James Clavell — Evadarea

JAMES CLAVELL 


JAMES CLAVELL 


E VADAREA 


ESCAPE 


CUPRINS: 

CARTEA ÎNTÂI. 

VINERI 9 februarie 1979 
Capitolul |. 

SÂMBĂTĂ Capitolul 2 
LUNI Capitolul 3 
Capitolul 4 

MARŢI Capitolul 5 
Capitolul 6 

MIERCURI Capitolul 7 
CARTEA A DOUA. 
SÂMBĂTĂ Capitolul 8 
Capitolul 9 

DUMINICĂ Capitolul 10 
MARŢI Capitolul 11 
Capitolul 12 

JOI Capitolul 13 
VINERI Capitolul 14 
Capitolul 15 
DUMINICĂ Capitolul 16 
MARŢI Capitolul 17 
MIERCURI Capitolul 18 
JOI Capitolul 19 
CARTEA A TREIA. 
VINERI Capitolul 20 
Capitolul 21 

Capitolul 22 


CARTEA ÎNTÂI. 

VINERI 

9 februarie 1979 

Teheran - apartamentul lui Mclver, ora 20:30. Stăteau toţi 
trei înghesuiți în jurul aparatului mare de radio pe 
ultrascurte, care funcţiona pe baterii. Semnalul postului de 
radio se stingea mereu şi se auzeau o mulţime de paraziți. 

„Aici BBC World Service, este ora 17:00 GMT...” Ora 5 
GMT era ora 20:30 în Iran. 

Cei doi bărbaţi îşi verificară automat ceasurile. Femeia mai 
sorbi puţin din votca cu martini. Afară, noaptea era neagră. 
În depărtare se auzeau focuri de armă. Nu le luau în seamă. 
Femeia sorbi încă o dată, aşteptând parcă ceva. În 
apartament era rece; încălzirea centrală încetase să mai 
funcţioneze cu câteva săptămâni în urmă. Singura lor sursă 
de încălzire era acum un aparat electric care, din cauza 
tensiunii scăzute a curentului electric, funcţiona la numai 
jumătate din putere. 

„... la ora 19:00 GMT vă vom prezenta o corespondenţă 
specială în legătură cu Persia, care se numeşte acum Iran, 
de la trimisul nostru... , 

— Buuun, murmură ea şi toţi dădură din cap. 

Avea cincizeci şi unu de ani, arăta tânără pentru vârsta ei, 
cu ochi albaştri şi părul blond, era zveltă şi purta ochelari 
cu rame de culoare închisă. Genevere Mclver, pe scurt: 
Genny. 

„... dar mai întâi sumarul ştirilor: Situaţia din Iran este 
încă foarte instabilă. Mai multe facţiuni rivale bine înarmate 
încearcă să preia puterea. Primul-ministru Callaghan a 
anunţat că Majestatea Sa Regina va lua avionul spre Kuweit 
luni şi va începe o vizită de trei săptămâni în statele din 
Golf. La Washington, presa... , 

Emisiunea nu se mai auzea deloc. Bărbatul mai înalt trase 
o înjurătură. 

— Ai răbdare, Charlie, spuse ea blând. O să se audă 
imediat. 


— Da, Genny, ai dreptate. 

Charlie Pettikin avea patruzeci şi şase de ani, fusese în 
RAF - Forţele Aeriene Regale - iniţial în Africa de Sud. Avea 
părul negru presărat cu fire mai cărunte, era pilot principal 
şi şeful programului de pregătire a personalului de 
deservire a elicopterelor pentru Forţele Aeriene Iraniene. 
În depărtare se auzi din nou răpăitul unei mitraliere. 

— E cam riscant s-o trimită pe regină acum în Kuweit, nu-i 
aşa? spuse Genny. Kuweit era un şeicat arab extrem de 
bogat în petrol, situat exact de partea cealaltă a Golfului, 
între Arabia Saudită şi Iraq. E chiar o prostie în asemenea 
împrejurări, nu? 

— Al dracului de mare. Guvern tâmpit, pe toate le face pe 
dos! spuse furios Duncan Mclver, soţul ei. Tot drumul ăsta 
idiot până la Aberdeen! 

Femeia râse. 

— E un drum foarte lung, Duncan. 

— Nu e destul de lung pentru mine, Gen! 

Mclver era şeful Elicopterelor S-G, o companie britanică 
ce asigura service-ul în Iran de mai mulţi ani, mai ales 
pentru industria petrolieră. Era un bărbat cu o constituţie 
robustă, în vârstă de cincizeci şi opt de ani, cu alură de 
boxer, cu părul cărunt. 

— Callaghan este un tâmpit şi... 

Se opri brusc, auzind un vehicul greu care trecea pe 
stradă. Apartamentul se afla la ultimul etaj, al cincilea, 
dintr-o clădire modernă de locuinţe aflată în cartierul de 
nord al Teheranului. Mai trecu încă un vehicul. 

— Se pare că mai vin şi alte tancuri, spuse Charlie Pettikin. 

— Poate că ne aşteaptă iarăşi ceva rău, spuse femeia. 

De câteva săptămâni, toate zilele fuseseră rele. Mai întâi 
se instituise legea marţială în septembrie, când toate 
întrunirile publice fuseseră interzise şi se stabilise 
interdicţia de circulaţie între orele 21:00 şi 5:00, impusă de 
şah, care nu făcuse decât să întărite şi mai tare populaţia, 
mai ales în capitală, la Teheran. Urmaseră numeroase 


asasinate, tot mai multă violenţă. Sahul se dovedise 
şovăielnic şi în ultimele zile ale lui decembrie anulase legea 
marţială, numindu-l pe Bakhtiar, un moderat, prim- 
ministru. Făcuse mai multe concesii şi după aceea, de 
necrezut, la 16 ianuarie plecase din Iran „în vacanţă”. Apoi 
Bakhtiar îşi formase guvernul, iar ayatolahul Khomeini, 
aflat încă în exil în Franţa, îl condamnase pe şah şi pe toţi 
cei care îl sprijineau. Izbucniseră revolte, se înregistraseră 
tot mai mulţi morţi. Bakhtiar încercase să negocieze cu 
ayatolahul, însă acesta refuzase să stea de vorbă cu el. 
Poporul era neliniştit, armata era neliniştită. Mai întâi i s-au 
închis toate aeroporturile, apoi au fost deschise pentru el. 
Şi după aceea, tot atât de necrezut, cu opt zile în urmă, pel 
februarie, ayatolahul se întorsese. Revoluţia începuse cu 
adevărat, în cel mai serios mod cu putinţă. 

— Aş mai bea ceva, spuse Genny şi se ridică pentru a-şi 
ascunde un fior. Pot să-ţi prepar şi ţie un pahar, Duncan? 

— Mulţumesc, Gen. 

Se duse la bucătărie să ia nişte gheaţă. 

— Charlie? 

— Mulţumesc. Mă servesc singur. 

Genny se opri brusc, căci vocea de la radio se auzea acum 
clar: „...China informează că au avut loc ciocniri serioase la 
frontiera cu Vietnamul şi denunţă...” 

Vocea se stinse din nou, lăsând în locul ei numai paraziți. 
Se auziră alte mitraliere, de astă dată mai aproape. 

După o clipă, Pettikin spuse: 

— Venind încoace, m-am oprit şi am băut ceva la Clubul 
presei. Circulă un zvon că Bakhtiar se pregăteşte să dea 
cărţile pe faţă. Alt zvon susţine că în Meshed s-au încins 
lupte grele după ce mulţimea îl imobilizase pe şeful poliţiei 
împreună cu şase din oamenii lui. 

— Cumplit, spuse Genny. 

— Să dea Domnul să se potolească. Iranul este o ţară 
minunată şi nu am de gând să mă mut de-aici. 


Radioul îşi reveni pentru o secundă, apoi începu să emită 
iarăşi numai paraziți. 

— Probabil că sunt pete solare. 

— Suficient de puternice ca să te facă să scuipi sânge, 
spuse Mclver. 

Ca şi Pettikin, făcuse şi el parte din RAF. Fusese primul 
pilot care intrase în S-G şi acum era director al 
operaţiunilor din Iran. Era şi director executiv al IHC - Iran 
Helicopters Company, companie mixtă fifty-fifty cu 
partenerii iranieni obligatorii, căreia S-G îi închiria 
elicoptere, compania care le făcea rost de contracte, 
încheia înțelegerile, păstra banii - fără de care nu ar fi 
existat operaţiuni în Iran. Se aplecă înainte ca să mai 
răsucească butonul aparatului de radio, apoi se răzgândi. 

— O să-şi revină imediat, Duncan, spuse Genny. Sunt de 
acord că Callaghan e un tâmpit. 

Bărbatul îi zâmbi. Erau căsătoriţi de treizeci de ani. 

— Eşti bună, Gen, chiar bună de tot. 

— Pentru asta mai meriţi un whisky. 

— Mulţumesc, însă de data asta pune mai puţin şi... ,... 
situaţia se deteriorează în Iran, un portavion a primit 
ordinul să plece din Filip...” 

Vocea spicherului fu acoperită de alt post, apoi amuţiră 
amândouă. 

Aşteptau în tăcere, încordaţi. Cei doi bărbaţi se uitau unul 
la altul, încercând să-şi ascundă stupoarea. Genny se 
îndreptă spre sticla de whisky aproape goală de pe bufet. 
Tot pe bufet, ocupând aproape întregul spaţiu, se afla şi 
aparatul de înaltă fidelitate al lui Mclver pentru 
comunicațiile cu bazele de elicoptere de pe toată suprafaţa 
Iranului - cu care putea păstra legătura atunci când 
condiţiile o permiteau. 

Apartamentul era mare şi confortabil, cu trei dormitoare şi 
două livinguri. În ultimele luni, de când se decretase legea 
marţială şi începuseră violențele de stradă, Pettikin se 
mutase cu ei - rămăsese acum singur, căci divorțase cu un 


an în urmă - şi aranjamentul acesta le convenea de minune 
tuturor. 

O rafală uşoară de vânt făcu să zăngăne obloanele de la 
fereastră. Genny se uită afară. Se vedeau câteva lumini 
slabe la casele de vizavi, însă iluminatul stradal nu 
funcţiona. Acoperişurile joase ale caselor oraşului se 
întindeau în zare, la nesfârşit. Zăpada le acoperea şi pe ele, 
şi străzile. Cea mai mare parte din cei cinci până la şase 
milioane de locuitori ai oraşului trăiau în condiţii mizere, 
însă această zonă din nordul Teheranului, cea mai bună, 
unde locuiau şi mulţi străini şi iranieni înstăriți, era 
ordonată şi bine păzită de poliţie. 

Prepară o băutură slabă, mai mult sifon, şi o aduse în 
living. 

— O să izbucnească războiul civil. Nu putem să mai 
rămânem aici. 

— Ba o să fie foarte bine. Carter n-o să permită... 

Lumina se stinse brusc şi arzătorul electric muri. 

— La naiba, făcu Genny. Slavă Domnului că avem butelia 
de aragaz pentru gătit. 

— Poate că pana de curent n-o să dureze mult. 

Mclver o ajută să aprindă lumânările care se aflau deja la 
locul lor. Aruncă o privire spre uşa de la intrare. Lângă ea 
se afla o canistră cu douăzeci de litri de benzină - 
combustibilul lor de siguranţă. Nu-i plăcea deloc ideea să 
ţină benzină în casă, mai ales că trebuiau să folosească 
lumânările aproape în fiecare seară. Dar de câteva 
săptămâni fusese nevoit să stea între cinci şi douăzeci de 
ore la coadă la staţiile de benzină şi chiar când ajungeau în 
faţă, pompistul iranian refuza să-i servească de multe ori 
pentru că erau străini. De multe ori le fusese golit 
rezervorul maşinii, lacătele nu mai erau de nici un folos. 
Erau mai norocoşi decât alţii pentru că aveau acces la 
punctele de aprovizionare de pe aeroporturi, dar pentru un 
om obişnuit şi, mai ales, pentru un străin, cozile acestea 
interminabile făceau viaţa de-a dreptul imposibilă. 


Benzina la negru ajunsese la 160 de riali pe litru, adică 2 
dolari, 8 dolari un galon. Şi asta numai când reuşeai să faci 
rost de ea. 

— Ce spuneai despre Carter? 

— Necazul e că, dacă Jimmy intră în panică şi aduce ceva 
trupe sau avioane aici, indiferent cât de puţine, totul va sări 
în aer. Toţi vor începe să ţipe ca muşcaţi de şarpe, sovieticii 
mai abitir decât toţi, şi vor trebui să reacționeze, iar Iranul 
va deveni punctul de pornire al celui de-al Treilea Război 
Mondial. 

— Suntem în cel de-al Treilea Război Mondial încă din 
1945, Charlie, spuse Mclver. 

O serie de paraziți puternici îl întrerupse, apoi vocea 
crainicului se auzi din nou: „...Preşedintele Carter a reiterat 
sprijinul pentru guvernul lui Bakhtiar din Iran şi pentru 
procesul constituţional. În insulele britanice se semnalează 
căderi abundente de zăpadă, furtuni şi inundaţii care au 
lovit aproape întreaga ţară. Aeroportul Heathrow este 
închis şi toate avioanele au rămas la sol. Aici se încheie 
sumarul ştirilor. Ascultaţi BBC World Service. Şi acum un 
reportaj de la corespondentul nostru pentru ferme intitulat 
„Găini şi porci”. Începem...” 

Mclver se întinse şi închise aparatul. 

— La naiba, omenirea se duce de râpă şi BBC-ul ne 
vorbeşte despre porci. 

Genny râse. 

— Ce te-ai face fără BBC şi fără terenurile de fotbal? 
Furtuni şi inundaţii. 

Ridică într-o doară receptorul. Telefonul era mort ca de 
obicei. De mai multe luni era complet inutilizabil şi nu 
puteai avea nici o nădejde în el. Nu mai avea niciodată ton, 
deşi apărea câteodată în mod miraculos, fără nici un motiv 
aparent. 

— Sper că copiii sunt bine. 

Aveau un fiu şi o fiică, amândoi căsătoriţi acum, şi doi 
nepoți, câte unul de la fiecare. 


— Micuța Karen răceşte aşa de uşor, iar Sarah, deşi are 
douăzeci şi trei de ani, tot trebuie să-i mai spui cum să se 
îmbrace. Oare copilul ăsta n-o să se maturizeze niciodată? 

— E foarte neplăcut să nu poţi să dai un telefon când simţi 
nevoia s-o faci, zise Pettikin. 

— Da. Oricum, e timpul să mâncăm. Piaţa a fost pustie 
astăzi, a treia zi la rând. Aşa că am avut de ales între o 
străveche friptură de berbec tot cu orez sau ceva special. 
Am ales felul special şi am consumat ultimele două cutii de 
conserve. Am plăcintă cu carne de vită, conopidă gratinată 
şi tartă de melasă. Am şi un hors d'oeuvre surpriză. 

Luă o lumânare şi se duse în bucătărie, închizând uşa în 
urma ei. 

— Mă întreb de ce mâncăm atât de des conopidă 
gratinată? zise Mclver, urmărind cu privirea licărirea 
flăcării lumânării pe uşa de la bucătărie. Nu pot să sufăr 
chestia asta, i-am spus-o de o sută de ori. 

Peisajul nopţii de-afară îi atrase brusc atenţia. Se duse la 
fereastră. Oraşul nu avea nici o lumină, curentul electric 
fiind întrerupt. Dar spre sud-est se vedea o strălucire roşie 
pe cer. 

— Din nou Jaleh, spuse el simplu. 

Cu câteva luni în urmă, zeci de mii de oameni porniseră pe 
străzile 'Teheranului ca să protesteze împotriva legii 
marţiale impuse de şah, mai ales în cartierul Jaleh, o 
suburbie săracă şi cu populaţie foarte densă. Se 
aprinseseră focuri în stradă şi se organizaseră baricade din 
anvelope în flăcări. Când sosiseră forţele de ordine, 
mulţimea agitată şi furioasă refuzase să se împrăştie şi 
strigase „Moarte şahului!”. Gazele lacrimogene nu 
ajutaseră la nimic, în schimb, armele de foc da. Estimările 
privind numărul morţilor variau în mod oficial între 97 şi 2- 
3.000 de oameni din toate grupările combatante. 

Pe neaşteptate, telefonul sună, făcându-i pe toţi să tresară. 

— Pe cinci lire că e cineva care vrea să i se achite o 
factură, spuse Pettikin zâmbindu-i lui Genny, care venise şi 


ea din bucătărie, la fel de uimită de soneria telefonului. 

— N-avem cu ce paria, Charlie! 

Băncile erau în grevă şi fuseseră închise de două luni, ca 
răspuns la apelul lui Khomeini la grevă generală, aşa că 
nimeni - nici persoanele particulare, nici companiile, nici 
chiar guvernul - nu putuse să scoată numerar, iar cei mai 
mulţi dintre iranieni operau cu numerar, nu cu cecuri. 

Mclver ridică receptorul fără să ştie la ce să se aştepte. 
Sau la cine. 

— Alo! 

— Dumnezeule mare, uite că drăcia funcţionează, spuse o 
voce. Duncan, mă auzi? 

— Da, dar cine e? 

— Talbot, George Talbot de la Ambasada Britanică. lartă- 
mă, bătrâne, dar treaba s-a împuţit rău de tot. Khomeini şi- 
a numit propriul prim-ministru şi i-a spus lui Bakhtiar să 
demisioneze că altfel e vai de el. Cam un milion de oameni 
se află în momentul de faţă pe străzile 'Teheranului şi o 
caută cu lumânarea. Am auzit chiar acum că este o răscoală 
a aviatorilor de la Dosham Tappeh şi Bakhtiar a spus că, 
dacă nu încetează, o să-i trimită pe Nemuritori împotriva 
lor! 

Nemuritorii erau unităţile de elită ale fanaticei gărzi 
imperiale din slujba şahului. 

— Guvernul Majestății Sale, ca şi cele ale Statelor Unite, 
Canadei şi ale altor ţări îşi sfătuiesc cetăţenii să părăsească 
deîndată teritoriul Iranului dacă nu este neapărată nevoie 
de prezenţa lor aici... 

Mclver încercă să-şi ascundă stupoarea din privire şi le 
şopti celorlalţi: „Talbot de la ambasadă”. 

— „ieri, un funcţionar american de la ExIex Oil şi un 
iranian de la Iranian Oil au fost atacați şi ucişi de „trăgători 
neidentificaţi” în regiunea de sud-vest, în apropiere de 
Ahwaz - lui Mclver îi tresări din nou inima - voi operaţi încă 
acolo, nu-i aşa? 


— În apropiere, la Bandar-e Delam, pe coastă, spuse 
Mclver fără să-şi schimbe vocea. 

— Câţi cetăţeni britanici ai aici, fără membrii de familie? 

Mclver reflectă un moment. 

— Patruzeci şi cinci din totalul nostru de şaizeci şi şapte, 
mai exact douăzeci şi şase de piloţi, treizeci şi şase de 
ingineri mecanici şi cinci funcţionari administrativi, de care 
avem strictă nevoie. 

— Cine sunt ceilalţi? 

— Patru americani, trei germani, doi francezi şi un 
finlandez, toţi piloţi. Şi doi mecanici americani. O să-i 
considerăm pe toţi băieţii englezi dacă este nevoie. 

— Membri de familie? 

— Patru soţii, nici un copil. Pe ceilalţi i-am trimis de-aici 
acum trei săptămâni. Mai este Genny, o americană la 
Kowiss şi două iraniene. 

— Ar fi mai bine să le duci pe cele două soţii iraniene la 
ambasadele soţilor lor chiar mâine, împreună cu 
certificatele lor de căsătorie. Sunt la Teheran? 

— Una din ele este, cealaltă e la Tabriz. Soţia lui Erikki, 
Azadeh. 

— Ar trebui să le faci rost de paşapoarte noi cât mai 
curând cu putinţă. 

Legea iraniană cerea ca toţi cetăţenii iranieni care se 
întorceau în ţară să predea paşaportul la serviciul Imigrări 
de la punctul de trecere a frontierei, unde acesta se păstra 
până când doreau să plece din nou. Pentru a ieşi din ţară, 
trebuiau să facă personal cerere la oficiul guvernamental 
de care aparţineau, ca să li se elibereze o viză de ieşire. 
Pentru asta aveau nevoie de un document de identitate, un 
motiv suficient de întemeiat pentru a pleca în străinătate şi, 
dacă doreau să călătorească cu avionul, un bilet plătit în 
avans pentru un anumit zbor. Ca să obţii această viză de 
ieşire, trebuia să aştepţi săptămâni întregi. Normal. 

Talbot spunea: 


— Din fericire, nu avem nimic de împărţit nici cu 
ayatolahul, nici cu Bakhtiar şi nici cu generalii. Cu toate 
astea, toţi străinii sunt în primejdie, aşa că vă sfătuim în 
mod oficial să vă trimiteţi familiile acasă şi să reduceţi 
restul personalului la strictul necesar... deocamdată. 
Începând de mâine, aeroportul va fi un adevărat infern - 
estimăm că se mai află aici încă cinci mii de străini, în cea 
mai mare parte americani, însă am cerut companiei British 
Airways să coopereze şi să mărească numărul de zboruri 
pentru noi şi pentru cetăţenii noştri. Necazul este că toţi 
controlorii de zbor civili sunt în grevă. Bakhtiar a ordonat 
ca în locul lor să fie aduşi controlori militari şi aceştia sunt 
încă mai tipicari, dacă aşa ceva este cu putinţă. Suntem 
siguri că va urma din nou un uriaş exod. 

În luna precedentă, gloatele furioase făcuseră ravagii în 
oraşul industrial Isfahan, cu uriaşul lui complex siderurgic, 
cu rafinăria de petrol, cu fabricile de tunuri grele şi de 
elicoptere, unde trăiau şi munceau aproximativ 50.000 de 
americani cu familiile lor. Gloatele incendiaseră băncile - 
Coranul interzice darea banilor cu camătă, magazinele de 
băuturi - Coranul interzice băuturile alcoolice, şi două 
cinematografe - locuri ale „pornografiei şi ale propagandei 
occidentale”, ţintele preferate ale fundamentaliştilor, după 
care atacaseră instalaţiile fabricilor, aruncaseră cocteiluri 
Molotov în clădirea cu patru etaje care adăpostea sediul 
companiei Grumman Aircraft şi o arseseră până în temelii. 
Toate acestea făcuseră să se precipite „exodul”. 

Mii de oameni se îndreptaseră spre aeroportul din 
Teheran, luându-l cu asalt. Viitorii pasageri se luptau pentru 
cele câteva locuri disponibile, transformând aeroportul într- 
o zonă a sinistrului. Bărbaţi, femei şi copii se instalaseră 
acolo, înfricoşaţi să nu-şi piardă locul la rând. Nu existau 
nici un fel de orare de zbor, programării sau priorităţi, toate 
avioanele erau supraaglomerate, biletele nu se eliberau 
prin computer, ci se completau încet, cu mâna, de câţiva 
funcţionari morocănoşi, cei mai mulţi exprimându-şi deschis 


ostilitatea faţă de străini şi neştiind limba engleză. În 
curând, aeroportul deveni un ospiciu şi atmosfera 
insuportabilă. 

La acest haos se mai adăugau şi miile de iranieni care 
sperau să poată fugi cât mai era timp. Cei mai lipsiţi de 
scrupule şi mai bogaţi nu stăteau la coadă, ci treceau în 
faţă. Mulţi funcţionari se îmbogăţiră rapid, după care 
deveniră şi mai lacomi şi încă şi mai bogaţi. Şi atunci 
controlorii de zbor au intrat în grevă şi traficul aerian s-a 
întrerupt complet. 

Între timp, mulţi dintre străinii care doriseră să se 
expatrieze plecaseră. Ayatolahul spusese: „Dacă străinul 
vrea să plece, lăsaţi-l să plece. Materialismul american este 
Marele Satana...”. 

Cei care rămăseseră să deservească câmpurile petrolifere, 
să menţină avioanele în stare de zbor, uzinele nucleare şi 
chimice în stare de funcţionare şi tancurile petroliere în 
mişcare - şi să-şi protejeze uriaşele investiţii - încercau să 
se facă cât mai puţin remarcaţi. 

Mclver îşi apăsă mai tare receptorul pe ureche, căci 
volumul scăzuse pentru o clipă şi se temea că va dispărea 
de tot. 

— Da, George, ce spuneai? 

— Spuneam că, în cele din urmă, lucrurile se vor aranja, 
Duncan, suntem siguri. Dintr-o sursă neoficială am aflat că 
se pregăteşte o înţelegere pentru ca şahul să abdice în 
favoarea fiului său Reza - este compromisul pentru care 
pledează guvernul Majestății Sale. Tranziţia la un guvern 
constituţional - cu ajutorul loviturii militare care se 
pregăteşte de mai mult timp - s-ar putea să fie cam dură, 
dar nu avem de ce să ne facem griji. Îmi pare rău, trebuie 
să fug. Daţi-mi de veste ce aţi decis... 

Telefonul amuţi. 

Mclver înjură, bătu de câteva ori în furcă fără nici un folos 
şi le relată lui Genny şi lui Charlie ce spusese Talbot. Genny 
zâmbi dulce. 


— Nu te uita la mine, răspunsul este nu. Sunt de ac... 

— Dar, Gen, Ial... 

— Sunt de acord că celelalte trebuie să plece, dar aceasta 
trebuie să rămână. Mâncarea e gata. 

Genny se duse înapoi în bucătărie şi închise uşa, 
respingând orice alt eventual argument. 

— Naiba să mă ia dacă n-o să plece, spuse Mclver. 

— Salariul meu pe un an că nu pleacă până nu pleci şi tu. 
Şi de ce Dumnezeu nu vrei să pleci? Pot să am eu grijă de 
toate. 

— Nu, mulţumesc, nu. 

Ochii lui Mclver străluciră în întuneric. 

— De fapt, este ca şi când am fi din nou în război, nu-i aşa? 
Din nou afurisitul ăsta de camuflaj! Nu ai de ce să-ţi faci 
griji: numai să te obişnuieşti, să ai grijă de trupă şi să 
îndeplineşti ordinele. 

Se uită o clipă cu atenţie la Pettikin, care încerca să ia 
legătura cu baza lor de la Bandar-e Delam. 

— Îl cunoşteai pe americanul care a fost ucis, pe Stanson? 

— Nu, dar tu? 

— Da. Era un om obişnuit, director zonal la ExIex. L-am 
văzut o dată. Se povestea că e de la CIA, dar cred că era 
numai un zvon. 

Mclver se încruntă către pahar. 

— Talbot avea dreptate într-o singură chestiune: suntem al 
naibii de norocoşi că suntem englezi. E rău de yankei. Nu e 
drept. 

— Da, însă i-ai acoperit cât se poate de bine pe ai noştri. 

— Aşa sper. 

Când şahul plecase şi izbucniseră peste tot violențele, 
Mclver scosese cărţi de identitate engleze pentru toţi 
americanii. 

— Ar trebui ca totul să fie OK, numai dacă Gărzile 
Revoluţionare, politia sau SAVAK-ul nu le verifică permisele. 

După legea iraniană, toţi străinii erau obligaţi să aibă o 
viză curentă, care trebuia anulată înainte să părăsească 


ţara. Primeau în schimb o carte de identitate iraniană pe 
termen de un an, iar piloţii un permis iranian de pilot. Ca o 
măsură de prevedere în plus, Mclver eliberase şi cărţi de 
identitate corporative, semnate de şeful partenerilor lor 
iranieni din Teheran. Până acum nu fuseseră nici un fel de 
probleme. 

Pettikin încerca să cheme baza de la Bandar-e Delam prin 
aparatul HE, dar fără succes. 

— O să încercăm mai târziu, spuse Mclver. La ora 8:30, 
toate bazele vor fi pe ascultare, aşa că avem timp să 
hotărâm ce facem. Hristoase, o să fie al naibii de greu. Ce 
părere ai? Status quo, cu excepţia membrilor de familie? 

Pettikin se sculă foarte îngrijorat, luă o lumânare şi privi 
harta operaţiunilor fixată pe perete. Înfăţişa starea bazelor 
lor, personalul de la sol, echipajele şi starea avioanelor. Cele 
mai multe dintre ele erau independente în ceea ce priveşte 
transportul, piesele de schimb şi facilităţile de reparaţii. 
Bazele erau împrăştiate pe toată suprafaţa Iranului, de la 
locurile de antrenament ale forţelor aeriene şi ale armatei 
de la Teheran şi Isfahan, la exploatarea forestieră de la 
Tabriz, în nord-vestul ţării, până la o echipă de depistare a 
zăcămintelor de uraniu care lucra la frontiera cu 
Afghanistanul, de la echipa de supraveghere a conductei de 
petrol de la Marea Caspică până la sondele şi rafinăriile din 
Golf sau din apropierea lui şi a Strâmtorii Hormuz. Dintre 
acestea, numai cinci erau operaţionale în momentul de faţă. 

— Avem cincisprezece 212, inclusiv două nonoperaţionale, 
care trebuie să-şi facă verificarea după două mii de ore de 
zbor, şapte aparate 206, trei Alouette, care ar trebui să 
lucreze în momentul de faţă... 

— Şi toate închiriate pe baza unor contracte legale ferme, 
dintre care niciunul n-a fost reziliat, dar pentru care nu ni 
se plăteşte nimic, spuse Mclver înciudat. Nici măcar nu 
putem să mutăm niciunul din aparate fără aprobarea 
contractorului sau a scumpului nostru partener decât în 
cazul în care declarăm „forţă majoră”. 


— Deocamdată nu este nici un caz de forţă majoră. 
Trebuie să păstrăm status quo cât mai putem. Talbot părea 
destul de optimist. Status quo. 

— Aş vrea eu să fie status quo, Charlie. Dumnezeule mare, 
anul trecut pe vremea asta aveam aproape patruzeci de 
212 în acţiune. 

Mclver îşi mai turnă un whisky. 

— Ar trebui s-o laşi mai uşurel, spuse Pettikin calm. O să 
vezi ce-o să-ţi facă Genny. Ştii că ai tensiune şi nu ai voie să 
bei. 

— Asta e doctorie pentru mine, pentru numele lui 
Dumnezeu. 

O lumânare pâlpâi şi se stinse. Mclver se ridică şi aprinse 
o alta, apoi se întoarse să privească harta. 

— Cred că ar fi bine să-i aducem înapoi pe Azadeh şi pe 
Erikki, finlandezul nostru zburător. Are o mie cinci sute de 
ore de zbor pe 212 al lui, aşa că ar trebui cruțat câteva zile. 

Era vorba de căpitanul Erikki Yokkonen şi de soţia lui 
iraniană Azadeh. Baza lor era în apropiere de Tabriz, în 
regiunea de est a Azerbaidjanului, spre nord-vest, lângă 
frontiera sovietică. 

— Ce-ar fi să luăm un 206 şi să ne ducem după ei? Asta l- 
ar cruța de un drum cu maşina de peste două sute de 
kilometri şi tot trebuie să-i ducem şi ceva piese de schimb. 

Pettikin radia. 

— Mulţumesc. Mi-ar prinde bine o ieşire. Înregistrez 
diseară un plan de zbor prin HF şi plec în zori, realimentez 
la Bandar-e Pahlavi şi cumpăr şi nişte caviar pentru noi. 

— Visătorule. Însă lui Gen n-o să-i placă. Ştii ce părere am 
eu în privinţa asta. Mclver se întoarse cu spatele spre 
hartă. Suntem foarte expuşi, Charlie, dacă lucrurile se 
înrăutăţesc. 

— Cum ne-o fi norocul. 

Capitolul 1. 

Baza Tabriz Unu, ora 23:05. Erikki Yokkonen era în pielea 
goală şi zăcea întins în sauna pe care o construise cu mâna 


lui. Temperatura atinsese 41 de grade Celsius şi 
transpiraţia îi şiroia pe trup. Soţia lui, Azadeh, alături, era şi 
ea legănată de căldura moleşitoare. Erikki stătea întins pe o 
parte şi se uita la ea; Azadeh se lungise pe un prosop în faţa 
lui. Ţinea ochii închişi şi Erikki urmărea cum îi urcă şi 
coboară pieptul. Bărbatul se lăsa fermecat de frumuseţea ei 
- părul negru ca pana corbului, trăsăturile ariene fine, 
trupul minunat şi pielea albă ca laptele - şi, ca întotdeauna, 
se mira cât este de mică faţă de cei un metru şi nouăzeci şi 
doi ai lui. 

Era finlandez, avea treizeci şi şapte de ani, fusese şcolit şi 
pregătit în Anglia şi în America şi, ca mai toţi piloţii de 
elicoptere, era cosmopolit. 

În seara asta făcuse un chef cu o mulţime de mâncare şi 
două sticle de votcă rusească de cea mai bună calitate, pe 
care le procurase pe piaţa neagră din Tabriz şi le băuse 
împreună cu cei doi ingineri englezi ai lui şi cu managerul 
staţiei, Ali Dayati. 

— Acum o să mergem la saună, le spusese el cu puţin 
înainte de miezul nopţii. Dar oamenii refuzaseră, ca de 
obicei, căci abia de mai aveau putere să se târască până la 
cabanele lor. Haide, Azadeh, vino! 

— Nu, în seara asta nu, Erikki, spusese ea, însă el se 
mulţumise să râdă, o înfăşurase în haina ei de blană şi o 
dusese în braţe prin uşa din faţă a cabanei lor, pe lângă 
pinii grei de zăpadă, prin aerul aproape îngheţat. Era 
uşoară şi Erikki o duse în coliba mică lipită de spatele 
cabanei lor, în căldura din încăperea de dezbrăcat, apoi, 
fără haine, în sauna propriu-zisă. Şi acum stăteau acolo, 
Erikki complet relaxat, Azadeh încă neobişnuită foarte bine 
cu acest ritual nocturn, deşi era căsătorită de un an. 

Zei ai străbunilor mei, vă mulţumesc că mi-aţi dăruit o 
astfel de femeie, îşi zise el. Pentru o clipă, nu-şi dădu seama 
în ce limbă gândise. Vorbea finlandeza, suedeza, rusa şi 
engleza. Ce contează, îşi spuse el, lăsându-se în voia 
căldurii, cu mintea plutind în aburii ce se ridicau de pe 


pietrele pe care le aşezase cu atâta grijă. Era foarte 
încântat de faptul că îşi construise singur sauna - aşa cum 
se cuvenea unui bărbat adevărat - tăind el însuşi buştenii, 
aşa cum făcuseră cu secole în urmă străbunii săi. 

Acesta fusese primul lucru pe care îl făcuse când fusese 
trimis aici, în urmă cu patru ani - alesese şi pipăise copacii. 
Ceilalţi îi spuneau că e nebun. El ridicase din umeri, bine 
dispus. 

„Fără saună, viaţa nu înseamnă nimic. Mai întâi trebuie să- 
ţi construieşti sauna şi apoi casa. Fără saună, casa nu e 
casă. Voi, englezii, nu ştiţi nimic, nu ştiţi ce e aia viaţă.” 

Se simţise tentat să le spună că se născuse într-o saună, ca 
mulţi dintre finlandezi - şi de ce nu, ce lucru înţelept, dacă 
stai să te gândeşti că este locul cel mai călduros, mai curat 
şi mai liniştit din toată casa, locul cel mai respectat. Nu le 
spusese însă niciodată, doar lui Azadeh. Ea îl înţelesese. A, 
da, îşi spuse el foarte mulţumit, Azadeh înţelege totul. 

Afară, pădurea era cufundată în linişte, cerul nopţii fără 
nori, stelele străluceau puternic, zăpada estompa 
zgomotele. La o jumătate de kilometru se afla singurul 
drum prin munţi. Drumul cotea spre nord-vest, către 
Tabriz, la cincisprezece kilometri de-acolo, şi apoi drept 
spre frontiera sovietică, aflată la numai câţiva kilometri. 
Înspre sud-est, şerpuia printre munţi până la Teheran, la 
peste patru sute de kilometri. 

Baza Tabriz Unu era căminul a doi piloţi - celălalt era în 
concediu, în Anglia - doi ingineri englezi şi mai mulţi 
iranieni: doi bucătari, opt muncitori zileri, operatorul radio 
şi un manager al staţiunii. Dincolo de deal era satul lor, 
Abu-Mard, şi în valea de jos se afla fabrica de cherestea 
care ţinea de monopolul forestier Iran-limber, cu care 
aveau contract pentru asigurarea service-ului. Aparatul 212 
îi transporta pe tăietori şi echipamentul lor în pădure, ajuta 
la construirea taberelor şi la proiectarea puţinelor drumuri 
care puteau fi construite, după care asigura service-ul 
taberelor cu personal de schimb şi echipamente şi 


transporta răniții. Pentru cele mai multe din taberele 
izolate de lume, elicopterul 212 era singura legătură cu 
exteriorul şi piloţii erau de-a dreptul veneraţi. Erikki iubea 
atât de mult viaţa şi ţinuturile de aici care semănau cu cele 
din Finlanda, încât uneori visa că se află acasă. 

lar sauna făcea ca totul să fie perfect. Coliba mică, cu două 
încăperi, aflată în spatele cabanei lor, era ferită de celelalte 
cabane şi construită în maniera tradiţională, cu licheni 
îndesaţi între buşteni pentru izolaţie. Lemnele de foc erau 
aşezate în stive bine ventilate. Unele pietre din saună, cele 
de deasupra, fuseseră aduse de el tocmai din Finlanda. 
Bunicul lui le adunase de pe fundul unui lac, de unde se 
scoteau cele mai bune pietre de saună, şi i le dăduse când 
fusese în ultimul concediu acasă, în urmă cu optsprezece 
luni. 

— Ia-le, fiule, şi cu siguranţă cu ele va merge şi un mic şi 
bun „tonto” finlandez - micul elf cafeniu care este 
considerat spiritul saunei - deşi nu ştiu de ce vrei să te 
însori cu una din străinele alea şi nu cu una din neamul tău. 

— Când ai s-o vezi, bunicule, o s-o adori şi dumneata. Are 
ochi albaştri-verzui, părul negru-negru şi... 

— Dacă o să-ţi dăruiască mulţi copii, ei bine, am să văd. Cu 
siguranţă că era de mult timpul să te căsătoreşti, un bărbat 
aşa de zdravân ca tine, dar cu o străină? Ziceai că e 
profesoară? 

— Este membră a Corpului de Învăţători Iranieni. Sunt 
oameni tineri, bărbaţi şi femei, care slujesc statul în mod 
voluntar, merg din sat în sat şi îi învaţă pe copii şi pe 
vârstnici să scrie şi să citească, dar mai cu seamă pe copii. 
Şahul şi împărăteasa au înfiinţat acest corp cu câţiva ani în 
urmă, iar Azadeh a intrat în organizaţie când a împlinit 
douăzeci şi unu de ani. Este din Tabriz, oraşul în care lucrez 
eu, predă în satul nostru şi am cunoscut-o acum şapte luni 
şi trei zile. Pe-atunci avea douăzeci şi patru de ani. 

Erikki zâmbi amintindu-şi cum o văzuse prima oară, în 
uniforma ei îngrijită şi curată, cu părul revărsat pe umeri, 


şezând într-o poiană din pădure, înconjurată de copii. 
Ridicase capul şi îi zâmbise şi văzuse în ochii ei mirarea 
provocată de înălţimea lui. Ştiuse imediat că aceasta este 
femeia pe care o aşteptase toată viaţa. Avea atunci treizeci 
şi şase de ani. Ah, îşi spuse el, binecuvântat să fie „tonto” al 
pădurii, spiritul pădurii care îl îndrumase spre acele locuri. 
Mai aveau numai trei luni, apoi urmau două luni de 
concediu. O să fie foarte plăcut să-i arate ţara lui. Suomi - 
Finlanda. 

— Haide, Azadeh, gata, spuse el. 

— Nu, Erikki, încă nu, nu, spuse ea pe jumătate adormită, 
moleşită de căldură, nu de alcool, căci nu băuse nimic. le 
rog, Erikki, nu în... 

— Prea multă căldură nu e bună pentru tine, spuse el 
ferm. Vorbeau întotdeauna englezeşte când erau împreună, 
deşi ea vorbea curent şi rusa - mama ei era pe jumătate 
georgiană, originară din zona de frontieră, unde era foarte 
bine să fii bilingv. Azadeh vorbea şi turca, limba cea mai 
răspândită în această parte a Iranului şi în Azerbaidjean, şi 
bineînţeles farsi. Cu excepţia unor cuvinte răzlețe, Erikki nu 
ştia nici farsi şi nici turcă. Se aşeză în capul oaselor şi îşi 
şterse transpiraţia, împăcat cu lumea, apoi se aplecă şi o 
sărută. Ea îi răspunse la sărutare şi începu să tremure când 
mâna bărbatului începu s-o caute pe a ei şiaeipea lui. 

— Eşti un bărbat rău, Erikki, spuse ea, apoi se întinse cu 
voluptate. 

— Eşti gata? 

— Da. 

Azadeh se lipi de el, iar Erikki o ridică cu uşurinţă în braţe, 
ducând-o afară din saună, în încăperea de îmbrăcat, apoi 
deschise uşa şi ieşi afară în aerul îngheţat. Azadeh îşi ţinu 
respiraţia când o atinse valul de frig. Erikki luă zăpadă în 
mâini şi o frecă pe tot corpul, făcând să-i ardă carnea, dar 
fără să-i provoace durere. În câteva secunde simţi că arde 
şi pe dinăuntru şi pe dinafară. Avusese nevoie de o iarnă 
întreagă ca să se obişnuiască cu baia de zăpadă după sauna 


încinsă. Dar acum, fără ea, sauna i s-ar fi părut incompletă. 
Făcu şi ea repede acelaşi lucru pentru el, după care se 
repezi înapoi la căldură, lăsându-l pe el să se rostogolească 
în zăpadă câteva clipe. Nu observase grupul de oameni 
care rămăseseră stupefiaţi cu gura căscată, pe cărare, la 
vreo cincizeci de metri de el. Îi zări exact în momentul în 
care închidea uşa. Se simţi cuprins imediat de furie. Trânti 
uşa cu putere. 

— Nişte săteni au ajuns aici. Probabil că ne-au privit tot 
timpul. Toată lumea ştie că nu au voie să vină aici. 

Şi Azadeh era la fel de furioasă. Se îmbrăcară repede. 
Erikki îşi trase cizmele de blană şi puloverul gros peste 
pantaloni, luă o secure şi se năpusti afară. Bărbaţii erau tot 
acolo şi Erikki se repezi spre ei urlând şi cu securea 
ridicată. Oamenii se împrăştiară care încotro, apoi unul 
dintre ei ridică o mitralieră şi trase un foc în aer. Munţii 
înapoiară ecoul împuşcăturii. Erikki încremeni pe loc. Furia 
îi dispăruse instantaneu. Nu mai fusese niciodată ameninţat 
cu arma, nu-i fusese niciodată îndreptată o armă spre 
pântece. 

— Pune secure jos, zise omul în engleza lui poticnită, sau 
omoară la tine. 

Erikki ezită. În clipa aceea, Azadeh veni în fugă între ei, 
dădu ţeava armei la o parte şi începu să ţipe în turcă: 

— Cum îndrăzniţi să veniţi aici? Cum îndrăzniţi să purtaţi 
arme? Ce sunteţi voi, bandiți? Acesta este pământul nostru 
- plecaţi de pe pământul nostru sau vă arunc în închisoare! 

Îşi înfăşurase haina groasă de blană peste rochie, dar 
tremura de furie. 

— Acesta este pământul poporului, spuse bărbatul 
morocănos, dându-se puţin înapoi. Acoperă-ţi obrazul, 
femeie, acoperă-ţi... 

— Cine sunteţi? Nu sunteţi din satul meu. Cine sunteţi? 

— Eu sunt Mahmud, mullah din Tabriz. 

— Nu e adevărat. Nu ai accent de Tabriz. Ce eşti, mullah 
fals care încearcă să căsătorească Coranul cu marxismul şi 


să slujească la stăpâni străini? 

— Noi îl slujim pe Dumnezeu şi masele populare. Eu nu 
sunt unul din lacheii tăi, spuse omul furios şi sări într-o 
parte când Erikki se îndreptă spre el. Bărbatul cu arma îşi 
pierdu echilibrul, dar altul, aflat la o depărtare care îl 
punea în siguranţă, îşi armă puşca. 

— Pentru Dumnezeu şi pe numele Profetului, opreşte-l pe 
porcul ăsta de străin sau vă trimit pe amândoi în iad, acolo 
unde vă e locul. 

— Erikki, stai! Lasă-i pe câinii ăştia în seama mea! strigă 
Azadeh în engleză, apoi se răsti din nou la ei: Ce vreţi aici? 
Acesta este pământul nostru, pământul tatălui meu, 
Abdollah Han, hanul Gorgonilor, rudă cu Qajarii care au 
domnit aici veacuri de-a rândul. 

Ochii i se obişnuiseră acum cu întunericul şi îi examina pe 
toţi cu privirea. Erau zece la număr, toţi bărbaţi tineri, toţi 
înarmaţi, toţi străini, toţi, cu excepţia unuia, kalandarul - 
şeful satului lor. 

— Kalandar! Cum ai îndrăznit să vii aici? 

— Vă cer iertare, înălţimea Voastră, spuse el în chip de 
scuză, dar mullahul a spus că trebuie să-i conduc pe 
această potecă, nu pe drumul principal şi aşa... 

— Ce vrei, parazitule? se întoarse ea spre mullah. 

— Fii cuviincioasă, femeie, spuse bărbatul şi mai furios. În 
curând noi vom prelua comanda. Coranul are legi pentru 
goliciune şi viaţă destrăbălată: bătaia cu pietre şi cu biciul. 

— Coranul are legi şi pentru falşii mullahi care încalcă 
proprietăţile altora şi pentru bandiții care ameninţă 
oamenii paşnici şi pentru rebeliunea împotriva stăpânilor şi 
a şefilor de drept. Eu nu sunt una din analfabetele voastre 
înspăimântate. Vă cunosc foarte bine, ştiu ce vă poate 
pielea, paraziţii satului şi ai poporului! Ce vreţi? 

De la bază veneau în fugă oameni cu lanterne. În fruntea 
lor erau cei doi ingineri cu ochii împăienjeniţi, Dibble şi 
Arberry, cu Ali Dayati care încheia plutonul. Toţi erau 
somnoroşi, îmbrăcaţi în grabă, îngrijoraţi. 


— Ce se întâmplă aici? întrebă Ali Dayati cu ochelarii lui 
groşi pe nas, privindu-i pe tâlhari. Familia lui fusese 
protejată de hanii Gorgoni şi le slujiseră acestora ani de 
zile. 

— Cine sun... 

— Câinii ăştia, îl întrerupse Azadeh înfierbântată, au venit 
din întu... 

— Ţine-ţi gura, femeie, spuse furios mullahul, apoi se 
întoarse spre Dayati: Tu cine eşti? 

Văzând că omul era mullah, Dayati îşi schimbă imediat 
atitudinea, devenind foarte politicos. 

— Sunt... Sunt directorul de la Iran-Timber, fabrica de 
cherestea de aici, Excelenţă. Ce s-a întâmplat? Cu ce vă pot 
fi de folos? 

— Elicopterul, în zori, vreau să fac un tur cu el prin tabere. 

— Îmi pare rău, Excelenţă, aparatul este demontat pentru 
verificare generală. Aceasta este politica străinilor şi... 

Azadeh îl întrerupse furioasă: 

— Mullahule, cu ce drept vii aici în toiul nopţii şi... 

— Vă rog, Înălţimea Voastră, spuse Dayati rugător, vă rog 
să lăsaţi chestiunea aceasta în seama mea, vă implor. 

Dar ea începu să ţipe, mullahul ţipă şi el, ceilalţi li se 
alăturară şi atmosfera era din ce în ce mai înfierbântată 
până când Erikki, furios că nu înţelege nimic din ceea ce se 
vorbeşte, scoase un răcnet de mânie. Se făcu brusc tăcere, 
apoi se auzi cum un alt om armează puşca. 

— Ce vrea ticălosul ăsta, Azadeh? întrebă Erikki. 

Azadeh îi explică. 

— Dayati, spune-le că nu mă pot obliga să decolez cu 212- 
ul meu. Trimit după poliţie. 

— Vă rog, domnule căpitan, vă rog lăsaţi-mă pe mine să 
mă ocup de asta, spuse Dayati, lac de sudoare din pricina 
îngrijorării. Continuă repede, înainte ca Azadeh să apuce 
să-l întrerupă: Vă rog, Înălţimea Voastră, vă rog să plecaţi. 

Se întoarse apoi spre cei doi ingineri: 


— E-n regulă, puteţi să vă duceţi înapoi în pat. Mă ocup eu 
de treaba asta. 

Abia atunci observă Erikki că Azadeh era tot cu picioarele 
goale. O ridică în braţe. 

— Dayati, spune-le ticăloşilor ăstora, materbiot, mama lor, 
că dacă mai vin aici în toiul nopţii, am să le frâng gâturile. 
Şi dacă vreunul din ei se atinge de vreun fir de păr din 
capul femeii mele, am să mă duc după el până în iad dacă 
va fi nevoie. 

Dădu să plece, un munte de furie, urmat de cei doi 
ingineri. O voce vorbind ruseşte îl făcu să se oprească: 

— Căpitane Yokkonen, am putea sta de vorbă o clipă? 

Erikki întoarse capul. Azadeh era tot în braţele lui şi se 
încordă toată. Omul stătea în spatele grupului, era greu de 
văzut, aparent nu se deosebea de ceilalţi şi purta o parka 
obişnuită. 

— Da, răspunse Erikki în rusă, dar să nu intri la mine în 
casă cu puşca sau cu cuțitul. Se îndreptă apoi spre casă. 

Mullahul se apropie mai mult de Dayati, cu ochii 
scăpărând. 

— Ce a spus diavolul străin, ei? 

— A fost grosolan, toţi străinii sunt grosolani, înalţi... şi 
femeia a fost grosolană. 

Mullahul scuipă în zăpadă. 

— Profetul a stabilit legi şi pedepse pentru un astfel de 
comportament. Poporul are legi împotriva bunăstării 
ereditare şi a furtului de pământ, pământul aparţine 
poporului, în curând vom fi cu toţii guvernaţi de legi 
corecte, o dată pentru totdeauna, şi în Iran va fi pace. 

Se întoarse spre ceilalţi: 

— Goală în zăpadă! Face pe deşteapta şi nesocoteşte toate 
legile modestiei şi ale bunei cuviinţe. La dracu'! Gorgonii nu 
sunt altceva decât nişte lachei ai şahului trădător şi ai 
câinelui acestuia, Bakhtiar, aşa e? Întoarse privirea spre 
Dayati: Ce minciuni înşiri acolo despre elicopter? 


Încercând să-şi ascundă frica, Dayati le explică cum că, în 
conformitate cu legea străinilor, după o mie cinci sute de 
ore de zbor, era necesară o revizie, aşa cum ordonaseră de 
fapt şi şahul şi guvernul. 

— Guvernul ilegal, îl întrerupse mullahul. 

— Bineînţeles că este ilegal, se grăbi să consimtă Dayati şi 
îi conduse neliniştit spre hangar, apoi aprinse luminile - 
baza avea un sistem propriu de generatoare şi era astfel 
independentă. Motoarele aparatului 212 erau aşezate pe 
jos, în ordine, piesă lângă piesă, în şiruri ordonate. 

— N-am ce să fac, Excelenţă, străinii fac ce le place. Apoi 
adăugă repede: Şi, cu toate că ştim cu toţii că lran-limber 
aparţine poporului, şahul a luat toţi banii. Eu nu am nici o 
autoritate asupra lor, asupra diavolilor străini şi a 
regulamentelor lor. Nu pot face nimic. 

— Când va fi în stare de zbor? întrebă vorbitorul de limbă 
rusă într-o turcă perfectă. 

— Inginerii au promis că în două zile, spuse Dayati şi 
începu să se roage în gând, îngrozitor de înspăimântat, deşi 
se străduia să n-o arate. Acum îi era limpede că oamenii 
aceştia erau mujahedini stângişti, adepţi ai teoriei sprijinite 
de sovietici, potrivit căreia islamismul şi marxismul erau 
compatibile. 

— Totul este în mâinile lui Dumnezeu, spuse el. Două zile. 
Inginerii aşteaptă nişte piese de schimb. 

— Ce fel de piese? 

Dayati le explică neliniştit. Erau nişte piese minore şi 
elicea rotorului de la coadă. 

— Câte ore aveţi la elicea rotorului? 

Dayati se uită în jurnalul de bord, cu degetele tremurând. 

— Dumnezeu e cu noi, spuse bărbatul, apoi se întoarse 
spre mullah: Putem s-o mai folosim fără nici o problemă pe 
cea veche cel puţin încă cincizeci de ore. 

— Dar viaţa elicei... certificatul de zbor este anulat, spuse 
Dayati fără să se gândească. Pilotul nu va vrea să zboare 
pentru că regulile... 


— Regulile lui satan. 

— Aşa este, întrerupse vorbitorul de rusă, unele dintre ele. 
Dar legile securităţii sunt importante pentru popor şi, lucru 
şi mai important, Dumnezeu a stabilit legi în Coran pentru 
cai şi pentru cămile şi pentru felul în care trebuie să ne 
purtăm cu animalele. Legile astea se pot aplica foarte bine 
şi când este vorba de aparate de zbor, care sunt un dar al 
lui Dumnezeu şi ne duc spre îndeplinirea lucrării lui 
Dumnezeu. De aceea, trebuie să ne purtăm corect cu ele, 
nu eşti de acord, Mahmud? 

— Bineînţeles, spuse nerăbdător mullahul şi îl sfredeli cu 
privirea pe Dayati, care tremura de frică. Am să mă întorc 
peste două zile, în zori. Până atunci, elicopterul şi pilotul să 
fie pregătiţi să împlinească lucrarea lui Dumnezeu pentru 
popor. Am să vizitez toate taberele din munţi. Mai sunt şi 
alte femei aici? 

— Numai... numai două soţii ale muncitorilor şi... soţia 
mea. 

— Poartă chador şi văl? 

— Bineînţeles, minţi imediat Dayati. 

Portul vălului pe faţă era împotriva legilor Iranului. Şahul 
Reza scosese vălul în afara legii în 1936 şi purtatul 
chadorului era facultativ. Şahul Mohammed le eliberase 
încă şi mai mult pe femei în 1964. 

— Bine. Aminteşte-le că Dumnezeu şi poporul veghează 
chiar şi în casa ticălosului de străin. Mahmud se răsuci pe 
călcâie şi porni la drum, cu ceilalţi în urma lui. 

Când rămase singur, Dayati îşi şterse sudoarea de pe 
frunte, recunoscător lui Dumnezeu că era credincios şi că 
acum soţia lui va purta din nou chadorul, va fi ascultătoare 
şi modestă cum fusese şi mama ei şi nu va mai purta blugi 
ca Înălţimea Sa. 

Cabana lui Erikki, ora 23:23. Cei doi bărbaţi şedeau la 
masă, unul în faţa celuilalt, în încăperea principală a 
cabanei. Când bărbatul bătuse la uşă, Erikki îi spusese lui 
Azadeh să se ducă în dormitor, însă lăsase uşa deschisă ca 


să poată auzi ce se va discuta. Îi dăduse puşca lui de 
vânătoare: 

— Poloseşte-te de ea fără teamă. Dacă intră în dormitor, 
înseamnă că sunt deja mort, spuse el, ascunzându-şi cuțitul 
pukoh la mijlocul spatelui, sub curea. Pukoh-ul era un 
instrument şi o armă pe care o purtau toţi finlandezii şi se 
considera că, dacă nu-l poartă, e semn de ghinion. În 
Finlanda era împotriva legii să porţi cuțitul la vedere, acest 
lucru putând fi considerat o provocare. Dar toată lumea 
purta cuţit, mai ales la munte. Erikki avea unul pe măsura 
lui. 

— Aşa, căpitane, îmi cer scuze ca vă deranjez. Bărbatul 
avea părul negru, ceva mai puţin de un metru optzeci, în jur 
de treizeci de ani, faţa arsă de soare şi de vânt, ochi negri şi 
sânge slav mongol pe undeva prin ereditatea lui. 

— Numele meu este Fedor Rakoczy. 

— Rakoczy a fost un revoluţionar ungur, spuse scurt 
Erikki. Şi după accent, eşti georgian. Rakoczy nu poate fi 
georgian. Care este numele dumitale adevărat şi gradul în 
KGB? 

Omul râse. 

— E adevărat că am accent georgian şi că sunt rus din 
Georgia, de la Tbilisi. Bunicul meu a venit din Ungaria, dar 
nu avea nici o legătură cu revoluţionarul care, în timpuri 
străvechi, a ajuns şi domnitor al Transilvaniei. Şi nici nu era 
musulman, ca tatăl meu şi ca mine. Aşadar, după cum vezi, 
amândoi ştim ceva istorie, slavă Domnului, spuse el amabil. 
Sunt inginer la conducta de gaz natural sovieto-iraniană şi 
am baza chiar dincolo de graniţă, la Astară, pe malul Mării 
Caspice; sunt proiranian, pro-Khomeini, binecuvântat să fie, 
împotriva şahului şi a americanilor. 

Era bucuros că fusese informat în legătură cu Erikki 
Yokkonen. O parte din povestea lui de acoperire era 
adevărată. Era într-adevăr din Georgia, de la Tbilisi, dar nu 
era musulman şi nici nu se numea Rakoczy. Numele lui 
adevărat era Igor Mzâătrâk şi era căpitan KGB, ataşat pe 


lângă Divizia Aeropurtată 116, care era desfăşurată dincolo 
de graniţă, la nord de Tabriz, unul din sutele de agenţi 
secreţi care se infiltraseră în Iranul de nord de mai multe 
luni şi operau acum aproape fără să se ferească. Avea 
treizeci şi patru de ani, era ofiţer KGB de carieră, aşa cum 
fusese şi tatăl lui, şi se afla în Azerbaidjan de şase luni. 
Vorbea bine engleza, stăpânea turca şi persana şi, deşi nu 
ştia să zboare, ştia foarte multe despre elicopterele 
sovietice de sprijin ale armatei de uscat din divizia lui. 

— Cât despre gradul meu, spuse el pe tonul cel mai 
binevoitor cu putinţă, este acela de prieten. Noi, ruşii, 
suntem buni prieteni cu finlandezii, nu-i aşa? 

— Da, asta e adevărat, însă ruşii, nu comuniştii sovietici. 
Sfânta Rusie ne-a fost prietenă în trecut, aşa e, pe când 
eram un Mare Ducat al Rusiei. Rusia Sovietică ateistă ne-a 
fost prietenă după 1917, când am devenit independenţi. 
Rusia Sovietică ne este prietenă acum, da, acum. Dar nu şi 
în 1939. Nu în timpul Războiului de Iarnă, nu, atunci nu. 

— Nici voi nu ne-aţi fost prieteni în 41, ripostă sever 
Rakoczy. În “41 aţi pornit război împotriva noastră, alături 
de împuţiţii de nazişti, aţi trecut de partea lor împotriva 
noastră. 

— E adevărat, dar numai ca să ne luăm înapoi pământurile 
noastre, Karelia, provincia pe care ne-aţi furat-o. Nu am 
pătruns în Leningrad, aşa cum am fi putut. Erikki simţea 
cuțitul care îl împungea în spate şi era fericit că-l simte. Eşti 
înarmat? 

— Nu. Ai spus să vin neînarmat. Puşca mea e afară, lângă 
uşă. Nu am pukoh şi nici nu am nevoie de aşa ceva. Pentru 
numele lui Allah, suntem prieteni. 

— Bun. Omul are nevoie de prieteni. 

Erikki îl urmărea atent pe bărbatul din faţa lui. Ura din tot 
sufletul ceea ce reprezenta el: Rusia Sovietică, cea care 
invadase Finlanda în '39 fără să fie provocată, în momentul 
în care Stalin semnase pactul de neagresiune germano- 
sovietic. Mica armată a Finlandei s-a luptat de una singură. 


Ţinuseră piept hoardelor sovietice timp de o sută de zile în 
timpul Războiului de Iarnă şi după aceea fuseseră înfrânți. 
Tatăl lui Erikki murise apărând Karelia, provincia finlandeză 
de sud-est, unde membrii familiei Yokkonen trăiseră secole 
de-a rândul. Rusia Sovietică a anexat imediat provincia. 
Finlandezii au plecat urgent. Toţi. Niciunul n-a vrut să 
rămână sub stindardul sovietic, aşa că ţinutul rămăsese fără 
nici un finlandez. Erikki avea pe atunci numai zece luni şi în 
exodul acela au murit mii de oameni. Şi mama lui murise. 
Fusese cea mai cumplită iarnă de care îşi aminteau 
finlandezii. 

Şi în '45, îşi spuse Erikki, înăbuşindu-şi furia, în '45 
America şi Anglia ne-au trădat şi au dat pământul nostru 
agresorilor. Dar noi n-am uitat. Şi nu au uitat nici estonienii, 
lituanienii, letonii, germanii răsăriteni, cehii, ungurii, 
bulgarii, românii - lista este nesfârşită. Va veni şi o zi a 
răfuielii cu sovieticii, o, da, va veni şi ziua răfuielii cu ei, mai 
ales cu ruşii. 

— Pentru un georgian, ştii foarte multe lucruri despre 
Finlanda, spuse el calm. 

— Finlanda este foarte importantă pentru Rusia. 
Destinderea dintre noi funcţionează şi este o adevărată 
lecţie dată lumii întregi că propaganda americană 
imperialistă antisovietică este o minciună. 

— Nu e momentul să facem politică, spuse Erikki şi zâmbi. 
E cam târziu. Ce vrei de la mine? 

— Prietenie. 

— A, asta e uşor de cerut, dar, cum probabil că ştii, pentru 
un finlandez e greu de dat. Erikki luă de pe bufet o sticlă de 
votcă aproape goală şi două pahare. Eşti şiit? 

— Da, dar nu unul foarte cuminte. Dumnezeu mă va ierta. 
Beau din când în când câte o votcă, dacă de asta m-ai 
întrebat. 

Erikki turnă în cele două pahare. 

— Sănătate. 

Cei doi băură. 


— Acum treci, te rog, la chestiune. 

— Bakhtiar şi lacheii lui americani vor fi curând aruncaţi 
din Iran. Azerbaidjanul va fi în scurt timp în fierbere, dar tu 
nu ai de ce să te temi, eşti bine văzut aici, la fel ca şi soţia 
ta, şi am dori... am dori să cooperaţi cu noi ca să aducem 
pace în munţii ăştia. 

— Nu sunt decât un pilot de elicopter care lucrează pentru 
o companie engleză cu contract pentru lran-limber şi nu 
fac politică. Noi, finlandezii, nu facem politică, ţii minte? 

— Suntem prieteni, da. Interesul nostru pentru pacea 
lumii este acelaşi. 

Pumnul greu al lui Erikki izbi masa, iar gestul violent îl 
făcu pe rus să tresară când sticla sări de pe masă şi se 
rostogoli pe podea. 

— Te-am rugat politicos, de două ori, să treci la chestiune, 
spuse Erikki cât se poate de calm. Ai zece secunde. 

— Foarte bine, spuse omul printre dinţi. Avem nevoie de 
tine ca să transporţi echipele în tabere în următoarele zile. 
Vrem... 

— Ce echipe? 

— Mullahii din Tabriz şi adepţii lor. Cerem... 

— Eu primesc ordine de la companie, nu de la mullahi sau 
revoluționari sau oameni care vin înarmaţi în toiul nopţii, 
înţelegi? 

— Vei descoperi că este mai bine să ne înţelegi, căpitane 
Yokkonen. Şi la fel şi familia Gorgon. Cu toţii, spuse rusul pe 
un ton ascuţit, iar Erikki simţi cum îi năvăleşte sângele în 
obraji. Iran-Timber este deja de partea noastră. Îţi vor 
transmite ordinele necesare. 

— Bine. În acest caz, voi aştepta să văd care sunt aceste 
ordine. Erikki se ridică în picioare cât era de lung. Noapte 
bună! 

Rusul se ridică şi el şi se uită furios la bărbatul din faţa lui. 

— Tu şi soţia ta sunteţi prea inteligenţi ca să nu înţelegeţi 
că, fără americani şi fără infama lor CIA, Bakhtiar este 
pierdut! Nebunul ăsta de Carter a trimis marina militară 


americană şi elicoptere în Turcia şi o altă flotă de război 
americană în Golf, apoi o forţă specială cu un transportor 
nuclear şi vase de sprijin, marină militară şi avioane cu 
arme nucleare la bord, o adevărată flotă de război şi... 

— Nu cred! 

— Trebuie. Pentru Dumnezeu, bineînţeles că încearcă să 
stârnească un război, pentru că bineînţeles că noi va trebui 
să reacţionăm, va trebui să răspundem războiului cu război 
şi bineînţeles că vor folosi Iranul împotriva noastră. Totul 
este o nebunie - noi nu vrem un război nuclear... 

Rakoczy credea sincer tot ce spunea, gura îi turuia fără să 
se mai gândească la ce vorbeşte. Cu câteva ore înainte 
fusese avertizat prin cod radio că forţele sovietice de la 
frontieră sunt în stare de Alertă Galbenă - la numai un pas 
de Alerta Roşie, din cauza flotei de transportoare care se 
apropia şi toate rachetele nucleare erau, de asemenea, în 
alertă. Lucrul cel mai rău era că se raportaseră vaste 
mişcări de trupe ale chinezilor de-a lungul tuturor celor 
5.000 de kilometri ai frontierei comune cu China. 

— Ticălosul ăla de Carter cu împuţitul ăla de Pact de 
Prietenie cu China o să ne arunce în aer dacă i se oferă cea 
mai mică şansă. 

— Ce-o să fie o să fie, spuse Erikki. 

— Insha' Allah, da, dar de ce să devenim noi un câine de 
pripas pentru americani sau pentru aliaţii lor britanici, la fel 
de ticăloşi? Poporul va învinge şi noi vom câştiga. Ajută-ne şi 
nu vei regreta, căpitane. Avem nevoie de priceperea 
dumitale numai câteva zi... 

Se opri brusc. Se auzeau paşii cuiva care venea alergând. 
Cuţitul lui Erikki îi apăru imediat în mână şi se mişcă cu o 
agilitate de pisică, postându-se între uşa de la intrare şi cea 
de la dormitor, când uşa se dădu de perete. 

— SAVAK! rosti un bărbat pe care nu apucă să-l zărească 
decât pe jumătate şi care îşi luă imediat picioarele la 
spinare. 

Rakoczy sări spre uşă şi îşi luă pistolul-mitralieră. 


— Îţi cerem să ne ajuţi, căpitane. Nu uita! spuse el şi 
dispăru în întuneric. 

Azadeh veni în prima încăpere, cu arma în mână şi foarte 
palidă. 

— Ce spunea despre transportor? N-am înţeles ce-a zis. 

Erikki îi explică. Fata era şocată. 

— Asta înseamnă război, Erikki. 

— Da, dacă izbucneşte. Îmbrăcă scurta. Rămâi aici. 

Erikki ieşi şi închise uşa după el. Vedea luminile maşinilor 
care se apropiau pe drumul desfundat dintre baza lor şi 
şoseaua principală Tabriz-leheran. După ce ochii i se mai 
obişnuiră cu întunericul, reuşi să distingă două maşini şi un 
camion militar. Automobilul din frunte se opri şi, într-o clipă, 
poliţişti şi soldaţi se răspândiră în evantai prin întuneric. 
Ofiţerul care îi conducea îl salută. 

— Ah, căpitanul Yokkonen. Bună seara. Am auzit că au fost 
pe-aici nişte revoluționari sau comunişti Tudeh şi ni s-a 
raportat că s-au tras focuri de armă, spuse el într-o engleză 
perfectă. Înălţimea Sa a păţit ceva? Aveţi probleme? 

— Nu, acum nu, vă mulţumesc, domnule colonel Mazardi. 

Erikki îl cunoştea foarte bine. Omul era văr cu Azadeh şi 
şeful poliţiei din această zonă a Tabrizului. Dar SAVAK? Asta 
e altceva, îşi spuse el neliniştit. Dacă este, este şi eu nu 
vreau să ştiu nimic. 

— Poftim înăuntru. 

Azadeh fu încântată să-şi vadă vărul, îi mulţumiră amândoi 
pentru că venise şi îi povestiră ce se întâmplase. 

— Rusul a spus ea se numeşte Rakoczy, Fedor Rakoczy? 
întrebă el. 

— Da, dar era clar că minte, spuse Erikki. Sigur că era de 
la KGB. 

— Şi nu ţi-a spus de ce vrea să viziteze taberele? 

— Nu. 

Colonelul rămase un moment pe gânduri, apoi oftă. 

— Aşadar, mullahul Mahmud vrea să zboare, nu-i aşa? 
Nesăbuit gest pentru un aşa-zis om al lui Dumnezeu: vrea 


să zboare. Foarte periculos, mai ales dacă este marxist 
islamic 

— Ce sacrilegiu! Când zbori cu elicopterul, am auzit că 
poţi foarte uşor să cazi, aşa mi s-a spus. Poate că ar trebui 
să-i facem pe plac. 

Era un bărbat înalt, în jur de patruzeci de ani şi purta o 
uniformă imaculată. 

— Nu-ţi face griji, reluă el. Scandalagiii ăştia or să se 
întoarcă curând în muşuroaiele lor pline de purici. În scurtă 
vreme, Bakhtiar o să ne ordone să-i punem cu botul pe labe 
pe câinii ăştia. Şi scandalagiul de Khomeini - ar trebui să-i 
facem de petrecanie trădătorului ăstuia cât mai repede. 
Francezii ar fi trebuit să termine cu el în clipa în care a 
ajuns acolo. Proştii ăia slăbănogi! Ce neputincioşi! Dar, de 
fapt, întotdeauna au fost nişte neputincioşi şi mereu porniţi 
împotriva noastră. Francezii au fost geloşi pe Iran. Se 
ridică, dar continuă: Daţi-mi de ştire când aparatul va fi în 
stare de zbor. În orice caz, vom fi din nou aici peste două 
zile, în zori. Să sperăm că mullahul şi prietenii lui, mai ales 
rusul, au să se întoarcă. 

Colonelul plecă. Erikki puse ibricul pe foc ca să facă puţină 
cafea. Apoi spuse gânditor: 

— Azadeh, împachetează câteva lucruri într-o geantă. 

— De ce? întrebă ea, privindu-l fix. 

— Luăm maşina şi pornim spre Teheran. În câteva minute 
am plecat. 

— Nu e nevoie să plecăm, Erikki. 

— Dacă elicopterul ar fi fost în stare de zbor, am fi plecat 
cu el, dar aşa nu se poate. 

— Nu e nevoie să-ţi faci griji, dragul meu. Ruşii i-au 
răsfăţat întotdeauna pe azerbaidjeni şi aşa vor face mereu, 
fie că sunt ţarişti, fie sovietici. E totuna, întotdeauna au vrut 
să pună mâna pe Iran şi noi i-am respins întotdeauna şi 
întotdeauna îi vom ţine departe de noi. Nu-i nevoie să-ţi faci 
atâtea griji din partea unor fanatici şi a unui singur rus, 
Erikki. 


Erikki se uită la ea. 

— Ceea ce mă îngrijorează sunt puşcaşii marini din Turcia, 
forţele speciale ale americanilor şi de ce consideră KGB-ul 
că „tu şi nevasta ta sunteţi mult prea inteligenţi”, de ce era 
rusul ăsta aşa de nervos, de ce ştiu atât de multe despre 
mine şi despre tine şi de ce „mă roagă” să-i ajut. Du-te şi fă 
bagajele, draga mea, cât nu e prea târziu. 

— Foarte bine, dar nu la Teheran. Nu în noaptea asta. Este 
prea periculos. Mai întâi trebuie să-l vedem pe han, pe tatăl 
meu. 

SÂMBĂTĂ. 

Capitolul 2 

Lângă Tabriz, ora 18:05. În munţii acoperiţi de zăpadă din 
apropierea graniţei sovietice, aparatul 206 al lui Pettikin 
urcă repede, continuând să câştige mereu înălţime peste 
trecătoare şi urmărind firul drumului printre copaci. 

— Tabriz Unu, HFC de la Teheran. Mă auzi? strigă el din 
nou. 

Nici un răspuns. Lumina scădea treptat, căci soarele după- 
amiezei târzii era ascuns de un nor gros, aflat la numai 
câteva sute de metri deasupra lui, cenuşiu şi plin de 
zăpadă. Încercă din nou să contacteze baza. Se simţea 
foarte obosit, faţa îi era plină de vânătăi şi tot trupul îl 
durea după bătaia pe care o încasase. Mănușşile şi pielea 
jupuită de pe încheieturile degetelor îl făceau să apese cu 
mai mare greutate pe butoanele de transmisie. 

— Tabriz Unu, aici HFC de la Teheran. Mă auzi? 

Nici de astă dată nu veni nici un răspuns, dar nu era 
îngrijorat. Comunicaţiile în munţi erau întotdeauna foarte 
proaste, nu-l aştepta nimeni şi nici Erikki, nici managerul 
bazei nu aveau nici un motiv să organizeze un serviciu 
permanent la postul de radio. Pe măsură ce drumul urca, 
norul cobora tot mai aproape, dar văzu fericit că vârful din 
faţă era încă limpede, iar după ce trecu de el, drumul 
începu s-o ia la vale şi ceva mai departe, la numai o 
jumătate de kilometru, se afla baza. 


În dimineaţa asta îi trebuise mai mult decât se aşteptase 
ca să ajungă până la mica bază militară de la Galeg Morghi, 
nu departe de aeroportul internaţional al Teheranului, şi cu 
toate că plecase de-acasă înainte de revărsatul zorilor, nu 
ajunse la bază decât atunci când soarele se înălţase bine de 
tot pe cerul poluat, plin de fum. Trebuise să ocolească de 
mai multe ori. Luptele de stradă continuau şi multe artere 
erau blocate, unele intenţionat, cu baricade, dar cele mai 
multe cu epave de maşini şi autobuze incendiate. Multe 
trupuri rămăseseră întinse pe trotuarele acoperite de 
zăpadă; erau şi mulţi răniţi şi de două ori fu întors din drum 
de poliţişti furioşi. Dar perseverase şi o luase pe o cale mai 
ocolită. Când ajunse, constată cu surprindere că poarta de 
la secţia lor de bază, unde funcţiona o şcoală de pregătire, 
era deschisă şi nepăzită. În mod normal, aici trebuia să fie o 
santinelă a forţelor aeriene. Intră cu maşina înăuntru şi 
parcă în siguranţă în hangarul S-G, dar nu găsi pe nimeni 
din echipajul redus de mecanici sau din personalul de la sol. 

Era o zi rece şi el purta salopeta groasă de iarnă. Zăpada 
acoperea tot aeroportul şi cea mai mare parte din pistă. În 
timp ce aştepta, verifică aparatul 206 pe care urma să-lia. 
Totul era în ordine. Piesele de schimb de care era nevoie la 
Tabriz, rotorul pentru coadă şi două pompe hidraulice, se 
aflau deja în compartimentul pentru bagaje. Rezervoarele 
erau pline, ceea ce asigura o independenţă de zbor de la 
două ore şi jumătate până la trei, adică patru-cinci sute de 
kilometri, în funcţie de vânt, altitudine şi precipitaţii. 
Oricum, tot va trebui să mai alimenteze o dată pe drum. 
Conform planului lui de zbor, trebuia să facă acest lucru la 
Bandar-e Pahlavi, un port la Marea Caspică. Fără prea 
mare efort, trase aparatul la marginea pistei. Apoi se 
dezlănţui infernul şi Pettikin se trezi în mijlocul unei bătălii. 

Camioane pline cu soldaţi intrau pe poartă şi se îndreptau 
spre pistă, dar erau întâmpinate cu salve de gloanţe 
pornind din partea principală a bazei, unde se aflau 
hangarele, cazărmile şi blocul administrativ. Alte camioane 


rulau în jurul bazei, trăgând foc continuu din mers. Apăru 
apoi şi un transportor blindat Bren, care se alătură 
celorlalte, ţăcănind din mitraliere. Îngrozit, Pettikin 
recunoscu banderolele şi insignele Nemuritorilor. În urma 
lor veneau autobuze blindate pline cu poliţişti paramilitari 
şi mulţi alţi oameni care se răspândiră pe partea dinspre el 
a bazei. Înainte să-şi dea seama ce se întâmplă, patru 
oameni îl înhăţară şi îl târâră spre unul din autobuze, 
strigând la el în farsi. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, le strigă şi el, nu ştiu 
farsi. Încercă să se elibereze din strânsoarea lor, dar unul 
din ei îi dădu un pumn în stomac. Pettikin se smuci, se 
eliberă şi îl lovi pe atacatorul său drept în faţă. Imediat un 
altul scoase pistolul şi trase. Glonţul trecu prin gulerul 
salopetei şi ricoşă de tabla autobuzului, aruncând bucăţi de 
metal şi vopsea. 

Pettikin încremeni. Cineva îl lovi cu o curea peste faţă şi 
ceilalţi începură să dea cu pumnii şi cu picioarele în el. În 
acest moment veni un ofiţer de poliţie şi îl întrebă furios, 
într-o englezească stâlcită: 

— American? Tu american? 

— Sunt englez, gâfâi Pettikin, cu gura plină de sânge, 
încercând să se descotorosească de oamenii care îl 
ţintuiseră de caroseria autobuzului. Sunt de la Elicopterele 
S-G şi acesta este... 

— American! Sabotor! Omul îşi aţinti arma spre Pettikin şi 
acesta văzu cum degetul lui apasă pe trăgaci. Noi, SAVAK, 
ştim voi americani cauza la toate necazurile nostru! 

Apoi, prin groaza care îi înceţoşase mintea, auzi o voce 
strigând ceva în farsi şi simţi că slăbeşte strânsoarea de fier 
a mâinilor care îl imobilizau. Aproape fără să-i vină a crede, 
văzu stând în faţa lui un tânăr căpitan englez de paraşutişti, 
în costumul de camuflaj pentru desant şi cu beretă roşie, şi 
doi soldaţi mici de statură, înarmaţi până-n dinţi şi cu 
chipuri de orientali. Căpitanul se juca nonşalant, aruncând 


şi prinzând o grenadă cu mâna stângă, de parcă ar fi fost o 
portocală. 

Piedica grenadei era pusă. Purta revolver la centură şi un 
cuţit cu o formă ciudată într-un toc special. Se opri brusc şi 
arătă spre Pettikin, apoi spre 206, strigă ceva furios către 
poliţişti în farsi, dădu impetuos din mână şi îl salută pe 
Pettikin. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, căpitane Pettikin, ia o 
mutră mai semeaţă, spuse el repede, cu un accent scoţian 
plăcut, apoi împinse deoparte mâna unui poliţist de pe 
braţul lui Pettikin. Un altul dădu să ridice arma, însă se opri 
deîndată ce căpitanul scoase siguranţa grenadei. În acelaşi 
timp, cei doi oameni ai săi îşi armară automatele pe care le 
ţineau cu un aer nepăsător, dar gata oricând să tragă. Cel 
mai în vârstă dintre cei doi scoase cuțitul din teacă. 

— Elicopterul dumitale e gata? 

— Da... da, este, murmură Pettikin. 

— Trage-l cât mai repede. Lasă uşile deschise şi, când eşti 
gata să te ridici, fă semn cu degetul mare în sus şi ne 
repezim şi noi. Ai grijă să rulezi jos şi repede. Dă-i drumul! 
Tenzing, du-te cu el. 

Ofiţerul făcu semn cu degetul mare spre elicopterul care 
se afla la vreo cincizeci de metri de ei şi se întoarse cu 
spatele; vorbi din nou în farsi, îi înjură pe iranieni şi le 
ordonă să se ducă în partea cealaltă, unde luptele slăbiseră 
puţin în intensitate. Soldatul numit Tenzing goni după 
Pettikin, care era încă ameţit. 

— Te rog, grăbeşte-te, sahib, spuse Tenzing, rezemându-se 
de una din uşi, cu puşca gata pregătită. Pettikin nu avea 
nevoie de îndemnuri. 

Alte care blindate trecură în goană pe lângă ei, dar nu le 
dădură nici o atenţie. Nu-i băgară în seamă nici grupurile 
de poliţişti şi militari care se străduiau cu disperare să 
apere baza împotriva mulţimii care se apropia vuind. În 
spatele lor, ofiţerul de poliţie se certa furios cu paraşutistul, 
în timp ce ceilalţi priveau în spate nervoşi, auzind strigătele 


LLA 


tot mai puternice de „Allah-uuuu Akbarrrr!” Când şi când, 
se auzeau focuri de armă şi explozii. Două sute de metri mai 
încolo, pe drumul de centură din afara gardului bazei, 
avangarda mulţimii dădu foc unei maşini parcate şi aceasta 
explodă. 

Motoarele elicopterului prinseră viaţă şi zgomotul lor îl 
făcu să turbeze de furie pe ofiţerul de poliţie, însă un grup 
de tineri civili înarmaţi năvăli pe poartă din direcţia opusă. 
Cineva răcni: „Mujahedinii!” Imediat, toţi cei aflaţi în 
această parte a bazei se grupară ca să-i intercepteze şi 
începură să tragă. Profitând de această diversiune, 
căpitanul şi celălalt soldat alergară spre elicopter şi săriră 
înăuntru; Pettikin apăsă din toate puterile pe manete şi se 
ridică la câţiva centimetri deasupra ierbii, coti ca să 
ferească un camion în flăcări, apoi porni ameţit spre cer. 
Căpitanul alunecă, cât pe-aci să scape grenada, dar nu putu 
să pună siguranţa la loc din cauza manevrei violente a 
pilotului. Şedea pe scaunul din faţă; deschise uşa şi aruncă 
cu grijă grenada afară, apoi urmări cu privirea curba pe 
care o descria, apropiindu-se de pământ. Grenada explodă 
fără să rănească pe nimeni. 

— Frumos, spuse căpitanul, încuie uşa şi îşi fixă centura de 
siguranţă. Se uită să vadă dacă cei doi soldaţi erau teferi, 
apoi îi făcu semn lui Pettikin cu degetul mare în sus, de mai 
multe ori. 

Pettikin abia dacă observa. O dată ieşit din Teheran, 
ateriză în mijlocul unui câmp, departe de drumuri şi de 
sate, şi cercetă aparatul, să vadă dacă e avariat de gloanţe. 
Constată că nu fusese atins şi abia atunci începu să respire 
normal. 

— lisuse Hristoase, căpitane, nici nu ştiu cum să-ţi 
mulţumesc, spuse el şi îi întinse mâna. Îl durea capul 
îngrozitor. La început am crezut că am vedenii. Căpitane...? 

— Ross. Acesta este sergentul Tenzing şi acesta caporalul 
Gueng. 


Pettikin le strânse mâna şi le mulţumi tuturor. Erau nişte 
băieţi cumsecade, veseli şi dintr-o bucată. Tenzing era mai 
în vârstă, împlinise de curând cincizeci de ani. 

— Dumnezeu v-a trimis pe toţi, mai spuse el. 

Ross zâmbi şi dinţii îi sclipiră foarte albi pe faţa lui 
bronzată. 

— Nu prea ştiam cum o să ieşim din încurcătura aia. N-ar 
fi fost deloc bine să ne luăm cu poliţia sau cu altcineva 
pentru treaba asta, nici chiar cu SAVAK. 

— De acord. Pettikin nu mai văzuse niciodată un bărbat cu 
ochi atât de albaştri. Căpitanul părea să se apropie de 
treizeci de ani. Ce naiba se petrece acolo? 

— S-au răsculat nişte oameni de la service-ul forţelor 
aeriene şi câţiva ofiţeri şi loialişti au venit să-i potolească. 
Am auzit că suporterii lui Khomeini şi cei de stânga veneau 
în ajutorul răsculaților. 

— Ce harababură! Nu ştiu cum să vă mulţumesc. Dar de 
unde ştiţi cum mă cheamă? 

— Păi... am auzit că ai un plan de zbor aprobat pentru 
Tabriz via Bandar-e Pahlavi şi voiam să te rugăm să ne iei şi 
pe noi. Am ajuns foarte târziu şi ne temeam că te-am 
pierdut. Am fi ajuns în iad şi ar fi fost vai de noi. Cu toate 
astea, iată-ne aici. 

— Mulţumesc lui Dumnezeu pentru asta. Sunteţi gurkha? 

— Ei, aăă, da, cam aşa ceva. 

Pettikin dădu din cap gânditor. Observase că nu poartă 
nici un fel de însemne, nici epoleţi, nici insigne, cu excepţia 
treselor de căpitan ale lui Ross şi a beretelor roşii. 

— Dar cum aţi aflat de planul de zbor? 

— Asta chiar că nu ştiu, spuse Ross vesel. Eu nu fac decât 
să îndeplinesc un ordin. Aruncă o privire de jur-împrejur. 
Ţinutul era neted, pietros şi deschis. Nu crezi că ar fi mai 
bine s-o luăm din loc? Suntem cam expuşi aici. 

Pettikin se întoarse în cocpit. 

— Ce se întâmplă la Tabriz? întrebă el. 


— De fapt, am vrea să ne laşi chiar lângă Bandar-e Pahlavi, 
dacă nu te deranjează. 

— Sigur că da. Pettikin începuse automat operaţiunile de 
start. Ce se întâmplă acolo? 

— Să zicem că trebuie să ne întâlnim cu un om în legătură 
cu un câine. 

Pettikin râse. Omul îi plăcea. 

— Sunt o mulţime de câini pe-acolo şi peste tot! Aşadar, 
Bandar-e Pahlavi va fi şi nu mai pun nici un fel de întrebări. 

— Îmi pare rău, dar ştii cum este. Aş aprecia, de 
asemenea, dacă ai putea să uiţi de numele meu şi de faptul 
că am fost la bord. 

— Dar dacă sunt întrebat de autorităţi? Plecarea noastră a 
fost oarecum publică. 

— Nu ţi-am dat nici un nume. [i-am ordonat pur şi simplu 
şi am recurs la ameninţări dure! 

— Foarte bine. Dar n-am să-ţi uit numele. 

Pettikin ateriză la câţiva kilometri de Bandar-e Pahlavi. 
Ross alesese locul de aterizare studiind o hartă pe care o 
avea la el. Era o plajă cu dune, departe de orice sat, lângă 
apele albastre placide ale Mării Caspice. Faţa apei era 
punctată de bărcile pescăreşti, iar cerul însorit era presărat 
cu nori cumulus. Se aflau într-un ţinut tropical, cu aerul 
umed şi plin de insecte, şi nu se vedea nici urmă de zăpadă, 
deşi munţii Elbrus din spatele Teheranului erau acoperiţi de 
un strat gros. Era cu totul împotriva regulamentelor să 
aterizezi fără permisiune, dar Pettikin chemase de două ori 
aeroportul Bandar-e Pahlavi, unde trebuia să realimenteze, 
şi nu primise nici un răspuns, aşa că se gândi că o să fie în 
siguranţă - putea oricând să spună că fusese o oprire 
determinată de o avarie. 

— Noroc şi mulţumesc încă o dată, spuse el şi le strânse 
mâna celor trei. Dacă aveţi vreodată nevoie de un serviciu, 
indiferent ce, spuneţi-mi. 

Oamenii porniră repede la drum, cu rucsacurile în spate, 
îndreptându-se spre dune. Nu i-a mai văzut niciodată. 


— Tabriz Unu, mă auzi? 

Descria cercuri aşa cum cerea regulamentul, la înălţimea 
de două sute cincizeci de metri, apoi cobori mai aproape. 
Nici un semn de viaţă - şi nici luminile nu erau aprinse. 
Neliniştit, ateriză în apropiere de hangar. Rămase pe loc, 
gata să decoleze imediat, fără să ştie la ce s-ar putea 
aştepta. Ştirea cu privire la oamenii de la service-ul din 
Teheran care se răsculaseră îl tulburase profund, pentru că 
aceştia erau elita forţelor aeriene. Dar nu veni nimeni. Nu 
se întâmplă nimic. Încuie comenzile cu inima strânsă, lăsă 
motoarele să meargă şi cobori din elicopter. Era foarte 
periculos şi împotriva regulamentului - foarte periculos 
fiindcă, dacă încuietorile cedau, aparatul ar fi putut să 
înceapă să ţopăie pe pământ şi l-ar fi pierdut de sub control. 

„Dar nu vreau să fiu luat pe nepregătite”, îşi spuse el 
mohorât, verifică din nou încuietorile şi se îndreptă cu paşi 
mari prin zăpadă spre birou. Biroul era gol, hangarul la fel, 
cu excepţia elicopterului 212 demontat, cu rezervoarele 
goale, nu se vedea ţipenie de om nicăieri. Ceva mai liniştit 
traversă tabăra în mare grabă. Pe masa lui Erikki era o 
sticlă de votcă goală. În frigider mai era una plină - tare ar 
mai fi vrut să tragă o înghiţitură - dar pilotajul şi alcoolul 
erau incompatibile. Mai era şi apă îmbuteliată, pâine 
iraniană şi şuncă uscată. Bău apă, mulţumit. În toată baza 
nu exista nici un mijloc de transport şi Range Rover-ul roşu 
al lui Erikki dispăruse şi el. Era limpede că baza fusese 
abandonată în mare grabă, dar de ce? 

Ochii lui cercetară cerul. Vântul se înteţise şi acum îl auzea 
urlând printre copacii din pădure, acoperind parţial 
zgomotul motoarelor în ralanti. Frigul îl pătrundea prin 
jacheta de zbor, prin pantalonii groşi şi prin cizme. Tot 
trupul lui tânjea după un duş fierbinte, ba, mai bine chiar, 
după una din saunele lui Erikki, după mâncare, un pat 
comod, un grog şi opt ore de somn. „Vântul nu este încă o 
problemă, îşi spuse, dar nu mai am decât o oră de lumină ca 


să realimentez şi să mă întorc prin trecătoare înapoi la 
câmpie. Sau să rămân aici peste noapte?” 

Pettikin nu era om de pădure şi nici de munte. Cunoştea 
deşertul şi jungla, precum şi [ara Moartă a Arabiei Saudite. 
Întinderile vaste nu-l deprimau, însă frigul da. Şi zăpada. 
„Mai întâi să realimentez”, îşi zise el. 

Dar nu era nicăieri nici un fel de combustibil. Nimic. Mai 
multe butoaie de patruzeci de galoane, toate goale. „Nu 
contează”, hotări el, înăbuşindu-şi panica. „Am destul în 
rezervoare pentru cei două sute de kilometri până la 
Bandar-e Pahlavi. Aş putea să mă duc la aeroportul din 
Tabriz sau să încerc să storc ceva de la depozitul ExTex din 
Ardabil, dar e al naibii de aproape de graniţa sovietică.” 

Cercetă din nou cerul. „La naiba! Pot să parchez şi aici, ce 
o să se întâmple?” 

Aici. În siguranţă. 

Închise motoarele, trase elicopterul 206 în hangar şi-l 
încuie. Acum, liniştea era asurzitoare. Şovăi o clipă, apoi 
ieşi şi închise uşa hangarului în urma sa. Picioarele i se 
afundau în zăpadă. Vântul trăgea de el în timp ce se 
îndrepta spre trailerul lui Erikki. Se opri la jumătatea 
drumului, simțind un ghem de nervi în stomac. Avea 
senzaţia că îl pândeşte cineva. Privi de jur-împrejur, 
scrutând pădurea şi baza. Vântul dansa în vârtejuri care 
scuturau vârfurile copacilor, îi făceau să trosnească şi 
şerpuiau apoi prin pădure. Îşi aminti brusc de Tom Lochart, 
unul dintre piloţii şefi, cum şedea lângă un foc de tabără din 
Zagros, când se duseseră odată la schi, şi povestea legenda 
canadiană a lui Wendigo, demonul cel rău al pădurilor, 
purtat de vânturile aspre. Wendigo aşteaptă în vârfurile 
copacilor şi pândeşte să te surprindă. Apoi, dintr-o dată, se 
lasă în jos şi tu eşti înspăimântat şi începi să fugi, dar nu 
poţi să scapi şi îi simţi răsuflarea de gheaţă în ceafă şi fugi 
cu paşi tot mai mari şi mai mari, până când tălpile ţi se fac 
tot o rană, şi atunci Wendigo te ia pe sus, în vârful copacilor, 
şi mori. 


Îl scutură un fior - nu-i plăcea deloc faptul că era singur 
aici. „Curios, nu m-am mai gândit la aşa ceva, dar aproape 
niciodată nu sunt singur, întotdeauna mai este cineva prin 
preajmă, un mecanic, un pilot, un prieten, Genny sau Marc, 
sau Claire - în vremurile bune de odinioară.” 

Privea încă intens spre pădure. Undeva, în depărtare, 
lătrau nişte câini. Sentimentul că mai era cineva acolo, la 
pândă, nu-i dădea pace. Făcu un efort să-şi alunge proasta 
dispoziţie, se întoarse la elicopter şi luă pistolul Verey. Pe tot 
drumul înapoi, spre cabana lui Erikki, duse arma mare, cu 
nasul cârn, la vedere. Se simţea fericit că o are la el. Şi încă 
şi mai fericit după ce puse lanţul de siguranţă la uşă şi trase 
perdelele. 

Noaptea veni repede. O dată cu lăsarea întunericului, 
animalele porniră la vânătoare. 

Teheran, ora 19:05. Mclver străbătea de unul singur 
bulevardul pustiu, mărginit de copaci, din zona rezidenţială. 
Era obosit şi flămând. Luminile de pe stradă erau stinse şi 
mergea cu grijă în semiîntuneric. Zăpada era troienită 
lângă zidurile caselor elegante, de o parte şi de cealaltă a 
drumului. Se auzea venind din depărtare zgomot de arme 
de foc şi, purtat de vântul rece, acel înfricoşător „Allahhh- 
uuu Akbarrr”. Dădu colţul şi aproape că se împiedică de 
tancul Centurion, parcat pe jumătate pe trotuar. O lanternă 
îl orbi, după care, imediat, ieşiră şi soldaţii de la pândă, 
înconjurându-l. 

— Cine sunteţi, aga? întrebă un tânăr ofiţer într-o engleză 
corectă. Ce faceţi aici? 

— Sunt căpitanul... căpitanul Mclver, Duncan... Duncan 
Mclver, mă duc acasă, vin de la birou, locuinţa mea... este 
de partea cealaltă a parcului, după primul colţ. 

— Documentele, vă rog. 

Mclver băgă uşurel mâna în buzunarul interior. Pipăi cele 
două mici fotografii de lângă cartea lui de identitate, una a 
şahului, cealaltă a lui Khomeini, dar, cu toate zvonurile şi 
răscoalele din ziua aceea, nu se putea hotări pe care s-o 


scoată la vedere. Acum, când ochii i se obişnuiră cu 
întunericul, Mclver observă că ofiţerul care îi examina 
documentele era obosit, neras şi cu uniforma boţită. Ceilalţi 
soldaţi priveau în tăcere. Niciunul nu fuma, ceea ce i se 
păru curios lui Mclver. Centurion-ul se înălța rău 
prevestitor deasupra lor, ca şi când abia aştepta să 
lovească. 

— Mulţumesc. Ofiţerul îi înapoie cartea de identitate 
uzată. Se auziră alte împuşcături. De astă dată mult mai 
aproape. Soldaţii aşteptau, pândind în beznă. E mai bine să 
nu ieşiţi din casă după lăsarea întunericului, aga. Noapte 
bună. 

— Da, vă mulţumesc, noapte bună. 

Mclver plecă mulţumind cerului în sinea lui şi întrebându- 
se dacă erau loialişti sau răsculați. Hristoase Dumnezeule, 
dacă unele unităţi se răscoală şi altele nu, o să fie un 
adevărat infern. Mai dădu un colţ. Şi strada asta şi parcul 
erau cufundate în întuneric şi pustii, deşi cu puţină vreme 
în urmă fuseseră inundate de lumina de la stâlpi şi de la 
ferestrele caselor, pline de oameni, de servitori şi copii, 
fericiţi cu toţii, mergând grăbiţi încoace şi încolo şi râzând 
veseli. „Asta este ceea ce-mi lipseşte cel mai mult, îşi zise el, 
râsul. Mă întreb dacă vremurile acelea au să mai revină 
vreodată.” 

Avusese o zi nu tocmai bună, nu primise nici un fel de 
telefoane, comunicațiile prin radio erau proaste, nu reuşise 
să stabilească legătura cu niciuna din baze. Şi, din nou, 
niciunul din membrii personalului său nu venise la serviciu, 
ceea ce îl iritase şi mai mult. 

„Mâine va fi mai bine”, îşi spuse el şi grăbi pasul, fiindcă 
străzile pustii nu-i plăceau deloc. 

Imobilul în care locuia avea cinci etaje şi apartamentul lor 
se afla la ultimul. Scara era prost luminată, căci curentul 
electric era slab, cu voltajul redus la jumătate, iar liftul nu 
mai funcţiona de luni de zile. Urcă scările neliniştit, căci 
lumina sărăcăcioasă îl deprima şi mai mult. Însă în 


apartament lumânările erau deja aprinse şi dispoziţia lui se 
amelioră pe dată. 

— Bună, Genny! strigă el, încuie uşa la loc, îşi atârnă în 
cuier paltonul vechi şi exclamă: E momentul să beau 
whisky! 

— Duncan! Sunt în sufragerie, vino te rog aici o clipă. 

Duncan străbătu coridorul şi se opri în uşă cu căscată de 
uimire. Pe masa din sufragerie erau o duzină de platouri şi 
boluri iraniene pline cu fructe şi peste tot ardeau lumânări. 
Genny îl privea radioasă, ca şi Sharazad. Era soţia unuia din 
piloţi, Tom Lochart. 

— Dumnezeule mare! Tu ai făcut asta, Sharazad? Ce mă 
bucur sate văd... 

— O, şi eu mă bucur, Mac, întinereşti pe zi ce trece, 
amândoi întineriţi, îmi pare rău că vă deranjez, spuse 
Sharazad dintr-o răsuflare, cu vocea ei veselă şi fericită. Mi- 
am amintit că ieri a fost aniversarea căsătoriei voastre, 
pentru că este cu cinci zile înaintea aniversării mele şi ştiu 
cât de mult vă plac horisht de miel şi polo şi celelalte, aşa că 
am adus aici toate astea, pe Hassan, pe Dewa, lumânările şi 
pe mine. 

Avea abia un metru cincizeci şi era genul de frumuseţe 
persană pe care o imortalizase Omar Khayyam. 

— Acum, dacă ai venit, pot să plec. 

— Dar stai puţin, de ce nu rămâi să mănânci şi tu cu noi şi 
să... 

— O, nu pot, deşi aş dori foarte mult. Iata dă o petrecere 
în seara asta la care trebuie să particip şi eu. Este numai un 
mic dar din partea mea şi l-am lăsat pe Hassan să servească 
la masă şi să facă după aceea curăţenie. Sper că o săvă 
simţiţi bine. Hassan! Dewa! strigă ea, apoi îi îmbrăţişă pe 
Genny şi pe Mclver şi porni grăbită spre uşa de la intrare, 
unde o aşteptau cei doi servitori. Unul îi ţinea haina de 
blană. Sharazad se îmbrăcă, apoi îşi înfăşură chadorul 
negru în jurul ei, îi suflă un sărut lui Genny şi ieşi repede, 
urmată de cel de-al doilea servitor. Hassan, un bărbat înalt, 


în vârstă de treizeci de ani, îmbrăcat în tunică albă şi 
pantaloni negri şi cu un zâmbet larg pe faţă, încuie uşa în 
urma ei. 

— Să servesc masa, doamnă? o întrebă el pe Genny în 
farsi. 

— Da, te rog, peste zece minute, răspunse ea fericită. Dar 
mai întâi stăpânul vrea un whisky. Hassan se duse imediat la 
bufet, turnă băutura, aduse apă, după care făcu o 
plecăciune şi îi lăsă singuri. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, e ca în vremurile bune de 
odinioară, spuse Mclver radiind de încântare. 

— Da. Ce stupid, când stai să te gândeşti că n-au trecut 
decât câteva luni de-atunci... 

Pe atunci aveau ca servitori un cuplu, soţ şi soţie. Femeia 
era o bucătăreasă admirabilă, care ştia să gătească tot atât 
de bine mâncăruri europene ca şi iraniene, compensând 
astfel lenea soţului ei, cam fanfaron, pe care Mclver îl 
poreclise Ali Baba. Amândoi dispăruseră pe neaşteptate, 
aşa cum se întâmplase cu majoritatea servitorilor expatriaţi. 
Nici o explicaţie, nici un mesaj scris. 

— Mă întreb dacă sunt în siguranţă. 

— Bineînţeles. Ali Baba era mare şperţar şi sunt sigur că a 
pus suficient deoparte ca să aibă cu ce trăi fără bătaie de 
cap. Charlie a venit? 

— Încă nu. Paula rămâne din nou peste noapte, dar 
Nogger nu. S-au dus să ia masa cu câţiva dintre membrii 
echipajului ei de la Alitalia. 

Genny ridică din sprâncene. Paula era stewardesă. 

— Nogger al nostru consideră că e numai bună pentru a 
se fixa dar eu sper că nu are dreptate. Îmi place Paula. 

Îl auzeau pe Hassan trebăluind prin bucătărie. 

— Este cea mai plăcută muzică din lume. 

Mclver îi zâmbi şi ridică paharul. 

— Mulţumesc lui Dumnezeu pentru Sharazad şi pentru că 
nu mai trebuie să spălăm vasele. 


— Asta e partea cea mai bună, oftă Genny. Este o fată atât 
de dulce, atât de serioasă. Tom are mare noroc. Sharazad 
spune că trebuie să sosească mâine. 

— Aşa sper şi eu. Cu siguranţă că va avea scrisori pentru 
noi. 

Mclver se hotări să nu povestească întâlnirea cu tancul. 

— Crezi că ai putea să-l împrumuţi pe Hassan sau pe 
vreunul din ceilalţi servitori de două ori pe săptămână? Te- 
ar ajuta foarte mult. 

— Nu îndrăznesc să-întreb - ştii cum este. 

— Cred că ai dreptate. Ce neplăcut! 

Acum era aproape imposibil pentru nişte străini să 
găsească servitori, indiferent cât de bine ar fi fost dispuşi 
să-i plătească. Până acum câteva luni fusese uşor să găseşti 
servitori buni, grijulii şi apoi, cu câteva cuvinte în farsi şi cu 
ajutorul lor, era lesne să conduci o gospodărie fericită, o 
plăcere să-ţi faci cumpărăturile. 

— Era unul din cele mai bune lucruri din Iran, spuse ea. 
Schimba cu totul atmosfera, îndepărta toată apăsarea asta 
pe care o simţi trăind într-o ţară străină atât de diferită. 

— Tot o mai simţi străină după atâta timp? 

— Mai mult ca oricând. Întotdeauna am avut senzaţia că 
toată amabilitatea şi politeţea celor câţiva iranieni pe care i- 
am cunoscut erau numai de suprafaţă şi că adevăratele lor 
sentimente sunt cele care se manifestă acum. Nu mă refer 
la toată lumea, bineînţeles, nu la prietenii noştri. Annoush, 
de exemplu, este una dintre cele mai drăguţe şi mai 
cumsecade persoane din lume. 

Annoush era soţia generalului Valik, decanul de vârstă al 
partenerilor din Teheran. 

— Cele mai multe soţii gândeau aşa, Duncan, adăugă ea, 
dusă pe gânduri. Poate că de aceea străinii se strâng mai 
mult laolaltă, la tenis, la schi, la canotaj, în weekendurile de 
pe ţărmul Mării Caspice - cu servitorii care duc coşurile 
pentru picnic şi după aceea fac curăţenie. Cred că am trăit 
ca-n basme, dar s-a dus. 


— O să se întoarcă, sper din toată inima că vremurile 
acelea or să revină, atât pentru ei, cât şi pentru noi. În timp 
ce veneam spre casă, mi-am dat brusc seama ce-mi lipseşte 
cel mai mult: râsul! Se pare că nimeni nu mai râde, vreau 
să spun pe stradă, nici măcar copiii. Mclver îşi bea whiskyul 
în porţii mici. 

— Da, şi mie îmi lipseşte râsul. Îmi lipseşte şi şahul, îmi 
pare rău că a trebuit să plece - totul era înainte aşa de 
ordonat, de bine pus la punct în ceea ce ne priveşte. Şinue 
foarte mult de-atunci. Sărmanul om, ce târg nefericit i-am 
oferit acum lui şi încântătoarei lui soţii - după toată 
prietenia pe care ne-a arătat-o. Aproape că mi-e ruşine, 
sunt convinsă că a făcut foarte mult bine pentru poporul 
său. 

— Din păcate, Genny, pentru cei mai mulţi dintre supuşii 
lui se pare că nu a fost destul de bine. 

— Ştiu. E trist. Viaţa este uneori tristă. Ei bine, nu are rost 
să bocim oalele sparte. 'Ţi-e foame? 

— Şi încă cum! 

— Cred şi eu. 

Lumânările creau o atmosferă plăcută în sufragerie şi 
parcă mai îndulceau frigul din apartament. Hassan aduse 
imediat bolurile aburinde cu diverse feluri de horisht - ceea 
ce însemna, literal, supă, dar era mai mult un fel de friptură 
înăbuşită de miel sau de pui, cu multe legume, stafide şi 
murături de toate felurile - şi polo, deliciosul orez iranian, 
fiert numai puţin, apoi copt în unt până prinde o crustă 
aurie, unul din felurile lor preferate. 

— Dumnezeu să-i dea sănătate Sharazadei, e o adevărată 
binecuvântare pentru sufletul celui întristat. 

— Da, aşa este, admise Genny zâmbind. Şi la fel este şi 
Paula. 

— Nici cu tine nu mi-e ruşine, Gen. 

— Te-ai obişnuit cu mine, aş putea să-mi pun şi o scufie de 
noapte şi tot aia ar fi. Aşa cum ar spune Jean-Luc, bon 
appetit! 


Mâncară cu poftă. Totul era excelent şi le amintea 
amândurora de mesele de care avuseseră parte în casele 
prietenilor lor. 

— Gen, la prânz m-am întâlnit cu tânărul Christian 
Tollonnen. Îţi aminteşti de prietenul acela al lui Erikki de la 
Ambasada Finlandeză? Mi-a spus că paşaportul lui Azadeh 
este deja gata. Asta e foarte bine, dar lucrul care m-a şocat 
cel mai mult a fost că mi-a spus aşa, în treacăt, că prietenii 
şi cunoscuţii lui iranieni, în proporţie de opt din zece, nu 
mai sunt în Iran şi că, dacă acest exod continuă în acelaşi 
ritm, în curând nu vor mai rămâne aici decât mullahii şi 
turmele lor. Atunci am făcut şi eu o socoteală şi am ajuns 
cam la aceleaşi concluzii - din ceea ce numeam noi clasa de 
mijloc şi cea de sus. 

— Nu le pot găsi o vină în faptul că pleacă. Şi eu aş face 
acelaşi lucru, spuse Gen, apoi adăugă fără să vrea: Să nu 
crezi însă că Sharazad va pleca. 

Mclver prinsese o intonaţie specială în vocea ei şi acum o 
studia cu atenţie. 

— Oh? făcu el. 

Genny se juca cu o bucăţică din crusta aurie de orez, după 
care, deşi iniţial se hotărâse să nu-i spună nimic, se 
răzgândi şi vorbi: 

— Pentru numele lui Dumnezeu, să nu-i spui nimic lui Iom, 
pentru că o să facă o criză, şi nici măcar nu ştiu cât adevăr 
e în chestia asta şi câtă fantezie de fată tânără, dar mi-a 
şoptit fericită că şi-a petrecut cea mai mare parte a zilei la 
Doshan Tappeh, unde, zice ea, a izbucnit o resurecţie 
adevărată, cu tunuri, grenade, o mulţime de... 

— Hristoase! 

— .„..de luptători pe care ea îi numeşte „glorioşii noştri 
luptători pentru libertate”, care sunt, de fapt, oameni de la 
service-ul forţelor aeriene care s-au răsculat, câţiva ofiţeri, 
Bandele Verzi sprijinite de mii de civili - împotriva poliţiei, a 
trupelor loiale şi a Nemuritorilor... 

LUNI. 


Capitolul 3 

La Tabriz Unu, ora 8:12. Charlie Pettikin dormea agitat, 
ghemuit pe o saltea pusă direct pe podea şi acoperit cu o 
singură pătură, cu mâinile legate în faţă. Abia se făcuse 
lumină afară şi era foarte frig. Paznicii nu-i dăduseră voie să 
ia cu el o lampă portativă cu gaz şi era încuiat în acea parte 
a cabanei lui Erikki care, normal, ar fi trebuit să fie 
depozitul de alimente. Partea interioară a geamurilor mici 
era acoperită cu gheaţă strălucitoare. Fereastra avea gratii 
pe din afară. Pe pervaz era zăpadă. 

Pettikin deschise ochii şi sări în sus, buimăcit, 
neînţelegând pe moment unde se află. Apoi amintirile 
reveniră şi îi copleşiră mintea; se rezemă nefericit de 
perete, cu tot trupul îndurerat. 

— Ce încurcătură blestemată! murmură el, încercând să-şi 
dezmorţească puţin umerii. Se frecă neîndemânatic la ochi 
cu ambele mâini, apoi se şterse pe faţă, simțindu-se foarte 
murdar. Barba neagră era înspicată cu fire albe. 

„Nu pot să sufăr să stau nebărbierit”, îşi zise el. 

„Astăzi e luni. Am sosit aici sâmbătă la apusul soarelui şi 
m-au prins ieri. Ticăloşii!” 

Sâmbătă seara se auziseră multe zgomote în jurul 
trailerului şi neliniştea lui sporise. O dată fusese sigur că a 
auzit nişte voci înăbuşite. În linişte, stinsese luminile, 
trăsese zăvorul şi rămăsese la uşă, cu pistolul Verey în 
mână. Scrutase cu mare grijă întunericul. Şi atunci văzuse, 
sau crezuse că vede, o mişcare cam la treizeci de metri 
distanţă, apoi altă mişcare, ceva mai departe. 

— Cine e? strigase el şi vocea îi fusese întoarsă straniu de 
ecou. Ce doreşti? 

Nu-i răspunsese nimeni. lar se auzise o mişcare. Unde? 
Cam la treizeci, patruzeci de metri distanţă - dar era greu 
de precizat din cauza întunericului. Uite, încă unul! Să fie 
un om? Sau numai un animal? Poate umbra unei crengi? 
Sau poate... ce-a fost asta? Uite, acolo, lângă pinul ăla 
mare. 


— Ei, tu ăla de colo! Ce doreşti? 

Nici un răspuns. Nu-şi putuse da seama dacă era sau nu 
un om. Furios şi chiar puţin speriat, ochise şi apăsase pe 
trăgaci. Pocnetul semănase cu o lovitură de tunet şi fusese 
transmis şi reluat de mai multe ori de ecou. Flacăra roşie se 
repezise spre copaci, ricoşase de trunchi într-o ploaie de 
scântei, se lovise de un altul şi în cele din urmă, se afundase 
într-un troian de zăpadă. Pettikin aşteptase. Nu se 
întâmplase nimic. 

Nu se întâmplase nimic. Se auziseră zgomotele obişnuite 
ale pădurii, acoperişul hangarului pârâise, din când în când 
cădea zăpadă de pe o ramură supraincărcată, care ţâşnea 
apoi, eliberată, în sus. Începuse să tropăie ca să se 
încălzească, apoi intrase înăuntru, aprinsese lumina, 
încărcase din nou pistolul şi zăvorise uşa. 

— Când ai să mai îmbătrâneşti, ai să ajungi o babă! îşi 
spusese el cu voce tare, apoi adăugase: La dracu”, urăsc 
liniştea asta, urăsc singurătatea, urăsc zăpada, urăsc frigul 
şi urăsc faptul că am fost aşa de înspăimântat în dimineaţa 
asta la Galeg Morghi. Dumnezeu să-i pedepsească, asta e, 
dar dacă n-ar fi fost tânărul Ross, sunt sigur că ticălosul din 
SAVAK m-ar fi ucis. 

Mai verificase încă o dată uşa, să vadă dacă e bine 
zăvorâtă, închisese bine ferestrele şi trăsese perdelele 
pentru noapte, după care îşi turnase un pahar mare de 
votcă şi o amestecase cu suc de portocale din frigider. Se 
aşezase în faţa focului şi încercase să-şi adune gândurile. 
Erau nişte ouă în frigider pentru micul dejun şi era înarmat. 
Soba cu gaz funcţiona bine. Era plăcut. După câteva clipe 
se simţise mai bine, mai în siguranţă. Înainte să se ducă la 
culcare în dormitorul pentru oaspeţi, mai verificase încă o 
dată toate încuietorile. Declarându-se satisfăcut, îşi scosese 
cizmele de zbor şi se întinsese pe pat. Adormise destul de 
repede. 

Dimineaţa constatase ca frica din timpul nopţii dispăruse. 
Îşi pregătise micul dejun cu ochiuri şi pâine prăjită, exact 


aşa cum îi plăcea lui, făcuse apoi ordine prin cameră, îşi 
pusese salopeta vătuită de zbor şi trăsese zăvorul de la uşă; 
o deschisese şi se trezise cu un pistol-mitralieră în faţă. 
Şase revoluționari se înghesuiseră să intre în casă şi 
începuse interogatoriul. Ore în şir de întrebări. 

— Nu sunt spion, nu sunt american. V-am spus de atâtea 
ori că sunt englez. larăşi şi iarăşi. 

— Mincinosule, documentele tale arată că eşti din Africa 
de Sud. Pe Allah, şi astea sunt false? Liderul - omul care îşi 
spunea Fedor Rakoczy - avea privirea dură, era înalt şi mai 
în vârstă decât ceilalţi. Avea ochi căprui închis. Vorbea o 
engleză cu un pronunţat accent străin. Aceleaşi şi aceleaşi 
întrebări reveniseră: 

— De unde eşti, ce faci aici, cine este superiorul tău în CIA, 
cine este legătura ta de aici, unde este Erikki Yokkonen? 

— Nu ştiu. V-am spus de o sută de orică nu ştiu - nu mai 
era nimeni aici când am aterizat ieri-seară, la apusul 
soarelui. Am fost trimis aici ca să-l iau, pe el şi pe soţia lui. 
Aveau treabă la Teheran! 

— Mincinosule! Au fugit într-o noapte, acum două zile. De 
ce ar fi fugit dacă veneai să-i iei de-aici? 

— V-am mai spus. Nu mă aşteptau. Nu ştiau că vin. De ce 
să fi fugit? Unde sunt mecanicii noştri, Dibble şi Arberry, 
unde este managerul nostru, Dayati, şi un... 

— Cine este legătura ta CIA la Tabriz? 

— N-am nici o legătură. Suntem o companie britanică şi 
cer să-l văd pe consulul nostru din Tabriz. Cer... 

— Duşmanii poporului nu pot cere nimic! Nici măcar 
îndurare. Din voia Domnului, ne aflăm în stare de război. În 
război, oamenii sunt împuşcaţi. 

Interogatoriul durase toată dimineaţa. În ciuda protestelor 
lui, îi luaseră toate documentele, paşaportul cu viza de 
ieşire vitală şi permisul de şedere, îl legaseră şi îl 
aruncaseră aici, ameninţându-l să nu încerce să fugă. 

Mai târziu, Rakoczy se întorsese împreună cu doi gardieni. 


— De ce nu mi-ai spus că ai adus piesele de schimb pentru 
21.22 

— Nu m-ai întrebat, spusese Pettikin furios. Cine naiba 
eşti? Dă-mi hârtiile înapoi. Cer să-l văd pe consulul britanic. 
Dezleagă-mi naibii mâinile! 

— Dumnezeu te va pedepsi pentru blasfemie. În genunchi, 
şi cere-ţi iertare de la Dumnezeu. 

Îl siliseră să îngenuncheze. 

— Cere iertare! 

Se supusese, urându-i din tot sufletul. 

— Ştii să zbori şi cu 212 la fel de bine ca şi cu 206? 

— Nu! spusese el, ridicându-se anevoie în picioare. 

— Mincinosule! E trecut pe permisul tău de zbor. Rakoczy 
îl trântise pe masă: De ce minţi? 

— Ce contează? Oricum nu crezi nimic din ceea ce spun. 
Nu vrei să crezi adevărul. Bineînţeles că ştiu că este trecut 
în permisul meu de zbor. Ce, n-am văzut că mi l-ai luat? 
Bineînţeles că ştiu să pilotez şi un 212 dacă sunt nevoit. 

— Komitehul te va judeca şi te va condamna, spusese 
Rakoczy cu o voce atât de fermă că Pettikin simţise un fior 
de gheaţă pe şira spinării. Apoi îl părăsiseră. 

La apusul soarelui îi aduseseră nişte orez şi supă şi 
plecaseră din nou. Abia dacă reuşise să doarmă puţin, iar 
acum, când se iviseră zorii, îşi dădea perfect de bine seama 
cât era de lipsit de ajutor. Simţea cum îi creşte spaima în 
suflet. Odată, în Vietnam, fusese doborât, prins şi 
condamnat, la moarte de Viet Cong, dar escadronul lui 
venise după el împreună cu Beretele Verzi şi împuşcaseră 
tot satul, inclusiv Viet Gongul. Atunci scăpase ca prin 
urechile acului de la o moarte sigură. 

„Niciodată să nu faci pariuri cu moartea până nu eşti mort. 
Asta e, bătrâne, spusese tânărul lui comandant american. În 
felul ăsta poţi să dormi noaptea liniştit.” 

Comandantul lor era Conroe Starke. Escadronul lor de 
elicoptere era format din americani, englezi, canadieni şi 


avea baza la Da-nang. Ce altă harababură nenorocită 
fusese şi aia! 

„Mă întreb oare ce-o fi făcând acum?” se gândi el. Starke 
răspundea de baza lor de la Kowiss. Norocos ticălosul ăsta! 
Era norocos pentru că stătea în siguranţă la Kowiss şi o 
avea pe Manuela. Manuela era o femeie solidă, semăna cu 
un urs koala, numai bună de strâns în braţe, cu ochii ăia 
mari, căprui ai ei şi cu exact curbele necesare. 

Îşi dădu frâu liber gândurilor, amintindu-şi de ea şi de 
Starke. Se întrebă apoi unde or fi Erikki şi Azadeh, se gândi 
la satul din Vietnam şi la tânărul căpitan Ross şi la oamenii 
acestuia. Dacă n-ar fi fost el! Şi Ross era salvatorul lui. În 
viaţa asta trebuie să ai salvatori ca să poţi supravieţui. 
Aceşti oameni ciudaţi care intervin miraculos în existenţa 
ta, aparent fără nici un motiv, exact la timp pentru a-ţi oferi 
şansa de care ai o nevoie atât de mare, disperată, sau ca să 
te scoată din ghearele dezastrului, ale unui pericol sau ale 
nenorocirii. Oare îşi fac apariţia pentru că te-ai rugat lui 
Dumnezeu? Când eşti pe marginea prăpastiei, întotdeauna 
te rogi, chiar dacă nu neapărat lui Dumnezeu. Dar 
Dumnezeu are multe nume. 

Îşi aminti de bătrânul Soames de la ambasadă, care 
spunea mereu: „Nu uita, Charlie, Profetul Mohammed a 
spus că Allah - Dumnezeu - are trei mii de nume. O mie 
sunt cunoscute numai îngerilor, o mie numai profeților, trei 
sute sunt în Torah, Vechiul Testament, alte trei sute în 
Zabur, adică în psalmii lui David, alte trei sute în Noul 
Testament şi nouăzeci şi nouă în Coran. Asta înseamnă două 
mii nouă sute nouăzeci şi nouă. Un nume a fost ascuns de 
DumnezeU. În arabă i se spune Ism Allah ala'zam: Cel mai 
măreț nume al lui Dumnezeu. Toţi cei care citesc Coranul, îl 
citesc fără să ştie. Dumnezeu este foarte înţelept că îşi 
ascunde numele Lui cel mai măreț, nu-i aşa?” „Da, dacă 
există Dumnezeu”, îşi spuse Pettikin. Îi era frig şi îl durea 
tot trupul. 


Uşa se deschise. Era Rakoczy cu doi dintre oamenii lui. În 
mod surprinzător, Rakoczy zâmbi, îl ajută politicos să se 
ridice în picioare şi începu să-i dezlege mâinile. 

— Bună dimineaţa, căpitane Pettikin. Scuze pentru 
greşeală. Te rog să mă urmezi. 

Îl conduse în încăperea principală. Pe masă era cafea. 

— Bei cafeaua simplă sau în stil englezesc, cu lapte şi 
zahăr? 

Pettikin îşi freca încheieturile mâinilor care amorţiseră. 
Încerca să-şi pună mintea la treabă. 

— Ce-i asta? Prizonierilor li se oferă un mic dejun copios? 

— Scuză-mă, nu înţeleg. 

— Nimic, nimic. Pettikin îl privea ţintă, nefiind încă foarte 
convins de ceea ce vedea. Cu lapte şi zahăr. 

Cafeaua avea un gust minunat şi îl învioră imediat. Îşi mai 
turnă 0 ceaşcă. 

— Aşadar, a fost o greşeală... atâta tot şi nimic altceva? 

— Da. Eu... ăâ... am verificat povestea dumitale şi am aflat 
că e adevărată. Domnul fie lăudat. Vei pleca imediat înapoi 
la Teheran. 

Pettikin simţi un nod în gât în faţa acestei amânări, căci 
aşa o simţea, ca o amânare, îşi spuse el bănuitor. 

— Am nevoie de combustibil, tot combustibilul noştru a 
fost furat, nu am cu ce alimenta. 

— Aparatul dumitale a fost realimentat. Am supravegheat 
eu însumi operaţiunea. 

— 'Te pricepi la elicoptere? Pettikin se întreba de e părea 
omul atât de nervos. 

— Puțin. 

— Scuză-mă, dar... ăăă... nu ştiu cum te numeşti. 

— Smith... Domnul Smith. Fedor Rakoczy zâmbi. Şi acum 
am să te rog să pleci. Imediat. 

Pettikin îşi căută cizmele de zbor şi şi le trase în picioare. 
Ceilalţi îl priveau în tăcere. Observă că aveau automate de 
fabricaţie sovietică. Pe masa de lângă uşă se afla geanta lui 
de voiaj. Alături erau documentele personale. Paşaportul, 


viza, permisul de muncă şi un permis de zbor eliberat de 
iranieni. Încercând să-şi ascundă mirarea, care cu 
siguranţă i se putea citi pe faţă, verifică dacă erau toate, 
apoi şi le îndesă în buzunar. Când dădu să se ducă spre 
frigider, unul dintre oameni îi tăie calea şi îi făcu semn să 
plece. 

— Mi-e foame, spuse Pettikin, care continua să fie extrem 
de bănuitor. 

— Ai ceva de mâncare în elicopterul dumitale. Urmează- 
mă, te rog. 

Aerul de afară mirosea foarte plăcut, era o zi limpede, cu 
un cer albastru intens. Spre vest se formau alţi nori grei, de 
zăpadă. Spre est, drumul peste trecătoare era liber. În jurul 
lui, toată pădurea scânteia în razele soarelui care se 
reflectau în zăpadă. În faţa hangarului se afla elicopterul 
206, cu parbrizul curăţat, cu toate geamurile bine şterse. În 
interior, nimic nu fusese atins, numai caseta cu hărţi era 
acum în unul din buzunarele laterale, nu alături de locul lui, 
unde o ţinea el de obicei. Începu să verifice cu foarte mare 
grijă aparatul. 

— Te rog să te grăbeşti, spuse Rakoczy. 

— Bineînţeles. 

Pettikin se prefăcu că se grăbeşte foarte tare, dar nu se 
grăbea defel. Nu-i scăpa absolut nimic la verificare, toate 
simţurile îi erau încordate la maximum ca să detecteze 
vreun sabotaj subtil sau unul mai grosolan. Verifică benzina, 
uleiul, totul. Simţea şi vedea cum cresc nerâbdarea şi 
nervozitatea lor. În bază tot nu era nimeni. În hangar se 
vedea aparatul 212 cu piesele motorului aşezate frumos, în 
ordine. Piesele de schimb pe care le adusese el fuseseră 
aşezate pe o bancă din apropiere. 

— Acum eşti gata, spuse Rakoczy ca şi când ar fi rostit un 
ordin. Urcă şi ai să realimentezi la Bandar-e Pahlavi, ca şi 
data trecută. Se întoarse către ceilalţi doi, îi îmbrăţişă pe 
amândoi în grabă şi se uită pe locul din spate. Porneşte şi 
decolează imediat. Vin cu dumneata la Teheran. 


Prinse automatul între genunchi, îşi închise centura de 
siguranţă, încuie uşa cu grijă şi luă căştile din cârligul din 
spatele lui şi le puse la urechi. Se vedea bine că este 
familiarizat cu interiorul unui cocpit. 

Pettikin observă că ceilalţi doi luaseră o poziţie de 
apărare, cu faţa spre drum. Apăsă pe butonul de pornire a 
motoarelor. În curând, vuietul familiar şi atmosfera atât de 
cunoscută, precum şi faptul că Smith era la bord - aşadar 
un sabotaj era imposibil de bănuit - îl făcu să se simtă 
foarte bine. 

— Am pornit, spuse el în microfon şi decolă rapid, urcă lin 
şi se îndreptă spre trecătoare. 

— Bine, spuse Rakoczy, foarte bine. Zbori foarte bine. Ca 
din întâmplare, îşi aşeză automatul pe genunchi cu ţeava 
spre Pettikin. Te rog să nu zbori prea bine. 

— Pune siguranţa la armă sau nu mai zbor deloc. 

Rakoczy ezită, dar în cele din urmă o puse. 

— Sunt de acord că e periculos în timpul zborului. 

La două sute de metri, Pettikin începu să zboare drept, 
apoi înclină dintr-o dată aparatul şi se întoarse spre câmpie. 

— Ce faci? 

— Vreau să-mi calculez poziţia. 

Se baza pe faptul că, deşi Smith părea familiarizat cu 
interiorul aparatului, nu ştia să piloteze un 206, fiindcă 
altfel i l-ar fi luat. Ochii lui iscodeau câmpia de dedesubt în 
căutarea unei explicaţii pentru nervozitatea omului şi 
pentru graba cu care dorise să plece. Câmpia era aceeaşi. 
În apropiere de intersecţia drumului îngust de la bază cu 
drumul principal care mergea spre nord-vest, la Tabriz, se 
aflau două camioane. Amândouă se îndreptau spre bază. De 
la această înălţime se vedea clar că erau camioane militare. 

— Am să aterizez ca să văd ce vor, spuse el. 

— Dacă ai să faci asta, spuse Rakoczy fără urmă de teamă 
în glas, te va costa multă suferinţă şi vei rămâne mutilat pe 
viaţă. Te rog să mergi la Teheran, dar, mai întâi, la Bandar-e 
Pahlavi. 


— Care e numele dumitale adevărat? 

— Smith. 

Pettikin lăsă lucrurile aşa, mai făcu un cerc, apoi porni 
către 'leheran, spre sud-vest, îndreptându-se către 
trecătoare, aşteptând să se ivească momentul favorabil, 
căci era sigur că, undeva pe parcursul drumului, avea să 
apară un astfel de moment. 

La periferia Tabrizului, ora 21:30. Range Rover-ul roşu al 
lui Erikki ieşi pe porţile palatului hanului şi o porni pe 
drumul spre Teheran. Erikki era la volan, Azadeh lângă el. 
Vărul ei, colonelul Mazardi, fusese acela care îl convinsese 
pe Erikki să nu plece la Teheran vineri: 

— Drumul va fi extrem de periculos - e destul de rău şi în 
timpul zilei, spusese el. Insurgenţii n-au să se mai întoarcă 
acum, eşti în siguranţă. Este mult mai bine să vă duceţi să-l 
vedeţi pe Înălţimea Sa Hanul şi să-i cereţi sfatul. Asta ar fi 
mult mai înţelept. 

Azadeh fusese de acord. 

— Erikki, bineînţeles că vom face aşa cum vrei tu, dar zău 
că aş fi mai fericită dacă ne-am petrece noaptea acasă şi l- 
aş vedea pe tata. 

— Verişoara mea are dreptate, căpitane. Bineînţeles că 
poţi să faci cum doreşti, dar, jur pe Profet, Allah să-i 
păstreze totdeauna cuvântul cel sfânt, că siguranţa Înălţimii 
Sale este la fel de importantă şi pentru mine ca şi pentru 
dumneata. Dacă ţii neapărat, pleacă mâine. Te asigur că aici 
nu există nici un pericol. Am să pun santinele. Dacă acest 
aşa-zis Rakoczy, sau oricare alt străin, sau mullahul acela se 
apropie la mai mult de o jumătate de kilometru de locul 
acesta sau de Palatul Gorgon, o să regrete. 

— Da, Erikki, te rog, spuse entuziasmată Azadeh. 
Bineînţeles, dragul meu, vom face ceea ce doreşti tu, dar 
chiar tu ai putea dori să te consulţi cu Înălţimea Sa, tatăl 
meu, în legătură cu ceea ce vrei să faci. 

Erikki acceptase cam împotriva voinţei sale. Arberry şi 
celălalt mecanic, Dibble, hotărâseră să se ducă la Tabriz, la 


hotel „International”, şi să-şi petreacă weekendul acolo. 

— Piesele de schimb au să ajungă abia luni, căpitane. 
Bătrânul lup de mare Mclver ştie că 212 al nostru trebuie 
să fie gata de lucru până miercuri, altfel trebuie să trimită 
altul şi asta n-o să-i placă. O să tragem tare şi o să-l aducem 
în stare de zbor. Ne cerem scuze, dar managerul de la bază 
poate veni să ne ia. Noi suntem britanici, nu avem de ce să 
ne facem griji, n-o să se atingă nimeni de noi. Şi nu uitaţi că 
noi lucrăm pentru guvernul lor şi nu avem nimic de împărţit 
cu ticăloşii ăştia împuţiţi - vă rog să ne iertaţi. Să nu vă 
faceţi griji în ceea ce ne priveşte, nici dumneavoastră şi nici 
doamna. O să stăm aici pe poziţii şi o să vă aşteptăm să vă 
întoarceţi miercuri. Petrecere frumoasă la Teheran. 

Aşa că Erikki plecase în convoi cu colonelul Mazardi spre 
periferia Tabrizului. Uriaşul palat al hanilor Gorgon era 
aşezat la poalele muntelui, înconjurat de mai multe hectare 
de grădini şi livezi, împrejmuite cu ziduri. Când sosiră, toată 
casa se trezi şi se adună la un loc - mama ei vitregă, 
surorile vitrege, nepoţii, nepoatele, servitorii, copiii 
servitorilor, nu însă şi Abdollah Han, tatăl ei. Azadeh fu 
primită cu îmbrăţişări şi lacrimi în ochi, cu multă bucurie şi 
alte rânduri de lacrimi. Imediat se făcură planuri pentru a 
se organiza a doua zi un dejun festiv în cinstea revenirii ei 
acasă după atâta timp. 

— Dar, vai, ce cumplit! Bandiţi şi un mullah jerpelit să 
îndrăznească să vină pe pământul tău? Nu a donat 
Înălţimea Sa, veneratul tău tată, saci plini de bani şi sute de 
acri de pământ diverselor moschei din Tabriz şi din 
împrejurimile acestuia? 

Erikki fu întâmpinat cu politeţe, dar cu prudenţă. Toţi se 
temeau de el, de dimensiunile lui uriaşe, de rapiditatea cu 
care mânuia cuțitul şi de violenţa temperamentului său şi 
nu înțelegeau blândeţea de care dădea dovadă faţă de 
prieteni şi neţărmurita dragoste pe care o nutrea pentru 
Azadeh. Ea era a cincea dintre cele şase surori vitrege şi un 
bebeluş de sex bărbătesc. Fratele ei de sânge, pe care îl 


adora, Hakim, cu un an mai mare decât ea, fusese exilat de 
Abdollah Han şi se afla acum în dizgrație la Khvoy, în nord- 
vestul ţării. Fusese pedepsit pentru crime împotriva 
hanului, dar şi Hakim şi Azadeh jurau că nu era vinovat de 
ele. Mama lor, moartă cu mulţi ani în urmă, fusese cea de-a 
doua soţie a lui Abdollah Han. 

— Mai întâi o baie, spuseră vesele surorile ei, şi ai să ne 
povesteşti absolut totul, fiecare amănunt, fiecare amănunt. 
O traseră fericite pe Azadeh după ele. În intimitatea sălii 

lor de baie, caldă, luxoasă, veselă şi cu totulizolată de 
domeniul bărbaţilor, statură de vorbă şi povestiră până în 
Zori. 

— Mahmud al meu n-a mai făcut dragoste cu mine deo 
săptămână, spuse Najoud, cea mai mare dintre surorile 
vitrege ale lui Azadeh, dând tristă din cap. 

— Probabil că e o altă femeie la mijloc, spuse cineva. 

— Nu, nu e asta. Are probleme cu erecţia. 

— O, sărmana de tine! Ai încercat să-i dai stridii... 

— Sau ulei de trandafiri, să te ungi cu el pe sâni... 

— Sau să-l freci pe el cu extract de jacaranda, cu corn de 
rinocer şi mosc... 

— Jacaranda, corn de rinocer şi mosc? N-am mai auzit de 
aşa ceva, Fazulia. 

— Este o mare noutate scoasă dintr-o reţetă veche de pe 
vremea lui Cirus cel Mare. Este secret, dar penisul Marelui 
Rege era foarte mititel pe când era tânăr; când i-a cucerit 
însă pe mezi, a început să stârnească admiraţia şi invidia 
tuturor. Se pare că a primit de la mezi o loţiune magică cu 
care, dacă te freci o anumită perioadă de timp dintr-o 
lună... Marele preot al mezilor i-a dat-o lui Cirus în 
schimbul vieţii lui, cu condiţia ca Marele Rege să jure că va 
păstra secretul numai în familia sa. Secretul a trecut din 
ţâţă-n fiu de-a lungul secolelor şi acum, dragele mele 
surioare, a ajuns la Tabriz! 

— O, draga şi scumpa mea soră Fazulia, cum? Domnul să 
te binecuvânteze pentru totdeauna, cum? Amărâtul de 


bărbatu-meu, Abdullah, cădea-i-ar şi ultimii trei dinţi care i- 
au mai rămas, n-a mai avut nici o erecţie de ani de zile. 
Cum? 

— O, taci o dată, Zadi, cum poate să vorbească dacă 
vorbeşti tu? Continuă, Fazulia. 

— Da, taci din gură, Zadi, şi binecuvântează-ţi norocul. 
Hussan al meu este în erecţie dimineaţa, la prânz şi seara şi 
atât de plin de dorinţă pentru mine că nu-mi lasă mei măcar 
timpul să mă spăl pe dinţi. 

— Ei bine, secretul elixirului a fost cumpărat de stră- 
străbunicul deţinătorului actual la un preţ uriaş; mi s-a spus 
că i-a dat un pumn întreg de diamante... 

— Eeeee... 

— .„..dar acum poţi să cumperi o sticluţă cu cincizeci de mii 
de riali! 

— O, e prea mult! De unde să fac eu rost de atâţia bani 
gheaţă? 

— Ca de obicei - din buzunarele lui, şi apoi poţi să te mai şi 
tocmeşti. Ţi se pare atât de mult pentru o asemenea 
poţiune când nu putem avea alţi bărbaţi? 

— Dacă are efect... 

— Bineînţeles că are efect, de unde putem să cumpărăm 
poţiunea asta, dragă Fazulia? 

— Din bazar, din magazinul lui Abu Bakra bin Hassan bin 
Saiidi. Ştiu drumul! O să mergem mâine. Înainte de masă. 
Vii şi tu cu noi, dragă Azadeh? 

— Nu, mulţumesc, surioară! 

Se auziră râsete şi una dintre cele tinere spuse: 

— Sărmana Azadeh, nu are nevoie de jacaranda şi de 
muck, ci exact de contrariul lor! 

— Jacaranda şi mosc, copilă, şi corn de rinocer, spuse 
Fazulia. 

Azadeh râse împreună cu ele. Toate o întrebaseră, mai pe 
faţă sau mai discret, dacă soţul ei era egal proporţional şi 
cum se descurca cu greutatea lui cu o fată atât de micuță şi 
fragilă ca ea? 


— Prin magie, le răspunsese ea celor mai tinere, uşor - 
celor serioase şi „cu un incredibil extaz, aşa cum numai în 
Grădinile Paradisului poate să fie!” - celor geloase şi celor 
pe care le ura şi voia să le facă în necaz. 

Nu toată lumea fusese de acord cu căsătoria ei cu acest 
uriaş străin. Mulţi încercaseră să-l influenţeze pe tatăl ei 
împotriva lui şi împotriva ei. Dar ea învinsese şi acum ştia 
cine-i sunt duşmanii: sora ei vitregă înnebunită după sex, 
Zadi, mincinoasa verişoară Fazulia cu exagerările ei 
prosteşti şi, cea mai înverşunată dintre toate, vipera cu 
limba muiată în miere, sora cea mai mare, Najoud, şi 
ticălosul ei soţ Mahmud, Dumnezeu să-i pedepsească 
pentru purtările lor rele. 

— Draga mea Najoud, sunt foarte fericită că sunt din nou 
acasă, dar acum e vremea să mergem la culcare. 

Şi se duseră la culcare. Toate. Unele fericite, altele 
supărate, unele cu ură, altele cu dragoste, unele la soţii lor, 
altele singure. Bărbaţii puteau avea patru femei în acelaşi 
timp, după legile Coranului, cu condiţia să le trateze egal în 
toate privinţele; Profetul Mohammed, singurul dintre 
bărbaţi, avusese unsprezece neveste în viaţa lui, deşi nu 
toate în acelaşi timp. Unele muriseră, de altele divorțase, 
altele îi supravieţuiseră. Dar toate îl veneraseră până la 
sfârşitul vieţii lor. 

Erikki se trezi când Azadeh se strecură lângă el, în pat. 

— O să trebuiască să plecăm cât mai devreme, draga mea. 
— Da, admise ea, aproape adormită în patul confortabil, 
simţindu-l pe el aproape. Da, când doreşti, dar numai după 
prânz pentru că altfel mama vitregă o să plângă de o să 

umple câteva găleți... 

— Azadeh! 

Dar Azadeh dormea deja. Erikki oftă şi el, mulţumit, şi 
adormi din nou. 

Nu plecară duminică, aşa cum plănuiseră - tatăl ei spusese 
că nu era bine, pentru că dorea să stea mai întâi de vorbă 
cu Erikki. În dimineaţa asta, luni, după ce îşi făcură 


rugăciunile sub conducerea tatălui ei şi după micul dejun - 
cafea, pâine, miere, ouă şi iaurt - li se dăduse voie să plece 
şi acum coteau de pe drumul şerpuit de munte pe şoseaua 
principală spre Teheran. 

— E ciudat, spuse Erikki. Colonelul Mazardi spusese că o 
să-i aştepte aici, dar nu se vedea nicăieri şi nici intrarea pe 
şosea nu era păzită. 

— Eh, poliţiştii! spuse Azadeh cu un căscat. Niciodată nu 
sunt acolo unde ai nevoie de ei. 

Drumul urca spre trecătoare. Cerul era albastru şi 
limpede, iar vârfurile munţilor erau deja scăldate în razele 
soarelui. Jos, în vale, era încă întuneric, răcoare şi 
umezeală, drumul alunecos, zăpada strânsă în troiene, dar 
lucrul acesta nu-l îngrijora pe Erikki pentru că Range 
Rover-ul avea tracţiune pe patru roţi şi avea şi lanţuri. 
Trecu pe lângă drumul care ducea spre bază fără să se 
oprească. Ştia că baza este pustie, că 212 e în siguranţă şi 
aşteaptă să fie reparat. Înainte de a părăsi palatul hanului, 
încercase fără succes să ia legătura cu managerul lui, 
Dayati. Dar nu conta. Se aşeză mai comod în scaun. Avea 
rezervoarele pline şi şase canistre de rezervă de câte şase 
galoane, pe care le primise de la pompa particulară a lui 
Abdollah. 

„Aş putea foarte uşor să ajung la Teheran astăzi, îşi zise el. 
Şi să fiu înapoi miercuri - dacă mă mai întorc înapoi. Cu 
ticălosul ăsta de Rakoczy nu văd nimic bun.” 

— Vrei puţină cafea, dragule? întrebă Azadeh. 

— Mulţumesc. Vezi dacă poţi să prinzi BBC sau VOA pe 
unde scurte. 

Acceptă cu recunoştinţă cafeaua fierbinte din termos, 
ascultând paraziţii şi staţiile sovietice puternice şi cam atât, 
căci staţiile iraniene erau închise din cauza grevei, cu 
excepţia celor conduse de militari. 

În timpul week-endului, prieteni, rude, negustori şi 
servitori aduseseră fel de fel de zvonuri despre toate 
evenimentele posibile, de la o iminentă invazie sovietică la o 


iminentă invazie americană, de la o lovitură de stat militară 
încununată de succes în capitală la supunerea abjectă a 
tuturor generalilor în faţa lui Khomeini şi la demisia lui 
Bakhtiar. 

— Prostii! spusese Abdollah Han. Era un om corpolent, de 
peste şaizeci de ani, cu barbă, ochi negri şi o gură plină, 
plin de bijuterii şi îmbrăcat somptuos. De ce să demisioneze 
Bakhtiar? Nu are nimic de câştigat, aşadar nu există nici un 
motiv. Deocamdată. 

— Şi dacă învinge Khomeini? întrebase Erikki. 

— Cum va fi voia lui Allah. Hanul şedea pe covor în Camera 
Mare, Erikki şi Azadeh şedeau în faţa lui, iar în spate stătea 
garda lui de corp, înarmat. Dar victoria lui Khomeini va fi 
doar temporară, dacă, în general, obţine victoria. Mai 
devreme sau mai târziu, forţele armate o să-l îngenuncheze, 
pe el şi pe mullahii lui. E un om bătrân. În curând o să 
moară, cu cât mai curând cu atât mai bine, ţinând seama de 
ce a făcut. Căci, deşi a împlinit voinţa lui Allah şi a fost 
instrumentul înlăturării şahului, căruia îi sunase ceasul, are 
vederi înguste şi este la fel de megaloman ca şi şahul, dacă 
nu chiar mai mult. Cu siguranţă că va ucide mai mulţi 
iranieni decât a făcut-o şahul vreodată. 

— Dar nu este un om al Domnului, pios şi aşa cum trebuie 
să fie un ayatolah? întrebă Erikki precaut, neştiind la ce 
trebuie să se aştepte. De ce să facă Khomeini aşa ceva? 

— Acesta este obiceiul tiranilor. 

Hanul râse şi mai gustă puţină halva, specialitate 
turcească ce-i plăcea foarte mult. 

— Şi şahul? Ce se va întâmpla acum? 

Deşi lui Erikki nu-i plăcea deloc hanul, era bucuros să afle 
ce părere are el. De el depindeau în mare parte viaţa lui şi a 
lui Azadeh în Iran şi Erikki nu avea nici o intenţie să plece 
de-aici. 

— Cum va vrea Dumnezeu. Şahul Mohammed a făcut 
foarte mult bine pentru Iran, ca şi tatăl său mai înainte. Dar 
în ultimii ani se închisese în sine şi nu mai voise să asculte 


de nimeni, nici chiar de Shahbanu, Împărăteasa Farah, care 
îi era foarte devotată şi foarte înţeleaptă. Dacă ar avea cât 
de cât simţ politic, ar abdica în favoarea fiului său, Reza. 
Generalii au nevoie de un punct de sprijin, ar putea să-l 
instruiască până când va fi gata să preia puterea. Să nu 
uităm că lranul a fost monarhie timp de peste o mie de ani, 
cu un conducător absolut în fruntea statului - unii ar spune 
un tiran - un om care a dispus de puteri depline şi care nu a 
fost îndepărtat niciodată decât prin moarte. 

Zâmbi cu buzele lui pline şi senzuale. 

— Dintre şahii Qajar, dinastia noastră legitimă care a 
domnit timp de o sută cincizeci de ani, numai unul, ultimul, 
vărul meu, a murit de moarte naturală. Noi suntem un 
popor oriental, nu occidental, şi înţelegem violenţa şi 
tortura. Viaţa şi moartea nu se judecă după standardele 
voastre. 

Ochii lui negri se întunecară parcă şi mai mult. 

— Poate că este voia lui Allah ca dinastia Qajar să revină la 
putere - sub domnia lor, Iranul a prosperat. 

„Eu nu prea am auzit aşa”, îşi zise Erikki, dar nu spuse 
nimic. Nu era treaba lui să judece ceea ce fusese sau ceea 
ce urma să fie. 

Toată duminica, BBC şi VOA au fost bruiate, ceea ce nu era 
un lucru neobişnuit. Radio Moscova transmitea tare şi clar 
ca de obicei, iar Radio Iranul Liber, care transmitea de la 
Tbilisi, din nordul frontierei, se auzea la fel de bine şi 
limpede ca de obicei. Ştirile lor în iraniană şi în engleză 
vorbeau despre o insurecție totală împotriva „regimului 
ilegal al lui Bakhtiar şi a guvernului şahului înlăturat de la 
putere, a stăpânilor lui americani, conduşi de Carter, 
preşedintele mincinos şi aţâţător la război. Astăzi Bakhtiar 
încerca să câştige bunăvoința maselor, anulând contractele 
militare oneroase în valoare totală de treisprezece miliarde 
de dolari care fuseseră impuse ţării de şahul alungat de la 
putere: opt miliarde de dolari în SUA, contractele cu 
britanicii pentru tancurile Centurion în valoare de 2,3 


miliarde, plus două reactoare nucleare franceze şi unul din 
Germania pentru alte 2,7 miliarde. Aceste ştiri au semănat 
panică în rândurile liderilor occidentali şi vor provoca fără 
îndoială prăbuşirea binemeritată a burselor capitaliste de 
mărfuri...” 

— Iartă-mă că te întreb, tată, dar Occidentul se va 
prăbuşi? întrebase Azadeh. 

— De astă dată nu, spusese hanul şi Erikki văzu că faţa lui 
devine şi mai dură. Numai dacă sovieticii se hotărăsc să 
renege cele optzeci de miliarde de dolari pe care îi 
datorează băncilor din Occident - ba chiar şi câtorva din 
Orient. 

Râsese sardonic, jucându-se cu şiragul de perle pe care îl 
purta la gât. 

— Bineînţeles că zarafii orientali sunt mult mai înţelepţi. 
Cel puţin nu sunt chiar aşa de lacomi, împrumută bani în 
mod judicios şi nu se încred în nimeni şi în nici un caz în 
mitul „carităţii creştine”. 

Toată lumea ştia că familia Gorgon deţinea suprafeţe 
întinse de pământ în Azerbaidjan, terenuri petrolifere 
însemnate, aproape jumătate din Iran-Timber, proprietăţi 
pe ţărmul Mării Caspice, o mare parte din bazarul din 
Tabriz şi majoritatea băncilor comerciale de-acolo. 

Erikki îşi amintea ce se şuşotea în legătură cu Abdollah 
Han şi ce auzise, pe când încerca să obţină permisiunea 
acestuia de a se căsători cu Azadeh, despre duritatea şi 
zgârcenia lui în afaceri. 

„Cea mai rapidă cale de a ajunge în Paradis sau în Infern 
este să-i fii dator un rial lui Abdollah cel Crud, să nu-i 
plăteşti, să spui că eşti sărac şi să continui să locuieşti în 
Azerbaidjan.” 

— Tată, pot să te întreb, anularea unui număr aşa mare de 
contracte nu va produce haos? 

— Nu, nu poţi să mă întrebi. Ai pus şi aşa destule întrebări 
pentru o singură zi. Femeia trebuie să-şi ţină gura şi să 
asculte. Acum poţi să pleci. 


Azadeh îşi ceru imediat iertare pentru greşeala ei şi se 
retrase supusă. 

— Vă rog să mă scuzaţi. 

Erikki se ridică în picioare, cu intenţia de a pleca, însă 
hanul îl opri scurt. 

— Încă nu ţi-am spus să pleci. Stai jos. Acum spune-mi: de 
ce trebuie să-ţi fie frică de un sovietic singur? 

— Nu mi-e frică de el, ci de sistem. Omul este precis din 
KGB. 

— Atunci de ce nu l-ai ucis pur şi simplu? 

— N-ar fi folosit la nimic, ne-ar fi făcut numai rău. Nouă, 
bazei, lran-Timberului, lui Azadeh, poate că şi dumitale. A 
fost trimis la mine de alţii. Ne cunoaşte pe toţi, şi pe 
dumneata. 

Erikki îl privea cu mare atenţie pe bătrân. 

— Îi cunosc pe mulţi dintre ei. Ruşii, sovietici sau ţarişti, au 
râvnit întotdeauna la Azerbaidjan, dar au fost în acelaşi 
timp şi clienţi buni pentru Azerbaidjan şi ne-au ajutat 
împotriva împuţiţilor de britanici. Îi prefer britanicilor. Îi 
înţeleg. Zâmbetul lui se subţie încă şi mai mult. N-o să fie 
aşa de greu să-l îndepărtăm pe acest Rakoczy. 

— Bun, atunci te rog fă-o! spuse Erikki râzând din toată 
inima. Şi pe toţi ceilalţi laolaltă cu el. Asta ar fi într-adevăr 
împlinirea lucrării lui Dumnezeu. 

— Nu sunt de acord, a spus hanul prost dispus. Asta ar fi 
împlinirea lucrării lui Satan. Fără sovietici, americanii şi 
câinii lor englezi ne-ar fi dominat pe noi şi omenirea 
întreagă. Fără îndoială că ar fi înghiţit şi Iranul - sub 
conducerea lui Mohammed au făcut-o. Fără Rusia Sovietică, 
indiferent care ar fi neajunsurile, nu am avea cum să ţinem 
în frâu politica josnică a americanilor, aroganţa lor josnică 
purtările lor josnice, blugii josnici, muzica josnică, 
mâncarea scârboasă şi democraţia greţoasă, atitudinea lor 
dezgustătoare faţă de femei, de lege şi de ordine, 
pornografia lor greţoasă, atitudinea naivă faţă de 


diplomaţie şi adversitatea lor răuvoitoare - da, acesta este 
cuvântul, răuvoitoare faţă de Islam. 

Ultimul lucru pe care îl dorea Erikki era încă o 
confruntare. Şi totuşi, în ciuda acestei hotărâri, simţea cum 
îl cuprinde furia. 

— Aveam o înţelegere... 

— Dar e adevărat! Pe Dumnezeu! tună hanul la el. E 
adevărat. 

— Nu este adevărat şi aveam o înţelegere în faţa 
Dumnezeului dumitale şi a spiritelor mele că nu vom 
discuta politică - nici politica dumitale, nici pe a mea. 

— Dar este adevărat, recunoaşte! se răsti hanul cu faţa 
schimonosită de furie. Mâna îi alunecă spre cuțitul 
ornamental de la centură şi de îndată garda de corp cobori 
pistolul-mitralieră spre Erikki. 

— Pe Allah, mă faci mincinos în propria mea casă? urlă el. 

— Nu fac decât să-ţi amintesc, Înălţimea Ta, de înţelegerea 
dintre noi în numele lui Allah! 

Ochii injectaţi ai bătrânului îl priveau fix. Susţinu privirea, 
gata să pună mâna pe cuțitul lui şi să ucidă sau să fie ucis. 
Tensiunea dintre cei doi ajunsese la maximum. 

— Da, şi asta e adevărat, murmură hanul şi accesul de 
furie îi trecu la fel de repede cum izbucnise. Se uită la 
garda lui de corp şi îi făcu semn furios cu mâna să plece: 

— Du-te de aici! 

Acum, în încăpere era linişte. Erikki ştia că mai sunt şi alte 
gărzi prin apropiere şi că în pereţi sunt orificii de 
supraveghere. Simţea cum îi curge sudoarea pe frunte şi 
apăsarea cuţitului său pukoh în centrul spatelui. 

Abdollah Han ştia că cuțitul era acolo şi că Erikki era gata 
să-l folosească fără ezitare, însă îi dăduse permisiunea să fie 
întotdeauna înarmat în prezenţa lui. Cu doi ani în urmă, 
Erikki îi salvase viaţa. 

Fusese ziua în care Erikki îi ceruse permisiunea să se 
căsătorească cu Azadeh şi fusese refuzat foarte ferm. 


— Nu, pe Allah, nu vreau nici un fel de necredincioşi în 
familia mea. Părăseşte casa mea! Pentru ultima dată! 

Erikki se ridicase de pe covor cu inima frântă. În 
momentul acela se auziseră zgomote de luptă dincolo de 
uşă, apoi împuşcături, uşa se dăduse de perete şi în 
încăpere năvăliseră doi asasini înarmaţi cu pistoale- 
mitralieră; între timp, afară, pe culoar, continuaseră 
împuşcăturile. 

Garda de corp a hanului îl ucisese pe unul dintre ei, dar 
celălalt se şi repezise cu mitraliera spre Abdollah Han, care 
şedea împietrit de stupoare. Înainte ca asasinul să poată 
apăsa pe trăgaci, murise cu cuțitul lui Erikki înfipt în gât. În 
acelaşi moment, Erikki se repezise la el, îi smulsese cuțitul 
din gât şi arma din mână. Un alt asasin pătrunsese în 
cameră. Erikki îl lovise cu arma şi îl omorâse pe loc, 
desprinzându-i aproape capul de trup prin forţa loviturii. Se 
repezise apoi furios pe coridor. Trei atacatori şi două gărzi 
erau morţi sau muribunzi. Ultimul atacator încercase să 
fugă, dar Erikki îl spintecase cu cuțitul şi o luase la fugă. 
Numai când o găsise pe Azadeh şi constatase că era teafără 
şi nevătămată, sângele îi coborâse de la cap şi redevenise 
calm. 

Erikki îşi amintea că o lăsase pe Azadeh şi se întorsese în 
Camera Mare. Abdollah Han şedea tot pe covor, nemişcat. 

— Cine sunt oamenii aceştia? 

— Asasini, duşmani, ca şi paznicii care le-au dat drumul 
înăuntru, spusese Abdollah furios. A fost voinţa lui Allah să 
te afli aici ca să-mi salvezi viaţa, voia lui Allah ca eu să 
rămân în viaţă. Ie vei căsători cu Azadeh, da, dar pentru că 
nu-mi placi, vom jura amândoi în faţa lui Dumnezeu şi a 
spiritelor pe care le venerezi tu că nu vom discuta niciodată 
probleme de religie sau politică, nici de-a mea, nici de-a ta, 
şi atunci poate că n-o să pun să fii ucis. 

Şi acum, aceiaşi ochi negri priveau fix la el. Abdollah Han 
bătu din palme. Uşa se deschise imediat şi apăru un 
servitor. 


— Adu cafea! 

Omul ieşi repede. 

— Voi renunţa la subiectul legat de lumea ta şi voi aborda 
altul pe care-l putem discuta: fiica mea, Azadeh. 

Erikki era şi mai atent, neştiind sigur în ce măsură îşi va 
exercita hanul controlul asupra ei, nici care sunt drepturile 
lui ca soţ atâta vreme cât se afla în Azerbaidjan, care era în 
mare măsură fieful hanului. Dacă Abdollah Han i-ar ordona 
lui Azadeh să se întoarcă acasă şi să divorţeze de el, Azadeh 
l-ar asculta oare? Cred că da, mi-e teamă că da - Azadeh nu 
accepta să audă nici măcar un cuvânt împotriva lui. Explica 
până şi ura demenţială pe care o nutrea hanul faţă de 
America şi o justifica. 

— Tatăl lui îi poruncise să se ducă acolo, în America, la 
universitate, îi spusese ea. Se simţise cumplit în America, 
Erikki. Fusese nevoit să înveţe limba şi să obţină o diplomă 
în economie înainte de a avea voie să se întoarcă acasă. 
Tatăl meu îi ura pe ceilalţi studenţi care îşi băteau joc de el 
pentru că nu ştia să joace jocurile lor, pentru că era mai 
gras ca ei, ceea ce este un semn de bunăstare în Iran, dar 
nu şi în America, şi învăţa anevoie. Dar cel mai mult a 
suferit din cauza profanărilor pe care a fost silit să le 
îndure, silit, Erikki, mă înţelegi? A fost silit să mănânce 
lucruri spurcate, cum ar fi carnea de porc, care este 
împotriva prescripţiilor religiei noastre, să bea bere şi vin şi 
să asculte anecdote dispreţuitoare despre religia noastră, 
să facă lucruri imposibil de povestit şi a primit porecle 
imposibil de reprodus. Şi eu aş fi fost furioasă dacă mi s-ar 
fi întâmplat aşa ceva. Te rog să ai răbdare cu el. Nu eaşacă 
ţi se urcă sângele în cap când te gândeşti la sovietici şi la 
ceea ce le-au făcut tatălui şi mamei tale şi ţării voastre? Ai 
răbdare cu el, te implor. Nu ela fost cel care a îngăduit 
căsătoria noastră? Ai răbdare cu el. 

„Am avut foarte multă răbdare, îşi spuse Erikki, mai multă 
decât cu oricine altcineva.” Grozav ar fi vrut ca 
întrevederea să se termine mai repede. 


— Ce să fac cu soţia mea, Înălţimea Voastră? 

Aşa era obiceiul să i se spună, şi Erikki i se adresa în felul 
acesta din când în când, în semn de politeţe. Abdollah Han 
zâmbi subţire. 

— Fireşte că mă interesează viitorul fiicei mele. Ce planuri 
ai pentru când vei ajunge la Teheran? 

— N-am nici un plan, dar m-am gândit că e mai înţelept s-o 
scot din Tabriz pentru câteva zile. Rakoczy a spus că „are 
nevoie” de serviciile mele. Când KGB spune aşa ceva în 
Iran, în Finlanda sau chiar în America, e mai bine să-ţi iei 
tălpăşiţa şi să te aştepţi la tot ce poate fi mai râu. Dacă o 
răpesc, eu sunt o cârpă în mâinile lor. 

— Pot s-o răpească şi la Teheran, chiar mult mai uşor decât 
aici, dacă asta le este intenţia. Uiţi că aici suntem în 
Azerbaidjan, nu în ţara lui Bakhtiar, spuse el ţuguindu-şi 
dispreţuitor buzele. 

Erikki se simţea neajutorat sub privirea scrutătoare a 
bătrânului. 

— Ştiu numai atât: că asta cred eu că e cel mai bine 
pentru ea. Am spus că am s-o păzesc cu preţul vieţii mele şi 
aşa voi face. Până când se clarifică situaţia politică din Iran 
- cu ajutorul dumitale şi al celorlalţi iranieni - cred că aşa 
este înţelept să procedăm. 

— În cazul ăsta, pleacă, spuse tatăl ei atât de brusc, încât 
Erikki tresări surprins, aproape speriat. Dacă ai nevoie de 
ajutor, să-mi trimiţi un mesaj codificat. 

Se gândi o clipă, apoi zâmbetul lui deveni sardonic: 

— Să-mi transmiţi următoarele cuvinte: „loţi oamenii sunt 
creaţi egali”. Este şi acesta un adevăr, nu-i aşa? 

— Nu ştiu, Înălţimea Ta, spuse el precaut. Dacă este sau 
nu aşa, este voia Domnului. Abdollah izbucnise brusc în râs, 
se ridicase şi îl lăsase singur în Camera Mare, iar Erikki 
simţi fiori de gheaţă pe spinare, profund tulburat şi 
neliniştit de bărbatul ale cărui gânduri nu reuşea niciodată 
să le citească. 

— 'Ţi-e frig? întrebă Azadeh. 


— O, nu, nu, deloc, spuse el scuturându-se de gânduri şi 
ascultând cu plăcere zgomotul motorului în timp ce urcau 
drumul de munte spre trecătoare. 

Acum erau chiar sub creasta muntelui. Treceau puţine 
maşini, circulaţia în ambele sensuri era redusă. Şoseaua 
coti şi ieşiră în bătaia soarelui, depăşind punctul cel mai 
înalt. Erikki schimbă imediat vitezele şi acceleră. Începu 
lunga coborâre pe drumul construit din ordinul lui Reza 
Şah, la fel ca şi calea ferată - o adevărată minune de 
inginerie, cu porţiuni decupate din stâncă, cu rambleuri 
înalte, poduri şi porţiuni abrupte care nu aveau balustrade 
în partea dinspre prăpastie. Suprafaţa şoselei era 
alunecoasă, acoperită cu zăpadă tasată. Schimbă din nou 
vitezele - mergea repede, dar prudent, bucuros că nu 
pornise pe drumul acesta pe întuneric. 

— Îmi mai dai puţină cafea? 

Azadeh îi turnă bucuroasă cafeaua. 

— Mă bucur că am să văd din nou Teheranul, spuse ea. Am 
o mulţime de cumpărături de făcut, e şi Sharazad acolo şi 
mai trebuie să cumpăr tot felul de lucruri pentru surorile 
mele vitrege şi nişte cremă de faţă pentru mama lor... 

Erikki abia dacă o auzea ce spune, cu gândul la Rakoczy, 
Teheran, Mclver şi următorul pas ce trebuia făcut. 

Drumul şerpuia, coborând în serpentine. Încetini şi 
conduse cu şi mai mare băgare de seamă, căci în urma lui 
circulaţia se intensificase. Chiar în spatele lui era un 
automobil supraîncărcat, aşa cum era mai întotdeauna pe- 
aici. Şoferul conducea prea aproape, prea repede şi cu 
degetul mereu pe claxon, chiar atunci când era evident că 
nu ai cum să te dai la o parte din calea lui. Erikki făcu pe 
surdul la nerăbdarea omului, nerăbdare cu care nu reuşise 
să se obişnuiască, după cum nu se putea împăca nici cu 
felul dezordonat în care conduceau iranienii, chiar şi 
Azadeh. Luă următoarea curbă fără vizibilitate. Din faţă 
venea un camion greu care urca anevoie panta, depăşit 
incorect în momentul acela de un turism. Erikki frână şi se 


apropie de coasta muntelui. În clipa aceea, maşina din 
spatele lui acceleră, îl depăşi brusc, claxonând nebuneşte, şi 
o luă pe contrasens. Cele două maşini se izbiră una de alta, 
apoi se rostogoliră amândouă în prăpastia de două sute de 
metri adâncime, unde luară foc. Erikki se apropie şi mai 
mult de coasta muntelui şi opri. Camionul care venea din 
faţa lui nu se oprise, trecuse hurducând pe lângă ei şi îşi 
continuase drumul în susul pantei, ca şi cum nimic nu s-ar fi 
întâmplat. La fel procedară şi celelalte maşini. 

Se duse la marginea prăpastiei şi se uită în jos, în vale. 
Resturile aprinse ale celor două maşini erau împrăştiate pe 
o rază de vreo sută de metri pe tot versantul; era imposibil 
să existe supraviețuitori şi, oricum, nu puteai cobori până 
acolo fără un echipament special de căţărat. Se întoarse la 
maşină, clătinând nefericit din cap. 

— Insha'Allah, dragul meu, spuse Azadeh calmă. A fost 
voia lui Allah. 

— Nu, n-a fost, a fost doar prostie crasă! 

— Bineînţeles că ai dreptate, iubitule, fireşte că a fost o 
prostie crasă, admise ea pe cel mai încântător ton cu 
putinţă, pentru că vedea că e supărat; însă nu înţelegea de 
ce, aşa cum nu înţelegea de multe ori ce se petrecea în 
capul acestui bărbat ciudat care era soţul ei. Ai perfectă 
dreptate, Erikki. A fost o prostie crasă, dar a fost voia 
Domnului ca prostia acestor şoferi să le aducă moartea, lor 
şi celor care călătoreau împreună cu ei. A fost voia lui Allah, 
căci altfel nu s-ar fi întâmplat nimic. Ai avut perfectă 
dreptate. 

— Oare? întrebă el mohorât. 

— Da, bineînţeles, Erikki, ai avut perfectă dreptate. 

Continuară drumul. Satele care se întindeau de o parte şi 
de alta sau pe care le traversau erau sărace sau foarte 
sărace, cu ulicioare înguste şi noroioase, cu colibe şi case 
primitive, ziduri înalte, câteva moschei dărăpănate, 
dughene la stradă, capre, oi şi găini şi o mulţime de muşte 
care nu deveniseră încă acea plagă cumplită din timpul 


verii. Gunoaiele se aruncau întotdeauna în drum şi în 
şanţurile de scurgere deschise în care se vedeau inevitabilii 
câini scârboşi şi jigăriţi, foarte adesea turbaţi, care 
scormoneau prin aceste gunoaie. Însă zăpada transforma 
întregul peisaj şi munţii într-un tablou pitoresc şi vremea 
continua să fie frumoasă, cu cerul albastru şi nori cumulus. 

În interiorul Range Roverului era cald şi confortabil. 
Azadeh purta un costum de schi modern, matlasat, şi un 
pulover de caşmir pe dedesubt, albastru, asortat cu 
costumul. În picioare avea ghete scurte. Îşi scosese jacheta 
şi căciuliţa de schi din lână şi părul ei des, negru şi ondulat 
natural i se revărsa pe umeri. Pe la prânz se opriră să ia o 
gustare lângă un pârâu. La începutul după-amiezei 
străbătură livezi de meri, peri şi cireşi, acum golaşi, fără 
frunze, de parcă ar fi stat în pielea goală în decorul alb, şi 
ajunseră astfel la periferia oraşului Qazvin, o aşezare cu 
vreo sută cincizeci de mii de locuitori şi multe moschei. 

— Câte moschei sunt în tot Iranul, Azadeh? întrebă el. 

— Odată mi s-a spus că vreo douăzeci de mii, răspunse ea 
adormită, deschizând ochii şi privind înainte. Ah, Qazvin! Ai 
realizat un timp foarte bun, Erikki. 

Azadeh căscă prelung şi se instală mai comod pe scaun, 
apoi adormi din nou. Prin somn, zise: 

— Sunt douăzeci de mii de moschei şi cincizeci de mii de 
mullahi, aşa se spune. În ritmul ăsta, în câteva ore vom fi la 
Teheran. 

Erikki zâmbi auzind-o. Acum se simţea mai în siguranţă şi 
era bucuros că scăpase de partea cea mai grea a drumului. 
După Qazvin, tot drumul până la Teheran era foarte bun. La 
Teheran, Abdollah Han avea mai multe case şi apartamente, 
cele mai multe dintre ele închiriate străinilor; ţinea câteva 
pentru el şi familia lui şi le spusese că, de data asta, din 
cauza tulburărilor din oraş, puteau să stea într-unul din 
apartamentele din apropierea locuinţei lui Mclver. 

— Mulţumesc, mulţumesc foarte mult, spusese Erikki şi, 
mai târziu, Azadeh remarcase: 


— Mă mir de ce este aşa de amabil. Este... nu e în firea lui. 
Te urăşte şi mă urăşte şi pe mine, indiferent ce aş face ca 
să-i intru în voie. 

— Nu te urăşte, Azadeh. 

— Îmi cer scuze că te contrazic, dar mă urăşte. Îţi spun 
încă o dată, iubitule: Najoud, sora mea mai mare, este cea 
care l-a aţâţat împotriva mea şi a fratelui meu. Ea şi 
ticălosul ei de soţ. Nu uita că mama a fost a doua soţie a 
tatălui meu, de două ori mai tânără decât mama lui Najoud 
şi de două ori mai frumoasă. Şi cu toate că mama a murit 
când eu aveam şapte ani, Najoud continuă să-i otrăvească 
mintea împotriva mea - evident, nu făţiş, fiindcă este prea 
inteligentă pentru asta. Erikki, nici nu-ţi dai seama cât sunt 
de subtile, de ascunse şi de puternice doamnele din Iran, 
cât de răzbunătoare în taină, în timp ce pe faţă sunt numai 
lapte şi miere. Najoud este mai periculoasă decât şarpele 
din Grădinile Edenului. De la ea porneşte toată duşmănia. 

Ochii ei albaştri se umplură de lacrimi. 

— Când eram mică, continuă ea, tata ne iubea cu 
adevărat, pe mine şi pe Hakim - eram preferaţii lui. Îşi 
petrecea mai mult timp cu noi, în casa noastră, decât în 
palat, dar niciunul dintre fraţii şi surorile vitrege nu ne-au 
iubit. Când ne-am mutat la palat, totul s-a schimbat, Erikki. 
Şi asta din cauza lui Najoud. 

— Azadeh, te laşi sfâşiată de ura asta şi tu eşti cea care 
suferă, nu ea. Uit-o! Nu are nici o putere asupra ta acum şi 
îţi mai repet o dată: nu ai nici o dovadă. 

— N-am nevoie de dovezi. Ştiu. Şi n-am să uit niciodată. 

Erikki renunţă să mai discute. Nu avea nici un sens să se 
certe, să reînvie sursa atâtor izbucniri de violenţă şi a 
atâtor lacrimi. Era mai bine să o lase să se descarce din 
când în când decât să ţină toată această mizerie în suflet. 

Drumul părăsise acum câmpurile şi pătrunsese în Qazvin, 
un oraş asemenea tuturor celorlalte oraşe iraniene, 
zgomotos, înghesuit, murdar, poluat şi cu circulaţia 
strangulată. De o parte şi de alta a drumului erau canalele 


care mărgineau aproape toate şoselele din Iran. Aici, 
acestea aveau un metru adâncime, erau parţial cimentate, 
pline de gheaţă, murdărie şi puţină apă pe fund. De acolo îşi 
trăgeau copacii umezeala, oamenii îşi spălau rufele în ele, 
uneori le foloseau ca sursă de apă potabilă sau drept 
canalizare. Dincolo de şanţuri începeau zidurile. Zidurile 
care ascundeau în spatele lor casele, mari sau mici, bogate 
sau dărăpănate. De regulă, casele de ţară, ca şi cele de la 
oraş, aveau două niveluri, erau urâte şi în formă de cutie, 
unele de cărămidă, cele mai multe din lut şi tencuite, 
aproape toate ascunse privirii. Cele mai multe dintre ele 
aveau podele murdare, foarte puţine aveau apă curentă, 
electricitate şi numai câteva posedau instalaţii sanitare. 

Traficul se intensifică pe neaşteptate. Biciclete, 
motociclete, autobuze, camioane, maşini de toate mărimile 
şi de toate mărcile şi vârstele, de la cele străvechi până la 
cele foarte vechi, aproape toate lovite şi julite, cu cârpituri 
şi vopseli ţipătoare în chip de ornament, împodobite uneori 
şi cu beculeţe mici, în funcţie de fantezia posesorului. Erikki 
mai făcuse de multe ori drumul acesta în ultimii ani şi ştia 
că aici se produc adesea ambuteiaje, dar nu exista altă cale, 
nici 0 şosea de centură, deşi era plănuită una de mai mulţi 
ani. Zâmbi dispreţuitor, încercând să-şi astupe urechile la 
zgomotul asurzitor din jur. Nu va exista niciodată un drum 
de centură, căci qazvinii nu puteau suferi liniştea. Qazvinii 
şi rashtianii - populaţia din Rasht, port la Marea Caspică - 
erau ţinta multor anecdote în Iran. 

Ocoli o caroserie arsă şi puse o casetă cu muzică de 
Beethoven ca să acopere zgomotul de afară, dar fără prea 
mare succes. 

— Circulaţia e azi mai rea ca de obicei! Unde o fi poliţia? 
spuse Azadeh, care se trezise de-a binelea. Ţi-e sete? 

— Nu, nu, mulţumesc. 

Îi aruncă o privire. Puloverul şi părul desfăcut îi subliniau 
trăsăturile. Zâmbi: 

— Dar mi-e foame - mi-e foame de tine! 


Azadeh râse şi îl luă de braţ. 

— Mie nu mi-e foame, sunt de-a dreptul hămesită! 

— Foarte bine. 

Se simțeau bine împreună. Ca de obicei, carosabilul era 
prost. Pe alocuri era distrus - în parte şi ca rezultat al 
uzurii, în parte din cauza interminabilelor reparaţii - care, 
bineînţeles, nu erau niciodată semnalizate şi nici îngrădite 
cu bariere de siguranţă. Erikki ocoli o groapă adâncă, apoi 
trecu pe lângă o altă caroserie distrusă, abandonată 
nepăsător în drum. În momentul acela, din sens contrar 
veni un camion supraîncărcat, claxonând insistent. Era 
împodobit cu culori foarte vii, bara de protecţie era legată 
cu sârmă, în loc de capotă avea întinsă o cârpă peste 
rezervor, în spate ducea cherestea, stivuită neglijent, şi trei 
pasageri care atârnau deasupra într-o poziţie cât se poate 
de precară. Şoferul şedea chircit şi înfăşurat într-o blană 
jerpelită de oaie. Alături de el se mai aflau alţi doi oameni. 
Când trecu prin dreptul lor, Erikki constată cu surprindere 
că oamenii se uitau insistent la el. Câţiva metri mai departe, 
un autobuz cu caroseria turtită şi zgâriată venea greoi spre 
el. Din nou observă că şi şoferul şi toţi pasagerii - femei cu 
chador, bărbaţi tineri, îmbrăcaţi în haine groase, de iarnă - 
se uită după el. Unul din ei îl ameninţă cu pumnul, altul 
strigă o înjurătură. 

„N-am mai avut niciodată neplăceri până acum”, îşi spuse 
Erikki neliniştit şi din ce în ce mai nervos. Oriunde se uita, 
vedea aceleaşi priviri duşmănoase, mocnind de ură. De pe 
stradă şi din vehicule. Trebuia să meargă foarte încet din 
pricina numeroaselor biciclete, motociclete care se 
strecurau printre maşini, autobuze şi camioane, care 
circulau pe o singură bandă în fiecare sens şi se luptau să 
câştige teren fără a respecta nici un fel de altă lege decât 
pe cea a bunului plac individual; iar acum, o turmă de oi 
ieşise dintr-o stradă laterală şi umplea şoseaua principală. 
Motocicliştii strigau tot felul de înjurături către ciobani, 


ciobanii le răspundeau în aceiaşi termeni şi la fel de furioşi, 
toată lumea era nervoasă, claxoanele ţiuiau fără încetare. 

— Ce aglomeraţie nenorocită! Oi tâmpite! spuse Azadeh 
nerăbdătoare şi perfect trează acum. Claxonează, Erikki! 

— Ai răbdare. Mai bine dormi. N-am cum să depăşesc pe 
nimeni, strigă el peste tot vacarmul, conştient de faptul că 
era privit cu ostilitate din toate părţile. Ai răbdare! 

Mai parcurseră o sută de metri în următoarea jumătate de 
oră. De pe străzile laterale veneau mereu alte şi alte maşini 
care se adăugau la şuvoiul principal, făcându-l să înainteze 
din ce în ce mai lent. Peste tot erau vânzători ambulanți, 
pietoni şi gunoaie. Acum înainta centimetru cu centimetru 
în spatele unui autobuz care ocupa aproape tot spaţiul, 
frecându-se de maşinile care veneau din sens opus şi de 
cele mai multe ori cu jumătate de roată pe marginea 
şanţului. Motocicliştii treceau rapid pe lângă ei, lovind în 
caroseria Range Roverului şi a altor vehicule, înjurându-se 
unul pe altul şi pe toţi ceilalţi. 

Împingeau şi loveau oile din drum, călcau peste ele. Din 
spate, un turism îl îmboldea mereu, apoi şoferul înţepeni 
mâna pe claxon într-un acces de furie care i se transmise 
brusc şi lui Erikki. Începuse să simtă cum îi zvâcnesc 
tâmplele. 

„Fii calm! îşi spuse el. Nu poţi să faci nimic. Fii calm 

Dar îşi dădea seama că este extraordinar de greu. După 
vreo oră şi jumătate, oile cotiră pe un drum lateral şi 
circulaţia se mai învioră, însă după următoarea curbă, tot 
drumul era blocat de un şanţ transversal - evident 
nemarcat - adânc de vreo doi metri şi plin cu apă. Un grup 
de muncitori obraznici şedeau pe vine în apropiere, urlând 
fel de fel de înjurături şi făcând gesturi obscene. 

Nu se putea merge nici înainte, nici înapoi, aşa că tot 
traficul trebuia să ocolească pe o străduţă îngustă. 
Autobuzul din faţa lui nu putea să cotească, aşa că trebui să 
oprească şi să dea înapoi. Când Erikki, la rândul lui, dădu 
înapoi ca să-i facă loc, o maşină albastră turtită din spatele 


VW 


lui coti pe lângă el spre locul din faţă unde se făcuse puţin 
spaţiu şi forţă maşina care venea din sens contrar să 
frâneze şi să oprească. Una din roţi intră şi se afundă în 
şanţ şi maşina începu să se clatine periculos. Acum 
circulaţia era total blocată. 

Furios, Erikki trase frâna de mână, deschise vijelios 
portiera şi se duse spre maşina rămasă în şanţ, încercând s- 
o tragă cu puterea lui neobişnuită înapoi, în şosea. Nu-l 
ajută nimeni, toţi nu făceau decât să înjure şi să ţipe. Apoi 
se îndreptă spre maşina albastră. În momentul acela 
autobuzul reuşi să ia curba şi se făcu loc. Şoferul maşinii 
albastre porni motorul şi trecu pe lângă ei, urlându-le o 
înjurătură obscenă. Erikki îşi descleştă cu greu pumnii. Toţi 
şoferii din ambele sensuri îl claxonau şi urlau furioşi la el. 
Erikki se urcă la volan şi porni motorul. 

— Uite, zise Azadeh neliniştită, îi dădu o ceaşcă de cafea. 

— Mulţumesc. 

Erikki o bău, conducând cu o singură mână. Traficul se 
încetinise din nou. Maşina albastră dispăruse. Când se mai 
potoli, Erikki spuse: 

— Dacă aş fi pus mâna pe el sau pe maşina lui, l-aş fi făcut 
bucățele. 

— Da, da, ştiu, Erikki. Ai observat cu câtă ostilitate ne 
priveşte toată lumea? Cu câtă furie? 

— Da, am remarcat. 

— Dar de ce? Am mai trecut de zeci de ori prin Qaz... 

Azadeh se trase involuntar înapoi când nişte gunoi ateriza 
pe parbriz în faţa ei şi se strânse înfricoşată lângă Erikki. El 
înjură şi ridică geamurile, apoi se întinse peste ea şi puse 
siguranţa la încuietoare. Nişte bălegar ateriza pe parbriz. 

— Ce naiba i-a apucat pe nătărăii ăştia? murmură el. E ca 
şi când am fi arborat un steag american sau portretul 
şahului deasupra maşinii. 

O piatră aruncată de nu se ştie unde 9e izbi şi ricoşa de 
partea laterală a maşinii. Apoi autobuzul din faţă reuşi să 
iasă de pe drumul îngust de ocolire în şoseaua largă, chiar 


în piaţa din faţa moscheii, unde erau tarabe şi circulaţia se 
desfăşura pe două benzi în ambele sensuri. Spre uşurarea 
lui Erikki, mai prinseră ceva viteză. Era tot aglomeraţie, dar 
se mişcau şi băgă în viteza a doua, îndreptându-se spre 
şoseaua către 'Tleheran, care începea de la capătul opus al 
pieţei. Pe la mijlocul acesteia însă, cele două benzi începură 
să se îngusteze, căci din străzile laterale veneau alte 
vehicule care se duceau tot la Teheran. 

— Niciodată n-a fost atât de rău, murmură el. Ce naiba s-a 
mai întâmplat iar de nu putem înainta? 

— Probabil că e vreun accident, spuse Azadeh, foarte 
neliniştită. Sau lucrări la carosabil. Ce-ar fi să ne întoarcem 

— Parcă circulaţia nu este aşa greoaie în sens invers. 

— Avem destul timp, spuse el, încercând s-o încurajeze. 
leşim din busculada asta în câteva minute. lar după ce vom 
ieşi şi din oraş, totul va fi în regulă. 

În faţă, maşinile înaintau din ce în ce mai încet, cele două 
benzi se strângeau tot mai mult una în alta, pentru ca în 
cele din urmă să fuzioneze şi să devină una singură. Din 
nou ţipete, claxoane, transpiraţie, înjurături, opriri şi 
porniri. Merse în viteza întâi cu zece kilometri la oră. 
Dughenele şi cărucioarele cu mărfuri erau puse călare 
peste şanţ şi ocupau şi o parte din şosea. 

Ajunseseră aproape de ieşire când vreo câţiva tineri veniră 
alergând spre ei şi urlând înjurături şi insulte de tot felul. 
Unul din ei lovi în geamul lateral. 

— Câine american... 

— Porc de american... 

Alţi bărbaţi şi câteva femei cu chador, cu pumnii ridicaţi 
ameninţător veniră să se alăture celor dintâi. Erikki era 
blocat, nu putea nici să accelereze, nici să încetinească, nici 
să întoarcă şi simţea cum îl cuprinde furia de neputinţă. 
Unii bărbaţi loveau cu pumnii în pereţii laterali ai maşinii şi 
în acoperiş. Se adunaseră destul de mulţi acum şi cei de pe 
partea lui Azadeh o aţâţau, făcând gesturi obscene şi 
încercând să deschidă portiera. Unul se urcă pe capotă, dar 


alunecă şi căzu, reuşind să se ferească înainte ca Erikki să 
treacă cu roţile peste el. 

Autobuzul din faţă opri şi imediat se produse o 
învălmăşeală cumplită între pasagerii care voiau să urce şi 
cei care voiau să coboare. Erikki văzu un spaţiu liber, apăsă 
pe accelerator zvârlind într-o parte un alt agresor şi ocoli 
autobuzul, cât pe-aci să lovească pietonii care circulau 
nepăsători printre maşini. Coti pe o stradă laterală care, 
printr-un adevărat miracol, era pustie, o străbătu în mare 
viteză şi pătrunse într-alta, evită la mustață un grup mare 
de motociclişti şi îşi continuă drumul. 

În curând se rătăci complet, pentru că nu existau nici un 
fel de semne indicatoare, doar şanţuri, gunoaie şi câini 
vagabonzi, însă se orienta după umbrele făcute de soare şi 
în cele din urmă dădu de un drum mai larg, îşi croi drum 
prin trafic şi după câtva timp ajunse pe un drum pe care îl 
cunoştea şi care îi scoase curând în altă piaţă, din faţa altei 
moschei, apoi îndărăt pe şoseaua spre Teheran. 

— Acum suntem în siguranţă, Azadeh. Aia erau nişte 
huligani. 

— Da, spuse e, a tremurând. Ar trebui biciuiţi. 

Erikki studiase mulţimea din apropierea moscheii, de pe 
străzi şi din vehicule, încercând să găsească o explicaţie 
pentru această ostilitate nedisimulată. „S-a întâmplat ceva, 
îşi spuse el, e ceva schimbat. Dar ce anume?” Brusc i se 
strânse stomacul. 

— N-am văzut nici un soldat şi nici un camion militar de 
când am plecat din Tabriz. Niciunul. Tu ai văzut? 

— Nu - nu, acum, că mă întrebi, îmi dau seama că n-am 
văzut. 

— S-a întâmplat ceva, ceva serios. 

— Ce să fie? Război? Au trecut sovieticii graniţa? Faţa ei se 
făcu încă şi mai palidă. 

— Mă îndoiesc - ar trebui să se vadă trupe, avioane 
dinspre nord. Erikki îi aruncă iute o privire. 


— Nu contează, spuse el, mai mult ca să se convingă pe 
sine. O să ne simţim foarte bine la Teheran. Sharazad este 
acolo şi o mulţime dintre prietenii tăi. Era şi timpul să mai 
facem o schimbare. Poate că o să-mi iau concediul din urmă 
- am putea merge în Finlanda pentru o săptămână sau 
două... 

leşiseră din centrul oraşului şi traversau acum suburbiile. 
Dărăpănate şi prăpădite, cu aceiaşi pereţi înalţi, aceleaşi 
case şi aceleaşi puțuri cu apă. Aici, şoseaua spre Teheran se 
lărgea, având câte două benzi în ambele sensuri şi, deşi se 
circula tot încet, cu vreo douăzeci de kilometri pe oră, nu 
mai era îngrijorător. Puțin mai departe, din şoseaua 
principală se desprindea drumul care ducea spre Abadan- 
Kermanshah, spre sud-vest, şi ştia că acolo circulaţia se va 
mai descongestiona. Ochii lui Erikki scrutară automat 
tabloul de bord, ca atunci când îşi examina instrumentele 
din cocpit, şi îşi dori - pentru a câta oară? - să fi fost acum 
în aer, deasupra acestui vacarm înnebunitor. Indicatorul 
arăta că rezervorul de benzină este pe trei sferturi gol. 
Curând va trebui să realimenteze, dar asta nu era o 
problemă, fiindcă luase suficient combustibil la bord. 

Încetiniră ca să treacă de un alt camion parcat cu o 
nepăsare arogantă în apropiere de o tarabă de pe drum. 
Tot aerul era plin de mirosul greu de motorină. Alte gunoaie 
le aterizară atunci pe parbriz şi Azadeh spuse: 

— Poate că ar trebui să ne întoarcem la Tabriz, Erikki. 
Poate că am putea să ocolim Qazvin-ul. 

— Nu, spuse el, nefericit să constate că vocea ei trăda 
spaimă. De obicei, Azadeh nu ştia ce-i frica. Nu, repetă el 
blând. Mergem la Teheran să vedem ce se întâmplă şi după 
aceea vom lua o hotărâre. 

Azadeh se trase mai aproape de el şi puse mâna pe 
genunchiul lui. 

— Huliganii aceia m-au înspăimântat, Dumnezeu să-i 
pedepsească, murmură ea. Mâna cealaltă se juca nervoasă 
cu colierul de turcoaze pe care îl purta la gât. 


Cele mai multe femei iraniene purtau mărgele turcoaz sau 
bleu, ori numai o singură piatră albastră, împotriva 
deochiului. 

— Feciori de căţea! De ce trebuie să fie aşa? Diavoli! 
Dumnezeu să-i blesteme pentru totdeauna. 

Chiar în afara oraşului se afla un cantonament mare de 
instrucţie al armatei şi o bază aeriană. 

— De ce nu sunt soldaţi aici? 

— Şi eu aş vrea să ştiu, spuse el. 

În dreapta apăruse bifurcația Abadan-Kermanshah. O 
mare parte din trafic se îndrepta într-acolo. Ambele şosele 
erau mărginite de garduri din sârmă ghimpată - ca 
majoritatea drumurilor şi şoselelor principale din Iran. Era 
nevoie de garduri ca să împiedice pătrunderea oilor, a 
caprelor, a vitelor, a câinilor şi a oamenilor pe carosabil. 
Accidentele erau foarte frecvente şi mortalitatea foarte 
ridicată. 

Dar asta era ceva normal în Iran. Ca şi amărâţii ăia 
nefericiţi care se rostogoliseră cu maşinile în prăpastie. 
Nimeni nu va şti de ei, nimeni nu va raporta dispariţia lor, 
nimeni nu-i va îngropa. Vor afla de ei numai viermii şi 
animalele sălbatice şi haitele de câini vagabonzi. 

Când au lăsat oraşul în urmă, s-au simţit mai bine. Peisajul 
se deschidea din nou în faţa lor, străbăteau iarăşi un ţinut 
cu livezi care se întindeau dincolo de şanţ şi dincolo de 
gardul de sârmă ghimpată. În spatele lor se înălța, spre 
nord, Muntele Elburz, iar spre sud se desfăşura câmpia 
ondulată. Dar în loc să câştige viteză, cele două benzi de 
circulaţie încetineau tot mai mult şi se aglomerau din ce în 
ce mai tare, înghesuite una în alta, până când ajunseră să 
se contopească din nou. Se auziră iarăşi răcnete, înjurături, 
claxoane furioase, îmbrânceli. Blestemă în gând 
inevitabilele reparaţii ale şoselei care provocaseră probabil 
strangularea traficului, schimbă într-o viteză inferioară şi îşi 
lăsă mâinile şi picioarele să lucreze singure. Abia dacă era 
conştient de faptul că pornea, oprea, iar pornea, iar oprea, 


înaintând cu zece-cincisprezece centimetri. Motoarele 
huruiau, supraîncălzite, zgomotul şi furia ajunseseră la 
paroxism. Dintr-o dată, Azadeh strigă: 

— Uite! şi arătă înainte. 

La o sută de metri în faţa lor era o barieră, înconjurată de 
mai mulţi oameni. Unii dintre ei erau înarmaţi. Toţi în civil şi 
îmbrăcaţi sărăcăcios. Bariera se afla pe partea unui sat 
amărât. Spre şosea erau câteva magherniţe şi tarabe, la fel 
ca şi pe pajiştea din faţă. Sătenii, bărbaţi şi femei, se 
amestecau printre bărbaţii aceia. Toate femeile purtau 
chadorul negru sau cenuşiu. Fiecare vehicul era oprit, se 
verificau documentele şi apoi i se dădea voie să treacă. Mai 
multe maşini fuseseră scoase din şosea pe pajişte, unde mai 
multe grupuri de oameni îi interogau pe ocupanţi. Erikki 
mai văzu multe arme printre ei. 

— Nu sunt Gărzile Verzi, spuse el. 

— Nu sunt nici mullahi. Vezi vreunul? 

— Nu. 

— Atunci sunt tudeh sau mujahedini - sau fedayeni. 

— Ar fi mai bine să-ţi pregăteşti cartea de identitate, îi 
spuse el şi îi zâmbi. Pune-ţi jacheta ca să nu răceşti când am 
să deschid geamul. Pune-ţi şi căciula. 

Nu de frig se temea el cel mai mult. Îl neliniştea curba 
elegantă a sânilor care se desenau mândri pe sub puloverul 
de caşmir, talia subţire şi părul lăsat liber pe umeri. 

În compartimentul pentru mănuşi era un pukoh mic, în 
teacă. Şi-l ascunse în gheata dreaptă. Celălalt, cel mare, era 
la spate, sub parka, trecut pe sub centură. 

Când le veni în sfârşit rândul, oamenii posomoriţi, bărboşi 
înconjurară Rover-ul din toate părţile. Câţiva aveau arme 
americane, unul dintre ei un AK 47. Printre ei erau şi câteva 
femei, numai nişte feţe în chador. Se uitau la ea cu ochii ca 
mărgelele şi cu expresii dezaprobatoare. 

— Documentele, spuse unul din bărbaţi în farsi, întin zând 
mâna. Gura îi mirosea urât şi în maşină pătrundea 
duhoarea de haine murdare şi trupuri nespălate. Azadeh 


privea înainte, încercând să ignore fluierăturile şi 
murmurele, ca şi apropierea aceasta a trupurilor care erau 
cu totul şi cu totul în afara experienţei sale. 

Erikki prezentă politicos documentele de identitate: ale lui 
şi ale lui Azadeh. Omul le luă, se uită la ele şi le trecu altuia 
mai tânăr, care ştia să citească. Toţi ceilalţi aşteptau în 
tăcere, cu privirile în gol, bătând din picioare ca să se 
încălzească. În cele din urmă, tânărul vorbi într-o farsi 
necioplită: 

— El este străin, dintr-o ţară numită Finlanda. Vine de la 
Tabriz. Nu e american. 

— Arată a american, spuse altcineva. 

— Femeia se numeşte Gorgon, e nevasta lui... cel puţin aşa 
scrie în acte. 

— Sunt soţia lui, spuse scurt Azadeh. Vre... 

— Cine te-a întrebat pe tine? ripostă grosolan primul 
bărbat. Numele tău de familie este Gorgon - ăsta e nume de 
boier, accentul tău este obraznic şi îngâmfat, ca şi purtările 
tale, şi mai mult ca sigur că eşti un duşman al poporului. 

— Nu sunt duşmanul nimănui. Vă rog... 

— Gura! Femeile trebuie să ştie cum să se poarte, să fie 
ruşinoasă, să se acopere şi să fie ascultătoare, chiar şi într- 
un stat socialist. 

Omul se întoarse apoi spre Erikki. 

— Unde mergi? 

— Ce spune, Azadeh? întrebă Erikki. 

Azadeh îi traduse. 

— Teheran, îi spuse el omului. Azadeh, spune-i că mergem 
la 'Teheran. 

Numărase şase puşti şi un automat. Maşinile îl blocau, n- 
avea cum să fugă. Deocamdată. 

Azadeh traduse şi adăugă: 

— Soţul meu nu ştie farsi. 

— Eu de unde să ştiu asta? Şi de unde să ştim noi că eşti 
măritată? Unde este certificatul tău de căsătorie? 


— Nu-l am la mine. Şi că sunt măritată reiese din cartea, 
mea de identitate. 

— Dar asta este o carte a şahului. O carte ilegală. Unde ţi- 
e noua carte de identitate? 

— Carte de identitate nouă? De la cine? Semnată de cine? 
întrebă ea sfidătoare. Daţi-ne înapoi documentele şi lăsaţi- 
ne să trecem! 

Curajul ei avu efect asupra interlocutorului şi asupra 
celorlalţi. Omul şovăi. 

— Trebuie să înţelegi, te rog, că sunt mulţi spioni şi 
duşmani ai poporului pe care trebuie să-i prindem... 

Erikki simţi cum îi bate inima nebuneşte în piept. Feţe 
posomorâte, oameni ieşiţi din evul mediu. Urâţi. Mai mulţi 
alţi bărbaţi se alăturară grupului lor. Unul dintre ei făcu 
semn cu mâna, nervos, către camioanele şi maşinile din 
spatele lor, să avanseze ca să fie verificate. Aici nimeni nu 
claxona. Toţi aşteptau să le vină rândul. Deasupra întregului 
ambuteiaj se pogorâse o linişte înfricoşătoare. 

— Ce se întâmplă aici? 

Un bărbat scund şi îndesat îşi croia drum cu umerii prin 
mulţime. Respectuos, ceilalţi îi făcură loc. Pe umăr avea o 
mitralieră cehoslovacă. Celălalt bărbat îi explică ce se 
întâmplase şi îi dădu hârtiile. Bărbatul cel scund era 
nebărbierit, avea un chip rotund şi ochi negri, haine 
sărăcăcioase şi jegoase. Deodată se auzi un foc de armă şi 
toate privirile se întoarseră spre pajişte. 

Un bărbat zăcea pe jos lângă un mic automobil care fusese 
scos de pe şosea. Unul dintre cei care-l scoseseră stătea 
deasupra lui cu un automat în mână. Alt pasager era țintuit 
de portiera maşinii, cu mâinile deasupra capului. Brusc, 
acest al doilea bărbat rupse cordonul şi o luă la fugă. Omul 
cu arma ridică ţeava şi trase, nu nimeri şi trase din nou. De 
astă dată, cel care fugea scoase un țipăt şi căzu, zbătându- 
se în agonie. Încerca să se târască, deşi picioarele nu-l mai 
ajutau. Omul cu arma se apropie tacticos de el şi goli 
încărcătorul în trupul lui. 


— Ahmed! strigă scundul. De ce să iroseşti gloanţele când 
poţi face la fel de bine acelaşi lucru cu o cizmă? Cine sunt? 

— SAVAK! 

Un murmur de satisfacţie trecu prin mulţime şi printre 
săteni şi cineva ovaţionă. 

— Prostule! Atunci de ce să-i omorâm aşa de repede? Adu- 
mi hârtiile lor. 

— Peciorii de căţea au hârtii în care scrie că sunt oameni 
de afaceri din Teheran, dar eu recunosc un SAVAK cale de o 
poştă. Vrei să-ţi aduc hârtiile lor false? 

— Nu. Rupe-le. 

Bărbatul cel scund se întoarse spre Erikki şi Azadeh. 

— Aşa se va proceda cu duşmanii poporului şi aşa vom 
scăpa de ei. 

Azadeh nu răspunse. Actele lor de identitate se aflau în 
mâinile lui grosolane. „Dacă o să spună că şi actele noastre 
sunt false?! Insha'Allah!” 

Omul cel scund termină de examinat actele de identitate şi 
îl studie pe Erikki, apoi pe Azadeh. 

— Pretinzi că eşti Azadeh Gorgon Yok... Yokkonen - soţia 
lui? 

— Da. 

— Bun. 

Omul vâri actele în buzunar şi făcu semn cu degetul în sus, 
spre pajişte. 

— Spune-i să tragă maşina acolo. O să vă percheziţionăm. 

— Dar... 

— Acum! 

Bărbatul se urcă pe o aripă, zgâriind vopseaua cu ghetele. 

— Ce e asta? întrebă el, arătând cu mâna spre crucea 
albastră pe fond alb, pictată pe acoperişul maşinii. 

— Este steagul Finlandei, spuse Azadeh. Soţul meu este 
finlandez. 

— Şi de ce este pictat aici? 

— Îi face plăcere să-l aibă acolo. 

Scundacul scuipă, apoi arătă din nou spre pajişte. 


— Mai repede! Acolo! 

Când ajunseră într-o porţiune mai liberă, cu mulţimea 
după ei, scundacul cobori de pe maşină. 

— Jos. Vreau să vă percheziţionez maşina, să văd dacă nu 
aveţi arme sau obiecte de contrabandă. 

Azadeh ripostă: 

— Nu avem nici un fel de arme, nici obie... 

— Jos! Şi tu, femeie, ţine-ţi gura! 

Cotoroanţele din mulţime sâsâiră a încuviinţare. 
Scundacul arătă furios cu degetul spre cele două trupuri 
rămase nemişcate în noroi. 

— Justiţia poporului este rapidă şi definitivă! Să nu uiţi 
asta! Arătă apoi spre Erikki: Spune-i monstrului ăsta de 
bărbat al tău, dacă este într-adevăr bărbatul tău, ce ţi-am 
spus. 

— Erikki, omul spune că justiţia poporului este rapidă şi 
definitivă şi să nu uităm asta. Ai grijă, dragul meu. Trebuie, 
trebuie să ne dăm jos din maşină - vor s-o percheziţioneze. 

— Foarte bine, dar strecoară-te încoace şi coboară tot pe 
partea mea. 

Erikki cobori din maşină, depăşind cu un cap toată gloata. 
Îşi puse un braţ protector în jurul umerilor ei. Mulțimea de 
bărbaţi, femei şi câţiva copii se înghesuia în ei, lăsându-le 
foarte puţin spaţiu. Duhoarea de trupuri nespălate era 
insuportabila. Erikki o simţea cum tremură, deşi se străduia 
să nu se vadă. Îl priviră împreună pe scundac şi pe ceilalţi 
cum se urcă în maşina lor curată, punând ghetele pline de 
noroi pe scaune. Alţii deschiseră uşa din spate, scoțând 
afară toate lucrurile lor, pe care le împrăştiară apoi pe jos. 
Băgară mâinile grosolane în buzunare, desfăcură toate 
închizătorile - geanta lui şi geanta ei. Apoi unul dintre 
bărbaţi ridică chiloţii ei transparenţi şi lucrurile de noapte 
în fluierăturile şi strigătele celorlalţi. Cotoroanţele începură 
să cârâie dezaprobator. Una dintre ele întinse mâna şi-i 
atinse părul. Azadeh se dădu înapoi, însă cei din spatele ei 
nu-i făceau loc. Erikki îşi mută imediat trupul masiv ca s-o 


apere, însă masa de oameni nu se mişcă, deşi cei din faţă 
ţipară, striviţi de greutatea lui. Ţipetele îi înfuriară pe cei 
din spate, care se mutară şi mai aproape, urlând. 

Erikki înţelese deodată, pentru prima oară, că nu avea 
cum s-o apere pe Azadeh. Ştia că putea să ucidă şase din ei 
înainte să fie copleşit şi omorât, dar ăsta n-o va apăra pe 
Azadeh şi n-o va salva din ghearele lor. Înţelegând lucrul 
acesta, se simţi cuprins de groază. 

I se muiară picioarele şi simţea o nevoie imperioasă să 
urineze. Mirosul propriei frici îl şoca şi se luptă să-şi 
stăpânească panica ce-l încolţea din ce în ce mai strâns. 
Privea posomorât cum li se cotrobăie prin lucruri. Bărbaţii 
plecaseră clătinându-se sub greutatea canistrelor lor de 
benzină, fără de care nu vor putea ajunge niciodată la 
Teheran, fiindcă staţiile de benzină erau închise din cauza 
grevei. Încercă să-şi oblige picioarele să se mişte, dar 
acestea refuzau să-l asculte. Nici gura nu voia să mai 
funcţioneze. 

Atunci una dintre cotoroanţe strigă ceva către Azadeh, 
care dădu din cap ca paralizată. Bărbaţii repetară şi ei 
strigătul şi începură să-i îmbrâncească pe amândoi, 
apropiindu-se tot mai mult. Duhoarea lor fetidă îi umplea 
nările, urechile îi erau pline de limba pe care nu o 
înţelegea. 

Braţul lui era tot în jurul umerilor ei, protector, şi în 
vacarmul acela, Azadeh ridică privirea spre el. Erikki văzu 
groaza din ochii ei, dar nu auzi ce spune. Încercă din nou să 
facă mai mult spaţiu pentru amândoi, dar nu reuşi nici de 
data asta. Se străduia din răsputeri să-şi stăpânească 
sentimentul supărător de claustrofobie, de panică sălbatică, 
şi nevoia de a lupta care începea să crească în el, 
amenințând să-l copleşească. Ştia că dacă va începe să se 
bată, va dezlănţui o încăierare care o va distruge pe ea. Dar 
nu se putu stăpâni şi lovi la nimereală cu cotul liber, când o 
ţărancă greoaie, cu ochii aprinşi de o furie turbată, rupse 
cordonul şi-i aruncă lui Azadeh un chador la piept, scuipând 


o mulţime de cuvinte în farsi şi distrăgând atenţia mulţimii 
de la omul care se prăbuşise şi zăcea acum sub picioarele 
lor, cu pieptul zdrobit de lovitura lui Erikki. 

Gloata urla la el şi la ea, arătând clar că Azadeh trebuie 
să-şi pună chadorul. Azadeh striga disperată: 

— Nu, nu... lăsaţi-mă în pace... Era complet descumpănită. 

Niciodată în viaţa ei nu mai fusese ameninţată în felul 
acesta, nu se mai aflase într-o mulţime respingătoare ca 
aceasta, nu mai simţise niciodată apropierea ţăranilor şi 
nici ostilitatea lor. 

— Îmbracă-l, dezmăţato... 

— În numele lui Allah, pune chadorul... 

— Nu în numele lui Allah, femeie, în numele Poporului... 

— Dumnezeu este mare, ascultă de cuvântul Lui... 

— La naiba cu Allah, în numele revoluţiei... 

— Acoperă-ţi părul, femeie, târfa şi fiică de târfa... 

— Ascultă de Profetul, lăudat fie-i numele... 

Strigătele crescură în intensitate, oamenii se îmbulzeau şi 
îi îmbrânceau tot mai tare, strivind sub picioare omul 
muribund de pe jos, apoi cineva îi smulse braţul lui Erikki 
din jurul umerilor lui Azadeh, iar ea simţi cealaltă mână a 
lui îndreptându-se spre cuțitul cel mare şi strigă: 

— Nu, Erikki, nu! Or să te omoare... 

Cuprinsă de panică, o împinse pe ţărancă la o parte şi se 
luptă rapid să-şi tragă chadorul peste cap, strigând mereu 
„Allah-u Akbar”, ceea ce avu darul să-i mai domolească pe 
cei din apropiere. Strigătele se mai potoliră, deşi oamenii 
din spate se împingeau ca să vadă mai bine, strivindu-i pe 
ceilalţi de maşină. În acest vălmăşag, Erikki şi Azadeh 
câştigară ceva mai mult spaţiu în jurul lor, cu toate că erau 
înconjurați din toate părţile. Azadeh nu se uita în sus la el, 
se ţinea strâns de el cu amândouă mâinile, ca un căţeluş 
îngheţat, şi tremura din tot corpul, înfăşurată în stofa 
grosolană. Izbucni un hohot de râs când un bărbat îşi puse 
sutienul ei la piept şi începu să se maimuţărească cu el. 


Vandalismul continuă până când Erikki sesiză că se 
întâmplă ceva deosebit în jurul lor. Scundacul şi oamenii lui 
se opriseră şi priveau fix spre Qazvin. Cum se uita la ei, 
Erikki văzu că încep să se piardă în mulţime. În câteva 
secunde dispăruseră. Alţi bărbaţi din apropierea barierei se 
urcau în maşini şi o luau cu toată viteza spre Teheran. 
Sătenii se uitau acum şi ei spre oraş, apoi şi ceilalţi, până 
când toată gloata rămase ca paralizată. Pe drum se apropia 
un alt grup de oameni, cu mullahi în frunte, trecând printre 
vehiculele înghesuite unul într-altul. 

— Allah-u Akbar! strigau aceştia. Allah şi Khomeininiiii! 
Apoi o luară la fugă, atacându-i pe cei de lângă barieră. 

Se auziră câteva împuşcături, focul se dezlănţui şi din 
partea celor de la barieră, oponenții ripostară apoi cu 
pietre, bare de fier şi câteva arme. Toţi ceilalţi se 
împrăştiară care încotro. Sătenii se grăbiră să intre la 
adăpost în casele lor, şoferii şi pasagerii coborâră din 
maşini şi alergară să se ascundă în şanţuri sau se întinseră 
la pământ. 

Ţipetele, urletele, împuşcăturile şi zgomotul acestei 
încăierări nesemnificative îl scoaseră pe Erikki din apatie. O 
împinse pe Azadeh spre maşina lor, apucă apoi în grabă 
câteva din lucrurile lor împrăştiate pe jos, le aruncă în 
spate şi trânti portiera. Câţiva săteni începură şi ei să 
umble prin iarbă, căutând lucrurile împrăştiate, însă Erikki 
îi îmbrânci la o parte, sări la volan şi porni motorul; băgă în 
marşarier, apoi înainte şi traversă mugind pajiştea, paralel 
cu drumul. În faţă, pe dreapta, îl văzu pe scundac şi pe 
oamenii lui cum se urcau într-o maşină şi îşi aminti că 
hârtiile lor erau la ei. Pentru o fracțiune de secundă se 
gândi să se oprească, dar respinse imediat ideea şi mână 
înainte, spre copacii care mărgineau şoseaua. Văzu că 
scundacul îşi dă jos mitraliera de pe umăr, ţinteşte şi trage. 
Salva trecu cam sus şi reflexele înnebunite ale lui Erikki 
traseră de volan într-o parte, piciorul apăsă pedala de 
acceleraţie, iar cu o mână încărcă pistolul. Aripa lor solidă îl 


izbi pe om şi îl strivi de peretele lateral al maşinii. 

Mitraliera continuă să tragă până i se goli încărcătorul. 
Gloanţele zburau în toate părţile, muşcau din metal şi 
pătrunseră şi prin parbriz. Range Rover-ul era acum ciuruit 
tot. Turbat de furie, Erikki dădu înapoi, apoi atacă din nou, 
dând peste cap epava maşinii, ucigându.-i, şi ar fi fost în 
stare să coboare şi să continue masacrul cu mâinile goale, 
însă atunci privi în oglinda retrovizoare şi văzu nişte oameni 
care veneau în fugă spre ei, aşa că întoarse şi porni înainte 
cu toată viteza. 

Range Rover-ul era construit tocmai pentru astfel de 
terenuri, roţile lui muşcau din suprafaţa neregulată a 
pământului. Într-o clipă ajunseră la copaci, în afara 
primejdiei de a fi ajunşi. Se întoarse cu botul spre şosea, 
băgă într-o viteză inferioară şi străbătu şanţul adânc, 
rupând apoi gardul de sârmă ghimpată. O dată ajuns pe 
şosea, decupla diferenţialele, schimbă vitezele şi porni în 
trombă. 

Abia după ce ajunse destul de departe, sângele începu să i 
se domolească. Îngrozit, îşi aminti de rafalele de gloanţe 
care împroşcaseră maşina şi de faptul că Azadeh era cu el. 
Cuprins de panică, se uită la ea. Azadeh nu avea nimic, era 
teafără, însă şedea încremenită de frică, ghemuită în scaun, 
cu mâinile atârnându-i într-o parte. În acoperiş şi în geamul 
portierei se vedeau găuri de gloanţe, însă Azadeh era 
neatinsă, deşi n-o recunoscu în primul moment - nu vedea 
decât o faţă iraniană urâţită de chador, la fel ca toate sutele 
de femei pe care le văzuse în gloată. 

— Oh, Azadeh, şopti el şi o trase mai aproape, conducând 
cu o singură mână. O clipă mai târziu încetini şi trase pe 
dreapta. O luă în braţe, în timp ce ea plângea şi suspina. 

Erikki nu mai observă că indicatorul rezervorului de 
benzină era aproape de zero, nici că circulaţia se aglomera 
din nou, nici privirile ostile ale trecătorilor, nici faptul că în 
multe maşini se aflau revoluționari care alergau spre 
Teheran. 


Capitolul 4 

În aer, în apropiere de Qazvin, ora 15:17. Din momentul în 
care Charles Pettikin plecase de la Tabriz cu Rakoczy - 
omul pe care el îl ştia drept Smith - zburase cu 206 al lui 
cât se poate de lin, sperând că, legănându-l astfel, va reuşi 
să-l adoarmă sau, cel puţin, să-l facă să lase garda jos. Din 
acelaşi motiv evitase şi orice fel de conversaţie, lăsându-şi 
căştile să atârne în jurul gâtului. În cele din urmă, Rakoczy 
renunţase să mai încerce să vorbească, însă rămăsese în 
alertă, cu arma pe genunchi, cu degetul mare pe trăgaci, 
deşi privea nepăsător peisajul ce se desfăşura sub ei. 
Pettikin se tot întreba cine o fi omul, cu ce se ocupa, din ce 
bandă de revoluționari făcea parte - era din armată sau din 
SAVAK şi dacă era aşa, de ce era atât de important pentru 
el să ajungă la Teheran. Lui Pettikin nu-i trecu nici o clipă 
prin minte că omul nu era iranian, ci rus. 

La Bandar-e Pahlavi, în timp ce alimentarea decurgea 
anevoios - durase câteva ore bune - nu făcuse nimic ca să 
alunge monotonia, achitase cu ultimii dolari umplerea 
rezervoarelor, apoi semnase chitanţa oficială de la IlranOil. 
Rakoczy încercase să facă conversaţie cu omul care 
alimenta, dar acesta era ostil, evident înspăimântat de 
faptul că era văzut alimentând acest elicopter străin şi încă 
mai înspăimântat de mitraliera pe care o vedea pe scaunul 
din faţă. 

Tot timpul cât se aflase la sol, Pettikin pândise un moment 
favorabil ca să pună mâna pe armă, dar nu se ivise nici un 
prilej. În Coreea fuseseră o mulţime. Şi în Vietnam. 
Dumnezeule mare, zilele alea parcă ar fi fost acum o mie de 
ani. 

Decolase de la Bandar-e Pahlavi şi acum se îndrepta spre 
sud, la o altitudine de trei sute de metri, urmând firul 
şoselei Qazvin. La est se vedea plaja unde îl lăsase pe 
căpitanul Ross cu oamenii lui din trupele de paraşutişti. Se 
întrebă din nou mirat cum de aflaseră că urma să zboare la 
Tabriz şi ce misiune or fi având acolo. Sper din tot sufletul 


că au reuşit, indiferent ce au avut de făcut. Cu siguranţă că 
trebuie să fi fost ceva urgent şi important. Sper să-l mai văd 
pe Ross. Mi-ar plăcea... 

— De ce zâmbeşti, căpitane? 

Vocea îi venea prin căşti. Când decolase, de astă dată şi le 
pusese automat la urechi. Privi la Rakoczy şi ridică din 
umeri, apoi se concentră din nou asupra instrumentelor de 
bord, monitorizându-le atent. Deasupra Qazvinului viră 
spre sud-est, urmând firul şoselei spre Teheran, 
retrăgându-se încă o dată în sine însuşi. „Ai răbdare”, îşi 
spuse el, apoi observă că Rakoczy era încordat şi îşi lipise 
faţa de geam, uitându-se preocupat în j os. 

— Virează puţin... numai puţin la stânga, ordonă Rakoczy 
pe un ton imperios, atent numai şi numai la ceea ce se 
petrecea pe sol. Pettikin roti uşurel elicopterul - Rakoczy se 
afla acum în partea de jos. 

— Numai atât! Ia unu optzeci! 

— Ce-i asta? întrebă Pettikin şi accentuă virajul, conştient 
dintr-o dată că omul uitase de mitraliera de pe genunchi. 
Inima începu să-i bată cu putere. 

— Acolo jos, pe şosea. Camionul ăla! 

Pettikin nu acordă nici o atenţie celor ce se petreceau jos. 
Stătea cu ochii aţintiţi pe armă, calculând cu grijă distanţa 
în timp ce inima îi bătea să-i spargă pieptul. 

— Unde? Nu văd nimic. Înclină şi mai mult elicopterul, ca 
să ajungă cât mai repede în noua poziţie. Ce camion? Vrei 
să spui... 

Mâna stângă se repezi, apucă mitraliera de încărcător şi o 
trimise stângaci prin geamul glisant în cabina din spatele 
lor. În acelaşi timp, dreapta rămasă pe manetă apăsă 
puternic spre stânga, apoi repede dreapta şi iar stânga- 
dreapta, zguduind puternic elicopterul. Rakoczy fusese luat 
absolut pe nepregătite şi capul i se izbea de caroseria 
elicopterului, năucindu-l pentru moment. Pettikin îşi 
încleştă imediat pumnul stâng şi-i dădu un pumn 
neîndemânatic în maxilar, sperând să-i facă să leşine. Dar 


Rakoczy, care făcuse antrenamente speciale de karate, 
reuşi să pareze lovitura cu antebraţul. Apucă ameţit 
încheietura lui Pettikin, câştigând tot mai multă forţă cu 
fiecare secundă a luptei pentru supremație. Între timp, 
elicopterul ţopăia din ce în ce mai periculos, iar Rakoczy 
rămăsese tot în partea de jos. Se încleştară unul de altul, 
înjurând şi împiedicându-se în centurile de siguranţă. 
Amândoi se înfuriau din ce în ce mai tare, iar Rakoczy 
începu să domine, având amândouă mâinile libere. Pettikin 
prinse maneta cu genunchii, îşi luă mâna de pe ea şi îlizbi 
din nou pe Rakoczy în faţă. Lovitura nu fu foarte precisă, 
însă puterea ei îi strică echilibrul precar al picioarelor pe 
pedale. Imediat, elicopterul începu să se lase pe o parte, 
pierzând rapid din înălţime - nici un elicopter nu poate 
zbura singur, fără comenzi, nici măcar o fracțiune de 
secundă, fiindcă forţa centrifugă îi aruncă greutatea în 
toate părţile. În învălmăşeală, maneta principală fusese 
apăsată în jos şi acum elicopterul cădea din cer, scăpat total 
de sub control. 

Cuprins de panică, Pettikin abandonă lupta. Se chinui 
orbeşte să recapete controlul, în timp ce motoarele urlau şi 
instrumentele de bord înnebuniseră. Mâinile, picioarele şi 
antrenamentul îndelungat luptau împotriva panicii, pentru 
a corecta, a corecta din nou, iarăşi şi iarăşi. Căzură trei sute 
de metri înainte să poată aduce din nou elicopterul în 
poziţie orizontală. Inima îi pocnea în piept, căci pământul 
acoperit de zăpadă era la numai douăzeci de metri sub ei. 

Mâinile îi tremurau şi abia mai putea respira. Atunci simţi 
ceva tare împungându-l într-o parte şi îl auzi pe Rakoczy 
înjurând. Îşi dădu vag seama că nu vorbeşte în iraniană, dar 
nu recunoscu în ce limbă vorbeşte omul. Aruncă o privire 
spre el şi îi văzu chipul schimonosit de furie şi metalul 
cenuşiu al automatului şi se blestemă în gând pentru că nu 
se gândise la asta. Furios, încercă să împingă arma la o 
parte, însă Rakoczy împinse şi mai tare ţeava acesteia în 
gâtul lui. 


— Încetează sau îţi zbor creierii, materbiot! 

Pettikin înclină imediat elicopterul, însă arma îl apăsa tot 
mai tare, provocându-i o durere ascuţită. Simţi cum se 
ridică siguranţa şi Rakoczy ţipă din nou: 

— Asta e ultima ta şansă! 

Pământul era foarte aproape, trecea în goană mare pe sub 
ei, ameţindu-l. Pettikin ştia că nu poate să scape de el. 

— Foarte bine, foarte bine, spuse el împăciuitor, îndreptă 
aparatul şi începu să urce. Apăsarea armei pe gât crescu şi 
cu ea şi durerea. 

— Mă doare, ce naiba, mă faci să-mi pierd echilibrul! Cum 
pot să zbor dacă... 

Rakoczy împinse arma şi mai tare şi ţipă la el, înjurându-l 
şi izbindu-l cu capul de rama uşii. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, strigă Pettikin disperat, 
încercând să-şi aşeze căştile care îi fuseseră smulse de pe 
cap în timpul încăierării. Cum naiba vrei să zbor cu pistolul 
tău în gât? 

Presiunea slăbi puţin şi Pettikin îndreptă aparatul. 

— Şi cine dracu' eşti de fapt? 

— Smith! 

Rakoczy era la fel de nervos. Încă o fracțiune de secundă, 
se gândi el, şi ne-am fi strivit de sol ca o balegă proaspătă 
de vacă. 

— Crezi că ai de-a face cu un ticălos de amator? 

Înainte să se poată opri, reflexele acţionară de la sine şi îl 
lovi pe Pettikin peste gură cu dosul palmei. 

Pettikin fu zguduit de lovitură şi elicopterul se răsuci 
periculos, însă reuşi să-l ţină sub control. Simţea cum i se 
răspândeşte durerea pe toată faţa. 

— Dacă mai faci asta o dată, aşez elicopterul pe spate, 
spuse el hotărât. 

— De acord, zise Rakoczy imediat. Îmi cer scuze pentru... 
pentru această... pentru această prostie, căpitane. Se trase 
încet înapoi, spre uşa lui, însă ţinând arma cu siguranţa 


trasă şi îndreptată spre el. Da, nu era nevoie. Te rog să mă 
ierţi, îmi pare rău. 

Pettikin se uită prostit la el: 

— Îţi pare rău? 

— Da. Te rog să mă scuzi. Nu era necesar. Nu sunt un 
barbar. 

Rakoczy se stăpâni şi se calmă. 

— Dacă îţi dai cuvântul că încetezi să mai încerci să mă 
ataci, dau arma la o parte şi îţi jur că nu te paşte nici o 
primejdie. 

Pettikin se gândi o clipă. 

— Foarte bine, spuse el. Dacă îmi spui cine eşti şi ce eşti. 

— Îmi dai cuvântul tău? 

— Da. 

— Foarte bine, accept cuvântul tău, căpitane. 

Rakoczy puse siguranţa la pistol şi îl băgă în buzunar. 

— Numele meu este Ali bin Hassan Karakose şi sunt kurd. 
Casa mea - satul meu - se află pe unul din versanţii 
Muntelui Ararat, lângă graniţa sovieto-iraniană. Prin 
bunăvoința lui Allah, sunt unul din Luptătorii pentru 
Libertate împotriva şahului şi a tuturor celor ce vor să ne 
înrobească. Eşti mulţumit? 

— Da. Atunci, dacă tu... 

— 'Te rog, mai târziu. Mai întâi mergi acolo - repede. 

Rakoczy îi arătă un punct de pe sol. Apropie-te cât mai 
mult. 

Erau la aproape trei sute de metri spre est de Qazvin- 
Teheran. Şoseaua trecea printr-un sat aflat cam la un 
kilometru în spate şi vedea fumul răsucit de vântul puternic. 

— Unde? 

— Acolo, lângă drum! 

La început, Pettikin nu văzu ce-i arăta omul - în minte i se 
învârteau mii de întrebări în legătură cu kurzii şi cu 
secolele lor de lupte neîntrerupte împotriva şahilor Persiei. 
Văzu apoi îngrămădeala de maşini mici şi camioane trase 
într-o parte şi oamenii care înconjuraseră o camionetă 


modernă cu o cruce bleu pictată pe acoperiş, pe un fond 
alb. Celelalte maşini se târau alene mai departe. 

— Vrei să spui acolo? Vrei să ajungi acolo, deasupra 
camioanelor şi maşinilor trase pe pajişte? întrebă el. Faţa îl 
mai ustura şi gâtul îl durea. La maşinile din jurul camionetei 
cu cruce bleu pe acoperiş? 

— Da. 

Ascultător, Pettikin înclină elicopterul spre coborâre. 

— Dar de ce sunt aşa de importante, ei? întrebă el, apoi 
privi în sus. Omul se uita la el cu o privire bănuitoare. Ce 
dracu” s-a mai întâmplat acum? 

— Chiar nu ştii ce înseamnă crucea bleu pe fond alb? 

— Nu. Ce e cu ea? Ce înseamnă? 

Pettikin era cu ochii pe camionetă, care era acum foarte 
aproape, suficient de aproape ca să vadă că era un Range 
Rover şi că mulţimea furioasă o lovea din toate părţile, iar 
unul din bărbaţi se repezea cu patul armei la geamul din 
spate. 

— Este steagul Finlandei, auzi el în căşti şi Pettikin se 
gândi deîndată la Erikki. 

— Erikki avea un Range Rover! exclamă el imediat şi văzu 
cum patul armei zdrobea geamul. Crezi că este Erikki? 

— Da... se poate. 

Cobori imediat mai jos şi mai repede, uitând de toate 
durerile. Emoţia îl copleşi, uitând de toate întrebările pe 
care ar fi vrut să le pună. De unde ştia acest Luptător 
pentru Libertate de Erikki? Acum văzu cum mulţimea se 
întoarse spre ei şi începe să se împrăştie. Trecea foarte 
repede şi foarte jos, dar nu reuşi să-l vadă pe Erikki. 

— Îl vezi? 

— Nu, nu văd în cabină. 

— Nici eu, spuse Pettikin neliniştit, dar unii dintre ticăloşii 
ăia sunt înarmaţi şi sparg geamurile, îi vezi? 

— Da. Trebuie să fie fedayeni. Unul din ei a tras în noi. 
Dacă tu... 


Rakoczy se opri, ţinându-se bine, în timp ce elicopterul 
făcea o întoarcere de o sută optzeci de grade la trei metri 
deasupra solului şi se ridică din nou. De astă dată, mulţimea 
de bărbaţi şi femei o luă la fugă, împiedicându-se şi căzând 
unii peste alţii. Circulaţia în ambele sensuri încerca să ia 
viteză, dar se opri brusc şi camionul supraîncărcat se izbi 
de altul. Mai multe maşini mici şi camioane derapară în 
afara şoselei şi unul aproape că se răsturnă în şanţ. 

Când ajunse exact în dreptul Range Roverului, Pettikin 
făcu un viraj de optzeci de grade ca să-l privească în faţă - 
era orbit de strălucirea zăpezii - şi avu exact timpul să-l 
recunoască pe Erikki, apoi făcu alt viraj de nouăzeci de 
grade ca să urce din nou. 

— El este, sunt sigur. Ai văzut găurile de gloanţe din 
parbriz? întrebă el şocat. Du-te în spate şi ia mitraliera. Ţin 
aparatul pe loc şi după aceea mergem să-l luăm. Repede, 
vreau să-l luăm prin surprindere. 

Rakoczy îşi desfăcu imediat centura de siguranţă şi se 
întinse prin geamul mic de comunicaţie cu cabina, dar nu 
reuşi să ajungă la mitralieră. Cu mare dificultate, se răsuci 
în scaun şi se băgă cu capul înainte prin geam, pipăind 
după mitralieră. Pettikin ştia că acum omul este la mâna lui. 
Era aşa de uşor să deschidă uşa şi să-i facă vânt afară. Aşa 
de uşor. Dar imposibil. 

— Haide, strigă el şi îl ajută să ajungă din nou pe scaun. 
Pune-ţi centura. 

Rakoczy făcu ce i se spusese, încercând să-şi recapete 
respiraţia normală, binecuvântând în sinea lui norocul că 
Pettikin era prieten cu finlandezul. Ştia că dacă poziţiile lor 
ar fi fost inversate, pilotul nu ar fi ezitat să deschidă uşa. 

— Sunt gata, zise el, armând mitraliera, uimit de prostia 
lui Pettikin. Englezii ăştia sunt aşa de proşti, ticăloşi 
nenorociţi, încât merită să piardă. 

— Ce... 

— Acum! 


Pettikin răsuci elicopterul ca să coboare cu maximum de 
viteză. Lângă camionetă mai erau câţiva oameni înarmaţi, 
cu armele îndreptate spre ei. 

— Am să mă reped în ei şi când spun „foc!”, trage pe 
deasupra capetelor lor. 

Range Rover-ul se repezi spre ei, ezită, apoi viră ca beat - 
în apropiere nu erau nici un fel de copaci - ezită din nou şi 
se aruncă spre ei, în timp ce elicopterul dansa în jurul lor. 
Pettikin se opri brusc la douăzeci de metri distanţă şi la trei 
metri deasupra solului. 

— Foc! ordonă el. 

Imediat Rakoczy trase o salvă prin fereastra deschisă, 
ţintind nu deasupra capetelor, ci într-un grup de oameni, 
bărbaţi şi femei ascunşi pe vine în spatele camionetei lui 
Erikki, în afara razei vizuale a lui Pettikin, omorând sau 
rănind câţiva. Imediat, toţi ceilalţi o luară la fugă, cuprinşi 
de panică. Gemetele răniților se amestecau cu zgomotul 
maşinilor şi al motoarelor elicopterului. Şoferii şi pasagerii 
din maşini săriră afară, ascunzându-se cât mai bine în 
troienele de zăpadă. O altă rafală şi panica spori; acum, 
toată lumea alerga să găsească un adăpost, circulaţia era 
complet blocată. Pe şosea, câţiva tineri ieşiră din spatele 
unui camion cu arma în mână. Rakoczy îi împroşcă pe toţi 
cei aflaţi în apropiere. 

— Ia trei-şaizeci! strigă el. 

Elicopterul făcu o piruetă, dar nu mai era nimeni în 
apropiere. Pettikin văzu trupurile din zăpadă. 

— Am spus pe deasupra capetelor, pentru numele lui 
Dumnezeu, dar în clipa aceea portiera Range Roverului se 
deschise şi Erikki sări afară cu cuțitul în mână. O clipă, 
Erikki fu singur, apoi lângă el apăru o femeie în chador. 
Pettikin lăsă imediat aparatul jos, pe zăpadă, dar fără să-l 
aşeze. 

— Vino încoace! strigă el şi le făcu semne cu mâna. 

Cei doi începură să alerge. Erikki o ducea pe Azadeh mai 
mult pe sus. Pettikin n-o recunoscu. 


Alături de el, Rakoczy descuie portiera de partea lui, sări 
jos şi deschise portiera din spate, apoi se răsuci cu arma în 
mână ca să-i acopere. O altă rafală porni spre şosea Erikki 
se opri, uimit să-l vadă pe Rakoczy. 

— Repede! urlă Pettikin, fără să înţeleagă motivul ezitării 
lui Erikki. Erikki, urcă! 

Atunci o recunoscu pe Azadeh. 

— Dumnezeule mare... murmură el, apoi strigă: Haide, 
Erikki! 

— Repede, nu mai am muniţie! strigă şi Rakoczy în rusă. 

Erikki o luă pe Azadeh în braţe şi alergă din răsputeri spre 
ei. Câteva gloanţe îi ţiuiră pe la urechi. Ajuns lângă 
elicopter, Rakoczy îl ajută s-o urce pe Azadeh, apoi îl 
îmbrânci imediat într-o parte pe Erikki cu patul armei. 

— Aruncă cuțitul şi treci în faţă! îi ordonă el în rusă. 
Imediat. 

Pe jumătate paralizat de şoc, Pettikin privea la Erikki care 
ezita. 

— Pentru Dumnezeu, mai am suficiente gloanţe pentru ea, 
pentru tine şi pentru ticălosul ăla de pilot. Urcă! 

Undeva, pe şosea, se auzi răpăitul unei mitraliere. Erikki 
aruncă cuțitul în zăpadă şi îşi săltă trupul uriaş pe scaunul 
din faţă. Rakoczy se strecură în spate lângă Azadeh şi 
Pettikin decolă în mare grabă, ridicându-se repede. 

Când reuşi să vorbească, întrebă: 

— Ce naiba se petrece aici? 

Erikki nu-i răspunse. Se răsuci să vadă dacă Azadeh se 
simte bine. Stătea cu ochii închişi, prăbuşită într-o parte, 
gâfâind şi aşteptând să-şi recapete suflul. Văzu că Rakoczy 
îi închisese centura de siguranţă, însă când întinse mâna s-o 
atingă, sovieticul îi făcu semn cu arma să se oprească. 

— O să fie bine, îţi promit, spuse el continuând să-i 
vorbească în ruseşte, cu condiţia să te comporţi şi tu aşa 
cum a învăţat şi colegul tău că trebuie să se poarte. 

Rămase cu privirea la ei şi băgă mâna în buzunar, de unde 
scoase un încărcător nou. 


— Uite aici, aşa, ca să ştii. Şi acum te rog să te întorci cu 
faţa înainte. 

Străduindu-se să-şi stăpânească furia, Erikki făcu ce i se 
spusese. 

Îşi puse căştile pe urechi. Rakoczy nu avea cum să-i audă, 
în cabina din spate nefiind interfon. Avea un sentiment 
foarte ciudat să fie aşa de liber şi totuşi ca la închisoare. 

— Cum ne-ai găsit, Charlie? Cine te-a trimis? rosti el în 
microfon cu o voce gravă. 

— Nimeni, răspunse Pettikin. Ce dracu' e cu ticălosul ăsta? 
M-am dus la Tabriz să vă iau, pe tine şi pe Azadeh, am fost 
răpit de fiul ăsta de căţea care m-a prins pe la spate şi m-a 
obligat să-l duc la Teheran. A fost pur şi simplu o chestiune 
de noroc - dar cu tine ce naiba s-a întâmplat? 

— Am rămas fără benzină. 

Erikki îi povesti pe scurt ce se întâmplase. 

— Când s-a oprit motorul, am ştiut că suntem terminaţi. Se 
pare că toată lumea şi-a ieşit din minţi. La început a fost 
bine, însă în secunda următoare ne-am trezit din nou 
înconjurați ca acolo, la barieră. Am încuiat toate uşile, dar a 
fost numai o chestiune de timp... 

Se răsuci din nou ca să privească în spate. Azadeh 
deschisese ochii şi îşi trăsese chadorul de pe cap. Îi zâmbea 
neliniştită şi întinse mâna să-l atingă, dar Rakoczy o opri. 

— Vă rog să mă iertaţi, Alteță, spuse el în farsi, dar trebuie 
să aşteptaţi până aterizăm. N-o să vi se întâmple nimic. 

Repetă cele spuse şi în rusă, adăugând pentru Erikki: 

— Am nişte apă la mine. Vrei să-i dau soţiei tale? 

Erikki încuviinţă dând din cap. 

— Da, te rog. 

Se uită recunoscător în timp ce ea sorbea din sticlă. 

— Mulţumesc. 

— Vrei şi dumneata? 

— Nu, mulţumesc, răspunse el politicos, deşi îşi simţea 
gâtul ca iasca; nu dorea însă nici un fel de favoruri pentru 


el însuşi. Îi zâmbi încurajator soţiei sale: Azadeh, este ca o 
mană cerească, nu-i aşa? Charlie este un adevărat înger. 

— Da... da. A fost voia lui Allah. Mă simt bine, mulţumesc, 
Erikki, Allah fie lăudat. Mulţumeşte-i lui Charlie din partea 
mea. 

Îşi ascundea îngrijorarea. Cea de-a doua gloată o 
împietrise. Şi pe el, şi îşi jurase că, dacă va scăpa din 
încăierarea aceea, nu va mai călători niciodată fără arme 
sau, şi mi bine, fără grenade de mână. Văzu că Rakoczy îl 
urmăreşte cu privirea. Dădu din cap şi se întoarse cu faţa 
înainte. 

— Materbiot, murmură el şi verifică automat 
instrumentele de bord. 

— Individul ăsta e ţicnit, spuse Pettikin coborând vocea. Se 
sfia să vorbească deschis, deşi ştia că Rakoczy nu are cum 
să-l audă. Nu era nevoie să ucidă pe nimeni. l-am spus să 
tragă pe deasupra capetelor. Ticălosul era să mă omoare şi 
pe mine de câteva ori. De unde îl cunoşti, Erikki? Aţi avut 
vreun amestec cu kurzii, tu sau Azadeh? 

Erikki privi mirat la el. 

— Kurzii? Vrei să spui că ticălosul ăla din spate... 

— Da, bineînţeles, Ali bin Hassan Karakose. E de pe 
Muntele Ararat. Este Luptător pentru Libertate kurd. 

— Nu e nici un fel de kurd, e sovietic şi KGB-ist. 

— Iisuse Hristoase! Eşti sigur? 

Pettikin era de-a dreptul şocat. 

— O, da, pretinde că e musulman, dar pun pariu că şi asta 
e o minciună. Mi-a spus că-l cheamă Rakoczy - altă 
minciună. Toţi sunt nişte mincinoşi - de ce ar trebui să ne 
dea nouă, duşmanilor, vreo informaţie? 

— Dar a jurat că e adevărat şi eu i-am dat cuvântul meu. 

Pettikin îi povesti furios încăierarea şi înţelegerea pe care 
o făcuse cu rusul. 

— Tu eşti un prost, Charlie, nu el - nu ai citit operele lui 
Lenin? Stalin? Marx? Nu face decât ceea ce fac toţi KGB- 
iştii şi comuniştii devotați: folosesc orice mijloace şi pe 


oricine pentru a duce înainte cauza „sacră” - puterea 
mondială absolută a URSS şi a Partidului Comunist - şi 
pentru a ne face pe noi să ne spânzurăm singuri, ca să nu 
se mai obosească ei. Dumnezeule mare, ce-aş mai bea o 
votcă! 

— Mai bine un coniac dublu! 

— Amândouă împreună ar fi şi mai bine. 

Erikki începu să studieze terenul de sub ei. Înaintau lin, 
motoarele uruiau plăcut şi aveau combustibil din belşug. 
Ochii lui cercetau orizontul ca să vadă Teheranul. 

— Nu mai e mult. Ţi-a spus unde să aterizăm? 

— Nu. 

— Poate atunci o să avem o şansă. 

— Da. 

Îngrijorarea lui Pettikin spori. 

— Ai spus ceva de o barieră. Ce s-a întâmplat acolo? 

Chipul lui Erikki deveni dur ca de piatră. 

— Am fost opriţi de stângişti. A trebuit să fugim de-acolo. 
Nu mai avem nici un fel de documente, nici Azadeh, nici eu. 
Nimic. Un ticălos grăsan de la barieră ne-a înhăţat totul şi 
n-am mai avut timp să le luăm înapoi. Îl scutură un fior, apoi 
continuă: În viaţa mea n-am fost aşa de înspăimântat, 
Charlie, niciodată. Eram complet neajutorat în gloata aceea 
şi aproape că mă scăpăm pe mine de frică pentru că nu 
puteam s-o apăr pe ea. Ticălosul gras şi împuţit ne-a luat 
totul, paşaportul, cartea de identitate, licenţele de zbor, 
totul. 

— Mac o să-ţi dea altele, iar ambasada o să-ţi elibereze alt 
paşaport. 

— Nu pentru mine sunt îngrijorat. Dar ce se va întâmpla 
cu Azadeh? 

— O să primească şi ea un paşaport finlandez. Aşa cum o 
să primească şi Sharazad unul canadian. Nu trebuie să-ţi 
faci griji. 

— E tot în Teheran, nu? 


— Sigur că da. Şi Tom trebuie să fie tot acolo. Ar fi trebuit 
să vină ieri la Zagros cu corespondenţa de acasă... „Ce 
ciudat, îşi spuse Pettikin. "Tot mai vorbesc de Anglia ca de 
casa mea, deşi Clara s-a dus şi totul s-a terminat.” 

— Tocmai s-a întors din concediu. 

— Asta este ceea ce aş vrea să fac şi eu - să plec în 
concediu. Sunt peste măsură de extenuat. Poate că Maco 
să găsească pe cineva să mă înlocuiască. 

Erikki îl împunse uşurel cu degetul pe Pettikin. 

— Dar până mâine mai e, o să vedem ce-o să fie atunci. 
Hei, Charlie, ăsta zic şi eu zbor. Când te-am văzut, la 
început am crezut că visez sau că am murit deja. Ai văzut 
steagul meu finlandez? 

— Nu eu, Ali - adică cum ai zis că-l cheamă, Rekowski? 

— Rakoczy. 

— Rakoczy l-a recunoscut. Dacă n-ar fi fost el, eu nu mi-aş 
fi dat seama. Îmi pare rău. 

Pettikin aruncă o privire într-o parte. 

— Dar ce vrea de la tine? întrebă el. 

— Nu ştiu ce vrea, dar, indiferent ce ar fi, este pentru 
interesele sovieticilor. 

O clipă, Erikki înjură în gând. 

— Aşadar, îi datorăm şi lui viaţa? 

— Da, admise Pettikin după o clipă de tăcere. Da, eu nu m- 
aş fi descurcat singur. 

Se întoarse şi se uită în spate. Azadeh moţăia, dar Rakoczy 
era atent. Pe chipul frumos al fetei se lăsaseră umbre. Dădu 
scurt din cap şi se întoarse. 

— Azadeh pare OK. 

— Nu, Charlie, nu-i aşa, spuse Erikki, simțind o durere 
violentă în piept. Ziua de astăzi a fost cumplită pentru ea. 
Mi-a spus că niciodată nu mai fusese aşa de aproape de 
ţărani... vreau să zic, înconjurată, înghesuită între ei. Astăzi 
au pătruns pe sub garda ei. Acum a văzut adevărata faţă a 
Iranului, realitatea poporului ei - asta şi faptul că a fost 
silită să îmbrace chadorul. Îl scutură un nou tremur. A fost 


un viol, i-au violat sufletul. Cred că va trebui să aleagă: eu 
sau familia, Iranul sau exilul. Nu suntem doriţi aici. E timpul 
să plecăm. Toţi. 

— Nu, nu ai dreptate. Poate că pentru tine şi Azadeh 
situaţia e mai aparte, dar tot mai au nevoie de benzină, aşa 
că or să aibă nevoie şi de elicoptere. Mai avem câţiva ani 
buni de stat aici. Cu... 

Pettikin se opri, simțind o bătaie uşoară pe umăr. Nu 
auzea ce spune Rakoczy, aşa că îşi scoase una din căşti de 
pe ureche. 

— Ce este? 

— Să nu foloseşti radioul, căpitane, şi pregăteşte-te să 
aterizezi la periferie, acolo unde am să-ţi spun eu. 

— Trebuie... trebuie să primesc permisiunea de aterizare. 

— Nu face pe prostul! De la cine să primeşti permisiunea? 
Acolo, jos, toată lumea e foarte ocupată. Aeroportul din 
Teheran este asediat, tot aşa şi Doshan Tappeh şi Galeg 
Morghi. Ascultă-mi sfatul şi, după ce mă laşi pe mine, 
aterizează pe micul aeroport de la Rudrama. 

— Trebuie să raportez. Militarii insistă. 

Rakoczy râse sardonic. 

— Militarii? Şi ce ai să raportezi? Că ai aterizat ilegal 
lângă Qazvin, că ai contribuit la uciderea a vreo cinci-şase 
civili şi ai cules doi străini care fugeau? De cine fugeau? De 
popor! 

Pettikin se întoarse posomorât spre tabloul de bord ca să 
stabilească legătura, însă Rakoczy se aplecă şi-l zgudui 
brutal. 

— Trezeşte-te! Militarii nu mai există. Generalii i-au oferit 
victoria lui Khomeini. Armata nu mai există, armata a cedat! 
Toţi rămaseră cu gura căscată la el. Elicopterul se clătină, 

dar Pettikin îl redresa imediat. 

— Ce tot spui acolo? 

— Noaptea trecută, generalii au ordonat trupelor să se 
retragă în cazărmi. Toate serviciile, toţi ostaşii. Au lăsat 
câmpul liber pentru Khomeini şi revoluţia lui. Acum nu mai 


există nici armată, nici poliţie, nici jandarmi între Khomeini 
şi puterea absolută. Poporul a învins. 

— Nu se poate, spuse Pettikin. 

— Nu, spuse Azadeh înspăimântată. Tatăl meu ar fi ştiut. 

— Ah, Abdollah cel Mare? făcu dispreţuitor Rakoczy. Acum 
cred că într-adevăr ştie, dacă mai este în viaţă. 

— Nu e adevărat! 

— Este... este posibil, Azadeh, spuse Erikki şocat. Aşa s-ar 
explica faptul că n-am văzut nici poliţişti, nici trupe ale 
armatei - şi de ce gloata era aşa de ostilă! 

— Generalii n-ar face niciodată aşa ceva, spuse ea 
tremurând, apoi se întoarse spre Rakoczy: Ar fi o sinucidere 
şi pentru ei, şi pentru mii de oameni. Pe Allah, spune 
adevărul! 

Chipul lui Rakoczy oglindea toată viclenia personajului, 
încântat să răstălmăcească cuvintele ca să semene 
neînțelegere ca să-i înspăimânte. 

— În momentul de faţă, Iranul este în mâinile lui Khomeini, 
ale mullahilor şi ale gărzilor revoluţionare. 

— Minciună! 

— Dacă e aşa, Bakhtiar e terminat. N-o să reuşească nici... 

— Sărmanul ăla slăbânog n-a fost niciodată nimic, spuse 
Rakoczy şi începu să râdă. Ayatolahul Khomeini a făcut să le 
tremure târtiţa de frică generalilor şi acum o să le taie 
beregăţile drept pedeapsă! 

— Atunci războiul s-a terminat! 

— A, da, războiul, spuse întunecat Rakoczy. Da, s-a 
terminat. Pentru unii. 

— Da, interveni Erikki aţâţându-l. Şi dacă e aşa cum spui, 
atunci s-a terminat şi pentru voi, toţi cei din Tudeh şi pentru 
marxişti. Khomeini o să vă măcelărească pe toţi. 


— O, nu, căpitane. Ayatolahul a fost spada cu care a fost 
nimicit şahul, dar spada a mânuit-o poporul. 

— EI, cu mulabhii şi cu poporul lui, o să vă distrugă pe toţi, 
pentru că este tot atât de anticomunist pe cât este de 
antiamerican. 

— Mai bine să aşteptăm să vedem ce se mai întâmplă, fără 
să ne facem iluzii, nu? Khomeini este un om cu spirit practic 
şi se simte al naibii de bine la putere, indiferent de ceea ce 
spune acum. 

Pettikin văzu că Azadeh pălise şi simţi şi el un fior de 
gheaţă în spate. 

— Şi kurzii? întrebă el aspru. Cu ei cum rămâne? 

Rakoczy se aplecă cu un zâmbet straniu pe faţă. 

— Sunt kurd, chiar dacă ţi-a spus finlandezul că aş fi 
sovietic şi KGB-ist. Poate să dovedească ceea ce a spus? 
Bineînţeles că nu. Cât despre noi, kurzii, Khomeini va 
încerca să ne calce în picioare - dacă i se va permite - o 
dată cu toate minoritățile tribale şi religioase, cu toţi 
străinii, burghezia, moşierii, cămătarii, adepţii şahului şi - 
adăugă el pe un ton dispreţuitor - pe toţi cei care nu vor 
accepta interpretarea Coranului propusă de el. Şi va vărsa 
râuri de sânge în numele lui Allah al lui, nu al celui 
adevărat. 

Privi pe fereastră în jos, ca să verifice poziţia, apoi adăugă 
încă mai sardonic: 

— Această Sabie eretică a lui Dumnezeu şi-a împlinit 
menirea şi acum va fi transformată într-un fier de plug şi 
îngropată! 

— Vrei să spui că va fi omorât? întrebă Erikki. 

— Îngropată - râse Rakoczy din nou - din voinţa poporului. 

Azadeh prinse viaţă şi încercă să-l zgârie pe faţă, 
blestemându-l. Rakoczy o prinse însă de mâini şi o ţinu bine, 
în timp ce ea se zbătea. Erikki se uita la ei, pământiu la faţă. 
Nu putea face nimic. Pentru moment. 

— Încetează, spuse aspru Rakoczy. Tu ar trebui să fii 
prima care să doreşti să-l vezi dispărut pe ereticul ăsta. O 


să-l calce în picioare pe Abdollah Han şi pe toţi Gorgonii, şi 
pe tine o dată cu ei, dacă câştigă. O îmbrânci într-o parte. 
Poartă-te cum se cuvine, altfel voi fi nevoit să te plesnesc. 
Aşa este, tu ar trebui să fii prima care să vrei să-l vezi mort. 

Îndreptă arma şi se răsti: 

— Întoarceţi-vă. Amândoi. 

Cei doi bărbaţi se supuseră, urând din tot sufletul arma şi 
pe omul care o ţinea. În faţă, periferiile Teheranului se 
zăreau la aproximativ cincisprezece kilometri depărtare. 
Mergeau paralel cu şoseaua şi cu calea ferată, cu Muntele 
Elburz în stânga, apropiindu-se de oraş dinspre vest. 
Deasupra, cerul era acoperit, norii grei nu lăsau să străbată 
nici o rază de soare. 

— Căpitane, vezi pârâul acela pe care îl traversează calea 
ferată? Podul? 

— Da, îl văd, spuse Pettikin, încercând să-şi facă un plan să 
ajungă la el, aşa cum probabil că se gândea şi Erikki, 
cugetând cum ar putea să se răsucească şi să pună mâna 
pe el, deşi nu era pe partea lui. 

— Aterizează la o jumătate de kilometru la sud de el. Vezi 
unde? 

Nu departe de locul acela era un drum secundar care 
ducea tot la Teheran, cu circulaţie mai puţin intensă. 

— Da, şi după aceea? 

— După aceea eşti liber. Pentru moment. Rakoczy râse şi 
mângâie ceafa lui Pettikin cu rezervorul pistolului. Cu 
mulţumirile mele, dar nu te mai întoarce. Staţi amândoi cu 
privirile înainte, ţineţi-vă centurile de siguranţă închise şi să 
ştiţi că sunt cu ochii pe voi cu foarte mare atenţie. 
Aterizează cu băgare de seamă, lin, fără zdruncinături, şi 
după ce mă dau eu jos, decolezi. Dar nu întoarceţi capetele, 
că s-ar putea să devin nervos şi oamenii nervoşi apasă uşor 
pe trăgaci. Aţi înţeles? 

— Ţi se pare OK, Erikki? 

— Da. Fii atent la dunele de zăpadă. 

Erikki încerca să-şi ascundă nervozitatea din voce. 


Aterizarea fu simplă şi lină. Zăpada, răscolită şi învârtejită 
de elice, urla pe lângă geamuri. Ambii bărbaţi aveau nervii 
întinşi la maximum. Auziră cum se deschide uşa şi simţiră 
jetul de aer rece. Apoi o auzi pe Azadeh ţipând: 

— Erikkiiii! 

În ciuda ordinului primit, cei doi întoarseră capetele. 
Rakoczy era deja afară şi o trăgea pe Azadeh după el. 
Femeia se zbătea, dădea din mâini şi din picioare şi încerca 
să se agate de uşă, însă Rakoczy îi învinse foarte uşor 
rezistenţa. Arma îi atârna pe umăr. Erikki deschise brusc 
uşa şi ţâşni afară, se strecură pe sub fuzelaj şi se aruncă 
asupra ei. Dar era prea târziu. La zece metri depărtare, 
Rakoczy ţinea ferm arma într-o mână, cu cealaltă înfiptă în 
chadorul ei, la gât. O rafală de gloanţe împroşcă pământul 
de la picioarele lui. O clipă, Azadeh rămase nemişcată, apoi 
îşi dublă eforturile, ţipând şi urlând, luându-l astfel pe 
nepregătite. Erikki ţâşni spre ei. 

Rakoczy o apucă cu ambele mâini şi o aruncă cu putere 
spre Erikki, oprindu-l din alergare şi trântindu-l la pământ o 
dată cu ea. În acelaşi moment sări înapoi, se răsuci din nou 
cu arma pregătită, cu degetul pe trăgaci. Dar nu era nevoie 
să tragă, fiindcă finlandezul şi femeia erau tot în genunchi, 
pe jumătate ameţiţi. În spatele lor, pilotul era tot pe scaunul 
lui. Atunci observă că Erikki îşi vine în fire şi o împinge pe 
Azadeh protector în spatele lui, pregătindu-se să atace din 
nou. 

— Stop! porunci Rakoczy. Sau de data asta vă omor pe 
toţi. Stop! Trase o rafală de avertisment în zăpadă. Urcaţi- 
vă înapoi, amândoi! 

Extrem de suspicios, Erikki îl privea bănuitor. 

— Dă-i drumul, sunteţi liberi! Plecaţi! 

Îngrozită până la disperare, Azadeh se căţără înapoi, pe 
scaunul din spate. Erikki se retrase încet, acoperind-o cu 
trupul lui. Rakoczy ţinea arma neclintită. Îl văzu pe 
finlandez cum se aşază pe locul lui din spate. Uşa 
elicopterului era încă deschisă, proptită cu picioarele de 


Erikki. Imediat motoarele porniră şi aparatul se ridică cu 
câţiva centimetri de la pământ, se roti încet ca să se 
întoarcă cu faţa spre el şi uşa din spate se închise. Inima îi 
bătea şi mai tare. „Acum, îşi zise el, să muriţi cu toţii sau să 
trăim ca să ne mai luptăm încă o dată?” 

Momentul acesta păru să dureze pentru el o veşnicie. 
Elicopterul se îndepărta puţin câte puţin, continuând să fie 
o ţintă foarte ispititoare. Degetul lui se încordase pe 
trăgaci, dar nu apăsă. Încă vreo câţiva metri şi elicopterul 
dispăru grăbit printre dunele de zăpadă, ridicându-se spre 
cer. 

„Buun, îşi spuse el, simțindu-se mort de oboseală. Ar fi fost 
mai bine dacă aş fi putut lua femeia ca ostatică, dar nu 
contează. Putem s-o înşfăcăm şi mâine pe fiica lui Abdollah 
Han sau chiar poimâine. Poate să mai aştepte şi Erikki 
Yokkonen, poate să aştepte şi el la fel de bine. Între timp, 
avem de luat în posesie o ţară întreagă, de ucis generali, 
mullahi şi ayatolahi... precum şi alţi duşmani.” 

MARŢI. 

Capitolul 5 

Versantul nordic al Muntelui Sabalan, ora 22:00. Noaptea 
era muşcător de rece sub cerul limpede, fără nori, plin de 
stele şi cu luna strălucind sus. Căpitanul Ross şi cei doi 
gurkha ai lui îşi făceau drum cu grijă pe sub o creastă, 
urmând călăuza şi pe omul de la CIA, Rosemont, un 
american. Soldaţii purtau glugi şi salopete albe peste 
uniforma de luptă, mănuşi şi lenjerie groasă, dar, cu toate 
acestea, frigul îi chinuia cumplit. Se aflau la peste 2500 de 
metri altitudine, cam la o jumătate de kilometru de ţinta lor, 
care se găsea de partea cealaltă a crestei. Deasupra se 
înălța conul uriaş al vulcanului stins, care trecea de 5000 de 
metri înălţime. 

— Meshghi, o să ne oprim să ne odihnim puţin, spuse omul 
de la CIA către călăuză, în limba turcă. Amândoi erau 
îmbrăcaţi în hainele grosolane ale tribului de munte. 

— Dacă doreşti, aga, aşa va fi. 


Călăuza îi duse spre o mică peşteră pe care niciunul dintre 
ei n-o observase. Era bătrân şi zbârcit ca un măslin 
străvechi, păros şi sfrijit, dar era încă cel mai în putere 
dintre ei toţi după două zile de urcuş. 

— Bine, zise omul de la CIA, apoii se adresă lui Ross: Hai 
să ne cuibărim aici până suntem gata. 

Ross îşi dădu jos carabina de pe umăr, se aşeză şi îşi 
rezemă fericit spinarea de peretele peşterii. Îl dureau 
cumplit spatele, coapsele şi pulpele. 

— Nu simt altceva decât durere peste tot şi ar trebui să fiu 
în formă, spuse el dezgustat. 

— Dar sunteţi în formă, sahib, zise sergentul gurkha, pe 
nume Tenzing în limba gurkhali, zâmbind fericit. În 
concediul următor ne urcăm pe Everest, nu? 

— Nu, mai bine pe Nelly a ta, spuse Ross în engleză şi toţi 
trei soldaţii izbucniră în râs. 

Apoi omul de la CIA spuse gânditor: 

— Cred că trebuie să fie ceva să stai cocoţat pe măicuţa 
aia! 

Ross se uita la el cum priveşte în noapte şi la sutele de 
metri înălţime ai muntelui de sub ei. Când se întâlniseră 
pentru prima oară la punctul de contact din apropiere de 
Bandar-e Pahlavi, cu două zile în urmă, dacă nu ar fi fost 
informat, ar fi crezut că are în faţa lui o corcitură de 
mongol, tibetan sau nepalez, pentru că omul de la CIA avea 
părul negru şi tenul gălbui, ochi asiatici şi era îmbrăcat ca 
un nomad. 

— Contactul dumitale din CIA este Rosemont, Vien 
Rosemont. E pe jumătate vietnamez şi pe jumătate 
american, îi spusese colonelul CIA când îl instruise la 
plecarea din Teheran. Are douăzeci şi şase de ani, este de 
un an aici, vorbeşte farsi şi turcă, este a doua generaţie de 
agenţi CIA şi poţi să-ţi încredinţezi viaţa în mâinile lui fără 
grijă. 

— Se pare că voi fi nevoit s-o fac, domnule, într-un fel sau 
altul. Nu credeţi, domnule? 


— Cum? A, da, desigur. Da, presupun că da. Te întâlneşti 
cu el la sud de Bandar-e Pahlavi, la aceste coordonate, şi el 
va avea o ambarcaţie. Veţi merge pe lângă coastă până veţi 
ajunge exact la sud de frontiera sovietică, apoi treceţi pe 
uscat. 

— El este călăuza? 

— Nu. EI, ăă, el ştie numai de Mecca - acesta este numele 
conspirativ al postului radar. E sarcina lui să găsească o 
călăuză, dar se va descurca cu siguranţă. Dacă nu apare la 
întâlnire, aşteaptă toată noaptea de sâmbătă. Dacă până în 
zori nu apare, înseamnă că a fost prins şi trebuie să dispari, 
ai înţeles? 

— Da. Ce e cu zvonurile despre insurecția din 
Azerbaidjan? 

— Din câte ştim noi, se dau nişte lupte prin Tabriz şi în 
zona de vest - la Ardabil nu este nimic. Rosemont ar trebui 
să ştie mai multe. Noi, âă, noi ştim că sovieticii sunt masaţi 
la graniţă şi gata să pătrundă în ţară dacă azerbaidjenii îl 
răstoarnă de la putere pe Bakhtiar şi pe sprijinitorii lui. 
Depinde de liderii lor. Unul dintre ei e Abdollah Han. Dacă 
ai necazuri, du-te la el. Este unul de-ai noştri, a rămas loial. 

— Foarte bine. Şi pilotul acela, Charles Pettikin, zici că n-o 
să ne ia? 

— Convinge-l, într-un fel sau altul, s-o facă. Avem aprobare 
pentru această operaţiune tocmai de sus de tot şi de la ai 
voştri, şi de la ai noştri, dar nu putem emite nimic scris. Aşa 
e, Bob? 

Celălalt bărbat care asista la instruire, un anume Robert 
Armstrong, un englez din Divizia Specială pe care, tot aşa, îl 
vedea atunci pentru prima oară, dăduse din cap afirmativ: 

— Da. 

— Şi iranienii? Au fost şi ei de acord? 

— Este o chestiune de, ăă, de securitate naţională - a 
voastră şi a noastră. Este şi a lor, dar, ăă, ei sunt foarte 
ocupați. Bakhtiar este, adică, ei bine, s-ar putea să nu 
dureze. 


— Aşadar e adevărat - americanii le trag covorul de sub 
picioare. 

— Eu aş spune că nu ştiu nimic despre asta, căpitane. 

— Încă o ultimă întrebare: de ce nu vă trimiteţi oamenii 
voştri? 

Robert Armstrong răspunsese în locul colonelului: 

— Sunt ocupați cu toţii - nu putem aduce niciunul aici aşa 
de repede, în orice caz, nu cu pregătirea voastră de elită. 

„E adevărat că suntem bine antrenați, îşi spuse Ross, 
frecându-şi urmele dureroase lăsate pe umeri de curelele 
rucsacului. Ştim să ne căţărăm pe munte, să schiem, să 
sărim, să ne târâm, să omorâm silențios sau cu zgomot, să 
ne mişcăm cu iuţeala vântului împotriva teroriştilor şi a 
duşmanilor publici, să aruncăm totul în aer dacă este 
nevoie, deasupra apei sau sub apă. lar eu sunt deosebit de 
norocos, am tot ce-mi doresc: sănătate, studii universitare, 
paraşutişti, servicii speciale aeriene, ba chiar şi pe iubiții 
mei gurkha.” Zâmbi vesel spre amândoi şi le spuse o 
vulgaritate într-un dialect gurkhali. Cei doi începură să 
râdă pe înfundate. Atunci văzu că Rosemont şi călăuza se 
uită la el. 

— Vă rog să mă iertaţi, Excelenţele Voastre, spuse el în 
farsi, tocmai le spuneam fraţilor mei să se comporte 
Cuviincios. 

Meshghi nu spuse nimic şi îşi îndreptă din nou atenţia spre 
întunericul nopţii. 

Rosemont îşi scosese ghetele şi îşi masa picioarele ca să 
alunge frigul. 

— Tipii pe care i-am cunoscut eu, ofiţerii britanici, nu erau 
prieteni cu soldaţii, ca dumneata. 

— Poate că eu sunt mai norocos decât alţii. 

Ross îl urmărea cu coada ochiului pe călăuza care se 
ridicase în picioare şi stătea acum în gura peşterii, 
ascultând atent. Bătrânul devenise tot mai neliniştit şi mai 
iritat în ultimele ore. Cât de multă încredere pot avea în el? 
se întrebă el şi îi aruncă o privire lui Gueng, care era cel 


mai aproape. Imediat, micuțul soldat recepţionă mesajul şi 
dădu din cap abia perceptibil. 

— Căpitanul este de-ai noştri, îi spuse Tenzing mândru lui 
Rosemont. Ca şi tatăl şi bunicul lui - şi au fost amândoi 
sheng'khan. 

— Ce înseamnă asta? 

— Este un titlu gurkhali, spuse Ross, încercând să-şi 
ascundă mândria. Înseamnă Domn al munţilor. Dar nu are 
mare valoare în afara regimentului. 

— Trei generaţii în aceeaşi uniformă. E ceva obişnuit? 

Bineînţeles că nu este obişnuit, ar fi vrut să spună Ross. 
Întrebările personale îi displăceau, însă Vien Rosemont îi 
plăcea. Ambarcaţia sosise la timp, călătoria pe mare de-a 
lungul coastei decursese cu bine, repede şi în siguranţă, iar 
ei stătuseră ascunşi sub nişte saci. Trăseseră uşor la țărm şi 
se îndreptaseră spre următorul punct de întâlnire, unde îi 
aştepta călăuza, apoi porniseră imediat spre poalele 
muntelui şi începuseră urcuşul. Rosemont nu se plângea 
niciodată, însă mergea în ritm vioi, făcea puţină conversaţie 
şi nu pusese niciuna din întrebările de baraj la care se 
aşteptase Ross. 

Rosemont aşteptă calm, văzând că Ross e cu gândurile 
departe. Apoi văzu cum călăuza iese din peşteră, ezită o 
clipă, după care se întoarce, se aşază pe vine şi îşi pune 
arma pe genunchi. 

— Ce este, Meshghi? întrebă Rosemont. 

— Nimic, aga. Sunt nişte turme de oi şi capre în vale. 

— Bine. 

Rosemont se întinse mai confortabil. „Ce noroc am avut să 
găsim peştera asta, îşi zise el. Este un loc foarte bun pentru 
un mic popas.” 

Îi aruncă o privire lui Ross şi văzu că acesta se uita la el. 
După o pauză, spuse: 

— Ce bine e să faci parte dintr-o echipă! 

— Care este planul de acum înainte? întrebă Ross. 


— Când ieşim din peşteră, eu o iau înainte. Dumneata şi cu 
oamenii dumitale aşteptaţi aici până mă asigur eu cănu e 
nici un pericol. OK? 

— Cum doreşti, dar ia-l şi pe sergentul Tenzing cu 
dumneata, ca să-ţi asigure spatele, şi eu cu Gueng vă 
acoperim pe amândoi. 

După o pauză Rosemont dădu din cap afirmativ. 

— Da, ar fi mai bine. OK, sergent Tenzing? 

— Da, sahib. Vă rog să-mi spuneţi simplu ce doriţi. Engleza 
mea nu e foarte bună. 

— Este minunată, spuse Rosemont, încercând să-şi 
ascundă neliniştea. Ştia că Ross îl cântăreşte în gând, exact 
aşa cum făcea şi el cu Ross. Era mult prea mult în joc, miza 
era foarte mare. 

— O să ai nevoie de ei la Mecca, îi spusese directorul lui. 
Avem o echipă de specialişti ca să te ajute. Nu ştim cât sunt 
de buni, dar sunt cei mai buni pe care îi putem găsi. Şeful 
lor e un căpitan, John Ross. Uite, asta e fotografia lui. O să 
aibă cu el şi doi gurkha, nu ştiu dacă vorbesc engleza, dar 
mi-au fost recomandaţi. Ross e ofiţer de carieră: Ascultă, 
până acum n-am mai lucrat aşa de aproape de englezi, aşa 
că fii atent. Să nu te apropii prea mult de ei şi să nu le pui 
întrebări cu caracter personal sau prietenesc, şi nici să nu 
începi sa le spui prea repede pe numele mic - sunt la fel de 
sensibili ca o pisică cu o pană în fund când e vorba de 
întrebări cu caracter personal, aşa că ia-o uşurel, bine? 

— Bineînţeles. 

— Din câte ştim noi, ai să găseşti Mecca goală. Celelalte 
posturi ale noastre din apropierea Turciei mai operează 
încă. Intenţionăm să rămânem acolo cât mai mult - până 
când se va încheia o înţelegere cu noii jokeri, Bakhtiar sau 
Khomeini. Dar Mecca - of, naiba să-i ia de ticăloşi care ne- 
au făcut să riscăm atât de mult! 

— Cât de mult? 

— Cred că au plecat în mare grabă şi nu au distrus nimic! 
Doar ai fost acolo, ce dracu'! Mecca este plină de 


dispozitive de ascultare, de documente strict secrete, de 
aparatură optică, de radare cu rază lungă de acţiune, 
cifruri ale sateliților, codurile şi computerele cu care să-l 
facem pe nesuferitul preşedinte al KGB-ului, Andropov, să 
fie votat omul anului. Dacă mai apucă. Poţi să crezi una ca 
asta, au plecat şi au lăsat totul baltă! 

— Trădare? 

— Mă îndoiesc. Numai prostie crasă, tâmpenie - nu aveam 
nici un fel de plan la Sabalan, ce naiba, şi nici în altă parte. 
Nu este întru totul numai vina lor, aşa cred. Niciunul dintre 
noi nu şi-a imaginat că şahul o s-o ia la sănătoasa aşa de 
repede, şi nici că Khomeini o să-l strângă de c... pe Bakhtiar 
aşa de tare. N-am primit nici un semnal de avertisment, nici 
măcar de la SAVAK. 

„Şi acum trebuie să adunăm cioburile, îşi spuse Vien. Sau, 
mai exact, să le aruncăm în aer.” Se uită la ceas. Se simţea 
foarte obosit. Privi afară, în noapte şi la lună. Mai bine să 
mai aştepte încă o jumătate de oră. Îl dureau capul şi 
picioarele. Văzu că Ross se uita la el şi zâmbi în sinea lui. Eu 
n-am să dau greş, englezule, dar tu? 

— Încă o oră şi apoi pornim, spuse Vien. 

— De ce să mai aşteptăm? 

— O să fie mai bine pentru noi pe lună. Acolo suntem în 
siguranţă şi avem destul timp. Vă este clar ce trebuie să 
facem? 

— Să minăm totul la Mecca, s-o aruncăm în aer şi pe ea, şi 
intrarea în peşteră în acelaşi timp, apoi să fugim cât ne ţin 
picioarele înapoi acasă. 

Rosemont se simţea ceva mai bine. 

— Ce înseamnă „acasă” pentru dumneata? 

— Nu ştiu foarte exact, spuse Ross, luat pe nepregătite. 

Nu-şi pusese niciodată această întrebare. După o clipă, 
spuse mai mult pentru sine decât pentru american: 

— Probabil că Scoţia, poate că Nepalul. Tatăl şi mama mea 
sunt la Katmandu, sunt scoțieni ca şi mine, dar am trăit 
acolo neîntrerupt din 1951, când am trecut în retragere. M- 


am născut chiar acolo, deşi mi-am făcut studiile aproape în 
întregime în Scoţia. Amândouă înseamnă acasă pentru 
mine. Dar dumneata? 

— Washington, D. C. - de fapt, Falls Church, Virginia, care 
aproape că face parte din Washington. Acolo m-am născut. 

Rosemont ar fi vrut să aprindă o ţigară, dar ştia că este 
periculos. 

— Tata a făcut parte din CIA, continuă el. Acum e mort, 
dar ultimii ani şi i-a petrecut la Langley - asta e în 
apropiere - la Langley este sediul CIA. 

Era fericit că poate să vorbească. 

— Mama este tot la Falls Church, n-a mai fost la Langley 
de doi ani. Ai fost vreodată în State? 

— Nu, încă nu. 

— Ai mai lucrat cu călăuza asta? 

— Sigur. Am cutreierat toţi munţii cu el anul trecut - am 
petrecut aici o lună. Chestiuni de rutină. S-au infiltrat o 
mulţime de oponenți în această zonă şi încearcă şi ei, şi 
încercăm şi noi să stăm cu ochii unii pe alţii. 

Rosemont se uită la călăuză. 

— Meshghi e băiat bun. Kurzii nu-i iubesc nici pe iranieni, 
nici pe irakieni şi nici pe vecinii lor de dincolo de graniţă. 
Dar ai perfectă dreptate să întrebi. 

Ross vorbi în gurkhali: 

— Tenzing, stai de pază şi fii cu ochii în patru, mai ales pe 
călăuză. O să mănânci mai târziu. 

Tenzing îşi scoase imediat rucsacul şi ieşi afară, în noapte. 

— L-am trimis să stea de pază. 

— Bine, spuse Rosemont. Îi urmărise tot timpul cât durase 
urcuşul şi fusese impresionat de felul cum lucrau în echipă, 
bine organizaţi - unul dintre ei era întotdeauna pe flanc, 
păreau să ştie întotdeauna ce au de făcut, nu se auzeau 
ordine, dar erau tot timpul în alertă, cu siguranţa armelor 
ridicată. 

— Nu e cam periculos? întrebase el mai devreme. 


— Ba da, domnule Rosemont, dacă nu ştii ce ai de făcut, 
răspunsese englezul şi Rosemont nu sesizase nici o urmă de 
aroganță în glasul lui. Dar când fiecare copac şi fiecare colţ 
de stâncă poate ascunde un duşman, diferenţa dintre 
siguranţa pusă şi siguranţa ridicată poate fi aceea dintre a 
omori sau a fi omorât. 

Vien Rosemont îşi amintea cum adăugase apoi englezul cu 
toată sinceritatea: 

— Vom face tot ce putem ca să te sprijinim şi să te scoatem 
de-acolo. 

E] se întreba dacă vor reuşi să intre, darmite să se mai 
gândească la ieşit. Mecca fusese părăsită de aproape o 
săptămână. Nimeni nu ştia la ce se puteau aştepta să 
găsească acolo. Ar putea fi intactă, deja distrusă, ba chiar şi 
ocupată. 

— Ştii că toată operaţiunea asta e o nebunie? 

— Nu e treaba noastră să judecăm asta. 

— Treaba noastră este s-o îndeplinim sau să murim. Cred 
că suntem în rahat. 

— Eu cred că suntem în rahat şi dacă nu facem nimic. 

Râseseră pentru prima dată amândoi. Rosemont se simţea 
mult mai bine. 

— Ascultă, nu ţi-am spus până acum, dar mă bucur că 
sunteţi şi voi trei în chestia asta. 

— Şi noi, âă, şi noi suntem bucuroşi că suntem aici, spuse 
Ross, ascunzându-şi stânjeneala provocată de complimentul 
deschis. 

— Aga, strigă el în farsi către călăuză, te rugăm să vii să 
mănânci cu noi. 

— Mulţumesc, aga, dar nu mi-e foame, răspunse bătrânul 
fără să se clintească din gura peşterii. Rosemont se încălţă 
din nou cu ghetele. 

— Aveţi multe unităţi speciale în Iran? 

— Nu. Numai şase - îi antrenăm pe iranieni. Crezi că 
Bakhtiar o să reziste? 

Deschise rucsacul şi împărţi cutiile de carne conservată. 


— Nu. Printre triburile de la munte se vorbeşte că va fi 
înlăturat - probabil împuşcat - într-o săptămână. 

Ross fluieră a mirare. 

— E chiar aşa de râu? 

— Mai rău: Azerbaidjanul va fi protectorat sovietic în mai 
puţin de un an. 

— La naiba! 

— Sigur, dar nu se ştie niciodată. Vien zâmbi. Tocmai asta 
face ca viaţa să fie interesantă. 

Ross îi întinse sticla plată: 

— Cel mai bun care poate fi cumpărat cu banii iranieni. 

Rosemont se strâmbă şi sorbi cu grijă, apoi se lumină 
imediat la faţă. 

— Iisuse Hristoase, scotch adevărat! 

Se pregătea să tragă a doua înghiţitură, dar Ross era 
atent şi îi luă sticla înapoi. 

— Uşurel, asta e tot ce avem, aga. 

Rosemont zâmbi. Mâncară repede. În peşteră era plăcut şi 
se aflau în siguranţă. 

— Ai fost vreodată în Vietnam? întrebă Rosemont. Dorea 
să vorbească, simţea că e momentul potrivit pentru aşa 
ceva. 

— Nu, niciodată. Odată era cât pe ce să ajung acolo, pe 
când mergeam cu tata spre Hong Kong. Dar de la Saigon 
am fost deviaţi din drum spre Bangkok. 

— Cu gurkha? 

— Nu, a fost cu mulţi ani în urmă, deşi avem acum un 
batalion acolo. Aveam pe atunci - Ross socoti o clipă - 
aveam vreo şapte sau opt ani şi tatăl meu avea nişte relaţii 
la Hong Kong, un tip care se numea... da, Dunross, aşa îl 
chema. Era un fel de reuniune a clanului. Nu am prea multe 
amintiri de la Hong Kong, cu excepţia unui lepros care 
zăcea în noroi, la terminalul feribotului. Trebuia să trec pe 
lângă el în fiecare zi - sau aproape în fiecare zi. 

— Tatăl meu a fost în Hong Kong în '63, spuse Vien 
mândru. Era director adjunct al postului CIA. 


Luă o piatră şi începu să se joace cu ea. 

— Ştii că sunt pe jumătate vietnamez? 

— Da, mi s-a spus. 

— Ce altceva ţi s-a mai spus? 

— Că pot să-mi încredinţez viaţa în mâinile dumitale. 

Rosemont zâmbi strâmb. 

— Să sperăm că au avut dreptate. 

Începu să-şi verifice cu grijă arma M16. 

— Întotdeauna am vrut să vizitez Vietnamul. Tatăl meu, 
tatăl meu adevărat, era vietnamez, plantator, dar a fost ucis 
chiar înainte să mă nasc eu. Era pe vremea când Indochina 
era a francezilor. A fost prins de Viet Cong chiar lângă Dien 
Bien Phu. Mama... Rosemont se scutură de amintirile triste 
şi continuă: Mama este americancă până în măduva oaselor 
şi când s-a recăsătorit, a făcut o partidă excelentă. Nici un 
tată adevărat n-ar fi putut să mă iubească mai mult... 

Deodată, Gueng îşi armă carabina: 

— Sahib! 

Ross şi Rosemont înşfăcară imediat armele, apoi se auzi un 
fluierat uşor. Ross şi Gueng se relaxară. 

— Este Tenzing. 

Sergentul apăru din noapte la fel de silențios precum 
dispăruse. Dar era posomorât. 

— Sahib, sunt multe camioane pe drum, jos... 

— În engleză, Tenzing. 

— Da. Sahib. Multe camioane. Am numărat unsprezece, în 
convoi, pe drum şi în fundul văii... 

Rosemont înjură. 

— Drumul acela duce la Mecca. Cât de departe sunt? 

Omul ridică din umeri. 

— Sunt în fundul văii. M-am dus de cealaltă parte a crestei 
şi acolo este un... 

Spuse cuvântul în gurkhali şi Ross dădu echivalentul în 
engleză. 

— „..„un promontoriu. Drumul coteşte în vale, apoi merge în 
serpentine când urcă panta. Dacă spunem că coada 


şarpelui este în vale şi capul acolo unde se termină drumul, 
atunci patru camioane au trecut deja de coadă. 

Rosemont înjură din nou. 

— Cel mult o oră. Ar fi mai bine să... 

În momentul acela se produse o mică învălmăşeală şi 
atenţia le fu atrasă de ceea ce se petrecea la gura peşterii. 
Apucară să vadă călăuza luând-o la fugă, cu Gueng în urma 
lui. 

— Ce drac... 

— Indiferent care ar fi motivul, e clar că omul 
abandonează corabia. Dă-l încolo, spuse Ross. Ora asta ne 
lasă vreo şansă? 

— Sigur că da. Şi încă cum. 

Îşi puseră rapid rucsacurile în spinare şi Rosemont armă 
mitraliera uşoară. 

— Şi ce facem cu Gueng? 

— O să ne ajungă din urmă. 

— Mergem direct acolo. Eu intru primul - dacă dau de 
necazuri, voi plecaţi. OK? 

Frigul devenise o barieră aproape fizică pe care trebuiau 
s-o învingă, însă Rosemont îi conducea bine, pe cărare era 
puţină zăpadă, luna lumina drumul şi ghetele lor de 
căţărare îi ajutau să simtă terenul ferm sub picioare. 
Trecură în curând creasta şi începură să coboare în partea 
cealaltă. Aici, drumul era mai alunecos, versantul muntelui 
era golaş, numai cu câteva tufişuri şi buruieni care se 
luptau să străbată prin zăpadă. În faţă se vedea acum gura 
peşterii şi drumul care intra în ea. Pe zăpadă se vedeau 
numeroase urme de vehicule. 

— Astea nu puteau fi făcute de camioanele noastre, spuse 
Rosemont, încercând să-şi ascundă neliniştea. Nu a mai 
nins de câteva săptămâni. 

Le făcu semn celorlalţi să aştepte şi porni înainte. Părăsi 
drumul şi alergă spre intrare. Tenzing îl urmă, folosind 
drept acoperire denivelările terenului şi mişcându-se foarte 
rapid. 


Ross îl văzu pe Rosemont dispărând în întuneric. Apoi 
dispăru şi Tenzing. Neliniştea îi spori. De unde se afla el, nu 
vedea prea departe în jos, pe drum, pentru că acesta cotea 
şi cobora apoi foarte abrupt. Lumina puternică a lunii făcea 
ca stâncile şi valea să pară şi mai înfricoşătoare. Se simţea 
de parcă ar fi fost în pielea goală şi singur. Detesta 
aşteptarea. Dar avea încredere. 

„Dacă ai un gurkha cu tine, întotdeauna ai o şansă, fiule, îi 
spusese tatăl său. Păstrează-i şi ei te vor păzi. Şi nu uita, cu 
puţin noroc, într-o zi vei fi sheng'khan.” 

Ross zâmbise în sinea lui, mândru, căci titlul acesta se 
acorda foarte rar: numai celui care făcea cinste 
regimentului, care escalada de unul singur un vârf semeţ 
din Nepal, care mânuia kukri şi salvase viaţa unui gurkha 
din slujba Marelui Rajah. Bunicul lui, căpitanul Kirk Ross, 
ucis în 1915 în bătălia de pe Somme, îl primise postum. 
Tatăl lui, locotenent-colonelul Gavin Ross, îl primise în 
Birmania, în 1943. Şi eu? Ei bine, am escaladat un vârf 
valoros, K-4 - şi cam atâta tot, însă mai am timp... 

Simţurile lui fine îl avertizară şi scoase imediat kukri-ul. 
Dar nu era decât Gueng. Omul stătea în faţa lui, gâfâind. 

— Nu sunteţi destul de rapid, sahib, şopti el fericit în 
gurkhali. Aş fi putut să vă prind cu o clipă mai înainte. 

Ridică brusc capul retezat şi spuse radiind de bucurie: 

— V-am adus un cadou. 

Era primul cap pe care îl vedea Ross. Ochii erau larg 
deschişi. Pe faţa contorsionată se întipărise groaza. Gueng îl 
omorâse, dar eu am dat ordinul, îşi spuse el dezgustat. 
Fusese pur şi simplu un bătrân înspăimântat şi neputincios 
care fugise ca să scape cât mai era posibil sau un spion şi 
un trădător şi fugise ca să ne vândă duşmanului? 

— Ce este, sahib? întrebă Gueng în şoaptă, încreţind 
fruntea. 

— Nimic. Lasă capul ăla jos. 

Gueng îl aruncă. Căpăţâna se rostogoli puţin pe pantă, 
apoi se opri. 


— L-am percheziţionat, sahib, şi am găsit asta. Îi dădu o 
amuletă. O avea la gât şi asta - îi întinse un săculeţ - asta 
era atârnată în spatele testiculelor. 

Amuleta nu era altceva decât o simplă piatră albastră, 
purtată împotriva deochiului. În săculeţ era un cartonaş 
învelit în plastic. Ross îi aruncă o privire şi inima îi bătu mai 
tare. Exact în momentul acela se auzi un alt fluierat, pe o 
notă diferită faţă de primul. Imediat puseră mâna pe arme 
şi porniră iute spre gura peşterii, înțelegând semnalul lui 
Tenzing că trebuie să se grăbească. În interiorul peşterii, 
întunericul era dens şi, după ce ochii li se mai obişnuiră, 
zăriră o luminiţă. Era o lanternă cu becul acoperit pe 
jumătate. 

— Aici, căpitane. Deşi vorbise încet, vocea lui Rosemont fu 
amplificată de ecou. Pe aici. 

Îi conduse mai departe în peşteră şi, când fu sigur că nu 
mai e nici o primejdie, plimbă lumina lanternei pe pereţii de 
stâncă pentru a se putea orienta. 

— Puteţi folosi lanternele. 

Peştera era imensă, cu multe pasaje şi tuneluri care 
duceau afară, unele naturale, altele făcute de mâna omului. 
Cupola de stâncă se înălța până la douăzeci de metri 
deasupra capetelor. 

— Aici este zona de descărcare, spuse el. 

Când găsi tunelul pe care îl căuta, îndreptă lanterna în 
lungul lui. La capătul acestuia era o uşă groasă de fier, pe 
jumătate deschisă. 

— Ar fi trebuit să fie încuiată, şopti el răguşit. Nu ştiu dacă 
a fost lăsată aşa sau s-a întâmplat altceva, dar acolo trebuie 
să ajungem. 

Ross îi făcu semn lui Tenzing. Kukri-ul ieşi imediat la iveală 
şi soldatul păşi înainte, dispărând în tunel. Ross şi Gueng 
luară automat poziţie de apărare. Împotriva cui? se gândi 
neajutorat Ross, care se simţea prins în capcană. Puteau fi 
cincizeci de oameni ascunşi în oricare din celelalte tuneluri. 


Secundele treceau anevoie. Deodată se auzi din nou 
fluieratul. Ross intră grăbit pe uşă, apoi Gueng şi în urma 
lor Rosemont. Când intră, Rosemont observă că Tenzing 
luase poziţie de apărare şi îi acoperea. Închise uşa şi 
aprinse luminile. Ceilalţi tresăriră şi scoaseră un „Aaa!”. 

— Aleluia, făcu Rosemont, evident uşurat. Dacă 
generatoarele mai merg, înseamnă că o să facem o treabă 
bună. Uşa este etanşă, nu trece lumina prin ea. 

Trecu zăvoarele grele prin inele şi îşi atârnă lanterna la 
brâu. Era o peşteră mai mică, ce fusese amenajată. 
Pardoseala era nivelată şi acoperită cu un covor, iar pereţii 
fuseseră oarecum neteziţi. Era un fel de anticameră cu 
birouri şi telefoane şi gunoaie împrăştiate peste tot. 

— Se pare că indivizii de aici au fost grăbiţi la plecare, nu-i 
aşa? spuse el înciudat, traversând grăbit încăperea spre un 
alt tunel care îi duse într-o altă încăpere, cu alte birouri, 
câteva ecrane de radar şi alte telefoane, cenuşii şi verzi. 
Cele cenuşii sunt interne, cele verzi au legătură cu turnul şi 
catargele de pe creastă, iar de acolo prin satelit cu 
Teheranul, cu tabloul nostru de comandă de la sediul din 
ambasadă şi cu diverse alte locuri strict secrete. 

Rosemont ridică un receptor. Aparatul era mort. 

— Poate că totuşi băieţii de la comunicaţii şi-au făcut bine 
treaba. 

La celălalt capăt al încăperii se deschidea alt tunel. 

— Ăsta merge în jos, la generatoarele pentru secţia unde 
sunt toate dispozitivele pe care trebuie să le aruncăm noi în 
aer. Încăperile de locuit, bucătăriile, atelierele de reparaţii 
sunt în alte peşteri din zona de descărcare. Aici lucrau 
nonstop aproximativ optzeci de oameni. 

— Mai există şi altă ieşire de aici? întrebă Ross. Senzaţia 
de claustrofobie devenise mai apăsătoare ca niciodată. 

— Sigur, în partea de sus, spre care ne îndreptăm noi. 
Nişte trepte rudimentare şi abrupte duceau în sus, spre 
acoperişul în formă de cupolă. Rosemont începu să urce. Pe 

platforma scării din faţa intrării se afla o uşă cu inscripţia: 


ZONĂ STRICT SECRETĂ - INTRAREA NUMAI CU 
AUTORIZAŢIE SPECIALĂ. Şi această uşă era deschisă. 

— La naiba, murmură el. 

Încăperea era bine întreţinută, pardoseala perfect netedă, 
pereţii zugrăviți în alb. Se aflau aici zeci de computere şi 
ecrane radar, echipament electronic de tot felul, alte 
birouri, scaune şi telefoane gri şi verzi. Şi două telefoane 
roşii pe biroul din mijloc. 

— Astea pentru ce sunt? 

— Legătură directă cu Langley prin satelit. 

Rosemont ridică un receptor. Era mort. Şi celălalt la fel. 
Scoase o foaie de hârtie şi verifică ceva, apoi se duse spre 
un tablou de comandă şi întoarse câteva comutatoare. Se 
auzi un zumzăit uşor, computerele începură să ţăcăne, se 
încălziră, apoi trei ecrane radar prinseră viaţă. 

— 'Ticăloşii, ticăloşii! Să lase toate astea aşa! 

Arătă cu degetul spre patru computere aflate în colţ. 

— Aruncă-le în aer pe astea. Ele sunt computerele mamă. 

— Gueng! 

— Da, sahib. 

Soldatul gurkha îşi dădu jos din spate rucsacul şi începu să 
aşeze explozivele de plastic şi detonatoarele. 

— Fitile de o jumătate de oră? întrebă Rosemont. 

— Fitile de o jumătate de oră, aşa e. 

Ross privi fascinat unul din ecrane. Spre nord se vedea 
aproape tot Caucazul, toată Marea Caspică, spre est chiar 
şi o parte din Marea Neagră, totul cu o claritate 
extraordinară. 

— Are o rază de cuprindere uriaşă, ai la ce să te uiţi, spuse 
el. 

Rosemont se apropie de tabloul de comandă şi întoarse 
comutatorul. Pentru un moment, Ross rămase mut de 
uimire, îşi luă cu greu ochii de la ecran. 

— Acum înţeleg de ce suntem aici. 

— Şi nu este decât o parte. 


— lisuse! Atunci ar fi bine să pornim la treabă. Ce este cu 
gura peşterii? 

— Nu avem timp să facem o treabă ca lumea - şi cealaltă 
parte a balamalei uşii noastre a fost oricum furată. O să 
aruncăm în aer tunelurile în urma noastră şi o să ieşim prin 
tunelul de avarie. 

— Unde-i ăsta? 

Americanul se apropie de o uşă. Aceasta era încuiată. 
Scoase un inel cu chei etichetate şi o găsi pe cea pe care o 
căuta. Uşa se deschise, în spatele ei se vedea o scară 
îngustă, în spirală, care urca abrupt. 

— Duce afară, pe munte. 

— Tenzing, verifică dacă drumul e liber. 

Tenzing porni în sus pe scară, urcând câte două trepte 
deodată. 

— Acum ce urmează? 

— Camera codurilor şi seifurile, pe astea trebuie neapărat 
să le minăm. Apoi centrul de comunicaţii, iar la urmă 
camera generatorului. OK? 

— Da. 

Lui Ross îi plăcea tot mai mult forţa incisivă a acestui 
bărbat. 

— Dar înainte de asta, ar fi bine să te uiţi aici. Scoase 
cartuşul mic, acoperit cu plastic. Gueng l-a găsit asupra 
călăuzei noastre. 

Lui Rosemont i se scurse tot sângele din obraji. Pe carton 
era amprenta unui deget mare, câteva cuvinte în limba rusă 
şi o semnătură. 

— O carte de identitate! exclamă el. O carte de identitate 
comunistă! 

În spatele lor, Gueng se opri o clipă. 

— Aşa am presupus şi eu. Ce spune exact? 

— Nu ştiu, nu ştiu să citesc ruseşte, dar pot să pun capul 
jos că e un salvconduct. 

Simţi că-l cuprinde ameţeala când îşi aminti toate zilele şi 
nopţile pe care le petrecuse împreună cu bătrânul, 


hoinărind prin munţi, dormind alături de el sub cerul liber 
şi simțindu-se mereu în siguranţă. Fusese deci tot timpul 
supravegheat. Dădu din cap, năucit. 

— Meshghi era cu noi de patru ani. Făcea parte din banda 
lui Ali bin Hassan Karakoe - Ali este unul dintre liderii 
mişcării ilegale şi unul dintre cele mai bune contacte ale 
noastre în munţi. Un tip grozav, care operează chiar până la 
nord de Baku. lisuse, poate că a fost trădat! 

Privi din nou cartonaşul. 

— Pur şi simplu nu pot să înţeleg. 

— Eu cred că am fost induşi în eroare în mod deliberat, 
suntem de fapt momeala, spuse Ross. Şi convoiul de 
camioane face parte probabil din acelaşi scenariu. Sunt 
pline de trupe care vor să ne ia urma ca să găsească locul 
acesta. Am face bine să ne grăbim. 

Rosemont încuviinţă din cap, luptându-se să-şi domine 
frica ce-l cuprindea, ajutat de calmul celuilalt bărbat. 

— Da, da, ai dreptate. 

Încă buimăcit, trecu printr-un coridor mic spre o altă uşă. 
Încuiată. În timp ce căuta cheia potrivită pe inelul lui, 
spuse: 

— Îţi datorez dumitale şi oamenilor dumitale scuze. Nu 
ştiu cum am fost păcăliţi, cum a trecut ticălosul prin 
verificările serviciului de securitate, dar a reuşit şi probabil 
că aveţi dreptate - am fost vârâţi fără voia noastră într-un 
scenariu. Îmi pare rău, deşi scuzele, mele nu sunt de mare 
folos. 

— Ba sunt, zâmbi Ross şi teama îi părăsi pe amândoi. Sunt 
de folos. OK? 

— OK. Mulţumesc, da, mulţumesc. Gueng l-a ucis? 

— Da, spuse Ross sec. Mi-a adus capul lui. De regulă aduc 
numai urechile. 

— Iisuse! Eşti de mult cu ei? 

— Cu gurkha? De patru ani. 

Cheia alunecă în broască şi uşa se deschise, în camera 
codurilor era o ordine de-a dreptul pedantă. Aici se afla 


telexul, teleimprimatorul şi maşinile de copiat. Un 
imprimator cu computer ciudat, cu claviatură, se afla pe un 
pupitru special. 

— Acesta este decodorul - valorează oricât doreşti să ceri 
opozanților. 

Pe birou erau aliniate câteva creioane şi şase manuale. 
Rosemont le luă în mână. 

— Dumnezeule mare şi sfânt! 

Toate manualele erau cărţi de coduri, purtând însemnarea 
MECC A - EXEMPLAR UNIC. 

— Ei bine, cel puţin codul principal este încuiat. 

Se duse spre seiful modern cu încuietoare electronică 
digitală, cu cifre de la 0 la 9, care era zidit într-unul din 
pereţi, citi combinaţia de pe o bucăţică de hârtie şi atinse 
clapele. Dar lumina din dreptul semnului DESCHIS nu se 
aprinse. 

— Poate că am greşit o cifră. Vrei să mi le citeşti? 

— Bineînţeles. 

Ross începu să citească cu voce tare lunga serie de cifre. 
În spatele lor, Tenzing se apropie pe nesimţite. Niciunul din 
ei nu-l auzise... apoi amândoi îi simţiră prezenţa în acelaşi 
timp şi se răsuciră în loc, cuprinşi de panică. 

Tenzing îşi ascunse încântarea şi îşi închise urechile la 
înjurăturile următoare. Nu-i spusese lui sheng'khan să-l 
instruiască pe fiul său şi să-l înveţe cum să se strecoare 
neauzit şi cum să ucidă? Nu jurase el să-l păzească şi să fie 
profesorul lui de taină? „Dar, pentru numele lui Dumnezeu, 
să nu-i spui fiului meu că eu te-am pus. Să rămână secret 
între noi...” Timp de săptămâni întregi fusese foarte greu 
să-l prindă nepregătit pe sahib, se gândi el fericit. Dar 
Gueng îl prinsese aseară şi acum îl prinsese el, Tenzing. Mai 
bine să fim noi decât inamicul - şi acum duşmanii ne 
înconjoară precum albinele când roiesc în jurul mătcii. 

— Scara duce sus, sunt şaptezeci şi cinci de trepte şi o uşă 
de fier, spuse Tenzing pe tonul lui de raport. Uşa este 
ruginită, dar am forţat-o. În exterior este o peşteră şi 


dincolo de peşteră - noaptea, o cale foarte bună de scăpare, 
sahib. Dar nu este bine că de acolo am văzut capătul 
convoiului. 

Făcu o pauză, fiindcă nu voia să greşească. 

— Poate că mai avem încă o jumătate de oră. 

— Du-te înapoi, la prima uşă, Tenzing, cea pe care am 
barat-o. Minează tunelul din partea asta în aşa fel încât uşa 
să rămână întreagă. Fitil de douăzeci de minute din 
momentul ăsta. Spune-i lui Gueng ce am ordonat. 

— Da, sahib. 

Ross se întoarse cu spatele. Observă sudoarea de pe 
fruntea lui Rosemont. 

— OK? 

— Sigur. Am ajuns la 103. 

— Ultimele două numere sunt 660 şi 31. 

Îl văzu pe american atingând cifrele. Lumina semnului 
DESCHIS începu să clipească. Mâna dreaptă a lui 
Rosemont se îndreptă spre mâner. 

— Stai! 

Ross îşi şterse sudoarea de pe frunte, apoi de pe bărbie, 
unde crescuseră câteva fire ţepoase. 

— Presupun că nu există nici o şansă să fie minat şi să 
explodeze la deschidere? 

Rosemont îl privi fix, apoi se uită la seif. 

— Se poate, ştiu şi eu? S-ar putea. 

— Atunci hai să-l aruncăm naibii în aer fără să mai riscăm. 

— Dar, tre... trebuie sa verific dacă codul principal MECCA 
e înăuntru sau nu. Acesta şi decodorul sunt principalele 
priorităţi. Privi din nou la lumina care clipea. 

— Du-te înapoi, în încăperea cealaltă, adăposteşte-te 
împreună cu Gueng şi strigă când eşti gata - e datoria mea. 
Ross şovăi, apoi dădu din cap, luă amândouă rucsacurile 

care conţineau explozivi şi detonatori. 

— Unde este camera de comunicaţii? 

— Alături. 

— Camera generatorului este importantă? 


— Nu. Numai ăsta, decodorul şi cele patru computere 
mamă de acolo, deşi ar fi mai bine dacă tot etajul ăsta 
nenorocit s-ar duce la dracu. 

Rosemont îl urmări cu privirea pe Ross care se depărta, 
apoi se întoarse şi privi din nou la mânerul seifului. Simţea 
o apăsare supărătoare în piept. 

— Ticălosul ăla de Meshghi! Aş fi fost gata să pun capul jos 
pentru el - eşti gata? strigă el nerăbdător. 

— Stai! 

Simţi din nou cum i se strânge stomacul. Ross se întorsese 
şi ajunsese lângă el înainte să-l audă. Ţinea în mână o 
frânghie de căţărat, lungă şi subţire, de nailon, pe care o 
înnodă repede de mânerul uşii. 

— Întoarce mânerul când îţi spun, dar să nu deschizi uşa. 
O să tragem de frânghie şi o s-o deschidem de acolo. 

Ross se îndepărtă grăbit. 

— Acum! spuse el. 

Rosemont trase adânc aer în piept ca să-şi încetinească 
bătăile inimii şi întoarse mânerul spre DESCHIS, apoi 
alergă prin pasaj spre cealaltă peşteră. Ross îi făcu semn să 
se lase jos, lângă el, lipit de perete. 

— L-am trimis pe Gueng să-l avertizeze pe Tenzing. Gata? 

— Da. 

Ross trase de frânghie, care se întinse. Trase şi mai tare, 
dar frânghia rămase întinsă. Apoi cedă câţiva centimetri, 
dar nu mai mult. Nimic. Sudoarea curgea şiroaie pe cei doi 
bărbaţi. 

— Ei bine, spuse Ross, vizibil uşurat, ridicându-se în 
picioare. E mai bine să fii teafăr decât... 

Explozia îi reteză cuvintele, un nor mare de praf şi bucăţi 
de metal ţâşniră prin coridor spre peştera lor, smulgându-le 
aerul din plămâni, trântind la pământ scaunele şi birourile. 
Toate ecranele radarelor explodară, luminile se stinseră, 
unul din telefoanele roşii se sparse şi se rostogoli prin 
încăpere, zdrobindu-se de carcasa metalică a unui 


computer. Treptat, praful se aşeză; cei doi bărbaţi tuşeau 
de ziceai că sunt gata să-şi dea sufletul pe întuneric. 

Rosemont îşi reveni primul. Lanterna lui era la brâu. Puse 
mâna pe ea. 

— Sahib? strigă neliniştit Tenzing, repezindu-se în 
încăpere cu Gueng după el şi cu lanterna aprinsă în mână. 
— N-am nimic, spuse Ross, tuşind de zor. Tenzing îl găsi 

zăcând în moloz. Pe faţă îi curgea un firicel subţire de 
sânge, dar provenea de la o rană superficială provocată de 
un ciob în zbor. 

— Zeii fie lăudaţi, murmură 'Tenzing şi îl ajută să se ridice. 

— Hristoase! spuse Ross, străduindu-se să se ţină pe 
picioare. Privi uluit la dezastrul din jur, apoi porni 
împleticindu-se în urma lui Rosemont prin coridor, înapoi 
spre camera codurilor. Seiful dispăruse, împreună cu 
decodorul, manualele, telefoanele, lăsând numai o gaură 
imensă în stâncă. Tot echipamentul electronic era o masă 
de metal şi sârme contorsionate. Izbucniseră şi câteva mici 
focuri. 

— lisuse! Asta fu tot ce reuşi să îngaime Rosemont. 

Vocea lui era o şoaptă abia auzită; tot psihicul lui se 
revolta la gândul cât de aproape fusese de nimicirea totală. 
Mintea îi urla: fugi, scapă din acest loc al morţii... 

— Dumnezeule mare! 

Neajutorat, Rosemont încercă să spună şi altceva, dar nu 
reuşi; picioarele îl duseră într-un colţ şi vomită violent. 

— Ar fi mai bine... Ross vorbea cu greutate, urechile îi 
vâjâiau şi capul îl durea cumplit din cauza adrenalinei care 
se vărsa în sânge. Încerca să-şi stăpânească propria voinţă 
de a fugi. 

— 'Tenzing, eşti... eşti gata? 

— Încă două minute, sahib. Omul o luă la fugă. 

— Gueng? 

— Da, sahib. Tot două minute. leşi şi el în fugă. 

Ross se duse într-un colţ şi vomită şi el. După aceea se 
simţi mult mai bine. Luă sticla şi sorbi îndelung din ea, îşi 


şterse buzele cu mâneca costumului, apoi traversă 
încăperea şi îl scutură pe Rosemont, care se sprijinea de 
perete. 

— Ia de aici. Îi dădu sticla. Te simţi mai bine? 

— Da, bineînţeles. 

Rosemont era încă ameţit, dar mintea începuse deja să 
lucreze. Simţea un gust de cocleală în gură şi scuipă peste 
moloz. În încăpere ardeau focuri mici, care aruncau o 
lumină ciudată pe pereţi şi pe tavan. Sorbi cu grijă din 
sticlă. O clipă mai târziu spuse: 

— Nimic nu e mai bun pe lumea asta ca un scotch. Mai 
sorbi o dată, apoi îi înapoie sticla. Ar fi mai bine să ne cărăm 
naibii afară de-aici. 

Cu ajutorul lanternei, controlă rapid toată încăperea, găsi 
rămăşiţele distorsionate ale importantului decodor, îşi croi 
drum cu grijă spre cealaltă peşteră şi aşeză toate 
rămăşiţele lângă explozibilul plasat sub computerele din 
colţ. 

— Ceea ce nu înţeleg eu, spuse el neajutorat, este cum de 
n-a sărit toată încăperea asta în aer, cu toate explozibilele 
astea împrăştiate pe-aici. 

— Eu... înainte să mă întorc cu frânghia şi să-l trimit după 
Tenzing, i-am spus lui Gueng să îndepărteze explozibilul şi 
detonatoarele, pentru mai multă siguranţă. 

— Întotdeauna te gândeşti la tot? 

Ross zâmbi firav. 

— Face parte din meserie, spuse el. Camera de 
comunicaţii? 

O minară imediat. Rosemont se uită la ceas. 

— Opt minute până la explozie. Renunţăm la camera 
generatorului. 

— Bun. Tenzing, ia-o înainte. 

Porniră în sus pe scara în spirală. Uşa de metal scârţâi şi 
se deschise. O dată aflaţi în peşteră, Ross preluă 
conducerea. Privi de jur-împrejur, cu grijă, prin toată 


încăperea. Luna era încă sus. La trei sau patru sute de 
metri de ei, camionul din frunte urca ultima pantă. 

— Încotro acum, Vien? întrebă el şi Rosemont simţi o 
căldură plăcută în suflet. 

— În sus, spuse el, ascunzându-şi bucuria. Urcăm. Dacă 
vin după noi, uităm de coastă şi ne îndreptăm spre Tabriz. 
Dacă nu vin, ocolim şi ne întoarcem pe drumul pe care am 
venit. 

Tenzing mergea în frunte. Era ca o capră de munte, însă 
alegea drumuri mai uşoare, ştiind că cei doi bărbaţi sunt 
încă foarte şocaţi. Aici, panta era abruptă, dar nu foarte 
dificilă, fiindcă era acoperită numai cu puţină zăpadă. Abia 
porniseră la drum, când pământul se zgudui sub picioarele 
lor, zgomotul primei explozii fiind aproape înăbuşit. Urmă o 
succesiune de zguduituri mai slabe. 

Merge bine, îşi spuse Rosemont, bucuros de faptul că 
frigul îi limpezea mintea. Ultima explozie - camera de 
comunicaţii - unde lăsaseră toate explozivele care le 
rămăseseră, fu mult mai puternică, un adevărat cutremur 
de pământ. În jos, spre dreapta, o parte din munte cedă şi 
se rupse, iar fumul ieşi prin craterul astfel format. 

— Dumnezeule, murmură Ross. 

— Probabil că a fost un curent de aer mai puternic. 

— Sahib! Priveşte acolo, jos! 

Camionul din frunte se oprise la intrarea în peşteră. Unii 
oameni săreau jos, alţii priveau în sus, spre muntele 
iluminat de farurile maşinilor din spate. 'Toţi erau înarmaţi. 

Ross şi ceilalţi se cufundară şi mai mult în umbră. 

— O să urcăm până pe creastă, spuse Rosemont încet, 
arătând deasupra lor spre stânga. Aşa o să fim în afara 
razei lor vizuale şi acoperiţi. Apoi ne îndreptăm spre Tabriz, 
adică spre est. OK? 

— Tenzing, dă-i drumul. 

— Da, sahib. 

Ajunseră pe creastă, trecură repede peste ea şi începură 
să coboare spre est, fără să vorbească, fiindcă trebuiau să- 


şi economisească energia pentru numeroşii kilometri pe 
care îi mai aveau de parcurs. Terenul era aspru şi zăpada le 
jupuia pielea. Curând, mănuşile erau praf făcute şi 
picioarele pline de vânătăi şi umflături, pulpele îi dureau, 
dar, nemaifiind împovăraţi cu rucsacurile grele, înaintau 
destul de rapid şi erau într-o dispoziţie sufletească foarte 
bună. 

Ajunseră la una din potecile care brăzdau muntele. De 
câte ori drumul se bifurca, alegeau varianta care ducea 
spre înălţime. În vale erau sate, dar la altitudinea asta se 
aflau foarte puţine. 

— E mai bine să rămânem aici, sus, spuse Rosemont, şi... 
să sperăm că nu dăm de nimeni. 

— Crezi că toţi sunt ostili? 

— Cu siguranţă. Ţara asta nu este numai împotriva şahului 
sau a lui Khomeini, ci împotriva tuturor. 

Rosemont respira greu. 

— Satele sunt unele împotriva altora şi, în general, e o ţară 
de bandiți. 

Îi făcu semn lui Tenzing să meargă înainte, bucuros că era 
o noapte cu lună şi se afla împreună cu aceşti trei oameni. 
Tenzing ţinea ritmul, dar era unul potrivit cu mersul pe 
munte, măsurat, fără grabă, aproape ca o pedeapsă. După o 
oră, preluă Gueng conducerea, apoi Ross, Rosemont şi din 
nou Tenzing. Trei minute de odihnă la fiecare oră, apoi din 
nou la drum. 

Luna cobori mai jos pe cer. Ajunseseră foarte departe 
acum. Drumul, mai uşor acum deoarece coborau versantul 
muntelui, şerpuia, dar în general mergea spre răsărit, spre 
o dungă de formă ciudată trasată printre munţi. Rosemont 
o recunoscu: 

— Acolo jos, în vale, este un drum lateral care duce la 
Tabriz. larna e numai un fel de potecuţă, însă se poate 
merge pe ea. Hai să mergem în continuare până în zori, 
apoi să ne odihnim şi să ne facem un plan. OK? 


Ajunseseră acum la liziera pădurii. De aici începea 
pădurea de pini. Mergeau acum mult mai încet, simțind 
oboseala. 

Tenzing era tot în frunte. Zăpada estompa zgomotul 
paşilor şi aerul curat îi făcea mare plăcere. Brusc avu 
sentimentul unei primejdii. Ross era în urma lui şi se opri şi 
el imediat. 'Toţi aşteptau nemişcaţi. Apoi Ross porni înainte 
cu mare grijă. 'Tenzing scruta întunericul din faţa lui. Luna 
arunca umbre ciudate. Amândoi bărbaţii îşi folosiră cu mare 
precauţie vederea periferică. Nimic. Nici o mişcare, nici un 
miros. Aşteptară. Dintr-un copac căzu puţină zăpadă. 
Nimeni nu se mişca. Apoi o pasăre de noapte zbură 
zgomotos de pe creanga ei spre dreapta. Tenzing îi arătă cu 
mâna lui Ross în direcţia aceea, îi făcu semn să aştepte, îşi 
scoase kukri-ul şi o luă singur înainte, topindu-se în 
întuneric. 

După ce făcu câţiva paşi, văzu un om ascuns în spatele 
unui copac şi îl cuprinse emoția. Ajunse mai aproape şi îşi 
dădu seama că omul nu-l zărise. Mai aproape. În momentul 
acela, vederea periferică sesiză o umbră care se mişca la 
stânga şi o alta la dreapta şi înţelese: 

— Ambuscadă! strigă el cât putu de tare şi se aruncă la 
pământ. 

Prima rafală de gloanţe trecu pe lângă el, dar nu-l atinse. 
O parte din cea de-a doua îi străpunse plămânul stâng, ieşi 
prin spate şi îl izbi de un copac căzut. Alte arme deschiseră 
focul de cealaltă parte a cărării. Focul încrucişat îi prinse la 
mijloc pe Ross şi pe ceilalţi, care se ascunseră în spatele 
copacilor şi în gropi. 

Pentru o clipă, Tenzing rămase locului, zăcând neajutorat. 
Auzea împuşcăturile, dar i se păreau foarte îndepărtate, 
deşi ştia că trebuie să fie pe-aproape. Cu un ultim imens 
efort, se ridică în picioare şi ripostă armelor ucigaşe. Văzu 
că o parte dintre atacanţi se întorseseră din nou spre el şi 
auzi gloanţele cum treceau pe lângă el, unele atingându-i 
chiar gluga. Unul îi pătrunse în umăr, dar nu-l simţi, fericit 


că moare aşa cum trebuie să moară oamenii din regimentul 
său. Mergând înainte. Fără teamă. „Sunt într-adevăr 
neînfricat. Sunt hindus şi am să mă duc să mă întâlnesc 
fericit cu Shiva şi, când am să renasc, am să-i rog pe 
Brahma, pe Shiva şi pe Vishnu să fiu tot gurkha.” Ajunse în 
locul ambuscadei şi kukri-ul lui muşcă din braţul cuiva, apoi 
picioarele îl lăsară, o lumină orbitoare îi năvăli în ochi şi 
păşi în moarte fără durere. 

— Încetaţi focul! strigă Ross, calculându-şi poziţia şi 
preluând conducerea luptei. Văzuse două grupuri de puşti 
îndreptate împotriva lor, dar nu putea ajunge la niciunul din 
ele. Ambuscada fusese bine plasată şi focul încrucişat 
ucigător. Îl văzuse pe Tenzing prăbuşindu-se; avusese 
nevoie de toată voinţa lui ca să nu alerge în ajutorul omului, 
dar mai întâi trebuia câştigată bătălia şi după aceea apăraţi 
ceilalţi. Împuşcăturile erau reluate de nenumărate ori de 
ecoul muntelui. Îşi scosese rucsacul, găsise grenadele, 
verificase dacă puştile sunt puse pe automat, neştiind de 
fapt cum să iasă din această cursă. Apoi îl văzu pe Tenzing 
ridicându-se în picioare cu un strigăt de luptă şi alergând la 
atac, în susul pantei, creând astfel tocmai diversiunea de 
care avea nevoie Ross. Imediat îi ordonă lui Rosemont: 

— Acoperă-mă! Şi lui Gueng: Fugi! Şi arătă spre acelaşi 
grup care îl ataca pe Tenzing. Gueng sări deîndată afară din 
groapa în care se ascunsese şi se repezi spre oamenii care 
erau atenţi la Tenzing. Când îşi văzu prietenul căzând, furia 
lui izbucni cu toată forţa. Scoase cuiul grenadei şi o aruncă 
în mijlocul lor, după care se aruncă în zăpadă. Când explodă 
grenada, Gueng era din nou în picioare şi carabina lui 
împrăştia gloanţe care curmau ţipetele. Văzu un om care 
fugea şi un altul care încerca disperat să se caţăre pe sub 
tufişuri. O lovitură cu kukri-ul şi o parte din capul omului 
zbură. O rafală scurtă îl făcu bucățele pe celălalt şi Gueng 
se puse imediat la adăpost, neştiind de unde va veni 
următorul pericol. O altă grenadă explodă de partea 
cealaltă a cărării. 


Ross se târâse afară din adăpost. Gloanţele şuierau pe 
lângă el, însă Rosemont deschisese şi el focul, oferindu-i 
ajutorul necesar. Ross ajunse cu bine la următorul copac, 
găsi o groapă adâncă în zăpadă şi se aruncă în ea. Aşteptă o 
secundă, trăgându-şi respiraţia, apoi se târi prin zăpada 
îngheţată şi aspră spre locul de unde veneau împuşcăturile. 
Acum ieşise din raza vizuală a atacanţilor şi înainta mai 
rapid. Apoi auzi explozia celeilalte grenade şi ţipetele şi se 
rugă în gând ca Tenzing şi Gueng să fi scăpat teferi. 

Focul duşmanului era acum foarte aproape şi, când 
consideră că se află în poziţie favorabilă, scoase cuiul 
primei grenade şi, cu arma în mâna stângă, trecu peste 
culme. În clipa în care ieşi în teren descoperit, îi văzu, dar 
nu acolo unde se aştepta. Erau cinci, la numai douăzeci de 
metri distanţă. Puştile lor se întoarseră imediat spre el, dar 
reacţia lui fu mai rapidă şi se afla deja la pământ, în spatele 
unui copac, şi începuse să numere înainte ca prima rafală 
să muşte din scoarţa copacului, în secunda a patra ocoli 
copacul şi aruncă grenada spre ei, îngropându-şi capul sub 
braţ. Explozia îl săltă de la pământ şi făcu bucățele 
trunchiul unui copac din apropiere, acoperindu-l cu crengi, 
aşchii şi zăpadă. 

Jos, în potecă, Rosemont golise încărcătorul în direcţia în 
care credea că se află duşmanii. Blestemându-şi neliniştea, 
băgă un nou încărcător şi trase în plin. 

De partea cealaltă a potecii, Gueng stătea ghemuit în 
spatele unei stânci şi aştepta să vadă cine mai mişcă. 
Atunci, în apropiere de copacul care explodase, văzu un om 
fugind, îndoit de mijloc. Ochi şi omul muri, iar ecoul îi aduse 
înapoi zgomotul împuşcăturii. Acum se lăsase din nou 
liniştea. 

Rosemont simţea că-i bate inima de să-i spargă pieptul. Nu 
mai putea să aştepte. 

— Acoperă-mă, Gueng, strigă el, după care sări în picioare 
şi se repezi spre copac. 


În dreapta lui izbucni o rafală, gloanţele îi şuierară pe la 
urechi, apoi Gueng deschise focul din cealaltă parte a 
pantei. Se auziră gemete şi împuşcăturile încetară. 
Rosemont alergă înainte până când trecu de punctul 
ambuscadei, cu carabina în poziţie de tragere. Trei oameni 
zăceau sfârtecaţi, ultimul mai dădea însă semne de viaţă. 
Puştile lor erau îndoite şi răsucite. Purtau cu toţii 
îmbrăcămintea grosolană, tribală. Cum se uita aşa la ei, 
ultimul icni scurt şi-şi dădu duhul. Se întoarse pe călcâie şi 
se repezi la celălalt copac, trăgând crengile la o parte şi 
croindu-şi drum prin zăpadă spre Ross. Pe versantul opus al 
pantei, Gueng stătea la pândă, gata să ucidă orice ar mişca. 
Se auziră nişte foşnete în mijlocul măcelului provocat de 
grenada lui, care-i făcuse pe cei trei oameni bucățele. 
Aşteptă, ţinându-şi respiraţia, dar nu era decât o rozătoare 
care începuse să mănânce. În curând, animalele vor curăța 
terenul şi nu se va mai vedea aproape nici o urmă, îşi zise 
el, uimit de ciclul vieţii guvernat de zei. Îl văzu pe Tenzing 
prăbuşit pe sparte, deasupra stâncii, strângând încă tare în 
mână kukri-ul. „Înainte să plec, am să-l iau, îşi spuse Gueng. 
Familia lui îl va venera şi fiul său îl va purta cu aceeaşi 
cinste. Tenzing sheng'khan a trăit şi a murit ca un bărbat şi 
se va renaşte aşa cum vor hotări zeii. Karma. Destinul.” 

Altă mişcare. În faţă, pădure. Gueng se concentră. 

De cealaltă parte a potecii, Rosemont trăgea de crengi, 
dându-le la o parte ca să poată trece. Îl dureau cumplit 
braţele. În cele din urmă ajunse la Ross şi aproape că i se 
opri inima în piept. Ross era chircit la pământ, cu braţele 
deasupra capului şi carabina în apropiere. Sângele păta 
zăpada şi spatele salopetei albe. Rosemont îngenunche şi îl 
întoarse, scoțând o exclamaţie de uşurare când constată că 
Ross mai respiră. La început privirea rămase înceţoşată, 
dar apoi, treptat, deveni conştientă. Se ridică în capul 
oaselor şi se crispă de durere. 

— Tenzing? Şi Gueng? 


— Tenzing a fost ucis, Gueng este de partea cealaltă şi ne 
acoperă pe noi. E teafăr. 

— Slavă Domnului. Sărmanul lenzing... 

— Vezi dacă ai ceva la mâini sau la picioare. 

Ross îşi mişcă uşurel membrele. 'Totul funcţiona. 

— Mă doare îngrozitor capul, dar sunt bine. Privi de jur- 
împrejur şi îi văzu pe atacanţi chirciţi. 

— Cine sunt ăştia? 

— Un trib. Probabil bandiți. 

Rosemont studia drumul din faţa lor. 

— Ar fi mai bine să plecăm dracului mai repede de aici, 
până nu mai apar şi alţii. Noaptea e liniştită, nu e nici o 
mişcare. Crezi că ai să poţi merge? 

— Da. Lasă-mă numai câteva secunde. 

Ross se frecă cu zăpadă pe faţă. Răcoarea îi făcu bine. 

— Mulţumesc! Ştii, îţi mulţumesc. 

Rosemont zâmbi: 

— Servicii complete, spuse el obosit. Începu să-i cerceteze 
apoi cu privirea pe cei morţi. Mergând aplecat, se apropie 
de ei şi-i percheziţionă atât cât era posibil. Nu găsi nimic. 
Probabil că sunt localnici sau numai nişte bandiți. Ticăloşii 
ăştia sunt cumplit de cruzi dacă te prind viu. 

Ross dădu din cap şi simţi un nou val de durere. 

— Acum sunt bine, aşa cred. Ar fi mai bine să plecăm - 
împuşcăturile s-au auzit probabil la câţiva kilometri şi nu 
avem nici un loc unde să ne ascundem. 

Rosemont văzu grimasa lui de durere. 

— Să mai aşteptăm puţin. 

— Nu, o să mă simt mai bine dacă merg. 

Ross îşi adună puterile, apoi strigă în gurkhali: 

— Gueng, plecăm. 

Dădu să se ridice, însă se opri brusc, avertizat de un al 
şaselea simţ de o primejdie iminentă. 

— Jos! strigă el şi îl trase pe Rosemont după el. 

Din noapte veni un singur glonte şi îl alese pe Vien 
Rosemont, înfundându-se în pieptul lui. Rana era mortală. 


Apoi se auziră împuşcături de partea cealaltă a potecii şi 
din nou se lăsă liniştea. 

Gueng veni şi el. 

— Sahib, cred că ăsta a fost ultimul. Deocamdată. 

— Da. 

Rămaseră cu Vien Rosemont până când bărbatul muri, 
apoi făcură ceea ce trebuiau să facă pentru el şi pentru 
Tenzing. După aceea porniră la drum. 

Capitolul 6 

Teheran, în apartamentul Sharazadei, ora 19.30. Sharazad 
stătea întinsă în baia plină de spumă, cu capul rezemat de o 
pernă de cauciuc şi cu părul ridicat şi înfăşurat într-un 
prosop. 

— O, Azadeh, draga mea, spuse ea adormită, sunt aşa de 
fericită! Pe frunte îi apăruseră broboane de sudoare. 

Azadeh era şi ea în baie, la celălalt capăt, bucurându-se de 
căldură, de intimitate, de apa caldă şi parfumată şi de lux; 
cada era mare şi încăpătoare pentru amândouă. Îşi 
strânsese şi ea părul într-un prosop alb. Dar sub ochi încă 
mai avea cearcăne şi nu reuşise să scape de groaza pe care 
o trăise la barieră şi, după aceea, în elicopter. Dincolo de 
perdelele de la ferestre se lăsase întunericul. În depărtare 
se auzeau focuri de armă. Niciuna din ele nu le dădu 
atenţie. 

— Aş vrea să se întoarcă Erikki mai repede, spuse Azadeh. 

— N-o să mai stea mult, şi-apoi, avem destulă vreme. Mac 
are multe de discutat cu el. Masa este abia la nouă, aşa că 
avem aproape două ore să ne pregătim. 

Sharazad deschise ochii şi puse mâna pe coapsa zveltă a 
lui Azadeh, încântată să-i simtă pielea sub degete. 

— Nu-ţi face griji, draga mea Azadeh, o să se întoarcă 
curând uriaşul tău cu părul roşu! Şi nu uita că eu îmi petrec 
noaptea cu părinţii, aşa că vă puteţi juca goi toată noaptea! 
Bucură-te de baie, fii fericită şi leşină de bucurie când ai să 
fii cu el. 

Râseră amândouă. 


— Acum totul este minunat, eşti în siguranţă, suntem în 
siguranţă cu toţii, Iranul este în siguranţă - cu ajutorul lui 
Allah, Imamul a învins şi Iranul este liber şi fericit. 

— Aş vrea să cred şi eu aşa ca tine, spuse Azadeh. Nu pot 
să-ţi explic cât de cumpliţi au fost oamenii aceia de la 
barieră. M-am simţit lovită fizic de ura lor. De ce trebuie să 
ne urască, pe mine şi pe Erikki? Ce le-am făcut noi? Absolut 
nimic şi cu toate astea ne urau. 

— Nu te mai gândi la asta, draga mea. Sharazad îşi 
ascunse un căscat. Stângiştii sunt cu toţii nişte descreieraţi. 
Pretind că sunt musulmani şi marxişti în acelaşi timp. Sunt 
nişte bezmetici fără Dumnezeu şi de aceea sunt blestemaţi. 
Ţăranii? Ţăranii sunt needucaţi, aşa cum se ştie foarte bine, 
şi cei mai mulţi dintre ei rudimentari. Nu-ţi mai face griji, 
ce-a fost a fost, de-acum înainte totul o să fie mai bine, ai să 
vezi. 

— Sper, o, cum mai sper să ai dreptate! Nici nu vreau să 
fie mai bine, ajunge dacă este aşa cum trebuie să fie, 
normal, aşa cum a fost. 

— O, cu siguranţă că va fi. 

Sharazad se simţea aşa de mulţumită, apa era atât de 
mătăsoasă şi caldă de parcă ar fi stat în matricea maternă. 
Ah, încă trei zile şi Tommy al meu se întoarce şi apoi, în ziua 
următoare, am să ştiu sigur, deşi sunt sigură şi acum. Va fi 
ziua cea mare. Am avut tot timpul un ciclu foarte regulat. Şi 
atunci am să-i pot da lui lommy darul lui Allah şi el va fi aşa 
de mândru! 

— Imamul împlineşte lucrarea Domnului. Cum poate fi 
aceasta altfel decât bună? 

— Nu ştiu, Sharazad, dar în istoria noastră, mulahii n-au 
fost niciodată demni de încredere - numai nişte paraziți pe 
spinarea sătenilor. 

— A, dar acum e altfel, spuse Sharazad, deşi nu prea voia 
să discute asemenea probleme serioase. Acum avem un 
adevărat conducător. El controlează tot Iranul pentru prima 
dată. Nu este el cel mai pios şi cel mai înţelept şi mai 


instruit în legea Islamului? Nu face el lucrarea lui Allah? Nu 
a realizat imposibilul, izgonindu-l de la putere pe şah şi 
corupţia lui scârboasă, împiedicându-i pe generali să facă 
jocul americanilor? Tata spune că acum suntem mai în 
siguranţă ca oricând. 

— Oare? 

Azadeh îşi aminti de Rakoczy şi de ceea ce spusese acesta 
în elicopter despre Khomeini, că împinge istoria înapoi, şi 
ştia că spusese adevărul, foarte mult adevăr, şi îl zgâriase şi 
îl urâse, ar fi vrut să-l vadă mort, pentru că era, fără 
îndoială, unul dintre cei care îi vor folosi pe mullahii cu 
mintea simplă ca să-i înrobească pe toţi ceilalţi. 

— Vrei să fii guvernată de legile islamice ale Profetului de 
pe vremea aceea, de acum o mie cinci sute de ani - să fii 
silită să porţi chadorul şi să pierzi toate drepturile pe care 
le-am câştigat, dreptul la vot, la muncă, dreptul de a fi egale 
cu bărbaţii? 

— Nu vreau să votez, nici să muncesc şi nici să fiu egală cu 
bărbaţii - de fapt, cum poate fi o femeie egală cu un bărbat? 
Nu vreau decât să fiu o soţie bună pentru Tommy, iar atunci 
când sunt în Iran, prefer să umblu pe stradă îmbrăcată cu 
chadorul. 

Sharazad îşi acoperi delicat cu mâna un alt căscat. Era 
toropită de căldură. 

— Insha'Allah, Azadeh, draga mea. Bineînţeles că totul va 
fi la fel ca înainte, însă tata spune că va fi mai minunat, 
pentru că nimeni nu ne va mai stăpâni pe noi sau pământul 
nostru, petrolul şi toate bogăţiile noastre. N-or să mai fie 
nici un fel de generali urâcioşi şi nici politicieni străini care 
să ne facă nefericiţi şi, dacă şahul cel rău s-a dus, o să trăim 
cu toţii fericiţi până la adânci bătrâneţe, tu cu Erikki, eu cu 
Tommy şi vom avea o droaie de copii. Cum s-ar putea altfel? 
Allah este cu Imamul şi Imamul este cu noi! Suntem aşa de 
NOrocoşi! 

Îi zâmbi şi îşi trecu braţul cu afecţiune peste picioarele 
prietenei sale. 


— Sunt aşa de bucuroasă că stai la mine, Azadeh. A trecut 
atât de mult timp de când n-ai mai fost la Teheran! 

— Da. 

Erau prietene de mulţi ani. Mai întâi în Elveţia, unde se 
cunoscuseră la şcoală, în Elveţia de Sus, deşi Sharazad nu 
rămăsese decât un semestru, pentru că nu se simţea bine 
departe de familia ei şi de Iran, apoi, mai târziu, la 
Universitatea din Teheran. Şi acum, de ceva mai bine de doi 
ani, fiindcă amândouă se căsătoriseră cu bărbaţi străini de 
la aceeaşi companie, deveniseră încă şi mai apropiate, mai 
apropiate chiar decât două surori, şi se ajutau una pe alta 
ca să se adapteze la idiosincraziile străinilor. 

— Uneori, pur şi simplu nu-l înţeleg pe Tommy al meu, 
Azadeh, i se plânsese cu ochii în lacrimi Sharazad, la 
început. Îi place să fie singur, vreau să spun absolut singur, 
numai cu mine, cu toată casa goală, chiar fără nici un 
servitor. O dată mi-a spus chiar că-i place să fie complet 
singur, să citească şi atât, fără nici un fel de rude în jur, fără 
copii, fără conversaţie sau prieteni. O, câteodată este 
cumplit. 

— Erikki este absolut la fel, spusese Azadeh. Străinii nu 
sunt ca noi, sunt foarte ciudaţi. Eu vreau să-mi petrec zilele 
cu prietenii şi cu copiii şi cu familia mea, dar Erikki nu vrea. 
E bine că Tommy şi Erikki lucrează în timpul zilei - tu eşti 
chiar mai norocoasă, pentru că Tommy lipseşte câte două 
săptămâni la rând de acasă şi atunci poţi să trăieşti şi tu 
normal. Şi mai e ceva, ştii, mi-au trebuit câteva luni ca să 
mă obişnuiesc să dorm într-un pat. 

— Eu n-am reuşit niciodată! O, e aşa de înalt de la podea, e 
foarte uşor să cazi, şi întotdeauna pe partea lui se face o 
adâncitură mare. Întotdeauna dormi incomod şi te trezeşti 
cu dureri de spate. Patul e atât de îngrozitor în comparaţie 
cu saltelele noastre moi şi confortabile, cu covoarele 
frumoase de pe podea, plăcute şi civilizate! 

— Da, însă Erikki nici nu vrea să audă de saltele şi 
covoare, insistă să dormim în pat. Nici nu mai vrea să 


încerce - uneori mă simt aşa de uşurată când e plecat... 

— O, noi dormim aşa cum se cuvine, Azadeh. Am terminat 
cu prostia asta de pat occidental după prima lună de 
căsătorie. 

— Cum ai reuşit? 

— O, am oftat şi m-am vâăicărit toată noaptea şi l-am ţinut 
treaz pe sărmanul meu Tommy - după aceea eu am dormit 
în timpul zilei ca să fiu proaspătă seara şi să pot să oftez din 
nou toată noaptea, râsese Sharazad încântată. Apoi, după 
şapte nopţi, iubitul meu a renunţat şi următoarele trei nopţi 
am dormit ca un bebeluş, aşa cum se cuvine, pe jos. Acum 
doarme întotdeauna ca o persoană civilizată, chiar şi când 
este singur, la Zagros! De ce nu încerci şi tu? Îţi garantez că 
ai să reuşeşti, iubito, mai ales dacă te plângi puţin că ai 
dureri de spate din cauza patului şi dacă spui că, desigur, ţi- 
ar plăcea să faci dragoste, dar, te rog, fii puţin mai atent... 

— Erikki al meu este mai deştept decât Tommy al tău - 
când a încercat sa doarmă pe saltea, el a fost cel care s-a 
foit toată noaptea şi a oftat. M-a ţinut trează trei nopţi la 
rând, aşa că după aceea eram atât de istovită încât chiar că 
mi-a plăcut patul. Când mă duc în vizită la familia mea, 
dorm în mod civilizat, deşi atunci când este şi Erikki în 
palat, folosim un pat. Ştii, draga mea, mai este o problemă. 
Îl iubesc pe Erikki, dar uneori este aşa de grosolan că îmi 
vine să mor. Îmi răspunde cu „da” şi „nu” la orice îl întreb - 
spune şi tu, cum să faci conversaţie cu da şi cu un? 

Zâmbi acum unui gând. Da, este foarte greu să trăieşti cu 
el, dar fără el este de neimaginat - toată dragostea lui şi 
buna dispoziţie şi dimensiunile şi forţa lui, şi face 
întotdeauna ceea ce vreau eu, numai că asta vine prea uşor 
şi nu am timp să-mi cizelez şiretlicurile. 

— Suntem amândouă foarte norocoase, Sharazad, nu-i 
aşa? 

— O, da, iubito. Poţi să rămâi o săptămână-două? Chiar 
dacă Erikki trebuie să se întoarcă, o să rămâi? Ie rog! 


— Mi-ar plăcea. Când se duce Erikki înapoi... poate că am 
să-l întreb. 

Sharazad îşi schimbă poziţia în cadă, aducând spuma 
peste sâni şi suflând-o de pe mâini. 

— Mac a spus că or să vină aici de la aeroport dacă 
întârzie. Genny vine direct de la ei de-acasă, dar nu înainte 
de ora nouă. Am rugat-o şi pe Paula să vină - ştii, italianca 
aia, dar nu pentru Bogger, ci pentru Charlie. Sharazad 
chicoti. Charlie mai că leşină de fericire când se uită la ea. 

— Charlie Pettikin? O, dar asta e minunat. E chiar foarte 
bine. Atunci poate că ar trebui să-l ajutăm. Îi datorăm atât 
de mult! Hai să-l ajutăm s-o ademenească pe italianca cea 
sexy! 

— Minunat! Hai să facem un plan cum să i-o dăm pe Paula. 

— Ca amantă sau ca nevastă? 

— Ca amantă. Stai să mă gândesc puţin. Câţi ani are 
Paula? Trebuie, să aibă cel puţin douăzeci şi şapte. Crezi că 
ar putea fi o soţie bună? Ar trebui să aibă o nevastă. La 
toate fetele pe care i le-am prezentat discret, lommy şi cu 
mine, zâmbeşte şi ridică din umeri - am adus-o până şi pe 
verişoara mea de gradul trei, care are numai cincisprezece 
ani, gândindu-mă că am să-l tentez, dar n-a ieşit nimic. O, ce 
bine că acum avem ceva de pus la cale! Avem suficient timp 
să facem planuri, să ne îmbrăcăm şi să ne pregătim. Şi am 
câteva rochii drăguţe pentru tine, să-ţi alegi pentru diseară. 

— Mă simt aşa de ciudat, Sharazad, să nu am nimic, nimic. 
Nici bani, nici acte... 

Pentru o clipă, Azadeh se întoarse înapoi, în Range Rover, 
la barieră, şi văzu aievea chipul mujahedinului acela gras 
care le luase actele, mitraliera lui îndreptată spre Erikki 
când acesta îl strivea de cealaltă maşină ca pe o nucă. 
Vedea şi acum sângele şi murdăria care îi ţâşniseră pe gură. 

— Să nu am nimic, spuse ea, alungându-şi gândurile 
negre, nici măcar un ruj de buze. 

— Nu-i nimic, am eu destule din toate. Şi lommy o să fie 
încântat că sunteţi aici. Nici lui nu-i place să mă ştie 


singură. Sărmana de tine, nu-ţi mai face griji acum, aici eşti 
în siguranţă. 

Dar nu mă simt deloc în siguranţă, îşi spuse Azadeh, 
detestând frica ce o mai stăpânea şi care îi era atât de 
străină de felul în care fusese crescută. Şi totuşi frica era 
aici şi parcă îi lua toată căldura apei. Nu m-am mai simţit 
nici o clipă în siguranţă de când l-am lăsat pe Rakoczy jos, 
la sol, şi chiar şi acel sentiment a durat numai o clipă - 
extazul datorat faptului că scăpasem de diavol toţi trei: eu, 
şi Erikki, şi Charlie. Chiar şi bucuria de a găsi o maşină cu 
rezervorul plin la micul aeroport tot nu m-a vindecat de 
spaimă. Nu pot să sufăr să-mi fie frică. 

Îşi strânse picioarele sub ea în cadă, apoi se ridică şi 
deschise robinetul de apă caldă, jucându-se în jetul 
fierbinte. 

— Ce bine e, murmură Sharazad, sub spuma groasă şi în 
apa parcă mătăsoasă. Îmi pare aşa de bine că vrei să mai 
stai. 

Seara trecută, când Azadeh, Erikki şi Charlie ajunseseră 
acasă la familia Mclver, afară se făcuse deja întuneric. Nu 
era loc pentru ei - Azadeh era prea înspăimântată şi nu voia 
să stea în niciunul din apartamentele tatălui ei, nici chiar cu 
Erikki alături. Aşa că o întrebaseră pe Sharazad dacă se pot 
muta la ei până se întoarce Lochart. Sharazad acceptase 
imediat, încântată, fericită de tovărăşie. Totul fusese foarte 
bine şi apoi, în timpul mesei, se auziseră focuri de armă în 
apropiere, iar Azadeh tresări înspăimântată. 

— Nu trebuie să fii îngrijorată, spusese Mclver. Câteva 
capete înfierbântate şi-au dat drumul la supapele de 
suprapresiune, se vede că sărbătoresc ceva. N-ai auzit 
ordinul lui Khomeini ca toată lumea să depună armele? 

Toată lumea fusese de acord şi Sharazad spusese: 

— Toţi îl vor asculta pe Imam. 

Spunea întotdeauna „Imam” când vorbea despre 
Khomeini, asociindu-l aproape cu cei Doisprezece Imami ai 
şiismului - descendenţi direcţi ai Profetului Mohammed, 


asemuindu-l cu o divinitate, ceea ce era în mod sigur un 
sacrilegiu. 

— Dar ceea ce a realizat Imamul este aproape un miracol, 
nu-i aşa? spusese Sharazad cu nevinovăția ei cuceritoare. 
Cu siguranţă că libertatea noastră este darul lui Allah! 

Apoi fusese aşa de bine şi de cald în pat cu Erikki, dar el 
era ciudat şi distrat şi nu era Erikki acela pe care îl 
cunoştea ea. 

— Ce s-a întâmplat? Ce s-a întâmplat? 

— Nimic, Azadeh. Mâine o să facem un plan. În seara asta 
n-am avut timp să stau de vorbă cu Mac. Mâine o să 
discutăm ce să facem, acum dormi, iubito. 

Se trezise de două ori în timpul nopţii din cauza unor 
coşmaruri îngrozitoare şi strigase înnebunită după Erikki. 

— Nu-i nimic, Azadeh, sunt aici. N-a fost decât un vis urât, 
acum eşti în siguranţă. 

— Nu, nu sunt, nu mă simt în siguranţă, Erikki - ce se 
întâmplă cu mine? Hai să ne întoarcem la Tabriz sau să 
plecăm de-aici, să fugim de oamenii ăştia îngrozitori. 

În dimineaţa aceea, Erikki plecase ca să se întâlnească cu 
Mclver, iar ea dormise ceva mai mult, dar nu-şi refăcuse 
decât prea puţin forţele. Îşi petrecuse restul dimineţii 
visând cu ochii deschişi sau ascultând veştile pe care i le 
dăduse Sharazad despre Galeg Morghi şi ascultând 
zvonurile pe care le vehiculau servitorii: mulţi alţi generali 
împuşcaţi, noi arestări, închisorile luate cu asalt şi deschise 
de gloate. Hotelurile occidentale fuseseră incendiate sau 
ciuruite de gloanţe. Se spunea că Bazargan va lua frâiele 
guvernului, că mujahedinii se răsculaseră pe faţă în sud, 
kurzii la nord, Azerbaidjanul se declarase independent, 
triburile nomade Kash'kai şi Bakhtiari înlăturaseră şi ele 
jugul Teheranului. Că toţi depuseseră armele sau că nimeni 
nu depusese armele. Se mai zvonea că primul ministru, 
Bakhtiar, fusese prins şi împuşcat sau reuşise să scape între 
dealurile dinspre Turcia şi de acolo în America. Că 
preşedintele Carter pregătea o invazie sau recunoscuse 


guvernul lui Khomeini. Că trupele sovietice se maşau la 
frontieră, gata să invadeze ţara, sau că Brejnev se pregătea 
să vină la Teheran ca să-l felicite pe Khomeini. Că şahul 
aterizase în Kurdistan, sprijinit de trupele americane, sau 
că murise în exil. 

Se duseseră apoi la masa de prânz cu părinţii lui 
Sharazad, la casa Bakravan de lângă bazar, dar numai după 
ce Sharazad insistase să-şi pună chadorul, deşi ura 
chadorul şi tot ce reprezenta el. În casa mare a familiei 
Sharazadei auzi alte zvonuri, ceva mai puţin înfricoşătoare. 
Acolo nu se temea de nimic şi simţea că poate avea 
încredere în toată lumea. Era acelaşi belşug dintotdeauna, 
la fel ca şi la ea acasă, la Tabriz. Toţi servitorii zâmbeau, se 
simțeau în siguranţă şi aduceau mulţumiri lui Allah pentru 
victorie. Jared Bakravan le spusese foarte jovial că acum, o 
dată închise băncile străine, bazarul se va redeschide şi 
afacerile vor fi la fel de minunate şi înfloritoare ca 
odinioară, înainte să se fi instituit legile diavoleşti ale 
şahului. 

După masa de prânz se întorseseră în apartamentul 
Sharazadei. Pe jos. Înfăşurate în chador. Nu avuseseră nici 
un fel de probleme şi toţi bărbaţii fuseseră deosebit de 
politicoşi. Bazarul era supraaglomerat, dar tarabele arătau 
jalnic, cu extrem de puţine lucruri de vânzare, deşi toţi 
negustorii prevesteau că abundența bate la uşă - că vor 
veni camioane, trenuri sau vapoare cu mărfuri. Pe străzi, 
mii de oameni mergeau încolo şi încoace. Numele lui 
Khomeini era pe toate buzele şi toţi îngânau întruna „Allah- 
u Akbarr”. Aproape toţi bărbaţii şi băieţii tineri erau 
înarmaţi, în schimb, cei mai în vârstă nu purtau arme. În 
unele zone, membrii Gărzii Revoluţionare dirijau la 
întâmplare circulaţia, cu mişcări de amatori, sau stăteau 
fără să facă nimic. În alte locuri erau poliţişti, ca de obicei. 
Două tancuri trecură huruind pe lângă ele, conduse de 
soldaţi, ducând o mulţime de revoluționari şi civili, care 
ovaţionau şi strigau spre trecători. 


Dar chiar şi aşa, sub aparenta bucurie, se simţea că toţi 
sunt încordaţi, mai ales femeile, înfăşurate în chadorurile 
lor. La un moment dat, dând colţul, văzură în faţă un grup 
de tineri care înconjuraseră o femeie brunetă, îmbrăcată în 
stil occidental, şi strigau la ea, o îmbrânceau, o insultau şi îi 
făceau semne obscene. Unii dintre ei se deschiseseră la 
pantaloni şi îşi fluturau penisul spre ea. Femeia avea vreo 
treizeci de ani, era îmbrăcată elegant, cu o jachetă scurtă 
peste fustă, avea picioare lungi şi părul de asemenea lung, 
sub o pălărioară. Un bărbat străbătu prin mulţime şi veni 
lângă ea, ţipând că sunt englezi şi să fie lăsaţi în pace. 
Tinerii nu-i dădură însă nici o atenţie lui, îmbrâncindu-l la o 
parte, şi se concentrară tot asupra femeii, care împietrise 
de spaimă. 

Sharazad şi Azadeh nu aveau cum să treacă mai departe, 
fiind prinse în mulţimea care se aduna în număr tot mai 
mare. Fură silite să stea şi să privească. Apoi veni un mullah 
şi ceru mulţimii să se împrăştie, iar celor doi străini le spuse 
furios să respecte legile islamice. 

Când ajunseră acasă, Azadeh şi Sharazad se simțeau 
obosite şi murdare, îşi scoseseră hainele şi se prăbuşiseră 
pe saltelele care ţineau loc de pat. 

— Îmi pare foarte bine că am ieşit astăzi în oraş, spuse 
Azadeh ostenită, însă foarte îngrijorată. Dar noi, femeile, ar 
trebui să organizăm o mişcare de protest înainte de a fi 
prea târziu. Ar trebui să mărşăluim pe străzi fără chador şi 
fără văl, ca să-i facem pe mullahi să înţeleagă un lucru: nu 
suntem vite, avem drepturi şi dacă vrem sau nu să purtăm 
chadorul, asta este decizia noastră, nu a lor. 

— Da, aşa trebuie! La urma urmelor, şi noi am contribuit la 
câştigarea victoriei! 

Sharazad căscase, pe jumătate adormită. 

— O, sunt atât de obosită! 

Somnul de după-amiază fusese binefăcător. 

Azadeh privea acum leneş la băşicuţele de apă, fierbinte 
din nou, trăgând în nări mirosul plăcut al spumei de baie. 


Se ridică apoi în şezut şi îşi dădu la o parte spuma de pe 
umeri şi de pe sâni. 

— E ciudat, Sharazad, dar astăzi am fost foarte bucuroasă 
că am chadorul pe mine. Bărbaţii ăia erau îngrozitori. 

— Bărbaţii de pe stradă sunt întotdeauna îngrozitori, 
draga mea Azadeh. 

Sharazad deschise ochii şi se uită la ea, la pielea aurie 
strălucitoare şi la vârfurile semeţe ale sânilor. 

— Eşti aşa de frumoasă, dragă Azadeh! 

— Mulţumesc, dar tu eşti cea cu adevărat frumoasă dintre 
noi două. 

Azadeh puse mâna pe pântecele Sharazadei şi o bătu 
uşurel: 

— Mămică, ei? 

— O, aşa sper. 

Sharazad oftă, închise ochii şi se lăsă din nou în apa 
fierbinte. 

— Nu pot să-mi închipui că am să fiu mamă. Încă trei zile şi 
am să ştiu sigur. Tu şi cu Erikki când aveţi de gând să faceţi 
copii? 

— Peste un an sau doi, spuse Azadeh cu aceeaşi voce 
calmă pe care o avea întotdeauna când spunea această 
minciună. În adâncul sufletului ei se temea că e stearpă, 
căci nu folosise nici o metodă de protecţie de când era 
căsătorită şi dorise din toată inima să aibă un copil cu Erikki 
chiar de la început. Mereu acelaşi şi acelaşi coşmar: că 
avortul îi spulberase orice şansă de a avea un copil, deşi 
medicul german o asigurase că nu este cazul să se 
gândească la aşa ceva. Cum de am putut să fiu aşa de 
proastă? 

Lesne! Eram îndrăgostită. Aveam doar şaptesprezece ani 
şi eram îndrăgostită, o, ce profund îndrăgostită! Nu aşa ca 
de Erikki, pentru care aş fi gata să-mi dau şi viaţa cu 
plăcere. Cu Erikki totul este adevărat şi pentru totdeauna, 
şi e blând şi pătimaş şi mă simt în siguranţă. Cu John al meu 
Ochi-Strălucitori, totul a fost ca un vis. 


Ah, mă întreb unde eşti acum, ce faci? Tu, cel atât de înalt, 
de blond, cu ochi atât de albaştri şi aşa de, ah, aşa de 
englez! Cu cine te-ai însurat? Câte alte inimi ai mai zdrobit, 
aşa cum mi-ai zdrobit-o pe a mea, dragule? 

În vara aceea era la o şcoală din Rougemont - satul 
învecinat cu cel în care terminase şcoala - ca să înveţe 
franţuzeşte. Era după plecarea Sharazadei. Îl cunoscuse la 
Sonnenhof, se încălzea la soare şi admira frumuseţea 
Gstaadului înconjurat de munţi. Avea nouăsprezece ani, iar 
ea împlinise de trei zile şaptesprezece. Toată vara aceea 
hoinăriseră prin '[ara de Sus - ce frumos fusese, o, ce 
frumos! - sus pe munte, prin păduri, se scăldaseră în 
râurile de munte, se jucaseră, făcuseră dragoste şi 
ajunseseră până sus, sus de tot, deasupra norilor. 

Prea mulţi nori, îşi spuse ea visătoare, tot capul mi-era pe- 
atunci în nori, ştiam câte ceva despre viaţă şi despre 
bărbaţi, dar, de fapt, nu ştiam nimic. Şi apoi venise toamna 
şi el spusese: „Îmi pare rău, dar trebuie să mă întorc la 
universitate, însă am să mă întorc de Crăciun.” 

Nu se mai întorsese, iar ea aflase cu mult înainte de 
Crăciun. Numai spaimă şi groază acolo unde ar fi trebuit să 
fie numai şi numai fericire. Era încremenită de frică să nu 
se afle la şcoală, care i-ar fi informat imediat pe părinţii ei. 
În Elveţia era împotriva legii avortul fără consimţământul 
părinţilor, aşa că trebuise să treacă graniţa în Germania, 
unde lucrul ăsta era posibil. Îl găsise apoi pe medicul acela 
amabil care o liniştise şi îi dăduse toate asigurările că va fi 
bine. Nu avusese nici un fel de durere, nici necazuri după 
aceea, numai anumite dificultăţi când fusese nevoită să 
împrumute bani. Tot îl mai iubea pe Johnny. Apoi, în anul 
următor terminase şcoala, totul rămăsese secret şi ea se 
întorsese acasă, la Tabriz. Mama vitregă reuşise să afle 
cumva - sunt sigură că i-a spus Najoud. Sora mea vitregă 
m-a trădat, doar ea fusese cea care îmi făcuse rost de bani. 
Tata ştia. 


Un an se simţise ca un fluture pironit în insectar. Apoi 
venise pacea - adică, o anumită formă de pace. Îl implorase 
s-o lase să se ducă la Universitatea din Teheran. 

— Sunt de acord dacă juri pe Dumnezeu că nu te încurci în 
nici o aventură sentimentală, mă asculţi întru totul şi te 
căsătoreşti numai cu omul pe care am să-l aleg eu, spusese 
hanul. 

Fusese prima în grupa ei. Îl rugase apoi s-o lase să se 
înscrie în Corpul Învăţătorilor, încercând să găsească un 
pretext pentru a părăsi palatul hanului. 

— De acord, dar numai pe pământurile noastre. Avem 
destule sate de care poţi să ai grijă, spusese el. 

Mulţi bărbaţi din Tabriz voiseră să se căsătorească cu ea, 
însă tatăl ei îi refuzase, fiindu-i ruşine cu ea. Apoi apăruse 
Erikki. 

— Şi când străinul ăsta, când... Monstrul ăsta sărac, 
vulgar, prost crescut, idolatru, care nu ştie o iotă de turcă 
sau de farsi, care nu are habar de istoria noastră şi cum să 
se poarte într-o societate civilizată şi al cărui unic talent 
este acela că poate să bea uriaşe cantităţi de votcă şi să 
zboare cu elicopterul - când o să afle că nu eşti virgină, că 
eşti întinată, stricată şi poate vătămată pentru toată viaţa? 

— l-am spus deja, tată, răspunsese ea printre lacrimi. Şi i- 
am mai spus că nu pot să mă căsătoresc fără încuviințarea 
ta. 

Urmase apoi miracolul cu atacul asupra palatului, când 
tatăl ei fusese cât pe-aci să fie ucis, şi Erikki se purtase ca 
un războinic răzbunător din vechile cărţi de legende. 
Primise încuviințarea să se căsătorească - alt miracol. lar 
Erikki înţelesese totul - încă un miracol. Dar până acum nu 
rămăsese însărcinată. Bătrânul doctor Nutt îi spusese că 
este perfectă şi normală şi că trebuie să aibă răbdare. Cu 
ajutorul lui Allah, în curând o să aibă un fiu şi de data asta 
avea să fie numai fericire, aşa cum este cu Sharazad, care 
este aşa de frumoasă cu chipul ei drăgălaş, cu şoldurile şi 
sânii plini, cu părul şi pielea ca mătasea. 


Simţea moliciunea prietenei sale sub degetele ei şi îi făcea 
o plăcere imensă, începu să o mângâie absentă, lăsându-se 
în voia căldurii apei şi a tandreţei. Ce binecuvântare pentru 
noi să fim femei, îşi zise ea, pentru că putem să facem baie 
împreună, să ne sărutăm şi să ne iubim fără păcat. 

— Ah, Sharazad, murmură ea, lăsându-se învinsă de 
plăcere, cât de mult îmi place să te ating! 

În oraşul vechi, ora 19:52. Jared Bakravan, tatăl 
Sharazadei, se găsea în camera lui particulară de deasupra 
magazinului, cu faţa spre strada Zarafilor, în inima 
bazarului care aparținuse familiei sale timp de cinci 
generaţii la rând şi se afla într-una dintre cele mai 
favorabile poziţii. Specialitatea lui erau serviciile bancare şi 
financiare. Şedea pe un teanc gros de covoare, bând ceai 
împreună cu un vechi prieten, Ali Kia, care reuşise să facă 
în aşa fel încât să fie numit funcţionar în guvernul lui 
Bazargan. Ali Kia nu purta barbă şi avea ochelari. Bakravan 
avea o barbă albă şi o înfăţişare greoaie. Amândoi aveau în 
jur de şaizeci de ani şi se cunoşteau de o viaţă. 

— Şi cum va fi înapoiat împrumutul, pentru ce perioadă de 
timp? întrebă Bakravan. 

— Din câştigurile de la petrol, ca de obicei, spuse Kia cu 
răbdare, exact aşa cum ar fi făcut şi şahul, pentru o 
perioadă de peste cinci ani, cu dobânda obişnuită de unu la 
sută pe lună. Prietenul meu Mehdi, Mehdi Bazargan, spune 
că Parlamentul va garanta împrumutul din momentul în 
care îl primeşte. Zâmbi şi adăugă, exagerând puţin: 
întrucât eu nu fac parte numai din cabinetul lui Mehdi, ci şi 
din cabinetul lui particular, pot să veghez personal asupra 
legislaţiei. Bineînţeles că ştii şi tu cât de important este 
acest împrumut, chiar şi pentru bazar. 

Bineînţeles. Bakravan se trase de barbă ca să-şi 
stăpânească râsul. Sărmanul Ali, îşi spuse el, la fel de fudul 
ca de obicei! Bătrânul meu prieten! 

— Sigur că n-am să-i spun nimic, însă unii oameni din 
bazar m-au întrebat ce se va întâmpla cu milioanele sub 


formă de lingouri, avansate deja în sprijinul revoluţiei? 
Avansate pentru ayatollahul Khomeini, Dumnezeu să-l aibă 
în paza Sa, adăugă el politicos, gândind în schimb: „De l-ar 
lua cât mai curând Dumnezeu dintre noi, acum, că am 
câştigat. De s-ar duce înainte ca mulahii lui hrăpăreţi şi răi 
să facă prea multe stricăciuni. Cât despre tine, bătrânul 
meu prieten Ali, răstălmăcitorul adevărului, tu, care 
exagerezi propria noastră importanţă, poţi să fii tu cel mai 
vechi prieten al meu, dar nu am încredere în tine mai mult 
decât are cămila în balega pe care tocmai a făcut-o”. 

— Bineînţeles că aceste împrumuturi vor fi plătite de cum 
vom avea bani - în aceeaşi clipă, neîntârziat! Cei din 
bazarurile din Teheran care au contribuit cu împrumuturi 
sunt primii care vor fi plătiţi când se vor achita datoriile 
interne - noi, cei din guvern, ne dăm perfect de bine seama 
cât de important a fost ajutorul vostru. Dar, Jared, 
Excelenţă, prietene, înainte de orice, trebuie să pornim din 
nou producţia de ţiţei şi pentru asta avem nevoie de 
numerar. Pro... 

Uşa se deschise, dându-se de perete, şi Emir Paknouri se 
năpusti în încăpere. Era un om trecut de şaizeci de ani, 
înspăimântat şi cu părul vâlvoi. 

— Jared, vor să mă aresteze! strigă el, cu lacrimile 
şiroindu-i pe obraji. 

— Cine? Cine vrea să te aresteze şi de ce? rosti grăbit 
Bakravan. Toată liniştea obişnuită a casei dispăruse, în uşă 
se vedeau chipurile înspăimântate ale vânzătorilor, 
funcţionarilor, băieţilor de la ceainărie şi ale managerilor, 
înghesuiți unul într-altul. 

— Pentru... pentru crime împotriva Islamului! scânci 
înspăimântat Paknouri. 

— Trebuie să fie o greşeală. Este imposibil! 

— Da, este imposibil, dar... dar au venit la mine acasă cu 
numele meu... acum o jumătate de oră noi... 

— Cine? Dă-mi numele lor şi am să le distrug părinţii. Cine 
a venit? 


— 'Ţi-am spus! Gărzile Revoluţionare, Gărzile Verzi, da, ei 
au fost, bineînţeles, spuse Paknouri şi începu să 
povestească, poticnindu-se, fără să ţină seama de forfota 
care se iscase. 

Ali Kia se albi la faţă şi cineva zise: „Allah să ne aibă în 
pază!” 

— Acum o jumătate de oră, cu numele meu pe o bucăţică 
de hârtie... numele meu, Emir Paknouri, şeful breslei 
aurarilor, care am dat milioane de riali... au venit la mine 
acasă şi m-au acuzat... Pe numele lui Allah şi al Profetului, 
Jared, strigă el şi căzu în genunchi, n-am comis nici un fel 
de crime. Sunt unul din Bătrânii Bazarului, am dat 
milioaneşi... se opri brusc, văzându-l pe Ali Kia. Kia, Ali Kia, 
Excelenţă, ştiţi doar foarte bine că eu am ajutat revoluţia! 

— Bineînţeles! Kia era alb ca varul la faţă, iar inima îi 
bătea nebuneşte. Trebuie să fie o greşeală. 

— Bineînţeles că este o greşeală! Bakravan îl cuprinse pe 
după umeri pe sărmanul om şi încercă să-l liniştească. 
Aduceţi imediat ceai proaspăt, porunci el. 

— Şi whisky. Te rog, ai whisky? Am să beau ceaiul după 
aceea, murmură Paknouri. 

— Aici nu, sărmane prieten, dar avem desigur votcă. 

Băutura apăru deîndată. Paknouri luă o înghiţitură şi se 
înecă. Refuză al doilea pahar. În câteva minute se calmă 
puţin şi începu să povestească din nou ce i se întâmplase. 

— Conducătorul Gărzilor - erau cinci - conducătorul 
flutura o hârtie şi cerea să mă vadă. Ne-a spus că hârtia 
este semnată de un anume Uwari, în numele Komitehului 
Revoluționar. Pentru numele lui Dumnezeu, cine sunt ăştia? 
Cine e omul ăsta, Uwari? Cine sunt ăştia - Komitehul 
Revoluționar? Ali Kia, dumneata trebuie să ştii, fără 
îndoială. 

— S-au pomenit multe nume, spuse Kia plin de importanţă, 
ascunzându-şi neliniştea ce-l cuprindea ori de câte ori se 
pomenea de „Komitehul Revoluționar”. 


Ca toţi cei din guvern şi din afara lui, nu avea nici un fel de 
informaţii reale cu privire la componenţa acestuia sau la 
locul unde îşi avea sediul. Se ştia numai că fusese întemeiat, 
pare-se, în momentul în care Khomeini se întorsese în Iran, 
cu două săptămâni în urmă, şi de ieri, de când Bakhtiar 
fugise şi se ascunsese, începuse să acţioneze de parcă ar fi 
fost însăşi legea, guvernând în numele lui Khomeini şi 
prevalându-se de autoritatea lui. Numea rapid judecători 
noi, cei mai mulţi fără o pregătire juridică adecvată, 
autoriza arestări, tribunale revoluţionare şi execuţii 
imediate, cu totul în afara legilor şi a jurisprudenţei 
normale - şi împotriva Constituţiei! 

— Chiar în dimineaţa aceasta, prietenul meu Mehdi... 
începu el pe un ton confidenţial, transmițând zvonul ca şi 
când ar fi fost o ştire din sursă personală, s-a dus la 
ayatollah şi a ameninţat că demisionează dacă Komitehul 
Revoluționar nu încetează să mai treacă peste capul lui şi să 
ia hotărâri după plac, aşa că i-a pus cu botul pe labe 
definitiv. 

— Allah fie lăudat, spuse Paknouri, foarte uşurat. N-am 
învins în revoluţie ca să lăsăm alţi nelegiuiţi să ia locul 
SAVAK-ului, a dominaţiei străine şi a şahului! 

— Sărmanul meu prieten, sărmanul meu prieten, spuse 
Bakravan, cât de mult trebuie să suferi! Nu contează, acum 
eşti în siguranţă. Rămâi aici în seara asta. Ali, mâine 
dimineaţă, imediat după prima rugăciune, te duci la primul- 
ministru şi te asiguri ca problema asta să fie rezolvată şi 
nebunii aceia pedepsiţi. Noi ştim cu toţii că Emir Paknouri 
este patriot, că el şi toţi aurarii au sprijinit revoluţia şi sunt 
foarte importanţi în problema acestui împrumut. 

Închise ochii, obosit de toate platitudinile pe care le debita 
acum Ali Kia şi îşi ascunse un căscat. Era obosit şi îi era 
foame. Un pui de somn înainte de cină mi-ar prinde foarte 
bine. 

— Îmi pare rău, Excelenţele Voastre, dar am nişte treburi 
de rezolvat. Paknouri, bătrâne, mă bucur că totul s-a 


terminat cu bine. Rămâi aici în seara asta, servitorii o să-ţi 
pregătească saltelele şi pernele şi să nu-ţi faci griji! Ali, 
prietene, mă însoţeşti până la poarta bazarului? Ai maşină? 
întrebă el fin, ştiind că primul avantaj de care se bucură un 
ministru adjunct este maşina cu şofer şi o cantitate 
nelimitată de benzină. 

— Da, mulţumesc. Primul-ministru a insistat în sensul ăsta, 
da, a insistat - ştii, cred că e vorba de importanţa 
ministerului nostru. 

— Voia lui Allah, spuse Bakravan. 

leşiră cu toţii satisfăcuţi din încăpere şi coborâră scara 
îngustă în pasajul mic ce ducea spre magazinul din faţă. 
Zâmbetele pieriră şi gura li se umplu de fiere. 

Aici îi aşteptau cei cinci membri ai Gărzilor Verzi, Gărzile 
Revoluţionare, şezând neglijent pe pupitre şi pe bănci, toţi 
înarmaţi cu carabine americane. Abia împliniseră douăzeci 
de ani, erau nebărbieriţi sau purtau barbă, îmbrăcaţi 
sărăcăcios şi murdari, unii cu pantofii găuriţi, alţii fără 
şosete. Conducătorul lor se scobea tacticos în dinţi, iar 
ceilalţi fumau, scuturând fără jenă scrumul pe covoarele 
scumpe de Kash'kai ale lui Bakravan. Unul dintre tineri 
tuşea rău când fuma, cu o respiraţie şuierătoare. 

Bakravan simţi că i se moaie genunchii. Tot personalul lui 
încremenise lângă perete. Absolut toţi. Până şi băiatul lui 
preferat de la ceainărie. În stradă era linişte - nu se vedea 
nici ţipenie de om, până şi proprietarii magazinelor de 
vizavi, unde se dădeau bani cu împrumut, dispăruseră. 

— Salaam, aga, Allah să vă binecuvânteze, spuse el 
politicos şi vocea lui sună straniu. Ce pot face pentru 
dumneavoastră? 

Conducătorul nu-i dădu nici o atenţie şi rămase cu ochii 
pironiţi asupra lui Paknouri. Avea o faţă frumoasă, însă cu 
multe cicatrice provocate de o boală parazitară, datorată 
unor muşte de nisip, boală aproape endemică în Iran. Abia 
trecuse de douăzeci de ani, avea ochii negri ca şi părul, iar 


mâinile lui asprite de muncă se jucau cu carabina. Se 
numea Yusuf Senvar - Yusuf zidarul. 

Tăcerea era din ce în ce mai adâncă şi Paknouri abia mai 
putea suporta tensiunea. 

— Este o greşeală, gemu el. Faceţi o greşeală! 

— Ai crezut că ai să scapi de răzbunarea lui Allah dacă ai 
să fugi de-acasă? Vocea lui Yusuf era moale, aproape 
amabilă, deşi cu un accent aspru, specific unui sat pe care 
Bakravan nu-l putea localiza. 

— Ce răzbunare a lui Allah? gemu din nou Paknouri. 

— Nu ai lucrat cu şi pentru străini ani la rând, ajutându-i 
să care la ei acasă bogăţiile patriei noastre? 

— Bineînţeles că nu pentru asta, ci ca să creez locuri de 
muncă şi să ajut dezvoltarea ec... 

— Nimic! Nu l-ai slujit tu ani de zile pe Satana-Şahul? 

— Nu, am fost în opoziţie, ţipă Paknouri, toată lumea ştie 
că eu, eu... am fost în opo... 

— Dar cu toate astea l-ai slujit şi i-ai îndeplinit poruncile. 

Faţa lui Paknouri se schimonosi, incapabil să se mai 
controleze. Gura se mişca, încercând să articuleze sunetele, 
dar cuvintele nu reuşeau să-i treacă de buze. Apoi croncăni: 

— Toată lumea l-a slujit, bineînţeles că toată lumea l-a 
slujit, era şah, dar noi am lucrat pentru revoluţie... Şahul 
era şah, bineînţeles că toată lumea l-a slujit cât a fost la 
putere... 

— Imamul nu l-a slujit, spuse Yusuf şi vocea lui deveni 
brusc aspră. Imamul Khomeini nu l-a slujit niciodată pe şah. 
În numele lui Dumnezeu, nu-i aşa? Mută încet privirea de la 
unul la altul. Nimeni nu răspunse. 

În tăcerea care se lăsase, Bakravan văzu cum omul bagă 
mâna într-un buzunar zdrenţăros şi scoate un petic de 
hârtie. Ştia că el este singurul dintre cei de faţă care putea 
opri acest coşmar. 

— Din ordinul Komitehului Revoluționar, începu Yusuf, şi al 
lui Ali'allah Uwari, Paknouri Zgârcitul eşti chemat la 
judecată. Să te supui... 


— Nu, Excelenţă, spuse Bakravan ferm, dar politicos, 
simţindu-şi pulsul în urechi. Aici suntem în bazar. De la 
începutul începuturilor, ştii că bazarul îşi are legile lui şi 
conducătorii lui. Emir Paknouri este unul dintre aceştia şi 
nu poate fi arestat sau ridicat de aici împotriva voinţei sale. 
Aceasta este legea bazarului de la începuturile începutului. 
Nu poate fi atins. 

Privi neînfricat spre tinerii din faţa lui, ştiind că nici şahul, 
nici chiar SAVAK nu îndrăzniseră vreodată să le încalce 
drepturile sau regulile. 

— Legea bazarului este mai presus de legea lui Allah, 
zarafule Bakravan? 

Bakravan simţi un fior de gheaţă pe şira spinării. 

— Nu, nu, bineînţeles că nu. 

— Bine. Eu ascult de legea lui Allah şi de lucrarea Lui. 

— Dar nu poţi să arest... 

— Ascult de legea lui Allah şi împlinesc numai lucrarea 
Lui! 

Ochii negri ai tânărului sclipeau încrezători sub 
sprâncenele negre. Făcu un semn către carabină. 

— Nu am nevoie de această armă - niciunul dintre noi nu 
are nevoie de arme atunci când împlineşte lucrarea lui 
Allah. Mă rog din toată inima să devin martir al Domnului, 
pentru că atunci mă voi duce direct în Paradis, fără să mai 
fiu judecat, şi toate păcatele mi se vor ierta. Dacă va fi în 
seara asta, îl voi binecuvânta pe cel care mă va omori, 
pentru că ştiu că am să mor împlinind lucrarea lui Allah. 

— Allah e mare, spuse unul dintre oameni şi ceilalţi 
repetară după el ca un ecou. 

— Da, Allah este mare. Dar tu, zarafule Bakravan, te-ai 
rugat astăzi de cinci ori, aşa cum a poruncit Profetul? 

— Bineînţeles, bineînţeles, se auzi Bakravan spunând. Ştia 
că această minciună nu constituie un păcat, pentru că este 
tagiyah - ascunzătoare. Profetul permitea oricărui 
musulman să mintă dacă îşi simţea viaţa în primejdie. 


— Bine, atunci taci şi ai răbdare. Am să mă întorc şi la tine 
mai târziu. 

Bakravan fu scuturat de un alt fior de gheaţă când văzu că 
tânărul îşi îndreaptă din nou atenţia spre Paknouri. 

— Din ordinul Komitehului Revoluționar şi al lui Ali'allah 
Uwari, Paknouri Zgârcitul supune-te lui Allah pentru crime 
împotriva Lui. 

Paknouri se strădui să articuleze câteva cuvinte: 

— Eu... eu... nu poți... aici... 

Ali Kia îşi drese glasul. 

— Ascultaţi, poate că ar fi mai bine să lăsăm treaba asta pe 
mâine, începu el, încercând să vorbească foarte semeţ. Este 
clar că Emir Paknouri este tulburat de greşea... 

— Tu cine eşti? 

Tânărul îl sfredeli cu privirea, aşa cum făcuse mai înainte 
cu Paknouri şi Bakravan. Ei? 

— Sunt ministrul adjunct Ali Kia, răspunse Ali, păstrându- 
şi curajul sub privirea aspră a celui din faţa lui, de la 
Departamentul Finanţelor, membru al cabinetului primului- 
ministru Bazargan, şi vă sugerez să aşteptaţi până mai... 

— Pentru numele lui Allah, dumneata, Departamentul 
Finanţelor, Bazargan al dumitale şi cabinetul lui nu aveţi 
nimic de-a face cu mine sau cu noi. Noi ascultăm de 
mullahul Uwari, care ascultă de Komiteh, care ascultă de 
Imam, care ascultă de Allah. 

Omul se scarpină absent şi îşi îndreptă din nou atenţia 
spre Paknouri. 

— În stradă, porunci el, cu o voce încă stăpânită. Sau te 
luăm pe sus. 

Paknouri se prăbuşi pe covor cu un geamăt şi rămase 
nemişcat. Ceilalţi priveau neajutoraţi, iar cineva murmură: 
„Voia lui Allah”. Băiatul de la ceainărie începu să plângă. 

— Linişteşte-te, băiete, spuse Yusuf blând. A murit? 

Unul dintre oamenii lui se aplecă peste cel de jos şi spuse: 

— Nu. Voia Domnului. 


— Cum va vrea Allah. Hassan, ridică-l, bagă-i capul într-o 
găleată cu apă şi, dacă nu-şi revine, o să-l ducem pe sus. 

— Nu, interveni curajos Bakravan. Nu, o să rămână aici, 
este bolnav şi... 

— Eşti surd, bătrâne? 

În vocea lui Yusuf parcă se spărsese ceva. Spaima se 
instală grea, materială parcă, în încăpere. Băieţelul îşi băgă 
pumnul în gură ca să nu mai plângă din nou. Yusuf rămase 
cu ochii pironiţi asupra lui Bakravan, în timp ce bărbatul 
care se numea Hassan, lat în umeri şi vânjos, îl ridică cu 
uşurinţă pe Paknouri şi ieşi din magazin, pornind pe aleea 
din faţă. 

— Voia lui Allah, spuse el cu ochii la Bakravan. Ei? 

— Unde... vă rog, unde îl duceţi? 

— La închisoare, bineînţeles. Unde altundeva? 

— La ce... la ce închisoare, vă rog? 

Unul dintre ceilalţi oameni izbucni în râs. 

— Ce contează la ce închisoare? 

Pentru Jared Bakravan şi ceilalţi, încăperea devenise acum 
înăbuşitoare ca o celulă, deşi aerul nu se schimbase şi 
partea dinspre faţadă era deschisă ca întotdeauna. 

— Aş vrea să ştiu, Excelenţă, spuse Bakravan cu voce 
groasă, încercând să-şi ascundă ura. Vă rog. 

— Evin. 

Era cea mai cumplită dintre închisorile din Teheran. Yusuf 
sesiză un nou val de teamă printre cei de faţă. Probabil că 
toţi sunt vinovaţi dacă sunt atât de înspăimântați, îşi zise el. 
Aruncă o privire în spate, la fratele lui mai mic. Acesta avea 
abia cincisprezece ani, era plăpând şi tuşea mereu. 

— Dă-mi hârtia. 

Scoase şase bucăţi de hârtie şi căută printre ele. O găsi pe 
cea pe care o căuta. 

— Uite-o, Yusuf. 

Conducătorul se uită la ea. 

— Eşti sigur că asta e? 


— Da. Tânărul arătă cu degetul bont spre nume şi citi apoi 
încet, pe litere: J-A-R-E-D B-A-K-R-A-V-A-N. 

Cineva murmură: „Allah să ne aibă în paza Sa”. 

În tăcerea care se aşternuse, Yusuf luă hârtia şi i-o întinse 
lui Bakravan. Ceilalţi urmăreau scena încremeniţi de 
groază. 

Abia respirând, bătrânul luă hârtia cu degete 
tremurătoare. Pentru o clipă, imaginea îi juca dinaintea 
ochilor. Apoi desluşi cuvintele: „Jared Bakravan din bazarul 
Teheran, din ordinul Komitehului Revoluționar şi al lui 
Ali'allah Uwari, eşti convocat în faţa Tribunalului 
Revoluționar de la închisoarea Evin mâine dimineaţă, după 
prima rugăciune, ca să răspunzi la întrebări”. Hârtia era 
semnată Ali'allah, iar scrisul de analfabet. 

— Ce întrebări? rosti el abia auzit. 

— Cum va fi voia lui Allah. 

Căpetenia grupului îşi puse carabina pe umăr şi se ridică. 

— Pe mâine dimineaţă. Adu hârtia cu tine şi să nu întârzii. 

leşi din încăpere. 

În apropierea Ambasadei Americane, ora 20:15. Erikki 
aştepta aproape de patru ore. De acolo de unde şedea, la 
fereastra din apartamentul prietenului său Christian 
Tollonen, situat la etajul întâi, vedea zidurile înalte scăldate 
în lumină ale clădirilor ambasadei din josul străzii, îi vedea 
pe puşcaşii marini care băteau din picioare din cauza 
frigului, în faţa porţilor mari de fier şi a masivei clădiri a 
ambasadei. Circulaţia era încă foarte intensă, strangulată 
ici-colo, toată lumea claxona şi încerca să avanseze, pietonii 
erau la fel de nerăbdători şi neatenţi la maşini ca de obicei. 
Nici un semafor nu funcţiona, nu se vedea nici un poliţist pe 
nicăieri. Nu că ar fi fost vreo diferenţă, îşi spuse Erikki, 
iranienii nu se sinchisesc de regulile de circulaţie. Niciodată 
nu le-a păsat şi niciodată n-o să le pese de ele. Ca şi nebunii 
ăia din şosea care s-au rostogolit în prăpastie şi au murit. 
Aşa e şi la Tabriz, şi la Qazvin. 


Pumnul lui uriaş se încleştă când îşi aminti de Qazvin. La 
Ambasada Finlandeză, aflase în dimineaţa asta că la Qazvin 
se declanşase o revoltă, naţionaliştii azerbaidjeni din Tabriz 
se răsculaseră din nou şi se duceau lupte împotriva forţelor 
locale credincioase guvernului lui Khomeini, şi că regiunea 
de la graniţă, de mare importanţă strategică şi foarte 
bogată în petrol, se declarase independentă faţă de 
Teheran, independenţă pentru care luptase de sute de ani, 
sprijinită întotdeauna de Rusia, duşmanul permanent al 
Iranului, care râvnea la teritoriul acestuia. Rakoczy şi alţii 
ca el mişunau probabil prin Azerbaidjan. 

— Bineînţeles că sovieticii sunt cu ochii pe noi, spusese 
mânios Abdollah Han în timpul disputei lor, chiar înainte să 
plece cu Azadeh spre Teheran. Bineînţeles că Rakoczy al 
dumitale şi oamenii lui sunt la putere aici. Mergem pe 
marginea celei mai periculoase prăpăstii din lume, pentru 
că noi suntem cheia lor către Golf şi Hormuz, vena jugulară 
a Occidentului. Dacă n-am fi fost noi, Gorgonii, relaţiile 
noastre tribale şi câţiva dintre aliaţii noştri kurzi, am fi 
devenit de mult timp republică sovietică; ne-am fi alăturat 
celeilalte jumătăţi a Azerbaidjanului pe care ne-au furat-o 
sovieticii cu ani în urmă, ajutaţi, ca de obicei, de perfizii 
englezi - o, cum îi urăsc pe englezi, chiar mai mult decât pe 
americani, care nu sunt decât nişte barbari proşti şi lipsiţi 
de educaţie. E adevărat, nu-i aşa? 

— Nu sunt aşa, nu cei pe care i-am cunoscut eu. lar S-G s- 
a purtat corect cu mine. 

— Deocamdată. Dar te vor trăda. Englezii îi trădează pe 
toţi cei care nu sunt englezi, ba chiar şi dacă sunt, în cazul 
că aşa le convine lor. 

— Insha'Allah. 

Abdollah Gorgon Han râsese fără veselie. 

— Insha'Allah! Şi, Insha'Allah, armata sovietică s-a retras 
dincolo de frontieră şi după aceea i-am zdrobit pe 
trepăduşii lor şi am călcat în picioare Republica Democrată 
Azerbaidjan şi Republica Populară Kurdă inventate de ei. 


Dar îi admir pe sovietici, joacă numai la câştig şi modifică 
regulile jocului după cum le convine lor, ca să câştige. 
Adevăratul învingător în războiul vostru mondial a fost 
Stalin. El a fost colosul. Nu ela fost cel care a dictat şi a 
dominat totul şi la Yalta, şi la Potsdam, şi la Ileheran - nu a 
reuşit el să-i manevreze cum a vrut pe Churchill şi pe 
Roosevelt? N-a stat Roosevelt chiar cu el, la Ambasada 
Sovietică din Teheran? Ce-am mai râs noi, iranienii. Marele 
Preşedinte i-a oferit lui Stalin viitorul pe tavă, când ar fi 
putut să-l arunce înapoi, peste graniţele lui. Ce geniu! Pe 
lângă el, aliatul vostru, Hitler, a fost un cârpaci neajutorat! 
Voia lui Allah, nu-i aşa? 

— Finlanda a trecut de partea lui Hitler numai ca să lupte 
împotriva Uniunii Sovietice şi să ne luăm înapoi 
pământurile. 

— Dar aţi pierdut, aţi ales prost şi aţi pierdut. Chiar şi un 
prost putea să-şi dea seama că Hitler o să piardă. Cum a 
putut Reza Şah să fie aşa de prost? Ah, căpitane, niciodată 
n-am înţeles de ce v-a lăsat Stalin pe voi, finlandezii, să 
trăiţi. Dacă aş fi fost în locul lui, aş fi ras Finlanda de pe faţa 
pământului ca învăţătură de minte pentru alţii, aşa cum a 
mai decimat zeci de alte ţări. De ce v-a lăsat în viaţă? 
Pentru că l-aţi înfruntat în timpul Războiului de Iarnă? 

— Nu ştiu. Poate. Sunt de acord că sovieticii nu renunţă 
niciodată. 

— Niciodată, căpitane. Dar nici noi. Noi, azerbaidjenii, vom 
reuşi întotdeauna să manevrăm în aşa fel încât să-i ţinem la 
distantă. Cum am făcut în 46. 

Dar atunci Occidentul a fost puternic, a apărut Doctrina 
Truman care-i avertiza pe sovietici să stea la locul lor, îşi 
spusese Erikki posomorât. Dar acum? Acum este Carter la 
cârmă. Care cârmă? 

Se aplecă greoi şi îşi umplu din nou paharul, nerăbdător 
să ajungă mai repede la Azadeh; în apartament era rece şi 
rămăsese cu haina pe el. Încălzirea centrală nu funcţiona şi 
trăgea pe la geamuri. Dar camera era mare şi plăcută, avea 


un aer masculin cu scaunele ei vechi, netapiţate, cu pereţii 
împodobiţi cu covoare persane mici, dar de bună calitate, şi 
bronzuri. Cărţi, reviste şi ziare erau împrăştiate peste tot, 
pe mese, pe scaune şi pe rafturi - în finlandeză, rusă, 
iraniană - pe unul din rafturi era aruncată neglijent o 
pereche de pantofi de damă. Sorbi din votcă, încântat de 
căldura pe care o simţea pe dinăuntru, apoi mai privi o dată 
pe fereastră spre ambasadă. O clipă se gândi dacă n-ar fi 
mai bine să emigreze în SUA cu Azadeh. 

„Bastioanele se prăbuşesc, îşi spuse el. În Iran nu mai este 
nici o siguranţă, Europa este atât de vulnerabilă, iar 
Finlanda este pe muchie de cuţit...” 

Atenţia îi fu atrasă de cele ce se petreceau jos, în stradă. 
Circulaţia era acum complet blocată de grupuri de tineri 
care se adunau pe ambele trotuare. Ambasada SUA era 
situată la intersecţia dintre Tahkt-e-Jamshid şi bulevardul 
principal, numit Roosevelt. Aşa se chema înainte, îşi aminti 
el vag. Acum oare cum s-o fi numind? Strada Khomeini? 
Strada Revoluţiei? 

Uşa din faţă se deschise şi un tânăr finlandez strigă 
zâmbind: 

— Bună, Erikki. 

Christian Tollonen purta o căciulă rusească de blană şi un 
palton îmblănit pe care le cumpărase de la Leningrad când 
făcuse un chef într-un week-end împreună cu alţi colegi de 
la Universitate. 

— Ce veşti ai? 

— Aştept de patru ore. 

— Trei ore şi douăzeci şi două de minute şi jumătate din 
cea mai bună votcă rusească, „Moskovskaia”, de 
contrabandă, pe care o putem obţine aici. Şi ne-am înţeles 
că vor fi trei-patru ore. 

Christian Tollonen abia trecuse de treizeci de ani, era 
necăsătorit, blond, cu ochi cenuşii, şi era ataşat cultural 
adjunct la Ambasada Finlandeză. Se împrieteniseră de când 
venise în Iran, cu câţiva ani în urmă. 


— 'Toarnă-mi şi mie una, pentru Dumnezeu - am trecut pe 
lângă o altă demonstraţie şi abia am reuşit să străbat 
printre ei. 

Cu paltonul pe el, se apropie de fereastră. 

Cele două jumătăţi ale mulţimii se uniseră acum şi oamenii 
se îmbulzeau spre complexul ambasadei. Toate porţile 
fuseseră închise. Erikki observă neliniştit că printre tineri 
nu erau mullahi. Se auzeau strigăte. 

— Moarte americanilor, moarte lui Carter, îi traduse 
Christian, care vorbea curent farsi, pentru că şi tatăl lui 
fusese diplomat tot în Iran şi făcuse cinci ani de şcoală aici. 

— Aceleaşi porcării ca de obicei. Jos Carter şi 
imperialismul american. 

— Nu se aude nici un „Allah-u Akbar”, spuse Erikki. 

Pentru o clipă, se duse cu gândul la bariera de pe şosea şi 
simţi un bolovan de gheaţă în stomac. 

— Nu sunt mullahi. 

— Nu. N-am văzut niciunul prin preajmă. 

În stradă, zarva se înteţise, fiindcă se mai adunaseră şi 
alte grupuri în jurul porţilor de fier. 

— Cei mai mulţi sunt studenţi de la Universitate. Au crezut 
că sunt rus şi mi-au spus că la Universitate a fost o bătălie 
în toată regula, stângiştii împotriva Bandelor Verzi - cu vreo 
douăzeci sau treizeci de răniţi şi că încăierarea mai 
continuă. 

În timp ce cei doi prieteni priveau în jos, vreo cincizeci- 
şaizeci de tineri începură să zgâlţâie porţile. 

— Au chef de luptă! 

— Şi nu este nici un poliţist care să-i oprească. 

Erikki îi întinse paharul. 

— Ce ne-am face noi fără votcă? 

— Am bea coniac, râse Erikki. Ai totul? 

— Nu, dar am făcut începutul. Christian se aşeză într-unul 
din fotoliile din apropierea măsuţei joase din faţa lui Erikki 
şi îşi deschise servieta. 


— Ai aici copii după certificatele voastre de naştere şi de 
căsătorie - slavă Domnului că am avut copiile. Paşapoarte 
noi pentru voi doi - am reuşit să conving pe cineva din 
biroul lui Bazargan să-l ştampileze pe al tău cu permisiunea 
de rezidenţă temporară pentru trei luni. 

— Eşti un adevărat magician. 

— Mi-au promis că o să-ţi elibereze un nou permis de zbor 
iranian, dar nu mi-au spus când. Au spus că eşti în regulă cu 
cartea ta de identitate şi fotocopia permisului britanic. 
Acum, uite, paşaportul lui Azadeh e numai temporar, îl 
deschise şi îi arătă fotografia. Nu este tip. Am făcut o copie 
polaroid după fotografia pe care mi-ai dat-o tu, dar merge 
până o să-i găsim una ca lumea. Pune-o să-l semneze de 
cum te întâlneşti cu ea. A ieşit vreodată din ţară de când te- 
ai căsătorit cu ea? 

— Nu, de ce? 

— Dacă iese din ţară cu un paşaport finlandez - ei bine, nu 
ştiu cum îi va afecta chestia asta statutul de iraniană. 
Autorităţile au fost întotdeauna foarte sensibile, mai ales 
când e vorba de cetăţenii lor. Khomeini pare să fie şi mai 
xenofob, aşa că probabil că regimul lui va fi şi mai dur. S-ar 
putea ca ei să considere că a renunţat la naţionalitate şi 
cred că n-au să-i mai îngăduie să se mai întoarcă. 

Din stradă se auziră ţipete puternice, distrăgându-le o 
clipă atenţia de la discuţia lor. Sute de oameni amenințau 
cu pumnii în aer. Cineva avea un megafon şi îi aţâţa şi mai 
tare. 

— Dacă e s-o luăm după ceea ce simt eu acum, dacă pot s- 
o scot de-aici, nu mă interesează, spuse Erikki. 

Bărbatul mai tânăr îi aruncă o privire. După o clipă, 
Christian spuse: 

— Poate că ar trebui să ştie ce primejdie o pândeşte, 
Erikki. Nu am cum să-i fac rost de documente de călătorie 
sau de paşaport iranian, dar va fi foarte riscant pentru ea 
să plece fără ele. De ce nu-l rogi pe tatăl ei să aranjeze 


treaba asta? Poate să le obţină uşor pentru ea, că doar 
stăpâneşte jumătate din Tabriz, nu-i aşa? 

Erikki dădu din cap posomorit. 

— Da, dar ne-am certat din nou, chiar înainte de plecare. 
Tot nu e de acord cu căsătoria noastră. 

După o pauză, Christian spuse: 

— Poate pentru că nu aveţi încă copii, ştii cum sunt 
iranienii. 

— Avem destul timp să facem şi copii, spuse Erikki cu 
inima grea. 

O să vină ea şi vremea copiilor, îşi spuse el. Doctorul Nutt 
spune că n-are nimic. La dracu”! Dacă îi spun ce mi-a spus 
Christian despre documentele ei iraniene, n-o să vrea să 
mai plece niciodată. Dacă nu-i spun şi nu i se mai permite să 
revină în ţară, n-o să mi-o ierte niciodată şi oricum nu va 
pleca fără încuviințarea tatălui ei. 

— Ca să-i obţinem documente noi, înseamnă să ne ducem 
înapoi şi, ei bine, nu vreau să mă întorc acolo. 

— Dar de ce, Erikki? De regulă, abia aştepţi să te întorci la 
Tabriz. 

— Rakoczy. 

Erikki îi povestise tot ce se întâmplase, cu excepţia faptului 
că omorâse un mujahedin lângă bariera de pe şosea şi că 
Rakoczy ucisese şi el câţiva în timp ce îi salva pe ei. E mai 
bine ca unele detalii să nu fie povestite, îşi spuse el 
posomorât. 

Christian Tollonen sorbi din votcă. 

— Care-i adevărata problemă? 

— Rakoczy, spuse Erikki cu privirea aţintită în gol. 

Christian ridică din umeri. Umplu din nou paharele şi 
sticla se goli. 

— Prosit! 

— Prosit! Mulţumesc pentru hârtii şi paşapoarte. 

Strigătele de afară le atraseră din nou atenţia. Mulțimea 
era disciplinată, dar devenea din ce în ce mai gălăgioasă. În 


curtea ambasadei americane se aprinseseră alte reflectoare 
şi la ferestre se vedeau clar chipurile celor din clădire. 

— Ce bine că au propriile generatoare! 

— Da, şi centrale termice proprii, şi pompe de benzină, şi 
magazine, şi totul. 

Christian se duse spre bufet şi scoase o nouă sticlă. 

— Faptul acesta şi statutul lor special din Iran - nu au 
nevoie de vize şi nu sunt obligaţi să se supună legilor 
iraniene - le-au atras multă ură. 

— Dumnezeule, ce frig e aici, Christian. Nu mai ai lemne 
deloc? 

— Nici o surcică. Încălzirea nu funcţionează din momentul 
în care m-am mutat aici, adică de-acum trei luni, ceea ce 
înseamnă toată iarna. 

— Poate că e bine şi aşa. Erikki arătă spre perechea de 
pantofi de pe raft. Ai cu ce să te încălzeşti, nu-i aşa? 

Christian zâmbi. 

— Câteodată. Trebuie să recunosc că Teheranul este, adică 
a fost unul dintre cele mai încântătoare locuri din lume în 
privinţa plăcerilor. Dar acum, acum, bătrâne... Peste chipul 
lui trecu o umbră. Acum cred că Iranul nu va fi acel paradis 
pe care îşi închipuie că l-au dobândit nefericiţii ăia de-afară, 
ci mai degrabă iadul pe pământ pentru mulţi dintre ei. Mai 
ales pentru femei. 

Sorbi din votcă. Afară se auziră strigăte de entuziasm. Un 
tânăr cu o puşcă americană pe umăr se ridicase pe umerii 
altuia şi încerca acum, fără succes, să ajungă în vârful 
porţii. 

— Mă întreb ce aş face eu dacă asta ar fi poarta mea şi 
ticăloşii ăştia ar încerca să se năpustească peste mine în 
forţă. 

— Le-ai lua capetele, ceea ce ar fi cât se poate de legal, 
nu-i aşa? 

Christian râse. 

— Numai dacă am şansa s-o zbughesc după aia. Se uită 
din nou la Erikki. Dar tu? Ce planuri ai? 


— N-am niciunul. Mai întâi trebuie să vorbesc cu Mclver - 
în dimineaţa asta n-am reuşit. A fost foarte ocupat 
împreună cu ceilalţi, încercând să dea de urma partenerilor 
noştri iranieni, apoi au avut o întâlnire la ambasada engleză 
cu un tip care se numeşte, cred că aşa zicea, Talbot... 

Christian îşi ascunse interesul subit. 

— George Talbot? 

— Da, aşa, aşa. Îl cunoşti? 

— Da, este secretar doi. Christian nu mai adăugă - şi şeful 
Serviciului de Informaţii Britanice din Iran, în misiune 
secretă de ani şi ani de zile, un personaj foarte important. 
Nu ştiam că mai este la leheran. Credeam că a plecat acum 
câţiva ani de zile. Ce vrea Mclver de la el? 

Erikki ridică din umeri, privindu-i pe tinerii care încercau 
să escaladeze zidul, cu gândurile numai la documentele lui 
Azadeh. 

— Au aflat ceea ce voiau să ştie? 

Erikki ridică din nou din umeri. 

— Nu ştiu. Nu m-a interesat niciodată. Am fost... 

Se opri brusc şi-l privi cu atenţie pe celălalt. 

— E important? 

— Nu, nu, deloc. 'Ți-e foame? Sunteţi liberi diseară? 

— Îmi pare rău, în seara asta nu. Erikki aruncă o privire 
spre ceas. Ar fi bine să plec. Mulţumesc încă o dată pentru 
ajutor. 

— Cu plăcere. Ce ziceai despre Mclver? Intenţionează să 
schimbe operaţiunile de aici? 

— Nu cred. Trebuia să mă întâlnesc cu el la trei după- 
amiază ca să mergem la aeroport, dar pentru mine a fost 
mai important să te văd pe tine şi să obţin paşapoartele. 

Erikki se ridică şi îi întinse mâna. Era cu un cap mai înalt 
decât el. 

— Mulţumesc încă o dată... 

— Pentru nimic. Christian îi strânse mâna cu căldură. Ne 
vedem mâine. 


În stradă, ţipetele încetaseră şi se aşternuse o linişte rău 
prevestitoare. Amândoi bărbaţii alergară la fereastră. Toată 
lumea privea spre bulevardul principal, numit cândva 
Roosevelt. Şi atunci auziră mugetul gloatei care se apropia: 
„Allahhh-uuu Akbarrrr!” 

— Există vreo ieşire prin spate din clădirea asta? murmură 
Erikki. 

— Nu, nu este. 

Noua hoardă care se apropia avea în frunte mullahi şi 
Gărzi Verzi, cei mai mulţi înarmaţi, ca şi masele de tineri 
care veneau în urma lor. Toţi strigau la unison „Allah este 
mare, Alla este mare”. Îi depăşeau numeric pe 
demonstranţii din faţa ambasadei, deşi şi aceştia erau 
înarmaţi. 

Imediat, stângiştii se aşezară pe poziţii defensive foarte 
bine alese, în faţa intrărilor caselor şi printre maşini. 
Bărbaţii, femeile şi copiii, prinşi în cursă în maşinile lor, o 
luară la fugă care încotro. Islamiştii se apropiau rapid. Când 
rândurile din faţă începură să se scurgă pe trotuare, 
apropiindu-se de zidurile bine luminate, ritmul strigătelor 
se înteţi şi pasul deveni mai vioi; toată lumea se pregătea de 
luptă. Dar atunci, surprinzător, studenţii începură să se 
retragă. În tăcere. Gărzile Verzi şovăiră, rămânând pe loc. 

Retragerea era paşnică, astfel că şi hoarda se purtă 
corespunzător. Curând, protestatarii se îndepărtară şi acum 
nimeni nu mai ameninţa ambasada. Mulahii şi Gărzile Verzi 
începură să dirijeze circulaţia. Cei care fugiseră din maşini 
respirară din nou în voie, mulţumind lui Allah, şi se repeziră 
înapoi la vehiculele lor. Imediat răsunară înjurături, ţipete şi 
se auziră claxoane nervoase, în timp ce maşini, camioane şi 
pietoni se luptau pentru spaţiu. Porţile mari de fier nu se 
deschiseră, în schimb se crăpă o uşă laterală. Christian îşi 
simţea gâtul uscat. 

— Aş fi pus capul jos că o să iasă o încăierare pe cinste. 

Şi Erikki era mirat. 

— E ca şi cum ar fi fost o repetiţie pentru o... 


Se opri brusc şi se duse mai aproape de fereastră; sângele 
îi năvălise brusc în obraji. 

— Uite acolo, jos! La intrarea aceea! Rakoczy! 

— Unde? A... te referi la bărbatul acela cu jachetă de zbor 
care vorbeşte cu cel scund? 

Christian miji ochii ca să vadă mai bine în întunericul de 
jos. Cei doi bărbaţi erau pe jumătate în umbră, apoi îşi 
strânseră mâinile şi ieşiră în lumină. Era Rakoczy. 

— Eşti sigur că... 

Dar Erikki deschisese deja uşa de la intrare şi coborâse 
jumătate din scară. Christian mai văzu cum îşi scoase 
pukoh-ul mare din teaca de la curea şi şi-l strecoară în 
mânecă. 

— Erikki, nu fi nebun! strigă el, dar Erikki dispăruse deja. 

Christian se repezi înapoi la fereastră exact la timp ca să-l 
vadă pe Erikki ieşind în fugă pe uşa blocului şi aruncându- 
se în mulţime, în urmărirea lui Rakoczy. Dar acesta nu se 
vedea nicăieri. 

Erikki însă nu-l pierduse din vedere. Rakoczy era la 
cincizeci de metri în faţa lui şi îl zărise exact în momentul în 
care o luase spre sud, dispărând pe bulevardul Roosevelt. 
Ajuns la colţ, Erikki îl văzu pe sovietic în faţa lui. Mergea 
repede şi totuşi nu prea repede. Între ei erau o mulţime de 
pietoni, circulaţia care se târa încet şi făcea mult zgomot. 
Ocolind un grup de camioane, Rakoczy cobori pe carosabil, 
aşteptă să treacă pe lângă el un Volkswagen străvechi, 
turtit şi cojit, apoi privi de jur-împrejur. Îl văzu pe Erikki. Ar 
fi fost aproape imposibil să nu-l vadă - era cu un cap mai 
înalt decât toţi cei din preajma lui. Fără să stea pe gânduri, 
Rakoczy o luă la fugă, strecurându-se prin mulţime, şi coti 
pe o străduţă laterală, alergând cât îl ţineau picioarele. 
Erikki îl văzu şi el şi porni în urma lui. Trecătorii îi înjurau 
pe amândoi, iar un bătrân fu azvârlit în noroi când Rakoczy 
trecu zburând pe lângă el ca să dea colţul în altă stradă. 

Strada laterală era strâmtă, gunoaiele zăceau mormane 
peste tot, nu erau nici un fel de dughene sau de tarabe 


deschise, iar iluminatul stradal nu exista. Câţiva trecători 
speriaţi se îndreptau spre casă prin mulţimea de porticuri, 
intrânduri şi arcade care duceau spre cocioabe şi spre 
scările strâmbe din curţi. Toată zona duhnea a urină, a 
gunoaie şi a resturi de legume intrate în putrefacție. 

Rakoczy era la mai puţin de patruzeci de metri în faţă. Coti 
pe o alee încă mai mică, dărâmând tarabele unde dormeau 
oameni şi lăsând în urma lui un torent de înjurături şi 
blesteme, schimbă direcţia şi pătrunse într-un pasaj, apoi 
într-altul, traversă rapid o alee şi îşi dădu seama că se 
rătăcise complet. Trecu printr-o altă alee, apoi prin alta şi 
se opri îngrozit, pentru că asta era o fundătură. Mâna se 
îndreptă spre automat, dar în clipa aceea zări un mic pasaj 
în faţa lui şi se repezi într-acolo. 

Zidurile erau atât de apropiate încât se atingea de 
amândouă în timp ce alerga la vale, gâfâind din greu şi 
afundându-se tot mai adânc în labirintul misterios. În faţă, o 
bătrână vărsa oala de noapte în şanţul puturos şi Rakoczy o 
izbi de perete, în timp ce alţi trecători se lipeau ei înşişi de 
ziduri ca să scape din calea lui. Erikki era acum la numai 
douăzeci de metri de el; furia îi alimenta forţele. Sări peste 
bătrână care zăcea încă la pământ, pe jumătate în şanţ, pe 
jumătate afară, îşi dublă eforturile şi scurtă distanţa. 
Imediat după colţ, adversarul lui se opri, trase în drum o 
tarabă veche şi, înainte s-o poată evita, Erikki se izbi de ea 
şi se prăbuşi la pământ, pe jumătate ameţit. Cu un urlet de 
furie, se ridică anevoie în picioare, se căţără peste tarabă şi 
se năpusti din nou înainte, acum cu cuțitul deschis în mână, 
şi dădu colţul. 

Dar pasajul era pustiu. Erikki se opri. Respira greu, 
gâfâind, şi simţea dureri acute în piept. Era lac de sudoare. 
Se vedea foarte prost, deşi Erikki vedea bine noaptea. 
Observă apoi arcada. Trecu cu grijă pe sub ea, cu cuțitul 
gata pregătit. Se trezi într-o curte plină de moloz, în care se 
afla şi caroseria ruginită a unei maşini. În curte se vedeau 
multe uşi care dădeau spre nişte cămăruţe mici şi murdare, 


altele spre scări şubrede ce duceau la etajele superioare. 
Era linişte - o linişte rău prevestitoare. Se simţea privit de 
mai multe perechi de ochi. Nişte şobolani ieşiseră speriaţi 
de undeva şi dispărură rapid sub o grămadă de moloz. 

Într-o parte se afla o altă arcadă, deasupra căreia se vedea 
o inscripţie veche în farsi. Nu putea s-o citească. Dincolo de 
arcadă, întunericul părea şi mai dens. Intrarea cu boltă 
ducea spre o uşă deschisă. Uşa era de lemn, cu ferecături 
de fier şi pe jumătate ieşită din balamale. Iar dincolo de uşă 
părea să fie o încăpere. Când se apropie mai mult, zări 
licărul unei lumânări. 

— Ce vrei? 

Vocea bărbatului venea spre el din întuneric şi lui Erikki i 
se zbârli părul pe ceafa. Vocea - nu a lui Rakoczy - vorbea 
în engleză, cu accent străin, era aspră şi răguşită. 

— Cine... cine eşti? întrebă Erikki nesigur, scrutând 
întunericul cu toate simţurile, întrebându-se dacă nu cumva 
era Rakoczy care îşi prefăcuse vocea. 

— Ce vrei? 

— Vreau... urmăresc un bărbat, spuse el, neştiind încotro 
să vorbească, fiindcă vocea îi era adusă înapoi din toate 
direcţiile de ecoul încăperii şi de tavanul înalt. 

— Omul pe care îl cauţi nu este aici. Pleacă. 

— Cine eşti? 

— Nu contează. Pleacă. 

Flacăra lumânării nu era decât o licărire de lumină în 
întuneric, făcându-l să pară şi mai gros. 

— N-ai văzut pe nimeni venind în fugă din direcţia asta? 
Omul râse blând şi spuse ceva în farsi. Imediat se auziră 
foşnete şi râsete înfundate îl înconjurară pe Erikki din toate 
părţile. Se răsuci pe călcâie, cu cuțitul în faţă, descriind 

cercuri ca să se apere. 

— Cine eşti? 

Foşnetele continuară. Peste tot împrejurul lui. Undeva se 
auzea apa picurând într-o cisternă. Aerul mirosea a rânced 
şi a acru. În depărtare se auziră focuri de armă. Alte 


foşnete. Din nou se întoarse pe călcâie, simțind că cineva 
este foarte aproape de el, dar nu vedea pe nimeni. Nu 
vedea decât arcada din spate şi noaptea de dincolo de ea. 
Sudoarea îi curgea şiroaie pe faţă. Se apropie cu băgare de 
seamă de uşă şi se lipi cu spatele de zid, sigur acum că 
Rakoczy este aici. Tăcerea deveni şi mai apăsătoare. 

— De ce nu răspunzi? întrebă el. Ai văzut pe cineva? 

Se auzi iar un chicot înăbuşit. 

— Pleacă. 

Tăcere. 

— De ce ţi-e frică? Cine eşti? 

— Cine sunt nu e treaba ta şi aici nu există nici un fel de 
frică decât a ta. 

Vocea era la fel de blândă ca şi înainte. Apoi omul adăugă 
ceva în farsi şi în jurul lui se auzi un nou val de râsete 
amuzate. 

— De ce îmi vorbeşti în engleză? 

— Îţi vorbesc în engleză pentru că nici un iranian şi nici un 
om care ştie să citească limba Cărţii n-ar veni aici nici ziua, 
nici noaptea. Numai un nebun poate veni aici. 

Vederea periferică a lui Erikki prinse ceva sau pe cineva 
care se interpunea între el şi lumânare. Cuţitul apăru 
imediat în faţă. 

— Rakoczy? 

— Acesta e numele omului pe care-l cauţi? 

— Da, da, acesta este. E aici, nu-i aşa? 

— Nu. 

— Nu te cred, oricine ai fi. 

Tăcere, apoi un oftat prelung. 

— Voia Domnului! se auzi apoi un ordin blând în farsi, pe 
care Erikki nu-l înţelese. 

Peste tot în jurul lui scăpărară chibrituri, se aprinseră mici 
opaițe. Erikki înmărmuri. Mormane de zdrenţe şedeau 
rezemate de zidurile şi coloanele încăperii - o cavernă 
uriaşă. Sute de oameni. Bărbaţi şi femei. Resturile bolnave 
şi putrezite ale bărbaţilor şi femeilor care zăceau pe paie 


sau pe aşternuturi din zdrenţe. De pe feţe cangrenate se 
holbau la el nişte ochi. Cioturi de membre. O bătrână 
cotoroanţă era chiar la picioarele lui şi Erikki tresări, 
cuprins de panică, făcând un salt în lături, spre uşă. 

— Noi cei de-aici suntem cu toţii leproşi, spuse bărbatul. 

Era rezemat de o coloană din apropiere, o grămâăjoară 
informă de zdrenţe. O altă cârpă îi acoperea pe jumătate 
orbitele. Din faţa lui nu mai rămăsese aproape nimic altceva 
decât buzele. 

Mişcă slab ciotul unui braţ. 

— Suntem cu toţii leproşi - blestemaţi. Este o casă a 
leproşilor. Îl vezi pe bărbatul acela printre noi? 

— Nu, nu. Îmi pare rău, spuse Erikki, cutremurându-se. 

— Îţi pare rău? Vocea omului era încărcată de ironie. Da, 
tuturor ne pare rău. Insha'Allah! Insha'Allah! 

Erikki dorea cu disperare să se întoarcă şi s-o ia la fugă, 
dar picioarele parcă îi erau pironite de pardoseală. Cineva 
tuşi - o tuse croncănitoare, înspăimântătoare. Apoi gura lui 
Erikki articula fără voia lui: 

— Cine... cine eşti? 

— Cândva am fost profesor de engleză, acum sunt 
blestemat, un mort încă în viaţă: Voia lui Allah. Pleacă. 
Binecuvântează pe Allah pentru mila Lui. 

Complet năucit, Erikki văzu cum omul face semne cu 
cioturile braţelor. Ascultătoare, luminile din cavernă se 
stinseră una după alta, dar ochii continuară să-l privească 
ţintă. 

Afară, în aerul nopţii, trebui să facă un efort uriaş pentru 
a-şi învinge imboldul de a o lua la goană, îngrozit. Se simţea 
murdar, întinat, dorea să-şi smulgă hainele de pe el, să facă 
o baie, să se săpunească, să facă baie şi iar să se 
săpunească şi să se frece întruna. 

— Încetează! îşi porunci el în şoaptă. Nu ai de ce să te 
temi. 

MIERCURI. 

Capitolul 7 


Teheran, ora 16:17. Cei doi bărbaţi priveau neliniştiţi la 
telexul din biroul companiei S-G, aflat la ultimul etaj. 

— Haide o dată, pentru numele lui Dumnezeu, murmură 
Mclver şi privi din nou la ceas. 

Pettikin se legăna absent într-un balansoar. 

— De cum soseşte Genny, plecăm. 

Era prima zi în care Komitehul permisese străinilor să 
revină în clădire. Îşi petrecuseră cea mai mare parte a 
dimineţii curăţând şi repunând în funcţiune generatorul 
care rămăsese, bineînţeles, fără combustibil. Deodată, 
telexul prinse viaţă şi începu să ţăcăne: „Urgent! Vă rog 
confirmaţi dacă telexul vostru funcţionează şi informaţi-l pe 
Mclver că are un telex Avisyard pentru el”. 

Telexul era de la sediul S-G din Aberdeen. 

„Avisyard” era codul unei companii, folosit foarte rar, şi 
însemna că este vorba de un mesaj strict secret, destinat în 
exclusivitate lui Mclver, care trebuia să mânuiască singur 
aparatul. Trebui să încerce de patru ori până să prindă 
Aberdeenul. 

— Aşadar, încă nu suntem chiar pierduţi de tot, spuse 
Pettikin pe un ton care aducea a rugăciune adresată Celui 
de Sus. 

— Asta îmi spuneam şi eu, zise Mclver, relaxându-şi 
umerii. 

— Pot să te ajut cu ceva? 

— Nu cred. M-ai ajutat foarte mult când i-am stors pe cei 
doi parteneri care ne mai rămăseseră. 

Mclver le dăduse de urmă şi scosese de la ei cinci milioane 
de riali bani gheaţă - ceva mai mult de şaizeci de mii de 
dolari, o nimica toată faţă de cât datorau partenerii lor 
iranieni, precum şi promisiunea că vor primi mai mult în 
fiecare săptămână, în schimbul altei promisiuni şi a unei 
note scrise de mână că vor fi rambursaţi personal „în afara 
ţării, dacă va fi nevoie, şi trecuţi în contul companiei 125, 
dacă va fi nevoie”. 


— Foarte bine, dar este vorba de aproape patru milioane 
de dolari datoraţi pentru lucrări deja efectuate, în afară de 
plata pentru leasingul aparatelor noastre de zbor care 
trebuia făcută de mult timp, de foarte mult timp. 

— Dacă băncile ar fi deschise, aţi primi banii numaidecât. 
Nu este vina noastră dacă şahul cel netrebnic şi aliaţii lui 
ticăloşi au ruinat ţara. Nu este vina noastră pentru niciuna 
din aceste catastrofe, pentru absolut niciuna. Cât despre 
banii pe care vi-i datorăm, nu v-am plătit şi în trecut? 

— Da, de regulă cu şase luni întârziere, dar sunt de acord, 
dragă prietene, în cele din urmă ne-am scos partea, însă 
dacă toate investiţiile comune vor fi oprite, aşa cum mi-a 
spus mullahul 'Tehrani, cum vom mai opera de-aici înainte? 

— Anumite proiecte comune, nu toate. Informaţia dumitale 
este exagerată şi incorectă. Ni s-a atras atenţia să ne 
întoarcem cât mai curând la starea normală. Echipajele pot 
pleca atunci când înlocuitorii lor vor sosi cu bine aici. 
Câmpurile petrolifere trebuie să producă din nou la toată 
capacitatea. Nu vor fi nici un fel de probleme. Dar ca să 
preîntâmpinăm orice fel de dificultăţi, am garantat cu 
calitatea de partener. Mâine, ilustrul meu văr, ministrul de 
finanţe Ali Kia, va deveni membru al consiliului de 
administraţie şi... 

— Stai puţin, am dreptul de a aproba în prealabil orice 
modificare a componenţei consiliului! 

— Ai avut această putere, dar consiliul a votat să se 
schimbe clauza. Dacă ai ceva împotriva consiliului, poţi să-ţi 
spui părerea la următoarea întâlnire de la Londra - dar cu 
condiţia ca modificarea să fie necesară şi rezonabilă. 
Ministrul Kia ne-a dat toate asigurările că în privinţa 
noastră se va face o excepţie. Bineînţeles că procentele şi 
comisioanele ministrului Kia vor fi asigurate din partea care 
vă revine vouă. 

Mclver încercă să nu privească la telex, dar nu reuşi. 
Trebuia să găsească o soluţie să iasă din această cursă. 


— Acum ai impresia că totul e în ordine, acum se duce 
iarăşi totul de râpă. 

— Da. Talbot a fost astăzi de neclintit. 

În aceeaşi dimineaţă, devreme, avuseseră o scurtă 
întâlnire cu Talbot. 

— O, da, societăţile mixte sunt acum persona non grata, 
aşa mi se pare, le spusese el sec. Cei „de sus” au decretat 
că toate investiţiile comune sunt suspendate, în aşteptarea 
unor instrucţiuni, deşi nu ne-au explicat despre ce fel de 
instrucţiuni e vorba şi din partea cui urmează să fie primite. 
Sau cine sunt „cei de sus”. Presupunem că măreţul decret 
olimpian emană de la dragul Komiteh Revoluționar, 
indiferent cine or mai fi şi ăştia! Reversul medaliei însă, 
bătrâne, este că ayatollahul şi primul-ministru Bazargan au 
spus amândoi că datoriile externe vor fi onorate. 
Bineînţeles, Khomeini trece peste capul lui Bazargan şi 
emite contra-instrucţiuni. Bazargan emite instrucţiuni pe 
care Komitehul Revoluționar le nesocoteşte, Komitehurile 
locale au propria lor interpretare a legii pe care o respectă 
ca pe Cuvântul Domnului şi nici un ticălos n-a depus până 
acum armele. Puşcăriile încep să se umple binişor, capetele 
se rostogolesc - totul sună familiar, bătrâne, şi ne arată că 
ar trebui să ne retragem la Margate pentru un timp. 

— Vorbegşti serios? 

— Sfatul nostru - în sensul ca tot personalul neimportant 
să fie evacuat - este încă în vigoare din momentul în care se 
va deschide aeroportul, ceea ce Dumnezeu ştie când va fi, 
dar ni s-a promis pentru sâmbătă - am vorbit cu BA ca să ne 
ajute cu câteva chartere 747. Fiţi pregătiţi să plecaţi cât 
mai repede. 

— Dar, pentru Dumnezeu, ce se va întâmpla cu 
elicopterele noastre şi cu piesele de schimb şi cu 
hangarele? Tot capitalul nostru este aici! 

— Nu avem ce face, bătrâne. Cât despre ilustrul Ali Kia, 
este un personaj realmente minor, cu nici un fel de putere 
reală, prieten bun cu toată lumea, în toate anotimpurile. 


Apropo, tocmai am auzit că ambasadorul american de la 
Kabul a fost răpit de mujahedinii anticomunişti, 
fundamentalişti şi şiiţi, care au încercat să-l schimbe cu alt 
mujahedin deţinut de guvernul prosovietic. În schimbul de 
focuri care a urmat, ambasadorul a fost ucis. Situaţia se 
înfierbântă rapid... 

Telexul ţăcăni din nou şi cei doi bărbaţi îşi îndreptară 
atenţia spre el, dar aparatul nu funcţiona. Amândoi 
înjurară. 

Mclver se uită la uşa care se deschisese. Spre uimirea lor, 
era Erikki - el şi cu Azadeh trebuiau să se întâlnească cu ei 
la cină. Erikki zâmbea în felul lui obişnuit, dar în spatele lui 
nu se vedea nici o lumină. 

— Bună, Erikki, ce s-a întâmplat? Mclver se uită la el 
cercetător. 

— O mică schimbare de program. Noi, ăăă, adică Azadeh 
şi cu mine, mergem mai întâi la Tabriz. 

Cu o seară înainte, Mclver sugerase ca Azadeh şi Erikki să 
plece imediat. „O să găsim un înlocuitor. Plecaţi mâine - 
avem aprobare de zbor pentru compania 125 şi sperăm să 
putem menţine elicopterele care fac naveta la Al Shargaz, 
dincolo de Golf. Trimitem acolo tot personalul de care nu 
este absolută nevoie. Poate că o să putem obţine documente 
pentru Azadeh de la Londra...” 

— Ce schimbare, Erikki? întrebă el. S-a răzgândit Azadeh 
în privinţa plecării din Iran fără documente iraniene? 

— Nu. Acum o oră am primit un mesaj, adică eu am primit 
un mesaj de la tatăl ei. Uite, citeşte singur. Erikki îi întinse 
lui Mclver un bilet în care scria: De la Abdollah Han către 
Căpitanul Erikki Yokkonen. Cer ca fiica mea să se întoarcă 
imediat aici şi te rog să-i dai încuviințarea. Era semnat 
Abdollah Han şi tot mesajul repetat pe verso în farsi. 

— Eşti sigur că e scrisul lui? 

— Azadeh este sigură şi îl cunoaşte şi pe mesager. El nu 
ne-a mai spus nimic altceva decât că pe acolo se duc lupte 
serioase. 


— Pe şosea nici nu poate fi vorba. 

Mclver se întoarse către Pettikin. 

— Poate că mullahul nostru din Teheran îi va da lui Erikki 
aprobarea de zbor? După cum spune Nogger, era ca un 
câine turbat după evenimentele din dimineaţa asta. Am 
putea să punem nişte rezervoare suplimentare la 206 al 
tău. Erikki ar putea pleca cu el, eventual şi cu Nogger să-l 
aducă înapoi. 

— Erikki, îţi dai seama ce risc îţi asumi? 

— Da. 

Erikki nu le povestise nimic despre omoruri. 

— Te-ai gândit bine la tot ce vei avea de înfruntat? 
Rakoczy, bariera de pe şosea, Azadeh? Am putea s-o 
trimitem pe Azadeh înapoi singură, iar tu să te duci cu 125 
şi am urca-o pe ea în zborul de sâmbătă. 

— Haide, şefule, nici tu n-ai face niciodată aşa ceva şi nici 
eu - nu pot s-o las singură. 

— Bineînţeles, dar trebuia să-ţi spun. Foarte bine, Erikki, 
ai grijă de rezervoarele suplimentare şi noi o să încercăm 
să obţinem aprobarea de zbor. Vă propun să vă întoarceţi 
amândoi cât mai repede înapoi la Teheran şi să luaţi zborul 
125 de sâmbătă. Amândoi. Poate că ar fi bine să vă 
transferați şi să faceţi un tur prin alte părţi - Australia, 
poate Singapore 

— Sau Aberdeen, deşi acolo s-ar putea să fie prea frig 
pentru Azadeh. Să-mi spuneţi când vă hotărâți. 

Mclver întinse braţele cu drag spre Erikki. 

— Noroc la Tabriz! 

— Mulţumesc, spuse Erikki şovâăitor. Aveţi vreo veste de la 
Tom Lochart? 

— Nu, nu încă - nu pot obţine legătura nici cu Kowiss, nici 
cu Bandar-e Delam. De ce? Sharazad e neliniştită? 

— Mai mult decât atât. Tatăl ei este în închisoarea Evin şi... 

— Iisuse Hristoase, explodă Mclver. Pettikin era şi el la fel 
de surprins, căci auziseră cu toţii zvonurile despre arestări 
şi plutoanele de execuţie. 


— Pentru ce 

— Ca să răspundă la unele întrebări - în faţa unui komiteh 
- nimeni nu ştie pentru ce şi cât timp va fi reţinut. 

— Păi, dacă e numai pentru întrebări... dar ce s-a 
întâmplat? 

— Sharazad a venit cam acum o jumătate de oră la noi, 
plângând. Când s-a dus aseară înapoi la părinţii ei, după 
cină, a găsit acolo un adevărat infern. Se pare că nişte 
membri ai Gărzilor Verzi s-au dus la bazar, au pus mâna pe 
Emir Paknouri, un prieten de-al lor, şi l-au acuzat de „crime 
împotriva Islamului”, iar lui Bakravan i-au ordonat să se 
prezinte în zori pentru interogatoriu. Nimeni nu ştie pentru 
ce motiv. 

Erikki trase aer în piept. 

— În dimineaţa asta l-au însoţit cu toţii la închisoare - ea, 
mama ei, surorile şi fratele. Au ajuns acolo imediat după 
răsăritul soarelui şi au aşteptat şi ar mai fi aşteptat şi acum 
dacă Gărzile Verzi nu le-ar fi spus să plece de-acolo pe la 
ora două după-amiază. 

Urmă o tăcere înmărmurită. Erikki îi puse capăt. 

— Mac, încearcă să iei legătura cu Kowiss. Spune-le să 
vorbească cu Bandar-e Delam - Iom ar trebui să ştie şi el ce 
s-a întâmplat cu tatăl Sharazadei. Ei bine, îmi cer scuze că 
v-am adus veşti proaste. Erikki se sili să zâmbească. 
Sharazad nu se simţea bine. Ne vedem la Al Shargaz! 

— Cu cât mai repede, cu atât mai bine, Erikki. 

— Trăim vremuri nenorocite - elicopterele şi piloţii sunt o 
adevărată pulbere de aur în cazul unei revoluţii. Pentru 
orice eventualitate, dacă vă trimit un mesaj de genul Luaţi 
un praf, asta înseamnă că trebuie să lăsaţi totul baltă 
imediat şi să pleci cu Azadeh peste graniţă, pentru că aici 
lucrurile s-au împuţit rău de tot. Imediat, OK? 

— Foarte bine. Să nu-ţi faci griji în privinţa mea. 

— Dacă te întâlneşti din întâmplare cu Gen, nu-i spune 
nimic despre tatăl Sharazadei, bine? 

— Sigur că da, admise Erikki şi plecă. 


Mclver rupse tăcerea. 

— Bakravan este un om foarte important în bazar pentru a 
fi arestat în felul ăsta. 

— De acord. După o pauză, Pettikin spuse: Sper din toată 
inima că Erikki nu-şi bagă, capul într-o capcană. Mie îmi 
cam miroase mesajul ăsta, e cam... 

Telexul începu să ţăcăne şi amândoi săriră în picioare. 

Citiră mesajul rând cu rând, aşa cum ieşea din aparat: 
„Duncan, îmi pare rău, dar trebuie să-ţi transmit o directivă 
strict secretă a Ministerului de Externe, care spune că toate 
aparatele noastre de zbor din Iran vor fi oprite la sol şi 
tuturor piloților li se va interzice să plece fără vize speciale 
noi, care vor fi eliberate în cinci sau şase zile. 

Voi pleca la Al Shargaz. Îmi pare rău, dar te rog să 
pregăteşti evacuarea întregului personal cât mai repede cu 
putinţă”. 

Telexul era semnat de Andy Gavallan, şeful Elicopterelor 
S-G. 

Mclver îşi simţea inima bătând nebuneşte. Asta e, îşi spuse 
el. Douăzeci de ani aruncaţi pe apa sâmbetei. 'Iot ceea ce 
am făcut, pentru ce am muncit noi, Andy, şi Gen şi eu. 
Suntem morţi... 

— Duncan? 

Ridică privirea şi o văzu pe Genny. Pettikin era la uşă şi se 
uitau amândoi la el. 

— Oh, bună, Genny, scuză-mă, eram la un milion de 
kilometri de-aici. Se ridică în picioare. Este... cred că 
Avisyardul m-a pus pe gânduri. 

Genny făcu ochii mari. 

— Oh, un telex Avisyard? Nu a căzut nici un aparat? 

— A, nu, nu, slavă Domnului! 

— Slavă Domnului, făcu şi Genny, vizibil uşurată. Era 
îmbrăcată cu un palton gros şi purta o pălărie drăguță. Pot 
să-l citesc şi eu? întrebă ea îngrijorată de paloarea soţului 
ei. Înţelese imediat. Puse telexul înapoi pe masă. Am să fac 
un ceai. 


Cei doi bărbaţi încercau să-şi analizeze opţiunile. De 
fiecare dată ajungeau la aceeaşi tristă concluzie: trebuiau 
să spere că situaţia va reveni la normal, că băncile se vor 
redeschide, că vor primi banii ce li se datorau, că proiectul 
lor mixt va fi exceptat şi că nu vor fi pironiţi aici definitiv, că 
Foreign Office-ul greşea. 

Genny asculta atentă, foarte îngrijorată. „E clar că nu mai 
există nici un viitor pentru noi aici şi aş fi foarte fericită să 
plec, cu condiţia ca Duncan să vină cu noi. Dar chiar şi aşa, 
nu putem fugi de aici cu coada între picioare şi să lăsăm să 
fie jefuită munca de o viaţă a lui Duncan - asta îl va ucide la 
fel de sigur ca un glonte. Of, aş vrea să fi făcut ce i s-a spus, 
să fi ieşit la pensie anul trecut, pe când şahul mai era încă la 
putere. Bărbaţii ăştia! Nişte proşti cu toţii! lisuse 
Atotputernic! Cât de proşti sunt bărbaţii ăştia!” 

Începu să toarne ceaiul în cele trei ceşti. Tăcerea deveni şi 
mai apăsătoare. Văzând nefericirea de pe chipul soţului ei, 
o lacrimă i se prelinse pe obraz. Adăugă lapte condensat în 
ceai şi îi dădu o ceaşcă lui Pettikin. Apoi i-o duse pe cealaltă 
lui Mclver. 

— Mulţumesc, Gen. Îi şterse blând lacrima. Sâmbăta 
viitoare, când decolează 125, ai să fii şi tu la bordul lui, Gen. 
Îți promit că nu mai rămân aici decât până lichidez 
treburile astea, dar de data asta trebuie să pleci. 

Genny încuviinţă din cap. Mclver gustă ceaiul. Era foarte 
bun. Îi zâmbi soţiei sale. 

— Faci un ceai al naibii de bun, Gen, spuse el, dar asta nu-i 
alină durerea, teama şi nefericirea pe care i le provocau 
toate aceste omoruri şi tragedii inutile, distrugerea vieţii lor 
şi faptul că-l îmbătrâneau vizibil pe Duncan. Îngrijorarea 
asta îl ucide, îl omoară, îşi spuse ea, din ce în ce mai 
mânioasă. 

Apoi, pe neaşteptate, răspunsul problemei veni de la ea: 

— Duncan, şopti, dacă nu vrei ca ticăloşii ăştia să ne 
ruineze viitorul, de ce nu plecăm luând totul cu noi? 

— Cum? 


— Avioane, piese de schimb şi personal. 

— Nu putem face asta, ţi-am mai spus de o sută de ori. 

— O, ba da, putem dacă vrem şi dacă avem un plan, spuse 
ea cu atâta convingere că îl derută. Ne va ajuta şi Andy. Se 
duce la Al Shargaz. Andy poate să facă planul, noi nu 
putem. Noi putem să-l ducem la îndeplinire, el nu poate. 
Dacă nu suntem doriţi aici, foarte bine, o să plecăm - dar cu 
avioanele noastre, cu piesele de schimb şi respectul pentru 
noi înşine. Trebuie să ţinem totul în secret, dar putem face 
lucrul ăsta, ştiu eu că putem. 

CARTEA A DOUA. 

SÂMBĂTĂ. 

Capitolul 8 

În apropiere de Tabriz, ora 11:49. Erikki trecea cu 
aparatul 206 prin trecătoarea înaltă care conducea către 
oraş. Nogger Lane şedea lângă el şi Azadeh în spate. 
Azadeh purta o jachetă groasă de zbor peste costumul de 
schi, dar în sacoşa de lângă ea se afla şi un chador. 

— Pentru mai multă siguranţă, spusese ea. 

Pe cap avea o pereche de căşti pe care Erikki le montase 
pentru ea. 

— Tabriz Unu, mă auzi? spuse el din nou. 

Aşteptară. 'Iot nu se auzea nimic, deşi intraseră de mult în 
raza de recepţie a bazei. Cerul era senin. 

— Ar putea fi părăsită, după cum ar putea fi şi o capcană, 
ca în cazul lui Charlie. 

— Ar fi mai bine să ne uităm cu atenţie înainte să aterizăm, 
spuse Nogger neliniştit, scrutând cerul şi peisajul de 
dedesubt. 

Temperatura era mult sub zero grade, munţii erau 
încărcaţi de zăpadă. Realimentaseră fără incidente la 
Bandar-e Pahlavi, la un depozit al Iran Oil-ului, printr-un 
aranjament cu ATC - Controlul de Trafic Aerian din 
Teheran. 

— Khomeini obţine acum tot ce vrea dacă ATC e atât de 
săritor şi aeroportul s-a redeschis, spusese Erikki, 


încercând să alunge starea de deprimare care pusese 
stăpânire pe ei toţi. 

Azadeh era încă profund zguduită de ştirea executării lui 
Emir Paknouri pentru „crime împotriva Islamului” şi de 
ştirile încă şi mai cumplite despre tatăl Sharazadei, care 
fusese şi el executat. 

— Asta e o crimă! izbucnise ea înfiorată când auzise. Ce a 
putut să comită el, care i-a sprijinit pe Khomeini şi pe 
mullahi generaţii la rând? 

Nimeni nu putea răspunde la aceste întrebări. Familia 
primise ordin să ia trupul de acolo şi acum erau toţi în doliu. 
Sharazad înnebunise de durere - casa era închisă acum 
chiar şi pentru Azadeh şi Erikki. Azadeh voise să plece din 
Teheran, însă de la tatăl ei sosise un al doilea mesaj, în care 
se repeta porunca din primul: „Căpitane, cer ca fiica mea să 
vină urgent la Tabriz”. 

Şi acum erau aproape de casă. Cândva, fusese aici acasă, 
îşi spuse Erikki. Acum nu mai sunt sigur. 

În apropiere de Qazvin, zburase pe deasupra locului unde 
maşina lui rămăsese fără benzină, iar Pettikin şi Rakoczy îi 
salvaseră din ghearele mulţimii. Rang Rover-ul nu mai era 
acolo. Trecu apoi şi pe deasupra satului nenorocit unde se 
afla bariera lângă care li se verificaseră documentele şi 
unde îl strivise pe mujahedinul puhav la faţă care le furase 
hârtiile. E o adevărată nebunie să ne întoarcem aici, se 
gândi el. 

— Mac are dreptate, îi spusese Azadeh. Du-te la Al 
Shargaz. Lasă-l pe Nogger să meargă cu mine la Tabriz şi 
să mă aducă înapoi ca să prind următorul avion. Ne 
reîntâlnim la Al Shargaz, indiferent de ce va spune tatăl 
meu. 

— Te duc acasă şi te aduc înapoi, replicase el. Am încheiat 
discuţia. 

Decolaseră de la Doshan Tappeh imediat după răsăritul 
soarelui. Baza era acum aproape pustie, multe clădiri şi 
hangare nu mai erau decât nişte schelete pârjolite. Peste 


tot zăceau epave ale avioanelor Forţelor Aeriene Iraniene, 
camioane şi un tanc distrus de incendiu pe care se mai 
vedea emblema Nemuritorilor. Nimeni nu se ostenea să 
facă curăţenie. Nu erau nici un fel de gardieni sau paznici. 
Scormonitorii prin gunoaie cărau tot ce mai putea arde, 
căci lipsa de combustibil era încă foarte drastică. Şi benzina 
şi alimentele erau foarte greu de procurat şi aveau loc în 
continuare ciocniri zilnice între Gărzile Verzi şi cei de 
stânga. 

Hangarul S-G şi atelierul de reparaţii erau foarte puţin 
atinse. Erau mai multe găuri de gloanţe în ziduri, dar nu 
fusese furat nimic şi instalaţiile mai erau, oarecum, 
operaţionale. Câţiva mecanici şi membri ai personalului 
continuau să lucreze. Plata salariilor restante din banii pe 
care Mclver îi storsese de la parteneri acţionase asupra lor 
ca un magnet. Îi dăduse ceva numerar şi lui Erikki, ca să 
plătească personalul de la Tabriz Unu. 

— Roagă-te lui Dumnezeu, Erikki! Astăzi am o întâlnire la 
minister ca să încerc să scot banii cu care ne sunt datori, îi 
spusese el chiar înainte de decolare, şi ca să reînnoiesc 
toate licenţele noastre expirate. Mi-a aranjat Talbot această 
întâlnire, omul de la ambasadă. Consideră că există şanse 
mai mari ca Bazargan şi Khomeini să preia controlul şi să-i 
dezarmeze pe stângişti. Trebuie să ne ţinem firea, Erikki, să 
ne păstrăm calmul. 

Îi vine uşor lui, nimic de zis, îşi spuse Erikki. Trecură de 
creastă, înclină aparatul şi coborâră rapid. 

— Uite baza! 

Ambii piloţi se concentrară. Roza vânturilor era singurul 
lucru care se mişca. Nici un fel de mijloc de transport nu 
era parcat pe undeva. De la niciuna din cabane nu ieşea 
fum. 

— Ar trebui să fie fum. 

Făcu câteva cercuri strânse la două sute de metri înălţime. 
Nimeni nu ieşi să-i întâmpine. 

— Am să privesc mai de aproape. 


Mai dădură câteva ocoluri rapide, dar nimic nu se mişcă, 
aşa că reveniră la trei sute de metri. Erikki reflectă o clipă. 

— Azadeh, pot să aterizez în curtea din faţă a palatului, 
chiar lângă ziduri. 

Azadeh clătină imediat din cap. 

— Nu, Erikki, ştii cât de nervoşi sunt paznicii lui şi cât de 
susceptibil este el însuşi când cineva vine nechemat. 

— Dar noi am fost chemaţi, sau cel puţin tu. Mai exact 
spus, ţi-a ordonat să vii. Putem să mergem până acolo, să 
dăm un ocol şi, dacă totul e în ordine, aterizăm. 

— Am putea să aterizăm în afara oraşului şi să mergem pe 
jos... 

— Nici vorbă de mers pe jos aşa, fără arme. 

Nu reuşise să obţină vreo armă la Teheran. Orice huligan 
tâmpit poate avea oricâte arme doreşte, îşi spusese el 
înciudat. Trebuie să fac rost de una. Nu mă simt în 
siguranţă fără armă. 

— Mergem până acolo, vedem care-i situaţia şi după aceea 
luăm o hotărâre. 

Comută radioul pe frecvenţa turnului de control de la 
Tabriz şi chemă. Nici un răspuns. Chemă din nou, apoi viră 
şi porni spre oraş. Când trecură peste satul lor, Abu Mard, 
Erikki arătă în jos şi Azadeh văzu micuța şcoală unde 
petrecuse atât de multe ore fericite, poieniţele din jur şi 
locul acela de lângă râu unde îl întâlnise prima oară pe 
Erikki şi crezuse că este uriaşul pădurii şi se îndrăgostise - 
minunea minunilor - pentru a fi salvată tocmai de el de 
coşmarul vieţii ei. Se aplecă şi îi atinse umărul. 

— Te simţi bine? Nu ţi-e frig? întrebă el zâmbindu-i. 

— O, da, Erikki. Satul acesta a fost o adevărată fericire 
pentru noi, nu-i aşa? 

Îşi puse capul pe umărul lui. Contactul le făcu plăcere 
amândurora. Curând văzură aeroportul şi calea ferată care 
ducea în nord, spre Uniunea Sovietică, spre Azerbaidjanului 
sovietic, aflat la numai câţiva kilometri şi, mai departe, spre 
Moscova. Calea ferată cotea apoi, printr-o ramificaţie, 


înapoi spre sud-est, spre 'Teheran, la două sute cincizeci de 
kilometri. Oraşul era mare. Acum se vedea Citadela, şi 
Moscheea Albastră, şi fabricile de oţel care poluau intens 
atmosfera, cocioabele şi cabanele şi casele celor şase sute 
de mii de locuitori. 

— Uitaţi-vă acolo! 

O parte din gara feroviară ardea înăbuşit, cu un fum gros. 
În preajma Citadelei se vedeau alte focuri şi turnul de 
control de la aeroportul din Tabriz tot nu răspundea. Pe 
aeroport nu se vedea nici un fel de activitate, deşi se aflau 
parcate acolo câteva avioane mici. În schimb, la baza 
militară era o activitate intensă, camioane şi maşini mici 
intrau şi ieşeau zorite, dar din câte îşi dădeau seama nu se 
trăgea în stradă şi nici nu se vedeau mulţimi masate pe 
undeva ba, mai mult chiar, zona largă din jurul moscheii era 
ciudat de pustie. 

— Nu vreau să mă las mai jos, spuse Erikki, nu vreau să-i 
tentez pe nebunii ăştia. 

— Îţi place Tabrizul, Erikki? întrebă Nogger ca să-şi 
ascundă neliniştea. Nu mai fusese niciodată aici. 

— Este un oraş mare, bătrân şi înţelept, deschis şi liber, 
cel mai cosmopolit din Iran. Am petrecut vremuri minunate 
aici, pe când mâncarea şi băutura din toată lumea erau 
accesibile şi ieftine - caviar şi votcă rusească, somon afumat 
scoţian şi, o dată pe săptămână, Air France aducea pâine 
proaspătă şi brânză franţuzească. Erau mărfuri din Turcia, 
din Caucaz, din Anglia, America, Japonia - orice doreai. 
Este vestit pentru covoarele lui, Nogger, şi pentru 
frumuseţea fetelor... 

Simţi cum Azadeh îl trage de ureche. 

— Aşa este, Azadeh, că doar şi tu eşti tot din Tabriz. E un 
oraş frumos, Nogger. Vorbesc un dialect farsi mult mai 
apropiat de turcă. Secole la rând a fost un important centru 
comercial, în parte iranian, în parte turcesc şi în parte kurd, 
armean, rusesc. O regiune cu oameni revoltați întruna şi 


rebeli, o regiune mereu pândită şi râvnită de țari şi acum de 
sovietici... 

Ici şi colo, grupuri mici de oameni priveau în sus spre ei. 

— Nogger, vezi arme? 

— O mulţime, dar nu trag în noi. Deocamdată. 

Erikki ocoli cu grijă oraşul şi se îndreptă spre est. Acolo 
peisajul devenea deluros şi la poalele muntelui se înălța 
palatul Gorgonilor. Pe drumul de acces nu era circulaţie. În 
interiorul zidurilor înalte ale palatului se întindeau mulţi 
acri de pământ: livezi, o fabrică de covoare, garaje pentru 
douăzeci de maşini, saivane şi grajduri de iarnă pentru 
adăpostul vitelor şi al oilor, cabane şi case exterioare pentru 
peste o sută de servitori şi paznici şi uriaşa clădire centrală 
cu cupolă, compusă din cincizeci de încăperi şi o moschee 
mică, cu un minaret delicat. Câteva maşini erau parcate 
lângă intrarea principală. Făcu câteva cercuri la altitudinea 
de două sute de metri. 

— Ce palat! exclamă uluit Nogger Lane. 

— A fost construit pentru bunicul meu de prinţul 
Sergheiev din ordinul țarilor Romanov, ca peşcheş, spuse 
absentă Azadeh, privind în jos. Era în 1890, după ce țarii 
fuseseră deja în provinciile caucaziene şi încercaseră încă o 
dată să despartă Azerbaidjanul de Iran şi aveau nevoie de 
ajutorul hanilor Gorgoni. Dar familia noastră a fost 
întotdeauna credincioasă şahului Persiei, cu toate că a 
încercat să menţină un fel de echilibru. 

Se uita la palatul de jos. Oamenii ieşeau din casa 
principală şi din casele exterioare. Erau servitori şi paznici 
înarmaţi. 

— Moscheea a fost construită în 1907 pentru a sărbători 
semnarea noului acord ruso-britanic prin care ne 
împărțeau conform sferelor de influ... O, priveşte, Erikki! 
Ăsta e Najoud, şi Fazulia, şi Zadi... o, uite, Erikki, ăsta e 
fratele meu, Hakim - ce caută Hakim aici? 

— Unde? A, da, îl văd. Nu, nu cred... 


— Poate... poate că Abdollah Han l-a iertat, spuse ea 
emoţionată. O, asta ar fi minunat. 

Erikki se uită şi el la oamenii de jos. Îl văzuse pe fratele ei 
numai o dată, la nunta lor, dar băiatul îi plăcuse foarte mult. 
Abdollah Han îi îngăduise să se întoarcă din exil numai o 
singură zi, după care îl trimisese înapoi, la Kvoy, în partea 
de nord a Azerbaidjanului, în apropiere de frontiera cu 
Turcia, unde avea nişte mine foarte importante. 

— Hakim nu a dorit decât să se ducă la Paris ca să studieze 
pianul, îi spusese Azadeh. Dar tata nici n-a vrut să audă, l-a 
blestemat şi l-a exilat pentru complot... 

— Nu este Hakim, spuse Erikki, care avea văzul mult mai 
bun decât ea. 

— Oh! Azadeh miji ochii împotriva curentului. Era aşa de 
dezamăgită. Da, da, ai dreptate, Erikki. 

— Uite-l şi pe Abdollah Han! 

Silueta lui impunătoare şi masivă era inconfundabilă. 
leşise pe uşa principală şi se oprise pe trepte, cu doi 
gardieni înarmaţi în spate. Împreună cu el mai erau alţi doi 
bărbaţi. Toţi purtau paltoane groase, fiindcă era foarte frig. 

— Cine sunt ăştia? 

— Nişte străini, spuse ea, încercând să-şi ascundă 
dezamăgirea. Nu au arme şi nu se vede nici un mullah, deci 
nu sunt din Gărzile Verzi. 

— Sunt europeni, spuse Nogger. Ai un binoclu, Erikki? 

— Nu. 

Erikki se opri, cobori la o sută cincizeci de metri şi rămase 
pe loc, uitându-se cu atenţie la Abdollah Han. Văzu că 
acesta face semn spre elicopter, apoi vorbeşte ceva cu cei 
doi bărbaţi şi din nou arată spre elicopter. Apărură şi alte 
rude ale lui Azadeh, alte surori şi servitoare, unele dintre 
ele cu chador, înfăşurate strâns în haine din cauza frigului. 
Erikki îşi scoase ochelarii fumurii şi căştile, deschise 
geamul, trase în piept aerul rece care îl lovi cu putere în 
faţă şi scoase capul pentru ca toţi să-l poată vedea bine, 
făcând semne cu mâna. Ochii tuturor celor de jos erau 


aţintiţi asupra lui Abdollah Han. După o pauză, acesta îi 
făcu şi el semn cu mâna. Fără plăcere. 

— Azadeh! Scoate-ţi căştile şi fă ce am făcut şi eu. 

Azadeh se supuse imediat. Câteva din surorile ei, 
emoţionate, îi făcură semn cu mâna, sporovăind între ele. 
Abdollah Han nu catadicsi să facă nici un gest, aştepta. 
Materbiot, înjură Erikki în gând, apoi se aplecă afară din 
cabină şi arătă spre spaţiul larg din spatele bazinului cu 
mozaic, îngheţat acum, cerând clar permisiunea de a 
ateriza. Abdollah Han încuviinţă din cap şi arătă cu mâna 
într-acolo, apoi schimbă câteva cuvinte cu paznicii, se 
întoarse pe călcâie şi intră în casă. Ceilalţi bărbaţi îl 
urmară. Unul din paznici rămase pe loc. Cobori scările spre 
locul de aterizare, verificându-şi arma din mers. 

— Nu aduce cu un comitet de recepţie prea prietenos, 
murmură Nogger. 

— Nu trebuie să-ţi faci griji, Nogger, spuse Azadeh cu un 
mic râs nervos. Am să cobor eu prima. Erikki, este mai bine 
pentru mine să ies eu prima. 

Aterizară imediat, Azadeh deschise uşa şi se grăbi să-şi 
îmbrăţişeze surorile şi mama vitregă, cea de-a treia soţie a 
tatălui său, care era mai tânără decât ea. Prima lui soţie, 
Khananam, era de aceeaşi vârstă cu el, dar era ţintuită la 
pat de ani de zile şi nu ieşea niciodată din camera ei. Cea 
de-a doua soţie, mama lui Azadeh, murise cu mulţi ani în 
urmă. 

Paznicul o interceptă pe Azadeh. Politicos. Erikki răsuflă 
ceva mai uşurat. Era prea departe ca să audă ce spune şi, 
oricum, nici el, nici Nogger nu vorbeau nici farsi, nici turcă. 
Paznicul făcu un gest spre elicopter. Azadeh dădu din cap şi 
se întoarse spre ei, făcându-le semn să se apropie. Erikki şi 
Nogger încheiară manevra de aterizare, privindu-l pe 
paznic cu aceeaşi atenţie cu care îi privea şi el pe ei. 

— Urăşti armele la fel de mult ca şi mine, Erikki? întrebă 
Nogger. 


— Da, dar cel puţin omul ăsta ştie cum să le folosească - 
amatorii sunt cei care mă înspăimântă. Erikki puse în 
funcţiune sistemul de frânare şi băgă în buzunar cheia de 
contact. 

Se îndreptă spre Azadeh şi surorile ei, dar paznicul le tăie 
calea. Azadeh îi strigă: 

— Spune că trebuie să mergem în sala de recepţie şi să 
aşteptăm acolo. Te rog să mă urmezi. 

Nogger era ultimul. Una din frumoasele surori îi prinse 
privirea şi el zâmbi în sinea lui, urcând treptele câte două 
odată. 

Sala de recepţie era mare, rece, trăgea peste tot şi 
mirosea a umezeală. Mobila era greoaie, în stil victorian, 
peste tot erau covoare şi perne mari şi încălzitoare de apă 
demodate. Azadeh îşi aranja părul în faţa unei oglinzi. 
Costumul ei de schi era elegant şi modern. Abdollah Han nu 
ceruse niciodată soțiilor, fiicelor sau servitoarelor lui să 
poarte chador. Nu era de acord cu chadorul. Atunci de ce 
Najoud era îmbrăcată astăzi cu chador? se întrebă ea, din 
ce în ce mai neliniştită. Aşteptară o jumătate de oră, după 
care veni un gardian care îi spuse ceva. Azadeh trase adânc 
aer în piept. 

— Nogger, tu trebuie să aştepţi aici, spuse ea. Erikki, tu şi 
cu mine trebuie să mergem cu paznicul. 

Erikki o urmă, încordat, dar încrezător în faptul că 
înţelegerea pe care o încheiase cu hanul de a purta armă 
asupra lui va rămâne în vigoare. Apăsarea pukohului în 
spate îl liniştea. Paznicul deschise o uşă de la capătul 
coridorului şi îi făcu semn să înainteze. 

Abdollah Han şedea rezemat de nişte perne mari, aşezate 
pe un covor, cu faţa spre uşă. În spatele lui erau doi paznici. 
Încăperea era bogată, în stil victorian, oficială, însă 
oarecum degradată şi murdară. Cei doi bărbaţi pe care îi 
văzuseră pe scară şedeau turceşte lângă el. Unul era 
european, în jur de treizeci de ani, cu trăsături asiatice şi cu 
pielea bătând în galben. Amândoi purtau haine de iarnă. 


Erikki era neliniştit şi rămase să aştepte lângă uşă, în timp 
ce Azadeh se duse spre tatăl ei, îngenunche în faţa lui, îi 
sărută mâna grasă, plină de bijuterii, şi îl binecuvântă. 
Impasibil, tatăl ei îi făcu un semn să se dea într-o parte şi îşi 
aţinti ochii negri asupra lui Erikki, care îl salută politicos 
din uşă, dar nu se mişcă din loc. Ascunzându-şi ruşinea şi 
teama, Azadeh îngenunche din nou pe covor, cu faţa spre el. 
Erikki văzu că amândoi bărbaţii o examinau cu priviri 
apreciative şi simţi că îi creşte tensiunea. 

Lângă han era o tavă cu halva, cubuleţe mici din această 
delicatesă turcească bogată în miere pe care o adora. Luă 
câteva bucățele şi le mâncă. Lumina dansa pe inelele lui. 

— Aşadar, spuse el aspru, ucizi fără discernământ, ca un 
câine turbat. 

Erikki miji ochii, dar nu spuse nimic. 

— Ei bine? 

— Dacă ucid, nu o fac ca un câine turbat. Pe cine se spune 
că am ucis? 

— Un bătrân într-o mulţime din apropiere de Qazvin. Cu 
un cot în piept, i-ai zdrobit coşul pieptului. Există martori. 
Apoi încă trei oameni într-o maşină şi unul în afara ei - 
acesta fiind un important luptător pentru libertate. Există 
mai mulţi martori. Mai departe, pe drum, încă cinci morţi 
au rămas în urma elicopterului. Sunt şi mai mulţi martori. 

Altă linişte. Azadeh nu se clintise din loc, dar sângele îi 
dispăruse din obraji. 

— Ei bine? 

— Dacă există martori, atunci fără îndoială că ştii că ne 
vedeam paşnic de drum spre Teheran, că eram neînarmaţi, 
că am fost atacați de o gloată şi, dacă nu ar fi fost Charles 
Pettikin şi Rakoczy, probabil că acum am fi fost... 

Erikki se opri şi remarcă brusc schimbul rapid de priviri 
dintre cei doi străini. Apoi, cu mai multă precauţie, 
continuă: 

— ...probabil că acum am fi morţi. Eram neînarmaţi - nici 
Rakoczy n-a tras el primul, s-a tras asupra noastră. 


Şi Abdollah Han observă schimbarea petrecută cu cei doi 
străini de lângă el. Privi din nou gânditor către Erikki. 

— Rakoczy? Acela care a venit cu mullahul islamic marxist 
şi cu oamenii care v-au atacat baza? Musulmanul sovietic? 

— Da. Erikki se uită la cei doi străini cu o privire tăioasă. 
Agentul KGB care pretindea că e din Georgia, de la Tbilisi. 

Abdollah Han zâmbi subţire: 

— KGB? De unde ştii? 

— Am văzut destui în viaţa mea ca să-i recunosc dintr-o 
privire. 

Cei doi străini se uitau la el cu ochi lipsiţi de expresie. Cel 
mai în vârstă arborase un zâmbet prietenesc, ceea ce-l 
înspăimântă pe Erikki. 

— Şi Rakoczy ăsta, cum de a ajuns în elicopter? întrebă 
hanul. 

— L-a capturat duminica trecută pe Charles Pettikin la 
baza mea. Pettikin este unul dintre piloţii noştri care venise 
la Tabriz ca să ne ia pe noi doi, pe Azadeh şi pe mine. Am 
fost chemat la ambasada ţării mele ca să mi se verifice 
paşaportul. A fost în ziua în care mai multe guverne, printre 
care şi al meu, au dispus ca cetăţenii lor care nu sunt 
absolut indispensabili aici să părăsească Iranul, spuse el, 
exagerând cu uşurinţă. Luni, în ziua în care am plecat noi 
de aici, Rakoczy l-a silit pe Pettikin să-l ducă cu elicopterul 
la Teheran. 

Povesti pe scurt ceea ce se întâmplase. 

— Dacă nu ar fi observat el steagul finlandez de pe 
acoperişul maşinii mele, acum am fi fost morţi. 

Bărbatul cu trăsături asiatice zâmbi larg. 

— Ar fi fost o mare pierdere, căpitane Yokkonen, spuse el 
în ruseşte. Bărbatul mai în vârstă, cu ochi de slav, spuse 
într-o engleză impecabilă: 

— Şi Rakoczy ăsta unde este acum? 

— Nu ştiu. Undeva prin Teheran. Pot să vă întreb cine 
sunteţi? 


Erikki voia să câştige timp. Nu se aştepta la nici un 
răspuns din partea lor. Încerca să stabilească doar dacă 
Rakoczy era prieten sau duşman cu cei doi din faţa lui, care 
erau, evident, sovietici, de la KGB sau GRU - Serviciul de 
informaţii al forţelor armate. 

— Vă rog, care era prenumele lui? întrebă cel mai în 
vârstă pe un ton binevoitor. 

— Fedor, ca al revoluționarului ungur. 

Erikki nu sesiză nici un fel de reacţie şi ar fi putut 
continua, dar nu era câtuşi de puţin dornic să divulge ceva 
faţă de cei de la KGB sau GRU. Azadeh şedea în continuare 
în genunchi pe covor, cu spatele ţeapăn, nemişcată, cu 
mâinile în poală. Buzele ei erau foarte roşii în contrast cu 
faţa albă ca hârtia. Deodată, Erikki se simţi foarte îngrijorat 
pentru ea. 

— Recunoşti că ai omorât aceşti oameni? întrebă hanul, 
luând încă o bucăţică de halva. 

— Recunosc că am omorât oameni şi acum un an pentru a- 
ţi salva viaţa, Înălţimea... 

— Şi pe-a ta! spuse furios hanul. Asasinii te-ar fi ucis şi pe 
tine - a fost voia lui Allah că am rămas amândoi în viaţă. 

— Nu eu am început această luptă şi nici n-am dorit-o. 
Erikki încerca să-şi aleagă cuvintele cu grijă. Se simţea 
foarte nesigur. Dacă i-am ucis pe ceilalţi, n-a fost alegerea 
mea, ci am făcut-o ca să apăr viaţa fiicei dumitale şi pe a 
mea. Vieţile noastre erau în primejdie. 

— Ah, crezi deci că ai dreptul să ucizi ori de câte ori 
consideri că viaţa ta e în primejdie? 

Erikki văzu că hanului îi năvăleşte sângele în cap, iar cei 
doi sovietici nu-l scăpau din ochi. Se gândi la propria lui 
moştenire genetică, la poveştile bunicului său din vremurile 
de aur ale Ţărilor Nordului, când uriaşii cutreierau 
pământul şi trollii şi spiriduşii nu erau mituri, cu mult, 
foarte mult timp în urmă, când pământul era curat şi Răul 
necunoscut ca atare, iar Binele era Bine şi Răul nu putea să 
poarte mască. 


— Dacă este în primejdie viaţa lui Azadeh sau a mea, voi 
ucide pe oricine, spuse el sec. 

Cei trei bărbaţi simţiră fiori pe şira spinării, Azadeh 
încremenise la auzul amenințării, iar paznicii, care nu ştiau 
nici rusă, nici engleză, se foiră neliniştiţi, căci sesizaseră 
intonaţia violentă a spuselor lui Erikki. 

Vena din centrul frunţii lui Abdollah Han se zbătea tare. 

— Te vei duce cu omul acesta, spuse el sumbru. Vei merge 
cu el şi vei face ceea ce-ţi cere. 

Erikki privi spre omul cu trăsături asiatice. 

— Ce vreţi de la mine? 

— Numai talentele dumitale de pilot şi aparatul 212, spuse 
omul, destul de prietenos, vorbind ruseşte. 

— Îmi pare rău, 212 este în verificări după o mie cinci sute 
de ore de zbor, iar eu lucrez pentru S-G şi pentru lran- 
Timber. 

— 212 este gata, a fost verificat de mecanicii dumitale la 
sol, iar Iran-Timber ni te-a împrumutat... ca să... 

— Ca să ce? 

— Ca să zbori, spuse celălalt iritat. Eşti tare de urechi? 

— Nu, dar se pare că dumneata eşti. 

Aerul ieşi şuierând din gura bărbatului. Cel mai în vârstă 
zâmbi straniu. Abdollah Han se întoarse spre Azadeh şi fata 
aproape că sări în sus de frică. 

— Tu te duci la Khananam şi îi prezinţi omagiile! 

— Da... da, tată, spuse ea poticnindu-se şi sări de data asta 
în picioare. 

Erikki făcu un pas spre ea, dar paznicii erau atenţi. Unul 
dintre ei îl acoperi imediat, iar Azadeh îi spuse cu glasul 
plin de lacrimi: 

— Nu, Erikki, este... trebuie... trebuie să mă duc. 

Azadeh fugi înainte ca el să o poată opri. 

Bărbatul cu trăsături asiatice rupse tăcerea: 

— Nu ai de ce să te temi. Avem nevoie numai de 
îndemânarea dumitale. 


Erikki Yokkonen nu-i răspunse. Era sigur că sunt pierduţi, 
şi el şi Azadeh. Mai ştia că, dacă n-ar fi fost paznicii aici, i-ar 
fi atacat pe cei trei, l-ar fi ucis pe Abdollah Han şi pe cei doi 
sovietici. Cei trei bărbaţi ştiau şi ei lucrul ăsta. 

— De ce ai trimis după soţia mea, Înălţimea Ta? Ai trimis 
două mesaje. 

Abdollah Han pufni dispreţuitor. 

— Pentru mine, ea nu are nici o valoare, însă are pentru 
prietenii mei: ca să te aducă aici şi să te facă să te porţi 
cuviincios. Şi pe Allah şi pe Profet, aşa te vei purta. Vei face 
ce vrea omul acesta. 

Unul dintre paznici mişcă puţin automatul şi zgomotul pe 
care îl făcu răsună în toată încăperea. Sovieticul cu 
trăsături asiatice se ridică. 

— Mai întăi, cuțitul, te rog. 

— N-ai decât să vii să-l iei. Dacă chiar îl vrei. 

Omul şovăi. Brusc, Abdollah Han izbucni în râs. Era un râs 
crud şi îi făcu pe toţi trei să tresară. 

— Ai să-i laşi cuțitul. În felul acesta, viaţa va fi mai 
interesantă şi pentru dumneata. 

Apoi se întoarse spre Erikki: 

— Ar fi mai înţelept să fii ascultător şi să te porţi frumos. 

— Ar fi mai înţelept să ne laşi să plecăm în pace. 

— Ai vrea să-l vezi pe copilotul tău spânzurat de degetele 
mari de la mână? 

Ochii lui Erikki se îngustară şi mai mult. Sovieticul mai în 
vârstă se aplecă şi-i şopti ceva hanului, care nu-şi luase nici 
o clipă ochii de la Erikki. Mâinile lui se jucau cu pumnalul 
împodobit cu pietre preţioase. Când omul termină ce avea 
de spus, dădu afirmativ din cap. 

— Erikki, ai să-i spui copilotului dumitale că trebuie să fie 
şi el ascultător atât timp cât se află la Tabriz. O să-l trimitem 
la bază, însă micul tău elicopter va rămâne aici. Pentru 
moment. 

Îi făcu semn omului cu trăsături asiatice să plece. 


— Numele meu este Cimtarga, căpitane. Bărbatul nu era 
nici pe departe atât de înalt ca Erikki, dar era solid şi avea 
umeri laţi. Mai întâi mergem... 

— Cimtarga este numele unui munte la est de Samarkand. 
Care este numele dumitale adevărat? Şi gradul? 

Bărbatul ridică din umeri. 

— Strămoşii mei au călărit împreună cu Timur Tamerlan, 
Marele Mongol, căruia îi plăcea să înalțe munţi de cranii. 
Mai întâi ne ducem la bază. Mergem cu maşina. 

Trecu prin faţa lui şi deschise uşa, însă Erikki nu se clinti 
din loc, continuând să-l privească pe han. 

— Am să-mi văd soţia diseară. 

— Ai s-o vezi când... Abdollah Han se opri când celălalt 
bărbat se aplecă şi îi şopti ceva. Hanul dădu iarăşi din cap. 

— Bine, da, căpitane, ai s-o vezi diseară şi în fiecare seară, 
dacă... Lăsă cuvintele în suspensie. 

Erikki se întoarse şi ieşi din încăpere. 

Când uşa se închise în urma lor, tensiunea dispăru din 
odaie. Bărbatul mai în vârstă chicoti: 

— Înălţimea Ta, ai fost perfect, perfect ca de obicei... 

Abdollah Han îşi frecă umărul stâng, chinuit de dureri 
artritice. 

— O să fie ascultător, Piotr, spuse el, dar numai atât timp 
cât neascultătoarea şi nerecunoscătoarea mea fiică este în 
puterea mea. 

— Fiicele sunt întotdeauna dificile, spuse Piotr Oleg 
Mzâtrâk. Venise de la graniţa din nord, de la Tbilisi. 

— Nu-i aşa, Piotr. Celelalte sunt ascultătoare şi nu-mi fac 
necazuri, dar asta - asta mă înfurie până peste poate. 

— Atunci alung-o după ce finlandezul va face ce trebuie. 
Alungă-i pe amândoi de aici. Ochii slavi clipiră viclean şi 
omul adăugă: Dacă aş fi fost cu treizeci de ani mai tânăr şi 
ea ar fi fost liberă, ţi-aş fi cerut-o de nevastă. 

— Dacă mi-ai fi cerut-o înainte să apară nebunul ăsta, ţi-aş 
fi dat-o imediat, împreună cu binecuvântarea mea, spuse 
posomorât Abdollah Han. Deşi înţelesese ce voia să spună 


omul, îşi ascunse surprinderea şi îşi propuse s-o analizeze 
mai târziu. Regret că i-am dat-o, am crezut că o să-l 
înnebunească şi pe el, regret jurământul pe care l-am făcut 
în faţa lui Dumnezeu să-l las în viaţă - a fost un moment de 
slăbiciune. 

— Poate că nu. E bine să fii mărinimos din când în când. Ţi- 
a salvat viaţa. 

— Insha'Allah! A fost voia Domnului - el nu a fost decât un 
instrument. 

— Bineînţeles, spuse Mzâtââk împăciuitor, bineînţeles. 

— Omul acesta este diavolul, un diavol ateu care miroase a 
sânge. Dacă n-ar fi fost gărzile mele - ai văzut şi tu - ar fi 
trebuit să ne luptăm ca să scăpăm cu viaţă din mâinile lui. 

— Nu. Nu atât timp cât ea se află în puterea ta şi poţi să te 
porţi... urât cu ea, spuse Piotr zâmbind straniu. 

— Cu voia lui Dumnezeu, vor fi curând amândoi în iad, 
spuse hanul, furios încă pentru că fusese silit să-l lase pe 
Erikki în viaţă ca să-l ajute pe Piotr Mzâtrâk, când ar fi 
putut să i-l dea mujahedinului de stânga şi să scape astfel 
de el pentru totdeauna. Mullahul Mahmud, unul din liderii 
de la Tabriz ai facțiunii mujahedinilor islamici marxişti care 
atacaseră baza, venise la el cu două zile în urmă şi îi 
povestise ce se întâmplase la bariera de pe şosea. 

— Iată aici hârtiile lor drept dovadă, spusese omul 
încântat. Atât ale străinului, care e în mod sigur de la CIA, 
cât şi ale doamnei, fiica dumneavoastră. În momentul în 
care se întoarce la Tabriz, o să-l aducem în faţa Komitehului 
nostru, o să-l condamnăm şi o să-l ducem la Qazvin ca să-l 
executăm. 

— Pe Profet că nu veţi face aşa ceva până nu vă dau eu 
încuviințarea, spusese el imperios şi luase hârtiile. Câinele 
ăsta de străin este căsătorit cu fiica mea, nu este de la CIA, 
se află sub protecţia mea până când am s-o anulez eu şi 
dacă te atingi de un fir din părul lui roşu sau te mai duci 
peste el sau la baza lui fără aprobarea mea, îmi retrag tot 
sprijinul secret şi nimic nu le va mai opri pe Gărzile Verzi să 


calce în picioare pe toţi stângiştii din Tabriz! O să-ţi fie 
predat când îmi va conveni mie, nu ţie! 

Mullahul plecase posomorit şi Abdollah îl adăugase 
imediat pe Mahmud pe lista lui neagră. După ce examină cu 
grijă hârtiile, se simţi de-a dreptul încântat că găsise 
paşaportul lui Azadeh, cartea de identitate şi alte permise, 
ceea ce îi dădea o putere şi mai mare asupra ei şi a soţului 
ei. 

Da, îşi zise el privindu-l pe sovietic. Acum o să facă tot ce-i 
cer, absolut orice. 

— Cum va fi voia Domnului, însă s-ar putea să rămână 
văduvă curând. 

— Să sperăm că nu prea curând! Râsul lui Mâztrâk era de- 
a dreptul contagios. Nu înainte ca soţul ei să-şi termine 
misiunea. 

Abdollah Han se simţi încălzit de prezenţa omului, de 
sfaturile lui înțelepte şi de faptul că Mâztrâk va face ceea ce 
i se cere. Dar trebuie să fiu un păpuşar mult mai bun decât 
înainte, îşi zise el, dacă vreau să supraviețuiesc, să 
supravieţuim, eu şi Azerbaidjanul. 

În toată provincia şi în Tabriz, situaţia era acum foarte 
delicată. Izbucniseră tot felul de insurecţii, facțiunile luptau 
una împotriva alteia şi zeci de mii de soldaţi sovietici erau 
masaţi chiar lângă graniţă. Şi tancuri. Şi între ei şi Golf nu 
era nimic care să-i ţină în loc. În afară de mine, îşi spuse el. 
Şi o dată stăpânit Azerbaidjanul, Teheranul fiind imposibil 
de apărat, aşa cum arătase istoria da nenumărate ori, 
Iranul va cădea în întregime în mâinile lor, ca mărul cel 
putred, aşa cum prezisese Hruşciov. lar o dată cu Iranul şi 
Golful, Strâmtoarea Hormuz, petrolul omenirii. 

Simţea nevoia să-şi descarce furia. „Allah să-l bată pe şah 
care n-a vrut să asculte, n-a vrut să aştepte, n-a fost în stare 
să zdrobească o mică rebeliune pusă la cale de mullahi cu 
mai puţin de douăzeci de ani în urmă şi să-l trimită la dracu 
pe ayatollahul Khomeini, aşa cum l-am sfătuit eu, punând 
astfel în primejdie stăpânirea noastră absolută, inevitabilă 


Li 


şi implacabilă asupra întregii lumi din afara graniţelor 
Rusiei, ţaristă sau sovietică, totuna, care este adevăratul 
nostru duşman. Şi eram atât de aproape de ţel: Statele 
Unite ne ciuguleau din palmă, ne făceau toate mofturile şi 
ne îndemnau, ba chiar ne rugau să primim de la ei cele mai 
moderne arme, ne implorau să devenim poliţiştii Golfului şi 
să-i stăpânim astfel pe arabii sălbatici, să le sugem ţiţeiul, 
să-i transformăm în vasali pe ei şi şeicatele lor din Arabia 
Saudită până în Oman. Am fi putut cuceri Kuweitul într-o zi, 
Irakul într-o săptămână, Arabia Saudită şi Emiratele ar fi 
alergat ţipând la malul mării să ne implore mila! Am fi putut 
obţine orice tehnologie am fi dorit, vapoare, avioane, 
tancuri - numai să fi cerut, ba chiar şi Bomba! O, Allah! Ce 
bine ar fi mers reactoarele noastre construite în Germania! 

Eram atât de aproape de împlinirea lucrării lui Allah, noi, 
şiiţii din Iran, cu inteligenţa noastră superioară, cu istoria 
noastră străveche, cu petrolul nostru, şi am fi putut stăpâni 
Strâmtorile şi am fi adus toate popoarele de la stânga lor la 
picioarele noastre. Atât de aproape eram de cucerirea 
Ierusalimului şi a cetăţii sfinte Mecca - Sfânta Sfintelor. 

Era cât pe-aci să fim primii în lume, aşa cum ni se cuvine, 
dar acum totul este în primejdie şi va trebui să luăm totul 
de la început, să-i manevrăm din nou pe barbarii diavoleşti 
de la nord, şi toate astea din cauza unui singur om! 

Insha'Allah, îşi spuse el, şi asta îi mai domoli supărarea. 
Dar chiar şi aşa, dacă Mâztrâk n-ar fi fost în încăpere şi n-ar 
fi trebuit să-l manevreze şi pe el şi să se îngrijească de 
problemele Azerbaidjanului, ar fi urlat şi ar fi ţipat, ar fi 
bătut pe cineva, pe oricine. Aşa însă, îşi controlă mânia şi îşi 
cântări cu grijă următoarea mişcare. Degetele lui apucară 
ultima bucăţică de halva şi o băgară în gură. 

— Ai vrea să te însori cu Azadeh, Piotr? 

— Ai vrea ca eu, care sunt mai bătrân decât tine, să-ţi 
devin ginere? spuse omul zâmbind dispreţuitor. 

— Dacă asta e voia lui Allah, răspunse cu exact atâta 
sinceritate câtă trebuia, căci văzuse că lumina care licărise 


brusc în ochii prietenului său fusese ascunsă repede şi cu 
grijă. 

Aşa, îşi zise el, deci prima dată când o vezi o şi doreşti. Dar 
dacă ţi-o dau cu adevărat după ce terminăm cu monstrul, ce 
va însemna asta pentru mine? Multe lucruri! Eşti o partidă 
bună, eşti puternic, ca manevră politică ar fi un lucru 
înţelept şi ai reuşi s-o faci să-şi vâre minţile în cap şi te-ai 
purta cu ea aşa cum trebuie, nu ca finlandezul care nu ştie 
ce să mai facă ca să-i intre în voie. Ai fi un instrument al 
răzbunării mele împotriva ei. Sunt multe avantaje... 

Cu trei ani în urmă, Piotr Oleg Măztrâk preluase imensa 
vilă şi pământurile care aparținuseră tatălui său - şi el 
prieten al Gorgonilor - din apropiere de Tbilisi, unde, 
generaţii la rând, şi Gorgonii făcuseră afaceri importante. 
De atunci, Abdollah Han ajunsese să-l cunoască foarte bine, 
fiindcă şedea adesea la vila lui când mergea în călătoriile lui 
de afaceri. Constatase că Oleg este, ca toţi ruşii, secretos şi 
prea puţin dispus să-i împărtăşească gândurile. Dar, spre 
deosebire de cei mai mulţi, era prietenos şi gata să sară în 
ajutor - şi era mult mai puternic decât oricare alt sovietic 
pe care îl cunoştea. Era văduv şi avea o fiică deja căsătorită, 
un fiu în marina militară, nepoți şi obiceiuri bizare. Locuia 
singur în vila uriaşă, numai cu servitorii şi cu o femeie 
ciudat de frumoasă, o rusoaică euroasiatică de vreo treizeci 
de ani, pe nume Vertinskaia, o femeie deosebit de 
veninoasă, pe care o adusese aici numai de două sau de trei 
ori pe an, ca pe un tezaur personal. Femeia era în parte 
sclavă, în parte prizonieră, tovarăşă de băutură, târfă, 
torţionară şi pisică sălbatică. 

— De ce n-o ucizi ca să termini odată cu ea, Piotr? 
întrebase el când izbucnise o ceartă deosebit de violentă 
între cei doi şi Mâztrâk o dăduse afară din cameră cu biciul. 
Femeia scuipa şi blestema şi se lupta până când servitorii 
au scos-o afară. 

— Nu... nu încă, răspunsese Mâztrâk cu mâinile 
tremurând. Este mult... mult prea prețioasă. 


— A, da... da, acum înţeleg, spusese Abdollah Han, la fel de 
excitat. Avea aproape acelaşi sentiment faţă de Azadeh, nu 
voia să arunce un astfel de obiect până când nu-l zdrobea 
cu totul, până n-o umilea şi nu se târa la picioarele lui. Îşi 
amintea cât de mult îl admirase pe Mâztrâk pentru că 
Vertinskaia era amanta şi nu fiica lui, astfel ca actul final de 
răzbunare să se poată consuma. 

Allah s-o blesteme pe Azadeh, îşi spuse el. Blestemată să 
fie ea, care ar fi putut fi asemeni mamei sale, cea care mi-a 
dăruit atât de multă plăcere, care îmi aminteşte necontenit 
de pierderea ei, ea şi fratele ei cel rău, amândoi la fel ca 
mama lor la chip şi la purtări, dar nu şi la calitate, ea care 
fusese ca o hurie în grădina lui Allah. Am crezut că ambii 
noştri copii mă iubesc şi mă cinstesc, dar n-a fost aşa; după 
ce Naphtala s-a dus în Paradis, adevărata lor fire a ieşit la 
iveală. Ştiu că Azadeh a complotat cu fratele ei ca să mă 
omoare, doar am avut şi dovada. Aş vrea să pot s-o bat aşa 
cum o bate Piotr pe femeia lui, dar nu pot, nu pot. De câte 
ori ridic mâna împotriva ei, o văd pe iubita mea. Allah s-o 
pedepsească pe Azadeh, s-o trimită în iad... 

— Linişteşte-te, spuse Mâztrâk blajin. 

— Ce? 

— Arăţi foarte posomorât, prietene. Nu-ţi face griji, totul 
va fi bine. Vei găsi o cale să scapi de ea. 

Abdollah Han dădu grav din cap. 

— Mă cunoşti foarte bine. 

E adevărat, îşi spuse el, comandând votcă pentru Măztrâk 
şi ceai pentru sine. Era singurul om cu care se simţea la 
largul lui. 

Mă întreb oare cine eşti cu adevărat, îşi zise el, privindu-l 
cu atenţie. În anii care au trecut, la vila unde ne întâlneam, 
spuneai întotdeauna că eşti în concediu, dar niciodată nu 
mi-ai spus ce fel de concediu, de la cine şi n-am reuşit să 
aflu oricât m-am străduit. La început am presupus că erai în 
serviciul armatei sovietice, pentru că odată, când te-ai 
îmbătat, mi-ai spus că ai fost comandant de tancuri în 


timpul celui de-al doilea război mondial şi că ai luptat la 
Sevastopol. Dar după aceea m-am răzgândit şi mi-am spus 
că, cel mai probabil, atât tu, cât şi tatăl tău aţi făcut parte 
din KGB sau GRU, pentru că nimeni nu iese la pensie în 
Uniunea Sovietică cu o asemenea vilă şi cu asemenea moşii 
în Georgia, cea mai bună parte a imperiului, fără a avea 
anumite cunoştinţe speciale şi o anumită influenţă. Acum 
spui că ai ieşit la pensie - da, dar de unde? 

Încercând să tatoneze până unde se întindea puterea lui 
Mâăztrâk, la începutul prieteniei lor, Abdollah Han îi spusese 
că o celulă comunistă clandestină din Tabriz complota să-l 
asasineze. Era numai parţial adevărat, motivul real fiind 
acela că fiul unui om pe care-l ura şi pe care nu-l putea 
ataca direct făcea parte din grup. În mai puţin de o 
săptămână, capetele lor erau trase în ţeapă în apropiere de 
moschee, împreună cu o inscripţie - AŞA VOR PIERI TOŢI 
DUŞMANII LUI ALLAH. Vărsase lacrimi reci la 
înmormântare şi râsese satisfăcut în sinea lui. Faptul că 
Piotr Mâztrâk îi putea elimina chiar pe unii din oamenii lor 
denota că deţine o putere reală. Era, de asemenea, şi 
măsura importanţei omului pentru el, Abdollah ştia lucrul 
acesta. Se uită la el. 

— Cât timp avem nevoie de finlandez? 

— Câteva săptămâni. 

— Dar dacă Gărzile Verzi îl împiedică să zboare sau îl 
interceptează? 

Sovieticul ridică din umeri. 

— Să sperăm că vom termina misiunea. Nu cred că vor 
exista supraviețuitori, nici el, nici Cimtarga, dacă vor fi 
găsiţi de partea asta a frontierei. 

— Bun. Acum hai să ne întoarcem acolo unde eram când 
am fost întrerupţi. Eşti de acord să nu se dea sprijin masiv 
tudehilor de aici atât timp cât americanii stau deoparte şi 
Khomeini nu începe un pogrom împotriva lor? 

— Azerbaidjanul a fost întotdeauna în centrul interesului 
nostru. Am spus întotdeauna că ar trebui să fie un stat 


independent. Există aici bogății mai mult decât suficiente, 
energie, minereuri şi petrol ca să... Mâztrâk zâmbi. Şi o 
conducere luminată. Poţi să ridici sus steagul, Abdollah. 
Sunt sigur că vei primi tot sprijinul necesar pentru a deveni 
preşedinte, iar noi te vom recunoaşte imediat. 

Şi-apoi voi fi asasinat imediat a doua zi, în timp ce 
tancurile vor trece peste frontierele noastre, îşi spuse hanul 
plin de venin. O, nu, bunul meu prieten, Golful este o 
tentaţie prea mare pentru voi. 

— Este o idee minunată, aprecie el cu toată seriozitatea, 
dar voi avea nevoie de timp. Aş putea conta pe faptul că 
membrii Tudehului vor fi asmuţiţi împotriva insurgenților? 

Zâmbetul lui Piotr Mâztrâk rămase acelaşi, dar ochii îşi 
schimbară privirea. 

— Ar fi ciudat ca tudebhii să-şi atace fraţii vitregi. 
Marxismul islamic este susţinut de mulţi intelectuali 
musulmani. Am auzit că şi dumneata îi sprijini. 

— Sunt de acord că trebuie să existe un echilibru în 
Azerbaidjan. Dar cine a dat ordin stângiştilor să atace 
aeroportul? Cine le-a dat ordin să atace şi să ardă gara? 
Cine le-a ordonat să arunce în aer conducta de ţiţei? E clar 
că nu era un om cu scaun la cap. Am auzit că a fost mullahul 
Mahmud, de la moscheea Hajsra. Îl privi cu atenţie pe Piotr. 
Unul de-ai voştri. 

— N-am auzit în viaţa mea de el. 

— Ah, făcu Abdollah cu prefăcută jovialitate, fără să-l 
creadă. Sunt bucuros, să aud aşa ceva, Piotr, pentru că este 
un fals mullah, nici măcar nu este un adevărat marxist 
islamic, este un scandalagiu, cel care a dat buzna la baza lui 
Yokkonen. Din nefericire, are aproximativ cinci sute de 
luptători care-l sprijină, la fel de nedisciplinaţi ca şi el. Şi 
primeşte bani de undeva. Şi oameni care îl ajută, ca Fedor 
Rakoczy. Ce-ţi spune numele de Rakoczy? 

— Nu cine ştie ce, răspunse imediat Piotr, cu aceeaşi voce 
şi acelaşi zâmbet, mult prea inteligent ca să evite 
întrebarea. Este inginer la conducta de petrol de la Ashara, 


la frontieră, unul din cetăţenii noştri de religie musulmană 
despre care se crede că a intrat în organizaţia Luptătorilor 
pentru Libertate a mujahedinilor fără permisiunea noastră. 

Expresia lui Piotr era de nepătruns, dar în sinea lui fierbea 
şi îi venea să urle: „Fiule, fiule, oare ne-ai trădat? Ai fost 
trimis să spionezi, să te infiltrezi printre mujahedini şi să ne 
raportezi ce ai aflat, asta e tot! Şi de data asta ai fost trimis 
ca să încerci să-l recrutezi pe finlandez, apoi să te duci la 
Teheran şi să-i organizezi pe studenţi, nu ca să te aliezi cu 
un mullah turbat, să ataci aeroporturile sau să ucizi oameni 
la marginea şoselei. Ai înnebunit? De câte ori ţi-am spus că 
ei şi noi putem învinge pe oricine dacă avem răbdare. Ce 
prostie să-ţi asumi asemenea riscuri! Finlandezul este 
important pentru moment, dar nu suficient de important ca 
să nesocoteşti ordinele, să-ţi rişti viitorul, viitorul fratelui 
tău şi pe al meu! 

Căci dacă fiul este suspect, imediat devine suspect şi tatăl. 
lar dacă tatăl este suspect, toată familia este suspectă. De 
câte ori ţi-am spus că KGB-ul lucrează ca la carte, îi 
distruge pe cei care nu ascultă, care gândesc singuri, care 
riscă şi îşi depăşesc instrucţiunile şi atribuţiile?” 

— Rakoczy acesta nu-i important, spuse el liniştit. 

„Fii calm, îşi spuse apoi. Nu ai de ce să-ţi faci griji. Cunoşti 
prea multe secrete ca să se atingă cineva de tine. La fel şi 
fiul tău. E bun, cu siguranţă că se înşală în privinţa lui. A 
fost testat de multe ori, şi de tine, şi de alţi experţi. Eşti în 
siguranţă. Eşti puternic, eşti sănătos, ai putea s-o baţi şi s-o 
tăvăleşti în pat pe micuța şi frumoasa Azadeh şi în aceeaşi zi 
s-o violezi şi pe Vertinskaia.” 

— Important este faptul că te găseşti în inima 
Azerbaidjanului, prietene, spuse el cu aceeaşi voce calmă. 
Vei primi tot sprijinul de care ai nevoie şi părerile dumitale 
despre marxiştii islamici vor ajunge acolo unde trebuie. Vei 
avea echilibrul pe care îl ceri. 

— Bine. Contez pe el, spuse hanul. 


— Dar între timp, reluă Măztrâk, întorcându-se la motivul 
real al vizitei sale neaşteptate. Ce zici de căpitanul britanic? 
Poţi să ne ajuţi? 

Cu două zile în urmă sosise de la Centru un telex strict 
secret, cu cod de prioritate absolută. Îl primise acasă, la vila 
lui de lângă Tbilisi. 1 se comunica faptul că un post secret de 
radar de ascultare al CIA de pe versantul de nord al 
muntelui Sabalan fusese aruncat în aer de nişte sabotori cu 
o clipă înainte de sosirea unei echipe locale, care urma să 
ridice toate cărţile de coduri, maşinile de coduri şi 
computerele. „Întâlneşte-te imediat cu Ivanovici, continua 
telexul, folosind numele conspirativ al lui Abdollah Han. 
Spune-i că sabotorii sunt britanici - un căpitan şi doi gurkha 
- şi un american de la CIA, Rosemont, cu numele 
conspirativ Abu Kurd, călăuziţi de unul din mercenarii 
noştri, pe care l-au ucis însă înainte să-i conducă în 
ambuscadă. Unul dintre soldaţi şi agentul CIA au fost ucişi 
în timp ce fugeau şi se crede că cei doi supraviețuitori se 
îndreaptă spre sectorul lui Ivanovici - aranjează cooperarea 
acestuia. Secţiunea 16/a. Terminat.” Ordinul Secţiunii 16 
însemna: „această persoană sau persoane sunt duşmani 
prioritari, care trebuie interceptaţi, reţinuţi şi aduşi înapoi 
pentru interogatoriu prin indiferent ce mijloace”. Litera a 
însemna: „dacă acest lucru nu este posibil, eliminaţi-i fără 
ezitare”. 

Mâztrâk sorbi din votcă, aşteptând. 

— Am aprecia foarte mult ajutorul dumitale, adăugă el. 

— Întotdeauna aţi primit ajutorul meu, spuse Abdollah. 
Dar să găseşti doi specialişti în sabotaj în Azerbaidjan, doi 
oameni care cu siguranţă că sunt deghizați, este aproape 
imposibil. E sigur că au case conspirative la care să se ducă, 
există un consulat britanic la Tabriz şi zeci de drumuri prin 
care să coboare din munte şi să ne ocolească pe noi. 

Se ridică şi se duse la fereastră. Privi afară. Vedea de aici 
elicopterul 206, parcat în curte şi păzit de garda lui. Pe cer 
nu era nici un nor. 


— Dacă eu aş conduce această operaţiune, m-aş preface 
că merg spre Tabriz, dar m-aş întoarce şi aş ieşi la Marea 
Caspică. Cum au pătruns aici? 

— Pe Caspică. Dar li s-a luat urma până aici. Au fost găsite 
două cadavre în zăpadă şi urmele celorlalţi duceau încoace. 

Eşecul operaţiunii de la Sabalan stârnise o adevărată 
furtună în sus, până la Centru. Era atât de mult echipament 
strict secret al CIA la îndemână, aproape! În ultimii ani, 
acesta acţionase ca un magnet asupra infiltrărilor secrete. 
În ultimele câteva săptămâni primiseră informaţii că unele 
dintre posturile radar fuseseră evacuate, dar nu distruse în 
retragerea şi în panica la a cărei răspândire contribuiseră 
şi ei. Erau gata să pătrundă acolo cât mai repede şi în forţă. 
Mâăztrâk, consilier principal în această zonă, fusese de 
părere să se acţioneze cu prudenţă, să fie folosite mai 
curând echipele locale decât sovietice, ca să nu-l supere pe 
Abdollah Han, singurul lui contact şi cel mai preţios agent - 
şi pentru a nu risca un incident internaţional. 

— Nu este câtuşi de puţin înţelept să ajungem la o 
confruntare, spusese el, ţinându-se de litera Cărţii şi de 
planul personal. Ce câştigăm printr-o acţiune imediată, 
dacă nu le băgăm pe gât nişte dezinformaţii şi Sabalan se 
dovedeşte numai o imensă cursă, ceea ce şi este, mai mult 
ca sigur? Câteva cărţi cu coduri pe care s-ar putea să le şi 
avem deja. Câteva computere avansate - întreaga noastră 
Operaţiune Zatopek le are deja la mână. 

Era o operaţiune secretă a KGB-ului, foarte controversată 
şi inovatoare, numită astfel după alergătorul ceh de cursă 
lungă, campion olimpic. Operaţiunea fusese lansată în '65. 
Cu un buget iniţial de zece milioane de dolari din rezerva 
valutară extrem de săracă, Operaţiunea Zatopek urmărea 
achiziţionarea continuă a celor mai avansate şi 
perfecţionate tehnologii occidentale prin simpla lor 
cumpărare cu ajutorul unei reţele de false companii şi nu 
prin metodele convenţionale, foarte costisitoare, ale furtului 
şi spionajului. „Banii nu înseamnă nimic în comparaţie cu 


câştigurile, spusese el în primul raport pentru Centru când 
se întorsese în '64 din Extremul Orient. Există zeci de mii 
de oameni de afaceri corupți şi de voiajori necinstiţi care ne 
vor vinde tot ce e mai bun şi de ultimă oră pentru un anumit 
profit. Orice profit uriaş pentru un individ este o nimica 
toată pentru noi - căci vom economisi miliarde de dolari în 
activitatea de cercetare şi dezvoltare pe care îi cheltuim cu 
marina militară, armata terestră şi forţele aeriene. Şi, la fel 
de important, cruţăm ani întregi de efort şi evităm 
eşecurile. Cu costuri aproape neglijabile, vom ţine pasul cu 
tot ceea ce vor putea concepe minţile lor. Câţiva dolari pe 
sub măsuţele lor prăpădite ne vor aduce pe tavă toate 
comorile lor.” 

Piotr Mâztrâk simţi un fior de plăcere când îşi aminti cum 
fusese primit şi acceptat planul lui - deşi fusese însuşit, 
fireşte, de superiorii lui ca fiind ideea lor, aşa cum îl 
preluase şi el de la unul din agenţii secreţi din Hong Kong, 
un cetăţean francez, pe nume Jacques de Ville, din marele 
conglomerat al lui Struan, care îi deschisese ochii: 

— Legislaţia SUA nu interzice transferul de tehnologie în 
Franţa sau în Germania Occidentală sau în zeci de alte ţări 
şi legislaţia acestor ţări nu interzice unei companii s-o 
transfere către Uniunea Sovietică. Afacerile sunt afaceri, 
Gregor, şi banii sunt cei care fac ca lumea să se învârtească. 
Numai prin Struan putem să vă trimitem tone de 
echipamente pe care SUA vi le interzice. Noi asigurăm 
service-ul pentru China, de ce nu l-am asigura şi pentru 
voi? Gregor, marinarii voştri nu se pricep la afaceri... 

Mâztrâk zâmbi în sinea lui. Pe atunci era cunoscut sub 
numele de Gregor Suslev, căpitan al unui mic vas de marfă 
sovietic care făcea curse între Vladivostok şi Hong Kong, 
aceasta fiind acoperirea pentru misiunea lui strict secretă 
de controlor adjunct pentru Asia al Direcţiei Unu din KGB. 

În anii care trecuseră din “64 încoace, când propusese 
pentru prima oară această schemă, îşi spuse el cu mândrie, 
cu cheltuielile totale, până acum, de optzeci şi cinci de 


milioane de dolari, Mama Rusia economisise prin 
Operaţiunea Zatopek câteva miliarde de dolari, obţinând în 
acelaşi timp tot felul de dispozitive de înaltă tehnicitate de 
la NASA, din Japonia şi Europa, minuni electronice, 
hardware şi software, planuri, roboţi, baterii, microscoape, 
medicamente şi tot felul de alte minunăţii pe care să le 
poată copia şi fabrica apoi în voie, cu ajutorul unor 
echipamente construite de acelaşi duşman, cumpărate şi 
plătite cu bani din împrumuturile acordate de ei şi pe care 
noi n-o să le rambursăm niciodată. Ce proşti pot fi! 

Mai că-i venea să râdă cu voce tare. Ceea ce este încă şi 
mai important, Operaţiunea Zatopek îmi dă mână liberă să 
continuu să acţionez şi să manevrez cum vreau eu în 
această zonă, să joc marele joc pe care proştii de englezi îl 
lasă să le scape de sub nas. 

Se uită la Abdollah Han, care stătea şi se uita afară pe 
fereastră. Aştepta răbdător să-i spună ce favoare dorea în 
schimbul prinderii sabotorilor. Haide, Grăsanule Rău, îşi 
spuse el încruntat, folosind porecla pe care i-o dăduse, 
amândoi ştim că poţi să-i prinzi pe ticăloşii ăştia dacă vrei şi 
dacă mai sunt în Azerbaidjan. 

— Am să văd ce pot face, spuse Abdollah Han, tot cu 
spatele la el şi Mâztrâk nu-şi ascunse zâmbetul. Şi dacă-i 
prind, ce să fac cu ei, Piotr? 

— Spune-i lui Cimtarga. O să facă el tot ce trebuie. 

— Foarte bine. Abdollah dădu din cap şi veni din nou să se 
aşeze. Atunci ne-am înţeles. 

— Mulţumesc, spuse Piotr, foarte satisfăcut. Tonul ferm al 
lui Abdollah Han promitea un succes rapid. 

— Mullahul acela despre care vorbeam, Mahmud, spuse 
hanul, este foarte periculos. La fel şi banda lui de cuţitari. 
Cred că reprezintă o primejdie pentru toată lumea. 
Organizaţia Tudeh ar trebui să primească instrucţiuni să se 
ocupe de el. Pe ascuns, bineînţeles. 

Mâztrâk se întreba cât de mult ştia oare Abdollah în 
legătură cu sprijinul secret pe care i-l acordau ei lui 


Mahmud, unul dintre cei mai buni şi mai fanatici agenţi ai 
lor. 

— Membrii organizaţiei Tudeh trebuie să fie păziţi, ca şi 
prietenii lor. Văzu imediat iritarea din ochii interlocutorului, 
aşa că făcu un compromis şi adăugă imediat: Poate că acest 
om ar putea fi îndepărtat şi înlocuit - dezbinarea generală 
şi fratricidul sunt de folos numai duşmanului. 

— Mullahul este un fals mullah, nu un adevărat credincios. 

— Atunci va trebui să plece. Repede. 

Piotr Mâztrâk zâmbi, nu însă şi Abdollah Han. 

— Foarte repede, Piotr. Şi definitiv. lar grupul lui trebuie 
desfiinţat şi împrăştiat. 

Preţul era piperat, dar Secţinea 16/a îi conferea suficientă 
autoritate. 

— De ce nu repede şi definitiv, din moment ce spui că este 
necesar? Sunt de acord, ăăă, să transmit recomandarea 
dumitale. 

Mâztrâk zâmbi, şi de astă dată zâmbi şi Abdollah Han, 
satisfăcut. 

— Sunt bucuros că am căzut de acord, Piotr. Fă-te 
musulman ca să-ţi salvezi sufletul veşnic. 

Piotr Mâztrâk râse. 

— Mai târziu. Între timp, fă-te dumneata comunist, ca să te 
bucuri de plăcerile pământeşti. 

Hanul râse, se aplecă şi îi umplu din nou paharul lui Piotr. 

— Nu pot să te conving să mai stai câteva zile? 

— Nu, dar îţi mulţumesc. După masă cred că am să plec 
înapoi, spre casă. Zâmbetul i se lăţi şi mai mult. Am o 
mulţime de treburi de făcut. 

Hanul era foarte mulţumit. Aşadar, acum pot să-l dau 
uitării pe mullahul ăsta scandalagiu şi banda lui şi înseamnă 
că am mai scos un dinte stricat. Dar mă întreb ce-ai face tu, 
Piotr, dacă ai afla că sabotorul tău căpitan şi sabotorul tău 
soldat se află în partea cealaltă a moşiei mele şi aşteaptă un 
salvconduct? Dar încotro? Spre Teheran sau spre tine? Încă 
nu m-am hotărât. 


O, ştiam că ai să vii să mă implori să te ajut, altfel de ce i-aş 
fi ţinut în siguranţă şi de ce m-aş fi întâlnit pe ascuns cu ei 
la Tabriz acum două zile şi de ce i-aş fi adus în taină aici 
dacă nu pentru tine? Poate. Păcat că Vien Rosemont a fost 
ucis, era foarte folositor. Dar chiar şi aşa, informaţia şi 
avertismentul din mesajul pe care l-a dat căpitanului pentru 
mine este mai mult decât folositor. Va fi greu de înlocuit. Da, 
şi tot atât de adevărat este că dacă ţi se face o favoare, 
trebuie să faci şi tu la rândul tău o alta. Necredinciosul 
Erikki este numai una. Sună din clopoțel şi când apăru 
servitorul porunci: 

— Spune-i fiicei mele Azadeh să vină să ia masa cu noi. 

Capitolul 9 

Teheran, ora 16:17. Jean-Luc Sessonne lovi cu ciocănelul 
de alamă de la uşa apartamentului lui Mclver. Alături de el 
se afla Sayada Bertolin. Acum, când nu mai erau în stradă şi 
rămăseseră singuri, îi cuprinse sânii în căuşul palmelor prin 
palton şi o sărută. 

— Îţi promit că nu vom sta mult şi apoi ne vom întoarce în 
pat. 

— Bine, zise ea şi râse. 

— Ai rezervat masa la Clubul Francez? 

— Da, cheri. 

Purta un balonzaid elegant, gros, peste uniforma sa de 
aviator; zborul de la Zagros până aici nu fusese uşor deloc. 
Nimeni nu răspundea la apelurile lor neîncetate, deşi eterul 
era plin de mesaje în farsi pe care el nu le înţelegea. 


Se menţinuse la înălţimea regulamentară şi se apropiase 
de Aeroportul Internaţional Teheran după procedura 
standard. Nimeni nu răspundea la apelurile lui. Indicatorul 
de viteză a vântului indica rafale puternice laterale. Patru 
Jumbo erau pe platforma din apropierea terminalului, 
alături de câteva avioane cu reacţie şi o epavă arsă. Văzu că 
unele încărcau, înconjurate de prea mulţi oameni, bărbaţi, 
femei şi copii, fără nici o ordine. Scările din faţă şi din spate 
erau supraîncărcate în mod foarte periculos. Valize şi 
cufere erau împrăştiate peste tot. Nu se vedea nici un 
poliţist sau supraveghetor de zbor, nici aici şi nici de partea 
cealaltă a terminalului, unde întreaga circulaţie era blocată, 
maşinile stând lipite bară la bară. Parcarea era plină şi ea, 
totuşi alte maşini încercau să-şi facă loc înăuntru, iar 
trotuarele erau înţesate de oameni cu bagaje. 

Jean-Luc mulţumi lui Dumnezeu că zbura şi nu mergea pe 
jos şi ateriză pe aeroportul apropiat de la Galeg Morghi 
fără probleme, parcă aparatul 206 în hangarul S-G şi îşi 
asigură imediat transportul spre oraş cu ajutorul unei 
bancnote de zece dolari. Mai întâi oprise la biroul lui 
Schlumberger şi îşi fixă ora de zbor înapoi, spre Zagros. 
Apoi se dusese la ea. Sayada era acasă. Ca întotdeauna 
după o despărţire mai lungă, prima dată fusese rapid, 
nerăbdător şi egoist, dur şi exploziv. 

O cunoscuse la o petrecere de Crăciun la Teheran, acum 
un an, două luni şi trei zile. Îşi amintea perfect seara aceea, 
încăperea era plină de lume şi în clipa în care sosise o şi 
zărise, de parcă în camera aceea nu mai era nimeni. Era 
singură şi sorbea dintr-un pahar, îmbrăcată într-o rochie 
albă, elegantă. 

— Vous parlez francais, madame? întrebase el, uluit de 
frumuseţea ei. 

— Îmi pare rău, m'sieur, numai câteva cuvinte. Prefer 
engleza. 

— Atunci în engleză: sunt extrem de bucuros să vă cunosc, 
dar am o dilemă. 


— Oh! Ce dilemă? 

— Vreau să fac dragoste cu dumneata imediat. 

— Ei?! 

— Eşti întruchiparea unui vis... Ar fi sunat mult mai bine în 
franceză, dar nu contează, îşi zise el. Te caut dintotdeauna 
şi trebuie să fac dragoste cu dumneata, te doresc enorm. 

— Dar... dar... soţul meu este acolo. Sunt căsătorită. 

— Este o situaţie, madame, nu un impediment. 

Femeia râsese şi el ştiuse că este a lui. Un singur lucru mai 
trebuia ca totul să fie perfect. 

— Ştii să găteşti? 

— Da, răspunse ea cu o asemenea siguranţă încât el îşi 
dădu seama că va fi minunat, că în pat va fi divină şi că, 
dacă îi lipseşte ceva, el îi va completa cunoştinţele. 

Ce norocoasă e că m-a întâlnit pe mine, îşi spuse el fericit 
şi bătu din nou în uşă, care se deschise acum. Era Charlie 
Pettikin. 

— Dumnezeule mare, Jean-Luc, ce naiba faci aici? Bună, 
Sayada, eşti mai frumoasă ca oricând! Veniţi înăuntru. 

Îi strânse mâna lui Jean-Luc şi o sărută prieteneşte pe 
obraji pe Sayada, simţindu-i căldura trupului. 

Paltonul lung, gros şi gluga o ascundeau aproape în 
întregime. Ştia care sunt primejdiile la Teheran şi se 
îmbrăca corespunzător. 

— Mă scuteşte de atât de multe necazuri, Jean-Luc. Sunt 
de acord că este o prostie învechită, dar nu vreau să fiu 
scuipată sau să văd vreun nenorocit că-şi scoate penisul la 
mine sau se masturbează când trec pe lângă el. Aici nu este 
şi nu va fi niciodată Franţa. Sunt de acord că este de 
necrezut, dar acum, la Teheran, trebuie să port ceva 
asemănător chadorului ca să fiu în siguranţă, deşi acum o 
lună nu era nevoie. Indiferent ce spui, cheri, vechiul 
Teheran a dispărut pentru totdeauna. 

E păcat, într-un fel, îşi zise ea intrând în apartament. Aici 
fusese înainte tot ce era mai bun din Vest şi tot ce era mai 
bun din Est, dar şi ce era mai rău. Dar acum, acum mi-e 


milă de iranieni, mai ales de femei. De ce oare musulmanii, 
şi îndeosebi şiiţii, sunt atât de înguşti la minte şi nu le lasă 
pe femeile lor să se îmbrace modern? Oare pentru că sunt 
atât de reprimaţi şi turbaţi după sex? De ce nu pot fi ca noi, 
palestinienii, sau ca egiptenii, sau ca cei din Shargaz, 
Dubai, Indonezia, Pakistan şi atâtea alte ţări? Trebuie să fie 
vorba de impotenţă. Ei bine, nimeni şi nimic nu mă va 
împiedica să mă alătur Marşului de Protest al Femeilor. 
Cum îndrăzneşte Khomeini să ne trădeze pe noi, femeile, 
care am urcat pe baricade pentru el? 

În apartament era rece, încălzitorul electric funcţiona 
numai cu jumătate de putere, aşa că îşi păstră paltonul pe 
ea, dar îl descheie ca să stea mai comod şi se aşeză pe o 
canapea. Purta o rochie călduroasă, de la Paris, despicată 
pe şold. Ambii bărbaţi observară. Sayada fusese de mai 
multe ori în acest apartament şi îl considera prăpădit şi 
incomod, deşi o plăcea foarte mult pe Genny. 

— Unde e Genny? 

— S-a dus la Al Shargaz în dimineaţa asta cu 125. 

— Aşadar, Mac a plecat? întrebă Jean-Luc. 

— Nu, numai ea. Mac este la... 

— Nu cred! sări Jean-Luc. Genny ajurat să nu plece fără 
bătrânul Duncan! 

— Nici eu n-am crezut, dar a plecat ca un mieluşel. 

Era destul timp ca să-i spună lui Jean-Luc adevăratul motiv 
pentru care plecase. 

— Lucrurile stau prost aici? 

— Da, şi se înrăutăţesc şi mai şi. Sunt tot mai multe 
execuţii. 

Pettikin consideră că nu e bine să vorbească despre tatăl 
Sharazadei de faţă cu Sayada. Nu are nici un rost s-o 
neliniştesc. 

— Vreţi un ceai? Acum am făcut unul proaspăt. Aţi auzit de 
închisoarea Qasr? 

— Ce e cu ea? 


— A fost luată cu asalt de mulţime, spuse Pettikin şi se 
duse în bucătărie să mai aducă ceşti. Au dărâmat porţile şi 
au eliberat toţi puşcăriaşii, au prins câţiva poliţişti şi oameni 
din SAVAK şi acum s-a răspândit zvonul că Gărzile Verzi 
umplu celulele cu cine se nimereşte şi le golesc în acelaşi 
ritm, trimiţându-i pe deţinuţi în faţa plutonului de execuţie. 
Mac s-a dus devreme cu Genny la aeroport, apoi la minister 
şi după aceea se întoarce aici. O să se-ntoarcă curând. Cum 
era circulaţia în preajma aeroportului? 

— Blocată pe kilometri la rând. 

— Bătrânul a lăsat zborul 125 la Al Shargaz să aştepte 
două săptămâni, ca să scoatem din ţară toţi oamenii noştri, 
dacă e necesar, şi să aducem un echipaj nou. 

— Bine. Scot Gavallan trebuia să-şi ia concediu de mult, la 
fel şi doi dintre mecanicii noştri - 125 poate primi 
permisiunea să se oprească la Shiraz? 

— O să încercăm săptămâna viitoare. Khomeini şi 
Bazargan doresc să se readucă producţia de ţiţei la 
parametrii maximali, aşa încât cred că vor fi cooperanţi. 
Zvonurile cum că se va închide... ei bine, să sperăm. Ce faci 
tu aici şi cum mai merg treburile la Zagros? Rămâneţi la 
cină? Astăzi gătesc eu. 

Jean-Luc îşi ascunse spaima. 

— Îmi pare rău, mon vieux, în seara asta e imposibil. Cât 
despre Zagros, ei bine, la Zagros totul este în ordine, ca de 
obicei. La urma urmelor, este sectorul francez. Am venit aici 
să-l iau pe Schlumberger - mă întorc mâine dimineaţă în 
zori şi trebuie să-l aduc înapoi peste două zile - cum am să 
rezist oare? Îi zâmbi Sayadei şi femeia îi răspunse la 
zâmbet. 

Soneria de avertizare a aparatului de emisie-recepţie 
începu să băzâie pe bufet. Pettikin se ridică şi mări volumul. 

— Aici sediul din Teheran, daţi-i drumul! 

— Aici căpitanul Ayre de la Kowiss pentru căpitanul 
Mclver. Urgent. Vocea era acoperită de paraziți. 


— Aici căpitanul Pettikin. Căpitanul Mclver lipseşte pentru 
moment. Te aud doi pe cinci. 

Era măsura puterii semnalului. 

— Cu ce te pot ajuta? 

— Aşteaptă. Rămâi pe recepţie, Unu. 

Jean-Luc se încruntă. 

— Ce s-a întâmplat cu Freddy şi cu tine? „Căpitan Ayre”, 
„căpitan Pettikin”? 

— Este numai o convenţie, răspunse Pettikin absent, cu 
privirea aţintită la aparat. Interesul Sayadei crescu brusc. 
Este un fel de mesaj cifrat şi înseamnă că mai e cineva acolo 
care ascultă, deşi n-ar trebui. Cineva ostil. Dacă răspunzi cu 
aceeaşi formulă, înseamnă că ai înţeles mesajul. 

— Foarte înţelept, comentă Sayada. Aveţi multe coduri din 
astea, Charlie? 

— Nu, dar încep să doresc să fi avut. E îngrozitor să nu ştii 
ce se întâmplă cu adevărat. Nu vezi pe nimeni faţă în faţă, 
nu ai corespondenţă, telefoanele şi telexurile sunt toate 
ascultate şi interceptate. De ce nu renunţă o dată la armele 
astea şi să ne lase să trăim fericiţi? 

Aparatul murmura încetişor. Dincolo de ferestre era o zi 
închisă şi posomorâtă, cu nori grei care promiteau altă 
zăpadă. Lumina după-amiezei târzii făcea ca acoperişurile 
caselor să pară jalnice, la fel ca şi munţii din depărtare. 
Aşteptau nerăbdători. 

— Aici căpitanul Ayre de la Kowiss... Vocea fu din nou 
acoperită de paraziți şi trebuiră să facă un efort ca să audă 
ceva... mai întâi îţi transmit un mesaj primit de la Zagros 
Trei acum câteva minute, de la căpitanul Scot Gavallan. 

Jean-Luc înţepeni. 

— Mesajul spune exact următoarele: „Pan, pan, pan - 
semnalul internaţional pentru dezastre - tocmai mi s-a 
comunicat din partea Komitehului local că nu mai suntem 
persona grata în Zagros şi că trebuie să evacuăm toţi 
cetăţenii din zonă în patruzeci şi opt de ore. Cer 


instrucţiuni imediate în legătură cu procedura. Sfârşitul 
mesajului. Ai notat? 

— Da, spuse grăbit Pettikin, mâzgălind ceva. 

— Asta e tot ce a spus. Părea şocat. 

— Am să-l informez pe căpitanul Mclver şi te sun cât de 
curând. 

Jean-Luc se aplecă şi Pettikin îi întinse microfonul. 

— Aici Jean-Luc. Freddy, te rog, sună-l pe Scot şi spune-i 
că mă întorc mâine înainte de amiază, aşa cum am 
planificat. Mă bucur să stau de vorbă cu tine, mulţumesc, ţi- 
l trec pe Charlie. 

Înapoie microfonul. Toată bonomia lui se evaporase. 

— Se face, căpitane Sessonne. Mi-a făcut plăcere că te-am 
auzit. În continuare: 125 i-a luat pe oamenii noştri, inclusiv 
pe doamna Starke şi pe căpitanul Jon Iyrer, care a fost 
rănit într-un contraatac eşuat al stângiştilor la Bandar-e 
Delam. 

— Ce atac? murmură Jean-Luc. 

— Acum aud pentru prima dată. Pettikin era şi el la fel de 
îngrijorat. 

— ...Şi, în conformitate cu planul aprobat, va aduce peste 
câteva zile echipajul de înlocuire. Următorul punct: 
căpitanul Starke. 

Toţi sesizară ezitarea şi neliniştea din glasul 
interlocutorului şi exprimarea parcă artificială, ca şi cum 
citea informaţia: 

— Căpitanul Starke a fost luat la Kowiss pentru a fi 
interogat de un Komiteh... 

Cei doi bărbaţi rămaseră cu gura căscată. 

— „.„pentru a se stabili adevărul în legătură cu o dezertare 
în masă, cu ajutorul unui elicopter, a ofiţerilor de aviaţie 
loiali şahului de la Isfahan, în ziua de marţi 13. Se crede că 
elicopterul ar fi fost pilotat de un european. În continuare, 
alt punct: operaţiunile aeriene continuă să se 
îmbunătăţească sub directa supraveghere a noii conduceri. 
Domnul Esvandiary este acum managerul nostru de zonă 


din partea IranOil şi vrea să preluăm toate contractele 
Guerney. Pentru asta am avea nevoie de încă trei 212 şi de 
un 206. Vă rugăm să avizaţi. Avem nevoie de piese de 
schimb pentru HBN, HK] şi HGX şi bani pentru plata 
salariilor rămase restante. Deocamdată atăt. 

Pettikin continua să scrie înfrigurat, cu mintea blocată 
aproape. 

— Am... ăâă... am notat totul. Şi am să-l informez pe 
căpitanul Mclver de cum se va întoarce. Ai spus, ăăă, ai 
spus „un atac la Bandar-e Delam”? Te rog să dai amănunte. 

În eter se instală liniştea o vreme, tulburată doar de 
paraziți. Aşteptară. Apoi se auzi din nou vocea lui Ayre, dar 
de astă dată nu mai era afectat: 

— Nu am nici un fel de informaţii în afară de faptul că a 
fost un atac împotriva ayatollahului Khomeini, la 
respingerea căruia au contribuit şi căpitanii Starke şi Lutz. 
După aceea, căpitanul Starke i-a adus aici pe răniţi, pentru 
tratament. Dintre ai noştri, numai Tyrer a fost atins. Asta e 
tot. 

Pettikin simţea cum i se preling broboanele de sudoare pe 
obraji şi şi le şterse cu dosul palmei. 

— Ce... ce s-a întâmplat cu Tyrer? 

Tăcere. Apoi: 

— O rană uşoară la cap. Doctorul Nutt spune că va fi OK. 

— Charlie, întreabă-l ce e cu chestia aia de la Isfahan. 

Ca prin vis, Pettikin îşi văzu degetele apăsând pe emiţător. 

— Ce s-a întâmplat la Isfahan? 

Aşteptară în tăcere. Apoi: 

— Nu am alte informaţii decât cele pe care vi le-am 
transmis. 

— Cineva îi spune ce să vorbească, murmură Jean-Luc. 

Pettikin apăsă pe butonul de emisie, dar se răzgândi. Erau 
aşa multe întrebări la care, evident, Ayre nu putea 
răspunde. 

— Îţi mulţumesc, căpitane, spuse el, bucuros că vocea îi 
suna ferm. 'le rog să-i spui lui Hotshot să facă o cerere 


scrisă pentru elicopterele suplimentare şi să propună 
perioada de contractare şi planificarea plăţilor. Trimiteţi 
cererea cu 125 când o să vă aducă echipa de schimb. Ţineţi- 
ne... ţineţi-ne la curent în legătură cu căpitanul Starke. 
Mclver o să te sune cât de curând cu putinţă. 

— Perfect. Terminat. 

Acum rămăseseră numai paraziţii. Pettikin îşi făcea de 
lucru cu butoanele. Cei doi bărbaţi se uitară unul la altul, 
uitând cu totul de Sayada, care şedea liniştită pe canapea, 
dar nu pierduse o vorbă. 

— Directă supraveghere”? E de rău, Jean-Luc. 

— Da. Probabil că vrea să spună că zboară cu paznici 
înarmaţi din rândul Gărzilor Verzi. Jean-Luc înjură, cu 
gândul la Zagros şi la felul în care o să se descurce tânărul 
Scot Gavallan fără îndrumare. Merde! În dimineaţa asta, 
când am plecat, totul era în ordine, iar ShirazATC era plin 
de bunăvoință ca un hotelier elveţian în afara sezonului. 
Merde! Mon Dieu! Nu-i a bine nici pentru căpitanul Starke. 
Komitehurile astea se înmulţesc ca păduchii. Bazargan şi 
Khomeini ar face bine să le pună cu botul pe labe înainte să- 
i muşte şi pe ei. 

Jean-Luc se ridică extrem de îngrijorat şi atunci o zări pe 
Sayada ghemuită pe canapea şi zâmbindu-i. 

Imediat îi reveni buna dispoziţie. Pentru moment, nu pot 
face nimic pentru tânărul Scot, dar pot face foarte mult 
pentru Sayada. 

— Scuză-mă, cherie, spuse el zâmbind fermecător. Vezi, 
fără mine, întotdeauna sunt probleme la Zagros. Charlie, 
noi o să plecăm acum. Trebuie să trec şi pe acasă, dar ne 
întoarcem înainte de cină. Să zicem pe la ora opt. Până 
atunci ar trebui să fie şi Mac înapoi, nu-i aşa? 

— Da. Nu vreţi să beţi ceva? Îmi pare rău, dar nu avem 
vin. Whisky? le oferi el cam cu jumătate de gură, căci era 
ultima lor sticlă de trei sferturi. 

— Nu, mulţumesc, mon vieux. Jean-Luc îşi puse 
balonzaidul, observă că arăta la fel de trăsnet ca de obicei 


şi se gândi la lăzile cu vin şi cutiile cu brânză pe care 
avusese înţelepciunea să-i spună nevestei lui să le 
depoziteze la ei în apartament. 

— A bient6t. Am să aduc nişte vin. 

— Circulă zvonul că Bakhtiar a fugit din ţară şi a ajuns la 
Paris. 

— Nu cred asta, Charlie, spuse Sayada. 

— Ba eu da, zise Jean-Luc. Dacă aş fi fost un iranian 
înstărit, aş fi plecat de mult, cu tot ce aş fi putut să iau cu 
mine. Era evident de mai multe luni de zile că şahul 
pierduse controlul. Acum, aici este Revoluţia Franceză şi 
Teroarea din nou peste tot, dar fără stilul nostru, fără 
sentimentele şi moştenirea noastră civilizată, fără 
manierele noastre. Scutură dezgustat din cap. Ce păcat! 
Când te gândeşti la toate secolele de învăţătură şi la 
bogăţia pe care noi, francezii, le-am investit ca să-i ajutăm 
pe aceşti oameni să se târască afară din evul mediu, şi ei ce- 
au învăţat? Nici măcar să facă o pâine ca lumea! 

Sayada râse şi se ridică pe vârfuri ca să-l sărute. 

— Ah, Jean-Luc, te iubesc, pe tine şi încrederea ta. Acum, 
mon vieux, chiar că trebuie să plecăm, avem o mulţime de 
treburi de făcut. 

După plecarea celor doi, Pettikin se duse la fereastră şi 
privi afară, peste acoperişurile caselor. Se auzeau sporadic 
inevitabilele focuri de armă, iar lângă Jaleh se vedea fum. 
Nu era un incendiu foarte mare şi vântul împrăştia rapid 
fumul. Norii coborau de la munte. Pe sub ferestre venea 
frigul, pe pervazul exterior era zăpadă şi gheaţă. Jos, în 
stradă, erau Gărzile Verzi. Mergeau pe jos sau în camioane. 
Apoi, de prin minarete, muezinii începură strigările pentru 
rugăciunea de după-amiază. Strigătele lor păreau că îl 
înconjoară din toate părţile. 

Deodată se simţi cuprins de panică. 

Ministerul Aviației, ora 17:04. Duncan Mclver şedea obosit 
pe un scaun de lemn, într-un colţ al sălii de aşteptare 
aglomerate din faţa cabinetului ministrului adjunct. Îi era 


frig şi foame şi era foarte iritat. Ceasul de la mână arăta că 
aştepta de aproape trei ore. 

Prin încăpere mişunau încă vreo duzină de alte persoane - 
iranieni, francezi, americani, englezi şi un kuweitian 
îmbrăcat cu galabia, halatul larg arăbesc, şi turban. Cu 
câteva minute în urmă, europenii încetaseră politicoşi toate 
discuţiile când, ca răspuns la chemarea muezinilor care se 
auzea prin ferestrele înalte, musulmanii îngenuncheaseră 
cu faţa spre Mecca şi îşi spuseseră rugăciunea de după- 
amiază. Aceasta fu scurtă şi se termină iute, după care 
conversațiile superficiale se reluară imediat - nu era 
niciodată înţelept să porţi o convorbire într-un birou 
guvernamental, cu atât mai puţin acum. În încăpere era 
curent, aerul era rece. Toţi erau cu paltoanele pe ei, la fel 
de obosiţi; câţiva erau stoici, cei mai mulţi spumegau de 
furie, pentru că toţi, la fel ca şi Mclver, aveau audienţe 
programate din timp la ore care nu fuseseră respectate. 

— Insha'Allah, îşi spuse el, dar asta nu-l ajută prea mult. 
Cu puţin noroc, îşi spuse el, Gen este deja la Al Shargaz. 
Sunt foarte fericit că a plecat de aici cu bine şi că a găsit ea 

însăşi un motiv: 

— Eu sunt singura care pot să vorbesc cu Andy. Nu poţi să 
scrii nimic. 

— Asta e adevărat, spusese el, adăugând fără să vrea: 
Poate că Andy ar putea să facă un plan pe care noi să-l 
aducem la îndeplinire. Sper din toată inima să nu 
trebuiască. Este prea al naibii de periculos. Prea mulţi 
băieţi şi prea multe aparate împrăştiate peste tot. Mult prea 
primejdios. Gen, tu uiţi că noi nu suntem în război, deşi 
suntem în mijlocul unui război. 

— Da, Duncan, dar nu avem nimic de pierdut. 

— Avem de pierdut oameni, ca şi păsări de oţel. 

— O să încercăm numai să vedem dacă se poate face, nu-i 
aşa, Duncan? 

„Bătrânica Gen este, fără îndoială, cea mai bună 
intermediară pe care o putem avea - dacă realmente avem 


nevoie de aşa ceva. Are dreptate, este mult prea periculos 
ca să scriem aşa ceva într-o scrisoare: Andy, singurul mod 
de a scăpa din această încurcătură este să vedem dacă 
putem elabora un plan să ne scoatem toate aparatele de 
zbor, inclusiv piesele de schimb, care se află acum 
înregistrate în Iran, practic în posesia unei companii 
iraniene, numită IHC... 

Dumnezeule! Ăsta e un jaf premeditat. Trebuie să stăm 
aici şi să muncim şi să ne primim banii când se vor deschide 
băncile. Va trebui să-i determinăm cumva pe parteneri să 
ne sprijine - sau poate că ministrul ăsta ne poate da o mână 
de ajutor. Dacă o face, indiferent cât ne-ar costa, o să 
aşteptăm aici trecerea furtunii. Orice guvern ar veni, 
trebuie să primească ajutor ca să repună în funcţiune 
producţia de ţiţei, trebuie să aibă elicoptere şi noi o să ne 
primim banii...” 

Ridică privirea când un funcţionar deschise uşa şi făcu 
semn cuiva să intre în birou. Îi spusese pe nume. Părea să 
nu existe nici o logică în ceea ce priveşte ordinea intrării. 
Nici pe vremea şahului nu se respecta ordinea sosirii. Era 
vorba aşadar numai de relaţii. Sau de bani. 

Talbot de la Ambasada Britanică aranjase această întâlnire 
pentru el cu adjunctul primului-ministru şi îi dăduse o 
scrisoare de introducere. 

— Îmi pare rău, bătrâne, nici chiar eu nu am acces la 
primul-ministru, însă adjunctul lui, Antazam, e băiat bun, 
vorbeşte bine engleza - nu e unul din revoluționarii ăştia 
țicniţi. 

Mclver se întorsese de la aeroport chiar înainte de prânz 
şi parcase cât mai aproape posibil de clădirea 
guvernamentală. Când prezentase paznicului de la intrare 
scrisoarea în engleză şi în farsi, cu suficient timp înainte de 
ora programată pentru audienţă, omul îl trimisese cu un alt 
gardian în josul străzii, la o altă clădire, unde se făcuseră 
mai multe cercetări, i se puseseră întrebări, iar de acolo 
fusese trimis până la clădirea în care se afla acum; apoi, din 


birou în birou, ajunsese aici cu o oră întârziere şi clocotind 
de furie. 

— A, nu vă faceţi probleme, aga, aveţi suficient timp, îi 
spusese amabil funcţionarul de la recepţie, care-l primise, 
spre uşurarea lui, într-o engleză corectă. Aici este biroul 
unde trebuia să ajungeţi. Vă rog să intraţi aici şi să luaţi loc 
în anticameră. Ministrul Kia vă va primi cât mai curând cu 
putinţă. 

— Dar nu vreau să-l văd pe el, aproape că explodase 
Mclver. Am programare la ministrul adjunct Antazam! 

— Ah, da, ministrul adjunct Antazam, da, aga, însă nu mai 
face parte din guvernul primului-ministru Bazargan. 
Insha'Allah, spuse amabil tânărul. Ministrul Kia se ocupă de 
tot ceea ce ţine de, ăăă, de străini, finanţe şi avioane. 

— Dar mă văd nevoit să insist să... Mclver se opri brusc, 
amintindu-şi numele despre care îi vorbise Talbot şi îi 
spusese că ceilalţi parteneri de la IHC îl introduseseră în 
consiliul de administraţie cu un onorariu enorm şi fără nici 
un fel de garanţii că le va fi de vreun ajutor. 

— Aga ministru Ali Kia? făcu el. 

— Da, aga. Ministrul Ali Kia vă va primi cât mai curând cu 
putinţă. 

Băiatul de la recepţie era un tânăr plăcut, bine îmbrăcat, 
în costum, cu cămaşă albă şi cravată albastră, exact ca în 
vremurile bune de odinioară. Mclver avusese suficient spirit 
de prevedere ca să includă şi un peşcheş de 5.000 de riali 
în plicul cu scrisoarea de recomandare, tot ca în vremurile 
bune de odinioară. Banii dispăruseră. 

„Poate că, într-adevăr, lucrurile revin la normal”, îşi zise 
Mclver. Intră în anticameră, se aşeză pe un scaun din colţ şi 
se pregăti să aştepte. Avea în buzunar un alt teanc de riali 
şi se întreba dacă ar trebui să umple plicul cu o sumă 
corespunzătoare. „De ce nu? îşi spuse el. Suntem în Iran - 
funcţionarii mici au nevoie de bani puţini, funcţionarii 
superiori de bani mai mulţi, adică, pardon, de peşcheş.” 
Asigurându-se că nu-l vede nimeni, puse câteva bancnote 


mari în plic, apoi mai adăugă câteva, pentru mai multă 
siguranţă. „Poate că individul ăsta e chiar în stare să ne 
ajute - partenerii avuseseră întotdeauna grijă să nu rămână 
descoperiţi. Poate că făcuseră acelaşi lucru şi cu Bazargan.” 

Din când în când, funcţionari preocupaţi treceau grăbiţi şi 
plini de importanţă prin anticameră şi intrau în birou cu 
hârtii în mână, apoi ieşeau din nou. Din când în când, câte 
unul din cei care aşteptau era introdus politicos înăuntru. 
Rămâneau înăuntru, fără excepţie, numai câteva minute, 
după care ieşeau roşii la faţă, furioşi, evident cu mâinile 
goale. Cei care încă mai aşteptau se simțeau din ce în ce 
mai stingheriţi şi neliniştiţi. Timpul trecea foarte încet. 

— Aga Mclver! Uşa se deschise şi un funcţionar îi făcu 
semn să se apropie. 

Ali Kia şedea în spatele unui birou mare, pe care nu erau 
nici un fel de hârtii. Zâmbea, însă ochii lui mici erau duri şi 
Mclver îl detestă instinctiv. 

— Ah, domnule ministru, ce amabil din partea 
dumneavoastră să mă primiţi, zise Mclver, silindu-se să fie 
cât mai volubil şi întinzându-i mâna. 

Ali Kia zâmbi politicos şi-i strânse mâna fără vlagă. 

— Vă rog să luaţi loc, domnule Mclver. Vă mulţumesc că 
aţi venit să mă vedeţi. Presupun că aveţi o scrisoare de 
recomandare? 

Vorbea o engleză bună, cu accent de Oxford, unde 
studiase la universitate chiar înainte de cel de-al doilea 
război mondial cu ajutorul unei burse oferite de şah, şi 
rămăsese acolo tot timpul cât durase războiul. Făcu semn 
cu mâna, obosit, spre funcţionarul care aştepta lângă uşă. 
Bărbatul plecă. 

— Da, ăăâă, era pentru ministrul adjunct Antazam, dar 
înţeleg că ar fi trebuit să vă fie adresată dumneavoastră, 
spuse Mclver şi îi întinse plicul. Kia scoase scrisoarea, 
numără exact suma de bani, apoi aruncă neglijent plicul pe 
birou, ca să dea de înţeles că trebuiau să mai vină şi altele, 
citi nota scrisă de mână cu multă atenţie şi o lăsă jos. 


— Domnul Talbot este un onorabil prieten al Iranului, deşi 
este reprezentantul unui guvern ostil, spuse Kia cu o voce 
blajină. Cu ce-l pot ajuta pe prietenul unui om atât de 
onorabil? 

— Sunt trei probleme, domnule ministru. Dar cred că mai 
întâi ar trebui să vă spun cât sunt de fericit că aţi binevoit 
să ne împărtăşiţi din preţioasa dumneavoastră experienţă 
acceptând să faceţi parte din consiliul de administraţie de la 
S-G. 

— Vărul meu a insistat în mod deosebit. Mă îndoiesc că am 
să vă fiu de vreun ajutor, dar cum va vrea Allah. 

— Da, cum va vrea Domnul. 

Mclver îl studia cu atenţie, încercând să-i ghicească 
gândurile. Nu-şi putea explica de ce îi displăcuse omul de la 
bun început şi făcea mari eforturi ca să-şi ascundă 
antipatia. 

— Mai întâi, este vorba de un zvon cum că toate investiţiile 
mixte vor fi suspendate, în aşteptarea unei decizii a 
Komitehului Revoluționar. 

— În aşteptarea unei decizii a guvernului, îl corectă scurt 
Kia. Şi? 

— Cum va afecta aceasta compania noastră mixtă, IHC? 

— Mă îndoiesc că o va afecta în vreun fel, domnule Mclver. 
Iranul are nevoie de service-ul de elicoptere pentru 
producţia sa de ţiţei. Alte companii de elicoptere au fugit. 
Se pare că viitorul arată mai bine ca oricând pentru 
compania noastră. 

Mclver vorbi cu mai multă grijă: 

— Dar n-am fost plătiţi pentru munca prestată de mai 
multe luni. Este vorba de toate plăţile pentru aparatele de 
zbor de la Aberdeen şi de serviciile prestate aici. 

— Mâine, Banca Centrală urmează să se deschidă, din 
ordinul primului-ministru - şi al ayatollahului, bineînţeles. 
Sunt sigur că vi se va achita o parte din banii datoraţi. 

— Aţi putea să ne spuneţi cam la cât să ne aşteptăm, 
domnule ministru? Mclver începea să întrevadă o speranţă. 


— Mai mult decât suficient ca să... ca să ne continuăm 
operaţiunile. Am aranjat deja pentru dumneavoastră să 
scoateţi de aici echipajele de îndată ce vor veni echipele de 
schimb. 

Ali Kia luă o foaie subţire din sertar şi i-o dădu lui Mclver. 
Era un ordin câtre Serviciul de Imigrări de la aeroporturile 
din Teheran, Abadan şi Shiraz, să se permită ieşirea 
piloților acreditaţi la IHC, unul câte unul, pe măsură ce 
soseau schimburile. Ordinul era dactilografiat prost, dar 
lizibil, în farsi şi în engleză, semnat în numele komitehului 
care răspundea de IranOil şi cu data de ieri. 

— Mulţumesc. Aş putea primi aprobarea dumneavoastră 
ca 125 să facă cel puţin trei zboruri pe săptămână în 
următoarele săptămâni - bineînţeles, numai până când 
aeroporturile dumneavoastră internaţionale vor reintra în 
normal - pentru a aduce echipajele, piesele de schimb, 
echipamentul, piesele de rezervă etc., etc., adăugă el foarte 
la obiect. 

— S-ar putea să se aprobe şi asta, spuse Kia. 

Mclver îi întinse setul de hârtii. 

— Mi-am permis să redactez ordinele - ca să vă cruţ de 
osteneală, domnule ministru - cu copii pentru Controlul 
Traficului Aerian de la Kish, Kowiss, Shiraz, Abadan şi 
Teheran. 

Kia citi cu grijă primul exemplar. Era în farsi şi în engleză, 
simplu, direct şi cu formulările corecte. Îi tremurau 
degetele. Dacă le semna, însemna să-şi depăşească cu mult 
atribuţiile, însă acum, când ministrul adjunct era în 
dizgrație, ca şi propriul lui superior - amândoi demişi 
probabil de misteriosul Komiteh Revoluționar - şi când 
haosul crescuse fără măsură în guvern, ştia că trebuie să-şi 
asume acest risc. Era absolut necesar pentru el, pentru 
familia lui, să aibă acces la un avion particular, şi pentru 
asta merita să rişte. 

„Pot spune oricând că superiorul meu mi-a cerut să 
semnez, îşi zise, alungându-şi neliniştea din ochi şi de pe 


faţă. 125 este un dar din partea lui Allah - asta în cazul în 
care se vor răspândi cine ştie ce minciuni despre mine. 
Naiba să-l ia pe Jared Bakravan! Prietenia mea cu câinele 
ăsta din bazar mai că m-a implicat în trădarea lui împotriva 
statului. Eu n-am împrumutat bani în viaţa mea şi nici nu 
am complotat cu străinii, nici nu l-am sprijinit pe şah.” 

Pentru a-l descumpăni pe Mclver, aruncă hârtiile lângă 
scrisoarea de recomandare cu un gest aproape furios. 

— S-ar putea să se aprobe şi asta. Va trebui să plătiţi o 
taxă de cinci sute de dolari pentru fiecare aterizare. Asta e 
tot, domnule Mclver? întrebă el, ştiind bine că nu era tot. 
„Câine englez viclean! Crezi că poţi să mă păcăleşti?” 

— Mai este doar un lucru, Excelenţă. Mclver îi înmână 
ultima hârtie. Avem trei aparate de zbor care necesită 
reparaţii urgente. Am nevoie de permis de ieşire semnat 
pentru a le putea trimite la Al Shargaz. Mclver îşi ţinu 
respiraţia. 

— Nu trebuie să trimitem nişte aparate atât de valoroase 
în exterior, domnule Mclver. Reparaţi-le aici. 

— O, aşa aş proceda, Excelenţă, dar n-am cum să fac asta. 
Nu avem piesele necesare şi nici ingineri şi fiecare zi în 
care elicopterele noastre nu lucrează îi costă pe parteneri o 
avere. O avere, repetă el. 

— Cu siguranţă că puteţi să le reparaţi aici, domnule 
Mclver. Aduceţi piesele şi inginerii de la Al Shargaz. 

— În afară de aparat, mai trebuie întreţinut şi echipajul şi 
trebuie să i se şi plătească. Totul este foarte scump. Poate 
ar trebui să vă spun că toate aceste cheltuieli se fac pe 
seama partenerilor iranieni, face parte din înţelegerea cu 
ei... să furnizeze permisele de ieşire. Mclver continuă să 
pluseze: Trebuie să avem toate piesele din echipament gata 
pentru service, pentru toate noile comenzi Guerney dacă 
Ay... adică, âă, dacă vrem să ne supunem decretului 
guvernamental de a readuce producţia de ţiţei la normal. 
Fără echipament... 


Lăsă vorbele să plutească în aer şi îşi ţinu din nou 
respiraţia, rugându-se în sinea lui să fi ales corect momeala. 

Kia ridică din sprâncene. Tot ceea ce îi costa pe partenerii 
iranieni ieşea acum şi din buzunarul lui. 

— Cât de curând puteţi să le reparaţi şi să le aduceţi 
înapoi? 

— Dacă reuşesc să le scot în două zile, va dura mai puţin 
de două săptămâni. 

Kia şovăi din nou. Noile contracte, adăugate la cele deja 
existente ale IHC, elicopterele, echipamentul, garniturile şi 
subansamblele valorau multe milioane, din care el deţinea 
acum a şasea parte - fără să fi investit nimic. Era încântat. 
Mai ales dacă totul era procurat, fără nici un fel de 
cheltuieli, de aceşti străini! Permise de ieşire pentru trei 
elicoptere? Se uită la ceas. Era un Cartier incrustat cu 
pietre preţioase - un peşcheş de la un bancher care, acum 
două săptămâni, a avut nevoie de o jumătate de oră de 
acces la un telex în funcţiune. Peste câteva minute avea o 
întâlnire cu preşedintele Controlului Traficului Aerian şi 
putea foarte uşor să-l implice în chestia asta. 

— Foarte bine, zise el, încântat de faptul că e atât de 
puternic, o persoană oficială în plină ascensiune, capabil să 
contribuie la implementarea politicii guvernului, 
economisind în acelaşi timp şi banii partenerilor. Foarte 
bine, însă permisele de ieşire vor fi valabile numai pentru 
două săptămâni, iar licenţa - se gândi o clipă - licenţa va 
costa cinci mii de dolari pentru fiecare aparat, în numerar, 
achitată înainte de decolare, şi întoarcerea obligatorie 
peste două săptămâni. 

— Nu pot face rost de banii aceştia în numerar suficient de 
repede. Pot să vă dau o notă sau un cec plătibil la o bancă 
elveţiană, în valoare de două mii de dolari pentru fiecare 
aparat. 

Se mai târguiră puţin şi căzură de acord cu trei mii o sută 
de dolari. 


— Vă mulţumesc, aga Mclver, spuse Ali Kia politicos. Vă 
TOg să ieşiţi cu o expresie mai deprimată, ca să nu-i 
încurajăm pe ticăloşii care aşteaptă afară. 

Ajuns din nou în maşina sa, Mclver scoase hârtiile şi se 
uită încă o dată la semnături şi la ştampilele oficiale. 

— Este aproape prea frumos ca să fie adevărat, murmură 
el destul de tare. Poate că n-ar fi nevoie să apese pe butonul 
de panică. 125 este acum legal, Kia spune că suspendarea 
nu se referă la noi, avem permisele de ieşire pentru cele 
trei 212 de care este nevoie în Nigeria - nouă mii şi ceva de 
dolari faţă de valoarea lor de trei milioane este mai mult 
decât corect! N-am crezut nici o clipă că am să reuşesc. 
Mclver, spuse el fericit, meriţi un scotch! Un scotch foarte 
mare! 

DUMINICĂ. 

Capitolul 10 

Palatul hanului, Tabriz, ora 3:13. În întunericul micii 
încăperi, căpitanul Ross dădu la o parte capacul de piele al 
ceasului său şi se uită la cifrele luminoase. 

— E totul în ordine, Gueng? şopti el în gurkhali. 

— Da, sahib, şopti şi Gueng, fericit că aşteptarea se 
terminase. 

Cei doi bărbaţi se ridicară cu multă grijă de pe saltelele lor 
de paie puse direct pe jos, pe pardoseala de pământ 
bătătorit. Erau complet îmbrăcaţi, iar Ross se apropie de 
fereastră. Paznicul lor era afară, ghemuit lângă uşă, şi 
dormea dus cu puşca în poală. La două sute de metri 
distanţă, dincolo de livada acoperită cu zăpadă, se afla 
palatul cu patru niveluri al hanului Gorgon. Noaptea era 
întunecoasă şi cerul acoperit de nori răzleţi; luna cu 
cearcăn se strecura din când în când printre ei, aruncând o 
lumină mohorâtă. 

O să mai ningă, îşi zise el, apoi deschise uşurel uşa. Cei doi 
bărbaţi rămaseră o clipă neclintiţi, scrutând întunericul cu 
toate simţurile. Nu se vedeau nici un fel de lumini pe 
nicăieri. Ross trecu fără zgomot peste paznic şi îl scutură, 


dar omul nu se trezi din somnul lui provocat de drog, care 
trebuia să dureze cel puţin două ore. Fusese destul de uşor 
să-i dea drogul într-o bucată de ciocolată pe care o aveau în 
trusa lor de prim-ajutor tocmai în acest scop - o parte din 
ciocolată era drogată, cealaltă otrăvită. Se concentră din 
nou asupra întunericului nopţii, aşteptând răbdător ca luna 
să treacă în spatele unui nor. Se scărpină absent în locul 
unde îl muşcase o ploşniţă. Era înarmat cu kukri-ul său şi o 
grenadă. 

— Dacă ne opreşte cineva, am plecat să facem o mică 
plimbare, Gueng, îi spusese el mai dinainte. E mai bine să 
ne lăsăm armele aici. De ce să luăm kukri-urile şi grenada? 

— Este un vechi obicei gurkha - ar fi o ofensă adusă 
regimentului nostru să fim neînarmaţi. Cred că aş prefera 
să luăm toate armele, să ne strecurăm înapoi în munţi şi să 
pornim spre sud, sahib. 

— Dacă nu merge altfel, va trebui să facem aşa, dar este 
un joc foarte periculos, spusese Ross. E foarte periculos. Ne 
prind în capcană la loc deschis - or să ne hăituiască în 
continuare şi n-au să se lase până nu ne prind. Nu uita că 
abia am reuşit să ajungem la casa conspirativă. Numai 
hainele ne-au salvat. 

După ce scăpaseră din ambuscada în care pieriseră Vien 
Rosemont şi 'Tenzing, Ross şi Gueng îi dezbrăcaseră pe 
câţiva dintre atacatori şi îşi puseseră zdrenţele lor peste 
uniforme. Ross se gândise chiar să renunţe de tot la 
uniforme, dar apoi îşi spusese că nu e înţelept. Dacă ne 
prind, ne prind şi gata. 

Gueng zâmbise larg: 

— Atunci este momentul să devii un bun hindus, pentru că, 
dacă ne omoară, nu este sfârşitul, ci de-abia începutul. 

— Cum adică, Gueng? Cum să devin hindus? 

Zâmbi strâmb, aducându-şi aminte de expresia perplexă a 
lui Gueng şi de felul în care ridicase din umeri. După aceea 
aşezaseră trupurile lui Vien şi al lui Tenzing şi le lăsaseră 
alături în zăpadă, după obiceiul celor de la munte: „Trupul 


acesta nu mai are valoare pentru spirit şi, datorită faptului 
că spiritului îi este dat să se reîncarneze, este lăsat pradă 
altor animale sau păsări, care au alte spirite ce se luptă cu 
propria lor karma să ajungă în Nirvana, ţinutul Păcii 
Veşnice”. 

În dimineaţa următoare îi zăriseră pe cei care îi urmăreau 
neobosiţi. Când ajunseseră la poalele muntelui şi intraseră 
în Tabriz, urmăritorii lor se aflau la mai puţin de o jumătate 
de kilometru de ei. Numai hainele îi salvaseră, permiţându- 
le să se piardă în mulţime, căci mulţi erau la fel de înalţi ca 
şi ei şi cu ochi albaştri şi tot atât de bine înarmaţi. 
Avuseseră apoi noroc şi găsiseră uşa din spate de la micul 
garaj murdar, se folosiseră de numele lui Vien Rosemont şi 
omul de-acolo îi ascunsese. În noaptea aceea, Abdollah Han 
venise cu gardienii lui, foarte ostil şi suspicios. 

— Cine v-a spus să întrebaţi de mine? 

— Vien Rosemont. Tot el ne-a vorbit şi despre locul acesta. 

— Cine este acest Rosemont? Şi unde este el acum? 

Ross îi povestise ce se întâmplase la locul ambuscadei şi 
observase o sclipire nouă în ochii bărbatului, dar nu se 
îmbună. 

— Şi de unde ştiu eu că spuneţi adevărul? Cine sunteţi? 

— Înainte să moară, Vien m-a rugat să vă transmit un 
mesaj - delira şi moartea era foarte aproape, dar m-a pus 
să repet de trei ori mesajul, ca să fie sigur că nu-l uit. lată-l: 
„Spune-i lui Abdollah Han că Piotr vrea să ia capul Gorgonei 
şi că fiul lui e mai rău decât Piotr. Fiul se joacă cu caşull şi 
zerul, ca şi tatăl, care o să-ncerce să se folosească de 
Meduză ca s-o prindă pe Gorgona”. 

Văzuse că ochii omului se aprinseseră pe dată, dar nu de 
bucurie. 

— Aşadar, mesajul înseamnă ceva pentru dumneavoastră? 

— Da. Înseamnă că l-aţi cunoscut pe Vien. Aşadar, Vien 
este mort. Voia Domnului, însă e păcat. Vien a fost bun, 
foarte bun şi un mare patriot. Cine sunteţi voi? Ce misiune 
aţi avut? Ce faceţi în munţii noştri? 


Ross ezitase din nou, amintindu-şi că la pregătirea pentru 
această misiune Armstrong îi spusese să nu aibă prea mare 
încredere în acest om. Însă Rosemont, în care avusese 
încredere deplină, îi spusese înainte să moară: „Poţi să-ţi 
încredinţezi viaţa în mâinile ticălosului. Eu mi-am 
încredinţat-o de zeci de ori şi nu m-a trădat niciodată. Du-te 
la el, o să te ajute să ieşi din încurcătură...” 

Abdollah Han zâmbise, un zâmbet crud ca şi privirea. 

— Poţi avea încredere în mine - nu cred că ai de ales. 

— Da. Dar nu chiar foarte mult, îşi spusese el în gând, 
detestând până şi cuvântul, cuvântul acesta care costase 
milioane de vieţi, încă şi mai multe milioane de libertăţi 
individuale şi liniştea tuturor adulţilor de pe Terra la un 
anumit moment. 

— A trebuit să neutralizăm Sabalanul, spusese el şi-i 
relatase cele petrecute. 

— Allah fie lăudat. Am să le comunic lui Wesson şi lui 
Talbot. 

— Cui? 

— A, nu contează. Am să vă ajut să ajungeţi în sud. Veniţi 
cu mine, aici nu sunteţi în siguranţă - s-a pus premiu pe 
capul vostru, ca duşmani ai Islamului. Cine sunteţi? 

— Ross, căpitanul Ross, şi acesta este sergentul Gueng. 
Cine sunt cei ce ne-au urmărit? lranieni sau sovietici? Sau 
iranieni conduşi de sovietici? 

— Sovieticii nu operează pe faţă în Azerbaidjanul meu - nu 
încă. 

Buzele hanului se schimonosiră într-un zâmbet ciudat. 

— Am afară o camionetă - urcaţi-vă repede în spate şi staţi 
întinşi pe jos. Am să vă ascund şi, când veţi fi în siguranţă, 
am să vă trimit la Teheran pe amândoi, dar va trebui să 
ascultați strict de ordinele mele. 

Asta se întâmplase acum două zile, dar sosirea străinilor 
sovietici şi a elicopterului schimbase totul. Văzu luna 
ascunzându-se în spatele unui nor şi îl bătu pe Gueng pe 
umăr. Sergentul cel scund dispăru în livadă. Când se auzi 


semnalul de „trecere liberă”, Ross îl urmă. Merseră 
ghemuiţi unul după altul până depăşiră colţul de nord al 
casei celei mari. Nu se vedeau deocamdată nici paznici, nici 
câini, deşi Gueng zărise mai înainte nişte dobermani în lanţ. 

Se căţărară cu uşurinţă peste balustrada de la etajul întâi 
şi escaladară balconul. Gueng mergea înainte. Străbătură 
jumătate din balcon, apoi o luară pe un coridor cu 
ferestrele acoperite cu obloane, care ducea spre scara 
către următorul balcon. Ajunşi sus, aşteptară o clipă, 
încercând să se orienteze. Ross se apropie de Gueng. 
Sergentul îi arătă al doilea rând de ferestre şi scoase kukri- 
ul, dar Ross clătină din cap şi arătă spre o uşă laterală, 
ascunsă în umbră, pe care o observase. Încercă clanţa. Uşa 
scârţâi tare. Nişte păsări de noapte fâlfâiră prin livadă, 
strigându-se una pe alta. Cei doi oameni îşi îndreptară 
atenţia spre locul de unde veniseră păsările, aşteptându-se 
să zărească o patrulă. Nu apăru nimeni. Ross mai aşteptă o 
clipă ca să fie sigur, apoi pătrunse înăuntru, simțind cum 
adrenalina face să-i crească tensiunea. 

Coridorul era lung şi de ambele părţi erau o mulţime de 
uşi, unele dintre ele orientate spre sud. Se opri în faţa celei 
de-a doua, încercând precaut clanţa. Uşa se deschise fără 
zgomot şi intră repede, urmat de Gueng cu kukri-ul scos şi 
grenada pregătită. Încăperea părea să fie o anticameră - se 
vedeau covoare, perne mari de stat pe jos, mobilă 
demodată în stil victorian şi canapele. Din anticameră se 
deschideau două uşi. Rugându-se în gând s-o nimerească pe 
cea care trebuia, Ross o deschise pe cea aflată mai aproape 
de colţul clădirii şi intră. Perdelele erau trase, însă o rază 
de lumină reuşea totuşi să se strecoare în încăpere şi îl văzu 
în pat pe bărbatul pe care-l căuta, dormind alături de o 
femeie sub plapuma groasă. Gueng închise încet uşa. Fără 
ezitare, se îndreptară fiecare de câte o parte a patului, Ross 
urmând să se ocupe de bărbat şi Gueng de femeie. 
Aruncară simultan batistele pe gura celor adormiţi şi îi 
ţinură nemişcaţi, apăsându-le nările ca să nu-i lase să ţipe. 


— Suntem prieteni, pilotule, să nu ţipi, şopti Ross în 
urechea lui Erikki. Nici nu ştia cum îl cheamă, nici cine este 
femeia de lângă el, însă îl recunoscuse pe pilotul pe care-l 
căuta. Văzu cum spaima albă a trezirii bruşte se transformă 
într-o furie oarbă pe măsură ce somnul dispărea şi nişte 
mâini imense se întinseră să-l sfâşie în bucăţi. Se feri din 
calea lor, mărind presiunea sub nasul lui Erikki şi ţinându-l 
astfel destul de uşor. 

— Am să-ţi dau drumul, pilotule, să nu strigi. Suntem 
prieteni, suntem englezi. Soldaţi englezi. Dă din cap dacă 
eşti treaz şi dacă înţelegi. 

Aşteptă o clipă, apoi mai mult simţi decât văzu că uriaşul 
dă din cap, urmărindu-l cu privirea. Ochii lui îl priveau plini 
de furie. 

— 'Ţine-o nemişcată, Gueng, până rezolvăm partea asta, 
spuse el încet în gurkhali, apoi i se adresă lui Erikki: 
Pilotule, nu te teme, suntem prieteni. 

Slăbi presiunea şi sări din calea lui Erikki care se repezise 
la el, apoi se răsuci în pat ca să-l prindă pe Gueng, dar se 
opri încremenit. Raza de lună străluci pe kukri-ul proptit în 
gâtul lui Azadeh. Ochii fetei erau larg deschişi. Azadeh era 
înmărmurită. 

— Nu! Las-o în pace... spuse Erikki răguşit în ruseşte, 
fiindcă nu vedea decât ochii asiatici ai lui Gueng şi credea 
că este unul dintre partenerii lui Cimtarga. Era încă zăpăcit 
de somn, îl durea capul după orele de zbor, cele mai multe 
orientându-se numai pe instrumentele de la bord, în condiţii 
meteorologice proaste. 

— Ce vrei? 

— Vorbeşte englezeşte, eşti englez, nu-i aşa? 

— Nu, sunt finlandez. Erikki îl privi pe Ross, care nu era 
decât o siluetă vagă în lumina slabă a lunii. Ce dracu” vrei? 

— lartă-mă că te-am trezit aşa, spuse Ross iute, 
apropiindu-se şi continuând să vorbească în şoaptă. Îmi 
pare rău, dar trebuia să vorbesc cu tine în secret. Este 
foarte important... 


— Spune-i ticălosului ăluia s-o lase în pace pe nevasta mea. 
Acum! 

— Nevasta...? O, da... da, bineînţeles, iartă-mă. N-o să... n- 
o să ţipe? Te rog să-i spui să nu ţipe. 

Îl urmări cu privirea pe bărbatul masiv cum se întoarse 
spre femeia care zăcea nemişcată sub plapuma groasă, cu 
gura tot acoperită şi cuțitul neclintit la gât. Văzu cum se 
apropie precaut de ea şi o atinge, cu ochii la kukri. Vocea lui 
era blândă şi încurajatoare, dar nu vorbea nici engleză, nici 
farsi, ci o altă limbă. Cuprins de panică, Ross înţelese că era 
rusă şi se simţi şi mai dezorientat, căci se aşteptase la un 
pilot britanic fără partener, nu la un finlandez cu o nevastă 
rusoaică, şi încremenise la gândul că l-a băgat şi pe Gueng 
într-o capcană. Ochii bărbatului se îndreptară spre el şi 
putu citi acolo o primejdie foarte mare. 

— Spune-i s-o lase în pace pe soţia mea, spuse Erikki în 
engleză, concentrându-se anevoie. Nu va ţipa. 

— Ce i-ai spus? Ai vorbit ruseşte? 

— Da, ruseşte, şi i-am spus: Ticălosul ăsta o să-ţi dea 
drumul imediat. Să nu ţipi. Să nu ţipi, vino şi aşază-te în 
spatele meu. Nu te mişca repede, treci uşor în spatele meu. 
Să nu faci nimic până nu-l lichidez eu pe celălalt ticălos, 
apoi luptă-te să-ţi salvezi viaţa. 

— Eşti rus? 

— 'Ţi-am mai spus că sunt finlandez şi devin foarte repede 
nervos când văd noaptea oameni cu cuțitul în mână, 
indiferent dacă sunt britanici, ruşi sau chiar finlandezi. 

— Eşti pilot la Elicopterele S-G? 

— Da, grăbeşte-te şi dă-i drumul, indiferent cine ai fi, că, 
de nu, am să fac eu ceva. 

Ross încă nu reuşise să-şi învingă panica. 

— E rusoaicăâ? 

— Soţia mea este iraniană şi vorbeşte rusă, la fel ca şi 
mine, spuse Erikki cu o voce de gheaţă, mişcându-se uşor 
ca să iasă din raza de lumină a lunii şi să ajungă în umbră. 
Treci la lumină, nu pot să te văd şi, pentru ultima oară, îţi 


cer să-i spui ticălosului să-i dea drumul soţiei mele, spune- 
mi ce vrei şi pleacă de aici. 

— Îmi pare rău pentru tot ce se întâmplă. Gueng, dă-i 
drumul. 

Gueng nu se clinti. Nici lama curbată. 

— Da, sahib, dar mai întâi scoate cuțitul de sub perna 
bărbatului, spuse el în gurkhali. 

Ross răspunse tot în gurkhali: 

— Dacă se îndreaptă spre el, dacă îl atinge, frăţioare, 
ucide-o. Eu am să mă ocup deeel. 

Apoi vorbi amabil în engleză: 

— Pilotule, ai un cuţit sub pernă. Te rog să nu-l atingi. Îmi 
pare rău, dar dacă îl atingi... Dă-i drumul, Gueng. Ai 
răbdare, pilotule, spuse el, neslăbindu-l din ochi pe Erikki. 
Cu coada ochiului văzu vag un chip de femeie cu părul 
despletit care o acoperea aproape pe jumătate. Femeia se 
strecură în spatele umerilor largi, strângându-şi în jurul 
trupului cămaşa de noapte cu mâneci lungi. Ross era cu 
spatele spre lumină şi nu putu să vadă mare lucru. 
Remarcase doar ura din privire, evidentă chiar şi în 
întuneric. 

— Îmi cer scuze că am intrat în felul acesta, ca un tâlhar în 
plină noapte. Vă rog să mă scuzaţi, i se adresă el femeii. 

Ea nu răspunse. Repetă scuzele în farsi. Ea tot nu 
răspunse. 

Te rog să-i ceri scuze soţiei tale în numele meu. 

— Ştie englezeşte. Ce dracu” vrei? 

Erikki se simţea acum mai bine, ştiind-o în siguranţă, deşi 
era conştient de faptul că celălalt bărbat era foarte aproape 
de ea cu cuțitul. 

— Suntem, într-un fel, prizonierii hanului, pilotule, şi am 
venit să te avertizez şi să-ţi cer ajutorul. 

— Să mă avertizezi în legătură cu ce? 

— L-am ajutat acum câteva zile pe unul din căpitanii voştri, 
Charles Pettikin. 


Observă că numele fusese recunoscut, aşa că se relaxă 
puţin. Îi povesti repede lui Erikki despre Doshan Tappeh, 
despre atacul SAVAK şi despre felul cum scăpaseră, 
descriindu-l corect pe Pettikin ca să nu încapă nici o 
îndoială. 

— Charlie ne-a vorbit despre dumneata, spuse Erikki 
uimit, fără să se mai teamă. Nu ne-a spus însă că te-a lăsat 
în apropiere de Bandar-e Pahlavi - numai că nişte 
paraşutişti britanici îl salvaseră de SAVAK, care erau gata 
să-i ia capul. 

— L-am rugat să uite de numele meu. Eu, ăăă, noi eram în 
misiune. 

— Norocul lui Charlie că... 

Ross văzu că femeia îi şopteşte ceva la ureche şi îi distrage 
atenţia. Bărbatul dădu din cap şi se întoarse din nou spre 
el. 

— Dumneata mă vezi pe mine, eu nu te văd, treci mai în 
lumină. Cât despre Abdollah, dacă aţi fi prizonierii lui, aţi fi 
legaţi în lanţuri sau închişi undeva, nu lăsaţi liberi prin 
palat. 

— Mi s-a spus că hanul ne va ajuta dacă dăm de necazuri 
şi chiar ela spus că ne va ascunde până când vom putea 
pleca înapoi la Teheran. Deocamdată ne-a închis într-o 
cabană, unde să nu ne poată vedea nimeni, de partea 
cealaltă a domeniului. Avem pază permanentă. 

— De ce să vă ascundă? 

— Am fost într-o... ăă, într-o misiune secretă şi eram 
urmăriţi de... 

— Ce fel de misiune secretă? Tot nu te văd, treci, te rog, 
mai la lumină. 

Ross se mişcă, dar nu îndeajuns. 

— Trebuia să aruncăm în aer un radar american secret ca 
să nu cadă în mâinile sovieticilor sau ale acoliţilor lor. Eu 
am... 

— Sabalan? 

— Cum naiba ştii de asta? 


— Sunt forţat să zbor cu un sovietic şi câţiva stângişti ca să 
scotocească posturile radar din apropierea frontierei, apoi 
să duc materialul la Astară, pe coastă. Unul dintre posturi 
de pe versantul de nord era complet distrus. De-acolo n-au 
putut să ia nimic şi nici celelalte nu au produs deocamdată 
nimic de preţ - din câte ştiu eu. Dă-i drumul - în ce 
chestiune vrei să mă avertizezi? 

— Eşti forţat să zbori? 

— Soţia mea este ostatica hanului şi a sovieticilor în 
schimbul cooperării şi comportării mele supuse, spuse 
Erikki simplu. 

— Iisuse Hristoase! exclamă Ross. Mintea începuse să-i 
lucreze rapid. Eu, ăă, am recunoscut aparatul S-G când 
descriai cercuri şi am venit să te previn că sovieticii sunt 
aici, au venit în dimineaţa asta, devreme, şi plănuiesc să te 
răpească cu ajutorul prietenesc al hanului - se pare că face 
joc dublu. 

Văzu că Erikki îl priveşte uimit. 

— Oamenii noştri vor trebui să afle curând lucrul acesta. 

— De ce să mă răpească? 

— Nu ştiu exact. L-am trimis pe Gueng în recunoaştere 
după ce ai sosit cu elicopterul. Gueng s-a strecurat printr-o 
fereastră din spate. Spune-le, Gueng. 

— Hanul şi sovieticul terminaseră masa, sahib, erau lângă 
maşina sovieticului care se pregătea să plece. Vorbeau 
englezeşte. Sovieticul a spus: „Mulţumesc pentru informaţii 
şi pentru ofertă”. Apoi hanul a spus: „Atunci ne-am înţeles? 
În toate privinţele, Patar”. Şi sovieticul a spus: „Da, am să 
recomand acolo tot ce doreşti. Voi avea grijă ca pilotul să nu 
te mai deranjeze niciodată. Când termină aici, o să fie dus 
spre nord...” Gueng se opri, căci din gura lui Azadeh ieşise 
un suspin prelung. 

— Da, memsahib? 

— Nimic. 

Gueng se concentră, vrând să relateze absolut totul, 
întocmai cum auzise. 


— Sovieticul a zis: „Am să am grijă ca pilotul să nu te mai 
deranjeze niciodată, va fi dus în nord pentru totdeauna”. 
Apoi... se gândi o clipă. A, da, apoi a spus: „Mullahul n-o să 
te mai deranjeze şi, în schimb, ai să-i prinzi pentru mine pe 
sabotorii britanici? Vii, aş prefera, pe cât posibil, vii”. Iar 
hanul a spus: „Da, am să-i prind, Patar, vrei... , 

— Piotr, spuse Azadeh cu mâna pe umărul lui Erikki. Omul 
se numeşte Piotr Mâztrâk. 

— Sfinte Dumnezeule! murmură Ross, înțelegând totul. 

— Ce este? întrebă Erikki. 

— Îţi spun mai târziu. Termină ce ai de spus, Gueng. 

— Da, sahib. Hanul a spus: „Am să-i prind, Patar, vii dacă 
pot. Şi ce favoare primesc dacă ţi-i dau vii?” Sovieticul a 
râs. „Orice, în limite rezonabile. Dar eu?” Hanul a spus: 
„Am s-o aduc cu mine când vin prima oară în vizită”. Sahib, 
asta a fost tot. Apoi sovieticul s-a urcat în maşină şi a plecat. 

Azadeh se cutremură. 

— Ce este? întrebă Erikki. 

— Era vorba de mine, spuse ea cu o voce gâtuită. 

— Nu înţeleg, spuse Ross. 

Erikki şovăi, simțind că-i plesneşte capul. Azadeh îi 
povestise că fusese chemată la dejun de tatăl ei şi că Piotr 
Mâztrâk o invitase la Tbilisi. 

— p... şi pe soţul dumitale, bineînţeles, dacă este liber. Mi- 
ar plăcea să vă arăt locurile noastre...” 

Şi cât de atent fusese sovieticul cu ea! 

— E o chestiune personală, nu contează, spuse el. Se pare 
că mi-ai făcut un mare serviciu. Cum pot să te ajut? Zâmbi 
obosit şi îi întinse mâna: Numele meu este Erikki Yokkonen 
şi aceasta este soţia mea, Ază... 

— Sahib! şuieră prevenitor Gueng. 

Ross încremeni. Văzu că mâna cealaltă a lui Erikki era sub 
pernă. 

— Să nu mişti! spuse el şi kukri-ul era deja afară din teacă. 

Erikki înţelese din ton că nu era de glumă şi se supuse. 
Ross dădu cu grijă perna la o parte şi văzu că mâna nu era 


lângă cuţit. Îl luă şi lama acestuia sclipi în lumina lunii. Se 
gândi o clipă, apoi i-l înapoie lui Erikki, cu mânerul înainte. 

— Îmi pare rău, dar trebuie să fim atenţi. 

Strânse mâna care îi fusese întinsă şi care nu se clintise în 
tot acest timp, şi simţi puterea strânsorii. Îi zâmbi şi se 
întoarse uşor cu faţa spre lumină pentru prima dată. 

— Numele meu este Ross, căpitan John Ross, iar acesta 
este Gueng... 

Azadeh tresări şi ţâşni în picioare. Se uitau cu toţii la ea şi 
Ross o văzu acum bine pentru prima oară. Era Azadeh, 
Azadeh a lui de acum zece ani, Azadeh Gordon, cum o ştia 
el atunci, Azadeh din munţi care privea acum la el, mai 
frumoasă ca oricând, cu ochii parcă mai mari ca oricând, cu 
trupul la fel de zvelt. 

— Dumnezeule mare, Azadeh, nu ţi-am văzut faţa... 

— Nici eu pe a ta, Johnny. 

— Azadeh... Dumnezeule! Ross încremenise. Radia de 
bucurie, ca şi ea. Atunci îl auzi pe Erikki şi privi în jos. Îl 
văzu ţinând cuțitul mare strâns în pumn şi un val de groază 
îl străbătu, ca şi pe Azadeh. 

— Eşti „Johnny Ochi Strălucitori”? întrebă Erikki sec. 

— Da, da. Eu... am avut privilegiul să o cunosc pe soţia 
dumitale cu mulţi ani în urmă, foarte demult... Dumnezeule 
mare, Azadeh, ce bine îmi pare că te văd! 

— Şi mie... Mâna ei nu părăsise umărul lui Erikki. 

EI îi simţea mâna şi această mână îl ardea, dar nu se 
clintea din loc, hipnotizat de omul din faţa lui. Azadeh îi 
povestise despre John Ross şi despre vara petrecută 
împreună, despre sfârşitul acelei veri, despre faptul că omul 
nu aflase de copilul care ar fi putut să se nască şi nici ea nu 
încercase să-l caute şi să-i spună, nu voise să afle niciodată. 

— A fost greşeala mea, Erikki, nu a lui, spuse ea simplu. 
Eram îndrăgostită, abia împlinisem şaptesprezece ani, iar el 
nouăsprezece. Îi spuneam „Johnny Ochi Strălucitori”. Nu 
mai văzusem niciodată până atunci un bărbat cu ochi atât 
de albaştri. Am fost foarte îndrăgostiţi, dar a fost o iubire 


numai de o vară, nu ca a noastră, care este pentru 
totdeauna. Şi, da, o să trăiesc alături de tine, o, da, dar 
numai dacă şi tu poţi trăi fericit ştiind că odată, cândva, de 
mult de tot, am devenit femeie. Trebuie să-mi promiţi, să-mi 
juri că poţi fi mulţumit ca bărbat şi ca soţ - căci poate într-o 
zi ne vom mai întâlni cu el - voi fi bucuroasă să-l văd şi îi voi 
zâmbi, dar sufletul meu va fi al tău, trupul meu al tău, viaţa 
mea a ta şi tot ceea ce am... 

Îi jurase aşa cum dorise ea, sincer şi din tot sufletul, 
îndepărtând orice îngrijorare. Era un bărbat modern şi 
înţelegător, ba pe deasupra era finlandez - nu fusese 
Finlanda întotdeauna o ţară progresistă? Nu fusese 
Finlanda a doua ţară după Noua Zeelandă care acordase 
drept de vot femeilor? Nu simţea nici o îngrijorare. Absolut 
niciuna. Îi părea rău numai pentru ea, că nu fusese destul 
de grijulie; fiindcă îi povestise despre furia tatălui ei, furie 
pe care o înţelegea perfect. 

Şi iată-l acum aici pe bărbatul cu pricina, frumos şi 
puternic şi tânăr, mult mai aproape de dimensiunile şi de 
vârsta ei decât el însuşi, Erikki. Gelozia îl sfâşia. 

Ross încerca să-şi adune gândurile, căci prezenţa ei îl 
tulbura profund. Îşi smulse cu greu privirea de la ea şi 
alungă amintirile. Se uită din nou la Erikki, citind exact 
ceea ce vedea în ochii lui. 

— Am cunoscut-o pe soţia dumitale cu mult timp în urmă, 
în Elveţia... eram la şcoală acolo pentru scurt timp. 

Se ridică din pat, cu un cap mai înalt decât Ross şi cu 
cuțitul în mână. Gueng era de partea cealaltă a patului şi 
continua să ţină kukri-ul la vedere. 

— Aşadar, încă o dată, căpitane, îţi mulţumesc că m-ai 
avertizat. 

— Ai spus că eşti forţat să zbori cu sovieticul? 

— Azadeh este ţinută ostatică drept garanţie că o să mă 
port cum trebuie, spuse el simplu. 

Ross dădu gânditor din cap. 


— Nu prea poţi face mare lucru dacă hanul este ostil. 
lisuse, ce încurcătură! Eu socoteam că şi dumneata eşti 
ameninţat, că vrei să scapi şi că vei fi de acord să ne iei şi 
pe noi cu elicopterul. 

— Dacă aş fi putut, da, sigur că da, bineînţeles. Dar am 
întotdeauna douăzeci de paznici pe lângă mine când zbor şi 
Azadeh... soţia mea şi cu mine suntem urmăriţi de aproape 
de când suntem aici. Mai este încă un sovietic, pe nume 
Cimtarga, care este un fel de umbră a mea. Abdollah Han 
este... foarte precaut. 

Încă nu se hotărâse ce să facă cu omul acesta, Ross. 
Aruncă o privire spre Azadeh şi văzu că zâmbetul ei era 
real, că mâna ei pe umărul lui era reală şi că, evident, omul 
nu mai reprezenta pentru ea decât un vechi prieten, îi 
zâmbi şi el. 

— Azadeh, trebuie să fim cu multă băgare de seamă. 

— Da, foarte multă. Azadeh simţise încordarea muşchilor 
de sub palma ei când spusese „Johnny Ochi Strălucitori” şi 
ştia că, dintre ei trei, numai ea putea controla acest pericol 
suplimentar. În acelaşi timp, gelozia lui Erikki, pe care el se 
străduia din răsputeri s-o tăinuiască, la fel ca şi admiraţia 
făţişă manifestată de vechea ei dragoste o emoţionau 
teribil. O, da, îşi spunea ea, Johnny Ochi Strălucitori, eşti 
mai minunat ca oricând, mai zvelt ca oricând, mai puternic 
ca oricând, mai emoţionant, cu cuțitul coroiat, cu faţa 
nebărbierită şi cu hainele murdare şi mirosul acesta de 
bărbat - cum de nu te-am recunoscut? 

— Acum o clipă, când am corectat numele bărbatului din 
Patar în Piotr, lucrul acesta a avut o semnificaţie pentru 
tine, Johnny. Care anume? 

— A trebuit să-i transmit hanului un mesaj codificat, spuse 
Ross, dureros de conştient de faptul că Azadeh continua să-l 
vrăjească, „Spune-i lui Abdollah Han că Piotr - putea fi 
Patar al lui Gueng sau Piotr, sovieticul - că Piotr umblă după 
capul Gorgonei şi că fiul lui Piotr este mai rău decât Piotr. 


Fiul se joacă cu caşul şi cu zerul şi tatăl face la fel, 
încercând să folosească Meduza ca să prindă Gorgona”. 

— E uşor, Erikki, spuse Azadeh. 

— Da, admise Erikki absent. Dar ce înseamnă „caş şi zer”? 

— Poate că asta, spuse ea, emoţionată la culme: „Spune-i 
lui Abdollah Han că Piotr Mâztrâk de la KGB vrea să-i ia 
capul, iar fiul lui Măâztrâk - trebuie să presupunem că este 
tot din KGB - este şi mai rău decât tatăl său. Fiul se joacă 
cu caşul şi zerul poate însemna că fiul are legături cu kurzii 
şi cu rebeliunea lor care ameninţă baza puterii lui Abdollah 
Han în Azerbaidjan, că tatăl şi fiul sunt, de asemenea, 
implicaţi şi că „Piotr Mâztrâk va folosi o Meduză ca să 
prindă Gorgona”. Rămase o clipă pe gânduri, apoi continuă: 
S-ar putea să fie o altă şaradă care să însemne că va folosi o 
femeie, poate chiar o femeie rea, ca să-l prindă pe tatăl 
meu. 

Ross era uluit. 

— Hanul este... Dumnezeule, hanul este tatăl tău? 

— Da, aşa este. Numele meu de familie este Gorgon, spuse 
Azadeh, nu Gorden. Însă directoarea şcolii de la Château 
d'Or mi-a spus încă din prima zi că nu pot să port un astfel 
de nume, pentru că toate colegele mă vor tachina întruna, 
aşa că mi l-a schimbat în Azadeh Gorden. Pentru mine era 
amuzant, iar directoarea a adăugat că trebuie să fiu pur şi 
simplu Azadeh Gorden, nu fiica unui han. 

Erikki interveni, întrerupând tăcerea care se lăsase: 

— Dacă mesajul este corect, înseamnă că hanul nu va avea 
nici un pic de încredere în ticăloşii ăştia. 

— Da, Erikki, dar tatăl meu nu are încredere în nimeni. 
Absolut în nimeni. Dacă tata face joc dublu, aşa cum crede 
Johnny, nimeni nu poate şti ce va face. Johnny, cine ţi-a 
încredinţat mesajul acesta ca să i-l transmiţi? 

— Un agent CIA care a spus că pot să-mi încredinţez viaţa 
în mâinile tatălui tău. 

— Întotdeauna am fost de părere că ăştia de la CIA sunt 
cam... cam într-o ureche. 


— Ăsta era sănătos la cap, spuse Ross mai aspru decât ar fi 
vrut. Văzu că zâmbetul lui Azadeh dispare, iar obrajii lui 
Erikki se aprind. 

Altă tăcere. Lumina din încăpere păli, căci luna se 
ascunsese în spatele unui nor. Se simțeau stingheriţi pe 
întuneric. Gueng, care urmărise discuţia, se simţea cuprins 
de o nelinişte din ce în ce mai mare şi se rugă în gând la toţi 
zeii să-i scape de Meduză, zeiţa păgână cu şerpi pe cap în 
loc de păr despre care îi povestiseră misionarii la prima lui 
şcoală din Nepal. Apoi, cel de-al şaselea simţ al lui îi 
semnală apropierea unui pericol, fluieră uşor în semn de 
avertisment şi se apropie de fereastră ca să privească afară. 
Doi paznici înarmaţi cu un doberman în lesă urcau scara de 
vizavi. 

Şi ceilalţi încremeniseră acum. Auzeau paşii gardienilor 
de-a lungul terasei, câinele care mirosea şi trăgea de lesă. 
Ajunseră la uşa exterioară, care scârţăi din, nou şi cei doi 
bărbaţi intrară în clădire. 

Se auziră şoapte înfundate de partea cealaltă a uşii şi 
amuşinatul câinelui. Gueng şi Ross luară poziţie de apărare, 
cu kukri-urile pregătite. Paznicii străbătură coridorul, ieşiră 
din clădire şi coborâră din nou scara. Azadeh se foi 
neliniştită. 

— De regulă nu vin aici niciodată. 

— Poate că ne-au văzut când am venit, şopti Ross. Ar fi mai 
bine să plecăm. Dacă auziţi focuri de armă, nu ne 
cunoaşteţi. Dacă mâine suntem încă liberi, am putea veni 
din nou, să zicem după miezul nopţii? Poate am reuşi să 
facem un plan! 

— Da, spuse Erikki, numai că trebuie să veniţi mai 
devreme. Cimtarga m-a avertizat că s-ar putea să 
trebuiască să plecăm înainte de revărsatul zorilor. Să zicem 
pe la ora unsprezece. Ar fi bine să avem pregătite mai 
multe planuri - o să fie foarte, foarte greu să ieşim de-aici. 

— Cât timp mai ai de lucrat cu ei? 

— Nu ştiu. Poate trei sau patru zile. 


— Bine. Dacă nu mai luăm legătura cu voi, uitaţi-ne. OK? 

— Dumnezeu să te aibă în pază, Johnny, spuse Azadeh 
îngrijorată. Să nu ai încredere în tatăl meu, nu trebuie să-l 
laşi să... nu trebuie să-l laşi să pună mâna pe tine. 

Ross zâmbi şi zâmbetul lui lumină toată încăperea, chiar şi 
pentru Erikki. 

— Nu-i nici o problemă - noroc tuturor. 

Făcu din mână un gest de rămas-bun şi nepăsare, în 
acelaşi timp, apoi deschise uşa. Câteva secunde mai târziu, 
el şi Gueng dispăruseră la fel de silențios precum veniseră. 
Erikki se uita de la fereastră şi îi văzu numai ca pe nişte 
umbre care coborau treptele, observând cu câtă 
înţelepciune şi pricepere utilizau cei doi bărbaţi învelişul 
protector al nopţii, invidiindu-l chiar şi pe Ross pentru 
eleganța nonşalantă cu care se mişca. 

Azadeh stătea lângă el, cu un cap mai mică, cu braţul în 
jurul taliei lui, şi privea şi ea afară. O clipă mai târziu, braţul 
lui îi cuprinse umerii. Aşteptau să audă împuşcături şi 
strigăte, dar liniştea nopţii rămase netulburată. Luna ieşi 
din nou dintre nori. Nu se vedea nici o mişcare pe nicăieri. 
Se uită la ceas. Era 4:23. 

Privi spre cer - încă nu se lumina. În zori trebuia să 
decoleze, nu spre versantul nordic al Muntelui Sabalan, ci 
spre alte posturi radar aflate mai către vest. Cimtarga îi 
spusese că CIA mai opera încă la unele posturi din 
apropiere de frontiera cu Turcia, dar astăzi guvernul lui 
Khomeini ordonase ca acestea să fie evacuate, închise şi 
lăsate intacte. 

— Nu vor face niciodată aşa ceva, spusese Erikki. 
Niciodată. 

— Poate că da, poate că nu, râsese Cimtarga. În momentul 
în care vom primi ordin, vom zbura, tu şi cu mine, împreună 
cu „nomazii” mei şi îi vom face să se grăbească... „Mama 
lor...” şi mama lui Johnny Ochi Strălucitori, că a venit să ne 
complice vieţile. Dar chiar şi aşa, să mulţumim lui 
Dumnezeu pentru avertismentul pe care ni l-a oferit. Ce 


plănuieşte oare Abdollah pentru Azadeh? Ar fi trebuit să-l 
ucid pe porcul ăsta bătrân şi să fi terminat astfel treaba. Da, 
dar nu pot, am jurat pe Zeii Străbuni şi jurământul nu poate 
fi încălcat - am jurat să nu mă ating de tatăl ei - aşa cum şi 
el a jurat pe Dumnezeul lui unic să nu ne stânjenească, deşi 
va găsi cu siguranţă o modalitate şi un pretext ca să-şi 
încalce jurământul. Aş putea face şi eu acelaşi lucru? Nu. 
Jurământul e jurământ. Ca şi cel pe care i l-ai făcut ei, că vei 
putea trăi fericit cu ea ştiind ce se întâmplase cu el - cu el - 
nu-i aşa? 

Mintea i se întunecă şi fu recunoscător cerului că afară era 
întuneric. 

Aşadar, KGB-ul plănuieşte să mă răpească. Dacă planul 
este adevărat, sunt terminat. Azadeh? Ce naiba urzeşte 
diavolul de Abdollah pentru ea? Şi acum mai vine şi Johnny 
ăsta ca să ne hărţuiască pe toţi - nu mi-am închipuit 
niciodată că este atât de chipeş şi dur, că ştie să mânuiască 
atât de bine cuțitul ăla ucigaş... 

— Hai înapoi în pat, Erikki, spuse Azadeh. E foarte frig, nu- 
i aşa? 

Erikki încuviinţă din cap şi se urcă în pat, pe partea lui, 
foarte tulburat. Când se regăsiră sub plapuma călduroasă, 
Azadeh se ghemui strâns lângă el. Nu suficient ca să-i 
provoace o reacţie, dar destul ca să pară firesc. 

— Ce extraordinar să descoperim că e el, Erikki! John Ross 
- cu siguranţă că pe stradă nu l-aş fi recunoscut. O, asta a 
fost cu atât de mult timp în urmă, încât am uitat cu totul de 
el. Sunt atât de fericită că te-ai însurat cu mine, Erikki! 
spuse ea cu o voce calmă şi plină de dragoste, sigură că 
mintea lui macină neliniştită iubirea ei de odinioară. Mă 
simt atât de apărată şi în siguranţă alături de tine - dacă n- 
ai fi tu, aş fi înspăimântată de moarte, mai spuse ea, ca şi 
când ar fi aşteptat un răspuns. „Dar nu aştept niciun 
răspuns”, îşi spuse ea şi oftă mulţumită. 

Erikki o auzi oftând şi se întreba ce ar putea însemna asta. 
Îi simţea căldura trupului lângă trupul lui. Detestă furia 


care îl stăpânea. Oare pentru că îi părea rău că-i zâmbise 
iubitului ei de odinioară? Sau este supărată pe mine - 
probabil a observat că eram gelos. Sau poate ea se 
întristase că mi-am uitat jurământul, ori poate că mă urăşte 
pentru că eu îl urăsc pe bărbatul acela? Jur că am să fac 
vrăji să i-l scot din cap... „Ah, Johnny Ochi Strălucitori, se 
gândea ea, ce extaz am cunoscut în braţele tale, chiar de 
prima dată când ar fi trebuit să mă doară, dar nu m-a 
durut, nu, deloc. A fost numai o durere care s-a transformat 
în flacără, care m-a făcut să mă topesc şi mi-a smuls viaţa 
din mine ca să-mi dea altă viaţă, din nou, mai bună decât 
cea dinainte, o, cu cât mai bună decât cea dinainte! Şi apoi 
Erikki...” 

Acum era mult mai cald sub plapumă. Mâna ei porni pe 
pântecele şi sub pântecele bărbatului. Azadeh simţea cum 
căldura ei ajunge la el şi îşi ascunse zâmbetul. Era aşa de 
uşor să-l încălzească şi mai mult! Dar nu era înţelept. Nu 
era deloc înţelept, căci atunci ştia că o va lua avându-l pe 
Johnny în minte, o va lua ca să-i facă în ciudă lui Johnny, nu 
ca s-o iubească pe ea - gândind poate că gestul ei este 
recunoaşterea unei vinovăţii şi că încerca astfel să-l 
recompenseze pentru acea vinovăţie. „O, nu, dragostea 
mea, nu sunt un copil prost, tu eşti vinovatul, nu eu. Şi, deşi 
cred că ai fi mai puternic şi mai dur ca de obicei, ceea ce în 
mod normal mi-ar spori plăcerea, de data asta nu va fi aşa. 
Indiferent dacă vrei sau nu, eu voi rezista mai mult decât 
tine, fiindcă sunt conştientă de cealaltă dragoste a mea. Aşa 
că e de o mie de ori mai bine să aşteptăm, iubitule. Până în 
zori. Până atunci, iubitul meu, dacă am noroc, te vei fi 
convins că ai greşit, că nu trebuie să fii gelos pe el, şi vei fi 
din nou Erikki al meu. Şi dacă n-o să fii? Atunci am să iau 
totul de la început - sunt zeci de mii de feluri în care pot să- 
mi tămăduiesc bărbatul.” 

— 'Te iubesc, Erikki, spuse ea, sărută pijamaua care îi 
acoperea pieptul, se întoarse şi îşi lipi spatele de al lui, apoi 
adormi zâmbind. 


MARŢI. 

Capitolul 11 

Tabriz, ora 5:12. În coliba de la marginea domeniului 
hanului, Ross se trezi brusc. Rămase întins şi nemişcat, cu 
respiraţia regulată, dar cu toate simţurile la pândă. Părea 
să nu fie nimic neobişnuit, numai insectele şi aerul apăsător 
din încăpere. Vedea prin fereastră că e încă întuneric afară, 
cerul fiind aproape în întregime acoperit. În partea opusă a 
încăperii, chircit pe salteaua de paie, Gueng dormea 
respirând normal. Din cauza frigului, cei doi bărbaţi se 
culcaseră îmbrăcaţi. Ross se duse tiptil la fereastră şi scrută 
întunericul. Atunci Gueng şopti chiar lângă urechea lui: 

— Ce este, sahib? 

— Nu ştiu. Probabil că nimic. 

Gueng dădu din cap şi arătă spre locul de pe verandă. Nu 
mai era nici un paznic acolo. 

— Poate că s-a dus să se uşureze. 

Întotdeauna era de pază cel puţin un om. Zi şi noapte. 
Noaptea trecută fuseseră doi, aşa că Ross îl pusese pe 
Gueng să le distragă atenţia şi se strecurase pe fereastra 
din spate ca să se ducă să vorbească cu Erikki şi cu Azadeh 
de unul singur. Când se întorsese, mai că se împiedicase de 
o patrulă, dar trecuse cu bine pe lângă ea. 

— Uită-te la fereastra din spate, şopti Ross. 

Rămaseră în continuare de veghe, privind afară. Peste o 
oră se luminează de ziuă, îşi spuse Ross. 

— Sahib, poate o fi fost un spirit al munţilor, zise Gueng 
încet. 

În lumea celor care locuiau pe Acoperişul Lumii exista 
superstiţia că, în timpul nopţii, spiritele treceau pe lângă 
patul celor adormiţi, bărbaţi, femei, copii, cu gânduri bune 
sau rele, iar visurile oamenilor erau ceea ce le şopteau 
spiritele la ureche. 

Omuleţul rămase cu ochii şi cu urechile atente la ceea ce 
şoptea întunericul. 

— Cred că ar fi bine să fim atenţi la spirite. 


Se întoarse în pat, îşi trase cizmele, puse talismanul pe 
care-l păstrase înapoi sub pernă, în buzunarul de la 
uniformă, apoi îmbrăcă halatul de nomad şi-şi puse 
turbanul. Verifică pe pipăite grenadele şi carabinele, aranjă 
rucsacul jerpelit în care aveau muniţia, grenadele, apă şi 
puţină mâncare. Nu avea nevoie să-şi mai verifice şi kukri-ul 
- acela era întotdeauna la îndemână, îl ungea şi-l curăța în 
fiecare noapte, înainte să se culce. 

Acum era gata şi Ross. „Dar gata pentru ce? se întrebă el. 
Abia te-ai trezit de cinci minute şi iată-te cu kukri-ul 
pregătit, cureaua de siguranţă scoasă, şi pentru ce? Dacă 
Abdollah ar fi vrut să-ţi facă vreun rău, ţi-ar fi luat deja 
toate armele - sau ar fi încercat să ţi le ia.” 

În după-amiaza precedentă auziseră cum decolase 206 şi, 
curând după aceea Abdollah Han le făcuse o vizită. 

— Ah, căpitane, îmi pare rău pentru întârziere, însă 
dezordinea şi tulburările sunt mai mari ca oricând, spusese 
el jovial. Prietenii noştri sovietici au pus un premiu foarte 
mare pe capetele voastre. Suficient ca să mă ispitească 
Chiar şi pe mine, poate. 

— Să sperăm că nu, domnule. Cât mai trebuie să 
aşteptăm? 

— Câteva zile, nu mai mult. Se pare că sovieticii te vor 
neapărat. Am primit încă o delegaţie din partea lor, care m- 
a rugat să-i ajut să vă prindă; mai fusese una înainte de 
venirea voastră. Dar nu vă faceţi griji, eu ştiu unde se află 
viitorul Iranului. 

Noaptea trecută, Erikki le confirmase chestiunea cu 
recompensa. 

— Astăzi am fost în apropiere de Sabalan şi am curăţat un 
alt post de radar. Unii dintre lucrători au crezut că sunt rus 
- printre oamenii de la frontieră sunt o mulţime de vorbitori 
de limba rusă. Spuneau că speră să fie ei aceia care o să-i 
prindă pe sabotorul englez şi pe ajutorul lui. Recompensa 
este de cinci cai, cinci cămile şi cincizeci de oi. E o avere şi, 


dacă s-a aflat de voi până în nordul îndepărtat, poţi fi sigur 
că se ştie şi aici că sunteţi căutaţi. 

— Sovieticii te supravegheau? 

— Numai Cimtarga, dar nici el nu părea să fie şeful 
acţiunii. Răspunde numai de mine şi de elicopter. Vorbitorii 
de rusă mă întrebau când o să venim în forţă peste graniţă. 

— Dumnezeule mare, au motive întemeiate ca să întrebe 
aşa ceva? 

— Mă îndoiesc, sunt mai mult zvonuri. Oamenii de aici se 
hrănesc cu ele. Le-am spus: „Niciodată”, dar individul ăla 
m-a luat peste picior şi mi-a spus că ştie că avem coloane de 
tancuri şi de armate care aşteaptă, că el le văzuse. Nu ştiu 
farsi, aşa că nu-mi pot da seama dacă nu era cumva un alt 
agent KGB deghizat în membru al tribului. 

— Dar „marfa” pe care o duci? E ceva important? 

— Nu ştiu. Câteva computere şi o mulţime de lăzi negre şi 
hârtii - nu mă lasă să mă apropii de ele, dar niciunul din 
aparate nu este demontat de experţi, le smulg pur şi simplu 
din perete, taie firele, apoi le aşază neglijent unul peste 
altul. Singurul lucru care îi interesează pe muncitori sunt 
depozitele de mărfuri, în special de ţigări. 

Discutaseră şi despre evadare. Imposibil să facă un plan. 
Erau prea multe neprevăzute. 

— Nu ştiu cât mai vor să mă oblige să zbor, spusese Erikki. 
Ticălosul de Cimtarga mi-a spus că primul-ministru 
Bazargan a ordonat yankeilor să părăsească două posturi 
aflate mai departe în est, aproape de Turcia, ultimele pe 
care le mai aveau acolo. Le-a ordonat să părăsească postul 
imediat şi să lase echipamentul intact. Trebuie să zburăm 
mâine acolo. 

— Ai zburat astăzi cu 206? 

— Nu. A fost Nogger Lane, unul din căpitanii noştri. A 
venit aici cu noi - ca să-l ducă pe 206 înapoi la Teheran. 
Managerul bazei noastre mi-a spus că l-au cooptat pe 
Nogger ca să facă câteva zboruri de recunoaştere în 
locurile unde luptele continuă. Dacă Mclver n-o să 


primească veşti de la noi, va intra în panică şi va trimite o 
echipă de cercetare. Asta ar putea să ne ofere o şansă. Ce 
părere ai? 

— S-ar putea să încercăm şi noi să ne strecurăm cumva. 
Încep să devin foarte nervos în cabana asta prăpădită. Dacă 
fugim de-aici, s-ar putea să ne îndreptăm spre baza voastră 
şi să ne ascundem în pădure. Dacă putem, vom lua legătura 
cu voi, dar să nu ne aşteptaţi. OK? 

— Da, dar să nu aveţi încredere în niciunul din oamenii de 
la bază, cu excepţia celor doi mecanici ai noştri, Dibble şi 
Arberry... 

— Pot să fac ceva pentru voi? 

— Poţi să-mi laşi o grenadă? 

— Bineînţeles. Ai mai folosit vreodată aşa ceva? 

— Nu, dar ştiu cum funcţionează. 

— Bun. Uite: tragi piedica şi numeri până la trei - nu patru 
- apoi o arunci. Ai nevoie de un pistol? 

— Nu, mulţumesc, am cuțitul, dar grenada s-ar putea să- 
mi fie de folos. 

— Fii atent, fiindcă sunt foarte periculoase. Acum ar fi bine 
să plec. Noroc. 

Ross se uită la Azadeh când rostise ultimele cuvinte, 
bucurându-se de frumuseţea ei şi înțelegând că timpul lor 
era deja scris printre stele şi în vânt şi în dangătul 
clopotelor care făcuseră atât de mult parte din vara aceea 
de demult, din Ţara de Sus, la fel de mult ca înseşi piscurile 
munţilor. Se întrebase de ce oare nu-i răspunsese niciodată 
la scrisori, apoi cei de la şcoală îi spuseseră că plecase. 
Plecase acasă. Plecase. În ultima zi petrecută împreună îi 
spusese: 

— Toate cele ce s-au întâmplat s-ar putea să nu se mai 
petreacă niciodată, dragul meu Johnny Ochi Strălucitori. 

— Ştiu. Dacă nu se mai întâmplă, pot să mor fericit pentru 
că acum ştiu ce este dragostea. Cu adevărat. Te iubesc, 
Azadeh. 


Ultima sărutare. Apoi se urcase în tren şi fluturase mâna 
în semn de rămas-bun, până când o pierduse din vedere. 
Pierdută pentru totdeauna. „Poate că amândoi am ştiut că 
era pentru totdeauna”, îşi spuse el, aşteptând în întunericul 
din colibă şi încercând să ia o hotărâre, ce să facă, să mai 
întârzie, să se culce la loc sau să fugă. Poate că este aşa 
cum a spus hanul şi suntem în siguranţă aici - cel puţin 
pentru moment. Nu există nici un motiv să nu avem deloc 
încredere în el. Vien Rosemont nu era un prost şi ne-a spus 
să avem încredere în €... 

— Sahib! 

Auzise şi el pasul şovăielnic, în acelaşi moment. 

Ambii bărbaţi se pregătiră de luptă, bucuroşi amândoi că 
venise timpul pentru acţiune. Uşa se deschise încet. Era 
desigur un spirit al munţilor. Stătea acolo şi se uita în 
întunericul colibei - o formă vagă şi un chip la fel. Spre 
marea lui uimire, o recunoscu pe Azadeh. Chadorul o făcea 
să pară una cu noaptea. Avea faţa umflată de plâns. 

— Johnny, şopti ea, neliniştită. 

O clipă, John nu se clinti, cu arma în poziţie de tragere, 
aşteptându-se la duşmani. 

— Azadeh, aici, lângă uşă, şopti el, făcând un efort să-şi 
revină. 

— Repede, urmaţi-mă. Sunteţi amândoi în primejdie! 
Grăbiţi-vă! 

În aceeaşi clipă ieşi în fugă din colibă. Ross văzu cum 
Gueng clatină neîncrezător din cap şi şovăi o secundă, apoi 
se hotări: 

— Mergem! 

Deschise uşor uşa şi fugi după ea. Luna lumina slab. 
Gueng venea în urma lui, puţin mai într-o parte, 
acoperindu-i dintr-o veche deprindere. Azadeh aştepta 
lângă un pâlc de copaci. Înainte să o ajungă, le făcu semn s- 
o urmeze şi îi conduse fără şovăire pe poteca din livadă şi 
împrejurul câtorva clădiri ale fermei. Zăpada le înăbuşea 
paşii, însă lăsau urme, de care Ross era foarte conştient. 


Era la zece paşi în urma ei şi privea cu grijă de jur-împrejur, 
întrebându-se despre ce primejdie era vorba şi de ce 
plânsese şi unde era Erikki? 

Norii se jucau cu luna, ascunzând-o mai tot timpul. De câte 
ori astrul răzbea din spatele lor, Azadeh se oprea şi le făcea 
semn să se oprească şi să aştepte, apoi se mişca din nou, 
folosind abil ascunzătoarea oferită de trunchiurile copacilor. 
Ross se întreba de unde ştie ea să meargă prin pădure, apoi 
îşi aminti de Erikki şi de cuțitul lui mare, de finlandezi şi de 
Finlanda, ţara lacurilor şi a pădurilor şi a munţilor şi a 
vânătorilor. „Concentrează-te, prostule, ai timp suficient să- 
ţi laşi mintea să zburde mai târziu, nu acum când poţi pune 
în primejdie pe toată lumea. Concentrează-te!” 

Căuta cu ochii pretutindeni, aşteptându-se să dea peste un 
pericol, aproape dorind să li se întâmple ceva. Curând 
ajunseră la zidul de incintă. Avea trei metri înălţime şi era 
construit din piatră cioplită. Între zid şi copaci era un spaţiu 
larg, neacoperit. Azadeh îi făcu din nou semn să rămână 
ascuns şi înainta la loc deschis, căutând un loc anume. Îl 
găsi cu uşurinţă şi le făcu semn să se apropie. Înainte să 
ajungă la ea, Azadeh începuse deja să se caţăre, potrivindu- 
şi abil picioarele în scobiturile şi crăpăturile zidului, care 
avea suficiente ieşinduri de care să se apuce cu mâinile, 
unele naturale, altele construite inteligent, pentru ca 
urcuşul să fie mai lesnicios. Luna intră într-un petic de cer 
neacoperit, iar Ross se simţi ca şi când ar fi fost în pielea 
goală şi porni să se caţăre şi mai repede. Când ajunse în 
vârf, Azadeh era deja la jumătatea zidului, pe partea 
cealaltă. Trecu repede peste zid şi cobori uşor, găsind 
locurile pentru picioare, se lăsă apoi pe vine când ajunse jos 
şi îl aşteptă cu sufletul la gură pe Gueng. Îi văzu umbra 
ţâşnind pe deasupra pământului şi ajungând cu bine la zid. 
Ultima parte a coborâşului fu mai anevoioasă, nu mai găsea 
atât de uşor punctele de sprijin, alunecă şi înjură, apoi privi 
în jur, ca să se orienteze. Azadeh era deja de cealaltă parte 
a drumului împrejmuitor şi se îndrepta spre o protuberanţă 


stâncoasă de pe coasta abruptă a muntelui, cam la două 
sute de metri. În jos şi spre stânga se vedea o parte din 
Tabriz, nişte incendii în capătul mai îndepărtat al oraşului şi 
în apropiere de aeroport. Acum se auzeau în depărtare şi 
focuri de armă. 

Gueng ateriza uşor lângă el, zâmbi şi îi făcu semn să 
meargă mai departe. Când ajunseră la ridicătura stâncoasă, 
Azadeh dispăruse. 

— Johnny! Aici! 

Văzu mica crăpătură din stâncă şi o luă înainte. Exact 
atâta spaţiu ca să te poţi strecura înăuntru. Aşteptă până 
veni şi Gueng, apoi se prelinse prin deschizătură, 
pătrunzând într-un întuneric de smoală. Mâna ei se întinse 
şi-l îndrumă, conducându-l într-o latură. Îi făcu semn lui 
Gueng şi făcu acelaşi lucru şi pentru el, apoi trase o perdea 
grea de piele peste deschizătură. Ross vâri mâna în rucsac 
după lanternă, dar înainte să apuce s-o scoată, Azadeh 
scăpără un chibrit şi-i protejă flacăra cu mâinile făcute 
căuş. Îngenunche şi aprinse lumânarea care se afla într-o 
nişă. Ross privi repede în jur. Perdeaua de la intrare nu lăsa 
să străbată lumina afară, peştera era spațioasă, uscată şi 
caldă; erau aici şi câteva pături, nişte covoare vechi pe jos, 
câteva ustensile pentru mâncat şi băut, câteva cărţi şi 
jucării pe o etajeră naturală. 

Ah, o ascunzătoare de copil, îşi spuse el şi se uită la 
Azadeh. Stătea în genunchi lângă lumânare, iar acum, când 
îşi scosese chadorul de pe cap, deveni din nou Azadeh. 

— Poftim, spuse el şi îi oferi apă din bidonul lui. 

Azadeh primi recunoscătoare, dar îi evită privirea. John se 
uită la Gueng şi îi citi gândurile. 

— Azadeh. Ai ceva împotrivă dacă o să stingem lumina, 
acum, că ştim unde ne aflăm - după aceea putem să tragem 
perdeaua la o parte şi să stăm de pază. Am o lanternă dacă 
va fi nevoie. 

— O, da, bineînţeles. Se întoarse către lumânare. Eu... ăăă, 
numai o clipă, scuză-mă. 


Pe etajeră era şi o oglindă, pe care el nu o observase. 
Azadeh o luă şi se uită în ea. Ceea ce văzu îi displăcu 
profund - dâre de sudoare şi ochi umflaţi. Îşi şterse iute 
faţa, scoase un pieptene şi îşi aranja părul cum putu mai 
bine. Se mai uită o ultimă dată în oglindă, apoi stinse 
lumânarea. 

— Scuză-mă, spuse ea. 

Gueng trase perdeaua la o parte, ieşi prin crăpătura 
stâncii şi rămase acolo de pază. Dinspre oraş se auzeau 
iarăşi focuri de armă. Câteva clădiri ardeau în jurul 
aeroportului, undeva în jos, pe dreapta. Palatul era 
cufundat în tăcere şi în întuneric şi nu sesiza nici un pericol. 
Se întoarse şi îi spuse lui Ross ce văzuse, vorbind în 
gurkhali, apoi adăugă: 

— E mai bine să stau afară, e mai sigur, nu mai avem mult 
timp, sahib. 

— Da. Ross sesiză neliniştea din vocea lui, dar nu comentă 
în nici un fel. Ştia care este motivul. 

— Te simţi bine, Azadeh? întrebă el blând. 

— Da. Da, acum da. Este mai bine în întuneric, îmi pare 
rău că arăt în halul ăsta. 

— Ce s-a întâmplat? Şi unde este soţul tău? Folosise 
cuvântul intenţionat şi o auzi mişcându-se. 

— Imediat după ce ai plecat tu, noaptea trecută, a venit 
Cimtarga cu un paznic şi i-a spus lui Erikki că trebuie să se 
îmbrace imediat şi să plece - omul acela, Cimtarga, a spus 
că îi pare foarte rău, dar a intervenit o modificare de plan şi 
dorea să plece imediat. lar eu, eu am fost chemată să mă 
duc deîndată la tatăl meu. Înainte să intru în încăpere, am 
auzit cum dădea ordine ca voi doi să fiţi prinşi şi dezarmaţi 
numaidecât după răsăritul soarelui. Vocea i se frânse, dar 
continuă: Intenţiona să vă cheme pe amândoi ca să discutaţi 
planul de plecare pentru a doua zi, dar urma să fiţi conduşi 
într-o ambuscadă în apropiere de clădirile fermei, legaţi, 
încărcaţi într-un camion şi trimişi imediat spre nord. 

— Unde anume spre nord? 


— La Tbilisi. Azadeh continuă grăbită: Nu ştiam ce să fac, 
nu aveam nici o posibilitate să vă previn, sunt păzită la fel 
de strict ca şi voi şi sunt ţinută departe de ceilalţi. Când |- 
am văzut pe tata, mi-a spus că Erikki n-o să se întoarcă mai 
multe zile şi că astăzi el adică tatăl meu, se ducea într-o 
călătorie de afaceri la Tbilisi şi că... că am să merg şi eu cu 
el. A spus... a spus că o să lipsim câteva zile şi că între timp 
Erikki va termina treburile şi ne vom întoarce împreună la 
Teheran. 

Azadeh îşi reţinea cu greu lacrimile. 

— Mi-e aşa de frică! Sunt atât de speriată - cred că lui 
Erikki i s-a întâmplat ceva. 

— Erikki o să fie foarte bine, spuse el, fără să înţeleagă ce 
era chestia asta cu Tbilisi şi încercând să ia o hotărâre în 
privinţa hanului. Se întorcea iar cu gândul la Vien: „Ai 
încredere în Abdollah şi să nu crezi minciunile care se spun 
despre el”. Dar iată că Azadeh şedea aici şi îi spunea exact 
contrariul. Se uită la ea, deşi n-o vedea. Blestema 
întunericul, căci ar fi vrut să-i vadă chipul, ochii, gândindu- 
se că poate ar reuşi să desluşească acolo ceva. Pe 
Dumnezeul meu că aş fi dorit să-mi spună toate astea de 
partea cealaltă a zidului sau în coliba noastră, îşi spuse el 
tot mai neliniştit. 

— Azadeh, dar paznicul - ce s-a întâmplat cu el? 

— O, da. Eu... l-am mituit, Johnny, l-am mituit să stea 
departe o jumătate de oră. Numai aşa am putut să plec... n- 
am avut altă posibilitate. 

— Dumnezeule mare, murmură Ross. Şi ai încredere în el? 
— O, da, Ali este... este în serviciul tatălui meu de ani de 
zile. Îl cunosc de când aveam şapte ani şi i-am dat peşcheş 
câteva bijuterii din care poate să trăiască liniştit, împreună 
cu familia, câţiva ani. Dar, Johnny, sunt atât de îngrijorată 

din cauza lui Erikki! 

— Nu trebuie să-ţi faci griji, Azadeh. N-a spus Erikki că s- 
ar putea să-l trimită în apropiere de Turcia? spuse el, 
încercând s-o încurajeze şi gândindu-se cum să facă să o 


ducă înapoi în siguranţă. Nici nu ştiu cum să-ţi mulţumesc 
că ne-ai avertizat. Haide, mai întâi trebuie să te ducem pe 
tine îna... 

— O, nu, nu pot! izbucni ea. Nu înţelegi? Tata o să mă ducă 
în nord şi n-am să mă mai întorc niciodată, niciodată - tatăl 
meu mă urăşte şi o să mă lase cu Mâztrâk, ştiu bine că aşa 
va face. O să mă lase la el. 

— Dar ce faci cu Erikki? întrebă el. Nu poţi să fugi pur şi 
simplu. 

— O, ba da, Johnny, trebuie. Nu îndrăznesc să aştept, nu 
îndrăznesc să mă duc la Tbilisi. Este mult mai sigur pentru 
Erikki ca eu să fug acum. Aşa, el va fi mai în siguranţă. 

— Ce tot spui? Nu poţi fugi de-acasă chiar aşa! Asta-i o 
nebunie. Să zicem că Erikki vine înapoi diseară şi nu te mai 
găseşte? Ce... 

— l-am lăsat un bilet - ne-am înţeles că dacă se întâmplă 
ceva, să-i las un bilet într-un loc secret din camera noastră. 
Nu aveam cum să ştim ce va face tata când el este plecat. 
Erikki o să ştie. Şi mai este ceva. Iata se duce astăzi la 
aeroport, pe la amiază. Trebuie să aştepte un avion de la 
Teheran. Nu ştiu pe cine sau ce aşteaptă... Poate că mai 
sunt şi alte avioane... ai putea să-i convingi să ne ia înapoi la 
Teheran, sau poate am putea să ne strecurăm la bord şi 
tu... tu ai putea să-i sileşti să ne ia. 

— Ai înnebunit, spuse el furios. Este o nebunie, Azadeh. 
Este o nebunie să fugi de aici şi să-l părăseşti pe Erikki - de 
unde ştii că nu este exact aşa cum spune tatăl tău, pentru 
numele lui Dumnezeu? Spui că hanul te urăşte, păi dacă 
fugi în felul ăsta, indiferent dacă te urăşte sau nu, o să facă 
un scandal imens. În orice caz, îl pui pe Erikki în foarte 
mare primejdie. 

— Cum de poţi fi aşa de orb? Nu vezi? Atât timp cât eu 
sunt aici, Erikki nu are nici o şansă, absolut niciuna. Dacă 
nu mai sunt eu, va putea să se gândească numai la el însuşi. 
Dacă o să afle că m-am dus la Tbilisi, o să se ducă şi el acolo 
şi va fi pierdut pentru totdeauna. Nu vezi? Eu sunt 


momeala. Pentru Dumnezeu, deschide ochii! 'Te rog, ajută- 
mă! 

O auzi plângând, încet, dar plângea totuşi, şi asta nu făcu 
decât să-i sporească furia. lisuse Hristoase, nu putem s-o 
luăm cu noi! N-am cum să fac asta. Ar însemna o crimă - 
dacă ceea ce spune ea despre han e adevărat, înseamnă că 
în câteva ore hanul va arunca năvodul după noi şi ne vom 
considera norocoşi dacă vom apuca răsăritul soarelui. 
Năvodul este deja pregătit. Pentru Dumnezeu, gândeşte 
limpede! Ce prostie fuga asta! 

— Trebuie să te întorci, spuse el. E mai bine. 

Plânsul încetă. 

— Insha'Allah, zise ea cu o voce schimbată. Cum spui tu, 
Johnny. E bine să pleci cât mai repede. Nu ai prea mult 
timp. În ce parte o să te duci? 

— Nu... Nu ştiu. Era bucuros că întunericul îi ascundea 
chipul. Dumnezeule, de ce trebuie să fie tocmai Azadeh? 
Hai, am să te duc înapoi. 

— Nu-i nevoie... am... am să mai rămân puţin aici. 

Ross sesiză nota falsă din vocea ei şi se încordă şi mai tare. 

— Ai să te duci înapoi. Trebuie. 

— Nu, spuse ea sfidătoare. Nu pot să mă duc înapoi. Am să 
rămân aici, n-o să mă găsească. M-am mai ascuns aici şi altă 
dată. Cândva am stat aici două zile. Aici sunt în siguranţă. 
Nu-ţi face griji pentru mine. O să fie bine. Trebuie să pleci. 
Asta este ceea ce trebuie să faci. 

Exasperat, reuşi să-şi înfrâneze dorinţa de a o sălta în 
picioare. Se aşeză şi el cu spatele rezemat de peretele 
peşterii. „Nu pot s-o părăsesc, nu pot s-o duc înapoi 
împotriva voinţei ei, nu pot s-o duc pe sus. Nu pot nici s-o 
părăsesc, nici s-o iau. O, ba poţi s-o iei cu tine, dar pentru 
cât timp, şi după aceea, când va fi prinsă, se va vedea că a 
trecut de partea sabotorilor şi Dumnezeu ştie de ce altceva 
o vor mai acuza, şi aici oamenii omoară femeile cu pietre 
pentru asta.” 


— Când se va descoperi că nu mai suntem acolo - dacă nu 
te vor găsi nici pe tine - hanul va ştii că tu ne-ai condus. 
Dacă rămâi aici, în cele din urmă vei fi descoperită şi, 
oricum, hanul va şti că tu ne-ai călăuzit şi asta va înrăutăţi 
şi mai mult lucrurile pentru tine şi soţul tău. Trebuie să te 
întorci. 

— Nu, Johnny, sunt în mâinile lui Allah şi nu mi-e frică. 

— Dar, pentru numele lui Dumnezeu, Azadeh, gândeşte-te! 
— Mă gândesc. Sunt în mâinile lui Allah, ştii asta. Nu am 
discutat de zeci de ori despre toate astea în Elveţia? Nu mi- 
e teamă. Lasă-mi o grenadă, aşa cum i-ai lăsat şi lui Erikki. 
În mâinile lui Allah sunt în siguranţă. Te rog să pleci acum. 

Pe atunci discutaseră foarte des despre Dumnezeu. Pe 
vârful unui munte din Elveţia, era uşor şi firesc şi nu aveai 
de ce să te simţi stânjenit - nu când erai cu iubita ta care 
cunoştea Coranul şi ştia să citească în arabă, care se simţea 
foarte aproape de Infinit şi credea sincer în Islam. Aici, în 
întunericul micii peşteri, nu era acelaşi lucru. 

— Insha'Allah, asta este, spuse el hotărât. Noi doi ne 
întoarcem, tu şi cu mine, iar pe Gueng îl trimit mai departe. 

Se ridică în picioare. 

— Stai. 

Ross o auzi şi pe ea ridicându-se şi îi simţi respiraţia şi 
apropierea. Mâna ei îi atinse braţul. 

— Nu, dragul meu, zise ea, cu vocea aceea unică. Nu, 
dragul meu, asta l-ar distruge pe Erikki al meu. Nu vezi, eu 
sunt magnetul care trebuie să-l atragă pe Erikki spre 
distrugere. Dacă îndepărtăm magnetul, îi dăm lui o şansă. 
În afara zidului domeniului tatălui meu, şi tu ai o şansă. 
Când ai să-l vezi pe Erikki să-i spui... să-i spui asta. 

„Ce să-i spun?” se întrebă el. Îi luă mâna pe întuneric şi, 
simţindu-i căldura, se întoarse înapoi în timp, în întunericul 
în care stătuseră altădată împreună, în patul mare, când o 
furtună mânioasă zgâlţâia geamurile, iar ei doi numărau 
secundele dintre fulger şi bubuitul tunetului care răsuna pe 
versanţii văii. Uneori nu treceau decât două sau trei 


secunde, o, Johnny, cred că e chiar deasupra noastră, 
Insha'Allah, dacă ne loveşte, nu contează, suntem împreună 
- ne ţinem aşa de mână. Dar nu chiar aşa, îşi spuse el trist, 
îi duse mâna la buze şi i-o sărută. 

— Ai să-i spui tu însăţi, spuse el. O să mergem împreună. 
Eşti gata? 

— Vrei să spui... că plecăm împreună? 

— Da. 

După o pauză, Azadeh zise: 

— Mai întâi întreabă-l pe Gueng. 

— Gueng face ce-i spun eu. 

— Da, bineînţeles. Dar te rog să-l întrebi. Îmi faci o 
favoare. Te rog. 

Se duse spre ieşirea îngustă. Gueng stătea rezemat de ea, 
pe din afară, înainte ca el să-i poată spune ceva, Gueng îi 
şopti în gurkhali: 

— Încă nu este nici o primejdie, sahib. Afară. 

— A, ai auzit? 

— Da, sahib. 

— Şi ce părere ai? 

Gueng zâmbi. 

— Ce părere am eu nu contează, sahib, nu are nici o 
importanţă, karma e karma. Fac ceea ce spui. 

Aeroportul Tabriz, ora 12:40. Erau cocoţaţi în copacii de la 
marginea aeroportului. Ross privea cu binoclul. Terminalul 
era pustiu, cu excepţia câtorva soldaţi, a câtorva epave 
carbonizate de foste avioane de pasageri. 

— Nici o speranţă, la naiba! spuse el. O să încercăm la 
aeroportul lui Erikki. Poate că putem să ne ascundem acolo 
până soseşte vreun elicopter. 

Îi conduse pe cărare mai adânc în pădure, evitând poteca 
bătătorită. La marginea pădurii se aflau câmpuri îngheţate, 
care vara erau încărcate de recolte aparţinând puţinilor 
moşieri din zonă ce supravieţuiseră în pofida reformelor 
introduse de şah. Dincolo de câmpuri se întindeau deja 
periferiile Tabrizului. Se vedeau de aici şi minaretele 


Moscheii Albastre şi fumul de la nenumăratele incendii adus 
spre ei de vânt. 

— Putem să ajungem în oraş, Azadeh? 

— Da, spuse ea, dar... dar e foarte departe. 

Sesizară amândoi îngrijorarea din vocea ei. Până acum, se 
mişcase repede şi fără să se plângă. Dar reprezenta totuşi 
un risc. Bărbaţii purtau costumul de nomazi peste 
uniformă. Ghetele lor scâlciate treceau neobservate, ca şi 
armele. Şi chadorul ei. Ross se uită la ea, încă neobişnuit cu 
urâţenia acestuia. Azadeh îi simţi privirea şi zâmbi. 
Înţelesese. Atât faptul că chadorul o urâţeşte, cât şi pe acela 
că este o povară. 

— Hai să mergem prin oraş, spuse ea. Putem s-o apucăm 
pe străzi lăturalnice. Am ceva... am ceva bani şi am putea 
cumpăra de mâncare. Johnny, tu o să spui că eşti caucazian, 
să zicem din Astară, şi eu am să spun că sunt nevasta ta. 
Gueng, tu vorbeşti sigur khali sau altă limbă străină, prefă- 
te arogant şi dur ca turcmenii din nord - şi poţi să treci 
drept unul dintre ei - sunt urmaşi ai mongolilor; mulţi 
iranieni au strămoşi mongoli. Sau poate că aş putea să 
cumpăr nişte eşarfe verzi şi să vă deghizez în Gărzi Verzi... 
Asta e tot ce pot face. 

— E foarte bine, Azadeh. Poate că ar fi încă şi mai bine să 
nu stăm toţi la un loc. Gueng, mergi în urma noastră. 

— Pe stradă, soțiile iraniene merg în urma soţilor lor, 
spuse Azadeh. Am... am să stau un pas în urma ta, Johnny. 

— Este un plan foarte bun, memsahib, zise Gueng. Foarte 
bun. Să ne călăuziţi dumneavoastră. 

Zâmbetul ei îi mulţumi. Ajunseră curând în piaţă, şi pe 
străzi, şi pe ulicioarele pline de lume. La un moment dat, un 
bărbat îl îmbrânci nepăsător pe Gueng. Fără ezitare, Gueng 
îi repezi un pumn în gât şi-l trimise fără cunoştinţă în şanţ, 
înjurându-l tare într-un dialect gurkhali. O clipă, mulţimea 
rămase tăcută, apoi zgomotul continuă cu aceeaşi 
intensitate şi cei din apropiere lăsară privirile în jos, 
trecând mai departe. Unii dintre ei îşi făcură iute un semn 


împotriva deochiului, căci se ştia că toţi cei care vin din 
nord, descendenţii hoardelor care nu cunoşteau un 
Dumnezeu Unic, aveau puterea de a deochea. 

Azadeh cumpără mâncare de la vânzătorii de pe stradă - 
pâine proaspătă, kebab fript pe mangal, fasole şi horisht de 
legume plin de orez. Se aşezară pe o bancă din lemn 
necioplit ca să mănânce şi să se odihnească, apoi porniră 
din nou la drum. Nimeni nu le dădea nici o atenţie. 
Câteodată cineva le oferea ceva de vânzare, însă Azadeh 
intervenea imediat şi îi proteja, îngroşând vocea şi vorbind 
în dialectul turc local. Când muezinii strigară credincioşii la 
rugăciunea de amiază, Azadeh se opri înspăimântată. În 
jurul lor, bărbaţii şi femeile căutau o bucată de covor, o 
cârpă, un ziar sau o bucată de carton ca să îngenuncheze şi 
începură să se roage. Ross ezită, apoi cedă în faţa privirii ei 
rugătoare, se făcu şi el că se roagă şi momentul trecu. Pe 
toată strada, numai patru sau cinci oameni rămăseseră în 
picioare şi Gueng era unul dintre ei. Sta rezemat de zid. 
Nimeni nu-i deranja pe cei care rămăseseră în picioare. 
Locuitorii Tabrizului erau de diverse origini şi religii. 

Îşi continuară apoi drumul spre sud-est şi se aflau acum la 
periferie, în mahalale prăpădite, pline de gunoaie şi de câini 
jigăriţi, unde şanţurile de la marginea drumului erau 
singura formă de canalizare. În curând cocioabele se vor 
termina, vor începe câmpurile şi livezile, apoi pădurea şi 
drumul principal către Teheran care urca spre trecătoare şi 
care avea să-i conducă spre staţia Tabriz Unu. Ce aveau să 
facă acolo, Ross nu ştia, dar Azadeh îi spuse că ştia mai 
multe peşteri prin împrejurimi, unde se puteau ascunde 
până va veni un elicopter. 

Trecură de ultimele mahalale şi porniră pe drumul 
desfundat, mărginit de troiene de zăpadă. Zăpada era plină 
de bălegar de măgar şi catâr, alunecoasă şi înşelătoare. Se 
alăturară altor oameni care mergeau pe drum, unii ţinând 
de dârlogi măgari încărcaţi cu poveri, alţii îndoiţi de mijloc 
sub greutatea bagajelor pe care le duceau în spinare, alţii 


îşi făceau nevoile, se ştergeau apoi luând zăpadă în mâna 
stângă, şi porneau din nou la drum - o mulţime pestriță de 
nomazi, orăşeni, ţărani - care nu aveau în comun decât 
sărăcia şi mândria. 

Azadeh se simţea foarte obosită de efortul şi tensiunea 
provocate de traversarea oraşului. Fusese tot timpul 
înspăimântată să nu facă vreo greşeală, înfricoşată la 
gândul că vor fi descoperiţi, înnebunită de îngrijorare 
pentru Erikki şi la gândul cum vor ajunge la bază şi ce vor 
face după ce vor ajunge. Insha' Allah, îşi spunea ea, mereu 
şi mereu. Allah va avea grijă de el, şi de tine, şi de Johnny. 

Când ajunseră aproape de bifurcația unde începea drumul 
spre Teheran, văzură mai mulţi bărbaţi înarmaţi din Gărzile 
Verzi stând lângă o barieră improvizată. Se uitau cu atenţie 
în vehicule şi examinau chipurile oamenilor care treceau pe 
lângă ei. Nu aveau cum să-i evite. 

— Azadeh, ia-o tu înainte, şopti Ross. Aşteaptă-ne mai sus - 
dacă suntem opriţi, nu te amesteca, mergi înainte spre 
bază. E mai bine să ne despărţim. Nu fi îngrijorată, mai 
adăugă el şi zâmbi. 

Azadeh dădu din cap a încuviinţare, încă mai palidă de 
frică. Îi căra şi rucsacul lui. Când ieşiseră din oraş, 
insistase: „Uită-te la celelalte femei, Johnny. Dacă nu car şi 
eu ceva, bate imediat la ochi.” 

Cei doi bărbaţi aşteptară până se depărta ea, apoi se 
duseră la marginea drumului şi urinară într-un troian de 
zăpadă. Oamenii treceau înghesuindu-se pe lângă ei. Unii îi 
observară. Alţii îi înjurară ca Necredincioşi. Unul sau doi se 
întrebară ce puteau fi străinii ăştia care se uşurau cu faţa 
spre Mecca, ceea ce un musulman nu face niciodată. 

— După ce trece ea, te duci şi tu, Gueng, iar eu vin după 
alte zece minute. 

— Mai bine treci dumneata înainte, şopti Gueng. Eu sunt 
turcmen. 

— Foarte bine, dar dacă sunt oprit, să nu te amesteci. 
Strecoară-te mai departe prin vălmăşag şi du-o pe ea 


undeva unde să fie în siguranţă. Să nu mă dezamăgeşti! 

Omuleţul zâmbi şi dinţii lui sclipiră de albi ce erau. 

— Dumneata să nu mă dezamăgeşti! Mai ai încă multe de 
înfăptuit până să devii Stăpân al Munţilor. 

Gueng privi pe deasupra capului lui spre barieră, care era 
cam la o sută de metri depărtare. Văzu că Azadeh ajunsese 
chiar în dreptul ei. Unul din Gărzile Verzi îi spuse ceva 
furios, însă ea rămase cu ochii plecaţi, îi răspunse ceva şi 
omul îi făcu semn cu mâna să treacă mai departe. 

— Să nu mă aştepţi pe drum, sahib. Poate că am să 
traversez câmpul. Să nu-ţi faci griji în privinţa mea, am să-ţi 
iau urma. 

Împinse trecătorii şi se amestecă în şuvoiul care se 
scurgea înapoi, spre oraş. După vreo sută de metri, se 
aşeză pe o ladă răsturnată şi îşi dezlegă ghetele, ca şi când 
l-ar fi durut picioarele. Ciorapii lui erau ferfeniţă, dar asta 
n-avea importanţă, fiindcă tălpile lui erau ca oţelul. Îşi legă 
din nou şireturile pe îndelete, încântat de faptul că acum 
era turcmen. 

Ajuns la barieră, Ross intră în şirul celor care părăseau 
Tabrizul. Observă că poliţişti stăteau alături de Gărzile Verzi 
şi priveau atenţi chipurile celor care defilau prin faţa lor, 
detestând, ca de obicei, autorităţile şi amestecul acestora în 
dreptul lor de a merge unde vor şi când vor. 

— Tu, îi spuse unul din Gărzile Verzi, unde-ţi sunt hârtiile? 

Furios, Ross scuipă pe jos. 

— Hârtii? Casa mea a ars, soţia mi-a ars şi copiii mi-au fost 
arşi de vii de câinii stângişti. Nu mi-a mai rămas nimic decât 
puşca asta şi nişte muniţie. Voia lui Allah - dar de cenu vă 
duceţi să le daţi foc satanelor şi să împliniţi astfel lucrarea 
lui Allah, în loc să opriţi din drum oamenii cinstiţi? 

— Noi suntem cinstiţi! spuse omul furios. Noi împlinim 
lucrarea lui Allah. De unde vii? 

— De la Astară. Astară, pe ţărmul mării, răspunse Ross, 
revărsându-şi toată furia. Astară. Dar tu? 


Omul din urma lui începu să înjure şi să-i spună celui din 
Gărzile Verzi să se grăbească şi să nu-l mai facă să aştepte 
în frig. Un poliţist se îndrepta acum spre ei, aşa că Ross se 
hotări să-şi încerce norocul şi trecu îmbrâncindu-se pe 
lângă el cu o altă înjurătură, omul din spate îl urmă, apoi 
veni altul, şi altul, şi se treziră cu toţii în loc deschis. Omul 
din Gărzile Verzi strigă o înjurătură în urma lor, apoi se 
întoarse la cei care treceau prin faţa lui. 

Ross avu nevoie de câteva clipe până să poată respira din 
nou în voie. Încercă să nu se grăbească şi ochii lui priviră 
atent înainte. Nici urmă de Azadeh. Acum treceau pe-acolo 
camioane şi maşini, derapând pe drumul înclinat şi 
împrăştiind adesea trecătorii care încotro, însoţiţi de 
inevitabilul val de înjurături şi ţipete. Omul care fusese la 
barieră în spatele lui era acum în rând cu el, şirul celor care 
mergeau pe jos se subţiase. Oameni se retrăgeau spre 
dealuri sau pe potecile laterale care duceau spre sate şi în 
pădure. Omul care păşea alături de el era de vârstă 
mijlocie, avea un chip dur, era îmbrăcat sărăcăcios, însă 
arma lui era bine întreţinută. 

— Fiul ăla de căţea din Gărzile Verzi, spuse el cu un accent 
puternic. Aveţi dreptate, aga, ar trebui să se ducă să 
împlinească lucrarea lui Allah, a Imamului, nu a lui Abdollah 
Han. 

Ross intră imediat în alertă. 

— A cui? 

— Eu sunt din Astară şi îmi dau seama după accentul 
dumitale, aga, că nu eşti din Astară. Şi-apoi, cei din Astară 
nu se uşurează niciodată cu faţa spre Mecca - noi suntem 
buni musulmani. Judecând după chipul dumitale, trebuie să 
fii acel sabotor pe capul căruia a pus hanul un preţ aşa de 
bun. 

Vocea străinului era blândă, ciudat de prietenoasă, iar 
arma continua să-i atârne de umăr. 

Ross nu spuse nimic, se mulţumi să mormăie ceva şi nu-şi 
modifică ritmul paşilor. 


— Da, da, hanul a pus un preţ foarte bun pe capul 
dumitale. O mulţime de cai, o turmă de oi, zece cămile sau 
chiar mai multe. Aceasta este o recompensă demnă de şah. 
Recompensa este şi mai mare dacă eşti adus viu - mai mulţi 
cai, mai multe oi şi cămile, destule ca să trăieşti până la 
sfârşitul vieţii. Dar unde este femeia Azadeh, fiica lui, cea pe 
care ai răpit-o, şi celălalt bărbat? 

Ross se uită buimăcit la el şi atunci bărbatul chicoti: 

— Se vede treaba că eşti foarte obosit dacă te dai de gol 
atât de uşor. 

Chipul lui se aspri brusc, mâna îi alunecă în buzunarul 
hainei, de unde scoase un revolver pe care îl propti în 
spatele lui Ross. 

— Mergi cu un pas înaintea mea, nu fugi şi nu încerca să 
faci nimic altceva, că te împugşc în şira spinării. Acum spune 
unde e femeia - este o recompensă şi pentru ea. 

În momentul acela, un camion care cobora panta trecu pe 
partea opusă a drumului şi se năpusti spre ei, claxonând 
asurzitor. Oamenii se împrăştiară în toate părţile. Reflexele 
lui Ross fură mai rapide şi făcu un pas într-o parte, propti 
umărul în coasta bărbatului şi-l trimise rostogolindu-se sub 
roţile camionului. Roţile din faţă trecură peste trupul 
omului, urmate de cele din spate. Camionul scrâşni din 
frâne şi se opri la vreo treizeci de metri mai încolo. 

— Doamne apără! spuse cineva. Ai văzut? S-a repezit în 
calea camionului. 

Ross trase trupul în afara drumului. Revolverul dispăruse 
în zăpadă. 

— O, jertfa lui Allah este tatăl dumitale, aga? întrebă o 
femeie în vârstă. 

— Nu... Nu, spuse Ross, articulând cu greu cuvintele. Totul 
se petrecuse atât de repede. E... e un străin. Nu l-am mai 
văzut niciodată până acum. 

— Pe numele Profetului, cât de neglijenţi sunt oamenii! N- 
au ochi? E mort? întrebă şoferul camionului, apropiindu-se 
de ei. Era un om vânjos, bărbos, dur. Allah mi-e martor că s- 


a aruncat în faţa mea! Tu, zise el către Ross, erai lângă el, 
trebuie să fi văzut. 

— Da... da, aşa este, cum spui. Eram în spatele lui. 

— Voia lui Allah. Camionagiul plecă fericit că totul se 
terminase corect. Excelenţa Sa a văzut! Insha'Allah! 

Ross îi împinse într-o parte pe cei câţiva oameni care 
catadicsiseră să se oprească din drum şi porni în susul 
pantei, nici repede, nici încet, încercând să-şi adune 
gândurile şi neîndrăznind să se uite în urmă. Ajuns la curbă, 
grăbi pasul, întrebându-se dacă procedase corect 
reacţionând atât de repede. Dar omul l-ar fi vândut şi ar fi 
vândut-o şi pe ea. Lasă-l încolo, karma e karma. Încă o 
curbă şi nici urmă de Azadeh. Era din ce în ce mai 
îngrijorat. 

Acum drumul mergea în serpentine tot mai strânse, panta 
fiind tot mai abruptă. Trecu de câteva dealuri pe jumătate 
ascunse în pădure. Câinii scurmau prin şanţuri. Îi alungă 
imediat pe cei care îndrăzniră să se apropie de el, căci 
turbarea era aici endemică. Mai luă o curbă şi o văzu cum 
şedea pe vine să se odihnească, la fel ca oricare din 
celelalte bătrâne. Îl zări şi ea în aceeaşi clipă. Îi făcu semn 
cu capul ca să-i atragă atenţia şi se ridică, pornind din nou 
în sus, pe drum. Ajunse la douăzeci de metri în urma ei. 
Atunci se auziră focuri de armă venind de undeva de jos, de 
sub ei. Ca şi toţi ceilalţi, se opriră şi se uitară în urmă. Nu se 
vedea nimic. Bariera era departe în urmă, aproape la un 
kilometru de serpentine. În clipa următoare, focurile 
încetară. Nimeni nu spuse nimic, toţi porniră la drum în sus, 
şi mai grăbiţi de astă dată. 

Drumul era prost. Mai parcurseră un kilometru şi ceva, 
păşind adesea într-o parte ca să lase maşinile să treacă. Din 
când în când trecea huruind şi câte un autobuz, dar toate 
erau supraîncărcate şi niciunul nu voia să oprească. În 
zilele astea puteai aştepta într-o staţie de autobuz o zi sau 
două până să găseşti un loc. Câteodată opreau camioanele. 
Contra cost. 


Ceva mai târziu trecu un camion pe lângă ei şi, când 
ajunse în dreptul lui Azadeh, încetini, mergând alături de 
ea. 

— De ce să mergi pe jos, când cei care sunt obosiţi pot 
merge cu maşina cu ajutorul lui Cyrus camionagiul şi al lui 
Allah, strigă şoferul privind-o şi dându-i un ghiont 
tovarăşului său, un bărbat cu barbă neagră, de aceeaşi 
vârstă cu el. 

O urmăreau de o vreme, văzuseră unduirea şoldurilor ei 
pe care nici măcar chadorul nu o putea ascunde. 

— De ce să meargă o floare a lui Allah pe jos, când ar 
putea să stea la căldură în camion sau pe covorul unui 
bărbat? 

Azadeh ridică privirea, îl înjură urât şi strigă în urmă, spre 
Ross: 

— Bărbate, fiul ăsta lepros de căţea a îndrăznit să mă 
insulte şi să facă observaţii neruşinate, împotriva legilor lui 
Allah. 

Ross era deja lângă ea şi şoferul se trezi privind gaura 
unei ţevi de revolver. 

— Excelenţă... tocmai întrebam dacă... dacă 
dumneavoastră şi doamna n-aţi dori... dacă n-aţi dori să 
mergeţi cu maşina, spuse şoferul cuprins de panică. Este 
destul loc în spate... dacă Excelenţa Voastră doreşte să-mi 
onoreze vehicolul... 

Camionul era pe jumătate plin cu fiare vechi, dar era 
oricum mai bine decât să meargă pe jos. 

— Spune unde mergi sau îţi zbor creierii! 

— La Qazvin, Excelenţă, la Qazvin. Vreţi să ne faceţi 
onoarea? 

Camionul nu se opri, însă lui Ross nu-i fu greu s-o ajute pe 
Azadeh să se urce pe platformă. Sări şi el înăuntru şi se 
lăsară pe vine ca să se apere de vânt. Lui Azadeh îi 
tremurau picioarele şi era foarte nervoasă. Ross o trase la 
piept şi o cuprinse cu braţele. 

— Oh, Johnny, dacă n-ai fi fost aici... 


— Nu-ţi mai face griji, gata. 

Bărbatul îi dădu o parte din căldura lui. „Qazvin? Qazvin 
nu e oare la jumătatea drumului spre Teheran? Bineînţeles 
că da! O să rămânem în camion până la Qazvin, îşi spuse el, 
adunându-şi puterile. Apoi, poate mai găsim pe cineva să ne 
ducă mai departe, poate găsim un autobuz sau poate furăm 
o maşină, asta o să facem.” 

— Drumul spre bază este la vreo trei-patru kilometri de 
aici, spuse ea, dârdâind în braţele lui. Spre dreapta. 

— Spre bază? A, da, baza. Şi Erikki. Dar, ceea ce era încă 
şi mai important: unde era Gueng? „Ce s-a întâmplat cu 
Gueng? Pune-ţi mintea la contribuţie. Ce ai de gând să 
faci?” Cum €... cum e terenul acolo, este deschis şi neted 
sau prăpăstios sau cum? 

— Este destul de neted. În curând o să apară satul nostru, 
Abu Mard. Trecem de sat, apoi, aproape imediat, solul 
devine neted. Drumul nostru porneşte de la un fel de platou 
împădurit. Drumul principal urcă înainte, ca să traverseze 
creasta. 

Vedea în faţa lui drumul care şerpuia mereu, apropiindu- 
se uneori foarte mult de coasta muntelui. 

— O să coborâm de partea cealaltă a satului, înainte de 
platou, şi o să înconjurăm prin pădure ca să ajungem la 
bază. Se poate? 

— Da. Cunosc ţinutul foarte bine. Am... am predat la 
şcoala din sat şi îi luam pe copii la plimbare în pădure. 
Cunosc toate potecile. 

Azadeh tremură din nou, ca scuturată de un frison. 

— Stai mai jos, să nu te sufle vântul, şi în curând ai să te 
încălzeşti. Îşi ţinu braţul petrecut pe după umerii ei şi, după 
un timp, Azadeh încetă să mai tremure. Observă venind din 
spate o maşină care îi depăşi, făcând să scrâşnească 
schimbătorul de viteze, urmată de o camionetă verde. 
Şoferul maşinii ţine mâna pe claxon. Camionul lor nu avea 
unde să se dea la o parte, aşa că maşina ţâşni pe contrasens 


JW 


şi porni cu toată viteza înainte. „Sper că o să te ia dracu'”, 


îşi zise Ross, enervat de zgomot şi prostia fără seamăn a 
şoferului. 

Observă în treacăt că vehiculul era plin cu oameni 
înarmaţi, la fel ca şi camioneta ce venea în urma lui. 
Oamenii stăteau în picioare, ţinându-se de barele de metal, 
iar oblonul din spate atârna, huruind îngrozitor. Când 
trecură pe lângă ei, Ross zări un corp chircit la picioarele 
lor. La început crezu că era unul de-ai lor, apoi îşi dădu 
seama că nu era aşa. Era Gueng. 

Nu era nici o îndoială - văzuse bine resturile uniformei lui, 
precum şi kukri-ul pe care unul dintre bărbaţi şi-l înfipsese 
la brâu. 

— Ce este, Johnny? 

Ross şedea alături de ea, dar n-o mai simţea, nici pe ea şi 
nimic altceva, în afară de faptul că-şi pierduse şi al doilea 
om. Ochii lui erau plini de lacrimi. 

— Ce este, ce s-a întâmplat? 

— Nimic, e din cauza vântului. Îşi şterse lacrimile, apoi 
îngenunche şi privi înainte. Drumul şerpuia apărând şi 
dispărând din vedere. Ca şi maşina şi camioneta. Acum se 
vedea şi satul. Dincolo de el, drumul urca din nou, după 
care devenea neted, exact aşa cum spusese ea. Maşina şi 
camioneta trecură cu toată viteza prin sat. Ross avea în 
buzunar un binoclu mic, dar foarte puternic. Îşi propti 
picioarele bine de podeaua camionului care se hurduca 
mereu şi privi prin binoclu la maşină. Când aceasta ajunse 
pe terenul neted, mări viteza, apoi o luă la dreapta pe 
drumul care ducea la bază şi dispăru. Când ajunse şi 
camioneta la intersecţie, se opri, blocând circulaţia pe 
sensul ei de mers. Şase bărbaţi înarmaţi săriră jos şi 
rămaseră în picioare, cu faţa spre Tabriz. Apoi camioneta 
viră la dreapta şi dispăru în urma maşinii. 

Camionul lor încetini şi şoferul schimbă zgomotos într-o 
viteză inferioară. Chiar în faţa lor era o pantă abruptă şi în 
apropiere se zărea o potecă pe care nu erau deloc pietoni. 

— Unde duce asta, Azadeh? 


Tânăra femeie se ridică în genunchi şi privi în direcţia 
indicată de el. 

— Spre Abu Mard, satul nostru, spuse ea. Face multe 
ocoluri, dar până la urmă acolo ajunge. 

— Pregăteşte-te să sari - în faţă este o altă barieră. 

Ross se lăsă să alunece, apoi o ajută şi pe ea să coboare şi 
se ascunseră imediat. Camionul nu oprise şi şoferul nu se 
uitase în jur. În curând se afla departe. Mână în mână, 
fugiră să se ascundă printre copaci. 

Capitolul 12 

Aeroportul din Teheran, ora 18:40. Mclver îi privea pe 
Talbot şi pe Andrew Gavallan de la fereastra biroului său. 
Gavallan era un bărbat voinic, impunător, care tocmai 
sosise de la Al Shargaz cu 125 la o conferinţă urgentă. 

Văzu că Talbot se urcă în maşină şi pleacă. Gavallan se 
întoarse în biroul în care astăzi era suficient personal. Nu 
chiar ca în vremuri normale, dar aproape - un operator 
radio, un operator la telex, managerul biroului, oamenii de 
la depouri şi nici o femeie. 

— Mac, hai să facem o plimbare. 

— Da, spuse el, dându-şi seama că era vorba de ceva grav. 

Încă nu avuseseră timp să stea de vorbă între patru ochi. 
leşiră pe platoul pentru mărfuri. Un avion JAL huruia pe 
cer. 

— Se spune că mai sunt încă o mie de tehnicieni japonezi 
care se pregătesc s-o şteargă de la Iran-Ioda, spuse Mclver 
distrat. 

— Consorţiul lor a încasat-o. Financial Times de astăzi 
spune că au deja o depăşire de o jumătate de miliard de 
dolari şi n-au nici o şansă să termine anul ăsta. În plus, 
probabil că stagnarea de pe piaţa constructorilor de nave 
afectează serios consorțiul 'Toda. 

Gavallan se uită împrejur ca să fie sigur că nu aude 
nimeni. 

— Cel puţin investiţiile noastre sunt mobile, Mac, în cea 
mai mare parte. 


Mclver se uită la el, cercetând chipul ca cioplit în piatră, şi 
sprâncenele cărunte stufoase, ochii căprui. Ăsta e motivul 
„conferinţei urgente”? 

— Unul dintre ele, spuse Gavallan. Talbot mi-a spus că a 
fost informat de Ali Kia că se intenţionează naţionalizarea 
tuturor companiilor de aviaţie străine, în special a noastră. 
Asta înseamnă că vom pierde enorm dacă nu reuşim să 
facem ceva. Genny are dreptate, ştii şi tu. Noi trebuie s-o 
facem. 

— Nu cred că este posibil. Ţi-a spus Genny? 

— Bineînţeles, însă eu cred că putem. Să încercăm în felul 
următor: să zicem că astăzi este ziua Z. Tot personalul de 
care nu este absolută nevoie începe să părăsească Iranul fie 
cu 125 al nostru, fie cu avioanele liniilor obişnuite, când vor 
începe să funcţioneze din nou. Oamenii vor pleca în 
concediu sau ca să fie înlocuiţi cu alţii. Vom lua cu noi toate 
piesele de schimb - câte putem încărca - şi spunem că le 
ducem la reparat, că nu mai sunt de folos sau mai ştiu eu 
ce. Zagros Trei se retrage la Kowiss, Tabriz se închide 
„temporar” şi 212 al lui Erikki se duce la Al Shargaz, apoi în 
Nigeria, împreună cu Tom Lochart de la Zagros şi un 212 
de la Kowiss. Închizi sediul de la Teheran şi te muţi la Al 
Shargaz, ca să conduci operaţiunile şi să controlezi cele trei 
baze rămase la Lengeh, Kowiss şi Bandar-e Delam „în 
aşteptarea revenirii la normal”. De acolo vom îndeplini în 
continuare toate ordinele guvernului nostru de a evacua tot 
personalul care nu este absolut necesar. 

— Corect, dar... 

— Lasă-mă să termin, băiete. Să zicem că facem toate 
pregătirile şi planurile acestea în decurs de treizeci de zile. 
Ziua a treizeci şi una este ziua Z. La o anumită oră în ziua Z, 
ori Z. plus unu sau doi - în funcţie de vreme sau de mai ştiu 
eu ce - transmitem un semnal radio codificat de la Al 
Shargaz. Toţi piloţii rămaşi şi toate elicopterele decolează 
simultan şi trec peste Golf, la Al Shargaz. Acolo scoatem 
rotoarele, încărcăm elicopterele în avioanele de marfa 747 


pe care le-am închiriat de undeva, apoi zboară spre 
Aberdeen şi treaba e făcută, încheie Gavallan zâmbind 
radios. 

Mclver îl privea năucit. 

— Eşti nebun! Umbli după potcoave de cai morţi! Planul 
ăsta are atâtea lacune. 

— Spune-mi una! 

— Pot să-ţi arăt cincizeci. Mai întâi... 

— Numai câte una, pe rând, şi nu uita că ai tensiune. 
Apropo, cum te mai simţi? Genny mi-a spus să te întreb. 

— Foarte bine şi lasă-mă naibii să vorbesc. În primul rând, 
startul acela simultan: elicopterele sunt pe baze diferite şi 
au nevoie de timpi diferiţi ca să ajungă la Al Shargaz, din 
cauza distanțelor de parcurs. Kowissul trebuie să 
realimenteze, nu poate trece dintr-o bucată nici măcar 
până peste Golf. 

— Ştiu. Vom face planuri separate pentru fiecare din cele 
trei baze. Fiecare comandant de bază îşi construieşte 
propriul plan de plecare. Când sosesc, îi preluăm noi. Scrag 
poate sări uşor peste Golf, la fel şi Rudi de la Bandar-e 
Delam... 

— Nu poate. Şi nici Rudi nu poate de la Bandar-e Delam şi 
nici Starke de la Kowiss nu poate traversa Golful dintr-o 
singură mişcare, până la Al Shargaz. Vor trebui să treacă 
prin Kuweit, prin Arabia Saudită şi prin Emirate, să le 
violeze spaţiul aerian şi Dumnezeu ştie dacă n-o să tragă 
asupra noastră, dacă n-or să ne bage la puşcărie sau n-or să 
ne amendeze. Şi acelaşi lucru se poate întâmpla şi la Al 
Shargaz, nu există nici un motiv pentru care ar fi altfel. 

Mclver clătină din cap. 

— Şeicatele nu pot face orice fără o autorizaţie specială 
din partea Iranului. Sunt speriaţi de moarte că revoluţia lui 
Khomeini s-ar putea extinde şi la ei, toţi au minorităţi şiite 
importante, nu se pot măsura cu marina militară, cu armata 
şi forţele aeriene ale Iranului dacă Khomeini îşi pune 
mintea să le vină de hac. 


— Să luăm problemele pe rând, una câte una, spuse 
Gavallan calm. Ai dreptate în ceea ce priveşte aparatele lui 
Rudi şi Starke, Mac. Dar să zicem că ar avea permisiune de 
zbor prin toate aceste teritorii? 

— Ce? 

— Am trimis telexuri individuale la toate ATC-urile din Golf 
şi am cerut permisiune de survolare şi am primit 
confirmarea că elicopterele de la S-G în tranzit au voie să 
survoleze spaţiul lor aerian. 

— Da, dar... 

— Pe rând, fiecare problemă la timpul său, băiete! În 
continuare, să presupunem că toate avioanele se află în 
registrul de zbor britanic - sunt englezeşti, sunt 
proprietatea noastră, noi suntem cei care plătim pentru ele, 
sunt ale noastre, indiferent ce mişcări încearcă să facă 
partenerii noştri. Fiind înregistrate în registrul britanic al 
aviaţiei, nu sunt supuse jurisdicției Iranului şi nu au nimic 
de-a face cu el, aşa-i? 

— După ce ies din ţară, da. Dar n-ai să reuşeşti niciodată 
să convingi Registrul Aviației Civile Iraniene să fie de acord 
cu transferul, aşadar n-ai să reuşeşti nici să le aduci înapoi, 
în Anglia. 

— Să zicem că totuşi voi reuşi să le trec din nou în 
Registrul Aviației Britanice. 

— Cum naiba ai să faci aşa ceva? 

— O să cer. O să cer, băiete, o să cer la Registrul de la 
Londra, o să le cer băieţilor de-acolo să facă chestia asta. 
De fapt, am şi făcut-o înainte să plec de la Londra. „Treaba 
s-a cam împuţit în Iran”, zic eu. „Aşa e, e rău de tot, 
bătrâne”, zic ei. „Aş vrea să-mi treceţi păsările înapoi, 
provizoriu, în Registrul Britanic. S-ar putea să trebuiască să 
le scot de-acolo până se normalizează situaţia - sigur că 
autorităţile din Iran n-o să fie de acord cu asta, dar acum nu 
reuşesc să determin pe nimeni să-mi semneze o hârtie până 
nu se mai potolesc treburile, ştiţi şi voi cum e”, zic eu. 
„Bineînţeles, bătrâne. La fel e şi cu nenorocitul ăsta de 


guvern al nostru, zic ei, de fapt cu orice nenorocit de 
guvern. Ei bine, fără îndoială că nu e chiar aşa cum scrie în 
regulament, dar tot atât de adevărat este că sunt zmeiele 
tale”. 

Mclver se opri şi se uită uimit la el. 

— Şi au fost de acord? 

— Nu încă, încă nu, băiete. Altceva? 

— Am o sută de „altceva”! spuse Mclver iritat, pornind din 
nou să se plimbe de colo-colo, căci era prea frig să stea 
locului. 

— Dar? 

— Dar dacă ţi le spun una câte una, o să-mi dai de fiecare 
dată un răspuns şi o posibilă rezolvare, iar asta tot nu 
înseamnă că se poate face. 

— Sunt de acord cu Genny - trebuie s-o facem singuri. 

— Poate, dar trebuie să se şi poată. Şi încă ceva: avem 
permisiune să scoatem trei 212 de aici. Poate că reuşim să 
le scoatem şi pe celelalte. 

— Cele trei n-au ieşit încă din ţară, Mac. Partenerii noştri 
n-au să le lase din mână, ca să nu mai vorbim de ICAA. Uită- 
te la Guerney - toate elicopterele lor sunt imobilizate. 
Patruzeci şi opt, inclusiv toate 212. Aproximativ treizeci de 
milioane de dolari duşi pe apa sâmbetei şi nu le pot asigura 
nici măcar service-ul. 

Se uitară amândoi spre pistă. Ateriza un Hercules al RAF. 
Gavallan îl urmări cu privirea. 

— Talbot mi-a spus că, până la sfârşitul săptămânii, toţi 
membrii forţelor terestre, maritime şi aeriene britanice, 
precum şi tehnicienii, vor pleca din ţară, iar la ambasadă 
vor rămâne doar trei oameni, unul dintre aceştia fiind el 
însuşi. Se pare că în învălmăşeala care s-a produs la 
Ambasada SUA cineva s-a strecurat înăuntru, a deschis 
seifurile şi a pus mâna pe cifruri. 

— Mai au încă materiale secrete acolo? Mclver era de-a 
dreptul stupefiat. 


— Aşa se pare. Oricum, Talbot a spus că infiltrarea asta i-a 
făcut să-şi ude chiloţii pe toţi cei de la ambasadele din 
lumea creştină, pe sovietici şi pe arabi. Toate ambasadele se 
pregătesc să tragă obloanele. Arabii sunt cei mai 
înspăimântați - niciunul dintre şeicii țițeiului nu vrea ca 
doctrina lui Khomeini să ajungă şi la ei şi sunt gata să 
cheltuiască petrodolari grei ca s-o împiedice să traverseze 
Golful. Talbot a spus: „Pun rămăşag pe cincizeci de lire 
contra o pălărie găurită că lraqul a deschis deja un cont 
special, la fel ca şi kurzii şi toţi ceilalţi arabi, prosuniţi şi 
anti-Khomeini. Tot Golful este pe cale să sară în aer”. 

— Dar între timp... 

— Între timp, nu mai este atât de sigur pe el ca acum 
câteva zile şi nu este deloc sigur că Khomeini este gata să 
se retragă liniştit la Qom. „În Iran nu se va schimba nimic, 
bătrâne, atâta timp cât sunt cu Khomeini şi mullahii”, mi-a 
zis el. Gavallan îşi bătu mâinile înmănuşate una de alta ca 
să-şi pună sângele în mişcare. Am îngheţat îngrozitor. Mac, 
e clar că aici am dat de dracu”. Trebuie să avem singuri 
grijă de noi înşine. 

— E un risc al naibii de mare. Cred că o să pierdem câteva 
păsări. 

— Numai dacă soarta e împotriva noastră. 

— Ceri prea multe de la soartă, Andy. Îţi aminteşti de cei 
doi mecanici din Nigeria care au fost vârâţi la închisoare pe 
paisprezece ani numai pentru că asiguraseră service-ul 
unui 125 care zburase ilegal din ţară? 

— Asta a fost în Nigeria şi mecanicii au rămas acolo. Noi 
nu lăsăm pe nimeni în urma noastră. 

— Dacă un singur cetăţean de-al nostru rămâne aici, o să 
fie prins, aruncat în închisoare şi va deveni ostatic pentru 
noi toţi şi pentru păsările de oţel - doar dacă nu eşti 
pregătit să-l sacrifici! În caz contrar, se vor folosi de el ca să 
ne determine să ne întoarcem şi când ne vom întoarce vor fi 
îngrozitor de furioşi. Şi ce vom face cu angajaţii noştri 
iranieni? 


Gavallan răspunse încăpățânat: 

— Dacă soarta e împotriva noastră, o să fie un dezastru, 
indiferent ce-am face. Cred că trebuie să alcătuim un plan 
cu toate detaliile, pentru orice eventualitate. Asta va dura 
săptămâni de zile şi cred că totul va trebui să rămână strict 
secret, numai între noi. 

— Va trebui să ne consultăm cu Rudi, cu Scragger, 
Lochart, Erikki şi Starke dacă vrei să facem o treabă 
serioasă, spuse Mclver clătinând energic din cap. 

— Ai dreptate. 

Pe Gavallan îl durea spatele şi se întinse. 

— O dată ce planul va fi întocmit aşa cum trebuie... Nu 
trebuie să apăsam pe butonul declanşator decât în ultima 
clipă. 

Mai merseră un timp în tăcere. Zăpada scârţăia tare sub 
tălpile lor. Ajunseseră aproape de marginea platoului 
asfaltat. 

— Înseamnă să le cerem foarte mult băieţilor, spuse 
Mclver. 

Gavallan păru că nu-l aude. 

— Nu putem să renunţăm pur şi simplu la cincisprezece 
ani de muncă, nu putem să aruncăm la gunoi toate 
economiile noastre, ale tale, ale lui Scrag, totul, spuse el. 
Iranul nostru s-a dus. Cei mai mulţi dintre oamenii cu care 
am lucrat de-a lungul anilor au fugit, s-au ascuns sau sunt 
morţi - sau sunt împotriva noastră, cu sau fără voia lor. 
Nivelul activităţii a scăzut la minimum. Nu lucrează decât 
nouă elicoptere din cele douăzeci şi şase pe care le avem 
aici. Nu suntem plătiţi pentru puţinul pe care-l facem şi nici 
nu ni se achită datoriile anterioare. Cred că ăsta este 
sfârşitul. 

Mclver ripostă încăpățânat: 

— Nu cred că este atât de rău cum pretinzi tu. Poate... 

— Mac, trebuie să înţelegi că nu pot renunţa la banii care 
ni se datorează, plus aparatele şi piesele de schimb şi să 
menţin afacerea pe linia de plutire. Nu se poate. Cele 


treisprezece 212 ale noastre valorează treisprezece 
milioane de dolari SUA, cele nouă 206 încă una până la trei 
sute de milioane şi ceva, cele trei Alouette încă un milion şi 
jumătate, iar piesele de schimb trei milioane - aproximativ 
douăzeci de milioane. Nu pot renunţa la asta, nu se poate. 

— Cerem foarte mult băieţilor, bătrâne. 

— Şi ţie, Mac. Nu te uita nici pe tine. Va fi un efort de 
echipă, nu numai pentru mine, şi pentru ei - pentru că ori 
facem asta, ori ne ducem la fund. 

— Cei mai mulţi dintre băieţii noştri îşi pot găsi oricând de 
lucru, fără probleme. Este mare cerere de piloţi de 
elicoptere cu experienţă în industria petrolului. 

— Şi atunci? Pun pariu că toţi vor vrea să rămână mai 
curând cu noi. Avem grijă de ei, îi plătim în dolari, avem 
cele mai bune condiţii de securitate - S-G este cea mai bună 
companie de elicoptere din lume şi ei ştiu asta! Tu şi cu 
mine ştim că facem parte din Nobila Casă şi, pentru numele 
lui Dumnezeu, asta înseamnă ceva! 

Ochii lui Gavallan se aprinseră brusc de o mare strălucire. 

— Aş fi cel mai mare nătărău dacă aş renunţa şi aş lăsa 
totul baltă. Când va fi momentul, îi vom întreba pe băieţi. 
Între timp, totul merge înainte, nu-i aşa, bătrâne? 

— Foarte bine, răspunse Mclver fără entuziasm. Să facem 
planul. 

Gavallan se uită la el. 

— 'Te cunosc foarte bine, Mac. În curând, tu vei fi acela 
care o să vrei să pleci, iar eu am să-ţi spun s-o iei mai 
încet... 

Mclver nu mai asculta. Mintea încerca să schiţeze un plan, 
în ciuda faptului că i se părea irealizabil - cu excepţia 
posibilităţii înregistrării în Registrul Britanic. Dar avea asta 
vreo importanţă? 

— Andy, în legătură cu planul. Ar fi bine să-i dăm un nume 
de cod. 

— Genny spune să-i zicem „Vârtejul”, fiindcă în cam aşa 
ceva vom intra. 


JOI. 

Capitolul 13 

La nord-vest de Tabriz, ora 11:20. Din locul unde şedea, pe 
treptele elicopterului său 212, parcat sus, în creierul 
munţilor, Erikki vedea până departe în Uniunea Sovietică. 
Mult sub el, în vale, curgea râul Aras, care se varsă în 
Marea Caspică, şerpuind printre masivele muntoase şi 
alcătuind cea mai mare parte din frontiera naturală dintre 
Iran şi URSS. Spre stânga se vedea Turcia, cu Muntele 
Ararat, înalt de peste cinci mii de metri. Elicopterul lui era 
parcat nu departe de gura peşterii în care se afla postul 
secret american de ascultare. 

„Se afla”, îşi spuse el amuzat. leri după-amiază, când 
aterizase aici, altimetrul arăta 2853 de metri. Grupul 
pestriţ de luptători fedaini pe care îl adusese luase cu asalt 
peştera, însă aceasta era pustie. Când Cimtarga inspectă 
interiorul, constată că tot echipamentul important fusese 
distrus şi nu existau nici un fel de cărţi de coduri. Se vedeau 
bine urmele plecării grăbite, dar nu mai rămăsese nimic 
care să merite să fie scotocit. 

— O să luăm totul, oricum, le spusese Cimtarga oamenilor 
săi, la fel ca şi în celelalte cazuri. Poţi să aterizezi acolo? îl 
întrebă apoi pe Erikki, arătând spre complexul de antene 
radar. Vreau să-l demontez. 

— Nu ştiu, răspunse Erikki. Grenada pe care i-o dăduse 
Ross era şi acum lipită sub braţul lui stâng - Cimtarga şi 
oamenii săi nu-l percheziţionaseră - iar pukoh-ul se afla la 
locul lui, la mijlocul spatelui. O să mă duc să văd. 

— O să ne ducem să vedem, căpitane. Mergem împreună, 
spusese Cimtarga râzând. Aşa nu vei fi ispitit să ne 
părăseşti. 

Zburase cu el până acolo sus. Catargele erau asigurate cu 
un strat gros de beton pe versantul nordic al muntelui, iar 
în faţa lor se afla o mică zonă plată. 

— Dacă vremea este la fel ca astăzi, o să fie OK, însă dacă 
se înteţeşte vântul, e periculos - ne putem prăbuşi. 


Zâmbise viclean, iar Cimtarga izbucnise în râs. 

— Nu, mulţumesc, nu-mi doresc o moarte timpurie. 

— Pentru un sovietic, mai ales pentru un KGB-ist, nu eşti 
băiat rău. 

— Nici tu nu eşti - pentru un finlandez! 

De duminică, de când Erikki începuse să zboare pentru 
Cimtarga, omul începuse să-i fie simpatic - nu că ar fi putut 
să-i placă sau să aibă încredere într-un KGB-ist, îşi spuse el. 
Dar omul fusese politicos şi fair, împărţise corect mâncarea 
cu el. Seara trecută băuseră împreună o sticlă de votcă şi îi 
dăduse locul cel mai bun ca să doarmă. Trăseseră peste 
noapte într-un sat la douăzeci de kilometri spre sud şi 
dormiseră pe covoare întinse pe pardoseala de pământ. 
Cimtarga spusese că, deşi satul se întindea în cea mai mare 
parte pe teritoriu kurd, era în secret fedain şi se aflau în 
siguranţă. 

— Atunci de ce trebuie să mă păzeşti? 

— Noi suntem în siguranţă, căpitane, nu tu. 

Cu o noapte înainte, pe când se aflau încă la palatul 
hanului, Cimtarga şi paznicii veniseră după el imediat după 
plecarea lui Ross. Fusese dus cu maşina la baza aeriană şi, 
pe întuneric şi împotriva regulamentelor IATC, zburaseră 
spre un sat din munţi, la nord de Khvoy. Acolo, în zorii zilei, 
luaseră mai mulţi oameni înarmaţi şi zburaseră la primul 
dintre cele două posturi americane de radar. Era distrus şi 
fără personal, la fel ca şi acesta. 

— Cineva trebuie să le fi dat de ştire că venim, spusese 
Cimtarga dezgustat. Mama lor de spioni! 

Mai târziu, Cimtarga îi spusese că americanii evacuaseră 
postul radar cu o noapte în urmă, cu ajutorul unor 
elicoptere foarte mari, fără nici un fel de însemne. 

— Ar fi fost foarte bine să-i fi putut prinde spionând. 
Foarte bine. Se spune că ticăloşii văd până la câteva mii de 
kilometri în interiorul teritoriului nostru. 

— Ai avut noroc că nu i-ai găsit aici, s-ar fi putut declanşa o 
luptă şi s-ar fi creat astfel un conflict internaţional. 


Cimtarga râsese. 

— Noi nu avem nimic de-a face cu asta - absolut nimic. A 
fost iar o ispravă de-a kurzilor, o mână de ticăloşi, nu-i aşa? 
Vina ar fi căzut asupra lor. Tâlhari fără Dumnezeu. În cele 
din urmă s-ar fi găsit şi trupurile - pe teritoriul kurd, 
bineînţeles. O dovadă pentru Carter şi CIA. 

Erikki îşi schimbă poziţia pe treapta metalică, mult prea 
rece. Era obosit şi deprimat. Noaptea trecută dormise din 
nou foarte prost. Avusese coşmaruri cu Azadeh. Nu mai 
dormise bine de când apăruse Ross. 

„Eşti un prost, îşi spuse el pentru a mia oară. Ştiu, dar asta 
nu mă ajută prea mult. Se pare că nimic nu mă ajută. Poate 
că sunt obosit din cauza zborului. Am prea multe ore de 
zbor în condiţii dificile, am zburat prea mult pe timp de 
noapte. Şi-apoi, mă îngrijorează şi Nogger, şi Rakoczy, şi 
crimele astea, şi Ross. Dar cel mai mult şi mai mult, Azadeh. 
O fi în siguranţă?” 

Încercase să facă pace cu ea în legătură cu Johnny Ochi 
Strălucitori în dimineaţa următoare. 

— Recunosc că am fost gelos. E o prostie să fiu gelos. Jur 
pe zeii străbunilor mei că pot să trăiesc cu amintirea lui - 
pot şi doresc, spusese el, dar cuvintele nu-i uşuraseră 
sufletul. Nu credeam însă că este aşa de... un bărbat atât 
de chipeş şi... şi aşa de periculos! Kukri-ul lui poate face 
faţă cu succes cuţitului meu. 

— Niciodată, iubitule, niciodată. Sunt fericită că tu eşti tu 
şi că eu sunt eu şi că suntem împreună. Cum putem să 
scăpăm de-aici? 

— Nu toţi, nu împreună şi nu în acelaşi timp, recunoscuse 
el cinstit. Soldaţii ar face mai bine să plece cât mai pot. Cu 
Nogger şi cu ei, şi cât timp mai eşti şi tu aici - nu ştiu, 
Azadeh. Nu ştiu cum am putea scăpa. Va trebui să mai 
aşteptăm. Poate că am putea să trecem în Turcia... 

Privi acum spre est, spre Turcia, care era atât de aproape 
şi atât de departe, iar Azadeh era încă la Tabriz - treizeci de 
minute de zbor până la ea. Dar când? Dacă am ajunge în 


Turcia şi dacă elicopterul meu n-ar fi imobilizat la sol, dacă 
am putea realimenta, am putea ajunge la Al Shargaz 
ocolind frontiera. Dacă, dacă, dacă! Zei ai strămoşilor mei, 
ajutaţi-mă! 

În seara precedentă, Cimtarga fusese la fel de taciturn ca 
de obicei în timp ce împărțeau votca, pahar după pahar, 
până la ultima picătură. 

— Mai am una pentru mâine seară, căpitane. 

— Bine. Când o să termini treaba cu mine? 

— Mai am nevoie de două sau trei zile ca să sfârşesc 
treaba aici, apoi ne întoarcem la Tabriz. 

— Şi după aceea? 

— După aceea, mai vedem noi. 

Dacă n-ar fi fost votca, Erikki l-ar fi înjurat. Se ridică în 
picioare şi îi văzu pe iranieni cărând echipamentul găsit. În 
cea mai mare parte părea foarte obişnuit. În timp ce se 
plimba pe terenul desfundat paznicii îl urmăreau pas cu 
pas. Nu avea nici o şansă să scape. În toate cele cinci zile, 
nu avusese nici o ocazie. 

— Ne face plăcere compania ta, spusese Cimtarga, care îi 
citise gândurile, clipind din ochii lui orientali. 

Sus se vedeau câţiva oameni care lucrau la catargele 
antenelor radar, încercând să le demonteze. 

— Pierdere de timp, spusese el. Până şi eu ştiu că nu au 
nimic special. 

— Nu contează, căpitane, zisese Cimtarga. Șefului meu îi 
place să aibă cât mai multe materiale. E mai bine să fie prea 
multe decât prea puţine. N-ar trebui să-ţi faci griji - eşti 
plătit cu ora. Şi râsese din nou, fără răutate. 

Erikki îşi simţi muşchii cefei încordaţi şi se întinse, se 
aplecă şi atinse cu degetele vârfurile picioarelor; apoi, din 
această poziţie, lăsă braţele să atârne libere şi răsuci capul 
în semicercuri cât mai largi, lăsând ca greutatea capului să- 
i întindă ligamentele şi tendoanele şi muşchii, să desfacă 
cârceii, folosind doar greutatea capului. 

— Ce faci? întrebă Cimtarga apropiindu-se de el. 


— Mişcări foarte bune pentru durerile de ceafă. Îşi puse 
din nou ochelarii fumurii. Fără ei, lumina albă reflectată de 
zăpadă era supărătoare. Dacă faci mişcarea asta de două 
ori pe săptămână, n-o să ai niciodată dureri de ceafă. 

— A, şi pe tine te doare ceafa? Eu am mereu probleme de- 
astea - trebuie să mă duc la doctor de câteva ori pe an. Şi 
spui că asta ajută? 

— Garantat. Mi-a spus o chelneriţă - şi ele au dureri de 
ceafă din cauza tăvilor încărcate pe care le duc toată ziua 
Aşa şi piloţii. Asta e munca lor. Încearcă şi ai să vezi. 

Cimtarga se aplecă aşa cum făcuse Erikki şi îşi răsuci 
capul. 

— Nu, nu e bine. Lasă-ţi umerii şi braţele moi, să atârne, 
eşti prea ţeapăn. 

Cimtarga făcu cum i se spusese şi-şi simţi gâtul trosnind, 
apoi încheieturile se uşurară şi când se ridică din nou, 
spuse: 

— Căpitane, îţi rămân îndatorat! 

— E pentru sticla de votcă. 

— Merită mai mult decât o sticlă de vot... 

Erikki rămase cu gura căscată la el, în timp ce sângele 
şiroia din pieptul lui Cimtarga, străpuns de un glonte venit 
din spate. Se auzi apoi un răpăit şi o mulţime de nomazi 
ieşiră dindărătul stâncilor, strigând chemarea lor de luptă 
„Allah-u Akbarrr” şi trăgând focuri de armă. Atacul fu rapid 
şi violent; Erikki îi văzu pe oamenii lui Cimtarga zăcând pe 
platou, învinşi repede. Paznicul lui, singurul care avea 
armă, deschisese focul imediat, însă fusese atins şi acum un 
nomad stătea deasupra lui şi îi dădea lovitura de graţie cu 
patul armei. Ceilalţi se năpustiră în peşteră. Se auziră alte 
împuşcături, apoi se lăsă liniştea. 

Doi bărbaţi se repeziră la el, iar Erikki ridică braţele, 
simțindu-se ridicol şi neajutorat de parcă ar fi fost în pielea 
goală. Inima îi bătea să-i spargă pieptul. Unul dintre 
atacatori îl întoarse pe Cimtarga cu faţa în sus şi mai trase 
încă o dată. Celălalt trecu pe lângă Erikki şi se duse spre 


cabina elicopterului că să se asigure că nu se ascundea 
nimeni acolo. Acum, bărbatul care îl împuşcase pe Cimtarga 
stătea dinaintea lui Erikki, respirând anevoie. Era mic de 
statură, cu pielea măslinie şi o barbă neagră, ochii şi părul 
de asemenea negre şi purta haine zdrenţăroase care 
miroseau urât. 

— Lasă mâinile jos, spuse el într-o engleză stricată. Sunt 
şeicul Baiazid, şef pe-aici. Avem nevoie de tine şi de 
elicopterul tău. 

— De ce aveţi nevoie de mine? 

În jurul lor, nomazii lichidau răniții şi îi deposedau pe 
morţi de toate obiectele de valoare. 

— CASEVAC, spuse Baiazid zâmbind subţire la vederea 
expresiei lui Erikki. Noi mulţi lucrează ţiţei şi sonde. Cine 
câinele ăsta? întrebă arătând cu mâna spre Cimtarga, care 
zăcea mort la picioarele lui. 

— Îşi spunea Cimtarga. Era sovietic. Cred că era de la 
KGB. 

— Bineînţeles sovietic, spuse omul răguşit. Bineînţeles 
KGB - toţi sovietici din Iran KGB. Documente, vă rog. 

Erikki îi dădu documentele de identitate. Omul le citi şi 
dădu din cap ca pentru sine. Spre marea uimire a lui Erikki, 
i le restitui. 

— De ce tu zboară cu câine sovietic? 

Ascultă liniştit cât timp Erikki îi explică cum îl prinsese în 
cursă Abdollah Han, apoi se întunecă la faţă. 

— Abdollah Han nu trebuie jigneşti. Abdollah cel Crud 
ajunge departe, avut mână lungă, ajunge aici, la kurzi. 

— Sunteţi kurzi? 

— Kurzi, spuse Baiazid, căci minciuna îi convenea. 

Îngenunche şi îl percheziţionă pe Cimtarga. Nici un fel de 
hârtii, ceva bani pe care şi-i puse imediat în propriul 
buzunar şi nimic altceva. Cu excepţia pistolului automat din 
teacă şi a muniției, pe care le confiscă de asemenea. 

— Ai plin combustibil? 

— Trei sferturi din rezervor. 


— Vreau mergem douăzeci kilometri sud. Eu arăt ţie. Apoi 
luăm CASEVAC, apoi mergem Rezaiyeh, acolo spital. 

— De ce nu la Tabriz, este mult mai aproape. 

— Rezaiyeh în Kurdistan. Kurzii în siguranţă acolo, uneori. 
Tabriz aparţine duşmani noştri: iranieni, şah sau Khomeini, 
nu diferenţă. Mergem Rezaiyeh. 

— Foarte bine. La spitalul Overseas. Am mai fost o dată 
acolo şi au o platformă de aterizare. Este folosit şi de 
CASEVAC. Putem să realimentăm acolo - au combustibil de 
elicopter, cel puţin aveau... pe vremuri. 

Baiazid şovăi. 

— Bine. Da. Mergem imediat. 

— Şi după Rezaiyeh - după aceea ce facem? 

— După aceea, dacă servit pe noi bine, poate lasă merge 
iei soţie de la Gorgon Han. 

Baiazid se răsuci pe călcâie şi le strigă oamenilor să se 
grăbească şi să se îmbarce în elicopter. 

— Porneşte, vă rog. 

— Şi ce facem cu el? întrebă Erikki arătând spre Cimtarga. 
Şi cu ceilalţi? 

— Fiare şi păsări curând face curat aici. 

Nu le trebui decât foarte puţin timp ca să se îmbarce şi să 
plece. Erikki era acum plin de speranţă. Nu era o problemă 
să găsească locul unde se afla micuțul sat. CASEVAC-ul era 
o bătrână. 

— Ea este şef de trib al nostru, spuse Baiazid. 

— Nu ştiam că şi femeile pot fi şef de trib. 

— De ce nu, dacă destul de înţelept, destul de puternic, 
destul de inteligent şi din familie corect? Noi musulmani 
sunni, nu stângişti sau vite eretic şiit, care pune mullah 
între om şi Allah. Allah e Allah. Plecăm imediat. 

— Ştie englezeşte? 

— Nu. 

— Pare foarte grav bolnavă. S-ar putea să nu suporte 
călătoria. 

— Voia lui Allah. 


Dar femeia rezistă tot drumul de o oră şi Erikki ateriză pe 
platoul spitalului. Spitalul fusese construit, echipat şi dotat 
cu personal prin sponsorizarea de către companiile 
petroliere. Erikki zburase tot timpul foarte jos, evitând 
Tabrizul şi aeroporturile militare. Baiazid se aşezase în faţă, 
lângă el, şase paznici înarmaţi în spate, împreună cu 
căpetenia lor. Femeia stătea culcată pe targă, trează, dar 
nemişcată. Avea dureri grozave, însă nu se plângea. 

Un doctor şi câţiva infirmieri sosiră la elicopter la numai 
câteva secunde după aterizare. Doctorul, într-o haină albă 
cu o cruce mare, roşie pe mânecă, peste mai multe 
pulovere, de vreo treizeci de ani, avea cearcăne urâte sub 
ochii înroşiţi şi era american. Îngenunche lângă targă în 
timp ce toţi ceilalţi aşteptau în tăcere. Femeia gemu puţin 
când îi atinse abdomenul. Medicul îi spuse blând ceva, într- 
o turcă chinuită. Femeia încercă să zâmbească şi clătină 
încet din cap. Doctorul făcu semn infirmierilor şi ei scoaseră 
targa din elicopter şi o duseră în spital. La ordinul lui 
Baiazid, doi dintre oamenii lui o însoţiră. 

Medicul i se adresă lui Baiazid într-un dialect greoi: 

— Excelenţă, îmi trebuie numele şi vârsta şi... - căută 
cuvântul - istoria, istoria bolii. 

— Vorbeşte engleză. 

— Bine, mulţumesc, aga. Sunt doctorul Newbegg. Mi-e 
teamă că sfârşitul femeii este aproape, pulsul este aproape 
de zero. Este bătrână şi cred că are o hemoragie internă - 
sângerare pe dinăuntru. A căzut de curând? 

— Vorbiţi mai rar, vă rog. Căzut? Da, da, acum două zile. 
Alunecat zăpadă şi căzut pe stâncă, cu coastă pe stâncă. 

— Cred că sângerează pe dinăuntru. Am să fac tot ce pot, 
dar... îmi pare rău, nu pot să promit nimic. 

— Insha'Allah. 

— Sunteţi kurzi? 

— Kurzi. 

Se auziră focuri de armă, destul de aproape. Priviră cu 
toţii în direcţia de unde se auziseră împuşcăturile. 


— Cine? 

— Nu ştiu. E mereu aşa, spuse doctorul neliniştit. Gărzile 
Verzi împotriva stângiştilor, stângiştii împotriva Gărzilor 
Verzi, împotriva kurzilor - sunt multe facţiuni - şi toţi sunt 
înarmaţi. Doctorul se frecă la ochi. Am să văd ce pot face 
pentru bătrâna doamnă - poate ar fi mai bine să veniţi cu 
mine, aga, să-mi mai daţi unele amănunte pe drum. Şio luă 
grăbit înainte. 

— Doctore, mai aveţi combustibil aici? strigă Erikki în 
urma lui. 

Doctorul se opri şi îl privi fără să înţeleagă. 

— Combustibil? O, vrei să spui combustibil pentru 
elicopter? Nu ştiu. Rezervoarele sunt în spate. 

Porni în sus pe scări, cu pulpanele hainei fluturând în vânt. 

— Căpitane, spuse Baiazid, aştepţi aici până mă întorc. 

— Dar combustibilul? Nu pot să... 

— Aştepţi aici. Aici. 

Baiazid porni în goană după doctor. Doi din oamenii lui 
porniră după el, alţi doi rămaseră cu Erikki. 

În aşteptare, Erikki verifică totul. Rezervorul era aproape 
gol. Din când în când soseau maşini sau camioane cu răniţi 
pe care îi întâmpinau imediat doctori şi infirmieri. Mulţi 
aruncau priviri curioase spre elicopter, dar nimeni nu se 
apropia. Paznicii aveau grijă de asta. În timpul zborului spre 
spital, Baiazid îi spusese: 

— Noi, kurzii, încercat secole întregi să fie independenţi. 
Noi popor separat, limbă separată, obiceiuri separat. Acum, 
poate şase milioane de kurzi în Azerbaidjan, Kurdistan 
peste frontieră sovietic, aici, apoi în Iraq şi Turcia. 

Aproape că scuipase cuvintele. 

— Secole întregi luptat cu ei toţi sau cu fiecare separat. 
Noi ţinem munţii. Noi luptători buni. Salah-al-din - el fost 
kurd”. Ştii de el? 

Salah-al-din, adică Saladin, era musulmanul cavaler care îl 
înfruntase pe Richard Inimă-de-Leu în timpul cruciadelor 
din secolul al XII-lea, care s-a încoronat sultan al Egiptului 


şi al Siriei şi a ocupat Regatul Ierusalimului în anul 1187, 
după ce zdrobise puterea aliaţilor cruciați. 

— Da, am auzit de el. 

— Astăzi alţi Salah-al-din printre noi. Într-o zi recăpătăm 
locuri sfinte - după ce Khomeini, trădătorul Islamului, este 
aruncat la canal. 

— L-aţi atacat pe Cimtarga şi pe ceilalţi şi i-aţi ucis numai 
pentru CASE VAC? 

— Bineînţeles. Ei - duşmani. Ai voştri, ai noştri. Baiazid 
zâmbise cu zâmbetul lui strâmb. Nimic nu se petrece în 
munţii noştri fără noi ştim asta. Şef de trib este bolnav - tu 
în apropiere. Vedem americanii pleacă, vedem vin 
scurmătorii în gunoaie şi tu recunoscut de noi. 

— O, cum aşa? 

— Cap-Roşu cu Cuţit? Necredincios care ucide asasini ca 
pe păduche, apoi primeşte pui de Gorgon drept răsplată? 

Ochii negri, uşor oblici zâmbeau amuzaţi. 

— Da, da, căpitan. Cunoaştem bine la tine. Noi mulţi lucrat 
şi la cherestea, şi la ţiţei. Bărbat trebuie munceşte. Oricum, 
bine că nu este tu nici iranian, nici sovietic. 

— După CASEVAC o să mă ajutaţi împotriva lui Gorgon 
Han? 

Baiazid izbucnise în râs. 

— Duşman de moarte al tău numai al tău, nu al nostru. 
Abdollah Han este pentru noi, pe moment. Noi nu merge 
împotrivă la el. Ce face tu, voia lui Allah este. 

În curtea spitalului era rece, sufla un vânt tăios. Erikki se 
plimba încoace şi încolo ca să-şi pună sângele în mişcare. 
„Trebuie să mă întorc la Tabriz. Trebuie să mă întorc şi să 
fac în aşa fel s-o iau pe Azadeh de-acolo şi să plecăm pentru 
totdeauna.” 

Nişte focuri de armă în apropiere îl luară prin surprindere 
şi pe el, dar şi pe paznici. Dincolo de porţile spitalului, 
circulaţia încetinise, claxoanele sunau iritate. Oamenii 
începură să treacă în fugă pe lângă el. Se auziră alte 
împuşcături şi oamenii din vehicule coborâră şi o luară la 


fugă ca să se ascundă. Spaţiul din interiorul zidurilor 
spitalului era larg, elicopterul era parcat într-o parte. Se 
auzeau focuri de armă mult mai aproape. Câteva geamuri 
de la ferestrele ultimului etaj al spitalului săriră în aer, 
făcute ţăndări. Cei doi paznici rămaşi cu Erikki se 
ascunseseră în zăpadă în spatele trenului de aterizare al 
elicopterului. Erikki spumega de furie, fiindcă aparatul era 
foarte expus. Nu ştia unde să fugă, nici ce să facă, nu avea 
timp să decoleze şi nici suficient carburant. Câteva gloanţe 
ricoşară şi Erikki se lăsă pe vine, în timp ce lupta continua 
dincolo de zidurile spitalului. Apoi totul se sfârşi la fel de 
brusc cum începuse. Oamenii ieşiră de prin ascunzători, 
claxoanele începură să urle din nou şi curând circulaţia 
deveni la fel de asurzitoare şi enervantă ca de obicei. 

— Insha'Allah, spuse unul dintre nomazi; îşi armă puşca şi 
luă din nou poziţie de apărare. Un mic camion cu benzină 
se apropie din spatele spitalului, condus de un tânăr iranian 
cu un zâmbet larg pe faţă. Erikki îi ieşi în întâmpinare. 

— Bună, căpitane, spuse fericit şoferul, cu un puternic 
accent newyorkez. Şeful dumitale cel neînfricat, Baiazid, a 
dat poruncă. 

Îi salută pe paznici în turcă. Aceştia se relaxară imediat şi 
îi răspunseră la salut. 

— Căpitane, umplem rezervoarele să fie ochi. Ai 
rezervoare speciale? 

— Nu, obişnuite. Eu sunt Erikki Yokkonen. 

— Sigur, Roşcatul cu Cuţitul. Tânărul zâmbi cu toată gura. 
Eşti un fel de legendă prin părţile astea. O dată te-am 
alimentat şi eu, să tot fie un an de atunci. Băiatul întinse 
mâna: Eu sunt Ali Gazolină - adică Ali Reza. 

Îşi strânseră mâinile şi, în timp ce vorbeau, tânărul începu 
să alimenteze. 

— Ai fost la şcoală în America? întrebă Erikki. 

— Nu, am fost cumva înfiat de spital, cu ani în urmă, cu 
mult înainte să fie construit spitalul ăsta nou, pe când eram 
copil. Mai demult, spitalul funcţiona într-una din clădirile 


din Ghetoul de Aur din partea de răsărit a oraşului - ştii, 
căpitane, numai personal SUA. Fost depozit ExIex. 

Tânărul zâmbi, strânse cu grijă buşonul rezervorului şi 
începu să-l umple pe următorul. 

— Primul doctor care m-a luat a fost Abe Weiss. Mare om, 
zău aşa, mare om. M-a trecut pe statul de plată, m-a învăţat 
ce-i aia săpun, şi şosete, şi lingură, şi toaletă - tot felul de 
mofturi ne-iraniene pentru un şobolan de stradă ca mine, 
fără rude, fără casă, fără nume, fără nimic. Îmi spunea că 
eu sunt hobby-ul lui. Mi-a dat chiar şi un nume. Apoi, într-o 
zi, a plecat. 

Erikki văzu durerea din ochii băiatului, dar el şi-o ascunse 
repede. 

— M-a dat în grija doctorului Templeton şi el a făcut 
acelaşi lucru pentru mine. Uneori îmi vine greu să spun ce 
sunt. Sunt kurd, dar nu sunt, american, dar nici asta, puţin 
iranian, dar nici asta, evreu, dar nici evreu, musulman, dar 
nu chiar musulman. Ridică din umeri. Mare amestecătură, 
căpitane, nu-i aşa? De fapt, aşa e toată lumea. 

— Da, spuse Erikki şi privi înapoi, spre spital. Baiazid 
cobora treptele împreună cu cei doi luptători ai lui, alături 
de infirmierii care duceau targa. Bătrâna era acoperită 
acum în întregime, din cap până-n picioare. 

— Plecăm imediat ce alimentat, spuse scurt Baiazid. 

— Îmi pare rău, spuse Erikki. 

— Insha'Allah. 

Se uitară la infirmierii care puneau targa în cabină. 
Baiazid le mulţumi şi oamenii plecară. Curând se termină şi 
alimentarea. 

— Mulţumesc, domnule Reza, spuse Erikki şi întinse mâna. 
Mulţumesc. 

Tânărul rămase cu ochii aţintiţi la el. 

— Nimeni nu mi-a mai spus până acum „domnule”. 
Niciodată, domnule căpitan. Strânse energic mâna lui 
Erikki. Mulţumesc - oricând mai vrei combustibil, o să 
primeşti cât îţi trebuie. 


Baiazid se urcă alături de Erikki, îşi fixă centura de 
siguranţă, îşi puse căştile pe urechi fiindcă zgomotul 
motoarelor era din ce în ce mai puternic. 

— Acum mergem satul de unde venit. 

— Şi după aceea? întrebă Erikki. 

— Consult noul şef de trib, zise Baiazid, dar în sinea lui îşi 
spunea că omul ăsta şi cu elicopterul lui pot aduce o 
recompensă foarte mare, poate de la han, poate de la 
sovietici sau poate chiar de la ai lui. Oamenii mei au nevoie 
chiar şi de ultimul rial pe care l-am putea obţine în schimbul 
lui. 

În apropiere de Tabriz Unu - în satul Abu Mard, ora 18:16. 
Azadeh luă bolul cu orez şi bolul cu horisht, mulţumi 
nevestei şefului şi porni prin zăpada murdară, plină de 
gunoaie, spre o colibă aşezată ceva mai la o parte. Chipul ei 
era chinuit şi avea o tuse care nu prevestea nimic bun. Bătu 
la uşă, apoi intră prin deschizătura scundă. 

— Bună, Johnny. Cum te simţi? Eşti mai bine? 

— Mă simt foarte bine, spuse el. Dar nu era adevărat. 

Petrecuseră prima noapte într-o peşteră nu departe de 
sat, dârdâind de frig. 

— Nu putem rămâne aici, Azadeh, spusese el în zori. O să 
murim îngheţaţi. Trebuie să încercăm să ajungem la bază. 

Merseseră prin zăpadă până acolo şi priviseră dintr-o 
ascunzătoare. Îi văzuseră pe cei doi mecanici, ba chiar şi pe 
Nogger Lane din când în când - şi elicopterul 206 - dar 
peste tot în bază era plin de oameni înarmaţi. Dayati, 
managerul bazei, se mutase în cabana lui Azadeh şi a lui 
Erikki, împreună cu soţia şi copiii. 

— Fii şi fiice de câine, şoptise furioasă Azadeh, văzând că 
nevasta managerului purta o pereche de cizme de-ale ei. 
Poate că am putea să ne strecurăm în cabanele mecanicilor. 
Or să ne ascundă. 

— Sunt însoţiţi tot timpul, indiferent unde se duc. Pun 
pariu că sunt păziţi şi noaptea. Cine sunt, Gărzile Verzi, 
oamenii hanului sau alţii? 


— Nu-l recunosc pe niciunul din ei, Johnny. 

— Pe noi ne caută, spuse el, simțindu-se foarte deprimat. 
Moartea lui Gueng îl apăsa. Şi Gueng şi Tenzing fuseseră 
împreună cu el chiar de la început. Şi apoi şi Rosemont. lar 
acum Azadeh. 

— Încă o noapte sub cerul liber şi ne-am dus, s-a zis cu noi. 
— Să mergem în satul nostru, Abu Mard, Johnny. A fost al 
familiei noastre secole de-a rândul. Sunt credincioşi. Ştiu că 

ne sunt loiali. O să fim în siguranţă acolo o zi sau două. 

— Cu premiul acela pus pe capul meu? Şi pe altău? O să-i 
dea de ştire tatălui tău. 

— Am să-i rog să nu facă asta. Am să le spun că sovieticii 
încearcă să mă răpească şi că tu mă aperi. Ăsta este 
adevărul. Am să le spun că trebuie să ne ascundem până se 
întoarce soţul meu. Se bucură de multă simpatie pe-aici, a 
salvat multe vieţi de-a lungul anilor. 

Johnny se uită la ea. Avea o mie de motive să se 
împotrivească unei asemenea soluţii. 

— Satul este la drum şi... 

— Da, desigur, o să facem cum spui tu, dar satul se întinde 
apoi în pădure şi am putea să ne ascundem acolo - nimeni 
nu se va aştepta la asta. 

Ross văzu cât era de obosită. 

— Cum te simţi? Cât de puternică? 

— Puternică nu, dar mă simt bine. 

— Am putea să mergem pe jos câţiva kilometri, să ocolim 
bariera şi să ajungem din nou pe şosea. E mult mai puţin 
periculos decât satul. Ce zici? 

— Eu... nu prea aş vrea. Dar aş putea să încerc. Şovăi o 
clipă, apoi spuse: Nu, astăzi nu. Dar tu du-te. Euam să 
aştept. S-ar putea ca Erikki să se întoarcă astăzi. 

— Şi dacă nu se întoarce? 

— Nu ştiu. Du-te. 

Ross se uită din nou spre bază. Un cuib de vipere. O 
adevărată sinucidere să se ducă acolo. De unde şedeau 
acum, pe o mică ridicătură, se vedea până la bariera 


improvizată pe şosea. Lângă ea tot mai stăteau nişte 
oameni - el presupuse că erau Gărzile Verzi şi poliţia - iar 
circulaţia înainta anevoie. Nimeni n-o să ne mai ia acum, îşi 
spuse el, decât ca să încaseze recompensa. 

— Du-te tu în sat. Eu am să rămân în pădure. 

— Fără tine, au să mă predea înapoi tatei, sunt sigură, 
Johnny. 

— Poate că au să te trădeze oricum. 

— Cum va vrea Allah. Dar am putea face rost de puţină 
mâncare şi căldură, poate chiar ne-am putea odihni o 
noapte, în zori, am putea să ne strecurăm afară. Poate că 
putem să luăm un camion sau o maşină de la ei - kalandarul 
are un Ford vechi. 

Îşi înăbuşi un strănut. Nu departe de locul unde se aflau ei 
erau nişte oameni înarmaţi; fără îndoială erau patrule şi 
prin pădure şi, ca să ajungă aici, fuseseră nevoiţi să facă un 
ocol ca să le evite. Să mergem în sat e o adevărată nebunie, 
îşi zise el. Ca să ocolim bariera de pe şosea, avem nevoie de 
câteva ore bune de mers pe timp de zi, iar noaptea - nu mai 
putem sta încă o noapte afară. 

— Hai să mergem în sat, zise el. 

Aşa că ieri dimineaţă se duseseră în sat şi Mustafa, 
kalandarul, ascultase povestea ei şi îl ocolise cu privirea pe 
Ross. Ştirea despre sosirea lor se răspândi din gură în gură 
şi în câteva clipe tot satul ştia şi această ştire se adăuga 
celeilalte, despre recompensa pentru sabotor şi răpitorul 
fiicei hanului. Kalandarul îi oferi lui Ross o colibă nefolosită, 
cu o singură încăpere, cu pardoseală de pământ bătătorit 
acoperit cu covoare vechi, mucegăite. Cabana era departe 
de drum, chiar la marginea satului. Kalandarul observă 
ochii de oţel, părul ciufulit, barba nerasă, carabina, kukri-ul 
şi sacul cu muniţie. Pe Azadeh o invită în casa lui. Era o 
colibă cu două încăperi. Nu avea nici electricitate, nici apă 
curentă. Toaleta era un şanţ. 

În ziua precedentă, la căderea serii, o bătrână îi aduse lui 
Ross nişte mâncare caldă şi o sticlă cu apă. 


— Mulţumesc, spusese el. Îl durea capul şi avea deja febră. 
Unde este Înălţimea Sa? 

Femeia ridică din umeri. Era foarte bătrână şi avea faţa 
ciupită de vărsat, în gură mai avea doar câteva cioturi 
maronii. 

— Te rog să-i spui că o rog să mă primească. 

Mai târziu veniseră după el. În camera căpeteniei, sub 
ochii acestuia, ai soţiei lui şi ai câtorva rude, ca şi ai 
bătrânilor satului, o salută cu grijă pe Azadeh, aşa cum se 
cuvine ca un străin să salute o persoană de viţă aleasă. 
Azadeh purta, bineînţeles, chador şi stătea în genunchi pe 
covor, cu faţa spre uşă. Faţa ei avea o tentă gălbuie, 
nesănătoasă, dar Ross îşi spuse că s-ar putea să fie din 
cauza luminii răspândite de lampa cu gaz. 

— Salaam, Înălţimea Voastră, sănătatea dumneavoastră e 
bună? 

— Salaam, aga, da, mulţumesc, dar a dumneavoastră? 

— Cred că am puţină febră. 

Ross văzu cum ochii ei se ridică o clipă de la covorul pe 
care erau aţintiţi. 

— Am un medicament. Vrei să iei? 

— Nu, nu, mulţumesc. 

Cu atâţia ochi şi urechi de faţă, era imposibil să spună 
ceea ce voia. 

— Poate că am să vă pot saluta mâine dimineaţă, spuse el. 
Pacea fie cu voi, Înălţimea Voastră. 

— Şi cu tine. 

Îi trebuise mult timp ca să adoarmă. Şi ei la fel. Satul se 
trezi o dată cu revărsatul zorilor, se aprinseră focurile, 
caprele fură mulse, se puseră legumele şi horishtul la fiert - 
în unele colibe chiar şi o bucăţică de pui, de carne de capră 
sau de oaie. Carnea era veche, tare şi râncedă. Boluri de 
orez - dar niciodată suficiente. Azadeh avea bani şi plăti 
pentru mâncarea lor. Lucrul acesta nu trecu neobservat. 
Ceru ca în horishtul din seara aceea să se pună un pui 
întreg, din care să mănânce toţi ai casei, iar ea plăti pentru 


el. Nici lucrul acesta nu trecu neobservat. Înainte de 
lăsarea întunericului, Azadeh spuse: 

— Acum am să-i duc de mâncare. 

— Dar, Înălţimea Ta, nu se cade să-l slugăreşti, ripostă 
nevasta kalandarului. Am să duc eu bolurile. Putem să 
mergem împreună dacă vrei. 

— Nu, e mai bine să mă duc singură, pentru... 

— Doamne fereşte, Înălţimea Ta, singură? La un bărbat 
care nu e soţul tău? O, nu, asta nu se poate, ar fi foarte 
necuviincios, foarte, foarte nepotrivit. Haide, te duc eu. 

— Bine, îţi mulţumesc. Voia Domnului, îţi mulţumesc. 
Aseară a spus că are febră. S-ar putea să fie holeră. Ştiu că 
Necredincioşii poartă tot felul de boli cu care noi nu suntem 
obişnuiţi. Am vrut numai să te feresc de o nenorocire. 
Mulţumesc că vrei să mă cruţi. 

În seara precedentă, toţi cei din încăpere văzuseră 
şiroaiele de sudoare care curgeau pe faţa necredinciosului. 
Toată lumea ştia cât de răi sunt necredincioşii, cei mai mulţi 
dintre ei erau adoratori ai lui Satan şi vrăjitori. Aproape 
toată lumea credea în taină că Azadeh fusese vrăjită, mai 
întâi de Uriaşul cu Cuţit, apoi de sabotor. Soţia căpeteniei 
satului îi înmână în tăcere bolurile lui Azadeh şi aceasta 
porni prin zăpadă. Acum îl privea în semiintunericul din 
odaia care avea drept fereastră o gaură în peretele de 
chirpici, fără geam, numai cu o bucată de sac. Aerul 
mirosea greu, a urină şi a gunoaie putrezite de la şanţul de 
afară. 

— Mănâncă. Mănâncă cât e cald. Nu pot să stau mult. 

— Eşti teafărăâ? 

Stătuse întins sub singura pătură existentă, cu toate 
hainele pe el, dar acum se ridicase şi şedea cu picioarele 
încrucişate şi încordat. Febra mai scăzuse cu ajutorul 
medicamentelor din trusa de prim-ajutor, însă avea 
stomacul deranjat. 

— Nu arăţi prea bine. 

Azadeh zâmbi: 


— Nici tu. Eu sunt bine. Mănâncă. 

Ross era foarte flămând. Supa era subţire, însă ştia că e 
mai bine aşa pentru stomacul lui. Simţi din nou un început 
de crampă, dar se ţinu bine şi crampa trecu. 

— Crezi că am putea să ne furişăm şi să plecăm de aici? o 
întrebă el printre înghiţituri, silindu-se să mănânce încet. 

— Tu ai putea, eu nu pot. 

Moţăise toată ziua, adunându-şi puterile, şi se străduise 
să-şi facă un plan. O dată încercase chiar să plece din sat. O 
sută de ochi îl priveau din toate părţile. Se duse până la 
marginea satului şi se întoarse. Dar văzuse camionul vechi. 

— Ce-i cu camionul? 

— L-am întrebat pe căpetenia satului. Mi-a spus că e 
stricat. Nu ştiu dacă minţea sau nu. 

— Nu putem să mai rămânem mult timp aici. Cu siguranţă 
că va veni la un moment dat o patrulă. Tatăl tău va auzi 
curând despre noi, mai mult ca sigur că cineva îi va spune. 
Singura noastră speranţă este să fugim. 

— Sau să furăm elicopterul 206 cu Nogger. 

Ross se uită mirat la ea. 

— Cu toţi oamenii ăia în jurul nostru? 

— Unul din copii mi-a spus astăzi că s-au întors la Tabriz. 

— Eşti sigură? 

— Nu sunt sigură, Johnny. Un tremur de îngrijorare o 
scutură din cap până în picioare. Dar copilul nu avea nici un 
motiv să mintă. Eu am predat în satul ăsta înainte să mă 
căsătoresc. Am fost singura profesoară pe care au avut-o 
vreodată şi ştiu că mă plăceau. Copilul mi-a spus că n-au 
mai rămas decât unul sau doi acolo. 

Un alt fior o scutură şi o făcu să simtă slăbiciune în tot 
trupul. Atâtea minciuni, atâtea probleme în ultimele 
săptămâni, îşi spuse ea. Să fie oare vorba numai de 
săptămâni? Atâta teroare de când Rakoczy şi mullahul au 
dat buzna peste mine şi peste Erikki în saună. Acum totul 
este atât de deprimant, de lipsit de speranţă. Erikki, unde 
eşti, ar fi vrut să strige, unde eşti? 


Ross termină supa şi orezul. Ciuguli ultimele boabe, 
încercând să cumpănească şansele, să facă un plan. Azadeh 
şedea în genunchi în faţa lui şi îi vedea părul murdar, 
năclăit de sudoare, oboseala şi gravitatea din privire. 

— Sărmane Johnny, murmură ea şi îl atinse uşor. Nu ţi-am 
adus prea mult noroc, nu-i aşa? 

— Nu vorbi prostii. Nu e vina ta - nu e vina nimănui. Ross 
clătină din cap. Nu e absolut deloc vina ta. Ascultă, uite ce o 
să facem: o să rămânem aici în noaptea asta, iar mâine 
dimineaţă, de cum se luminează de ziuă, pornim spre bază; 
dacă nu reuşim, atunci ocolim prin pădure ca să ajungem în 
şosea. O să încerci să-l faci pe căpetenia satului să-şi ţină 
gura, la fel şi pe nevastă-sa. Restul sătenilor se vor 
comporta aşa cum le va ordona el. Cel puţin să putem 
încerca ceva. Promite-le o recompensă mare când lucrurile 
vor reintra în normal şi uite... Băgă mâna în rucsacul lui, 
într-un buzunar secret, şi scoase de-acolo rupiile de aur, 
zece la număr. 

— Dă-le lor cinci şi păstrează restul pentru un caz urgent. 

— Bine, dar... dar tu? întrebă ea, cu ochii holbaţi şi plini de 
speranţă în faţa unui peşcheş atât de mare. 

— Eu mai am încă zece, spuse el, minţind cu dezinvoltură. 
Fonduri speciale pentru situaţii neprevăzute, prin 
bunăvoința guvernului Majestății Sale. 

— O, Johnny, acum cred că avem o şansă - pentru ei sunt 
atât de mulţi bani! 

Priviră amândoi spre fereastră, când o rafală mai 
puternică de vânt scutură pânza de sac cu care era 
acoperită. Azadeh se ridică şi o trase la loc cât putu mai 
bine. Nu ajungea însă să acopere toată deschizătura. 

— Nu contează, spuse el. Vino şi stai jos aici. 

Ea se conformă şi se aşeză mai aproape decât înainte. 

— Uite, spuse el, pentru orice eventualitate, îi dădu o 
grenadă. Ţii mânerul în jos, scoţi cuiul, numeri până la trei 
şi o arunci. Până la trei, nu până la patru. 


Azadeh încuviinţă dând din cap, îşi trase chadorul pe cap 
şi puse grenada într-unul din buzunarele jachetei. 
Pantalonii strâmţi de schi erau vârâţi în cizme. 

— Mulţumesc. Acum mă simt mai bine. Mai în siguranţă. 

Îl atinse cu mâna fără să vrea şi îşi dori să nu-l fi atins 
pentru că imediat îşi simţi corpul în flăcări. 

— Eu... ăăă... ar fi mai bine să plec. Am să-ţi aduc de 
mâncare de cum se luminează de ziuă. După aceea o să 
plecăm. 

Ross se ridică în picioare şi îi deschise uşa. Afară era 
întuneric. Niciunul din ei nu observă silueta care se furişă 
de lângă fereastră, dar amândoi simțeau că sunt priviţi din 
toate părţile de sute de ochi. 

— Dar ce o să se întâmple cu Gueng, Johnny? Crezi că o să 
ne găsească? 

— O să aibă el grijă, oriunde o fi, spuse Ross, simțind un 
nod în gât. Noapte bună, vise plăcute. 

Întotdeauna îşi spuseseră aşa pe vremuri. Ochii şi inimile 
lor se atinseră, amândoi erau încălziţi şi, în acelaşi timp 
foarte reţinuţi. Apoi ea se întoarse, iar culoarea întunecată 
a chadorului o făcu aproape imediat invizibilă. Văzu cum 
uşa colibei căpeteniei satului se deschide, apoi ea intră şi 
uşa se închide. Auzi un camion scrâşnind pe drum, nu 
departe, apoi o maşină care claxonă trecând pe-acolo şi 
zgomotele se stinseră în noapte. Simţi o crampă foarte 
puternică şi se aşeză repede pe vine. Durerea fusese 
îngrozitoare, însă nu ieşi afară decât foarte puţin. Era 
mulţumit că Azadeh plecase. Pipăi cu mâna stângă după 
puţină zăpadă şi se şterse. Ochii continuau să-l privească 
nevăzuţi din toate părţile. Ticăloşii! îşi spuse el şi se 
întoarse în colibă, trântindu-se pe salteaua de paie. 

Pe întuneric, îşi unse kukri-ul. Nu era nevoie să-l ascută - 
făcuse asta mai înainte. Pe tăişul lui sclipeau luminiţe. 
Dormi cu el scos din teacă. 

Palatul hanului, ora 23:19. Doctorul ţinea mâna hanului şi 
îi lua iar pulsul. 


— Trebuie să vă odihniţi, Înălţimea Voastră, spuse el 
îngrijorat, şi să luaţi una din pilulele astea din trei în trei 
ore. 

— Din trei în trei ore... da, spuse Abdollah Han cu voce 
slabă şi respirând anevoie. Era sprijinit în perne, în patul 
alcătuit din covoare moi. Alături de pat era Najoud, fiica lui 
cea mai mare, în vârstă de treizeci şi cinci de ani, şi Aysha, a 
treia soţie, de şaptesprezece ani. Amândouă femeile erau 
albe la faţă. La uşă stăteau doi paznici, iar Ahmed 
îngenunchease alături de doctor. 

— Acum... lăsaţi-mă. 

— Am sa vin din nou mâine dimineaţă cu o ambulanţă şi... 

— Nici o ambulanţă! Rămân aici! 

Hanul se înroşi la faţă şi o altă durere îi străpunse pieptul. 
Toţi se uitau la el cât de greu respiră. Când reuşi să 
vorbească, spuse răguşit, printre gâfâieli: 

— Rămân... aici. 

— Dar, Înălţimea Voastră, aţi avut deja un atac, a fost unul 
slab, Allah fie lăudat, spuse doctorul cu voce tremurătoare. 
Nu se poate spune când veţi mai avea... aici nu am nici un 
fel de echipament. Trebuie să fiţi pus imediat sub tratament 
şi observaţie. 

— Tot... tot ce îţi trebuie, adu aici. Ahmed, să ai tu grijă de 
asta! 

— Da, Înălţimea Voastră. Ahmed se uită la doctor. 

Medicul îşi puse stetoscopul şi aparatul de măsurat 
tensiunea în geanta demodată. La uşă se încălţă şi ieşi. 
Najoud şi Ahmed îl urmară. Aysha şovăi. Era foarte firavă, 
era căsătorită de doi ani şi avea deja un fiu şi o fiică. Chipul 
hanului era de o paloare înfricoşătoare, iar din piept i se 
auzea respiraţia hârâitoare. Aysha îngenunche mai aproape 
şi îi luă mâna, dar el şi-o trase furios, frecând-o de piept şi o 
înjură. Aysha era şi mai înfricoşată. 

Afară, în hol, doctorul se opri. Avea faţa bătrână şi ridată, 
părea mai în vârstă decât în realitate. Părul lui era complet 
alb. 


— Înălţimea Ta, îi spuse el lui Najoud, ar fi mai bine să-l 
ducem la spital. La Tabriz nu e destul de bine. Cel mai bine 
ar fi să-l ducem la Teheran. Ar trebui dus la Teheran, deşi 
drumul până acolo s-ar putea să... La Teheran e mai bine ca 
aici. Are presiunea sângelui prea mare; de ani de zile este 
prea mare, dar, ei bine, cum va fi voia lui Allah. 

— Vom aduce aici tot ceea ce îţi trebuie, spuse Ahmed. 

Doctorul ripostă furios: 

— Prostule, nu pot să aduc aici o sală de operaţii, un 
dispensar şi o încăpere aseptică! 

— O să moară? întrebă Najoud cu ochii larg deschişi. 

— Insha'Allah. Numai Allah ştie. Are tensiunea mult prea 
mare... nu sunt vrăjitor şi avem aşa de puţine 
medicamente! Aveţi idee ce i-a provocat atacul - a fost vreo 
ceartă sau aşa ceva? 

— Nu, n-a fost nici o ceartă, dar cu siguranţă că e din 
cauza lui Azadeh. larăşi din cauza ei, sora mea vitregă. 
Najoud începu să-şi frângă mâinile. Din cauza ei, pentru că 
a fugit ieri dimineaţă cu sabotorul şi... 

— Care sabotor? întrebă doctorul uimit. 

— Sabotorul pe care-l caută toată lumea, duşmanul 
Iranului. Dar sunt sigură că n-a răpit-o, sunt sigură că a 
fugit de bunăvoie cu el - cum ar fi putut s-o răpească din 
interiorul palatului? Ea este cea care i-a provocat această 
furie Înălţimii Sale - toţi am stat sub teroare de ieri 
dimineaţă încoace... 

Cotoroanţă proastă! îşi spuse Ahmed. Izbucnirea asta 
violentă, idioată, era din cauza lui Hashemi Fazir, şeful 
Informaţiilor care venise cu avionul de la Teheran, şi din 
cauza a ceea ce-i ceruse stăpânului meu şi stăpânul meu 
trebuise să fie de acord cu el. Ce mare lucru să-i predea un 
sovietic, un aşa-zis prieten care era, de fapt, duşman. Ce 
inteligent din partea stăpânului meu să pună totul în 
mişcare: poimâine prada va veni din nou peste graniţă şi va 
cădea direct în plasă, iar duşmanii de la Teheran vor cădea 
şi ei în plasă. Curând, stăpânul va lua o hotărâre, iar eu voi 


acţiona. Între timp, Azadeh şi sabotorul sunt în siguranţă, 
prizonieri în sat, din voinţa stăpânului meu - căci căpetenia 
satului i-a trimis vorbă imediat. Puţini oameni pe lumea asta 
sunt atât de inteligenţi ca Abdollah Han şi numai Allah va 
hotări când să moară, nu câinele ăsta de doctor. 

— Hai să mergem, spuse el. Vă rugăm să ne scuzaţi, 
Înălţimea Voastră, dar trebuie să găsim o soră, 
medicamente şi nişte echipamente. Doctore, să ne grăbim. 

Uşa din celălalt capăt al coridorului se deschise. Aysha era 
încă şi mai palidă. 

— Ahmed, Înălţimea Sa vrea să vorbească cu tine o clipă. 

Când rămaseră singuri, Najoud îl apucă pe doctor de 
mânecă şi şopti: 

— Cât de rău se simte Înălţimea Sa? Trebuie să ştiu 
adevărul. Trebuie să ştiu! 

Doctorul ridică neputincios din umeri. 

— Nu ştiu. Nu ştiu. Mă aşteptam la ceva mai rău decât atât 
de un an şi ceva. Atacul a fost destul de uşor. Următorul 
poate fi mai puternic sau tot atât de uşor. Peste o oră sau 
peste un an, nu ştiu. 

Najoud intrase în panică încă de câteva ore, când hanul se 
prăbuşise. Dacă el murea, atunci Hakim, fratele lui Azadeh, 
devenea moştenitorul lui legitim, căci cei doi fraţi buni ai lui 
Najoud muriseră de mici. Fiul Ayshei avea abia un an, iar 
hanul nu avea fraţi în viaţă, aşa că singurul lui moştenitor 
avea să fie Hakim. Dar Hakim era în dizgrație şi 
dezmoştenit, aşa că urma să se instituie o regență. Soţul ei, 
Mahmud, era cel mai în vârstă dintre gineri. El avea să fie 
regentul, dacă hanul nu dădea alte dispoziţii. 

Dar de ce ar trebui să dea alte dispoziţii? îşi zise ea, 
simțind din nou un ghem de nervi în stomac. Hanul ştie că 
eu pot să-l conduc pe soţul meu şi să fac în aşa fel încât să 
fim cu toţii puternici. Fiul Ayshei - un ţânc bolnăvicios, la fel 
ca şi mă-sa. Cum va vrea Allah, dar copiii aşa de mici mai şi 
mor. Nu reprezintă nici o primejdie, dar Hakim da, Hakim 
este periculos. 


Îşi aminti cum se dusese la han când Azadeh se întorsese 
de la şcoala din Elveţia: 

— Tată, îţi aduc veşti triste, dar trebuie să ştii adevărul. 
Am auzit fără să vreau cum vorbeau Hakim cu Azadeh. 
Înălţimea Ta, i-a spus că a rămas însărcinată, dar că, cu 
ajutorul unui doctor, a scăpat de copil. 

— Ceee? 

— Da... da, am auzit când i-a spus aşa. 

— Azadeh nu putea... Azadeh nu putea face aşa ceva! 

— Întreab-o - te implor să nu-i spui de unde ştii, dar 
întreab-o în faţa lui Allah, pune un doctor s-o examineze, 
dar stai puţin, că asta nu e tot. Împotriva voinţei dumitale, 
Hakim tot mai este hotărât să devină pianist şi i-a spus că 
are de gând să fugă. A rugat-o şi pe Azadeh să vină cu el la 
Paris „şi apoi ai să te poţi mărita cu iubitul tău”, aşa a zis, 
însă ea, Azadeh, a zis: „Iata o să ne aducă înapoi, o să ne 
silească să ne întoarcem. N-o sa ne dea niciodată voie să 
plecăm dacă nu-i cerem consimţământul dinainte”. Atunci 
Hakim a spus: „Eu mă duc!” şi ea a zis din nou: „lata n-o să 
ne lase niciodată, niciodată!” „Atunci ar fi mai bine să 
moară!” a spus Hakim şi ea a zis „De acord”. 

— Nu... nu cred! 

— Jur în faţa lui Allah, spusese ea, i-am auzit când vorbeau 
aşa, Înălţimea Voastră, jur pe Allah. Apoi au spus că trebuie 
să facă un plan, că tre... 

Se cutremurase din cap până-n picioare când hanul 
începuse să urle la ea, cerând să-i spună exact ce a auzit. 

— A spus chiar aşa, Înălţimea Ta, Hakim a spus „puţină 
otravă în halva sau într-o băutură, putem să mituim un 
servitor, poate am putea să mituim pe una din gărzile lui ca 
să-l ucidă sau să lăsăm noaptea porţile deschise pentru un 
asasin - sunt sute de căi pentru a scăpa de el şi are mii de 
duşmani care ar putea să facă asta în locul nostru - toată 
lumea îl urăşte. Trebuie să ne gândim şi să avem 
răbdare...” 


Îi fusese foarte uşor să inventeze totul, se lansase din ce, 
în ce mai mult în fanteziile ei, până ajunsese să le creadă şi 
ea, aşa cum le credea şi acum. 

Allah o să mă ierte, îşi spunea ea încrezătoare, ca 
întotdeauna. Allah o să mă ierte. Azadeh şi Hakim m-au urât 
întotdeauna, ne-au urât pe noi toţi, restul familiei, au vrut 
să ne vadă morţi, alungaţi de aici, ca să le revină numai lor 
toată moştenirea. Lor şi vrăjitoarei aia de mă-sa, care l-a 
descântat pe tata şi i-a făcut farmece de şi-a întors atâta 
timp faţa de la noi. Opt ani a fost sub vraja ei - Azadeh 
încoace, Azadeh încolo, Hakim încoace, Hakim încolo. Timp 
de opt ani nici n-a vrut să ne vadă, pe noi şi pe mama 
noastră, prima lui soţie; nici nu mă băga în seamă, m-a 
măritat fără să-i pese cu nătărăul ăsta de Mahmud, care 
miroase urât, iar acum mai e şi impotent, şi mi-a distrus 
viaţa. Sper ca soţul meu să moară şi să-l mănânce viermii, 
dar nu înainte de a deveni han, în aşa fel ca fiul meu să 
moştenească titlul după el. 

Tata trebuie să se descotorosească de Hakim înainte să 
moară. Allah să-l ţină în viaţă până înfăptuieşte treaba asta 
- trebuie s-o facă înainte să moară - şi Azadeh trebuie să fie 
umilită, alungată, chiar distrusă, ba încă şi mai bine, prinsă 
în adulter cu sabotorul, o, da, şi atunci răzbunarea mea va fi 
desăvârşită. 

VINERI. 

Capitolul 14 

În apropiere de Tabriz Unu, în satul Abu Mard, ora 6:17. 
În zori, chipul unui alt Mahmud, falsul mullah islamic 
marxist, era schimonosit de furie: 

— Te-ai culcat cu bărbatul ăsta? urla el. În faţa lui Allah, 
spune, te-ai culcat cu el? 

Azadeh era în genunchi în faţa lui, cuprinsă de panică. 

— Nu ai nici un drept să dai buzna aşa... 

— Te-ai culcat sau nu cu bărbatul ăsta? 

— Eu... eu îi sunt credincioasă soţului meu, şopti ea 
gâfâind. 


Trecuseră numai câteva secunde de când ea şi Ross 
şezuseră pe covoare în colibă şi mâncaseră în grabă ce 
adusese ea. Erau fericiţi că sunt împreună şi se pregăteau 
să plece imediat. Căpetenia satului acceptase cu umilinţă şi 
recunoştinţă peşcheşul - patru rupii de aur pentru el şi una 
pe care i-o dăduse pe ascuns nevestei lui - şi le spusese să 
se furişeze afară din sat prin pădure de cum vor termina de 
mâncat, apoi o binecuvântase. Dar atunci uşa se deschisese 
dată de perete, nişte străini năvăliseră în colibă şi îi 
târâseră pe amândoi afară, aruncând-o pe ea la picioarele 
lui Mahmud şi silindu-l pe Ross să stea nemişcat. 

— Îi sunt credincioasă, jur, îi sunt credincioasă... 

— Credincioasă?! Atunci de ce nu porţi chadorul? răcnise 
el la Azadeh. Aproape tot satul se strânsese în jurul lor, 
stăteau tăcuţi şi înfricoşaţi. Şase oameni înarmaţi se 
rezemau de puştile lor, doi erau deasupra lui Ross, care 
zăcea trântit cu faţa în jos în zăpadă. Îşi pierduse cunoştinţa 
şi din frunte i se prelingea un firicel de sânge. 

— Am... am purtat... chador, dar l-am scos când am mân... 

— "Ţi-ai scos chadorul într-o colibă cu uşa închisă în timp ce 
mâncai cu un străin? Şi ce altceva ţi-ai mai scos? 

— Nimic, nimic, spuse ea, cuprinsă de o şi mai mare 
panică şi îşi trase până sus fermoarul de la geacă. Mâncam 
şi atâta tot, şi nu este străin, este un vechi prieten de-al 
me... un vechi prieten de-al soţului meu, se corectă ea 
rapid, dar greşeala nu trecu neobservată. Tatăl meu este 
Abdollah Han şi nu aveţi nici un dr... 

— Vechi prieten? Dacă nu eşti vinovată, nu ai de ce să te 
temi! În faţa lui Allah, jură că nu te-ai culcat cu el! 

— Kalandar, trimite după tatăl meu, trimite după el! 

Kalandarul nu se mişcă. Ioţi ochii o sfredeleau. Azadeh 
văzu neajutorată sângele care se scurgea în zăpadă, pe 
Johnny al ei gemând şi încercând să-şi revină. 

— Jur pe Allah că îi sunt şi i-am fost credincioasă soţului 
meu! gemu ea. Strigătul trecu peste ei toţi şi pătrunse 
adânc în conştiinţa lui Ross, trezindu-l la viaţă. 


— Răspunde la întrebare, femeie! Da sau nu! Pentru 
numele lui Allah, te-ai culcat cu el sau nu? Mullahul stătea 
deasupra ei ca o cioară nebună. Sătenii aşteptau, toată 
lumea aştepta, copacii şi vântul aşteptau, până şi Allah 
aştepta. 

Insha'Allah. 

Frica o părăsi, înlocuită de ură. Privi la acest Mahmud şi se 
ridică în picioare. 

— Jur pe Allah că sunt şi i-am fost credincioasă soţului 
meu, rosti ea. În numele lui Allah, da, l-am iubit pe acest 
bărbat cu ani în urmă. 

Cuvintele ei îi făcură pe mulţi din cei de faţă să se 
cutremure, iar Ross era de-a dreptul uluit că Azadeh 
recunoscuse aşa ceva. 

— Târfă! Femeie pierdută - recunoşti deschis că eşti 
vinovată. Vei fi pedepsită după cum meriţi, în conf... 

— Nu! urlă Ross, acoperindu-i vocea bărbatului. Se ridică 
în genunchi şi, cu toate că cei doi mujahedini aveau armele 
îndreptate asupra lui, îi ignoră. N-a fost vina Înălţimii Sale, 
eu... este numai vina mea, a mea! 

— O să fii şi tu pedepsit, necredinciosule, nu te teme, 
spuse Mahmud şi se întoarse spre săteni. Aţi auzit cu toţii 
că târfa a recunoscut că s-a tăvălit cu el, aţi auzit cu toţii că 
necredinciosul a recunoscut că s-au tăvălit împreună. 
Pentru ea nu există decât o pedeapsă, pentru necredincios - 
ce trebuie să i se facă necredinciosului? 

Sătenii aşteptau. Mullahul nu era mullahul lor, nu era din 
satul lor şi nici măcar nu era un mullah adevărat, era un 
marxist islamic. Venise nepoftit. Nimeni nu ştia de ce venise, 
ştiau doar că apăruse aşa, din senin, ca răzbunarea lui 
Allah, împreună cu stângiştii care nici aceştia nu erau din 
satul lor. Nu erau nişte şiiţi adevăraţi, erau nişte smintiţi. 
Nu spusese Imamul de atâtea ori că oamenii aceştia erau 
nişte descreieraţi care nu-l slujeau pe Allah, ci îl adorau în 
secret pe Satana, pe Marx-Lenin? 

— Ei bine? Să împartă aceeaşi pedeapsă cu ea? 


Nimeni nu răspunse. Mullahul şi oamenii lui erau înarmaţi. 
Azadeh simţea cum ochii tuturor o sfredelesc, dar nu mai 
putea nici să se mişte, nici să spună ceva. Stătea acolo, cu 
genunchii tremurând, şi auzea vocile celorlalţi ca venind de 
undeva din depărtare, chiar şi pe Ross care striga: 

— Nu aveţi nici un drept asupra mea - sau asupra ei. 
Pângăriţi numele Domnului... 

Dar unul din oamenii de lângă el îl îmbrânci brutal, 
aruncându-l întins cu faţa la pământ, cu mâinile şi 
picioarele în lături, şi îşi puse cizma pe gâtul lui, ţintuindu-l. 

— Castraţi-l şi să terminăm cu el, spuse omul, dar altul 
ripostă: 

— Nu, femeia a fost cea care l-a ispitit - n-am văzut-o eu 
seara trecută cum şi-a scos chadorul în faţa lui? Uitaţi-vă 
acum la ea, cum ne aţâţă pe toţi! Pedeapsa pentru el nu 
este de o sută de lovituri de bici? 

Altul spuse: 

— A pus mâinile pe ea, să i se taie mâinile. 

— Bine, spuse Mahmud, mai întâi mâinile, apoi biciul. 
Legaţi-l! 

Azadeh încercă să protesteze împotriva acestei atrocități, 
dar din gâtul ei nu ieşi nici un sunet. Sângele îi vuia acum în 
urechi, stomacul îi tremura şi mintea i se blocase în timp ce 
oamenii îl târau pe Johnny al ei, lovindu-l cu pumnii şi cu 
picioarele şi îl legau cu braţele în lături de buştenii din care 
era construită coliba. Îşi aminti cum, pe când ea şi Hakim 
erau copii, Hakim, plin de curaj, luase o piatră şi o aruncase 
într-o pisică; şi pisica scâncise când se rostogolise şi căzuse, 
apoi se ridicase, deşi era rănită, şi încercase să se târască 
mai departe, dar mieuna jalnic tot timpul, până când un 
paznic o împuşcase. Dar acum... acum ştia că nimeni n-o va 
împuşca pe ea. Se repezi la Mahmud cu un geamăt şi cu 
unghiile înainte, însă puterile o părăsiră şi leşină. Mahmud 
privi în jos, spre ea. 

— Rezemaţi-o de perete, le spuse oamenilor săi. Apoi 
aduceţi-i chadorul. Se întoarse şi se uită la săteni. Care 


dintre voi e măcelarul satului? 

Nimeni nu răspunse. Vocea lui deveni şi mai aspră: 

— Kalandar, cine e măcelarul vostru? 

Imediat căpetenia satului arătă spre un bărbat din 
mulţime, un omuleţ mărunt, cu haine peticite. 

— Abrim, Abrim este măcelarul nostru. 

— Du-te şi adu-ţi cel mai ascuţit cuţit, îi porunci Mahmud. 
Voi, ceilalţi, adunaţi pietre. 

Abrim plecă să facă ce i se spusese. Cum va fi voia 
Domnului, murmurau ceilalţi, unul la urechea celuilalt. 

— Ai văzut vreodată o bătaie cu pietre? întrebă cineva. 

O femeie foarte bătrână spuse: 

— Eu am văzut o dată. Era la Tabriz, pe când eram copilă. 
Vocea femeii tremura. Adultera era o femeie din bazar, îmi 
amintesc că era nevasta unuia din bazar. Şi iubitul ei era tot 
din bazar şi i-au tăiat capul şi l-au tras în ţeapă în faţa 
moscheii şi după aceea bărbaţii au omorât-o pe ea cu 
pietre. Şi femeile puteau să arunce cu pietre dacă voiau, 
dar n-au aruncat. N-am văzut nici o femeie aruncând pietre. 
A durat foarte mult timp şi am auzit ţipetele ani de zile 
după aceea. 

— Adulterul este un păcat foarte grav şi trebuie să fie 
pedepsit, indiferent cine este păcătosul, chiar şi ea. Coranul 
spune că bărbatului trebuie să i se dea o sută de lovituri cu 
biciul. 

— Mullahul este legea, nu noi, spuse kalandarul. 

— Dar nu este un mullah adevărat, şi Imamul ne-a 
prevenit împotriva celor răi! 

— Mullahul este mullah, legea e lege, spuse sumbru 
kalandarul, care în adâncul sufletului lui dorea ca hanul să 
fie umilit şi această femeie, care băgase idei noi, 
tulburătoare în mintea copiilor lor, să fie distrusă. 

— Adunați pietre. 

Mahmud stătea neclintit în picioare, ignorând frigul, şi pe 
săteni, şi pe sabotorul care urla şi înjura, încercând 


disperat să se elibereze din legături şi s-o elibereze şi pe 
femeia care stătea inertă lângă zid. 

În această dimineaţă, înainte de revărsatul zorilor, când 
venise să ocupe baza, Mahmud auzise de sabotor şi de ea, 
că se află în sat. Femeia aceea din saună, îşi spuse el şi se 
simţi imediat cuprins de furie, femeia aceea arogantă, târfa 
de viţă nobilă, fiica blestematului han care pretinde că este 
patronul nostru, dar care ne-a trădat şi care m-a trădat şi 
pe mine, că şi noaptea trecută a încercat să mă omoare, a 
organizat o ambuscadă în faţa moscheii după ultima 
rugăciune şi au murit mulţi din oamenii mei, dar nu şi eu. 
Hanul a încercat să mă ucidă, pe mine, care sunt protejat 
de Cuvântul Sacru că Islamul şi Marx-Lenin este singura 
cale de a ajuta omenirea să se ridice. 

Se uită la ea şi văzu picioarele lungi în pantalonii bleu de 
schi, strâmţi, sânii care se umflau pe sub geaca bleu cu alb. 
Târfă spurcată, îşi zise el, urând-o pentru că îl ispitea. Unul 
dintre oamenii lui îi trase chadorul peste cap. Azadeh gemu 
puţin, dar nu se dezmetici din starea de prostraţie. 

— Sunt gata, spuse măcelarul, pipăindu-şi cuțitul cu 
degetele. 

— Mai întâi mâna dreaptă, spuse Mahmud oamenilor săi. 
Legaţi-l de deasupra încheieturii. 

Oamenii îl legară cu fâşii din sacul care acoperise 
fereastra. Sătenii se înghesuiau să vadă mai bine. Ros făcea 
uz de toate forţele sale ca să nu se lase copleşit şi paralizat 
de groază. Nu vedea decât faţa ciupită de vărsat de 
deasupra cuţitului de măcelar, mustaţa zbârlită şi barba, 
ochii fără expresie, degetul mare al omului care încerca 
absent tăişul. Atunci reuşi să-şi concentreze privirea asupra 
lui Azadeh şi îşi aduse aminte. 

— Grenada! strigă el. Azadeh, grenada! 

Azadeh se mai dezmeticise şi îl auzi foarte limpede. Căută 
în buzunarul de la piept, în timp ce el striga întruna, 
mirându-l pe măcelar şi atrăgând atenţia tuturor asupra sa. 
Măcelarul făcu un pas înainte şi-l înjură, îl apucă strâns de 


mâna dreaptă, fascinat parcă la vederea ei, o mută puţin 
într-o parte, alegând unde să taie, printre muşchii 
încheieturii, dându-i astfel suficient timp lui Azadeh ca să se 
năpustească prin spaţiul strâmt şi să-l izbească din spate, 
trimiţându-l cu cuţit cu tot în zăpadă. Se întoarse apoi spre 
Mahmud, scoase siguranţa şi rămase acolo în picioare, 
tremurând, cu grenada în mâna ei mică. 

— Pleacă de lângă el, ţipă ea. Pleacă! 

Mahmud nu se clinti din loc. Toţi ceilalţi erau înspăimântați 
şi fugeau care încotro, să-şi găsească adăpost în piaţă, ţipau 
şi înjurau şi blestemau. 

— Repede, vino aici, Azadeh! o strigă Ross. Azadeh! 

Ea îl auzi prin ceața care îi împăienjenise creierul şi îl 
ascultă, înaintând spre el cu spatele, cu ochii aţintiţi asupra 
lui Mahmud şi cu spumă de furie în colţurile gurii. Apoi Ross 
îl văzu pe Mahmud cum se întoarse şi porni către unul din 
oamenii lui care se afla mai departe şi gemu, ştiind ce avea 
să se întâmple acum. 

— Repede, ia cuțitul şi taie-mi legăturile, spuse el ca să-i 
distragă atenţia. Nu lăsa grenada din mână. Stau cu ochii 
pe ei. 

În spatele ei, îl văzu pe mullah luând arma de la unul din 
oamenii lui. Acum, Azadeh avea cuțitul măcelarului în mână 
şi se întindea spre legăturile de la mâna dreaptă şi el ştia că 
glonţul o va ucide sau o va răni, grenada se va amorsa, vor 
urma patru secunde de linişte, după care va veni uitarea 
definitivă pentru amândoi - dar va fi rapidă, uşoară, curată. 

— Te-am iubit întotdeauna, Azadeh, şopti el şi îi zâmbi. 

Azadeh îi aruncă o privire surprinsă şi zâmbi la rândul ei. 

Se auzi un foc de armă şi inima i se opri în loc, apoi încă o 
împuşcătură, şi încă una, dar nu dinspre Mahmud, ci din 
pădure, iar acum Mahmud zăcea chircit jos, urlând de 
durere în zăpadă. În urma împuşcăturilor se auzi o voce: 

— Allah-u Akbar! Moarte tuturor duşmanilor lui Allah! 
Moarte stângiştilor, moarte duşmanilor Imamului! 


Cu un răcnet de furie, unul dintre mujahedini se năpusti 
spre pădure şi muri. Imediat, restul se împrăştiară care 
încotro, căzând unii peste alţii în panica de care fuseseră 
cuprinşi şi în graba de a se ascunde. În câteva secunde, 
piaţa satului era pustie. Nu mai rămăsese decât Mahmud, 
care horcăia. Turbanul îi căzuse din cap. Şeful celor patru 
oameni din echipa de asasini tudeh, care îi luaseră urma 
încă din zori, îl reduse la tăcere cu o rafală de mitralieră, 
apoi toţi patru se retraseră la fel de silenţioşi precum 
veniseră. 

Ross şi Azadeh se uitară înmărmuriţi la satul ce părea 
deodată abandonat. 

— Nu se poate... nu se poate... murmură ea, încă 
nereuşind să-şi revină. 

— Nu lăsa siguranţa grenadei, spuse el răguşit. Ai grijă. 
Repede, taie-mi legăturile... repede! 

Cuţitul era foarte ascuţit. Mâinile lui Azadeh tremurau şi 
lucrau încet, îl şi tăie chiar puţin, dar nu grav. În momentul 
în care avu mâinile libere, Ross aruncă grenada. Mâinile îi 
erau uşor amorțţite şi îl dureau, dar ţinu siguranţa apăsată 
şi începu să respire normal. Porni clătinându-se spre colibă, 
îşi scoase kukri-ul care se încurcase în pături în lupta 
iniţială, şi-l puse în teacă, apoi luă carabina. În uşă, se opri 
în loc. 

— Azadeh, repede, pune-ţi chadorul şi urmează-mă. 

Azadeh îl privea fix. 

— Repede! 

Îl ascultă ca un automat, iar Ross o conduse afară din sat, 
în pădure, ţinând grenada în mâna dreaptă şi carabina în 
stânga. După ce alergară vreun sfert de oră, se opriră să 
asculte. Nu-i urmărea nimeni. Azadeh gâfâia din greu în 
urma lui. Ross văzu că luase rucsacul, dar uitase chadorul. 
Costumul ei bleu de schi se vedea clar pe albul zăpezii şi pe 
fundalul alcătuit de copaci. O zori din nou. Se împleticea în 
urma lui, incapabilă să vorbească. Mai parcurseră încă o 
sută de metri fără să-i supere nimeni. 


Nu se puteau opri. Ross merse mai departe, ceva mai încet 
de data asta. Simţea o durere cumplită în coaste, îi venea să 
vomite, dar ţinea grenada pregătită în mâna dreaptă. 
Azadeh înainta tot mai greu. Ross găsi cărarea care ducea 
spre partea din spate a bazei. Tot nu-i urmărea nimeni. În 
apropiere de ridicătura din spatele cabanei lui Erikki, Ross 
se opri şi o aşteptă pe Azadeh. Apoi stomacul lui îl făcu să 
îngenuncheze şi vomită. Slăbit, se ridică în picioare şi urcă 
dâmbul ca să vadă mai bine. Când ajunse şi Azadeh lângă 
el, abia mai sufla, gâfâind zgomotos. Se lăsă să cadă în 
zăpadă lângă el. Jos, lângă hangar, se vedea un mecanic 
spălând elicopterul 206. Bine, îşi spuse el, poate că îl 
pregăteşte pentru zbor. Trei revoluționari înarmaţi şedeau 
pe vine pe o verandă din apropiere şi fumau. În restul bazei 
nu se vedea nici un semn de viaţă, deşi prin coşul cabanei 
lui Erikki se vedea ieşind fum, la fel ca şi din cabana în care 
locuiau mecanicii şi din cea a bucătarului. Se vedea foarte 
bine şi drumul. Bariera era tot acolo şi oameni făceau de 
pază în dreptul ei. Câteva camioane şi automobile erau 
oprite în faţa ei. 

Întoarse privirea spre bărbaţii de pe verandă şi îi veni din 
nou în minte trupul lui Gueng, aruncat ca un sac de cartofi 
în noroi, la picioarele lor, în camionetă; poate că fuseseră 
tocmai ăştia, poate alţii. O clipă, furia îi fulgeră dureros prin 
cap. Se uită în urmă, la Azadeh. Depăşise prima spaimă, era 
mai mult sau mai puţin şocată, dar, de fapt, părea să nu-l 
vadă. Din gură i se prelingea o dâră subţire de salivă şi îi 
venea să vomite. Îşi şterse faţa cu mâneca. 

— Acum e bine, odihneşte-te o clipă, apoi pornim. 

Azadeh încuviinţă din cap şi îşi lăsă capul pe braţe, 
cufundându-se într-o lume a ei. Ross urmări atent ceea ce 
se petrecea la bază. 

Trecură astfel zece minute. Se produseră puţine 
schimbări. Deasupra lor, pătura de nori arăta ca o 
cuvertură murdară, grea de zăpadă. Doi dintre bărbaţii 
înarmaţi intrară în birou şi îi putea vedea din când în când 


prin fereastră. Cel de-al treilea nu acorda nici o atenţie 
elicopterului. Nu se vedea nici o altă mişcare. Apoi un 
bucătar ieşi din bucătărie, urină în zăpadă şi se întoarse. 
Mai trecură câteva minute. Acum, unul din paznici ieşi din 
birou şi porni prin zăpadă spre baraca mecanicilor, cu un M 
16 atârnat de umăr. Deschise uşa şi intră. O clipă mai târziu 
ieşea însoţit de un european înalt, în costum de zbor, şi de 
un alt bărbat. Ross îl recunoscu pe Nogger Lane şi pe 
celălalt mecanic. Mecanicul îi spuse ceva lui Lane, apoi făcu 
semn cu mâna şi intră din nou în baracă. Paznicul şi pilotul 
se îndreptară spre 206. 

Tuturor le era frică de ceva, îşi spuse Ross cu inima 
bătându-i din ce în ce mai tare. Îşi verifică stângaci 
carabina, incomodat de grenada din mâna dreaptă. Puse 
apoi ultimele două încărcătoare şi ultima grenadă din 
rucsac în buzunarul lateral al hainei. Deodată îl cuprinse un 
val de frică şi simţi nevoia să fugă. O, Dumnezeule, ajută-mă 
să plec de-aici, să mă ascund, să plâng, să fiu acasă, în 
siguranţă, oriunde, numai nu aici. 

— Azadeh, mă duc acum într-acolo, făcu el efortul să 
spună. Fii gata să alergi la elicopter când am să te strig sau 
am să-ţi fac semn cu mâna. Eşti gata? O văzu că se uită la el 
şi dă din cap şi gura păru să rostească un „da”, însă nu era 
foarte sigur că înţelesese. Repetă ceea ce-i spusese şi îi 
zâmbi încurajator. Nu-ţi face griji. 

Azadeh încuviinţă dând din cap, fără o vorbă. 

Ross scoase kukri-ul şi porni peste dâmb ca un animal 
sălbatic după pradă. 

Se strecură repede prin spatele cabanei lui Erikki, ascuns 
vederii de coliba saunei. Înăuntru se auzeau voci de femei şi 
de copii. Cu gura uscată ca iasca şi cu grenada în mâna, se 
strecură dintr-o ascunzătoare într-alta, prin spatele 
butoaielor mari şi a stivelor de conducte şi cherestea, tot 
mai aproape de baraca în care se afla biroul. Arunca priviri 
de jur-împrejur ca să vadă ce face pilotul de lângă hangar, 
în timp ce omul de pe verandă îl urmărea leneş cu privirea. 


Uşa de la birou se deschise şi ieşi alt paznic, iar alături de el 
un bărbat mai înalt, mai în vârstă, fără barbă, probabil 
european, purtând haine de calitate mai bună şi înarmat cu 
un pistol Sten. La centura groasă de piele purta un kukri în 
teaca lui. 

Ross trase piedica grenadei. „Unu, doi, trei” şi ieşi din 
ascunzătoare, aruncă grenada în oamenii de pe verandă, 
aflaţi la vreo patruzeci de metri depărtare, apoi se lăsă pe 
vine şi se ascunse din nou în spatele rezervorului, pregătind 
alta grenadă. 

Îl văzuseră. Rămaseră o clipă neclintiţi, şocaţi, iar când se 
repeziră la arme, grenada explodă, aruncând în aer cea mai 
mare parte a verandei, ucigându-l pe unul, schilodindu-l pe 
celălalt. În aceeaşi clipă, Ross ieşi în câmp deschis, cu 
carabina în poziţie de tragere, ţinând strâns în mâna 
dreaptă o altă grenadă şi cu arătătorul pe trăgaci. Pe 
verandă nu era nici o mişcare, însă lângă hangar, mecanicul 
şi pilotul se aruncaseră în zăpadă, cu braţele deasupra 
capului, cuprinşi de panică. Paznicul porni în fugă spre 
hangar şi, un moment, se află la loc deschis. Ross trase şi 
rată, alergă spre hangar, observă că are o uşă în spate şi se 
îndreptă spre ea. Uşa se deschise uşor şi Ross sări înăuntru. 
Duşmanul era la celălalt capăt al spaţiului gol, cu arma 
îndreptată spre cealaltă uşă. Ross îi zbură pur şi simplu 
capul, iar pocnetul armei răsună sinistru între pereţii de 
tablă ruginită. Se repezi apoi spre cealaltă uşă. De acolo îi 
putu vedea pe mecanic şi pe Nogger Lane ascunşi în 
zăpada din jurul elicopterului 206. Rămânând încă la 
adăpost, le strigă: 

— Repede! Câţi duşmani mai sunt pe-aici? 

Nici un răspuns. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, răspundeţi-mi! 

Nogger Lane înălţă privirea, tot atât de alb la faţă ca 
zăpada din care se ridica. 

— Nu trage, suntem civili, englezi - nu trage! 

— Câţi duşmani sunt aici? 


— Mai... mai sunt... cinci... ăsta de aici şi restul... cei din 
birou... aşa cred, în birou... 

Ross alergă la uşa din spate, se aruncă la podea şi se uită 
afară. Nici o mişcare. Biroul era la cincizeci de metri 
depărtare - singura acoperire ar fi fost prin spatele 
camionului. 'Ţâşni ca împins de un resort şi alergă într- 
acolo. Gloanţele şuierară, ricoşând apoi de metalul 
camionului. Văzuse că focul pornise de la o fereastră spartă 
a biroului. 

Dincolo de camion era un mic şanţ prin care putea ajunge 
destul de aproape ca să lovească. Dacă rămân în 
ascunzătoare, ai mei sunt! Dacă ies - şi aşa ar trebui să 
facă, ştiind că sunt singur - sorții sunt de partea lor. Se târî 
prin şanţ pe burtă tot mai aproape. Peste tot - linişte. Nu se 
auzea nici vântul, nici păsările, nici inamicul. 'Totul era în 
aşteptare, înainta încet de tot prin şanţ. Tot mai aproape. 
Se auziră voci şi scârţâitul unei uşi. Din nou linişte, încă un 
metru. Şi încă unul. Acum! Îşi încordă genunchii, propti 
vârfurile picioarelor în zăpadă, scoase siguranţa grenadei 
şi, după ce numără până la trei, ţâşni în picioare, alunecă, 
dar, reuşind totuşi să-şi menţină echilibrul, aruncă grenada 
prin fereastra spartă, pe lângă oamenii care stăteau acolo 
cu armele îndreptate spre el. Se trânti din nou în zăpadă. 
Explozia grenadei curmă rafalele armelor, gata să-i spargă 
timpanele. Sări din nou în picioare şi se năpusti spre 
baracă, trăgând din mers. Brusc, arma lui amuţi şi lui Rossi 
se întoarse stomacul pe dos de frică până reuşi să arunce 
încărcătorul gol şi-l fixă pe celălalt. Îl ucise pe mitralior şi se 
opri. Linişte. Apoi un geamăt în apropiere. Dădu cu piciorul 
în uşă şi ieşi pe verandă. Cel care gemea nu mai avea 
picioare, era leşinat, dar încă în viaţă. La centură, Ross avea 
kukri-ul care îi aparținuse lui Gueng. Orbit de furie, smulse 
cuțitul din teacă. 

— Ai luat ăsta de la barieră? răcni el în farsi. 

— Ajută-mă, ajută-mă, ajută-mă... Urmă o bălmăjală de 
cuvinte într-o limbă străină. Indiferent cine eşti... ajută- 


măăă... Omul continua să geamă şi, printre gemete, rosti: ... 
ajută-mă, ajută-mă, da, eu l-am ucis pe sabotor... ajută-mă... 

Fără să-şi dea seama ce face, Ross repezi mâna în jos şi, 
când fu din nou în stare să privească şi să şi vadă ceva, se 
trezi faţă în faţă cu capul pe care îl tăiase şi îl ţinea acum în 
mâna stângă. Scârbit, îi dădu drumul şi se întoarse cu 
spatele. 

O clipă, nici nu-şi mai dădu seama unde se află, apoi 
mintea i se limpezi. Nările îi erau pline de miros de sânge şi 
de cordită, după care descoperi că se află în ceea ce fusese 
baraca şi privi în jur. Înhăţă carabina mortului şi ieşi. 

În bază nu se clintea nimic, însă dinspre bariera de pe 
şosea se vedeau oameni care se apropiau în goană. Lângă 
elicopter, Lane şi mecanicul zăceau tot nemişcaţi în zăpadă. 
Se repezi spre ei. 

Nogger Lane şi mecanicul Arberry îl văzură venind în fugă 
şi intrară în panică - bărbatul nebărbierit, cu faţa ca o 
mirişte, cu părul năclăit şi ochii injectaţi, mujahedinul 
maniac sau fedainul care vorbea perfect englezeşte şi ale 
cărui mâini şi mâneci erau stropite de sângele ţâşnit din 
capul pe care văzuseră cum îl retezase dintr-o lovitură şi cu 
un răcnet cumplit, venea acum spre ei, cu cuțitul plin de 
sânge în mână, cu alt cuţit la brâu şi cu arma pe umăr. Se 
aruncară amândoi în genunchi, cu braţele sus. 

— Nu ne ucide - suntem prieteni, civili, nu ne u... 

— Gura! Pregătiţi-vă de decolare. Repede! 

Nogger Lane era complet năucit. 

— Ce? 

— Pentru numele lui Dumnezeu, mai repede, spuse Ross 
mânios, exasperat de expresia chipurilor lor, perfect 
inconştient de felul cum arăta el însuşi. 

— Tu, zise el arătând spre mecanic cu kukri-ul însângerat. 
Vezi ridicătura de colo? 

— Da... da, domnule, rosti anevoie Arberry. 

— Du-te cât poţi de repede, e o doamnă acolo, adu-o 
încoace... Se opri brusc, văzând-o pe Azadeh care ieşea din 


pădure şi alerga acum în josul pantei spre ei. Nu mai e 
nevoie, adu-l pe celălalt mecanic, grăbeşte-te, pentru 
numele lui Dumnezeu, ticăloşii de pe şosea or să fie aici în 
câteva clipe. Hai, mai repede! 

Arberry o luă la fugă îngrozit, dar încă şi mai îngrozit de 
oamenii pe care acum îi vedea apropiindu-se. Ross se răsti 
la Nogger Lane: 

— 'Ţi-am spus să porneşti motorul! 

— Da... da, domnule... femeia aceea... nu e Azadeh? Adică 
soţia lui Erikki? 

— 'Ţi-am spus să porneşti! 

Niciodată în viaţa lui nu pregătise Nogger Lane decolarea 
lui 206 mai repede, niciodată nu se mişcaseră mecanicii mai 
iute. Azadeh mai avea de parcurs o sută de metri, iar 
duşmanii erau deja prea aproape. Ross se lăsă pe vine pe 
sub elicele care se roteau cu zgomot şi luă poziţie între ea şi 
ei, descărcând arma. Oamenii se aruncară la pământ, iar 
alţii se împrăştiară în toate direcţiile. Aruncă încărcătorul 
gol spre ei cu un urlet de furie. Se ridicară câteva capete. O 
rafală, şi încă una, ca sa facă economie de muniţie şi să-i 
ţină la pământ. Azadeh era acum foarte aproape, dar 
încetinise pasul. Cu un ultim efort totuşi, trecu de el, 
îndreptându-se spre locul din spate, unde cei doi mecanici o 
traseră în sus. Ross mai trase o rafală scurtă în timp ce se 
retrăgea, se căţără pe locul din faţă şi se ridicară imediat în 
aer, depărtându-se cât mai repede. 

Capitolul 15 

Aeroportul Internaţional Teheran, ora 11:58. Uşa cabinei 
aparatului 125 se închise. Din carlingă, John Hogg le făcu 
semn cu degetul mare în sus lui Gavallan şi Mclver care 
stăteau pe târmâc, apoi plecă. Gavallan tocmai sosise de la 
Al Shargaz şi era pentru prima oară singur cu Mclver. 

— Ce se întâmplă aici, Mac? întrebă el. 

Vântul rece îi trăgea de pulpanele hainelor şi învârtejea 
zăpada în jurul lor. 

— Necazuri, Andy. 


— Ştiu, spune-mi repede despre ce anume e vorba. 

Mclver se aplecă mai aproape de el. 

— Am auzit că mai avem numai o săptămână până când 
vom fi imobilizaţi la sol în vederea naţionalizării. 

— Ce?! făcu Gavallan uluit. Ţi-a spus Ialbot? 

— Da. Chipul lui Mclver se schimonosi. Era atât de 
îngrijorat încât începuse să se bâlbâie. Ticălosul mi-a spus 
cu politeţea aia a lui de paradă: „Aş putea paria că nu avem 
mai mult de zece zile, ba chiar doar o săptămână, şi nu uita, 
domnule Mclver, în gura închisă nu intră muştele”. 

— Dumnezeule mare, ştie că punem ceva la cale? 

O rafală puternică de vânt îi împroşcă cu zăpadă. Se 
urcară în maşină. 

— Nu ştiu. Pur şi simplu nu ştiu nimic, Andy. 


Geamurile erau aburite. Mclver puse dezaburitorul şi 
ventilatorul în funcţiune la maximum, încălzirea la fel, 
împinse caseta în casetofon, dădu sunetul mai tare, apoi 
mai încet, înjurând. 

— Ce mai este, Mac? 

— Imediat îţi spun totul, izbucni Mclver. Erikki a fost răpit 
de sovietici sau de KGB şi este pe undeva pe lângă frontiera 
turcă cu 212 al lui, Dumnezeu ştie ce face acolo - Nogger e 
de părere că ăia îl obligă să facă curăţenie la posturile 
secrete de radar ale americanilor. Nogger, Azadeh, doi 
dintre mecanicii noştri şi un căpitan englez abia au reuşit să 
scape cu viaţă de la Tabriz. S-au întors ieri şi sunt la mine 
acasă în momentul de faţă - sau cel puţin erau când am 
plecat eu azi-dimineaţă. Dumnezeule, Andy, să fi văzut în ce 
hal arătau când au ajuns aici! Căpitanul este cel care l-a 
salvat şi pe Charlie la Doshan Tappeh şi pe care Charlie l-a 
lăsat la Bandar-e Pahlavi... 

— Ce-a făcut? 

— Era în misiune secretă. Este căpitan în regimentul de 
gurkha... îl cheamă Ross, John Ross. El şi Azadeh erau 
aproape incoerenţi. Şi Nogger era foarte emoţionat, dar cel 
puţin acum sunt în siguranţă, acasă. Vocea lui Mclver 
deveni aspră: îmi pare rău că trebuie să-ţi spun că am 
pierdut un mecanic la Zagros, a fost împuşcat şi... 

— Iisuse Hristoase, bătrânul Jordon e mort? 

— Da... da, mi-e teamă că aşa este. Şi fiul tău a fost rânit... 
nu e grav, adăugă repede Mclver văzând că Gavallan 
păleşte. Scot e bine, e teafăr şi... 

— Cât de grav a fost rănit? 

— A primit un glonte prin muşchii umărului drept. Nu este 
atins nici un os, numai muşchiul. Jean-Luc a spus că au 
penicilină, un infirmier şi că rana e curată. Scot nu va putea 
să conducă mâine aparatul 212 la Al Shargaz, aşa că l-am 
rugat pe Jean-Luc s-o facă şi să-lia şi pe Scot cu el; după 
aceea se va întoarce la Teheran cu următorul zbor 125 şi o 
să-l trimitem din nou la Kowiss. 


— Eşti sigur? Vreau să spun - că Scot a fost doar uşor 
rănit? 

— Da, Andy, sunt sigur. 

— Dar ce naiba s-a întâmplat? 

— Nu ştiu chiar exact. Am primit un mesaj care mi-a fost 
retransmis de la Starke în dimineaţa asta, pe care şi el îl 
preluase de la Jean-Luc. Se pare că la Zagros operează 
nişte terorişti, cred că este aceeaşi bandă care a atacat 
sondele de petrol Belissima şi Rosa. Probabil că au stat 
ascunşi în pădure, în preajma bazei noastre. Jordon şi Scot 
încărcau piese de schimb în 212 de cum se luminase de ziuă 
şi au fost împroşcaţi cu gloanţe. Sărmanul Jordon a primit 
cele mai multe din ele, Scot, din fericire, numai unul... 

Mclver adăugă repede, văzând că Gavallan se schimbă din 
nou la faţă: 

— Jean-Luc m-a asigurat că Scot e bine, Andy, pe cuvântul 
meu, ce Dumnezeu! 

— Nu mă gândesc numai la Scot, spuse cu greu Gavallan. 
Effer a fost cu noi aproape chiar de la început - nu-i aşa că 
are trei copii? 

— Da, da, aşa e. E groaznic. 

Mclver întoarse cheia de contact şi porni încet prin zăpadă 
spre birou. 

— Cred că încă mai merg la şcoală. 

— Am să fac ceva pentru ei de cum mă întorc, spuse 
disperat Gavallan. Avea atâtea întrebări de pus, atâtea 
răspunsuri de primit, totul era în pericol, şi aici, şi acasă. 
Încă o săptămână...? Slavă Domnului că Scot... sărmanul 
Jordon... Dumnezeule Atotputernic, Scot să fie împuşcat! 
Privi abătut prin parbriz şi văzu că se apropiau de zona 
terminalului pentru mărfuri. 

— Opreşte puţin, Mac. E mai bine să vorbim numai între 
patru ochi. 

— Scuză-mă, da, nici gândurile mele nu sunt foarte 
limpezi. 

— "Te simţi bine? Vreau să spun - o duci bine cu sănătatea? 


— O, da, e foarte bine, numai să scap de tusea asta... 
numai câ... numai că mi-e frică, spuse Mclver pe un ton 
neutru, însă mărturisirea îl descumpăni pe Gavallan. Am 
scăpat lucrurile de sub control, am pierdut deja un om, 
bătrânul Erikki este în pericol, toţi suntem în pericol, S-G şi 
toate cele pentru care am muncit. 

Îşi făcu de lucru cu volanul. 

— Cum se simte Gen, e bine? 

— Da, da, e bine, spuse Gavallan răbdător. 

Era pentru a doua oară că îi punea această întrebare. 
Mclver i-o pusese de cum coborâse din avion. 

— Genny e foarte bine, spuse el, repetând ceea ce spusese 
şi mai înainte. Am corespondenţă de la ea, a vorbit şi cu 
Hamish şi cu Sarah, ambele familii sunt bine şi micuţului 
Angus îi iese primul dinte. Toată lumea e bine acasă, toţi 
sunt în formă şi am în servietă o sticlă de Loch Vay de la ea. 
A încercat să se îmbarce şi ea pe 125, a vrut să-l fraierească 
pe Johnny Hogg, chiar după ce eu i-am spus nu, regret, nu 
se poate. Pentru prima oară văzu o licărire de zâmbet pe 
chipul lui Mclver. 

— Genny e cam încăpăţânată, de asta nu mă îndoiesc. Mă 
bucur că este acolo şi nu aici, chiar foarte tare, totuşi mi-e 
tare dor de ea. E curios cât de tare îi simt lipsa. 

Mclver porni din nou maşina. 

— Mulţumesc, Andy. 

— N-ai pentru ce. 

Gavallan rămase pe gânduri un moment, apoi întrebă: 

— Hai să trecem prin Teheran - mai avem timp? aruncă o 
privire la ceas. Arăâta 12:25. 

— O, da. Avem o mulţime de piese „nefolositoare” pe care 
trebuie să le încărcăm. Avem timp dacă plecăm chiar acum. 

— Bine. Aş vrea să-i văd pe Azadeh şi pe Nogger. Şi pe 
omul ăla, Ross, dar mai ales pe Talbot. Am putea trece şi pe 
la casa Bakravan, aşa, ca din întâmplare, ce zici? 

— Bună idee. Mă bucur că eşti aici, mă bucur tare mult. 

Apăsă pe ambreiaj şi roţile scrâşniră. 


— Şi eu la fel, Mac. De fapt, nici eu nu m-am mai simţit 
vreodată atât de deprimat, spuse Gavallan. Şi ce mai este 
cu „Vârtejul”? nu rezistă el să nu întrebe. 

— Ei bine, poate fi peste şapte zile sau peste şaptezeci... 

Mclver vir [ca să evite un accident, îi răspunse cu acelaşi 
gest obscen celuilalt şofer şi porni mai departe. 

— Să zicem că totul e gata şi putem să apăsam pe buton 
dacă vrem ca ziua Z să fie peste şapte zile. 

— Nu, Talbot a spus că e bine să nu contăm pe mai mult de 
o săptămână, aşa că să zicem de azi în şase zile - vinerea, 
viitoare, vinerea e oricum o zi foarte bună, nu? 

— Da, pentru că la ei e zi sfântă, aşa este, şi eu m-am 
gândit la asta. 

— Atunci lucrurile ar trebui să se desfăşoare cam aşa: faza 
întâi - de azi înainte îi trimitem afară pe toţi cetăţenii noştri 
şi toate piesele de schimb, pe toate căile posibile, cu 125, cu 
camionul în Iraq sau în Turcia, sau ca bagaje şi surplus de 
bagaje cu liniile BA. Am să-l conving pe Bill Shoesmith să ne 
mărească numărul de locuri rezervate şi spaţiul pentru 
marfă. Avem deja două 212 afară, pentru „reparaţii”, şi cei 
de la Zagros trebuie să sosească mâine. Mai avem cinci 
păsări aici, la Teheran, un 212, două 206 şi două Alouette. Îl 
trimitem pe 212 şi cele două Alouette la Kowiss, chipurile ca 
să asigure service-ul pentru elicoptere la cererea lui 
Hotshot - deşi, Dumnezeu ştie de ce are nevoie de ele, Duke 
spune că şi aşa nu foloseşte toate elicopterele pe care le 
are. Oricum, le lăsăm pe cele două 206 aici, drept camuflaj. 

— Să le lăsăm aici? 

— Nu avem cum să le scoatem pe toate din ţară, Andy, 
oricât ne-am strădui. Aşadar, Z minus doi, asta însemnă 
miercuri, ultimii membri ai personalului nostru - Charlie, 
Nogger, ceilalţi piloţi, mecanicii şi cu mine - ne urcăm 
miercuri în 125 şi mergem la Al Shargaz, asta bineînţeles în 
cazul în care nu reuşim să-i urcăm pe unii dintre ei mai 
înainte într-un avion al BA. Nu uita că se presupune că 


mergem la schimb - unul pleacă în schimbul altuia care 
vine. Apoi... 

— Dar ce facem cu hârtiile, permisele de plecare? 

— Am să încerc să obţin nişte formulare în alb de la Ali Kia 
- o să am nevoie de nişte cecuri elveţiene în alb, lui Kia îi 
plac peşcheşurile, dar este şi membru în consiliul de 
administraţie. E viclean şi lacom, nu chiar atât însă încât să- 
şi rişte pielea. Dacă, nu reuşim, o să dăm peste tot 
peşcheşuri ca să ajungem la bordul lui 125. Scuza noastră 
faţă de parteneri, Kia sau altcineva, când vor descoperi că 
am plecat, este că ai convocat o şedinţă urgentă la Al 
Shargaz. E o scuză slabă, dar asta nu mai contează. În felul 
ăsta se încheie faza întâi. Dacă nu reuşim să plecăm, 
operaţiunea „Vârtejul” s-a dus, pentru că vom fi folosiţi ca 
ostatici până se înapoiază toate aparatele. Şi ştiu că nu vei 
fi de acord să ne sacrificăm. Faza a doua - aranjăm 0... 

— Dar ce se va întâmpla cu lucrurile din gospodărie? Şi cu 
ale tuturor băieţilor care au apartamente sau case la 
Teheran? 

— Compania va trebui să plătească nişte compensaţii 
corecte - asta va face parte din profiturile şi pierderile 
„Vârtejului”. De acord? 

— Cam la cât s-ar putea urca treaba asta, Mac? 

— Nu cine ştie ce. Nu avem de ales, trebuie să plătim 
compensaţiile. 

— Da, da, de acord. 

— Faza a doua - ne instalăm tabăra la Al Shargaz şi între 
timp se vor întâmpla mai multe lucruri. Vei aranja ca 
avioanele de marfa Jumbo 747 să sosească la Al Shargaz în 
după-amiaza zilei Z minus unu. Până atunci, Starke va reuşi 
cumva să ascundă câteva butoaie de câte patruzeci de 
galoane pe mal şi să le treacă pe ţărmul celălalt al Golfului. 
Altcineva o să ascundă şi mai mult carburant pe nu ştiu ce 
insulă uitată de Dumnezeu în largul coastelor Arabiei 
Saudite sau ale Emiratelor pentru Starke şi pentru Rudi şi 
băieţii lui de la Bandar-e Delam, care vor avea neapărat 


nevoie. Scrag nu are probleme cu combustibilul. Între timp, 
tu vei fi aranjat cu Registrul Britanic ca toate păsările pe 
care vrem să le „exportăm” să fie înregistrate şi să 
primească drept de survolare a spaţiului aerian al 
Kuweitului, al Arabiei Saudite şi al Emiratelor. Eu răspund 
de operaţiunile curente din cadrul „Vârtejului”. În zorii zilei 
Z. îmi spui dacă pornim sau nu. Dacă spui nu, s-a terminat. 
Dacă spui da şi eu consider că este imprudent, pot să-l 
anulez şi atunci, de asemenea, totul e terminat. De acord? 

— Cu două condiţii, Mac: să te consulţi cu mine înainte de 
a anula ordinul, după cum şi eu mă voi consulta cu tine 
înainte să spun da sau nu. Şi a doua: dacă nu reuşim să 
rezolvăm treaba în ziua Z, mai încercăm în ziua Z plus unu 
şi Z. plus doi. 

— Foarte bine. Mclver respiră adânc. Faza a treia - în zorii 
zilei Z, sau Z. plus unu, sau Z plus doi - cred că mai mult de 
trei zile oricum nu putem amâna - transmitem un mesaj 
radio codificat care să însemne „Daţi-i drumul!” Cele trei 
baze recepționează mesajul şi toate trei păsările se ridică în 
aer şi se îndreaptă spre Al Shargaz. Dacă totul merge bine, 
se pare că va exista o diferenţă de patru ore între sosirea 
lui Scrag şi a celorlalţi - probabil Starke va fi ultimul. În 
momentul în care pasărea aterizează undeva în afara 
Iranului, îi înlocuim numărul de înregistrare cu un număr 
britanic, ceea ce ne aduce parţial în legalitate. În momentul 
în care aterizează, la Al Shargaz, 747 este încărcat şi 
imediat îşi ia zborul în albastrul cerului, cu toată lumea la 
bord. Mclver oftă, apoi spuse: 

— Asta-i tot. Simplu. 

Gavallan nu răspunse imediat; analiza planul şi îi vedea 
toate neajunsurile, gama largă de pericole. 

— E bun, Mac. 

— Nu, Andy. Nu e bun deloc. 

În apartamentul lui Mclver, ora 16:20. 

— Nu ştiu, domnule Gavallan, nu-mi amintesc prea bine ce 
s-a întâmplat din clipa în care am lăsat-o pe Azadeh pe 


dâmbul acela şi am pătruns în bază, nici de ceea ce s-a 
petrecut acolo. 

Purta una din cămăşile de uniformă ale lui Pettikin şi un 
pulover negru, pantaloni şi pantofi negri, era bărbierit şi 
îngrijit, dar chipul lui era profund marcat de epuizare. 

— Dar înainte de asta, totul s-a petrecut aşa cum v-am 
povestit. 

— Cumplit, spuse Gavallan. Dar mulţumesc lui Dumnezeu 
că ai fost acolo, căpitane. Dacă n-ai fi fost dumneata, ceilalţi 
ar fi fost morţi. Fără dumneata ar fi fost pierduţi. Hai să 
bem ceva, e al naibii de frig. Avem nişte whisky. Făcu un 
semn către Pettikin. Charlie! 

Pettikin se duse la dulap. 

— Bineînţeles, Andy. 

— Eu nu beau, mulţumesc, domnule Mclver, spuse Ross. 

— Mi-e teamă că eu am să beau. Ziua nu s-a încheiat şi 
cine ştie ce ne mai rezervă, spuse Mclver. 

— Şi eu vreau să beau ceva, interveni Gavallan. 

Cei doi bărbaţi sosiseră cu puţin timp în urmă, foarte 
îngrijoraţi fiindcă trecuseră pe acasă pe la Sharazad şi 
bătuseră în uşă cu ciocanul de fier, dar nici un răspuns. 
După aceea veniseră aici. Ross dormita pe sofa şi sărise din 
somn în momentul în care se deschisese uşa, amenințând cu 
kukri-ul. 

— Scuzaţi-mă, spusese el, clătinându-se şi punând cuțitul 
în teacă. 

— E în ordine, se prefăcu Gavallan liniştit, deşi încă nu-şi 
revenise din spaimă. Eu sunt Andrew Gavallan. Bună, 
Charlie! Unde e Azadeh? 

— Mai doarme încă în camera cealaltă, spuse Pettikin. 

— Îmi pare rău că te-am făcut să sari în sus, zise Gavallan. 
Ce s-a întâmplat la Tabriz, căpitane? 

Aşa că Ross povestise, cam cu întreruperi, sărind peste 
episoade, revenind, dar în cele din urmă reuşi să spună ce 
se întâmplase. Trezirea bruscă din somnul greu îl ameţise, îl 
durea capul, îl durea tot corpul, dar era mulţumit că 


izbutise să relateze ce se întâmplase, că putea să 
reconstituie totul şi să umple treptat toate golurile. Cu 
excepţia lui Azadeh. Nu, pe ea nu ştia încă unde s-o pună. 

În dimineaţa aceasta, când se trezise din visurile şi somnul 
agitat al nopţii, fusese îngrozit. Totul i se învârtejea în 
minte, auzea zgomot de motoare, de arme, de pietre 
aruncate, explozii, avea senzaţia de frig şi îşi privise mâinile 
ca să se asigure că nu mai visează, că totul este realitate. 
Atunci văzuse un bărbat care se uita la el şi strigase 
imediat: 

— Unde este Azadeh? 

— Încă mai doarme, căpitane Ross, este în camera de la 
capătul coridorului, îi spusese Pettikin, liniştindu-l. Îţi mai 
aminteşti de mine? Eu sunt Charles Pettikin... Doshan 
Tappeh? 

Îşi scruta memoria. Totul revenea încet, imagini hidoase 
alternau cu spaţii mari, foarte mari, complet albe. Doshan 
Tappeh? Ce e cu Doshan Tappeh? Da, parcă se dusese acolo 
ca să prindă un elicopter şi să... 

— A, da, căpitane, ce mai faci? Mă bucur să... să te văd. 
Doarme? 

— Da, ca un bebeluş. 

— Ăsta-i cel mai bun lucru, cel mai bun, spuse el. Creierul 
lui nu funcţiona încă la toată capacitatea. 

— Mai întâi o ceaşcă de ceai. Apoi o baie şi te bărbiereşti, 
iar eu o să-ţi caut nişte ustensile în acest scop şi ceva de 
îmbrăcat. Ai aproape aceleaşi măsuri ca şi mine. Ţi-e 
foame? Avem ouă şi nişte pâine, dar e cam veche. 

— O, nu, mulţumesc, nu mi-e foame. Eşti foarte amabil. 

— Îţi sunt profund îndatorat. Îmi face mare plăcere să te 
văd din nou. Ascultă, deşi mor să ştiu ce s-a întâmplat... ei 
bine, Mclver s-a dus la aeroport să-l aducă pe bosul nostru, 
Andy Gavallan. Trebuie să se întoarcă cât de curând şi va 
trebui să le povesteşti, aşa că voi auzi şi eu atunci ce s-a 
întâmplat. Aşadar, până atunci nici o întrebare, cred că eşti 
terminat. 


— Mulţumesc, da, cam aşa ceva... sunt cam... nu-mi 
amintesc decât de faptul că am lăsat-o pe Azadeh pe 
dâmbul acela şi după aceea mai nimic, numai frânturi, până 
acum o clipă, când m-am trezit. Cât am dormit? 

— Aproape şaisprezece ore. Noi, adică Nogger şi cei doi 
mecanici ai noştri, v-am adus aici pe amândoi, pe dumneata 
şi pe Azadeh; v-am băgat apoi în pat ca pe nişte copilaşi - 
Mac şi cu mine. le-am dezbrăcat, te-am spălat de noroi şi 
te-am băgat în pat - nu cu foarte multă blândeţe, dar nu v- 
aţi trezit niciunul, nici dumneata, nici Azadeh. 

— E bine? Vreau să spun, Azadeh e bine? 

— O, da. M-am uitat la ea de câteva ori, dar încă mai 
doarme. Dar ce... o, scuză-mă, nici un fel de întrebări! Mai 
întâi un bărbierit şi o baie. Mi-e teamă că apa e abia 
călduţă, însă am pus încălzitorul electric în baie, nu e prea 
Tău... 

Ross se uita acum la Pettikin care le întindea câte un 
pahar de whisky lui Mclver şi lui Gavallan. 

— Eşti sigur că nu vrei şi dumneata, căpitane? 

— Nu, nu, mulţumesc. 

Fără să-şi dea seama ce face, îşi pipăi încheietura mâinii 
drepte şi o frecă uşor. Energia îi scădea rapid. Gavallan 
vedea cât de obosit este omul şi ştia că nu mai are mult 
timp la dispoziţie. 

— În legătură cu Erikki. Nu poţi să-ţi mai aminteşti nimic 
altceva ca să ne dai o idee cam pe unde ar fi? 

— Nu mai mult decât ceea ce v-am spus deja. Poate că 
Azadeh o să vă ajute mai mult. Sovieticul se numea cumva 
Cimtarga, adică omul cu care era silit Erikki să lucreze şi 
să-l ia întotdeauna la bord când mergea spre frontieră - aşa 
cum spuneam, se foloseau de ea ca momeală, o ţineau 
ostatică şi mai era şi o altă complicaţie cu tatăl ei şi o 
călătorie pe care urmau s-o facă împreună - îmi pare rău, 
nu-mi pot aminti exact. Celălalt bărbat, cel care era prieten 
cu Abdollah Han, se numea Mâăztrâk, Piotr Oleg. 


Asta îi aminti lui Ross de mesajul codificat al lui Vien 
Rosemont către han, dar decise că nu era treaba lui 
Gavallan. Nu le povesti nici despre cei pe care-i ucisese, nici 
de bătrânul pe care îl aruncase sub roţile camionului şi nici 
că într-o zi se va întoarce în sat şi le va reteza capetele 
măcelarului şi kalandarului, care fuseseră gata s-o omoare 
pe ea cu pietre şi să-l mutileze pe el. Va face asta după ce îi 
va prezenta raportul lui Talbot sau colonelului american, 
dar mai întâi îi va întreba cine a trădat operaţiunea 
MECCA. Căci cineva trădase. O clipă, gândul la Rosemont, 
la Tenzing şi Gueng îl orbi. Când ceața din minte i se risipi, 
văzu ceasul deasupra căminului. 

— Trebuie să mă duc undeva, în apropiere de Ambasada 
Britanică. E departe de aici? 

— Nu, putem să te ducem noi dacă vrei. Gavallan îi aruncă 
o privire lui Mclver. Mac, hai să mergem... poate îl mai 
prind pe Talbot. Mai avem timp să ne întoarcem şi s-o 
vedem pe Azadeh, şi pe Nogger, dacă mai este aici. 

— Bună idee. 

— Putem porni chiar acum? Vă rog să mă scuzaţi, dar cred 
că am să adorm din nou dacă nu plecăm imediat. 

Gavallan se ridică şi îşi puse paltonul. 

— Am să-ţi împrumut un palton şi nişte mănuşi, îi spuse 
Pettikin lui Ross. 

Observă că privirile acestuia se îndreaptă spre capătul 
coridorului. 

— Vrei s-o trezesc pe Azadeh? 

— Nu, mulţumesc. Vreau doar să-mi arunc o privire 
înăuntru. 

Îl urmăriră cu privirile în timp ce străbătea coridorul cu 
mersul lui ca de pisică, fără să facă nici un zgomot. 
Deschise uşa şi rămase o clipă în prag, apoi o închise la loc, 
fără zgomot, îşi luă pistolul automat şi cele două kukri, al lui 
şi al lui Gueng. Reflectă un moment, apoi îl puse pe al său 
pe poliţa de deasupra căminului. 


— În caz că nu mă întorc, spuse el, spuneţi-i că e un dar de 
la mine pentru Erikki. Pentru Erikki şi pentru ea. 

Palatul hanului, ora 17:19. Kalandarul din Abu Mard şedea 
în genunchi, încremenit de spaimă. 

— Nu, nu, Înălţimea Voastră, jur că mullahul Mahmud ne-a 
pus să... 

— Nu e un mullah adevărat, fiu de câţea ce eşti, toată 
lumea ştie asta. Pe Allah, tu... tu aveai de gând s-o omori pe 
fiica mea cu pietre? urlă hanul, cu faţa stacojie de furie şi 
respirând şuierător. Tu ai hotărât? Tu ai hotărât că o să-mi 
ucizi fiica cu pietre? 

— EI, Înălţimea Voastră, şopti kalandarul. Mullahul a 
hotărât după ce a chestionat-o şi ea a recunoscut adulterul 
cu sabotorul. 

— Fiu de căţea nenorocit ce eşti! L-ai ajutat şi i-ai făcut pe 
plac unui mullah fals... Mincinosule! Ahmed mi-a spus ce s-a 
întâmplat. 

Hanul se sprijini în perne; în spate era un paznic înarmat. 
Ahmed şi alţi paznici erau în apropierea kalandarului. 
Najoud, fiica cea mai mare, şi Aysha, cea mai tânără soţie a 
lui, şedeau într-o parte, încercând să-şi ascundă groaza 
provocată de furia lui şi înspăimântate la gândul că aceasta 
s-ar putea întoarce împotriva lor. Lângă uşă şedea în 
genunchi, îmbrăcat în hainele lui prăfuite de călătorie, 
Hakim, fratele lui Azadeh, care tocmai sosise şi fusese adus 
aici sub pază ca răspuns la chemarea hanului şi ascultase 
cu aceeaşi furie relatarea lui Ahmed în legătură cu ceea ce 
se petrecuse în sat. 

— Fiu de căţea, urlă hanul, salivând abundent. L-ai lăsat... 
l-ai lăsat pe câinele de sabotor să scape şi pe fiica mea cu 
el... ai adăpostit un sabotor şi după aceea... după aceea 
îndrăzneşti să judeci un membru al familiei mele - şi vrei s-o 
ucizi cu pietre fără să-mi ceri mie încuviințarea? 

— Mullahul a fost cel ca... strigă kalandarul, repetând 
întruna acelaşi lucru. 

— Faceţi-l să tacă! 


Ahmed îl lovi cu putere peste o ureche, ameţindu-l pe loc. 
Apoi îl trase cu brutalitate şi îl puse din nou în genunchi, 
şuierând: 

— Încă un cuvânt şi îţi tai limba. 

Hanul se străduia să-şi recapete suflul normal. 

— Aysha, dă-mi... dă-mi una din pilulele alea... 

Aysha se târî în genunchi, deschise cutiuţa şi îi puse în 
gură o pilulă, apoi îi şterse saliva. Hanul ţinu pilula sub 
limbă, aşa cum îi spusese doctorul, şi într-o clipă spasmul 
trecu, vuietul din urechi încetă şi încăperea nu se mai 
învârti. Ochii lui injectaţi se îndreptară din nou spre 
bătrânul care gemea şi tremura din tot corpul, incapabil să 
se mai controleze. 

— Fiu de căţea! Aşadar, îndrăzneşti să muşti mâna 
stăpânului, tu, cu măcelarul tău şi cu satul tău împuţit? 
Ibrim, se adresă hanul unuia dintre paznicii săi, du-l înapoi 
la Abu Mard şi omoară-l pe el cu pietre, pune-i pe săteni să 
arunce cu pietre în el, să-l bată pe el cu pietre, şi taie-i 
mâinile măcelarului. 

Ibrim şi un alt paznic îl traseră afară pe omul care urla, îl 
amuţiră cu o lovitură puternică şi deschiseră uşa, oprindu- 
se în momentul în care Hakim spuse furios: 

— Şi daţi foc satului! 

Hanul se uită la el mijind ochii. 

— Da, după aceea daţi foc satului, spuse el ca un ecou, 
neluându-şi ochii de la Hakim, care îi susţinu privirea, 
încercând să fie curajos. Uşa se închise şi se lăsă o linişte 
apăsătoare, întreruptă numai de respiraţia gâfâită a lui 
Abdollah. 

— Najoud, Aysha, plecaţi! zise el. 

Najoud ezită, fiindcă ar fi vrut să rămână să audă ce 
sentinţă se pronunţă împotriva lui Hakim, exultând în sinea 
ei că Azadeh fusese prinsă în adulter şi, ca urmare, trebuia 
să-şi primească pedeapsa oricând va fi prinsă. Bine, bine, 
bine, foarte bine. Cu Azadeh or să cadă amândoi, şi Hakim 
şi Cap-Roşu-cu-Cuţit. 


— Am să rămân prin apropiere, Înălţimea Ta, spuse ea. 

— Poţi să te duci în apartamentele tale. Aysha, aşteaptă la 
capătul coridorului. 

Cele două femei plecară. Ahmed închise uşa mulţumit, căci 
totul se desfăşurase aşa cum plănuise. Ceilalţi doi paznici 
aşteptau în linişte. 

Hanul îşi schimbă poziţia şi se strâmbă de durere. 

— Aşteptaţi afară. Ahmed, tu stai. 

După ce rămaseră numai ei trei în camera mare şi rece, 
hanul îl privi din nou pe Hakim. 

— Dă foc satului, aşa ai spus. Bună idee. Dar asta nu scuză 
trădarea ta şi a surorii tale. 

— Nimic nu poate scuza trădarea faţă de părinte, 
Înălţimea Ta. Dar nici Azadeh, nici eu nu te-am trădat şi nici 
n-am complotat împotriva dumitale. 

— Mincinosule! L-ai auzit pe Ahmed! A recunoscut că s-a 
culcat cu sabotorul, a recunoscut! 

— A recunoscut că „l-a iubit”, Înălţimea Ta, cu ani şi ani în 
urmă. A jurat în faţa lui Allah că nu a comis niciodată un 
adulter şi nu şi-a înşelat soţul. Niciodată! În faţa acelor câini 
şi feciori de căţea sau mai rău, în faţa acelui mullah de 
stânga, ce ar fi putut spune fiica hanului? Nu a încercat ea 
în felul acesta să-ţi apere bunul nume în faţa acelei gloate 
fără Dumnezeu? 

— Tot mai răstălmăceşti cuvintele, tot o mai aperi pe târfa 
de soră-ta? 

Faţa lui Hakim era cenuşie. 

— Azadeh s-a îndrăgostit la fel cum s-a îndrăgostit şi 
mama. Dacă ea e târfă, atunci dumneata ai făcut-o târfă pe 
mama mea! 

Sângele năvăli din nou în obrajii hanului. 

— Cum îndrăzneşti să spui aşa ceva? 

— Acesta este adevărul. Te-ai culcat cu ea înainte să vă 
căsătoriţi. Pentru că te iubea, ţi-a dat drumul pe ascuns în 
camera ei, riscându-şi astfel viaţa. Şi-a riscat viaţa pentru 
că te iubea şi pentru că tu ai rugat-o. Nu l-a convins mama 


noastră pe tatăl ei să-i dea voie să se căsătorească cu tine, 
în locul fratelui tău mai mare, care voia să oiacapeoa 
doua soţie? 

Vocea lui Hakim se frânse, amintindu-şi de moartea mamei 
sale pe vremea când el avea abia şapte ani şi Azadeh şase. 
Nu înţelesese atunci prea multe, numai că mama lor avea 
nişte dureri îngrozitoare din cauza a ceva ce se numea 
„tumoare”. Îşi amintea cum tatăl lui, Abdollah, şedea 
copleşit de durere afară, în curte. 

— Nu ţi-a luat ea întotdeauna apărarea în faţa tatălui tău 
şi a fratelui mai mare, şi când fratele tău a fost omorât şi ai 
devenit han, nu ea a fost aceea care te-a împăcat cu tatăl 
tău? 

— Nu se poate, n-ai de unde să ştii toate astea, erai... erai 
prea mic! 

— Ne-a spus bătrâna doică Fatemeh înainte să moară, ea 
ne-a povestit tot ce-şi amintea. 

Hanul abia de mai asculta, fiindcă îşi amintea şi el, îşi 
amintea de accidentul de vânătoare al fratelui său pe care îl 
pusese la cale cu atâta îndemânare - poate că bătrâna 
doică ştiuse şi asta, iar dacă a ştiut ea, atunci ştiu acum şi 
Azadeh şi Hakim şi are cu atât mai multe motive să-i reducă 
la tăcere. Îşi reaminti şi clipele magice petrecute cu Zâna 
lui, Naphtala, înainte şi după căsătorie şi în toate zilele 
până când au început durerile. Erau căsătoriţi abia de un 
an când se născuse Hakim, de doi ani când apăruse şi 
Azadeh. Naphtala avea pe atunci numai şaisprezece ani, 
era subţirică, la fel cum era acum Aysha, dar de o mie de ori 
mai frumoasă, cu părul ei lung ca o spumă de aur. Mai 
trăiseră cinci ani ca în Paradis, nu mai avusese alţi copii, 
dar nu avea importanţă, avea în sfârşit un fiu, puternic şi 
chipeş. Primii trei fii de la prima soţie muriseră imediat 
după naştere, iar cele patru fete erau urâte şi certăreţe. 
Soţia sa nu avea decât douăzeci şi doi de ani, era sănătoasă, 
puternică şi la fel de minunată ca şi cei doi copii cărora le 
dăduse naştere. Mai avea destul timp să facă şi alţi copii. 


Apoi începuseră durerile. Şi agonia. Doctorii din Teheran 
nu-i fuseseră de nici un ajutor. Insha'Allah, aşa au spus. Nici 
un fel de uşurare, în afară de medicamente, din ce în ce mai 
puternice, iar Naphtala se stingea văzând cu ochii. Allah s-o 
odihnească în pace şi să mă ajute şi pe mine s-o reîntâlnesc 
acolo. Se uita la Hakim şi vedea trăsăturile lui Azadeh, care 
erau ale mamei sale şi îl asculta pe Hakim care continua să 
vorbească: 

— Azadeh s-a îndrăgostit şi ea, Înălţimea Ta. Nu poţi s-o 
ierţi pentru că l-a iubit pe bărbatul acela? Avea numai 
şaisprezece ani când a fost rechemată de la şcoala din 
Elveţia, aşa cum am fost şi eu alungat mai târziu la Kvoy. 

— Pentru că aţi fost amândoi trădători, nerecunoscători, 
răi! răcni hanul, simțind din nou un vuiet în urechi. leşi 
afară! Trebuie... trebuie să stai departe de toţi ceilalţi, sub 
pază, până am să trimit după tine. Ahmed, ai grijă de asta şi 
pe urmă întoarce-te aici. 

Hakim se ridică în picioare, gata-gata să izbucnească în 
plâns, ştiind ce avea să se întâmple şi neavând nici o putere 
să se împotrivească. leşi clătinându-se şi împleticindu-se. 
Ahmed dădu paznicilor ordinele necesare şi se întoarse în 
cameră. Acum hanul zăcea cu ochii închişi, era pământiu la 
faţă, respiraţia îi era şi mai greoaie. Allah, ajută-ne să nu 
moară încă, îşi spuse Ahmed. 

Hanul deschise ochii şi privirea i se aţinti asupra lui 
Ahmed. 

— Trebuie să iau o hotărâre în privinţa lui, Ahmed. Şi asta 
repede. 

— Da, Înălţimea Ta, începu consilierul său, alegându-şi 
cuvintele cu grijă. Nu ai decât doi fii, pe Hakim şi copilaşul. 
Dacă moare cumva Hakim sau devine orb ori infirm, adăugă 
el zâmbind straniu, atunci Mahmud, soţul Înălţimii Sale 
Najoud, va fi regent până. 

— Nătărăul ăla? Pământurile şi puterea noastră ar fi 
pierdute în mai puţin de un an. 


Pe chipul hanului apărură pete de roşeaţă şi îi era din ce în 
ce mai greu să se concentreze. 

— Dă-mi una din pilulele alea. 

Ahmed se conformă, îi dădu apă şi îl încurajă: 

— Eşti în mâinile lui Allah, ai să te refaci, nu-ţi face griji. 

— Nu-ţi face griji, repetă hanul, simțind o durere 
puternică în piept. A fost voia lui Allah că mullahul a murit 
la timp... ciudat... Piotr Mâztrâk şi-a respectat partea care îi 
revenea din înţelegere... deşi el... mullahul, a murit prea 
repede... prea repede... 

— Da, Înălţimea Ta. 

Între timp, spasmul trecuse din nou. 

— Ce... ce sfat îmi dai în legătură cu Hakim? 

Ahmed se prefăcu că reflectează o clipă. 

— Fiul dumitale Hakim este un bun musulman, ar putea fi 
pregătit, a condus bine afacerile de la Kvoy şi nu a fugit, aşa 
cum probabil că ar fi putut face. Nu este un om violent, cu 
excepţia situaţiilor în care îşi apără sora. Dar lucrul acesta 
este foarte important, fiindcă aici e cheia. Se apropie şi îi 
spuse blând hanului: Numeşte-l moştenitorul dumitale, 
Înăl... 

— Niciodată! 

— Cu condiţia să jure pe Allah să-l păzească pe fratele lui 
mai mic aşa cum o păzeşte pe sora lui, cu condiţia ca sora 
lui să se întoarcă imediat din proprie voinţă la Tabriz. În 
realitate, Înălţimea Ta, nu ai nici o dovadă reală împotriva 
lor, numai bârfe. Ai încredere în mine că am să aflu 
adevărul în legătură cu ei doi şi am să-ţi raportez în secret. 

Hanul făcea eforturi să se concentreze şi să asculte atent, 
darii venea foarte greu. 

— Ah, fratele este momeala pentru a o aduce aici pe soră, 
aşa cum a fost momeala şi pentru soţul ei? Şi amândoi 
momeală unul pentru celălalt! 

— Da, Înălţimea Ta, bineînţeles că a fost ideea dumitale 
înaintea mea. În schimbul faptului că îl repui pe fratele ei în 


drepturi, Azadeh va trebui să jure în faţa lui Allah că va sta 
aici să-l ajute. 

— A, o să facă asta, o s-o facă cu siguranţă. 

— Şi atunci amândoi vor fi la îndemâna dumitale şi vei 
putea să te joci cu ei după bunul dumitale plac, indiferent 
dacă sunt vinovaţi sau nu. 

— Sunt vinovaţi. 

— Dacă sunt vinovaţi - şi voi afla curând adevărul dacă îmi 
acorzi deplină autoritate să cercetez faptele - atunci va fi 
voia lui Allah ca ei să moară încet. Îl vei numi moştenitor al 
dumitale pe soţul Fazuliei, care nu este însă mult mai bun 
ca Mahmud. Dacă nu sunt vinovaţi, atunci Hakim să fie 
moştenitor, cu condiţia ca ea să rămână aici. Şi dacă se va 
întâmpla - tot din voia lui Allah - ca Azadeh să rămână 
văduvă, se va logodi cu oricine îi va cere Înălţimea Ta, 
numai ca Hakim să rămână moştenitor. 

Abdollah Han oftă, pierdut în gânduri. Oboseala îl sleia de 
puteri. 

— Acum vreau să dorm. Trimite-mi paznicii înapoi şi după 
cină să-mi aduni „devotata” familie aici şi o să facem aşa 
cum ai propus tu. Zâmbi cinic. E foarte înţelept să nu-ţi faci 
iluzii. 

— Da, Înălţimea Ta. Ahmed se ridică în picioare. 

Hanul îi invidie trupul zvelt şi puternic. 

— Stai, mai e ceva... 

Rămase o clipă pe gânduri, fiindu-i din ce în ce mai greu să 
se concentreze. 

— A, da, unde este Cap-Roşu-cu-Cuţitul? 

— Cu Cimtarga, în apropiere de frontieră, Înălţimea Ta. 
Cimtarga a spus că ar putea să lipsească câteva zile. Au 
plecat marţi dimineaţă. 

— Marţi? Ce zi e azi? 

— Sâmbătă, Înălţimea Ta, răspunse Ahmed, încercând să- 
şi ascundă îngrijorarea. 

— A, da, sâmbătă. 


Alt val de oboseală. Avea o senzaţie stranie pe faţă şi ridică 
mâna ca sa se frece, dar efortul i se păru prea mare. 

— Ahmed, află unde este. Dacă se întâmplă ceva... dacă 
am un alt atac şi... ei bine, să ai grijă să fiu dus imediat la 
Teheran, la Spitalul Internaţional. Imediat, ai înţeles? 

— Da, Înălţimea Ta. 

— Află unde este şi... şi în zilele următoare ţine-l pe- 
aproape. Treci peste capul lui Cimtarga. Ţine-l pe Cap- 
Roşu-cu-Cuţitul prin preajmă. 

— Da, Înălţimea Ta. 

Când paznicul intră din nou în încăpere, hanul închise 
ochii şi simţi cum se cufundă în adâncuri. 

— Nu există alt Dumnezeu decât Allah, murmură el, foarte 
înspăimântat. 

În apropiere de graniţa de nord, la est de Julfa, ora 18:05. 
Era aproape de asfinţit şi elicopterul lui Erikki se afla sub 
un fel de şopron improvizat, cu acoperişul afundat deja în 
zăpadă din cauza furtunii din noaptea precedentă, şi Erikki 
ştia că dacă mai stă mult timp la temperatură sub zero 
grade n-o să mai fie bun de nimic. 

— Nu puteţi să-mi daţi nişte pături, sau paie, sau altceva 
ca să-l apăr? îl întrebase el pe şeicul Baiazid în momentul în 
care se întorseseră de la Rezaiyeh cu trupul bătrânei, 
căpetenia tribului, cu două zile în urmă. Elicopterul are 
nevoie de căldură. 

— Nu avem destulă nici pentru noi. 

— Daca îngheaţă, nu mai funcţionează, spuse el, necăjit că 
şeicul nu-i dă voie să plece imediat la Tabriz, la numai o sută 
de kilometri depărtare. 

Era bolnav de îngrijorare din cauza lui Azadeh şi se 
întreba ce se întâmplase cu Ross şi cu Gueng. 

— Dacă nu mai funcţionează, cum o să mai plecăm din 
munţii ăştia? 

Bodogănind, şeicul le poruncise oamenilor lui să înjghebe 
un adăpost şi îi dăduse nişte piei de oaie şi capră, pe care 
Erikki la pusese unde considerase că vor fi de mai mult 


folos. De cum se lumină de ziuă, încercase să plece. Spre 
stupoarea lui, Baiazid îi spusese că el şi elicopterul trebuiau 
să fie răscumpăraţi. 

— Trebuie să ai răbdare, căpitane. Eşti liber să te plimbi 
calm prin satul nostru, împreună cu un paznic, să mai 
meştereşti câte ceva la pasărea ta, spusese scurt Baiazid. 
Sau poţi să fii nerăbdător şi furios şi atunci vei fi legat şi 
tratat ca o fiară sălbatică. Eu nu vreau să am necazuri, 
căpitane, nici un fel de necazuri şi nici ceartă. Vrem o 
răscumpărare de la Abdollah Han. 

— Dar ţi-am spus că el mă urăşte şi nu va consimţi să măr 
[s... 

— Dacă el spune nu, căutăm răscumpărare în altă parte. 
De la compania ta din Teheran sau de la guvern - poate de 
la patronii tăi sovietici. Între timp, stai aici şi eşti oaspetele 
nostru, mănânci ce mâncăm şi noi, dormi cum dormim şi 
noi, împărţim totul. Sau poţi să stai legat şi flămând. Oricum 
vei sta aici până va fi plătită o răscumpărare. 

— Dar asta poate să dureze o lună sau... 

— Insha'Allah! 

Toată ziua precedentă şi jumătate din noapte, Erikki 
încercase să se gândească la o modalitate de a scăpa din 
această capcană. Îi luaseră grenada, dar îi lăsaseră cuțitul, 
însă paznicii lui erau foarte atenţi în permanenţă. Prin 
zăpezile astea adânci, ar fi fost imposibil pentru el, 
îmbrăcat cum era cu costumul de zbor şi cu cizme în 
picioare, să ajungă până jos, în vale, şi chiar şi aşa, se afla 
oricum într-un ţinut ostil. Tabrizul era la numai treizeci de 
minute de zbor cu elicopterul, dar pe jos? 

— O să mai ningă în noaptea asta, căpitane. 

Erikki se întoarse. Baiazid era la un pas în spatele lui şi nu- 
| auzise când se apropiase. 

— Da, încă două-trei zile de vreme de-asta şi pasărea mea, 
adică elicopterul, n-o să mai poată zbura, bateria o să 
moară şi cea mai mare parte a instrumentelor o să fie 
distrusă. Trebuie să-l pornesc în fiecare zi ca să se încarce 


bateria şi să-l încălzesc. Altfel, cine o să mai răscumpere o 
epavă de elicopter? 

Baiazid rămase un moment pe gânduri. 

— Cât timp trebuie să meargă motoarele? 

— Zece minute pe zi - minimum. 

— Foarte bine. După ce se lasă complet întunericul, în 
fiecare zi, poţi să porneşti motorul, dar mai întâi mă anunţi 
pe mine. O să te ajutăm să-l tragi la loc deschis şi ai să 
porneşti motoarele. În timpul ăsta, cinci arme vor fi aţintite 
spre tine, în caz că te vei simţi tentat să... 

— În acest caz n-am să mă simt tentat să... râse Erikki. 

— Bine. Baiazid zâmbi. Era un bărbat chipeş, deşi avea 
dinţii stricaţi. 

— Când îi trimiteţi vorbă hanului? 

— Omul nostru a şi plecat, dar cu zăpada asta e nevoie de 
o zi întreagă ca să ajungă jos, chiar călare. De acolo nu mai 
e însă mult până la Tabriz. Dacă hanul răspunde favorabil 
imediat, poate că primim răspunsul chiar mâine, poate 
poimâine, depinde de zăpadă. 

— Poate niciodată. Cât timp o să aşteptaţi? 

— Toţi oamenii din Nordul îndepărtat sunt la fel de 
nerăbdători? 

Erikki împinse bărbia înainte. 

— Zeii străvechi erau foarte nerăbdători când erau ţinuţi 
undeva fără voia lor şi ne-au transmis şi nouă asta. E foarte 
rău să fii ţinut undeva împotriva voinţei tale, foarte rău. 

— Suntem oameni săraci şi suntem în război. Trebuie să 
luăm ceea ce ne oferă Allah. Răscumpărarea este un obicei 
străvechi. 

Baiazid zâmbi subţire. 

— Am învăţat de la Saladin să fim cavaleri cu prizonierii 
noştri, spre deosebire de mulţi dintre creştini. Creştinii nu 
sunt vestiți pentru spiritul lor cavaleresc. Noi suntem tra... 

Auzul lui era mai fin decât al lui Erikki şi ochii mai ageri. 

— Uite acolo jos, în vale. 


Acum auzi şi Erikki motorul. Avu nevoie de câteva clipe ca 
să prindă zgomotul înfundat, camuflat al elicopterului care 
se apropia dinspre nord. 

— Este un Kajâciokiv 16. Aparat din forţele de sprijin ale 
armatei sovietice. Ce face? 

— Se îndreaptă spre Julfa. Şeicul scuipă pe jos. Fiii ăştia 
de căţea vin şi pleacă după cum le e pofta. 

— Se strecoară mulţi acum în ţară? 

— Nu mulţi, dar şi unul e prea mult. 

DUMINICĂ. 

Capitolul 16 

În cartierul de nord, ora 21:14. Azadeh conducea maşina 
mică, zgâriată şi destul de turtită de-a lungul străzii pe care 
se aflau case elegante şi blocuri, cele mai multe cufundate 
în întuneric, unele jefuite sălbatic. Avea farurile aprinse 
nepăsător pe fază lungă, orbindu-i pe cei care veneau din 
sens opus, şi ţinea mâna apăsată pe claxon. Frână brusc, 
viră scurt şi periculos prin circulaţia destul de intensă, 
evitând la milimetru un accident, şi se îndreptă spre garajul 
uneia din clădirile înalte, făcând cauciucurile să 
scrâşnească. 

În garaj era întuneric. În buzunarul portierei, Azadeh avea 
o lanternă. O aprinse, ieşi din maşină şi o încuie. Purta o 
jachetă călduroasă şi bine croită, o fustă groasă şi cizme, 
mănuşi îmblănite şi o pălărie de sub care se revărsa în 
cascadă părul ondulat. La capătul celălalt al garajului era o 
scară şi un comutator. Când încercă să aprindă lumina, 
becul din apropiere explodă şi totul se cufundă din nou în 
întuneric. Urcă greu scările. La fiecare etaj erau patru 
apartamente. Cel pe care îl închiriaseră de la tatăl ei, ea şi 
cu Erikki, se afla la etajul trei, cu faţa la stradă. 

— Nu este deloc riscant, Mac, spusese ea când îi anunţase 
că vrea să plece, iar ei încercaseră să o convingă să rămână 
în apartamentul lor. Dacă tatăl meu îmi porunceşte să mă 
întorc la Tabriz, faptul că stau cu voi nu-mi va fi de nici un 
ajutor. Acasă la mine am telefon, am haine şi un servitor. 


Este la numai jumătate de kilometru depărtare şi pot să vin 
uşor pe jos până aici. Am să vin în fiecare zi să văd dacă 
sunt noutăţi şi am să trec şi pe la birou, apoi am să aştept. 
Asta e tot ce pot face. 

Nu le spusese că preferă să fie departe de el şi de Charlie 
Pettikin. Îmi plac amândoi, sunt foarte drăguţ, îşi spusese 
ea, dar nu sunt nici pe departe ca Erikki. Sau ca Johnny. Ah, 
Johnny, ai fost un înţelept că ai plecat de la Mac, foarte 
înţelept, totuşi eşti încă prea aproape. Ce să fac eu cu tine, 
să îndrăznesc să te văd din nou? 

Şi la etajul trei era întuneric, însă Azadeh avea lanterna şi 
găsi uşor cheia; o introduse în broască şi se simţi privită. Se 
întoarse înspăimântată. Vagabondul jegos şi nebărbierit se 
deschisese la pantaloni şi îşi mişca penisul rigid către ea. 

— Te aşteptam, prinţesă a târfelor, şi să mă bată Allah 
dacă ăsta al meu nu e gata pentru tine, şi prin faţă, şi prin 
spate, şi... 

Bărbatul se apropia de ea, rostind fel de fel de obscenităţi. 
Azadeh se dădea înapoi, îngrozită, apoi puse mâna pe cheie, 
o răsuci rapid şi dădu uşa de perete. 

Dobermanul era acolo. Omul încremeni. Un urlet rău 
prevestitor şi câinele se repezi spre el. Cuprins de panică, 
bărbatul ţipă şi încercă să dea cu piciorul în animal, apoi o 
luă la fugă în jos pe scară, cu câinele mârâind şi lătrând în 
urma lui, muşcându-l de picioare şi sfâşiindu-i hainele. 
Azadeh strigă în urma lui: 

— Hai, nu vrei să mi-o arăţi? 

— O, Înălţimea Voastră, nu v-am auzit când aţi bătut la uşă, 
ce s-a întâmplat? strigă bătrânul servitor, venind în goană 
din bucătărie. 

Azadeh îşi şterse sudoarea de pe faţă. 

— Naiba să te ia, Ali. Ţi-am spus de o mie de orisă mă 
aştepţi jos, cu câinele. Eu vin întotdeauna la timp. Nu 
întârzii niciodată. Chiar n-ai nici un pic de minte? 

Bătrânul îşi ceru iertare, însă o voce aspră din spatele lui i- 
o reteză scurt: 


— Du-te şi adu câinele! 

Azadeh se întoarse şi simţi că i se strânge stomacul 

— Bună seara, Înălţimea Voastră. 

Era Ahmed Dursak, înalt, cu barba îngrijită, cu faţa 
îngheţată. Stătea în uşa livingului. Insha'Allah, îşi spuse ea. 
Aşadar, aşteptarea s-a încheiat şi o luăm de la capăt. 

— Bună seara, Ahmed. 

— Înălţimea Voastră, vă rog să mă scuzaţi, nu mi-am dat 
seama cum sunt oamenii din Teheran, altfel aş fi aşteptat eu 
însumi în faţa clădirii. Ali, adu câinele! 

Îngrozit şi continuând să murmure tot felul de scuze, 
servitorul porni în grabă în jos pe scări. Ahmed închise uşa 
şi se uită la Azadeh, care apucase un descălţător şi îşi 
scotea cizmele, punându-şi papucii turceşti, cu vârfurile 
întoarse. Trecu pe lângă el în livingul confortabil, mobilat în 
stil occidental, şi se aşeză, cu inima bătându-i puternic. În 
cămin licărea un foc. În încăpere erau covoare obişnuite, 
fără vreun preţ anume, unele pe jos, altele atârnate pe 
pereţi. Lângă ea se afla o măsuţă pe care se vedea kukri-ul 
lăsat de Ross. 

— Ai veşti de la tatăl şi de la soţul meu? 

— Înălţimea Sa Hanul e bolnav, foarte bolnav şi... 

— Ce boală are? întrebă Azadeh, sincer îngrijorată. 

— Un infarct. 

— Allah să-l aibă în paza lui - când s-a întâmplat? 

— Joia trecută. Ahmed îi citi gândurile. A fost în ziua în 
care dumneavoastră... şi sabotorul eraţi în satul Abu Mard. 
Aşa-i? 

— Aşa cred. Ultimele câteva zile au fost foarte confuze, 
spuse ea cu o voce de gheaţă. Cum se simte tata? 

— Atacul de joi a fost blând, slavă lui Allah. Însă sâmbătă, 
înainte de miezul nopţii, a mai avut unul, mult mai grav. 
Ahmed o privea foarte atent. 

— Cum aşa, mult mai grav? le rog, nu te juca cu mine! 
Spune-mi imediat tot ce s-a întâmplat! 


— O, îmi cer iertare, Înălţimea Voastră, n-am avut intenţia 
să mă joc. 

Vocea lui era în continuare foarte politicoasă şi îşi mutase 
privirea de pe picioarele ei. Acum îi admira patosul şi 
mândria şi ar fi vrut foarte mult să se joace cu ea. 

— Doctorul a spus că este o criză gravă şi acum toată 
partea stângă a corpului Înălţimii Sale este aproape 
paralizată. Poate încă să vorbească, dar cu oarecare 
dificultate. Mintea îi este însă la fel de limpede. Doctorul a 
spus că s-ar putea reface mult mai repede la Teheran, însă 
călătoria nu este încă posibilă. 

— Se va vindeca? întrebă ea. 

— Nu ştiu, Înălţimea Voastră. Voia lui Allah. Mie mi se pare 
foarte bolnav. Doctorul - n-am o părere prea bună despre el 
- a spus că şansele Înălţimii Sale vor fi mult mai mari dacă 
va fi adus aici, la Teheran. 

— Atunci adu-l aici cât mai curând posibil. 

— Aşa voi face, negreşit, Înălţimea Voastră. Acum am însă 
un mesaj pentru Înălţimea Voastră. Hanul, tatăl 
dumneavoastră, spune aşa: „Vreau să te văd. Imediat. Nu 
ştiu cât timp am să mai trăiesc şi trebuie făcute şi 
confirmate anumite aranjamente. Fratele tău Hakim este 
acum cu mine şi...” 

— Allah să-l aibă în paza lui! izbucni Azadeh. Tata s-a 
împăcat cu Hakim? 

— Înălţimea Sa l-a făcut moştenitorul său, dar vă rog... 

— Oh, asta e minunat, minunat! Allah fie lăudat, dar... 

— Vă rog să aveţi răbdare şi să mă lăsaţi să termin 
mesajul. „Fratele tău Hakim este acum cu mine şi l-am făcut 
moştenitorul meu, cu anumite condiţii din partea ta şi din 
partea lui”. 

Ahmed şovăi şi Azadeh ar fi vrut să spună ceva ca să 
umple tăcerea, însă mândria o împiedică. 

— De aceea este necesar să te întorci imediat cu Ahmed”. 
Acesta este mesajul, Înălţimea Ta. 


Uşa de la intrare se deschise. Ali o încuie pe dinăuntru, 
apoi dezlegă câinele. Animalul veni imediat în living şi îşi 
puse capul în poala lui Azadeh. 

— Bravo, Reza, îi spuse ea, mângâindu-l şi profitând de 
prezenţa lui ca să-şi adune gândurile. Acum stai jos, hai, 
jos! 

Câinele o ascultă şi se întinse la picioarele ei, cu ochii pe 
uşă şi pe Ahmed, care stătea în picioare lângă cealaltă 
canapea. Mâna lui Azadeh se juca absentă cu teaca kukri- 
ului. Atingerea lui o făcea să se simtă mai sigură de sine; 
Ahmed sesiză semnificaţia gestului. 

— Jură în faţa lui Allah că mi-ai spus adevărul! 

— Da, Înălţimea Voastră, jur în faţa lui Allah! 

— Atunci vom pleca imediat, spuse ea. Se ridică în picioare 
şi întrebă: Ai venit cu maşina? 

— Da, Înălţimea Ta. Am adus o limuzină cu şofer. Dar mai 
sunt şi alte veşti - bune şi rele. Înălţimea Sa a primit 
duminică o cerere de răscumpărare. Excelenţa Sa soţul 
dumneavoastră se află în mâinile bandiţilor, ale nomazilor... 

Azadeh făcu un efort să-şi ţină firea, dar simţea cum i se 
moaie genunchii. 

— „„„undeva în apropiere de frontiera sovietică. Atât el, cât 
şi elicopterul. Se pare că aceşti... aceşti bandiți pretind a fi 
kurzi, dar hanul se îndoieşte. L-au luat prin surprindere pe 
sovieticul Cimtarga şi pe oamenii acestuia şi i-au ucis pe 
toţi, capturându-l pe Excelenţa Sa şi elicopterul în 
dimineaţa zilei de joi, aşa spun. Apoi au zburat la Rezaiyeh 
unde a fost văzut într-adevăr şi părea teafăr şi nevătămat 
înainte de a decola din nou. 

— Allah fie lăudat, fu tot ce-i permise mândria ei să spună. 
Şi soţul meu a fost răscumpărat? 

— Cererea de răscumpărare a sosit sâmbătă seara târziu, 
prin mai mulţi intermediari. Imediat ce şi-a recăpătat 
cunoştinţa, ieri, Înălţimea Sa mi-a dat mesajul pentru 
dumneavoastră şi m-a trimis aici să vă conduc. 


Azadeh înţelese clar semnificaţia cuvintelor „sa vă conduc” 
şi îşi dădu seama de seriozitatea lor, dar Ahmed nu făcu nici 
un gest evident şi băgă mâna în buzunar. 

— Înălţimea Sa Hakim mi-a dat asta pentru 
dumneavoastră. 

Îi înmână un plic sigilat. Azadeh îl deschise sfâşiind cu 
zgomot sigiliul, speriind câinele. Era un bilet de la Hakim: 

Draga mea, Înălţimea Sa m-a numit moştenitorul său şi ne- 
a repus pe amândoi în drepturi, cu anumite condiţii - 
condiţii minunate, cu care este uşor să fim de acord. Vino 
repede înapoi, este foarte grav bolnav şi nu vrea să se 
ocupe de răscumpărare până nu te vede. Salaam. 

Sufocată de fericire, Azadeh se apucă să-şi împacheteze 
imediat lucrurile, îşi făcu o sacoşă în câteva clipe, mâzgăli 
un bilet pentru Mclver şi îi spuse lui Ali să i-l ducă a doua zi. 
Dintr-un impuls aparte, puse mâna pe kukri şi îl luă cu ea în 
momentul în care ieşi pe uşă. Ahmed nu spuse nimic, se 
mulţumi s-o urmeze. 

MARŢI. 

Capitolul 17 

Tabriz - în palatul hanului, ora 10:50. Azadeh îl urmă pe 
Ahmed în încăperea mobilată în stil occidental, spre patul 
uriaş. Acum, când se afla din nou între zidurile palatului, i 
se strânsese pielea pe ea de frică. Lângă pat şedea o 
infirmieră în uniformă apretată, cu o carte jumătate 
deschisă în poală, şi se uita curioasă la ei prin ochelari. 
Nişte perdele vechi de brocart acopereau ferestrele ca să 
nu mai tragă. Luminile erau reduse, în aer stăruia un miros 
de om bătrân. 

Hanul stătea cu ochii închişi. Avea faţa pământie şi 
respiraţia strangulată. De braţul lui era conectat un 
recipient cu perfuzie, aflat lângă pat. Pe jumătate adormită 
într-un fotoliu şedea Aysha, micuță şi făcută ghem, cu părul 
nepieptănat şi cu dâre de lacrimi pe faţă. Azadeh îi zâmbi 
nesigur, îi era milă de ea, apoii se adresă infirmierei cu o 
voce şovâăielnică: 


— Cum se simte Înălţimea Sa? 

— Bine. Dar nu trebuie să aibă emoţii şi nici să fie 
deranjat, răspunse infirmiera blând, într-o turcă nesigură. 

Azadeh se uită mai bine la ea şi văzu că este europeană, în 
jur de cincizeci de ani, cu părul castaniu vopsit şi o cruce 
roşie pe mânecă. 

— O, sunteţi englezoaică sau franţuzoaică? 

— Scoţiană, răspunse femeia în engleză cu vădită uşurare 
şi cu un uşor accent. Continuă să vorbească încet, cu ochii 
la han: Sunt sora Bain de la spitalul din Tabriz. Pacientul 
este bine, atât cât poate fi de bine în condiţiile date şi 
ţinând seama de faptul că nu vrea sa facă ce i se spune. Dar 
dumneavoastră cine sunteţi, vă rog? 

— Sunt fiica lui, Azadeh. Acum am sosit de la Teheran - a 
trimis după mine. Am... am călătorit toată noaptea. 

— A, da, spuse ea, uimită că o femeie atât de frumoasă 
putuse fi zămislită de un bărbat aşa de urât. Dacă îmi 
permiţi să-ţi dau un sfat, drăguţo, ar fi mai bine să-l lăsăm 
să doarmă. De cum se trezeşte, am să-i spun că eşti aici şi 
am să trimit după dumneata. Acum e mai bine să doarmă. 

— Vă rog, unde este garda Înălţimii Sale? întrebă iritat 
Ahmed. 

— Nu e nevoie de oameni înarmaţi în camera unui bolnav. 
Le-am spus să plece. 

— Aici va fi întotdeauna garda personală a Înălţimii Sale, 
atât timp cât Înălţimea Sa nu a poruncit ca aceasta să 
plece. 

Ahmed se întoarse furios pe călcâie şi ieşi din cameră. 

— Aşa e obiceiul, soră, spuse Azadeh. 

— A, foarte bine. Dar este un obicei de care ne putem lipsi. 

Azadeh îşi privi din nou tatăl - abia dacă îl recunoştea. 
Încerca să-şi învingă groaza care punea tot mai mult 
stăpânire pe ea. Chiar şi aşa, chiar şi aşa, îşi spunea ea, tot 
ne mai poate distruge, pe mine şi pe Hakim, căci are în 
serviciul lui pe câinele de pază, Ahmed. 

— Vă rog să-mi spuneţi adevărul: cum se simte? 


Zbârciturile de pe faţa femeii se adânciră şi mai mult. 

— Facem tot ce putem. 

— Ar fi mai bine pentru el la Teheran? 

— Dacă mai are încă o criză, da, ar fi mai bine. 

Sora Bain îi lua pulsul în timp ce vorbea. 

— Dar n-aş recomanda să fie mutat din loc, nu, nici vorbă. 
Cel puţin nu acum. 

Făcu o însemnare pe foaia de observaţie, apoi aruncă o 
privire spre Aysha. 

— Ai putea să-i spui doamnei că nu e nevoie să stea aici. Ar 
fi mai bine să se odihnească puţin sărmana copilă. 

— Îmi pare rău, dar nu pot să mă amestec. Îmi pare Tău, 
dar şi acesta este un obicei. Este... este posibil să mai aibă o 
altă criză? 

— Asta nu se ştie niciodată, fetiţo, numai Dumnezeu ştie. 
Noi sperăm tot ce e mai bine. 

Amândouă întoarseră privirile spre uşa care se deschise. 
Hakim stătea în cadrul uşii, radiind de fericire. Ochii lui 
Azadeh se luminară imediat şi îi spuse infirmierei: 

— Vă rog să mă chemaţi imediat ce se trezeşte Înălţimea 
Sa. 

Străbătu apoi repede încăperea, ieşi pe coridor închizând 
uşa în urma ei şi îl îmbrăţişă strâns. 

— O, Hakim, dragul meu, e atâta timp de când nu ne-am 
mai văzut, spuse ea dintr-o răsuflare. O, e chiar adevărat? 

— Da, da, este, dar cum a... 

Hakim se opri brusc, auzind zgomot de paşi. Ahmed coti 
pe coridor împreună cu un paznic înarmat şi veni spre ei. 

— Mă bucur că te-ai întors, Ahmed, spuse el politicos. Şi 
Înălţimea Sa se va bucura. 

— Mulţumesc, Înălţimea Ta. S-a întâmplat ceva deosebit în 
absenţa mea? 

— Nu, cu excepţia faptului că Fazir, colonelul de la poliţie, 
a venit în dimineaţa asta să-l vadă pe tata. 

Ahmed simţi un fior rece pe şira spinării. 

— A fost primit înăuntru? 


— Nu. Ai lăsat instrucţiuni că nimeni nu are voie să fie 
primit fără încuviințarea specială a Înălţimii Sale, iar tata a 
dormit aproape toată ziua - am verificat din oră în oră şi 
sora a spus că n-a intervenit nici o schimbare. 

— Bine. Mulţumesc. Colonelul a lăsat vreun mesaj? 

— Nu. Noi o să fim în Salonul Albastru, te rog să ne chemi 
în momentul în care se trezeşte tata. 

Ahmed îi urmări cu privirea cum se îndepărtau braţ la braţ 
pe coridor, tânărul bărbat înalt şi chipeş, sora zveltă şi 
aţâţătoare. Trădători? Nu am prea mult timp ca să obţin 
dovada, îşi spuse el. Se întoarse în camera bolnavului şi 
văzu paloarea de pe chipul hanului. Nările lui se răzvrătiră 
împotriva mirosului greu. Se aşeză comod pe vine şi îşi 
începu veghea, ignorând privirea dezaprobatoare a 
infirmierei. Ce voia Fazir, fiul ăsta de căţea? se întreba el. 
Sâmbătă seara sosise un curier secret de la Piotr Mâztrâk. 

— Am un mesaj secret pentru Înălţimea Sa, spusese 
sovieticul. 

Ajuns în camera bolnavului, omul spusese: 

— Înălţimea Voastră, trebuie să vă transmit mesajul când 
veţi fi singur. 

— Transmite-mi-l acum! Ahmed este consilierul meu de 
încredere. Vorbeşte! 

Omul se supusese cam fără voie şi Ahmed îşi amintea şi 
acum că hanul se înroşise brusc la faţă când începuse să-l 
citească. 

— Să aştept răspuns? întrebă viclean sovieticul. 

Înecându-se de furie, hanul dăduse violent din cap şi îi 
făcuse semn omului să plece, apoi îi dăduse scrisoarea lui 
Ahmed. Mâztrâk spunea: 

Dragă prietene, am fost foarte şocat să aud că eşti bolnav. 
Aş veni imediat să te văd, dar trebuie să rămân aici ca să 
rezolv nişte chestiuni urgente. Am veşti proaste pentru 
dumneata: s-ar putea ca dumneata şi cercul dumitale de 
spioni să fi fost trădaţi Serviciului Intern de Informaţii sau 
SAVAMA. Ştiai că ticălosul acela de Abrim Pahmudi este 


acum şeful noii variante a SAVAK-ului? Dacă cineva te-a 
trădat la Pahmudi, să fii gata să fugi imediat, altfel vei afla 
cum arată pe dinăuntru o cameră de tortură. Dacă nu este 
prea primejdios, am să apar marţi după lăsarea 
întunericului. Noroc. 

Aproape în aceeaşi clipă, Fazir, şeful poliţiei, venise să-l 
aresteze pe omul pe care îl trădase. Hanul nu avusese 
altceva de făcut decât să-i arate mesajul. 

— E adevărat? În legătură cu Pahmudi? 

— Da. Este un vechi prieten de-al dumneavoastră, nu-i 
aşa? întrebase Fazir, zgândărindu-l. 

— Nu... nu este. leşi afară! 

— Desigur, Alteță. Între timp, să ştiţi că această casă este 
pusă sub supraveghere. Nu trebuie să fugiţi. Vă rog să nu 
faceţi nimic când va veni Măztrâk marţi, vă rog să nu faceţi 
nimic pentru a încuraja şi mai mult revoltele din 
Azerbaidjan. Cât despre Pahmudi şi SAVAMA, ei nu pot face 
nimic aici fără aprobarea mea. Acum, eu sunt Legea la 
Tabriz. Ascultaţi-mă şi vă voi apăra, nu mă ascultați şi veţi fi 
peşcheşul lui. 

Fazir plecase şi hanul explodase de furie, mai furios decât 
îl văzuse Ahmed vreodată. Furia ajunse la paroxism şi dintr- 
o dată se curmă - hanul zăcea pe podea, şi el, Ahmed, se 
uita la el, aşteptându-se să-l vadă mort. Dar nu era mort. 
Avea însă o paloare de ceară şi respiraţia îi devenise 
şuierătoare, cu întreruperi şi horcăieli. 

— Voia lui Allah, murmura Ahmed, dorind să nu-i fie dat să 
retrăiască acea noapte. 

În Salonul Albastru, ora 11:15. Când rămaseră absolut 
singuri, Hakim o îmbrăţişă pe Azadeh, ridicând-o de la 
podea. 

— E minunat, 0, ce minunat este să te văd din nou! începu 
ea, însă tânărul o avertiză: 

— Vorbeşte în şoaptă, Azadeh, pereţii au urechi şi fără 
îndoială că iar ascultă cineva şi acum, gata să 
răstălmăcească din nou şi să mintă. 


— Najoud? Blestemată să fie pentru totdeauna şi... 

— Sst, draga mea, nu ne mai poate face nici un rău acum. 
Eu sunt moştenitorul, în mod oficial. 

— O, spune-mi ce s-a întâmplat, spune-mi totul! 

Se aşezară pe canapeaua lungă, alcătuită din perne, şi 
Hakim începu să povestească repede. 

— Mai întâi despre Erikki: răscumpărarea este de zece 
milioane de riali, pentru el şi pentru elicopterul 212 şi... 

— Tata poate să se mai tocmească şi să plătească, apoi să-i 
găsească şi să-i facă bucățele. 

— Da, fireşte că poate şi mi-a spus chiar de faţă cu Ahmed 
că de cum te întorci, va începe negocierile cu ei şi e 
adevărat că m-a numit moştenitorul lui cu condiţia să jur că 
îl voi iubi pe micuțul Hassan şi că voi avea grijă de tine - 
bineînţeles că am jurat foarte fericit imediat - şi a spus că şi 
tu trebuie să juri pe Allah acelaşi lucru, că vom jura 
amândoi să rămânem la Tabriz, eu ca să învăţ de la el cum 
să conduc treburile, iar tu ca să mă ajuţi. O, vom fi atât de 
fericiţi! 

— Asta e tot ce avem de făcut? întrebă ea fără să-i vină să 
creadă. 

— Da, da. M-a numit moştenitorul lui în faţa întregii familii. 
Arătau de parcă erau gata să moară, nu alta, dar asta n-are 
importanţă. 'Tata a enumerat condiţiile în faţa lor şi eu am 
consimţit imediat, bineînţeles, aşa cum o să faci şi tu. De ce 
n-am fi de acord? 

— Desigur, desigur, orice! Dumnezeu veghează asupra 
noastră. 

Azadeh îl îmbrăţişă din nou, ştergându-şi lacrimile de 
bucurie de umărul lui. Tot timpul cât durase drumul înapoi 
de la Teheran, alături de Ahmed care nu era deloc 
comunicativ, se chinuise cu gândul ce vor însemna acele 
condiţii, în ce vor consta. Dar acum? 

— E de necrezut, Hakim, e ca un miracol. Bineînţeles că o 
să-l iubim pe micul Hassan şi o să-i transmiţi lui hanatul, 
dacă aceasta este dorinţa tatei. Allah să ne apere şi să-l 


apere şi pe el şi pe Erikki. Şi Erikki va putea să zboare 
oricât pofteşte - de ce n-ar zbura? O, o să fie atât de 
minunat! Azadeh se şterse la ochi. Oh, cred că arăt 
îngrozitor. 

— Arăţi minunat. Acum spune-mi ce s-a întâmplat cu tine - 
nu ştiu decât că ai fost prinsă în sat cu... cu sabotorul 
englez şi că apoi ai reuşit cumva să scapi. 

— Şi acela a fost un alt miracol, cu ajutorul lui Allah, 
Hakim, dar au fost clipe cumplite, ticălosul acela de mullah 
- nu-mi amintesc cum am scăpat de-acolo, numai că 
Johnny... numai ceea ce mi-a povestit mai târziu Johnny. 
Johnny Ochi Strălucitori, Hakim. 

Hakim făcu ochii mari. 

— Johnny acela din Elveţia? 

— Da. El era. El era ofiţerul englez. 

— Dar cum de... pare imposibil. 

— Mi-a salvat viaţa, Hakim. O, mai sunt atâtea de povestit! 

— Când tata a auzit de cele întâmplate în sat, i-a cerut lui 
Ahmed să-l aducă aici pe kalandar, după care l-a trimis 
înapoi în sat, ca să fie omorât cu pietre şi a poruncit să i se 
taie mâinile măcelarului, apoi satul să fie incendiat. 
Incendierea satului a fost ideea mea - câini ticăloşi! 

Azadeh era profund tulburată. Distrugerea satului era o 
răzbunare prea cumplită. 

Însă Hakim nu putea îngădui să-i fie întrerupt elanul. 

— Azadeh, tata a luat paznicii din preajma mea, acum pot 
să mă duc unde vreau - astăzi am luat chiar o maşină şi m- 
am plimbat prin Tabriz. Toată lumea mă tratează ca pe un 
moştenitor, chiar şi Najoud, deşi ştiu că scrâşneşte din dinţi 
şi trebuie să ne păzim de ea. Nu... nu m-am aşteptat la asta. 

Îi povesti cum fusese luat aproape pe sus de la Kvoy, 
aşteptându-se să fie ucis sau mutilat. 

— Nu-ţi aminteşti că atunci când m-a exilat m-a blestemat 
şi a jurat că Şahul Abbas ştie cum să se poarte cu nişte fii 
trădători? 


Azadeh se cutremură la amintirea coşmarului de atunci, 
blestemele şi furia atât de nedrepte, fiindcă amândoi erau 
nevinovaţi. 

— Ce l-a făcut să-şi schimbe părerea? De ce s-o fi schimbat 
în ceea ce ne priveşte? 

— Voia lui Allah. Allah i-a deschis ochii. Probabil că simte 
că i se apropie moartea şi trebuie să se pregătească... El 
este hanul. Poate că este înspăimântat şi vrea să se împace 
cu lumea. Nu suntem vinovaţi cu nimic faţă de el. Dar ce 
contează acum motivul? Nu-mi pasă. Suntem eliberaţi în 
sfârşit de jugul acesta, după atâta timp! 

În camera bolnavului, ora 23:16. Hanul deschisese ochii. 
Fără să-şi mişte capul, examină tot în jurul lui: Ahmed, 
Aysha şi o gardă. Sora nu era de faţă. Apoi îşi concentră 
privirea spre Ahmed, care şedea pe podea. 

— Ai adus-o? 

Rostea cuvintele articulând cu mare dificultate. 

— Da, Înălţimea Ta. Acum câteva minute. 

Apăru şi sora în câmpul lui vizual. 

— Cum vă simţiţi, Excelenţă? i se adresă ea în engleză, aşa 
cum îi poruncise după ce îi spusese că vorbeşte foarte prost 
turceşte. 

— L fel. 

— Daţi-mi voie sa vă aşez mai comod. 

Cu multă delicateţe şi grijă - dar şi forţă - îl ridică şi îi 
aranjă pernele. 

— Doriţi o ploscă, Excelenţă? 

Hanul se gândi o clipă, apoi spuse: 

— Da. 

Sora îi fixă plosca şi Abdollah se simţi teribil de stânjenit 
că lucrul acesta era făcut de o femeie, pe deasupra şi 
necredincioasă, însă de când venise îşi dăduse seama că 
este extrem de eficientă, foarte înţeleaptă şi foarte bună, 
cea mai bună din Tabriz. Ahmed avusese grijă de lucrul 
acesta - era mult superioară Ayshei, care se dovedise cu 
totul neajutorată. O văzu pe Aysha zâmbindu-i nesigur, cu 


ochii ei mari, înspăimântați. „Mă întreb dacă o s-o mai pot 
înfige vreodată în ea până în plăsele, ţeapănă ca un os, ca 
atunci, prima dată, când lacrimile şi ţipetele ei au făcut ca 
plăcerea să fie şi mai mare.” 

— Excelenţă? 

Hanul acceptă pilula şi înghiţitura de apă. Mâinile ei 
răcoroase care ţineau paharul îi făceau plăcere. Apoi îl văzu 
din nou pe Ahmed şi-i zâmbi, bucuros că omul lui de 
încredere se întorsese. 

— Ai c'lăt'rit bine? 

— Da, Înălţimea Voastră. 

— De b'năv'ie? Sau cu forţa? 

Ahmed zâmbi. 

— "Totul a decurs aşa cum aţi plănuit, Alteță. De bunăvoie. 
Exact aşa cum aţi plănuit. 

— Nu cred că ar trebui să vorbiţi aşa mult, Excelenţă, 
spuse sora. 

— Pl'că de-aici! 

Sora îl bătu prieteneşte pe umăr. 

— Poate doriţi ceva de mâncare, nişte horisht? 

— Halva. 

— Doctorul a spus că dulciurile nu vă fac bine. 

— Halva! 

Sora Bain oftă. Doctorul îi interzisese dulciurile, dar 
adăugase: „Dacă insistă, poţi să-i dai oricât de multe vrea, 
ce mai contează acum? Insha'Allah!” 

Sora găsi bucăţelele de halva şi îi băgă una în gură, apoi îi 
şterse saliva. Hanul mestecă încântat, halvaua era moale şi 
dulce, o, atât de dulce! 

— A sosit fiica dumneavoastră de la Teheran, Excelenţă, îi 
comunică ea. Mi-a spus s-o înştiinţez când vă treziţi. 

Lui Abdollah Han i se părea foarte ciudat actul vorbirii. 
Încerca să formuleze câte o propoziţie, dar gura nu voia să 
se deschidă şi cuvintele îi rămâneau în minte mult timp. Şi 
după aceea, când se auzea o formă simplificată a ceea ce 
dorise să spună, cuvintele nu erau alcătuite bine, deşi ar fi 


trebuit să fie. „Dar de ce? Nu fac nimic altceva decât 
făceam înainte! Înainte de ce? Nu-mi amintesc decât de 
ceva negru, de sângele care curgea şi de faptul că nu 
puteam să respir şi vedeam ace roşii peste tot. Acum pot să 
respir, aud şi văd perfect şi mintea îmi funcţionează perfect, 
este plină de planuri şi la fel de ascuţită ca de obicei. 
Problema este ca toate aceste gânduri să iasă afară.” 

— Cu'um? 

— Poftim, Excelenţă? 

Din nou o pauză. Aşteptare. 

— Cu'uum să v'besc mai b'ne? 

— Ah, făcu ea, înţelegându-l imediat, fiindcă avea multă 
experienţă cu bolnavii atinşi de asemenea atacuri 
cerebrale. Nu vă faceţi griji, la început o să vi se pară puţin 
cam dificil. Când o să vă faceţi mai bine, o să vă recăpătaţi 
în întregime controlul. Trebuie să vă odihniţi cât mai mult, 
este foarte important. Odihnă, medicamente şi răbdare şi 
veţi fi la fel de sănătos ca întotdeauna. Bine? 

— Da. 

— Vreţi să trimit după fiica dumneavoastră? Era foarte 
nerăbdătoare să vă vadă - o fată atât de frumoasă! 

Aşteptare. 

— Mai... mai t'ziu. Pl'aţi... toţi. Nu Ahm'd. 

Sora Bain şovăi, apoi îl bătu blajin pe mână. 

— Vă dau zece minute - dacă promiteţi că după aceea o să 
vă odihniţi. Bine? 

— Da. 

Când rămaseră singuri, Ahmed se apropie de pat. 

— Da, Înălţimea Voastră? 

— C't ce'sl? 

Ahmed se uită la ceasul de mână - un ceas de aur, bătut cu 
multe pietre scumpe, care îi plăcea foarte mult. 

— Este aproape unu şi jumătate, marţi. 

— Pi'tr? 

— Nu ştiu, Înălţimea Voastră. Ahmed îi spuse ceea ce îi 
relatase Hakim. Dacă Piotr vine astăzi la Julfa, Fazir o să-l 


aştepte. 

— Insha'Allah. Az'deh? 

— A fost sincer îngrijorată pentru sănătatea 
dumneavoastră şi a fost de acord să vină imediat încoace. 
Am văzut-o acum câteva clipe împreună cu fiul vostru. Sunt 
sigur că va fi de acord cu orice ca să-l apere pe el - după 
cum şi el o va apăra pe ea. 

Ahmed încerca să-i spună totul clar şi concis, ca să nu-l 
obosească. 

— Ce doriţi să fac? 

— T'tul, ttul. 

„lot ce am discutat cu tine şi chiar ceva mai mult, îşi spuse 
hanul încântat, simțindu-se tot mai emoţionat. Acum, că 
Azadeh s-a întors, taie-i beregata solului cu răscumpărarea, 
pentru ca nomazii furioşi să-i facă acelaşi lucru pilotului. 
Află dacă copiii mei sunt trădători, prin orice mijloace, şi 
dacă sunt, scoate-i ochii lui Hakim şi trimite-l în nord, la 
Piotr. Dacă nu sunt, ţine-o pe Najoud din scurt şi ţine-i şi pe 
ei imobilizaţi aici până moare pilotul, indiferent cum, apoi 
trimite-o în nord. Şi Pahmudi! Am să pun un preţ pe capul 
lui care o să-l ispitească şi pe Satana. Ahmed, oferă-i-l mai 
întâi lui Fazir şi spune-i că doresc răzbunare, vreau să-l văd 
pe Pahmudi în fiare, otrăvit, tăiat în bucățele, mutilat, 
castrat...” 

Inima începu să-i palpite şi ridică mâna ca să se frece pe 
piept, dar mâna nu se mişcă nici un centimetru. Nici chiar 
acum, când se uita la ea cum zăcea pe plapumă şi îşi 
încordă voinţa ca s-o facă să se mişte, nu voia să se 
clintească din loc. Nu simţea nimic. Nici în mâna, nici în 
braţ. Îl străbătu un fior de spaimă. 

„Să nu te temi, aşa a spus sora, îşi aminti el disperat, dar 
în urechi îi vuiau tot felul de sunete. Ai avut un atac uşor, 
asta e tot, doctorul a spus că mulţi oameni au atacuri de 
felul ăsta. Bătrânul Komargi a avut unul acum un an şi 
acum încă mai este în viaţă şi pretinde că mai poate face 
dragoste cu tânăra lui nevastă. Cu tratamentele astea 


moderne... eşti un bun musulman şi te vei duce în Paradis, 
aşa că nu ai de ce să te temi, nu ai de ce să te temi, nu ai de 
ce să te temi... de ce să mă tem, dacă mor am să merg în 
Paradis.” 

— Dar nu vreau să mor! strigă el. Nu vreau să mor! strigă 
din nou, dar era numai în capul lui şi de pe buze nu-i ieşi 
nici un sunet. 

— Ce este, Înălţimea Voastră? 

Văzu îngrijorarea de pe chipul lui Ahmed şi asta îl mai 
potoli puţin. „Allah fie lăudat că mi l-a adus pe Ahmed. În 
Ahmed pot avea încredere, îşi spuse el, în timp ce sudoarea 
îi curgea şiroaie pe tot trupul. Acum ce vreau de la el, ce 
vreau să-l pun să facă?” 

— Familia, aici, tţi, mai târziu. Întâi Az'deh, H'kim, 
Na'oud, 'nţeles? 

— Da, Înălţimea Voastră. Ca să confirme succesiunea. 

— Dda. 

— Am încuviințarea dumneavoastră s-o interoghez pe 
Înălţimea Sa? 

Dădu uşor din cap. Îşi simţea pleoapele grele şi aştepta să 
i se mai domolească durerea din piept. În timp ce aştepta, 
mişcă picioarele, în care simţea împunsături şi pişcături. 
Dar nu se mişcă nimic, nu de prima dată, abia a doua oară 
şi cu mare efort. Groaza îl cuprinse din nou şi se răzgândi 
brusc: 

— Pl'teşte răs'cump'are repede, adu p'lotul aici, Erikki 
aici, s' m” d'că leh'ran. 'Nţeles? 

Văzu că Ahmed dă din cap că da. 

— R'pede! mai spuse el şi îi făcu semn să plece, dar mâna 
stângă nu se mişcă. Îngrozit, încercă cu mâna dreaptă şi 
aceasta se mişcă, nu uşor, dar se mişcă. O mică parte din 
panică mai scăzu. 

— Pl'teşte răs'cm'pra're repede - acum - ţ'ne secret. 
Cheamă s'ra. 

În apropiere de frontiera iraniano-sovietică, ora 23:05. 
Erikki se prefăcea că doarme în coliba mică, rudimentară, 


cu barba nerasă de câteva zile. Un fitil plutind în uleiul 
dintr-o cană de lut arunca umbre stranii. Tăciunii din vatra 
primitivă de piatră străluceau când se făcea curent. 
Deschise ochii şi se uită în jur. În colibă nu mai era nimeni 
altcineva. Se strecură fără zgomot de sub pături şi pieile de 
animale. Era complet echipat. Îşi puse ghetele, verifică dacă 
are cuțitul sub curea şi porni spre uşă. O deschise cu grijă 
şi rămase o clipă în prag, ascultând cu atenţie, cu capul 
puţin înclinat pe o parte. 

Mai multe straturi de nori groşi acopereau luna şi vântul 
mişca uşor crengile pinilor. Satul dormea liniştit sub pătura 
de zăpadă. Nu se vedea nici un paznic prin preajmă. Nu se 
simţea nici o mişcare nici în apropierea şopronului 
improvizat unde se afla 212. Mişcându-se cu agilitatea unui 
vânător, ocoli colibele şi se îndreptă spre şopron. 

Elicopterul era fixat şi învelit în pături şi piei de animale în 
locurile unde avea mai mare nevoie de căldură. Toate uşile 
erau închise. Printr-un geam lateral al cabinei văzu doi 
nomazi înfăşuraţi în pături şi sforăind fiecare pe câte o 
banchetă. Armele se aflau lângă ei. Înainta cu grijă. Omul 
de pază din carlingă şedea cu arma între picioare şi era 
foarte treaz. Încă nu-l văzuse pe Erikki. Se auziră paşi uşori 
care se apropiau, precedate de miros de oaie, de capră şi 
de tutun vechi. 

— Ce este, pilotule? întrebă încet tânărul şeic Baiazid. 

— Nu ştiu. 

Acum paznicul îi auzi şi privi afară prin geamul carlingii. 
Îşi salută şeful şi întrebă ce se întâmplase. 

— Nimic, răspunse Baiazid şi-i făcu semn să-şi retragă 
capul, apoi scrută cu grijă întunericul. 

În cele câteva zile de când se afla în sat, străinul începuse 
să-i placă şi învățase aproape să-l respecte, ca om şi ca 
vânător. Astăzi îl luase cu el în pădure ca să-lpună la 
încercare, apoi, tot ca o încercare, îi dăduse şi o puşcă. 
Primul foc tras de Erikki omori o capră de munte aflată într- 
o poziţie foarte greu de atins. Împuşcătura fusese precisă, 


aşa cum ar fi putut s-o execute şi el. Se simţise incitat să-i 
dea o armă şi se întrebase ce va face oare străinul cu ea -o 
să facă prostia s-o întoarcă împotriva lui sau prostia şi mai 
mare de a fugi cu ea printre copaci? L-ar fi vânat cu multă 
plăcere, însă Cap-Roşu-cu-Cuţitul nu făcuse altceva decât să 
vâneze şi îşi păstrase gândurile pentru el, deşi toţi simțeau 
că violenţa pluteşte în aer. 

— Ai simţit ceva? Vreun pericol? întrebă Baiazid. 

— Nu ştiu. 

Erikki privi în noapte şi de jur-imprejur. Nu se auzea decât 
vântul, câteva animale de noapte care ieşiseră la vânătoare, 
nimic altceva. Dar tot era neliniştit. 

— Încă nu ai veşti? 

— Nu, încă nimic. 

În după-amiaza aceea, unul dintre mesageri se întorsese: 

— Hanul este foarte bolnav, aproape pe moarte, spusese 
omul. Dar a promis să ne dea un răspuns cât de curând. 

Baiazid îi transmisese totul foarte corect lui Erikki. 

— Pilotule, ai răbdare, spusese el, nedorind să aibă 
necazuri. 

— De ce boală suferă hanul? 

— E bolnav - mesagerului i s-a spus că e bolnav, foarte 
bolnav. Bolnav! 

— Şi dacă moare, ce se întâmplă? 

— Va plăti moştenitorul lui - sau nu va plăti. 

Şeicul îşi potrivi carabina pe umăr. 

— Vino în partea astalaltă, aici suflă vântul. 

De lângă colibă vedeau acum în vale. Peste tot calm şi 
linişte, din când în când se zărea câte o pereche de faruri 
jos, în vale, pe drum. 

Numai la treizeci de minute de palat şi de Azadeh, se 
gândea Erikki, şi nici o posibilitate de scăpare. De fiecare 
dată când pornea motoarele ca să reîncarce bateriile şi să 
facă să circule uleiul, cinci arme erau aţintite asupra lui. 
Uneori îi venea să pornească pe jos până la marginea 
satului sau, ca în noaptea asta, se trezea gata să-şi încerce 


norocul fugind, dar nu avusese nici o şansă, paznicii erau 
tot timpul la locul lor. În timpul vânătorii de astăzi se simţise 
dureros de ispitit să o ia la goană - evident, n-ar fi avut nici 
un rost, ştia că se jucau cu el ca pisica cu şoarecele. 

— Nu e nimic, pilotule, hai înapoi la culcare, spuse Baiazid. 
Poate că mâine o să primim veşti mai bune. Voia lui Allah! 

Erikki nu spuse nimic, iar ochii lui continuau să scruteze 
întunericul. Nu putea scăpa de o senzaţie de apăsare şi de 
teamă. Poate că Azadeh este în primejdie sau poate că... 
poate că nu e nimic şi presimţirile funeste sunt numai 
rezultatul faptului că am înnebunit aşteptând şi că sunt 
îngrijorat că nu ştiu ce se întâmplă. Oare Ross şi soldatul lui 
au reuşit să scape? Şi ce este cu ticălosul de Piotr Mâztrâk 
şi cu Abdollah? 

— Da, voia Domnului, dar eu vreau să plec. A sosit timpul. 

Tânărul zâmbi, arătându-şi dinţii stricaţi. 

— Atunci va trebui să te leg. 

Erikki zâmbi şi el, un zâmbet lipsit de veselie. 

— Mai aştept mâine şi mâine noapte, apoi, în ziua 
următoare, plec. 

— Nu. 

— O să fie mai bine şi pentru tine şi pentru mine. Putem să 
mergem la palat cu oamenii tăi, pot să aţe... 

— Nu. Aşteptăm. 

— Pot să aterizez în curte şi am să vorbesc cu el şi voi o să 
primiţi răscumpărarea şi... 

— Nu. Aşteptăm. Aşteptăm aici. Acolo nu suntem în 
siguranţă. 

— Ori plecăm împreună, ori plec de unul singur. 

Şeicul ridică din umeri. 

— Te-am prevenit, pilotule. 

În palatul hanului, ora 23:38. Ahmed îi împingea înaintea 
lui pe Najoud şi pe soţul ei, Mahmud, de-a lungul 
coridorului ca pe nişte animale. Amândoi erau ciufuliţi şi 
îmbrăcaţi de noapte, amândoi îngroziţi la culme. Najoud 
era cu chipul scăldat în lacrimi, în spatele lor mergeau doi 


paznici. Ahmed ţinea cuțitul scos din teacă. În urmă cu o 
jumătate de oră se năpustise în apartamentul lor, cu 
paznicii după el, îi smulsese din pat şi le spusese că, în 
sfârşit, hanul aflase că minţiseră în legătură cu Hakim şi 
Azadeh atunci când afirmaseră că cei doi complotaseră 
împotriva lui, pentru că în noaptea aceasta unul dintre 
servitori recunoscuse că ascultase şi el aceeaşi convorbire 
şi că nu se spusese nimic rău. 

— Minciuni, şopti gâfâind Najoud, ţintuită în patul de 
covoare suprapuse, în parte orbită de lanterna pe care unul 
din paznici o ţinea îndreptată asupra ei, în timp ce celălalt 
paznic ţinea arma cu ţeava spre capul lui Mahmud... numai 
minciuni... 

Ahmed scoase cuțitul care avea vârful ascuţit ca un ac şi i-l 
puse sub ochiul stâng. 

— Nu sunt minciuni, Înălţimea Ta! Ai jurat strâmb în faţa 
hanului, în faţa lui Allah, aşa că am venit aici din ordinul 
hanului ca să-ţi scot ochii. 

Îi apăsase pielea de sub ochi cu vârful cuţitului şi femeia 
strigă: 

— Nu, te rog, te implor, te rog, te implor, nu... stai, stai! 

— Recunogşti că ai minţit? 

— Nu, n-am minţit niciodată. Lasă-mă să-l văd pe tata, tata 
nu poate să dea o asemenea poruncă fără să mă vadă mai 
în... 

— N-ai să-l mai vezi niciodată! De ce să te vadă el pe tine? 
Ai minţit mai înainte şi ai să minţi din nou! 

— Eu... eu n-am minţit niciodată... 

Gura lui Ahmed se schimonosi într-un zâmbet rău. În toţi 
anii aceştia ştiuse că ea minte. Atunci nu însemnase nimic 
pentru el. Dar acum însemna. 

— Ai minţit în numele lui Allah. 

Vârful cuţitului străpunse pielea. Femeia, cuprinsă de 
panică, încercă să ţipe, însă Ahmed îi puse cealaltă mână 
peste gură, simțindu-se ispitit să mai apese încă doi 


centimetri, apoi în afară, apoi în cealaltă parte, înăuntru şi 
în afară, şi gata, pentru totdeauna, pentru totdeauna! 

— Mincinoaso! 

— Îndurare, mormăi ea, îndurare, în numele lui Allah! 

Ahmed slăbi strânsoarea, dar nu şi apăsarea cuţitului sub 
ochi. 

— Nu pot să-ţi acord nici o îndurare. Cere îndurarea lui 
Allah, hanul te-a condamnat. 

— Stai... stai, spuse ea înnebunită, simțind cum muşchii lui 
se încordează ca să facă mişcarea... te rog lasă-mă să mă 
duc la han, lasă-mă să-i cer îndurare, sunt fiica lui... 

— Recunogşti că ai minţit? 

Najoud şovăi, clipi din ochi cuprinsă de panică. Imediat 
cuțitul mai înainta încă un milimetru şi femeia spuse 
gâfâind: 

— Recunosc... recunosc că am exa... 

— În numele lui Allah, ai minţit sau nu? urlă Ahmed. 

— Da... da... am minţit... te rog, lasă-mă să-l văd pe tata... 
te rog... 

Lacrimile îi curgeau şiroaie şi Ahmed ezită, prefăcându-se 
nesigur de el însuşi, apoi privi spre soţul ei, care stătea 
întins lângă ea şi tremura de frică. 

— Şi tu eşti vinovat! 

— Eu n-am ştiut nimic despre asta, se bâlbâi Mahmud, 
absolut nimic, eu nu l-am minţit niciodată pe han, n-am ştiut 
NIMIC... 

Ahmed îi îmbrânci pe amândoi înaintea lui. Paznicii 
deschiseră uşa camerei în care zăcea bolnavul. Azadeh, 
Hakim şi Aysha erau deja acolo, chemaţi de urgenţă, toţi în 
ţinută de noapte, înspăimântați, la fel ca şi infirmiera. Hanul 
era treaz şi furios, cu ochii injectaţi. Najoud se târi în 
genunchi şi spuse dintr-o răsuflare că exagerase în legătură 
cu Hakim şi cu Azadeh, iar când Ahmed se apropie de ea, se 
prăbuşi brusc: 

— Am minţit, am minţit, vă rog să mă iertaţi, tată, te rog, 
iartă-mă... îndurare, iartă-mă... îndurare... îndurare... 


bolborosea ea fără şir. 

Mahmud gemea şi plângea, spunând că el nu ştiuse nimic 
în legătură cu povestea asta, altfel ar fi vorbit, bineînţeles 
că ar fi spus tot, jură în faţa lui Allah că ar fi spus, amândoi 
cereau îndurare - şi toată lumea ştia prea bine că nu va 
exista nici un fel de îndurare. 

Hanul îşi drese glasul zgomotos. Se făcu linişte. Toţi ochii 
erau aţintiţi asupra lui. Gura i se mişcă, dar nu ieşi nici un 
sunet. Şi infirmiera şi Azadeh se apropiară. 

— Ah'med rămâi ş' H'kim, Az'deh... rest pl'caţi - ei sub 
p'za. 

— Înălţimea Voastră, spuse sora, nu putem aştepta până 
mâine dimineaţă? V-aţi obosit foarte mult. Vă rog, vă rog, 
lăsaţi pe mâine. 

Hanul dădu furios şi încăpățânat din cap. 

— Ac'm. 

Sora era foarte obosită. 

— Nu-mi asum nici o răspundere. Excelenţă Ahmed, vă rog 
să fiţi cât mai scurt. 

leşi exasperată din încăpere. Doi paznici îi traseră cu forţa 
pe Najoud şi pe Mahmud în picioare şi îi târâră afară. Aysha 
ieşi tremurând în urma lor. O clipă, hanul închise ochii şi îşi 
adună puterile. Acum tăcerea era întreruptă numai de 
respiraţia lui sacadată şi şuierătoare. Ahmed, Hakim şi 
Azadeh aşteptau. 

Trecură douăzeci de minute. Hanul deschise ochii. Pentru 
el, nu trecuseră decât câteva secunde. 

— Fiule, s' ai 'ncredere în Amed ca prim c'nsil'r. 

— Da, tată. 

— Jur'ţi pe Allah, am'ndoi. 

Hanul ascultă atent cum cei doi rosteau împreună: 

— Jur pe Allah că voi avea încredere în Ahmed ca prim 
consilier. 

Ceva mai înainte juraseră amândoi în faţa întregii familii 
acelaşi lucru şi tot ce li se mai ceruse: să aibă grijă şi să-l 
apere pe micul Hassan. Hakim să-l numească moştenitor al 


său pe Hassan. Amândoi, Hakim şi Azadeh, să rămână la 
Tabriz, Azadeh să rămână cel puţin doi ani fără să plece din 
Iran. 

— În felul acesta, Înălţimea Ta, îi explicase Ahmed mai 
înainte, nici un fel de influenţă străină ca, de pildă, cea a 
soţului, nu o va putea determina să plece de aici înainte de 
a fi trimisă în nord, indiferent dacă este sau nu vinovată. 

Este o hotărâre înţeleaptă, îşi spusese hanul, dezgustat de 
Hakim - şi de Azadeh - căci îngăduiseră ca minciunile lui 
Najoud să rămână îngropate atâţia ani; îi ura şi pe Najoud 
şi pe Mahmud pentru că erau aşa de slabi. Nici un pic de 
curaj, nici un pic de forţă. Numai dacă aş avea ceva mai 
mult timp... 

— Az'deh... 

— Da, tată. 

— N'joud. Ce ped'psă? 

Azadeh ezită, era înspăimântată din nou, căci ştia cum 
funcţionează mintea tatălui ei şi simţea că i se întinde o 
cursă. 

— Exil. Să fie alungată împreună cu soţul ei şi cu toată 
familia. 

„Proasto, îşi zise el, din tine n-o să iasă niciodată un han al 
Gorgonilor”, dar era prea obosit ca să mai spună asta, aşa 
că se mulţumi doar să-i facă semn să plece. Dar înainte de 
asta, Azadeh se apropie de pat, se aplecă şi sărută mâna 
tatălui ei. 

— Fii îndurător, tată, te rog, fii îndurător. 

Se strădui să zâmbească, îl atinse din nou uşurel, apoi ieşi 
din încăpere. 

O urmări cu privirea până închise uşa. 

— H'kim? 

Şi Hakim sesizase capcana şi era îngrozit la gândul că l-ar 
putea nemulţumi pe tatăl său. Şi el dorea o răzbunare, dar 
nu atât de crudă cum ar fi dorit hanul să se pronunţe. 

— Exil pentru totdeauna, fără un ban, spuse el. Să-şi 
câştige singuri pâinea în viitor şi alungă-i din sânul tribului. 


„Ceva mai bine”, îşi spuse Abdollah. În mod normal, asta 
ar fi fost o pedeapsă cumplită, nu însă şi dac [eşti han, iar 
cei pedepsiţi reprezintă o ameninţare permanentă. Mişcă 
din nou din cap, făcându-i semn să plece. Ca şi Azadeh, 
Hakim sărută mâna tatălui său şi îi ură noapte bună. 

Când rămaseră singuri, Abdollah spuse: 

— Ah'med, ce ped'ps? 

— Mâine îi alungăm în nord, dincolo de Meshed, fără nici 
un ban, sub pază. Peste un an şi o zi, dacă scapă cu viaţă şi 
dacă şi-au înjghebat vreo afacere sau şi-au clădit o casă ori 
o colibă, îi dai morţii pe ei şi pe cei trei copii ai lor şi le arzi 
locuinţa. 

Hanul zâmbi. 

— B'ne. Aşa s' faci. 

— Da,! nălţimea Ta. Ahmed îi răspunse la zâmbet, foarte 
mulţumit. 

— Acum vreau s' d'rm. 

— Dormiţi în pace,) nălţimea Voastră. 

Ahmed văzu cum pleoapele se închid şi trăsăturile se 
destind. Câteva secunde mai târziu, bolnavul sforăia 
zgomotos. 

Ahmed ştia că acum trebuie să procedeze cu multă băgare 
de seamă. Deschise încet uşa. Hakim şi Azadeh aşteptau pe 
coridor, împreună cu sora. Aceasta trecu îngrijorată pe 
lângă el, intră în cameră şi luă pulsul hanului, examinându-l 
de aproape. 

— E bine? întrebă Azadeh din uşă. 

— Cine poate spune, drăguţo? S-a obosit, s-a obosit foarte 
tare. Ar fi mai bine să plecaţi acum cu toţii. 

Hakim se întoarse neliniştit spre Ahmed: 

— Ce-a hotărât? 

— Să fie alungaţi în ţinuturile de la nord de Meshed mâine 
dimineaţă în zori, fără nici un ban, şi să fie excluşi din trib. 
O să vă spună el însuşi mâine dimineaţă, Înălţimea Ta. 

— Voia lui Allah. 


Azadeh se simţea foarte uşurată că nu se pronunţase o 
sentinţă mai dură. Hakim radia de bucurie că opinia lui 
fusese luată în considerare. 

— Sora mea şi cu mine, ăăă, nu ştim cum să-ţi mulţumim 
pentru că ne-ai ajutat, Ahmed, şi, da, şi pentru că ai ajutat 
ca adevărul să iasă la lumină. 

— Mulţumesc, Înălţimea Ta, dar nu am făcut nimic altceva 
decât să ascult de ordinele hanului. Când va veni vremea, te 
voi sluji şi pe Înălţimea Ta aşa cum l-am slujit pe han. M-a 
pus să jur. 

Ahmed zâmbi în sinea lui, deschise uşa şi se întoarse lângă 
patul bolnavului. 

— Cum se simte? 

— Nu prea bine, aga. O durea spatele şi era moartă de 
oboseală. Mâine trebuie să vină cineva să mă înlocuiască. Ar 
trebui să avem două infirmiere şi o soră. Îmi pare rău, dar 
nu pot continua singură. 

— Veţi avea tot ce doriţi, numai să rămâneţi. Înălţimea Sa 
apreciază modul în care îl îngrijiţi. Dacă doriţi, am să stau 
eu de veghe o oră sau două. În camera de alături este o 
canapea şi pot să vă chem de îndată dacă se întâmplă ceva. 

— O, sunteţi foarte amabil. Mulţumesc, chiar mi-ar prinde 
bine puţină odihnă. Dar chemaţi-mă dacă cumva se trezeşte 
şi, oricum, peste două ore, chiar dacă nu se trezeşte. 

Ahmed o conduse până în camera alăturată, spuse 
paznicului să vină să-l schimbe peste trei ore şi îi dădu 
drumul să plece, apoi îşi începu veghea. O jumătate de oră 
mai târziu, aruncă o privire spre soră. Femeia dormea 
profund. Se întoarse în camera bolnavului, închise uşa şi 
trase adânc aer în piept, îşi răvăşi părul şi se repezi spre 
pat, zguduindu-l brutal pe han. 

— Înălţimea Ta, şuieră el, prefăcându-se cuprins de 
panică, trezeşte-te, trezeşte-te! 

Hanul se smulgea cu greu din somnul lui de plumb, 
neştiind unde se află sau dacă nu cumva avea din nou un 
coşmar. 


Apoi privirea i se limpezi, imaginea deveni clară şi îl văzu 
pe Ahmed înspăimântat, ceea ce era ceva cu totul de 
necrezut. Se simţi şi el îndată cuprins de panică. 

— Cccce... 

— Repede, trebuie să vă sculaţi, Pahmudi e jos, Abrim 
Pahmudi e jos cu schingiuitorii de la SAVAMA, au venit după 
dumneavoastră, spuse Ahmed gâfâind din greu. Cineva le-a 
deschis uşa, sunteţi trădat, un trădător v-a vândut lui 
Pahmudi. Hashemi Fazir v-a vândut lui Pahmudi de la 
SAVAMA ca peşcheş, repede, sculaţi-vă, au învins gărzile şi 
vin să vă ia... 

Ahmed văzu groaza de pe chipul hanului. Ochii îi ieşiseră 
din orbite şi Ahmed continuă grăbit: 

— Repede, trebuie să fugiţi... 

Scoase cu îndemânare perfuzia şi dădu la o parte 
cuverturile de pe el, prefăcându-se că-l ajută pe bărbatul 
înspăimântat să se ridice în picioare, apoi îl trânti la loc şi 
privi spre uşă. 

— Prea târziu, şopti el, iată că vin, uite-i, Pahmudi e în 
frunte, uite-i, vin! 

Gâfâind tot mai tare, hanul crezu că le aude paşii. Pieptul 
îl durea tot mai rău, crezu că îl vede şi pe Pahmudi, vedea 
aievea chipul lui subţire care radia de bucurie, vedea şi 
instrumentele de tortură de afară, de pe coridor. Ştia că nu 
vor avea nici un fel de milă şi se vor pricepe să-l ţină în viaţă 
ca să sufere până la capăt toate torturile acelea cumplite, 
înnebunit de groaza, îi strigă lui Ahmed: 

— Repede, ajută-mă. Pot să merg până la fereastră şi de- 
acolo sărim jos dacă mă ajuţi! În numele lui Allah, 
Ahmeddddd! 

Dar din gura lui n-a ieşit nici un sunet. Încercă încă o dată, 
însă gura lui nu reuşea să se coordoneze cu creierul, 
muşchii gâtului i se încordară de efort, venele zvâcneau. 

I se părea că strigă şi geme de o veşnicie către Ahmed, 
care stătea în picioare, cu privirea aţintită spre uşă, şi nu-l 
ajuta. Paşii se auzeau tot mai aproape. 


— Ajtr! reuşi el să şoptească, luptându-se să se scoale din 
pat. Cearşafurile şi cuverturile învălmăşite acum îl apăsau şi 
îl ţineau prizonier, îl înecau, durerea din piept devenea tot 
mai ascuţită, mai insuportabilă, monstruoasă deodată, ca şi 
zgomotul. 

— Nu mai este nici o scăpare, sunt aici, trebuie să le dau 
drumul înăuntru. 

La capătul puterilor şi al groazei, îl văzu pe Ahmed cum se 
îndreaptă spre uşă. Cu ultimele forţe, îi strigă să se 
oprească, dar nu auzi decât un cârâit sugrumat. Apoi simţi 
cum i se răsuceşte ceva în creier şi altceva pocneşte. O 
scânteie trecu prin circuitele creierului său şi declanşă o 
reacţie în lanţ. Durerea încetă, zgomotele amuţiră. Îl văzu 
pe Ahmed zâmbind. Urechile lui auziră liniştea de pe 
coridor şi tăcerea din palat şi ştiu că fusese într-adevăr 
trădat. Cu un ultim efort, atotcuprinzător, se repezi spre 
Ahmed. Focurile din creier îi luminau drumul spre fundul 
pâlniei care era roşu, cald şi lichid, şi acolo, la nadir, aruncă 
afară tot focul din el, îmbrăţişând întunericul. 

Ahmed verifică atent să vadă dacă omul a murit, bucuros 
că nu fusese nevoit să folosească perna ca să-l potolească. 
Reconectă în grabă perfuzia, verifică să nu fie picături pe 
din afară, aranja puţin patul, apoi examină cu mare grijă 
toată încăperea. Nu se vedea nimic care să-l poată da de 
gol. Respira şi el mai iute, capul îi zvâcnea şi era teribil de 
emoţionat. Mai făcu o ultimă verificare, apoi se duse la uşă, 
o descuie fără zgomot şi se întoarse tot aşa către pat. Hanul 
zăcea cu capul cufundat în perne şi din gură şi nas îi curgea 
sânge. 

— Înălţimea Ta! strigă el. Înălţimea... Se aplecă peste el şi- 
| cuprinse cu braţele, apoi îi dădu drumul şi se grăbi spre 
uşa camerei alăturate, o dădu de perete şi strigă alarmat: 

— Soră! 

Se năpusti în odaie, o zgâlţâi pe femeie, trezind-o din 
somnul ei adânc şi o aduse aproape pe sus lângă patul 
hanului. 


— Oh, Dumnezeule! murmură ea, simțind o mare uşurare 
că nu se întâmplase când fusese ea singură la căpătâiul 
bolnavului, fiindcă ar fi putut fi învinuită de acest paznic cu 
privirea ca briciul, atât de violent, sau de ceilalţi ţicniţi din 
familie, care ţipau şi urlau întruna. Trează de-a binelea 
acum, cu o senzaţie de greață, îşi şterse fruntea şi îşi aranja 
părul; fără bonetă, avea senzaţia că e în pielea goală. Făcu 
repede ceea ce era de făcut, îi închise ochii mortului, în 
timp ce îl auzea pe Ahmed jelindu-se îndurerat. 

— Nimeni nu mai putea face nimic, aga, spuse ea. S-ar fi 
putut întâmpla în orice clipă. Suferea cumplit, îi sosise 
ceasul. E mai bine că s-a întâmplat aşa, e mai bine decât să 
trăieşti ca o legumă. 

— Da, da... presupun că aşa e. Lacrimile lui Ahmed erau 
adevărate. Lacrimi de uşurare. Insha'Allah, Insha'Allah! 

— Ce s-a întâmplat? 

— Aţipisem... şi... a început să horcăie şi să-i curgă sânge 
din nas şi din gură. 

Ahmed îşi şterse câteva lacrimi, lăsând ca vocea să i se 
frângă. 

— L-am apucat în braţe, că era să cadă din pat şi atunci... 
atunci nu mai ştiu... şi-a pierdut cunoştinţa... Şi eu am 
alergat spre dumneavoastră. 

— Nu trebuie să vă faceţi reproşuri, aga, nimeni n-ar mai fi 
putut face nimic. Uneori vine dintr-o dată şi repede, alteori 
nu. E mai bine să fie repede - e o adevărată binecuvântare. 

Sora oftă şi îşi netezi uniforma, bucuroasă că totul se 
terminase şi acum putea să plece de aici. 

— Trebuie... ăăă, ar trebui curăţat înainte să-i chemăm pe 
ceilalţi. 

— Da. Vă rog să mă lăsaţi să vă ajut. 

Ahmed o ajută într-adevăr să şteargă sângele şi în tot 
acest timp se gândea şi îşi făcea planuri: Najoud şi Mahmud 
trebuie alungaţi înainte de amiază, să-şi împlinească restul 
pedepsei un an şi o zi de aici înainte. Să aflu că Fazir l-a 
prins pe Piotr Mâztrâk. Să verific dacă i s-a tăiat beregata 


mesagerului în după-amiaza asta, aşa cum am ordonat în 
numele hanului. 

„Prostul de el, se adresă în gând cadavrului, ce prost a 
putut să fie să-şi imagineze că voi aranja să fie plătită 
răscumpărarea ca să-l aduc înapoi pe pilot şi să-l ducă la 
Teheran să-i salveze viaţa! La ce bun să mai salvezi o viaţă 
pentru câteva zile sau luni în plus? E periculos să fii bolnav 
şi neajutorat. Din cauza bolii, mintea se tulbură, o, da, mi-a 
spus doctorul la ce mă pot aştepta - îşi va pierde tot mai 
mult capacitatea de judecată, va deveni tot mai vindicativ, 
mai periculos ca oricând, suficient de periculos probabil ca 
să se întoarcă şi împotriva mea! Dar acum, acum 
succesiunea este asigurată. Pot să-i domin pe copiii ăştia 
nevolnici şi cu ajutorul lui Allah, să mă însor cu Azadeh. Sau 
s-o trimit în nord. Gaura ei e ca oricare alta.” 

Sora îl privea din când în când pe Ahmed, se uita la 
mâinile lui îndemânatice şi puternice, la blândeţea lor şi, 
pentru prima oară de când se afla aici, se bucura de 
prezenţa lui şi nu-i era frică de el. Se uita acum cum îi 
piaptănă barba. „Oamenii sunt atât de ciudaţi, îşi zise ea. Se 
vede că l-a iubit foarte mult pe bătrânul ăsta răutăcios.” 

MIERCURI. 

Capitolul 18 

Teheran, ora 6:55. Mclver continua să sorteze dosarele şi 
hârtiile pe care le luase din seiful mare al biroului, 
punându-le în servietă numai pe cele vitale. Se ocupa de 
treaba asta încă de la 5:30 dimineaţa; acum îl dureau capul 
şi spatele şi servieta era aproape plină. Ar trebui să iau cât 
mai multe, îşi spunea el, lucrând cât putea de repede. Într-o 
oră, poate chiar mai curând, personalul iranian se va 
prezenta la lucru şi va fi nevoit să se oprească. 

Oameni blestemaţi, îşi spuse el furios, niciodată nu sunt 
aici când ai nevoie de ei, dar în ultimele câteva zile nu putea 
scăpa de ei nicicum, se ţineau de el ca scaietele de blana 
OI: 


— O, nu, Excelenţă, vă rog să-mi permiteţi să încui eu 
biroul în locul dumneavoastră... vă rog să-mi acordaţi 
privilegiul să... sau: O, nu am să deschid eu biroul, nu, nu, 
asta nu e o treabă pentru Excelenţa Voastră. 

„Poate că m-am ţicnit eu, dar este ca şi când ne-ar spiona 
cu toţii, parcă ar fi primit ordinul să fie cu ochii pe noi. 
Partenerii sunt acum mai băgăreţi ca oricând. Parcă ne-ar 
urmări cineva. Şi cu toate astea, până acum - să batem în 
lemn - totul merge ca pe roate: noi vom pleca astăzi la 
amiază sau poate chiar ceva mai devreme, Rudi e planificat 
să plece vineri cu tot personalul şi o încărcătură completă 
de piese de schimb a fost trimisă cu camionul de la Bandar- 
e Delam la Abadan, unde a venit un Trident de la BA ca să-i 
evacueze pe petroliştii britanici. La Kowiss, Starke a sosit 
probabil cu carburantul de rezervă şi toţi băieţii lui au 
primit aprobarea să plece mâine cu 125 - să mai batem o 
dată în lemn - trei camioane cu piese de schimb au plecat la 
Bushire pentru a fi transbordate la Al Shargaz. La Lengeh, 
Scrag n-o să aibă nici un fel de probleme, sunt o mulţime de 
vase de coastă pentru piesele lui de rezervă şi nu mai avem 
nimic altceva de făcut decât să aşteptăm ziua Z. 

Singurul punct întunecat e Erikki. Şi Azadeh. De ce naiba 
nu mi-a spus ea înainte să plece după bătrânul Erikki? Nu 
m-am aşteptat nici o clipă să plece într-o aşa mare grabă. 
Aş fi putut să-i vorbesc despre „Vârtej”! Dumnezeule mare, 
scapă cu viaţă ca prin urechile acului de la Tabriz şi apoi îşi 
bagă iar în laţ căpşorul drăgălaş de bunăvoie. Femeile 
astea! Toate sunt nebune. Răscumpărare? Rahat! Pun pariu 
că este o altă capcană pusă la cale de taică-său, ticălosul ăla 
bătrân!” 

Simţi crampe în abdomen. „Cum naiba am putea să-i 
aducem încoace în siguranţă? Trebuie să inventăm ceva. 
Mai avem încă două zile, poate că...” 

Se întoarse, luat prin surprindere, fiindcă nu auzise când 
se deschisese uşa. Şeful lui de birou, Gorani, stătea în 


cadrul uşii, înalt şi chel, şiit devotat, băiat bun care lucra 
împreună cu el de mai mulţi ani. 

— Salaam, aga. 

— Salaam. Ai venit devreme. 

Mclver remarcă mirarea de pe chipul bărbatului la 
vederea dezordinii din birou. De regulă, Mclver era vestit 
pentru pedanteria şi meticulozitatea sa. Era un om deosebit 
de ordonat şi acum se simţea ca un copil surprins cu mâna 
în cutia cu bomboane. 

— Voia lui Allah, aga. Imamul a poruncit ca totul să revină 
la normal şi toată lumea să lucreze sârguincios pentru 
succesul revoluţiei. Pot să vă ajut cu ceva? 

— Păi, âăă, nu, nu, mulţumesc. Eu, âă, mă cam grăbesc. 
Am o mulţime de treburi de rezolvat astăzi. Plec la 
ambasadă. 

Mclver îşi dădea seama că vocea îl trăda, că vorbea prea 
repede şi prea mult, dar nu reuşea să se controleze. 

— Am, ăă, mai multe întâlniri, toată ziua, şi trebuie să fiu la 
aeroport la prânz. Trebuie să fac nişte materiale şi pentru 
komitehul din Doshan Tappeh. De la aeroport. Nu mai vin 
înapoi la birou, aşa că poţi să închizi mai devreme, să-ţi iei 
liber după-amiază - de fapt, ai putea să-ţi iei liber toată 
ziua. 

— O, mulţumesc, aga, dar biroul trebuie să rămână 
deschis până... 

— Nu, nu, o să închidem azi în momentul în care plec eu. 
Mă duc direct acasă şi rămân acolo, dacă e nevoie de mine. 
Te rog să vii înapoi peste zece minute, vreau să trimit nişte 
telexuri. 

— Da, aga, bineînţeles, aga. 

Omul plecă. Mclver nu putea suferi să deformeze 
adevărul. Ce o să se întâmple cu Gorani? se întrebă el din 
nou. Ce o să se întâmple cu el şi cu toţi ceilalţi oameni din 
Iran, dintre care unii sunt foarte de treabă, ce o să se 
întâmple cu ei şi cu familiile lor? 


Neliniştit, termină cât putu mai bine trierea documentelor. 
În casa de bani erau o sută de mii de riali. Încuie din nou 
seiful şi trimise câteva telexuri fără importanţă. Pe cel 
semnificativ îl trimisese la 5:30, în dimineaţa asta către Al 
Shargaz. 

„Trimis pe calea aerului cinci lăzi piese de schimb la Al 
Shargaz pentru reparaţii, conform planificării.” 

În traducere, asta însemna că Nogger, Pettikin şi cu el, 
plus doi mecanici pe care nu reuşise încă să-i scoată din 
Teheran, se pregăteau să se urce la bordul lui 125, aşa cum 
fusese planificat, dacă totul continua să funcţioneze. 

— Ce-i cu lăzile astea, aga? 

Gorani reuşise cumva să dea peste copiile telexului. 

— Sunt de la Kowiss, or să meargă cu 125 săptămâna 
viitoare. 

— O, foarte bine. Am să verific eu. Înainte de a pleca, 
puteţi să-mi spuneţi, vă rog, când se întoarce 212? Cel pe 
care l-am împrumutat celor de la Kowiss? 

— Săptămâna viitoare. De ce? 

— Excelenţa Sa domnul ministru şi preşedintele consiliului 
de conducere, Ali Kia, doreşte să ştie, aga. 

Mclver simţi că i se opreşte inima. 

— O, dar de ce? 

— Probabil că are un charter pentru el, aga. Asistentul lui 
a venit aici aseară, după ce aţi plecat dumneavoastră, şi m-a 
întrebat pe mine. Ministrul Kia doreşte, de asemenea, să 
primească astăzi un raport în legătură cu stadiul 
reparațiilor la cele trei 212 pe care le-am trimis în 
străinătate. Eu, ăăă, eu am spus că o să-l întocmesc în 
dimineaţa asta - vine să-l ia, aşa că nu pot închide biroul. 

Nu discutaseră niciodată despre cele trei aparate şi nici 
despre numărul deosebit de mare de piese de schimb pe 
care le trimiseseră afară din ţară cu camionul, cu maşina 
sau ca bagaje personale. Era foarte posibil ca Gorani să ştie 
că cele trei 212 nu aveau nevoie de reparaţii. Ridică din 
umeri şi încercă să spere că o să fie bine. 


— Vor fi gata conform planificării. Lasă un bilet pe uşă. 

— O, dar asta ar fi foarte nepoliticos. Am să transmit acest 
mesaj. A spus că se va întoarce înainte de rugăciunea de la 
amiază şi a cerut în mod deosebit să se întâlnească cu 
dumneavoastră. Are un mesaj personal din partea 
ministrului Kia. 

— Ei bine, acum mă duc la ambasadă. Mclver reflectă o 
clipă. Mă întorc cât pot de repede. 

Apucă iritat servieta şi porni grăbit în jos pe scări, 
înjurându-l în gând pe Ali Kia, adăugând apoi o înjurătură şi 
pentru Ali Baba. 

Ali Baba - căruia îi spuneau aşa pentru că îi amintea lui 
Mclver de cei patruzeci de hoţi - era unul din servitorii 
permanenţi, care locuiau cu ei de doi ani, dar care 
dispăruse când începuseră tulburările. Ieri dimineaţă, în 
zori, Ali Baba îşi făcuse radios apariţia, ca şi când nu s-ar fi 
întâmplat nimic şi ar fi fost plecat în week-end, nu cinci luni 
de zile. Insistase plin de zel să-şi ia din nou în primire 
vechea lui cameră: 

— O, neapărat, aga casa trebuie să fie curată şi îngrijită ca 
s-o poată primi pe Înălţimea Sa. Săptămâna viitoare va veni 
şi soţia mea ca să facă curăţenie. Acum am să vă aduc pâine 
prăjită pentru ceai, aşa cum vă place dumneavoastră. Pot să 
jur pe orice că m-am tocmit crunt în dimineaţa asta la piaţă 
ca să obţin pâine proaspătă şi lapte. Oh, şi am cumpărat 
totul atât de ieftin, pe un preţ făcut special pentru mine, 
dar ticăloşii şi hoţii ăştia cer acum de cinci ori mai mult 
decât anul trecut... Vă rog să mă iertaţi, dar daţi-mi banii 
acum şi când se vor deschide băncile puteţi să-mi plătiţi 
microscopicul meu salariu din urmă... 

Ticălosul de Ali Baba, revoluţia nu l-a schimbat deloc. 

— Microscopic? 

Tot aşa a rămas, o felie pentru noi, cinci pentru el, dar nu 
contează, nu e rău să fii servit cu pâine prăjită şi ceai la pat! 
Dar asta nu în ziua în care vrem s-o ştergem. Cum naiba o 
să reuşim, Pettikin şi cu mine, să ne scoatem bagajele pe 


uşă fără ca el să observe purtarea ciudată a şobolanilor 
care... 

Ajuns în garaj, descuie maşina. 

— Lulu, bătrânico, spuse el, îmi pare rău, nu prea ştiu ce 
aş putea face cu tine. Dar a venit momentul marii 
despărţiri. 

Nu prea ştiu cum am să fac, dar n-am să te las pe mâna 
vreunui ticălos de iranian. 

La Ambasada Engleză, ora 9:30. Talbot îl aştepta într-un 
birou spaţios şi elegant. 

— Dragul meu Mclver, eşti proaspăt şi punctual. Am auzit 
de toate aventurile tânărului Ross - ai cuvântul meu că am 
avut noroc cu toţii, nu eşti de acord? 

— Da, aşa este. Ce mai face? 

— Se reface. E băiat bun, a făcut o treabă al naibii de 
bună. Am să-l văd la prânz şi o să-l trimitem acasă cu zborul 
BA - pentru eventualitatea că a fost cumva recunoscut. 
Niciodată nu e rău să fii precaut. Ai veşti de la Erikki? Am 
primit o cerere de ajutor din partea Ambasadei Finlandeze. 

Mclver îi povesti despre biletul trimis de Azadeh. 

— Ridicol, de-a dreptul ridicol! 

Talbot îşi încrucişă degetele. 

— Treaba asta cu răscumpărarea nu sună prea bine. Se 
spune, âăă, circulă zvonul că hanul este foarte bolnav. A 
avut un infarct. 

Mclver ridică din sprâncene. 

— Şi asta o să-i ajute pe Azadeh şi pe Erikki sau o să le 
facă şi mai mult râu? 

— Nu ştiu. Dacă se curăţă, ei bine, chestia asta va schimba 
fără îndoială echilibrul de putere în Azerbaidjan pentru o 
vreme, ceea ce-i va încuraja fără îndoială pe prietenii noştri 
prost sfătuiţi de la frontiera de nord să se agite mai mult ca 
de obicei, ceea ce-l va face pe Carter să tragă şi mai multe 
vânturi fără folos. 

— Ce naiba face acum? 


— Nimic, bătrâne, tocmai ăsta-i necazul. A împrăştiat 
alunele pe jos şi acum nu ştie cum să le mai adune. 

— Mai ştii ceva despre naţionalizarea noastră? 

— S-ar putea ca foarte curând să pierdeţi controlul asupra 
aparatelor voastre de zbor. Chestiunea este iminentă, spuse 
Talbot cu o grijă studiată şi atenţia lui Mclver spori. S-ar 
putea să fie vorba şi de o achiziţie particulară din partea 
unor părţi interesate, adăugă el. 

— Vrei să spui Ali Kia şi partenerii noştri? 

Talbot ridică din umeri. 

— Nu e treaba noastră să întrebăm ce motive au, nu-i aşa? 

— Chestia asta e oficială? 

— Dragul meu prieten, pe Dumnezeul meu, bineînţeles că 
nu! Talbot era de-a dreptul şocat. Este o observaţie 
personală, nu pentru a fi trecută în procesul verbal. Ce pot 
să fac pentru tine? 

— Tot în afara procesului verbal, în legătură cu 
instrucţiunile lui Andy Gavallan, e totul în ordine? 

— Hai s-o trecem în procesul verbal. 

Mclver se uită la chipul mic, lipsit de umor şi se ridică în 
picioare uşurat. 

— N-avem cum, domnule Talbot. A fost ideea lui Andy să te 
introducem şi pe dumneata în chestiunea asta, nu a mea. 

Talbot oftă cu o elocvenţă studiată şi îndelung exersată. 

— Foarte bine, atunci în afara procesului verbal! 

Mclver se aşeză din nou. 

— Ei bine, noi, ăăă, ne transferăm sediul la Al Shargaz 
astăzi. 

— Foarte înţelept. Şi? 

— Plecăm astăzi. lot personalul care a rămas. Cu 125. 

— Foarte înţelept. Şi? 

— Păi... ăă... închidem toate operaţiunile din Iran. Vineri. 

Talbot oftă obosit. 

— Neavând personal, mi se pare că lucrul acesta se 
înţelege de la sine. Şi? 


Mclver descoperi că îi venea foarte greu să spună ceea ce 
dorea. 

— Ne luăm toate aparatele vineri - vinerea asta. 

— Pe Dumnezeul meu! spuse Talbot cu sinceră admiraţie. 
Felicitări! Cum naiba de aţi reuşit să-l trageţi pe sfoară pe 
vulpoiul ăla de Kia ca să-l faceţi să vă dea permise de 
plecare? Probabil că i-aţi promis un loc pe viaţă în loja 
regală de la Ascot. 

— Ăăă, nu i-am promis nimic. Am hotărât să nu cerem 
permise de plecare - ar fi fost o pierdere de timp. 

Mclver se ridică. 

— Ei bine, pe cu... 

Lui Talbot îi pierise zâmbetul de pe faţă. 

— Nu aveţi permise? 

— Nu. Ştii şi dumneata foarte bine că aparatele noastre de 
zbor urmează să fie naţionalizate, rechiziţionate, ei bine, că 
or să ne fie luate, oricum vrei să-i spui. N-aveam cum să 
obţinem permise de ieşire, aşa că plecăm şi gata. Vineri 
încheiem socotelile, adăugă Mclver uşurat. 

— O, pe cuvântul meu, zău aşa, asta este o hotărâre foarte, 
dar foarte-foarte, al naibii de neînţeleaptă, spuse Talbot, 
clătinând energic din cap şi jucându-se cu un dosar de pe 
biroul lui. 

— Nu există altă alternativă. Ei bine, domnule Talbot, vă 
urez o zi bună şi asta-i tot. Andy a vrut să vă prevenim din 
timp, în aşa fel încât să puteţi să... să faceţi ce doriţi să 
faceţi. 

— Ce naiba mai înseamnă şi asta? explodă Talbot. 

— Eu de unde naiba să ştiu? Mclver era la fel de 
exasperat. Se presupune că ar trebui să vă protejaţi 
conaţionalii. 

— Dar, dum... 

— N-am de gând să mă las eliminat din treaba asta şi cu 
asta am încheiat discuţia! 

Degetele lui Talbot băteau nervos darabana pe masă. 

— Cred că am nevoie de o ceaşcă de ceai. 


Apăsă pe butonul interfonului. 

— Celia, te rog, două ceşti din cel mai bun şi cred că ar fi 
bine să pui şi câteva picături de Nelson's Blood în infuzie. 

— Da, domnule Talbot, spuse o voce profundă şi strănută. 

— Noroc, spuse automat Talbot. 

Degetele încetară să mai bată în masă şi Talbot îi zâmbi 
dulce lui Mclver. 

— Sunt cât se poate de fericit că nu mi-ai spus nimic 
despre nimic, bătrâne. 

— Şi eu la fel. Ai putea să foloseşti legătura dumitale radio 
ca să-l rogi pe omul din Iabriz să-i transmită lui Erikki un 
mesaj? 'Toate liniile telefonice sunt moarte. 

— Cum naiba poate să facă aşa ceva? 

— Nu ştiu, replică Mclver răbdător. Dar a reuşit să-i 
transmită un mesaj lui Azadeh şi poate că o să reuşească să- 
l transmită şi pe acesta. Te rog, este foarte important. 

— Foarte bine. Legătura noastră radio nu funcţionează în 
momentul de faţă, dar ni s-a promis că va funcţiona mâine 
sau poimâine. Am să-i transmit un semnal - depinde de 
mesaj. 

— Transmite-i să-i spună lui Erikki că am zis: „la un praf”. 

— Se face, răspunse Talbot cam pleoştit. Stai liniştit, dacă 
am să aud vreodată că ai dat de dracu”, cum se spune -ah, 
da, că „ai intrat în rahat”, am să fiu fericit să-ţi fac o vizită în 
numele guvernului Majestății Sale şi să încerc să te scot din 
locul în care te vor duce erorile dumitale de pilotaj. Talbot 
ridică din sprâncene. Marea lovitură! Naiba să mă ia, vă 
urez să aveţi noroc, bătrâne, şi să nu-ţi faci griji în privinţa 
lui Erikki. Am să fac eu cumva ca mesajul să ajungă la el. 

În apartamentul lui Mclver, ora 11:50. Pettikin intră în 
living cu o valiză în mână şi fu surprins să-l vadă pe servitor, 
pe Ali Baba, făcându-se că lustruieşte bufetul. 

— Nu te-am auzit când te-ai întors, spuse el iritat. Parcă mi 
se pare că ţi-am dat liber astăzi, adăugă el, punând valiza 
jos. 


— O, da, aga, dar este aşa de mult de făcut, tot 
apartamentul este atât de murdar şi bucătăria... 

Sprâncenele lui Charlie, bogate, castanii, se ridicară în 
sus, spre cer. 

— Da, da, asta e adevărat, dar poţi să începi şi mâine. 

Pettikin văzu că omul se uită la valiză şi înjură. Imediat 
după micul dejun îl trimisese acasă pe Ali Baba şi îi dăduse 
liber toată ziua, cu instrucţiuni să se întoarcă la miezul 
nopţii, ceea ce, în mod normal, însemna că nu se va întoarce 
până a doua zi dimineaţa. 

— Acuma pleacă. 

— Da, aga. Plecaţi în vacanţă sau în concediu? 

— Nu, am... Ăă... Am să stau câteva zile cu unul din piloţi, 
aşa că mâine ai să poţi face curat aşa cum se cuvine în 
camera mea. O, da, şi dă-mi cheia, că eu nu ştiu unde mi-am 
pus-o pe a mea. 

Pettikin întinse mâna, blestemându-se că nu-i trecuse prin 
gând să i-o ceară mai curând. Ali Baba i-o dădu fără tragere 
de inimă. 

— Domnul căpitan Mclver vrea să fie singur, are mult de 
lucru şi nu vrea să fie deranjat. Pe curând, la revedere. 

— Dar, aga... 

— La revedere! 

Avu grijă ca Ali Baba să-şi ia paltonul, deschise uşa şi îl 
îmbrânci afară, apoi închise. Aruncă nervos o privire la 
ceas. Era aproape douăsprezece şi Mclver încă nu sosise. 
Trebuiau să fie deja la aeroport la ora asta. Intră în 
dormitor, scoase cealaltă valiză din dulap, şi ea plină, apoi 
se întoarse şi o puse alături de prima, în apropiere de uşa 
de la intrare. 

Două valize mici şi o sacoşă. Nu era prea mult, dacă te 
gândeai la toţi anii petrecuţi în Iran. Nu contează, prefer să 
călătoresc fără prea mult bagaj şi poate că de astă dată o să 
am mai mult noroc, poate o să încep vreo afacere, şi-apoi 
mai e şi Paula. Cum naiba să-mi pot permite să mă 
căsătoresc din nou? Ai înnebunit? O legătură amoroasă, 


asta este tot ce-ţi poţi permite! Da, la naiba, însă mi-ar 
plăcea să mă căsătoresc cu ea şi... 

Telefonul sună şi mai că-l făcu să sară în sus, fiindcă se 
dezobişnuise să-l audă. 

— Alo? 

— Charlie? Sunt eu, Mac. Slavă Domnului că funcţionează 
nefericitul ăsta de telefon. Am mai încercat numai aşa, într- 
o doară. Am să întârzii. 

— Ai probleme? 

— Nu ştiu încă, Charlie, însă trebuie să mă duc să mă 
întâlnesc cu Ali Kia - ticălosul l-a trimis pe asistentul său şi 
pe un tip din Gărzile Verzi ca să mă aducă la el. 

— Ce naiba mai vrea şi Kia? 

Afară, în tot oraşul, muezinii începură să-i cheme pe 
credincioşi la rugăciune, distrăgându-i atenţia. 

— Nu ştiu, întrevederea este fixată peste o jumătate de 
oră. Ai face mai bine să te duci la aeroport şi vin şi eu acolo 
cât mai curând. Spune-i lui Johnny Hogg să mai aştepte 
puţin. 

— OK, Mac. Dar ce e cu echipamentul tău, e la birou? 

— L-am scos pe furiş azi-dimineaţă, pe când Ali Baba 
sforăia, şi l-am pus bine în portbagajul lui Lulu. Charlie, mai 
este un şerveţel lucrat de Genny în bucătărie, pe care scrie 
„Jos cu plăcinta cu carne”. Bagă.-l în valiza ta, te rog. Genny 
mă omoară dacă-l uit. Dacă am timp, am să trec pe acasă să 
verific dacă totul e în regulă. 

— Să închid gazul şi curentul electric? 

— Dumnezeule, nu ştiu. Lasă-le. 

— Foarte bine. Eşti sigur că nu vrei să te aştept? întrebă 
el, simțindu-se din ce în ce mai neliniştit din cauza vocilor 
metalice, ca prin megafon, ale muezinilor. Nu mă 
deranjează dacă aştept. Poate că e mai bine, Mac. 

— Nu, du-te înainte. Vin şi eu imediat ce mă eliberez. La 
revedere. 

— La revedere. 


Pettikin ridică din sprâncene, apoi, întrucât îi venise tonul, 
formă numărul biroului de la aeroport. Spre marea lui 
mirare, obţinu imediat legătura. 

— Alo, Iran Helicopters? 

Recunoscu deîndată vocea managerului lor de la secţia de 
transport mărfuri. 

— Neaţa, Adwani, aici căpitanul Pettikin. A sosit 125? 

— Ah, domnule căpitan, trebuie să aterizeze dintr-o clipă 
într-alta. 

— Căpitanul Lane e acolo? 

— Da, un moment, vă rog... 

Pettikin aşteptă, întrebându-se ce oare mai voia Kia. 

— Bună, Charlie, aici Nogger - ai prieteni pe sus? 

— Nu, instrumentul ăsta a început brusc să funcţioneze. 
Poţi vorbi liber? 

— Nu, nu prea. Ce se cloceşte? 

— Eu sunt încă acasă. Mac o să întârzie - trebuie să se 
ducă să-l vadă pe Ali Kia. Plec chiar acum spre aeroport şi 
el o să vină direct acolo de la biroul lui Kia. Eşti gata să 
încarci? 

— Da, Charlie, trimitem motoarele la reparat şi la 
recondiţionare, aşa cum a ordonat căpitanul Mclver. Totul 
aşa cum ni s-a ordonat. 

— Bine. Cei doi mecanici sunt acolo? 

— Da, şi piesele de schimb sunt gata pentru expediere. 

— Bine. Nu întrevezi nici o problemă? 

— Încă nu, bătrâne. 

— Pe curând. 

Pettikin puse receptorul în furcă. Mai privi o dată de jur- 
împrejurul apartamentului şi se simţi ciudat de întristat. 
Trăise aici şi vremuri mai bune, şi mai rele, dar cele mai 
bune atunci când fusese şi Paula aici. Dincolo de ferestre 
observă în depărtare o dâră de fum care se ridica deasupra 
Jalehului, iar acum, când vocile muezinilor se stingeau 
treptat, începeau să se audă din nou, sporadic, focuri de 
armă. 


— Naiba să le ia pe toate, murmură el. Se ridică şi ieşi din 
apartament cu bagajele, apoi încuie uşa cu grijă. Când 
porni cu maşina din garaj, îl văzu pe Ali Baba care şedea 
ascuns pe vine în faţa unei uşi de vizavi. Era împreună cu 
alţi doi bărbaţi pe care nu-i mai văzuse. Ce naiba mai punea 
la cale şi ticălosul ăsta? Pettikin nu se prea simţea în apele 
lui. 

La Ministerul Transporturilor, ora 13:07. Încăperea uriaşă 
era ca o gheţărie, în ciuda focului de buşteni care ardea în 
cămin. Ministrul Ali Kia purta o şubă groasă de astrahan, cu 
o căciulă asortată, şi era foarte furios. 

— Repet, am nevoie de cineva care să mă ducă mâine la 
Kowiss şi cer ca dumneata să mă însoţeşti. 

— Mâine nu pot, îmi pare rău, spuse Mclver, ascunzându- 
şi cu greu neliniştea. O să-mi facă mare plăcere să merg cu 
dumneavoastră săptămâna viitoare, să zicem luni şi... 

— Sunt uimit că după toată „cooperarea” ce v-am acordat- 
o, mai este nevoie să discutăm! Mâine, domnule căpitan, 
sau... sau anulez toate permisele de zbor pentru 125 - de 
fapt, am să-l ţin astăzi la sol, am să-l imobilizez până la 
efectuarea cercetărilor! 

Mclver stătea în picioare în faţa biroului masiv. Kia şedea 
în spatele acestuia, pe un scaun mare, sculptat, care îl făcea 
să pară foarte mic. 

— Nu s-ar putea astăzi, Excelenţă? Avem un Alouette care 
trebuie dus la Kowiss. Căpitanul Lochart... 

— Mâine. Nu astăzi. 

Kia se înroşise şi mai tare la faţă. 

— În calitate de director executiv al consiliului de 
administraţie, îţi ordon: vei veni cu mine, vom pleca mâine 
la ora zece. Ai înţeles? 

Mclver dădu din cap, alb la faţă, încercând să inventeze o 
modalitate pentru a scăpa din capcană. 

— Unde vreţi să ne] ntâlnim? 

— Unde este elicopterul? 


— La Doshan Tappeh. Avem nevoie de permis de zbor. Din 
păcate, este acolo un anume maior Delami, împreună cu un 
mullah, şi amândoi sunt destul de dificili, aşa că nu ştiu cum 
o să ne descurcăm. 

Chipul lui Kia se întunecă şi mai mult. 

— Primul-ministru a emis noi ordine în legătură cu 
mullahii şi intervenţia lor în treburile guvernului legal, iar 
Imamul este întru totul de acord. Ar fi bine să se poarte 
amândoi cât mai frumos. Ne vedem mâine la ora zece şi... 

În momentul acela se auzi o explozie puternică afară. Se 
repeziră amândoi la fereastră, dar nu văzură nimic altceva 
decât un nor de fum care se ridica ameninţător spre cerul 
rece, de undeva de la colţul străzii. 

— Cred că a fost din nou o bombă pusă într-o maşină, 
spuse Mclver iritat. 

În ultimele zile se produseseră mai multe tentative de 
asasinat şi atentate cu automobile capcană, organizate de 
extremiştii de stânga, de cele mai multe ori îndreptate, 
împotriva ayatollahilor de rang superior din guvern. 

— Terorişti împuţiţi, Allah să-i ardă în focul veşnic, pe ei şi 
pe părinţii lor! 

Kia era sincer înspăimântat, ceea ce-i făcu plăcere lui 
Mcilver. 

— Acesta este preţul faimei, domnule ministru, spuse el cu 
voce îngrijorată. Oamenii aflaţi în posturi înalte, persoane 
importante ca dumneavoastră au fost întotdeauna ţinta lor. 

— Da... da... ştim, ştim. Terorişti murdari! 

Mclver zâmbea în sinea lui în timp ce se întorcea la 
maşină. Aşadar, Kia dorea să meargă la Kowiss. Ei bine, voi 
avea grijă să ajungă la Kowiss şi „Vârtejul” să continue aşa 
cum a fost plănuit. 

Dincolo de colţ, strada principală era încă parţial blocată 
cu resturi, o maşină era încă în flăcări, altele mocneau şi în 
carosabil se căsca o groapă uriaşă acolo unde fusese 
maşina cu bomba care explodase, aruncând în aer faţada 
unui restaurant şi obloanele băncii străine de alături. Peste 


tot era plin de cioburi de sticlă. Erau mai mulţi răniţi, morţi 
sau muribunzi. Agonie, panică şi miros de cauciuc ars. 

Circulaţia se strangulase în ambele sensuri. Nu avea nimic 
altceva de făcut decât să aştepte. O jumătate de oră mai 
târziu sosi o ambulanţă, câţiva membri ai Gărzilor Verzi şi 
un mullah care începură să dirijeze circulaţia. După un 
timp, lui Mclver i se făcu semn cu mâna să înainteze, fu 
înjurat ca să înainteze. Trecând pe lângă epava maşinii, în 
zgomotele şi ţipetele enervate ale celor din maşini, Mclver 
nu observă trupul fără cap al lui Talbot, pe jumătate 
îngropat sub dărâmăturile restaurantului şi nici nu-l 
recunoscu pe Ross, îmbrăcat în civil şi rezemat pe jumătate 
de zid, cu hainele sfâşiate şi cu sângele curgându-i din nas 
şi urechi. 

La aeroportul din Teheran, ora 18:05. Johnny Hogg, 
Pettikin şi Nogger se uitau la Mclver fără să înţeleagă. 

— Vrei să spui... vrei să spui că nu pleci cu noi? întrebă 
năucit Pettikin. 

— Nu, v-am mai spus, replică scurt Mclver. Trebuie să-l 
însoțesc mâine pe Kia la Kowiss. 

Se aflau lângă maşina lui, în parcare, departe de orice 
urechi curioase. Aparatul 125 se afla pe pistă şi muncitorii 
încărcau ultimele câteva lăzi sub supravegherea inevitabilă 
a paznicilor din Gărzile Verzi. Era de faţă, bineînţeles, şi un 
mullah. 

— Pe mullahul ăsta nu l-am mai văzut niciodată, spuse 
Nogger nervos, încercând însă să-şi ascundă neliniştea, la 
fel ca şi toţi ceilalţi. 

— Bine. Toată lumea e gata de îmbarcare? 

— Da, Mac, cu excepţia lui Jean-Luc. 

Pettikin era foarte agitat. 

— Nu crezi că ar fi mai bine să rişti şi să-l laşi în plata 
Domnului pe Kia? 

— Asta chiar că ar fi o nebunie, Charlie. Nu avem de ce să 
fim îngrijoraţi. Puteţi aranja totul la aeroportul Al Shargaz 


cu Andy. Am să vin şi eu acolo mâine cu 125, de la Kowiss, 
împreună cu ceilalţi băieţi. 

— Dar, pentru numele lui Dumnezeu, ei au primit cu toţii 
permise de ieşire, tu nu! spuse Nogger. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Nogger, niciunul din noi 
nu poate spune că a primit permis de plecare până nu 
pleacă efectiv de aici, adăugă Mclver râzând. Cum naiba să 
fim siguri de băieţii noştri de la Kowiss până nu vor fi în aer 
şi în afara spaţiului aerian al Iranului? Nu avem de ce să fim 
îngrijoraţi. Mai întâi de toate, trebuie să realizăm această 
parte a showului în aer. 

Aruncă o privire spre taxiul care scrâşni din cauciucuri şi 
se opri nu departe de ei. Jean-Luc cobori din maşină şi se 
apropie de ei cu valiza în mână. 

— Alors, mes amis, spuse el cu un zâmbet mulţumit, ca 
marche? 

Mclver oftă. 

— Bună idee ai avut să dai de veste că pleci în vacanţă, 
Jean-Luc. 

— Cum? 

— Nu contează. 

Jean-Luc îi plăcea lui Mclver pentru talentele lui, pentru 
felul cum gătea, pentru mintea lui logică. Când Gavallan îi 
vorbise lui Jean-Luc despre „Vârtej”, el spusese imediat: 

— În ce mă priveşte, voi zbura în mod sigur cu unul dintre 
212 de la Kowiss - cu condiţia să pot prinde zborul de 
miercuri spre Teheran şi să rămân acolo câteva ore. 

— Ca să faci ce? 

— Mon Dieu, voi, englezii! Poate credeţi că vreau să-mi iau 
rămas-bun de la Imam! 

Mclver îi zâmbi francezului. 

— Cum a fost la Teheran? 

— Magnifique! 

Jean-Luc îi întoarse zâmbetul şi îşi spuse că nu l-a văzut pe 
Mclver arătând aşa de tânăr de ani de zile. Cine o fi 
doamna? 


— Et toi, mon vieux? 

— Bine. 

În spatele lui, Mclver îl zări pe Jones, copilotul, care 
cobora treptele câte două deodată şi se îndrepta spre ei. 
Acum nu mai erau nici un fel de lăzi pe târmâc şi personalul 
iranian de la sol se îndrepta spre birouri. 

— Aţi încărcat totul la bord? 

— Totul, căpitane, cu excepţia pasagerilor, spuse Jones, 
foarte la obiect. ATC s-a impacientat şi spune că am depăşit 
timpul de decolare. Cât mai repede vă rog, se poate? 

— Ai aprobare de escală la Kowiss? 

— Da, nu e nici o problemă. 

Mclver trase adânc aer în piept. 

— Foarte bine, atunci pornim, exact aşa cum am plănuit, 
cu excepţia faptului că voi lua eu hârtiile, Johnny. 

Hogg i le întinse şi toţi trei, Mclver, Hogg şi Jones, porniră 
înainte, drept spre mullah, sperând să-i distragă atenţia. 
Printr-un aranjament prealabil, cei doi mecanici erau deja 
la bord, deghizați în hamali. 

— Bună ziua, aga, spuse Mclver şi îi întinse mullahului în 
mod ostentativ documentele. Poziţia în care stătea 
ascundea vederii scara. Nogger, Pettikin şi Jean-Luc o 
urcară repede şi dispărură în interior. 

Mullahul răsfoi hârtiile. Se vedea bine că nu este obişnuit 
cu aşa ceva. 

— Bun. Acum inspectat, spuse el cu un accent greoi. 

— Nu este nevoie, aga, fiindcă... 

Mclver se opri. Mullahul şi cei doi paznici se îndreptau 
deja spre scară. 

— De cum ajungi la bord, porneşte motoarele, Johnny, 
spuse el calm şi îi urmă. 

Cabina era plină de lăzi, pasagerii aşezaţi deja pe locurile 
lor şi cu centurile prinse. 'Toate privirile îl evitau pe mullah 
cu mare grijă. Omul îi examina pe rând. 

— Cine bărbaţii ăştia? 

Mclver răspunse repede: 


— Echipajele de schimb, aga. 

Emoţia ajunsese la paroxism când motoarele începură să 
urle. Arătă la întâmplare spre Jean-Luc: 

— Pilotul pentru schimb de la Kowiss, aga. Adăugă apoi 
mai grăbit: Komitehul din turn doreşte ca avionul să 
decoleze imediat. Grăbiţi-vă, da? 

— Ce în lăzi? 

Mullahul privea spre cabina încărcată până sus cu lăzi, 
când Johnny Hogg strigă într-o farsi perfectă: 

— Îmi cer scuze că vă întrerup, Excelenţă, voia Domnului, 
dar turnul ne ordonă să decolăm imediat. Cu permisiunea 
dumneavoastră, vă rog! 

— Da, da, bineînţeles, Excelenţă pilot, zâmbi mullahul. 
Vorbiţi foarte bine farsi. 

— Mulţumesc, Excelenţă, Dumnezeu să vă apere şi să-l 
binecuvânteze pe Imam. 

— Mulţumesc, Excelenţă pilot, Allah să vă păzească. 

Mullahul plecă. 

În drum spre ieşire, Mclver băgă capul în carlingă. 

— Ce i-ai spus, Johnny? Nu ştiam că vorbeşti farsi. 

— Nu vorbesc, spuse sec Hogg şi îi traduse ce-i spusese 
mullahului. Am învăţat pur şi simplu dialogul ăsta pe 
dinafară. M-am gândit că s-ar putea să-mi fie de folos 
cândva. 

Mclver zâmbi. 

— Excelentă idee! Apoi cobori vocea: Când ajungeţi la 
Kowiss, puneţi-l pe Starke să aranjeze cumva cu Hotshot să 
le dea drumul băieţilor cât mai devreme, dis-de-dimineaţă. 
Nu vreau ca ministrul Kia să fie acolo când vor decola ei - 
scoateţi-i cât mai devreme, OK? 

— Da, bineînţeles, uitasem de asta. E o manevră foarte 
înţeleaptă. 

— Zbor plăcut - ne vedem la Al Shargaz. 

Le făcu semn cu ambele degete mari în sus, în timp ce 
aparatul se îndepărta rulând pe târmăc. 


În secunda în care se ridicară de la pământ, Nogger 
explodă strigând: 

— Am reuşit! Şi toată lumea reluă exclamaţia ca un ecou, 
cu excepţia lui Jean-Luc, care îşi făcu superstiţios semnul 
crucii, şi a lui Pettikin, care bătu în lemn. 

— Merde! strigă Jean-Luc. Mai aşteaptă cu uralele, 
Nogger, să nu cumva să fii reţinut la sol la Kowiss. 
Păstrează-ţi uralele pentru vineri - mai e până să ne vedem 
trecuţi peste Golf! 

— Ai dreptate, Jean-Luc, spuse Pettikin, care şedea pe 
scaunul de la geam, lângă el, şi privea aeroportul din ce în 
ce mai mic în urma lor. 

— Mac era foarte bine dispus. Nu l-am văzut aşa de luni de 
zile, iar de dimineaţă era cătrânit rău. Ce ciudat se schimbă 
uneori oamenii! 

— Da, foarte ciudat. Eu aş fi fost într-adevăr foarte 
cătrănit dacă ar fi intervenit o asemenea modificare de 
plan. 

Jean-Luc se aşeză mai comod şi îşi lăsă spătarul pe spate, 
cu gândul la Sayada şi la despărţirea lor, care fusese lungă, 
dulce şi dureroasă. Îi aruncă o privire lui Pettikin şi văzu că 
se încruntase. 

— Ce este? 

— Mă întreb oare cum o să ajungă Mac la Kowiss. 

— Cu elicopterul, fireşte. Sunt două 206 şi o Alouette care 
au rămas pe loc. 

— 'Tom a trimis Alouette-ul astăzi la Kowiss şi nu mai e nici 
un pilot. 

— Atunci o să se ducă cu maşina, bineînţeles. De ce? 

— Doar nu crezi că este atât de nebun încât să piloteze 
chiar el elicopterul cu Kia? 

— Ai înnebunit? Sigur că nu este chiar aşa de... 

Jean-Luc se încruntă. 

— Merde, aşa este, e chiar mai nebun decât credeam. 

JOI. 

Capitolul 19 


În satul din apropiere de frontiera de nord, ora 5:30. În 
lumina tulbure a zorilor, Erikki îşi trase cizmele în picioare, 
îmbrăcă haina de zbor şi pielea moale, purtată îndelung, 
foşni încet. Scoase cuțitul din teacă şi şi-l puse în mânecă. 
Deschise cu băgare de seamă uşa colibei. Satul dormea sub 
pătura de zăpadă. Din câte îşi dădea seama, nu erau nici un 
fel de paznici prin preajmă. Şi şopronul în care se afla 
elicopterul era, de asemenea, cufundat în tăcere. Dar ştia 
că nu are rost să încerce. O făcuse la diverse ore din zi sau 
din noapte. De fiecare dată, paznicii din cabină se 
mulţumiseră să-i zâmbească şi atât; în alertă, dar foarte 
politicoşi. Nu avea cum să se lupte cu toţi trei şi apoi să 
decoleze. Singura lui şansă era să plece pe jos şi se gândise 
la varianta asta tot timpul cât se înfruntase cu şeicul 
Baiazid, alaltăieri. 

Toate simţurile i se ascuţiseră la maximum în întuneric. 
Nori subţiri acopereau stelele. Acum! Se strecură cu paşi 
siguri afară din colibă şi străbătu drumul pe lângă şirul de 
case, îndreptându-se spre copaci, şi atunci fu prins deodată 
în plasa care apăruse parcă din cer. Erikki începu să se 
zbată ca să scape. 

Patru membri ai tribului se aflau la cele patru colţuri ale 
plasei utilizate pentru prinderea caprelor sălbatice. O 
înfăşurară cu pricepere în jurul lui, tot mai strâns şi mai 
strâns şi, deşi urla de furie şi cu forţa lui ieşită din comun 
reuşise să rupă în câteva locuri ochiurile plasei, fu curând 
imobilizat şi trântit fără milă în zăpadă, neajutorat. O clipă, 
rămase acolo gâfâind, apoi încercă din nou să rupă plasa. 
Sentimentul de neputinţă îl făcea să urle. Dar cu cât se 
lupta mai înverşunat, cu atât plasa se strângea parcă şi mai 
tare în jurul său. În cele din urmă, încetă să se mai zbată, 
încercând să respire regulat ca să-şi recapete suflul. Se uită 
în jur. Era înconjurat. Tot satul era treaz, toţi erau îmbrăcaţi 
şi înarmaţi. Nu mai văzuse niciodată atâta ură. 

A fost nevoie de cinci oameni ca să-l poată ridica şi duce, 
mai pe sus, mai târâş, în coliba mare şi să-l arunce brutal pe 


pardoseala de pământ bătătorit, în faţa şeicului. Baiazid 
şedea cu picioarele încrucişate pe nişte piei de oaie, la locul 
de onoare de lângă foc. Coliba era mare, înnegrită de fum şi 
plină de membrii tribului. 

— Aşa, spuse şeicul. Aşadar, îndrăzneşti să-mi nesocoteşti 
ordinele? 

Erikki rămase nemişcat, adunându-şi puterile. Şi-apoi ce- 
ar fi putut spune? 

— În noaptea asta, unul din oamenii mei s-a întors de la 
han, spuse şeicul tremurând de furie. Ieri după-amiază, din 
ordinul hanului, mesagerului meu i s-a tăiat beregata, 
împotriva tuturor legilor cavalereşti! Ce spui de asta? Să-i 
taie beregata ca unui câine? Ca unui câine! 

— Nu... nu pot să cred că hanul a făcut una ca asta, spuse 
neajutorat Erikki. Nu pot să cred. 

— Pe numele lui Allah, i s-a tăiat gâtlejul. Omul este mort, 
iar noi dezonoraţi. Toţi, toţi, şi eu! Dezonoraţi cu toţii şi asta 
din cauza ta! 

— Hanul este un diavol, îmi pare rău, dar eu nu... 

— Am tratat cu hanul în mod onorabil şi te-am tratat şi pe 
tine onorabil, eşti o pradă de război obţinută de la duşmanii 
hanului şi ai noştri, eşti căsătorit cu fiica lui şi el este destul 
de bogat, are mai mulţi saci de aur decât firele de păr de pe 
spinarea unei capre. Ce înseamnă pentru el zece milioane 
de riali? O piele de capră. Dar ceea ce este şi mai rău este 
faptul că ne-a dezonorat. Allah să-l pedepsească! 

Dinspre cei care priveau şi aşteptau se ridică un murmur 
de aprobare. Oamenii nu înțelegeau engleza, însă sesizau 
accentele de furie. 

Se auzi din nou refrenul plin de venin: 

— Insha'Allah! 

— Acum o să-ţi dăm drumul aşa cum doreşti, pe jos, apoi o 
să te vânăm. N-o să te ucidem cu gloanţe, dar nici nu vei 
mai vedea apusul soarelui şi capul tău va fi dăruit hanului. 

Şeicul repetă sentinţa şi în limba lui şi tăcu un semn cu 
mâna. Oamenii se repeziră înainte. 


— Staţi, staţi! strigă Erikki, căruia spaima îi sugerase o 
idee. 

— Vrei să cerşeşti îndurare? întrebă dispreţuitor Baiazid. 
Am crezut că eşti bărbat - de aceea n-am ordonat să ţi se 
taie gâtul în timp ce dormeai. Nu îndurare, ci răzbunare! 
Erikki mugi: 

— Răzbunare! 

Se lăsă o tăcere uluită. 

— Răzbunare! Pentru tine şi pentru mine! Nu meriţi 
răzbunare pentru o asemenea dezonoare? 

Tânărul şovăi. 

— Ce şmecherie mai e şi asta? 

— Pot să te ajut să-ţi speli onoarea - numai eu pot. Hai să 
atacăm palatul hanului şi să ne răzbunăm amândoi pe el. 

Erikki se ruga la zeii lui străvechi să-i aurească limba. 

— Ai înnebunit? 

— Hanul îmi este mai mare duşman decât ţie, altfel de ce 
ne-ar fi dezonorat pe amândoi? Nu ca să te aţâţe împotriva 
mea? Eu cunosc palatul. Pot să te duc cu cincisprezece 
oameni înarmaţi în curtea de faţă într-o clipă şi... 

— Nebunie curată, pufni dispreţuitor şeicul. Să ne riscăm 
vieţile ca nişte nebuni îndobitociţi de haşiş? Hanul are prea 
mulţi paznici. 

— Cincizeci şi trei în interiorul zidurilor, atunci când sunt 
convocați cu toţii, dar nu mai mult de patru sau cinci de 
serviciu deodată. Luptătorii tăi sunt chiar atât de 
neputincioşi încât să nu poată face faţă celor cincizeci şi trei 
de paznici? Avem de partea noastră şi elementul surpriză. 
Un atac neaşteptat, venit din cer, un atac fulger pentru a ne 
spăla onoarea - pot să vă duc înăuntru şi să vă scot de-acolo 
în câteva minute. Abdollah Han este bolnav, foarte bolnav, 
paznicii nu vor fi pregătiţi şi nici cei ai casei nu se vor 
aştepta. Ştiu pe unde se intră, ştiu unde doarme el... ştiu 
totul... 

Erikki îşi auzea vocea devenind din ce în ce mai 
convingătoare pe măsură ce emoția creştea. Ştia că era 


ceva realizabil. Să treacă rapid peste ziduri, să aterizeze, 
apoi să sară cu toţii jos, la pământ; îi va conduce pe scări în 
sus, apoi de-a lungul coridorului, îl vor înlătura pe Ahmed 
sau pe oricine o mai fi în cale, după care se va da deoparte 
pentru ca Baiazid şi oamenii lui să facă ce doresc. lar el să 
ajungă în aripa de nord, la Azadeh, şi s-o salveze; şi dacă ea 
nu era acolo sau dacă era rănită, să ucidă, să ucidă şi iar să 
ucidă - pe han, gărzile, pe oamenii aceştia, pe toată lumea. 

Planul îl surescitase la culme. 

— Numele tău va dăinui peste veacuri datorită îndrăznelii 
tale. Şeicul Baiazid, cel care a cutezat să-l umilească, să-l 
provoace pe Hanul tuturor Gorgonilor chiar în casa lui 
pentru o chestiune de onoare. Barzii şi cântăreții îţi vor 
preamări faptele şi le vor povesti în jurul focurilor de tabără 
ale tuturor kurzilor. Nu aşa ar fi procedat şi Saladin 
Kurdul? 

Văzu că ochii în care se reflecta lumina focului căpătaseră 
acum o strălucire nouă. Baiazid mai şovăia însă. Tăcerea se 
făcea tot mai apăsătoare. Îl auzi vorbind calm către oamenii 
lui - apoi unul dintre ei râse şi spuse ceva, ceilalţi râseră şi 
ei, apoi se auzi un vuiet puternic de aprobare, ieşit din toate 
piepturile odată. 

Mâini nerăbdătoare tăiară plasa. Bărbaţii se luptară între 
ei pentru privilegiul de a face parte din grupul de comando. 
Degetele lui Erikki tremurau când apăsă pe butonul de 
pornire a motoarelor. Primul motor prinse viaţă. 

În palatul hanului, ora 6:30. Hakim se trezi brusc din 
somn. Paznicul lui, care stătea lângă uşă, tresări surprins. 

— Ce s-a întâmplat, Înălţimea Ta? 

— Nimic, nimic, Ishtar... am visat urât. 

Acum se trezise de-a binelea. Se întinse apoi din nou pe 
spate, cu voluptate, dornic să înceapă o zi nouă. 

— Adu-mi o cafea. După baie, adu micul dejun aici - şi 
roag-o pe sora mea să vină să mănânce cu mine. 

— Da, imediat, Înălţimea Ta. 


Paznicul ieşi. Hakim se întinse din nou ca să se 
dezmorţească. Afară, zorile erau cenuşii, încăperea era 
plină de ornamente greoaie, friguroasă şi plină de curenţi, 
dar era dormitorul hanului. În căminul uriaş ardea un foc 
zdravăn, alimentat de paznic tot timpul nopţii. Nimeni 
altcineva nu avea voie să intre în odaie. Îşi alesese personal 
paznicul din cei cincizeci şi trei care aşteptau în incinta 
palatului să se ia o hotărâre cu privire la viitorul lor. Unde 
să-i găsească pe cei în care ar putea avea încredere, se 
întreba el. Cobori din pat, îşi strânse în jurul corpului 
halatul călduros de brocart, se întoarse cu faţa spre Mecca 
şi spre Coranul deschis, aflat într-o nişă placată cu ceramică 
ornamentată, îngenunche şi îşi spuse prima rugăciune a 
zilei. După ce termină, se ridică şi rămase pe loc, cu ochii 
aţintiţi la Coranul vechi, imens, legat în coperţi de aur 
bătute cu pietre scumpe, caligrafiat manual - obiect 
nepreţuit, Coranul Hanului Gorgonilor, Coranul lui. „Am 
atâtea pentru care trebuie să-i mulţumesc lui Allah, îşi 
spuse el, dar mai am şi atâtea de învăţat, atâtea de făcut - 
oricum, am realizat deja un debut minunat.” 

În noaptea precedentă, la puţin timp după miezul nopţii, în 
faţa tuturor membrilor familiei reuniți, scosese din mâna 
tatălui său inelul de aur cu smarald - simbolul străvechi al 
hanatului - şi şi-l pusese pe degetul arătător al mâinii 
drepte. Smulsese cu greu inelul, trecându-l peste un strat 
gros de grăsime, şi făcuse un efort ca să suporte duhoarea 
de mort care mai stăruia în încăpere. 

E moţia fusese mai mare decât repulsia şi acum era cu 
adevărat han. Toţi membrii familiei aflaţi de faţă 
îngenuncheaseră şi îi sărutaseră mâna cu inelul, jurându-i 
supunere. Azadeh, mândră, fusese prima, apoi urmase 
Aysha, înspăimântată şi tremurând, după aceea ceilalţi, 
Najoud şi Mahmud, aparent profund întristaţi, în sinea lor 
mulţumindu-i lui Allah pentru răgaz. 

Coborâse apoi în Sala Mare, cu Azadeh alături de el, şi 
Ahmed şi paznicii îi juraseră supunere; restul rudelor mai 


îndepărtate aveau să vină mai târziu, împreună cu şefii de 
triburi, personalul casnic şi servitorii. Dăduse imediat 
ordinele necesare pentru organizarea înmormântării şi abia 
după aceea îngăduise ochilor săi s-o vadă pe Najoud. 

— Aşa. 

— Înălţimea Ta, începu Najoud mieroasă, te felicităm din 
toată inima, în faţa lui Allah, şi jurăm să te slujim atât cât ne 
vor ajuta puterile. 

— Mulţumesc, Najoud, mulţumesc. Ahmed, care a fost 
sentinţa hanului în legătură cu sora mea şi familia ei înainte 
să moară? 

Brusc, în încăpere se înstăpâni o stare de tensiune. 

— Exilul fără un ban în ţinuturile de la nord de Meshed, 
Înălţimea Ta, sub pază, imediat. 

— Îmi pare rău, Najoud, tu şi familia ta veţi pleca în zori, 
aşa cum s-a stabilit. 

Îşi amintea acum că faţa îi devenise brusc pământie, ca şi 
chipul lui Mahmud, şi murmurase bâlbâindu-se: 

— Dar, Înălţimea Ta, acum eşti han, acum cuvântul tău e 
lege. Nu mă aşteptam... acum eşti han. 

— Dar hanul, tatăl nostru, a dat acest ordin atunci când 
cuvântul lui era lege. Nu este corect să-l nesocotim. 

— Dar acum tu eşti legea, spusese Najoud cu un zâmbet 
bolnav. Fă ceea ce este drept. 

— Cu ajutorul lui Allah, cu siguranţă că am să fac, Najoud. 
Nu pot să nesocotesc ceea ce a hotărât tatăl meu pe patul 
de moarte. 

— Dar, Înălţimea Ta... Najoud se apropiase. Te rog, putem 
să discutăm ceva între patru ochi? 

— E mai bine aşa, cu toată familia de faţă, Najoud. Ce voiai 
să spui? 

Najoud şovăise, se apropiase şi mai mult, iar Hakim văzuse 
că Ahmed se încordase, cu părul zbârlit pe ceafă, şi ţinea 
cuțitul pregătit. 

— Numai pentru că aşa spune Ahmed, că hanul a dat 
asemenea ordin, asta nu înseamnă că... nu-i aşa? încercă 


Najoud să şoptească, însă vorbele ei se loviră de pereţi şi 
răsunară în toată sala. 

De pe buzele lui Ahmed se desprinse un oftat: 

— Allah să mă ardă în focul veşnic dacă am minţit cu ceva. 
— Ştiu că n-ai minţit, Ahmed, spusese Hakim posomorât. 
N-am fost şi eu acolo când hanul a luat decizia? Eram şi eu 
acolo, Najoud, şi era şi Înălţimea Sa, sora mea, îmi pare rău 

că... 

— Dar nu poţi să fii îndurător? strigase disperată Najoud. 
Te rog, te rog, ai milă! 

— Oh, dar am, Najoud. Te iert. Dar pedeapsa este pentru 
că ai minţit în numele lui Allah, spusese el grav. Nu eşti 
pedepsită pentru că ai minţit în legătură cu sora mea şi cu 
mine şi ne-ai provocat ani întregi de suferinţă, că ne-ai lipsit 
de dragostea tatălui nostru. Bineînţeles că te iertăm pentru 
asta, nu-i aşa, Azadeh? 

— Da, da, pentru asta eşti iertată. 

— Pentru asta te-am iertat de faţă cu toată lumea. Dar să 
minţi în faţa lui Allah? Hanul a luat o hotărâre. Eu nu pot să 
merg împotriva ei. 

Mahmud izbucnise şi el şi începuse să se milogească: 

— Eu n-am ştiut nimic despre asta, Înălţimea Ta, nimic, jur 
în faţa lui Allah. Eu am crezut în minciunile ei. Divorţez 
oficial de ea pentru că te-a trădat, n-am ştiut nimic despre 
minciunile ei. 

În Sala Mare, toată lumea se uita la ei cum se certau, unii 
îi urau, alţii îi dispreţuiau pentru că nu ştiuseră cum să se 
comporte atunci când avuseseră puterea. 

— În zori, Mahmud, vei fi alungat, tu şi toată familia ta, 
spusese Hakim trist, fără un ban, sub pază... după cum îmi 
va fi mie voia. Cât despre divorţ, acesta este interzis în casa 
mea. Dacă vrei să faci acest lucru acolo, la nord de 
Meshed... Insha'Allah. Oricum, rămâi exilat acolo cât timp 
îmi va fi voia... „O, ai fost perfect, Hakim, îşi zisese el 
încântat, căci bineînţeles că toată lumea ştia că acesta este 
primul tău examen. Ai fost perfect! Nici o clipă nu te-ai 


bucurat făţiş, nici o clipă nu ţi-ai dat în vileag adevăratul 
scop, nici o clipă n-ai ridicat vocea, ai rămas calm şi blând şi 
grav, ca şi când ai fi fost într-adevăr întristat de sentinţa 
rostită de tatăl tău, dar, în mod corect, incapabil s-o 
nesocoteşti. Şi-apoi promisiunea aceea blândă „cât îmi va fi 
voia!”. Voia mea este să fiţi alungaţi pentru totdeauna şi 
dacă aud cel mai mic zvon că puneţi ceva la cale, vă ucid ca 
şi când aş sufla într-o lumânare. Pe Allah şi pe Profetul Său, 
ale căror nume să fie în veci lăudate, am s-o fac pe fantoma 
tatălui meu să fie mândră de acest Han al tuturor 
Gorgonilor - ducă-se în iad pentru că a putut să creadă 
asemenea minciuni sfruntate din gura unei cotoroanţe 
afurisite. 

Sunt atât de multe lucruri pentru care trebuie să-i 
mulţumesc lui Allah, îşi zise el, fascinat de luminile care 
străluceau în nestematele de pe Coran. Toţi anii aceştia de 
exil nu te-au învăţat că trebuie să ţii totul secret, să înveţi să 
înşeli pe toată lumea şi să ai răbdare? Acum trebuie să-ţi 
consolidezi puterea, să aperi Azerbaidjanul, să cucereşti o 
lume, să-ţi găseşti soţii, să creşti fii şi să întemeiezi o nouă 
dinastie. Najoud şi stirpea ei să putrezească!” 

În zori se dusese „plin de regret” să privească cum pleacă 
Najoud şi ai ei. Insistase, viclean, să nu mai fie nimeni 
altcineva din familie de faţă ca să-şi ia rămas-bun de la ei. 

— De ce să le sporim durerea, şi lor, şi mie? 

Acolo, îi privise pe Ahmed şi pe paznici care, din ordinul 
lui, cotrobăiau prin muntele lor de bagaje şi scoteau afară 
tot ce era de preţ, până când nu mai rămase decât o valiză 
pentru fiecare din ei şi cei trei copii, care priveau 
încremeniţi la cele ce se petreceau. 

— Bijuteriile, femeie! spusese Ahmed. 

— Mi-ai luat totul, totul... te rog, Hakim... Înălţimea Ta, te 
TOg... 

Najoud plângea cu sughiţuri. Săculeţul ei special cu 
bijuterii, ascuns într-un din valize, fusese deja pus pe 
grămada de lucruri de valoare. Ahmed întinse mâna şi îi 


rupse gulerul, sfâşiindu-i rochia la piept. leşiră la iveală o 
duzină de şiraguri de diamante, rubine, safire, smaralde. 

— De unde le-ai luat pe astea? întrebase Hakim uluit. 

— Sunt... sunt ale mamei mele... şi ale mele, le-am 
cumpărat de-a lungul anilor. 

Najoud tăcu brusc când cuțitul lui Ahmed ieşi la iveală. 

— Foarte bine, foarte bine, făcu ea şi îşi scoase şiragurile 
peste cap, le desfăcu pe cele care nu treceau şi i le dădu. 
Acum ai totul... 

— Inelele! 

— Dar, Înălţimea Ta, lasă-mi şi mie ceva, gemu ea când 
Ahmed, nerăbdător, îi apucă un deget, gata să-l taie cu inel 
cu tot. Najoud se smulse din mâna lui, îşi scoase inelul, apoi 
brăţările ascunse sub mânecă şi le aruncă pe podea. Acum 
ai luat chiar totul, urlă ea îndurerată. 

— Adună-le de jos şi dă-le Înălţimii Sale în genunchi! 
şuieră Ahmed şi, pentru că Najoud nu se conformă imediat, 
o apucă de păr şi o zvârli cu faţa la pământ. Acum Najoud 
plângea şi făcea ceea ce i se spusese. 

„Ah, ce desfătare, îşi zise Hakim, retrăind fiecare secundă 
a umilirii lor. După ce vor muri, facă Allah să ardă în focul 
veşnic.” 

Mai făcu o plecăciune, apoi îl lăsă pe Allah în pace până la 
următoarea rugăciune de la amiază şi sări în sus, clocotind 
de energie. O servitoare şedea în genunchi şi îi turna 
cafeaua şi Hakim văzu spaima din ochii ei, ceea ce-i făcu 
mare plăcere. În momentul în care devenise han, ştiuse că 
era vital să acţioneze rapid ca să preia frâiele puterii. leri- 
dimineaţă inspectase palatul. Bucătăria nu era destul de 
curată pentru el, aşa că pusese să fie bătut bucătarul şef 
până îşi pierduse cunoştinţa şi aruncat apoi în afara 
zidurilor. Îl promovase în locul lui pe bucătarul adjunct, cu 
ameninţări cumplite. Patru paznici fuseseră alungaţi pentru 
că fuseseră surprinşi dormind, două servitoare biciuite 
pentru lene. 


— Dar, Hakim, dragul meu, spusese Azadeh când 
rămăseseră singuri, chiar a fost nevoie să-i baţi? 

— Peste o zi sau două nu va mai fi nevoie, îi spusese el. Dar 
între timp palatul se va schimba aşa cum doresc eu. 

— Bineînţeles că tu ştii mai bine, dragul meu. Ce se aude 
cu răscumpărarea? 

— A, da, imediat. 

Trimisese după Ahmed. 

— Îmi pare rău, Înălţimea Ta, hanul, tatăl dumneavoastră 
poruncit să se taie gâtul mesagerului ieri după-amiază. 

Şi el şi Azadeh rămăseseră înmărmuriţi. 

— Dar asta e cumplit! izbucnise Azadeh. Acum ce mai 
putem face? 

— Am să încerc să-i contactez pe nomazi, spuse Ahmed 

— Poate că acum, dacă tatăl dumneavoastră a murit, poate 
că or să vrea... poate că or să vrea să trateze cu 
dumneavoastră de la început. Am să încerc. 

Hakim şedea pe locul de odinioară al hanului şi îşi dădu 
seama de cursa care i se întindea. Ahmed zâmbea suav, iar 
pe el îl treceau fiori de spaimă prin spinare. Degetele lui se 
jucau cu inelul cu smarald. 

— Azadeh, vino înapoi peste o jumătate de oră, te rog. 

— Desigur, spusese ea ascultătoare. 

Când rămaseră singuri, Hakim întrebase: 

— Ce arme ai la tine? 

— Un cuţit şi un automat, Înălţimea Ta. 

— Dă-mi-le. 

Îşi amintea acum că îi zvâcnise inima şi i se uscase gura ca 
iasca, dar lucrul acesta trebuia făcut şi trebuia să-l facă el 
însuşi. Ahmed ezitase, apoi se supusese, deşi era clar că nu- 
i face plăcere să fie dezarmat, însă Hakim se făcuse că nu 
observă, examină modul în care funcţiona arma şi îi ridică 
gânditor piedica. 

— Acum ascultă cu atenţie, consilierule: Nu vei încerca să-i 
contactezi pe nomazi, o vei face rapid şi vei face şi toate 
cele necesare pentru ca soţul surorii mele să se întoarcă 


teafăr şi nevătămat aici - e capul tău în joc, pe Allah şi pe 
Profetul Său! 

— Eu... desigur, Înălţimea Ta. Ahmed încerca să-şi ascundă 
furia. 

Hakim arătă leneş cu ţeava pistolului către capul lui. 

— Jur pe Allah să te tratez ca pe un prim consilier şi aşa 
voi face - atât timp cât eşti în viaţă. Zâmbise strâmb. Chiar 
dacă se va întâmpla să fii schilodit, poate castrat sau orbit 
de duşmanii tâi. Ai duşmani, Ahmed Dursak, turcomanule? 

Ahmed râsese uşurat, simțindu-se acum la largul său. Îi 
plăcea acest bărbat care devenise han şi nu era slăbănogul 
pe care şi-l imaginase. E mult mai uşor să ai de-a face cu un 
bărbat, îşi zise, începând să-şi recapete încrederea. 

— Mulţi, Înălţimea Ta, mulţi. Dar nu se obişnuieşte oare să 
se măsoare calitatea unui bărbat după importanţa 
duşmanilor săi? Insha'Allah! Nu ştiam că ştii să mânuieşti 
armele. 

— Sunt multe lucruri pe care nu le ştii despre mine, 
Ahmed, spusese el cu o satisfacţie tristă, căci câştigase o 
victorie importantă. 

Îi înapoiase cuțitul, dar nu şi pistolul. 

— Am să-l păstrez ca peşcheş. Timp de un an şi o zi, să nu 
apari în prezenţa mea înarmat. 

— Atunci cum pot să te apăr? 

— Prin înţelepciune. 

Lăsase să se vadă o mică parte din violenţa pe care o 
ţinuse ascunsă în el atâţia ani. 

— Va trebui să-ţi dovedeşti calităţile. În faţa mea. Numai 
faţă de mine. Ceea ce i-a plăcut tatălui meu nu trebuie să- 
mi placă neapărat şi mie. Trăim alte vremuri, cu noi 
posibilităţi şi cu noi primejdii. Aminteşte-ţi, pe Allah, că 
sângele tatălui meu clocoteşte şi în venele mele. 

În restul zilei şi toată seara primise apoi oameni 
importanţi din Tabriz şi din Azerbaidjan, le pusese întrebări 
în legătură cu insurecţiile stângiştilor, în legătură cu 
mujahedinii, cu fedainii şi cu alte facţiuni. Veniseră şi 


negustorii din bazar şi doi ayatollahi, mullahi şi comandanţi 
locali ai armatei, şi vărul lui, şeful poliţiei, şi îl confirmase în 
post. Toţi aduseseră peşcheşuri corespunzătoare. 

Şi aşa şi trebuie, îşi spuse el, foarte satisfăcut, amintindu-şi 
cum îl dispreţuiau pe vremea când averea lui era zero şi 
toată lumea ştia că fusese exilat la Kvoy. Dispreţul acesta 
avea să-i coste foarte scump pe fiecare în parte. 

— Baia dumneavoastră este gata, Înălţimea Voastră, şi 
Ahmed aşteaptă afară. 

— Spune-i să intre, Ishtar. Rămâi şi tu. 

Văzu cum se deschide uşa. Ahmed era istovit şi abătut. 

— Salaam, Alteță. 

— Ce se aude cu răscumpărarea? 

— Noaptea trecută i-am găsit pe nomazi. Erau doi. Le-am 
explicat că Abdollah Han a murit şi noul han mi-a poruncit 
să le dau jumătate din răscumpărarea cerută imediat, ca 
dovadă de bună-credinţă, şi le promite cealaltă jumătate 
când pilotul va fi înapoi acasă, teafăr şi nevătămat. l-am 
trimis spre nord cu una din maşinile noastre şi cu un şofer 
de încredere şi cu o altă maşină care i-a urmărit fără să 
ştie. 

— Ştii cine sunt, unde este satul lor? 

— Mi-au spus că sunt kurzi, unul se numeşte Ishmud, 
celălalt Alilah, şeful lor este al-Drah, iar satul Copacul 
Retezat şi se află în munţi, la nord de Kvoy, Înălţimea Ta, şi 
nici nu sunt kurzi, deşi aşa pretind. Cred că sunt pur şi 
simplu nişte nomazi şi, mai curând, chiar bandiți, cei mai 
mulţi dintre ei. 

— Bine. De unde ai luat banii ca să-i plăteşti? 

— Tatăl dumneavoastră, hanul, a pus douăzeci de milioane 
în seiful meu, pentru cazuri de urgenţă. 

— Să-mi prezinţi bilanţul înainte de apusul soarelui. 

— Da, Înălţimea Ta. 

— Eşti înarmat? 

Ahmed tresări surprins. 

— Numai cu cuțitul, Înălţimea Ta. 


— Dă-mi-l, spuse el, ascunzându-şi plăcerea provocată de 
faptul că Ahmed căzuse în cursa pe care i-o întinsese şi luă 
cuțitul, prezentat cu mânerul înainte. Nu ţi-am spus să nu 
vii înarmat în prezenţa mea un an şi o zi? 

— Dar... dar pentru că mi-aţi dat cuțitul înapoi, am 
crezut... am crezut că cuțitul. 

Ahmed se opri, pentru că Hakim se ridicase în faţa lui, cu 
cuțitul ţinut corect, cu ochii întunecaţi şi duri, ca ai tatălui 
său. În spatele lui, paznicul Ishtar urmărea scena cu gura 
căscată. Tendoanele de la gâtul lui Ahmed se încordară. 

— Vă rog să mă iertaţi, Înălţimea Voastră, spuse el, sincer 
înspăimântat. 

O clipă, Hakim se mulţumi să-l privească în ochi pe Ahmed, 
ţinând cuțitul strâns în mână, apoi mâna îi zvâcni în sus. Cu 
mare îndemânare, îi sfâşie cu vârful lamei numai hainele, îi 
zgârie puţin pielea, apoi cuțitul ieşi afară în poziţie perfectă 
pentru lovitura finală. Dar Hakim nu dădu acea lovitură, 
deşi ar fi dorit să vadă sângele curgând şi era un moment 
potrivit, dar nu momentul perfect. Încă mai avea nevoie de 
Ahmed. 

— Îţi înapoiez trupul... trupul tău. 

Alesese cuvântul şi tot ceea ce implica el cu mare grijă. 

— Intact de astă dată. 

— Da, Înălţimea Ta, mulţumesc, Înălţimea Ta, murmură 
Ahmed, uimit că mai era în viaţă, şi căzu în genunchi. Eu... 
nu se va mai întâmpla niciodată. 

— Nu, nu se va mai întâmpla. Rămâi aici. Ishtar, aşteaptă 
afară. 

Hakim Han se aşeză din nou pe perne şi începu să se joace 
cu cuțitul, aşteptând ca să-i scadă adrenalina, fiindcă ştia că 
răzbunarea se gustă mai bine la rece. 

— Spune-mi tot ce ştii despre sovietic, despre omul ăsta, 
Mâztrâk: cu ce îl avea ella mână pe tatăl meu şi cu ce îl 
avea tatăl meu pe el. 

Ahmed se supuse, îi povesti tot ce îi relatase hanul de-a 
lungul anilor, în secret, despre vila de lângă Tbilisi, unde 


fusese şi el, cum îl contacta hanul pe Măztrâk, ce cuvinte 
secrete foloseau, ce spusese Hashemi Fazir şi cum îl 
ameninţase, ce scria în mesajul lui Mâztrâk, ce auzise 
trăgând cu urechea şi la ce fusese martor cu câteva zile în 
urmă. 

Aerul ieşi şuierând din gura lui Hakim. 

— Tatăl meu avea de gând s-o ducă pe sora mea... avea de 
gând s-o ducă la vila aceea şi să i-o dea lui Măztrâk? 

— Da, Înălţimea Ta, mi-a poruncit chiar s o trimit eu spre 
nord dacă... dacă va trebui să plece la spital, la Teheran. 

— Trimite după Mâztrâk, Ahmed. Urgent, acum. În clipa 
asta. 

— Da, Înălţimea Ta, spuse Ahmed, tremurând la vederea 
mâniei înăbuşite a hanului. Ar fi mai bine, murmură el, ar fi 
mai bine ca în acelaşi timp să-i amintesc şi de promisiunile 
pe care i le-a făcut lui Abdollah Han, să-i spun că vreţi să le 
vedeţi îndeplinite. 

— Bine, foarte bine. Mi-ai spus totul? 

— Tot ce-mi pot aminti acum, pe moment, spuse sincer 
Ahmed. Cu siguranţă, trebuie să mai fie şi alte lucruri - cu 
timpul am să vă pot spune toate secretele, Han al tuturor 
Gorgonilor, şi jur din nou în faţa lui Allah să vă slujesc cu 
credinţă. 

„Am să-ţi spun totul, îşi spuse el înfierbântat, cu excepţia 
modului în care a murit hanul şi că acum, mai mult ca 
oricând, o vreau de nevastă pe Azadeh. Am să te fac eu 
cumva să fii de acord - ea va fi singura şi adevărata mea 
pavăză împotriva ta, mlădiţă a Satanei!” 

Lângă Tabriz, ora 7:20. Elicopterul lui Erikki se ridică 
deasupra dâmbului împădurit. Tot drumul, Erikki se 
menţinuse la nivelul vârfurilor copacilor, evitând drumurile 
şi aeroporturile, satele şi oraşele, cu gândul numai la 
Azadeh şi la răzbunarea împotriva lui Abdollah Han, uitând 
de orice altceva. Acum oraşul venea brusc în întâmpinarea 
lor. Se simţi deodată nesigur pe el. 

— Unde e palatul, pilotule? Unde e? strigă furios Baiazid. 


— Dincolo de ridicătura aceea, aga, spuse el în microfon şi 
o parte din sufletul lui voia să adauge: Ar fi bine să ne mai 
gândim puţin, să hotărâm dacă atacul este un lucru 
înţelept, nemaivorbind de împuşcături. 

„Este singura şansă pe care o ai, Erikki, nu mai poţi 
schimba planul, dar cum naiba ai să poţi scăpa împreună cu 
Azadeh din palat şi din mâinile maniacilor ăstora ţicniţi?” 

— Spune-le oamenilor tăi să-şi fixeze centurile de 
siguranţă, să aştepte până când trenul de aterizare atinge 
pământul, să sară jos numai când se opreşte elicea; doi 
dintre ei să rămână lângă elicopter, iar ceilalţi să se 
împrăştie imediat şi să-şi caute adăposturi ca să se apere. 
Am să fac o numărătoare inversă pentru aterizare, 
începând de la zece, şi după aceea... am să preiau 
conducerea. 

— Unde e palatul? Nu-l văd. 

— Dincolo de ridicătura asta, încă un minut. Spune-le! 

Copacii foşneau când trecea mai aproape de ei. Erikki 
stătea cu ochii aţintiţi asupra trecătorii dintre cele două 
vârfuri muntoase. 

— Vreau o armă, spuse el, înnebunit de emoția aşteptării. 

Baiazid rânji. 

— Nici o armă până nu punem mâna pe palat. 

— Atunci n-o să mai am, nevoie de armă, spuse el şi trase o 
înjurătură. Trebuie să... 

— Poţi avea încredere în mine. De altfel, n-ai încotro. Unde 
e palatul Gorgonilor? 

— Acolo! Erikki arătă spre creasta muntelui de deasupra 
lor. Zece... nouă... opt... 

Se hotărâse să vină dinspre sat, acoperit parţial de 
pădure, cu oraşul în dreapta şi protejat de creasta 
muntelui. Încă cincizeci de metri. Stomacul i se strânse. 

Stâncile se repeziră spre el. Mai mult îl simţi decât îl auzi 
pe Baiazid ţipând şi ridicând braţele ca să se apere de 
zdrobirea ce părea inevitabilă, apoi Erikki trecu razant prin 
trecătoarea îngustă şi se repezi în jos, direct spre ziduri. 


Exact în ultima clipă opri motoarele, ridică aparatul peste 
zid la câţiva centimetri, executând procedura de aterizare 
forţată. Viră uşor spre curtea din faţă şi lăsă aparatul să 
coboare pe perna de aer, aşezându-l perfect pe dalele de 
piatră din curte. Trenul de aterizare alunecă puţin 
scrâşnind, apoi se opri. Mâna dreaptă acţionă rapid 
mecanismul de blocare a frânelor, stânga desfăcu centura 
de siguranţă şi deschise larg uşa. Sări primul jos şi se 
repezi pe scările de la intrare. În urma lui venea acum 
Baiazid, uşile cabinei se deschiseseră şi oamenii se revărsau 
afară, căzând unii peste alţii în emoția şi graba lor. Palele 
elicei se mai învârteau încă, însă motoarele amuţiseră. 

Când ajunse la uşa din faţă şi o dădu de perete, servitorii 
şi un paznic uimit veniră alergând să vadă ce era cu toată 
zarva asta. Erikki îi smulse carabina, îl lovi cu ea şi-l lăsă 
leşinat. Servitorii se împrăştiară înspăimântați care încotro, 
câţiva recunoscându-l. O clipă, coridorul rămase pustiu. 

— Haideţi! răcni el. 

Când Baiazid şi ceilalţi ajunseră lângă el, se repezi în jos 
spre hol, apoi în sus, pe scări, către palierul etajului întâi. 
Un paznic scoase capul pe după balustradă şi ridică arma, 
însă nomazii îl doborâră. Erikki sări peste trupul lui şi se 
năpusti pe coridor. 

În faţă se deschise o uşă. Alt paznic ieşi de-acolo, cu arma 
scuipând foc. Erikki simţi gloanţele sfâşiindu-i geaca, dar 
nu-l atinseră. Baiazid îl izbi pe om, strivindu-l de tocul uşii, 
şi porniră apoi împreună spre camera hanului. O dată 
ajuns, Erikki lovi uşa cu piciorul şi o deschise larg. Un foc 
susţinut îl întâmpină imediat, dar îl rată şi pe el şi pe 
Baiazid, nimerindu-l în schimb pe omul din spatele lor, care 
se învârti în loc ca un titirez. Ceilalţi se împrăştiară, 
ascunzându-se, iar omul grav rănit porni înainte spre cel 
care trăgea şi mai trase şi el, chiar după ce murise. 

Timp de o secundă sau două nu se mai mişcă nimic, apoi 
Erikki văzu îngrozit că Baiazid scoate o grenadă şi o aruncă 
în încăpere. Explozia fu asurzitoare. Fumul ieşi în vălătuci 


groşi pe coridor. Baiazid ieşi imediat prin deschizătura din 
zid, cu arma în poziţie de tragere, şi Erikki îl urmă. 

Camera era distrusă, geamurile sparte, perdelele sfâşiate, 
patul din covoare suprapuse făcut bucățele. Paznicii care 
mai rămăseseră în viaţă se chirciseră lângă ziduri, în 
alcovul din capătul opus al încăperii, pe jumătate acoperit 
de dormitorul principal, o masă era răsturnată cu picioarele 
în sus, o servitoare gemea şi două trupuri inerte zăceau pe 
jumătate îngropate sub faţa de masă şi farfuriile sparte. 
Inima lui Erikki se opri când o zări pe Azadeh. Cuprins de 
panică, porni spre ea şi îi degajă trupul de sub resturi - în 
treacăt observă că celalalt era Hakim - apoi o ridică în 
braţe, cu părul fluturând, şi o aduse la lumină. Nu începu să 
respire din nou decât în momentul în care fu sigur că 
Azadeh era în viaţă. Purta un halat lung de casă din caşmir 
albastru, care o ascundea cu totul, dar promitea totul. 
Oamenii care năvăleau acum în cameră fură amuţiţi de 
frumuseţea femeii. Erikki îşi scoase geaca şi o înfăşură, 
uitând complet de prezenţa celorlalţi. 

— Azadeh... Azadeh... 

— Cine e ăsta, pilotule? 

Ca prin ceaţă, Erikki văzu că Baiazid se afla printre 
lucrurile răvăşite, sfărâmate. 

— Este Hakim, fratele soţiei mele. E mort? 

— Nu, spuse Baiazid privind furios în jur. 

Nu mai era nici un alt loc unde să se poată ascunde hanul. 
Oamenii lui se înghesuiau acum să pătrundă pe uşă şi el îi 
înjură, ordonându-le să ia poziţie de apărare la cele două 
capete ale coridorului, iar alţii să iasă în curtea interioară şi 
să stea acolo de pază. Se îndreptă apoi spre Erikki şi 
Azadeh, privind la chipul ei livid, la sânii şi picioarele care 
se conturau prin halatul de caşmir. 

— Soţia ta? 

— Da. 

— Nu e moartă, e bine. 


— Da, dar numai Dumnezeu ştie unde este rănită. Trebuie 
să chem un doctor... 

— Mai târziu, mai întâi tre... 

— Acum! Poate să moară! 

— Voia lui Allah, pilotule, spuse Baiazid, apoi ţipă furios: Ai 
spus că ştii totul, că ştii unde este hanul. Ei bine, unde este? 

— Asta... asta este camera lui, aga, camera lui particulară. 
N-am văzut niciodată pe nimeni altcineva aici, nu intră 
nimeni aici, chiar şi soţia lui nu avea voie să vină aici decât 
dacă era chemată. 

Un schimb de focuri de-afară îl întrerupse pe Erikki. 

— Trebuie să fie şi el aici dacă sunt Hakim şi Azadeh în 
încăpere! 

— Unde? Unde se poate ascunde? 

Înfrigurat, Erikki privi de jur-împrejur, o aşeză cum putu 
mai bine pe Azadeh, apoi se năpusti spre ferestre - erau 
zăbrelite, aşa că hanul n-ar fi putut fugi pe-acolo. De aici, 
din colţul cel mai bine apărat al palatului, nu se vedea nici 
elicopterul, nici curtea din faţă, ci doar grădinile şi livezile 
dinspre sud, privelişte mai plăcută ochiului, până departe 
spre oraşul care se afla cam la un kilometru distanţă. 
Deocamdată nu-i mai amenințau alţi paznici. Întorcându-se, 
zări cu coada ochiului automatul, îl îmbrânci pe Baiazid din 
calea glontelui care l-ar fi ucis şi se repezi spre Hakim care 
zăcea în continuare printre sfărâmături. Înainte ca vreun 
nomad să poată reacţiona, îl imobilizase pe tânăr, îi luase 
arma din mână şi striga la el, încercând să-l facă să 
înţeleagă: 

— Eşti în siguranţă, Hakim, sunt eu, Erikki, suntem 
prieteni, am venit sate salvăm pe tine şi pe Azadeh din 
mâinile hanului! Am venit să te salvăm! 

— Să mă salvaţi? ... De ce să mă salvaţi? 

Hakim îl privea buimăcit, încă năuc şi ameţit. Dintr-o rană 
uşoară de la cap îi curgea sânge. 

— Să mă salvaţi? 


— De han şi... Erikki văzu groaza din ochii lui, se răsuci şi 
prinse la timp patul armei lui Baiazid. Stai puţin, aga, nu e 
vina lui, este ameţit... stai... a tras în mine, nu în tine, o să 
ne ajute. Aşteaptă! 

— Unde este Abdollah Han? răcni Baiazid. Oamenii lui 
erau acum strânşi cu toţii în jurul lui, gata să tragă. Mai 
repede, spune-mi unde este Abdollah Han sau sunteţi 
amândoi nişte oameni morţi! 

Hakim nu răspunse imediat şi Erikki urlă la rându-i, 
disperat: 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Hakim, spune-i unde este 
sau ne va ucide pe amândoi. 

— Abdollah Han este mort... a murit noaptea trecută... nu, 
nu, alaltăieri noapte... spuse Hakim abia auzit, iar cei doi 
bărbaţi se uitară la el fără să le vină a crede. 

Hakim îşi revenea încetul cu încetul, dar tot nu putea 
înţelege de ce zăcea acolo, cu capul zvâcnind şi picioarele 
de plumb. Şi de ce Erikki îl sprijinea pe el, când Erikki 
fusese răpit de nomazi? Lua micul dejun cu Azadeh şi 
deodată auziseră focuri de armă, se aruncaseră la pământ 
ca să se apere, paznicii deschiseseră focul, apoi fusese 
explozia aceea şi jumătate din răscumpărare era deja 
plătită! 

Brusc, mintea i se limpezi: 

— În numele lui Allah, rosti el cu greu. Încercă să se ridice, 
dar nu reuşi. Erikki, în numele lui Allah, de ce ai dat buzna 
aici, de ce ne-ai atacat - răscumpărarea ta este plătită... de 
ce? 

Erikki se ridică furios. 

— Nu sa plătit nici o răscumpărare. Mesagerului i s-a tăiat 
beregata, Abdollah Han a pus să i se taie gâtul omului! 

— Dar răscumpărarea... răscumpărarea a fost plătită pe 
jumătate, Ahmed a achitat-o ieri-noapte! 

— Plătită? Cui a plătit? se răsti furios Baiazid. Ce minciuni 
mai sunt şi astea? 


— Nu sunt minciuni, jumătate a fost plătită noaptea 
trecută de noul han... ca un act de credinţă... pentru... 
pentru greşeala comisă cu mesagerul. Jur în faţa lui Allah: a 
fost plătită! 

— Minciuni, spuse dispreţuitor Baiazid şi îndreptă arma 
spre el. Unde este hanul? 

— Nu sunt minciuni! Aş îndrăzni să mint în faţa lui Al lah? 
În faţa lui Allah! Trimiteţi după Ahmed, trimiteţi după omul 
pe nume Ahmed, ela plătit. 

Unul dintre nomazi strigă ceva, Hakim păli şi repetă în 
turcă: 

— În numele lui Allah, jumătate din răscumpărare a fost 
deja plătită! Abdollah Han e mort. A murit şi jumătate din 
răscumpărare a fost plătită. 

În încăpere se auzi un murmur de mirare. 

— Trimiteţi după Ahmed, el o să vă spună adevărul. De ce 
vă bateţi aici, nu aveţi nici un motiv să ne batem! 

Erikki interveni iute: 

— Dacă Abdollah Han a murit şi jumătate din 
răscumpărare a fost plătită, onoarea dumitale a fost 
spălată, aga. le rog fa aşa cum spune Hakim, trimite după 
Ahmed şi el o să-ţi spună cum şi cui a plătit răscumpărarea. 

În odaie se instalase acum teama. Oamenilor lui Baiazid nu 
le plăcea că se aflau într-un spaţiu închis, ar fi vrut să fie în 
aer liber, în munţi, departe de aceşti oameni răi şi de 
palatul ăsta în care se simțeau trădaţi. Dar dacă Abdollah 
Han e mort şi jumătate a fost plătită... 

— Pilotule, du-te şi adu-l pe omul ăsta, pe Ahmed, spuse 
Baiazid. Şi ţine minte, dacă mă păcăleşti, ai s-o găseşti pe 
nevastă-ta fără nas. 

Smulse automatul din mâinile lui Erikki. 

— Du-te şi adu-l! 

— Da, da, bineînţeles. 

— Erikki... mai întâi ajută-mă pe mine, spuse Hakim cu o 
voce răguşită şi slabă. 


Erikki se simţea total neajutorat, străduindu-se să 
înţeleagă ce se întâmplase. Îl ridică cu uşurinţă şi-i îmbrânci 
pe oamenii care se înghesuiau prea aproape, aşezându-l pe 
pernele canapelei, alături de Azadeh. Amândoi îi văzură 
chipul palid, dar observară şi respiraţia regulată. 

— Allah fie lăudat, murmură Hakim. 

Erikki trăi apoi un nou coşmar, ieşind din cameră şi 
îndreptându-se spre capătul scărilor neînarmat şi 
strigându-i lui Ahmed să nu tragă. 

— Ahmed, Ahmed, trebuie să vorbesc cu tine, sunt 
singur... 

Ajunsese jos şi era tot singur, nu se auzeau nici un fel de 
împuşcături. Strigă din nou după Ahmed, dar cuvintele lui 
erau reluate de ecou din cameră în cameră. Nu se vedea 
nimeni prin preajmă, dispăruseră cu toţii, apoi, deodată, 
văzu un pistol în faţă şi simţi un altul în spate: Ahmed cu un 
paznic, foarte nervoşi. 

— Ahmed, repede, izbucni el, e adevărat că Abdollah Han 
a murit, că este un nou han şi că jumătate din 
răscumpărare a fost plătită? 

Ahmed rămase cu gura căscată la el. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, e adevărat sau nu? răcni 
Erikki. 

— Da, da, e adevărat, dar... 

— Repede, trebuie să vii să le spui! 

Erikki simţi un val de uşurare, fiindcă nu-l crezuse decât 
pe jumătate pe Hakim. 

— Repede, au să-l omoare, au s-o omoare şi pe Azadeh, 
vino! 

— Deci el... ei nu sunt morţi? 

— Nu, bineînţeles că nu! Hai mai repede! 

— Stai! Ce a spus exact... Înălţimea Sa? 

— Ce contează? 

Pistolul sclipi sub nasul lui Erikki. 

— Ce a spus exact? 


Erikki căută în minte şi îi povesti cât putu mai corect, apoi 
adăugă: 

— Acum pentru numele lui Dumnezeu, vino o dată! 

Pentru Ahmed, timpul se oprise în loc. Dacă se ducea cu 
necredinciosul, probabil că va muri, Hakim Han va muri, 
sora lui va muri şi necredinciosul din pricina căruia se 
petrecuseră toate aceste necazuri va fugi pesemne cu 
diavolul de nomad. Dar în cazul ăsta, îşi spuse el, dacă îi 
conving să-i lase în viaţă pe han şi pe sora lui, dacă-i 
conving să părăsească palatul, îmi voi dovedi loialitatea 
dincolo de orice dubiu, atât în faţa hanului, cât şi în faţa ei şi 
pot să-l ucid pe pilot mai târziu. Sau pot să-l ucid acum, apoi 
să fug şi să trăiesc - da, dar numai ca un fugar disprețuit de 
toţi ca unul care l-a trădat pe han. Insha'Allah. 

Chipul lui se lumină de un zâmbet: 

— Cum va fi voia lui Allah! 

Îşi scoase cuțitul şi i-l dădu împreună cu pistolul paznicului 
alb ca varul la faţă, apoi i se alătură lui Erikki. 

— Stai, spuse Erikki, spune-i paznicului să trimită după un 
doctor. Urgent. Hakim şi soţia mea... s-ar putea să fie răniţi. 

Ahmed spuse omului să cheme doctorul, apoi porni de-a 
lungul coridorului şi urcă scara din hol. Ajuns pe palier, 
nomazii îl percheziţionară să vadă dacă nu este înarmat, 
după care îl însoţiră în camera hanului, înghesuindu-se în 
urma lui. Îl îmbrânciră în spaţiul vast, înfricoşător - pe 
Erikki îl opriră la uşă, cu un cuţit la gât - iar când Ahmed 
văzu că hanul lui era cu adevărat în viaţă şi şedea vlăguit pe 
perne, alături de Azadeh, care era tot leşinată, murmură: 

— Lăudat fie Allah. 

Zâmbi spre Hakim şi îi spuse calm: 

— Înălţimea Ta, am trimis după doctor. Apoi se întoarse 
spre Baiazid: Sunt Ahmed Dursak turcomanul, spuse el 
mândru, vorbind turceşte pe un ton foarte oficial. În numele 
lui Allah: este adevărat că Abdollah Han e mort, este 
adevărat că am plătit jumătate din răscumpărare, cinci 
milioane de riali, noaptea trecută, din porunca noului han. 


Am dat banii celor doi mesageri din satul Copacul Retezat, 
ca act de credinţă pentru dezonoarea care i s-a făcut 
mesagerului dumneavoastră din ordinul lui Abdollah Han. 
Numele lor erau Ishmid şi Alilah şi i-am trimis spre nord 
într-o maşină frumoasă. 

— Prin încăpere trecu un murmur de mirare. Nu putea fi 
nici o greşeală, pentru că toţi cunoşteau aceste nume false, 
nume conspirative, date pentru a proteja satul şi tribul. 

— Le-am spus, în numele noului han, că cea de-a doua 
jumătate va fi plătită în momentul în care pilotul şi maşina 
lui zburătoare vor fi eliberaţi. 

— Unde este noul han, dacă există? întrebă dispreţuitor 
Baiazid. Să vorbească el însuşi. 

— Eu sunt Hanul tuturor Gorgonilor, spuse Hakim şi se 
făcu brusc tăcere. Hakim Han, fiul cel mare al lui Abdollah 
Han. 

Toţi ochii se întoarseră de la han la Baiazid, care 
observase paloarea şi uimirea de pe chipul lui Erikki. 
Baiazid rosti nesigur: 

— Numai pentru că aşa spui, nu înseamnă că... 

— Mă faci mincinos în propria mea casă? 

— Vorbesc cu acest om, spuse Baiazid arătând cu degetul 
către Ahmed, numai pentru că spune că a plătit 
răscumpărarea, jumătate din ea, asta nu înseamnă chiar că 
a plătit-o sau că nu i-a ucis după aceea pe cei doi, ca şi pe 
celălalt mesager al meu. Pe Allah! 

— 'Ţi-am spus adevărul în faţa lui Allah, spuse Ahmed plin 
de venin, şi îţi spun încă o dată în faţa lui Allah că i-am 
trimis spre nord, în siguranţă. Dă-mi un cuţit, ia şi tu unul şi 
am să-ţi arăt ce face un turcoman cu un om care îl acuză că 
este mincinos! 

Nomazii erau îngroziţi că şeful lor se pusese într-o 
asemenea situaţie. 

— Mă faci mincinos pe mine şi pe hanul meu? 

În liniştea care se lăsase, Azadeh se mişcă puţin şi gemu, 
abătându-le atenţia. Erikki dădu imediat să se îndrepte spre 


ea, dar cuțitul nu se mişcă de la gâtul lui, omul murmură o 
înjurătură şi el se opri. Încă un geamăt care aproape că-l 
scoase din minţi, apoi îl văzu pe Hakim că se mişcă stângaci 
mai aproape de ea şi o ia de mână şi asta îl făcu să se simtă 
ceva mai bine. 

Hakim era înspăimântat, îl durea tot corpul, se ştia 
complet lipsit de apărare, ca şi ea, că Ahmed era încolţit din 
toate părţile, Erikki neutralizat, propria viaţă îi era 
ameninţată şi hanatul gata să se năruie. Îşi adună totuşi 
curajul. Nu i-am păcălit eu pe Abdollah Han, pe Najoud şi 
pe Mahmud, ca să mă las învins acum de câinii ăştia! Privi 
sever către Baiazid: 

— Ei bine? Îl faci pe Ahmed mincinos, da sau nu? spuse el 
aspru în turceşte, în aşa fel încât să-l poată înţelege toţi, şi 
Ahmed simţi că îl iubeşte pentru curajul lui. 

Toţi ochii îl fixau acum pe Baiazid. 

— Un bărbat adevărat trebuie să răspundă la întrebare: îl 
faci mincinos? 

— Nu, murmură Baiazid. A spus adevărul. Recunosc că a 
spus adevărul. 

Cineva rosti „Insha'Allah”, degetele se relaxară pe trăgaci, 
dar iritarea nu scăzu în încăpere. 

— Voia lui Allah, spuse Hakim, ascunzându-şi uşurarea, şi 
continuă, tot mai stăpân pe el şi pe situaţie: Dacă 
continuăm să ne batem, nu rezolvăm nimic. Aşadar, 
jumătate de răscumpărare este deja plătită şi cealaltă 
jumătate pentru momentul în care pilotul va fi eliberat, 
teafâr şi nevătămat. El... 

Se opri, cuprins brusc de o ameţeală pe care reuşi să şi-o 
domine, mai uşor de astă dată. 

— Pilotul este aici teafăr şi nevătămat, şi la fel şi maşina 
lui. Aşadar, voi plăti pe loc cealaltă jumătate. 

Văzu cum li se aprind ochii de lăcomie şi îşi promise să se 
răzbune pe toţi. 

— Ahmed, acolo, lângă masă. Săculeţul lui Najoud trebuie 
să fie acolo... 


Îl urmări cu privirea pe Ahmed care îi îmbrânci din cale 
dispreţuitor pe nomazi şi începu să caute printre 
sfărâmături săculeţul de piele moale pe care Hakim tocmai 
i-l arăta lui Azadeh chiar înainte de începerea atacului, 
spunându-i fericit că erau bijuterii de familie pe care 
Najoud recunoscuse că le furase şi fusese constrânsă să le 
înapoieze înainte de plecare. 

— Sunt bucuroasă că n-ai cedat, Hakim, foarte bucuroasă, 
spusese Azadeh. Nu vei fi niciodată în siguranţă cu ea şi cu 
neamul ei prin preajmă. 

„N-am să mai fiu niciodată în siguranţă”, îşi spuse el fără 
teamă, concentrându-se asupra căutărilor lui Ahmed. „Mă 
bucur că l-am lăsat în viaţă şi neatins pe Ahmed, îşi mai zise 
el, şi că am avut înţelepciunea, Azadeh şi cu mine, să ne 
adăpostim sub zidul alcovului încă de la primele focuri de 
armă. Dacă am fi rămas aici, în cameră... Insha'Allah.” 
Degetele lui îi cuprinseră încheietura mâinii şi căldura ei îi 
făcu plăcere. Răsuflarea tinerei femei era acum regulată. 

— Allah fie lăudat, murmură el, apoi îl observă pe omul 
care îl ameninţa pe Erikki. Tu, arătă ei imperios spre el, dă-i 
drumul pilotului! 

Fără să se tulbure cât de puţin, omul dur, bărbos, se uită la 
Baiazid, care încuviinţă din cap. Erikki trecu imediat printre 
ei şi ajunse la Azadeh, îşi scoase puloverul din pantaloni ca 
să ajungă mai uşor la cuțitul din mijlocul spatelui, apoi 
îngenunche, ţinând-o de mână şi apărând-i cu trupul său pe 
ea şi pe Hakim. 

— Alteță! spuse Ahmed şi îi înmână lui Hakim Han punga. 

Hakim o deschise nonşalant, prefirând bijuteriile printre 
degete. Smaralde, rubine, safire şi diamante, coliere, 
brățări de aur încrustate, pandantive. Un oftat trecu prin 
toată încăperea. Hakim alese cu grijă un colier de rubine în 
valoare de zece până la cincisprezece milioane de riali, 
făcându-se că nu observă cum toţi ochii se fixaseră asupra 
lui şi că nu bagă în seamă mirosul aproape fizic al lăcomiei 


care umplea camera. Dădu brusc la o parte rubinele şi 
alese un pandantiv dublu ca valoare, ba poate chiar triplu. 

— lată, spuse el vorbind tot turceşte, aceasta este plata 
integrală. 

Ridică pandantivul cu diamante şi i-l înmână lui Baiazid 
care înainta cu mâna întinsă, fascinat de strălucirea pietrei. 
Înainte însă ca el să-l poată apuca, Hakim strânse pumnul. 

— În faţa lui Allah, accepţi bijuteria drept plată integrală? 

— Da... da... ca plată integrală da... da... în faţa lui Allah, 
murmură Baiazid, care nu crezuse niciodată că Allah îi va 
da lui o asemenea bogăţie - suficient pentru a cumpăra 
turme şi arme şi grenade şi mătăsuri şi haine călduroase. 
Întinse mâna. Jur în faţa lui Allah. 

— Şi vei pleca de aici imediat, în pace, juri în faţa lui Allah? 

Baiazid îşi luă gândul de la bogății. 

— Mai întâi va trebui să ajungem în satul nostru, aga, 
avem nevoie de elicopter şi de pilot. 

— Nu, pe Allah, răscumpărarea este pentru pilot şi maşina 
lui, atât şi nimic mai mult. 

Hakim deschise pumnul, fără să-şi ia ochii de la Baiazid, 
care acum nu mai vedea decât piatra. 

— În faţa lui Allah? 

Baiazid şi oamenii lui priveau la focul lichid din palma 
întinsă. 

— Ce... ce mă împiedică să le iau pe toate, pe toate, spuse 
el încruntat, ce mă împiedică să te omor, să te omor pe tine 
şi să dau foc palatului şi s-o iau pe ea ostatică pentru a-l 
forţa pe pilot, ei? 

— Nimic. Cu excepţia onoarei. Kurzii nu mai au onoare? 

Vocea lui Hakim era aspră ca un şmirghel şi în sinea lui îşi 
spunea ce emoţionant este ca premiul să fie viaţa şi 
moartea dacă dai greş. 

— Este mai mult decât plata integrală. 

— 0... o accept în faţa lui Allah ca plată integrală pentru 
pilot şi maşina lui. Dar pentru tine, pentru tine şi femeie... 


Sudoarea îi curgea şiroaie pe faţă. Atâta bogăţie este aici, 
îi striga creierul, atât de multă şi atât de uşor de luat, atât 
de uşor, dar mai este şi onoarea, da, mai este şi onoarea şi 
asta contează foarte mult. 

— Pentru tine şi pentru femeie trebuie să fie de asemenea 
o răscumpărare frumoasă. 

Afară se auzi un motor de automobil. Oamenii se repeziră 
la ferestrele sparte. Maşina pornise în goană către poarta 
principală şi, în timp ce ei priveau, trecu de ea şi se 
îndreptă spre oraş. 

— Repede, spuse Baiazid către Hakim, hotărăşte-te! 

— Femeia n-are valoare, spuse Hakim, îngrozit de 
minciună, conştient că trebuia să cadă la învoială fiindcă 
altfel va muri. Degetele lui aleseră o brățară cu rubine şi i-o 
oferiră: De acord? 

— Pentru tine, poate că femeia nu are nici o valoare, dar 
nu şi pentru pilot. Brăţara şi colierul, ăla, da, şi brăţara cu 
pietre verzi. 

— Pe Allah că asta-i prea mult! explodă Hakim. Brăţara 
asta e mai mult decât de-ajuns, face mai mult decât pilotul 
şi maşina lui la un loc! 

— Fiu de tată ticălos! Asta, colierul şi cealaltă brățară, cea 
cu pietre verzi! 

Începură să se tocmească, tot mai furioşi, în timp ce toţi 
cei din încăpere ascultau atenţi şi încordaţi. Toţi, cu 
excepţia lui Erikki, care avea grijile lui, neliniştit din pricina 
lui Azadeh şi pentru că nu ştia unde e doctorul şi cum ar 
putea s-o ajute pe ea, cum să-l ajute pe el, pe Hakim. Mâna 
lui îi mângâia blând părul, nervii lui erau întinşi la maximum 
din cauza vocilor turbate ale celor doi bărbaţi care 
ajunseseră la paroxism, insultându-se reciproc. Atunci 
Hakim consideră că venise momentul potrivit şi scoase un 
oftat care făcea şi el parte din jocul târguielii: 

— Eşti un negociator prea bun pentru mine, pe Allah. O să 
mă aduci în sapă de lemn! Uite, asta este oferta mea finală! 


Puse jos pandantivul cu diamant, colierul mai mic cu 
smaralde şi brăţara din aur masiv. De acord? 

Era un preţ frumos, nu aşa de mare cât dorise Baiazid, dar 
cu mult mai mult decât sperase. 

— Da, spuse el şi îşi adună prada. Un murmur de 
mulţumire se auzi în cameră. Juri pe Allah să nu ne 
urmăreşti? Nici să nu ne ataci? 

— Da, da, în faţa lui Allah. 

— Bine. Pilotule, am nevoie de tine ca să ne duci acasă, 
spuse Baiazid în engleză şi văzu furia sporind în ochii lui 
Hakim. Adăugă grăbit: Te rog, nu e un ordin, aga. Poftim, îi 
oferi lui Erikki brăţara de aur. Vreau să închiriez 
elicopterul, aceasta este pl... 

Se opri şi ridică privirea, căci unul din oamenii lui care 
stătea de pază în curtea interioară strigă nervos: 

— Vine o maşină dinspre oraş! 

Baiazid transpira şi mai abundent acum. 

— Pilotule, jur pe Allah că nu-ţi voi face nici un rău. 

— Nu am destulă benzină. 

— Atunci nu până acasă, numai până la jumătatea 
drumului... 

— Nu am destulă benzină. 

— Atunci ia-ne şi dă-ne drumul în munţi - numai puţin mai 
încolo. Te rog, nu e un ordin, repetă Baiazid, apoi adăugă: 
În numele Profetului, te-am tratat corect şi l-am tratat şi pe 
el corect şi ei nu i-am făcut nici un rău. le rog. 

Toţi auziră ameninţarea din vocea lui - poate că era o 
ameninţare, poate că nu era - dar Erikki ştia fără cea mai 
mică umbră de îndoială că „onoarea” sau „jurământul în 
faţa lui Allah” aveau să dispară cu primul glonte, că acum 
depindea numai de el ca să se mai poată drege ceva din 
dezastrul în care se transformase asediul palatului, când 
veniseră în căutarea unui han deja mort, când 
răscumpărarea fusese deja plătită pe jumătate, Azadeh 
zăcea aici rănită cine ştie unde şi Hakim era cât pe-aci să fie 
ucis. O atinse pe Azadeh uşor încă o dată, apoi, încruntat, se 


uită la han, dădu afirmativ din cap, se ridică, smulse brusc 
mitraliera Sten din mâinile celui mai apropiat nomad şi 
spuse: 

— Am să vă las la nord de oraş, în munţi. Accept cuvântul 
tău în faţa lui Dumnezeu şi am să te ucid dacă mă păcăleşti. 
Toată lumea în elicopter. Spune-le! 

Baiazid nu putea suferi gândul că monstrul ăsta sângeros 
şi răzbunător e acum înarmat. Niciunul din noi doinu a 
uitat că eu am aruncat grenada şi era să-i omor huria, îşi 
zise el. 

— Insha'Allah! 

Ordonă rapid retragerea. Oamenii se supuseră, luând şi 
corpul tovarăşului lor mort. 

— Pilotule, noi o să plecăm împreună. Mulţumesc, aga 
Hakim Han. Allah fie cu tine, spuse el şi se retrase cu 
spatele spre uşă, cu arma în mână, gata să tragă. Haide! 

Erikki ridică mâna în semn de rămas-bun spre Hakim, 
chinuit de remuşcări pentru ceea ce provocase. 

— Îmi pare rău... 

— Allah fie cu tine, Erikki, şi întoarce-te cu bine! strigă 
Hakim în urma lui şi Erikki se simţi ceva mai bine. 

— Ahmed, du-te cu el, nu poate şi să zboare şi să 
mânuiască şi arma în acelaşi timp. Ai grijă să se întoarcă 
înapoi teafăr. 

„Da, îşi spuse el, fiindcă mai am o socoteală cu el pentru că 
a îndrăznit să atace palatul meu!” 

— Da, Înălţimea Ta. Mulţumesc, pilotule, spuse el, luând 
arma de la Erikki. Verifică încărcătorul, apoi îi zâmbi viclean 
lui Baiazid: Pe Allah şi pe Profetul Său, fie-le numele 
binecuvântate, nimeni să nu încerce să înşele pe nimeni. 

Îi făcu semn politicos lui Erikki să treacă şi îl urmă. Baiazid 
ieşi ultimul. 

La intrarea în palat, ora 11:05. Maşina poliţiei alerga în 
sus pe drumul şerpuit spre porţile palatului, urmată de alte 
maşini şi un camion al armatei plin cu soldaţi. Hashemi 
Fazir se afla pe bancheta din spate a maşinii din frunte, 


care vira brusc prin poarta palatului şi intră în curtea din 
faţă, unde se aflau deja o ambulanţă şi alte câteva maşini. 
Hakim Han îl aştepta în Sala Mare, la locul lui de onoare, 
palid şi tras la faţă, dar maiestuos, înconjurat de gărzi. 
Această parte a palatului rămăsese intactă. 

— Alteță, lăudat fie Allah că nu aţi fost rănit - acum am 
auzit de atac. Îmi daţi voie să mă prezint? Sunt colonelul 
Hashemi Fazir de la Serviciile Interne de Informaţii. Vreţi, 
vă rog, să ne spuneţi ce s-a întâmplat? 

Hakim îi prezentă versiunea sa asupra atacului. 

— Alteță, de cât timp a plecat pilotul? 

Hakim se uită la ceas. 

— Cam de două ore şi jumătate. 

— A spus cât carburant mai avea? 

— Nu, numai că o să-i ducă puţin mai încolo şi o să-i dea 
Jos. 

Hashemi stătea în picioare în faţa podiumului acoperit cu 
covoare bogate şi perne. Hakim era îmbrăcat oficial, cu 
haine de brocart călduroase şi cu un şirag de perle la gât, 
terminat cu un diamant de patru ori mai mare decât cel pe 
care-l negociase în schimbul vieților lor. 

— Nu erau kurzi, aşa cum pretindeau, zise Hakim, ci nişte 
bandiți şi l-au răpit pe Erikki, apoi l-au forţat să-i conducă 
împotriva tatălui meu, fostul han. Tânărul han se încruntă, 
apoi continuă ferm: Tatăl meu, hanul, nu ar fi trebuit să dea 
ordin să i se taie gâtul mesagerului. Ar fi trebuit să se 
tocmească pentru răscumpărare şi s-o plătească, iar apoi 
să-i fi ucis pentru impertinenţa lor. 

— Voi avea grijă să fie căutaţi şi găsiţi. 

— Şi toate bunurile mele recuperate. 

— Bineînţeles. Am putea să vă ajutăm cu ceva, eu sau 
secţia mea? 

Îl urmări atent cu privirea pe tânăr şi văzu - sau i se păru 
că vede - o licărire de amuzament ironic în ochii lui şi asta îl 
irită. În momentul acela se deschise uşa şi intră Azadeh. 


Era îmbrăcată în haine occidentale, un taior gri-cenuşiu 
care îi punea în evidenţă ochii verzi, purta ciorapi şi pantofi 
moi, era palidă şi doar puţin machiată. Mersul ei era încet şi 
părea că-i provoacă dureri, dar se înclină în faţa fratelui ei 
cu un zâmbet dulce. 

— Îmi pare rău că vă deranjez, Înălţimea Voastră, dar 
doctorul mi-a spus să vă amintesc că trebuie să vă odihniţi. 
Tocmai se pregăteşte să plece. Vrei să-l mai vezi o dată? 

— Nu, nu, mulţumesc. Te simţi bine? 

— O, da, spuse ea, silindu-se să zâmbească. Doctorul 
spune că n-am nimic. 

— Dă-mi voie să ţi-l prezint pe colonelul Hashemi Fazir - 
Înălţimea Sa Azadeh, sora mea. 

— Am fost atât de fericit că nici dumneavoastră, nici hanul 
nu aţi fost răniţi. 

— Mulţumesc, spuse ea. 

O mai dureau ochii şi capul foarte tare şi avea probleme cu 
spatele. Doctorul spusese „Irebuie să mai aşteptăm câteva 
zile, Înălţimea Voastră, deşi o să vă facem o radiografie cât 
mai curând cu putinţă. Ar fi bine să vă duceţi amândoi la 
Teheran, au aparatură mai bună. Cu o explozie ca asta... nu 
se ştie niciodată, Înălţimea Voastră... E mai bine să vă 
duceţi, eu nu-mi asum nici o răspundere...” 

Azadeh oftă: 

— Vă rog să mă iertaţi că v-am întrerupt... Se opri brusc, 
înclină puţin capul şi ascultă cu atenţie. Cei doi bărbaţi 
ascultară şi ei. Nu era decât vântul, care aducea de departe 
zgomotul unei maşini. 

— Încă nu, spuse Hakim blând. 

Azadeh încercă să zâmbească, apoi murmură: 

— Voia lui Allah. Şi ieşi din cameră. 

Hashemi rupse scurta tăcere. 

— Ar trebui să vă părăsim şi noi, Alteță, spuse el politicos, 
din nou în farsi. Poate că am face mai bine să revenim 
mâine. 


Văzu că tânărul han îşi desprinde privirea de la uşă şi se 
uită la el pe sub sprâncenele lui negre, cu chipul frumos 
destins, în timp ce se juca cu micul pumnal ornamental de 
la brâu. „Trebuie să fie făcut din gheaţă”, îşi spuse el, 
aşteptând politicos să fie trimis acasă. 

În loc de asta, Hakim Han îşi concedie toate gărzile, în 
afară de unul, care rămase lângă uşă, departe, de unde nu 
putea auzi nimic. 

— Acum vom vorbi englezeşte. Ce doriţi în realitate de la 
mine? întrebă el blând. 

Hashemi oftă, sigur că hanul ştia deja şi, mai mult decât 
sigur, că avea în faţa lui un adversar valoros sau un aliat de 
preţ. 

— Ajutor în două chestiuni, Alteță: influenţa 
dumneavoastră în Azerbaidjan ne-ar putea ajuta imens în 
potolirea elementelor răsculate împotriva statului. 

— Care este a doua? 

Sesizase nuanţa de nerăbdare şi îl amuzase. 

— A doua chestiune e ceva mai delicată. Este vorba de un 
sovietic pe nume Piotr Mâztrâk, o cunoştinţă de-a tatălui 
dumneavoastră, care venea în vizită aici de câţiva ani, din 
când în când. Şi Abdollah Han a fost în vizită la vila lui de 
lângă Tbilisi. În timp ce pozează în prieten al lui Abdollah 
Han şi al Azerbaidjanului, în realitate este ofiţer superior în 
KGB şi un om care ne este întru totul ostil. 

— Nouăzeci şi opt la sută dintre toţi sovieticii care vin în 
Iran sunt de la KGB, aşadar duşmani, iar ceilalţi doi la sută 
sunt de la GRU, adică tot duşmani. În calitate de han, tatăl 
meu a fost silit să aibă de-a face cu tot felul de duşmani - 
din nou acelaşi zâmbet ironic pe care îl mai remarcase 
Hashemi - cu tot felul de prieteni şi alţii dintre cele două 
tabere. Şi? 

— Am dori foarte mult să-i punem câteva întrebări, spuse 
Hashemi aşteptând o reacţie, dar Hakim nu se clinti şi 
admiraţia lui pentru tânăr spori. Înainte de a muri, Abdollah 
Han a promis să ne ajute. Prin intermediul lui am aflat că 


omul intenţiona să treacă clandestin graniţa sâmbăta 
trecută şi apoi din nou marţi, dar nu a apărut nici prima, 
nici a doua oară. 

— Cum intra în ţară? 

Hashemi îi spuse, nefiind sigur cât de mult ştia Hakim Han 
şi pipăind cu grijă pasul următor. 

— Noi credem că omul va încerca să ia legătura cu 
dumneavoastră - dacă se va întâmpla acest lucru, vă rugăm 
să ne daţi de ştire. Da? În secret. 

Hakim Han hotărî că era timpul să-l pună la punct pe acest 
duşman de la Teheran. Fiu de părinte ticălos, sunt eu oare 
chiar aşa de naiv încât să nu-mi dau seama ce se petrece 
aici? 

— Şi ce primesc în schimb? întrebă el direct. 

Hashemi întrebă la fel de direct: 

— Ce doriţi? 

— Mai întâi, ca toţi ofiţerii de poliţie şi ofiţerii superiori din 
SAVAK din Azerbaidjan să fie imediat suspendaţi din funcţie 
până când vor fi revizuiţi şi reconfirmaţi de mine, şi nici o 
numire să nu se facă în viitor fără aprobarea mea 
prealabilă. 

Hashemi roşi. Nici chiar Abdollah Han nu obținuse 
vreodată aşa ceva. 

— Şi în al doilea rând? întrebă el sec. 

Hakim Han râse. 

— Bine, foarte bine, aga. Al doilea lucru poate să aştepte 
până mâine sau până într-o altă zi, la fel şi al treilea şi 
probabil şi al patrulea. În legătură cu prima dumneavoastră 
cerere, să-mi aduceţi mâine dimineaţă la ora zece 
modalităţile specifice asupra felului în care aş putea să ajut 
la oprirea luptelor în Azerbaidjan - şi cum aţi face asta 
dumneavoastră, personal, dacă aţi avea această putere şi 
cum... Reflectă o clipă, apoi adăugă: Cum aţi face ca să ne 
apărăm şi de duşmanii din afară, şi de cei din interior. 
Ridică din sprâncene: Cum voi avea acces la informaţiile în 
legătură cu Mâăztrâk? 


— Oricum doriţi, Alteță, oricum doriţi. 

Urmă o altă scurtă tăcere. 

— Am să mă gândesc la ce... 

Hakim Han se opri şi ascultă. Acum auzeau cu toţii 
apropierea zgomotului specific al rotorului şi al motoarelor. 
Ambii bărbaţi dădură să se repeadă la ferestrele înalte. 

— Staţi, spuse Hakim. Vă rog să-mi daţi mâna. 

Uimit, Hashemi îl ajută să se ridice în picioare. 

— Mulţumesc, spuse el cu o grimasă de durere. Acum e 
mai bine. Spatele... Probabil că am păţit ceva în timpul 
exploziei. 

Hashemi îl sprijini şi reuşiră astfel să ajungă până la o 
fereastră care dădea spre curtea din faţă. 

Elicopterul se apropia încet, coborând spre locul de 
aterizare. Când ajunse mai aproape, îi recunoscu pe Erikki 
şi pe Ahmed pe scaunele din faţă, însă ultimul era prăbuşit 
într-o poziţie ciudată - se vedea bine că era rănit. În 
fuzelajul elicopterului se vedeau câteva găuri de gloanţe şi 
o bucată de plastic atârna de la unul din geamurile laterale. 
Erau din ce în ce mai îngrijoraţi. Aparatul se aşeză pe sol 
într-o aterizare perfectă şi motoarele începură să toarcă din 
ce în ce mai încet. Atunci văzură şi petele de sânge de pe 
gulerul şi mânecile lui Erikki. 

— Aga, îi spuse repede Hakim Han lui Hashemi, vedeţi 
dacă puteţi să-l opriţi pe doctor. 

Hashemi se repezi imediat pe uşă afară. 

De unde stătea, Hakim putea vedea treptele de la intrare. 
Uşa imensă se deschise şi Azadeh ieşi în fugă, apoi se opri 
în loc ca o statuie, în timp ce alţi oameni se adunau în jurul 
ei - paznici, servitori şi câţiva membri ai familiei. Erikki 
deschise portiera din partea sa şi ieşi stângaci din elicopter. 
Porni obosit spre ea. Dar mersul lui era ferm, Erikki era 
înalt şi puternic şi Azadeh se aruncă curând în braţele lui. 

CARTEA A TREIA. 

VINERI. 

Capitolul 20 


Al Shargaz - hotelul „Oasis”, ora 5:37. Gavallan stătea în 
dreptul ferestrei, complet îmbrăcat. Afară era încă noapte 
adâncă, cu excepţia zonei de răsărit, unde curând trebuiau 
să se ivească zorile. Dinspre țărm veneau fuioare de ceaţă 
care se îndepărtau rapid, pierind în necuprinsul deşertului. 
La răsărit, cerul era limpede, însă în rest se acoperea 
treptat cu nori tot mai groşi. Din locul în care se afla el, 
vedea cea mai mare parte a aeroportului. Luminile de pe 
pistele de aterizare erau aprinse şi un mic avion cu reacţie 
pornise deja spre una din ele. Mirosul de kerosen stăruia 
pretutindeni în aer, adus de un vânticel ce sufla dinspre 
sud. Se auzi o bătaie în uşă. 

— Intră! A, bună dimineaţa, Jean-Luc, bună dimineaţa, 
Charlie. 

— Bună dimineaţa, Andy. Dacă mai vrem să prindem 
zborul, e timpul să plecăm, spuse Pettikin nervos, ceea ce îl 
făcea să se bâlbăie. El trebuia să ajungă în Kuweit, iar Jean- 
Luc în Bahrain. 

— Da, da, ar fi bine să pornim, spuse Gavallan, încântat că 
vocea îi suna calm. 

Pettikin zâmbi fericit, Jean-Luc murmură: 

— Merde! 

— Cu aprobarea ta, Charlie, propun să apăsăm pe buton la 
ora şapte, aşa cum am planificat, cu condiţia ca niciuna din 
baze să nu ne-o ia înainte şi să nu apară necazuri 
neprevăzute. Dacă e aşa, încercăm din nou mâine. De 
acord? 

— De acord. Ai primit vreun telefon? 

— Încă nu. 

Pettikin îşi stăpânea cu greu emoția. 

— Ei bine, o să pornim spre zările albastre! Hai, Jean-Luc! 

Sprâncenele lui Jean-Luc se arcuiră în sus. 

— Mon Dieu, e ca pe vremea când eram cercetaşi Andy, ce 
facem cu Erikki? Nu ştie nimic despre „Vârtej”! 

— Nu, e drept, însă Mac le-a trimis, lui şi lui Azadeh, un 
mesaj codificat la Tabriz, în care le spune să plece imediat. 


L-a trimis prin intermediul lui Talbot de la ambasadă cu 
câteva zile în urmă. Cred că acum trebuie să fie de mult 
dincolo de frontieră, în Turcia. Talbot e un om pe care ne 
putem bizui. Cum ajung la consulat, mă duc direct la 
Newbury, ca să-i avertizez pe oamenii noştri de acolo că 
Erikki şi Azadeh trebuie să sosească dintr-o clipă într-alta şi 
să încerce să le uşureze cumva situaţia. Voi doi aţi face mai 
bine să porniţi. Sunaţi-mă în momentul în care aterizaţi. Am 
să fiu la birou începând de la ora şase dimineaţa. 

Închise uşa în urma lor. Acum totul pornise, lucrul era ca şi 
făcut. Numai dacă vreuna din baze nu dădea greş. 

Sediul din Al Shargaz, ora 6:59. Gavallan, fiul său Scot, 
Nogger Lane şi Genny se uitau la ceas. Afară, vremea era 
urâtă, sufla un vânt puternic. Un avion al companiei British 
Airways decolă, făcând ca tăcerea lor să fie şi mai 
apăsătoare. Ora şapte. 

— Ei bine, pornim, spuse Gavallan şi apucă microfonul, 
apăsă pe butonul de emisie şi se prezentă: Aici Sierra Unu, 
mă auziţi? 

— Recepţionat, Sierra Unu, se auzi clar răspunsul bazelor 
de dincolo de Golf. 

— Aici Sierra Unu. Buletinul meteo este clar. Ne aşteptăm 
ca vremea să se îmbunătăţească, dar fiţi atenţi la micile 
vârtejuri. Aţi notat? 

— Am notat, Sierra Unu şi vom fi atenţi la vârtejuri, se 
auziră răspunsurile de confirmare, acoperite de paraziți 
puternici. 

Acum nu se mai auzeau decât paraziţii. Gavallan îşi muşcă 
buza de jos. S-a făcut, îşi zise şi inima începu să-i bată mai 
tare. Nouă 212 şi echipajele lor sunt lansate - spre succes 
sau eşec. 

În birou era linişte. Genny îi puse mâna pe umăr, 
încurajator, dar el nu observă gestul. Începea lunga 
aşteptare. Mai târziu sună telefonul şi Scot apucă 
receptorul. 

— S-G Helicopters! O, bună, Charlie, aşteaptă o clipă... 


Îi trecu receptorul tatălui său. 

— Din Kuweit... 

— Bună, Charlie. E totul bine? 

— Da, mulţumesc. Sunt la aeroportul din Kuweit, telefonez 
din biroul lui Patrick de la Guerney. 

Deşi cele două companii erau rivale în lumea întreagă, 
relaţiile dintre membrii lor erau foarte amicale. 

— Ce noutăţi mai aveţi? 

— Delta Patru, deocamdată nimic. Am să telefonez în 
momentul în care va confirma şi Jean-Luc din Bahrain - este 
cu Delarne la Air France, în Golf, dacă vrei să dai de el. 
Genny e cu tine? 

— Nu, s-a dus la hotel, dar sunt pregătit pentru momentul 
în care vor sosi Mac şi ceilalţi. 

— Ştii ce e ciudat, Andy, reprezentantul BA de aici şi alţi 
câţiva tipi, precum şi Patrick au ideea trăsnită că noi am pus 
la cale ceva - cum ar fi să ne retragem toate păsările. Poţi 
să-ţi închipui aşa ceva? 

Gavallan oftă. 

— Să nu spunem hop până n-am sărit. Charlie, respectă 
planul întocmai. 

Asta însemna să păstreze secretul până când elicopterele 
de la Kowiss vor ajunge în sistemul kuweitian şi abia după 
aceea să-i dezvăluie totul lui Patrick. 

— Îţi telefonez când am veşti. La revedere - o, stai, mai 
stai puţin, era să uit. Îţi mai aminteşti de Ross, John Ross? 

— Cum aş putea să-l uit? De ce? 

— Am auzit că este la Spitalul Internaţional din Kuweit. 
Consulul mi-a spus că a fost rănit la Teheran şi a fost 
evacuat acolo. Treci şi pe la el după ce te mai linişteşti, vrei? 

— Bineînţeles. Mă duc chiar acum, Andy. Ce s-a întâmplat 
cu el? 

— Nu ştiu. Sună-mă dacă ai veşti. La revedere. 

Puse receptorul în furcă şi răsuflă adânc din nou. În 
Kuweit s-a aflat deja. 

— Iisuse Hristoase, dacă s-a aflat ac... 


Telefonul sună iar şi Scot ridică receptorul. 

— Alo? O clipă, vă rog. Este domnul Newbury de la 
consulat, tată. 

Gavallan luă legătura. 

— Bună dimineaţa, Roger, cum merg treburile? 

— O, bine, eu, ăă, voiam să te întreb şi eu acelaşi lucru. 
Cum mai merg treburile? Bineînţeles, neoficial. 

— Bine, foarte bine, spuse Gavallan neprotocolar. O să fii 
toată ziua la birou? Am să trec pe-acolo, dar te sun înainte 
să plec de-aici. 

— Da, chiar te rog. Am să rămân aici până la amiază. Ştii, 
urmează un weekend lung. Te rog să-mi telefonezi în 
momentul în care, ăăă, în care auzi ceva. Evident, neoficial. 
Chiar în acelaşi moment. Suntem oarecum îngrijoraţi şi, ei 
bine, lasă că mai discutăm când vii aici. La revedere. 

— Stai puţin. Ai veşti despre tânărul Ross? 

— Da, am. Îmi pare rău, dar se pare că a fost foarte grav 
rănit. E mare păcat, dar asta e. Ne vedem înainte de 
amiază. La revedere. 

Gavallan puse receptorul în furcă. 'Toţi ochii erau aţintiţi 
asupra lui. 

— Se pare că... tânărul Ross este foarte grav rănit. 

Nogger murmură: 

— Ce păcat, nu e drept! 

Le povestise despre Ross, cum le salvase vieţile lor şi pe a 
lui Azadeh. 

— Tati, nu ţi-a spus Newbury ce s-a întâmplat? 

Gavallan dădu din cap în semn că nu, dar abia auzise ce 
spusese fiul său. Se gândea la Ross, care era de aceeaşi 
vârstă cu Scot, mai dur şi mai rezistent decât el, şi totuşi, 
acum... Sărmanul băiat! Poate că o să reziste. Erikki va fi 
distrus, la fel ca şi Azadeh, căci îi datorează viaţa. 

— Mă întorc imediat, spuse el şi ieşi din încăpere, 
îndreptându-se spre biroul său, de unde putea să vorbească 
nestingherit cu Newbury. 


Nogger rămăsese în picioare lângă fereastră şi se uita 
afară la ziua care începea şi la aeroport, dar nu vedea 
nimic. Îl vedea pe ucigaşul neînfricat din apropiere de 
Tabriz Unu, care ţinea în sus capul retezat şi urla ca un lup 
spre cer, cel ce se transformase în îngerul dătător de viaţă - 
lui însuşi, lui Arberry, lui Dibble şi, mai ales, lui Azadeh. 
Dumnezeule, dacă eşti Dumnezeu, salvează-l aşa cum ne-a 
salvat şi el pe noi... 

— 'Teheran, aici Bandar-e Delam, mă auziţi? 

— Din cinci în cinci minute, pe ceas, murmură Scot. Jahan 
nu întârzie nici o secundă. A spus Siamaki că va fi la birou 
începând de la ora nouă? 

— Da, a spus. 

Toţi ochii se îndreptară spre ceas: era 8:45. 

Capitolul 21 

Aeroportul din Bahrain, ora 11:28. Jean-Luc şi Mathias 
Delarne stăteau lângă un automobil breck, în apropiere de 
eliport şi se uitau la 212 care se apropia. Îşi puseseră 
mâinile streaşină la ochi să se apere de soare, dar tot nu-l 
recunoşteau pe pilot. Mathias era un om scund, vânjos, cu 
păr negru ondulat. Avea numai un obraz, celălalt îi fusese 
mutilat rău de o cicatrice în urma unei arsuri când fugise 
odată prin foc nu departe de Algiers. 

— Este Dubois, spuse el. 

— Nu, greşeşti, este Sandor, spuse Jean-Luc şi îi făcu semn 
cu mâna să aterizeze cu vântul în faţă. 

În momentul în care trenul de aterizare luă contact cu 
pământul, Mathias se repezi pe sub rotoare spre uşa din 
stânga a carlingii, fără să-i acorde nici o atenţie lui Sandor 
care striga ceva la el. Avea în mână o pensulă mare şi o 
cutie de vopsea pentru avioane, cu uscare rapidă. Trase 
repede câteva straturi de vopsea albă peste literele de 
înregistrare iraniene ale elicopterului, chiar sub fereastra 
portierei. Jean-Luc folosi şablonul pe care îl pregătiseră şi 
vopseaua neagră şi trecu uşor cu pensula peste şablon. 
Acum elicopterul era G-HXXI şi devenise legal. 


Intre timp, Mathias se dusese spre coadă şi ştersese 
literele IHC, se lăsase pe vine şi se pregătea să facă acelaşi 
lucru pe partea cealaltă. Sandor abia apucă să-şi dea la o 
parte mâna din uşă, când Jean-Luc trasă cu şablonul al 
doilea G-HXXI. 

— Voila! făcu Jean-Luc şi îi înapoie materialul lui Mathias 
care se duse la maşină şi ascunse totul sub o pătură, în timp 
ce Jean-Luc îi strângea mâna lui Sandor şi îi povestea 
despre Rudi şi Kelly, întrebându-l ce se întâmplase cu 
Dubois. 

— Nu ştiu, bătrâne, spuse Sandor. Am zburat cu 
rezervorul gol, becurile roşii mi s-au aprins acum zece 
minute, aşa că nu mai ştiu nimic. Ce-i cu ceilalţi? 

— Rudi şi Kelly au aterizat pe plaja de la Abu Sabh - Rod 
Rodrigues are acum grijă de ei - nu ştim încă nimic de 
Scrag, Willi şi Vossi, dar Mac este încă la Kowiss. 

— Dumnezeule! 

— Da, împreună cu Freddy şi cu Tom Lochart. Cel puţin 
acolo erau acum zece sau cincisprezece minute. 

Jean-Luc se întoarse către Mathias care venea spre ei. 

— Eşti pe lungimea de undă a turnului? 

— Da, nu e nici o problemă. 

— Mathias Delarne, Sandor - Johnson, mecanicul nostru. 

Îşi strânseră mâinile. 

— Cum ai călătorit - merde, mai bine nu-mi spune, adăugă 
Mathias, apoi văzu o maşină care se apropia. Atenţie, s-ar 
putea să avem necazuri, îi preveni el. 

— Du-te în carlingă, Sandor, porunci Jean-Luc. Johnson, 
înapoi în cabină! 

Pe maşină scria mare OFFICIAL şi se opri la douăzeci de 
metri de 212. Coborâră doi bărbaţi: un ofiţer al Serviciului 
de imigraţii din Bahrain şi un ofiţer de la turnul de control. 
Cel din urmă purta o manta lungă şi o bonetă ţinută sub 
bărbie cu o cureluşă răsucită. Mathias le ieşi în 
întâmpinare: 


— Bună dimineaţa, sayyid Yusuf, sayyid Bin Ahmed. Dânsul 
este căpitanul Sessonne. 

— Neaţa, spuseră amândoi politicoşi, continuând să 
studieze elicopterul. Şi pilotul? 

— Căpitanul Petrofi. Domnul Johnson, mecanicul, se află în 
cabină. 

Jean-Luc simţea că i se face rău. Soarele strălucea pe 
vopseaua proaspătă, dar nu şi pe cea veche, pe vârful lui 1 şi 
în dârele subţiri de vopsea neagră care se prelinseseră la 
colţuri. Aşteptă observaţiile inevitabile, apoi întrebarea de 
asemenea inevitabilă: De unde vine? Şi răspunsul lui 
nonşalant: De la Basra, cât mai aproape de Iraq. Dar era 
aşa de simplu să se verifice şi nici nu era nevoie de 
verificare, era de-ajuns să facă cinci paşi înainte şi să dea cu 
degetul peste vopseaua proaspătă, ca să găsească literele 
de dedesubt. Mathias era şi el la fel de tulburat. E uşor 
pentru Jean-Luc, îşi spunea el, nu locuieşte aici, nu trebuie 
să muncească aici. 

— Cât rămâne aici G-HXXI, căpitane? întrebă ofiţerul de la 
Imigrări. Era un bărbat cu ochi trişti, proaspăt bărbierit. 

Jean-Luc tresări în sinea lui, auzind cum accentuează omul 
literele. 

— Trebuie să plece la Al Shargaz imediat, sayyid, spuse 
Mathias, imediat la Al Shargaz, de cum termină de 
alimentat. La fel ca şi celelalte care au rămas fără 
carburant. 

Bin Ahmed, ofiţerul de la turn, oftă. 

— Foarte proastă planificare, să rămâi fără carburant. Mă 
întreb ce s-a întâmplat cu cele treizeci de minute de 
rezervă legală? 

Bin Ahmed se uită peste Golf, unde vizibilitatea era de 
aproape un kilometru şi jumătate. 

— Un 212 aici, două pe plajă şi altul... acolo. Ochii lui negri 
se aţintiră asupra lui Jean-Luc. Poate că s-a întors... la 
punctul de plecare. 


Jean-Luc îi adresă cel mai grațios zâmbet al său. 

— Nu ştiu, sayyid Bin Ahmed, spuse el precaut. 

Cei doi bărbaţi se mai uitară o dată la elicopter. Acum 
rotorul se oprise. Elicea mai tremură de câteva ori în vânt. 
Bin Ahmed scoase ca din întâmplare un telex. 

— Tocmai am primit ăsta de la Teheran, Mathias, în 
legătură cu nişte elicoptere care au dispărut, spuse el 
politicos. De la Controlul Traficului Aerian. lată ce spune: 
„Urgent, urgent, urgent. Către toate statele din Golf: Vă 
rugăm să fiţi atenţi, câteva din elicopterele noastre au fost 
exportate ilegal. Vă rugăm să le imobilizaţi la sol, arestaţi 
pe cei de la bord, informaţi ambasada noastră cea mai 
apropiată, care va organiza repatrierea imediată a 
criminalilor şi a echipamentului nostru”. 

Omul zâmbi şi-i întinse hârtia lui Mathias, zicând: 

— Curios, nu-i aşa? 

— Foarte, admise Mathias. Citi telexul şi-l înapoie. 

— Căpitane Sessonne, aţi fost în Iran? 

— Da, am fost. 

— E cumplit! Atâţia morţi, tulburări, toate crimele astea, 
musulmanii omorându-i pe musulmani! Persia a fost 
întotdeauna altfel şi a pricinuit necazuri celorlalţi care 
trăiesc în Golf. Pretinde că Golful este al lor. Golful Persic! 
Ca şi cum noi, cei din partea cealaltă a Golfului, nici n-am 
exista, spuse Bin Ahmed revoltat. 

— Şahul a revendicat chiar şi insula noastră, şi asta numai 
pentru că acum trei sute de ani perşii ne-au cucerit pentru 
câţiva ani pe noi, care am fost întotdeauna independenţi. 

— Da, dar, ăă, a renunţat la această pretenţie. 

— A, da, da, asta e adevărat - şi a ocupat insulele pline de 
petrol Tums şi Abu Musa. Conducătorii persani vor 
hegemonia, indiferent cine sunt, indiferent de unde vin. 
Este un sacrilegiu să-i pui pe mullahi şi pe ayatollahi între 
om şi Dumnezeu, nu-i aşa? 


— Da, aşa e, ei au alt mod de viaţă, consimţi Jean-Luc. 
Fiecare cu viaţa lui. 

Bin Ahmed aruncă o privire spre maşină. Jean-Luc văzu 
coada unei pensule care ieşea de sub pătură. 

— Trăim vremuri periculoase aici, în Golf. Foarte 
primejdioase. Sovieticii fără Dumnezeu se apropie tot mai 
mult dinspre nord, alţi marxişti fără Dumnezeu sunt la sud, 
în Yemen, şi se înarmează tot mai mult zi de zi, şi toţi sunt 
cu ochii pe noi şi pe bogăţiile noastre, pe Islam. Numai 
Islamul stă între ei şi dominaţia mondială. 

Mathias ar fi vrut să spună: „Dar cum rămâne cu Franţa şi, 
bineînţeles, cu America?”, dar în loc de asta zise: 

— Islamul nu va fi învins niciodată. Şi nici statele din Golf, 
dacă vor fi vigilente. 

— Cu ajutorul lui Allah, aşa este. Bin Ahmed dădu din cap 
şi zâmbi către Jean-Luc. Aici, pe insula noastră, trebuie să 
fim foarte atenţi cu cei care vor să ne provoace necazuri, 
nu-i aşa? 

Jean-Luc încuviinţă din cap. Nu-şi putea lua ochii de la 
telex. Dacă Bahrainul avea unul, fără îndoială că toate 
statele din Golf primiseră unul asemănător. 

— Cu ajutorul lui Dumnezeu, o să reuşim. 

Ofiţerul de la Imigrări încuviinţă amabil. 

— Căpitane, aş vrea să văd documentele pilotului, ale 
mecanicului şi pe ei înşişi. Vă rog. 

— Bineînţeles, imediat. 

Jean-Luc se duse spre Sandor. 

— Teheranul a trimis un telex să-i facă atenţi la 
elicopterele înregistrate în Iran, şopti el şi Sandor se făcu 
alb la faţă. Nu trebuie să intri în panică, mon vieux, nu le 
spune nimic, şi dumneata, Johnson, la fel. Nu uitaţi că 
sunteţi G-HXXI şi veniţi de la Basra. 

— Dar, sfinte Dumnezeule, şopti răguşit Sandor, ar fi 
trebuit să avem ştampila de ieşire din Irag, iar eu am 
ştampile iraniene aproape pe fiecare pagină. 


Ofiţerul de la Imigrări luă paşaportul american. Studie 
atent fotografia, o compară cu Sandor care îşi scoase 
ochelarii de soare cu un efort imens, apoi i-l înapoie fără să- 
l frunzărească. 

— Mulţumesc, spuse el şi luă paşaportul englezesc al lui 
Johnson. Studie din nou atent numai fotografia. Bin Ahmed 
se apropie încă un pas de elicopter. Johnson lăsase deschisă 
uşa cabinei. 

— Ce aveţi la bord? 

— Piese de schimb, spuseră într-un glas Sandor, Johnson şi 
Jean-Luc. 

— Va trebui să treceţi pe la vamă. 

— Elicopterul este numai în tranzit, sayyid Yusuf, spuse 
politicos Mathias, şi decolăm imediat, în momentul în care 
se termină realimentarea. Poate că i s-ar putea permite să 
semneze formularul pentru tranzit şi să garanteze că nu 
descarcă nimic şi că nu are la bord nici arme, nici droguri 
sau muniţie. Şovâi o clipă. Garantez şi eu, dacă asta are 
vreo valoare. 

— Prezenţa dumneavoastră are întotdeauna valoare, 
sayyid Mathias, spuse Yusuf. Presupun că acest aparat 
britanic în tranzit este OK, chiar şi cele două de pe plajă, 
nu? 

Omul de la turn se întoarse cu spatele spre elicopter. 

— De ce nu? Le dăm aprobarea de decolare spre Al 
Shargaz de cum termină alimentarea. 

Bărbatul privi din nou spre mare şi ochii lui negri erau 
plini de îngrijorare. 

— Şi al patrulea când soseşte? Ce e cu el - presupun că 
are număr de înregistrare tot britanic, nu-i aşa? 

— Da, da, aşa e, se auzi spunând Jean-Luc şi îi dădu noul 
număr de înregistrare. Îi salută pe cei doi bărbaţi cu tot 
şarmul lui galic, abia reuşind să înţeleagă acest miracol. 

Oare au fost orbi sau n-au vrut să vadă? Nu ştiu, nu ştiu, 
dar binecuvântată fie Sfânta Fecioară pentru că a avut din 
nou grijă de noi. 


— Jean-Luc, ar fi mai bine să-i telefonezi lui Gavallan şi să-i 
spui de telex, zise Mathias. 

Aeroportul din Kuweit, ora 14:56. Genny şi Charlie Pettikin 
şedeau în restaurantul în aer liber de la ultimul nivel al 
terminalului strălucitor, de curând dat în funcţiune. Era o zi 
minunată, însorită, fără vânt. Feţe de masă galbene, 
umbrele colorate, şi toată lumea mânca şi bea, bucurându- 
se de viaţă. Cu excepţia lor. Genny abia dacă se atinsese de 
salata ei. Pettikin gustase puţin din orez şi curry. 

— Charlie, spuse Genny brusc, cred că, până la urmă, tot o 
să iau şi eu o votcă cu martini. 

— Bună idee. 

Pettikin făcu semn chelnerului şi comandă pentru ea. Ar fi 
vrut şi el una, dar era posibil să fie nevoit să-i înlocuiască fie 
pe Lochart, fie pe Ayre pentru următoarea porţiune de-a 
lungul țărmului până la insula Jellet - trebuiau să facă cel 
puţin o escală pentru realimentare, poate chiar două până 
la Al Shargaz, depindea de vânt. 

— Nu mai e mult, Genny. 

O, pentru numele lui Dumnezeu, îi venea lui Genny să 
strige, de câte ori trebuie s-o mai spui! Îşi păstră cu 
stoicism calmul aparent. 

— Nu mai e mult, Charlie. Din clipă în clipă. 

Ochii lor se îndreptară spre mare. În depărtare se formase 
ceaţă, vizibilitatea era slabă, dar aveau să afle exact în 
momentul în care elicopterele vor fi preluate de radarul din 
Kuweit. Reprezentantul de la Imperial Air aştepta în turnul 
de control. 

Cât de mult înseamnă „nu mai e mult?” se întreba ea, 
încercând să străpungă cu privirea aerul ceţos şi simțind 
cum i se scurge toată energia aşteptându-l pe Duncan şi 
rostind rugăciuni, trimiţându-i în gând speranţe şi puterea 
de care poate că avea nevoie. Ceea ce-i spusese Gavallan în 
dimineaţa asta nu-i ajutase deloc. 

— Pentru ce naiba zboară cu Kia, Andy? Ce vrea să 
însemne asta? 


— Nu ştiu, Genny. Îţi transmit ceea ce a spus el. Părerea 
noastră este că Freddy a fost trimis mai înainte la locul 
unde se află carburantul, iar Mac a decolat cu Kia - fie că îl 
duce şi pe el acolo, fie că îl lasă undeva, în drum. Iom mai 
stă acolo un timp, ca să le dea şi celorlalţi un răgaz să 
respire, apoi o să se îndrepte şi el spre locul de întâlnire. 
Am primit primul telefon de la Mac la zece şi treizeci şi 
două. Să zicem că abia pe la unsprezece o să decoleze 
împreună cu Freddy. Să le mai dăm o oră ca să ajungă la 
punctul de întâlnire şi să realimenteze, mai punem două ore 
şi jumătate timp de zbor, aşadar vor trebui să ajungă în 
Kuweit cel mai devreme la ora două şi jumătate. Depinde 
cât vor aştepta ca să realimenteze 

— Şi asta poate fi oricât... 

Văzu că i se aduce băutura. Pe tavă era şi un telefon mobil. 

— Un apel pentru dumneavoastră, căpitane Pettikin, spuse 
chelnerul şi puse paharul în faţa ei. 

Pettikin trase antena aparatului şi şi-l apropie de ureche. 

— Alo? O, da, Andy. 

Genny îi urmărea reacţiile de pe chip. 

— Nu... nu, încă nu... Oh... 

Ascultă atent câteva clipe, mormăind câte un da din când 
în când, dar pe faţa lui nu se vedea nimic şi Genny se 
întreba ce oare îi spune Gavallan şi ea n-ar trebui să audă. 

— Da... da, desigur... nu... da, totul este acoperit, atât cât 
se poate... da, da, este şi ea aici... foarte bine, stai puţin. 

Îi întinse telefonul. 

— Vrea să-ţi spună bună ziua. 

— Alo, Andy, ce mai e nou? 

— Voiam să te aud, Genny. Nu-ţi face griji pentru Mac şi 
pentru ceilalţi - nu se poate spune cât timp trebuie să 
aştepte pentru realimentare. 

— Eu sunt bine, Andy, nu-ţi face griji pentru mine. Ce este 
cu ceilalţi? 

— Rudi, Pop Kelly şi Sandor sunt pe drum de la Bahrain - 
au realimentat la Abu Dhabi şi menţinem legătura cu ei, 


John Hogg este staţia noastră releu - ETY a lor o să fie aici 
peste douăzeci de minute. Johnny Hogg ar trebui să fie 
acum cam în zona voastră şi presupun că ascultă şi el. O să 
menţinem legătura. Vrei să mi-l dai, te rog, din nou pe 
Charlie? 

— Bineînţeles. Dar ce este cu Marc Dubois şi Fowler? 

Pauză. 

— Deocamdată nimic. Sperăm că au fost recuperaţi - Rudi, 
Sandor şi Pop au căutat peste tot cât s-a putut. Nu au văzut 
nici o epavă, sunt o mulţime de vase şi platforme în apele 
acelea. O să-i scoatem noi de-acolo. 

— Acum spune-mi ce trebuie să ştie Charlie şi eu nu am 
voie să aflu. 

Genny ascultă o clipă liniştea de la celălalt capăt al firului, 
apoi îl auzi pe Gavallan oftând. 

— Eşti dată naibii, Genny. Foarte bine. L-am întrebat pe 
Charlie dacă a venit vreun telex din Iran, ca cel pe care îl 
am eu aici, ca cel din Dubai şi din Bahrain. Încerc să trag 
toate sforile prin intermediul lui Newbury şi al ambasadei 
noastre din Kuweit, dacă se întâmplă ceva, deşi Newbury 
spune că nu trebuie să ne aşteptăm la prea multe, căci 
Kuweitul este foarte aproape de Iran şi nu doreşte să-l 
supere cu ceva pe Khomeini şi toţi sunt îngroziţi să nu le 
exporte câţiva fundamentalişti ca să-i aţâţe pe şiiţii din 
Kuweit. Încă n-am reuşit să stabilesc legătura cu Erikki şi 
cu Azadeh. 

— El şi Azadeh or să fie arestaţi şi ţinuţi ca ostatici. 

— Da, se poate. Trebuie să avem mare grijă. l-am spus lui 
Charlie că încerc să le trimit vorbă părinţilor lui Ross în 
Nepal şi la regimentul lui. Asta e tot. Adăugă apoi pe un ton 
mai blând: N-am vrut să te necăjesc mai mult decât e 
nevoie, OK? 

— Da, mulţumesc, da, mă simt... sunt bine. Mulţumesc, 
Andy. 

Îi trecu telefonul lui Charlie şi se uită la paharul ei, pe care 
se formaseră bobiţe mici de apă. Unele începuseră să se 


prelingă în jos. Ca şi lacrimile de pe obrajii mei, îşi spuse ea 
şi se ridică. 

— Mă întorc imediat. 

Pettikin privi trist în urma ei. Ascultă ultimele instrucţiuni 
ale lui Gavallan. 

— Da, da, bineînţeles, spuse el. Nu te necăji, Andy, am eu 
grijă de... am eu grijă de Ross şi am să telefonez imediat ce 
apar pe ecranul radarului. E cumplit cu Dubois şi Fowler, 
dar trebuie să ne gândim la ce-i mai bun şi să sperăm. 
Minunat că ceilalţi au reuşit. La revedere. 

Descoperirea lui Ross îl zguduise cumplit. Imediat ce 
vorbise cu Gavallan de dimineaţă, se şi repezise la spital. 
Fiind vineri şi personalul redus, la recepţie era un singur 
funcţionar de serviciu, care nu vorbea decât araba. Omul 
zâmbise şi ridicase din umeri, spunând Bokrah, mâine, dar 
Pettikin insistase şi în cele din urmă omul înţelesese ce 
dorea şi telefonase. Într-un târziu apăruse un infirmier şi îi 
făcuse semn să-l urmeze. Străbătuseră mai multe 
coridoare, apoi intraseră pe o uşă şi se treziseră în faţa 
trupului gol al lui Ross, întins pe o masă. 

Ceea ce îl zguduise pe Pettikin mai puternic decât moartea 
însăşi fusese faptul că îl descoperise atât de brusc, despuiat 
de orice demnitate umană, ca şi când ar fi fost înjosit 
cumva. Omul care fusese atât de bun în viaţă era lăsat să 
zacă acum ca un stârv de animal. Pe alte mese se aflau 
cearşafuri. Pettikin luase unul şi îl acoperise pe Ross, după 
care se simţise parcă ceva mai bine. 

Pettikin avusese nevoie de ceva mai mult de o oră ca să 
afle salonul unde fusese ţinut Ross, să dea de urma surorii 
care vorbea englezeşte şi să-l găsească pe doctorul care îl 
îngrijise. 

— Îmi pare foarte rău, foarte rău, domnule, spusese 
doctorul, un libanez, într-o engleză greoaie. Tânărul a sosit 
ieri în comă. Avea o fractură de craniu şi am presupus că 
este atins creierul. Ni s-a spus că a fost o bombă pusă de 
terorişti. Avea ambele timpane sparte şi mai multe 


zgârieturi şi lovituri minore. I-am făcut, bineînţeles, o 
radiografie, dar în afară de faptul că i-am bandajat capul, 
nu prea am mai avut mare lucru de făcut decât să 
aşteptăm. Nu avea leziuni interne şi nici hemoragie internă; 
a murit azi-dimineaţă în zori. Zorile au fost frumoase astăzi, 
nu-i aşa? Am semnat certificatul de deces - vreţi o copie? 
Am trimis deja una la ambasada dumneavoastră, împreună 
cu efectele lui. 

— Şi-a... şi-a recăpătat cunoştinţa înainte să moară? 

— Nu ştiu. Era la reanimare şi sora... staţi să văd. 

Doctorul consultase cu atenţie lista şi găsise numele 
surorii. 

— Sivin Tahollah. A, da, pentru că era englez, i l-am 
repartizat ei. 

Era o femeie în vârstă, una din multele persoane din 
Orientul Mijlociu care nu-şi cunoaşte strămoşii şi nu ştie de 
ce naţionalitate este. Avea o faţă urâtă şi ciupită de vărsat, 
dar era blândă, calmă, cu o voce liniştitoare, cu mâini calde. 

— Nu, nu şi-a recăpătat cunoştinţa, effendi, nu întru totul, 
spusese ea în engleză. 

— A spus ceva în mod deosebit, aţi putut să înţelegeţi ceva 
din cele ce a spus? 

— Am înţeles multe şi nimic, effendi, răspunsese ea. 

Bătrâna rămăsese pe gânduri o clipă. 

— Nu erau decât cuvinte spuse în delir, spiritul lui se 
temea de ceea ce n-ar trebui să se teamă, dorea ceea ce nu 
putea să aibă. Murmura, mereu „azadeh” - asta înseamnă 
„născut liber” în persană, dar poate fi şi un nume de femeie 
Uneori murmura şi alt nume, ceva ca „Erri” sau „Ekki” sau 
„Kukri” şi din nou „azadeh”. Sufletul lui era în pace, dar nu 
chiar liniştit de tot, nu a plâns şi nu a strigat când s-a 
apropiat de prag, aşa cum fac alţii. 

— A mai spus şi altceva? 

Femeia se juca cu ceasul pe care îl purta atârnat de gât. 

— Din când în când aveam impresia că-l supără 
încheieturile mâinilor şi când i le mângâiam se liniştea. 


Noaptea vorbea o limbă pe care n-am mai auzit-o niciodată. 
Ştiu engleză, puţină franceză şi multe dialecte arabe, foarte 
multe. Dar limba aceasta n-am mai auzit-o niciodată. O 
vorbea amestecat, rostea şi alte cuvinte în engleză, mereu 
spunea „azadeh” şi... - păruse să caute în memorie, apoi 
spusese: A mai spus „regiment” şi „edelweiss” şi „munţii” 
sau „muntele” şi uneori, a, da, cuvinte ca „gueng” şi 
„tens'ng”, uneori nume ca „Roses” sau „Rose”, Muntele 
Rose - dar poate că nu era un nume, ci un loc, însă părea 
să-l întristeze. 

Ochii ei bătrâni se umeziseră. 

— Am văzut multe morţi, effendi, spusese ea, foarte multe, 
totdeauna diferite, totdeauna la fel. Dar trecerea lui dincolo 
a fost în pace şi a păşit peste prag fără să se rănească şi 
fără durere. Ultimul moment a fost un oftat uriaş - cred că 
s-a dus în Paradis, dacă creştinii se duc în Paradis, şi şi-a 
găsit-o pe Azadeh a lui. 

Capitolul 22 

Tabriz - în palatul hanului, ora 15:40. Azadeh străbătea 
încet coridorul care ducea spre Sala Mare, unde trebuia să 
se întâlnească cu fratele ei. Încă o mai durea spatele ca 
urmare a exploziei de grenadă din ziua precedentă. 
Dumnezeule mare, oare numai ieri a fost ziua în care 
nomazii şi cu Erikki erau cât pe ce să ne omoare? Parcă ar 
fi trecut o mie de zile şi o mie de nopţi de când a murit tata. 

Acum începuse o viaţă nouă. În cealaltă viaţă nu fusese 
nimic bun, în afară de mama, de Erikki şi de Hakim. Erikki 
şi... şi Johnny. O viaţă întreagă de ură, şi crime, şi teroare, 
de nebunie, nebunia de a fi trăit ca nişte paria, Hakim şi cu 
mine, înconjurați numai de răutate, nebunia de la bariera 
de lângă Qazvin şi mujahedinul acela cu chipul pocit strivit 
de maşină, din care sângele curgea ca dintr-o muscă 
strivită, nebunia prin care fuseseră salvaţi de Charlie şi de 
omul acela de la KGB - cum îi zicea? A, da, Rakoczy - 
Rakoczy care fusese cât pe-aci să ne omoare pe toţi, 
nebunia de la Abu Mard, care mi-a schimbat viaţa pentru 


totdeauna, nebunia de la baza unde trăisem atâtea clipe 
fericite, Erikki şi cu mine, dar unde Johnny ucisese atât de 
mulţi oameni, atât de repede şi cu atâta cruzime... 

Îi povestise totul - sau aproape totul - lui Erikki în noaptea 
trecută. 

— La bază a devenit... a devenit un animal care ucidea. 
Nu-mi amintesc foarte bine, am numai imagini răzlețe, ştiu 
că i-am dat grenada când am ajuns în sat, l-am văzut cum s- 
a repezit spre bază... apoi grenade, mitraliere, unul dintre 
bărbaţi avea un kukri, apoi Johnny a ridicat capul lui retezat 
şi l-a aruncat la pământ. Ştiu că era kukri-ul lui Gueng, mi-a 
spus Johnny după aceea, la Teheran. 

— Acum lasă, nu mai vorbi, ai să-mi povesteşti restul 
mâine, iubita mea. Hai, dormi acum, eşti în siguranţă. 

— Nu. Mi-e frică să adorm, chiar şi în braţele tale, chiar şi 
acum când totul e aşa de bine cu Hakim. Când dorm, mă 
văd din nou în sat, înapoi la Abu Mard cu mullahul, 
blestemat să fie, îl văd din nou pe kalandar şi pe măcelar, cu 
cuțitul pregătit. 

— Nu mai există nici satul, nici mullahul. Am fost acolo. Nu 
mai este nici kalandarul şi nici măcelarul. Ahmed mi-a 
povestit despre sat şi, în parte, despre ceea ce s-a întâmplat 
acolo. 

— Ai fost în sat? 

— Da, în după-amiaza asta, în timp ce tu te odihneai. Am 
luat o maşină şi m-am dus acolo. Este doar un morman de 
resturi arse. Aşa le trebuie, spusese Erikki ameninţător. 

Azadeh se opri o clipă pe coridor şi se rezemă de perete 
până îi trecu frisonul. Atâta moarte, atâtea crime şi atâta 
groază! Ieri, când ieşise pe treptele palatului şi îl văzuse pe 
Erikki coborând din carlingă cu faţa plină de sânge şi cu alt 
sânge picurându-i din mânecă, cu Ahmed prăbuşit lângă el, 
murise şi ea pe loc şi reînviase apoi când îl văzuse înaintând 
spre ea, înalt şi voinic, venind spre ea pentru că pe ea n-o 
mai ascultau picioarele. În cele din urmă o cuprinsese în 
braţe. Toată spaima se revărsase apoi o dată cu lacrimile. 


— O, Erikki, Erikki, mi-a fost atât de frică, atât de frică... 

O dusese în Sala Mare şi doctorul era acolo cu Hakim şi cu 
colonelul Hashemi Fazir. Un glonte îi smulsese lui Erikki o 
parte din ureche, altul îi julise braţul. Doctorul îi 
cauterizase rănile şi i le pansase, îi făcuse o injecție cu ser 
antitetanic şi penicilină, mai înspăimântat de pericolul unei 
infecţii decât de pierderea de sânge. 

— Insha'Allah, dar nu pot face prea multe, domnule 
căpitan. Sunteţi voinic, aveţi pulsul bun, un chirurg plastic o 
să vă refacă urechea şi o să arate mai bine ca la început, 
auzul nu v-a fost afectat, Allah fie lăudat! Aveţi grijă să nu 
vă infectați... 

— Ce s-a întâmplat, Erikki? întrebase Hakim. 

— Am zburat cu ei spre nord şi Ahmed n-a fost atent - n-a 
fost vina lui, a avut rău de înălţime - şi, înainte să ne dăm 
seama, Baiazid îi pusese o armă la cap şi unul din oamenii 
lui mie, iar Baiazid a spus: 

— Zboară până în sat, apoi poţi să pleci. 

— Ai jurat că n-ai să-mi faci nici un rău, i-am amintit eu. 

— Am jurat că n-am să-ţi fac nici un rău, dar jurământul a 
fost numai al meu, nu şi al oamenilor mei, a răspuns Baiazid 
şi omul care ţinea arma îndreptată spre capul meu a râs şia 
strigat: 

— Ascultă de şeicul nostru sau, pe Allah, vei fi atât de plin 
de durere că ai să ne implori să te ucidem. 

— Ar fi trebuit să mă gândesc la asta, spusese Hakim, 
trăgând şi o înjurătură. Ar fi trebuit să-i pun pe toţi să se 
lege cu jurământ. 

— N-ar fi fost nici o schimbare. Oricum, a fost greşeala 
mea. Eu i-am adus aici şi am distrus aproape totul. Nici nu 
pot să-ţi spun cât de rău îmi pare, dar acesta era singurul 
mijloc ca să mă întorc şi credeam că am să-l găsesc pe 
Abdollah Han. Nu m-am gândit nici o clipă că ticălosul o să 
arunce o grenadă. 

— Nu suntem răniţi, din mila lui Allah, nici eu, nici Azadeh. 
De unde puteai să ştii că Abdollah Han a murit sau că 


jumătate din răscumpărare a fost plătită? Povesteşte mai 
departe cum s-a întâmplat, spusese Hakim şi Azadeh 
remarcase curiozitatea din vocea lui. 

„Hakim s-a schimbat, îşi spusese ea. Nu mai înţeleg ce e în 
mintea lui, aşa cum înţelegeam odinioară, înainte să devină 
han, adevăratul han, îl înţelegeam, dar acum nu mai pot. 
Este tot iubitul meu frate, dar este străin. S-a schimbat atât 
de mult şi atât de repede. La fel ca şi Erikki. O, Allah, cât de 
mult s-a schimbat. Johnny nu s-a schimbat...” 

În Sala Mare, Erikki continuase: 

— Singura modalitate de a-i scoate din palat fără să mai 
omoare şi pe altcineva era să zbor cu ei. Dacă n-ar fi insistat 
Baiazid, m-aş fi oferit eu, nu exista altă posibilitate să 
rămâneţi nevătămaţi, tu şi Azadeh. Trebuia să risc şi să sper 
că vor respecta jurământul. Dar orice s-ar fi întâmplat, era 
ori eu, ori ei, şi ştiam asta şi o ştiau şi ei, pentru că, 
bineînţeles, eu eram singurul care ştia cine sunt ei şi unde 
locuiesc, şi răzbunarea unui han e un lucru serios. 
Indiferent ce aş fi făcut, dacă i-aş fi lăsat la jumătatea 
drumului sau i-aş fi dus până în sat, tot nu mi-ar fi dat 
drumul să plec. Cum ar fi putut - aveau de ales între mine şi 
tot satul lor şi Dumnezeul lor unic ar fi votat oricum cu ei şi 
cu satul lor, orice ar fi acceptat ei să jure. 

— Asta este o problemă la care numai Allah cunoaşte 
răspunsul. 

— Zeii mei, zeii mei străbuni, nu se lasă folosiţi ca pretext 
şi nici nu le place să se jure în numele lor. Nu sunt deloc de 
acord cu asta, de fapt, interzic chiar astfel de jurăminte. 
Azadeh sesiză amărăciunea din vocea lui şi îl atinse uşor. 

— Acum sunt bine, Azadeh. 

— Ce s-a mai întâmplat după aceea, Erikki? întrebă Hakim. 

— l-am spus lui Baiazid că nu am destul carburant şi am 
încercat să discut cu el, dar a spus numai atât: „Cum va fi 
voia lui Allah”. A băgat apoi arma în umărul lui Ahmed şi a 
apăsat pe trăgaci. „Mergi în sat! Următorul glonte va trece 
prin stomacul lui.” Ahmed a leşinat şi Baiazid s-a întins 


peste el spre arma Sten care alunecase pe podeaua 
carlingii, pe jumătate sub scaunul lui, dar n-a putut ajunge 
la ea. Eu eram legat cu centura de siguranţă, la fel şi 
Ahmed, dar ei nu erau legaţi, aşa că am învârtit elicopterul 
cu capul în jos de câteva ori, aşa cum nu credeam că am să 
pot vreodată, apoi l-am lăsat jos brusc şi am aterizat violent. 
Am crezut că i-am rupt una din tălpici, dar mai târziu am 
constatat că era numai îndoită. De cum ne-am oprit, am pus 
mâna pe Sten şi pe cuţit şi i-am ucis pe toţi cei care nu erau 
leşinaţi, i-am dezarmat pe cei care îşi pierduseră cunoştinţa 
şi i-am aruncat afară din cabină. După aceea am mai stat 
puţin şi m-am întors. 

— Chiar aşa, paisprezece oameni? 

— Cinci şi Baiazid. Ceilalţi... 

Azadeh ţinea mâna pe umărul lui şi-i simţi tremurul. 

— l-am lăsat acolo. 

— Unde? întrebă Hashemi Fazir. Ai putea să ne descrii 
locul, căpitane? 

Erikki descrisese locul cu multă precizie şi colonelul 
trimise câţiva oameni ca să-i găsească. 

Apoi Erikki băgase mâna teafără în buzunar şi scosese 
bijuteriile care folosiseră pentru răscumpărare şi i le întinse 
lui Hakim Han. 

— Acum aş dori să stau de vorbă cu soţia mea, dacă îmi 
îngăduiţi. Va povestesc restul mai târziu. 

Plecaseră apoi împreună în apartamentul lor şi el nu mai 
spusese nimic, o ţinuse liniştit în braţele lui puternice şi 
atât. Prezenţa ei îl liniştise treptat şi adormise curând. 
Azadeh nu reuşise să adoarmă, abia dacă aţipise câteva 
clipe, dar se văzuse imediat din nou în sat, încercând să se 
smulgă din ghearele kalandarului şi ale mullahului. Se 
trezise de-a binelea, se mutase pe un fotoliu şi moţăise 
acolo, fericită că este cu el. Erikki dormise fără visuri până 
la căderea întunericului, apoi se trezise. 

— Mai întâi o baie, să mă bărbieresc, să beau o votcă şi 
după aceea o să stăm de vorbă, spusese el. Niciodată n-ai 


fost mai frumoasă ca acum, niciodată nu te-am iubit mai 
mult ca acum şi îmi pare rău, îmi pare tare, tare rău că am 
fost gelos - nu, Azadeh, nu spune nimic, nu încă. După 
aceea am să vreau să ştiu totul. 

În zori terminase de istorisit ce avea de spus - ce avea de 
gând să-l lase să afle vreodată - şi îşi terminase şi el 
povestea. Nu ascunsese nimic, nici gelozia, nici furia 
ucigaşă, nici bucuria luptei şi nici lacrimile pe care le 
vărsase acolo sus, la munte, pentru sălbăticia cu care fusese 
nevoit să se poarte cu nomazii. 

— M-au tratat... m-au tratat foarte corect la ei în sat şi 
răscumpărarea este un obicei străvechi. Dacă Abdollah Han 
nu l-ar fi ucis pe mesagerul lor... poate că alta ar fi fost 
situaţia, poate, dar poate că ar fi fost acelaşi lucru. Oricum, 
asta nu scuză omorurile. Mă simt ca un monstru; te-ai 
căsătorit cu un nebun, Azadeh, sunt primejdios. 

— Nu, nu-i adevărat, bineînţeles că nu-i adevărat. 

— Pe toţi zeii mei, am ucis vreo douăzeci de oameni, dacă 
nu mai mulţi, în mai puţin de zece zile şi nu mai omorâsem 
niciodată pe nimeni, în afară de asasinii aceia care s-au 
năpustit aici să-l ucidă pe tatăl tău înainte să ne căsătorim. 
În afara Iranului, nu am omorât niciodată pe nimeni. M-am 
luptat de mai multe ori, cu sau fără pukoh, dar niciodată în 
serios. Niciodată. Dacă acel kalandar şi satul lui ar mai fi 
existat, le-aş fi dat foc fără să stau o clipă pe gânduri. Îl 
înţeleg perfect pe Johnny al tău cum a reacţionat la Baza 
Unu. Mulţumesc zeilor că l-a adus ca să te apere şi îl 
blestem că ne-a tulburat liniştea, deşi ştiu că îi sunt dator 
cu însăşi viaţa mea. Nu pot să mă împac cu omorurile mele 
şi nu pot să mă împac cu el. Nu pot, nu pot, nu încă. 

— Nu mai contează, Erikki, acum nu mai are nici o 
importanţă. O să avem timp, suntem în siguranţă, tu eşti în 
siguranţă şi eu şi Hakim suntem în siguranţă, cu toţii, 
dragul meu. Priveşte răsăritul, nu-i aşa că e minunat? 
Priveşte, Erikki, începe o nouă zi, atât de frumoasă, şi o 
dată cu ea o viaţă nouă. Suntem salvaţi, Erikki. 


În Sala Mare, ora 15:45. Hakim Han era singur cu 
Hashemi Fazir. Cu o jumătate de oră în urmă, Hashemi 
sosise nechemat. Se scuzase pentru deranj şi îi înmânase 
un telex. 

— Am considerat că e bine să-l vedeţi imediat, înălţimea 
Voastră. 

Telexul avea următorul conţinut: „URGENT. Către 
colonelul Fazir, Serviciul Informaţiilor Interne, Tabriz: 
Arestaţi imediat pe Erikki Yokkonen, soţul Înălţimii Sale 
Azadeh Gorgon, pentru crime împotriva statului, pentru 
complicitate la piraterie aeriană, deturnare de avioane şi 
înaltă trădare. Puneţi-l în lanţuri şi trimiteţi-l imediat la 
sediul meu de aici. Director SAVAMA Teheran”. 

Hakim concedie paznicii. 

— Nu înţeleg, colonele. 'Te rog să-mi explici. 

— De cum am decodificat mesajul, am dat un telefon ca să 
obţin mai multe amănunte, Înălţimea Voastră. Se pare că 
anul trecut S-G Helicopters a vândut un număr de 
elicoptere către IHC şi... 

— Nu înţeleg. 

— Vă rog să mă scuzaţi, lran Helicopters Company, o 
companie iraniană la care este angajat în prezent căpitanul 
Yokkonen. Printre aceste aparate erau - adică sunt - zece 
elicoptere de tip 212, inclusiv al lui. Astăzi, celelalte nouă, 
evaluate la nouă milioane de dolari, au fost furate şi scoase 
ilegal din Iran de piloţii IHC. SAVAMA presupune că au fost 
duse într-unul din statele din Golf. 

— Chiar dacă este aşa, asta nu-l priveşte cu nimic pe 
Erikki, spuse rece hanul. Nu a făcut nimic rău. 

— Asta nu putem şti cu siguranţă, Înălţimea Voastră. 
SAVAMA spune că probabil ştia de această conspirație - 
fără îndoială că a fost plănuită de mai mult timp, pentru că 
au fost implicate trei baze - Lengeh, Baridar-e Delam şi 
Kowiss - precum şi sediul lor principal de la Teheran. Cei de 
la SAVAMA sunt foarte, foarte agitaţi pentru că s-a raportat 


că s-au mai scos din ţară şi importante cantităţi de piese de 
schimb şi... 

— Cine a raportat? 

— Directorul executiv de la IHC, Siamaki. Ceea ce este 
încă şi mai grav este că tot personalul străin al IHC, piloţi, 
mecanici, personal din birouri, au dispărut cu toţii, absolut 
cu toţii, aşa că, evident, a fost vorba de o conspirație. Se 
pare că ieri mai erau încă vreo douăzeci în tot Iranul, 
săptămâna trecută patruzeci, iar astăzi niciunul. Nu mai 
este nici un străin de la S-G sau, mai exact spus, de la IHC 
în Iran, cu excepţia căpitanului Yokkonen. 

Hakim sesiză imediat cât de important devenise Erikki şi 
se blestemă în gând că îngăduise chipului său să-l dea de 
gol, căci Hashemi spuse imediat: 

— A, v-aţi dat seama şi dumneavoastră! Cei de la SAVAMA 
mi-au spus că, şi dacă Yokkonen este nevinovat şi nu a 
participat la conspirație, este un instrument esenţial pentru 
a-i convinge pe conducătorii bandei, Gavallan şi Mclver şi, 
evident, guvernul britanic, care a participat la această 
trădare, să ne restituie aparatele, piesele de schimb, să 
plătească o despăgubire serioasă şi să se întoarcă în Iran ca 
să compară în faţa tribunalului pentru crime împotriva 
Islamului. 

Hakim Han se foi neliniştit pe perne, începuse să-l doară 
din nou spatele şi îi venea să urle de furie, pentru că toate 
durerile şi suferinţa fuseseră inutile şi acum abia dacă se 
mai putea ridica în picioare fără dureri şi s-ar putea să 
rămână infirm pentru totdeauna. „Lasă asta pentru mai 
târziu, îşi porunci el posomorât, şi fa ceva cu feciorul ăsta 
periculos de căţea care stă aici liniştit, ca un neguţător de 
covoare de preţ care şi-a etalat mândru marfa şi acum 
aşteaptă să înceapă tocmeala. Dacă vreau să cumpăr. 

Ca să răscumpăr ieşirea lui Erikki din cursa asta ar trebui 
să-i dau ticălosului din faţa mea un peşcheş personal care 
să aibă valoare pentru el, nu pentru SAVAMA. Allah să-l 
blesteme pe ticălos. Ce anume? Cel puţin pe Piotr Mâztrâk. 


Aş putea să i-l predau pe Măztrâk de cum vine încoace. 
Dacă vine. O să vină. leri, Ahmed a trimis după el în numele 
meu - mă întreb cum se simte Ahmed, o fi decurs bine 
operaţia lui? Sper ca prostul ăsta să nu moară. Mai am 
nevoie o vreme de cunoştinţele lui. Ce prost, să se lase cu 
garda descoperită, ce prost! Da, e un prost, dar câinele din 
faţa mea nu este. Dacă i-l fac cadou pe Mâztrâk, dacă îl mai 
ajut să liniştească lucrurile în Azerbaidjan şi îi promit 
prietenia mea pentru viitor, aş putea să răscumpăr ieşirea 
lui Erikki din capcană. Dar de ce aş face-o? Pentru că îl 
iubeşte Azadeh? Din păcate, este sora Hanului tuturor 
Gorgonilor şi asta este o problemă a hanului, nu a fratelui. 

Erikki este o povară şi o primejdie şi pentru mine, şi 
pentru ea. Este un om periculos, cu mâinile pătate de 
sânge. Nomazii, indiferent dacă sunt kurzi sau nu, vor căuta 
să se răzbune. A fost întotdeauna un om nepotrivit pentru 
ea, deşi i-a adus multă bucurie, încă îi mai aduce, nu însă şi 
copii, iar acum nu mai poate rămâne în Iran. E imposibil, n- 
are cum să mai rămână aici. N-am cum să-l apăr timp de doi 
ani şi Azadeh a jurat în faţa lui Allah să stea aici cel puţin 
doi ani - ce viclean a fost tata când mi-a dat această putere 
asupra ei! Dacă îl scot pe Erikki din cursa asta, ea oricum 
nu poate pleca cu el. În doi ani se mai pot întâmpla o groază 
de lucruri. Dar dacă nu-i este ei de nici un folos, la ce bun 
să-l mai răscumpăr? De ce să nu-i las să-l ia drept pedeapsă 
pentru trădare? Căci trădare este să ne fure cineva 
bunurile.” 

— Este o chestiune prea serioasă ca să pot răspunde pe 
loc, spuse el. 

— Nu este vorba aici de nici un răspuns din partea 
dumneavoastră, Înălţimea Voastră. Este vorba numai de 
căpitanul Yokkonen. Din câte am înţeles, se află încă aici. 

— Doctorul a spus că trebuie să se odihnească. 

— Poate că o să trimiteţi după el, Înălţimea Voastră. 

— Bineînţeles. Dar un bărbat cu importanţa şi cu 
învăţătura dumitale trebuie să înţeleagă că există şi 


anumite reguli ale onoarei şi ale ospitalităţii în Azerbaidjan 
şi în tribul meu în special. Este cumnatul meu şi până şi cei 
de la SAVAMA înţeleg ce înseamnă onoarea de familie. 

Amândoi bărbaţii ştiau că aceasta este numai mişcarea de 
deschidere într-un proces de negociere delicat - delicat 
pentru că niciunul dintre ei nu voia să atragă asupra 
capului său mânia celor din SAVAMA şi nici nu ştia cât de 
departe poate merge, nici măcar dacă era de dorit să 
încheie un târg secret... 

— Presupun că sunt mulţi care ştiu de această... de 
această trădare. 

— Aici, la Tabriz, numai eu, Înălţimea Voastră. 
Deocamdată, adăugă imediat Hashemi. Vedea bine 
neliniştea lui Hakim Han şi era sigur că-l prinsese în cursă. 
Sunt sigur că veţi înţelege, Înălţimea Voastră, că trebuie să 
răspund repede la acest telex. 

Hakim Han se hotări să-i facă o ofertă parţială. 

— Trădarea şi conspirația nu trebuie să rămână 
nepedepsite. Indiferent unde sunt descoperite. Am trimis 
după trădătorul pe care îl doreşti. Urgent. 

Hashemi văzu că tânărul han se mişcă anevoie şi se 
strâmbă de durere şi încercă să ia o decizie, dacă să mai 
amâne sau să profite de avantajul pe care îl avea, convins 
că durerea hanului era reală. Doctorul îi prezentase un 
diagnostic detaliat al posibilelor leziuni suferite de han şi de 
sora acestuia. Pentru orice eventualitate, îi poruncise 
doctorului să-i dea lui Erikki nişte sedative puternice pentru 
noaptea aceasta, fiindcă se temea ca omul să nu încerce să 
fugă. 

— Sunt atâtea de făcut la Tabriz, Excelenţă, ca urmare a 
sfatului pe care mi l-aţi dat în dimineaţa asta, încât nu cred 
că am să mă pot ocupa încă de telex. 

— Vrei să distrugi sediul mujahedinilor stângişti în 
noaptea asta? 

— Da, Înălţimea Voastră, acum, dacă am permisiunea şi 
garanţia dumneavoastră că nu vor exista reacţii din partea 


celor din Tudeh. Ar fi toarte neplăcut dacă domnul căpitan 
n-ar putea fi găsit pentru interogatoriu în seara aceasta. 

Hakim Han miji ochii în faţa amenințării inutile. „Ca şi 
când eu n-aş fi înţeles, câine ticălos şi necioplit ce eşti!” 

— De acord. 

Se auzi o bătaie în uşă. 

— Intră! 

Era Azadeh. 

— Îmi pare rău că vă deranjez, Înălţimea Voastră, dar mi- 
aţi spus să vă atrag atenţia cu o jumătate de oră înainte să 
trebuiască să mergem la spitalul din Tabriz pentru 
radiografii. Pacea fie cu dumneata, colonele. 

— Şi pacea lui Allah cu dumneavoastră, Alteță. 

„Mă bucur că o frumuseţe ca asta va fi curând silită să 
poarte chadorul, îşi spuse Hashemi. L-ar ispiti şi pe Satana, 
ca să nu mai vorbim de nespălaţii analfabeți din Iran.” 
Întoarse din nou privirea spre han. 

— Trebuie să plec, Înălţimea Voastră. 

— 'Te rog să vii înapoi la ora şapte, colonele. Dacă am 
noutăţi mai înainte, am să trimit după dumneata. 

— Mulţumesc, Înălţimea Voastră. 

Azadeh închise uşa în urma lui. 

— Cum te simţi, Hakim, dragul meu? 

— Obosit. Şi mă doare peste tot. 

— Şi pe mine la fel. Trebuie neapărat să te întâlneşti cu 
colonelul mai târziu? 

— Da, dar nu contează. Cum se simte Erikki? Ce face? 

— Doarme. 

Azadeh era fericită. 

— Ce norocoşi suntem toţi trei! 

Capitolul 23 

Tabriz - Spitalul Internaţional, ora 18:24. Hakim Han păşi 
anevoie în rezervă, urmat de doctor şi de un paznic. Avea 
dureri mari şi folosea nişte cârje care îl ajutau cumva la 
mers, dar când şedea jos sau încerca să se aplece, durerea 
era aceeaşi. Numai analgezicele reuşeau să-i ia durerea. 


Azadeh îl aştepta jos, radiografia ei fusese mai bună şi 
durerile ei erau mai mici. 

— Aşadar, cum te simţi, Ahmed? 

Omul stătea în pat, treaz, cu pieptul şi abdomenul 
bandajate. Operația prin care i se scosese glontele din piept 
reuşise. Cea de la stomac produsese mai multe leziuni, 
pierduse o mulţime de sânge şi hemoragia internă se 
declanşase din nou. Însă în momentul în care îl văzu pe 
Hakim Han încercă să se ridice. 

— Nu te mişca, Ahmed, spuse Hakim cu o voce blândă. 
Doctorul spune că te refaci bine. 

— Doctorul este un mincinos, Înălţimea Ta. 

Medicul începu să spună ceva, dar se opri când Hakim 
zise: 

— Mincinos sau nu, fă-te bine, Ahmed. 

— Da, Înălţimea Voastră. Cu ajutorul lui Allah. Dar 
dumneavoastră? Sunteţi bine? 

— Dacă radiografia nu minte, am numai nişte ligamente 
întinse. Ridică din umeri. Cu ajutorul lui Allah. 

— Mulţumesc... mulţumesc pentru rezervă, Înălţimea 
Voastră. N-am avut parte niciodată... niciodată de 
asemenea lux. 

— Este numai o parte din stima mea pentru loialitatea de 
care ai dat dovadă. 

Îi concedie printr-un gest pe paznic şi pe doctor. După ce 
se închise uşa, se apropie de pat. 

— Ai vrut să mă vezi, Ahmed? 

— Da, Înălţimea Voastră... vă rog să mă iertaţi că... că n- 
am putut să vin eu la dumneavoastră. 

Vocea lui Ahmed era răguşită şi vorbea cu mare greutate. 

— Omul de la Tbilisi pe care îl vreţi... sovieticul... a trimis 
un mesaj pentru dumneavoastră. Este... sub sertar... l-am 
lipit sub sertarul de-acolo. 

Cu un efort, arătă spre micul birou. 

Emoţia lui Hakim ajunse la culme. Pipăi stângaci pe sub 
sertar. Bandajele adezive în care era înfăşurat îl făceau să 


se aplece cu mare greutate; găsi micul pătrat de hârtie şi îl 
scoase. 

— Cine şi când l-a adus? 

— Astăzi... cândva în cursul zilei de astăzi... nu sunt sigur. 
Cred că a fost după-amiază. Nu ştiu. Bărbatul purta halat 
de doctor şi ochelari, dar nu era medic. Era azerbaidjan, 
poate turc, nu l-am mai văzut niciodată până acum. Vorbea 
turceşte şi n-a spus decât atât: „Asta este pentru Hakim 
Han de la un prieten din Tbilisi. Ai înţeles?” I-am spus că da 
şi a plecat la fel de repede precum venise. Mult timp am 
crezut că visasem. 

Mesajul era zmângălit cu un scris pe care Hakim nu-l 
recunoscu: Felicitări cu ocazia moştenirii, să trăieşti şi să fii 
la fel de activ ca predecesorul dumitale. Da, aş dori să ne 
întâlnim cât mai curând. Dar aici, nu acolo. Îmi pare rău. 
Oricând doreşti, voi fi onorat să te primesc, cu toată pompa 
sau în taină, oricum doreşti. Trebuie să fim prieteni, avem 
multe de făcut împreună şi multe interese comune. Te rog 
să-i spui lui Hashemi că lazernov este îngropat în cimitirul 
rusesc de la Jaleh şi că abia aşteaptă să-l vadă când se va 
putea. Nu era nici o semnătură. 

Profund dezamăgit, se întoarse spre pat şi îi întinse hârtia 
lui Ahmed. 

— Ce putem face cu asta? 

Ahmed nu avea puterea să ia hârtia. 

— Îmi pare rău, Înălţimea Voastră, vă rog s-o ţineţi ca s-o 
pot citi. 

Când termină, spuse: 

— Nu e scrisul lui Mâztrâk. Îi... îi cunosc scrisul, dar... 
cred că e adevărat. A transmis-o unor oameni care... care 
locuiesc aici. 

— Cine este lazernov şi ce înseamnă asta? 

— Nu ştiu... e un mesaj cifrat... e un cifru pe care îl înţeleg 
numai ei. 

— Este o invitaţie la întâlnire sau o ameninţare? Care din 
două? 


— Nu ştiu, Înălţimea Voastră. Presupun că e o întâl... 

Un val de durere îl sufocă, înjură în limba lui. 

— Mâztrâk ştie că ultima oară când trebuia să vină a fost 
pândit? Că Abdollah Han l-a trădat? 

— Nu ştiu, Înălţimea Voastră. V-am spus că este foarte 
viclean şi tatăl dumneavoastră era foarte... foarte precaut 
când avea de-a face cu el. 

Efortul de a vorbi şi de a se concentra îl secătuia de puteri 
pe Ahmed. 

— Dacă Mâztrâk ştie că sunt în legătură cu 
dumneavoastră... dacă sunt amândoi aici, asta nu înseamnă 
Nimic, spionii lui mişună peste tot. Dumneavoastră sunteţi 
han şi bineînţeles... bineînţeles că ştiţi că sunteţi spionat de 
tot felul de oameni, cei mai mulţi dintre ei sunt răi, 
raportează superiorilor lor... care de cele mai multe ori 
sunt încă şi mai răi. 

Pe chipul lui se aşternu un zâmbet şi Hakim se întrebă ce 
voia să însemne. 

— Dar ştiţi că trebuie să vă ascundeţi scopurile adevărate, 
Înălţimea Voastră. Nu o dată... nu o dată Abdollah Han a 
spus cât sunteţi de inteligent, de strălucit. Dacă... dacă ar fi 
ştiut măcar a suta parte din ceea ce sunteţi... din ceea ce 
sunteţi cu adevărat... nu v-ar fi exilat... ci v-ar fi făcut 
consilierul său principal. 

— M-ar fi strangulat. 

Hakim nu se simţi tentat nici o milionime de secundă să-i 
spună lui Ahmed că el trimisese asasinii pe care îi omorâse 
Erikki, nici despre încercarea de otrăvire, de asemenea 
eşuată. 

— Acum o săptămână ar fi ordonat să fiu mutilat şi tu l-ai fi 
ascultat fericit. 

Ahmed ridică privirea - ochii îi erau adânciţi în orbite şi în 
ei se citea moartea. 

— Cum de ştiţi aşa multe? 

— Voia lui Allah. 

Declinul începuse. Ambii bărbaţi o ştiau. 


— Colonelul Fazir mi-a arătat un telex în legătură cu 
Erikki, spuse Hakim. Îi relată lui Ahmed conţinutul 
telexului. Acum nu-l mai am pe Mâztrâk la îndemână ca să i- 
| dau în schimbul lui Erikki. Sau nu imediat. Pot să i-l dau pe 
Erikki lui Fazir sau să-l ajut să fugă. În ambele situaţii, sora 
mea este obligată să rămână aici, nu-l poate însoţi. Ce sfat 
îmi dai? 

— Pentru dumneavoastră este mai bine să-l daţi pe 
necredincios colonelului ca peşcheş şi să pretindeţi faţă de 
ea că nu puteţi face nimic spre a împiedica... arestarea. Şi, 
în realitate, aşa şi este, dacă colonelul vrea cu tot 
dinadinsul. Cel-cu-Cuţitul... se va opune, aşa că va fi ucis. 
Atunci puteţi s-o promiteţi în secret celui de la Tbilisi... dar 
să nu i-o daţi... şi astfel veţi avea controlul asupra lui... dar 
mă îndoiesc. 

— Şi dacă Cel-cu-Cuţitul reuşeşte să scape? 

— Dacă colonelul va fi de acord, va cere o plată. 

— Care anume? 

— Mâztrâk. Acum sau cândva... cândva în viitor. Atât timp 
cât Cel-cu-Cuţitul trăieşte, ea nu va divorța de el nici în 
ruptul capului. Uită de sabotor, acela a fost în altă viaţă - şi 
după ce vor trece doi ani, se va duce după el... adică dacă... 
dacă el îi va permite să rămână aici. Mă îndoiesc însă că... 

Ahmed închise ochii, zgâlţâit de un tremur. 

— Ce s-a întâmplat cu Baiazid şi cu bandiții? Ahmed... 

Ahmed nu-l auzea. Vedea acum stepele întinse, câmpiile 
din patria lui şi a strămoşilor lui, mările de iarbă verde de 
unde veniseră strămoşii lui ca să lupte alături de Gingis Han 
şi apoi alături de nepotul lui, Kublai Han, şi de fratele 
acestuia, Hulagu Han, care veniseră pe jos în Persia ca să 
ridice munţi din tigvele acelora care li se împotriviseră. Aici, 
în timpurile de aur ale lumii străvechi, îşi spunea Ahmed, în 
aceste ţinuturi ale vinului, ale căldurii, bunăstării şi ale 
femeilor frumoase cu ochi migdalaţi şi de o negrăită 
senzualitate, frumoase dintotdeauna precum Azadeh... ah, 
acum n-am s-o mai pot avea niciodată aşa cum trebuie, 


târâtă de păr ca o pradă de război, aruncată peste şa, ca să 
fie îmblânzită şi posedată pe piei de lup... 

Se auzi vorbind ca de undeva din depărtare: 

— Vă rog, Înălţimea Voastră, aş vrea să fiu îngropat în 
ţinutul meu şi după obiceiul nostru... 

Atunci voi putea trăi pentru totdeauna împreună cu 
spiritele părinţilor mei, îşi spuse el, simțind cum ţinutul 
acela îndepărtat îi face semn cu mâna să se apropie. 

— Ahmed, ce s-a întâmplat cu Baiazid şi cu bandiții după 
ce aţi aterizat? 

Cu un efort, Ahmed reveni pe pământ. 

— Nu erau kurzi, erau nişte nomazi care susțineau că sunt 
kurzi şi Cel-cu-Cuţitul i-a ucis pe toţi, Înălţimea Voastră, cu 
mare brutalitate, spuse el, cu o politeţe ciudată. În nebunia 
lui, i-a ucis pe toţi - cu cuțitul, cu pistolul, cu mâinile, cu 
picioarele şi cu dinţii, pe toţi, cu excepţia lui Baiazid care, 
din cauza jurământului făcut în faţa Înălţimii Voastre, nu se 
repezise împotriva lui. 

— Şi l-a lăsat în viaţă? Lui Hakim nu-i venea să creadă. 

— Da, Allah să-i dea linişte şi odihnă. A... a pus un pistol în 
mâna mea şi l-a ţinut pe Baiazid lângă pistol şi eu... 

Vocea i se frânse, căci câmpiile verzi îl îmbiau cât vedea cu 
ochii... 

— L-ai omorât? 

— O, da, privindu-l... privindu-l în ochi. 

În vocea lui Ahmed izbucni furia: 

— Fiul de căţea... m-a împuşcat pe la spate de două ori, 
fără onoare, fiu de câţea, aşa că a murit şi el fără onoare 
şi... şi fără... bărbăţie, fiul de câţea! 

Buzele fără sânge zâmbiră şi Ahmed închise ochii. 
Moartea se apropia foarte repede acum, cuvintele abia se 
mai înțelegeau. 

— M-am răzbunat. 

— Ahmed, ce nu mi-ai spus şi mai trebuie să ştiu? întrebă 
Hakim repede. 

— Nimic... 


O clipă, ochii muribundului se deschiseră şi Hakim privi în 
hăul lor. 

— Nu este alt Dumnezeu decât Allah şi... 

Pe la colţurile gurii începu să i se prelingă puţin sânge. 

— Te-am făcut ha... 

Ultimul cuvânt muri o dată cu el. 

Hakim nu se simţea deloc bine sub privirea lui îngheţată. 

— Doctore! strigă el. 

Medicul intră imediat, o dată cu paznicul, şi îi închise ochii. 

— Voia lui Allah. Ce să facem cu trupul, Înălţimea Voastră? 

— Ce faceţi de regulă cu corpurile. 

Hakim îşi mişcă cârjele şi plecă, urmat de paznic. Aşadar, 
îşi spunea el, aşadar, Ahmed, acum eşti mort şi eu sunt 
singur, rupt de trecut şi fără obligaţii faţă de nimeni. M-ai 
făcut han? Asta voiai să spui? Ştiai că sunt găuri pentru 
spionat şi în încăperea aceea? 

Zâmbi fără să vrea. Apoi se oţeli. Acum să ne răfuim cu 
colonelul Fazir şi cu Erikki, Cel-cu-Cuţitul, cum i-ai spus tu. 

La palat, ora 18:48. În lumina crepusculară, Erikki repara 
atent, cu bandă adezivă transparentă, una din găurile din 
parbrizul de plastic al elicopterului. Îi venea greu, fiindcă 
avea braţul prins într-o eşarfă, dar mâna lui era puternică şi 
rana de la antebraţ superficială şi nu dădea semne de 
infecţie. Urechea era şi ea bandajată, o parte din păr tuns 
ca să nu se infecteze, şi se refăcea rapid. Orele pe care le 
petrecuse discutând cu Azadeh îi aduseseră pacea în suflet. 

Asta e tot, îşi spunea el, dar nu suficient ca să mă ierte 
pentru toate omorurile şi pentru primejdia pe care o 
reprezint eu. Aşa să fie. Aşa m-au făcut zeii şi aşa sunt eu. 
Dar cum rămâne cu Ross, şi cum rămâne cu Azadeh? Şi de 
ce ţine mereu kukri-ul lângă ea? 

— A fost darul lui pentru tine, Erikki, pentru tine şi pentru 
mine. 

— E de rău augur să dai unui bărbat un cuţit fără să iei 
bani, imediat, numai aşa, simbolic. Când am să-l văd, am să- 
i dau nişte bani şi am să primesc darul. 


Apăsă încă o dată pe butonul de start. Motorul porni, tuşi 
de câteva ori, se înecă şi amuţi. Ce este cu Ross şi Azadeh? 

Se aşeză din nou pe marginea carlingii şi privi spre cer. 
Cerul nu-i răspunse. Nici apusul soarelui. Plafonul de nori 
se rupsese spre vest, soarele era jos şi norii ameninţători. 
Se auziră strigările muezinilor. Paznicii de la porţi se 
întoarseră cu faţa spre Mecca şi se prosternară. La fel 
făcură şi toţi cei din interiorul palatului, şi credincioşii de la 
fabrica de covoare, şi cei care lucrau în saivanele oilor. 

Instinctiv, duse mâna la cuţit, verifică din ochi să vadă dacă 
mitraliera Sten era lângă scaunul pilotului, cu încărcătorul 
plin. În cabină mai erau ascunse şi alte arme, luate de la 
nomazi, un AK47 şi un M16. Nu-şi amintea când le luase 
sau când le ascunsese; le descoperise în dimineaţa asta, 
când inspectase elicopterul ca să vadă ce stricăciuni 
suferise şi făcuse curăţenie în interior. 

Cu urechea bandajată, nu auzi maşina care se apropia, aşa 
cum ar fi auzit-o în mod normal, şi fu uimit când o văzu 
apărând la poartă. Paznicii hanului îi recunoscură pe 
ocupanţi şi le făcură semn cu mâna că pot trece. Maşina se 
opri în curtea din faţă, lângă fântâna arteziană. 

Apăsă din nou pe butonul de start, motorul tuşi iar şi se 
înecă, zguduind tot elicopterul când se opri. 

— Bună seara, căpitane, spuse Hashemi Fazir. Cum te mai 
simţi astăzi? 

— Cu puţin noroc, într-o săptămână o să fiu la fel de bine 
ca întotdeauna, spuse Erikki amabil, dar foarte atent. 

— Paznicii spun că Excelenţele lor nu s-au întors încă de la 
spital. Hanul ne aşteaptă, am venit aici la invitaţia sa. 

— Sunt la spital să-şi facă radiografii. Au plecat în timp ce 
eu dormeam, dar trebuie sa se întoarcă dintr-o clipă într- 
alta. 

Erikki îi examină cu privirea. 

— Doriţi ceva de băut? Este votcă, whisky şi, bineînţeles, 
cafea. 


— Mulţumesc, orice o fi, răspunse Hashemi. Ce face 
elicopterul? 

— E bolnav, spuse el nefericit. De o oră tot încerc să-l 
pornesc. A avut o săptămână mizerabilă. 

Erikki îi conduse sus, pe treptele de marmură. 

— Toate circuitele sunt încurcate. Am mare nevoie de un 
mecanic. Baza noastră este închisă, după cum ştiţi, şi am 
încercat să telefonez la Teheran, dar telefoanele sunt iarăşi 
defecte. 

— Poate că am să vă fac eu rost de un mecanic de la baza 
aeriană, mâine sau poimâine. 

— Aţi putea, domnule colonel? Zâmbi brusc, plin de 
recunoştinţă. Mi-ar fi de mare ajutor. Şi aş avea nevoie şi de 
carburant, un rezervor plin. S-ar putea? 

— Puteţi zbura până la aeroport? 

— N-aş risca nici dacă aş reuşi să-l pornesc - e prea 
periculos. Nu, n-aş îndrăzni să plec. Erikki clătină din cap. 
Trebuie să vină mecanicul aici. 

Îi conduse de-a lungul coridorului, deschise uşa salonului 
mic de la parter pe care îl amenajase Abdollah Han pentru 
musafirii neislamici. Se numea Salonul European. Barul era 
bine asortat. Ca de obicei, în frigider erau tăviţe pline cu 
cuburi de gheaţă, apă gazoasă, băuturi nealcoolice de 
diferite tipuri, ciocolată, halvaua pe care o adorase bătrânul 
han. 

— Eu am să iau o votcă, spuse Erikki. 

Hashemi ceru o băutură nealcoolică. 

— Am să iau şi eu o votcă după ce apune soarele. 

Muezinii strigau cu glas din ce în ce mai slab. 

— Prosit! 

Erikki ciocni paharele şi-l bău pe al său dintr-o singură 
înghiţitură. Îşi mai turnă unul. Auzind o maşină, se uitară 
afară pe fereastră. Era Rolls-ul. 

— Scuzaţi-mă o clipă, am să-i spun lui Hakim Han că 
sunteţi aici. Erikki ieşi afară, o salută pe Azadeh şi pe 
fratele ei încă pe trepte. Ce se vede la radiografie? 


— Nu este atins nici un os, la niciunul din noi. Azadeh era 
fericită, faţa ei strălucea, lipsită de griji. Tu cum te simţi, 
iubitule? 

— Minunat! îi zâmbi sincer lui Hakim. Îmi pare aşa de 
bine... Aveţi un oaspete, colonelul Fazir - l-am instalat în 
Salonul European. 

Erikki observă că Hakim era foarte obosit. 

— Să-i spun să vină mâine? 

— Nu, nu, mulţumesc. Azadeh, te rog să-i spui că am să 
întârzii cincisprezece minute, dar să se facă comod şi să se 
simtă ca la el acasă. Ne vedem mai târziu, la masă. 

Hakim o urmări cu privirea când ea îl atinse uşor pe umăr 
pe Erikki, apoi se depărtă. Ce fericiţi sunt că se iubesc atât 
de mult şi cât de trist este pentru ei! 

— Erikki, Ahmed a murit. N-am vrut să-i spun încă lui 
Azadeh. 

Vestea îl întristă pe Erikki. 

— E vina mea că a murit - Baiazid, ticălosul, nu i-a dat nici 
o şansă. 

— Aşa a fost voia lui Allah. Hai să facem o mică plimbare. 

Hakim porni pe coridor spre Sala Mare, rezemându-se tot 
mai greu în cârje. Paznicul rămase lângă uşă, acolo de unde 
nu putea auzi ce se vorbeşte. Hakim se îndreptă spre o nişă, 
îşi puse deoparte cârjele şi se întoarse cu faţa spre Mecca; 
se strâmbă de durere când îngenunche şi încercă să facă o 
plecăciune. Deşi se sili din răsputeri, nu reuşi nici a doua 
oară şi trebui să se mulţumească cu recitarea Shahadei. 

— Erikki, vrei te rog să-mi dai o mână de ajutor? 

Erikki îl ridică cu uşurinţă. 

— Cred că ar fi mai bine să renunţi câteva zile. 

— Să nu-mi spun rugăciunile? Hakim se uita uluit la el. 

— Vreau să spun... poate că Dumnezeul Unic va înţelege 
dacă vei rosti rugăciunea fără să îngenunchezi. O să-ţi facă 
foarte rău la spate. Ţi-a spus doctorul despre ce-i vorba? 

— Crede că am nişte ligamente întinse. Am să mă duc cât 
mai curând cu Azadeh la Teheran şi am să consult un 


specialist. 

Hakim luă cârjele de la Erikki. 

— Mulţumesc. 

După ce reflectă un moment, alese un scaun în locul 
pernelor pe care şedea de obicei şi se aşeză uşor pe el, apoi 
comandă ceai. 

Erikki era cu gândul la Azadeh. Avea atât de puţin timp... 

— Cel mai bun specialist în afecţiuni ale spatelui este Guy 
Beauchamp de la Londra. M-a făcut bine în cinci minute 
după ce cei mai mulţi doctori spuseseră că trebuie să fac 
elongaţii timp de trei luni sau să mi se sudeze două 
articulaţii. Să nu ai încredere în doctorii obişnuiţi când e 
vorba de spate, Hakim. Tot ce ştiu să facă este să-ţi dea 
analgezice. 

Se deschise o uşă. Un servitor aduse ceaiul. Hakim îl 
concedie imediat, şi pe el, şi pe paznic. 

— Ai grijă să nu fiu deranjat. 

Ceaiul era fierbinte, avea gust de mentă, era dulce şi 
servit în cupe subţiri de argint. 

— Acum trebuie să stabilim ce urmează să facem. Nu poţi 
rămâne aici. 

— Sunt de acord, admise Erikki, bucuros că aşteptarea 
luase sfârşit. Ştiu că... că sunt stânjenitor pentru tine ca 
han. 

— O parte din înţelegerea mea şi a lui Azadeh cu tata ca să 
ne repună în drepturi şi să mă facă pe mine moştenitor au 
fost jurămintele noastre ca ea să rămână la Tabriz, în Iran, 
timp de doi ani. Aşadar, deşi tu trebuie să pleci, ea nu poate 
pleca. 

— Mi-a vorbit şi ea despre jurăminte. 

— Este clar că tu eşti în primejdie, chiar şi aici. Nu te pot 
apăra împotriva poliţiei sau a guvernului. Ar trebui să pleci 
imediat, să zbori afară din ţară. După doi ani, Azadeh va 
putea pleca dacă va vrea. 

— Nu pot să pornesc elicopterul. Fazir mi-a promis să-mi 
trimită mâine un mecanic. Şi carburant. Dacă aş putea să 


dau de Mclver la Teheran, poate ar putea să trimită pe 
cineva să mă ia de aici. 

— Ai încercat? 

— Da, însă telefoanele nu funcţionează. Aş fi putut folosi 
instalaţia radio de la biroul bazei noastre, însă acolo totul 
este complet distrus. Am trecut în zbor pe deasupra bazei 
când am venit încoace - totul este făcut praf, nu există nici 
un mijloc de transport, nu mai există nici butoaiele cu 
combustibil. Dacă aş putea stabili legătura cu Mclver, ar 
trimite un mecanic ca să repare elicopterul. Până va putea 
zbura din nou, poate să rămână acolo unde este acum? 

— Da, bineînţeles, spuse Hakim, convins acum că Erikki nu 
ştia nimic despre evadarea celorlalţi piloţi şi a elicopterelor. 
Dar asta nu schimbă nimic, îşi spuse el. Nu există nici un fel 
de linii aeriene la Tabriz, altfel aş fi aranjat să fii transportat 
de aici. Cu toate astea, continuu să cred că trebuie să pleci 
imediat. Aici eşti în mare primejdie, în primejdie imediată. 

— Eşti sigur? întrebă Erikki mijind ochii. 

— Da. 

— Ce primejdie? 

— Nu pot să-ţi spun. Dar iese de sub controlul meu, este 
serioasă şi imediată, nu o priveşte pentru moment pe 
Azadeh, dar s-ar putea s-o privească şi pe ea dacă nu 
acţionăm cu băgare de seamă. Pentru protecţia ei, toate 
acestea trebuie să rămână între noi. Pot să-ţi dau o maşină, 
pe oricare o doreşti din cele aflate în garaj. Cred că sunt 
vreo douăzeci. Ce s-a întâmplat cu Range Rover-ul tău? 

Erikki ridică din umeri, în timp ce mintea îi lucra febril. 

— Asta a fost o altă problemă, când l-am ucis pe ticălosul 
de mujahedin care ne-a luat hârtiile, pe ale mele şi ale lui 
Azadeh. 

Hakim insistă: 

— Nu avem prea mult timp. 

Erikki întoarse capul spre stânga şi spre dreapta pentru a 
diminua tensiunea din muşchii gâtului şi să mai domolească 
durerea. 


— Cât de imediată este primejdia, Hakim? 

Ochii tânărului han se aţintiră asupra lui. 

— Suficient de imediată ca să-ţi propun să aştepţi până se 
întunecă, apoi să iei maşina şi să pleci, să părăseşti Iranul 
cât mai repede cu putinţă, adăugă el apăsând pe ultimele 
cuvinte. Destul de imediată ca să ştii că, dacă nu pleci 
imediat, Azadeh va avea foarte mult de suferit. Suficient de 
imediată ca să ştii că nu trebuie să-i spui că pleci. 

— Juri? 

— Jur în faţa lui Allah că asta este ceea ce cred. 

Văzu că Erikki ridică din sprâncene şi aşteaptă 
nerăbdător. Îi plăcea onestitatea şi simplitatea bărbatului, 
dar aceasta nu avea acum nici o importanţă. 

— Poţi să pleci fără să-i spui? 

— Dacă va fi noaptea, spre dimineaţă, când doarme mai 
adânc, atunci da. Dacă plec diseară, să zicem că vreau să 
mă plimb sau să mă duc până la bază, o să mă aştepte şi 
dacă nu mă întorc o să fie foarte dificil - pentru ea şi pentru 
tine. Amintirea satului îi provoacă coşmaruri. Va face precis 
o criză de isterie. O plecare în secret ar fi o modalitate mai 
înţeleaptă, chiar înainte de revărsatul zorilor. Atunci va 
dormi profund, medicul i-a dat sedative. Va dormi, iar eu am 
să-i las un bilet. 

Hakim dădu din cap satisfăcut. 

— Atunci s-a rezolvat. 

Nu dorea nici un fel de necazuri, nici cu Azadeh, nici 
pentru ea. 

Erikki sesizase tonul hotărât din vocea lui Hakim şi ştia, 
fără nici o umbră de îndoială că, dacă o părăseşte acum, va 
fi pentru totdeauna. 

În baie, ora 19:50. Azadeh se cufundă în apa fierbinte 
până la gât. Baia era frumoasă, placată cu faianţă, avea 
cincisprezece metri pătraţi şi fundul înclinat; la un capăt 
era o platformă, iar apa fierbinte venea din camera 
alăturată, unde se afla cazanul. Toată încăperea era caldă şi 
încăpătoare, cu oglinzi măgulitoare. Azadeh îşi legase părul 


sus, în creştet, şi se rezema cu spatele de peretele 
bazinului, cu picioarele întinse, lăsând apa s-o mângâie. 

— O, Mina, e aşa de bine! 

Mina era o femeie puternică, frumoasă, una din cele trei 
servitoare ale lui Azadeh. Stătea în picioare deasupra ei în 
apă, purtând numai o pânză în jurul şoldurilor, şi îi masa 
umerii şi gâtul. În cameră nu erau decât ele două - Hakim îi 
trimisese pe toţi ceilalţi membri ai familiei în alte case din 
Tabriz, „ca să se pregătească pentru o zi specială de doliu 
în amintirea lui Abdollah Han”, spusese el drept pretext, 
dar toţi erau conştienţi că cele patruzeci de zile de 
aşteptare aveau menirea să-i dea răgazul să inspecteze 
palatul în linişte şi să reamenajeze apartamentele după 
gustul său. Numai bătrâna Hananum şi Aysha cu cei doi 
copii ai ei rămăseseră netulburaţi în apartamentele lor. 

Fără să-i tulbure seninătatea, Mina o împinse pe Azadeh 
spre apa mai puţin adâncă, aşezând-o pe platforma pe care 
Azadeh se întinse complet, cu capul rezemat confortabil pe 
o pernă, în aşa fel încât să-i poată masa pieptul şi 
abdomenul, coapsele şi picioarele, pregătind-o pentru 
adevăratul masaj cu ulei de mai târziu. 

— O, ce bine este, spuse Azadeh din nou. Se gândea cu cât 
este mai plăcută această baie decât sauna lor - căldura 
aceea brutală, excesivă, apoi tăvălirea în zăpada îngrozitor 
de rece. Şocul era, ce-i drept, înviorător, dar nu ca această 
baie senzuală, în apă parfumată, care nu producea nici un 
fel de şocuri şi care este aşa de bună... Dar de ce este baia 
acum un sat şi e atât de rece şi uite-l şi pe măcelar şi pe 
falsul mullah care strigă: „Mai întâi mâna dreaptă... 
omorâţi-o cu pietre pe târfăăăă!” Gemu abia auzit şi 
alunecă de pe platformă. 

— O, v-am lovit, Îânălţimea Voastră? Vă rog să mă iertaţi. 

— O, nu, nu, nu tu, Mina, nu e nimic, nimic, te rog să 
continui. 

Simţi din nou mângâierea degetelor moi. Inima începu să-i 
bată mai rar. „Sper ca în curând să pot dormi fără să-mi 


apară în faţa ochilor satul acela... Noaptea trecută, cu 
Erikki, a fost deja ceva mai bine, în braţele lui a fost mai 
bine, chiar şi numai faptul că mă aflam aproape de elm-a 
făcut să mă simt mai bine. Poate că la noapte va fi şi mai 
bine. Mă întreb ce-o mai fi făcând Johnny. Probabil că acum 
este în drum spre casă, spre Nepal, în permisie. Acum, dacă 
Erikki s-a întors, sunt din nou în siguranţă. Atât timp cât 
sunt cu el, aproape de el, mă simt bine. Când sunt singură, 
nu mă simt bine... nu mă simt în siguranţă nici măcar cu 
Hakim. Nu mă mai simt protejată. 

Uşa se deschise şi intră Aysha. Faţa ei era marcată de 
suferinţă, ochii plini de spaime, iar chadorul negru o făcea 
să pară şi mai emaciată. 

— Bună, Aysha dragă, ce s-a întâmplat? 

— Nu ştiu. Toată lumea e ciudată şi eu... eu nu mai ştiu 
unde mi-e capul. 

— Vino în baie, spuse Azadeh, făcându-i-se milă de ea. 
Arăta aşa de slabă, îmbătrânită, fragilă şi lipsită de apărare. 
E greu să crezi că e văduva tatălui meu, că are un fiu şi o 
fiică şi abia a împlinit şaptesprezece ani. Vino înăuntru, e 
aşa de plăcut! 

— Nu, nu, mulţumesc, eu... vreau numai să vorbesc ceva 
cu tine. 

Aysha privi spre Mina, apoi lăsă ochii în jos şi aşteptă. 
Acum două zile ar fi trimis pur şi simplu după Azadeh, care 
ar fi venit imediat, ar fi îngenuncheat şi ar fi făcut o 
plecăciune în faţa ei, aşteptându-i ordinele; acum venise şi 
îngenunchease ea, fiindcă avea ceva de cerut. „Voia lui 
Allah, îşi spuse. Numai că mi-e îngrozitor de teamă pentru 
viitorul copiilor mei; altfel aş sări în sus de bucurie - am 
scăpat de mirosul acela urât, de sforăiturile care nu mă 
lăsau să dorm, de greutatea lui care mă strivea, de 
gemetele şi de furia lui, de muşcături şi de disperarea că nu 
putea decât foarte rar. „E vina ta, tu eşti de vină, numai 
tu...” Cum puteam eu să fiu de vină? De câte ori l-am 
implorat să-mi arate ce să fac ca să-l ajut şi am încercat în 


fel şi chip, dar nu se mai putea decât foarte rar şi apoi 
greutatea cobora de pe mine, începea sforăitul şi eu 
rămâneam trează, să zac în sudoarea şi în duhoarea aceea 
împuţită. O, de câte ori am vrut să mor!” 

— Mina, lasă-ne singure până te chem, spuse Azadeh. 

Fata se supuse imediat. 

— Ce s-a întâmplat, draga mea Aysha? 

Femeia tremura din tot corpul. 

— Mi-e frică. Mi-e frică pentru fiul meu şi am venit să te 
rog să-l aperi. 

— Nu ai de ce să te temi de Hakim Han sau de mine, spuse 
Azadeh blând. Am jurat în faţa lui Allah să te iubim, pe tine, 
pe fiul şi pe fiica ta. Doar ne-ai auzit şi tu, am jurat în faţa 
soţului tău, tatăl nostru, şi apoi din nou, după moartea lui. 
Nu ai absolut nici un motiv să te temi. 

— Am toate motivele să mă tem, spuse Aysha bâlbâindu-se. 
Nu mai suntem în siguranţă, nici eu, nici fiul meu. Te rog, 
Azadeh... nu s-ar putea... nu s-ar putea ca Hakim Han... 
semnez orice hârtie prin care renunţ la orice drept pentru 
fiul meu, nu vreau decât să trăiesc în pace şi el să crească şi 
să trăiască în pace. 

— Viaţa ta va fi alături de noi, Aysha. Ai să vezi în curând 
cât de fericiţi vom fi împreună, spuse Azadeh. 

„Are dreptate să se teamă, îşi spuse Azadeh. Hakim nu va 
renunţa niciodată la hanat în favoarea cuiva care nu este 
descendentul lui direct dacă o să aibă un fiu - şi acum 
trebuie să se însoare. Trebuie să-l ajut să-şi găsească o 
soţie.” 

— Nu-ţi face griji, Aysha. 

— Să nu-mi fac griji? Tu eşti acum în siguranţă, Azadeh, 
dar numai cu câteva zile în urmă trăiai în teroare şi groază. 
Acum eu sunt cea care nu sunt în siguranţă şi trăiesc 
terorizată. 

Azadeh se uită la ea. Nu putea face nimic pentru sărmana 
fată. Viaţa Ayshei era pecetluită. Era văduva unui han. Va 
rămâne în palat, păzită şi urmărită, şi va încerca să trăiască 


cum va putea mai bine. Hakim nu va îndrăzni s-o lase să se 
recăsătorească şi nici nu-i putea permite să renunţe la 
drepturile fiului ei, acordate prin voinţa public exprimată a 
soţului muribund. 

— Nu-ţi face griji, repetă ea. 

— Uite aici, spuse Aysha şi scoase un plic mare de sub 
chador. E altău. 

— Ce-i asta? 

Azadeh avea mâinile ude şi nu voia să atingă plicul. Fata îl 
deschise şi îi arătă conţinutul. Azadeh făcu ochii mari: 
paşaportul ei, cartea de identitate, alte documente, actele 
lui Erikki, care se aflau şi ele acolo, împreună cu toate 
lucrurile furate la barieră de mujahedin. Era într-adevăr un 
peşcheş considerabil. 

— De unde le-ai luat? 

Fata era sigură că nu le-ascultă nimeni, cu toate acestea 
cobori vocea: 

— Mullahul acela de stânga, cel care a fost şi în sat, el le-a 
dat Înălţimii Sale, hanului, adică lui Abdollah Han, acum 
două săptămâni, pe când erai la Teheran... acelaşi mullah 
care a fost şi în sat. 

Azadeh se uita la ea şi nu-i venea să creadă. 

— Cum a pus mâna pe ele? 

Fata ridică neliniştită din umeri. 

— Mullahul ştia tot ce se întâmplase la bariera de pe 
şosea. A venit aici încercând să... să pună mâna pe soţul 
tău. Înălţimea Sa... fata ezită, apoi continuă, tot în şoaptă: 
Înălţimea Sa i-a spus că nu, numai când va încuviinţa el, l-a 
concediat şi a păstrat hârtiile. 

— Mai ai şi alte hârtii, Aysha? Documente particulare? 

— Nu ale tale şi nici ale soţului tău. Fata tremură din nou. 
Înălţimea Sa te ura aşa de mult! Voia să-l distrugă pe soţul 
tău şi după aceea să te dea sovieticului, iar fratele tău urma 
să fie... neutralizat. Sunt atât de multe lucruri pe care le 
ştiu şi cu care aş putea să te ajut, să vă ajut pe tine şipeel, 


sunt atât de multe lucruri pe care nu le înţeleg. Ahmed... să 
te fereşti de el, Azadeh. 

— Da, spuse Azadeh încet. Tata l-a trimis pe mullah în sat? 

— Nu ştiu, dar cred că da. L-am auzit când îl ruga pe 
sovietic să-l scape de mullah, de Mahmud, da, aşa se numea 
mullahul acela fals. Poate că tocmai Înălţimea Sa l-a trimis 
acolo ca să te chinuiască pe tine şi pe sabotor şi l-a trimis şi 
pe ella moarte - dar a intervenit mâna lui Allah. L-am auzit 
pe sovietic că este de acord să trimită oameni după 
Mahmud. 

Azadeh întrebă fără să pară foarte interesată: 

— Cum de ai auzit toate astea? 

Aysha îşi strânse chadorul mai bine pe ea şi îngenunche pe 
marginea băii. 

— Palatul este ca un fagure - e plin de găuri prin care să 
asculţi şi să priveşti, Azadeh. El... Înălţimea Sa nu avea 
încredere în nimeni, spiona pe toată lumea, chiar şi pe 
mine. Cred că trebuie să fim prietene, aliate, tu şi cu mine. 
Suntem lipsite de apărare - chiar şi tu, poate că tu chiar 
mai mult decât oricine altcineva, şi dacă nu ne ajutăm una 
pe alta suntem pierdute. Eu pot să te ajut, să te apăr. Pe 
fruntea tinerei femei apărură broboane de sudoare. Te rog 
numai să-l aperi pe fiul meu, te rog, eu pot să te apăr pe 
tine. 

— Bineînţeles că o să fim prietene, spuse Azadeh, care nu 
se credea ameninţată de nici o primejdie, dar era intrigată 
de existenţa secretelor palatului. O să-mi arăţi şi mie 
locurile acelea tainice şi o să-mi împărtăşeşti cunoştinţele 
tale? 

— O, da, da, sigur că aşa o să fac. Se lumină la faţă. Am să- 
ţi arăt totul şi cei doi ani vor trece repede. Da, sigur că o să 
fim prietene. 

— Care doi ani? 

— Cât timp soţul tău o să fie plecat. 

Azadeh sări brusc în sus, alarmată. 

— O să plece? 


Aysha o privi mirată. 

— Bineînţeles. Ce altceva ar putea face? 

În Salonul European, Hashemi citea biletul zmângălit de la 
Mâăztrâk pe care i-l dăduse Hakim. 

— Colonele, ce înseamnă treaba asta cu lazernov şi 
cimitirul Jaleh? întrebă Hakim. 

— Este o invitaţie, Înălţimea Voastră, spuse Hashemi 
blând. lazernov este un intermediar pe care îl foloseşte 
Mâztrâk din când în când, acceptabil pentru ambele părţi 
când au ceva important de discutat. Este bine să ne 
întâlnim cât mai curând cu lazernov! Spuse Hashemi. Cred 
că ar fi bine să ne ducem mâine la Teheran, Înălţimea 
Voastră. 

— Da, admise Hakim. În timp ce se întorcea cu maşina de 
la spital, împreună cu Azadeh, Hakim decisese că singura 
cale de a răspunde mesajului lui Măâztrâk era un atac 
frontal. 

— Când te întorci la Tabriz? 

— Dacă nu aveţi nimic împotrivă, săptămâna viitoare. 
Atunci vom putea discuta cum să-l atragem pe Mâztrâk să 
vină încoace. Cu ajutorul dumneavoastră, sunt multe de 
făcut în Azerbaidjan. De curând am primit un raport în 
legătură cu faptul că populaţia kurdă s-a răsculat în 
apropiere de Rezaiyeh, aprovizionată din plin cu bani şi 
arme de Iraq - Allah să-i pedepsească. Khomeini a ordonat 
armatei să înăbuşe răscoala o dată pentru totdeauna. 

— Pe kurzi? Hakim zâmbi. Nici chiar el, Allah să-l aibă în 
paza sa, nici chiar el nu va reuşi să facă asta - o dată pentru 
totdeauna. 

— De data asta s-ar putea să reuşească, Înălţimea Voastră. 
Are fanatici pe care îi va trimite împotriva fanaticilor. 

— Gărzile Verzi pot să îndeplinească ordinele şi să moară 
pentru ele, dar nu pot locui în munţii ăştia, nu au puterea 
de viaţă a kurzilor şi nici pofta lor de a trăi liber pe pământ 
în drum spre Paradis. 


— Cu permisiunea dumneavoastră, am să transmit mai 
departe acest sfat. 

— Şi i se va acorda mai multă încredere decât aceluiaşi 
sfat al tatălui sau al bunicului meu? întrebă el sever. 

— Aşa sper, Înălţimea Voastră, aşa sper... 

Cuvintele lui fură acoperite de zgomotul brusc făcut de 
motorul elicopterului, care prinse viaţă, apoi tuşi, merse 
câtva timp şi muri din nou. Hashemi privi pe fereastră şi îl 
văzu pe Erikki ridicând capota unuia dintre motoare şi 
privind înăuntru cu o lanternă. Se întoarse din nou spre 
han, care şedea ţeapăn pe un scaun. Tăcerea devenea 
apăsătoare, minţile celor doi bărbaţi lucrau febril; amândoi 
erau la fel de puternici, amândoi înclinați spre un anume fel 
de violenţă. 

Hakim Han spuse cu grijă: 

— Nu poate fi arestat în casa mea sau pe domeniul meu. 
Chiar dacă nu ştie nimic despre telex, ştie că nu poate să 
rămână la Tabriz şi nici măcar în Iran. Ştie, de asemenea, 
că sora mea nu poate pleca cu el, nu poate părăsi Iranul 
timp de doi ani. Pilotul ştie că trebuie să plece imediat. Dar 
maşina lui nu poate zbura. Sper să evite arestarea. 

— Sunt cu mâinile legate, Înălţimea Voastră, spuse 
Hashemi pe un ton de scuză şi de sinceră părere de rău. 
Datoria mea este să ascult de legile ţării. 

Observă distrat o scamă pe mânecă şi o îndepărtă cu exact 
atâta tristeţe cât era necesar. 

— Este de datoria noastră să ne supunem legilor. 

— Sunt sigur, absolut sigur că nu a participat la nici un fel 
de conspirație, nu ştie nimic despre faptul că ceilalţi au 
fugit şi aş dori să fie lăsat să plece liniştit. 

— Voi fi fericit să-i informez pe cei de la SAVAMA despre 
dorinţele dumneavoastră. 

— Aş fi foarte fericit dacă ai face ceea ce am propus eu. 

— Eu voi face, Înălţimea Voastră, dar dacă îl interceptează 
alţii... 

Hakim ridică din umeri: 


— Voia lui Allah! 

Capitolul 24 

Tabriz - la palat, ora 22:05. Şedeau toţi trei în faţa focului 
de buşteni şi îşi beau cafeaua de după cină, privind 
flăcările. Camera era mică şi îmbrăcată în brocarturi 
bogate, caldă şi intimă. Una din gărzile lui Hakim se afla 
lângă uşă. Între cei trei nu era pace, deşi aşa pretindeau şi 
acum, cum făcuseră tot timpul serii. Flăcările le ţineau 
atenţia fixată asupra lor, fiecare văzând acolo alte imagini. 
Erikki vedea bifurcația drumului - întotdeauna o bifurcaţie. 
Într-o direcţie flăcările duceau spre singurătate, în cealaltă 
spre împlinire - poate că da, dar poate că nu. Azadeh privea 
spre viitor, încercând să nu-l vadă. 

Hakim Han îşi luă privirea de la foc şi aruncă mănuşa: 

— Ai fost abătută toată seara, Azadeh, spuse el. 

— Da. Cred că toţi am fost aşa, spuse ea şi zâmbetul ei era 
ireal. Crezi că am putea sta de vorbă în particular, numai 
noi trei? 

— Bineînţeles. 

Hakim îi făcu semn paznicului să plece. 

— 'Te chem dacă am nevoie de tine. 

Omul se supuse şi închise imediat uşa în urma lui. 
Atmosfera din încăpere se schimbă imediat. Acum toţi trei 
erau adversari, toţi erau conştienţi de asta şi se aflau în 
gardă. 

— Da, Azadeh? 

— Este adevărat că Erikki trebuie să plece imediat? 

— Da. 

— Trebuie să existe şi o altă soluţie. Nu pot suporta să stau 
fără soţul meu timp de doi ani. 

— Cu ajutorul lui Allah, timpul va trece repede, spuse 
Hakim Han şi se aşeză şi mai ţeapăn. Durerile îl mai 
lăsaseră cu codeină. 

— Nu pot suporta doi ani, spuse ea din nou. 

— Jurământul tău nu poate fi încălcat. 


— Are dreptate, Azadeh, interveni Erikki. Ai făcut 
jurământul de bunăvoie. Hakim este han şi preţul este... 
corect. Dar toate omorurile astea - trebuie să plec, este 
greşeala mea, nu a ta şi nici a lui Hakim. 

— Nu ai făcut nimic rău, absolut nimic, ai fost nevoit să mă 
aperi pe mine şi pe tine, erau nişte ticăloşi anume trimişi ca 
să ne ucidă, cât despre raid... ai făcut ce ai crezut că e mai 
bine, nu aveai de unde să ştii că răscumpărarea fusese 
plătită şi că tata murise... N-ar fi trebuit să poruncească să 
fie ucis mesagerul. 

— Asta nu schimbă cu nimic lucrurile. Trebuie să plec în 
noaptea asta. Trebuie să ne împăcăm cu gândul şi să facem 
ce putem, spuse Erikki, cu ochii la Hakim. Doi ani vor trece 
repede. 

— Dacă mai trăieşti până atunci, dragul meu. 

— Azadeh se întoarse spre fratele ei, care îi susţinu 
privirea - acelaşi zâmbet, aceiaşi ochi. 

Erikki privi de la frate la soră, care semănau atât de mult, 
dar erau şi atât de deosebiți unul de altul. Ce s-a întâmplat 
cu ea, de ce a grăbit chestiunea asta care n-ar fi trebuit 
presată? 

— Bineînţeles, dacă trăiesc, spuse el cu un calm aparent. 

Un cărbune căzu din cămin şi Erikki îl împinse la loc. 

Văzuse că Azadeh nu-şi dezlipise privirea de la Hakim şi 
nici el de la ea. Acelaşi calm, acelaşi zâmbet politicos, 
aceeaşi inflexibilitate. 

— Da, Azadeh? spuse Hakim. 

— Un mullah ar putea să mă dezlege de jurământ. 

— Nu se poate, nici un mullah şi nici eu nu putem face aşa 
ceva, nici chiar Imamul v-ar fi de acord. 

— Pot să mă dezleg şi singură. Este o problemă între mine 
şi Allah, pot să... 

— Nu poţi, Azadeh, nu poţi face asta şi să trăieşti apoi în 
pace cu tine însăţi. 

— Ba pot. Pot să mă împac cu mine însămi. 

— Nu şi dacă rămâi musulmană. 


— Da, spuse ea simplu. De acord. 

Hakim făcu ochii mari. 

— Nu ştii ce vorbeşti. 

— O, ba da, ştiu. M-am gândit şi la asta. Vocea ei era lipsită 
de orice intonaţie. M-am gândit la această soluţie şi am 
găsit-o suportabilă. Nu voi îndura doi ani de despărţire, nu 
voi suporta nici un fel de atentat la viaţa soţului meu şi nici 
n-am să iert aşa ceva. 

Se rezemă de spătar şi făcu o pauză, simțind o uşoară 
ameţeală de moment. Îi era recunoscătoare Ayshei pentru 
că o avertizase şi era bucuroasă că avusese curajul să 
deschidă discuţia. 

— N-am să-ţi îngădui să renunţi la Islam în nici un fel de 
condiţii. 

Azadeh se mulţumi să privească din nou în flăcări. 

Câmpul era minat de jur-împrejurul lor, minele toate 
amorsate şi, deşi Hakim era atent la ea, toate simţurile lui îl 
tatonau pe Erikki, Cel-cu-Cuţitul, ştiind că şi el aştepta şi că 
acum, că lucrurile fuseseră spuse pe faţă, jucau alt joc. 
Poate că n-ar fi trebuit să-mi concediez paznicul, îşi spuse 
el, jignit de ameninţarea ei şi simțind în nări mirosul 
primejdiei. 

— Indiferent ce ai spune, Azadeh, de dragul sufletului tău, 
voi fi silit să împiedic orice erezie din partea ta, prin orice 
mijloace. Este de neimaginat. 

— Atunci te rog să mă ajuţi. Eşti foarte înţelept. Eşti han şi 
am trecut împreună prin multe clipe grele. Te implor, 
îndepărtează această ameninţare de sufletul meu şi al 
soţului meu. 

— Nu-ţi ameninţ nicicum nici sufletul, nici pe soţul tău, 
spuse Hakim şi privi drept la Erikki. Nu ameninţ pe nimeni 
Şi nimic. 

— Care sunt pericolele acelea despre care mi-ai pomenit? 
întrebă Erikki. 

— Nu pot să-ţi spun, replică Hakim. 


— Vă rog să ne scuzaţi, Înălţimea Voastră, spuse Azadeh. 
Trebuie să ne pregătim de plecare. Azadeh se ridică şi 
Erikki făcu la fel. 

— Rămâi acolo unde eşti! Hakim era furios. Erikki, o să-i 
dai voie să încalce jurământul islamic, să renunţe la toată 
moştenirea ei şi la şansa vieţii veşnice? 

— Nu, asta nu face parte din planul meu, spuse Erikki. 
Amândoi priviră uimiţi la el. Te rog să-mi spui despre ce 
pericole e vorba, Hakim. 

— Ce, ai un plan? Ce vrei să faci? 

— Pericolele, mai întâi spune-mi care sunt pericolele. 
Alături de mine, credinţa islamică a lui Azadeh nu este în 
nici o primejdie, jur pe zeii mei. Ce pericole există? 

Hakim nu avusese nici o clipă intenţia de a-i spune lui 
Erikki, dar acum era descumpănit de încăpăţânarea lui 
Azadeh, îngrozit de gândul că va putea comite actul final de 
erezie şi, pe de altă parte, era complet dezorientat de 
sinceritatea deplină a bărbatului. Aşa că le vorbi despre 
telex, despre piloţii şi aparatele de zbor care dispăruseră, 
despre discuţia pe care o avusese cu Hashemi, observând 
că, deşi Azadeh părea la fel de îngrozită ca şi Erikki, 
surpriza ei nu era sinceră. Parcă ar fi ştiut ceva dinainte, 
parcă ar fi fost de faţă de fiecare dată, dar de unde ar fi 
putut să ştie? Continuă grăbit: 

— l-am spus că nu poţi fi arestat în casa mea, pe domeniile 
mele sau în Tabriz, că am să-ţi dau o maşină şi că sper că ai 
să scapi de arestare şi vei pleca înainte de revărsatul 
zorilor. 

Erikki era zguduit. Telexul schimba totul, îşi spuse el. 

— Aşadar, mă vor aştepta. 

— Da. Dar nu i-am spus lui Hashemi că mai am şi alt plan, 
că am trimis deja o maşină la Tabriz şi, în momentul în care 
Azadeh va adormi... 

— M-ai fi părăsit? Azadeh era tulburată. Ai fi fost în stare 
să mă părăseşti fără să-mi spui, fără să mă întrebi? 

— Poate. Ce spuneai, Hakim? 'Te rog termină ce ai de spus. 


— Imediat ce adoarme Azadeh, aveam de gând să te scot 
pe furiş din palat, să te duc la Tabriz unde se află maşina şi 
să te trimit spre frontieră, spre frontiera turcă. Am prieteni 
la Kvoy şi ei te vor ajuta s-o treci, cu voia lui Allah, adăugă 
automat Hakim, extraordinar de uşurat că avusese 
prevederea să aranjeze şi acest al doilea plan alternativ - 
pentru orice eventualitate. Şi iată că eventualitatea s-a ivit. 
Ai şi tu un plan? 

— Da. 

— Care este acesta? 

— Dacă nu-ţi place, ce-ai să faci, Hakim Han? 

— Voi refuza să-ţi dau vreun ajutor şi voi încerca să te 
opresc. 

— Aş prefera să nu risc să-ţi displac. 

— Fără ajutorul meu nu poţi pleca. 

— E adevărat că mi-ar plăcea să beneficiez de ajutorul tău. 
Erikki nu mai avea încredere. Cu Mac şi Charlie şi ceilalţi 
deja plecaţi - cum naiba de au putut s-o facă aşa de repede? 
Şi de ce naiba nu s-a întâmplat asta cât timp era la Teheran, 

dar slavă Domnului că Hakim e acum han şi o poate apăra 
pe Azadeh - e clar ce o să facă SAVAK cu mine dacă o sămă 
prindă, când o să mă prindă. 

— Ai avut dreptate în privinţa pericolelor. Crezi că aş 
putea să mă strecor afară din ţară aşa cum ai spus? 

— Hashemi a lăsat doi poliţişti la poartă. Cred că am putea 
să te scoatem pe undeva pe furiş - trebuie să existe o 
modalitate să le distragem atenţia, nu ştiu dacă mai sunt şi 
alţii pe drumul spre oraş, dar s-ar putea să fie, mai mult ca 
sigur că sunt. Dacă sunt vigilenţi şi te interceptează - voia 
lui Allah. 

— Erikki, spuse Azadeh, ei se aşteaptă ca tu să pleci singur 
şi colonelul a fost de acord să nu se atingă de tine pe 
teritoriul Tabrizului. Dacă ne-am ascunde în spatele unui 
camion vechi 

— Avem nevoie numai de puţin noroc ca să scăpăm de ei. 


— Tu nu poţi să pleci, ripostă Hakim nerăbdător, dar ea 
nu-l auzi. 

Se întorsese cu gândul la Ross şi la Gueng şi la evadarea 
anterioară - la cât de grea li se păruse celor doi, deşi erau 
sabotori şi luptători antrenați pentru aşa ceva. Sărmanul 
Gueng! O trecu un fior. Drumul spre nord este la fel de 
dificil ca şi cel spre sud; este aşa de uşor să fim prinşi într-o 
ambuscadă, este aşa de uşor să se instaleze o baricadă cu 
un filtru total! Până la Kvoy nu e aşa de departe dacă 
socotim în kilometri, şi nici dincolo de Kvoy până la 
frontieră, dar cu toate primejdiile care ne pasc, ni se vor 
părea mii de kilometri, mai ales cu spatele ăsta al meu care 
mă doare aşa de tare... Cred că n-am să pot parcurge nici 
un kilometru pe jos! 

— Nu contează, murmură ea. O să ajungem acolo cu bine. 
Cu ajutorul lui Allah, o să evadăm. 

Hakim se înfierbântă: 

— Pe Allah şi pe Profetul Său, cum rămâne cu jurământul 
tău, Azadeh? 

Chipul ei era acum foarte palid şi îşi ţinea mâinile 
încleştate ca să le împiedice să tremure. 

— Te rog să mă ierţi, Hakim, ţi-am mai spus. Şi dacă voi fi 
împiedicată să plec acum cu Erikki, sau dacă Erikki nu mă 
va lua cu el, am să fug eu cumva, jur că aşa voi face, jur! 

Îi aruncă o privire lui Erikki. 

— Dacă Mac şi toţi ceilalţi au fugit, tu vei fi folosit ca 
ostatic. 

— Ştiu. Trebuie să plec din ţară cât mai curând cu putinţă. 
Dar tu trebuie să rămâi. Nu poţi renunţa la religia ta numai 
din cauza acestor doi ani, deşi nu pot să sufăr gândul că te 
voi părăsi, zise Erikki. Eşti sora hanului şi ai jurat să rămâi. 

— Asta este o chestiune între mine şi Allah, replică Azadeh 
încăpăţânată. 

— Erikki, trebuie să ştiu şi eu planul tău, interveni Hakim, 
rece. 

— Îmi pare rău, în privinţa asta nu am încredere în nimeni. 


Ochii hanului se îngustară până deveniră doar nişte linii 
subţiri şi avu nevoie de toată voinţa lui ca să nu cheme 
garda. 

— Aşadar, am ajuns într-un impas. Azadeh, mai toarnă-mi 
puţină cafea, te rog. 

Azadeh se conformă imediat. Hakim se uită la bărbatul 
uriaş care stătea cu spatele spre foc. 

— Nu-i aşa? 

— Te rog să-l rezolvi, Hakim Han, spuse Erikki. Ştiu că eşti 
un om înţelept şi nu vreau să-ţi fac nici un rău, nici ţie, nici 
lui Azadeh. 

Hakim luă cafeaua şi-i mulţumi lui Azadeh, cu privirea 
aţintită în foc. Cântărea şi cumpănea totul, dorind să ştie ce 
are Erikki în minte. Mai mult ca orice dorea să-l vadă 
plecat, să se termine toate astea o dată, iar Azadeh să 
rămână aici şi să fie aşa cum fusese întotdeauna, înţeleaptă, 
blândă, supusă şi iubitoare - şi musulmană. Dar o cunoştea 
prea bine şi ştia că va face aşa cum ameninţase şi o iubea 
prea mult ca să-i permită să aducă la îndeplinire o 
asemenea ameninţare. 

— Poate că asta o să te satisfacă, Erikki: jur pe Allah că am 
să te sprijin dacă planul tău nu anulează jurământul surorii 
mele, nu o forţează să devină eretică, nu o pune în pericol 
spiritual sau politic... Reflectă un moment şi adăugă: Să nu-i 
facă nici un rău nici ei, nici mie - şi să aibă o şansă de 
succes. 

Azadeh interveni supărată: 

— Ăsta nu este ajutor. Cum ar putea Erikki să... 

— Azadeh! i-o reteză brusc Erikki. Unde-ţi sunt bunele 
maniere? Taci din gură. Hanul vorbea cu mine, nu cu tine. 
Vrea să cunoască planul meu, nu pe altău. 

— Îmi pare rău, te rog să mă ierţi, zise ea sinceră. Da, ai 
dreptate. Îmi cer scuze faţă de amândoi, vă rog să mă 
iertaţi. 

— Când ne-am căsătorit, ai jurat că o să mă asculţi. Mai e 
valabilă treaba asta? întrebă el aspru, furios că Azadeh 


aproape îi stricase planul, pentru că văzuse furia din ochii 
lui Hakim, iar el avea nevoie ca hanul să fie calm, nu agitat. 

— Da, Erikki, zise ea repede, încă şocată de cele spuse de 
Hakim, pentru că îi închidea toate drumurile, cu excepţia 
celui ales de ea, şi alegerea lui o încremenise. Da, fără nici 
un fel de rezerve, cu condiţia să nu mă părăseşti. 

— Fără rezerve, da sau nu? 

Prin minte i se perindară imagini ale lui Erikki, ale 
blândeţei şi dragostei lui, ale râsului şi ale tuturor 
momentelor bune, alături de violenţa uneori nestăpânită, 
dar care nu o atinsese pe ea niciodată, însă ar atinge pe 
oricine ar ameninţa-o pe ea sau i-ar sta în cale, pe Abdollah, 
pe Johnny, ba chiar şi pe Hakim, ba poate că în special pe 
Hakim. 

Fără rezerve, da, ar fi vrut să spună, numai nu şi împotriva 
lui Hakim şi cu condiţia să nu mă părăseşti. Pentru prima 
oară îi era frică de el. 

— Da, fără rezerve, murmură ea. le implor să nu mă 
părăseşti. 

Erikki se întoarse din nou spre Hakim: 

— Accept ceea ce ai spus. Mulţumesc. 

Se aşeză din nou. Azadeh ezită, apoi îngenunche lângă el, 
odihnindu-şi braţul pe genunchii lui, dorind să simtă acest 
contact şi sperând că o va ajuta să-şi învingă teama şi furia 
pe ea însăşi pentru că îşi pierduse cumpătul. „Probabil că 
am început să-mi pierd minţile, îşi zise. Allah să mă ajute...” 

— Accept regulile pe care le-ai formulat, Hakim Han, 
spunea acum Erikki, liniştit. Dar chiar şi aşa, n-am de gând 
să-ţi dezvălui planul meu... Stai, stai! Ai jurat că osămă 
ajuţi dacă nu te expun nici unui risc, şi n-am s-o fac. În 
schimb, continuă el cu multă grijă, am să-ţi prezint 
abordarea ipotetică a unui plan care ar putea să satisfacă 
toate condiţiile tale. 

Mâna lui începu să mângâie inconştient părul şi gâtul lui 
Azadeh, care simţi că se relaxează. 

— Până acum e bine? 


— Continuă. 

— Să spunem, la modul ipotetic, că elicopterul meu ar fi în 
perfectă stare şi că eu mă prefac că nu pot să-l pornesc, ca 
să păcălesc pe toată lumea şi ca să-i obişnuiesc pe toţi cu 
ideea că tot pornesc şi opresc motoarele astea întruna. Să 
zicem că am minţit în legătură cu carburantul şi că am 
suficient pentru o oră de zbor, suficient ca să ajung la 
frontieră şi... 

— Şi ai? întrebă Hakim fără să vrea, pentru că ideea asta 
deschidea o cale cu totul nouă. 

— De dragul unei relatări ipotetice, da. 

Erikki simţi cum mâna lui Azadeh se încleştează pe 
genunchiul lui, dar se făcu că nu observă. 

— Să zicem că peste un minut sau două, înainte să 
mergem cu toţii la culcare, ţi-aş spune că vreau să încerc 
să-l pornesc din nou. Să zicem că aş face exact asta, 
motoarele ar merge suficient ca să se încălzească, apoi ar 
tuşi şi ar muri. Nimeni nu şi-ar face nici un fel de griji. Ioată 
lumea va spune că nebunul ăsta n-are de gând să lase 
maşina aia în pace şi să ne lase şi pe noi să dormim o dată? 
Apoi să zicem că aş porni din nou cu toată puterea şi m-aş 
ridica spre cer. Ipotetic vorbind, ar putea fi sus de tot în 
câteva secunde, cu condiţia ca paznicii să nu tragă în mine, 
cu condiţia să nu apară de undeva Gărzile Verzi şi să nu 
tragă poliţiştii de la poartă sau cei din afara zidurilor. 

Abia acum răsuflă Hakim pentru prima dată şi aerul ieşi cu 
zgomot printre buzele lui. Azadeh se mişcă puţin. Mătasea 
rochiei sale foşni. 

— Mă rog ca un asemenea plan ipotetic să poată reuşi, 
spuse ea. 

— Ar fi de o mie de ori mai bine decât cu maşina, de zece 
mii de ori mai bine. Dar poţi să zbori pe timp de noapte? 

— Aş putea dacă aş avea o hartă. Cea mai mare parte a 
piloților care şi-au petrecut mult timp în zona asta au harta 
ținutului în cap - bineînţeles, este vorba doar de o ipoteză. 


— Da, da, aşa este. Ei bine, deocamdată planul ăsta 
imaginar este acceptabil, dacă-i poţi neutraliza pe 
adversarii din curtea din faţă. Şi acum, aşa, tot ca o ipoteză, 
cum rămâne cu sora mea? 

— Soţia mea nu evadează în nici un fel, nici la modul real, 
nici la cel ipotetic. Azadeh nu are de ales: trebuie să 
rămână de bunăvoie şi să aştepte doi ani. 

Erikki văzu uimirea lui Hakim şi simţi sub degetele lui 
revolta instinctivă a lui Azadeh. Dar degetele lui îşi 
continuară ritmul pe gâtul şi pe părul ei, consolând-o, 
liniştind-o. Continuă apoi blând: 

— Este obligată să se supună jurământului rostit. Nu poate 
pleca. Nici un om care o iubeşte, şi eu mai puţin ca oricine 
altcineva, nu trebuie s-o lase să renunţe la Islam numai din 
cauza acestor doi ani. În realitate, Azadeh, ipotetic sau nu, 
lucrul acesta este interzis. Înţelegi? 

— Aud ce spui, bărbate, spuse ea printre dinţi, atât de 
furioasă încât abia putea să vorbească, şi blestemându-se în 
sinea ei că se lăsase atrasă în această cursă. 

— Eşti legată prin jurământ pentru o perioadă de doi ani, 
după care poţi pleca nestingherită. Totul e în ordine! 

Azadeh privi în sus spre el şi spuse sumbru: 

— Poate că după doi ani n-am să mai vreau să plec. 

Erikki îşi puse mâna lui mare pe umărul ei şi îi cuprinse 
uşor gâtul cu degetele. 

— Atunci, femeie, am să vin înapoi şi am să te târăsc de 
păr. 

Rosti cuvintele atât de rece şi cu atâta venin, că Azadeh 
îngheţă. În clipa următoare lăsă ochii în jos şi privi în foc, 
continuând să se rezeme de picioarele lui. Erikki îşi ţinu mai 
departe mâna pe umărul ei. Azadeh nu făcu nici o încercare 
s-o dea la o parte, însă Erikki ştia că soţia lui clocoteşte de 
furie, că, în clipa asta, îl urăşte. Dar ştia că fusese necesar 
să spună ceea ce spusese. 

— Vă rog să mă scuzaţi un moment, spuse ea cu o voce de 
gheaţă. 


Cei doi bărbaţi o urmăriră cu privirea. Când rămaseră 
singuri, Hakim întrebă: 

— O să se supună? 

— Nu, răspunse Erikki. Numai dacă o încui undeva, dar 
chiar şi atunci... Nu. În mintea ei, hotărârea e deja luată. 

— Nu-i voi îngădui niciodată, niciodată să-şi încalce 
jurământul şi să renunţe la Islam, trebuie să înţelegi acest 
lucru... chiar dacă va trebui s-o omor cu mâna mea. 

Erikki îl privi straniu. 

— Dacă îi faci vreun rău, eşti un om mort - dacă eu mai 
sunt în viaţă. 

La palat, ora 23:04. Luminile roşii fosforescente ale 
tabloului de bord necesare pentru zborul pe timp de noapte 
se aprinseră una după alta. Degetul lui Erikki apăsă butonul 
de start. Motoarele porniră, tuşiră, porniră din nou, şovăiră 
în timp ce el slăbea încet circuitul frânelor, apoi împinse 
până la capăt şi începură să funcţioneze normal, pentru 
încălzire. 

Curtea din faţă era luminată de reflectoare care 
funcționau la jumătate din putere. Azadeh şi Hakim, 
îmbrăcaţi gros împotriva frigului nopţii, stăteau la numai 
câţiva centimetri de palele care se învârteau şi le urmăreau 
cu privirea. La poarta principală, aflată cam la o sută de 
metri distanţă, erau doi paznici şi doi poliţişti lăsaţi de 
Hashemi, care se uitau şi ei la elicopter, dar foarte 
nepăsători. Ţigările lor licăreau în întuneric. Cei doi poliţişti 
îşi puseră automatele kalaşnikov pe umăr şi se apropiară. 

Motoarele accelerară şi Hakim Han ţipă pe deasupra 
zgomotului: 

— Erikki, las-o naibii pentru astăzi! Ajunge! 

Dar Erikki nu-l auzi. Hakim se îndepărtă de zgomotul 
acela asurzitor, apropiindu-se de poartă. Azadeh îl urmă 
cam fără voie. Mersul lui era greoi şi stângaci. Înjură, 
nefiind încă obişnuit cu cârjele. 

— Bună seara, Înălţimea Voastră, spuseră poliţiştii 
politicoşi. 


— Bună seara. Azadeh, zise Hakim iritat, soţul tău nu mai 
are răbdare, parcă şi-a pierdut minţile. Ce e cu el? E ridicol 
să tot chinuiască motoarele astea. Şi la ce i-ar folosi chiar 
dacă ar reuşi să le pornească? 

— Nu ştiu, Înălţimea Voastră, spuse Azadeh cu faţa albă ca 
hârtia. Este... de când cu raidul acela a devenit foarte 
ciudat, foarte dificil... dificil de înţeles, mă înspăimântă. 

— Nu mă miră! L-ar speria şi pe diavolul în persoană. 

— Vă rog să mă iertaţi, Înălţimea Voastră, spuse Azadeh pe 
un ton de scuză, în vremuri normale este... nu este 
înspăimântător. 

Cei doi poliţişti se întoarseră politicoşi, dând să plece, însă 
Hakim îi opri: 

— Aţi observat vreo schimbare la pilot? 

— Este foarte furios, Înălţimea Voastră. Este furios de mai 
multe ore. O dată l-am văzut izbind cu piciorul în maşină, 
dar nu pot să spun dacă e schimbat sau nu, n-am fost 
niciodată prin preajma lui până acum. 

Caporalul avea în jur de patruzeci de ani şi nu voia să aibă 
nici un fel de necazuri. Celălalt poliţist era mai tânăr şi încă 
şi mai înspăimântat. Aveau ordin să stea şi să aştepte până 
când pilotul va pleca cu maşina aia sau până va pleca orice 
maşină, să nu împiedice plecarea acesteia, însă să 
raporteze imediat la sediu prin radioul de pe maşina lor. 
Amândoi îşi dădeau seama în ce poziţie periculoasă se află - 
braţul Hanului tuturor Gorgonilor ajungea până foarte 
departe. Amândoi ştiau că servitorii şi paznicii fostului han 
care fuseseră acuzaţi de acesta de trădare putrezeau încă 
prin puşcării. Dar la fel de bine ştiau amândoi că şi braţul 
Serviciului Intern de Securitate este la fel de lung şi mult 
mai sigur că-i va ajunge. 

— Spune-i să oprească, Azadeh, spune-i sa oprească 
motoarele alea. 

— Niciodată n-a fost aşa de... aşa de furios pe mine şi în 
seara asta... Ochii ei fulgerară mânioşi. Nu cred că osămă 
asculte. 


— O să te asculte. 

— Când este furios, nu pot face nimic cu el, murmură ea 
după o pauză. 

Poliţiştii vedeau cât este de palidă şi le părea rău pentru 
ea, dar încă şi mai rău pentru ei înşişi - auziseră ce se 
întâmplase în munţi. Allah să ne apere de Cel-cu-Cuţitul! 
Cum o fi oare să te căsătoreşti cu un asemenea barbar 
despre care toată lumea ştie că a băut sângele nomazilor pe 
care i-a măcelărit, că divinizează spiritele pădurii împotriva 
legilor lui Allah şi că se tăvăleşte prin zăpadă în pielea 
goală, obligând-o şi pe ea să facă la fel? 

Motoarele tuşiră, turaţia scăzu şi îl văzură pe Erikki 
urlând de furie şi lovind cu pumnul lui mare în peretele 
carlingii, înfundând aluminiul cu forţa loviturii sale. 

— Înălţimea Ta, cu permisiunea dumneavoastră, am să mă 
duc la culcare, spuse Azadeh. Cred că am să iau nişte 
pastile de dormit şi sper că mâine o să fie o zi mai bună 
decât astăzi... 

Cuvintele ei rămaseră plutind prin aer. 

— Da, e o idee foarte, foarte bună. Să iei ceva de dormit. 
Foarte bine. Mi-e teamă că eu va trebui să iau cel puţin 
două, mă doare grozav spatele şi acum nu mai pot dormi 
fără ele. 

Hakim adăugă apoi furios: 

— E numai vina lui! Dacă n-ar fi fost el, acum n-aş fi avut 
durerile astea! 

Se întoarse către garda sa: 

— Cheamă-i pe paznicii mei de la poartă, vreau să le dau 
instrucţiuni. Vino, Azadeh. 

Hakim porni spre palat strâmbându-se de durere, iar 
Azadeh îl urmă posomorâtă, dar supusă. Motoarele 
începură să huruie din nou. Iritat, Hakim se întoarse şi se 
răsti la poliţişti: 

— Dacă nu opreşte în cinci minute, ordonaţi-i în numele 
meu să înceteze, pe Allah! 


Cei doi oameni priviră stingheriţi în urma lor. Garda sa şi 
cei doi paznici de la poartă porniră şi ei repede după cei doi 
pe scări. 

— Dacă Înălţimea Sa, sora hanului, nu se poate înţelege cu 
el, noi ce să facem? întrebă polițistul mai în vârstă. 

Luminile din curtea din faţă se stinseră. Şase minute mai 
târziu, motoarele continuau să pornească şi să se oprească. 

— Cred că ar fi mai bine să facem ce ni s-a spus. Polițistul 
cel tânăr era foarte nervos. Hanul a spus cinci minute. Am 
întârziat. 

— Să fii gata să fugi şi nu-l irita degeaba. 

Ridică piedica armei. Se apropiară neliniştiţi. 

— Pilotule! 

Dar pilotul şedea cu spatele spre ei şi era pe jumătate 
băgat în carlingă. Fiu de căţea! Mai aproape, sub palele 
elicei! 

— Pilotule! spuse caporalul mai tare. 

— Nu te aude, cine poate auzi ceva în zgomotul ăsta? Du- 
te înainte, te acopăr eu! 

Caporalul dădu din cap, îşi încredinţă sufletul lui Allah şi 
se lăsă pe vine pe sub vârtejul de aer. 

— Pilotule! 

Fu nevoit să se ducă foarte aproape şi să-l atingă. 

— Pilotule! 

Pilotul se întoarse încruntat, spuse ceva într-o limbă 
barbară pe care el n-o înţelese. Cu un zâmbet forţat şi o 
politeţe la fel, caporalul spuse: 

— Vă rog, Excelenţă pilot, am considera o adevărată 
onoare dacă aţi vrea să opriţi motoarele, aşa a poruncit 
înălţimea Sa Hanul. 

Văzu privirea fără expresie din ochii lui Erikki, îşi aminti că 
Cel-cu-Cuţitul nu cunoaşte nici o limbă civilizată, aşa că 
repetă ceea ce spusese vorbind mai tare şi mai rar şi 
folosind şi mâinile. Spre marea lui uşurare, pilotul dădu din 
cap în semn de scuză, întoarse câteva butoane, motoarele 
începură să-şi încetinească ritmul şi elicea la fel. 


„Lăudat fie Allah! Bravo, îşi spuse caporalul, ce deştept 
eşti!” 

— Mulţumesc, Excelenţă pilot, mulţumesc. 

Foarte încântat de el însuşi, privi îndrăzneţ spre carlingă. 
Văzu că pilotul îi face semne - era clar că vrea să-i facă pe 
plac, ca şi când aşa ceva ar fi fost posibil, pe Allah - şi îl 
invita să se aşeze pe scaunul lui. Umflându-se în pene de 
mândrie, se uita la barbarul care se înclina politicos din 
carlingă, mânuind comenzile şi arătând spre instrumente. 
Incapabil să-şi stăpânească curiozitatea, polițistul cel tânăr 
trecu pe sub elicea care se învârtea tot mai încet şi se urcă 
până în uşa carlingii. Se aplecă înăuntru ca să vadă mai 
bine, fascinat de şirurile de butoane şi cadrane care 
străluceau în întuneric. 

— Pe cinstea mea, domnule caporal, aţi mai văzut vreodată 
aşa ceva? Arătaţi de parcă aţi fi fost de când lumea pe 
scaunul acesta! 

— Aş fi vrut şi eu să mă fac pilot, spuse caporalul. Aş... 

Se opri uluit, căci o ceaţă roşie, orbitoare îi înghiţi 
cuvintele, scoţându-i aerul din plămâni, după care se făcu 
întuneric. 

Erikki îl izbise pe polițistul mai tânăr cap în cap cu cel mai 
în vârstă, ameţindu-i pe amândoi. Deasupra lui, palele elicei 
se opriră. Privi de jur-împrejur. Nici o mişcare în întuneric, 
numai în palat mai ardeau câteva lumini. Nu se vedea şi nu 
se simţea nici o prezenţă străină. Puse repede armele 
poliţiştilor în spatele scaunului pilotului. Nu-i trebuiră mai 
mult de câteva secunde ca să-i care pe ambii poliţişti în 
spate, în cabină, şi să le deschidă gurile cu forţa ca să le 
bage pe gât pastilele de dormit pe care le furase din 
dulăpiorul lui Azadeh. Îşi trase o clipă sufletul înainte de a 
verifica încă o dată dacă este totul gata pentru decolare 
imediată. Se întoarse apoi la cabină. Cei doi bărbaţi nu se 
mişcaseră. Se rezemă din nou de uşă, gata să-i reducă la 
tăcere dacă va fi nevoie. Îşi simţea gâtul uscat. Pe frunte îi 
apăruseră broboane de sudoare. Pregăti în linişte arma 


Sten. Auzi lătrături de câini şi zăngănitul leselor. Patrula 
formată din doi oameni cu dobermani făcea ocolul palatului, 
dar nu se apropia de el. Erikki privea palatul. Nu mai avea 
braţul în eşarfa. 

În curtea din faţă a palatului, ora 0:03. Erikki se rezemă 
de peretele elicopterului când văzu că luminile de la 
camera hanului, aflată la etajul doi, se sting. Îi verifică încă 
o dată pe cei doi poliţişti drogaţi, care dormeau adânc în 
cabină, şi se simţi mai liniştit. Trase încet uşa cabinei şi o 
închise, îşi aranjă mai bine cuțitul sub centură şi luă puşca 
în mână. Cu îndemânarea unui vânător de noapte, se 
apropie fără zgomot de palat. Garda hanului de la poartă 
nu-l văzuse plecând - de ce ar trebui să se sinchisească de 
el şi să-l supravegheze? Hanul le dăduse ordine clare să-l 
lase în pace pe pilot şi să nu-l întărâte, fiindcă în curând o 
să se sature să se tot joace cu maşina lui. 

— Dacă ia o maşină, lăsaţi-l în pace. Dacă poliţiştii vor să 
aibă necazuri, îi priveşte. 

— Da, Înălţimea Voastră, spuseseră amândoi, bucuroşi că 
nu ei trebuiau să răspundă de Cel-cu-Cuţitul. 

Erikki se strecură prin uşa din faţă de-a lungul coridorului 
slab luminat, spre scările ce duceau câtre aripa de nord, 
foarte departe de apartamentul hanului. Urcă fără zgomot 
treptele şi străbătu alt coridor. Văzu o dâră de lumină pe 
sub uşa apartamentului lor. Intră fără ezitare în anticameră 
şi închise silențios uşa în urma lui. Traversă încăperea spre 
dormitorul lor şi dădu uşa de perete. Rămase surprins când 
dădu cu ochii de Mina, servitoarea lui Azadeh. Femeia 
şedea în genunchi lângă patul unde îi făcuse masaj lui 
Azadeh care dormea adânc. 

— O, vă rog să mă iertaţi, spuse ea, îngrozită de Erikki, ca 
şi toţi ceilalţi servitori. Nu v-am auzit, Excelenţă, Înălţimea 
Sa... Înălţimea Sa m-a rugat să continuu masajul şi după ce 
adoarme, apoi să dorm şi eu aici. 

Faţa lui Erikki era ca o mască, cu dâre de ulei pe obraji şi 
cu bandajul de pe ureche desprins, ceea ce îl făcea să pară 


şi mai periculos. 

— Azadeh! 

— O, nu puteţi s-o treziţi, Excelenţă, a luat o... a luat două 
pastile de dormit şi m-a rugat să vă cer scuze dacă ven... 

— Îmbrac-o! şuieră el. 

Mina păli. 

— Dar, Excelenţă... 

Aproape că i se opri inima în loc când văzu apărând un 
cuţit în mâna lui. 

— Îmbrac-o repede şi dacă scoţi un singur sunet, îţi sucesc 
gâtul. Mişcă! 

Văzu că Mina se întinde după halatul lui Azadeh. 

— Nu cu ăsta, Mina! Cu haine călduroase, cu costumul de 
schi, pentru Dumnezeu, nu contează cu ce, numai mişcă-te 
mai repede. 

Erikki rămase cu ochii aţintiţi la ea, plasat între ea şi uşă, 
ca s-o împiedice să ţâşnească afară. Pe măsuţa de lângă pat 
se afla kukri-ul în teaca lui de piele. Îl scutură un fior şi, 
fiind sigur acum că Mina făcea ceea ce i se spusese, luă 
poşeta lui Azadeh de pe măsuţa de toaletă. Toate 
documentele ei erau înăuntru, cartea de identitate, 
paşaportul, permisul de conducere, certificatul de naştere, 
totul. Bun, îşi zise el, binecuvântată fie Aysha pentru darul 
despre care îi vorbise Azadeh înainte de cină şi mulţumi 
zeilor lui străbuni care îi inspiraseră planul în dimineaţa 
asta. Ah, iubita mea, chiar ai crezut că o să te părăsesc? 

În poşetă se mai afla şi săculeţul de mătase pentru 
bijuterii, care părea mai greu ca de obicei. Făcu ochii mari 
când văzu colierele cu smaralde, cu perle şi diamante. Ce a 
mai rămas de la Najoud, îşi spuse el, aceleaşi pe care le 
folosise Hakim ca să negocieze cu nomazii şi pe care el le 
recuperase de la Baiazid. O văzu în oglindă pe Mina, care 
rămăsese cu gura căscată la bogăţia din mâna lui. 

— Grăbeşte-te! mârâi el spre imaginea femeii din oglindă. 

La bariera din apropierea palatului, ora 1:27. Atât 
sergentul de poliţie, cât şi şoferul lui din maşină, care 


aşteptau în apropierea drumului, se uitau în sus, spre 
palatul aflat cam la patru sute de metri depărtare. 
Sergentul privea cu binoclul. Nu erau aprinse decât 
luminile slabe din afara porţii mari de la intrare, nu se 
vedeau nici paznicii hanului, nici cei doi oameni ai lui. 

— Du-te până acolo, spuse sergentul neliniştit. Ceva nu e-n 
regulă, pe Allah. Ori au adormit, ori sunt morţi. Mergi încet 
şi fără zgomot. 

Băgă mâna în buzunar şi scoase un glonţ pe care îl puse 
pe ţeava armei M16. Şoferul porni maşina şi o luă uşurel pe 
drumul pustiu. 

La poarta principală. Babak, paznicul, stătea rezemat de 
un stâlp din interiorul porţii masive de fier care era închisă 
şi cu zăvorul tras. Celălalt paznic şedea ghemuit alături, pe 
un sac, şi adormise profund. Printre barele grilajului vedea 
drumul mărginit de troiene de zăpadă, care şerpuia până în 
oraş. Dincolo de fântâna arteziană goală, în curtea din faţă, 
cam la o sută de metri depărtare, se afla elicopterul. Vântul 
îngheţat mişca uşor elicea. 

Căscă şi bătu din picioare ca să se mai încălzească, apoi 
începu să se uşureze prin grilaj, descriind absent curbe cu 
jetul. Mai devreme, când hanul îi trimisese înapoi la postul 
lor, descoperiseră că cei doi poliţişti plecaseră. 

— Probabil că s-au dus să facă rost de ceva de mâncare 
sau să tragă un pui de somn, spusese el. Naiba să-i ia de 
poliţişti! 

Babak căscă, aşteptând cu nerăbdare zorile, când avea să 
iasă din schimb şi să fie liber câteva ore. Numai să-i dea 
drumul pilotului prin porţile mari chiar înainte de 
revărsatul zorilor, să încuie apoi la loc poarta şi curând avea 
să fie în pat, alături de un trup cald. Se scărpină automat 
între picioare, simțindu-se şi mai excitat. Se rezemă din nou 
lenevos de stâlp, jucându-se cu mădularul, dar cu ochii pe 
zăvorul greu al porţii şi pe poarta mai mică, laterală, 
încuiată şi ea. Apoi, cu coada ochiului prinse o mişcare. Se 
întoarse. Pilotul ieşise pe una din uşile laterale ale palatului, 


cu un balot mare pe umăr. Nu mai avea braţul în eşarfă şi 
ţinea în mână o puşcă. Babak se încheie rapid la pantaloni, 
cobori arma de pe umăr şi se mişcă mai la întuneric. Lovi 
încet cu piciorul în celălalt paznic, care se trezi fără 
zgomot. 

— Priveşte, şopti el, credeam că pilotul este tot în cabina 
elicopterului. 

Priveau cu ochii măriţi cum Erikki se mişcă încet, ca o 
umbră, apoi fuge fără zgomot prin spaţiul deschis până în 
partea opusă a aparatului. 

— Ce duce? Ce are în bocceaua aia? 

— Parcă ar fi un covor, un covor rulat strâns, spuse celălalt 
în şoaptă. 

Se auzi deschizându-se uşa carlingii. 

— Dar de ce? Pe toate Numele lui Allah, ce face oare? 

Lumina era foarte slabă, însă ei aveau ochi şi urechi foarte 
bune. Auziră o maşină care se apropia, dar atenţia le fu 
imediat atrasă de scârţâitul uşii de la cabină, care se 
deschidea. Aşteptară cu răsuflarea oprită, apoi îl văzură 
aruncând două boccele asemănătoare sub pântecele 
elicopterului şi reapăru pe partea lor. O clipă rămase acolo 
şi se uită la ei fără să-i vadă, după care deschise uşa 
carlingii şi se urcă acolo cu arma în mână, proptind covorul 
pe locul celălalt. 

Motoarele izbucniră brusc şi cei doi paznici săriră în 
picioare. 

— Allah să ne apere, ce facem? 

Babak replică nervos: 

— Nimic. Hanul ne-a zis exact aşa: „Lăsaţi-l în pace pe 
pilot, indiferent ce face, este periculos”, asta ne-a spus, nu-i 
aşa? „Dacă în zori o să ia-o maşină şi o să vrea să plece, 
daţi-i drumul să se ducă”. Acum trebuia să vorbească tot 
mai tare ca să acopere zgomotul. Asta e. Nu facem nimic. 

— Dar nu ni s-a spus că o să pornească din nou motoarele, 
hanul n-a spus asta, şi nici că o să se strecoare afară din 
palat cu covoarele. 


— Ai dreptate, voia lui Allah, totuşi ai dreptate. 
Nervozitatea celor doi spori. Nu-i uitaseră pe paznicii care 
fuseseră aruncaţi în temniţă şi biciuiţi din ordinul 
bătrânului han pentru neascultare sau de cei exilați de noul 
han. 

— Motoarele sună foarte bine acum, nu ţi se pare? 

Amândoi ridicară privirile când se aprinseră lumini în 
palat, la etajul doi, etajul hanului, apoi se întoarseră brusc 
când maşina poliţiei sosi şi opri scrâşnind din cauciucuri în 
fata porţii. Sergentul sări din maşină cu o lanternă în mână. 

— Ce se întâmplă aici, pe Allah? strigă el. Deschide poarta, 
pe Allah! Unde sunt oamenii mei? 

Babak se repezi la poarta mică şi trase zăvorul. În 
carlingă, mâinile lui Erikki se mişcau cât puteau de repede, 
însă rana de la braţ îl incomoda. Sudoarea îi şiroia pe faţă, 
amestecată cu puţin sânge de la ureche, unde se desfăcuse 
bandajul. Gâfâia din greu, pentru că alergase din aripa de 
nord, cărând-o pe Azadeh înfășurată în covor, drogată şi 
neajutorată, şi se ruga de acele indicatoarelor să se ridice 
mai repede. Văzuse luminile care se aprinseseră în 
apartamentul lui Hakim şi acum mai multe capete se iţeau 
pe la ferestre. Înainte să plece din apartamentul lor, o lovise 
cu grijă pe Mina, lăsând-o leşinată, sperând că nu-i făcuse 
prea mult rău. O făcuse ca s-o apere atât pe ea, cât şipeel 
însuşi, să nu dea alarma prea repede şi nici să nu fie 
acuzată de conspirație; o înfăşurase pe Azadeh în covor şi 
îşi pusese kukri-ul la brâu. 

— Haideţi! se rugă el de acele indicatoarelor, apoi zări la 
poarta principală doi oameni în uniforma poliţiei. 

Brusc, elicopterul fu scăldat într-o mare de lumină venită 
de la lanterna puternică şi Erikki simţi că i se strânge 
stomacul. Fără să stea pe gânduri, apucă puşca Sten, 
scoase ţeava prin fereastra pilotului şi apăsă pe trăgaci, 
ochind în sus. 

Cei patru oameni se împrăştiară imediat, căutându-şi 
ascunzători, în timp ce gloanţele ricoşau în zidăria porţii. 


Cuprins de panică, sergentul scăpă lanterna din mână, dar 
nu înainte ca toată lumea să vadă cele două trupuri care 
zăceau inerte sub aparat - al caporalului şi al celuilalt 
poliţist - şi îi considerară morţi. Când rafala de gloanţe 
încetă, sergentul se repezi în goana mare spre poartă, spre 
maşină şi spre arma lui, M16. 

— Trage, în numele lui Allah! strigă şoferul. 

Surescitat, Babak apăsă pe trăgaci şi gloanţele ţâşniră 
sălbatic. Imprudent, şoferul se mişcă la loc deschis ca să 
recupereze lanterna. O altă rafală pornită din elicopter îl 
făcu să sară înapoi. 

— Fiu de căţea! 

Ceilalţi trei bărbaţi se retraseră în ascunzători. O altă 
rafală se îndreptă spre lanternă, care explodă. 

Erikki îşi vedea planul de evadare ratat. Elicopterul lui era 
o ţintă neajutorată, imobilizată la sol. Timpul expirase 
pentru el. O fracțiune de secundă se gândi să renunţe. 
Acele indicatoarelor erau mult prea jos. Apoi goli Sten-ul în 
poartă cu un strigăt de luptă, împinse manetele înainte şi 
scoase un alt urlet, care îi îngheţă pe cei care îl auziră. 
Motoarele porniră să urle cu toată puterea, brutalizate de 
manetele care le forţau înainte, şi Erikki ridică elicopterul 
câţiva centimetri de la pământ. Acum, cu coada ridicată, 
aparatul se înclină în faţă, tălpile de aterizare zgâriau 
dalele din curtea interioară, căci elicopterul se ridica şi 
cădea înapoi, ţopăind aşa de câteva ori. Plutea, ce-i drept, 
în aer, dar se clătina rău de tot. La poarta principală, 
şoferul smulsese arma unuia dintre paznici şi se îndreptă 
spre stâlp, privi pe lângă el şi, văzând că elicopterul 
încearcă să fugă, apăsă pe trăgaci. 

La etajul doi al palatului, Hakim se apleca ameţit pe 
fereastră, smuls de zgomot din somnul provocat de droguri. 
Garda sa, Margol, era alături de el. Văzură cum elicopterul 
fu cât pe-aci să se izbească de una din căsuţele din curtea 
împrejmuitoare, smulgând cu tălpile o parte din acoperiş şi 
pornind în sus clătinându-se ca un om beat. Dincolo de 


zidurile palatului era o maşină a poliţiei, silueta sergentului 
se contura în lumina farurilor. Hakim îl văzu că ocheşte şi îşi 
dori ca gloanţele să rateze ţinta. 

Erikki auzi gloanţele care scrâşniră pe suprafaţa de metal, 
se rugă în gând să nu fie atins nici un punct vital şi viră 
periculos dincolo de zidul exterior, pentru a se pune la 
adăpost în spatele clădirii. În momentul virajului strâns, 
covorul în care se afla Azadeh se răsturnă şi căzu peste 
tabloul de bord. O clipă se simţi pierdut, apoi o împinse cu 
toată forţa la o parte. Rana de la braţ se deschise. 

Acum viră prin spatele aripii de nord, cu elicopterul la 
numai câţiva metri deasupra solului şi îndreptându-se spre 
celălalt zid împrejmuitor, în apropiere de locul unde 
fuseseră ascunşi Ross şi Gueng. Încă numai la câţiva metri 
de sol, un glonte rătăcit îi perforă portiera şi pătrunse apoi 
în tabloul de bord, împrăştiind cioburi peste tot. 

După ce elicopterul dispăru din raza sa vizuală, Hakim 
traversă anevoie încăperea, trecând pe lângă focul care 
ardea vesel în cămin, şi ieşi pe coridor ca să privească afară 
de la ferestrele de acolo. 

— Îl vezi? întrebă gâfâind din cauza efortului. 

— Da, Înălţimea Voastră, spuse Margol, arătând cu mâna 
în sus, emoţionat. 

Elicopterul nu mai era acum decât o formă întunecoasă pe 
un fundal încă şi mai întunecat, apoi se aprinseră luminile 
din curte şi Hakim îl văzu cum trece la numai câţiva 
centimetri pe deasupra zidului şi dispare în spatele lui. 
Câteva secunde mai târziu reapăru, câştigând viteză şi 
înălţime. În momentul acela, Aysha veni alergând de-a 
lungul coridorului, strigând isteric: 

— Înălţime, Înălţime... Azadeh a dispărut... a dispărut! 
Diavolul a răpit-o şi Mina zace fără cunoştinţă. 

Lui Hakim îi venea greu să se concentreze din cauza 
pilulelor pe care le luase; îşi simţea pleoapele mai grele ca 
oricând. 

— Ce tot spui? 


— Azadeh a dispărut, sora dumitale a dispărut, a plecat, 
monstrul a înfăşurat-o într-un covor şi a răpit-o, a luat-o cu 
el. 

Se opri înspăimântată, fiindcă văzuse privirea tulbure a lui 
Hakim, culoarea pământie a obrajilor, fără să ştie că acesta 
luase sedative pentru a dormi. 

— Dar asta... asta nu e posibil... nu se poa... 

— O, ba da, a răpit-o, şi Mina e leşinată! 

Hakim clipi spre ea, apoi spuse cu greutate: 

— Sună alarma, Aysha! Dacă a fost răpită... pe Allah... 
sună... sună alarma! Am luat pastile de dormit şi ei... am să 
mă ocup de diavolul ăsta mâine, pe Allah, acum nu pot, nu 
acum, dar trimite pe cineva... la poliţie... la Gărzile Verzi... 
dă alarma, pun recompensă pe capul lui! Margol, ajută-mă 
să mă întorc în camera mea. 

Servitorii şi paznicii înspăimântați se adunau la capătul 
coridorului, iar Aysha alergă cu chipul scăldat în lacrimi 
spre ei, spunându-le ce se întâmplase şi ce ordonase hanul. 

Hakim ajunse cu greu lângă pat şi se lăsă jos extenuat. 

— Margol, spune-le... spune-le paznicilor să-i aresteze pe 
cei doi proşti de la poartă. Cum au lăsat să se întâmple una 
ca asta? 

— N-au fost vigilenţi, Înălţimea Voastră. 

Margol era sigur că vina o să fie aruncată asupra lor - 
cineva trebuia găsit vinovat, deşi fusese chiar el de faţă 
când hanul le poruncise să nu-l deranjeze pe pilot. Dădu 
ordinul şi se întoarse. 

— Vă simţiţi bine, Înălţimea Voastră? 

— Da, mulţumesc. Să nu pleci din cameră. Să mă trezeşti 
în zori. Întreţine focul şi trezeşte-mă în zori. 

Hakim se lăsă cuprins de somnul care îl ademenea atât de 
seducător. Spatele nu-l mai durea şi mintea i se concentrase 
acum asupra lui Erikki şi a lui Azadeh. După ce plecase din 
cameră şi îl lăsase singur cu Erikki, îşi vărsase deschis tot 
necazul. 


— Nu există nici o cale de ieşire din această capcană, 
Erikki. Suntem prinşi în cursă toţi trei - tu, Azadeh şi cu 
mine. lot nu-mi vine să cred că va renunţa la islamism, dar, 
în acelaşi timp, sunt convins că nu va asculta nici de tine, 
nici de mine. Nu am nici cea mai mică dorinţă să-i fac rău, 
dar nu am altă alternativă, căci sufletul ei nemuritor este 
mai important decât viaţa vremelnică. 

— Aş putea să-i salvez sufletul. Cu ajutorul tău. 

— Cum? 

Sesizase tensiunea din comportamentul lui Erikki, chipul 
încrâncenat, privirea stranie. 

— Îndepărtând necesitatea de a-şi călca jurământul. 

— Cum? 

— Să presupunem, tot la modul ipotetic, că nebunul ăsta 
de pilot nu este musulman, ci barbar, şi atât de îndrăgostit 
de soţia lui încât îşi pierde şi mai mult minţile şi, în loc să 
evadeze singur, o doboară cu o lovitură, o răpeşte, zboară 
cu ea afară din ţară împotriva voinţei ei şi refuză să-i dea 
drumul să se întoarcă. În cele mai multe ţări, soţul... soţul 
poate lua măsuri extreme pentru a-şi păstra soţia, poate s-o 
forţeze să asculte şi să se supună voinţei lui. În felul acesta, 
ea nu va fi niciodată silită să renunţe la mahomedanism, tu 
nu va trebui să-i faci nici un rău, iar eu o să-mi păstrez 
femeia mea. 

— E o păcăleală, spuse Hakim uluit. Trebuie să fie o 
păcăleală. 

— Nu este, este numai o presupunere, ceva ipotetic, însă 
în felul acesta sunt respectate toate regulile pe care ai jurat 
să le respecţi şi nimeni nu va crede niciodată că sora 
Hanului tuturor Gorgonilor şi-a încălcat de bunăvoie 
jurământul şi a renunţat la mahomedanism de dragul unui 
bărbat. Nimeni. Nici chiar tu nu eşti foarte sigur că o s-o 
facă, aşa e? 

Hakim încercase să găsească slăbiciunile planului. Nu 
există niciuna, îşi spusese el uimit. Şi aşa s-ar rezolva cele 
mai multe... ar rezolva totul dacă reuşeşte. Dacă Erikki vrea 


să facă acest lucru fără ca ea să ştie şi să-l ajute... S-o 
răpească! Aşa este, nimeni nu va crede niciodată că şi-a 
încălcat de bunăvoie jurământul. Răpită! Pot să deplâng 
public acest lucru şi să mă bucur de el în secret dacă vreau 
ca ea să plece, iar el să rămână în viaţă. Dar trebuie, este 
singura cale: ca să-i salvez sufletul nemuritor, trebuie să-l 
salvez pe el. 

În liniştea dormitorului, deschise ochii pentru o clipă. Pe 
plafon jucau umbrele focului. Erikki şi Azadeh erau şi ei 
acolo. „Allah mă va ierta, îşi spuse el, cufundându-se în 
somn. Mă întreb dacă am s-o mai văd vreodată.” 

SÂMBĂTĂ. 

Capitolul 25 

În apropiere de frontiera irano-turcă, ora 7:59. Azadeh îşi 
puse mâinile streaşină la ochi, ca să se ferească de soarele 
care tocmai răsărise. Văzuse ceva sclipind în valea de jos. 
Să fi fost lumina reflectată de o puşcă sau de alte arme? Îşi 
pregăti M16 şi binoclul. În spatele ei, Erikki stătea întins pe 
nişte pături în cabina deschisă a elicopterului şi dormea 
profund. Era palid, pierduse mult sânge, dar Azadeh spera 
că în rest nu are nimic. Prin lentilele binoclului nu văzu nici 
o mişcare. În jos, tot peisajul era acoperit de zăpadă şi 
numai din loc în loc se zărea câte un copac răzleţ. Dezolant. 
Nici un sat, nici o dâră de fum. Ziua era frumoasă, dar 
foarte rece. Nu mai erau nori şi vântul încetase în timpul 
nopţii. Scrută încet valea. La câţiva kilometri distanţă se 
afla un sat pe care nu-l observase mai înainte. 

Elicopterul era parcat într-o zonă muntoasă aspră, pe un 
platou stâncos. Noaptea trecută, după ce fugise din palat, 
Erikki se rătăcise fiindcă un glonte îi zdrobise o parte din 
instrumente. Speriat să nu consume tot carburantul şi 
incapabil să conducă aparatul şi, în acelaşi timp, să 
oprească hemoragia de la rana de la braţ, hotărâse să 
aterizeze şi să aştepte până în zori. O dată ajuns pe pământ, 
scosese covorul din carlingă şi îl derulase cu grijă. Azadeh 
continua să doarmă liniştită. Îşi legase rana cum putuse mai 


bine, apoi o înfăşurase din nou în covor ca să-i fie cald, 
luase o parte din arme şi se rezemase de tălpile 
elicopterului, rămânând de pază. Dar, cu tot efortul, nu 
reuşi să ţină ochii deschişi. 

Se trezise brusc. Zorile începuseră să tivească marginea 
orizontului. Azadeh stătea tot înfăşurată în covor, însă cu 
ochii deschişi, uitându-se la el. 

— Aşadar, m-ai răpit! 

Apoi răceala ei prefăcută dispăruse imediat, se aruncase 
în braţele lui, îl sărutase şi îi mulţumise că rezolvase astfel 
dilema pentru toţi trei, după care îi ţinuse discursul pe care 
îl pregătise mai demult. 

— Ştiu că o soţie poate să facă foarte puţin împotriva 
soţului ei, Erikki, aproape nimic. Chiar şi în Iran, unde 
suntem civilizaţi, chiar şi aici, soţia este aproape un obiect, 
iar Imamul s-a exprimat foarte clar în privinţa îndatoririlor 
soţiei. Iar în Coran şi în Sharia, aceste îndatoriri sunt de 
asemenea foarte clar exprimate. Mai ştiu şi că m-am 
căsătorit cu un necredincios, şi jur pe faţă că voi încerca să 
fug cel puţin o dată pe zi ca să încerc să mă întorc şi să-mi 
împlinesc jurământul, deşi ştiu că mă vei prinde de fiecare 
dată, că mă vei ţine fără bani şi mă vei bate şi va trebui să 
ascult de toate poruncile tale, dar tot am s-o fac! 

Ochii ei înotau în lacrimi de fericire. 

— Mulţumesc, dragul meu. Eram aşa de înspăimântată, 
aşa de înfricoşată... 

— Chiar ai fi făcut-o? Ai fi renunţat la Dumnezeul tău? 

— Erikki, o, cum m-am rugat ca Allah să te călăuzească! 

— Ai fi renunţat? 

— Nu e nevoie să ne mai gândim acum la ceea ce este de 
neconceput, nu-i aşa, iubirea mea? 

— A, spuse el, înțelegând imediat. Aşadar ai ştiut, nu-i aşa? 
Ai ştiut că asta voi face! 

— Nu ştiu decât că sunt soţia ta, că te iubesc, că trebuie să 
te ascult, că m-ai luat fără ajutorul meu şi împotriva voinţei 


mele. Nu mai trebuie să discutăm niciodată despre asta, te 
rog! 

Erikki o privi descumpănit - nu înţelegea cum de se trezise 
atât de uşor din somnul acela drogat. Somn. Da! 

— Azadeh, am nevoie de o oră de somn aşa cum trebuie, 
îmi pare rău, dar nu mai rezist. Dacă nu dorm o oră, ooră şi 
ceva, clachez. Cred că suntem în siguranţă aici. Stai tu de 
pază, presupun că nu este nici o primejdie. 

— Unde suntem? 

— Tot în Iran, undeva în apropiere de frontieră. 

Îi dădu un M16 gata încărcat, ştiind că se poate folosi 
foarte bine de el. 

— Unul din gloanţe mi-a distrus busola. 

Azadeh îl văzu cum se îndreaptă clătinându-se spre cabină 
şi trage nişte pături peste el. Adormi aproape instantaneu. 
În timp ce aştepta ivirea zorilor, Azadeh se gândea la 
viitorul lor şi la trecut. Mai trebuia rezolvată şi problema cu 
Johnny. Atâta tot. Ce ciudată este viaţa. Am crezut că am să 
mă sufoc în covorul acela, prefăcându-mă drogată. Ca şi 
când aş fi putut să fiu atât de proastă să mă droghez, ca să 
nu fiu în stare să-i dau o mână de ajutor în caz de nevoie 
sau dacă ar fi trebuit să mă apăr! A fost aşa de uşor s-o 
păcălesc pe Mina, şi pe iubitul meu Erikki, ba chiar şi pe 
Hakim, care nu mai este iubitul meu: „Spiritul ei nemuritor 
este mai important decât trupul trecător!” Ar fi fost în stare 
să mă ucidă! Pe mine, sora lui iubită! Dar l-am păcălit. 

Era foarte încântată de ea însăşi şi recunoscătoare Ayshei, 
care îi arătase locurile secrete de unde se putea trage cu 
urechea, aşa că, atunci când ieşise furioasă, din încăpere şi 
îi lăsase pe Erikki şi pe Hakim singuri, se ascunsese şi 
ascultase tot ce vorbiseră. O, Erikki, am fost de-a dreptul 
încremenită când am văzut că tu şi Hakim nu credeaţi că o 
să-mi încalc jurământul. Mă temeam că n-ai să sesizezi 
aluziile pe care ţi le făcusem toată seara, dar ai fost chiar 
mai bun decât mine - ai aranjat şi elicopterul. O, cât de 
inteligent eşti, cât de inteligentă am fost şi eu, amândoi la 


un loc. Am avut chiar grijă să iei şi poşeta mea şi săculeţul 
cu bijuterii al lui Najoud pe care i l-am sustras lui Hakim, 
aşa că acum suntem bogaţi, şi teferi, şi în siguranţă. Numai 
dacă am putea pleca o dată din ţara asta uitată de 
Dumnezeu. 

— Este uitată de Dumnezeu, draga mea, îi spusese Ross 
când îl văzuse pentru ultima oară la Teheran, chiar înainte 
să se despartă. 

Nu rezistase să se despartă de el fără să-şi ia rămas-bun, 
aşa că se dusese la Talbot şi se interesase de el şi după 
aceea, câteva ore mai târziu, Johnny bătuse la uşa ei. Tot 
apartamentul era gol, în întregime la dispoziţia lor. 

— Cel mai bine este să pleci din Iran, Azadeh. Iranul tău 
iubit a fost jefuit încă o dată. Revoluţia este ca tot ce a fost 
şi până acum: o tiranie este înlocuită de altă tiranie. Noii 
conducători vor impune legile lor, versiunea lor în legătură 
cu legea lui Dumnezeu, aşa cum a făcut şi şahul. Ayatollahii 
voştri vor trăi şi vor muri aşa cum fac papii, unii dintre ei 
vor fi oameni buni, alţii răi şi alţii foarte râi. Cu timpul, 
lumea va fi ceva mai bună, bestia din om care simte nevoia 
să muşte şi să sfâşie, să omoare, să chinuiască şi să 
tortureze va deveni puţin mai umană, mai rezervată. 
Oamenii sunt cei care strică lumea, Azadeh, de cele mai 
multe ori bărbaţii. Ştii că te iubesc? 

— Da. Mi-ai spus asta în sat. Ştii că te iubesc? 

— Da. 

Ar fi fost aşa de uşor să se întoarcă înapoi în timp, la 
vremea când erau tineri! 

— Dar acum nu mai suntem tineri, Azadeh, şi eu sunt 
foarte trist. 

— O să treacă, Johnny, spusese ea, dorind să-l ştie fericit. 
Va trece aşa cum vor trece şi necazurile Iranului. Am 
traversat vremuri cumplite în ultimele secole. 

Îşi aminti cum stătuseră unul lângă altul, fără să se atingă, 
totuşi pătrunşi unul de altul. Mai târziu, Johnny îi zâmbise, 


ridicase mâna în salutul acela al lui „naiba să le ia de 
necazuri” şi plecase tăcut. 

Privi din nou în jos, spre vale. Se simţi brusc cuprinsă de 
nelinişte. Prinsese o mişcare printre copaci şi acum îi văzu. 

— Erikki! 

Bărbatul se trezi instantaneu. 

— Acolo jos! Sunt doi oameni călare. Seamănă a nomazi. 

Îi dădu binoclul. 

— Îi văd. 

Oamenii erau înarmaţi şi mergeau la pas de-a lungul văii, 
îmbrăcaţi ca toţi oamenii de la munte, ascunzându-se când 
puteau prin spatele copacilor. Erikki centră imaginea pe ei. 
Din când în când, îi vedea cum privesc în sus, spre ei. 

— Probabil că văd elicopterul, dar mă îndoiesc că ne pot 
vedea şi pe noi. 

— Se îndreaptă încoace, spre noi? 

În ciuda oboselii dureroase, sesizase totuşi teama din 
vocea ei. 

— Poate. Probabil că da. Au nevoie cam de o jumătate de 
oră ca să ajungă aici, avem suficient timp. 

— Ne caută. 

Azadeh era albă ca varul şi se trase mai aproape de Erikki. 

— Ne caută. Se vede că Hakim a alertat toată lumea. 

— Nu cred că a făcut una ca asta. M-a ajutat. 

— Da, dar numai ca să evadezi. 

Azadeh privi nervoasă de jur-împrejurul platoului şi spre 
liziera pădurii, apoi din nou spre cei doi oameni. 

— După ce ai evadat, s-a comportat ca un han. Nu-l 
cunoşti pe Hakim, Erikki. Este fratele meu, dar, înainte de 
asta, este han. 

Văzu prin binoclu satul pe jumătate ascuns de lângă drum, 
la jumătatea distanţei. Soarele strălucea pe firele de 
telefon. Simţi cum creşte şi neliniştea lui. 

— Poate că sunt pur şi simplu nişte săteni curioşi să ştie 
ce-i cu noi. Dar nu vom aştepta să vedem ce vor. 

Îi zâmbi obosit. 


— 'Ţi-e foame? 

— Da, dar mă simt foarte bine. 

Începu să strângă în grabă covorul vechi, nepreţuit, unul 
din preferatele ei. 

— Mi-e mai mult sete decât foame. 

— Şi mie la fel, dar acum mă simt mai bine. Somnul mi-a 
fost de folos. 

Scrută cu privirea împrejurimile, suprapunând imaginile 
de acum peste cele rămase în amintire de pe hartă. O 
ultimă privire spre oamenii aflaţi jos, în vale. Nu 
reprezentau nici un pericol pentru moment; doar dacă mai 
sunt şi alţii prin preajmă, îşi zise el şi se îndreptă spre 
carlingă. Azadeh aruncă covorul în cabină şi închise uşa. În 
tabla uşii erau găuri de gloanţe pe care nu le observase mai 
înainte. O altă rază de soare se reflectă pe o armă din 
pădure, mult mai aproape de astă dată, dar ei n-o zăriră. 

Pe Erikki îl durea capul şi se simţea slăbit. Pentru prima 
dată în ultimele zile se gândi la Mclver şi la toţi ceilalţi, îl 
înjură în gând pe Mclver că nu-l avertizase din timp şi se 
rugă ca el şi ceilalţi să fi scăpat cu bine. Mac ar fi trebuit să- 
mi trimită mesajul „la un praf!”, dar cum ar fi putut şi unde 
să mi-l trimită? 

Îşi adună gândurile şi apăsă pe butonul de start al 
motoarelor, care porniră imediat. Verifică rapid toate 
instrumentele. Contorul rotaţiilor era zdrobit, nu mai avea 
nici busolă - nu-i nimic, de anumite instrumente se putea 
dispensa, zgomotul motoarelor îi va spune când ar fi ajuns 
acul la verde. Dar acele indicatorului de benzină erau 
înţepenite la un sfert plin. Nu avea timp să le verifice sau să 
vadă ce alte stricăciuni se mai produseseră - ce putea face? 
O, zei, toţi zeii mari şi mici, vechi şi noi, în viaţă, morţi sau 
care abia urmează să vă naşteţi, fiţi alături de mine astăzi, 
am nevoie de tot ajutorul pe care mi-l puteţi acorda. Ochii 
lui văzură ca prin ceaţă kukri-ul de care îşi amintea vag că îl 
pusese în buzunarul portierei. Inconştient, întinse mina şi îl 
atinse cu degetele. Atingerea îl arse. 


Azadeh se grăbi spre carlingă; turbulenţa stârnită de 
palele elicei care începuseră să ia viteză o făcu să se 
înfioare. Se urcă pe locul din faţă şi încuie uşa, încercând să 
nu privească la petele de sânge închegat de pe scaun şi de 
pe podea. Zâmbetul ei muri când observă încrâncenarea şi 
expresia stranie de pe chipul lui, faptul că era cu mâna 
foarte aproape de kukri. Se întrebă din nou de ce-l luase cu 
el. 

— Te simţi bine, Erikki? îl întrebă, dar el părea sa nu audă. 

Insha'Allah. Din voia lui Allah mai suntem în viaţă, şi el şi 
eu, suntem împreună şi în siguranţă. Nu mai este Erikki al 
meu, nici ca înfăţişare, aici ca suflet. Parcă aud aievea cum 
se zbuciumă gândurile rele în capul lui. În curând, cele rele 
au să le învingă pe cele bune. Allah să ne apere. 

— Mulţumesc, Erikki, spuse ea luând din mâna lui căştile 
pe care i le întindea şi pregătindu-se în gând pentru bătălie. 

Erikki îi strânse centura de siguranţă şi potrivi volumul din 
căşti pentru ea. 

— Mă auzi bine? 

— O, da, mulţumesc, dragul meu. 

Auzul lui era concentrat în parte la zgomotul motoarelor. 
Mai aveau un minut sau două şi ar fi putut să decoleze. 

— Nu avem suficient carburant ca să ajungem până la Van, 
cel mai apropiat aeroport din Turcia - aş putea să mă duc 
spre sud, la spitalul din Rezaiyeh, ca să iau benzină, dar e 
prea periculos. Am să merg puţin spre nord. Văd un sat şi 
un drum. Poate că este şoseaua Kvoy-Van. 

— Mai repede, Erikki. Nu mă simt în siguranţă aici. Nu 
sunt cumva aeroporturi pe-aici? Probabil că Hakim a alertat 
poliţia, iar aceştia au alertat la rândul lor forţele aeriene. 
Nu putem să decolăm? 

— Încă vreo câteva secunde, motoarele sunt aproape gata. 

Văzu îngrijorarea de pe chipul ei, şi frumuseţea ei, şi din 
nou imaginea ei alături de John Ross îi tulbură gândurile. Le 
alungă. 


— Cred că există terenuri de aterizare în zona graniţei. 
Făcu un efort să se concentreze. O să mergem cât mai 
departe posibil. Cred că avem destul carburant ca să 
trecem frontiera. Poate găsim şi o staţie de benzină. Crezi 
că or să accepte o carte de credit? 

Azadeh avu un mic râs nervos şi ridică poşeta, legată cu o 
cureluşă de încheietura mâinii. 

— Nu e nevoie de cărţi de credit, Erikki. Suntem bogaţi - 
tu eşti bogat. Ştiu să vorbesc turceşte şi, dacă n-am să ştiu 
să implor, să mituiesc sau să mă strecor, înseamnă că nu fac 
parte din tribul Gorgonilor. Dar încotro? Către Istanbul? Ai 
nevoie de o vacanţă prelungită, Erikki. Suntem în siguranţă 
numai datorită ţie, tu ai făcut totul, te-ai gândit la tot. 

— Nu, Azadeh, tu ai făcut asta. 

Tu şi cu John Ross, ar fi vrut să strige şi se uită la 
instrumente ca să nu i se poată citi nimic pe faţă. Dar fără 
Ross, Azadeh ar fi fost moartă acum şi, deci, şi eu aş fi fost 
mort şi nu pot să trăiesc cu gândul că aţi fost împreună, tu 
şi cu el. Sunt sigur că vă iu... 

În clipa aceea, aproape nevenindu-i să creadă, îi văzu pe 
călăreţii care ţâşneau din pădure, la un sfert de kilometru, 
din ambele părţi, şi porneau la galop ca să-i iasă în faţă, pe 
platoul stâncos. Auzul îi spuse că acele indicatoare ale 
turaţiilor motoarelor erau pe verde. Imediat, mâinile 
împinseră maneta de gaze la maximum. Timpul se scurgea 
lent. Se ridicau de la pământ, dar atacatorii aveau suficient 
timp să tragă şi să-i doboare. Aveau de o mie de ori timp să 
tragă de frâiele cailor, să ochească şi să tragă - oricare din 
cei douăzeci. Uite, jandarmul din mijloc, un sergent, îşi 
scoate M16 din tocul de la şa. 

Brusc, timpul începu să zboare din nou, Erikki smuci 
aparatul şi se depărta rapid de ei, şerpuind, aşteptându-se 
ca fiecare clipă să fie ultima. Începu să coboare valea, 
menţinându-se deasupra vârfurilor copacilor. 

— Încetaţi focul! strigă sergentul către oamenii lui, 
suprasurescitati, care ocheau şi trăgeau, luptându-se cu 


caii care se cabrau. 

— În numele lui Allah, v-am spus că avem ordin să-i 
prindem vii, s-o salvăm pe ea şi să-l ucidem pe el, nu să o 
omorâm pe ea. 

Ceilalţi îi dădură ascultare fără prea mare plăcere şi, când 
omul ajunse lângă ei, văzu că elicopterul era departe, în 
vale. Scoase din buzunar emițătorul şi apăsă pe buton. 

— Către sediu, aici sergent Zibri. Ambuscada a eşuat. 
Motoarele lui au pornit înainte să ajungem noi pe poziţie. A 
fugit din ascunzătoare. 

— În ce direcţie a luat-o? 

— Se îndreptă spre nord, către şoseaua Kvoy-Van. 

— Ai văzut-o pe Înălţimea Sa? 

— Da. Părea încremenită. Spune-i hanului că l-am văzut pe 
răpitor cum a legat-o de scaun şi mi se pare că avea o curea 
legată şi de încheietura mâinii. Era... 

Vocea sergentului era şi mai emoţionată. 

— Acum, elicopterul a virat spre est, se ţine cam la doi-trei 
kilometri sud de drum. 

— Bine. Foarte bine. Vom alerta forţele aeriene. 

Capitolul 26 

La spitalul din Bahrain - de partea cealaltă a Golfului, ora 
13:16. 

— Bună dimineaţa, doctore Lanoire. Ce e cu căpitanul 
Mclver, bine sau rău? întrebă Jean-Luc. 

Doctorul îşi împreună degetele, gânditor. Era un bărbat 
distins, care se apropia de patruzeci de ani. Îşi făcuse 
studiile la Paris şi la Londra şi vorbea trei limbi: araba, 
engleza şi franceza. 

— Nu putem şti exact decât peste câteva zile. Mai trebuie 
să-i facem câteva analize. Şi adevărul adevărat îl vom şti 
abia peste o lună, când îi vom face o angiogramă, dar între 
timp vă pot spune că domnul căpitan Mclver răspunde la 
tratament şi nu are dureri. 

— Dar o să se facă bine? 


— Este o formă obişnuită de angină. Am înţeles de la soţia 
lui că în ultima vreme a trăit într-o stare de stres 
neobişnuită, iar în ultimele zile a fost chiar şi mai greu, cu 
„Vârtejul” acesta al dumneavoastră - şi nu e de mirare. Ce 
curaj! Îl felicit pentru faptul că a reuşit să zboare toată 
această distanţă şi să aterizeze cu bine şi vă felicit şi pe 
dumneavoastră şi pe toţi cei care au luat parte la acţiune. 
În acelaşi timp, vă sfătuiesc foarte serios să acordaţi tuturor 
piloților şi celorlalţi membri ai echipajului două sau chiar 
trei luni de concediu. 

Jean-Luc se lumină la faţă. 

— Îmi puteţi da o recomandare scrisă în acest sens? 
Bineînţeles că va fi vorba de un concediu medical plătit şi cu 
toate alocaţiile aferente. 

— Desigur. Ce lucru minunat aţi realizat pentru compania 
noastră, cu riscul vieţii - meritaţi cu toţii, din plin, o primă! 
Mă întreb dacă n-or să mai aibă şi alţii probleme cu inima. 
Cele două luni sunt pentru recuperare, Jean-Luc, şi este 
deosebit de important să vă faceţi analize complete înainte 
de reluarea zborurilor. 

Jean-Luc rămase perplex. 

— Trebuie să ne aşteptăm cu toţii la atacuri de inimă? 

— O, nu, nu, deloc, zâmbi Lanoire. Dar ar fi foarte înţelept 
să va faceţi analize complete - aşa, pentru mai multă 
siguranţă. Se poate întâmpla oricând ceva... 

— Se poate? 

Neliniştea şi disconfortul lui Jean-Luc se accentuară. La 
dracu”! S-ar putea să am chiar eu norocul de un atac de 
cord. Mon Dieu, se gândi el cu inima strânsă, naiba s-o ia de 
treabă! 

— Cât timp o să mai stea Mac în spital? 

— Patru sau cinci zile. Ţi-aş sugera să-l laşi în pace astăzi 
şi să-l vizitezi mâine. Dar să nu-l soliciţi prea mult. Trebuie 
să se odihnească o lună, iar după aceea să facă alte analize. 

— Ce şanse are? 

— Asta depinde de Dumnezeu. 


Pe veranda unei camere plăcute care dădea spre apele 
albastre ale Golfului, Genny moţăia pe un fotoliu, cu un 
număr din aceeaşi zi al ziarului London Times, adus de 
zborul BA. Îl avea deschis în poală. Mclver era culcat 
confortabil pe patul alb, cu cearşafuri scrobite. Briza care 
adia dinspre mare îl trezi. S-a schimbat vântul, îşi spuse el. 
A revenit la direcţia obişnuită - nord-est. Se mişcă puţin ca 
să vadă mai bine apele Golfului. Mişcarea lui uşoară o trezi 
instantaneu pe Genny. Împături ziarul şi se ridică. 

— Cum te simţi, dragule? 

— Foarte bine. Acum mă simt chiar foarte bine. Nu am nici 
un fel de dureri. Sunt numai puţin obosit. Parcă te-am auzit 
discutând cu doctorul. Ce a spus? 

— Totul pare să fie bine. Criza n-a fost foarte gravă. Va 
trebui s-o laşi mai moale o vreme, numai vreo câteva zile, 
apoi să-ţi iei o lună de concediu şi după aceea să-ţi mai faci 
un rând de analize - ne-a dat mari speranţe pentru că nu 
eşti fumător şi ai avut întotdeauna o sănătate bună. 

Genny stătea aproape de pat, cu spatele la lumină, dar 
Duncan îi vedea faţa şi putea citi limpede adevărul. 

— N-o să mai poţi zbura - ca pilot, spuse ea şi zâmbi. 

— Asta-i o porcărie, zise el sec. Ai stat de vorbă cu Andy? 
— Da. Am telefonat aseară şi în dimineaţa asta şi o să mai 
încerc cam peste o oră. Deocamdată nu se ştie nimic despre 
tânărul Marc Dubois, despre Fowler, Erikki şi Azadeh, Tom. 

Scrag a întârziat, dar acum este în aer - mai are destul 
timp. Elicopterele noastre descarcă acum la Al Shargaz ca 
să poată pleca mâine. Andy era aşa de mândru de tine! 

Umbra unui zâmbet. 

— Tu te simţi bine? o întrebă Mclver. 

— O, da. Genny îl atinse pe umăr. Sunt aşa de fericită că tu 
eşti bine. Ce spaimă am tras! 

— Dar ce spaimă am tras eu, Gen! 

Duncan zâmbi şi întinse mâna: 

— Mulţumesc, doamnă Mclver. 


Genny îi luă mâna şi şi-o lipi de obraz, apoi se aplecă şi-i 
sărută buzele, înduioşată de afecțiunea profundă ce i se 
citea pe chip. 

— Ce spaimă am tras, repetă ea. 

Duncan observă ziarul. 

— E de astăzi, Gen? 

— Da, dragule. 

— Parcă au trecut ani de zile de când n-am mai văzut un 
ziar. Ce noutăţi mai sunt? 

— 'Toate cele obişnuite. 

Gen împături ziarul şi-l puse deoparte. 

— Greve, Callaghan dă peste cap sărmana bătrână Anglie. 
Se spune că s-ar putea să organizeze alegeri anticipate 
anul acesta şi dacă face aşa, atunci Maggie Thatcher are 
şanse serioase. N-ar fi minunat? În sfârşit, ar veni şi cineva 
cu scaun la cap la cârma ţării. 

— Spui asta pentru că e femeie? Duncan se strâmbă într- 
un zâmbet. Ar fi ca lupul între oi. Dumnezeule Atotputernic, 
o femeie prim-ministru?! Nici nu-mi dau seama cum l-a 
înlăturat de la putere pe Heath... Măcar dacă nenorociţii 
ăştia de liberali s-ar da naibii la o parte! 

Vocea i se frânse brusc şi Gen îl văzu urmărind cu privirea 
nişte ambarcaţii frumoase care pluteau pe apa mării; 
înţelese că se gândea la celelalte elicoptere şi că îşi dorea 
să le vadă aterizând în siguranţă. 

Se aşeză liniştită la locul ei şi aşteptă. Spera să alunece 
din nou în somn, apoi să vorbească puţin despre ceea ce-i 
făcea plăcere. Probabil că se simte mai bine dacă îl 
preocupă ce se întâmplă cu liberalii, îşi spuse ea amuzată şi 
îşi lăsă gândurile în voie. Vântul îi flutura părul şi aducea 
miros de aer sărat. Era plăcut să stea aşa, ştiind că el se 
simte bine acum, că organismul reacţionează favorabil la 
tratament. „Nu trebuie să vă faceţi griji, doamnă Mclver”. 
Uşor de zis, mai greu de făcut. 

„În viaţa noastră va interveni o schimbare fundamentală, 
trebuie să se producă, dincolo de faptul că am pierdut tot 


ce am avut în Iran, toate bunurile noastre de acolo - o 
grămadă de vechituri cele mai multe dintre ele, de asta nici 
n-o să-mi pară rău. Acum, că „Vârtejul” s-a încheiat 
aproape, îmi vine să cred că nu eram zdravănă atunci când 
l-am propus, dar a funcţionat atât de bine! Acum, cea mai 
mare parte a băieţilor noştri au scăpat teferi de acolo. Nu 
pot să nu mă gândesc la Marc, la Fowler sau la Erikki şi 
Azadeh, la Sharazad şi Scrag, deşi acesta e ca şi scăpat, 
Dumnezeu să-i apere pe toţi. Am reuşit să scoatem din ţară 
aproape tot echipamentul, am ieşit cu obrazul curat şi 
putem rămâne în continuare în afacerea asta. Nu vom fi 
săraci lipiţi pământului, şi acesta e un mare avantaj.” 

— Duncan, îţi promit că nu va fi deloc rău dacă o să ne 
întoarcem în Anglia. 

După o pauză, Duncan încuviinţă din cap, mai mult pentru 
sine. 

— O să aşteptăm şi o să vedem, Gen. Acum nu trebuie să 
luăm încă nici o decizie. Nu e nevoie să hotărâm acum ce 
vom face peste o lună sau două. Să nu-ţi faci griji, bine? 

— Acum nu mai sunt îngrijorată. 

— Foarte bine, nici nu trebuie să fii. 

Atenţia îi fu din nou atrasă de luciul apei mării. „Haide, 
pentru numele lui Dumnezeu, vino o dată, îşi spunea el, 
ştiind că şi ea se ruga în gând pentru acelaşi lucru. Haide, 
pentru numele lui Dumnezeu, fiindcă poţi, cu siguranţă că 
poţi...” 

Anglia? Să se retragă în Anglia? Să nu mai lucreze? „Al 
naibii să fiu dacă am să-mi petrec tot restul vieţii luptându- 
mă cu clima nefericită din Anglia... când şapte elicoptere au 
reuşit să iasă nevătămate şi încă mai e timp să...” 

Ochii lui zăriră un punct în depărtare, jos, aproape de 
suprafaţa mării, şi respiraţia i se opri pentru o clipă. Dar nu 
era elicopter, ci doar una din ambarcaţiile locale. Neliniştea 
puse din nou stăpânire pe el şi, o dată cu ea, simţi o 
împunsătură în inimă, ceea ce făcu să-i sporească 


neliniştea, după care urmă o împunsătură şi mai 
dureroasă... 

— La ce te gândeşti, Duncan? 

— Este o zi frumoasă. 

— Da, aşa este, şi „Vârtejul” se va sfârşi cu bine, spuse ea, 
prefăcându-se foarte încrezătoare. 

Duncan îi luă mâna şi i-o strânse şi amândoi îşi ascunseră 
teama pentru viitor, pentru ceilalţi, pentru el şi pentru ea. 

Capitolul 27 

În Turcia, la graniţă, ora 16:23. Aterizaseră în dimineaţa 
aceea chiar lângă sat, la numai câţiva kilometri în interiorul 
teritoriului Turciei. Erikki ar fi preferat să ajungă ceva mai 
departe, ca să se simtă mai în siguranţă, dar rezervoarele 
erau aproape goale. Fusese interceptat şi atacat din nou, de 
astă dată de două avioane de vânătoare şi de două aparate 
Huey, cărora trebuise să le facă faţă peste un sfert de oră 
înainte să reuşească să coboare suficient de jos şi să 
traverseze frontiera. Cele două Huey nu îndrăzniseră să se 
ia după el, rămăseseră însă în spaţiul lor aerian, descriind 
cercuri largi. 

— Nu te mai uita la ele, Azadeh, spusese el vesel. Acum am 
scăpat, suntem în siguranţă. 

Dar nu erau. Sătenii îi înconjuraseră din toate părţile. 
Sosise şi poliţia. Patru bărbaţi, un sergent şi alţi trei poliţişti 
în uniforme - boţite şi căzând prost pe ei - cu revolverele la 
şold. Sergentul purta ochelari fumurii ca să se apere de 
albul sclipitor al zăpezii. Niciunul dintre ei nu vorbea 
englezeşte. Azadeh îi salutase potrivit planului pe care îl 
puseseră amândoi la cale şi le explicase faptul că Erikki era 
cetăţean finlandez şi angajat al unei companii engleze care 
avea contract cu Iran-Timber, că în timpul rebeliunilor şi 
luptelor din Azerbaidjan, din apropiere de Tabriz, viaţa îi 
fusese pusă în primejdie de stângişti şi ca ea, soţia lui, 
fusese de asemenea ameninţată, aşa că se hotărâseră să 
fugă. 


— Ah, effendi este finlandez, dar dumneavoastră sunteţi 
iraniancă? 

— Sunt finlandeză prin căsătorie, effendi sergent, 
iraniancă prin naştere. lată documentele noastre. 

Îi dăduse paşaportul ei finlandez, dar fără nici un fel de 
lămuriri despre răposatul ei tată, Abdollah Han. 

— Am putea să dăm un telefon? Putem să plătim, 
bineînţeles. Soţul meu doreşte să telefoneze la ambasada 
noastră şi la patronul lui din Al Shargaz. 

— Ah, Al Shargaz. 

Sergentul dăduse din cap amabil. Era un om vânjos, cu 
obrazul ras proaspăt, dar chiar şi aşa, barba lui neagră- 
albăstruie ieşea la iveală prin pielea aurie. 

— Unde este asta? întrebă el. 

Azadeh îi explicase, foarte conştientă de felul cum arătau. 
Erikki cu bandajul murdar şi plin de sânge de la braţ şi cu 
plasturele pe urechea sfâşiată, ea cu părul ciufulit şi năclăit, 
cu hainele şi faţa murdare. În spatele ei, cele două Huey 
continuau să se rotească. Sergentul le privise foarte 
gânditor. 

— Dar cum de îndrăznesc să trimită după voi avioane de 
vânătoare şi elicoptere în spaţiul nostru aerian? 

— Voia lui Allah, effendi sergent. Mi-e teamă că de cealaltă 
parte a frontierei se petrec acum multe lucruri ciudate. 

— Ce se întâmplă dincolo de graniţă? 

Sergentul le făcuse semn celorlalţi poliţişti să se ducă spre 
elicopterul lui Erikki şi ascultase cu atenţie. Cei trei poliţişti 
se apropiaseră agale şi se zgâiseră în carlingă - urme de 
gloanţe, sânge închegat şi instrumente distruse. Unul din ei 
deschisese uşa cabinei. Mai multe arme automate. Şi încă şi 
mai multe găuri de gloanţe. 

— Domnule sergent! 

Sergentul auzise, dar aşteptase politicos până când 
Azadeh terminase de povestit. Sătenii ascultaseră cu gura 
căscată şi cu ochii cât cepele - nu se vedea nici urmă de 


feregea sau de chador. Apoi sergentul le făcuse semn către 
colibele primitive ale satului. 

— Vă rog să aşteptaţi acolo, la umbră. 

Era o zi rece, tot ţinutul era acoperit de zăpadă şi soarele 
strălucea puternic. Sergentul examinase pe îndelete cabina 
şi carlinga. Apucase apoi kukri-ul, îl scosese pe jumătate din 
teacă şi îl împinsese la loc. Apoi le făcuse semn lui Erikki şi 
lui Azadeh să se apropie. 

— Cum explicaţi prezenţa armelor, effendi? 

Azadeh tradusese stânjenită întrebarea pentru Erikki. 

— Spune-le că au fost părăsite în elicopterul meu de 
nomazii care au încercat să mă deturneze. 

— A, nomazi? Mă miră faptul că nişte nomazi v-au lăsat să 
fugiţi cu o asemenea avere. Cum îmi puteţi explica asta? 

— Spune-le că au fost ucişi de loialişti şi eu am scăpat din 
învălmăşeală. 

— Loialişti, effendi? Ce fel de loialişti? 

— Poliţia. Poliţia din Tabriz, spusese Erikki, tot mai 
conştient şi îngrijorat de faptul că fiecare întrebare îi făcea 
să se afunde tot mai mult în nisipurile mişcătoare. 

— Întreabă-l dacă pot să dau un telefon, Azadeh. 

— 'Telefon? Desigur. La timpul potrivit. 

Sergentul studiase o clipă aparatele iraniene care 
continuau să descrie cercuri. Apoi întorsese ochii căprui şi 
duri spre Erikki: 

— Mă bucur că poliţiştii au fost loiali. Poliţia are datoria, 
faţă de stat şi de popor, să impună respectarea legii. 
Deţinerea de arme şi folosirea lor este împotriva legii. A 
fugi de poliţie când deţii arme este un delict, nu-i aşa? 

— Da, dar noi nu suntem deținători de arme şi nu fugim de 
poliţia care încearcă să aplice legea, spusese Azadeh, încă 
şi mai înspăimântată acum. Granița era atât de aproape, 
mult prea aproape. Pentru ea, ultima parte a evadării lor 
fusese înfricoşătoare. Evident că Hakim alertase toată zona 
de graniţă. Nimeni altcineva nu avea puterea să organizeze 
o interceptare atât de rapidă, atât la sol, cât şi în aer. 


— Sunteţi înarmat? întrebase politicos sergentul. 

— Numai cu un cuţit. 

— Puteţi să mi-l daţi? Sergentul întinsese mâna şi îl luase. 
Vă rog să mă urmaţi, adăugase el. 

Se duseseră spre postul de poliţie, o clădire mică cu celule 
şi câteva birouri, lângă moscheea din mica piaţă a satului. 

— În ultimele luni au trecut pe aici fel de fel de refugiaţi: 
iranieni, englezi, europeni, americani, mulţi azerbaidjeni, 
foarte mulţi, dar nici un sovietic. 

Râsese singur de gluma lui. 

— Mulţi refugiaţi. Bogaţi, săraci, buni, răi, printre ei au 
fost şi mulţi criminali. Unii dintre ei au fost trimişi înapoi, 
alţii şi-au continuat drumul. Insha'Allah! Vă rog să aşteptaţi 
aici. 

Nu era o celulă, ci o încăpere cu câteva scaune şi o masă, 
cu ferestrele zăbrelite, cu multe muşte şi fără nici o 
posibilitate de ieşire. 

— Acum am putea primi ceva de mâncare şi să dăm un 
telefon, vă rog? întrebase Azadeh. Putem să plătim. 

— Am să comand mâncare pentru dumneavoastră la 
hotelul de aici. Mâncarea este foarte bună şi nu prea 
scumpă. 

— Soţul meu întreabă dacă poate să folosească telefonul, 
va rog? 

— Desigur - la timpul potrivit. 

Asta se întâmplase de dimineaţă, iar acum era după- 
amiază târziu. Între timp, mâncarea sosise: orez, friptură 
de miel la tavă, pâine ţărănească şi cafea turcească. Azadeh 
plătise cu riali şi nu fusese încărcată la socoteală. Sergentul 
le îngăduise să folosească groapa urât mirositoare din 
closetul turcesc şi să ia apă dintr-un vechi rezervor, ca să 
pună într-un lighean şi să se spele. Nu existau nici un fel de 
medicamente în sat, în afară de tinctură de iod. Erikki îşi 
curăţase rănile cum putuse mai bine, scrâşnind din dinţi de 
durere. Se simţea încă foarte epuizat şi slăbit. Apoi, cu 
Azadeh alături, se aşezase pe un scaun, cu picioarele 


ridicate pe un altul, şi aţipise. Din când în când, uşa se 
deschidea şi câte un poliţist băga capul înăuntru, apoi 
pleca. 

— Nemernicii, mârâi Erikki. Unde naiba îşi închipuie că 
am putea fugi? 

Azadeh îl liniştise şi stătuse alături de el şi îşi închisese 
propria spaimă adânc în suflet, în spatele unei uşi de oţel. 
Trebuie să am grijă de el, îşi spusese ea de nenumărate ori, 
iarăşi şi iarăşi. Se simţea mult mai bine acum, după ce se 
pieptănase, se spălase pe faţă şi îşi pusese puloverul de 
caşmir. Prin uşă se auzeau discuţii purtate în şoaptă, din 
când în când suna câte un telefon, maşini mici şi camioane 
treceau huruind pe şosea de la şi spre frontieră. Oboseala o 
învinse şi adormi profund. Dar visă urât: zgomote de 
motoare, schimburi de focuri, Hakim călare pe un cal cazac 
năpustindu-se spre ei, atât ea, cât şi Erikki erau îngropaţi în 
pământ până la gât, copitele cailor treceau la câţiva 
milimetri de ei, alergând spre frontieră, care era o 
suprafaţă imensă plină cu valuri de sârmă ghimpată, falsul 
mullah Mahmud şi măcelarul apărură brusc printre ei şi... 

Uşa se deschise. Amândoi se treziră, luaţi prin 
surprindere. În faţa lor se afla un maior într-o uniformă 
impecabilă, flancat de un sergent şi de un alt poliţist. Era 
un bărbat înalt, cu chipul dur. 

— Documentele dumneavoastră, vă rog, îi spuse el lui 
Azadeh. 

— Le-am... le-am dat sergentului, effendi maior. 

— l-aţi dat paşaportul finlandez. Documentele iraniene, vă 
TOg. 

Maiorul întinse mâna. Azadeh se mişcă prea încet. Imediat 
sergentul făcu un pas înainte, îi smulse poşeta şi îi răsturnă 
conţinutul pe masă. În acelaşi timp, celălalt poliţist se 
îndreptă spre Erikki cu revolverul în mână şi îi făcu semn să 
se retragă într-un colţ, cu spatele lipit de perete. Maiorul 
şterse cu mâna un scaun şi se aşeză, luă cartea de 
identitate iraniană a lui Azadeh de la sergent, o examină cu 


atenţie, apoi privi la obiectele de pe masă. Deschise 
săculeţul cu bijuterii şi făcu ochii mari. 

— De unde le aveţi pe astea? 

— Sunt ale mele. Moştenite de la părinţii mei. 

Azadeh era înspăimântată, fiindcă nu-şi putea da seama 
cât de multe ştia maiorul şi mai remarcase şi felul în care 
omul o cercetase cu privirea. Şi Erikki remarcase. 

— Soţul meu ar dori să dea un telefon... 

— La timpul potrivit. Vi s-a mai spus lucrul acesta de mai 
multe ori. La timpul potrivit înseamnă la timpul potrivit. 

Maiorul închise săculeţul şi îl puse pe masă, în faţa lui. 
Ochii lui se lipiră de sânii lui Azadeh. 

— Soţul tău nu vorbeşte turceşte? 

— Nu, nu vorbeşte, effendi maior. 

Ofiţerul se întoarse spre Erikki şi spuse într-o engleză 
corectă: 

— S-a emis un mandat de arestare împotriva dumitale de 
la Tabriz. Eşti acuzat de tentativă de asasinare şi de răpire. 

Azadeh păli şi Erikki încercă să-şi stăpânească panica cum 
putu mai bine. 

— De răpirea cui, domnule? 

O sclipire de iritare trecu prin ochii maiorului. 

— Nu mai încerca să te joci cu mine. De răpirea acestei 
doamne, Azadeh, sora hanului Hakim, hanul Gorgonilor. 

— Este soţia mea. Cum poate un soţ să... 

— Ştiu că este soţia dumitale şi, pe Allah, ar fi mai bine să- 
mi spui adevărul. În mandatul de arestare se spune că ai 
răpit-o împotriva voinţei sale şi că ai fugit cu un elicopter 
iranian. Azadeh dădu să răspundă, dar maiorul o opri scurt: 

— L-am întrebat pe el, nu pe dumneata! 

— A fost fără consimţământul ei, iar elicopterul este 
englezesc, nu iranian. 

Maiorul rămase un timp cu privirea aţintită asupra lui, 
apoi se întoarse spre Azadeh: 

— Ei bine? 


— A... a fost fără consimţământul meu... Cuvintele 
rămaseră suspendate în aer. 

— De ce? 

Azadeh simţea că i se face rău. O durea capul şi era 
disperată. Poliţia turcă era recunoscută pentru 
inflexibilitatea ei, pentru puterea deosebită şi brutalitatea 
ei. 

— Vă rog, effendi maior, putem discuta în particular, să vă 
explic în particular? 

— Discutăm în particular chiar în momentul de faţă, 
doamnă, spuse scurt maiorul, sesizând spaima femeii şi 
apreciindu-i frumuseţea, apoi adăugă: Discutând în 
englezeşte, vorbim în particular. Ei bine? 

Alegându-şi cu grijă cuvintele, Azadeh îi povesti despre 
jurământul făcut lui Abdollah Han şi despre Hakim şi dilema 
ei, imposibilitatea de a pleca, dar şi de a rămâne, şi cum 
Erikki, din propria lui voinţă şi cu înţelepciunea sa, tăiase 
nodul gordian. Lacrimile îi brăzdau obrajii. 

— Da, a fost fără consimţământul meu, dar a fost, într-un 
fel, cu consimţământul fratelui meu, care l-a ajutat pe Er... 
— Dacă a fost cu ajutorul lui Hakim Han, atunci de cea 
pus această recompensă uriaşă pe capul lui, viu sau mort? 
întrebă maiorul, fără să creadă ce-i spusese ea. Şi de cea 
emis mandatul de arestare în numele lui, cerând extrădarea 

imediată? 

Azadeh fu atât de şocată, încât mai că leşină. Fără să-şi 
dea seama ce face, Erikki dădu să se apropie de ea, dar 
revolverul îl apăsă în abdomen. 

— Voiam numai s-o ajut! şopti el. 

— Atunci stai la locul dumitale. 

Ofiţerul spuse în turceşte: 

— Să nu-l omori. Apoi rosti în engleză: Ei bine, doamnă 
Azadeh? De ce? 

Azadeh nu putea răspunde. Gura i se mişca, dar nu se 
auzea nici un sunet. Erikki răspunse în locul ei: 


— Ce altceva putea face un han? Este vorba de onoarea 
hanului, de cinstea obrazului său. În mod public, aşa 
trebuia să procedeze, indiferent ce gândeşte sau face în 
particular. 

— Poate, dar nu aşa de repede, nu, nu, nu aşa de repede, 
nu alertând avioane de vânătoare şi elicoptere - de ce să fi 
făcut aşa ceva dacă voia să vă lase să fugiţi? Este un 
adevărat miracol că nu aţi fost doborâţi, cu toate găurile 
alea de gloanţe din aparat. Mie îmi sună ca o înşiruire de 
minciuni - probabil că este atât de înfricoşată de dumneata 
că e în stare să spună orice. Acum, în legătură cu aşa-zisa 
dumitale evadare de la palat - povesteşte-mi exact ce s-a 
întâmplat. 

Neputincios, Erikki îi povesti totul. Nu mai e nimic de 
făcut, îşi zise el. Spune-i adevărul şi păstrează-ţi speranţa. 
Se concentra acum mai mult asupra lui Azadeh, văzând-o 
cuprinsă de groază - bineînţeles că aşa trebuia să acţioneze 
Hakim, viu sau mort, nu tot sângele tatălui lor curgea şi în 
vinele lui? 

— Şi armele? 

Erikki povesti încă o dată cum fusese silit să zboare cu 
indivizii de la KGB, povesti despre şeicul Baiazid, despre 
răpire şi despre răscumpărare, apoi despre atacul 
împotriva palatului, cum îi dusese după aceea înapoi şi ei îşi 
încălcaseră jurământul şi cum fusese nevoit să-i ucidă. 

— Câţi erau? 

— Nu-mi amintesc exact, poate vreo jumătate de duzină, 
poate mai mulţi. 

— Îţi place să ucizi, nu-i aşa? 

— Nu, domnule maior, urăsc omorul, dar, vă rog să ne 
credeţi, am fost prinşi într-o cursă fără voia noastră. Tot ce 
dorim este să ni se dea drumul să plecăm, să-mi daţi voie să 
telefonez la ambasada noastră... pot garanta pentru noi... 
nu reprezentăm nici un fel de primejdie pentru nimeni. 

Maiorul îi aruncă o singură privire. 


— Nu te cred. Povestea dumitale este prea cusută cu aţă 
albă. Eşti căutat pentru răpire de persoană şi pentru 
încercare de asasinat. Te rog să mergi cu sergentul, spuse 
el şi repetă ordinul în turceşte. 

Erikki nu se clinti din loc. Cu pumnii încleştaţi, era gata să 
explodeze. Imediat, pistolul sergentului se îndreptă spre el, 
ceilalţi doi poliţişti se apropiară şi ei şi maiorul spuse foarte 
dur: 

— În această ţară, este un delict deosebit de grav să 
nesocoteşti ordinele poliţiei. Du-te cu sergentul! Du-te cu 
el! 

Azadeh încercă să spună ceva, dar nu reuşi. Erikki dădu la 
o parte mâna sergentului, îşi stăpâni furia neputincioasă şi 
încercă să zâmbească pentru a o încuraja. 

— Foarte bine, murmură el şi îl urmă pe sergent. 

Azadeh era acum aproape copleşită de panică şi groază. Îi 
tremurau mâinile şi genunchii, dar dorea foarte mult să 
rămână în picioare, să pară înaltă, deşi ştia că este lipsită 
de apărare, iar maiorul şedea în faţa ei şi o examina cu 
privirea. În încăpere nu mai erau decât ei doi. Insha'Allah, 
îşi spuse ea şi se uită la el cu o privire plină de ură. 

— Nu ai de ce te teme, spuse el, aruncându-i o privire 
curioasă. Apoi se întinse şi luă săculeţul cu bijuterii. Am să-l 
pun în siguranţă, zise el încet şi porni spre uşă, o închise în 
urma lui şi o luă în jos, pe coridor. 

Celula din capăt era mică şi murdară, semănând mai 
degrabă cu o cuşcă decât cu o cameră; avea un pat, zăbrele 
la fereastra mică, lanţuri fixate în perete cu un cârlig uriaş 
şi o găleată urât mirositoare într-un colţ. Sergentul trânti 
uşa şi o zăvori în urma lui Erikki. Printre zăbrelele 
ferestruicii, maiorul îi spuse: 

— "Ţine minte... „confortul” doamnei Azadeh depinde de 
docilitatea dumitale. 

Maiorul plecă. Rămas singur, Erikki începu să cerceteze 
cuşca, examinând uşa, încuietoarea, zăbrelele, podeaua, 
tavanul, pereţii, lanţurile, încercând să găsească o ieşire. 


La hotel „Oasis”, Al Shargaz, ora 23:52. Telefonul sună 
strident în întuneric, smulgându-l pe Gavallan dintr-un 
somn adânc. Se întinse pipăind după aparat şi aprinse 
lampa de pe noptieră. 

— Alo? 

— Bună, Andrew, aici Roger Newbury. Îmi pare rău că 
telefonez aşa de târziu, dar... 

— O, nu face nimic, ţi-am lăsat vorbă să mă suni până la 
miezul nopţii. 

— Bine. Cum naiba ai reuşit, nu ştiu - şi îmi pare rău că 
trebuie să-ţi dau şi veşti proaste o dată cu cele bune, dar 
tocmai am primit un telex de la Henley, din Tabriz. 

Somnul îi dispăru lui Gavallan într-o clipă. 

— Necazuri? 

— Mi-e teamă că da. Pare destul de bizar, dar iată ce 
spune. 

Se auzi foşnet de hârtii, apoi vocea lui Newbury: 

— Henley spune: „Am auzit că ieri a avut loc un fel de atac, 
ieri sau noaptea trecută, împotriva lui Hakim Han, şi se 
presupune că a fost implicat şi căpitanul Yokkonen. Noaptea 
trecută a zburat peste frontiera turcă cu elicopterul său, 
luând-o cu el şi pe soţia sa, Azadeh, împotriva voinţei 
acesteia. În numele lui Hakim Han a fost emis un mandat de 
arestare pentru încercare de asasinat şi răpire de 
persoană. Se dau lupte grele la Tabriz între facțiunile rivale, 
motiv pentru care nu se poate raporta situaţia foarte exact. 
Vă vom trimite alte amănunte de cum vom fi în posesia lor”. 
Asta e tot. Uluitor, nu? 

Tăcere. 

— Andrew, mă auzi? 

— Da... da, numai că... eu... ăăă, încerc să-mi adun 
gândurile. Nu există nici o şansă să fie vreo greşeală la 
mijloc? 

— Mă îndoiesc. Am trimis un semnal urgent pentru un plus 
de detalii. Am putea să aflăm ceva mâine dimineaţă. Îţi 
sugerez să iei legătura cu ambasadorul finlandez de la 


Londra, să-l alertezi. Telefonul ambasadei este 01-766- 
8888. Îmi pare rău. Noapte bună. 

Gavallan îi mulţumi şi puse receptorul în furcă, năucit. 

DUMINICĂ. 

Capitolul 28 

În satul turcesc, ora 10:20. Azadeh se trezi, tresărind 
speriată din somn. O clipă, nu-şi putu aminti unde se află, 
apoi, treptat, luă cunoştinţă de încăperea în care se găsea - 
mică, prăpădită, cu două ferestre, cu o saltea de paie pe 
patul tare, cu cearşafuri curate, dar aspre - şi îşi aminti că 
era în hotelul din sat şi că în seara precedentă, în ciuda 
protestelor ei şi a faptului că nu voia să-l părăsească pe 
Erikki, fusese escortată aici de maior şi de un poliţist. 
Maiorul înlăturase toate scuzele ei fără nici o ezitare şi 
insistase să ia masa împreună cu ea în micul restaurant 
care se golise instantaneu în momentul în care intraseră ei. 

— Trebuie neapărat să mănânci ceva dacă doreşti să-ţi 
recapeţi forţele. Te rog să stai jos. Voi comanda ceea ce 
mănânci dumneata şi pentru soţul dumitale şi îi voi trimite. 
Aşa îţi convine? 

— Da, vă rog, răspunse ea tot în turceşte şi se aşeză, 
înțelegând şi ameninţarea implicită. Simţi cum i se strânge 
gâtlejul. Pot să plătesc pentru mâncare. 

Buzele lui pline fură iluminate de umbra unui zâmbet. 

— Cum doreşti. 

— Mulţumesc, effendi maior. Când vom putea pleca - soţul 
meu şi cu mine, vă rog? 

— Asta vom discuta mâine, nu astăzi. Făcu semn 
poliţistului să stea de pază la uşă. Acum vom vorbi 
englezeşte, spuse el şi îi oferi tabachera de argint. 

— Nu, mulţumesc, nu fumez. Când pot să-mi primesc 
înapoi bijuteriile, vă rog, effendi maior? 

Maiorul îşi alese o ţigară şi începu să o bată de tabacheră 
cu un capăt, privind-b cu atenţie pe Azadeh. 

— Imediat ce veţi fi în siguranţă. Numele meu este Abdul 
Ikail. Sunt cu serviciul la Van şi răspund de toată această 


regiune, până la frontieră. 

Aprinse bricheta şi dădu fumul afară din plămâni fără să-şi 
ia ochii de la ea. 

— Aţi mai fost aici, la Van? 

— Nu, niciodată. 

— Este o mică localitate adormită. Adică a fost, se corectă 
el, înainte de revoluţia dumneavoastră, deşi la frontieră au 
fost întotdeauna greutăţi. 

Mai trase o dată adânc din ţigară. 

— Fel de fel de indivizi, şi de o parte şi de alta, vor să 
treacă graniţa legal sau ilegal. Contrabandişti, traficanţi de 
droguri, de arme, hoţi, borfaşi, toată pleava societăţii pe 
care vi-o puteţi imagina. 

Vorbea nonşalant şi îşi sublinia cuvintele cu rotocoale de 
fum. Aerul din încăperea mică era greu şi mirosea a 
mâncare învechită şi a tutun acru. Azadeh era cuprinsă de 
cele mai negre presimţiri. Degetele ei începuseră să se 
joace cu cureluşa poşetei de umăr. 

— Aţi fost vreodată la Istanbul? întrebă el. 

— Da, da, o singură dată. Am stat câteva zile, pe când 
eram mică. Am fost cu tatăl meu, care avea nişte afaceri 
acolo, şi apoi m-a urcat în avion şi m-a trimis la şcoală în 
Elveţia. 

— N-am fost niciodată în Elveţia. Am fost o dată la Roma, 
într-un concediu, şi la Bonn, la un curs de poliţie, apoi la alt 
curs la Londra, dar niciodată în Elveţia. 

Mai fumă câteva clipe în tăcere, dus pe gânduri, apoi strivi 
ţigara în scrumiera ciobită şi făcu un semn către patronul 
hotelului, care stătea supus lângă uşă, aşteptând să ia 
comanda. 

Mâncarea era primitivă, dar bună şi servită cu o mare, 
infinită şi înspăimântată umilinţă, ceea ce avu darul să o 
neliniştească şi mai mult. Era evident că satul nu era 
obişnuit cu o prezenţă atât de augustă. 

— Nu aveţi de ce să vă temeţi, doamnă Azadeh, nu sunteţi 
în pericol, îi spuse el ca şi când i-ar fi ghicit gândurile. 


Dimpotrivă. Sunt fericit că am ocazia să stau de vorbă cu 
dumneavoastră. Rareori se întâmplă să treacă pe aici... o... 
o persoană atât de remarcabilă ca dumneavoastră. 

Pe tot parcursul mesei, îi puse fel de fel de întrebări, 
răbdător şi politicos, despre Azerbaidjan şi despre Hakim 
Han, îi dădu foarte puţine informaţii, refuzând să discute 
despre Erikki sau despre ceea ce urma să se întâmple. 

— Ce va fi va fi. Vă rog să-mi spuneţi încă o dată povestea 
dumneavoastră. 

— V-am... v-am mai spus-o, effendi maior. Este adevărul, 
nu e nici o poveste. V-am spus adevărul, şi soţul meu la fel. 

— Bineînţeles, admise el, mâncând cu poftă, vă rog să mi-l 
mai spuneţi încă o dată. 

Azadeh se conformă, înspăimântată, căci îi vedea dorinţa 
din priviri, deşi era foarte politicos şi circumspect. 

— Acesta este adevărul, spuse ea, abia atingându-se de 
mâncarea din faţa ei, fiindcă îi pierise pofta de mâncare. Nu 
am comis nici un fel de crimă, soţul meu n-a făcut altceva 
decât să mă apere pe mine şi să se apere pe sine însuşi, 
acesta este adevărul, jur în faţa lui Allah. 

— Din păcate, Allah nu poate depune mărturie pentru 
dumneavoastră. Bineînţeles, în cazul dumneavoastră, 
accept ceea ce spuneţi ca fiind ceea ce credeţi. Din fericire, 
noi, cei de aici, ţinem mai mult la lumea pământească, nu 
suntem fundamentalişti, între Islam şi stat este o separație 
netă, nu există oameni care să se autointituleze 
intermediari între noi şi Allah şi suntem fanatici numai când 
se pune problema să ne păstrăm modul de viaţă aşa cum ni- 
| dorim - şi nu lăsăm să ni se bage pe gât convingerile şi 
credinţele altor popoare. 

Se opri, ascultând cu atenţie. În timp ce veniseră pe jos 
până aici în lumina crepusculară, auziseră focuri de armă 
undeva în depărtare şi explozii de aruncătoare. Acum, în 
liniştea care domnea în restaurant, se auziră alte focuri. 

— Probabil că sunt kurzii care îşi apără locuinţele din 
munţi. Se strâmbă cu o expresie de dezgust. Am auzit că 


Khomeini a trimis armata voastră, Gărzile Verzi, împotriva 
lor. 

— Înseamnă că se face o nouă greşeală, spuse ea. Aşa 
susţine fratele meu. 

— Sunt de acord. Şi eu sunt kurd. 

Abdul Ikail se ridică. 

— Un poliţist va sta la uşa dumitale toată noaptea. Pentru 
protecţia dumitale, spuse el cu acelaşi zâmbet abia schiţat 
care o tulbura foarte tare pe Azadeh. Pentru protecţia 
dumitale. Te rog să rămâi la dumneata în cameră până... 
până când voi trimite după dumneata sau voi veni eu 
însumi. Obedienţa dumitale este spre folosul soţului 
dumitale. Noapte bună. 

Intrase astfel în camera care i se dăduse şi, văzând că nu 
există nici cheie, nici zăvor la uşă, proptise un scaun sub 
clanţă. În cameră era frig, apa din cană ca gheaţa. Se spălă 
şi se şterse, apoi se rugă, adăugând o rugăciune specială şi 
pentru Erikki, şi se aşeză pe pat. 

Scoase afară cu mare grijă acul de pălărie din oţel, lung de 
cincisprezece centimetri, care fusese ascuns în cureaua 
poşetei sale de umăr, şi îl studie timp de o secundă. Vârful 
era ascuţit ca al oricărui ac de cusut, capul mic, dar 
suficient de mare pentru a putea fi bine ţinut în mână în 
vederea unei lovituri. Îl strecură sub pernă, aşa cum îi 
arătase Ross. 

— În felul acesta nu există nici o primejdie pentru tine, îi 
spusese el zâmbind, un adversar nu-l poate observa, iar tu 
poţi să pui uşor mâna pe el. O tânără atât de frumoasă ca 
tine trebuie să fie întotdeauna înarmată, pentru orice 
eventualitate. 

— Oh, Johnny, dar n-am să fiu niciodată în stare să... să... 

— Ba ai să fii dacă va fi nevoie şi trebuie să fii pregătită 
pentru o astfel de situaţie. Atât timp cât eşti înarmată şi ştii 
cum să foloseşti arma, indiferent despre ce este vorba, dacă 
accepţi ideea că trebuie să te aperi, atunci n-o să-ţi fie frică 
niciodată, absolut niciodată. 


În timpul acelor luni minunate din Elveţia o învățase cum 
să-l folosească. 

— Numai doi-trei centimetri în locul potrivit şi este 
suficient, mai mult decât suficient. 

De atunci îl purtase întotdeauna la ea, dar nu fusese 
niciodată nevoită să-l folosească, nici măcar în sat. Satul! 
Lasă-l acum în pace! 

Degetele ei pipăiră capul armei. Poate la noapte, îşi spuse 
ea. Insha'Allah! Dar ce o să se întâmple cu Erikki? 
Insha'Allah! Atunci îşi aminti că Erikki îi spusese: 
„Insha'Allah! E minunat, Azadeh, şi un pretext cum nu se 
poate mai bun, dar indiferent care ar fi numele lui 
Dumnezeu, are şi el nevoie din când în când de câte o mână 
de ajutor de pe pământ”. 

Da. Îţi promit că sunt pregătită, Erikki. Mâine e mâine şi 
am să te ajut, iubitul meu, am să te scot eu cumva de-acolo. 

Ceva mai liniştită, suflă şi stinse lumânarea, se ghemui sub 
pături, îmbrăcată cu puloverul şi cu pantalonii de schi. 
Lumina lunii pătrundea prin fereastră. Curând, se încălzi şi 
căldura, oboseala şi tinereţea o făcură să se cufunde într-un 
somn fără visuri. 

În timpul nopţii se trezi brusc la un moment dat. Clanţa 
uşii se mişca încet. Mâna i se duse imediat spre acul de 
pălărie şi rămase nemişcată, cu ochii pe uşă. Clanţa apăsată 
ajunsese la limită, uşa se mişcă puţin, dar nu cedă, fiind 
ţinută de scaunul proptit în ea şi care acum scârţâi sub 
greutatea apăsării. În clipa următoare, clanţa reveni la 
poziţia iniţială. Din nou linişte. Clanţa nu se mai mişcă. 
Azadeh zâmbi în sinea ei. Tot Johnny îi arătase cum să 
fixeze scaunul. Ah, dragul meu, sper să găseşti fericirea pe 
care o cauţi, îşi zise ea şi adormi din nou, cu faţa spre uşă. 

Acum era trează, odihnită şi ştia că e mult mai puternică 
decât ieri, mai pregătită pentru bătălia care avea să 
înceapă în curând. Da, pe Allah, îşi zise ea, întrebându-se ce 
oare o trezise din somn. Zgomotele circulaţiei şi strigătele 


vânzătorilor ambulanți din stradă? Nu, nu asta. Apoi se auzi 
din nou o bătaie în uşă. 

— Cine e? 

— Maiorul Ikail. 

— Un moment, vă rog. 

Azadeh îşi trase cizmele în picioare, îşi aranjă puloverul şi 
părul. Desfăcu uşor şi cu îndemânare scaunul. 

— Bună dimineaţa, effendi maior! 

Acesta privi amuzat spre scaun. 

— Ai fost foarte înţeleaptă când ai proptit uşa. Să n-o mai 
faci - fără permisiunea mea! Apoi o cercetă cu privirea. Pari 
odihnită. Bine. Am comandat cafea şi pâine proaspătă. Ce 
altceva ai mai dori? 

— Să fim lăsaţi să plecăm, soţul meu şi cu mine. 

— Aşa? 

Maiorul intră în cameră şi închise uşa. Luă un scaun şi se 
aşeză cu spatele spre soarele care pătrundea prin 
fereastră. 

— Cu cooperarea dumitale, treaba asta se poate aranja. 

Când intrase el în cameră, Azadeh se retrăsese fără 
ostentaţie şi acum se aşeză pe marginea patului, cu mâna la 
câţiva centimetri de pernă. 

— Ce fel de cooperare, effendi maior? 

— Ar fi mai înţelept să nu ne înfruntăm, spuse el pe un ton 
ciudat. Dacă eşti de acord să cooperezi şi să te înapoiezi la 
Tabriz de bunăvoie, în seara asta, soţul dumitale va rămâne 
în custodie noaptea asta şi mâine va fi trimis la Istanbul. 

Azadeh se auzi repetând: 

— Trimis la Istanbul... unde? 

— Mai întâi la închisoare - pentru a fi în siguranţă, unde 
ambasadorul lui va putea să-l vadă şi să stea de vorbă cu el 
şi, dacă va fi voia lui Allah, va fi eliberat. 

— De ce să fie trimis la închisoare, n-a făcut nimic rău... 

— Pe capul lui s-a pus o mare recompensă. Viu sau mort. 
Maiorul zâmbi subţire. Are nevoie de protecţie - sunt zeci 
de conaţionali de-ai dumneavoastră prin preajmă, în satul 


acesta şi în altele, care mor de foame. Nu crezi că şi 
dumneata ai nevoie de protecţie? Nu crezi că ai fi o victimă 
numai bună de răpit - căci hanul ar fi imediat gata să-şi 
răscumpere sora pe o sumă considerabilă. Ce zici? 

— Sunt gata să mă întorc înapoi dacă asta îi va fi de folos 
soţului meu, spuse ea imediat. Dar dacă mă întorc, ce... ce 
garanţie am că soţul meu va fi protejat şi trimis la Istanbul, 
effendi maior? 

— Niciuna. Se ridică în picioare drept în faţa ei. 
Alternativa este următoarea: dacă eşti de acord să 
cooperezi de bunăvoie, vei fi trimisă la frontieră astăzi, iar 
el... el va trebui să accepte riscurile. 

Azadeh nu se ridică şi nu-şi îndepărtă mâna de lângă 
pernă. Nici nu ridică privirea spre el. „Aş fi gata să fac 
lucrul ăsta, dar, dacă eu plec, Erikki rămâne complet lipsit 
de apărare. Să cooperez? Oare asta înseamnă că trebuie să 
mă culc cu bărbatul acesta de bunăvoie?” 

— Cum trebuie să cooperez eu? Ce doriţi să fac? întrebă 
ea furioasă că vocea îi suna mai timid decât înainte. 

Maiorul râse scurt şi spuse cu un zâmbet sardonic: 

— Să faci ceea ce le vine foarte greu tuturor femeilor să 
facă: să fii ascultătoare, să faci ceea ce ţi se spune fără să 
crâcneşti şi să încetezi să mai faci pe deşteapta. 

Se întoarse pe călcâie. 

— Ai să rămâi aici, la hotel. Am să mă întorc mai târziu, 
sper că până atunci vei fi pregătită... să-mi dai un răspuns 
corect. 

Închise uşa în urma lui. 

„Dacă încearcă să mă forţeze, am să-l ucid, îşi zise ea. Nu 
pot să mă culc cu el - soţul meu nu mă va ierta niciodată, şi 
nici eu nu mi-aş ierta, cu atât mai mult cu cât amândoi ştim 
că acest act nu va garanta nici libertatea lui, nici pe a mea 
şi, chiar dacă ar fi aşa, n-ar mai putea trăi ştiind acest lucru 
şi ar încerca să se răzbune. Şi nici eu n-aş mai putea trăi în 
pace cu conştiinţa mea.” 


Azadeh se ridică, se duse la fereastră şi se uită la satul 
care forfotea acum de lume şi la munţii acoperiţi de zăpadă 
din jurul lui. Granița era acolo, aşa de aproape! 

— Singura ta şansă, Erikki, este ca eu să mă întorc, 
murmură ea. Dar nu pot, nu pot decât cu aprobarea 
maiorului, şi chiar şi atunci... 

La postul de politie, ora 11:58. Smucit de pumnii puternici 
ai lui Erikki, capătul de jos al barei de fier din centru de la 
fereastră ieşi din betonul pervazului, făcând şi puţin moloz 
în jur. Erikki o împinse repede la loc, în gaura ei, adună cu 
grijă tot molozul şi îl puse la loc cât mai bine. Se duse apoi 
să privească pe uşa celulei de-a lungul coridorului. Nu se 
vedea nimeni. Lucrase la bara asta cam toată noaptea ca un 
câine luptându-se cu osul preferat. Avea acum o armă şi o 
pârghie pentru a îndoi şi celelalte bare. 

„Asta o să-mi ia cam o jumătate de oră, nu mai mult”, îşi 
zise el satisfăcut şi se aşeză din nou pe pat. După ce îi 
adusese de mâncare seara trecută, polițistul îl lăsase 
singur, bizuindu-se pe trăinicia celulei lor. În dimineaţa 
aceasta îi aduseseră o cafea cu gust neplăcut şi o bucată de 
pâine mucegăită şi se uitaseră la el cu gura căscată, fără să 
priceapă nimic, când îi întrebase unde este soţia lui şi 
maiorul. Nu ştia cum se spune în turceşte maior şi nici nu 
ştia numele ofițerului, dar când dusese mâinile la revere, 
mimând gradul ofițerului, oamenii înţeleseseră, însă se 
mulţumiseră să ridice din umeri şi să-i spună altceva în 
turceşte. Fireşte, nici Erikki nu înţelesese nimic, iar oamenii 
plecaseră. Sergentul nu mai apăruse după aceea. 

„Fiecare din noi ştie ce are de făcut, îşi spuse el, şi eu, şi 
Azadeh, fiecare dintre noi poate risca, nu există nici un 
Dumnezeu care să-l poată ajuta pe cel care se atinge de ea 
atât timp cât sunt eu în viaţă. Jur.” 

Uşa de la celălalt capăt al coridorului se deschise şi 
maiorul se îndreptă spre el. 

— Bună dimineaţa, spuse ofiţerul, strâmbând din nas din 
cauza mirosului îngrozitor. 


— Bună dimineaţa, domnule maior. Unde este soţia mea, 
vă rog, şi când aveţi intenţia să ne lăsaţi să plecăm? 

— Soţia dumitale este în sat, s-a odihnit, este în siguranţă. 
Am avut eu însumi grijă de asta. 

Maiorul îl examină gânditor cu privirea, observă murdăria 
de pe mâinile lui, aruncă o privire rapidă spre încuietoarea 
celulei, spre barele de la fereastră, spre podea şi spre 
plafon. 

— Siguranţa şi tratamentul de care se va bucura ea 
depind de dumneata, înţelegi? 

— Da, da, înţeleg. Şi vă consider răspunzător de soarta ei, 
în calitatea dumneavoastră de ofiţer superior. 

Maiorul izbucni în râs. 

— Foarte bine, spuse el sardonic, apoi zâmbetul îi pieri 
brusc. Se pare că ar fi mai bine să evităm o confruntare. 
Dacă eşti dispus să cooperezi, ai să rămâi la noapte aici, iar 
mâine am să te trimit sub pază la Istanbul - unde 
ambasadorul dumitale poate să te vadă dacă doreşte - ca să 
compari în faţa tribunalului pentru a răspunde de crimele 
de care eşti acuzat sau pentru a fi extrădat. 

Erikki alungă cu un gest al mâinii toate problemele lui. 

— Am adus-o aici pe soţia mea împotriva voinţei ei. Ea nu a 
făcut nimic rău, trebuie să se ducă acasă. Puteţi să-i oferiţi 
o escortă? 

Maiorul îl privi atent. 

— Asta depinde de cooperarea dumitale. 

— Am să-i cer să se întoarcă. Am să insist, dacă asta vreţi 
să spuneţi. 

— Poate fi trimisă înapoi, spuse maiorul, o, da, bineînţeles. 
Dar s-ar putea ca pe drumul spre frontieră sau chiar din 
hotel să fie „răpită” din nou, de astă dată de bandiți, de 
bandiții iranieni, cei foarte, foarte răi, care ar putea s-o ţină 
în munţi o lună sau două şi, în cele din urmă, să-i ceară 
hanului o răscumpărare, adăugă el ca să-l aţâţe. 

Erikki era pământiu la faţă. 

— Ce vreţi să fac? 


— Nu departe de aici se află linia de cale ferată. Diseară 
am putea să te ducem pe ascuns până acolo şi să ajungi 
apoi cu bine până la Istanbul. Acuzaţiile împotriva dumitale 
pot fi şterse. Ţi s-ar putea da o slujbă bună, fie ca să zbori, 
fie să-i antrenezi pe piloţii noştri timp de doi ani. În schimb, 
vei fi de acord să devii agent secret pentru noi, să ne dai 
informaţii despre Azerbaidjan şi mai ales despre sovieticul 
acela, Măztrâk, despre Hakim Han, despre felul în care 
trăieşte şi unde locuieşte, cum se poate intra în palatul lui şi 
altele. 

— Şi ce se va întâmpla cu soţia mea? 

— Va rămâne la Van ca ostatică, pentru ca dumneata să te 
comporţi cum trebuie... timp de o lună sau două. Apoi poate 
veni la dumneata, indiferent unde te afli. 

— Cu condiţia să fie escortată chiar astăzi la Hakim Han şi 
să mi se aducă dovada că este teafără şi în siguranţă, fac 
ceea ce îmi cereţi. 

— Eşti sau nu de acord? întrebă maiorul nerăbdător. N-am 
venit aici să mă tocmesc cu dumneata. 

— Vă rog, ea nu are nici o legătură cu niciuna din crimele 
mele. Vă rog, lăsaţi-o să plece. 

— Crezi că suntem tâmpiţi? Eşti sau nu de acord? 

— Da! Dar mai întâi vreau s-o ştiu pe ea în siguranţă. Mai 
întâi asta! 

— Poate că vrei s-o vezi mai întâi violată! Poate că asta vrei 
mai întâi! 

Erikki se repezi spre el printre barele de la uşă şi toată 
celula se zgudui sub impactul trupului său. Dar maiorul 
stătea acolo, suficient de departe, şi râdea de mâna uriaşă 
care încerca neputincioasă să-l înşface. Calculase perfect 
distanţa şi avea prea multă experienţă ca să se lase luat 
prin surprindere. Ştia foarte bine cum să zădărască, să 
amenințe şi să ispitească, cum să exagereze şi să se 
folosească de chiar spaimele prizonierului, cum să 
răstălmăcească adevărurile, cum să străpungă reţeaua de 


minciuni inevitabile şi de adevăruri spuse numai pe 
jumătate - cum să ajungă apoi la adevărul adevărat. 

Superiorii lui îi dăduseră mână liberă să ia orice decizie în 
privinţa lor. Acum hotărâse. Fără să se grăbească, scoase 
revolverul şi îl îndreptă spre faţa lui Erikki. Ridică piedica. 
Erikki nu se dădu înapoi, dar strânse şi mai tare barele de 
fier, gâfâind furios. 

— Buuun, spuse maiorul, punând arma la loc în toc. Ai fost 
prevenit aşadar că de comportamentul dumitale depinde 
tratamentul ce-i va fi aplicat ei. 

Maiorul se îndepărtă. Rămas singur, Erikki încercă să 
smulgă uşa din ţâţâni. Uşa scrâşni, dar nu cedă. 

La sediul poliţiei din sat, ora 17:18. 

— „.„.„aşa cum spuneţi, effendi. Veţi face dumneavoastră 
aranjamentele necesare? întrebă maiorul la telefon. 

Şedea la singurul birou din încăperea mică şi părăginită. 
Sergentul stăteam picioare în apropiere, kukri-ul şi pukoh- 
ul lui Erikki se aflau pe birou. 

— ... bine, da... da, de acord. Salaam. 

Puse receptorul la loc, îşi aprinse o ţigară şi se ridică în 
picioare. 

— Mă duc la hotel. 

— Da, effendi. 

În ochii sergentului licări o lumină jucăuşă, dar avu mare 
grijă s-o ascundă. Îl urmări cu privirea pe maior care îşi 
aranja vestonul, părul şi îşi punea fesul. Îl invidia pentru 
gradul lui şi pentru puterea de care dispunea. 

— Da, poliţia! ... O, bună, sergent. 

Ascultă o clipă şi pe faţă i se aşternu o expresie din ce în 
ce mai accentuată de uimire. 

— Dar... da... da, foarte bine. 

Aşeză la loc receptorul cu o mină aiurită. 

— A fost... a fost sergentul Kurbel de la frontieră, effendi 
maior. Un camion al Forţelor Aeriene Iraniene, cu mai mulţi 
oameni din Gărzile Verzi şi un mullah, vin să ia elicopterul şi 
pe prizonier înapoi în Ir... 


Maiorul explodă. 

— În numele lui Allah, cine le-a permis să treacă graniţa 
fără autorizaţie? Există ordine speciale pentru revoluționari 
şi mullahi. 

— Nu ştiu, effendi, spuse sergentul, înspăimântat de furia 
subită a maiorului. Kurbel zicea că i-au fluturat sub nas 
nişte documente oficiale şi au insistat - toată lumea ştie de 
elicopterul iranian, aşa că el le-a dat drumul. 

— Sunt înarmaţi? 

— Nu mi-a spus, effendi. 

— Adună-ţi oamenii, pe toţi, şi cu mitralierele. 

— Dar... dar ce facem cu prizonierul? 

— Dă-l naibii! 

La marginea satului, ora 17:32. Camionul Forţelor Aeriene 
Iraniene era un vehicul cu tracţiune pe patru roţi, parţial 
cisternă şi parţial camion. Coti pe drumul care intra în sat, 
schimbă vitezele, apoi se îndreptă spre elicopter. În 
apropiere, polițistul de santinelă îi ieşi în întâmpinare. 

Din camion săriră şase tineri înarmaţi, cu banderole verzi 
pe braţ, apoi trei bărbaţi în uniformă, neînarmaţi, din 
personalul forţelor aeriene şi un mullah. Mullahul îşi aruncă 
pe umăr kalaşnikovul. 

— Salaam. Am venit să ne luăm înapoi bunurile noastre în 
numele Imamului şi al poporului, spuse mullahul plin de 
importanţă. 

— Eu... eu nu ştiu nimic despre asta. 

Polițistul era tulburat. Ordinele lui erau clare: să nu lase 
pe nimeni să se apropie până nu primeşte alte dispoziţii. 

— Ar fi mai bine să mergeţi mai întâi la poliţie şi să 
întrebaţi acolo. 

Văzu că unul din militari deschisese uşa carlingii şi ceilalţi 
doi conectau furtunul de alimentare. 

— Hei, voi de acolo, nu aveţi voie să vă apropiaţi de 
elicopter fără permisiunea şefului de poliţie! 

Mullahul ieşi în faţă. 


— Uite autorizaţia noastră! Îi flutură câteva hârtii prin faţa 
ochilor şi asta îl descumpăni pe om şi mai mult, fiindcă nu 
ştia să citească. 

— Mai bine vă duceţi mai întâi la postul de poliţie... se 
bâlbâi el, apoi, spre marea lui uşurare, văzu maşina poliţiei 
care venea hurducându-se pe drumul îngust şi desfundat 
dinspre sat. 

Maşina vira prin zăpadă, mai parcurse câţiva metri şi se 
opri. Maiorul, sergentul şi doi poliţişti săriră afară, cu 
armele în mână. Înconjurat de Gărzile Verzi, mullahul se 
duse spre ei fără teamă. 

— Cine sunteţi? întrebă aspru maiorul. 

— Mullahul Ali Miandiry, de la komitehul din Kvoy. Am 
venit să ne luăm înapoi bunurile noastre, pe răpitor şi pe 
femeie, în numele Imamului şi al poporului. 

— Femeia? Vreţi să spuneţi Înălţimea Sa, sora lui Hakim 
Han? 

— Da, pe ea. 

— Imam”? Ce-i aia imam? 

— Imamul Khomeini, pacea fie cu el. 

— Ah, ayatollahul Khomeini, spuse maiorul, jignit de acest 
titlu. Care „popor”? 

La fel de dur, mullahul îi dădu nişte hârtii. 

— Poporul Iranului. Aici este autorizaţia noastră. 

Maiorul luă hârtiile şi le cercetă rapid. Erau două, 
mâzgălite în grabă în farsi. Sergentul şi cei doi oameni ai lui 
se răspândiră, înconjurând camionul cu mitralierele în 
mâini. Mullahul şi Gărzile Verzi îi priveau dispreţuitor. 

— De ce nu este pe formularul legal? întrebă maiorul. Şi 
unde este semnătura şi ştampila şefului poliţiei din Kvoy? 

— N-avem nevoie de ele. Este semnat de komiteh. 

— Ce komiteh? Eu nu ştiu nimic despre nici un komiteh. 

— Komitehul revoluţionar din Kvoy are autoritate asupra 
acestei zone, inclusiv asupra poliţiei. 

— Asupra acestei zone?! Această zonă este Turcia! 

— Vreau să spun - asupra zonei de până la frontieră. 


— Din împuternicirea cui? Unde vă este autorizaţia? 
Arătaţi-mi-o! 

Tinerii schimbară priviri între ei. 

— Mullahul v-a arătat-o, spuse unul dintre ei nerăbdător. 
Komitehul a semnat hârtia. 

— Cine a semnat-o? Dumneata? 

— Eu am semnat-o, spuse mullahul. Este legală. Absolut 
legală. Komitehul este autoritatea. 

Văzu că militarii de la forţele aeriene se uită la el. 

— Ce mai aşteptaţi? Realimentaţi elicopterul! 

Înainte ca maiorul să apuce să spună ceva, unul dintre ei 
zise foarte politicos: 

— Vă rog să mă scuzaţi, Excelenţă, tabloul de bord este 
distrus aproape total, mai multe instrumente sunt sparte. 
Nu putem zbura până nu-l verificăm. Ar fi mai bine să... 

— Necredinciosul a zburat cu el de la Tabriz până aici şi 
ziua şi noaptea, a aterizat cu bine şi voi nu puteţi să zburaţi 
pe timp de zi? 

— Problema este că ar fi mai bine să-l verificăm înainte de 
a decola, Excelenţă. 

— Mai bine, de ce mai bine? întrebă brutal unul din tinerii 
cu banderolă verde, îndreptându-se spre cel care vorbise. 

— Suntem în mâinile lui Allah şi împlinim lucrarea lui 
Allah. De ce vreţi să întârziem lucrarea lui Allah şi să lăsăm 
elicopterul aici? 

— Bineînţeles că nu, bine... 

— Atunci daţi ascultare ordinului şi realimentaţi. Acum! 

— Da, da, bineînţeles, spuse pilotul temător. Aşa cum 
spuneţi. 

Cei trei se grăbiră să se conformeze cât mai repede - 
maiorul turc era şocat să vadă că pilotul, cu grad de 
căpitan, se lăsa bruftuluit în felul acesta de un tânăr 
derbedeu care privea acum la el cu ochi lipsiţi de orice 
expresie. 

— Komitehul are jurisdicție asupra poliţiei, aga, spuse 
mullahul. Poliţia l-a slujit pe Şahul Satana şi este suspectă. 


Unde este răpitorul şi... sora hanului? 

— Unde este dreptul vostru de a trece graniţa şi de a cere 
ceva? Maiorul era furios la culme. 

— În numele lui Allah, această autorizaţie este suficientă! 
zise mullahul, împungând cu degetul în hârtie. Unul dintre 
tineri ridică piedica armei. 

— Să nu faci asta! îl avertiză maiorul. Dacă tragi un singur 
glonte pe pământul nostru, forţele noastre vor veni şi vor 
trece prin foc tot ce se află între frontieră şi Tabriz! 

— Dacă asta va fi voia lui Allah! 

Mullahul îi întoarse privirea cu ochii lui negri, barba 
neagră zvâcni în sus, la fel de neclintit în hotărârea lui. 
Nutrea cel mai profund dispreţ pentru omul şi uniforma din 
faţa lui, reprezentanţi ai unui regim slab şi nedisciplinat. 
Dacă era să fie război acum sau mai târziu, lui îi era totuna, 
era în mâinile lui Allah şi îndeplinea lucrarea lui Allah şi 
cuvântul Imamului le va aduce victoria şi dincolo de 
frontiere. Dar acum nu era timp pentru război, erau prea 
multe de făcut la Kvoy - trebuiau înlăturați stângiştii, 
trebuiau înăbuşite revoltele, trebuiau distruşi duşmanii 
Imamului şi, din aceste motive, fiecare elicopter era extrem 
de preţios în munţii aceştia. 

— Cer... Cer să ni se înapoieze bunurile noastre, spuse el 
ceva mai potolit. Arătă spre numerele de înregistrare. Sunt 
numerele noastre de înregistrare, asta este dovada că ne 
aparţine. A fost furat din Iran - trebuie să ştiţi că nu au avut 
permis de ieşire din ţară. Din punct de vedere legal, 
elicopterul este proprietatea noastră. Mandatul de arestare 
- spuse el arătând spre hârtiile din mina maiorului - 
mandatul este legal, pilotul a răpit femeia, aşa că îi vom lua 
şi pe ei înapoi. Vă rog. 

Maiorul era într-o situaţie imposibilă. Nu-i putea preda pe 
finlandez şi pe soţia lui unor persoane aflate ilegal acolo, pe 
baza unui petic de hârtie ilegal - aceasta ar fi însemnat o 
nesocotire grosolană a îndatoririlor sale şi ar fi plătit cu 
capul. Dacă mullahul avea de gând să forţeze nota, va 


trebui să reziste şi să apere postul de poliţie, dar era clar că 
avea prea puţini oameni pentru asta şi într-o confruntare 
directă ar fi pierdut, fără îndoială. Şi era la fel de convins că 
Gărzile Verzi erau gata să moară chiar în clipa aceea, ceea 
ce lui nu-i surâdea deloc. 

Se decise să meargă la noroc. 

— Răpitorul şi femeia Azadeh au fost trimişi la Van în 
dimineaţa aceasta. Pentru a fi extrădaţi, trebuie să vă 
adresaţi Comandamentului Armatei, nu mie. Importanţa 
surorii hanului a făcut ca cei doi să fie preluaţi de armată. 

Chipul mullahului îngheţă. Unul dintre tinerii cu banderole 
verzi întrebă: 

— Şi de unde să ştim noi că nu minte? 

Maiorul se întoarse spre el, tânărul sări un pas înapoi, 
Gărzile Verzi din spatele camionului ridicară armele la ochi, 
cei trei bărbaţi neînarmaţi se aruncară la pământ, îngroziţi. 
Mâna maiorului se duse spre revolver. 

— Stop! spuse mullahul. 

I se dădu imediat ascultare, chiar şi de câtre maior, care 
era furios pe sine că îşi permisese ca mândria şi reflexele 
sale să fie mai puternice ca autodisciplina. Mullahul tăcu o 
clipă, analizând posibilităţile. 

— Vom merge la Van, spuse el. Da, aşa vom face, dar nu 
astăzi. Astăzi ne vom lua bunurile şi vom pleca. 

Stătea cu picioarele depărtate, înfipt în pământ, cu arma 
automată pe umăr, foarte sigur pe el. 

Maiorul se lupta să-şi ascundă uşurarea. Elicopterul nu 
avea nici o valoare nici pentru el, nici pentru superiorii lui; 
dimpotrivă, îi punea pe toţi într-o mare încurcătură. 

— Sunt de acord că sunt numerele voastre de înregistrare, 
spuse el scurt. Dacă este însă şi proprietatea voastră, asta 
nu mai ştiu. Dar dacă îmi semnaţi o chitanţă, puteţi să-l luaţi 
şi să plecaţi. 

— Am să semnez o chitanţă pentru elicopterul nostru. 

Pe spatele mullahului, maiorul mâzgăli câteva propoziţii 
care să-l satisfacă şi pe el, şi pe mullah. Mullahul se întoarse 


şi se răsti la cei de la aviaţie, care reîncepură grăbiţi să 
alimenteze aparatul. Pilotul inspecta carlinga, dând zăpada 
la o parte. 

— Eşti gata, pilotule? 

— Oricând, Excelenţă. 

— Poftim, spuse maiorul către mullah, întinzându-i hârtia. 

Abia ascunzându-şi disprețul, mullahul o semnă fără s-o 
citească. 

— Eşti gata, pilotule? întrebă el din nou. 

— Da, Excelenţă, da. 

Tânărul căpitan privi la maior şi acesta văzu - sau crezu că 
vede - în ochii lui nefericirea şi rugămintea nerostită de a-i 
acorda azil, ceea ce era oricum imposibil. 

— Pot să pornesc motoarele? 

— Să porneşti motoarele! spuse furios mullahul. 
Bineînţeles că să le porneşti! 

În câteva secunde, motoarele începură să şuiere uşor, pe 
măsură ce rotoarele prinseră viteză din ce în ce mai mare. 

— Ali şi Abrim, voi mergeţi cu camionul înapoi la bază. 

Ascultători, cei doi tineri se urcară în camionul Forţelor 
Aeriene. Mullahul le făcu semn să plece, iar ceilalţi se 
urcară în elicopter. Elicele despicau aerul. Mullahul aşteptă 
până când toţi oamenii se urcară în cabină, apoi îşi scoase 
arma de pe umăr, se urcă alături de pilot şi închise portiera. 

Motoarele vuiau acum şi elicopterul decolă stângaci, 
izbindu-se de mai multe ori de pământ, apoi se îndepărtă. 
Furios, sergentul ridică mitraliera spre el. 

— Pot să-i arunc mai repede în cer pe ticăloşii ăştia! spuse 
el. 

— Da, da, am putea. Maiorul îşi scoase tabachera. Dar vom 
lăsa asta pe seama lui Allah. Poate că va face Allah asta în 
locul nostru. 

Scoase bricheta şi aprinse o ţigară cu mâna tremurândă. 
Trase fumul în piept, apoi urmări cu privirea elicopterul şi 
camionul care se îndepărtau. 


— Câinii ăştia ar merita o lecţie, şi mai ales despre cum 
trebuie să se poarte. Se duse spre maşină, se urcă şi îi 
spuse şoferului: Du-mă la hotel. 

La hotel. Azadeh stătea aplecată pe fereastră, scrutând 
cerul. Auzise când pornise elicopterul şi când decolase şi 
sperase, absurd, că Erikki reuşise cumva să evadeze. 

— Oh, Allah, fă să fie adevărat. 

Şi sătenii priveau în sus, spre cer, şi văzu şi ea acum că 
elicopterul se îndrepta spre frontieră. Inima i se strânse. 
Negociase libertatea lui în schimbul libertăţii mele? O, 
Erikki... 

Apoi văzu maşina poliţiei care opri în piaţa din faţa 
hotelului şi pe maior care cobori şi îşi îndreptă uniforma. Se 
albi la faţă. Se aşeză hotărâtă pe un scaun cu faţa spre uşă 
şi cu mâna aproape de pernă. Aşteptă. Aşteptă. Paşi, apoi 
uşa se deschise. 

— Urmează-mă, spuse el. Te rog. 

O clipă, Azadeh nu înţelese. 

— Cum? 

— Te rog să mă urmezi. 

— De ce? întrebă ea, bănuitoare, temându-se de o nouă 
cursă şi nevrând să se despartă de acul de pălărie care o 
făcea să se simtă mai sigură de ea. Ce s-a întâmplat? A 
plecat soţul meu cu elicopterul? S-a întors înapoi? L-ai 
trimis dumneata înapoi? Simţea cum curajul o părăseşte, 
înnebunită la gândul că Erikki se predase ca s-o elibereze 
pe ea. Soţul meu zboară cu elicopterul? 

— Nu, soţul dumitale este la postul de poliţie. Au venit 
iranienii să ia elicopterul, pe el şi pe dumneata. Acum, după 
ce trecuse momentul de criză, maiorul se simţea foarte 
bine. Aparatul era înregistrat în Iran şi nu avea permis de 
ieşire din ţară, aşa că aveau dreptul să-l ia. Acum urmează- 
mă! 

— Unde? 

— M-am gândit că poate ţi-ar plăcea să-ţi vezi soţul. 


Maiorului îi plăcea să se uite la ea, îi plăcea mirosul 
primejdiei, întrebându-se unde era arma ei secretă. Genul 
acesta de femei aveau întotdeauna o armă sau o licoare de 
vreun fel, un drog sau o otravă pentru un violator 
neexperimentat. E uşor să te descurci şi să le dezarmezi 
dacă stai cu ochii pe mâinile lor şi nu dormi. 

— Ei bine? 

— Sunt... sunt şi iranieni la postul de poliţie? 

— Nu. Aici suntem în Turcia, nu în Iran, şi nici un străin nu 
te pândeşte. Hai, nu ai de ce să te temi. 

— Am să... am să cobor imediat. 

— Da, imediat, repetă el. N-ai nevoie de nici o sacoşă, ia-ţi 
numai jacheta şi grăbeşte-te până nu mă răzgândesc. 

Văzu strălucirea de furie din ochii ei şi asta îl amuză şi mai 
tare, dar de astă dată Azadeh se supuse, îşi puse jacheta şi 
cobori scara, urându-se pentru că era atât de 
neputincioasă. Traversă piaţa alături de el şi toţi ochii celor 
prezenţi erau aţintiţi asupra lor. Intră în postul de poliţie, 
apoi în încăperea în care mai fusese. 

— Te rog să aştepţi aici. 

Închise uşa, după care se duse în biroul lui. Sergentul 
ţinea receptorul în mână şi i-l întinse. 

— Căpitanul Ilanazak, domnule, de la punctul de frontieră. 

— Căpitane, la telefon maiorul Ikail. Granița este închisă 
pentru mullahi şi Gărzile Verzi până la noi ordine. 
Arestează-l pe sergentul care a lăsat să intre câţiva iranieni 
şi Gărzile Verzi cu câteva ore în urmă şi trimite-l la Van, în 
condiţii cât mai dure. Un camion iranian se întoarce spre 
frontieră. Dă ordin să fie reţinut şi hărțuit timp de douăzeci 
de ore. Cât despre dumneata, eşti pasibil de Curtea 
Marţială pentru că nu ai asigurat respectarea ordinelor 
referitoare la persoanele înarmate. 

Închise telefonul şi se uită iute la ceas. 

— Maşina e gata, sergent? 

— Da, effendi. 

— Bine. 


Maiorul ieşi, străbătu tot coridorul până la celula lui 
Erikki, cu sergentul după el. Erikki nu se ridică. Numai 
ochii i se mişcară spre el. 

— Acum, domnule pilot, dacă eşti gata să fii calm, să te 
controlezi şi să nu mai faci prostii, am s-o aduc pe soţia 
dumitale să te vadă. 

Vocea lui Erikki sună aspră ca un glaspapir: 

— Dacă vă atingeţi de ea, dumneata sau vreunul din 
ceilalţi, jur că vă omor, vă fac bucățele! 

— Sunt de acord că trebuie să fie foarte greu să aio 
asemenea soţie. E mai bine să ai una urâtă decât una ca ea 
- dacă nu o pui să poarte chador. Acum spune-mi, vrei sau 
nu să 0 vezi? 

— Ce trebuie să fac? 

Maiorul răspunse cam iritat: 

— Să fii calm, să te controlezi şi să nu mai faci prostii. 

I se adresă apoi sergentului în turceşte: 

— Du-te şi adu-o. 

Mintea lui Erikki era pregătită pentru un dezastru sau o 
stratagemă. Apoi o văzu la capătul coridorului, teafără şi 
nevătămată, şi aproape îi dădură lacrimile de uşurare, la fel 
ca şi ei. 

— Oh, Erikki! ... 

— Ascultaţi-mă amândoi cu atenţie, spuse maiorul scurt. 
Deşi ne-aţi provocat o mulţime de necazuri şi neplăceri, am 
decis că mi-aţi spus amândoi adevărul. Veţi fi trimişi imediat 
sub pază la Istanbul, discret, şi veţi fi predaţi 
ambasadorului vostru, foarte discret, pentru a fi evacuaţi 
din ţară, cât mai discret. 

Amândoi se uitau buimăciţi la el. 

— Înseamnă că vom fi eliberaţi? întrebă ea, ţinându-se de 
zăbrele. 

— Imediat. Dar ţinem să fiţi discreţi şi asta face parte din 
înţelegerea noastră. Va trebui să vă angajaţi în scris că veţi 
păstra toată discreţia. Asta înseamnă că nu trebuie să se 
scurgă nici un fel de informaţii, să nu se discute nici în 


public, nici în particular despre evadarea şi despre 
escapadele voastre. Sunteţi de acord? 

— O, da, da, bineînţeles. Dar nu e vorba de nici o 
păcăleală? 

— Nu. 

— Dar... de ce? De ce după... de ce ne daţi drumul să 
plecăm? Erikki nu-şi putea găsi cuvintele, pentru că tot nu-i 
venea să creadă. 

— Pentru că v-am testat pe amândoi şi amândoi aţi trecut 
cu bine testele, nu aţi comis nici un fel de delicte pe care să 
le consider crime. Jurămintele voastre sunt o chestiune 
între voi şi Allah, nu pot fi supuse aprecierii nici unui 
tribunal pământesc şi, din fericire pentru voi, mandatul de 
arestare era ilegal. Şi, prin urmare, inacceptabil. Komiteh! 
pufni el dispreţuitor, apoi observă cum se uitau unul la altul 
şi, o clipă, rămase uluit şi invidios. 

Curios că Hakim Han a pus komitehul să emită şi să 
semneze mandatul de arestare şi nu poliţia, ceea ce ar fi 
făcut ca extrădarea să fie legală. 1 se adresă sergentului: 

— Dă-i drumul prizonierului. Vă aştept pe amândoi la mine 
în birou. Nu uitaţi că mai am să vă înapoiez bijuteriile. Şi 
cele două cuțite. 

Maiorul se îndepărtă. 

Uşa celulei se deschise cu zgomot. Sergentul şovăi un 
moment, apoi plecă. Nici Azadeh, nici Erikki nu-l observară 
plecând, nici nu luară în seamă duhoarea din celulă. Nu 
aveau ochi decât unul pentru celălalt, ea afară, încă mai 
ţinându-se cu mâinile de zăbrele, el înăuntru, tot agăţat de 
zăbrele. Nu se mişcau, îşi zâmbeau numai. 

— Insha'Allah? spuse ea. 

— De ce nu? 

Apoi, încă dezorientat de eliberarea lor de către acest om 
cinstit pe care, numai cu o clipă mai devreme, l-ar fi sfâşiat 
în bucățele ca pe întruchiparea Răului, Erikki îşi aminti de 
ceea ce spusese maiorul despre chador şi cât de 


ademenitoare era ea. În ciuda dorinţei lui de a nu întina 
miracolul, Erikki izbucni: 

— Azadeh, aş vrea să las tot răul aici. Se poate? Ce este cu 
John Ross? 

Zâmbetul ei nu se schimbă, deşi ştia că sunt amândoi pe 
marginea prăpastiei. Păşi cu toată încrederea înainte, 
bucuroasă că el deschisese discuţia. 

— Cu mult timp în urmă ţi-am spus că l-am cunoscut odată, 
demult, pe vremea când eram foarte tânără, spuse ea cu 
voce blândă, ascunzându-şi neliniştea. În sat şi la bază, el 
mi-a salvat viaţa. Când am să-l întâlnesc din nou, dacă am 
să-l mai întâlnesc, am să-i zâmbesc şi am să fiu fericită. Te 
implor să faci şi tu acelaşi lucru. Trecutul este trecut şi aşa 
trebuie sa rămână. 

„Acceptă-l acum, Erikki, se ruga ea în gând, acum şi 
pentru totdeauna, fiindcă altfel căsnicia noastră se va 
încheia rapid, şi nu din voinţa mea, ci pentru că ai să-ţi faci 
viaţa imposibilă şi n-ai să mă mai vrei alături de tine. Atunci 
am să mă întorc la Tabriz şi am să încep o altă viaţă. E trist, 
dar adevărat: asta este ceea ce am decis să fac. Nu-ţi voi 
aminti de promisiunea pe care mi-ai făcut-o când ne-am 
căsătorit - nu vreau să te umilesc - dar ce păcat că ai uitat. 
Te iert numai pentru că te iubesc. O, Allah, bărbaţii sunt 
atât de ciudaţi, atât de greu de înţeles. Te rog, aminteşte-i 
de jurământ acum!” 

— Erikki, murmură ea, lasă trecutul să rămână în trecut, 
te rog, îl imploră ea din ochi, aşa cum numai o femeie ştie 
să implore. 

Dar Erikki îşi feri privirea de ochii ei, ruşinat de propria 
prostie şi gelozie. „Azadeh are dreptate, îşi spuse în sinea 
lui, ăsta a fost trecutul. Mi-a vorbit de el în mod cinstit şi i- 
am promis de bunăvoie că am să mă împac cu gândul ăsta, 
iar el i-a salvat viaţa. Are dreptate, dar chiar şi aşa, tot sunt 
sigur că îl iubeşte.” 

Privi în jos spre ea, în ochii ei, şi în mintea lui se trânti cu 
putere o uşă, el o încuie şi aruncă cheia. Vechea şi 


cunoscuta căldură a apropierii ei îl pătrunse încet, 
purificându-l. 

— Ai dreptate, sunt de acord, ai dreptate! Te iubesc - pe 
tine şi Finlanda, pentru totdeauna! 

Erikki o ridică în braţe şi o sărută, iar ea îi răspunse la 
sărut, apoi se agăţă strâns de el în timp ce elo purta în 
braţe, fără nici un efort, de-a lungul culoarului. 

— Oare există saună la Istanbul, crezi că o să ne lase să 
dăm un telefon, numai unul, crezi că... 

Dar ea nu-l mai asculta - zâmbea propriilor gânduri. 


SFÂRŞIT 


1 Joc de cuvinte în IB. Engleză: kurd = curd (caş).