s-a sfârşit. Soarele 
în mare a apus Stele lucesc pe bolta sus. Dormi 
pui iubit. 

Ţi-am povestit vreodată, Hannah, că tanti Jcnia 
şi-a dat toată silinţa să-i găsească tatei o nouă 
soţie? Foarte rar trecea pe la noi fără să fie 
însoţită de vreo prietenă sau cunoştinţă. 
Infirmiere între două vârste, emigrante poloneze, 
divorţate numai piele şi os. Femeile începeau 
prin a-mi face mie avansuri; mă îmbrăţişau, mă 
sărutau, îmi aduceau cutii cu bomboane, mă 
alintau. Tata se prefăcea că nu înţelege intenţiile 
mătuşii Jenia. Era politicos. Incepea să vorbească 
despre decretele înaltului Comisar şi alte de- 
astea. Când am făcut anghina, aveam febră 
mare şi toată noaptea curgea sudoarea din 
mine. Aşternutul era ud. Tot la două ore tata 
schimba cearşafurile, cu mare grijă. Îşi dădea 
silinţa să nu mă scuture, dar de fiecare dată 
întrecea măsura. Mă trezeam şi plângeam. 
Înainte de revărsatul zorilor, tata spăla toate 
cearşafurile în baie şi apoi ieşea pe întuneric să 
le întindă pe frânghia de rufe din faţa blocului 
nostru. Te-am rugat să nu-mi pui lămâie în ceai, 
din cauza arsurilor de stomac care s-au 
înrăutățit, Hannah. Când mi-a scăzut febră, tata 
s-a dus şi mi-a cumpărat un joc de dame, pe 


176 


Oz Amos 


care l-a obţinut cu preţ redus din prăvălia 
vecinului nostru Globerman. Se străduia să 
piardă de câte ori jucam. Ca să mă facă fericit, 
se văita, îşi prindea capul în mâini, şi mă numea 
„Micul meu geniu, micul meu profesor, micul 
meu bunic Zalman". Mi-a spus odată povestea 
familiei Mendelssohn şi în glumă s-a comparat 
pe sine cu Mendelssohn cel din generaţia de 
mijloc care fusese fiul unui om mare şi tatăl altui 
om mare. Îmi prevestea un viitor strălucit. Îmi 
aducea tot timpul câte o ceaşcă de lapte 
fierbinte cu miere, fără caimac. Dacă mă 
încăpăţânam şi refuzam să beau, recurgea la 
ispite şi şantaj. Imi măgulea bunul simţ. Aşa m- 
am făcut bine. Fii bună, Hannah, te rog şi adu-mi 
pipa. Nu, nu aceea, pe cea englezească. Cea mai 
mică. Da, asta este. Mulţumesc. M-am vindecat 
şi tata s-a molipsit de la mine şi s-a îmbolnăvit 
foarte grav. A zăcut trei săptămâni în spitalul 
unde lucra tanti Jenia. Cât timp a fost bolnav, s-a 
oferit mătuşa Leah să aibă grijă de mine. După 
două luni m-au anunţat că a scăpat de la 
moarte, printr-un noroc sau printr-o minune. 
Tata făcea o mulţime de glume pe această temă. 
Cita un proverb care spune că oamenii deosebiți 
mor tineri şi zicea că din fericire el este un om 
obişnuit. Am jurat în faţa tabloului lui Herzl din 
sufragerie că, dacă s-ar întâmpla să moară tata 
pe neaşteptate, am să găsesc şi eu o cale să 
mor; mai bine moartea decât să fiu dus la un 
orfelinat sau la tanti Leah. Săptămâna viitoare, 
Hannah, să îi cumpărăm lui Yair un tren electric. 
Unul mare ca cel pe care l-am văzut în vitrina 
magazinului de pantofi Freimann & Bein, de pe 

177 


Soţul meu, Michael 


bulevardul laffa. Yair iubeşte mult maşinăriile. Îi 
dau şi ceasul deşteptător care nu mai 
funcţionează. Am să-l învăţ să-l demonteze şi 
apoi să-l pună la loc. Poate va deveni inginer. Ai 
observat cum îl fascinează motoarele şi 
resorturile şi maşinile? Ai mai auzit că un copil 
de patru ani şi jumătate să poate pricepe în linii 
mari cum funcţionează un aparat de radio? Eu 
nu m-am considerat niciodată deosebit de 
inteligent, ştii bine asta. Nu sunt un geniu sau 
ceea ce îşi închipuia tata. Sau spunea că îşi 
închipuie. Nu sunt decât un om obişnuit, 
Hannah. Dar tu va trebui să-ţi dai toată silinţa şi 
să-l iubeşti pe Yair. Va fi mai bine şi pentru tine 
dacă o vei face. Nu, nu vreau să spun că 
neglijezi copilul. Astea-s prostii. Dar am impresia 
că nu te dai în vânt după el. Şi trebuie s-o faci, 
Hannah. E nevoie uneori chiar să întreci măsura. 
Ceea ce vreau să spun este că mi-ar plăcea să 
începi... nu ştiu cum să-ţi explic ceea ce simt. 
Hai mai bine să lăsăm asta. Cândva, cu ani în 
urmă, tu şi cu mine stăteam într-o cafenea şi te- 
am privit şi m-am privit şi mi-am spus că nu sunt 
croit să fiu Făt-Frumos sau cavaler pe cal alb, 
cum se spune. Tu eşti frumoasă, Hannah. Eşti 
foarte frumoasă. [i-am povestit ce mi-a spus 
tata săptămâna trecută la Holon? A spus că i se 
pare că eşti poetă, deşi nu scrii versuri. Nu ştiu 
de ce îţi spun toate acestea. Tu taci, nu scoţi o 
vorbă. De ce ţi-oi fi spunând acum toate 
acestea ? Nu ca să te ofensez sau să te rănesc, 
poţi să fii sigură. N-ar fi trebuit să ne 
încăpăţânăm să-l numim Yair. La urma urmelor 


178 


Oz Amos 


un nume nu ar fi afectat atitudinea noastră faţă 
de copil. Şi am călcat în picioare un sentiment 
foarte delicat. Într-o zi, Hannah, va trebui să te 
întreb de ce m-ai ales pe mine dintre toţi bărbaţii 
interesanţi pe care trebuie să-i fi întâlnit. Dar 
acum e prea târziu şi eu vorbesc prea mult şi tu 
eşti probabil mirată. Vrei să faci patul, Hannah? 
Vin într-o clipă să te ajut. Să mergem la culcare. 
Tata e mort. Eu însumi sunt tată. Toată rânduiala 
aceasta a lucrurilor îmi pare deodată un joc 
stupid de copii. Mi-aduc aminte cum ne jucăm pe 
vremuri, la capătul curţii noastre, pe un teren 
viran, de unde începea nisipul: ne aşezam într- 
un şir lung şi cel din cap arunca mingea şi se 
aşeza în coadă şi continuam astfel, până când 
primul devenea cel din urmă şi ultimul cel dintâi 
şi tot aşa mereu. Nu-mi amintesc ce urmărea 
jocul. Nu-mi amintesc cine îl câştiga. Nici măcar 
nu-mi amintesc dacă era vreo regulă sau dacă 
era vreo ordine în toată nebunia aceea. Ai lăsat 
lumina aprinsă în bucătărie. 


179 


Soţul meu, Michael 


27 

Zilele de doliu se sfârşiseră. Stăteam din nou 
unul în faţa celuilalt la masa din bucătărie, luând 
micul dejun atât de liniştiţi şi de binevoitori, 
încât un străin s-ar fi putut înşela crezându-ne cu 
sufletul împăcat. Ridic ibricul. Michael îmi întinde 
două ceşti. Torn cafeaua. Michael taie pâine. Pun 
zahăr în cele două ceşti de cafea şi amestec şi 
amestec, până ce vocea lui mă opreşte. 

— E destul, Hannah. S-a amestecat. Doar nu 
forezi o sondă. 

Îmi beau cafeaua neagră. Lui Michael îi place 
cu puţin lapte. Număr patru, cinci, şase picături 
de lapte în ceaşca lui. 

lată cum suntem aşezaţi: eu mă sprijin cu 
spatele de o latură a frigiderului şi stau cu faţa la 
dreptunghiul de un albastru strălucitor care este 
fereastra bucătăriei. Michael stă cu spatele spre 
geam şi ochii lui sunt liberi să se plimbe peste 
sticlele goale de deasupra frigiderului, peste uşa 
bucătăriei, o parte din coridor şi uşa băii. Radioul 
ne împresoară cu muzică uşoară, de dimineaţă. 
Cântece evreieşti care mie îmi amintesc de 
copilărie, iar lui Michael că se face târziu. Se 
ridică fără un cuvânt, se duce la chiuvetă, îşi 
spală ceaşca şi farfurioară. lese din bucătărie. In 
hol îşi scoate papucii, îşi pune pantofii. Imbracă 
o jachetă cenuşie. Işi ia pălăria din cuier. Cu 
pălăria pe cap şi servieta lui veche neagră sub 
braţ, se întoarce în bucătărie să mă sărute pe 
frunte şi să-mi snună la revedere. Să nu uit să 
cumpăr la amiază nişte gaz. E pe sfârşite. El îşi 


180 


Oz Amos 


notează într-un carneţel să treacă pe la serviciul 
apelor să plătească notă şi să verifice dacă nu s- 
a strecurat o mică greşeală. 

Michael pleacă şi mie mi se pune un nod în gât. 
Mă întreb de unde îmi vine această tristeţe. Din 
ce vizuină blestemată s-a strecurat la mine în 
casă, să-mi tulbure pacea dimineţii albastre. Ca 
un funcţionar într-un birou, scot un teanc de 
frânturi de amintiri. Verific fiecare dată dintr-o 
lungă coloană. Pe undeva se ascunde o gravă 
eroare. Să fie o iluzie? Mi s-a părut că undeva 
am dibuit o gravă greşeală. 

Radioul a încetat să cânte. A început brusc să 
vorbească despre izbucnirea unor anumite 
tulburări la sate. Tresar; e ora opt. Timpul nu se 
odihneşte niciodată şi nu te lasă să te odihneşti. 
Apuc zorită poşeta. Nu-i nevoie să-l grăbesc pe 
Yair care e gata înaintea mea. Mână în mină, 
mergem spre grădiniţa Sarei Zeldin. 

Dimineaţa străluceşte pe străzile lerusalimului. 
Un birjar bătrân cânta cât îl ţine gura, tolănit pe 
capră. Băieţii de la şcoala religioasă Tachkemoni 
poartă beretele pe-o parte. Stau pe trotuarul de 
vis-â-vis, bătându-şi joc de bătrânul birjar ca să-l 
provoace. Birjarul flutură mâna, ca şi cum ar 
răspunde la un salut. Zâmbeşte şi cânta mai 
departe. Fiul meu începe să-mi explice că pe 
linia autobuzului 3 B circulă două tipuri de 
maşini, Ford şi Fargo. Fordul are un motor mult 
mai puternic, Fargo e mai slab şi mai încet. 
Deodată i se trezeşte bănuiala că nu-i urmăresc 
explicaţiile. Mă pune la încercare. Sunt pregătită. 

— Am auzit tot ce mi-ai spus, Yair. Eşti un băiat 
inteligent. Te ascult. 

181 


Soţul meu, Michael 


O dimineaţă senină şi albastră domneşte peste 
lerusalim. Până şi pietrele cenuşii ale cazărmii 
Schneller îşi dau toată silinţa să nu pară 
posomorite. O vegetaţie puternică şi viguroasă a 
năpădit terenurile virane: mărăcini, volbură, 
ciulini şi o armată de alte plante sălbatice ale 
căror denumiri nu le cunosc şi care sunt de 
obicei numite buruieni. Mă opresc dintr-o dată, 
ca trăsnită. 

— Am încuiat uşa de la bucătărie, când am 
plecat de acasă, Yair? 

— A încuiat-o tata ieri seară şi azi nu a mai 
deschis-o nimeni. Ce-i cu tine astăzi, mămico? 

Trecem pe lingă porţile grele de fier ale 
cazărmii Schneller. N-am pus niciodată piciorul 
în interiorul acestor ziduri lugubre. Pe când eram 
copil, aici era instalată armata britanică şi ţevile 
mitralierelor ieşeau prin creneluri. Cu mulţi ani în 
urmă fortăreaţa era numită Orfelinatul Sirian, 
nume straniu care, în felul lui, părea că mă 
ameninţă. 

O  santinelă blondă stă în faţa porţilor, 
suflându-şi în pumni să şi-i încălzească. Când 
trecem prin dreptul lui, tânărul soldat priveşte în 
jos spre picioarele mele, la porţiunea goală 
dintre fustă şi şosetele albe. Mă gândesc să-i 
surâd. El îmi aruncă o privire înfocată, un 
amestec de jenă, dorinţă, dor şi scuze. Mă uit la 
ceas. Opt şi un sfert. Este opt şi un sfert 
dimineaţa, e o zi senină şi albastră, iar pe mine 
m-a şi cuprins oboseala. Vreau să dorm. Dar 
numai cu condiţia ca visele să mă lase în pace. 

In fiecare marţi, în drum spre casă, Michael se 


182 


Oz Amos 


opreşte în centru să cumpere bilete de la 
Agenţia Kahana pentru al doilea spectacol la 
cinematograf. Cât suntem plecaţi, Yoram, fiul 
familiei Kamnitzer, are grijă de copil. Când ne- 
am întors de la film am găsit o coală de hârtie în 
romanul care stătea pe noptiera mea. Yoram îmi 
lăsase ultimul său poem, ca să-mi spun părerea. 
In poezia lui Yoram era vorba despre un băiat şi 
o fată care se plimbau prin livadă, în amurg. 
Dintr-o dată trece pe lângă ei un călăreț ciudat. 
Un călăreț negru, pe un armăsar negru, ţinând o 
suliță de foc negru. După ce trece pe lângă ei, 
un văl întunecat se aşterne peste pământ şi 
peste îndrăgostiţi. În paranteză, în partea de jos 
a paginii, Yoram mă lămurea că negrul cavaler e 
Noaptea. Yoram nu prea avea încredere în mine. 

Ziua următoare, când l-am întâlnit pe Yoram 
Kamnitzer pe scări, i-am spus că mi-a plăcut 
poemul său şi că poate ar trebui să-l trimită unei 
reviste pentru tineri. Yoram se apucă strâns de 
balustradă. Imi aruncă pentru o clipă o privire 
panicată şi apoi lăsă să-i scape un râs slab şi 
îndurerat: 

— Totu-i o minciună, doamnă Gonen, murmură 
el. 

— Tu eşti cel care minţi acum, i-am ripostat 
zâmbind. 

Se întoarse şi se năpusti în sus pe scări. Se opri 
brusc, privi în urmă şi îngâna speriat scuze, de 
parcă s-ar fi ciocnit în goana lui de mine. 

Ajun de Sabat. Seara coboară peste lerusalim, 
în vârful colinei Romema castelul de apă este 
prins în revărsarea amurgului. Ace de lumină se 
filtrează printre frunzele copacilor, de parcă 

183 


Soţul meu, Michael 


oraşul este în flăcări. O ceaţă joasă se întinde 
încet la răsărit, lunecând cu degete palide peste 
ziduri de piatră şi grilaje de fier. A fost trimisă să 
aducă alinare. Jur-împrejur, toate par să se 
topească în tăcere. Lin dor arzător se instalează 
nevăzut peste oraş. Stâncile uriaşe eliberează 
căldura şi se predau degetelor reci ale ceţii. O 
briză uşoară suflă prin curţi. Ridică bucățele 
foşnitoare de hârtie, apoi le abandonează, 
găsindu-le lipsite de interes. Vecinii în haine de 
Sabat, în drum spre locul de rugăciune. 
Murmurul  mângâietor al unui motor din 
depărtare cade purpuriu peste pinii care 
şoptesc:  „Opreşte-te,  opreşte-te o clipă, 
şoferule. Intoarce-te şi lasă-mă să-ţi văd chipul”. 

Am pus o faţă de masă albă. Intr-un vas, un 
buchet de crăiţe galbene. O sticlă cu vin roşu. 
Michael taie pâinea albă, împletită. Yair cânta 
trei cântece de Sabat învăţate la grădiniţă. 
Servesc peşte copt la cuptor. Nu aprindem 
luminări, căci Michael găseşte că ar fi o ipocrizie 
pentru nişte oameni care s-au hotărât să nu 
urmeze calea religiei. 

Michael îi povesteşte lui Yair despre răscoalele 
din 1936. Copilul ascultă vrăjit. Pune o întrebare 
inteligentă, adăugind la sfârşit „A” terminat". 
Atitudinea lui vădeşte o atenţie încordată. Şi eu 
stau şi-ascult vocea soţului meu. Mai este şi o 
fetiţă drăguță, într-o rochie albastră, care 
încearcă să mă cheme prin fereastra închisă şi 
de aceea bate în geam cu pumnii mici. Teama i 
se citeşte pe faţă. E la doi paşi de disperare. 
Buzele ei rostesc, iar şi iar, ceva ce nu pot 


184 


Oz Amos 


înţelege. În curând va tăcea şi n-am să-i mai văd 
decât obrazul, iar apoi nimic. Bietul meu tată 
Josef obişnuia să binecuvânteze vinul şi pâinea 
la fiecare ajun de Sabat. Aprindeam totdeauna 
luminări. Tata nu ştia ce adevăr ascund tradiţiile 
religioase, de aceea le păstra. Doar când fratele 
meu Emanuel s-a înscris într-o mişcare socialistă 
de tineret, am abandonat toate obiceiurile de 
Sabat. Respectul nostru pentru tradiţie era 
foarte şubred. Tata era un om nehotărât. 

Un tren obosit suie colina pe care se află 
colonia germană, la sud de  lerusalim. 
Locomotiva geme şi gâfâie. Se prăbuşeşte în 
braţele peroanelor pustii. Ultimul suflu de abur 
scapă cu un şuierat neputincios. Impotrivindu-se 
tăcerii, locomotiva scoate un țipăt final. Dar 
tăcerea este prea puternică. Locomotiva se dă 
bătută, se stinge, se răceşte. Ajun de Sabat. O 
vagă aşteptare. Până şi păsările sunt tăcute. 
Picioarele lui au ajuns poate la porţile 
lerusalimului. În livezile din Siloam sau dincolo 
de Colina Sfatului Rău. Oraşul se întunecă. 

— Shabbat Shalom. Sabat paşnic, spun eu de 
departe. 

Fiul şi soţul meu râd, Michael spune: 

— Cât eşti de ceremonioasă în seara asta, 
Hannah, şi cât de bine îţi stă în rochia nouă 
verde. 

La începutul lunii septembrie, vecina noastră 
cea isterică de la etaj, doamna Glick, a fost 
internată într-un sanatoriu. Crizele deveneau din 
ce în ce mai frecvente. Între crize avea obiceiul 
să rătăcească prin curte şi pe stradă, cu o 
expresie absentă pe faţă. Era o femeie 

185 


Soţul meu, Michael 


corpolentă, înzestrată cu acea frumuseţe matură 
şi voluptuoasă pe care o au uneori femeile spre 
patruzeci de ani fără copii. Umbla tot timpul cu 
rochiile descheiate, de parcă atunci s-ar fi dat jos 
din pat. Într-o zi, în curtea din spate, l-a atacat 
pe Yoram, sfiosul adolescent, l-a pălmuit, i-a rupt 
cămaşa, numindu-l „codoş, desfrânat, scârbos". 

Într-o vineri seara, la începutul lui septembrie, 
doamna Glick înhaţă cele două luminări aprinse 
pentru Sabat şi le aruncă în capul soţului ei. 
Domnul Glick se refugie la noi în apartament. Se 
prăbuşi într-un fotoliu, cu umerii cutremurîndu-i- 
se de suspine. Michael puse jos pipa, închise 
aparatul de radio şi se duse la farmacie să 
telefoneze celor în drept. O oră mai târziu veniră 
infirmierii în halate albe şi o conduseră cu 
blândeţe, de ambele braţe, spre ambulanţă. Ea 
cobora ca la braţul unui iubit, fredonând tot 
timpul un cântec vesel în idiş. Ceilalţi chiriaşi 
priveau tăcuţi, din uşile apartamentelor lor. 
Yoram Kamnitzer cobori şi se opri lângă mine. 

— Doamnă Gonen, doamnă Gonen, mă strigă 
el în şoaptă, palid ca un mort. 

Am întins mâna spre braţul lui, dar m-am oprit 
la mijlocul gestului. 

— E Sabat azi, e Sabat, striga doamna Glick, 
ajungând la ambulanţă. 

Soţul ei stătea în faţa sa şi-i vorbea cu vocea 
sfâşiată: 

— Nu te necăji, Duba, nu-i nimic. O să treacă, 
nu-i decât o toană. Totul o să fie bine. 

Domnul Glick purta o haină boţită de Sabat pe 
trupul lui mic. Mustaţa rară îi tremura de parcă 


186 


Oz Amos 


îşi avea viaţa ei proprie. 

Inainte de a pleca ambulanţa, domnul Glick a 
fost rugat să semneze o declaraţie: un formular 
detaliat şi plicticos. La lumina farurilor, Michael 
citi punct cu punct, ba chiar semnă de două ori 
în locul domnului Glick, ca să nu fie el silit să 
profaneze Sabatul. Il sprijini apoi până se goli 
strada şi-l aduse la noi în apartament pentru o 
ceaşcă de cafea. 

Aceasta poate explică faptul că domnul Glick a 
devenit un oaspete obişnuit al casei noastre. 

— Am aflat de la vecinii noştri, domnule doctor 
Gonen, că aţi colecţionat timbre. Printr-o fericită 
coincidenţă am sus o cutie plină cu timbre de 
care nu am nevoie şi aş fi încântat să vi le 
dăruiesc. Ce spuneţi? Nu aveţi încă titlul de 
doctor. Ei şi ce ? Toţi fiii lui Israel sunt egali în 
faţa celui Atotputernic, în afară de cei care nu-i 
sunt pe plac. Doctor, caporal, artist, cu toţii 
avem multe în comun şi diferenţele sunt 
neglijabile. Să ne întoarcem la subiectul nostru. 
Biata mea soţie Duba are un frate şi o soră, 
primul în Anvers şi cealaltă în Johannesburg. Ne 
trimit o mulţime de scrisori, cu timbre frumoase 
pe ele. Dumnezeu nu m-a găsit vrednic să-mi 
dăruiască şi mie copii, astfel că timbrele nu-mi 
sunt de nici un folos. Aş fi fericit să vi le fac 
cadou, domnule doctor Gonen. În schimb v-aş 
ruga frumos să-mi îngăduiţi să vin din când în 
când la dumneavoastră ca să citesc Enciclopedia 
Ebraică. Daţi-mi voie să vă explic. Sunt însetat, 
în momentul de faţă, de cunoaştere, şi am 
intenţia să citesc Enciclopedia Ebraică. Nu într-o 
singură şedinţă, bineînţeles. Câteva pagini de 

187 


Soţul meu, Michael 


fiecare dată. În ce mă priveşte, vă garantez că n- 
am să vă supăr şi n-am să vă fac nici un deranj 
şi n-am să aduc noroi în casă. Am să mă şterg 
bine pe picioare de câte ori intru în casă. 

Astfel vecinul nostru a început să ne viziteze 
des. În afară de timbre, i-a dat lui Michael 
suplimentul de sfârşit de săptămâna al ziarului 
religios Hatsofeh, deoarece conţinea o pagină 
ştiinţifică. lar eu, m-am bucurat de o reducere 
specială la merceria Glick, din Stradă David 
Yelin. Fermoare, inele metalice de prins perdele, 
nasturi, catarame şi aţă de brodat, toate acestea 
mi le. oferea în dar. Şi nu eram în stare să-l 
refuz. 

— Ani de zile am respectat cu evlavie legile 
religiei noastre. Şi adevărul este că de când cu 
nenorocirea bietei mele soţii Duba, am fost 
năpădit de îndoieli. Îndoieli serioase. Intenţionez 
să-mi  lărgesc cunoştinţele şi să studiez 
enciclopedia. Am ajuns şi la articolul „Atlas" şi 
am descoperit că în afară de mătase lucitoare şi 
album de hărţi, Atlas este şi numele unui gigant 
grec care ţine pe umeri tot globul. Am făcut o 
mulţime de descoperiri în ultima vreme şi cui 
trebuie să-i mulţumesc? Cui altcuiva decât 
mărinimoasei familii Gonen care a fost atât de 
bună cu mine? Vreau să plătesc gentileţea cu 
gentileţe şi nu ştiu cum aş putea s-o fac, dacă nu 
consimţiţi să acceptaţi acest joc uriaş cu animale 
pe care l-am cumpărat pentru fiul vostru Yair. 

Am consimţit să-l acceptăm. 

Prietenii care obişnuiau să ne viziteze erau 
următorii: prietena mea cea mai bună Hadassa 


188 


Oz Amos 


şi soţul ei Abba. Abba era un funcţionar foarte 
activ în Ministerul Comerţului şi Industriei. 
Hadassa lucra ca telefonistă la acelaşi minister. 
intenționau să pună bani deoparte ca să-şi 
cumpere un apartament în Rehavia şi numai 
după aceea să aibă un copil. li aduceau lui 
Michael informaţii politice care nu se publicau în 
ziare. Hadassa şi cu mine depănam amintiri din 
anii de şcoală şi din timpul Mandatului Britanic. 

Mai veneau asistenţi politicoşi de la Facultatea 
de geologie care glumeau cu Michael despre 
imposibilitatea de a avansa la universitate, cât 
timp nu murea unul dintre cei bătrâni. Ar trebui 
stabilite legi care să asigure şi tinerilor 
posibilitatea de a obţine ceea ce merită. 

Din când în când ne vizita Liora de la kibuțul 
Tirat Yaar, singură sau cu soţul şi fiicele ei. 
Veneau la lerusalim pentru cumpărături sau ca 
să mănânce o îngheţată şi treceau şi pe la noi ca 
să vadă dacă mai suntem în viaţă. Ce perdele 
frumoase, ce bucătărie curată! E voie să arunce 
o privire şi în baie? Au de gând să construiască 
noi locuinţe în kibuţ şi le-ar plăcea să-şi facă o 
părere că să poată compara. Din partea 
comitetului cultural l-au invitat pe Michael să 
ţină într-o vineri seara o conferinţă despre 
structura geologică a dealurilor din ludeea. 
Admirau viaţa oamenilor de ştiinţă. 

— Activitatea academică nu-i îngrădită de 
plictiselile rutinei, spuse Liora. Îmi amintesc de 
Michael pe vremea când activa în Mişcarea de 
tineret. Era un tânăr serios şi cu simţul 
responsabilităţii. Nu va trece mult până să 
ajungă mândria clasei noastre. Când va ţine 

189 


Soţul meu, Michael 


conferinţa la Tirat Yaar trebuie să veniţi cu toţii. 
Este o invitaţie generală. Avem atâtea amintiri în 
comun. 

Domnul Avraham Kadishman venea la fiecare 
zece zile. Era dintr-o familie stabilită de multă 
vreme la lerusalim, avea un magazin renumit de 
încălţăminte şi era vechi prieten cu tanti Leah. El 
fusese cel care se interesase despre familia mea 
şi liniştise mătuşile, înainte ca ele să mă fi 
întâlnit, spunându-le că mă trag dintr-o familie 
respectabilă. 

Când venea la noi, îşi scotea pardesiul în hol şi 
surâdea spre Michael de parcă ar fi adus aer din 
lumea mare cu el, iar noi, de când ne vizitase 
ultima dată, n-am făcut decât să-l aşteptăm să 
vină din nou. Băutura lui preferată era cacao. 
Discuta cu Michael în special despre guvern. 
Domnul Kadishman se număra printre membrii 
activi ai Partidului Naţional, aripa de dreapta din 
lerusalim. Anumite subiecte reveneau cu 
regularitate în discuțiile dintre el şi Michael: 
asasinarea liderului socialist Arlozorov, 
dezbinările din mişcarea clandestină 
antibritanică, scufundarea vaporului A/talena de 
către guvern. Nu înțeleg ce găsea Michael la 
compania domnului Kadishman. Poate era 
pasiunea lor comună pentru fumatul pipei sau 
jocul de şah, ori refuzul lui Michael de a părăsi 
un biet bătrân teribil de singur. Domnul 
Kadishman obişnuia să compună mici versuri 
despre fiul nostru Yair, ca de pildă: 

Yair Gonen va fi Şef de mare renume Neamului 
sau va şti Temerile să-i curme. 


190 


Oz Amos 


Sau : 

Acum Yair e mic, Dar mare când va fi 
Nădăjduim, că va elibera Zidul plângerii. 

Făceam ceai, cafea sau cacao. Împingeam 
masa rulantă din bucătărie în salonul înceţoşat 
de fum. Domnul Glick, soţul meu şi domnul 
Kadishman stau în jurul mesei ca nişte copii la o 
zi onomastică. Domnul Glick mă priveşte cu 
coada ochiului şi apoi clipeşte des ca şi cum s-ar 
teme că am de gând să ţip la el. Ceilalţi stau 
aplecaţi asupra tablei de şah. Tai o prăjitură în 
felii şi pun câte o porţie în fiecare farfurie. 
Oaspeţii laudă gospodina. Pe faţă îmi apare un 
surâs politicos care nu-i izvorât din inimă. 
Conversaţia se desfăşoară cam în acest fel: 

— Pe vremuri oamenii obişnuiau să spună: 
„Când vor pleca englezii, va sosi Mesia", începe 
domnul Glick şovăielnic. Ei bine, englezii au 
plecat, dar mântuirea se lasă aşteptată. 

Domnul Kadishman: 

— Asta-i din cauză că ţara e condusă de 
oameni mici. Alterman al tău spune undeva că 
Don Quijote luptă plin de curaj, dar cel care 
câştiga este întotdeauna Sancho. 

Soţul meu: 

_ — N-are rost să reducem totul la eroi şi lichele. 
In politică există factori obiectivi şi tendinţe 
obiective. 

Domnul Glick: 

— In loc să fim un exemplu pentru celelalte 
naţiuni, am devenit doar una dintre naţiuni. Şi 
cine poate spune dacă-i mai bine sau mai rău 
astfel? 

Domnul Kadishman: 

191 


Soţul meu, Michael 


— Pentru că cel de-al treilea regat al Israelului 
este condus de mici funcţionari. In loc de regele 
Mesia, avem nişte bieţi casieri de kibuţ. Poate 
când va creşte generaţia înzestratului nostru 
prieten Yair Gonen, ea va şti să insufle poporului 
simţul demnităţii. 

Cât despre mine, împing zaharniţa când spre 
unul, când spre altul şi rostesc absentă ceva ca 
de pildă: 

— Unde o să ne ducă toate ideile astea la 
modă? 

Sau altădată: 

— Trebuie să te ţii în pas cu vremea. Sau: 

— Fiecare problemă are două feţe. 

Spun aceste lucruri ca să nu stau mută toată 
seara şi să par nepoliticoasă. Mă străfulgera 
brusc durerea: de ce am fost exilată aici? 
Nautilus. Dragon. Insulele arhipelagului. Vino, o, 
vino, Rahamim Rahamimov, frumosul meu şofer 
de taxi din Bochara. Sună tare din claxonul tău. 
Domnişoara Yvonne Azulai e gata de drum. E 
gata şi aşteaptă. Nu are nici măcar nevoie să se 
schimbe. E absolut gata de plecare. Acum. 


192 


Oz Amos 


28 

Apăsătoarea monotonie a zilelor. Nu pot uita 
nimic. Refuz să cedez chiar şi o firimitură 
degetelor reci ale timpului. Mi-e silă. Ca şi 
canapeaua, fotoliile şi perdelele, şi zilele sunt 
doar variaţiuni subtile pe o temă într-o singură 
culoare. O fată drăguță şi deşteaptă în haină 
albastră, o educatoare amărâtă, cu varice, iar 
între ele un geam de sticlă care devine tot mai 
opac în ciuda eforturilor disperate de a-l curăța. 
Yvonne Azulai a fost lăsată în urmă. A fost 
înşelată de un seducător de rând. Prietena mea 
cea mai bună, Hadassa, mi-a povestit odată ce 
s-a întâmplat când directorul liceului nostru a 
aflat că suferă de cancer. După ce doctorul i-a 
comunicat diagnosticul, a izbucnit furios: 

— Totdeauna mi-am plătit la timp taxele pentru 
asistenţa medicală, iar în timpul războiului m-am 
angajat voluntar în serviciul sanitar, în ciuda 
vârstei mele. Ca să nu mai amintim de 
gimnastică pe care o tot fac de ani de zile! Şi 
dieta! N-am pus o ţigară în gură de când mă ştiu 
şi am mai scris şi o carte despre gramatica 
ebraică! 

Argumente patetice. Dar înşelătoria este şi ea 
patetică şi urâtă. Nu am pretenţii exagerate. Nu 
doresc decât ca sticla să rămână transparentă. 
Asta e tot. 

Yair creşte. La anul îl vom da la şcoală. Yair 
este unul dintre acei copii care nu se plâng 
niciodată de plictiseală. Michael spune: 

— E un copil care îşi este sieşi perfect suficient. 

In groapa cu nisip din grădină, sap tunele 

193 


Soţul meu, Michael 


împreună cu Yair. Mâinile mele sapă în direcţia 
minutelor lui, până ne întâlnim pe sub nisip. 
Atunci îşi ridică obrazul inteligent spre mine şi 
spune încetişor: 

— Ne-am întâlnit. Odată m-a întrebat: 

— Mămico, să presupunem că eu aş fi Aron şi 
Aron ar fi în locul meu. Cum ai şti pe care dintre 
băieţi să-l iubeşti? 

Yair se poate juca o oră sau chiar două în 
camera lui, fără să scoată un sunet. Surprinsă 
brusc de atâta tăcere, alerg la el înspăimântată. 
Vreun accident? Curentul electric? Ridică spre 
mine un obrăjor liniştit şi întreabă cu prudentă 
mirare: 

— Ce s-a întâmplat, mămico? 

Un copil curat şi atent. Un copil echilibrat. 

Uneori vine acasă bătut şi învineţit. Refuză să 
ne dea explicaţii. Ochi întunecaţi. După multe 
rugăminţi şi ameninţări cedează. 

— Ne-am bătut. S-au certat. Şi eu. Nu-mi pasă, 
nu mă doare. Uneori ne mai certăm. Asta-i tot. 

Copilul seamănă cu fratele meu Emanuel, cu 
umerii lui largi, capul mare şi mişcări lente. Dar 
nu are nimic din entuziasmul sincer şi exuberant 
al fratelui meu. De câte ori îl sărut tresare, de 
parcă şi-a impus să rabde şi să sufere în tăcere. 
De câte ori încerc să-i spun ceva care să-l facă 
să râdă, mă fixează cu o privire cercetătoare, 
piezişă, vioaie, inteligentă, serioasă. Ca şi cum s- 
ar întreba ce m-a determinat să aleg tocmai 
această glumă. Găseşte că obiectele sunt mult 
mai interesante decât oamenii sau decât 
cuvintele. Arcuri. Robinete. Şuruburi. Prize. Chei. 


194 


Oz Amos 


Monotonia zilelor. Michael pleacă la serviciu şi 
se întoarce la ora trei. Tanti Jenia i-a adus o 
servietă nouă, căci cea dăruită de tatăl său ca 
dar de nuntă se făcuse ferfeniţă. În partea de jos 
a feţei i-au apărut riduri. Îi dau un aer de ironie 
rece şi amară care nu-l caracterizează. Lucrarea 
lui de doctorat avansează încet, dar sigur. În 
fiecare seară, între buletinul de ştiri de la nouă şi 
cel de la unsprezece, Michael dedică două orc 
tezei sale. Dacă nu avem musafiri şi nu-i nimic 
interesant la radio, îl rog pe Michael să-mi 
citească câteva pagini din lucrarea lui. Calmul 
vocii sale egale. Lampa de birou. Ochelarii. 
Poziţia relaxată a trupului său în fotoliu, în timp 
ce vorbeşte despre erupții vulcanice, despre 
răcirea scoarţei cristaline. Cuvintele acestea vin 
din visele pe care le visez şi se vor întoarce în 
acele vise. Soţul meu este neschimbător şi 
stăpânit. Câteodată îmi amintesc de un pisoi mic 
şi cenuşiu pe care îl numeam Fulguleţ. Salturile 
stângace ale pisoiului ca să prindă un fluturaş de 
pe tavan. 

Amândoi am început să avem mici necazuri cu 
sănătatea. Michael nu a fost bolnav nici o zi de la 
paisprezece ani, iar eu n-am avut niciodată ceva 
mai serios decât o simplă răceală. Dar acum, pe 
Michael îl supără adesea arsurile de la stomac şi 
doctorul Urbach i-a interzis prăjeală. Eu sufăr de 
contracţii dureroase în gât. De mai multe ori mi- 
am pierdut vocea pentru câteva ore. 

Uneori ne mai certăm câte puţin. Urmează un 
calm neîntrerupt. La început ne acuzăm unul pe 
altul, apoi, brusc, se acuză fiecare pe sine. 
Zâmbim unul la altul ca doi străini care s-au 

195 


Soţul meu, Michael 


ciocnit din întâmplare pe nişte scări prost 
luminate: stânjeniţi, dar foarte politicoşi. 

Am cumpărat o plită cu gaz. Vara viitoare vom 
avea o maşină de spălat. Am şi făcut comandă şi 
am achitat prima rată. Mulțumită domnului 
Kadishman vom beneficia de o reducere 
substanţială. Am zugrăvit în albastru camera lui 
Yair. Michael a mai instalat câteva rafturi de cărţi 
în biroul său, fostul balcon pe care l-am închis. În 
acelaşi timp am pus şi în camera copilului o 
etajeră pentru cărţi. 

Mătuşa Jenia a venit să petreacă Anul Nou cu 
noi. A rămas patru zile deoarece s-a făcut punte 
între sărbători şi Sabat. A îmbătrânit şi s-a 
înăsprit. Pe faţă i s-a întipărit o expresie urâtă de 
tristeţe. Fumează mult, deşi are dureri serioase 
în dreptul inimii. Destinul unui doctor e dur într-o 
ţară caldă şi agitată. 

Eu şi cu Michael am luat-o cu noi la plimbare 
pe muntele Herzl şi pe muntele Sion. Am mai 
vizitat şi colina pe care urmează să se 
construiască noul campus universitar. Mătuşa 
Jenia adusese cu ea de la Tel Aviv un roman 
polonez, cu coperte cafenii, pe care îl citea în pat 
toată noaptea. 

— De ce nu dormi, tanti Jenia? Ar trebui să 
profiţi din plin de vacanţă şi să dormi zdravăn. 

— Nici tu nu dormi, Hanka. La vârsta mea este 
îngăduit, la a ta, nu. 

— Ţi-aş putea face nişte ceai de mentă. Te 
linişteşte şi te ajută să dormi. 

— Somnul nu-mi aduce linişte, Hanka. Dar 
oricum îţi mulţumesc. 


196 


Oz Amos 


La sfârşitul vacanței, mătuşa Jenia ne întrebă: 

— Dacă aţi hotărât să nu vă mutaţi din 
apartamentul ăsta îngrozitor, de ce nu mai faceţi 
un copil? 

Michael reflectă o clipă, apoi zâmbi: 

— Ne-am gândit şi noi. Poate când îmi termin 
teza... 

L-am întrerupt: 

— Nu, nu am renunţat la ideea de a ne muta. 
Vom avea un apartament nou şi frumos. Şi avem 
de gând să călătorim în străinătate. 

Mătuşa Jenia, într-o izbucnire de tristeţe amară: 

— Timpul trece. Ştiţi bine. Timpul trece. Voi doi 
trăiţi de parcă viaţa ar sta pe loc să vă aştepte. 
Vreau să vă atrag atenţia că timpul nu se 
opreşte în loc. Timpul nu aşteaptă pe nimeni. 

Două săptămâni mai târziu, în timpul sărbătorii 
Sucot am împlinit douăzeci şi cinci de ani. Sunt 
mai tânără cu patru ani decât soţul meu. Când 
Michael va avea şaptezeci de ani, eu voi avea 
şaizeci şi şase. Michael mi-a adus în dar de ziua 
mea un patefon, cu trei discuri clasice: Bach, 
Beethoven, Schubert. A fost primul pas spre o 
colecţie de discuri. Îmi va prinde bine, spunea 
Michael, să adun discuri. A citit undeva că 
muzică te relaxează. lar a colecţiona este în sine 
o îndeletnicire odihnitoare. Şi el, de altfel, 
colecţiona pipe şi timbre pentru Yair. Avea oare 
nevoie şi el de relaxare ? Am vrut să-l întreb. Nu 
aveam chef de surâsul lui. Deci nu l-am întrebat. 

Yoram Kamnitzer află de la Yair că este ziua 
mea. Veni trimis de mama lui să împrumute 
masa de călcat. Pe neaşteptate întinse stângaci 
braţul şi îmi puse în mână un pachet învelit în 

197 


Soţul meu, Michael 


hârtie cafenie. L-am deschis; o carte de poezii de 
Jacob  Fichmann. Inainte de a apuca să-i 
mulţumesc, Yoram o pornise în sus pe scări. 
Masa de călcat îmi fu restituită a doua zi de sora 
lui mai mică. 

Cu o zi înainte de Sucot, m-am dus la coafor şi 
mi-am tăiat părul scurt de tot, ca băieţii. Michael 
a spus: 

— Ce te-a apucat, Hannah? Nu pot înţelege ce 
te-a apucat. 

Mama mi-a trimis de ziua mea un pachet de la 
Nof Harim. Conţinea două feţe de masă verzi, 
brodate de mama cu câte o ghirlandă de ciclame 
violete. Broderia era foarte fină. 

În timpul săptămânii de Sucot ne-am dus să 
vizităm grădina zoologică biblică. 

Grădina zoologică se află doar la zece minute 
de casa noastră. Şi totuşi te-ai fî crezut pe alt 
continent. Animalele trăiesc într-o pădure, pe 
panta unei coline stâncoase. La poalele dealului 
se întinde un teren necultivat. Şuvoaie de apă 
şerpuiesc nestăvilite. Vântul mângâie vârfurile 
pinilor. Am văzut păsări întunecate plutind într- 
un deşert de azur. Le-am urmărit cu privirea. 
Pentru o clipă mi-am pierdut cumpătul. Mi-am 
închipuit că sunt în locul păsărilor. Că plutesc şi 
cad, cad mereu. Un paznic mai bătrân mă bătu 
îngrijorat pe umeri: 

— Pe aici, doamnă. Luaţi-o pe aici. Michael 
explica fiului său obiceiurile animalelor de 
noapte.  Folosea cuvinte simple şi evită 
adjectivele. Yair punea câte o întrebare 
inteligentă. Michael răspundea. Mi-au scăpat 


198 


Oz Amos 


cuvintele, dar nu şi sunetele. Glasul vântului şi 
strigătele maimuţelor din cuştile lor. În lumina 
ameţitoare, maimuţele erau absorbite de jocurile 
lor lascive. Nu puteam rămâne indiferentă la 
acest spectacol. Trezea în mine o plăcere 
indecentă ca aceea pe care o simt uneori când în 
visele mele abuzează de mine nişte străini. Un 
bătrân, în haină cenuşie, cu gulerul ridicat, se 
oprise cu faţa spre cuşca maimutelor. Mâna lui 
osoasă se sprijinea într-un baston sculptat. 
Tânăra şi zveltă, în rochia mea de vară, am 
trecut anume între el şi cuşcă. Omul privea mai 
departe, de parcă aş fi fost transparentă şi 
împreunarea maimutelor s-ar fi continuat prin 
carnea mea. „La ce vă uitaţi, domnule?" „De ce 
îmi puneţi această întrebare, doamnă?" „Mă 
jigniţi, domnule." „Sunteţi prea sensibilă, 
doamnă." „Plecaţi, domnule?" „Plec 
acasă." ..Unde e acasă?" „De ce mă întrebaţi? 
Nu aveţi dreptul să o faceţi. Eu îmi am locul 
meu, îl aveţi pe al dumneavoastră. S-a întâmplat 
ceva? Drept cine mă luați?" „lertaţi-mă, 
domnule. V-am bănuit pe nedrept." „Sunteţi 
obosită, dragă doamnă. Am impresia că vorbiţi 
de una singură. Nu înţeleg ce vreţi să spuneţi. 
Mi-e teamă că nu vă simţiţi bine." „Aud o muzică 
în depărtare, domnule. Cânta vreo orchestră 
undeva, departe?" „N-aş putea spune ce se 
petrece dincolo de arbori. E greu să te încrezi 
într-o tânără doamnă străină care nu se simte 
bine." „Aud o melodie, domnule." „Nu-i decât o 
iluzie, fata mea. Sunt doar maimuţele care urlă 
de plăcere; strigăte indecente." „Nu, domnule, 
refuz să cred ceea ce îmi spuneţi. Mă amăgiţi. 

199 


Soţul meu, Michael 


Este o paradă dincolo de pădure şi de clădiri, pe 
strada Regii Israelului. Tinerii noştri mărşăluiesc 
cântând. Poliţişti solizi, călare pe cai falnici, o 
fanfară militară în uniforme albe sclipitoare, cu 
galoane de aur Mă  amăgiţi, domnule. 
Intenţionaţi să mă izolaţi până voi rămâne 
pustiită. Nu aparţin încă nimănui şi nu mai sunt 
aceeaşi. N-am să vă îngădui, amabilul meu 
domn, să mă ademeniţi cu vorbe dulci. Şi dacă 
lupi slabi, cenuşii, dau târcoale neobosiţi în 
cuşca lor, umblând pe labe moi, cu fălci căscate 
şi boturi umede, cu blăni mânjite de noroi şi de 
salivă, pe noi ne ameninţă, cu siguranţă, noi 
suntem ţinta întregii lor furii, acum. Da, chiar 
acum!" 


200 


Oz Amos 


29 

Sumbra monotonie a zilelor. Va veni toamna. 
După-amiaza soarele bate în ferestrele dinspre 
vest, gravând modele de lumină pe covor şi pe 
husele fotoliilor. La fiecare freamăt din creştetul 
copacilor de afară, modelele se desfac într-o 
legănare  blajină. Mişcarea este continuă, 
complexă, în fiecare seară, crengile din vârf ale 
smochinului izbucnesc în flăcări. Vocile copiilor 
care se joacă pe afară sugerează locuri 
sălbatice, îndepărtate. Va veni toamna. Mi-l 
amintesc pe tata spunând odată, pe când eram 
copil, că toamna oamenii par mai liniştiţi şi mai 
înţelepţi. 

Să fii liniştit şi înţelept: ce plictiseală! 

Într-o seară veni la noi Yardena, prietena lui 
Michael din vremea studenţiei. Aducea cu ea un 
torent de veselie molipsitoare. Ea şi cu Michael 
au început să studieze în acelaşi timp şi acum, 
harnicul Michael a ajuns atât de departe, pe 
când ea, îi era şi ruşine să mai spună, tot se mai 
canoneşte cu afurisita de lucrare de diplomă. 

Yardena avea şolduri late şi era înaltă. Purta o 
fustă scurtă şi strâmtă. Avea tot ochii verzi, iar 
părul blond şi bogat i se revărsa pe spate. 
Venise să-i ceară ajutor lui Michael. Avea 
greutăţi cu lucrarea. Ştiuse cât e de deştept 
Michael din prima zi în care îl întâlnise. Trebuia 
s-o salveze. 

Yardena îl numea afectuos pe Yair „puştiule", 
iar mie îmi spunea „drăguţo". 

Nu? Dacă nu mi-l explică chiar acum pe 
blestematul ăla de Davis, jur să mă arunc de pe 

201 


Soţul meu, Michael 


acoperiş. M-a adus în pragul nebuniei. 

În timp ce vorbea, mângâia capul lui Michael 
de parcă ar fi fost soţul ei. Îi mângâia capul cu 
mâna ei mare şi palidă, cu degete cu unghii 
ascuţite, împodobite cu două inele uriaşe. 

M-am întunecat la faţă. Imediat mi-a fost ruşine 
de mine însămi. Am încercat să-i răspund pe 
acelaşi ton: 

— la-ţi-l. Îţi aparţine. Cu Davis cu tot. 

— Drăguţo, îmi spuse Yardena şi un surâs crud 
îi tremură pe buze. Drăguţo, nu mai vorbi aşa că 
o să-ţi pară rău. Nu-mi face impresia că eşti 
chiar aşa de tare cum vrei să pari. 

Michael găsi de cuviinţă să zâmbească şi pe 
când zâmbea îi tremurau colţurile gurii. Işi 
aprinse pipa şi o invită pe Yardena la el în birou. 
Timp de o jumătate de oră, o oră, stătu 
împreună cu ea. Vocea lui era profundă şi gravă. 
În vocea ei tremurau tot timpul chicote de râs 
înăbuşit. Când am împins înăuntru măsuţa 
rulantă ca să-i servesc cu cafea şi prăjituri, 
capetele lor, unul blond şi altul cenuşiu, păreau 
că plutesc peste nori de fum. 

— Drăguţo, spuse Yardena. Nu s-ar părea că 
eşti prea impresionată că ai pus mâna pe un mic 
geniu. În locul tău l-aş înghiţi de viu. Dar tu, 
drăguţo, nu pari să fii genul lacom. Nu, să nu-ţi 
fie frică de mine. Sunt dintre acelea care latră 
mai mult decât muşcă şi acum, dacă ne dai voie 
o să continuăm lecţia, ca să-ţi pot restitui 
mieluşelul tău deştept şi nevinovat. Şi puştiul 
ăsta, copilul ăsta al vostru, stă acolo tăcut în colţ 
şi se zgâieşte la mine, ca un bărbăţel. Are exact 


202 


Oz Amos 


privirea lui taică-său, sfioasă, dar ascuţită. la-l 
de aici până nu se întâmplă o nenorocire. 

Am plecat la bucătărie. La ferestre erau 
perdele albastre. Pe perdele erau imprimate 
flori. Pe balconul de la bucătărie atârna un 
lighean. Era ligheanul în care spăl rufele, până 
când vom primi maşina de spălat, vara viitoare. 
Pe marginea balconului stătea un ghiveci cu o 
plantă uscată în el şi o lampă, afumată. In 
lerusalim sunt adesea pene de curent. „De ce m- 
oi fi tuns aşa scurt?" îmi zic eu printre dinţi. 
Yardena e înaltă şi trupeşă. Vocea îi este caldă şi 
sonoră. E timpul să pregătesc cina. 

Am dat o fugă la zarzavagiu. Persanul Elijah 
Mossiah era gata să-şi închidă prăvălia. Dacă 
soseam cu două minute mai târziu, mi-a spus el 
vesel, îl găseam plecat. Am cumpărat roşii, 
castraveți, pătrunjel, ardei roşii şi verzi. 
Zarzavagiul râdea întruna văzându-mă zăpăcită 
şi neîndemânatică. Am apucat coşul cu ambele 
mâini şi am luat-o în goană spre casă. Brusc m- 
am oprit, cuprinsă de panică. Nu aveam cheia. 
Uitasem să-mi iau cheia. 

Ei şi ce! Michael şi musafira lui sunt acasă. Uşa 
nu-i încuiată. Şi de altfel am lăsat o cheie de la 
apartament sus la familia Kamnitzer, pentru 
cazuri neprevăzute. 

Graba mea a fost inutilă. Yardena ieşise pe 
scări şi-şi luă încă o dată rămas-bun de la 
Michael. Îşi odihnea un picior sculptural pe 
barele balustradei. Un miros confuz de sudoare 
şi parfum, invadase scările. Îmi pierdusem 
răsuflarea din cauza fugii şi a panicii că n-am 
luat cheile. 

203 


Soţul meu, Michael 


Yardena spuse : 

— Soţul ăsta al tău, timid, a lămurit într-o 
jumătate de oră o problemă care m-a ţinut în loc 
jumătate de an. Nu ştiu cum să-ţi mulţumesc. Să 
vă mulţumesc la amândoi. 

Pe când vorbea, întinse dintr-o dată două 
degete cu unghii bine îngrijite ca să-mi ia de pe 
bărbie o scamă sau un fir rătăcit de păr. 

Michael îşi scoase ochelarii şi arboră un surâs 
calm. Brusc l-am luat de braţ şi am rămas 
sprijinită de el. Yardena plecă râzând. Am intrat 
amândoi în casă. Michael deschise aparatul de 
radio. Eu am pregătit o salată. 

Ploaia se lăsa aşteptată. Un frig biciuitor 
traversa oraşul. Soba electrică ardea toată ziua 
în apartamentul nostru. Soarele era din nou 
înfăşurat într-o ceață umedă. Fiul meu 
desenează cu degetul forme pe geamul 
ferestrei. Stau uneori în spatele lui şi privesc, dar 
nu desluşesc niciodată nimic. 

Într-o vineri seara, Michael s-a urcat pe o scară 
şi a coborât hainele noastre de iarnă, urcându-le 
totodată pe cele de vară. Imi era silă de toate 
hainele mele din iarnă trecută. Rochia cu talia 
înaltă îmi părea acum potrivită pentru o femeie 
bătrână. 

După Sabat m-am dus în oraş să fac 
cumpărături. Ca într-o criză de isterie cumpăram 
din ce în ce mai multe lucruri. Într-o singură 
dimineaţă am cheltuit salariul nostru pe o lună. 
Mi-am cumpărat un mantou verde, o pereche de 
cizme îmblănite, pantofi de antilopă, trei rochii 
cu mâneci lungi şi o jachetă oranj, cu fermoar. 


204 


Oz Amos 


Pentru Yair am luat un costum marinar călduros 
din lina Shetland. 

Apoi, mergând spre vest, în lungul bulevardului 
laffa, am trecut pe lingă magazinul de aparate 
electrice care aparținuse, cu mulţi ani în urmă, 
tatălui meu. Am intrat şi mi-am lăsat jos 
pachetele. Am rămas încremenită în faţa unui 
om străin. Omul mă întrebă ce doresc. Avea o 
voce calmă şi în inima mea îi eram 
recunoscătoare pentru asta. Chiar când se văzu 
silit să repete întrebarea, nu ridică vocea. In 
penumbra din fundul magazinului, puteam 
vedea intrarea în camera din spate spre care 
coborau două trepte. În camera aceea tata 
obişnuia să facă reparaţiile mai mici. In zilele în 
care veneam în vizită la prăvălie, acolo stăteam 
şi eu şi citeam cărţi pentru băieţi. Tot acolo tata 
îşi fierbea câte un ceai de două ori pe zi, la zece 
dimineaţa şi la cinci după-masa. Timp de 
nouăsprezece ani tata şi-a fiert acolo ceaiul, de 
două ori pe zi, la zece şi la cinci, vara şi iarna. 

O fetiţă urâta ieşi din camera din spate, ţinând 
în braţe o păpuşă cheală. Ochii îi erau roşii de 
plâns. 

— Cu ce vă pot fi de folos ? întrebă omul 
pentru a treia oară. 

Vocea lui nu trăda nici o mirare. Ceea ce 
doream era o maşină de ras electrică, bună, ca 
să-l scutesc pe soţul meu de chinul bărbieritului. 
Soţul meu se rade ca un adolescent, insistând cu 
briciul până dă sângele şi totuşi lăsându-şi ţepi 
sub bărbie. Cel mai bun şi mai scump aparat de 
bărbierit pe care îl aveţi. Vreau să-i fac o 
surpriză. 

205 


Soţul meu, Michael 


Pe când număram banii care îmi mai 
rămăseseră în portofel, faţa fetiţei urâte se 
lumină: i se păruse că mă recunoaşte. Nu eram 
eu doamna doctor Kopperman de la dispensarul 
din Katamon? Nu, draga mea. Te înşeli. Numele 
meu este domnişoara Yvonne Azulai şi fac parte 
din echipa de tenis. Mulţumesc şi la revedere. Ar 
trebui să puneţi aici o sobă. E frig. Prăvălia e 
umedă. 

Michael a rămas înmărmurit văzând toate 
pachetele pe care le-am adus acasă. 

— Ce te-a apucat, Hannah? Nu pot să înţeleg 
ce te-a apucat. 

l-am spus: 

— Îţi aduce desigur aminte de povestea 
Cenuşăresei. Prinţul a ales-o pentru că avea cele 
mai mici picioare din împărăție, cât despre ea, 
dorea să se mărite cu prinţul ca să le facă în 
ciudă mamei ei vitrege şi surorilor ei urâte. Nu 
eşti de acord că Prinţul şi Cenuşăreasa au 
hotărât să se ia din motive frivole şi copilăreşti? 
Picioare mici! Ţi-o spun eu, Michael, Prinţul era 
complet nebun, iar Cenuşăreasa îşi pierduse 
minţile. lată de ce erau făcuţi unul pentru altul şi 
au trăit fericiţi până la sfârşitul zilelor. 

— Asta mă depăşeşte, se plânse Michael cu un 
zâmbet rece. Parabola asta a ta e prea profundă 
pentru mine. Literatura nu este specialitatea 
mea. Nu mă pricep să interpretez simboluri. Te 
rog, repetă ce ai să-mi spui, dar fă-o prin cuvinte 
simple. Dacă are într-adevăr importanţă. 

— Nu, Michael dragă, nu are într-adevăr 
importanţă. Nu ştiu nici eu exact ce voiam să-ţi 


206 


Oz Amos 


spun. Nu sunt sigură. Am cumpărat toate hainele 
astea noi ca să fiu fericită şi să mă bucur de ele. 
lar ţie ţi-am cumpărat aparatul electric de râs ca 
să te fac fericit. 

— Cine spune că nu sunt fericit? întrebă 
Michael încet. Cât despre tine, Hannah, tu nu 
eşti fericită? Ce te-a apucat? Nu pot înţelege ce 
te-a apucat. 

— Este un cântecel pentru copii, am spus eu, în 
care fata întreabă: „Micul clovn, micul clovn, va 
dansa cu mine?", iar cineva răspunde : „Micul şi 
drăguţul clovn, dansează cu oricine". Crezi 
Michael că răspunsul acesta  lămureşte 
întrebarea fetei? 

Michael dădu să spună ceva. Se răzgândi şi 
rămase tăcut. Desfăcu pachetele şi puse toate 
lucrurile la locul lor. Intră în birou. După scurt 
timp ieşi, nehotărât. Datorită mie, îmi spuse el, 
va trebui să roage un prieten, poate pe 
Kadishman, să-i împrumute nişte bani ca s-o 
putem scoate la capăt până la sfârşitul lunii. Şi 
asta pentru ce ? Asta încerca el să priceapă. 
Care era motivul? Cu siguranţă că trebuie să 
existe un motiv, undeva, în cer sau pe pământ. 

— Oamenii trebuie să fie foarte prudenţi când 
folosesc cuvântul motiv. Nu m-ai învăţat chiar tu 
asta, Michael, cu mai puţin de şase ani în urmă ? 


207 


Soţul meu, Michael 


30 

Toamnă în lerusalim. Ploaia se lasă aşteptată. 
Culoarea cerului este albastru închis, asemenea 
culorii pe care o are marea când e calmă. Un frig 
uscat te pătrunde până la oase. Nori rătăciţi 
plutesc spre răsărit. Dis-de-dimineaţă, norii 
coboară şi  hoinăresc printre case, într-o 
cavalcadă tăcută. Aruncă un văl întunecat peste 
cupolele de piatră îngheţate. După-amiază 
devreme se lasă ceața peste oraş. Pe la cinci, 
cinci şi un sfert domneşte întunericul. În 
lerusalim nu sunt multe felinare pe străzi. 
Lumina lor este galbenă şi slabă. Prin curţi şi alei 
dansează frunzele căzute. Un anunţ mortuar, 
scris într-un stil înflorit, a fost lipit pe strada 
noastră: „Nahum Hanun, aflat la vârsta 
senectuţii, părinte al comunităţii bochariene, a 
plecat spre veşnica odihnă". M-am trezit 
meditând melancolic asupra numelui Nahum 
Hanun, a expresiilor „veşnică odihnă" şi „vârsta 
senectuţii". 

Domnul Kadishman îşi făcu apariţia, întunecat, 
agitat, înfăşurat într-o blană rusească. Spuse: 

— O să fie război. De data asta vom cuceri 
lerusalimul, Hebronul, Bethleemul şi Nablusul. 
Atotputernicul a lucrat după dreptate. În timp ce 
le-a refuzat aşa-zişilor lideri ai noştri judecata şi 
bunul-simţ, le-a luat minţile duşmanilor. Ce ia El 
cu o mână, cum se întâmplă aici, dă cu cealaltă. 
Nebunia arabilor va reuşi să facă ce n-a reuşit să 
împlinească înţelepciunea evreilor. O să fie 
război, şi Ţara Sfintă'va fi iarăşi a noastră. 


208 


Oz Amos 


— Încă din ziua când Templul a fost distrus, 
repetă Michael unul dintre discursurile preferate 
ale tatălui său, încă din ziua când Templul a fost 
distrus, puterea profeţiei a fost recunoscută de 
oameni ca mine şi că dumneata. Dacă vrei să ştii 
părerea mea, războiul pe care-l vom duce nu va 
fi pentru Hebron sau Nablus, ci pentru Gaza şi 
Rafa. 

Am râs şi le-am spus: 

— Domnilor, aţi înnebunit amândoi. Curțile 
pietruite sunt acoperite cu un covor de ace 
uscate de pini. Toamna e ţeapănă şi grasă. 
Vântul zboară frunzele moarte dintr-o curte într- 
alta. În zori, foile ruginite de tablă de pe 
balcoanele din cartierul Mekor Baruch cânta o 
melodie. Mişcarea timpului se aseamănă cu o 
substanţă  bolborosind într-o eprubetă: clară, 
strălucitoare şi fatală. În noaptea dinspre 10 spre 
11 octombrie, spre dimineaţă, am auzit în 
depărtare huruit de motoare grele. Era ca un 
tunet înăbuşit ce părea să acopere cu violenţă o 
energie în creştere. Dincolo de zidurile cazărmii 
Schneller, din apropierea noastră, se puseră în 
mişcare tancurile. Bubuiau greoaie pe şenilele 
lor. Mi le închipuiam că pe nişte câini murdari, 
furioşi, care trag violent de lanţurile ce-i ţin pe 
loc. 

Vântul intră şi el în joc. Vântul culege bucăţi de 
gunoi de pe stradă, le roteşte în vârtejuri 
murdare şi le aruncă în obloanele vechi. Saltă 
bucăţi îngălbenite de ziar şi închipuie fantome în 
întuneric. Scutură felinarele din stradă şi face să 
danseze umbre macabre. Trecătorii merg 
aplecaţi sub violenţa rafalelor de vânt care, din 

209 


Soţul meu, Michael 


când în când, se prind de câte o uşă abandonată 
şi o trântesc până când se aud zăngănind cioburi 
de sticlă. Soba noastră rămâne aprinsă toată 
ziua. Ba o lăsăm aprinsă şi noaptea. Crainicii de 
la radio au vocile severe şi solemne. O tensiune 
amară şi prelungită, pe punctul să se transforme 
în furie violentă şi să izbucnească. 

La jumătatea lunii octombrie, zarzavagiul 
nostru persan Elijah Mossiah a fost mobilizat, în 
absenţa sa vindea în prăvălie fiica lui Levana. 
Faţa ei era palidă şi vocea foarte scăzută. Era o 
fată sfioasă. Îmi plăcea efortul ei timid de a se 
face plăcută. Era atât de agitată încât îşi rodea 
coada de păr blond. Gestul era mişcător. 
Noaptea, l-am visat pe Michel Strogoff. Se afla în 
faţa unor tătari nobili, cu ţeasta rasă, a căror 
feţe aveau o expresie de cruzime brutală. Îndura 
torturile în tăcere şi nu-şi trăda secretul. Gura lui 
bine strânsă era minunată. În ochi îi scapără oţel 
albastru, în timpul prânzului Michael comentă 
ştirile de la radio : există o regulă bine 
cunoscută, fixată dacă nu-l înşală memoria - de 
Bismarck, cancelarul de fier al Germaniei, 
conform căreia, când eşti atacat de o alianţă a 
forţelor duşmane, trebuie să ataci şi să-i 
zdrobeşti pe cei mai tari. Aşa se va întâmpla şi 
de data aceasta, declara soţul meu cu 
convingere. 

Priveam spre soţul meu de parcă începuse 
dintr-o dată să vorbească în sanscrită. 


210 


Oz Amos 


31 

Toamnă în lerusalim. 

În fiecare dimineaţă mătur frunzele moarte de 
pe balconul bucătăriei. Alte frunze cad şi le iau 
locul. Se fac pulbere între degetele mele, 
pocnind uscat. 

Ploaia se lasă aşteptată. O dată sau de două ori 
am crezut că văd căzând primii stropi. Am 
coborât în grabă să adun rufele de pe frânghie. 
Dar ploaia nu a început. Era doar un vânt umed 
care îmi înfiora pielea. Am răcit şi mă durea 
gâtul. Mă durea în special dimineaţa. Se simţea 
o anumită tensiune în oraş. O linişte nouă 
pusese stăpânire pe lucrurile obişnuite. 

Gospodinele spuneau prin magazine că arabii 
îşi instalaseră tunurile în jurul lerusalimului. 
Conservele, luminările şi lămpile de gaz se 
evaporară de pe rafturi. Am cumpărat şi eu o 
cutie mare cu biscuiţi. 

În cartierul Sanhedria, gărzile trăgeau noaptea 
cu puştile. Unităţi de artilerie erau postate în 
pădurile Tel Arză. Am privit cum nişte rezervişti 
întind plase de camuflaj pe un câmp, dincolo de 
grădina zoologică biblică. Prietena mea cea mai 
bună, Hadassa, veni să-mi spună că aflase de la 
soţul ei că şedinţa de cabinet ţinuse până la ziuă 
şi, la plecare, miniştrii păreau agitaţi. Noaptea, 
trenuri ticsite cu soldaţi soseau la Ierusalim. La 
cafeneaua Allanby, de pe strada Regele George, 
am văzut patru ofiţeri francezi frumoşi. Purtau 
chipiuri şi epoleţi de un purpuriu strălucitor. 
Numai în filme mai văzusem aşa ceva. In strada 
David Yelin, intorandu-mă acasă împovărată de 

211 


Soţul meu, Michael 


cumpărături, m-am încrucişat cu trei paraşutişti 
în costume de camuflaj. Pe umeri le atârnau 
mitraliere. Aşteptau autobuzul 15. Unul dintre ei, 
brun şi zvelt, strigă după mine „păpuşico". Toţi 
începură să râdă. Mă desfăta râsul lor. 

Miercuri dimineaţa, o dată cu prima rază de 
lumină, pătrunse în casă un val îngheţat. Nu mai 
fusese încă atât de frig în iarna aceea. M-am 
sculat şi m-am dus în picioarele goale să-l 
acopăr pe Yair. Îmi plăcea să simt sub tălpi frigul 
muşcător. Michael oftă din greu prin somn. Masa 
şi fotoliile formau blocuri de umbră. M-am oprit 
la fereastră. Îmi aminteam cu plăcere atacul de 
difterie de care am suferit pe când aveam nouă 
ani. Puterea de a face visele să mă poarte 
dincolo de bariera somnului. Stăpânirea rece. 
Jocul formelor într-o serie de nuanţe cenuşii, de 
la palide la întunecate. 

Stăteam la fereastră, tremurând de bucurie şi 
speranţă. Printre storuri priveam soarele 
înfăşurat în nori roşietici, silindu-se să străbată 
printr-un strat de ceaţă strălucitoare. După un 
timp, izbuti să-şi facă loc, incendiind coroanele 
copacilor şi ligheanele de tablă care atârnau pe 
balcoanele din spate ale caselor. Eram vrăjită. 
Desculţă, în cămaşa de noapte, stăteam cu 
fruntea lipită de sticlă. Pe geam se formaseră 
flori de gheaţă. O femeie în halat ieşi să deşarte 
ladă de gunoi. Părul ei, ca şi al meu, era 
nepieptănat. 

Sună ceasul deşteptător. 

Michael dădu la o parte cuvertură. Avea ochii 
lipiţi. Faţa îi părea mototolită. Vorbi singur, cu 


212 


Oz Amos 


voce spartă. 

— E frig! Ce zi scârboasă ! 

Apoi, când deschise ochii rămase uluit 
văzându-mă. 

— Ţi-ai ieşit din minţi, Hannah? 

M-am întors spre el, dar n-am putut vorbi. Îmi 
pierdusem din nou vocea. Am încercat să-i spun 
aceasta, dar tot ce putea gâtul meu produce era 
o durere cumplită. Michael mă trase de braţ 
împingându-mă cu forţa în pat. 

— Ţi-ai ieşit din minţi, Hannah ? repetă el 
îngrozit. Nu te simţi bine? 

Buzele lui îmi atinseră uşor fruntea şi adăugă: 

— Mâinile îţi sunt reci ca gheaţa şi fruntea îţi 
arde. Nu te simţi bine, Hannah? 

Sub pătură, continuam să tremur violent. Dar 
în acelaşi timp ardeam de o emotie înflăcărată 
pe care n-o mai simţisem de când eram copil. 
Mă cuprinsese bucuria febrei. Râdeam şi râdeam 
fără să scot un sunet. Michael se îmbrăcă. Îşi 
puse cravata în carouri şi o fixă cu o mică clamă. 
Se duse în bucătărie să-mi încălzească un pahar 
cu lapte. Îl îndulci cu două linguri de miere. Nu 
puteam înghiţi. Imi ardea gâtul. Era o durere 
nouă. O savuram pe măsură ce se intensifică. 

Michael lăsă laptele pe un scăunel tras lângă 
pat. Buzele mele îi zâmbeau. Îmi închipuiam că 
sunt o veveriţă care aruncă conuri de pin într-un 
urs murdar. Durerea cea nouă eră a mea şi 
voiam s-o probez. Michael se duse să se radă. 
Dădu radioul mai tare ca să poată auzi ştirile 
prin băzâitul pe care îl făcea maşina de ras 
electrică. Suflă apoi în maşină s-o curețe şi 
închise radioul. Cobori la farmacie să-l cheme pe 

213 


Soţul meu, Michael 


doctorul Urbach, care locuia pe strada Alfandari. 
Când se întoarse, îl îmbrăcă repede pe Yair şi îl 
trimise la grădiniţă. Mişcările îi erau precise ca 
acelea ale unui soldat bine instruit. Spuse: 

— E groaznic de frig afară. Te rog nu te dă jos 
din pat. Am sunat-o şi pe Hadassa. S-a oferit să 
ne-o trimită pe menajeră ei să stea cu tine şi să 
gătească. Doctorul Urbach a promis să vină pe la 
nouă, nouă jumătate. Hannah, mai încearcă o 
dată, te rog, să bei laptele până nu se răceşte. 

Soţul meu se ţinea drept în faţa mea ca un 
chelner tânăr, şi ceaşca nu-i tremura în mina. 
Am împins ceaşca şi l-am apucat de cealaltă 
mână. l-am sărutat degetele. Nu voiam să mă 
opresc din râsul meu interior. Michael mă sfătui 
să iau o aspirină. Am clătinat din cap. Ridică din 
umeri - gest foarte bine studiat. Acum şi-a pus 
haina şi pălăria. La plecare mi-a spus: 

— Adu-ţi aminte, Hannah, nu te scoli din pat 
până nu vine doctorul Urbach. Am să încerc să 
mă întorc devreme. Trebuie să stai liniştită. Ai 
răcit, Hannah, asta-i tot. E frig în casa asta. Am 
să aduc radiatorul mai aproape de pat. 

Abia a ieşit soţul meu pe uşă, că am şi sărit 
desculţă din pat şi m-am dus la fereastră. Copil 
sălbatic şi neascultător! Mi-am forţat coardele 
vocale, cântând şi strigând ca un om beat. 
Durerea şi plăcerea se înflăcărau una pe alta. 
Durerea era delicioasă şi înviorătoare. Mi-am 
umplut plămânii cu aer. Am urlat, am zbierat, 
am imitat glasul păsărilor şi al animalelor, aşa 
cum nu ne mai săturam să facem eu şi cu 
Emanuel în copilărie. Dar totuşi nu se auzea nici 


214 


Oz Amos 


un sunet. Era pură vrăjitorie. Mă simţeam 
transportată de valul violent al plăcerii şi al 
durerii. Eram rece, dar fruntea îmi ardea. 
Stăteam desculţă şi goală în baie, ca o fetiţă pe 
o zi toridă. Am deschis robinetul la maximum. M- 
am bălăcit în apa rece ca gheaţa. Am împroşcat 
apă peste tot, pe dalele smălţuite, pe pereţi, pe 
plafon, pe prosoape şi pe halatul de baie al lui 
Michael, agăţat pe dosul uşii. Mi-am umplut gura 
cu apă şi am scuipat-o spre faţa mea care se 
reflecta în oglindă. Mă învineţisem de frig. 
Durerea umedă mi se scurgea pe spate, picură 
în jos pe şira spinării. Sfârcurile sânilor mi se 
întăriseră. Degetele de la picioare erau ca de 
piatră. Doar capul îmi ardea şi nu m-am oprit 
deloc din cântat, deşi nu scoteam nici un sunet. 
O dorinţă violentă se răspândi în toate lăcaşurile 
trupului meu, în cele mai sensibile încheieturi şi 
în străfunduri care sunt ale mele deşi nu le voi 
vedea până la moarte. Aveam un trup care îmi 
aparţinea mie şi care palpita, se înfiora şi era 
plin de viaţă. Ca o nebună rătăceam din cameră 
în cameră, prin bucătărie, pe hol şi apa picura 
peste tot. Goală şi udă, am căzut în pat şi am 
îmbrăţişat pernele şi aşternutul cu braţele şi 
genunchii. Mulţimi prietenoase se întindeau să 
mă atingă. Când degetele lor îmi atingeau 
pielea, mă spăla o undă arzătoare. In tăcere, 
gemenii mi-au prins braţele ca să mi le lege la 
spate. Poetul Saul se aplecă să mă ameţească 
cu mustaţa şi cu mirosul lui puternic. Rahamin 
Rahamimov, frumosul şofer de taxi, veni să mă 
cuprindă de mijloc ca un sălbatic. In frenezia 
dansului îmi ridica trupul sus în aer. Muzica ce se 

215 


Soţul meu, Michael 


dezlănţuia în depărtare urla. Trupul îmi era 
presat de multe mâini. Mă frământau. Mă 
striveau. Mă cercetau. Râdeam şi strigăm cu 
toată forţa fără un sunet. Soldaţii se adunau, 
îngrămădindu-se în jurul meu în costumele lor de 
camuflaj. Dinspre ei se degaja în valuri un miros 
violent, viril. Eram toată a lor. Eram Yvonne 
Azulai. Yvonne Azulai, opusul Hannei Gonen. 
Eram rece, inundată. Bărbaţii sunt născuţi 
pentru apă. Să se reverse reci şi violenţi în 
adâncurile câmpurilor, în stepele deschise şi 
înzăpezite, printre stele. Bărbaţii sunt născuţi 
pentru zăpadă. Să fie şi nu să se odihnească, să 
strige şi nu să şoptească, să atingă nu să 
privească, să se reverse nu să tânjească. Sunt 
făcută din gheaţă, oraşul meu este de gheaţă şi 
supuşii mei trebuie să fie şi ei de gheaţă. Cu 
toţii. A poruncit Prinţesa. Grindina se va abate 
peste Gdansk şi va distruge întregul oraş, 
grindina violentă, cristalină şi clară. Jos cu voi, 
cetăţeni răzvrătiți! Jos! îngropaţi-vă nasurile în 
zăpadă! Trebuie toţi să fiţi limpezi, toţi albi, căci 
eu sunt o prinţesă albă. Trebuie să fim cu toţii 
albi şi limpezi şi reci, căci altfel ne sfărâmam. 
Tot oraşul se va cristaliza. Nici o frunză nu va 
mai cădea. Nici o pasăre nu va pluti. Nici o 
femeie nu va tremură. Am hotărât. 

Era noapte la Gdansk. Zăpada acoperise Tel 
Arză şi pădurile ei. O stepă nesfârşită se întindea 
peste Mahane Yehuda, Agrippa, Sheikh Bader, 
Rehavia, Beit Hakerem, Kiryat Shmuel Talpiot, 
Givat Shaul până la colinele satului Kfar Lifta. 
Stepe, ceaţă şi întuneric. Acesta era Gdanskul 


216 


Oz Amos 


meu. O insulă încolţită în mijlocul lacului, în 
capul străzii Mamillah. Pe ea se afla statuia 
Prințesei. În interiorul pietrei mă aflam eu. 

Dar între zidurile cazarmei Schneller se uneltea 
un complot tainic. Revolta înăbușită plutea în 
aer. Cele două distrugătoare întunecate, 
Dragonul şi Tigroaica ridicau ancora. Nobilele lor 
prore despicau crusta de gheaţă. Un marinar 
încotoşmănat se urcase în cuibul de cioară, din 
vârful catargului care se clătina. Trupul lui era de 
zăpadă, ca şi al înaltului Comisar, făcut din 
zăpadă de Halii şi Aziz, în zăpada mare din iarnă 
lui '41. 

Tancuri bondoace se rostogoleau greoaie, în 
întuneric, pe panta îngheţată a străzii Geulah 
spre cartierul Mea Shearim. La poarta cazărmii 
Schneller, un grup de ofiţeri, în haine groase de 
vânt, conspirau pe şoptite. Nu eu comandasem 
această mişcare. Ordinele mele cereau îngheţul. 
Era un complot. Comenzi urgente erau transmise 
într-un murmur încordat. Fulgi uşori pluteau în 
aerul negru.  Răsunau  împuşcături scurte, 
stridente. Şi, în vârful mustăţilor groase, 
străluceau ţurţuri. 

Masive şi eficiente, tancurile greoaie 
pătrundeau în mahalalele oraşului meu adormit. 
Eram singură. Venise momentul în care gemenii 
se strecurau în cartierul rusesc. Se apropiau 
desculți, în tăcere. Fără un zgomot, străbătură 
ultima parte a drumului târându-se. Să înjunghie 
pe la spate gardienii pe care îi pusesem să 
păzească închisoarea. Toată pleava oraşului era 
eliberată şi un strigăt violent izbucni din 
gâtlejurile lor. Mulțimea clocotea pe străzile 

217 


Soţul meu, Michael 


înguste. Răsuflarea grea a unui rău care 


cloceşte. 
Intre timp, ultimele cuiburi de rezistenţă erau 
distruse. Punctele-cheie erau ocupate. 


Credinciosul meu Strogoff fusese ridicat. Dar în 
suburbii mai îndepărtate, disciplina rebeliunii 
începuse să se destrame. Soldaţi mătăhăloşi şi 
beţi, unii loiali, alţii răzvrătiți, spărgeau casele 
cetăţenilor, ale negustorilor. Ochii le erau 
injectaţi de sânge. Mâini în mănuşi de piele se 
întindeau să siluiască şi să prade. Oraşul căzuse 
în mâinile unor forţe mârşave. Poetul Saul era 
întemnițat în pivniţa staţiei de radio din stradă 
Melisanda. Era batjocorit de gloată. Nu puteam 
îndura. Plângeam. 

Tunuri remorcate lunecau pe roţi de cauciuc, 
dincolo de cartierele aflate pe înălţimi. Am văzut 
un rebel cu capul gol, căţărându-se şi schimbând 
în tăcere drapelul de pe clădirea Terra Sancta. 
Buclele îi erau desfăcute. Era un rebel frumos, 
triumfător. 

Prizonierii eliberați  râdeau galben. S-au 
răspândit prin oraş în uniformele lor vărgate. 
Cuţitele ieşeau la iveală. Invadau mahalalele ca 
să încheie o crudă socoteală. Savanţi eminenți 
fură aruncaţi în locul lor la închisoare. Pe 
jumătate  adormiţi, nedumeriţi şi indignati, 
protestau în numele meu. Aminteau de relaţiile 
lor importante. Işi apărau drepturile. S-au găsit 
câţiva care au şi început să se linguşească şi să 
se jure că m-au urât de multă vreme. Cu lovituri 
de puşcă, în spate, erau împinşi înainte sau 
făcuţi să tacă. O forţă nouă, josnică domneşte 


218 


Oz Amos 


asupra oraşului. 

Tancuri împresoară palatul Prințesei, conform 
unui plan stabilit în secret dinainte. Sapă 
cicatrice adânci în zăpada moaie. Prinţesa stă în 
fereastră şi-l strigă cu toată forţa pe Strogoff şi 
pe căpitanul Nemo. Dar vocea i-a fost luată şi 
numai buzele i se mişcă mecanic, de parcă ar 
încerca să amuze trupele care o aclamă. Nu 
puteam ghici gândurile ofiţerilor din garda mea 
personală. Poate făceau şi ei parte din complot. 
Se tot uitau la ceas. Aşteptau poate un moment 
fixat dinainte. 

Dragonul şi Tigroaica erau la porţile palatului. 
Tunurile lor pivotau încet pe afeturile masive. Ca 
degetele unui monstru, mitralierele arătau spre 
fereastra mea. Spre mine. „Nu mă simt bine", 
încercă să şoptească Prinţesa. Putea să vadă 
scăpărări roşietice la est, dincolo de muntele 
Sion, spre deşertul ludeei. Primele focuri de 
artificii ale unei serbări care nu este dată în 
onoarea ei. Cei doi asasini se apleacă 
nerăbdători spre ea. În ochii lor Prinţesa vede 
mila, poftă şi batjocură. Sunt amândoi atât de 
tineri. Bronzaţi şi periculos de frumoşi. Mândră şi 
tăcută, am încercat să-i înfrunt, dar trupul meu 
m-a trădat şi el. În cămaşa străvezie de noapte, 
Prinţesa se târăşte peste dalele îngheţate. 
Expusă privirilor lor arzătoare. Gemenii schimbă 
un zâmbet. Dinţii lor strălucesc albi. Un tremur 
care nu prevesteşte nimic bun le străbate 
trupurile, ca zâmbetele strâmbe ale unor tineri 
ce privesc fusta unei femei, ridicată brusc de 
vânt. 

În împrejurimile oraşului, patrulează o maşină 

219 


Soţul meu, Michael 


blindată, cu un megafon. O voce limpede, 
liniştită, anunţă pe scurt ordinele noului regim. 
Avertizează că vor fi procese fulger şi execuţii 
fără milă. Oricine se opune va fi împuşcat ca un 
câine. Domnia nebunei Prinţese de gheaţă s-a 
încheiat pentru totdeauna. Nu va scăpa nici 
măcar balena albă. Oraşul a intrat într-o eră 
nouă. 

Nu aud decât pe jumătate: braţele asasinilor s- 
au întins spre mine. Amândoi scot gemete 
răguşite ca nişte animale priponite care 
mormăie. Ochii le lucesc de poftă. Fiorul durerii 
palpită, inundă, clocoteşte, în jos pe spatele 
meu, până în vârful degetelor de la picioare, 
răspîndindu-mi scântei arzătoare şi frisoane 
senzuale în spinare, în ceafă, în umeri, 
pretutindeni. Ţipătul izbucneşte în interior, tăcut. 
Degetele soţului meu îmi ating uşor obrazul. 
Vrea să deschid ochii. Nu vede cât de larg sunt 
deschişi? Cine poate fi mai atent decât mine? îmi 
scutură şi-mi tot scutură umerii. Îmi atinge 
fruntea cu buzele. Eu tot mai aparţin gheții, dar 
o forţă duşmană a şi început să mă înhaţe. 


220 


Oz Amos 


32 

Doctorul nostru Urbach, de pe strada Alfandari, 
era micuţ şi delicat ca o figurină de porțelan. 
Avea umerii obrajilor înalţi şi privirea tristă şi 
prietenoasă. Când te examina, obişnuia să-ţi ţină 
un mic discurs: 

— Peste o săptămână vom fi bine. Cât se poate 
de bine, din nou. Nu-i decât o răceală şi faptul că 
am făcut ceea ce n-ar fi trebuit să facem. Trupul 
încearcă să se vindece, mintea poate ne mai 
întârzie. Raportul dintre minte şi trup nu-i ca al 
şoferului cu automobilul, ci mai degrabă ca 
vitaminele din hrană, am putea spune. Scumpa 
mea doamnă Gonen, adu-ţi aminte că eşti şi 
mamă. Te rog să ţii seamă de copilul care e încă 
mic. Avem nevoie de odihnă completă pentru 
trup, dar şi pentru nervi şi pentru minte. Aceasta 
în primul rând. Putem lua câte o aspirină de trei 
ori pe zi. Pentru gât e bună mierea. Şi căldura în 
camera unde dormim. Şi mai trebuie să nu o 
contrazicem deloc pe doamna noastră. Să-i 
răspundem da, da, da, mereu. Avem nevoie de 
odihnă, de relaxare. Fiecare discuţie poate 
aduce complicaţii şi suferinţă psihică. Te rog să 
vorbeşti cât mai puţin posibil. Foloseşte doar 
cuvinte neutre şi elementare. Nu suntem 
liniştită. Nu suntem liniştită deloc. Poţi să-mi spui 
imediat la telefon dacă se iveşte vreo 
complicaţie. Dar dacă sunt semne de isterie, 
atunci e nevoie să rămânem liniştiţi şi să 
aşteptăm cu răbdare. Nu trebuie să încurajăm 
drama. Un public pasiv ucide dramă, întocmai 
cum antibioticele ucid viruşii. Avem nevoie de 

221 


Soţul meu, Michael 


calm complet. De calm interior. Vă doresc 
sănătate. Vă rog. 

Spre seară m-am simţit mai uşurată. Michael îl 
aduse la Yair în cameră, să-mi spună noapte 
bună, de la distanţă. M-am silit să şoptesc 
„noapte bună la amândoi". Michael îşi puse 
degetele pe buze: 

— Nu trebuie să vorbeşti. Nu-ţi obosi corzile 
vocale. 

Îi dădu copilului să mănânce şi îl puse în pat. 
Se întoarse apoi la noi în cameră. Aprinse 
radioul. Un crainic emoţionat vorbea despre un 
ultimatum dat de preşedintele Statelor Unite. 
Cerea ambelor părţi să facă concesii şi să evite 
incidentele. Circulau veşti neconfirmate despre 
trupe irakiene care înaintau spre lordan. Un 
comentator politic se arăta sceptic. Guvernul 
făcea apel la vigilenţă şi calm. Experții militari 
ezitau. Cabinetul lui Guy Mollet, din Franţa, se 
reunise de două ori. O bine cunoscută actriţă se 
sinucisese. La lerusalim era prevăzut din nou 
îngheţ. 

Michael spuse: 

— Simcha, femeia Hadassei, vine mâine din 
nou. lar eu am să-mi iau zi liberă. lţi vorbesc, 
Hannah, dar nu-mi răspunde, căci tu nu trebuie 
să vorbeşti. 

— Nu-mi vine greu, Michael. Nu mă doare, am 
şoptit eu. 

Michael se ridică din fotoliu şi veni să se aşeze 
pe marginea patului. Îndepărtă grijuliu colţul 
aşternutului şi se aşeză pe saltea. Clătină de 
câteva ori din cap, ca şi cum reuşise în cele din 


222 


Oz Amos 


urmă să rezolve în minte o ecuaţie dificilă şi 
acum controla calculul. Privi un timp spre mine. 
Apoi îşi ascunse faţa între mâini. In cele din 
urmă spuse, mai mult pentru sine: 

— Tare m-am mai speriat, Hannah, când m-am 
întors acasă la prânz şi te-am găsit în halul ăla. 

Michael tresări vorbind, de parcă cuvintele l-ar 
fi lovit. Se ridică, întinse cearşaful, stinse veioza 
şi o aprinse pe cea din tavan. Imi luă mâna în 
mâna lui. Potrivi acele ceasului meu care se 
oprise în cursul dimineţii. Întoarse ceasul. 
Degetele îi erau calde, unghiile late. Degetele lui 
erau făcute din tendoane, carne, nervi, muşchi, 
oase şi vase cu sânge. Pe când studiam 
literatura a trebuit să învăţ pe de rost o poezie 
de Ibn Gabirol care spunea că suntem făcuţi din 
umori putrede. Cât de pură, prin comparaţie, 
este otravă chimică: cristale albe, clare. 
Pământul nu-i decât o crustă verde care acoperă 
un vulcan mocnind. Am apucat în amândouă 
mâinile degetele soţului meu. Gestul aduse un 
zâmbet pe faţa lui, de parcă îmi ceruse iertare şi 
o obținuse. Am izbucnit în lacrimi. Michael îmi 
mângâie obrajii. Îşi mişca buzele. Se hotărî să nu 
spună nimic. Mă mângâia, întocmai cum 
mângâia adesea capul lui Yair. Comparaţia mă 
întrista, fără un motiv pe care să-l pot explica, 
poate fără nici un motiv. 

— Când o să te faci bine, plecăm undeva 
departe, spuse Michael. Poate în kibuțul Nof 
Harim. Am putea lăsa copilul acolo cu mama şi 
cu fratele tău, iar noi putem merge împreună la 
o casă de odihnă. Poate la Eilat. Sau la Nahariya. 
Noapte bună, Hannah. Sting lumina şi scot soba 

223 


Soţul meu, Michael 


pe coridor. Se pare că am greşit cu ceva şi nu 
ştiu cu ce. Vreau să spun, ce ar fi trebuit să fac 
ca să evit ce s-a întâmplat, sau ce nu ar fi trebuit 
să fac ca să nu te aduc în starea aceasta. La 
şcoală la Holon aveam un piofesor de 
gimnastică, Yehiam Peled, care mă poreclise 
„Ganz cel bleg", deoarece reflexele mele erau 
cam încete. Eram foarte bun la engleză şi 
matematică, dar la educaţie fizică eram Ganz cel 
bleg. Fiecare are punctele lui tari şi punctele lui 
slabe. Ce-am vrut să-ţi spun, Hannah, este că în 
ceea ce mă priveşte sunt bucuros că m-am 
căsătorit cu tine şi nu cu altcineva şi mă 
străduiesc cât pot să mă adaptez nevoilor tale. 
Te rog, Hannah, nu mă mai speria niciodată aşa 
cum ai făcut-o azi, când am venit la prânz şi te- 
am găsit cum te-am găsit. Te rog, Hannah. Nu 
sunt din fier, la urma urmei. Vezi, iar am spus 
ceva răsuflat. Noapte bună. Mâine duc eu rufele 
la spălătorie. Dacă îţi trebuie ceva la noapte, nu 
striga ca să nu-ţi faci rău la gât, poţi să baţi în 
perete. Eu sunt în birou şi vin imediat. Am pus 
un termos cu ceai fierbinte aici pe scăunel. lar 
aici ai un somnifer. Nu-l lua dacă poţi adormi 
fără el. E mult mai bine pentru tine să adormi 
fără somnifer. Te rog, Hannah, te implor. Nu-ţi 
cer prea des să faci ceva. Şi acum, pentru a treia 
oară - ce pisălog bătrân am devenit aşa deodată 
- noapte bună. 

A doua zi dimineaţă Yair m-a întrebat: 

— Mămico, e adevărat că dacă tăticul ar fi 
rege, eu aş fi duce? 

l-am surâs şi am şoptit răguşit: 


224 


Oz Amos 


— „Dacă bunica aripi ar avea, vultur ar fi şi ar 
putea zbura". 

Yair tăcu. Poate încerca să-şi reprezinte 
conţinutul acestui vers, traducându-l în imagini. 
Respingând imaginile. În cele din urmă declară 
calm: 

— Nu, o bunică cu aripi e tot bunică, nu-i 
vultur. Spui lucruri fără să te gândeşti. Aşa cum 
mi-ai spus şi despre Scufiţa Roşie că au scos-o 
pe bunica ei din burta lupului. O burtă de lup nu-i 
o cămară şi lupii mestecă şi digeră când 
mănâncă. Pentru tine totul e cu putinţă. Tăticul 
are grijă când vorbeşte să nu spună lucruri din 
imaginaţie, numai din creier. 

Michael, mai tare decât fluieratul ceainicului 
care fierbea pe foc: 

— Yair, pleacă în bucătărie, chiar în clipa asta, 
te rog. Stai jos şi începe să mănânci. Mama e 
bolnavă. N-o mai plictisi. Te rog. Ţi-am mai atras 
atenţia. 

Menajera Hadassei, Simcha, scosese aşternutul 
pe fereastră la aerisit. Eu stăteam în fotoliu. 
Părul îmi era nepieptănat. Michael plecă la 
băcănie cu o listă de cumpărături pe care i-o 
făcusem: pâine, brânza, măsline, smântână. Îşi 
luase o zi liberă de la serviciu. Yair stătea la 
oglindă din coridor,  ciufulindu-şi părul, 
pieptănându-l şi zbârlindu-l din nou. În cele din 
urmă începu să se schimonosească privindu-se. 

Simcha bate saltelele. Mă uit şi văd un nor de 
firicele aurii dansând pe o rază de soare, într-un 
colţ al ferestrei. O moleşeală delicioasă a pus 
stăpânire pe trupul meu. Nici o suferinţă, nici un 
dor. Un gând leneş, tulbure: să cumpăr în curând 

225 


Soţul meu, Michael 


un covor persan mare şi frumos. 

Sună la uşă. Yair răspunde. Poştaşul refuză să-i 
înmâneze scrisoarea deoarece e recomandată şi 
are nevoie de o semnătură. Între timp Michael 
urcă scările cu coşul de cumpărături. la ordinul 
de mobilizare de la poştaş şi semnează recipisa. 
Faţa lui, când intră în cameră, e solemnă şi 
serioasă. 

Când îşi va pierde omul ăsta stăpânirea de 
sine? De l-aş vedea măcar o dată panicat! 
Strigând de bucurie. Dezlănţuindu-se. 

Michael explică succint că nici un război nu 
pare probabil să dureze mai mult de trei 
săptămâni. 

— Vorbim despre un război restrâns, local, 
bineînţeles. Timpurile s-au schimbat. Nu va mai 
fi un alt 1948. Echilibrul dintre puterile mari este 
foarte nesigur. Acum, că America se află în 
viitoarea alegerilor, iar ruşii sunt ocupați în 
Ungaria momentul este propice. Nu, războiul nu 
va trena, e sigur. De altfel, eu sunt la 
transmisiuni. Nu sunt pilot şi nici paraşutist şi 
atunci de ce plângi? Mă reîntorc după câteva 
zile. De ce plângi ? Când mă întorc, plecăm în 
vacanţă, cum ţi-am promis. Mergem în Galilea 
de sus. Sau la Eilat. Ce-ţi veni, jeleşti după mine? 
Mă voi întoarce aproape înainte de a pleca. 
Poate că am tras concluzii greşite. S-ar putea să 
fie doar manevre generale şi nicidecum război. 
Dacă am ocazia, îţi trimit o scrisoare de pe 
drum. Totuşi n-aş vrea să te decepţionez. Mai 
bine îţi spun de pe acum că nu prea mă pricep la 
scrisori. E timpul să-mi pun uniforma şi să-mi 


226 


Oz Amos 


pregătesc rucsacul. Vrei să telefonez la Nof 
Harim şi s-o rog pe mama ta să vină şi să aibă 
grijă de tine cât sunt plecat? Mă simt ciudat în 
uniformă kaki. Nu m-am îngrăşat deloc în toţi 
aceşti ani. Îţi aduci aminte, Hannah, cum arăta 
tata când şi-a pus uniforma de santinelă peste 
pijama şi se juca de-a războiul cu Yair? O, îmi 
pare rău ! Ce prost sunt să amintesc despre asta 
tocmai acum ! Ţi-am făcut rău şi ţie, şi mie. Dar 
nu trebuie să vânăm prevestiri în fiecare cuvinţel 
rătăcit. Cuvintele sunt doar cuvinte şi nimic mai 
mult. Uite, îţi las aici o sută de lire, în sertar. Şi 
mi-am scris numărul de identificare şi unitatea. 
Am pus hârtia sub vază. Am plătit apa, lumina şi 
gazul la începutul lunii. Războiul n-o să dureze 
mult. Cel puţin această este părerea mea! Uite, 
americanii... dar n-are importanţă. Hannah, nu te 
mai uita aşa la mine. Tu faci să-ţi vină şi mai 
greu. Şi mie la fel. Simcha, femeia Hadassei, o 
să lucreze aici până mă întorc. Am să-i telefonez 
Hadassei. Şi Sarei Zeldin. lar te uiţi aşa la mine. 
Nu-i vina mea, Hannah. Aminteşte-ţi, nu sunt 
pilot şi nici paraşutist. Ce-ai făcut cu puloverul 
meu? Mulţumesc. O da, cred că-i bine să iau şi 
un fular. Poate să fie frig noaptea. Spune-mi 
drept, Hannah, cum arăt în uniformă? Nu arăt ca 
un profesor deghizat? Caporalul Ganz cel bleg, 
unitatea de transmisiuni. Glumesc, Hannah, ar 
trebui să râzi, nu să plângi din nou. N-o ţine tot 
timpul aşa, într-un plâns. Ştii bine că nu plec în 
vacanţă. Nu plânge. Nu-ţi face bine. Eu... eu am 
să mă gândesc la tine. Am să-ţi scriu dacă 
funcţionează serviciul poştal. Am să-mi port de 
grijă. Şi tu... nu, Hannah, nu-i ăsta momentul să 

227 


Soţul meu, Michael 


vorbim despre sentimente. Ce rost au 
declaraţiile? Sentimentele nu te fac decât să 
suferi. Şi eu... nu-s pilot sau paraşutist. Am mai 
spus asta de câteva ori. Când mă întorc sper să 
te găsesc bine şi fericită. Imi place să sper că n-o 
să gândeşti rău despre mine, cât timp sunt 
departe. Eu am să mă gândesc cu drag la tine. În 
felul acesta nu vom fi complet despărțiți. Şi în 
orice caz... 

Ca şi cum n-aş fi fost decât o nălucire a 
imaginaţiei lui. Cum poate cineva să se aştepte 
să fie mai mult decât o nălucire a imaginaţiei 
cuiva? Sunt reală, Michael. Nu sunt doar o 
nălucire a imaginaţiei tale. 


228 


Oz Amos 


33 

Simcha spală vasele în bucătărie. Fredonează 
încet un cântec de Shoshana Damari: „Sunt 
dintr-acelea ce iubesc, o blândă căprioară ! Pe 
cer luceşte o stea, şacalul plinge-n codru. 
Întoarce-te iubirea mea, Hephziba te aşteaptă”. 

Stau în pat ţinând în mână un roman de John 
Steinbeck pe care mi l-a adus prietena mea cea 
mai bună, Hadassa, când a venit să mă vadă ieri 
seară. Nu citesc. Picioarele ca gheaţa se 
cuibăresc lângă o sticlă cu apă caldă. Sunt 
liniştită şi complet trează. Yair a plecat la 
grădiniţă. De la Michael nu am nici o veste; nici 
n-ar fi fost timp să primesc vreuna. Negustorul 
de gaz trece pe stradă în căruţa lui, tot sunând 
din clopoțel. lerusalimul este treaz. O muscă se 
loveşte de geam. O muscă, nu un semn sau o 
prevestire. Doar o muscă. Nu mi-e sete. Observ 
că romanul pe care îl ţin în mină a fost citit din 
greu. Coperta este lipită cu scoci. Vaza stă la 
locul ei obişnuit. Dedesubt se găseşte bucăţica 
de hârtie pe care Michael şi-a scris numărul de 
identificare şi unitatea. Wautilus stă culcat la 
mare adâncime, sub stratul de gheaţă, în 
strâmtoarea Bering. Domnul Glick stă la el în 
prăvălie citind un ziar religios. În oraş bate un 
vânt rece de toamnă. Linişte. 

La ora nouă se anunţă la radio: Astă-noapte 
forțele de apărare israeliene au pus stăpânire pe 
Kuntilla şi Râs en-Nageb şi au ocupat poziții în 
vecinătatea Nahelului, la şaizeci de kilometri est 
dr Canalul de Suez. Un comentator militar 
explica. Însă din punct de vedere politic. 

229 


Soţul meu, Michael 


Provocări, repetate. Violarea flagrantă a libertății 
de navigație. Justificarea morală. Terorism şi 
sabotaj. Copii şi femei fără apărare. Tensiunea 
creşte. Civili nevinovați. Opinia publică luminată 
de-acasă şi de peste hotare. Mai cu seamă o 
operațiune defensiva. Păstraţi-vă calmul. Nu 
faceți stocuri. Ascultati instrucțiunile. Cetăţenii 
sunt chemați. Nu intrați în panică, întreaga tară 
este un clmp de luptă. Întreaga națiune este o 
armată. La auzul semnalului de avertizare. Până 
în acest moment evenimentele se desfăşoară 
conform planului. 

La ora nouă şi un sfert: 

Tratativele în vederea armistiţiului au căzut şi 
nu vor fi reluate niciodată. Forțele noastre 
înaintează. Inamicul cedează terenul. 

Până la zece şi jumătate la radio s-au transmis 
marşuri din tinereţea mea: De la Dan la 
Beercheba, nicicând nu vom uita. Fiţi siguri, ziua 
aceea va veni. 

De ce te-aş crede? Şi dacă ai uita, ce? 

La zece şi jumătate : 

Desertul Sinai, leagănul istoric al neamului 
israelit. 

Spre deosebire de lerusalim. Încerc din toate 
puterile să fiu mândră şi să m-arăt interesată. 
Mă întreb dacă Michael şi-a amintit să-şi ia 
pastilele pentru arsuri la stomac. Mereu curat, 
mereu ordonat. Ei bine, s-au scurs cinci ani la 
rând, acum trebuie „să-şi ia rămas-bun de la 
porumbel". 

O alee pustie în Beit Yisrael, la marginea 
lerusalimului, respiră acum un aer nou. Aleea 


230 


Oz Amos 


este pavată cu pietre. Pietrele sunt crăpate, dar 
foarte lustruite. Arcade grele protejează aleea de 
norii joşi. Aleea este înfundată. Un paznic 
adormit, un civil mai bătrân mobilizat pentru 
apărarea cetăţenilor, stă proptit de zid. Case cu 
obloanele trase. Ecoul repetă în surdină dangătul 
unui clopot din depărtare. Dinspre munţi 
coboară vântul. Se sparge şi se învolburează în 
aleea şerpuită. In timp ce se roteşte în lungul 
aleii, atinge obloanele de fier şi porţile de fier 
închise cu zăvoare ruginite. Un băiat habotnic 
stă la fereastră, cu perciunii atârnând în lungul 
obrajilor palizi. In mână ţine un măr. Priveşte 
păsările de pe ramurile plopului din curte. 
Băiatul stă nemişcat. Bătrânul paznic încearcă 
să-i prindă privirea prin sticlă. În singurătatea 
care îl apasă, surâde spre băiat. Nimic nu se 
topeşte. Băiatul e al meu. O lumină albastră 
cenuşie a căzut în cursă, în buclele plopului. În 
depărtare munţii, iar aici linişte adâncă şi 
dangăte ce se sting. Tăcerea a cuprins păsările 
şi pisicile de pe alee. Trăsuri spaţioase vor veni, 
vor trece, vor goni departe. Dară aş fi de piatră. 
Tare şi liniştită. Rece şi prezentă. 

Poate s-a înşelat şi înaltul Comisar britanic. În 
palatul înaltului Comisar, pe Colina Sfatului Rău, 
la sud-est de lerusalim o şedinţă secretă se 
prelungeşte până la ziuă. Stenografii se schimbă 
la fiecare două ore. Gardienii sunt obosiţi şi 
agitati. 

Michel Strogoff purtând un mesaj secret pe 
care l-a învăţat pe de rost. Singur şi hotărât, îşi 
croieşte drum în noapte, la ordinele înaltului 
Comisar. Recele şi puternicul Michel Strogoff e 

231 


Soţul meu, Michael 


înconjurat de sălbatici brutali. Strălucitoarea 
fulgerare a pumnalelor. Un râs dezlănţuit. Fără 
cuvinte. Ca Aziz şi Yehuda Gottlieb din stradă 

Ussishkin pe terenurile virane. Eu sunt arbitru. 
Şi răsplata. Amândoi au feţele încruntate. Ochii 
inundaţii de o ură neclintită. Ţintesc spre pântece 
căci este cel mai moale. Lovesc sălbatic. Dau cu 
piciorul. Muşcă. Unul din ei se întoarce şi fuge. In 
plină goană se răsuceşte să continue. la de jos 
un pietroi, îl aruncă şi aproape nimereşte. 
Adversarul său scuipă cu furie vehementă. Se 
tăvălesc împreună, se luptă scrâşnind din dinţi, 
peste un colac tepos de sârmă ghimpată, 
ruginită. Se zgârie unul pe altul. Sângerează. Se 
întind să-şi apuce duşmanul de gât sau de 
părţile intime, înjurând printre buzele strânse. 
Brusc, cad epuizați, amândoi ca unul singur. O 
clipă duşmanii zac unul în braţele celuilalt ca doi 
îndrăgostiţi. Ca doi îndrăgostiţi care gâfăie. Aziz 
şi Yehuda Gottlieb stau să-şi tragă sufletul. In 
clipa următoare o energie sumbră trece din nou 
prin ei. Se lovesc cap în cap. Ghearele caută 
ochii. Pumn în bărbie. Genunchi între picioare. 
Spatele sfâşiat de ghimpii ruginiţi ai sârmei. 
Dinţi încleştaţi. Fără un zgomot. Nu se aude nici 
un strigăt. Nici un suspin. Paşnic şi liniştit. Dar 
plâng amândoi fără un sunet. Plâng la unison. 
Obrajii le sunt uzi. Eu sunt arbitru şi eu sunt 
răsplata. Râd cu răutate. Mi-e sete de sânge, de 
ţipete sălbatice. În Emek Refaim fluieră un 
mărfar. Furtuna şi furia se vor topi împreună. Şi 
lacrimile. 

Foarte târziu va veni şi ploaia. O ploaie care 


232 


Oz Amos 


nu-i făcută din cuvinte va biciui maşinile blindate 
britanice. În josul aleii, în amurg, se strecoară 
teroriştii,  furişându-se pe lângă arcadă în 
Musrara. Se furişează prin întuneric, frecându-se 
de zidurile de piatră, stingând felinarele 
singuratice de pe stradă, înşurubînd focosul 
detonatorului. Dar detonatorul nu este decât un 
capăt de fier rece; o scânteie electrică va izbucni 
şi vulcanul stă ascuns adânc sub suprafaţa de 
pulbere şi gresie şi granit. E frig. 

Ploaia va veni. 

Neguri uşoare vor rătăci în împădurită Vale a 
Crucii. Pe muntele Scopus o pasăre va striga. Un 
vânt aprig va biciui vârfurile pinilor până îi va 
supune. Pământul nu se va mai stăpâni, nimic nu 
va mai împiedica pământul. La răsărit este 
deşertul. Din marginea cartierului Talpiot se pot 
vedea locuri pe care ploaia nu le poate atinge. 
Muntele Moab, Marea Moartă departe jos. 
Torente de ploaie vor bate Arnona din faţa 
satului cenuşiu Sur Baher. Şuvoaie nestăvilite 
vor asalta minaretele. lar în Bethleem jucătorii 
se vor închide în cafenele, vor deschide cutiile 
de table şi din fiecare colţ se va auzi muzica 
tânguitoare a postului de radio Amman. Cei ce 
joacă sunt atenţi şi tăcuţi. Veşminte largi 
specifice deşertului şi mustăţi stufoase. Cafea 
clocotită. Fum. Gemeni în ţinută de luptă, 
înarmaţi cu mitraliere. 

După ploaie, o grindină transparentă. Cristale 
fine, ascuţite. Neguţătorii ambulanți din Mahane 
Yehuda se vor îngrămădi tremurând la adăpostul 
balcoanelor. In munţii Abu Ghosh, în Kiryat 
Yearim, în Neve Han, în Tirat Yaar păduri dese, 

233 


Soţul meu, Michael 


pini strânşi laolaltă în pâcla albă. Acolo se 
refugiază fugarii ca să scape de lege. Dezertorii 
posaci se înfundă în cărările mocirloase, rătăcind 
prin ploaie. 

Cerul greu a coborât peste Marea Nordului 
unde Dragonul şi Tigroaica patrulează alături, 
printre ghețari masivi plutitori, căutând în 
ecranul radar monştrii marini Moby Dick sau 
Nautilus. Ahoe, ahoe, va striga un marinar 
încotoşmănat, din vârful catargului. Ahoe, 
căpitane, un corp neidentificat în ceața, la şase 
leghe spre est, la patru noduri marine, la două 
grade în stânga Stelei polare anunţa operatorul 
radio cu o voce metalică, printr-un transmiţător 
ascuns adânc sub ape. Şi Palestina se va 
întuneca pentru că plouă şi este ceaţă pe 
colinele Hebronului până sus la Talpiot, până la 
muntele Augusta Victoria, până la marginea 
deşertului pe care ploaia nu-l va traversa 
niciodată, până la palatul înaltului Comisar. 

Singur, în fereastra care se întunecă, înalt şi 
şubred stă înaltul Comisar britanic. Deşirat, cu 
mâinile la spate, o pipă între dinţi, ochi albaştri 
şi tulburi. Toarnă în două cupe o băutură 
limpede şi tare, un pahar pentru el, altul pentru 
Michel Strogoff cel scurt şi îndesat, trimis să-şi 
croiască drum în noapte prin teritoriul duşman 
blocat de hoarde sălbatice, până la țărm, apoi 
peste ocean, până în Insula misterioasă unde, 
scrutând orizontul mării cu ochi de vultur, 
aşteaptă fără să cunoască disperarea inginerul 
Cyrus Smith, cu un binoclu puternic în mina. Am 
crezut că suntem singuri aici, pe insulă pustie. 


234 


Oz Amos 


Cu siguranţă simţurile ne-au indus în eroare. Nu 
suntem singuri. Cineva lugubru stă la pândă în 
adâncul munţilor. Am cercetat întreaga insulă 
foarte amănunţit şi sistematic şi n-am descoperit 
cine este cel care ne pândeşte din întuneric, cu 
un zâmbet palid pe faţă. O prezenţă tăcută, 
veghind nesimţit în spatele nostru, doar urmele 
paşilor lui apar pe cărarea mlăştinoasă, în zori, 
pândind şi stând în aşteptare în umbra 
mohorâtă, pe ceaţă, pe ploaie, pe furtună, în 
codrul întunecat, ascuns sub pământ, ascuns la 
pândă în spatele zidului mănăstirii din satul Ein 
Kerem, un străin ne pândeşte fără răgaz. Lasă-l 
să vină însufleţit, rânjind la mine, să mă arunce 
la pământ şi, înfipt în trupul meu, să mormăie şi 
eu să ţip drept răspuns într-un extaz de groază şi 
de încântare, de groază şi înfiorare, am să ţip, 
am să ard şi am să sug ca un vampir, ca şi o 
navă nebună care se învârte năucă în întuneric 
voi fi când va veni la mine, cântând, clocotind, 
plutind, voi fi inundată, voi fi o iapă înspumată 
lunecând prin noapte în ploaie, torenţii se vor 
abate să inunde lerusalimul, cerul va cobori şi un 
vânt sălbatic va devasta oraşul. 


235 


Soţul meu, Michael 


34 

— Bună dimineaţa, doamnă Gonen. 

— Bună dimineaţa, domnule doctor Urbach. 

— Tot mai suntem deprimată, doamnă Gonen? 

— Febra a trecut. Sper ca în câteva zile să-mi 
revin la normal. 

— Normal, doamnă Gonen, este o expresie 
relativă, într-un anumit sens. Domnul Gonen nu 
este acasă? 

— Soţul meu a fost mobilizat. Soţul meu este, 
se pare, în deşertul Sinai. Nu am primit încă nici 
o veste de la el. 

— Trăim zile importante, doamnă Gonen. Zile 
hotărâtoare. În nişte zile ca acestea este greu să 
eviţi gândirea biblică. Gâtul mai este inflamat? la 
să privim şi să ne lămurim. A fost greşit, foarte 
greşit doamnă dragă, să faci duş rece în timpul 
iernii, ca şi cum s-ar putea potoli mintea 
chinuindu-ţi trupul. Dacă îmi permiţi să te întreb, 
care este specialitatea doctorului Gonen ? 
Biologia ? A, geologia. Te rog să mă scuzi, m-am 
înşelat. Astăzi ştirile de război sunt optimiste. 

Şi totuşi, doamnă Gonen, există ceva faustian 
în războiul acesta. Cea care se afla cel mai 
aproape de adevăr era mică Gretchen. Şi cât era 
de credincioasă şi deloc naivă cum este 
reprezentată de obicei. Te rog, doamnă Gonen, 
dă-mi acum braţul ca să-ţi iau tensiunea. O 
simplă verificare. Nu doare deloc. Gândirea 
anumitor evrei suferă de un defect major; nu 
suntem în stare să-i urâm pe cei care ne urăsc. E 
o disfuncţie mentală. Ei bine, ieri armata 


236 


Oz Amos 


israeliană a urcat cu tancurile pe Muntele Sinai. 
O imagine aproape apocaliptică, aş spune, dar 
numai aproape. Acum trebuie să-ţi cer mii de 
scuze, dar sunt obligat să-ţi pun o întrebare 
destul de intimă. Ai observat, în ultimul timp, 
vreo dereglare a ciclului menstrual? Nu? Asta-i 
semn bun. Semn foarte bun. Dovedeşte că 
trupul n-a început şi el să participe la dramă. 
Deci soţul e geolog, nu antropolog. Ne-am 
înşelat puţin. Şi acum va trebui să ne mai 
odihnim câteva zile. Odihnă absolută. Să nu ne 
obosim cu tot felul de gânduri. Somnul este cel 
mai bun remediu. Somnul, într-un anumit sens, 
este cea mai naturală condiţie a fiinţei omeneşti. 
lar durerile de cap nu trebuie să ne sperie. Ne 
vom înarma cu aspirină împotriva migrenelor. 
Migrenă nu este o boală în sine. De altfel, fiinţa 
omenească nu moare atât de uşor, cum tinde să 
se creadă, într-un moment de criză. lţi urez 
sănătate. 
Doctorul Urbach plecă şi Simcha sosi. Işi 
scoase haina şi se opri lângă foc să-şi 
încălzească mâinile. Mă întrebă cum mă simt. 
Am întrebat-o şi eu ce mai e nou în casa 
prietenei mele Hadassa. Simcha citise în ziar de 
dimineaţă că arabii au pierdut şi noi suntem 
victorioşi. Păi, zise ea, au meritat-o, cu siguranţă 
; mai mult de-atât nu poţi îndura în tăcere. 
Simcha a trecut la bucătărie. Mi-a încălzit puţin 
lapte. Apoi a deschis un geam în birou să se 
aerisească. Un aer rece ca gheaţa a năvălit în 
casă. Simcha şterse geamurile cu ziare vechi. 
Şterse praful de pe mobilă. Se duse la 
cumpărături. Când s-a întors avea veşti despre o 
237 


Soţul meu, Michael 


navă arabă care ardea pe mare lingă Haiffa. Să 
se apuce de călcat. 

Tot trupul meu se simte bine astăzi. Sunt 
bolnavă. Nu trebuie să mă concentrez. Un vas 
arde în flăcări pe mare - toate acestea s-au 
întâmplat mai înainte, într-un trecut îndepărtat. 
Nu se petrec acum pentru întâia oară. 

— Sunteţi foarte palidă astăzi, doamnă, 
observă Simcha. Domnul mi-a spus înainte de 
plecare să nu vorbesc prea mult, ca să nu vă 
obosesc. 

— Ba să-mi vorbeşti, Simcha, am rugat-o eu. 
Povesteşte-mi despre tine. Vorbeşte mereu. Nu 
te opri. 

— Nu sunt căsătorită, doamnă, dar sunt 
logodită. Când omul meu o să vină din armată, 
vrem să cumpărăm un apartament în blocurile 
noi din Beit Mazmil. O să facem nuntă la 
primăvară. Bechor, omul meu, are o mulţime de 
bani puşi deoparte. Lucrează ca şofer de taxi la 
firma Kesher. E puţin timid, dar are educaţie. Am 
observat ceva, cele mai multe prietene ale mele 
se mărită cu bărbaţi care seamănă cu taţii lor. Şi 
Bechor seamănă cu tata. E o regulă. Am citit-o 
odată explicată în revista Femeia : soţul e 
întotdeauna ca un tată. Cred că dacă iubeşti pe 
cineva, vrei să fie măcar puţin ca cel pe care l-au 
iubit la început. Ce caraghios! Tot aşteptam să 
se încălzească fierul şi nici nu mi-a trecut prin 
cap că s-a tăiat curentul la lerusalim. 

Mă gândeam: 

Un tânăr dintr-o nuvelă de Somerset Maugham 
sau de Ştefan Zweig a venit dintr-un orăşel de 


238 


Oz Amos 


provincie să joace la ruletă într-un cazinou 
internaţional. De la începutul serii a pierdut două 
treimi din banii pe care îi avea. Suma care îi mai 
rămăsese, calculată cu grijă, ar fi fost suficientă 
să-şi plătească hotelul şi să-şi cumpere un bilet 
de tren ca să poată pleca onorabil din oraş. Este 
ora două dimineaţa. Poate oare tânărul să se 
ridice şi să plece acum? Roata puternic luminată 
se mai învârteşte încă, sub candelabrele 
scânteietoare. Poate câştigul hotărâtor îl 
aşteaptă tocmai la sfârşitul rotirii următoare. Fiul 
şeicului din Hadhramaut care şade în faţa lui 
tocmai adună zece mii pe care îi câştigase dintr- 
o învârtire. Nu, nu se poate ridica să plece acum. 
Cu atât mai mult cu cât bătrâna englezoaică 
care îl fixase cu ochi de bufniţă toată seara prin 
lornion, e în stare să-i arunce o privire ironică şi 
rece. lar afară, în întuneric, zăpada cade cât vezi 
cu ochii. Şi de afară se aude mugetul surd al 
mării. Nu, tânărul nu se poate ridica să plece. 
Cumpără jetoane cu ultimii săi bani. Închide 
strâns ochii, apoi îi deschide. De abia i-a deschis 
că şi începe să clipească parcă orbit de lumină. 
Afară marea se frământă în noapte, cu un muget 
surd şi zăpada cade în tăcere. 

Suntem căsătoriţi de peste şase ani. Dacă ai 
treabă la Tel Aviv, te întorci în aceeaşi seară. N- 
am fost niciodată despărțiți mai mult de două 
nopţi din ziua în care ne-am luat. De şase ani 
suntem căsătoriţi şi am trăit în acest apartament 
şi eu tot nu am învăţat cum să deschid şi să 
închid obloanele de la balcon, deoarece aceasta 
este îndatorirea ta. Acum că te-au luat în 
armată, obloanele stau deschise zi şi noapte. M- 

239 


Soţul meu, Michael 


am gândit la tine. Ştiai dinainte că eşti chemat la 
război şi nu la manevre. Că războiul va fi de 
scurtă durată. Toate acestea le-ai dedus cu 
ajutorul unui mecanism interior bine echilibrat, 
datorită căruia tu elaborezi neîntrerupt idei 
judicioase. Trebuie să-ţi prezint o ecuaţie de a 
cărei soluţionare depind eu, în felul în care un 
om aflat la marginea unei prăpăstii depinde de 
rezistenţa parapetului. 

Azi-dimineaţă stăteam în fotoliu şi schimbăm 
nasturii de la costumul tău negru ca să-l mai 
modernizez. Pe când coseam m-am întrebat ce 
să fie acest clopot impenetrabil de sticlă care a 
căzut asupra noastră ca să ne despartă vieţile de 
obiecte, locuri, oameni, opinii. Bineînţeles, 
Michael, primim vizite, vin să ne vadă prieteni, 
colegi, vecini, rude. Dar când stau în salon şi îi 
aud vorbind, cuvintele lor sunt totdeauna 
nedesluşite din cauza acestui clopot care nici 
măcar nu este transparent. Doar din expresiile 
lor mai ghicesc câte ceva din ce vor să spună. 
Uneori siluetele lor pălesc: mase vagi fără 
contur. Obiecte, locuri, oameni, opinii, am nevoie 
de ele şi nu pot merge înainte fără ele. Ce se 
întâmpla cu tine, Michael? Eşti mulţumit sau nu? 
Cum aş putea să aflu? Uneori pari trist. Eşti 
mulţumit sau nu? Ce s-ar întâmpla dacă aş muri? 
Sau dacă ai muri tu? Nu fac decât să-mi bâjbâi 
drumul într-o prefaţă, tot mai învăţ şi repet un 
rol complicat pe care îl voi avea de jucat în zilele 
ce vor să vină. Fac bagajele. Mă pregătesc. 
Exersez. Când va începe călătoria, Michael ? M- 
am săturat să tot aştept întruna. lţi odihneşti 


240 


Oz Amos 


braţele pe volan. Ai adormit sau te gândeşti? Nu- 
mi dau seama; eşti întotdeauna atât de calm şi 
stăpânit. Porneşte, Michael, dă-i drumul; de ani 
de zile sunt gata şi aştept. 


241 


Soţul meu, Michael 


35 

Simcha l-a adus pe Yair de la grădiniţă. 
Degetele îi erau vinete de frig. In stradă 
întâlniseră poştaşul care le dăduse o carte 
poştală militară din Sinai. Fratele meu Emanuel 
mă vesteşte că se simte bine şi că face şi vede 
mari minunăţii. Ne va mai trimite o carte poştală 
din Cairo. Speră că toate-s bune pe la noi, pe la 
lerusalim. Nu l-a întâlnit pe Michael: deşertul 
este nesfârşit; în comparaţie cu el, Neghevul 
pare o biată carieră de nisip. Mai ţineam eu 
minte o excursie pe care o făcuserăm cu tata la 
lerihon, când eram copii? Data viitoare vom 
merge la lordan şi vom cobori spre lerihon să ne 
cumpărăm rogojini de trestie. Sărută-l pe Yair 
din partea mea, scria el la sfârşit. Să auzim de 
bine şi multă dragoste, al vostru Emanuel. 

De la Michael nici un cuvânt. 

O imagine: 

La lumina radioului de campanie, trăsăturile lui 
trudite sugerează sarcini apăsătoare. Umerii îi 
sunt gârboviţi. Buzele strânse. Stă aplecat spre 
aparat. Cu spatele întors, fără îndoială, spre lună 
nouă care răsare palidă şi firavă îndărătul lui. 

Doi prieteni au venit să vadă cum mă mai simt 
astă-seară. 

Domnul Kadishman se întâlnise după-amiaza 
cu domnul Glick în strada Haturim. De la domnul 

Glick, aflase domnul Kadishman că doamna 
Gonen este bolnavă şi domnul Gonen mobilizat. 
Imediat au hotărât amândoi să treacă în aceeaşi 
seară pe la mine şi să vadă dacă nu-mi pot fi de 


242 


Oz Amos 


folos cu ceva. Au venit deci împreună: dacă ar fi 
venit unul singur s-ar fi putut isca vorbe. Domnul 
Glick spuse: 

— Trebuie să-ţi vină foarte greu, doamnă 
Gonen. Trăim vremuri grele, e frig şi ai rămas 
singură. 

Domnul Kadishman între timp pipăise ceaşca 
cu ceai de lângă patul meu, cu degetele lui mari, 
cărnoase. 

— Rece, anunţă el jalnic. Rece ca gheaţa. O să- 
mi  permiţi, dragă doamnă, să-ţi invadez 
bucătăria, invadez între ghilimele, bine-înţeles şi 
să-ţi fac un ceai proaspăt? 

— Nici gând, am răspuns eu. Am voie să mă 
dau jos din pat. Imi pun halatul şi vă fac eu la 
amândoi câte o ceaşcă de cafea sau cacao. 

— Ferească Dumnezeu, doamnă Gonen. 
Ferească Dumnezeu. 

Domnul Glick clipi des din ochi ca şi cum i-aş fi 
lezat simţul pudorii. Gura îi tresări nervos. Ca un 
iepure care tresare la un zgomot neobişnuit. 

Domnul Kadishman manifestă interes : 

— Ce scrie prietenul nostru de pe front? 

— N-am primit încă nimic de la el, am spus, 
surâzând. 

— Luptele s-au terminat, spuse grăbit domnul 
Kadishman, strălucind de fericire. 

— Pot să vă rog să aprindeţi lumina? l-am 
întrebat. E în partea stingă. De ce să stăm în 
întuneric ? 

Domnul Glick îşi prinse buza de jos între 
degetul mare şi arătător. Ochii lui păreau să 
urmărească traseul curentului electric de la 
comutator până la becul din tavan. Poate simţea 

243 


Soţul meu, Michael 


că este inutil. Întrebă ; 

— Pot şi eu să vă ajut cu ceva? 

— Mulţumesc foarte mult, domnule Glick, dar 
nu am nevoie de nici un ajutor. 

Îmi veni în minte, pe loc, să adaug; 

— Trebuie să vă fie şi dumneavoastră greu, 
domnule Glick, fără soţie şi... singur de tot. 

Domnul Kadishman întârzie o clipă lângă 
comutator, de parcă se îndoise de rezultatul 
acţiunii sale şi nu-i venea să creadă în succesul 
deplin, Apoi se întoarse şi se aşeză. Când se 
mişca, părea foarte greu, ca acele animale 
preistorice cu trupuri gigantice şi cranii foarte 
mici. Am observat dintr-o dată ceva mongoloid 
în structura feţei domnului Kadishman, umerii 
obrajilor laţi şi turtiţi, iar trăsăturile şi groase, şi 
uimitor de rafinate în acelaşi timp. O faţă de 
tătar. Ca a celui care îl interoga viclean pe 
Michel Strogoff. l-am zâmbit. 

— Doamnă Gonen, începu domnul Kadishman 
după ce se aşeză încetişor. Doamnă Gonen, în 
aceste zile istorice am chibzuit îndelung că deşi 
discipolii lui Vladimir Jabotinski au fost daţi la o 
parte, doctrinele lui se bucură de succes. Chiar 
de foarte mare succes. 

Părea să vorbească cu o secretă uşurare 
interioară, îmi plăcea ce spune: sunt perioade de 
acalmie şi perioade de agitaţie; dar după lungi 
perioade de agitaţie vine şi  binemeritată 
răsplată. Astea le-am tradus în gând din tătara 
lui în limba mea. Şi ca să nu-l fac să se simtă 
prost tăcând, i-am spus: 

— Timpul ne va spune. 


244 


Oz Amos 


— Deja ne spune, zise domnul Kadishman cu o 
explicaţie triumfătoare pe chipul cu trăsături 
exotice. Mesajul acestor zile istorice e limpede şi 
lipsit de ambiguitate. 

Între timp domnul Glick reuşise să formuleze 
răspunsul la întrebarea pe care eu, care o 
pusesem, aproape o uitasem. 

— Sărmana mea Duba, o tratează cu şocuri 
electrice. Spun că tot mai este speranţă. Că nu 
trebuie să disperăm. Dacă vrea Dumnezeu... 

Mâinile lui mari striveau şi frământau o pălărie 
ponosită. Mustăţile subţiri îi tremurau ca un mic 
animal viu. Vocea îngrijorată pleda pentru o 
clemenţă pe care nu o merita. Disperarea este 
un păcat de moarte. 

— O să fie totul bine, îl încurajai eu. Domnul 
Glick: 

— Amin. Amin Selah. O, ce nenorocire! Şi toate 
astea pentru ce? 

Domnul Kadishman: 

— De acum înainte statul Israel se va schimba. 
De data asta mâna care stăpâneşte Axă, cum 
spunea Bialik, este a noastră. A venit rândul 
popoarelor neevreieşti să urle şi să întrebe dacă 
există dreptate pe lume şi dacă da, când se va 
face dreptate. Israel nu mai e „oaia pierdută"; nu 
mai suntem o biată oaie printre şaptezeci de lupi 
ori un miel dus la tăiere. Ne-a ajuns. „în mijlocul 
lupilor, să fim lupi." Toate se întâmpla aşa cum 
le-a anticipat Jabotinski în romanul lui profetic 
Preludiu la Dalila. Aţi citit Preludiu la Dalila, 
doamnă Gonen? Merită să-l citiţi. Mai cu seamă 
acum când armata noastră e pe urmele forţelor 
Faraonilor, iar marea nu se despică pentru 

245 


Soţul meu, Michael 


egiptenii care fug. 

— Dar de ce nu v-aţi scos paltoanele? Mă scol 
şi dau drumul la foc. Vă pregătesc ceva de băut. 
Vă rog, dezbrăcaţi-vă. 

Domnul Glick se grăbi să se scoale în picioare 
ca şi cum ar fi fost mustrat. 

— Vă rog, nu, doamnă Gonen. Nu vă daţi jos 
din pat. Nu este nevoie. Noi am trecut doar... să 
vedem cum vă simţiţi. Trebuie să plecăm 
imediat. Vă rog, nu vă sculaţi. Nu-i nevoie să 
aprindeţi focul. 

Domnul Kadishman: 

— Şi eu trebuie să-mi iau rămas-bun. Ani intrat 
o clipă, în drum spre o şedinţă de comitet, să 
văd dacă nu pot să vă fiu de ajutor. 

— De ajutor, domnule Kadishman? 

— În caz că aveţi nevoie de ceva. Vreo 
intervenţie la vreun birou, sau poate... 

— Mulţumesc pentru bunele dumneavoastră 
intenţii, domnule Kadishman. Faceţi parte din 
specia pe cale de dispariţie a gentlemenilor 
adevăraţi. 

Trăsăturile lui sauriene se luminară. 

— Voi mai trece mâine sau poimâine să aflu ce 
are de spus prietenul nostru când va scrie, 
făgădui el. 

— Chiar vă rog să veniţi, am spus eu în bătaie 
de joc. 

Mă uimea alegerea soţului meu când era vorba 
de prieteni. 

— Acum că aţi avut amabilitatea să mă invitaţi, 
voi veni negreşit. 

— Vă urez însănătoşire grabnică şi completă, 


246 


Oz Amos 


spuse domnul Glick şi dacă este ceva ce aş 
putea face eu, vreo cumpărătură, sau alt 
comision... Dacă aveţi nevoie de ceva... 

— Sunteţi prea amabil, domnule Glick, am 
răspuns eu. 

Privi fix spre pălăria lui ponosită. Se lăsă 
tăcere. Cei doi bătrâni se aflau acum în capătul 
opus al camerei, lăsând o distanţă cât mai mare 
între ei şi patul meu. Domnul Glick zări un fir alb 
pe spatele hainei domnului Kadishman şi-l 
îndepărtă. Afară vântul se potolise. Dinspre 
bucătărie se auzea motorul frigiderului de parcă 
prinsese brusc viaţă. Din nou m-a copleşit 
acelaşi sentiment calm şi lucid că în curând voi fi 
moartă. Ce gând sumbru. O femeie echilibrată 
nu este indiferentă la gândul morţii. Moartea şi 
cu mine ne tratăm cu indiferenţă. Aproape şi 
totuşi îndepărtate. Vagi cunoştinţe care abia se 
salută. Am simţit că trebuie să spun imediat 
ceva. Că nu trebuie să-i las pe prietenii mei să-şi 
ia rămasbun şi să plece, Poate la noapte va 
cădea prima ploaie. Doar nu sunt încă bătrâna. 
Mai pot fi atrăgătoare. Trebuie să mă scol. Să-mi 
pun halatul. Să pregătesc cafea şi cacao, să le 
ofer prăjituri, să-i ţin de vorbă, să par interesată 
şi să fiu interesantă. Doar sunt şi eu cultivată. Şi 
eu am păreri şi idei. Ceva mă strânge în gât. 

— Vă grăbiţi chiar atât de tare? am întrebat. 

— Din păcate trebuie să plec. Domnul Glick 
poate să mai rămână, dacă doreşte. 

Domnul Glick îşi înfăşură un fular gros în jurul 
gâtului. 

Nu plecaţi încă, bătrâni prieteni. Nu trebuie să 
o lăsaţi singură. Staţi jos în fotolii. Scoateţi-vă 

247 


Soţul meu, Michael 


paltoanele. Vom discuta politică şi filosofie. Vom 
schimba păreri despre religie, credinţă şi 
dreptate. Vom fi vorbăreţi şi prietenoşi. Vom bea 
ceva împreună. Nu plecaţi. Se teme să rămână 
singură în casă. Mai staţi. Nu plecaţi. 

— Vă doresc însănătoşire grabnică, doamnă 
Gonen şi noapte bună. 

— Plecaţi aşa curând. Probabil că vă plictisesc. 

— Doamne fereşte. Nici vorbă de aşa ceva, 
răspunseră ei în cor, tulburaţi. 

Amândoi făceau gesturi stângace, fiind 
singuratici şi nemaifiind tineri. Nici unul nu avea 
obiceiul să viziteze bolnavi. 

— Strada este pustie, spusei eu. 

— Vă doresc însănătoşire grabnică, replică 
domnul Kadishman. 

Îşi trase pălăria pe frunte ca şi cum ar fi închis, 
dintr-o mişcare, o ferestruică pe acoperiş, 
Plecând, domnul Glick spuse: 

— Vă rog, nu fiţi neliniştită, doamnă Gonen, nu 
are rost să vă necăjiţi. Va fi bine. Totul, absolut 
totul se va termina cu bine, cum se spune. Da, 
zâmbiţi! Ce plăcut este să vă vedem zâmbind. 

Musafirii au plecat. 

Am dat drumul imediat la radio. Am netezit 
aşternutul. Sufăr oare de o boală contagioasă? 
De ce au uitat prietenii mei să dea mâna cu 
mine la plecare ca şi la venire ? 

Cucerirea peninsulei e acum totală, au anunţat 
la radio. Ministerul apărării a proclamat că Insula 
Jotbath, cunoscută sub numele de Tiron, s-a 
reîntors în posesia Regatului lui Israel. Hannah 
Gonen va redeveni Yvonne Azulai. Dar țelul 


248 


Oz Amos 


nostru este pacea, spuse ministrul în stilul lui 
retoric unic. Numai dacă elementele raţionale 
ale părţii arabe şi-ar înfrânge dorinţa de 
răzbunare, multaşteptata pace se va instala. 

Gemenii mei de pildă. 

În cartierul Sanhedria, chiparoşii bătuţi de vânt 
se apleacă şi se îndreaptă, se îndreaptă şi se 
apleacă. După umila mea părere orice 
flexibilitate este magică. Curge, e rece şi 
odihnitoare în acelaşi timp. În urmă cu câţiva 
ani, într-o zi de iarnă, la colegiul Terra Sancta, 
am notat câteva observaţii ale profesorului de 
literatură ebraică, observații încărcate de 
tristeţe: de la Abraham Mapu Sa Perctz 
Smolenskin, iluminismul ebraic a trecut printr-o 
transformare dureroasă. O criză de decepţie şi 
dezamăgire. Când visele se spulberă, oamenii 
sensibili nu se pleacă, ci sunt distruşi- Xfi care 
te-au doborât şi te-au despuiat, ţi-o vor Sua 
înainte." Acest vers al lui Isaia are două 
implicaţii, spunea profesorul: mai întâi întreaga 
mişcare a iluminismului ebraic a hrănit la sânul 
ei ideile care apoi au dus-o la pierzanie. Ceva 
mai târziu, multe elemente valoroase, „au luat-o 
înainte" ca să se adape la izvoare străine. 
Criticul Abraham Uri Kovner a fost o figură 
tragică. Era că scorpionul care, când este 
încercuit de flăcări îşi înfige acul înveninat în 
propria lui spinare. Prin anii '70 şi '80 ai secolului 
trecut se răspândise sentimentul apăsător al 
unui cerc vicios. Dacă n-ar fi existat câţiva 
visători şi luptători, realişti răzvrătiți împotriva 
realităţii, nu ne-am mai fi ridicat şi am fi fost 
virtual  sortiţi pieirii. Dar  visătorii sunt 

249 


Soţul meu, Michael 


întotdeauna cei care înfăptuiesc lucrurile mari, a 
conchis profesorul. Nu am uitat. Ce sarcină lungă 
mă aşteaptă. Toate acestea trebuiesc traduse în 
propria mea limbă. Nu vreau să mor. Doamna 
Hannah  Greenbaum-Gonen: inițialele H. G. 
Înseamnă în ebraică „sărbătoare". Numai dacă 
întreaga ei viață ar putea fi o lungă sărbătoare. 
Prietenul meu, bibliotecarul cel amabil de la 
Terra Sancta, care purta yarmulkă şi glumea cu 
mine, era mort de multă vreme. Au rămas doar 
cuvintele. Sunt sătulă de cuvinte. Momeală 
ieftină! 


250 


Oz Amos 


36 

A doua zi dimineaţă au anunţat la radio că 
Brigada a noua a capturat bateriile de pe linia 
țărmului de la Sharm esh-Sheikh. Blocada 
prelungită a vaselor noastre a fost spartă. De 
acum orizontul ne era deschis. 

Doctorul Urbach avea ceva de anunţat. Zâmbi, 
cu zâmbetul său trist şi înţelegător şi ridică de 
două ori din umerii micuţi cu dispreţ, parcă, 
pentru ceea ce avea de spus. 

— De azi înainte avem voie să umblăm prin 
cameră şi să lucrăm puţin. Cu condiţia de a evita 
orice efort al minţii şi de a ne cruța gâtul. Şi cu 
condiţia de a trăi în pace cu realitatea obiectivă. 
Vă doresc însănătoşire grabnică. 

Pentru prima dată de la plecarea lui Michael, 
m-am sculat şi am ieşit din casă. A însemnat o 
schimbare. De parcă un sunet ascuţit şi 
pătrunzător se oprise deodată. De parcă un 
motor, care bâzâise afară toată ziua, fusese oprit 
la căderea nopţii. Sunetul trecuse neobservat în 
cursul zilei, dar odată oprit, se făcuse simţit. O 
tăcere bruscă. A existat şi acum s-a oprit. S-a 
oprit şi deci a existat. 

Am lăsat femeia să plece. Am scris o scrisoare 
ca să le liniştesc pe mama şi pe cumnata mea 
din Nof Harim. Am făcut o prăjitură cu brânză. La 
prânz am telefonat la biroul de informaţii 
militare din lerusalim. Am vrut să ştiu unde 
staţionează batalionul lui Michael. Şi-au cerut 
politicos scuze: cea mai mare parte a armatei 
era încă în mişcare. Legăturile poştale nu 
funcționau prea bine. Nu exista motiv de 

251 


Soţul meu, Michael 


nelinişte. Numele Michael Gonen nu figura pe 
nici o listă. 

Efort inutil. Întorcându-mă de la farmacie, am 
găsit o scrisoare de la Michael în cutie. Data de 
pe timbru arăta că scrisoarea sosise cu 
întârziere, Michael începea cu întrebări 
îngrijorate despre sănătatea mea, despre Yair şi 
despre casă. Mă informa apoi că el e sănătos, cu 
excepţia arsurilor din stomac care erau agravate 
de mâncarea proastă şi-l mai supăra faptul că 
din prima zi îşi spărsese ochelarii de citit. 
Michael se conformase instrucţiunilor cenzurii 
militare şi nu mă informa unde se găseşte 
batalionul, dar reuşea să mă lase să înţeleg, în 
mod indirect, că unitatea lui nu luase parte deloc 
la lupte, ci fusese însărcinată cu asigurarea 
securităţii în interiorul ţării. La sfârşit, îmi aducea 
aminte că Yair trebuie să meargă la dentist, 
pentru tratament, într-o anumită zi de joi. 

Joi, adică mâine. 

A doua zi l-am dus pe Yair la Centrul Medical 
Strauss, unde se afla clinica dentară. Yoram 
Kamnitzer, fiul vecinului nostru, ne însoţi o parte 
din drum, deoarece clubul de tineret din care 
făcea parte se afla lângă clinică. Yoram îmi 
spuse stângaci că fusese îngrijorat auzind că 
sunt bolnavă şi că e încântat să mă vadă din nou 
pe picioare. 

Ne-am oprit la o gheretă unde se vindea 
porumb fiert şi m-am oferit să cumpăr câte unul 
pentru fiecare. Yoram găsi de cuviinţă să refuze. 
Refuzul lui a fost atât de slab, încât de-abia s-a 
auzit. Am fost rea cu el. L-am întrebat de ce pare 


252 


Oz Amos 


atât de visate şi absent. Se îndrăgostise de vreo 
fată de la el din clasă? 

Întrebarea mea aduse broboane mari de 
transpiraţie pe fruntea lui Yoram. Ar fi vrut să-şi 
şteargă faţa, dar nu putea deoarece mâinile îi 
erau murdare şi lipicioase de la porumbul pe 
care i-l cumpărasem. M-am uitat stăruitor la el 
ca să-i măresc  stânjeneală. Umilirea şi 
disperarea îl făcură să aibă o ieşire de 
îndrăzneală nervoasă. Întoarse spre mine o faţă 
sumbră şi chinuită şi murmură: 

— Nu am de-a face cu nici o fată din clasa mea, 
doamnă Gonen şi nici cu vreo altă fată. Imi pare 
rău, n-aş vrea să fiu nepoliticos, dar zău, n-ar 
trebui să-mi puneţi astfel de întrebări. Eu nu le- 
aş putea pune. lubirea şi lucrurile de acest fel 
sunt... personale. 

În lerusalim domnea toamna. Cerul nu era 
înnorat, dar nici senin. Avea culoarea toamnei, 
albastră-cenuşie, ca drumul sau construcţiile 
vechi de piatră. O nuanţă care se asorta. Am 
simţit încă o dată că ceea ce se petrecea nu era 
nicidecum pentru prima dată. Am mai fost aici, 
am mai fost acum şi alteîndva. 

Am spus: 

— lartă-mă, Yoram, am uitat o clipă că 
frecventezi o şcoală religioasă. A fost pură 
curiozitate. N-ai nici un motiv să-mi destăinuieşti 
mie secretele. Tu ai şaisprezece ani şi eu 
douăzeci şi şapte. E normal ca în ochii tăi să par 
o zgripţuroaică bătrâna. 

Băiatul trecea acum prin chinuri mai cumplite. 
O făcusem intenţionat. Privea în altă parte, în 
zăpăceala lui se ciocni de Yair, făcându-l 

253 


Soţul meu, Michael 


aproape să-şi ia zborul. Începu să vorbească, nu 
reuşi să găsească cuvintele potrivite şi, în cele 
din urmă, renunţă, 

— Bătrâna ? Dumneavoastră bătrâna? 
Dimpotrivă, doamna Gonen, dimpotrivă. Ce am 
vrut să spun era că... Vă interesați de problema 
mea şi... cu dumneavoastră pot uneori... Nu, 
când încerc să pun ceva în cuvinte iese totul pe 
dos. N-am vrut să spun decât... 

— Linişteşte-te, Yoram. Nu-i nevoie să spui. Era 
al meu. Al meu pe de-a-ntregul. Era la cheremul 
meu. Puteam înscrie orice expresie aş fi dorit pe 
obrazul lui, ca pe o foaie de hârtie. De ani de zile 
nu mai jucasem jocul acesta crud. Am împins 
jocul mai departe, savurând în sorbituri prudente 
râsul care izvora în interiorul meu. 

— Nu, Yoram. nu-i nevoie s-o spui. Poţi să-mi 
scrii o scrisoare. În orice caz ai şi mărturisit 
aproape totul. Şi, pentru că veni vorba, ţi-a spus 
vreodată cineva că ai ochi frumoşi? Dacă ai fi 
mai sigur de tine, ai zdrobi multe inimi. Dacă aş 
fi de o seamă cu tine şi nu o zgripţuroaică 
bătrâna, nu ştiu cum m-aş putea opri să nu mă 
îndrăgostesc de tine. Eşti un băiat drăguţ. 

Nu mi-am desprins privirea nici o clipă de pe 
obrazul lui. Am sorbit uimirea, dorul, suferinţa, 
speranţa nebună. Eram beată. 

Yoram se bâlbăi: 

— Vă rog, doamnă Gonen. 

— Hannah. Poţi să-mi spui Hannah. 

— Eu... Imi treziţi mult respect... nu, respect nu 
este cuvântul potrivit... consideraţie şi... interes. 

— De ce te scuzi, Yoram? îmi placi. Nu-i un 


254 


Oz Amos 


păcat să placi cuiva. 

— Mă faceţi să regret, doamnă Gonen, Hannah. 
Nu mai spun nimic ca să nu regret mai târziu. 
Imi pare rău, doamnă Gonen. 

— Vorbeşte, Yoram. Nu sunt atât de sigură că 
vei regreta. 

În momentul acela interveni Yair. Exclamă cu 
gura plină, mâncând porumbul. 

— Regret... englezii sunt cei care regretă. În 
războiul de independența erau de partea 
arabilor, iar acum deja regreta. 

Yoram spuse: 

— Aici o iau la dreapta, doamnă Gonen. Retrag 
tot ce am spus şi vă cer iertare. 

— Aşteaptă o clipă, Yoram. Aş vrea să te rog 
ceva. 

— Când eram la Hoion, când trăia bunicul 
Zalman, el mi-a spus că englezii au sângele rece 
ca şerpii. 

— Da, doamnă Gonen. Ce pot face pentru 
dumneavoastră ? 

— Mămico, cum adică şerpii au sânge rece? 

— Inseamnă că sângele lor nu este cald. Ceea 
ce voiam să te rog... 

— Dar de ce nu-i sângele şerpilor cald? Şi de ce 
au oamenii sânge cald în afară de englezi ? 

— Spuneţi-mi că nu sunteţi supărată pe mine, 
doamnă Gonen. Poate am spus o prostie. 

— La unele animale inima pompează sângele şi 
îl încălzeşte. Nu-ţi pot explica exact. Nu te mai 
chinui, Yoram. Când eram de vârsta ta aveam 
multă forţă de a iubi. Mi-ar plăcea să mai stăm 
de vorbă. Astăzi sau mâine. Fii liniştit o clipă, 
Yair, nu ne mai sâcâi. De câte ori nu ţi-a spus 

255 


Soţul meu, Michael 


tatăl tău să nu-i întrerupi pe oameni când 
vorbesc? Astăzi sau mâine. Asta voiam să te rog. 
Mi-ar plăcea să stau de vorbă cu tine. Să-ţi dau 
câte va sfaturi. 

— Eu nu v-am întrerupt. Poate numai după ce 
m-a întrerupt Yoram pe mine când vorbeam. 

— Între timp nu te mai chinui fără rost. La 
revedere, Yoram. Nu sunt supărată pe tine şi nu 
te supăra nici tu pe tine. Yair, ţi-am răspuns la 
întrebare. Aşa se petrec lucrurile. Nu pot să-ţi 
explic tot ce se întâmpla pe lume. Cum, de ce, 
unde, când? „Dacă bunica aripi ar avea, vultur ar 
fi şi ar putea zbura." Când se întoarce tata, o să- 
ţi explice el, pentru că e mai deştept decât mine 
şi ştie totul. 

— Tata nu ştie totul, dar când nu ştie ceva, 
spune că nu ştie. Nu spune că ştie şi nu poate să 
explice. Asta nu-i posibil. Dacă ştii ceva, poţi să-l 
şi explici. Am terminat. 

— Mulţumesc cerului pentru asta, Yair. 

Yair azvârli coceanul de porumb pe care îl 
mâncase. Îşi şterse atent mâinile cu batista. 
Înghiţi ofensa. Tăcu. Chiar când l-am întrebat, 
brusc panicată, dacă am închis gazul înainte de 
plecare, n-a scos nici un cuvânt. Detestam 
mândria lui încăpăţânată. Ajunşi la clinică l-am 
împins cu forţa în scaunul dentistului, deşi nu 
opusese nici o rezistenţă. De când Michael îi 
explicase cum cariile atacă rădăcinile dinţilor, se 
arătase  înţelegător şi foarte dispus să 
colaboreze. Dentiştii erau întotdeauna uimiţi de 
cuminţenia lui. Ba mai mult, freza şi toate 
celelalte instrumente trezeau în copil un interes 


256 


Oz Amos 


viu, pe care eu îl găseam revoltător: un copil de 
cinci ani fascinat de o carie dentară va deveni, 
crescând, o creatură dezgustătoare. Gândul 
acesta făcea să-mi fie silă de mine, dar nu-l 
puteam îndepărta din minte. 

În timp ce doctorul se ocupa de dinţii lui Yair, 
stăteam pe un scăunel scund pe coridor şi 
pregăteam în gând lucrurile pe care intenţionam 
să i le spun lui Yoram Kamnitzer. 

În primul rând voiam să-i smulg mărturisirea 
care îl apăsa. Ştiam că nu-mi va fi greu să 
reuşesc şi astfel mă voi desfăta încă o dată cu 
puterile pe care nu le pierdusem încă pe de-a- 
ntregul, deşi timpul le ataca, le răvăşea, le altera 
şi le sfărâma cu degete palide şi precise. 

Apoi, când voi fi reuşit să-l subjug aşa cum 
doream, intenţionam să-l fac să-şi aleagă o cale 
prăpăstioasă în viaţă. Adică să-l încurajez să fie 
poet, în loc să predea Biblia. Deci să-l împing pe 
țărmul celălalt. Să supun pentru ultima dată, un 
ultim Michel Strogoff, voinţei unei prințese 
detronate, să-l pun în slujba ei. 

Nu intenţionam să-i ofer nimic mai mult decât 
un pumn de cuvinte prietenoase, exprimate în 
termeni destul de generali, deoarece era băiat 
blajin şi nu descoperisem în el darul magic al 
flexibilităţii sau torente de energie revărsată în 
adâncuri. 

Toate planurile mele au fost zadarnice. Băiatul 
nu-şi ţinu făgăduiala chinuită de a veni să mă 
vadă. Probabil am trezit în el o panică mai mare 
decât fiinţa lui. 

La sfârşitul lunii o revistă obscură publică un 
poem de iubire al lui Yoram. Spre deosebire de 

257 


Soţul meu, Michael 


poeziile sale anterioare, de data aceasta 
îndrăznea să spună pe nume unor părţi din 
trupul femeii. Femeia era soţia lui Putifar care îşi 
dezvăluia părţi ale trupului ca să-l ademenească 
pe losif cel drept. 

Domnul şi doamna Kamnitzer au fost imediat 
convocați la o şedinţa cu directorul liceului 
religios. S-a hotărât să nu se facă scandal, cu 
condiţia ca Yoram să termine ultimul său an de 
liceu la un kibuţ religios, în sudul ţării. Am aflat 
amănuntele abia mai târziu. Tot mai târziu am 
citit şi poemul său îndrăzneţ despre chinurile lui 
losif cel drept. Mi-a fost trimis prin poştă într-un 
plic obişnuit pe care numele meu era scris cu 
litere de tipar. Poemul era înflorat şi bombastic: 
strigătul unui trup torturat, lansat printr-un văl 
de descurajare. 

Mi-am acceptat înfrângerea. Deci Yoram va 
intra la universitate. Va sfârşi predând Biblia şi 
ebraică. Nu va fi poet. S-ar putea să mai 
compună versuri pedante, ocazionale, de pildă 
pe felicitările pe care ni le va trimite de Anul 
Nou, la care noi, familia Gonen, vom răspunde 
trimițând tot o felicitare lui Yoram şi tinerei sale 
familii. Timpul va fi veşnic de faţă, o prezenţă 
înaltă, rece şi transparentă, ostilă lui Yoram, 
ostilă mie şi neprevestind nimic bun. 

De fapt totul fusese hotărât de doamna Glick, 
vecina noastră isterică, care îl atacase pe Yoram 
în curte, puţin înainte de a fi internată. Îi rupsese 
cămaşa. Îl pălmuise şi-l numise  codoş, 
desfrânat, scârbos. 

Dar înfrângerea îmi revenea mie. A fost ultima 


258 


Oz Amos 


mea încercare. Prezenţa amenințătoare era mai 
puternică decât mine. De acum înainte îmi voi 
îngădui să plutesc în jos, dusă de curent, într-un 
repaus pasiv. 


259 


Soţul meu, Michael 


37 

În seara următoare, pe când îl îmbăiam pe Yair 
şi-l spălam pe cap, o siluetă slabă şi prăfuită 
stătea în cadrul uşii. Din cauza apei care curgea 
şi a lui Yair care vorbea, nu-l auzisem intrând. 
Stătea în ciorapi în pragul camerei de baie. 
Stătuse acolo, privind în tăcere, poate câteva 
minute, până când eu să-l observ şi să scot un 
mic strigăt de spaimă şi surpriză. Işi scosese 
pantofii în hol, ca să nu aducă noroi în 
apartament. 

— Michael, am vrut eu să spun, cu un zâmbet 
tandru, dar cuvântul ţâşni şuierat din gâtlej, cu 
un suspin. 

— Yair, Hannah, bună seara la amândoi. Ce 
bine că vă găsesc sănătoşi. M-am întors. 

— Tati, taţi, ai omorât arabi ? 

— Nu, fiule. Dimpotrivă. Armata israeliană 
aproape că m-a omorât ea pe mine. lţi povestesc 
eu mai târziu. Hannah, şterge băiatul şi îmbracă- 
|, să nu răcească. Apa e rece ca gheaţa. 

Batalionul de rezervă din care făcuse parte 
Michael nu fusese demobilizat, dar îl lăsaseră pe 
Michael la vatră mai devreme, deoarece 
fuseseră mobilizați doi  telefonişti în plus, 
deoarece ochelarii lui sparţi îl făceau complet 
inutil lingă emiţător, deoarece, în orice caz, 
batalionul urma să fie demobilizat peste două 
zile şi pentru că el era şi puţin bolnav. 

— Tu, bolnav ? am ridicat eu vocea de parcă l- 
aş fi mustrat. 

— Am spus „puţin bolnav". Nu-i nevoie să 


260 


Oz Amos 


strigi, Hannah. Vezi bine că sunt pe picioare, că 
vorbesc şi respir. Doar puţin bolnav. Un fel de 
intoxicație, se pare. 

— A fost doar emoția, Michael. Am să încetez 
imediat. Am şi încetat. Uite. Fără lacrimi. Mi-a 
trecut. Mi-ai lipsit. Când ai plecat eram bolnavă 
şi prost dispusă. Acum nu mai sunt bolnavă şi 
am să încerc să fiu mai drăguță cu tine. Mi-e dor 
de tine. Cât te speli, îl culc pe Yair. Am să-ți 
pregătesc o cină demnă de un rege. Cu faţa de 
masă albă. O sticlă de vin. Şi asta-i numai 
începutul. Ce proastă sunt! Am stricat efectul 
surprizei. 

— Nu cred că-i bine să beau vin astă-seară, se 
scuză Michael şi un surâs calm i se aşternu pe 
faţă. Nu prea mă simt bine. 

După ce se spălă, Michael îşi despacheta 
rucsacul, puse rufele murdare la coş, le aranja 
pe toate la locul lor. Se înveli într-o pătură 
groasă. Dinţii îi clănţăneau. Mă rugă să-l iert că 
strică prima seară acasă cu necazul lui. 

Faţa lui părea străină. Fără ochelari îi era greu 
să citească ziarul. Stinse lumina şi se întoarse cu 
faţa spre perete. De câteva ori, în timpul nopţii, 
m-am trezit părându-mi-se că Michael geme, sau 
poate numai râgâie. L-am întrebat dacă vrea să-i 
fac un ceai. Îmi mulţumi şi refuză. M-am sculat 
totuşi şi am fiert un ceai. L-am rugat să bea. M-a 
ascultat şi l-a dat pe gât. Scoase din nou un 
sunet care nu era nici geamăt, nici râgâit. Părea 
pradă unui acces violent de greață. 

— Te doare, Michael? 

— Nu mă doare. Culcă-te, Hannah. Vorbim 
mâine despre asta. 

261 


Soţul meu, Michael 


A doua zi l-am trimis pe Yair la grădiniţă şi l-am 
chemat pe doctorul Urbach. Doctorul veni cu 
paşi de chinez, zâmbi trist şi declară că trebuie 
să mergem la spital pentru o consultaţie 
urgentă. Termină consultaţia folosind obişnuita 
lui frază de consolare: 

— Oamenii nu mor atât de uşor, cum s-ar crede 
poate în momente de panică. Vă doresc numai 
bine. 

În taxi, în drum spre spitalul Shaare Zedek, 
Michael încercă să-mi risipească neliniştea cu o 
glumă: 

— Mă simt aproape ca un erou de război dintr- 
un film sovietic. Aproape. 

Apoi, după o pauză, mă rugă să-i telefonez 
mătuşii Jenia la Tel Aviv, dacă se va simţi mai 
rău şi să-i spun că este bolnav. 

Imi mai aduc aminte. Când aveam treisprezece 
ani, tatăl meu Josef căzu la pat, cu boala lui din 
urmă. A murit de o tumoare malignă. În ultimele 
săptămâni de viaţă, trăsăturile i s-au degradat 
progresiv. Pielea i s-a zbârcit şi i s-a îngălbenit, 
obrajii îi atârnau, părul îi cădea în smocuri, dinţii 
i se cariară, părea să se împuţineze oră de oră. 
Lucrul cel mai înspăimântător era gura care i se 
surpase, dând impresia unui surâs viclean, 
permanent. Ca şi cum boala lui era o glumă care 
îi reuşise. De altfel, în ultimele zile, tata a afişat 
o veselie forţată. Ne-a spus că, încă de tânăr, de 
la Cracovia, fusese obsedat de problema 
supravieţuirii după moarte. O dată scrisese o 
scrisoare în germană profesorului Martin Buber 
ca să-i pună această întrebare. Şi altă dată 


262 


Oz Amos 


dăduse peste un răspuns la problema care îl 
preocupa în pagina de corespondenţă a unuia 
dintre ziarele importante. lar acum, peste câteva 
zile, va rezolva misterul vieţii de dincolo de 
moarte având acces la o sursă autoritară şi 
demnă de încredere. Tata avea în posesia sa un 
răspuns scris în germană de mina profesorului 
Buber în care acesta îi spunea că viaţa noastră 
se continuă prin copiii şi prin operele noastre. 

— Nu pot să mă laud cu nici o operă, spusese 
el zâmbind cu gura lui prăbuşită. Dar am copii. 
Hannah, te simţi ca o continuare a sufletului său 
a trupului meu ? 

Adăugase imediat: 

— Am glumit doar. Sentimentele tale sunt 
numai ale tale. La întrebări de acest fel strămoşii 
noştri au spus cu mult timp în urmă că nu 
cunosc răspunsul. 

Tata a murit acasă. Doctorii nu au crezut că-i 
drept să-l ducă la spital, deoarece nu mai erau 
speranţe şi el ştia aceasta, iar ei ştiau că el ştia. 
Doctorii îi prescriseseră medicamente ca să-l 
cruţe de durere şi fuseseră uimiţi de calmul pe 
care îl desfăşurase în ultimele lui zile. Tata se 
pregătise toată viaţa pentru ziua morţii. Petrecu 
ultima dimineaţă stând în fotoliu, în halatul lui 
cafeniu şi dezlegând din ziarul de limbă engleză 
Palestine Post careuri de cuvinte încrucişate 
pentru care se ofereau premii. La prânz se duse 
la cutia poştală să expedieze rezolvarea. La 
întoarcere se retrase în camera lui şi închise uşa 
fără să o încuie. Se întoarse cu spatele spre 
cameră, se sprijini de pervazul ferestrei şi se 
stinse. Intenţia lui fusese să-i cruţe pe cei iubiţi 

263 


Soţul meu, Michael 


de un spectacol penibil. În vremea aceea 
fratele meu Emanuel se afla într-un kibuţ 
foarte îndepărtat de lerusalim. Mama şi cu mine 
eram la coafor. Conform unor veşti neconfirmate 
sosite de pe front, în mersul războiului survenise 
o schimbare foarte importantă, în urma luptei de 
la Stalingrad. Prin testamentul său, tata îmi lăsa 
trei mii de lire pentru ziua căsătoriei. Jumătate 
din această sumă ar fi revenit fratelui meu, dacă 
se hotăra să renunţe la viaţa de kibuţ. Tata 
fusese un om econom. Mai lăsase şi un dosar 
conţinând vreo duzină de scrisori de la 
personalităţi mondiale care  binevoiseră să 
răspundă întrebărilor lui în diverse domenii 
teoretice. Două sau trei dintre ele erau scrise 
chiar de mâna unor oameni celebri. A mai lăsat 
şi un carnet cu însemnări. La început, mi-am 
imaginat că avea obiceiul să-şi noteze în taină 
gândurile şi observaţiile. Mai târziu mi-am dat 
seama că erau de fapt fraze auzite în cursul 
anilor de la diverşi oameni importanţi. O dată, de 
pildă, conversase cu bine cunoscutul Menahem 
Ussishkin cu care  călătorise în acelaşi 
compartiment de tren de la lerusalim la Tel Aviv 
şi pe care îl auzise spunând: „Deşi este necesar 
ca în orice acţiune să ne arătăm îndoiala, trebuie 
totuşi să acţionăm de parcă îndoiala nu ar 
exista". Am găsit cuvintele acestea notate în 
carnetul tatălui meu, cu sursa, data şi prilejul 
însemnat în paranteză. Tata era o persoană 
atentă, totdeauna în căutare de semne şi 
prevestiri. Nu considera sub demnitatea lui să-şi 
petreacă viaţa prosternându-se în faţa unor forţe 


264 


Oz Amos 


a căror natură îi era ascunsă. L-am iubit pe tata 
mai mult decât pe oricare om pe lume. 

Michael rămase trei zile la spitalul Shaare 
Zedek. Prezenta primele simptome ale unei 
maladii de stomac. Datorită doctorului Urbach, 
diagnosticul a fost pus într-o fază incipientă. De 
acum înainte, anumite alimente îi vor fi interzise, 
într-o săptămână, putea să-şi reînceapă lucrul, 
într-una dintre vizitele noastre la spital, Michael 
reuşi să-şi ţină promisiunea şi să-i povestească 
lui Yair despre război. Ne vorbi despre patrule, 
ambuscade şi alarme. Nu, nu putea da 
răspunsuri în legătură cu lupta propriu-zisă. 

— Din păcate, tăticu' nu a capturat 
distrugătorul egiptean în golful Haiffa şi nici nu a 
fost în Gaza. Nici măcar nu a fost paraşutat lingă 
Canalul de Suez. Tăticu' nu e pilot, nici 
paraşutist. 

Yair se arătă înţelegător. 

— Nu te-ai simţit prea bine. De aceea te-au 
lăsat în urmă. 

— Cine crezi că se simte destul de bine pentru 
război, Yair? 

— Eu. 

— Tu? 

— Când am să cresc, am să fiu soldat mare şi 
puternic. Sunt mai puternic decât o mulţime de 
copii mai mari decât mine din curte. Nu-i bine să 
fii slab. Nu-i bine să fii slab nici chiar la noi în 
curte. Am terminat. 

Michael spuse: 

— Trebuie să fii raţional, Yair. 

Yair cântări această afirmaţie în tăcere. 
Compară, analiză, făcu legătura. Era serios. 

265 


Soţul meu, Michael 


Gânditor. În cele din urmă declară: 

—  Raţional nu-i opusul lui puternic. Am 
intervenit: 

— Oamenii puternici şi raţionali sunt preferaţi 
mei. Mi-ar plăcea să întâlnesc odată un bărbat 
puternic şi raţional. 

Michael răspunse bineînţeles cu un zâmbet. Şi 
apoi tăcere. 

Prietenii noştri nu precupeţiră nici un efort. 
Aveam dese vizite. Domnul Glick. Domnul 
Kadishman. Geologii. Prietena mea cea mai bună 
Hadassa şi soţul ei Abba. Şi, în sfârşit, Yardena, 
prietena cea blondă a lui Michael. Veni însoţită 
de un ofiţer din forţele de intervenţie ale 
Naţiunilor Unite. Era un canadian uriaş şi nu-mi 
puteam lua ochii de la el, deşi Yardena îmi 
surprinse de două ori privirea şi îmi zâmbi. Se 
aplecă deasupra patului, sărută mâna subţire a 
lui Michael, de parcă ar fi fost pe moarte şi 
spuse: 

— Dă-o încolo, Misa ! Nu ţi se potriveşte boala 
asta. Mă surprinde din partea ta. Nu ştiu dacă 
mă crezi sau nu, dar am predat teză şi m-ara 
înscris la examenul de absolvire. Încet, dar sigur, 
asta sunt eu. Tu o să fii un înger, nu-i aşa, Misa 
şi o să mă ajuţi să-mi pregătesc examenul ? 

— Sigur, răspunse Michael, râzând. Bineînţeles 
că am să te ajut. Mă bucur pentru tine, Yardena. 

Yardena spuse: 

— Misa, eşti grozav. N-am întâlnit niciodată pe 
cineva atât de inteligent şi de drăguţ ca tine. Fii 
băiat bun şi fă-te bine. 

Însănătoşit, Michael îşi reîncepu activitatea, îşi 


266 


Oz Amos 


reluă, după o lungă pauză, şi teza de doctorat. 
Din nou silueta lui se mişcă noaptea, dincolo de 
geamul mat care desparte biroul lui de camera 
în care dorm eu. La ora zece îi duc un pahar de 
ceai fără lămâie. La unsprezece întrerupe câteva 
minute lucrul ca să asculte ultimul buletin de 
ştiri. După aceasta, umbrele dansează şi se 
zvârcolesc pe perete cu fiecare mişcare a sa în 
noapte: deschiderea unui sertar. Intoarcerea 
unei pagini.  Odihnirea capului pe braţe. 
Întinderea braţului ca să-şi ia o carte. 

Ochelarii lui Michael au venit de la reparat. 
Mătuşa Leah i-a trimis o pipă nouă. Fratele meu 
Emanuel a trimis o ladă cu mere de la Nof 
Harim. Mama mi-a împletit un şal roşu. Şi 
zarzavagiul persan, domnul Elijah Mossiah, s-a 
întors din armată. 

În sfârşit, spre mijlocul lunii noiembrie, a venit 
multaşteptata ploaie. Din cauza războiului, 
întârziase anul acesta. Cădea cu violenţă şi 
mânie. Oraşul era închis. Jur-împrejur totul era 
moale şi umed.  Gâlgâirea melancolică a 
streşinilor. Grădina din spatele casei noastre udă 
şi pustie. Rafale necruțătoare de vânt scuturau 
obloanele noaptea. Bătrânul smochin stătea 
posomorât şi gol, în faţa balconului de la 
bucătărie. Dar pinii au înverzit şi s-au îmbogăţit. 
Şuşoteau senzual. Niciodată nu m-au lăsat în 
pace. Fiecare maşină care trecea pe stradă 
scotea un fâsâit prelung pe asfaltul ud. 

De două ori pe săptămâna merg la cursurile de 
engleză pentru avansați, organizate de Asociaţia 
Femeilor Muncitoare. În pauza dintre averse, Yair 
lansează nave de război şi distrugătoare în 

267 


Soţul meu, Michael 


bălțile din faţa casei. În ultima vreme a fost 
cuprins de o ciudată pasiune pentru mare. Când 
suntem obligaţi să stăm în casă, din cauza ploii, 
covorul şi fotoliul servesc de ocean şi port. 
Pietrele de domino sunt flota lui. La noi în salon 
se dau mari bătălii navale. Un distrugător arde în 
flăcări pe mare. Puştile scuipă foc. Căpitanul ia o 
hotărâre. 

Uneori, dacă termin mai devreme pregătirea 
cinei, iau şi eu parte la joc. Pudriera ţine loc de 
submarin. Eu sunt duşmanul. O dată, pe 
neaşteptate, l-am strâns în braţe pe Yair cu 
afecţiune. l-am acoperit capul cu  sărutări 
violente, pentru că, timp de o clipă, Yair mi-a 
părut un veritabil căpitan de navă. În consecinţă, 
am fost, fără întârziere, izgonită din joc şi din 
cameră. Fiul meu şi-a dezvăluit încă o dată 
mândria posacă: pot lua parte la joc numai atâta 
timp cât rămân distantă şi indiferentă. 

Poate m-am înşelat. Yair dă semne de 
autoritate rece. Nu a moştenit-o de la Michael. Și 
nici de la mine. Memoria lui mă uluieşte în 
repetate rânduri. Încă îşi mai aduce aminte de 
banda lui Hassan Salame şi de atacul oraşului 
Holon de pe Tel Arish, despre care îi povestise 
bunicul Yezekel, în urmă cu un an şi jumătate, 
când mai trăia încă. 

Peste câteva luni, Yair va trece de la grădiniţă 
la şcoală. Am hotărât să-l trimitem la şcoala Beit 
Hakerem şi nu la şcoala religioasă de băieţi 
Tachkemoni care este mai aproape de locuinţa 
noastră. Michael este decis să dea fiului său o 
educaţie progresistă. 


268 


Oz Amos 


Vecinii noştri de sus, soţii Kamnitzer, mă 
tratează cu ostilitate politicoasă. Au bunăvoința 
să-mi răspundă la salut, dar nu-şi mai trimit 
fetiţa jos la noi să mă roage să le împrumut 
fierul de călcat sau o tavă de copt. 

Domnul Glick ne vizitează cu regularitate o 
dată la cinci zile. Cu lectura Enciclopediei 
Ebraice a progresat până la articolul despre 
Belgia. Fratele sărmanei sale soţii Duba este 
negustor de diamante la Anvers. Doamna Glick 
este şi ea mai bine. Doctorii au promis s-o 
trimită acasă în aprilie sau mai. Recunoştinţa 
vecinului nostru nu cunoaşte limite. In afară de 
suplimentul săptămânal al ziarului religios 
Hatsofeh, ne mai dăruieşte cu regularitate 
plicuri cu ace, clame, etichete şi timbre străine. 

Michael a reuşit, în cele din urmă să trezească 
în Yair un interes activ pentru colecţionarea 
timbrelor, în fiecare sâmbătă dimineaţa se 
dedică colecţiei. Yair pune timbrele la muiat, le 
dezlipeşte cu grijă de hârtie, le pune la uscat pe 
o sugativă mare pe care domnul Glick i-a făcut-o 
cadou. Michael sortează timbrele uscate şi le 
lipeşte în clasor. Între timp eu pun un disc, mă 
cuibăresc într-un fotoliu, cu bietele mele picioare 
obosite strânse sub mine, împletesc şi ascult 
muzică. Mă odihnesc. Prin fereastră urmăresc cu 
privirea cum femeia de alături îşi întinde 
aşternutul la aerisit, pe balustradă balconului. 
Nu gândesc şi nu simt. Timpul este o prezenţă 
puternică. Il ignor anume ca să-l zăpăcesc. ll 
tratez exact în felul în care, în tinereţe, 
reacţionam la privirile obraznice ale unor bărbaţi 
prost crescuţi: nu-mi feresc privirea şi nu-mi 

269 


Soţul meu, Michael 


întorc spatele. Îl fixez cu un zâmbet dispreţuitor, 
evit să intru în panică sau să mă simt 
stingherită, ca şi cum aş spune: 

— Ei şi ce ? 

Ştiu şi recunosc: este o apărare jalnică. Dar 
decepţia este şi ea jalnică şi urâtă. Nu am 
pretenţii mari: vreau doar că geamul să rămână 
transparent. O fetiţă deşteaptă şi drăguță, în 
rochie albastră. O educatoare veştejită, cu varice 
care 1 se întind pe coapse. Intre ele Yvonne 
Azulai pluteşte pe o mare fără țărm. Că geamul 
să rămână transparent. Nimic mai mult. 


270 


Oz Amos 


38 

lerusalimul iarna cunoaşte sâmbete luminoase, 
scăldate în soare, când cerul capătă o nuanţă 
care nu este albastră precum cerul, ci un 
albastru adânc, închis, concentrat, ca şi cum 
marea s-ar fi înălţat şi s-ar fi întins cu faţa în jos, 
deasupra oraşului. O claritate de o puritate 
radioasă, împodobită cu coruri de păsări, 
nepăsătoare,  muiate în lumină. Obiecte 
depărtate, dealuri, clădiri, poduri, par să 
scânteieze necontenit. Fenomenul este cauzat 
de umezeală care se evaporă, mi-a explicat 
Michael. 

In sâmbetele de acest fel, de obicei luăm micul 
dejun devreme şi plecăm într-o lungă plimbare. 
Lăsăm cartierele religioase în urmă şi mergem 
până la Talpiot, Ein Kerek sau Malha, la Givat 
Shaul. La prânz ne aşezăm jos într-o pădure şi 
mâncam ce am adus cu noi. Ne reîntoarcem la 
căderea nopţii, cu primul autobuz de după 
Sabat. Asemenea zile sunt calme. Uneori îmi 
imaginez că lerusalimul se desfăşoară în faţa 
mea cu toate ascunzişurile lui luminate. Nu uit 
că lumina albastră nu-i decât o iluzie trecătoare. 
Că păsările vor pleca. Dar am învăţat să ignor 
toate acestea. Să plutesc mai departe. Să nu 
opun rezistenţă. 

In una dintre expedițiile noastre de sâmbătă, 
ne-am întâlnit din întâmplare cu bătrânul 
profesor cu care am studiat literatura ebraică în 
tinereţe. Cu un efort mişcător, reuşi să mă 
recunoască şi să potrivească chipului meu un 
nume. Întrebă: 

271 


Soţul meu, Michael 


— Ce surpriză ne pregăteşti în taină, scumpă 
doamnă? Un volum de poezii? 

Am negat. 

Profesorul medita câteva clipe, apoi zâmbi 
amabil şi remarcă: 

— Ce oraş minunat este lerusalimul! Nu 
degeaba a fost obiectul dorinţei atâtor generaţii 
din posomorâta şi îndepărtata diasporă. 

Am încuviinţat. Ne-am despărţit cu o strângere 
de mină. Michael îi ură toate cele bune 
bătrânului. Profesorul se înclină uşor şi-şi flutură 
pălăria în aer. Am fost fericită de această 
întâlnire. 

Culegem mănunchiuri de flori sălbatice: 
piciorul-cocoşului, narcise, ciclame, anemone. În 
drumul nostru traversăm parcele părăsite. Ne 
odihnim în umbra umedă a unei stânci cenuşii. 
Privim în depărtare câmpia de coastă, înălțimile 
Hebronului, deşertul ludeei. Uneori ne jucăm de- 
a v-aţi ascunselea sau de-a prinsă. Lunecând şi 
râzând. Michael e vesel şi cu inima uşoară. Din 
când în când are ieşiri entuziaste, spunând, de 
pildă: 

— lerusalimul e cel mai mare oraş din lume. 
Este destul să traversezi doua, trei străzi şi te 
afli într-un alt continent, altă generaţie, chiar alt 
climat. 

Sau: 

— Cât este de frumos, Hannah, şi cât eşti tu de 
frumoasă, fată tristă a lerusalimului. 

Pe Yair îl interesează în mod special două 
subiecte : luptele din războiul de independenţă 
şi reţeaua serviciului public de autobuze. 


272 


Oz Amos 


În ce priveşte primul subiect, Michael este un 
izvor de informaţii. Arată cu degetul, identifică 
trăsături din peisaj, desenează hărţi în praf, 
demonstrează cu ajutorul unor crengi şi pietre: 
arabii erau aici, noi eram aici. Încercau să 
pătrundă aici. Noi i-am atacat prin surprindere 
pe la spate. 

Michael consideră că este bine să povestească 
copilului şi despre socotelile greşite, erori de 
strategie, despre eşecuri. Şi eu ascult şi învăţ. 
Ce puţin am ştiut despre lerusalim! Vila care 
aparținuse lui Rashid Shahada, tatăl gemenilor, 
fusese predată Organizaţiei Sănătăţii care o 
transformase într-o clinică pre şi post-natală. Pe 
terenul viran s-au construit locuinţe. Germanii şi 
grecii au părăsit coloniile germane şi greceşti. 
Alţi oameni au venit şi le-au luat locul. Alţi 
bărbaţi, femei, copii s-au mutat în lerusalim. 
Aceasta nu va fi ultima bătălie pentru lerusalim, 
Aşa l-am auzit spunând pe domnul Kadishman, 
prietenul nostru. Şi eu pot simţi forţe tainice 
lucrând şi agitându-se şi căutându-şi năvalnice 
drumul spre suprafaţă. 

Sunt uimită de darul pe care îl are Michael de 
a-i explica lui Yair lucruri complicate, într-un 
limbaj simplu, fără să folosească aproape nici un 
adjectiv. Sunt de asemenea surprinsă de 
întrebările judicioase şi inteligente pe care le 
pune uneori copilul. 

Băiatul îşi imaginează războiul ca pe un joc 
extrem de complex, care desfăşoară o gamă 
fascinantă de sisteme de logică. Atât soţul, cât şi 
fiul meu văd timpul ca pe o succesiune de 
pătrăţele egale, pe o coală de hârtie milimetrică, 

273 


Soţul meu, Michael 


ce îţi pune la dispoziţie o structură menită să 
susţină linii şi forme. 

Nu a fost niciodată necesar să i se explice lui 
Yair motivele conflictuale care au dus la război. 
Erau evidente: cucerire şi dominație. Intrebările 
băiatului se refereau mai degrabă la ordinea 
evenimentelor: arabii, evreii, deal, vale, ruine, 
tranşee, blindate, manevre-surpriză. 

Reţeaua societăţii de autobuze îl fascina şi ea 
pe fiul nostru, din cauza legăturilor complexe 
care există între diferite destinaţii. Filigranul 
ramificaţiilor îi procura o plăcere rece: distanţa 
dintre opriri, suprapunerea diferitelor itinerare, 
convergenţa spre centrul oraşului, dispersarea 
spre exterior. 

În această privinţă Yair ne putea lămuri pe 
amândoi. Michael îi prevesti un viitor de 
controlor la societatea de autobuze. Se grăbi să 
adauge că nu face dccit să glumească, 
bineînţeles. 

Yair cunoştea pe dinafară marca autobuzelor 
care circulă pe fiecare linie. li făcea plăcere să 
explice motivul pentru care erau folosite diferite 
mărci: aici era un deal abrupt, dincolo o curbă 
strânsa sau un drum prost. Felul de a explica al 
copilului se asemăna îndeaproape cu cel al 
tatălui său. Amândoi foloseau des cuvinte ca : 
„astfel", „cu toate că", „în concluzie", şi de 
asemenea „rare posibilităţi". 

Mă străduiam să-i ascult pe amândoi, liniştită şi 
atentă. O imagine: 

Fiul şi soţul meu revărsaţi asupra unei hărţi 
uriaşe, întinsă pe o masă mare. Mai multe 


274 


Oz Amos 


semne răspândite pe hartă. Ace de gămălie cu 
capul colorat, înfipte conform unui plan conceput 
de ei, dar care mie îmi pare haos curat. Discută 
politicos în germană. Poartă amândoi haine gri şi 
cravate sobre fixate cu clame de argint. Şi eu 
sunt acolo, îmbrăcată într-o cămaşă de noapte 
subţire şi ponosită. Sunt complet absorbiți de 
îndeletnicirea lor. Scăldaţi în lumină albă, dar 
fără să lase umbre. Atitudinea lor sugerează 
concentrare Şi un simţ prudent de 
responsabilitate. Îi întrerup făcând câte o 
observaţie sau cerându-le ceva. Sunt amândoi 
binevoitori şi afabili, nu se enervează de 
întreruperea mea. Sunt la dispoziţia mea. 
Încântaţi să-mi fie de folos. N-aş putea să mai 
aştept doar cinci minute ? 

Există şi expediţii de sâmbătă mai deosebite, 
Trecem prin cea mai elegantă parte a oraşului, 
Rehavia sau Beit Hakerem. Ne alegem o casă. 
Inspectăm clădiri pe jumătate terminate. 
Discutăm avantajele şi dezavantajele diferitelor 
tipuri de apartamente. Ne împărţim camerele 
între noi. Hotărâm locul fiecărui lucru: jucăriile 
lui Yair vor sta aici. Acesta va fi biroul. 
Canapeaua aici. Rafturile pentru cărţi, fotoliile, 
covoarele. Michael spune: 

— Ar trebui să începem să economisim, 
Hannah. Nu putem trăi la infinit de pe o zi pe 
alta. 

Yair sugerează: 

— Am putea face ceva bani vânzând patefonul 
şi discurile. Avem destulă muzică la radio. Şi 
afară de asta m-am săturat să-l ascult. 

Eu: 

275 


Soţul meu, Michael 


— Mi-ar face plăcere o călătorie în Europa. Să 
avem telefon. Să ne cumpărăm o maşină mică, 
ca să putem pleca la mare la sfârşit de 
săptămână. Când eram copil, aveam un vecin 
numit Rashid Shahada, un arab foarte bogat. 
Acum a ajuns probabil într-un lagăr de refugiaţi. 
Avea o casă în Katamon. O vilă construită în jurul 
unei curţi. Curtea era împrejmuită complet de 
casă. Puteai să stai afară în curte şi totuşi să nu 
te vadă nimeni, să fii la tine acasă. Mi-ar plăcea 
o casă întocmai ca aceea. Într-o regiune cu 
stânci şi pini. Aşteaptă o clipă, Michael, n-am 
încheiat lista. Aş dori să am o menajeră şi o 
grădină mare. 

— Şi un şofer în livrea, zâmbi Michael. 

— Şi un submarin particular, îl completă Yair, 
trudind cu paşi mărunți şi devotați în spatele lui. 

— Şi un soţ prinţ-poet-boxer-pilot, adăugă 
Michael. 

Fruntea lui Yair se încreţeşte ca a tatălui său, 
când elaborează un gând complicat. Face o 
pauză de o clipă sau două, apoi exclamă: 

— Eu aş vrea un frăţior. Aron este exact de 
vârsta mea şi are doi fraţi. Aş merita să am şi eu 
un frate. 

Michael spune: 

— Un apartament aici în Rehavia sau în Beit 
Hakerem costă o mică avere în zilele noastre. 
Dar dacă am începe să economisim în mod 
sistematic, am putea împrumuta ceva de la tanti 
Jenia, ceva de la Fondul de Asistență 
Universitară, ceva de la domnul Kadishman. Nu-i 
pe de-a-ntregul în aer. 


276 


Oz Amos 


— Nu, am spus eu, nu-i pe de-a-ntregul în aer. 
Dar ce părere ai de noi? 

— Ce-i cu noi ? 

— Noi suntem în aer. Şi nu numai eu. Şi tu. Şi 
nu doar în aer. Tu eşti chiar dincolo, în spaţiu. 
Toţi în afară de Yair, micul nostru realist. 

— Hannah, eşti pesimistă. 

— Sunt obosită, Michael. Hai acasă. Mi-am 
adus aminte că am de călcat. Mă aşteaptă un 
maldăr de rufe. Şi mâine vin zugravii. 

— Tăticule, ce este un realist? 

— E un cuvânt cu multe înţelesuri, băiete. 
Mămica se gândeşte la cineva care este 
totdeauna rezonabil şi nu trăieşte într-o lume de 
vise. 

— Dar şi eu visez, noaptea. L-am întrebat cu un 


surâs palid: 
— Ce fel de visuri ai tu, Yair? 
— Visuri. 
— Ce fel ? 
— De toate felurile. 
— Ca de pildă? 
— Visuri şi gata. 


In noaptea aceea am terminat de călcat. A 
doua zi tot apartamentul a fost zugrăvit. 
Prietena mea Hadassa mi-a împrumutat-o din 
nou pe femeia ei Simcha pentru câteva zile. Spre 
mijlocul săptămânii, ploaia de iarnă a început. 
Streşinile bodogăneau. Muzica lor era tristă şi 
furioasă. Aveam dese şi lungi pene de curent. Pe 
străzi era mult noroi. 

După zugrăvit şi curăţenie, am luat patruzeci şi 
cinci de lire din portofelul lui Michael. În 
intervalul dintre două ploi torențiale m-am dus în 

277 


Soţul meu, Michael 


oraş. Am cumpărat lustre pentru toată casa. De 
acum voi avea în salon un candelabru de cristal 
strălucitor. Cristal. Îmi place cuvântul şi îmi place 
şi cristalul. 


278 


Oz Amos 


39 

Zilele se aseamănă între ele şi eu mă asemăn 
cu mine însămi. Ceva totuşi nu mai este la fel. 
Nu pot să-i dau un nume. 

Soţul meu şi cu mine suntem ca doi străini care 
s-au întâlnit, din întâmplare, ieşind de la o 
clinică, unde li s-a aplicat un tratament fizic 
dezagreabil. Sunt amândoi jenaţi, îşi ghicesc 
gândurile, sunt conştienţi de o intimitate 
apăsătoare şi penibilă şi bâjbâie în căutarea 
tonului potrivit cu care să se adreseze unul 
altuia. 

Teza de doctorat a lui Michael se apropia de 
capitolele finale. Pentru anul viitor, avea 
speranţe temeinice de avansare pe scara 
academică. La începutul verii 1957, a petrecut 
zece zile în Neghev, făcând anumite observaţii şi 
experienţe esenţiale cercetărilor sale. Ne-a adus 
o sticlă plină cu nisipuri de diferite culori. 

De la un coleg al lui Michael am aflat că după 
ce vă susţine teza de doctorat, soţul meu 
intenţionează să se prezinte la un concurs, 
pentru o bursă de studii de lungă durată care îi 
va permite să studieze geologia teoretică într-o 
universitate americană. Michael a preferat să nu- 
mi vorbească despre această intenţie, deoarece 
îmi cunoaşte slăbiciunea. Nu a vrut să-mi dea 
prilej de visuri noi. Visurile pot fi spulberate. Ar 
putea urma o decepţie. 

In Mekor Baruch au intervenit gradat schimbări 
în decursul anilor Spre. vest, au fost construite 
blocuri noi. Străzile au fost pavate. Clădirilor din 
perioada turceasca li s-au adăugat etaje într-un 

279 


Soţul meu, Michael 


stil modern. Pe străzile secundare 
municipalitatea a pus bănci şi lăzi de gunoi. S-a 
deschis încă o grădină publică. Pe locurile virane 
acoperite mai demult cu buruieni, au răsărit 
ateliere şi tipografii. 

Locuitorii mai în vârstă au părăsit treptat 
cartierul. Funcţionarii din ministere şi Agenţie s- 
au mutat în Rehavia şi Kiryat Shmuel. Casierii şi 
conţopiştii şi-au cumpărat apartamente ieftine în 
blocurile construite de stat, în partea de sud a 
oraşului. Negustorii de textile şi de mărunţişuri 
s-au mutat la Romema. Am fost lăsaţi în urmă, 
de strajă străzilor în agonie. Un fel de 
descompunere continuă ŞI insesizabilă. 
Obloanele şi balustradele de fier forjat ruginesc 
treptat până la distrugere. Un antreprenor de 
construcţii a săpat fundaţii peste fundaţii peste 
drum de casa noastră, a descărcat movile de 
nisip şi pietriş şi apoi a abandonat dintr-o dată 
proiectul. Poate s-a răzgândit, poate a murit. 
Familia Kamnitzer a plecat din casă şi din 
lerusalim şi s-a dus să trăiască într-o suburbie 
din Tel Aviv. Yoram a venit acasă în concediu 
special, clin armată, ca să ajute la mutat. Mi-a 
făcut senin cu mâna de departe. Mi s-a părut 
bronzat şi voinic în uniforma lui. Nu i-am putut 
vorbi, căci tatăl său nu se dezlipea de lângă el. 
De altfel ce-mi mai rămăsese să-i spun lui 
Yoram... acum? 

În nenumăratele apartamente libere din 
împrejurimi se mutară familii habotnice, Printre 
ei erau şi nou-sosiţi care reuşiseră să-şi facă o 
mică situaţie. O dată cu ei, şi imigranţi mai ales 


280 


Oz Amos 


din Irak şi România. Schimbarea se petrecea 
treptat. Din ce în ce mai. multe frânghii de rufe 
erau i întinse de la un balcon la altul, dintr-o 
parte în cealaltă a străzii. Noaptea auzeai 
strigăte într-o limbă guturală. Zarzavagiul nostru 
persan, domnul Elijah Mossiah şi-a vândut 
prăvălia unor fraţi veşnic prost dispuşi. Chiar 
băieţii de la şcoala religioasă Tachkemoni îmi 
păreau mai sălbatici şi mai violenţi decât în 
trecut. 

La sfârşitul lunii mai, prietenul nostru, domnul 
Kadishman, muri de o boală de rinichi. Lăsă 
moştenire o mică sumă de bani Partidului 
Naţional cu sediul la lerusalim. Lui Michael şi mie 
ne lăsă toate cărţile sale: operele lui Herzl, 
Nordau, Jabotinski şi Klausner. Prin testament îşi 
rugă avocatul să treacă pe la noi şi să ne 
mulţumească pentru căldura cu care l-am primit 
întotdeauna. Domnul Kadishman fusese un om 
singuratic. 

Tot în vara anului 1957 muri şi Sara Zeldin de 
la grădiniţa de copii, lovită de un camion militar, 
în strada Malachi. Grădiniţa fu închisă. Mi-am 
găsit o jumătate de normă ca secretară la 
Ministerul Comerţului şi Industriei. Abba, soţul 
prietenei mele Hadassa, fusese cel care îmi 
găsise slujba. In aceeaşi toamnă mai muriră alţi 
trei prieteni de-ai părinţilor mei, pe care-i ştiam 
de când eram copil. Nu i-am menţionat mai 
demult, deoarece uitarea a reuşit să-mi 
străpungă apărarea. Nici cel mai mare efort nu-i 
poate rezista. Am intenţionat să scriu totul. Este 
cu neputinţă să scriu totul. Majoritatea lucrurilor 
scapă şi pier în tăcere. 

281 


Soţul meu, Michael 


În septembrie fiul nostru Yair a început să 
meargă la şcoala primară din Beit Hakerem. 
Michael i-a cumpărat un ghiozdan cafeniu. Eu i- 
am luat un penar, o ascuţitoare, creioane şi o 
riglă. Mătuşa Leah i-a trimis o cutie enormă cu 
acuarele. De la Nof Harim a sosit Cuore a lui de 
Amicis, frumos legată. 

In octombrie, vecina noastră, doamna Glick a 
fost trimisă acasă de la clinică. Manifestă o 
resemnare tăcută. Părea mai liniştită şi mai 
împăcată. Imbătrânise şi se îngrăşase mult. Işi 
pierduse frumuseţea aceea abundentă şi matură 
cu care fusese compensată pentru că nu avea 
copii. N-am mai auzit niciodată ieşirile isterice şi 
plânsetele  deznădăjduite. După un lung 
tratament, doamna Glick devenise apatică şi 
resemnată. Stătea ore în şir pe zidul scund de la 
poarta de intrare, privind în stradă. Privea şi 
râdea în tăcere, de parcă strada noastră 
devenise un loc fericit şi amuzant. 

Michael o compara pe doamna Glick cu actorul 
Albert Crispin, cel de al doilea soţ al mătuşii 
Jenia. Ca şi ea, avusese o depresie nervoasă, din 
care ieşise complet apatic. De şaisprezece ani 
locuia într-o pensiune din Nahanya, unde nu 
făcea altceva toată ziua decât să doarmă, să 
mănânce şi să privească în gol. Mătuşa Jenia 
plătea şi acum întreţinerea lui. 

In urma unei certe violente, mătuşa Jenia 
părăsise serviciul pe care îl avea în secţia de 
pediatrie al unui spital. După mai multe 
încercări, reuşise să-şi găsească de lucru ca 
medic într-o clinică particulară din Ramat Gan, în 


282 


Oz Amos 


care erau îngrijiţi bătrâni suferinzi de maladii 
cronice. 

Când a venit să stea cu noi, în timpul sărbătorii 
Sucot, tanti Jenia m-a îngrozit. Fumatul exagerat 
îi îngroşase vocea. De câte ori aprindea o ţigară 
se înjura singură în poloneză. Când o scutură o 
criză de tuse, mormăia cu gura strânsa pungă : 
„Taci, idioato, lua-te-ar holera!" Părul îi devenise 
rar şi cărunt. Faţa îi era ca aceea a unui bătrân 
cârcotaş. De multe ori nu reuşea să găsească 
câte un cuvânt în ebraică. Aprindea o ţigară 
nouă, cu un gest înfrigurat, când suflă să stingă 
chibritul parcă scuipă, mormăia în idiş şi se 
înjura într-o poloneză şuierătoare. Mă acuza că 
mă îmbrac în haine care nu cadrau cu poziţia 
socială a soţului meu. Il acuză pe Michael că îmi 
făcea pe voie în toate, de parcă n-ar fi fost 
bărbat, ci o păpuşă de cârpa. Yair, după părerea 
ei, era grosolan, insolent şi prost. Am visat-o 
după ce a plecat şi figura ei se confunda cu cea 
a bătrânelor stafii ale lerusalimului, negustori şi 
meseriaşi ambulanți, mucegăiţi de bătrâneţe. Mi- 
era teamă de ea. Teamă că voi muri tânără şi 
teamă că voi muri bătrâna. 

Doctorul Urbach îşi exprimă îngrijorarea în 
privinţa coardelor mele vocale. Mi-am pierdut de 
mai multe ori vocea pentru câteva ore. Doctorul 
m-a sfătuit să-mi fac un tratament prelungit care 
implica lucruri umilitoare fizic. 

Tot mă mai deşteptam înaintea zorilor, trează 
la vocile nefaste şi la coşmarurile care se 
repetau în forme neobosit de variate. Uneori 
război. Alteori inundaţii. O catastrofă feroviară. 
Mă pierdeam. Întotdeauna eram ajutată de 

283 


Soţul meu, Michael 


oameni puternici care mă salvau doar ca să mă 
înşele şi să-şi bată joc de mine. 

ÎI trezeam pe soţul meu din somn. Mă 
ascundeam sub cuvertură lui. Mă strângeam 
lângă el cu toată puterea. Storceam din trupul 
lui siguranţa după care tânjeam. Nopțile noastre 
deveniră mai sălbatice ca oricând. L-am făcut pe 
Michael să se minuneze de trupul meu şi de al 
lui. L-am condus pe căi nebătute şi pline de 
culoare despre care citisem în romane. Căi 
întortocheate, sugerate doar de filme. Tot ce 
auzisem în tinereţea mea şoptit de eleve printre 
chicote de râs. Tot ce ştiam sau ghiceam despre 
visele cele mai nebune şi mai torturate ale 
bărbaţilor. Tot ce mă învăţaseră propriile mele 
vise. Străfulgerări de extaz înfrigurat. Torente de 
convulsii arzătoare în adâncurile unui lac 
îngheţat. Delicios de dulci prăbuşiri. 

Şi totuşi îi scăpăm printre degete. Luam 
contact doar cu trupul lui, cu muşchii, cu 
mădularele, cu părul. În inima mea ştiam că-l 
înşel tot timpul. Cu propriul lui trup. O săritură 
oarbă în adâncurile unui hău cald. Nu mai era 
altă ieşire. În curând şi aceasta va fi blocată. 

Michael nu ştia să ţină piept acestor furtuni 
violente şi arzătoare ce se abăteau asupra lui în 
zorii zilei. În general ceda de la primele mele 
mişcări. Simţea oare Michael, dincolo de 
revărsarea senzaţiilor sălbatice, toată înjosirea la 
care îl supuneam? O dată a îndrăznit să mă 
întrebe în şoaptă dacă m-am îndrăgostit de el 
din nou. Întreba cu o teamă atât de evidentă, 
încât am ştiut amândoi că nu mai este nimic de 


284 


Oz Amos 


adăugat. 

Dimineaţa, Michael nu dădea nici un semn. 
Afecţiunea lui reţinută, ca de obicei. Părea nu 
atât un bărbat care fusese umilit în timpul nopţii, 
cât mai degrabă un tânăr tandru care face 
pentru prima dată curte unei fete experimentate 
şi orgolioase. Vom muri oare, Michael, tu şi cu 
mine, fără să ne atingem măcar o singură dată? 
să ne atingem. Să ne atingem. Să ne contopim. 
să  creştem unul în celălalt. Să ne 
întrepătrundem iremediabil. Nu pot să mă 
exprim. Până şi cuvintele sunt împotriva mea. Ce 
dezamăgire, Michael! Ce capcană abjectă ! Sunt 
istovită. O, să dorm, să tot dorm! 

O dată am propus un joc: fiecare dintre noi să 
povestească totul despre prima sa iubire. 

Michael refuza să înţeleagă: eu am fost prima 
şi ultima lui iubire. 

Încercam să-i explic. Trebuie să fi fost şi tu 
copil. Adolescent. Ai citit romane. Erau fete la 
tine în clasă. Vorbeşte. Spune-mi ceva. Niciodată 
nu spui nimic. Încetează să tot taci şi să ticăi 
întruna de la o zi la alta ca un ceas deşteptător 
şi încetează să mă înnebuneşti. 

În cele din urmă, o urmă de înţelegere a apărut 
în silă în ochii lui Michael. 

A început să-mi descrie cu vorbe alese cu grijă, 
fără adjective, o tabără de vară de mult uitată la 
kibuțul Ein Harod. Prietena lui Liora care acum 
trăieşte în kibuțul Tirat Yaar. Inscenarea unui 
proces în care el era acuzatorul şi Liora 
acuzatorul. O insultă voalată. Un bătrân profesor 
de gimnastică Yehiam Peled care îl poreclise pe 
Michael Ganz cel bleg, din cauza reflexelor lui 

285 


Soţul meu, Michael 


încete. O scrisoare. O explicaţie între patru ochi 
dată conducătorului mişcării de tineret. larăşi 
Liora. Scuze. Şi aşa mai departe. 

Toată povestea a fost mizerabilă. Dacă eu aş fi 
fost însărcinată să ţin o conferinţă de geologie, 
tot nu m-aş fi încurcat atât de rău. Ca mai toţi 
optimiştii, Michael considera prezentul drept o 
substanţă moale şi informă, din care se poate 
modela viitorul, muncind cu zel şi simţul 
responsabilităţii. Privea trecutul cu suspiciune. O 
pacoste. Ceva mai degrabă inutil. Pentru Michael 
trecutul era asemenea unor coji de portocală, de 
care trebuie să scapi, fără să le arunci pe drum 
ca să nu faci murdărie; trebuie adunate şi 
distruse. Să fii liber şi neîmpovărat. Să nu-ţi 
asumi decât responsabilitatea planurilor fixate 
pentru viitor. 

— Răspunde-mi la o întrebare, Michael, am 
spus eu fără să-mi dau osteneala de a-mi 
ascunde dezgustul. Pentru ce naiba crezi tu că 
trăieşti? 

Michael nu răspunse imediat. Examina 
întrebarea, între timp adună nişte firimituri de pe 
masă şi făcu o grămăjoară în faţa lui. Declară în 
cele din urmă: 

— Intrebarea ta nu are rost. Oamenii nu trăiesc 
pentru ceva anume. Ei trăiesc şi cu asta, basta. 

— Misa Ganz, o să mori cum ai trăit. Ca o 
nonentitate. Şi cu asta, basta. 

— Fiecare are punctele lui tari şi punctele lui 
slabe. Vei numi poate aceasta o observaţie 
răsuflată. Pe bună dreptate. Dar răsuflat nu-i 
opusul adevărului. Doi ori doi fac patru, ce poate 


286 


Oz Amos 


fi mai banal. Şi totuşi... 

— Şi totuşi, Michael, răsuflat este opusul 
adevărului şi într-una din zilele astea am să-mi 
iau cimpii ca Duba Glick şi o să fie vina ta, 
doctore Ganz cel bleg. 

— Linişteşte-te, Hannah, spuse Michael. Seara 
ne-am împăcat. Fiecare dintre noi se 

considera vinovat pentru ceartă. Am spus 
amândoi că ne pare rău şi ne-am dus împreună 
să-i vizităm pe Abba şi pe Hadassa în 
apartamentul lor cel nou din Rehavia. 

Trebuie să mai notez şi următoarele: Michael şi 
cu mine mergem jos în curte să scuturăm 
cuvertura de pat. Reuşim, nu după mult, să ne 
coordonăm mişcările ca să scuturăm în acelaşi 
timp. Praful se ridică. 

Împăturim apoi cuvertură. Michael vine spre 
mine cu braţele desfăcute, de parcă s-ar fi 
hotărât brusc să mă îmbrăţişeze. Imi întinde cele 
două colţuri. Se dă înapoi. Apucă celelalte colţuri 
care s-au format după prima pliere. Desface 
braţele. Se apropie. Mi le întinde. Se dă înapoi. 
Apucă. Vine spre mine. Mi le întinde. 

— Destul, Michael, am terminat. 

— Da, Hannah. 

— Mulţumesc, Michael. 

— Nu-i nevoie să-mi mulţumeşti, Hannah. 
Cuvertura ne aparţine amândurora. 

Intunericul se lasă peste curte. E seară. Primele 
stele. Un urlet surd în depărtare - o femeie care 
ţipă sau o melodie la radio. E frig. 


287 


Soţul meu, Michael 


40 

Noua mea slujbă la Ministerul Comerţului şi 
Industriei mi se potriveşte mult mai bine decât 
cea pe care am avut-o înainte, la grădiniţa Sarei 
Zeldin. Stau jos de la nouă la unu în clădirea 
care fusese înainte Hotelul Palace. Biroul meu e 
fostul vestiar al femeilor de serviciu. Pe masa 
mea sunt aduse rapoarte asupra unor diferite 
proiecte, de pe tot cuprinsul ţării. Sarcina mea 
este să extrag anumite informaţii din aceste 
rapoarte, să le compar cu alte informaţii din 
nişte fişe care sunt într-un raft la îndemâna mea, 
să notez rezultatul comparaţiei, să copiez 
observaţiile privitoare la rapoarte pe formulare 
speciale care apoi sunt trimise la un alt serviciu. 
Imi place ceea ce fac, în special din cauza unor 
termeni nesfârşit de fascinanţi ca „proiect de 
construcţie experimentală", „conglomerat 
chimic", „şantier naval", „uzine de metalurgie 
grea", „consorţii pentru montarea construcţiilor 
de oţel". 

Aceşti termeni poartă pentru mine mărturie că 
există o anumită realitate solidă. Nu cunosc şi nu 
doresc să cunosc întreprinderile acelea 
îndepărtate. Sunt mulţumită cu certitudinea 
palpabilă că ele există undeva departe. Există. 
Funcţionează. Suportă prefaceri. Calcule. Materii 
prime.  Rentabilitate. Planificare. Un  şuvoi 
puternic de obiecte, locuri, oameni, opinii. Ştiu: 
sunt foarte departe. Dar nu de cealaltă parte a 
curcubeului, nu pierdute într-o lume de vis. 

În ianuarie 1958 ne-am instalat telefon în 


288 


Oz Amos 


apartament. Michael, fiind cadru universitar, a 
avut prioritate. Legătura noastră cu Abba ne-a 
fost de asemenea folositoare. Ne-a ajutat să ne 
putem muta într-un apartament nou. A aranjat 
să fim puşi printre primii pe lista locatarilor unui 
cartier construit de stat. Vom locui într-o 
suburbie modernă, care urmează să fie 
construită pe o colină, dincolo de Bayit Vagan, 
de unde se vede Bethleemul şi capătul străzii 
Emek Refaim. Am plătit un avans, iar restul îl 
vom achita în rate. Conform contractului, 
urmează să primim cheile noului nostru 
apartament în 1961. 

În seara aceea, Michael a adus o sticlă de vin 
roşu. Mi-a cumpărat şi un buchet mare de 
crizanteme. Umplu pe jumătate două pahare cu 
vin Şi spuse: 

— Să bem pentru noi, Hannah. Sunt sigur că 
noul cartier va avea un efect liniştitor asupra ta. 
Mekor Baruch este un loc lugubru. 

— Da, Michael, am admis eu. 

— Toţi anii aceştia am visat să ne mutăm într- 
un cartier nou. Vom avea trei camere separate şi 
un mic birou. Mă aşteptam să fii fericită în seara 
aceasta, Hannah. 

— Sunt fericită, Michael, am răspuns. Vom 
avea un apartament cu trei camere separate. 
Totdeauna am visat să ne mutăm. Mekor Baruch 
este un loc lugubru. 

— Dar asta-i exact ce-am spus eu, exclamă 
Michael mirat. 

— Este exact ce ai spus, am zâmbit eu. După 
opt ani de căsătorie, oamenii ajung să 
gândească la fel. 

289 


Soţul meu, Michael 


— Timpul şi munca stăruitoare ne vor aduce tot 
ce dorim. Ai să vezi, Hannah. Cu timpul ne vom 
putea permite să călătorim în Europa, sau chiar 
mai departe. Cu timpul ne vom putea cumpăra o 
mică maşină. Cu timpul te vei simţi mai bine. 

— Cu timpul şi cu muncă stăruitoare totul va fi 
bine, Michael. Ţi-ai dat seama că tatăl tău este 
cel care vorbeşte prin tine? 

— Nu, nu mi-am dat seama. Dar nu este cu 
neputinţă. De fapt e normal. La urma urmei sunt 
fiul tatălui meu. 

— Absolut. Nu-i imposibil. E natural. Eşti fiul lui. 
E oribil, Michael! E oribil! 

— Ce-i aşa oribil în asta? întrebă Michael trist. 
Nu-i frumos din partea ta să-ţi baţi joc de tata. 
Era un suflet curat. E urât să vorbeşti astfel. N-ar 
trebui să o faci. 

— Nu m-ai înţeles, Michael. Nu faptul că eşti 
fiul tatălui tău e oribil, ci că ai început să 
vorbeşti ca el. Şi ca bunicul Zalman. Şi ca 
bunicul meu. Şi ca tata. Şi ca mama. Şi după noi 
va fi Yair. Noi toţi. De parcă n-am fi decât nişte 
rebuturi. Un om după altul. Se recopiază model 
după model şi fiecare la rândul lui e respins şi 
mototolit şi aruncat la coş, ca să fie înlocuit cu o 
versiune nouă, uşor îmbunătăţită. Pare totul atât 
de zadarnic. Atât de plictisitor. E glumă fără rost! 

Michael acordă un moment de gândire 
observaţiilor mele. Luă absent un şerveţel de 
hârtie, îl împături cu atenţie închipuind o 
bărcuţă, o examina atent şi o puse cu deosebită 
grijă pe masă. In cele din urmă declară că amo 
imagine foarte fantezistă asupra vieţii. Tatăl său 


290 


Oz Amos 


îşi exprimase odată părerea că Hannah i se 
părea poetă, deşi nu scrie versuri. 

Apoi Michael îmi arătă planul noului 
apartament care îi fusese dat în aceeaşi 
dimineaţă, când semnase contractul. Mi-l 
explică în felul său limpede şi precis. L-am rugat 
să-mi lămurească un amănunt. Michael repetă 
explicaţia. Pentru o clipă m-a cuprins senzaţia 
ciudată că nu se întâmpla totul pentru prima 
dată. Cunoscusem momentul şi locul acesta cu 
mult timp în urmă. Toate cuvintele fuseseră 
rostite într-un trecut îndepărtat. Nici chiar barca 
de hârtie nu era nouă. Nici chiar fumul pipei care 
se înălța spre bec. Bâzâitul frigiderului. Michael. 
Eu însămi. Totul. Erau toate departe şi totuşi 
limpezi asemenea cristalului. 

În primăvara anului 1958 ne-am angajat o 
menajeră. De acum înainte altcineva îmi va 
purta grija bucătăriei. N-am mai fost nevoită, 
când mă întorc obosită de la serviciu, să deschid 
într-o grabă nebună conserve, să rad legume, să 
contez pe bunăvoința lui Michael şi Yair că nu 
vor bombăni din cauza monotoniei meniului. 

În fiecare dimineaţă îi dau Fortunei o listă cu 
instrucţiunile mele. Le taie cu o linie, pe măsură 
ce le termină. Sunt mulţumită de ea: e harnică, 
cinstită şi mărginită. 

Totuşi, o dată sau de două ori, am observat pe 
faţa lui Michael o expresie nouă pe care nu o mai 
văzusem în toţi anii de când eram căsătoriţi. 
Privind trupul fetei, faţa lui exprima un fel de 
încordare jenată. Gura îi atârna uşor deschisă, îşi 
înclina capul, iar cuțitul şi furculiţa îi înţepeneau 
pentru o clipă în mina. Avea un aer total idiot, de 

291 


Soţul meu, Michael 


o prostie desăvârşita, ca un copil care crede că a 
fost prins copiind. În consecinţă nu i-am mai 
permis Fortunei să mănânce la masă cu noi. li 
dădeam ceva de călcat, o puneam să şteargă 
praful sau să strângă nişte rufe. Luă masa 
singură, după ce terminam noi. 

Michael remarcă: 

— Îmi pare rău, Hannah, că te porţi cu Fortuna 
în felul în care doamnele obişnuiau să-şi trateze 
slujnicele. Fortuna nu este o servitoare. Nu ne 
aparţine nouă. E o femeie care munceşte. 
Întocmai ca şi tine. 

L-am luat în bătaie de joc. 

— Am înţeles, domnule! Mo/odiet, tovarăşe 
Ganz. 

Michael spuse: 

— Acum chiar că nu eşti rezonabilă. l-am spus: 

— Fortuna nu-i servitoare şi nu ne aparţine. 
Este o femeie care munceşte. Dar nu-i frumos 
din partea ta să stai aici în faţa mea şi a copilului 
şi să te desfeţi privindu-i trupul cu ochi holbaţi 
de vițel. Nu-i frumos şi e complet idiot. 

Michael rămase năucit. Păli. incepu să spună 
ceva. Se răzgândi şi tăcu. Deschise o sticlă cu 
apă minerală şi turnă atent în trei pahare. 

Într-o zi, când mă întorceam de la clinica unde 
mi se făcea un tratament al gâtului şi al 
coardelor vocale, Michael îmi ieşi înainte. Ne-am 
întâlnit în faţa prăvăliei care fusese a lui Elijah 
Mossiah, unde vindeau acum doi fraţi tot timpul 
supăraţi. Pe chipul lui se citea că are veşti 
proaste. | se întâmplase o mică nenorocire, 
spuse el. 


292 


Oz Amos 


— O nenorocire, Michael? 

— O mică nenorocire. 

Tocmai văzuse în ultimul număr al revistei 
oficiale publicate de Societatea  Geologică 
Regală din Marea Britanie un articol semnat de 
un bine cunoscut profesor de la Cambridge care 
expunea o teorie nouă şi surprinzătoare despre 
eroziune. Anumite supoziții care erau 
fundamentale pentru teza lui Michael fuseseră 
combătute în mod strălucit. 

— Dar e minunat, am spus eu. [i se oferă o 
mare ocazie. Mergi înainte, Michael Gonen. Dă-i 
o lecţie englezului. Fă-l praf! Nu te lăsa. 

— Nu pot, ripostă Michael ruşinat. Nici nu poate 
fi vorba. Are dreptate. Sunt convins. 

Asemenea celor mai mulţi studenţi la Litere, 
mi-am imaginat întotdeauna că orice fapt este 
susceptibil de interpretări diferite şi că un 
interpret hotărât şi inteligent le poate oricând 
adapta şi modela după voia sa. Cu condiţia să fie 
destul de energic şi agresiv. Am spus: 

— Deci te dai bătut fără luptă, Michael. Mi-ar fi 
plăcut să văd că te lupţi şi câştigi. Aş fi fost 
foarte mândră de tine. 

Michael zâmbi. Nu răspunse nimic. Dacă aş fi 
fost Yair, şi-ar fi bătut capul să-mi dea un 
răspuns. M-am simţit jignită şi l-am luat în râs. 

— Bietul Michael! Acum va trebui să rupi totul 
şi să o iei de la capăt. 

— Asta-i de fapt puţin exagerat. Situaţia nu-i 
chiar atât de disperată precum o prezinţi tu. Am 
stat de vorbă cu profesorul meu azi-dimineaţă. 
Va trebui să rescriu capitolele de la început şi să 
schimb trei paragrafe din mijlocul lucrării. Partea 

293 


Soţul meu, Michael 


finală tot nu este terminată şi, când o voi scrie, 
voi putea ţine seama de noua teorie. Capitolele 
descriptive nu sunt afectate şi vor rămâne cum 
sunt. Am nevoie de un an în plus, poate chiar 
mai puţin. Profesorul a consimţit imediat să-mi 
acorde o amânare. 

Mă gândeam în sinen mea: Când Strogoff a 
fost capturat de tătarii cei cruzi, ei plănuiau să-i 
străpungă ochii cu fiare înroşite. Strogoff era om 
aspru, dar totdeauna plin de iubire. Din cauza 
iubirii ochii i se umplură de lacrimi. Aceste 
lacrimi de iubire l-au salvat, pentru că au răcit 
fiarele înroşite. Puterea voinţei şi şiretenia l-au 
făcut în stare să simuleze orbirea, până când a 
adus la îndeplinire misiunea ce-i fusese 
încredinţată de Tar la St. Petersburg. Atât 
misiunea, cât şi înfăptuitorul ei au fost salvaţi de 
iubire şi forţă. 

Şi poate, din depărtare, el putea auzi ecoul 
slab al unei melodii continue. Sunetele vagi 
puteau fi sesizate numai cu un efort de 
concentrare. 0 fanfară îndepărtată cânta 
necontenit dincolo de păduri, dincolo de munti, 
dincolo de câmpii. Tineri cântând în marş. 
Poliţişti voinici, pe cai puternici, bine dresați. 
Fanfara militară în uniforme albe, cu trese aurii. 
O prinţesă. O ceremonie. Foarte departe. 

În mai m-am dus la şcoala din Beith Hakerem 
să mă întâlnesc cu învăţătoarea lui Yair. Era 
tânără, blondă, cu ochi albaştri, drăgălaşă ca o 
prinţesă dintr-o carte de poveşti cu poze. Era 
studentă. lerusalimul părea dintr-o dată plin de 
fete frumoase. Cunoscusem şi eu, pe vremea 


294 


Oz Amos 


studenţiei mele, cu zece ani în urmă, câteva fete 
drăguţe. Eram şi eu una dintre ele. Dar generaţia 
nouă avea ceva deosebit, ceva aerian, o 
frumuseţe luminoasă şi firească. Nu-mi erau pe 
plac. Nu-mi plăcea nici felul lor copilăros de a se 
îmbrăca. 

De la învăţătoarea lui Yair am aflat că tânărul 
Gonen era înzestrat cu o minte ascuţită şi 
sistematică şi cu o marc putere de a memora şi 
a se concentra. Dar era lipsit de sensibilitate. De 
pildă, au vorbit în clasă despre exodul din Egipt 
şi cele zece plăgi. Ceilalţi copii au fost 
impresionați de suferinţele evreilor. Gonen, însă, 
a pus în discuţie relatarea Bibliei în legătură cu 
despărţirea Mării Moşii. A dat o explicaţie 
raţională bazată pe flux şi reflux. De parcă nu-l 
interesa nici un alt aspect. 

Tânăra învăţătoare răspândea în jurul ei o 
veselie proaspătă şi uşoară. Zâmbea descriindu-l 
pe micul Zalman. Şi când zâmbea, faţa i se 
lumina toată, de parcă n-ar fi existat nici o 
părticică din ea care să nu împărtăşească 
surâsul. A început brusc să-mi fie silă de rochia 
cafenie pe care o purtam. 

Mai târziu, pe stradă, două fete au trecut pe 
lângă mine. Erau studente. Râdeau voioase şi 
erau amândouă de o frumuseţe ameţitoare, 
irezistibilă. Purtau fuste despicate adânc într-o 
parte şi genţi de pai. Am găsit vulgar râsul lor 
sonor. De parcă tot lerusalimul le aparţinea. 
Trecând pe lângă mine una spuse: 

— Sunt sălbatici. Mă scot din minţi. Prietena ei 
râse : 

— Trăim într-o ţară liberă. N-au decât să facă 

295 


Soţul meu, Michael 


ce le place. Din partea mea, pot să se ducă să se 
înece. 

lerusalimul se întinde şi se dezvoltă. Şosele, 
canalizare, construcţii publice. Există chiar 
câteva locuri care îţi dau impresia unui oraş 
obişnuit: alei drepte, pavate, cu bănci din loc în 
loc. Dar nu-i decât o impresie fugară. Dacă 
întorci capul, poţi vedea în mijlocul acestor 
construcţii rigide un cimp stâncos. Măslini. 
Întinderi pustii. Văi năpădite de vegetaţie. Cărări 
întretăiate, roase de paşii miriadelor de picioare. 
În jurul biroului nou-construit al primului- 
ministru, pasc turme. Pasc oi paşnice. Un păstor 
bătrân stă nemişcat pe o stâncă în faţa lor. Şi 
jur-împrejur munții. Ruinele. Vântul printre 
ramurile pinilor. Locuitorii. În strada Herzl am 
văzut un muncitor gol până la brâu, săpând un 
şanţ de-a curmezişul drumului, cu un pichamăr. 
Era leoarcă de sudoare. Pielea îi lucea ca aramă. 
Umerii îi tremurau tot timpul, o dată cu 
trepidaţiile maşinii, ca şi cum nu-şi mai putea 
stăpâni fluxul de energie şi curând va începe să 
bubuie şi să sară. 

Un anunţ mortuar lipit de zidul azilului de 
bătrâni de la capătul bulevardului laffa mă 
înştiinţa de moartea doamnei Tarnopoler care 
îmi fusese gazdă înainte de a mă căsători. 
Doamna Tarnopoler mă învățase să-mi fac ceai 
de mentă drept balsam pentru un suflet tulburat. 
Mi-a părut rău să aud că a murit. Îmi părea rău 
pentru mine. Şi pentru sufletele zbuciumate. 

l-am spus lui Yair la culcare o istorioară pe care 
o învăţasem pe de rost în îndepărtata mea 


296 


Oz Amos 


copilărie. Povestea fermecătoare a micului David 
care era ordonat şi tot timpul curat. Îmi plăcea 
povestirea aceasta. Doream să-l fac şi pe fiul 
meu s-o iubească. 

Vara ne-am dus cu toţii la Tel Aviv să petrecem 
vacanţa la mare. Am stat din nou în 
apartamentul mătuşii Leah, dintr-o casă veche, 
pe bulevardul Rothschild. Cinci zile. În fiecare 
dimineaţă ne-am dus pe plajă la sud de Tel Aviv, 
la Bat Yam. După-masa ne înghesuiam printre 
ceilalţi la grădina zoologică, în parcul de 
distracţii, la cinematograf. Într-o seară tanti Leah 
ne-a târât la operă. Era plin de doamne poloneze 
în vârstă, încărcate de bijuterii. Pluteau cu o 
încetineală regaiâ, ca nişte nave masive de 
război. 

Michael şi cu mine ne-am evaporat într-o 
pauză. Am cobori! la mare. Am mers spre nord, 
pe nisip, până am ajuns la zidul portului. Am fost 
brusc inundată de dorinţă până în vârful 
degetelor de la picioare. Ca de o durere. Ca de 
un frison. Michaol m-a refuzat, încercând să-mi 
explice de ce. Nu i-am dat ascultare. Cu o forţă 
care mă uluia, i-am rupt cămaşa de pe el. L-am 
aruncat jos pe nisip. O muşcătură. Un suspin. ÎI 
apăsam la pământ cu toate părţile trupului meu 
de parcă aş fi fost mai grea decât el. Aşa avea 
obiceiul să se lupte fetiţa cu haină albastră, cu 
ani în urmă, în pauza dintre lecţii, cu băieţi care 
erau mult mai voinici decât ea. Rece şi aprinsă. 
Plângând şi zeflemisindu-i. 

Marea participa. Şi nisipul. O plăcere aspră mă 
pătrundea, biciuia, ardea. Michael era speriat. 

— Nu te mai recunosc, murmură el. 

297 


Soţul meu, Michael 


Îi păream străină şi nu-i plăceam astfel. Mă 
bucuram că-i par străină. Nu doream să-i plac. 

Când ne-am întors acasă la tanti Leah, la 
miezul nopţii, Michael, roşu la faţă, s-a văzut 
obligat să-i explice mătuşii sale speriate de faţa 
lui zgâriata şi cămaşa ruptă. 

— Ne-am dus să ne plimbăm şi nişte derbedei 
au încercat să ne atace... a fost destul de 
neplăcut. 

Tanti Leah spuse: 

— Trebuie să-ţi aminteşti totdeauna de poziţia 
ta socială, Misa. Un om ca tine nu trebuie să fie 
amestecat în nici un scandal. 

Am izbucnit în râs. Am râs aşa, în tăcere, până 
în zori. 

A doua zi l-am dus pe Yair la circ, în Ramat 
Gan. La sfârşitul săptămânii am plecat acasă. 

Michael află că prietena sa Liora din kibuțul 
Tirat Yaar şi-a părăsit soţul. Luând copiii s-a dus 
să trăiască, tânăra divorțată, într-un kibuţ din 
Neghev, kibuțul format după războiul de 
independenţă de colegii ei şi ai lui Michael. 
Vestea aceasta l-a impresionat puternic pe 
Michael. O teamă prost mascată îi apăru pe faţă. 
Era supus şi tăcut. Mai mult chiar ca de obicei. 
La un moment dat, sâmbăta după-masă, pe 
când schimba apă dintr-o vază, a manifestat o 
anumită ezitare, O mişcare prea înceată urmată 
de una pripită. Am sărit şi am prins vaza din 
zbor. A doua zi m-am dus în oraş şi i-am 
cumpărat cel mai scump stilou pe care l-am 
putut găsi. 


298 


Oz Amos 


41 

În primăvara anului 1959, trei săptămâni 
înainte de Paşti, teza lui Michael a fost gata. 

Era un studiu temeinic al efectelor eroziunii în 
deşertul Paran. Lucrarea a fost concepută în 
concordanță cu ultimele teorii despre eroziune 
ale oamenilor de ştiinţă din toată lumea. 
Structura morfotectonică a regiunii era analizată 
în amănunt. Structurile de falii în trepte, 
elementele exogene şi endogene, efectele climei 
şi ale factorilor tectonici erau toate studiate. 
Capitolele finale sugerau chiar câteva aplicații 
practice ale rezultatelor. Lucrarea era bine 
documentată. Michael dovedea că stăpâneşte un 
subiect complex.  Consacrase patru ani 
cercetărilor făcute. Teza era scrisă cu mult simţ 
de răspundere. Nu fusese cruțat de amânări şi 
obstacole, dificultăți inerente, cât şi probleme 
personale. 

După Paşti, Michael va da manuscrisul unei 
dactilografe, să-l bată frumos la maşină. Apoi îşi 
va supune lucrarea judecății geologilor de frunte. 
Va trebui să-şi apere concluziile în cursul unei 
expuneri urmate de discuţii libere, în cadrul 
ştiinţific obişnuit. Intenţiona să-i dedice lucrarea 
memoriei iubite a răposatului Yezekel Gonen, un 
om serios, drept şi modest, în amintirea 
speranţelor, a iubirii şi a devotamentului său. 

Tot în această perioadă mi-am luat rămas-bun 
de la prietena mea cea mai bună Hadassa şi de 
la soţul ei. Abba era trimis în Elveţia ca ataşat 
comercial, pentru doi ani. Ne mărturisi că, în 
adâncul inimii sale, aşteaptă cu nerăbdare ziua 

299 


Soţul meu, Michael 


în care i se va oferi o poziţie oficială importantă 
care să-i permită să locuiască permanent în 
lerusalim şi nu să tot alerge prin capitale străine 
ca un comis-voiajor. Nu abandonase totuşi 
intenţia de a părăsi ministerul şi de a-şi croi 
drumul său propriu în lumea marii finanţe. 
Hadassa spuse: - Şi voi veţi fi fericiţi într-o bună 
zi, Hannah. 

Sunt sigură. Într-o bună zi vă veţi atinge țelul. 

Michael e băiat muncitor şi tu ai fost 
întotdeauna fată deşteaptă. 

Plecarea Hadassei şi cuvintele ei de bun-rămas 
m-au emoţionat. Am plâns când am auzit-o 
spunând că, într-o bună zi, ne vom atinge şi noi 
telul. Este oare posibil ca toţi în afară de mine să 
se fi împăcat cu timpul, menirea, perseverenţa, 
efortul, ambiția, realizările? Nu folosesc 
cuvintele singurătate, disperare. Mă simt 
deprimată. Umilită. Am fost înşelată. Bietul meu 
tată m-a prevenit când aveam treisprezece ani 
cu privire la ticăloşii care ademenesc femeile cu 
vorbe dulci şi apoi le lasă pradă destinului. Îşi 
formulase afirmaţia, de parcă însăşi existenţa a 
două sexe diferite era cauza unei dezordini care 
sporeşte suferinţa în lume şi oamenii ar trebui să 
facă tot ce le stă în putinţă ca să atenueze 
rezultatele acestei dezordini. Nu fusesem sedusă 
de un bărbat desfrânat şi grosolan. Nici nu mă 
opun existenţei a două sexe diferite. Dar am fost 
înşelată şi este umilitor. Mergi cu bine, Hadassa. 
Să-i scrii des Hannei la Ierusalim, într-un Israel 
îndepărtat. Lipeşte pe plic timbre frumoase 
pentru soţul şi fiul meu. Scrie şi povesteşte-mi 


300 


Oz Amos 


despre munţi, despre zăpadă, despre hanuri. 
Despre cabane părăsite, risipite prin văi. Cabane 
vechi ale căror uşi sunt bătute de vând până 
când balamalele încep să scârţâie. Nu-mi pasă, 
Hadassa. Nu există mare în Elveţia. Dragonul şi 
Tigroaica sunt într-un şantier naval al unui port 
din insulele St. Pierre şi Miquelon. Echipajele lor 
mişună prin văi în căutare de fete noi. Nu sunt 
geloasă. Nu mă priveşte. Sunt liniştită. E mijlocul 
lui martie. În lerusalim tot mai burează. 

Vecinul nostru, domnul Glick s-a stins din viaţă 
cu zece zile înainte de Paşti. A murit de o 
hemoragie internă. Michael şi cu mine am luat 
parte la funeralii. Negustorii habotnici din stradă 
David Yelin discutau într-un idiş furibund despre 
deschiderea unei măcelării necuşer în Ierusalim. 
Cantorul care fusese angajat, slab, în mantaua 
lui neagră, citea lingă groapa deschisă şi cerul 
răspundea printr-o ploaie torențială. Doamna 
Duba Glick găsea amuzant amestecul de 
rugăciune şi ploaie. Izbucni într-un râs răguşit. 
Domnul Glick şi soţia lui Duba nu aveau familie. 
Michael nu le datora nimic. Dar avea datoria să 
rămână credincios principiilor şi caracterului 
defunctului său tată Yezekel. Din acest motiv îşi 
asumă sarcina de a organiza înmormântarea. ŞI 
datorită intervenţiei mătuşii Jenia, reuşi să o 
interneze pe doamna Glick într-un azil de boli 
cronice pentru bătrâni. Era aceeaşi instituţie în 
care lucra acum mătuşa Jenia. 

Ne-am dus să petrecem sărbătorile în Galilea. 

Am fost invitaţi să petrecem Paştele în kibuțul 
Nof Harim, cu mama şi cu familia fratelui meu. 
Departe de  lerusalim. Departe de străzile 

301 


Soţul meu, Michael 


lăturalnice. Departe de babele bigote, ieşite la 
soare pe scaune mici şi care scrutau orizontul cu 
ochii, de parcă ar fi privit o vastă câmpie şi nu 
un oraş înghesuit. 

Era primăvară. Flori sălbatice creşteau pe 
marginea şoselei. Stoluri de păsări migratoare se 
scurgeau prin spaţiul albastru. Chiparoşi rigizi şi 
eucalipţi frunzoşi umbreau paşnic drumul. Se 
vedeau sate cu casele văruite. Nu se mai zăreau 
clădiri din piatră mohorâtă şi balcoane în ruină, 
cu balustrade de fier ruginit. Era o lume albă. 
Verde. Roşie. Drumurile erau înţesate de oameni 
care călătoreau în toate direcţiile. Pasagerii din 
autobuzul nostru cântau întruna. Era un grup de 
tineri dintr-o mişcare de tineret. Râdeau şi 
cântau cântece traduse din ruseşte, despre 
dragoste şi câmpii deschise. Şoferul ţinea 
volanul cu o mină. Cu cealaltă apucase 
perforatorul de bilete şi bătea măsura pe tabloul 
de bord. Ritmul era vesel. Din când în când, îşi 
răsucea mustaţa şi deschidea difuzorul. Spunea 
călătorilor istorioare comice. Era înzestrat cu o 
voce însufleţită şi guturală. 

Tot drumul am fost scăldaţi în lumina caldă a 
soarelui. Razele făceau să lucească fiecare 
bucăţică de metal şi să scânteieze orice ciob de 
sticlă. Nuanţa de verde şi albastrul cerului se 
contopeau la marginea vastei câmpii. La fiecare 
staţie, unii coborau şi alţii se urcau, purtând 
geamantane, rucsacuri, puşti de vânătoare, 
buchete de  ciclame, anemone, margarete, 
orhidee. Când am ajuns la Ramla, Michael ne-a 
cumpărat fiecăruia îngheţată de lămâie. La 


302 


Oz Amos 


răspântia Beit Lod am cumpărat limonada şi 
alune. De ambele părţi ale drumului, câmpurile 
erau străbătute în lung şi în lat de conducte de 
irigație. Lumina caldă a soarelui le incendia, 
transformându-le în panglici de lumină orbitoare. 

Munţii se zăreau la mari depărtări, albaştri, 
învăluiţi într-o ceaţă tremurătoare. Aerul era cald 
şi umed. Michael şi fiul său au vorbit tot drumul 
despre bătăliile din războiul pentru 
independenţă şi despre planul de irigaţii al 
guvernului. Am arborat cel mai atrăgător surâs 
al meu. Eram pe deplin convinsă că guvernul va 
realiza toate marile lucrări de irigare pe care le 
proiectase. Curăţăm portocală după portocală 
pentru fiul şi soţul meu, separând feliile, 
înlăturând pieliţele albe, ştergând gura lui Yair 
cu o batistă. 

În satele din Wadi Ara, locuitorii stăteau la 
marginea drumului şi ne făceau cu mâna. Mi-am 
scos eşarfa de mătase verde şi am fluturat-o 
spre ei, până când oamenii nu s-au mai văzut şi 
nici atunci nu m-am oprit. 

În Afula se sărbătorea o dată importantă. 
Oraşul era decorat cu steaguri albastre şi albe. 
Becuri colorate erau agăţate de-a latul străzilor. 
O poartă de fier, împodobită, fusese ridicată la 
intrarea dinspre vest a oraşului şi o banderolă, 
urând bun venit, flutura în vânt. Şi părul meu 
flutură. 

Michael cumpără ediţia de Paşti a ziarului. 
Conţinea câteva veşti politice favorabile. Michael 
ni le explică. Mi-am petrecut braţul în jurul 
umerilor lui şi am suflat în părul lui tuns scurt. 
Între Afula şi Tiberias, Yair a aţipit pe genunchii 

303 


Soţul meu, Michael 


noştri. Priveam capul pătrat al fiului meu, linia 
fermă a maxilarului şi fruntea înaltă şi palidă. 
Am ştiut pentru o clipă, prin valurile de lumină 
albastră, că fiul meu va deveni, cu timpul, un 
bărbat frumos şi puternic. Uniforma de ofiţer îi 
va sta bine ajustată pe trup. Un puf auriu îi va 
acoperi antebraţele. Mă voi sprijini de braţul lui 
pe stradă şi nu va fi mamă mai mândră că mine 
în tot lerusalimul. De ce lerusalim? Vom locui în 
Ashkelon. În Netanya. La mare, privind peste 
valurile înspumate. Vom locui într-o căsuţă albă, 
cu acoperiş de ţiglă roşie şi patru ferestre 
identice. Michael va fi mecanic. In faţa casei vom 
avea un strat de flori. In fiecare dimineaţă ne 
vom duce şi vom culege scoici de pe plajă. Briza 
sărată va sufla toată ziua prin ferestre. Vom fi 
bronzaţi şi săraţi tot timpul. Razele calde ale 
soarelui ne vor mângâia zi de zi. Şi radioul nu va 
înceta să cânte în toate încăperile casei. 

La Tiberias şoferul anunţă o oprire de jumătate 
de oră. Yair se trezi. Am mâncat falafel şi am 
coborât lângă lac. Toţi trei ne-am scos pantofii şi 
ne-am înmuiat picioarele în apă. Era caldă. Lacul 
strălucea şi scânteia. Vedeam peşti înotând 
tăcuţi în adâncul apei. Nişte pescari trândăveau 
sprijiniți de balustrada  debarcaderului. Erau 
bărbaţi solizi, cu braţe puternice, păroase. Am 
fâlfâit spre ei fularul meu de mătase verde şi nu 
zadarnic. Unul dintre ei m-a remarcat şi mi-a 
strigat „păpuşico". 

In continuare, călătoria noastră ne-a purtat 
printre văi înverzite, flancate de munţi abrupți. 
La dreapta drumului iazurile cu peşti străluceau 


304 


Oz Amos 


ca nişte pătrate albastre-cenuşii de lumină. 
Imaginea reflectată a munţilor înalţi tremura în 
apă. Un tremur blând şi potolit, cum tremură 
trupurile în încleştarea dragostei. Stânci negre 
de bazalt erau risipite împrejur. Aşezări străvechi 
radiau o linişte cenușie: Migdal, Rosh Până, Yisud 
Hamaalah, Mahanayim. Intreaga ţară se rotea şi 
se desfăşura ameţită, debordând parcă o 
nebunie interioară rodnică. 

Înainte de Kiryat Shmoneh un controlor de 
bilete mai bătrân, arătând ca un pionier de prin 
anii '30, se urcă în autobuz. Era, se pare, vechi 
prieten cu şoferul. Vorbeau voioşi despre o 
vânătoare de cerbi în munţii Naphtali, plănuită 
pentru sărbătorile  Paştelui. Toţi şoferii din 
vechea gardă vor fi invitaţi să ia parte. Toţi cei 
din vechea gardă care se mai ţineau bine. Chita, 
Abu Masri, Moskovici, Zambezi. Soţiile nu erau 
admise. Trei zile şi trei nopţi. Cu participarea 
unui celebru cunoscător de urme, din regimentul 
de paraşutişti. O vânătoare cum n-a mai pomenit 
lumea. Din Manarah, trecând prin Bar'am, până 
în Hanita şi Rosh Hanikra. Trei zile grozave. Fără 
neveste şi fără copii plângăcioşi. Numai vechea 
gardă. Puştile erau pregătite, la fel şi corturile de 
tip american. Şi cine nu va fi printre ei! Toţi lupii 
şi leii care mai aveau încă putere în vine. Ca în 
vremurile măreţe de altădată. „Toţi vor fi 
prezenţi, dar chiar toţi. Până la ultimul om. Vom 
alerga şi vom sări peste munţii ăia bătrâni, de-o 
să scapere scântei." 

De la Kiryat Shmoneh autobuzul începu să urce 
în munții Naphtali. Drumul era îngust şi 
desfundat. Viraje strânse tăiate în stânca 

305 


Soţul meu, Michael 


muntelui. Eram cuprinşi într-un viraj ameţitor. 
Autobuzul răsuna de ţipete de bucurie şi frică. 
Şoferul sporea emoția întorcând volanul în plină 
viteză, la un pas de marginea prăpastiei. Apoi se 
prefăcea că ne aruncă de peretele muntelui. Am 
tipat şi eu de bucurie şi frică. 

Am ajuns la Nof Harim o dată cu lumina 
amurgului. Lumea, în haine curate, ieşea de la 
duşuri, cu părul umed, proaspăt pieptănat. Pe 
braţe purta fiecare câte un şervet. Copii cu părul 
blond se rostogoleau pe pajişte. Mirosea a iarbă 
proaspăt cosită. Stropitoare automate 
răspândeau jeturi de picături. Lumina amurgului 
licărea în stropi, făcându-i să apară ca o 
revărsare de perle de culoarea curcubeului. 

Kibuţul Nof Harim este adesea poreclit „cuibul 
de vultur". Casele sunt agăţate de vârful abrupt, 
de parcă ar pluti în aer. La poalele muntelui se 
vede întinzându-se valea împărţită în câmpuri 
pătrate. Privind în jos m-a fermecat peisajul. 
Printre păduri şi heleşteie puteam să văd sate 
îndepărtate. Întinderi neîntrerupte de livezi. 
Drumuri înguste mărginite de chiparoşi. Turnuri 
albe de apă. În depărtare munţii erau de un 
albastru intens. 

Membrii kibuţului, din generaţia fratelui meu, 
aveau în majoritate cam treizeci şi cinci de ani. 
Formau un grup exuberant, ascunzând semnele 
unui serios simţ al răspunderii sub o faţadă 
veselă. Dădeau impresia de soliditate şi reţinere. 
Păreau că se amuză şi că glumesc tot timpul în 
urma unei hotărâri de neclintit pe care o luaseră. 
Îmi plăceau. Îmi plăcea înălţimea unde locuiau. 


306 


Oz Amos 


Apoi casă mică a lui Emanuel, de unde se 
vedea gardul kibuţului care era totodată şi 
graniţa spre Liban. Un duş rece. Suc de 
portocale şi prăjituri făcute de mama. O rochie 
de vară. Puţină odihnă. Atenţia surâzătoare pe 
care ne-o arăta cumnata mea Rână. Emanuel 
imitând urşii spre a-l distra pe fiul meu Yair. Era 
aceeaşi imitație stmgace pe care Emanuel o 
execută pe când eram copii, făcându-ne să 
râdem până la lacrimi. Nici acum nu ne mai 
opream din râs. 

Nepoţelul meu Yosi se oferi să-l distreze pe 
Yair. Plecară mina în mâna să vadă vacile şi oile. 
Era ora la care umbrele sunt lungi şi lumina 
scăzută. Ne-am întins pe pajişte. Când se lăsă 
întunericul Emanuel scoase un bec prins într-un 
fir şi îl atârna de o ramură într-un copac. Între 
fratele şi soţul meu exista o uşoară diferenţă de 
opinii care se rezolvă curând şi căzură aproape 
complet de acord. 

Apoi fericirea înlăcrimata a mamei mele Malka. 
Sărutările ei. Îmbrăţişările oi Ebraica stâlcita în 
care îl felicita pe Michael, pentru că îşi terminase 
teza de doctorat. 

Mama suferise în ultima vreme de o gravă 
tulburare circulatorie. Avea aerul că se apropie 
de sfârşit. Ce puţin loc ocupa mama în gândurile 
mele. Era soţia tatei, nimic mai mult. In rarele 
ocazii în care a ridicat vocea împotriva tatei, am 
urât-o. În afară de aceasta, nu-i făcusem alt loc 
în inima mea. Eram conştientă că va trebui 
odată să-i vorbesc despre mine. Despre 
persoana ei. Despre tinereţea tatei. Şi mai ştiam 
că nu voi aborda subiectul de data aceasta. ŞI 

307 


Soţul meu, Michael 


mai ştiam că s-ar putea să nu mai am alt prilej, 
deoarece mama avea aerul că se apropie de 
sfârşit. Gândurile mele însă nu-mi tulburau 
fericirea. Fericirea se ridica în mine, de parcă ar 
fi avut propria ei viaţă, independentă. 

N-am uitat. Petrecerea din ajunul Paştelui. 
Lumina  lampioanelor. Vinul. Corul kibuţului. 
Ceremonia snopului de grâu scuturat în faţa 
celor prezenţi. Mielul pascal, fript la focul de 
tabără, spre dimineaţă. Dansul. Nu mi-a scăpat 
nici un dans. Am cântat. Am învârtit în jurul meu 
dansatori zdraveni. Ba chiar l-am târât pe 
Michael, alarmat, în mijlocul cercului. lerusalimul 
era departe şi nu mă putea hăitui şi aici. Poate 
fusese cucerit între timp de duşmani care îl 
înconjuraseră din trei părţi. Poate că în sfârşit se 
prefăcuse în pulbere. Aşa cum merită. Nu-mi era 
drag lerusalimul când mă aflam departe de el. 
Îmi voia răul. |-l voiam şi eu. Am petrecut o 
noapte tumultuoasă, însufleţită, la kibuțul Nof 
Harim. Sala de mese era plină de miresme, de 
fum, de transpiraţie şi de tutun. Muzicuţa n-a 
încetat deloc să cânte. Eram în culmea veseliei. 
În al nouălea cer. Eram de-a lor. 

Dar în zori am ieşit şi am stat singură în 
balconul căsuţei lui Emanuel. Am văzut ghemuri 
de sârmă ghimpată. Tufişuri întunecate. Cerul se 
lumină. Priveam spre nord. Puteam distinge 
siluetele munţilor: frontiera libaneză. Lumini 
ostenite luceau galbene în străvechile sate zidite 
în piatră. Văi inaccesibile. În depărtare, vârfuri 
înzăpezite. Pe crestele munţilor construcţii 
însingurate, mănăstiri sau fortărețe. O întindere 


308 


Oz Amos 


stâncoasă, crestată de văi abrupte. Sufla un vânt 
rece. Tremuram. Doream să plec. Un dor 
irezistibil. 

Pe la ora cinci a izbucnit soarele. A răsărit 
înfăşurat într-o negură groasă. Tufişuri joase se 
întindeau înceţoşate pe suprafaţa pământului. 
Pe panta din faţa mea se vedea un tânăr păstor 
arab înconjurat de capre cenuşii care rumegau 
furios. Puteam să aud clinchetul clopoţeilor 
clipocind în depărtare ca şi cum un alt lerusalim 
se înălța dintr-un vis melancolic. Era o viziune 
tristă şi înfricoşătoare. Ierusalimul mă hăituia. 
De pe un drum care nu se vedea, luminau 
farurile unui automobil. Arbori mari, bătrâni, 
solitari, creşteau viguroşi. Fâşii rătăcite de ceaţă 
hoinăreau prin văile deşarte. Spectacolul era 
îngheţat şi tulbure. O ţară străină, spălată de o 
lumină rece. 


309 


Soţul meu, Michael 


42 

Am scris pe undeva, prin paginile acestea că 
„există o alchimie în lucruri care este şi melodia 
interioară a vieţii mele". Sunt tentată să suprim 
această expresie pentru că este prea pompoasă. 
„Alchimie", „melodie interioară". Ceva s-a 
întâmplat în sfârşit în mai 1959, dar într-un fel 
destul de ieftin. O parodie jalnică şi ridicolă. 

La începutul lui mai am rămas însărcinată. A 
trebuit să mă supun unei consultaţii medicale, 
din cauza uşoarei complicaţii de care am suferit 
în timpul primei mele sarcini. M-a examinat 
doctorul Lombrozo, deoarece medicul familiei 
noastre, doctorul Urbach, murise de un atac de 
inimă la începutul iernii trecute. Noul medic nu a 
descoperit nici un motiv de îngrijorare. Totuşi, a 
spus el, o femeie de treizeci de ani nu este tot 
una cu o fată de douăzeci. Trebuie să evit 
eforturile excesive, mâncarea prea 
condimentată şi contactul fizic cu soţul meu, de 
acum şi până la sfârşitul sarcinii. Vinele de la 
picioare începură din nou să mi se umfle. In jurul 
ochilor îmi apărură din nou cearcăne negre. Şi 
ameteala. Oboseala permanentă. De mai multe 
ori în cursul lunii mai am uitat unde pusesem 
diverse obiecte sau articole de îmbrăcăminte. 
Am interpretat aceasta drept un semn. Până 
atunci nu uitasem niciodată nimic. 

Între timp, Yardena s-a oferit să bată la maşină 
teza de doctorat a lui Michael. El, în schimb, i-a 
propus s-o pregătească pentru examenul de 
absolvire pe care îi tot amânase până la ultimul 


310 


Oz Amos 


termen îngăduit. Prin urmare, în fiecare seară, 
Michael, curat şi îngrijit, se ducea în camera 
Yardenei de la capătul campusului universitar. 

Recunosc: toată situaţia era mai curând 
ridicolă şi, în adâncul fiinţei mele, mă aşteptam 
demult la aşa ceva. Nu m-a tulburat. În timpul 
cinei, Michael mi se părea nervos şi distrat. Îşi 
tot aranja cravata, cravata lui sobră, fixată cu o 
clamă de argint. Surâsul îi era evaziv şi vinovat. 
Pipa refuza să i se aprindă. Tot timpul mă 
copleşea cu atenţii, oferindu-se mereu să mă 
ajute: să care, să scuture, să măture, să 
servească. Nu mai simţeam nevoia să mă 
torturez căutând semne. 

Ca să fiu sinceră, nu cred că Michael a depăşit 
limita speculațiilor şi a unor gânduri timide. Nu 
văd din ce motiv Yardena i s-ar fi dat lui. Pe de 
altă parte, nu văd nici un motiv pentru care l-ar 
fi refuzat. Dar cuvântul „motiv" nu are nici un 
înţeles pentru mine. Nu ştiu şi nici nu doresc să 
ştiu. Sunt mai dispusă să mă amuz asemenea 
pisoiului nostru Fulguleţ care odată s-a muncit, 
făcând salturi patetice, să prindă fluturele acela 
care zbura aproape de tavan. Cu zece ani în 
urmă, am văzut împreună cu Michael un film cu 
Greta Garbo la cinematograful Edison. Eroina 
filmului şi-a sacrificat trupul şi sufletul unui om 
de nimic. Imi amintesc că suferinţa ei şi 
nimicnicia lui mi s-au părut doi termeni într-o 
ecuaţie matematică simplă şi-mi mai amintesc 
că nu mi-am dat osteneala să rezolv ecuaţia. Am 
privit ecranul cu capul aplecat într-o parte, până 
când imaginile au început să danseze, devenind 
o succesiune de diferite tonuri între alb şi negru, 

311 


Soţul meu, Michael 


predominând nuanțele cenuşii. Tot aşa şi acum 
nu-mi dau osteneala să dezvălui sau să rezolv. 
Privesc cu capul aplecat într-o parte. Doar că 
acum sunt mult mai obosită. Şi totuşi ceva s-a 
schimbat, cu siguranţă, după toţi aceşti ani 
mohorâţi. De mai mulţi ani Michael se odihneşte 
cu mâna pe cârma, gândind sau dormitând. l-am 
urât drum bun. Nu-mi pasă. Am renunţat. Când 
eram fetiţă de opt ani, îmi imaginam că dacă mă 
port exact ca un băiat, când voi creşte voi 
deveni bărbat şi nu femeie. Ce efort zadarnic! 
Nu are rost să mă reped şi să gâfâi ca o nebună. 
Mi s-au deschis ochii. Drum bun, Michael. Am să 
stau la fereastră, să desenez forme cu degetul 
pe geamul aburit. N-ai decât să crezi că-ţi fac 
semne cu mâna. Nu te voi dezamăgi. Nu suntem 
împreună. Suntem doi oameni, nu unul singur. 
Nu poţi continua să fii mereu fiul meu mai mare 
şi mai cuminte. Mergi cu bine. Poate că nu-i prea 
târziu să-ţi spun că nimic nu a depins de tine. 
Sau de mine. Ai uitat, Michael, cum mi-ai spus 
odată, cu mulţi ani în urmă, când stăteam 
împreună la cafeneaua Atara, că ar fi plăcut 
dacă părinţii noştri s-ar întâlni? încearcă să ti-i 
imaginezi acum. Părinţii noştri morţi. Josef. 
Yezekel. Te rog, Michael, renunţă la surâsul tău 
măcar o dată. Fă un efort. Concentrează-te. 
Încearcă să-ţi închipui tabloul: tu şi cu mine ca 
frate şi soră. Există legături de atâtea feluri. 
Mamă şi fiu. Deal şi pădure. Piatră şi apă. Lac şi 
barcă. Mişcare şi umbră. Pin şi vânt. 

Dar mi-a rămas şi altceva în afară de cuvinte. 
Sunt încă în stare să trag zăvorul greu. Să dau în 


312 


Oz Amos 


lături porţile de fier. Să pun în libertate doi fraţi 
gemeni care se vor strecura în adâncul nopţii să 
înfăptuiască ce le poruncesc. Eu îi voi îmboldi. 

La căderea nopţii se vor ghemui la pământ să- 
şi pregătească echipamentul. Două  raniţa 
militare  spălăcite. O cutie cu explozibil. 
Detonatoare. Fitile. Muniţii. Grenade de mină. 
Cuţite sclipitoare. În coliba părăsită domneşte 
întunericul de nepătruns. Halii şi Aziz. frumoasă 
pereche pe care eu o strigăm Halziz. Nu vor 
avea cuvinte. Degete suple şi puternice. 
Trupurile li se potrivesc. Se ridică siguri şi liniştiţi 
că palmierii. Câte o mitralieră atârnată de umăr. 
Umărul pătrat şi brun. Merg pe tălpi de cauciuc. 
Uniforme kaki, bine ajustate pe corp. Capetele 
dezgolite în vânt. Cu ultima licărire a amurgului, 
ei se vor înălța ca unul singur. Din colibă, vor 
aluneca pe panta abruptă. Tălpile lor vor găsi o 
cărare pe care ochiul nu o vede. Limbajul lor se 
reduce la simple semne, atingeri uşoare, 
murmure reţinute. Ca un bărbat şi o femeie când 
se iubesc. Degetul la umăr. Mina la gât. Un țipăt 
de pasăre. Un şuierat tainic. Spini înalţi în 
văgăună. Umbra bătrânilor măslini. Pământul se 
supune în tăcere. Slabi şi vânjoşi de speriat, se 
strecoară printre meandrele văgăunii. Încordarea 
stă la pândă, înfigându-şi adânc colții. Mişcările 
lor unduioase şi arcuite, ca nişte vlăstari gingaşi, 
legănaţi de vânt. Noaptea îi va înhăţa, îi va 
învălui şi-i va înăbuşi între faldurile ei. Un ţârâit 
de greier. Un urlet îndepărtat de vulpe. Un drum 
traversat printr-un salt. Înaintarea lor seamănă 
cu o lunecare uşoară. Freamătul codrilor 
întunecaţi. Sârmă ghimpată, tăiată de foarfece 

313 


Soţul meu, Michael 


furioase. Stelele le sunt complice. Scăpărarea lor 
le arată drumul. În depărtare munţii, ca nişte 
mase întunecate de nori. Satele licăresc jos în 
câmpie. Murmurul apei într-o țeava 
întortocheată. Stropitoarele mecanice 
împroaşcă. Ei simt zgomotele cu pielea, cu 
tălpile şi cu palmele, cu rădăcinile părului. În 
tăcere dau ocol capcanei tăinuite în colţurile 
văgăunei. Îşi taie drum pieziş printre livezi negre 
ca păcura. O pietricică se rostogoleşte. Este un 
semn. Aziz sare înainte. Halii se ghemuieşte în 
spatele unui zid scund de piatră. Un şacal ţipă 
strident, apoi tace. Mitralierele încărcate, cu 
piedica trasă. Un pumnal ascuţit luceşte. Un 
geamăt înăbuşit. Nesupus. Fiori de sudoare 
sărată. Revărsare tăcută. La o fereastră luminată 
o femeie obosită se apleacă, închide şi dispare. 
Un paznic somnoros tuşeşte răguşit. Ei se târăsc 
în zig-zag printre _tufişuri ţintuite. Dinţi albi, 
dezgoliţi, să muşte acul unei grenade. Paznicul 
răguşit râgâie. Se întoarce. Pleacă. 

Uriaşul turn de apă se odihneşte greoi pe 
picioarele lui de ciment. Colţurile lui se înmoaie 
în întuneric, rotunjindu-se în umbră. Patru braţe 
mlădioase se întind. Se potrivesc ca într-un dans. 
Ca în dragoste. Ca şi cum toate răsar din acelaşi 
trunchi. Cablu. Dispozitiv pentru efect întârziat. 
Percutor. Detonator. Aprindere. Siluete alunecă 
în josul muntelui cu paşi uşori şi, pe pantă care 
se află mai jos de linia cerului, o fugă furişă, o 
mângâiere plină de dor. Vegetaţia se turteşte şi 
se îndreaptă la trecerea lor. Ca o barcă uşoară 
care alunecă tăcută peste o apă calmă. Pământ 


314 


Oz Amos 


stâncos. Gura  văgăunei. Ocolesc capcana. 
Chiparoşi negri, tremurători. Livadă. Cărare 
şerpuită. Se agaţă iscusiţi de suprafaţa stâncii. 
Nările se dilată şi adulmecă. Degetele pipăie 
după un punct de sprijin. În depărtare greieri 
melancolici. Umezeala brumei şi vântul. Apoi, pe 
neaşteptate, sau nu pe neaşteptate, sunetul 
surd al exploziei. Spre sud, un fulger de lumină 
zburdă pe linia orizontului. Frânturi de ecou 
răsună prin hăurile munţilor. 

Izbucneşte un râs. Violent şi gutural şi înăbuşit. 
O strângere rapidă de mină. Umbra unui roşcov 
singuratic pe colină. Colibă. O lampă afumată. 
Primele cuvinte. Un strigăt de bucurie. Apoi 
somnul. Noaptea afară e violetă. O revărsare 
grea de rouă în toate văile. O stea. Şirul masiv al 
munţilor. 

Le spun să plece. Spre zori se vor întoarce iar 
la mine. Vor veni zdrobiţi de oboseală şi 
înfierbântaţi. Răspândind miros de sudoare şi de 
spumă. 

O briză liniştită atinge şi înfioară pinii. Cerul 
îndepărtat păleşte încet. Şi peste întinderea 
vastă coboară o linişte rece. 


315