James Clavell — Vartejul Vol 1

] S Clavell 


] S Clavell 


Vartejul 


Vol. 1 


CARTEA |. 

CAPITOLUL. 1 

VINERI 9 februarie 1979 

În munţii Zagros; pe înserat. Soarele atinse orizontul şi 
bărbatul trase obosit de hăţurile calului, bucuros că sosise 
vremea pentru rugăciune. 

Se numea Hussain Kowissi şi era un iranian de treizeci şi 
patru de ani, masiv, cu pielea albă, iar ochii şi barba foarte 
întunecate. Pe umăr îi atârna o armă automată sovietică 
AK47. Era bine înfăşurat în haine, ca să se apere de frig - 
purta un turban alb şi un halat de culoare închisă, murdar 
şi prăfuit, iar pe deasupra lor un cojoc grosolan din piele de 
oaie, după obiceiul tribului nomad Kash'kai, legat cu o 
curea, şi cizme foarte uzate. Pentru că avea urechile 
acoperite, nu auzise vuietul îndepărtat al turbinelor 
motoarelor elicopterului ce se apropia. In urma lui, cămila 
de povară, istovită, smuci de funie, nerăbdătoare să 
mănânce şi să se odihnească. Fără s-o bage în seamă o 
blestemă şi descăleca. 

Se afla la aproape două mii cinci sute de metri altitudine şi 
aerul era rarefiat şi rece, foarte rece. Pământul era 
acoperit cu un strat gros de zăpadă pe care vântul o 
spulbera în rafale, făcând drumurile alunecoase şi 
înşelătoare. Dedesubt, poteca prea puţin umblată se 
încolăcea înapoi către văi îndepărtate şi, în cele din urmă, 
către Isfahan, de unde venea. Înainte, drumul se răsucea 
primejdios în sus, printre colţurile de stâncă, apoi către 
celelalte văile care se deschideau către. Golful Persic şi 


către oraşul Kowi'ss, unde se născuse, unde locuia acum şi 
de la care îşi luase numele când devenise mullah. 

Nu-i păsa de primejdii sau de frig. Primejdiile îi apăreau la 
fel de limpezi ca şi aerul. 

E aproape ca şi cum aş fi din nou nomad, alături de 
bunicul, care ne conducea pe vremuri când toate triburile 
Kash'kai puteau să hălăduiască de la păşunile de iarnă 
către cele de vară - un cal şi-o puşcă pentru fiecare bărbat 
şi cirezi îndeajuns, turme de oi şi capre şi cămile 
nenumărate, cu femeile noastre neacoperindu-şi faţa cu 
văluri, triburile trăind libere, aşa cum au trăit înaintaşii 
noştri zeci de secole, nesupuşi nimănui altcuiva decât 
Voinţei lui Allah - aceste vremuri care s-au sfârşit abia cu 
şaizeci de ani în urmă, îşi spuse, simțind mânia ridicându-se 
în el, şi cărora le-a pus capăt RezaHan, soldatul ridicat de 
jos, care, cu ajutorul viclenilor de englezi, a uzurpat tronul, 
s-a proclamat Reza Şah, primul dintre Şahii Pah-lavi şi, 
apoi, cu sprijinul regimentului său de cazaci, ne-a supus şi a 
încercat să ne şteargă de pe faţa pământului. 

A fost Voia lui Allah ca, cu timpul, Reza Şah să fie umilit şi 
exilat de împuţiţii stăpâni englezi şi să moară uitat; Voia lui 
Allah ca Mohamed Şah să fie obligat să scape cu fuga cu 
câteva zile în urmă; Voia lui Allah ca Khomeini să se 
întoarcă să continue revoluţia Lui, Voia lui Allah ca mâine 
sau poimâine să îmi primesc martiriul, Voia lui Allah ca să 
fim luaţi de Vârtejul Său şi ca acum să fie dată o ultimă 
lovitură tuturor lacheilor Şahului şi tuturor străinilor. 

Elicopterul era mai aproape acum, dar tot nu-l auzi, 
şuierul vântului care lovea în rafale acoperind zgomotul. 
Mulţumit, îşi scoase covorul de rugăciune şi-l întinse pe 
zăpadă. Spatele încă-l durea din pricina rănilor provocate 
de bici. Îşi umplu palmele de zăpadă, îşi spălă mâinile şi 
chipul după ritual, pregătindu-se pentru cea de-a patra 
rugăciune a zilei, apoi se întoarse cu faţa către sud-vest, 
spre oraşul sfânt, Mecca, aflat la două mii de kilometri 


depărtare, în Arabia Saudită, şi îşi îndreptă gândurile către 
Allah. 

— Allah-u Akbar, Allah-u Akbar, la illah illa Allah... Se 
prosternă repetând Shahada, lăsând cuvintele arabe să-l 
învăluie: 

— Allah e mare, Allah e mare, mărturisesc că nu e alt 
Dumnezeu decât Allah, iar Mohamed este Profetul Lui. 
Allah e mare, Allah e mare, mărturisesc că nu e alt 
Dumnezeu decât Allah, iar Mohamed este Profetul Lui. 

Vântul se întări, suflând şi mai rece. Prin pâsla care-i 
acoperea urechile prinse zgomotul turbinelor. Acesta 
crescu şi crescu, îi pătrunse în creier alungându-i pacea şi 
abătându-i gândurile de la rugăciune. Deschise furios ochii. 
Elicopterul se apropia, abia la şaizeci de metri deasupra 
pământului, urcând drept către el. 

La început îi trecu prin gând că ar putea fi un aparat 
militar şi brusc îl năpădi teama că veneau după el. Apoi 
recunoscu pe fuzelaj culorile roşu, alb, albastru ale Marii 
Britanii şi cunoscutele însemne S-G împrejurul leului roşu 
al Scoției: compania de elicoptere care opera de la baza 
aeriană de la Kowiss deasupra întregului Iran, şi teama îl 
părăsi - dar nu şi mânia. Privi aparatul de zbor urând ceea 
ce reprezenta. Avea să treacă exact pe deasupra capului 
său, dar nu prezenta nici o primejdie pentru el. Se îndoia că 
cei de la bord îl vor băga în seamă, aici, în umbra unui stei 
de piatră, dar resimțea cu toată fiinţa pacea sa interioară 
tulburată de aceşti intruşi şi rugile sale zădărnicite. Şi pe 
măsură ce urletul asurzitor se înteţea, furia lui se ridica 
odată cu el. 

— La illah illa Allah... 

Încercă să se întoarcă la rugăciune, dar curentul de aer 
produs de palele elicopterului îi aruncă zăpada în faţă. În 
spatele lui, calul necheză şi se ridică înspăimântat în două 
picioare, priponul făcându-l să se împiedice şi să alunece. 
Cămila de povară, la fel de înspăimântată, smuci de funia 
legată de şaua calului, se ridică în picioare, răgi şi încercă 


să pornească împleticit într-o parte sau în cealaltă, numai 
pe trei picioare, răsturnându-şi povara şi încurcând 
legăturile. 

Explodă mânios: 

— Necredincioşilor! urlă către aparatul care se afla acum 
aproape deasupra buzei văii. 

Ţâşni în picioare, înşfacă arma, trase piedica şi slobozi o 
rafală, apoi ochi şi goli încărcătorul. 

— SATAN! ţipă iarăşi în tăcerea ce se lăsase brusc. 

Când primele gloanţe împroşcară elicopterul, tânărul pilot 
Scot Gavallan rămase pentru o clipă paralizat şi se holbă 
prosteşte la găurile din parbrizul de plastic. 

— Sfinte Christoase! şopti cu răsuflarea tăiată, căci nu se 
mai trăsese asupra lui niciodată până atunci, dar cuvintele 
îi fură acoperite de bărbatul aşezat lingă el pe scaunul din 
faţă, care reacţiona iute şi hotărât, ca un militar: 

— Pune-l jos! 

Comanda bubui în căşti. 

— Pune-l jos! strigă Tom Lochart din nou în laringofon, 
apoi, pentru că nu avea comenzile proprii, întinse braţul 
peste mâna stingă a pilotului şi împinse în jos maneta de 
comandă, reducând brusc puterea motorului şi înălţimea. 
Elicopterul se legănă ca un beţiv, pierzând brusc din 
înălţime. 

În clipa aceea îi împroşcă cea de-a doua rafală. Deasupra 
şi spre coadă se auzi un trosnet ameninţător, în altă parte 
un glonţ chiui, ricoşând de metal, turbinele ţiuiră şi 
elicopterul se prăbuşi din înălţimi. 

Era un Jet Ranger 206, cu un singur pilot şi patru pasageri 
- unul în faţă, trei în spate - şi era plin. Cu o oră în urmă, 
Scot îi luase pe ceilalţi, care se întorceau dintr-un concediu 
de o lună, ca de obicei, de la aeroportul Shiraz, aflat la 
optzeci de kilometri sud-est. Acum, obişnuitul se 
transformase în coşmar, iar muntele năvălea către ei; o 
muchie de piatră se rostogoli miraculos pe alături, la un fir 
de păr distanţă, şi elicopterul se cufundă într-o depresiune, 


dându-le o fracțiune de secundă posibilitatea să-şi tragă 
sufletul, şi să-şi recapete în parte controlul şi ceva din 
puterea motorului. 

— Ai grijă, pentru Dumnezeu! spuse Lochart. 

Scot văzuse pericolul, dar nu reacţionase atât de iute. 
Acum, mâinile şi picioarele făceau aparatul să gliseze în 
salturi smucite în jurul colţului de stâncă. Patina stângă a 
trenului de aterizare atinse piatra cu o lovitură laterală, 
metalul protestă zgomotos şi încă o dată plonjară într-o 
parte, abia la câţiva metri de suprafaţa neregulată a 
stâncilor şi de coroanele copacilor, care se apropiau şi se 
depărtau în salturi de ei. 

— Jos şi repede, spuse Lochart. Aşa, acolo, Scot! Nu, 
dincolo! Colo, în josul crestei ravine... Eşti rănit? 

— Nu, nu cred! Tu? 

— Acum e bine! Coboară în ravină! Hai, grăbeşte-te! 
Ascultător, Scot Gavallan aplecă aparatul, depărtându-se 
prea jos şi prea iute, cu mintea încă răvăşită. Mai simţea în 
gură gustul de fiere, iar inima îi bătea nebuneşte. 

Din spatele peretelui care-l despărţea de cabină, peste 
zgomotul motoarelor, se făceau auzite strigătele şi 
blestemele celorlalţi, dar nu putea să rişte să se-ntoarcă şi 
întrebă neliniştit prin interfon: 

— E careva rănit acolo, Tom? 

— Lasă asta, concentrează-te! Ai grijă la coasta muntelui! 
Mă ocup eu dei. 

Tom Lochart încercă să cuprindă dintr-o singură privire 
totul. Avea patruzeci şi doi de ani, era canadian, fost ofiţer 
RAF*, fost mercenar şi acum pilot-şetf la baza lor, Zagros 
Trei. 

— Ai grijă la coastă şi pregăteşte-te să salţi din nou! Ţin-te 
de bord şi lasă-l jos! Ai grijă! 

Muchia văii se afla puţin deasupra lor şi se apropia prea 
iute. Gavallan văzu colții stâncilor drept în calea lui. Abia 
avu timp să alunece într-o parte, când un vârtej violent de 
vânt îi azvârli periculos de aproape de coasta abruptă a 


prăpastiei. Trase prea mult de manşă şi auzi obscenităţi în 
căşti, dar recapătă controlul aparatului. Apoi văzu drept 
înaintea lui copaci şi pietre şi, pe neaşteptate, capătul 
ravinei şi ştiu că erau pierduţi. 

Brusc, pentru el totul păru să se desfăşoare cu o viteză 
mult mai redusă. 

— Sfinte Dumnezeule... 

— Mult la dreapta, ai grijă la stânci! 

Scot simţi că mâinile şi picioarele i se supun şi văzu 
elicopterul făcând o piruetă la câţiva centimetri deasupra 
bolovanilor, aproape atingând copacii, sărind pe deasupra 
lor şi scăpând la loc deschis. 

— Pune-l acolo cât de repede poţi! 

— Ce? gâfâi el către Lochart, cu măruntaiele arzându-l. 

— Sigur, mai bine să aruncăm o privire, să verificăm, 
spuse Lochart grăbit, nemulţumit că nu putea avea 
controlul aparatului. Am auzit ceva. 

— Şi eu, da' cum stăm cu patinele, ar putea fi rupte? 

— 'Ţine-l din elice. Am să ies afară să verific şi dacă totul e- 
n regulă, îl pui jos şi o să arunc iute o privire. E mai sigur, 
numai Dumnezeu ştie dacă gloanţele n-au rupt conducta de 
ulei sau vreun cablu. 

Lochart îl văzu pe Scot luându-şi ochii de la lumini ca să 
arunce o privire pasagerilor săi. 

— Dă-i dracului, pentru Dumnezeu! Mă ocup eu desi, 
spuse tăios. Concentrează-te la aterizare! 

Îl văzu pe celălalt roşind, dar supunându-se, apoi, 
încercând să-şi stăpânească brusc ameţeala, se întoarse; 
aşteptându-se să vadă stropi de sânge şi măruntaie 
împrăştiate peste tot şi pe cineva urlând, urlete înecate de 
zgomotul motoarelor, ştiind că n-ar fi putut face nimic până 
când n-ar fi ajuns la loc sigur şi ar fi aterizat, întotdeauna 
prima datorie fiind să aterizeze în siguranţă. 

Spre nemăsurata lui uşurare, cei trei bărbaţi de pe 
locurile din spate, doi mecanici şi-un alt pilot, păreau 
neatinşi, deşi erau cu toţii răvăşiţi, iar Jordan, mecanicul 


aşezat chiar în spatele lui Scot, era alb la faţă şi se ţinea de 
cap cu amândouă mâinile. Le întoarse spatele. 

Se aflau cam la cincisprezece metri acum, apropiindu-se 
corect şi repede. Suprafaţa luminişului era curată, albă şi 
netedă, fără ca vreo tufă de iarbă să-şi arate creştetul prin 
zăpada groasă, troienită către margini. Părea o alegere 
bună. Era îndeajuns loc de manevră şi aterizare. Dar cum 
poţi aprecia adâncimea zăpezii şi forma ascunsă a solului de 
sub ea? Lochart ştia ce ar fi făcut dacă ar fi avutel 
comenzile. Dar nu le avea, nu el era căpitanul, deşi era mai 
în vârstă. 

— E în regulă acolo, în spate, Scot. 

— Mulţumesc, Doamne, pentru asta. Eşti gata să ieşi? 

— Cum ţi se pare suprafaţa? 

Scot sesiză îngrijorarea din glasul lui Lochart. Abandonă 
brusc manevrele de coborâre, mări puterea motorului şi 
rămase suspendat în aer. Christoase, îşi zise, intrând 
aproape în panică din pricina prostiei lui, dacă Tom nu m-ar 
fi atenţionat, aş fi coborât acolo şi doar Dumnezeu ştie cât 
de adâncă poate fi zăpada, sau ce-i sub ea! Stabiliza 
aparatul la vreo treizeci de metri şi cercetă coasta 
muntelui. 

— Mulţumesc, Iom! Ce zici de locul ăla? 

Noul luminiş, aflat la câteva sute de metri depărtare de 
partea cealaltă a văii, era mai mic, mai jos, cu o cale bună 
de scăpare în caz că se ivea nevoia, şi apărat de vânt. Solul 
era aproape curat de zăpadă, denivelat, dar satisfăcător. 

— Îmi pare mai bine acolo. 

— Şi mie! 

Lochart îşi trase una dintre căşti într-o parte şi privi 
înapoi. 

— Hei, Jean-Luc, strigă peste zgomotul motoarelor, e-n 
regulă? 

— Da! Am auziti ceva. 

— Şi noi! Jordan, cu tine cum e? 


— Sigur că şi io-s întreg, ce Dumnezeu, strigă Jordan acru. 
Era un australian înalt, vânos şi scutura capul ca un câine. 
Numa' că m-am dat al dracului cu capul de pereţi, ce 
porcărie, nu? Blestemate de gloanţe, ce porcărie! Cică Scot 
zicea că lucrurile o să meargă afurisit de bine de-acu', că 
afurisitu' de Şah a şters-o şi s-a-ntors afurisim' de 
Khomeini. Mai bine? Uite că blestemaţii trag în noi! Asta n- 
au făcut-o pân' acu'. Ce porcăria dracului se-ntâmplă? 

— De unde dracu' să ştiu eu? Poate-i vreun ţicnit, fericit că 
are o puşcă. Ţineţi-vă bine, am de gând să arunc o privire. 
Dacă patinele-s în regulă, ne aşezăm jos şi tu şi cu Rod 
puteţi să faceţi o verificare. 

— Cum stăm cu porcăria aia de presiune la ulei? strigă 
Jordan. 

— E pe verde! 

Lochart se sprijini de spătar, aruncând automat o privire 
cadranelor, luminişului, cerului, la stânga, la dreapta, în sus 
şi în jos. Coborau uşor şi mai aveau încă şaizeci de metri. Il 
auzi în căşti pe Gavallan fredonând fals. 

— Te-ai descurcat foarte bine, Scot. 

— Pe dracu', spuse bărbatul mai tânăr încercând să 
păstreze un ton egal. O încurcasem! Am înţepenit ca dracu' 
când ne-au lovit gloanţele şi, dacă n-ai fi fost tu, aş fi dat în 
primire. 

— În cea mai mare parte-i vina mea, am tras de manşă 
fără să te previn. lartă-mă, dar trebuia să ieşim iute din 
linia de ochire a ticălosului ăla. Am învăţat asta în Malaya. 

Lochart petrecuse un an acolo, cu armata britanică, în 
războiul împotriva insurgenților comunişti. 

— N-am avut timp să te previn. Aşază-te cât de iute poţi. 

Privi aprobator cum Gavallan plană câteva clipe, 
cercetând cu grijă terenul de dedesubt. 

— Aţi văzut cine-a tras în noi, lom? 

— Nu, da' atunci nu mă uitam după asta. Unde vrei să 
aterizezi? 

— Uite colo, mai departe de copacul ăla căzut. Okay? 


— Şi mie-mi pare-n regulă. Cât de iute poţi. Ţine-l cam la 
treizeci de centimetri înălţime. 

Planau perfect la câţiva centimetri deasupra zăpezii, la fel 
de nemişcaţi ca şi bolovanii de dedesubt, deşi vântul bătea 
în rafale. Lochart deschise uşa. Frigul brusc îl înfiora. Îşi 
trase până la gât fermoarul bluzonului căptuşit, de zbor, şi 
se lăsă să alunece uşor în afară, ţinându-şi capul foarte jos, 
mult sub lamelele rotitoare ale elicelor. 

Partea din faţă a unei patine era lovită şi zdrenţuită rău şi 
chiar uşor răsucită, dar barele care ţineau trenul de 
aterizare erau întregi. Verifică la iuţeală şi cealaltă patină, 
mai aruncă o privire celei lovite, apoi ridică degetul mare în 
sus. Gavallan slăbi uşor maneta de gaze şi aşeză elicopterul 
jos ca pe un fulg de păpădie. 

Într-o clipă, cei trei bărbaţi din spate dădură buzna unul 
peste celălalt, afară. Jean-Luc Sessonne, pilotul francez, se 
trase înapoi ca să lase cale liberă celor doi mecanici să-şi 
înceapă inspecția, unul de-o parte, celălalt de partea opusă 
a aparatului, de la cap la coadă. Curentul de aer produs de 
rotoare le flutura hainele şi le biciuia faţa. Lochart era sub 
elicopter, căutând urme de ulei sau benzină, dar nu găsi 
niciuna, aşa că se ridică şi se luă după Rodrigues, mecanicul 
său american, un om foarte priceput, care, de aproape un 
an, întreținea aparatul său JR 212 cu care zbura de obicei. 
Rodrigues deşurubă un panou şi privi cu atenţie înăuntru, 
în timp ce vârtejul de aer îi flutura smocurile cenuşii de păr 
şi hainele. 

S-G Hellicopters avea cele mai ridicate standarde de 
siguranţă dintre toate firmele iraniene care foloseau 
elicoptere, aşa că labirintul de cabluri, ţevi şi conducte de 
alimentare era bine întreţinut, curat şi îngrijit, dar brusc 
Rodrigues arătă cu degetul. Pe fuzelajul elicopterului se 
vedea o urmă adâncă, lăsată de un glonţ care ricoşase. 
Căutară cu atenţie ca să descopere unde sărise glonţul. Din 
nou mecanicul arătă undeva în labirint, de data asta 


folosind o lanternă. Una dintre conductele de ulei era 
perforată. 

Când îşi trase mâna, era murdară de ulei. 

— La dracu', spuse. 

— S-o închidem, Rod? strigă Lochart. 

— Drace, nu! Ar putea să mai fie ticăloşi d-ăştia cu 
puşcoace prin jur şi ăsta nu-i un loc să-ţi petreci noaptea. 

Rodrigues scoase de undeva o bucată de cârpă şi-o 
şurubelniţă. 

— Vezi în spate, Tom! 

Lochart îl lăsă să-şi vadă de ale lui, căutând în jur, 
neliniştit, un posibil adăpost în caz că ar fi trebuit să 
înnopteze acolo. De partea cealaltă a luminişului, cu o 
ţigară în gură, Jean-Luc urina fără grabă lângă un copac 
căzut. 

— Să nu degeri, Jean-Luc, strigă Lochart şi îl văzu pe 
celălalt săltând vesel jetul. 

— Hei, Tom! 

De data asta era Jordan. 

Se aplecă să treacă pe sub coadă şi se alătură 
mecanicului. Inima i se opri. Jordan deschisese şi elun 
panou. În fuzelaj, chiar deasupra rezervoarelor, erau două 
găuri de gloanţe. Lisuse! O fracțiune de secundă mai târziu 
şi rezervoarele ar fi fost lovite, se gândi. Dacă n-aş fi împins 
manşa în jos, am fi încasat-o cu toţii. Fără îndoială. Ne-am fi 
împrăştiat măruntaiele pe deasupra munţilor, şi pentru ce? 

Jordan îl trase de mânecă şi-i arătă ceva înăuntru, urmând 
linia găurilor. Se mai vedea o lovitură în axul rotorului. 

— Să fiu al dracului dacă ştiu cum de n-a nimerit 
nenorocitu' porcăria asta de elice! strigă el, cu căciuliţă 
roşie de lână, pe care o purta întotdeauna, trasă adânc 
peste urechi. 

— Nu ne sunase ceasul! 

— Ce? 

— Nimic! Ai mai găsit şi altceva? 

— Nu încă, fir-ar... Tu eşti în regulă, Tom? 


Un trosnet brusc şi toţi se răsuciră înspăimântați, dar era 
doar o creangă de copac supraîncărcată cu zăpadă care se 
prăbuşise la pământ. 

— Espece de con, spuse Jean-Luc şi privi printre pleoape la 
cer, foarte îngrijorat de lumina în scădere, apoi ridică din 
umeri, ca pentru sine, aprinse o altă ţigară şi o porni la 
întâmplare prin jur, lovindu-şi din când în când picioarele 
unul de celălalt, ca să şi le încălzească. 

De partea lui, Jordan nu mai găsi nimic în neregulă. 
Minutele treceau. Rodrigues încă mormăia şi blestema, cu 
un braţ strecurat incomod în măruntaiele 
compartimentului. Ceilalţi priveau, strânşi în grup în 
spatele lui, la o distanţă bună de elice. Era mult zgomot şi 
neplăcut, lumina bună, dar nu pentru mult timp. Mai aveau 
încă treizeci de kilometri de mers, iar în aceşti munţi nu 
exista nici un sistem de ghidare în afara micului 
radioemiţător de la baza lor, care câteodată mergea şi 
câteodată nu. 

— Hai, pentru Dumnezeu, murmură cineva. 

La Shiraz, cei doi piloţi şi doi mecanici din echipa pe care o 
înlocuiau le făcuseră grăbiţi semn de rămas bun şi 
alergaseră către 125-ul companiei lor, un avion cu reacţie 
cu opt locuri şi două reactoare, folosit de pentru transport 
sau misiuni speciale, acelaşi reactor care îi adusese pe ei 
din concediu, peste Golf, de la Aeroportul Internaţional din 
Dubai. Lochart şi Jordan veniseră din Anglia, Jean-Luc din 
Franţa şi Rodrigues de la o vânătoare în Kenya. 

— De ce dracu' se grăbesc? întrebase Lochart în timp ce 
micul bireactor îşi închidea uşile şi pornea către capătul 
pistei. 

— Aeroportul e încă numai în parte operaţional. Toţi sunt 
în grevă, dar nu-ţi face griji, spusese Scot Gavallan. Trebuie 
să decolez înainte ca scorţosul ăla, piticania aia 
căpăţânoasă din turnul de control, care-şi închipuie că-i 
trimisul Domnului la controlul traficului de zbor al Liniilor 


Aeriene lraniene, să ne anuleze decolarea. Mai bine s-o- 
ntindem şi noi înainte să-şi vâre nasul şi pe-aici. 

— Cu vama cum rămâne? 

— Încă în grevă, bătrâne! Dimpreună cu toţi ceilalţi, 
băncile-s tot închise. Nu-ţi face griji, o să ne întoarcem la 
normal într-o săptămână, cel mult. 

— Merele! spusese Jean-Luc. Ziarele din Franţa spun că 
Iranul este une catastrophe, cu Khomeini şi mullahii lui pe 
de-o parte, armata gata oricând să încerce o lovitură 
militară, cu comuniştii care se vâră peste tot, guvernul lui 
Bakhtiar neputincios şi războiul civil inevitabil. 

— Ce ştiu ăia din Franţa, bătrâne? spusese Scot Gavallan, 
nepăsător, în timp ce-şi încărcau lucrurile. 

— Francezii ştiu, mon vieux. Toate ziarele spun că 
Khomeini n-o să coopereze niciodată cu Bakhtiar pentru că- 
i numit de Şah şi oricine a avut vreo legătură cu Şahul e 
terminat. Terminat. Bătrânu' Scuipă-Foc a zis de cincizeci 
de ori că n-o să lucreze cu nimeni pus de Şah. 

Lochart zisese: 

— L-am văzut pe Andy acum trei-zile la Aberdeen şi băga 
mâna în foc că Iranul se va întoarce la normal curând, 
acum, că Khomeini s-a întors şi Şahul a şters-o. 

Scot se lumină. 

— Ei, vezi, dacă e cineva care să ştie cum stau lucrurile, 
ăsta-i Bătrânu'. Ce mai face, 'lom? 

Lochart rânjise. 

— În mare formă. Plin de energie. 

„Andy” era Andrew Gavallan, tatăl lui Scot, preşedinte, şi 
director executiv al S-G. 

— Andy a zis că Bakhtiar are armata, marina şi aviația, 
poliţia şi SAVAK, aşa că Khomeini trebuie să ajungă cumva 
la o înţelegere. Altfel e război civil. 

— lisuse, spusese Rodrigues, ce dracu' căutăm noi aici? 

— Bani! 

— Merde! Rahat! 


Râseseră toţi. Jean-Luc era un pesimist înnăscut -apoi Scot 
spusese: 

— Ce dracu' mai contează, Jean-Luc? Nimeni nu s-a legat 
de noi pe-aici, nu? Orice necazuri au avut ăştia, nimeni nu s- 
a legat de noi. Noi nu lucrăm decât cu IranOil. N-are a face 
cine e la putere, Bakhtiar, Khomeini sau generalul nu-ştiu- 
cine, situaţia trebuie să revină curând la normal. Orice 
guvern are nevoie disperată de petrodolari, aşa că trebuie 
să aibă elicoptere, trebuie să ne aibă pe noi. Pentru 
Dumnezeu, ăştia nu-s proşti! 

— Nu, dar Khomeini e fanatic şi nu-i pasă de altceva decât 
de Islam - iar petrolul nu-i Islamul. 

— Şi ce faci cu saudiţii, cu Emiratele, cu OPEC, pentru 
Dumnezeu? Sunt toţi islamici şi toţi cunosc cât face barilul! 
La dracu' cu asta! Ascultă-mă! Scot mustăcise. Guerney 
Aviation s-a retras din munţii Zagros şi a redus la zero toate 
operaţiile lor în Iran. La zero! 

Asta-i făcuse atenţi pe toţi. Guerney Aviation era o mare 
companie americană de elicoptere şi principalul lor rival. 
Dacă Guerney pleca de-acolo, aveau de lucru de două ori 
mai mult, iar tot personalul străin al S-G din Iran era plătit 
după un sistem de bonificaţii legat de profitul activităţii din 
Iran. 

— Eşti sigur, Scot? 

— Sigur, Tom. S-au circărit al dracului cu Iran OU în 
privinţa asta. Lovitura a fost că Iran OU a zis: Dacă vreţi să 
plecaţi, plecaţi, dar toate elicopterele sunt pe licenţa 
noastră, aşa că astea rămân. Şi toate piesele de rezervă. 
Aşa că Guerney le-a zis să şi le bage ştii tu unde, au închis 
baza de la Gash, au pus toate elicopterele la păstrare şi au 
plecat. 

— Nu cred asta, spusese Jean-Luc. Guerney trebuie să 
aibă cincizeci de elicoptere pe contract. Nici chiar ei nu-şi 
pot îngădui să rezilieze un contract atât de mare. 

— Şi totuşi am zburat deja săptămâna trecută în trei 
misiuni care fuseseră toate exclusiv Guerney. 


Jean-Luc întrerupse strigătele de bucurie. 

— Şi de ce s-a retras Guerney, Scot? 

— Şefu' nostru Făr-de-teamă din leheran crede că nu mai 
au zănag, nu mai suportă tensiunea sau nu mai vor. Pe bună 
dreptate! Cea mai mare parte din vitriolul lui Khomeini e 
contra Americii şi firmelor americane. Mclver crede că 
încearcă să-şi reducă pierderile şi asta e straşnic pentru 
noi. 

— Mon Dieu! Dacă nu-şi pot lua aparatele şi piesele de 
schimb, sunt în găleată. 

— Nu ne priveşte pe noi asta, bătrâne! Noi trebuie să ne 
facem treaba şi să zburăm. Câtă vreme ne ţinem bine, 
primim toate contractele lor şi sărim de dublul lefii anul 
ăsta. 

— Tu en parles ă mon cui, ma tete est malade! Râseseră cu 
toţii. Chiar şi Jordan ştia ce înseamnă asta: „Să i-o spui lu' 
Mutu!” 

— Nu-ţi face griji, flăcăule, spusese Scot. încrezător, 
Lochart dădu din cap ca pentru el. Frigul munţilor încă nu-l 
pătrunsese. Andy şi Scot au dreptate. Totul o să intre în 
normal curând. Trebuie să fie aşa. Ziarele din Anglia erau la 
fel de sigure că situaţia din Iran se va normaliza de la o zi la 
alta. Asta dacă sovieticii n-au să încerce ceva pe ascuns. Şi 
fuseseră preveniţi. Se înţeleseseră între ei, şi americanii şi 
sovieticii, să nu se bage niciunul, aşa că acum iranienii 
puteau să-şi rezolve problemele lor după cum vroiau. E 
adevărat că oricine ar fi la putere are nevoie urgent de 
stabilitate şi de venituri. Iar asta înseamnă petrol. Da, totul 
o să fie în regulă... Ea crede asta şi dacă ea crede că totul o 
să fie minunat, odată Şahul răsturnat şi Khomeini întors la 
putere, de ce n-aş crede şi eu? Ah, Şeherezada, ce dor îmi e 
de tine! 

Îi fusese cu neputinţă să-i telefoneze din Anglia. În Iran, 
liniile telefonice nu fuseseră niciodată prea bune datorită 
supraîncărcării sau industrializării mult prea rapide, dar în 
ultimele opt luni, de când începuseră necazurile, grevele 


din sectorul telecomunicaţiilor, care se succedau aproape 
fără întrerupere, făcuseră comunicațiile interne şi externe 
din ce în ce mai dificile, iar acum erau aproape inexistente. 
Când se aflase la sediul companiei, la Aberdeen, pentru 
controlul medical semestrial, reuşise să-i trimită un telex 
după opt ore de încercări repetate. II trimisese prin grija lui 
Duncan Mclver laTeheran, unde era acum. Nu prea poţi 
spune multe într-un telex, în afară de „Ne vom revedea în 
curând. Mi-e dor. Te iubesc.” 

Nu mai e mult, draga mea şi... 

— Tom! 

— O, salut, Jean-Luc! Ce-i? 

— O să ningă curând. 

— Da. 

Jean-Luc avea o faţă subţire, un nas mare, galic şi ochi 
căprui, era suplu, ca toţi piloţii care aveau controale 
medicale severe la fiecare şase luni, când nu era nici o 
iertare pentru kilogramele în plus. 

— Cine-a tras în noi, Tom? Lochart ridică din umeri. 

— N-am văzut nimic. Tu? 

— Nici eu! Sper c-a fost doar un nebun. Ochii lui Jean-Luc 
îl sfredeleau. 

— Pentr-o clipă m-am crezut înapoi în Alger - munţii ăia nu 
sunt prea diferiţi - la aviaţie, luptându-mă cu fellahii şi FLN. 
Bătu-i-ar Dumnezeu să-i bată! Strivi mucul ţigării cu 
călcâiul. Am trecut printr-un război civil şi detest treaba 
asta. Cel puţin atunci aveam bombe şi tunuri. Nu vreau să 
fiu civilul prins în alt război fără altceva pe care să mă 
bazez decât fuga. 

— A fost doar un nebun singuratic. 

— Cred c-o să avem de-a face cu o mulţime de nebuni, 
Tom. De când am părăsit Franţa, am avut o presimţire 
urâtă. E şi mai rău de când am ajuns aici. Noi am fost în 
război, tu şi cu mine, cei mai mulţi dintre ceilalţi, nu. Noi 
doi avem un miros special pentru asta şi-ţi spun că am 
intrat în mare belea. 


— Nu, eşti doar obosit. 

— Asta e adevărat. 

— Andy a făcut pe grozavul? 

— Foarte tare! Vă trimite salutările lui şi zice s-o ţinem tot 
aşa. 

Jean-Luc râse şi-şi înăbuşi un căscat. 

— Mon Dieu, mor de foame! Ce-a pregătit Scot pentru 
întoarcerea noastră? 

— A pus un panou cu „Bine aţi venit 
hangarului. 

— La cină, mon vieux, la cină! 

— Scot a zis că el şi nişte săteni au fost la vânătoare, aşa 
că are o pulpă de căprioară şi câţiva iepuri pregătiţi, în 
schimbul mulţumirilor tale călduroase, şi grătarul o să fie 
gata până ajungem. 

Ochii lui Jean-Luc se aprinseră. 

— Bun! Ascultă! Am adus brie, usturoi - un kilogram, 
şuncă afumată, anşoa, ceapă şi câteva chile de pasta, cutii 
de bulion şi nevastă-mea mi-a' dat o reţetă nouă de 
matriciana de la Giani din St. Jean, care e de-a dreptul 
incredibilă. Şi vin. 

Lochart simţi că îi lasă gura apă. Pasiunea lui Jean-Luc era 
gătitul şi, când vroia, era de-a dreptul inspirat. 

— Am adus de la Fortnums conserve din tot ce mi-a trecut 
prin cap şi nişte whisky. Hei, am dus dorul mâncărurilor 
tale! 

Şi eu ţi-am dus dorul, îşi zise. Când se-ntâlniseră în Dubai 
îi strânsese mâinile şi îl întrebase: 

— Cum a fost în concediu? 

— Am fost în Franţa, se împăunase Jean-Luc. Lochart îi 
invidiase simplicitatea. Nimic în Anglia nu fusese cum 
trebuia: nici vremea, nici mâncarea, concediul, copiii, ea, 
sau sărbătorile Crăciunului, oricât de mult încercase. 

— Şi ce dacă. M-am întors şi curând o să fiu în Teheran. 

— Găteşti deseară, Jean-Luc? 


VW 


deasupra 


— Desigur! Cum aş putea trăi fără o mâncare ca lumea? 
Lochart izbucnise în râs. 

— Ca restul lumii! 

Îl priviră pe Rodrigues care muncea din greu. Motoarele 
sunau înfundat şi palele elicei îi fluturau hainele. Lochart 
ridică degetul mare câtre Scot Gavallan, care aştepta 
răbdător în cabină. Scot îi răspunse la fel, apoi arătă către 
cer. Lochart dădu din cap, ridică din umeri, apoi îşi îndreptă 
din nou atenţia către Rodrigues, ştiind că nu-l putea ajuta 
altfel decât aşteptând cu stoicism. 

— Când te duci la Teheran? întrebă Jean-Luc. Inima lui 
Lochart îşi înteţi bătăile. 

— Am de trimis un raport lui Mclver şi o să-l pun la poştă 
acolo. O să iau un 206. O să dureze toată ziua de mâine ca 
să verific totul. Scot a spus că trebuie să fim gata să 
începem operaţiile la întreaga capacitate. 

Jean-Luc se holbă la el. 

— A spus Năşiri „întreaga capacitate”? 

Năşiri era omul de legătură cu partea, iraniană şi 
managerul bazei, un angajat al lui IlranOil, firma 
guvernamentală care deţinea monopolul şi proprietatea 
asupra întregului petrol, deasupra şi dedesubtul solului, 
care urmărea şi autoriza toate zborurile lor. S-G lucra pe 
bază de contract cu această companie, supraveghind, 
punând la dispoziţie personal şi aprovizionând cu alimente 
şi echipament sondele de petrol împrăştiate prin tot ţinutul 
muntos, şi ocupându-se cu inevitabilele CASEVAC - 
evacuarea răniților, accidente şi situaţii de urgenţă. 

— Mă îndoiesc c-o să zburăm prea mult în următoarele 
săptămâni din pricina vremii, dar ar trebui să fiu în stare să 
scot un 206. 

— Da. O să ai nevoie de un însoțitor. Vin cu tine. Lochart 
râse. 

— Nici gând, bătrâne! Eşti al doilea la comandă şi de 
serviciu pentru următoarele două săptămâni. 


— Dar n-o să fie nevoie de mine. Doar trei zile, ei? Trebuie 
să mă asigur că apartamentul nostru e-n regulă. 

În vremurile normale, Teheranul era locul unde îşi instalau 
familiile toţi piloţii care lucrau două săptămâni pentru o 
săptămână liberă. Mulţi dintre ei, în special englezii, optau 
pentru două luni de serviciu şi o lună liberă, acasă. 

— E foarte important să ajung la Teheran. 

— O să verific eu apartamentul, dacă vrei, şi, dacă îmi 
promiţi să găteşti trei nopţi pe săptămână, am să te las să 
tragi o fugă două zile când mă întorc. Abia ai venit dintr-o 
lună de concediu. 

— A, dar asta a fost acasă! Acum trebuie să mă gândesc la 
mon amie. Desigur că e tare tristă fără mine, în Teheran. A 
stat singură o lună întreagă. Fără îndoială! 

Jean-Luc îi aruncă o privire lui Rodrigues, apoi se uită din 
nou la cer. 

— Mai putem aştepta încă zece minute, Tom, apoi ar trebui 
să ne pregătim un fel de tabără, cât mai e lumină. 

— Da. 

— Dar să ne întoarcem la lucruri mai importante. Tom... 

— Nu! 

— Merde! Fii francez şi nu anglo-saxon! O lună întreagă! 
Gândegşte-te ce simte ea! 

Rodrigues înşuruba panoul la loc şi-şi şterse mâinile. 

— Hai să ieşim dracului de-aici!strigă şi se urcă în cabină. 

Îl urmară grăbiţi. Mecanicul încă mai trăgea de centura 
de siguranţă când se ridicară în aer ţâşnind pe deasupra 
primei înălţimi către baza lor. Atunci îl văzu pe Jordan 
holbându-se la el. 

— Ce-i Cu tine, Porcărie? 

— Cum ai reparat porcăria aia de ţeava, frate-meu? Era a 
dracului de găurită! 

— Cu gumă! 

— Ce? 

— Cu gumă de mestecat. Sigur, fir-ar al dracului! A ţinut în 
blestematul ăla de Vietnam, de ce n-ar ţine şi-aici? Sper! 


Fiin'că e doar o nenorocită de ciobitură mică, da' asta a fost 
tot ce-am avut, aşa că, lua-v-ar dracu, rugaţi-vă! Şi nu mai 
înjuraţi, pentru Dumnezeu! 

Aterizară cu bine la baza lor când zăpada începu să se 
aştearnă. Pentru mai multă siguranţă, personalul de la sol 
aprinsese luminile de aterizare. 

Baza era alcătuită din patru rulote mari pe roţi, o 
bucătărie, un hangar pentru un '212 - un elicopter cu 
paisprezece locuri pentru transport de mărfuri sau 
pasageri - şi două 206, platforme de aterizare, şoproane 
pentru piesele de schimb, pentru sonde şi pompe şi pentru 
ţevile de foraj. Se afla la două mii două sute optzeci şi şapte 
de metri altitudine, pe un platou mic, împădurit şi foarte 
pitoresc, aşezată într-un fel de depresiune pe jumătate 
înconjurată de vârfuri acoperite cu zăpadă, care se-nălţau 
la peste trei mii şase sute şaizeci de metri. La opt sute de 
metri mai departe se afla satul Yazdek. Sătenii făceau parte 
dintr-un trib mărunt âl nomazilor Kash'kai, aşezaţi cu un 
secol în urmă aici, în preajma acestei încrucişări a două 
dintre drumurile de caravane mai puţin importante, care 
traversau Iranul de trei, poate patru mii de ani. 

S-G avea baza aici de şapte ani, ca urmare a unui contract 
cu Iran OIL, mai întâi pentru a supraveghea o conductă de 
petrol şi a efectua ridicarea topografică a zonei, mai apoi ca 
să ajute la ridicarea şi întreţinerea sondelor de pe 
câmpurile bogate în petrol din apropiere. Era un loc 
singuratic, sălbatic şi minunat, misiunile de zbor 
interesante şi plăcute, orele de serviciu uşoare - căci în Iran 
legile îngăduiau zborurile numai în cursul zilei. Verile erau 
încântătoare. Cea mai mare parte a iernii erau înzăpeziţi. În 
apropiere se aflau lacuri cristaline în care se pescuia bine, 
iar în pădure vânatul era din belşug. Relaţiile cu sătenii din 
Yazdek erau excelente. În afara scrisorilor, de obicei erau 
bine aprovizionaţi, şi nu li se cereau altele în schimb. Şi, de 
mare importanţă pentru toţi, se aflau la o bună bucată de 
drum de sediul din Teheran al firmei, lipsiţi de legătură 


radio mai tot timpul şi lăsaţi să se descurce fericiţi cu ceea 
ce aveau. 

În clipa în care motorul se opri şi rotorul încetă să se mai 
învârtească, Rodrigues şi Jordan desfăcură din nou panoul. 
Rămaseră cu răsuflarea tăiată. Podeaua compartimentului 
era scăldată în ulei, şi îi izbi mirosul puternic de benzină. 
Tremurând, Rodrigues cercetă cu atenţie interiorul, apoi 
făcu un semn cu lanterna: la una dintre îmbinările 
muchiilor unui rezervor de petrol se formase o mică fisură 
pe care ar fi fost imposibil s-o detecteze acolo, în munţi. Un 
firicel de combustibil se scurgea de-acolo, amestecându-se 
cu uleiul de dedesubt. 

— Iisuse, Porcărie! Ia uite, împuţită bombă cu ceas! în 
spatele lui, Jordan aproape leşină. 

— O scânteie şi... La naiba! Dă-mi un furtun, pentru 
Dumnezeu. O umplu cu apă acum, înainte să sărim în aer! 

— 'Ţi-aduc eu, spuse Scot, apoi adăugă gâtuit: Ei bine, cred 
că s-a dus una dintre vieţile noastre. Mai avem opt. 

— Cred că te-ai născut cu păr, căpitane, spuse Rodrigues, 
simțind că-i vine să verse. Da! Cred că te-ai născut cu păr. 
Jucăria asta... se opri brusc, ascultând cu atenţie. 

Toţi cei din apropiere îl imitară - Lochart şi Jean-Luc lângă 
cabana staţiei, împreună cu Năşiri, jumătatea de duzină de 
iranieni, personal de sol, bucătari şi muncitori. Se lăsă o 
tăcere adâncă. Apoi din nou, din direcţia satului, ajunse 
până la ei o rafală de puşcă mitralieră. 

— Drace! mormăi Rodrigues, de ce dracu' ne-am întors 
înapoi în cloaca asta împuţită? 

CAPITOLUL. 2 

Aberdeen, Scoţia. Heliportul McCloud: ora 5,30 seara. 

Marele elicopter cobori din norii joşi despicând aerul cu 
palele elicei şi ateriza în mijlocul heliportului aglomerat, 
lângă Rolls-ul parcat în apropierea uneia dintre platformele 
măâturate de ploaie, printre alte elicoptere ce soseau şi 
plecau cu schimburile de sondori, personal auxiliar şi 
provizii, toate aparatele şi hangarele afişând mândre la 


vedere simbolul S-G. Uşa cabinei se deschise şi doi bărbaţi, 
în salopete de zbor şi veste pneumatice de salvare, 
coborâră pe scara hidraulică, aplecându-se ca să se apere 
de vânt şi de ploaie. 

Şoferul limuzinei deschise uşa înainte ca ei să ajungă la 
maşină. 

— Grozav zbor, nu-i aşa? spuse vesel Andrew Gavallan, un 
bărbat înalt, puternic şi foarte zdravăn pentru cei şaizeci şi 
patru de ani ai săi. Îşi scoase cu uşurinţă vesta de salvare, 
îşi scutură picăturile de ploaie de pe guler şi intră în maşină 
lângă celălalt bărbat. 

— E o minunăţie! până la ultima bucăţică, aşa cum spune 
constructorul. 

— 'Ţi-am spus că suntem primii străini care-l încearcă în 
zbor? 

— Primii sau ultimii, pentru mine nu e nici o diferenţă. A 
fost al dracului de zgomotos şi zdruncinător, spuse Linbar 
Struan nemulţumit, luptându-se cu vesta lui de salvare. 

Avea cincizeci de ani, un păr nisipiu şi ochi albaştri. Era 
capul concernului Struan, un vast conglomerat cu sediul în 
Hong Kong, poreclit Nobila Casă, care deţinea, în secret, 
controlul acţiunilor companiei S-G Helicopters'. 

— Rămân mai departe la părerea mea că e prea mult de 
investit într-un singur aparat. Mult prea mult. 

— X 63 este, din punct de vedere economic, o mişcare cât 
se poate de bună.” O să fie perfect pentru Marea Nordului, 
Iran şi oriunde avem încărcături grele, în special Iran, 
spuse Gavallan răbdător, nedorind ca antipatia lui faţă de 
Linbar să strice ceea ce fusese un test de încercare perfect. 
Am comandat şase. 

— N-am aprobat încă tranzacţia, explodă Linbar. 

— Nu e necesară aprobarea ta, spuse Gavallan şi ochii lui 
căprui se întunecară. Sunt membru al Consiliului Intern al 
Casei Struan. Tu şi Consiliul aţi aprobat achiziţia anul 
trecut, dacă eu o s-o recomand după ce aparatul va fi supus 
unui test de zbor. 


— N-ai recomandat-o încă. 

— O fac acum, aşa că terminăm cu asta. Gavallan zâmbi 
dulce şi se lăsă pe spate, pe pernele maşinii. O să ai 
contractele la întâlnirea Consiliului, peste trei săptămâni. 

— N-o să se termine niciodată, Andrew, tu şi ambițiile tale 
prosteşti, nu-i aşa? 

— Nu sunt o ameninţare pentru tine, Linbar! Hai să... 

— Asta aşa-i! 

Furios, Linbar ridică receptorul intercomului şi se adresă 
şoferului aflat de partea cealaltă a despărţiturii de sticlă 
insonorizantă: 

— John, lasă-l pe domnul Gavallan la birou, apoi mergem la 
Castelul Avisyard. 

De îndată maşina coti către blocul cu trei etaje al 
birourilor, aflat de cealaltă parte a câmpului de hangare. 

— Cum e Avisyardul? întrebă Gavallan cu o intonaţie 
ciudată în glas. 

— Mai bine decât în vremea ta! îmi pare rău că, tu şi 
Maureen n-aţi fost invitaţi de Crăciun. Poate anul viitor! 
Buzele lui Linbar se răsuciră. Da. Avisyard arată mult mai 
bine. Aruncă o privire afară pe fereastră şi făcu semn cu 
degetul mare câtre uriaşul elicopter. Şi ar fi bine să nu dai 
greş cu ăsta, altfel, cine ştie...? 

Chipul lui Gavallan se încorda. Ironia la adresa soţiei sale îl 
prinsese nepregătit. 

— Că veni vorba despre greşeli, ce mai e cu 
dezastruoasele tale investiţii din America de Sud, cu râca ta 
prostească cu 'Toda Shipping în privinţa flotei lor de 
petroliere, ce zici de pierderea contractului tunelului din 
Hong Kong în favoarea lui Par-Con-Toda, sau despre felul în 
care ai manipulat stocul tău de acţiuni, înşelându-ţi vechii 
prieteni din Hong Kong? 

— Înşelat! Rahat! „Vechi prieteni”, rahat! Sunt toţi majori 
şi n-au făcut mare lucru în ultima vreme pentru noi. Se 
spune că cei din Shanghai sunt mai isteţi decât noi - 
cantonezii, cei de pe continent, toţi, aţi spus-o de un milion 


de ori! Nu-i vina mea că a fost o criză a petrolului, că lumea 
clocoteşte, că Iranul a ieşit în faţă sau că arabii ne-au pus la 
zid alături de japonezi, coreeni şi taiwanezi. 

Linbar se sufoca de furie. 

— Ai uitat că suntem într-o lume diferită acum? Hong 
Kongul e schimbat. Întreaga lume s-a schimbat. Sunt taipan 
al Casei Struanilor şi sunt hotărât să am grijă de Nobila 
Casă şi fiecare taipan a avut parte de recesiuni, chiar şi 
ticălosul blestemat de Sir lan Dunross, şi-o să mai aibă, din 
pricina delirului său cu comoara de petrol din China. Chi... 

— lan are ab... 

— Chiar şi Hug Struan a avut recesiuni. Chiar şi 
nenorocitul nostru fondator, marele Dirk însuşi, 
putrezească-n iad! Nu-i vina mea că lumea s-a ticăloşit. 
Crezi că poţi să te descurci mai bine? strigă Linbar. 

— De douăzeci de ori! i-o trânti Gavallan. Linbar tremura 
de furie. 

— 'Te-aş concedia, daca-aş putea, dar nu pot. M-am săturat 
până în gât de tine şi de ticăloşiile tale. Te-ai căsătorit în 
familie, nu faci cu adevărat parte din ea. Dacă e un 
Dumnezeu în ceruri, o să te distrugi singur! Sunt taipan şi, 
pe Dumnezeu, tu n-ai să fii niciodată! 

Gavallan ciocăni în despărţitura de sticlă şi maşina se opri 
brusc. Deschise uşa cu o smucitură şi ieşi. 

— Dew neh loh moh, Linbar, spuse printre dinţi şi ieşi ca o 
furtună în ploaie. 

Ura lor se născuse în ultimii ani ai deceniului cinci şi 
începutul deceniului şase, pe când Gavallan lucra pentru 
Struani în Hong Kong, mai înainte de a veni aici din ordinul 
tainic al taipanului de atunci, lan Dunross, fratele fostei sale 
soţii, Kathy. Linbar fusese nebun de gelozie pe el pentru că 
Dunross îi acorda încredere, în timp ce lui nu, şi cel mai 
mult pentru că Gavallan fusese întotdeauna în frunte în 
cursa celor ce aveau şansa să devină într-o zi taipan, în timp 
ce Linbar fusese considerat ca lipsit de orice şansă. 


Era străvechea lege a Casei Struan ca taipanul să aibă 
puterea executivă totală şi nediscutabilă şi dreptul inviolabil 
de a alege momentul retragerii sale şi succesorul - care 
trebuia să fie un membru al Consiliului Intern şi deci, într- 
un fel, din familie - dar odată decizia luată, trebuia să 
renunţe la întreaga putere. lan Dunross condusese înţelept 
timp de zece ani, apoi alesese ca succesor un văr, David 
MacStruan. Cu patru ani în urmă, David MacStruan, un 
alpinist entuziast, în floarea vârstei, murise într-un accident 
în Himalaya. Chiar înainte de a muri, spre uluirea tuturor, îl 
alesese ca succesor, în faţa a doi martori, pe Linbar. Atât 
poliţia britanică, cât şi cea nepaleză făcuseră cercetări 
privind cauzele morţii. Funiile şi echipamentul de căţărare 
fuseseră sabotate. 

Cercetările sfârşiseră cu verdictul „accident”. Peretele 
muntelui pe care urcau era foarte retras, căderea bruscă, 
nimeni nu ştia exact ce se întâmplase, nici ceilalţi 
coechipieri, nici călăuzele, condiţiile de căţărare fuseseră la 
limită şi sahib era sănătos şi un om înţelept, nu-şi asuma 
niciodată riscuri prosteşti, dar, sahib, munţii noştri din 
„ţinuturile” înalte sunt diferiţi de alţi munţi. Munţii noştri au 
suflet şi se înfurie din când în când, sahib, şi cine poate 
prevedea ce poate face un spirit? Nimeni nu fusese arătat 
cu degetul. S-ar fi putut ca funiile şi echipamentul să nu fie 
sabotate, ci doar prost întreţinute. Karma. 

Cu excepţia călăuzelor nepaleze, toţi ceilalţi doisprezece 
membri ai echipei erau din Hong Kong, prieteni sau asociaţi 
de afaceri, englezi, chinezi, un american, doi japonezi, Hiro- 
Toda, şeful firmei Toda Shipping Industries, un vechi 
prieten apropiat al lui David şi unul dintre asociaţii săi, 
Nobunaga Mori. Linbar nu fusese printre ei. 

Asumându-şi un mare risc, doi bărbaţi şi o călăuză 
coborâseră pe o crevasă şi ajunseseră la David înainte de a 
muri. Profitable Choy, unul dintre directorii Concernului 
Struan, nemăsurat de bogat, şi Mori. Amândoi depuseseră 


mărturie că, chiar înainte de a muri, David MacStruan îl 
numise oficial pe Linbar Struan drept succesor. 

La scurt timp după ce grupul se întorsese tulburat în Hong 
Kong, secretara executivă a lui David, căutând prin biroul 
lui, găsise o pagină bătută la maşină şi semnată de el, 
datată cu câteva luni înainte şi purtând semnătura lui 
Profitable Choy ca martor, care confirma cele spuse. 

Gavallan îi amintise cât de şocat fusese el, ca şi toţi ceilalţi 
- Claudia Chen, care era de generaţii secretara executivă a 
taipanului, şi vara propriei sale secretare executive, Lis 
Chen, cel mai mult dintre toți. 

— Nu era în firea taipanului, maşter Andrew, îşi spusese 
ea, o doamnă bătrână, dar cu mintea ascuţită ca un ac. 
Taipanul n-ar fi lăsat niciodată o hârtie atât de importantă 
acolo. Ar fi pus-o în seif, în Casa cea Mare, laolaltă cu... cu 
toate celelalte documente personale. 

Dar David MacStruan nu făcuse asta, iar ultima dorinţă şi 
hârtia care-o purta căpătaseră caracter legal şi acum 
Linbar Struan era taipan al Nobilei Case şi aşa se sfârşise 
totul. 

Totuşi, dew neh loh moh, Linbar, ţie şi împuţitei de 
nevastă-ta, drăcoaicei de metresă chinezoaică şi 
nenorociţilor tăi prieteni. Aş pune prinsoare pe viaţa mea 
că, chiar dacă David n-a fost ucis, lucrurile au fost aranjate 
cumva. Dar de ce-ar minţi Profitable Choy sau Mori, de ce- 
ar face-o, când ei n-au nimic de câştigat din asta? 

O rafală bruscă de ploaie se abătu asupra lui şi el se oprio 
clipă aproape sufocat, trezit din gânduri. Inima îi bătea încă 
puternic şi se blestema pentru că se pierduse cu firea şi-l 
lăsase pe Linbar să spună ceea ce n-ar fi trebuit să fie spus. 

— Eşti un nerod! Ai fi putut să-l stăpâneşti ca întotdeauna. 
Trebuie să te descurci cu el şi ai mul?i ani de aici înainte. 
Eşti la fel de vinovat! rosti cu glas tare. Apoi mormăi: 
Ticălosul, ar fi trebuit să-şi ţină gura în privinţa lui 
Maureen. 


Erau căsătoriţi de trei ani şi aveau o fiică de doi ani. Prima 
sa soţie, Kathy, murise cu nouă ani în urmă, de scleroză 
multiplă. 

Sărmană Kathy, se gândi întristat, ce ghinion ai avut! 

Îşi miji ochii, privind prin ploaie către Rolls Royce-ul care 
luă curba de la ieşirea heliportului şi dispăru. Mare ruşine 
cu Avisyard. Ţin la locul ăla, îşi spuse, amintindu-şi 
vremurile bune şi rele pe care le trăise acolo cu Kathy şi cei 
doi copii ai lor, Scot şi Melinda. Castelul Avisyard era 
străvechiul domeniu al lui Dirk Struan şi fusese lăsat de el 
taipanului care-l urmase pe tot timpul cât îşi exercitase 
puterea, iar acesta trebuise să-l treacă mai departe 
succesorului, iar acesta, la rândul lui, mai departe, sălbatic 
şi minunat, mai mult de o mie de hectare în ţinutul Ayrshire. 
Păcat că n-o să mergem niciodată acolo, Maureen, eu şi 
mica Electra, cu siguranţă nu câtă vreme e Linbar taipan. 
Păcat, dar aşa e viaţa! 

— Ei, ticălosul n-o să trăiască cât lumea, spuse el vântului 
şi se simţi mai bine, fiindcă o spusese cu glas tare. Apoi 
trecu cu paşi apăsaţi prin clădire către biroul său. 

— Salut, Liz, spuse. 

Liz Chen, secretara executivă, era o eurasiană 
atrăgătoare, de cincizeci de ani, care venise cu el din Hong 
Kong în '63 şi cunoştea toate tainele firmei Gavallan 
Holdings, firma sa originară de acoperire a S-G şi a Casei 
Struan. 

— Ce mai e nou? le-ai certat cu taipanull O să treacă, 
spuse ea cu vocea-i cântătoare, oferindu-i o ceaşcă de ceai. 

— La dracu, da! De unde naiba ştii? 

Ea râse doar şi el începu să râdă alături de ea. 

— Lual-ar dracu'! L-ai prins pe Mac? 

Era vorba de Duncan Mclver, şeful operaţiilor S-G în Iran 
şi cel mai vechi prieten al lui. 

— Am pus o fată să tot formeze numărul de dimineaţa 
până seara, dar circuitele din Iran tot sună ocupat. Nici 
telexul nu răspunde. Duncan trebuie să fie la fel de 


nerăbdător ca şi tine să-ţi vorbească. Îi luă haina şi o atârnă 
pe umeraşul din birou. A sunat soţia: o ia pe Electra de la 
creşă şi vrea să ştie dacă o să ajungi acasă până-n cină. I- 
am spus că eu cred că da, dar s-ar putea totuşi să întârzii. 
Ai conferinţa cu ExIex peste o jumate de oră. 

Gavallan se aşeză la birou şi se asigură că dosarul este 
pregătit. 

— Nu vrei, te rog, să mai verifici dacă funcţionează telexul 
cu Mac? 

Fără să stea pe gânduri, ea formă numărul. 

Încăperea eră largă şi ordonată, cu ferestrele orientate 
către terenul de aterizare. Pe biroul curat se aflau câteva 
fotografii de familie înrămate: Kathy cu Melinda şi Scot 
când erau mici, cu marele castel Avisyard în spatele lor, şi o 
alta al lui Maureen, ţinând în braţe fetiţa lor. Chipuri 
plăcute, zâmbitoare. Pe perete, o singură pictură în ulei de 
Artistotle Quance, reprezentând un mandarin chinez 
corpolent, un dar din partea lui lan Dunross la celebrarea 
primei coborâri reuşite făcută de Mclver pe o platformă 
petrolieră din Marea Nordului şi începutul unei noi ere. 

— Andy, spusese Dunross, începând astfel totul. Vreau s-o 
iei pe Kathy şi copiii şi să pleci din Hong Kong acasă, în 
Scoţia! Vreau să te prefaci că demisionezi din Casa Struan. 
Desigur, o să rămâi în continuare membru al Consiliului 
Intern, dar asta o să fie secret, pentru o vreme. Vreau să te 
duci la Aberdeen şi să cumperi, fără zgomot, cea mai 
scumpă proprietate, docuri, fabrici, un mic aeroport, 
potenţiale heliporturi. Aberdeen este o zonă dosnică, aşa că 
o să poţi obţine ieftin tot ce-i mai bun. E o operaţiune 
secretă, doar între noi. Cu câteva zile în urmă am întâlnit 
un-tip ciudat, un seismolog pe nume Kirk, care m-a convins 
că Marea Nordului stă pe un enorm câmp de petrol. Vreau 
ca Nobila Casă să fie gata să furnizeze sondele când acel 
câmp o să înceapă să fie exploatat. 

— Dumnezeule, lan, cum am putea face asta? Marea 
Nordului? Chiar dacă e petrol acolo, ceea ce pare imposibil, 


marea aia e cea mai rea din lume mai tot timpul anului! Ar 
fi cu neputinţă să activăm tot anul şi oricum cheltuielile ar fi 
prohibitive! Cum am putea? 

— Asta-i problema ta, flăcăule! 

Gavallan îşi amintea râsul şi încrederea radioasă. Ca 
întotdeauna, se simţise încălzit, aşa că părăsise Hong 
Kongul, iar Kathy fusese încântată să plece şi făcuse tot 
ceea ce i se ceruse. Dintr-o dată, aproape ca printr-un 
miracol, câmpurile petrolifere ale Mării Nordului 
începuseră să înflorească, iar cele mai importante companii 
americane, în frunte cu ExIex, enormul conglomerat texan 
al petrolului, şi British Petroleum, se repeziseră acolo cu 
investiţii uriaşe. El se aflase deja amplasat într-o poziţie 
superbă, care-i îngăduise să profite de noul El Dorado, şi 
primul care înţelesese că singura cale eficientă de a deservi 
vastele exploatări în acele ape agitate era elicopterul, 
primul - sprijinit de puterea lui Dunross - care adunase 
uriaşele fonduri necesare pentru închirierea elicopterelor, 
primul care îi împinsese pe fabricanţii de elicoptere către 
dimensiuni, norme de siguranţă, echipamente de bord şi 
standarde de performanţă nevisate până atunci şi primul 
care dovedise că zborul în orice condiţii, pe orice vreme, în 
acele mări agitate era cu putinţă. Mclver făcuse asta pentru 
el, căci acest fel de zboruri şi tehnica necesară erau lucruri 
destul de necunoscute pe atunci. 

Marea, Nordului îi condusese către Golf, Iran, Malayesia, 
Nigeria, Uruguay, Africa de Sud. Iranul, giuvaerul din 
coroana sa, cu potenţialul său enorm, cu vastele-i profituri, 
cu cele mai bune contacte în cel mai de sus lăcaş al puterii, 
Curtea Imperială, care, aşa cum îl asiguraseră partenerii 
săi iranieni, va fi la fel de puternic, chiar dacă Şahul va 
cădea. 

— Andy, îi spusese cu o zi în urmă generalul Javadah, cel 
mai important partener, cu sediul în Londra, n-ai de ce să-ţi 
faci griji. Unul dintre partenerii noştri este rudă 
cu'Bakhtiar şi, ca măsură de prevedere, avem contacte la 


cel mai înalt nivel cu apropiații lui Khomeini. Desigur, noua 
eră va fi mai costisitoare decât înainte. 

Gavallanzâmbi sardonic. Ce importanţă are surplusul de 
cheltuieli şi faptul că în fiecare an partenerii devin din ce în 
ce mai lacomi. A mai rămas încă destul ca să păstrăm Iranul 
ca pe vasul nostru amiral - îndeajuns cât să revin la normal. 
lan a mizat şi Nobila Casă a câştigat înmiit. Păcat că a 
demisionat atunci, dar purtase steagul Struanilor timp de 
zece ani. Ar fi fost de ajuns pentru orice bărbat - chiar şi 
pentru mine. Linbar are dreptate când spune că râvnesc la 
bucăţica asta. Dacă n-am s-o iau eu, pentru Dumnezeu, are 
s-o ia Scot. Între timp, tinzând mereu să fim în frunte, X 63 
o să ne plaseze cu mult înaintea lui Imperial şi Guerney şi-o 
să ne facă una dintre cele mai mari companii de elicoptere 
din lume. 

— În câţiva ani, Liz, o să fim cei mai mari, spuse, cu 
încredere deplină. X 63le o lovitură! Mac o să leşine când o 
să-i spun. 

— Da, zise ea aşezând receptorul telefonului în furcă, îmi 
pare rău, Andy, circuitele sunt tot ocupate. O să ne dea de 
veste în clipa în care se eliberează. I-ai spus taipanului 
restul veştilor bune? 

— Nu prea era momentul potrivit! Râseră amândoi. 

— Am lăsat-o pentru întâlnirea Consiliului. 

Un vechi orologiu de corabie de pe birou începu să sune 
ora şase. Gavallan se întinse şi deschise receptorul 
multiband care se afla pe raftul din spatele lui. Big Ben bătu 
ora... 

Teheran - apartamentul lui Mclver. Ultimele ecouri ale 
ceasului muriră, volumul era dat la minimum, o mulţime de 
paraziți: „Aici BBC World Service. Este ora şaptesprezece 
GMT”. 

Şaptesprezece GMI însemna ora opt şi jumătate seara în 
Iran. Cei doi bărbaţi îşi verificară automat ceasurile. Femeia 
sorbi o înghiţitură din cockteilul de Martini cu vodcă. Cei 
trei erau strânşi în jurul unui mare radio cu baterii, trecut 


pe unde scurte, al cărui semnal era slab şi instabil. Afară 
noaptea era întunecată. Se auzi o rafală îndepărtată de 
armă automată. Nu îi dădură atenţie. Ea mai luă o 
înghiţitură, aşteptând. În apartament era frig, încălzirea 
centrală fiind oprită cu săptămâni în urmă. Singura sursă 
de căldură era acum un mic radiator electric care, ca şi 
lumina becurilor, nu funcţiona decât cu jumătate din 
capacitate. 

„„ La ora cincisprezece GMT vom transmite o 
corespondenţă specială, de la trimisul nostru special în 
Iran...” 

— Bun, murmură ea, şi toţi dădură din cap. Avea cincizeci 
şi unu de ani, dar arăta mai tânără. Era o femeie 
atrăgătoare, suplă, cu ochi albaştri şi păr blond, şi purta 
ochelari cu ramă întunecată. Se numea Genevieve Mclver, 
pe scurt Genny. 

„. Dar mai întâi un sumar al ştirilor internaţionale, în 
Anglia, nouăsprezece mii de muncitori au intrat din nou în 
grevă la fabrica British Leiland din Birmingham, cel mai 
mare producător de automobile din ţară, cerând salarii mai 
mari. Negociatorii sindicali reprezentând muncitorii din 
serviciile publice au ajuns la o înţelegere în privinţa 
creşterii cu cincisprezece procente a salariilor, de?i primul 
ministru al guvernului laburist, James Callaghan, doreşte să 
menţină cele opt virgulă opt procente. Regina va pleca luni 
în Kuweit, pe calea aerului, începând o vizită de trei 
săptămâni în statele din Golful Persic. La Washington, 
preşedintele...” 

Emisiunea se pierdu complet. Bărbatul mai înalt înjură. 

— Ai răbdare, Charlie, spuse ea blând. O să revină. 

— Da, Genny, ai dreptate, răspunse Charlie Petikin. Altă 
rafală de mitralieră în depărtare. 

— Cam riscant s-o trimiţi acum pe regină în Kuweit, nu-i 
aşa? spuse Genny. 

Kuweitul este un şeicat de o bogăţie incomensurabilă, 
provenită din petrol, aflat chiar dincolo de Golf, mărginind 


Arabia Saudită şi Irakul. 

— Cam prostească hotărâre la o vreme ca asta, nu-i aşa? 

— Al dracului de prostească! Nenorociţii ăia din guvern şi- 
au pierdut de tot minţile, spuse amar Duncan Mclver, soţul 
ei. Le-au lăsat la dracu-n praznic, la Aberdeen. 

Ea râse. 

— E destul de departe, Duncan. 

— Nu de ajuns de departe pentru mine, Gen! Mclver era 
un bărbat mătăhălos, de cincizeci şi opt de ani, clădit ca un 
boxer, cu părul cărunt. 

— Callaghan e al dracului de înţepat... 

Se opri auzind zgomotul slab al unui vehicul greu ce 
trecea pe sub ferestre. Apartamentul se afla la ultimul etaj, 
al cincilea, al unei clădiri moderne dintr-o zonă rezidenţială, 
în marginea nordică a Teheranului. Încă un vehicul trecu 
zgomotos. 

— Se pare că-s nişte tancuri. 

— Sunt tancuri, Genny, spuse Petikin. 

Avea cincizeci şi şase de ani, fusese pilot în RAF, era 
originar din Africa de Sud, avea părul închis şi înspicat cu 
cenuşiu, era pilot şef în Iran şi şeful programelor de 
antrenament al Armatei lraniene şi al Forţelor Iraniene 
Helipurtate, din partea S-G. 

— Poate că ne paşte încă una rea, spuse ea. 

De patru săptămâni, fiecare zi fusese rea. Mai întâi venise 
legea marţială din septembrie, când fuseseră interzise 
adunările publice, iar „Şahul impusese interdicţia de 
circulaţie de la nouă seara la cinci dimineaţa, lucru care nu 
făcuse altceva decât să zgândăre şi mai rău populaţia, în 
special în capitală, Teheran, în portul petrolier Abadan şi în 
oraşele religioase Qom şi Meshed. Muriseră mulţi. Urmase 
escaladarea violenţei, Şahul şovăise, apoi brusc, în ultimele 
zile ale lui decembrie, anulase legea marţială, îl numise pe 
Bakhtiar, unul dintre moderați, prim ministru, făcuse 
concesii, iar apoi, incredibil, pe şaisprezece ianuarie, 
părăsise Iranul pentru „vacanţe”. Bakhtiar îşi formase 


propriul guvern, iar Khomeini - încă în exil în Franţa - îl 
dezavuase -pe el, e membrii guvernului şi pe cei care-l 
sprijineau. Revoltele se înmulţiseră şi numărul morţilor 
crescuse din nou. Bakhtiar încercase să negocieze cu 
Khomeini, care refuzase să se întâlnească cu el sau să-i 
vorbească, mulţimea se încăpăţânase, armata se 
încăpăţânase, apoi închisese toate aeroporturile pentru 
Khomeini, apoi îi îngăduise să vină în ţară şi după asta, la fel 
de incredibil, cu opt zile în urmă, pe întâi februarie, 
reîntoarcerea lui Khomeini. 

De atunci zilele sunt foarte proaste, îşi zise. 

În dimineaţa aceea, ea, soţul ei şi Petikin fuseseră la 
Aeroportul Internaţional din Teheran. Era joi, o vreme 
foarte rece şi totul era îngheţat, petice de zăpadă se zăreau 
ici şi colo, iar vântul bătea uşor. Aerul era tare şi înviorător. 
Către nord, munţii Elburs erau împodobiţi cu alb, soarele 
care răsărea însângerând zăpada. Ei trei stăteau lângă un 
'212 staționat pe platoul din capătul pistei aeroportului, la 
mare distanţă de pista din faţa terminalului. Un alt '212 se 
afla la celălalt capăt al terenului de aterizare, pregătit şi el 
pentru decolare imediată, amândouă aparatele aduse acolo 
la ordinul sprijinitorilor lui Khomeini. De partea aceasta 
terminalul era pustiu, cu excepţia a circa douăzeci de ofiţeri 
nervoşi, mulţi dintre ei purtând pistoale mitralieră, 
aşteptând într-un mare Mercedes negru şi o maşină cu 
radioemiţător, care fusese reglat pe frecvenţa turnului de 
control. Era linişte acolo. 

Un contrast violent cu interiorul terminalului şi zona din 
afara gardului împrejmuitor. 

Înăuntrul clădirii se afla o delegaţie de primire de aproape 
o mie de politicieni, ayatolahi, mullahi, ziarişti special 
invitaţi şi sute de poliţişti în uniformă şi Gărzi Islamice cu 
banderole verzi pe braţ - armata revoluţionară proprie, 
ilegală a mulahilor. Toţi ceilalţi fuseseră îndepărtați de 
aeroport, toate drumurile de acces blocate, păzite şi 
baricadate. Imediat după aceste baricade se aflau zeci de 


mii de oameni de toate vârstele, neliniştiţi. Majoritatea 
femeilor purtau chador, rochia lungă ca un văl care le 
acoperea din creştet până în tălpi. Din spatele acestor 
oameni, mărginind traseul de şaisprezece kilometri până la 
cimitirul Behesht-Zahra, unde ayatolahul urma să ţină 
prima sa cuvântare, se aflau zece mii de poliţişti înarmaţi şi 
în jurul lor - înghesuiți în balcoane, la ferestre, pe 
acoperişuri şi pe străzi - cea mai mare adunare de oameni 
pe care o cunoscuse vreodată Iranul. O mare de oameni, cei 
mai mulţi locuitori ai leheranului. Aproape cinci milioane de 
persoane se găseau în oraş şi în preajma lui; toţi neliniştiţi, 
toţi nervoşi, toţi temători că avea să se ivească o întârziere 
de ultim moment, sau poate că aeroportul va fi închis încă o 
dată, sau poate că forţele aeriene îl vor dobori - cu sau fără 
ordin. 

Primul ministru Shahpur Bakhtiar, membrii cabinetului şi 
generalii armatei nu se aflau la aeroport. Deliberat. Nu se 
afla acolo niciunul dintre ofiţerii sau soldaţii lor. Aceştia 
aşteptau în barăcile lor sau la aerodromuri sau pe nave, toţi 
la fel de neliniştiţi şi nerăbdători să treacă la acţiune. 

— Aş fi vrut să rămâi acasă, Gen, spusese Mclver 
îngrijorat. 

— Aş fi vrut să stăm toţi acasă, spusese Petikin la fel de ne 
în largul lui. 

Cu o săptămână mai înainte Mclver fusese contactat de 
unul dintre simpatizanţii lui Khomeini cu propunerea de a-i 
pune la dispoziţie elicopterul care să-l ducă pe acesta de la 
aeroport la Behesht-Zahra. 

— Îmi pare rău, asta nu-i cu putinţă. N-am împuternicirea 
să fac aşa ceva, răspunsese el uluit. 

Peste o oră bărbatul se întorsese cu Gărzile Verzi, 
umplând biroul lui Mclver şi cele alăturate cu bărbaţi tineri, 
duri, cu priviri furioase, doi dintre ei cu pistoale mitralieră 
sovietice AK 47 pe umăr, iar unul cu un M 16 american. 

— Ai să pui la dispoziţie elicopterul, aşa cum am zis, îi 
spusese, arogant, omul. În caz că cei răspunzători de 


controlul mulţimii întâmpină dificultăţi. Cu siguranţă că 
întreg Teheranul va fi acolo ca să-l întâmpine pe Ayatolah, 
binecuvântarea lui Allah fie asupra lui! 

— Oricât de mult aş vrea să fac asta, nu pot! le răspunsese 
Mclver prudent, încercând să câştige timp. 

Se găsea într-o poziţie foarte delicată. Lui Khomeini i se 
îngăduise să se întoarcă, atâta tot. Dacă guvernul Bakhtiar 
afla că S-G punea la dispoziţia celui mai aprig duşman al lor 
un elicopter pentru intrarea triumfală în capitală, ar fi putut 
fi într-adevăr foarte iritaţi. Şi chiar dacă guvernul ar fi 
încuviinţat, dacă ceva ieşea prost, dacă Ayatolahul era rănit, 
S-G ar fi purtat vina, iar vieţile lor n-ar fi valorat o para. 

— Toate aparatele noastre sunt închiriate şi eu nu am 
puterea necesară de a... 

— Eu îţi dau puterea necesară, în numele Ayatolahului, 
spusese bărbatul furios, ridicând glasul. Ayatolahul este 
singura putere în Iran. 

— Atunci ar fi foarte uşor pentru domnia-voastră să 
obţineţi un elicopter al armatei iraniene, sau al Forţelor 
Aeriene Iraniene. 

— “Taci! Vi s-a făcut onoarea de a fi solicitaţi! Ai să faci aşa 
cum ţi se spune. în numele lui Allah, komitehul a hotărât că 
vei pune la dispoziţie un '212 cu cei mai buni piloţi ai voştri, 
ca să-l ducă pe Ayatolah oriunde vom hotări, când vom 
hotări şi cum vom hotărî noi. 

Era pentru prima dată când Mclver fusese confruntat cu 
unul dintre membrii komitehului - mici grupări de tineri 
fundamentalişti ivite ca prin minune în momentul în care 
Şahul părăsise Iranul, în fiecare sat, cătun, oraş mai mare 
sau mai mic, ca să ia puterea, atacând secţiile de poliţie, 
conducând mulţimea în stradă, preluând controlul oriunde 
puteau. De cele mai multe ori îi conducea un mullah, dar nu 
întotdeauna. 

Se spunea că, în zona câmpurilor petroliere din Abadan, 
komitehurile erau formate din fedaini de stânga - care 
însemna cei ce sunt pregătiţi să se sacrifice. 


— Ai să dai ascultare! şi bărbatul îi agită un revolver în 
faţa ochilor. 

— Sunt desigur onorat de încrederea domniei-voastre, 
spusese Mclver, înghesuit de ceilalţi, înconjurat de mirosul 
greu al sudorii şi hainelor nespălate. Am să cer permisiunea 
guvernului. 

— Guverrâul Bakhtiar e ilegal şi nu e acceptat de popor, 
mugise bărbatul. 

De îndată ceilalţi preluaseră strigătul şi atmosfera 
devenise neplăcută. Unul dintre ei îşi coborâse pistolul 
mitralieră de pe umăr. 

— Ai să dai ascultare, altfel komitehul o să ia măsuri. 
Mclver îi trimisese un telex lui Andrew Gavallan la 
Aberdeen şi acesta îi dăduse de îndată aprobarea, sub 
rezerva unei aprobări din partea partenerilor iranieni ai S- 
G. Partenerii nu putuseră fi găsiţi. Disperat, Mclver 
contactase ambasada britanică şi ceruse un sfat. 

— Ei bine, bătrâne, poţi întreba, desigur, guvernul, oficial 
sau neoficial, dar n-ai să primeşti vreodată un răspuns. Nu 
suntem nici măcar siguri că o să-i îngăduie într-adevăr lui 
Khomeini să aterizeze, sau că Forţele Aeriene n-or să ia 
problema în mâna lor. În definitiv, ticălosul nu e decât un 
revoluţionar proscris, îndemnând pe faţă la revoltă 
împotriva guvernului legal pe care toată lumea îl 
recunoaşte - şi în primul rând guvernul Majestății Sale. 
Oricum, dacă ai să fii destul de prost să întrebi, guvernul o 
să-şi aducă odată aminte, fără îndoială, că i-ai stânjenit 
cândva şi ai încurcat-o oricum. 

Până la urmă, Mclver încropise un compromis acceptabil 
cu komitehul. 

— În definitiv, subliniase el cu o enormă uşurare, ar arăta 
foarte ciudat dacă prea onoratul dumneavoastră 
conducător ar fi dus în oraş de către un aparat britanic. Nu 
mă îndoiesc că ar fi mai bine dacă aparatul ar fi iranian, 
condus de un iranian. Desigur că o să pregătesc prin 
apropiere unul dintre ale noastre, două de fapt, în caz de 


necesitate, cu cei mai buni piloţi. Va fi suficient să ne 
chemaţi prin radio! Cereţi un CASEVAC şi o să răspundem 
imediat. 

Şi acum se afla acolo, aşteptând, rugându-se să nu se 
ivească nici un CASEVAC la care să trebuiască să răspundă. 

Jumbo Jetul 747 al companiei Air France apăruse din ceața 
roşietică. Se rotise deasupra aeroportului timp de douăzeci 
de minute, aşteptând permisiunea de aterizare. Mclver 
asculta transmisiile turnului de control la radioemiţătorul 
de pe '212. 

— Mai sunt nişte probleme, le spusese celorlalţi doi. 
Aşteptaţi! Are permisiunea! 

— Acu' să vezi, murmurase Petikin. 

Priviseră aparatul venind la aterizare. Era de un alb 
strălucitor, culorile franceze strălucind contrastant pe 
fuzelaj. Se apropiase milimetru cu milimetru de pământ, 
într-o aterizare perfectă când, în ultima clipă, pilotul pusese 
motoarele în plin, renunțând să aterizeze. 

— Ce dracu se joacă ăsta acolo? spusese Genny, 
tresărindu-i inima. 

— Pilotul spune că a vrut să arunce o privire mai de- 
aproape, îi răspunsese Mclver. Cred că şi eu aş fi făcut-o, 
aşa, ca să fiu sigur. 

Îi aruncase o ocheadă lui Petikin, care trebuia să execute 
zborul în cazul unei chemări CASEVAC din partea 
komitehului. 

— Să dea Dumnezeu ca aviația militară să nu facă vreo 
nebunie. 

— Uite! exclamase Genny. 

Aeronava se apropiase din nou şi atinsese solul. De sub 
cauciucuri ieşise fum, iar marile ei motoare udaseră, 
trecând în rotaţie inversă ca să încetinească. Imediat, în 
întâmpinarea ei ţâşnise un Mercedes şi, pe măsură ce 
vestea se împrăştiase printre cei aflaţi în clădirea 
terminalului şi de acolo la baricade, şi de acolo pe străzi, 


mulțimile înnebuniseră de bucurie. Se pornise o cântare 
sacadată: 

— Allah-u Akbar... Agha uhmad! Allah e mare! Stăpânul s- 
a întors. 

Păruse să treacă o veşnicie până când scara rulantă sosise 
şi uşile se deschiseseră şi bătrânul cu faţă severă, turban 
negru şi o barbă bogată coborâse treptele ajutat de una 
dintre stewardese. Trecuse prin culoarul alcătuit de garda 
de onoare, formată în grabă de câţiva mullahi şi de 
echipajul companiei Iran Air France, şi fusese înconjurat de 
oamenii lui cei mai de încredere şi de oficiali nervoşi, şi 
împins iute în maşina care o pornise către clădirea 
aerogării. Acolo îl întâmpinase un tumult înnebunitor de 
strigăte de bucurie şi ţipete, oameni care se luptau cu 
frenezie unul cu celălalt ca să se poată apropia de el, să-l 
atingă, ziariştii din lumea întreagă înghiontindu-se pentru 
cea mai bună poziţie în barajul de flash-uri şi camere TV, 
toată lumea strigând, Gărzile Verzi şi poliţia încercând să-l 
protejeze, să nu fie strivit. Genny îl putuse vedea pentru o 
clipă - o statuie gravă în mijlocul acelei nebunii frenetice - 
apoi fusese înghiţit de mulţime. 

Femeia mai luă o înghiţitură de Martini, retrăind 
amintirea, cu ochii fixaţi pe aparatul de radio, încercând să 
facă emisiunea să continue prin puterea voinţei şi să 
şteargă amintirea acelei zile şi a discursului lui Khomeini de 
la cimitirul Behesht-Zahra, loc ales pentru că foarte mulţi 
din cei masacrați în Joia Sângeroasă - erau numiţi martiri - 
fuseseră îngropaţi acolo; să şteargă amintirea imaginilor TV 
pe care le văzuseră cu toţii mai târziu, a oceanului furios de 
trupuri care înconjura coloana motorizată ce îi croia drum, 
centimetru cu centimetru, ultima urmă de securitate se 
topise, zeci de mii de bărbaţi, femei şi tineri strigând, 
zbătându-se, împingându-se ca să ajungă mai aproape de 
el, căţărându-se peste tot pe microbuzul Chevrolet în care 
se afla, încercând să ajungă până la el, să-l atingă, 
ayatolahul stând pe locul din faţă, senin, indicând din când 


în când mâinile către adulatorii săi. Oamenii se atârnau de 
capota şi de acoperişul microbuzului, plângând şi strigând, 
chemându-l pe nume, luptându-se să-i ţină pe alţii la 
distanţă, împiedicându-l pe şofer să vadă încotro merge, 
obligându-l uneori să frâneze brusc ca să se scuture de 
oameni sau alteori să accelereze pur şi simplu, orbeşte; să 
înlăture amintirea tânărului într-o haină grosolană, cenuşie, 
care se aruncase pe capota maşinii, dar nu putuse să se 
prindă cum trebuie şi lunecase uşor într-o parte, sub roţi. 

Până la urmă Gărzile Verzi îşi croiseră drum de jur 
împrejurul şi deasupra microbuzului şi chemaseră 
elicopterul şi ea îşi aminti felul nepăsător în care elicopterul 
se împlântase în gloata ce se împrăştia de teama elicelor, 
trupuri azvârlite peste tot, răniţi oriunde-ţi aruncai privirea, 
apoi ayatolahul, cu chipul la fel de impasibil şi sever, ieşind 
în mijlocul grupului său compact de Gărzi Islamice, care-l 
ajutaseră să urce în elicopter, apoi elicopterul ridicându-se 
în înălţimi, într-un nesfârşit torent de „Allah-uuuu Akbar... 
Agha uhmad...” 

— Aş mai bea ceva, spuse ea şi se ridică pentru a-şi 
ascunde un fior. Să-ţi fac şi ţie ceva, Duncan? 

— Mulţumesc, Gen! 

Se duse în bucătărie după gheată. 

— Charlie? 

— E-n regulă, Genny, mă descurc eu! 

Femeia se opri când emisiunea radioului reveni cu putere. 

„. China comunică cum că au avut loc ciocniri importante 
la graniţa cu Vietnamul şi denunţă aceste atacuri ca o 
dovadă suplimentară a intenţiilor de hegemonie a Uniunii 
Sovietice. Din Franţa...” 

Semnalul se topi din nou, lăsând în urmă numai paraziți. 

După un moment Petikin spuse: 

— Când am venit încoace m-am oprit la club, pentru un 
pahar. Printre jurnalişti circulă un zvon că Bakhtiar se 
pregăteşte să ia măsuri. Alt zvon că au fost lupte grele în 


Meshed după ce gloata i-a spânzurat pe şeful poliţiei şi 
jumătate de duzină dintre oamenii lui. 

— Groaznic! spuse ea, revenind din bucătărie. Cine oare 
controlează gloatele, Charlie? Cine oare le poate controla 
într-adevăr? Comuniştii? 

Petikin ridică din umeri. 

— Nimeni nu pare să ştie precis, dar comuniştii tudehi 
sunt şi ei în oala asta, chiar dacă sunt în afara legii, ca toţi 
cei de stânga, în special mujahedinii al-khalg care cred într- 
un fel de combinaţie între religia islamică şi Marx şi sunt 
sprijiniți de ruşi. Şahul, Statele Unite şi cele mai multe 
guverne din Vest ştiu că ei sunt ajutaţi şi îndemnați de ruşi 
şi tot aşa zice şi cea mai mare parte a presei iraniene şi 
partenerii noştri, care s-au udat în pantaloni de frică 
neştiind în ce parte s-o ia, încercând să-l sprijine şi pe Şah 
şi pe Khomeini în aceeaşi măsură. 

— Să dea Dumnezeu să se hotărască odată. Iranul e un loc 
grozav şi n-am de gând să plec de-aici! 

— Şi ce-i cu ziarele? 

— Presa străină e destul de împărţită. Unele ziare 
americane sunt de părere că Şahul e cel care trebuie 
învinovăţit, alţii că numai Khomeini, totul e pur religios şi 
condus de el şi de mullahi. Apoi sunt cei care îi acuză 
pefedainii de stânga sau pe fundamentaliştii extremişti, 
Frăția Islamică. A fost chiar un tip, cred că era francez, care 
s-a legat de Yaser Arafat şi de OEP... 

Se opri. Radioul se auzi pentru o secundă, apoi se întoarse 
înapoi la paraziţii lui. 

— E din pricina petelor solare! 

— De-ajuns să faci oftică, spuse Mclver. 

Fost pilot RAF, ca şi Petikin, fusese primul pilot care se 
alăturase S-G, iar acum, ca director al lucrărilor din Iran, 
era totodată şi director executiv al IHC - Iran Helicopter 
Company - societate mixtă cu participare egală irano- 
engleză, cu obligatorii parteneri iranieni, căreia S-G îi 
împrumutase elicopterele, compania care obținuse şi 


încheiase toate contractele lor, deţinea banii şi fără de care 
n-ar fi existat nici un fel de afacere în Iran. 

Se aplecă pentru a potrivi puţin lungimea de undă, apoi se 
răzgândi. 

— O să se-ntoarcă, Duncan, spuse Genny încrezătoare. 
Callaghan e cam sărit, aşa-i? 

E] îi zâmbi. Erau căsătoriţi de treizeci de ani. 

— N-arăţi rău, Gen, n-arăţi râu deloc! 

— Pentru asta poţi să mai bei un whisky! 

— Mulţumesc! Da', de data asta, pune totuşi ceva whisky 
în apă. 

„...urtătorul de cuvânt al Departamentului Energiei a 
declarat că noua scumpire cu 14 procente decisă de OPEC 
va costa anul viitor S. U. A. cincizeci şi unu de miliarde de 
dolari pentru importul de petrol. La Washington, 
preşedintele Carter a anunţat că, din pricina situaţiei în 
continuă deteriorare din Iran, un portavion cu navele 
aferente a primit ordin să pornească din Philip...” 

Vocea crainicului fu înecată de altă staţie, apoi amândouă 
se stinseră. Aşteptară în tăcere, foarte încordaţi. Cei doi 
bărbaţi îşi aruncară priviri scurte, încercând să-şi ascundă 
surpriza. 

Genny se duse după sticla de whisky care se afla pe bufet. 
Tot acolo, ocupând cea mai mare parte a spaţiului, era şi 
emițătorul radio, legătura lui Mclver cu bazele de 
elicoptere din tot Iranul - dacă o îngăduiau condiţiile 
atmosferice. 

Apartamentul era mare şi confortabil, cu trei dormitoare şi 
două camere de zi. În ultimele câteva luni, de când se 
instaurase legea marţială şi începuseră violențele, Petikin 
se mutase acolo cu ei - era singur, divorțase de un an şi 
acest aranjament le făcea tuturor plăcere. 

Un vânt uşor făcu să zăngăne geamurile. Genny aruncă o 
privire afară. De la casele de peste drum răzbăteau câteva 
luminiţe slabe. Pe stradă nu era nici un bec. Acoperişurile 
joase ale uriaşului oraş se întindeau cât vedeai cu ochii. 


Zăpada se aşternuse pe case şi pe pământ. Cea mai mare 
parte a celor cinci-şase milioane de oameni care trăiau 
acolo locuiau într-o mizerie cumplită, dar zona aceasta, din 
nordul Teheranului, cea mai bună zonă, unde locuiau cei 
mai mulţi dintre străini şi iranienii înstăriți, era bine 
îngrijită. E rău să locuieşti în cea mai bună zonă, dacă-ţi 
poţi îngădui? se întrebă. Lumea asta-i un loc foarte ciudat, 
oricum ai încerca să priveşti. îşi făcu băutura foarte slabă, 
mai mult sifon, şi veni cu ea înapoi. 

— O să fie război civil. E imposibil să mai rămânem aici. 

— O să fie în regulă. Carter nu poate să îi... Brusc, luminile 
şi radiatorul se stinseră. 

— Împuţiţii, spuse Genny. Slavă Domnului că avem 
arzătorul cu butan! 

— Poate că întreruperea de curent o să fie scurtă. Mclver 
o ajută să aprindă luminările deja pregătite. 

Se uită către uşă. Lângă ea se afla o canistră de douăzeci 
de litri cu petrol, combustibilul lor în caz de urgenţă. Nu-i 
plăcea deloc ideea de-a avea petrol în apartament. Toată 
lumea avea, în special de când trebuiau să folosească 
luminări aproape în fiecare seară. De săptămâni se stătea 
între cinci şi douăzeci şi patru de ore la cozile de la 
benzinării şi chiar şi-atunci era mai mult ca sigur că 
slujbaşul iranian te refuza pentru că erai străin. De foarte 
multe ori i se furase petrolul din rezervor. Încuietorile nu 
ajutau la nimic. Erau mai norocoşi decât mulţi alţii din 
pricină că aveau acces la rezervele aeroportului, dar pentru 
o persoană obişnuită, mai ales un străin, cozile făceau viaţa 
mizerabilă. 

Pe piaţa neagră benzina costa până la o sută şaizeci de 
riali litrul - doi dolari litrul, opt un galon - când puteai să 
faci rost de ea. 

— Aveţi grijă de raţia de rezervă, spuse râzând. 

— Mac, poate c-ar trebui s-aşezi o luminare pe ea, aşa, ca- 
n vremurile vechi, spuse Petikin. 

— Nu-l tenta, Charlie! Ce spuneai de Carter? 


— Necazul e că dacă se sperie Carter şi bagă chiar şi 
numai câţiva soldaţi sau avioane ca să sprijine o lovitură 
militară, o s-arunce totul în aer. Or să urle toţi ca pisica 
trasă de coadă - ruşii cel mai tare dintre toţi - şi va trebui 
să facă ceva, iar Iranul va deveni prima mutare din cel de-al 
Treilea Război Mondial. 

Mclver spuse: 

— Luptăm în Al Treilea Război Mondial, Charlie, din '46. Il 
întrerupse un val de paraziți, apoi se auzi din nou vocea 
crainicului:..."”pentru activităţi de spionaj. Suntem informaţi 
din Kuweit de Şeful de Stat Major al Forţelor Armate, că 
Kuweitul a primit transporturi de arme din partea Uniunii 
Sovietice.” 

— Iisuse! murmurară amândoi bărbaţii. 

„ În Beirut, Yasser Arafat, liderul OEP a declarat că 
organizaţia lui va continua să sprijine activ revoluţia 
ayatolahului Khomeini. La o conferinţă de presă din 
Washington, preşedintele Carter a reafirmat sprijinul 
Statelor Unite pentru guvernul Bakhtiar şi procesul 
constituţional. Şi, în cele din urmă, ştiri chiar din Iran: 
ayatolahul Khomeini a ameninţat să-l aresteze pe primul 
ministru Bakhtiar dacă nu demisionează şi a chemat 
poporul să distrugă cumplita monarhie şi guvernul ei ilegal 
şi armata să se ridice împotriva ofiţerilor aserviţi 
străinătăţii şi să-şi părăsească unităţile, luând cu ei armele. 

În Insulele Britanice, ninsori deosebit de abundente, 
furtuni şi inundaţii au dezorganizat cea mai mare pare a 
ţării, ducând la închiderea aeroportului Heathrow şi 
blocând la sol toate aparatele. Aici se sfârşeşte buletinul 
nostru de ştiri. Următorul se va difuza la orele optsprezece 
GMI. Ascultaţi BBC World Service. Şi acum, de la 
corespondentul nostru cu problemele agricole: 'Despre 
găini şi porci. Începem...” 

Mclver se întinse şi închise aparatul. 

— Lua-l-ar dracu'! Lumea se prăbuşeşte şi BBC-ul ne zice 
de porci. 


Genny râse. 

— Ce te-ai face fără BBC, fără televiziune şi fără meciurile 
de fotbal? Furtuni şi inundaţii! 

Ridică într-o doară receptorul telefonului. Era mort, ca de 
obicei. 

— Sper că măcar copiii sunt bine. 

Aveau un fiu şi o fiică, Hamish şi Sarah, amândoi căsătoriţi 
de-acum şi la casele lor, şi doi nepoți, câte unul de Ia 
fiecare. 

— Micuța Karen răceşte aşa de rău, iar Sarah, chiar şi la 
douăzeci şi trei de ani, are nevoie de cineva care s-o înveţe 
să se îmbrace cum trebuie. N-o să crească niciodată copilul 
ăsta? 

— Împuţită treabă să nu poţi să telefonezi când ai nevoie, 
spuse Petikin. 

— Da. Oricum, e vremea să mâncăm ceva. Astăzi piaţa era 
aproape goală. De trei zile la rând e aşa, astfel că am avut 
de ales între o străveche friptură de berbec, din nou cu 
orez, sau ceva special. Am ales ceva special şi am folosit 
ultimele două conserve. Avem plăcintă cu carne, conopidă 
au gratin, tartă de melasă şi aperitiv surpriză. 

Luă o luminare şi intră în bucătărie, închizând uşa după 
ea. 

— Mă întreb de ce întotdeauna avem conopidă la grătar? 

Mclver privea jocul de lumini produs de flacăra lumânării 
pe uşa bucătăriei. Detest grozăvenia asta. l-am spus de 
cincizeci de ori. 

Brusc atenţia îi fu atrasă de ceva în noapte. Se apropie de 
fereastră. Oraşul era lipsit de lumini pentru că energia 
electrică era întreruptă, dar către sud-est o strălucire 
roşiatică începuse să lumineze cerul. 

— Din nou Jalleh, spuse el simplu. 

Pe opt septembrie, cu cinci luni în urmă, zeci de mii de 
oameni ieşiseră pe străzile Teheranului ca să protesteze 
împotriva declarării de către Şah a legii marţiale. Avuseseră 
loc acte de vandalism şi distrugere în masă, în special în 


Jalleh, o suburbie săracă, dens populată, unde fuseseră 
aprinse ruguri şi ridicate baricade din cauciucuri aprinse. 
când sosiseră forţele de securitate, mulţimea înfuriată şi 
agitată strigase „Moarte Şahului!” şi refuzase să se 
împrăştie. Ciocnirile fuseseră violente. Gazele lacrimogene 
nu ajutaseră la nimic. Puştile, însă, da. Numărul morţilor 
fusese estimat de la nouăzeci şi şapte - număr susţinut de 
către oficialități, la două sute cincizeci - după unii martori, 
până la două sau trei mii -după cum susțineau grupările de 
opoziţie. în raziile care urmaseră Joiei Sângeroase fuseseră 
arestaţi şi închişi un mare număr de politicieni din opoziţie, 
dizidenţi sau pur şi simplu persoane ostile regimului. Mai 
târziu, guvernul recunoscuse o mie o sută şase persoane, 
printre care doi ayatolahi, lucru care înfuriase şi mai rău 
mulțimile. 

Privind strălucirea, Mclver se simţi cuprins de tristeţe. 
Dacă n-ar fi fost ayatolahu, zise, în special Khomeini, nu s-ar 
fi petrecut niciunul dintre aceste lucruri. 

Cu ani în urmă, când Mclver sosise pentru prima dată în 
Iran, întrebase un prieten de la Ambasada Britanică ce 
înseamnă „ayatolah”. 

— E un cuvânt arab, aya Allah şi înseamnă „oglindirea lui 
Allah”. 

— E preot? 

— Nicidecum! Nu există preoţi în religia islamică -numele 
religiei lor, ăsta-i alt cuvânt, care-nseamnă „supunere”, 
supunere la Voința Domnului. 

— Cum? 

— Ei bine, spusese prietenul său râzând, am să-ţi explic, 
dar trebuie să ai puţină răbdare. Mai întâi iranienii nu sunt 
arabi, ci arieni. Cei mai mulţi dintre ei sunt musulmani şiiţi, 
o sectă separată, activă şi foarte aplecată spre misticism. 
Arabii sunt de obicei suniţi conservatori - care formează 
cea mai mare parte a miliardului de mahomedani ai lumii - 
iar deosebirea dintre secte e întrucâtva ca cea dintre 
protestanții şi catolicii noştri şi s-au luptat între ei în cursul 


vremurilor la fel de sălbatic. Dar toţi împărtăşesc aceeaşi 
credinţă nestrămutată că există un singur dumnezeu: Allah 
- cuvântul arab pentru Dumnezeu - şi că Mohamed, un 
bărbat din Mecca ce a trăit între anii 570-632 după 
Christos, a fost profetul lui, iar cuvintele Coranului, rostite 
de el şi scrise de alţii în decursul multor ani după moartea 
lui, vin direct de la Allah şi conţin toate cunoştinţele care 
sunt necesare unui individ sau societăţii ca să existe. Toate. 

— Asta nu-i cu putinţă! 

— Pentru mahomedani este, Mac, azi, mâine, întotdeauna. 
Dar „ayatolah” este un titlu specific numai şiiţilor şi acordat 
prin consens şi recunoaştere populară de comunitatea din 
jurul unei moschei - un alt cuvânt arab, care înseamnă loc 
de întâlnire, ceea ce şi este de fapt: un loc unde se întâlnesc 
oamenii, să fie limpede, nu o biserică - deci un titlu acordat 
unui mullah care prezintă acele caracteristici atât de 
căutate şi admirate între şiiţi: pietate, sărăcie, învăţătură - 
dar numai cărţile sfinte. Coranul şi Suna -?i spirit de 
conducere. În mod deosebit acesta din urmă. În rândul 
mahomedanilor nu se face deosebire între religie şi politică, 
nu se poate concepe aşa ceva, iar mullahii şiiţi din Iran au 
fost de la bun început străjeri fanatici ai Coranului şi Sunei, 
lideri fanatici şi, ori de câte ori a fost nevoie, luptători în 
revoluţie. 

— Dacă ayatolahul sau mullahul nu e un fel de preot, ce e? 

— Mullah înseamnă „lider, conducător”, cel care conduce 
rugăciunea într-o moschee. Oricine poate fi mullah dacă e 
bărbat şi mahomedan. Oricine. Nu există cler în rândurile 
mahomedanilor; de nici un fel. Nu stă nimeni între 
Dumnezeu şi tine, asta-i una dintre frumuseţile acestei 
credinţe - dar nu şi pentru şiiţi. Ei cred că, după Profet, 
pământul trebuie să fie condus de un conducător de origine 
semi-divină, infailibil, sfânt - Imamul, care e un fel de 
intermediar între oameni şi divinitate. Şi asta este ideea de 
la care a pornit marea scindare dintre suniţi şi şiiţi, iar 
războaiele lor au fost la fel de sângeroase ca ale 


plantageneţilor. Pe când suniţii cred în conducerea 
colectivă, şiiţii acceptă autoritatea unui Imam. 

— Şi atunci cine îl alege pe cel care va fi Imami 

— Asta a fost toată problema. Când a murit Mohamed - că 
veni vorba, el n-a pretins niciodată că, deşi ultimul dintre 
profeţi, ar fi fost altceva decât un muritor - n-a lăsat nici fii 
şi nici n-a numit un succesor, un calif. Şiiţii cred că 
conducerea trebuie să rămână în familia Profetului şi, deci, 
calif putea fi doar Aii, vărul şi ginerele său, care se 
căsătorise cu Fatima, fiica lui favorită. Dar suniţii ortodocşi, 
urmând o tradiţie istorică tribală care se mai aplică chiar şi 
astăzi, cred că un conducător poate fi ales doar de 
colectivitate. S-au dovedit mai puternici, aşa că primii trei 
califi au fost aleşi, doi au fost ucişi de alţi suniţi şi apoi, în 
cele din urmă, spre mulţumirea şiiţilor, calif a devenit Aii - 
şi în credinţa lor fierbinte, primul Imam. Ei pretindeau că 
era de origine semi-divină, inspirat de divinitate, Mac. Aii a 
rezistat cinci ani, apoi a fost ucis - şiiţii îl consideră martir. 
Cel mai în vârstă fiu al lui a lui, Cel de-al doilea fiu, prea- 
respectatul Hussein, la douăzeci şi cinci de ani a ridicat o 
armată împotriva uzurpatorului, dar a fost măcelărit - din 
nou se spune „martiriu” - împreună cu toţi oamenii lui, 
inclusiv cei doi fii mai mici ai fratelui său, propriul său fiu de 
cinci ani şi un sugar. Asta s-a întâmplat în a zecea zi a 
Muhraramului, în anul şase sute cincizeci după Christos, 
după numărătoarea noastră, şaizeci şi unu după a lor şi 
încă se mai sărbătoreşte martiriul lui Hussein ca cea mai 
sfântă zi a lor. 

— Asta este ziua în care se fac procesiuni şi se flagelează, 
îşi înfig cârlige în trup şi se chinuie? 

— Da. E o nebunie din punctul nostru de vedere. Reza Şah 
a interzis obiceiul, dar şiismul este o religie pătimaşă care 
are nevoie de exteriorizări ale suferinţei şi durerii. Aşa că 
ideea martiriului este adânc înrădăcinată în şiiţi, iar în Iran 
chiar venerată, ca şi revolta împotriva uzurpatorilor. 


— Aşadar s-a pornit bătălia - credincioşii împotriva 
Şahului. 

— Oh, da! şi fanatici sunt de arabele părţi. Pentru şiiţi 
mullahul este singurul care poate interpreta cuvintele lui 
Allah, ceea ce îi dă o putere uriaşă. El este conducătorul, 
tălmăcitorul, legiuitorul, judecătorul şi cel mai mare dintre 
mullahi sunt ayatolahii. 

— Iar Khomeini este Marele Ayatolah, îi zise Mclver, 
privind dus noaptea însângerată de deasupra Jalehului. 
Este şi, fie că-i place sau nu, toate omorurile, toate vărsările 
de sânge şi suferinţa şi nebunia trebuie aşternute la 
picioarele lui, pe drept sau nu. 

— O, iartă-mă, Charlie! spuse, revenind la realitate. Mă 
dusesem departe cu gândul. Ce-i? 

Aruncă o privire spre uşa bucătăriei. Era încă închisă. 

— Nu crezi că ar trebui s-o scoţi pe Genny din Iran? 
întrebă cu voce coborâtă Petikin. începe să sempută treaba. 

— Nu vrea, a dracului! l-am spus de cincizeci de ori, am 
rugat-o de cincizeci de ori, da' e la fel de încăpăţânată ca un 
nenorocit de catâr, răspunse Mclver la fel de încet. 
Zâmbeşte doar şi spune: „când pleci tu, plec şi eu”. 

Îşi isprăvi băutura, trase din nou o ocheadă spre uşă şi-şi 
turnă în grabă alta. Apoi, cu glas tare: 

— Charlie, vorbeşte tu cu ea! Pe tine o să te-asculte! 

— Pe dracu'! 

— Ai dreptate. Afurisită femeie! Afurisit de încăpăţânată. 
Toate sunt la fel de afurisite. 

Râseră. După o pauză, Petikin spuse: 

— Ce face Şeherazada? Mclver se gândi un timp. 

— Tom Lochart e un bărbat norocos. 

— De ce n-a plecat cu el în concediu, să stea în Anglia până 
când se liniştesc lucrurile în Iran? 

— N-are nici un motiv să plece. N-are familie sau prieteni 
acolo. Vroia ca el să-şi vadă copiii, să fie acolo de Crăciun şi 
toate chestiile astea. A spus că mai rău ar tulbura apele şi i- 
ar sta în drum dacă-ar merge cu el. Deirdre Lochart e încă 


întoarsă pe dos de când cu divorţul şi oricum familia 
Şeherazadei este aici şi ştii cât de puternice sunt legăturile 
în familiile iraniene. N-o să plece până nu pleacă Tom şi nici 
atunci nu sunt foarte sigur. în ce-l priveşte pe el, dacă aş 
încerca să-l expediez de-aici, cred că şi-ar da demisia. Ar 
rămâne pentru totdeauna, ca tine! Zâmbi. De ce rămâi? 

— E cel mai bun post pe care l-am avut vreodată în 
vremuri normale. Pot să zbor cât vreau, să schiez iarna, să 
ies cu barca vara... Da' să fim sinceri, Mac, Claire a urât 
întotdeauna locurile astea. De ani de zile îşi petrece vremea 
mai mult în Anglia decât aici, ca să poată fi alături de Jason 
şi Beatrice, familia ei şi nepotul nostru. Măcar despărţirea 
asta a fost amicală. Piloții de elicoptere n-ar trebui să se- 
nsoare. Trebuie să umble prea mult de colo. Eu sunt născut 
în exil şi-am să mor acolo. Nu vreau sa mă întorc la Cape 
Town, oricum abia mai îmi aduc aminte de locurile alea, şi 
nu pot să îndur afurisitele alea de ierni englezeşti. 
Insh'Allah, spuse, totul e în mâinile lui Allah, şi gândul îi 
făcu plăcere. 

Telefonul sună pe neaşteptate, făcându-i să tresară. De 
luni de zile liniile telefonice funcționau aleator, iar în 
ultimele câteva săptămâni deloc, cu nesfârşite atingeri, 
apeluri greşite, tonuri de ocupat sau defecţiuni care se 
reparau ca prin minune, fără nici un motiv aparent, pentru 
O zi sau o oră, ca să revină mai târziu din nou în starea 
aceea, de parcă, la fel de neaşteptat, s-ar fi aruncat asupra 
lor o vrajă. 

— Pariu pe cinci lire că-i vreun creditor, spuse Petikin, 
zâmbind către Genny care ieşea din bucătărie la fel de 
uluită la auzul clopoţelului. 

— Nu ţine, Charlie. 

Băncile erau în grevă, închise de două luni, ca răspuns la 
chemarea lui Khomeini la grevă generală, aşa că nimeni, 
persoane fizice, firme sau chiar guvernul, nu fusese în stare 
să scoată vreun ban şi tot mai mulţi iranieni foloseau bani 
lichizi şi nu cecuri. 


Mclver ridică receptorul, neştiind la ce - sau la cine - să se 
aştepte. 

— Alo! 

— Sfinte Dumnezeule, afurisenia funcţionează! se auzi o 
voce. Duncan, mă auzi? 

— Da, da! Te aud slab. Cine-i acolo? 

— Talbot, George Talbot, de la Ambasada Britanică. lartă- 
mă, bătrâne, dar a explodat bomba: Khomeini 1-a numit pe 
Mehdi Bazargan prim-ministru şi a cerut demisia lui 
Bakhtiar, altfel e de rău. Aproape un milion de oameni sunt 
pe străzile 'Teheranului chiar acum şi lucrurile se 
înrăutăţesc. Am auzit că s-au răsculat aviatorii de la Dosah 
Tapeh şi Bakhtiar a zis că dacă nu se potolesc o să ordone 
intrarea în acţiune a Nemuritorilor... 

Nemuritorii erau unităţile de şoc ale Gărzii Imperiale, 
sprijinitori fanatici ai Şahului. 

— Guvernul Majestății Sale, împreună cu cel american, 
canadian şi altele sfătuiesc personalul care nu are funcţii 
esenţiale în ambasadă să părăsească de îndată ţara... 

Mclver încercă să-şi ascundă uluirea de pe chip şi şopti 
către ceilalţi: 

— Talbot, de la ambasadă. 

— Ieri, un american de la KxIex Oil şi un funcţionar oficial 
din Ministerul Petrolului au fost atacați şi ucişi de oameni 
înarmaţi, neidentificaţi, într-o ambuscadă lângă Ahwaz, în 
sud-vestul ţării... 

Inima lui Mclver tresări. 

— Voi încă mai faceţi zboruri pe-acolo, nu? 

— Prin apropiere, la Bandar-e Delam, pe coastă, spuse 
Mclver fără să-şi schimbe vocea. 

— Câţi cetăţeni britanici aveţi acolo, în afară de familiile 
lor? 

— Patruzeci şi cinci, dintr-un personal obişnuit de şaizeci 
şi şapte. Adică douăzeci şi şase de piloţi, treizeci şi şase de 
mecanici şi cinci în administraţie - cam strictul necesar 
pentru noi. 


— Cine-s ceilalţi? 

— Patru americani, trei germani, doi francezi şi-un 
finlandez, toţi piloţi. Doi mecanici americani. O să-i 
considerăm pe toţi băieţii noştri drept englezi, dac-o fi 
nevoie. 

— Şi familii? 

— Patru. Toate soţii, nici un copil. Am evacuat restul cu trei 
săptămâni în urmă. Genny e încă aici. Un american la 
Kovviss şi doi iranieni. 

— Ai face bine să duci mâine ambele soţii iraniene în 
ambasadele soţilor lor, împreună cu certificatele lor de 
căsătorie. Sunt în Teheran? 

— Numai una, una e la Tabriz. 

— Ar fi bine să le faci rost de paşapoarte noi - cât de iute 
poti. 

După legile iraniene, toţi cetăţenii iranieni care se 
întorceau în ţară erau obligaţi să predea paşapoartele la 
Biroul de Imigrări în momentul intrării în ţară, unde se 
păstrau până când doreau să plece din nou. Ca să poată 
iasă din ţară trebuiau să se prezinte personal la biroul 
respectiv, cu o cerere pentru viză de ieşire, lucru pentru 
care aveau nevoie de un document de identitate valabil, un 
motiv satisfăcător pentru a părăsi ţara şi, dacă plecau cu 
avionul, un bilet valabil, plătit dinainte pentru un anume 
zbor. 

Obţinerea vizei dura, de obicei, zile sau săptămâni. 

— Mulţumesc Domnului că n-avem probleme de-astea, 
spuse Mclver. 

— Putem să mulţumim Domnului că suntem englezi, 
continuă Talbot. Din fericire, nu avem nici un frecuş cu 
ayatolahul, Bakhtiar, sau cu generalii. Totuşi, orice străin 
poate fi luat în focuri, aşa că îţi recomandăm oficial să 
trimiţi familiile afară cât de iute şi să reduci personalul la 
strictul necesar, pentru o vreme. De mâine, la aeroport o să 
fie un adevărat balamuc; după estimările noastre, mai sunt 
încă cinci mii de cetăţeni străini, cei mai mulţi dintre ei 


americani, dar i-am rugat pe cei de la British Airways să ne 
ajute şi să mărească numărul zborurilor pentru noi şi 
pentru conaţionalii noştri. Clenciul e că toţi controlorii de 
zbor civil sunt încă în grevă. Bakhtiar a ordonat să intre în 
acţiune controlorii militari de zbor şi ei sunt şi mai 
formalişti, dacă se poate aşa ceva. Suntem siguri că o să fie 
ceva foarte asemănător exodului. 

— O, doamne! 

Cu câteva săptămâni în urmă, după luni de ameninţări din 
ce în ce mai înspăimântătoare la adresa străinilor - cele mai 
multe împotriva americanilor, pentru că Khomeini ataca 
fără încetare materialismul american, numindu-l „Marele 
Satan” - o gloată furioasă scăpase de sub control în oraşul 
industrial Isfahan, care cuprindea un enorm complex 
siderurgic, o rafinărie petrochimică, un arsenal şi o fabrică 
de elicoptere şi unde lucrau şi locuiau o mare parte din cei 
cincizeci de mii de cetăţeni americani şi familiile lor. Gloata 
incendiase bănci -Coranul interzice împrumuturile cu 
dobândă - magazine de băuturi - Coranul interzice alcoolul 
- şi două cinematografe - locuri de pornografie şi 
propagandă vestică, întotdeauna ţinte predilecte pentru 
fundamentalişti, apoi atacase, instalaţiile industriale, 
împroşcase cele patru etaje ale sediului firmei Grumman 
Aircraft cu cockteiluri Molotov şi îl arseseră până în temelii. 

Asta generase un exod precipitat. Mii de persoane, în 
majoritate membri ai familiilor muncitorilor străini, se 
îndreptaseră către aeroportul Teheran, blocându-l, în goana 
lor pentru cele câteva bilete libere, transformând 
aeroportul şi sălile de aşteptare într-un fel de tabără de 
refugiaţi, bărbaţi, femei şi copii dormind acolo, temându-se 
să-şi piardă rândul, având loc abia îndeajuns să stea în 
picioare, aşteptând răbdători, dormind, împingându-se, 
cerând, scâncind, strigând sau, pur şi simplu, aşteptând 
stoici. Nu existau tabele, liste de priorităţi - la fiecare zbor 
se vânduseră zeci de bilete pentru acelaşi loc, nu exista 
evidenţa computerizată, ci doar câţiva funcţionari 


morocănoşi, cei mai mulţi ostili şi necunoscând engleza, în 
curând aeroportul devenise mizer şi atmosfera tensionată. 

În disperare de cauză, câteva companii închiriară avioane 
ca să-şi scoată oamenii din Iran. Avioane de transport ale 
Forţelor Aeriene Americane veniră să ia familiile militarilor, 
în timp ce toate ambasadele încercau să ascundă adevărata 
întindere a evacuărilor, nedorind să îl nemulţumească mai 
mult pe Şah, aliatul lor statornic de douăzeci de ani. Mii de 
iranieni, toţi sperând să poată scăpa cât se mai putea, îşi 
aduceau aportul la sporirea haosului. Cei lipsiţi de scrupule 
şi cei bogaţi reuşeau să treacă în faţa. Mulţi oficiali se 
îmbogăţiră, devenind şi mai lacomi şi mai bogaţi. Apoi sosi 
ca o lovitură greva controlorilor de trafic, care închise 
complet aeroportul. 

Timp de două zile, nici un avion nu ateriza şi nu decola. 
Mulţimile se înşiruiau plecând şi venind. Apoi unii dintre 
controlorii de trafic se întoarseră la lucru, şi totul se reluă 
de la capăt: zvonuri de zboruri reluate; fuga la aeroport cu 
copii şi bagaje, cu tot ce strânseseră de ani de zile sau fără 
nici un fel de bagaj, pentru un loc sigur care nu exista de 
fapt; întoarcerea înapoi la Teheran, sute de oameni 
aşteptând în faţa ta la coadă pentru un taxi, cele mai multe 
taxiuri în grevă; în cele din urmă reveneai înapoi la hotel ca 
să descoperi camera ta de mult închiriată altuia, toate 
băncile închise, aşa că n-aveai de tinde scoate bani ca să 
ungi mâinile veşnic întinse. 

În cele din urmă, cei mai mulţi străini care voiau să plece, 
plecaseră. Cei care rămăseseră ca să menţină afacerile în 
picioare, să deservească exploatările de petrol, rafinăriile, 
zborurile avioanelor, centralele nucleare în construcţie, să 
facă să plutească tancurile petroliere şi ca să-şi apere 
giganticele investiţii, se străduiau să treacă neobservaţi, în 
special dacă erau americani. 

Khomeini spusese: „Dacă străinul vrea să plece, lasă-l să 
plece. Materialismul american este Marele Satan”. 


Mclver apăsă mai tare telefonul de ureche, căci audiţia se 
înrăutăţise o clipă şi el se temuse că legătura s-ar fi putut 
întrerupe. 

— Da, George, ce spuneai? Talbot continuă: 

— Spuneam, Duncan, că suntem aproape siguri că pân' la 
urmă totul o să iasă bine. Nu există nimic în lumea asta care 
să poată face buba asta să plesnească de tot. O sursă 
neoficială spune că există deja o înţelegere ca Şahul să 
abdice în favoarea fiului său, Reza - un compromis pe care 
îl sprijină şi Guvernul Majestății Sale. Tranziţia către un 
guvern constituţional ar putea fi puţin oscilantă, dar n-ai de 
ce să-ţi faci griji. lartă-mă, trebuie s-o şterg. Dă-mi de ştire 
ce-ai hotărât! 

Telefonul muri. 

Mclver înjură, trase de fire fără nici un sens, apoi le 
povesti celorlalţi cele istorisite de Talbot. Genny zâmbi 
dulce: 

— Nu te uita la mine, răspunsul e „nu”. Sunt de ac... 

— Dar, Gen, Tal... 

— Sunt de acord că ceilalţi ar trebui să plece, dar aceasta 
rămâne. Masa e aproape gata. 

Se întoarse în bucătărie şi închise uşa, întrerupând orice 
alte discuţii. 

— Să fiu al naibii, afurisita o să plece! spuse Mclver. 

— Pe leafa mea pe un an că n-o s-o facă înaintea ta! Tu de 
ce nu pleci, pentru Dumnezeu? O să mă-ngrijesc eu de 
totul. 

— Nu, mulţumesc, da' nu. Mclver zâmbi în semiîntuneric. 
De fapt, e ca şi cum am fi înapoi în timpul războiului, nu-i 
aşa? în timpul afurisitului de camuflaj, n-ai de ce să-ţi faci 
griji. Trebuie doar să te obişnuieşti cu asta, să ai grijă de 
trup şi să te supui ordinelor. 

Privi un timp la Petikin, încercând să-şi închipuie baza de 
la Bandar-e Delam. 

— Îl cunoşti pe Stanson, americanul care a fost ucis? 


— Da. Tipul obişnuit de individ. Un director local al ExTex. 
L-am întâlnit odată. Umbla vorba că lucra pentru CIA, da' 
cred că erau doar zvonuri. 

Mclver se încruntă la pahar. Talbot avea dreptate în 
privinţa unui lucru. 

— Suntem al dracului de norocoşi că suntem englezi. E 
rău pentru yankei. Nu-i cinstit. 

— Da. Dar tu i-ai acoperit pe ai noştri cât de bine ai putut. 

— Sper. 

Când Şahul plecase şi violenţa luase amploare peste tot în 
jur, Mclver eliberase cărţi de identitate britanice tuturor 
americanilor. 

— Ar trebui să ţină, doar dacă Gărzile Verzi, poliţia sau 
SAVAK nu le compară cu licenţele. 

După legea iraniană, toţi străinii erau obligaţi să aibă o 
viză valabilă, care trebuia anulată înainte de a putea părăsi 
ţara, o carte de identitate care să specifice corporaţia 
pentru care lucrau şi, toţi piloţii, o licenţă anuală, iraniană, 
de zbor. Ca o măsură suplimentară de prevedere, Mclver 
obținuse cărţi de identitate eliberate şi semnate de şeful 
partenerilor iranieni în Teheran, generalul Valik. Până 
atunci nu fuseseră probleme. Mclver le spusese 
americanilor: 

— Ar fi bine să le purtaţi la voi, ca să le puteţi arăta dacă e 
nevoie. 

Şi dăduse ordin întregului personal să poarte fotografia lui 
Khomeini şi a Şahului. 

Petikin încerca să cheme Bandar-e Delam cu 
radiotelefonul, dar fără succes. 

— O să-ncercăm mai târziu, spuse Mclver. Toate bazele o 
să asculte la 8,30. Asta ne dă ceva timp să hotărâm ce avem 
de făcut. 

— Christoase! O să fie afurisit de greu! Ce crezi? Status- 
quo*, cu excepţia familiilor? 

Foarte îngrijorat, Petikin se ridică şi luă o luminare, 
încercând să desluşească tiarta prinsă pe perete. Pe ea era 


marcată situaţia tuturor bazelor lor: echipajele, personalul 
de sol şi aparatele. Erau împrăştiate prin tot Iranul, de la 
bazele armatei şi aviaţiei din Teheran şi Isfahan, la bazele 
de deservire ale sondelor de înaltă altitudine din Zagros, o 
exploatare forestieră în Tabriz, către nord-vest, o echipă de 
cercetare a minereurilor uranifere în apropierea graniţei 
afgane, întreţinerea unei conducte de petrol lângă marea 
Caspică, patru zone de extracţie în sau lângă Golf şi ultima, 
departe în sud-est, la Lengeh, spre strâmtoarea Hormuz. 
Dintre acestea, numai cinci mai erau acum operaţionale: 
Lengeh, Kowiss, Ban-dar-e Delam, Zagros şi Tabriz. 

— Avem cincisprezece '212, incluzând două 
neoperaţionale, aflate în verificările de două mii de ore, 
şase '202 şi trei Alouette, care se presupune că 
funcţionează acum. Şi toate sunt închiriate pe contracte 
legale, niciunul dintre ele n-a fost reziliat, dar niciunul 
dintre ele n-a fost achitat, spuse Mclver nervos. N-avem 
cum să le strângem pe toate la Kowiss, nu putem nici să le 
retragem legal, fără aprobarea beneficiarului sau a dragilor 
noştri parteneri. Doar dacă am putea declara force 
majeure. 

— Aşa ceva încă nu se poate. Trebuie să fie status-quo cât 
de mult putem. 

Talbot părea încrezător. Status-quo! 

— Aş vrea să fie aşa, Charlie! Dumnezeule, anul trecut pe 
vremea asta aveam aproape patruzeci de '212 la lucru, fără 
a mai socoti restul. 

Mclver îi mai turnă whisky. 

— Ar fi bine s-o iei încetişor! spuse în şoaptă Petikin. 
Genny o să sară iar cu gura pe tine. Ştii că ţi-a crescut 
tensiunea şi nu trebuie să bei! 

— Asta-i cu scop medicinal, pentru Dumnezeu! 

O luminare pâlpâi şi se stinse. Mclver se ridică, aprinse 
alta şi se întoarse la locul lui ca să privească iarăşi harta. 

— Cred că ar fi bine să-i aducem înapoi pe Azadeh şi pe 
Finlandezul Zburător. Aparatul lui are o mie de ore de zbor, 


a?a că am putea să ne lipsim de el pentru câteva zile. 

Era vorba de căpitanul Erikki Yokkonen şi soţia lui 
iraniană, Azadeh, iar baza lor se afla lângă Tabriz, în estul 
provinciei Azerbaidjan, departe, în nord-vestul ţării, lângă 
graniţa sovietică. 

— De ce să nu luăm un 206 să-i aducem aici? Asta l-ar 
scuti de cinci sute cincizeci de kilometri de condus pe 
drumuri proaste şi oricum trebuie să-i ducem şi nişte piese 
de schimb. 

Petikin se luminase. 

— Mulţumesc, mi-ar prinde bine o ieşire. Am să completez 
un plan de zbor, prin radio, la noapte, o să plec în zori, 
realimentez la Bandaje Pahlavi şi-o să cumpăr şi nişte 
caviar! 

— Visătorule! Dar lui Gen n-o să-i placă. Iu ştii ce cred eu 
despre chestia asta. Mclver se întoarse cu spatele la hartă. 
Suntem foarte expuşi, Charlie, dacă lucrurile se încurcă. 

— Cum ne-o fi scris! 

Mclver dădu din cap. Absentă, privirea lui căzu pe telefon. 
Îl ridică. Auzi tonul. înfierbântat, începu să formeze: 00 - 
internaţionalul, 44 - Marea Britanie, 224 -Aberdeen, Scoţia, 
7658080. Aştept, aştept, apoi chipul lui se lumină. 

— Christoase! Am legătura! 

— S-G Helicopters, rămâneţi la telefon vă rog, spuse 
centralista înainte ca el s-o poată întrerupe, şi-l lăsă în aer. 

Aşteptă enervat. 

— S-G Helico... 

— Sunt Mclver, din Teheran. Dă-mi-l pe Bătrân, te rog! 

— E la alt telefon, domnule Mclver, suspină fata. O să v-o 
dau pe secretara lui. 

— Hello, Mac, spuse aproape pe dată Liz Chen. Stai aşa o 
clipă, am să ţi-o dau pe înălţimea Sa. E în regulă la voi? 
încercăm să dăm de voi de zile întregi. Stai aşa! 

— E-n regulă, Liz. 

Un moment, apoi se auzi glasul bucuros al lui Gavallan. 


— Mac? Christoase, cum de-ai nimerit? E minunat să te- 
aud! Am un tip care formează întruna zece ore pe zi 
numerele tale - de la birou, de la apartament... Ce face 
Genny? Cum ai reuşit să suni? 

— Noneul, Andy. Sunt acasă. Ar fi bine să fim scurţi, în caz 
că se-ntrerupe iar. 

Îi istorisi cele spuse de Talbot. Trebuia să fie foarte 
prudent, pentru că umbla zvonul că SAVAK, poliţia secretă 
iraniană, ascultă deseori convorbirile telefonice, în special 
ale străinilor. 

În ultimii doi ani intrase în rutină pentru membrii 
companiei să presupună că cineva le ascultă convorbirile - 
SAVAK, CIA, MI5, KGB, oricine. 

Urmă un moment de tăcere. 

— Mai întâi ascultă-i pe cei de la ambasadă şi scoate afară 
toţi membrii familiilor. Previne Ambasada Finlandeză 
pentru paşaportul lui Azadeh. Spune-i lui Iom Lochart s-o 
expedieze pe Şeherazada - l-am pus acum două săptămâni 
să ceară un permis, în caz că se-ntâmplă ceva. Are nişte 
scrisori pentru tine, că veni vorba. 

Lui Mclver îi bătu inima mai repede. 

— Bun. O să ajungă aici mâine. 

— Am să iau legătura cu BA să văd dacă pot să-i asigur un 
loc. Pentru orice eventualitate o să trimit şi reactorul 
companiei. E planificat să zboare mâine la Teheran. Daca ai 
vreo problemă cu BA, trimite toate familiile şi ce mai e cu el, 
începând de mâine. Teheran e încă deschis, nu? 

— Azi era, spuse prudent Mclver. 

Îl auzi pe Gavallan spunând la fel de încordat: 

— Autorităţile, slavă domnului, au totul sub control. 

— Da. 

— Mac, ce îmi recomanzi în privinţa personalului iranian? 

Mclver trase adânc aer în piept. 

— Status-quo! 

— Bun. Pe-aici, până la cele mai înalte nivele, sunt indicaţii 
că în curând lucrurile or să reintre în normal. E onoarea 


noastră în joc, şi viitorul! Ascultă, Mac, zvonul despre 
Guerney s-a adeverit. 

Mclver zâmbi abia perceptibil. 

— Eşti sigur? 

— Da. Cu câteva minute în urmă mi-a sosit un telex de la 
IranOil, confirmând că o să primim toate contractele 
Guerney de la Kharg, Kowiss, Zagros şi Lengeh, pentru 
început, în aparenţă, ordinul a venit foarte de sus şi a 
trebuit să contribui cu un peşcheş generos la fondul 
ungătorilor. 

După străvechiul obicei iranian, peşcheşul se dădea 
înainte pentru o favoare care ar fi putut fi acordată. Acelaşi 
străvechi obicei stipula că orice oficialitate avea dreptul să 
păstreze peşcheşul ce i se dăduse în timp ce-şi exercita 
funcţia. Din ce altceva ar fi putut trăi? 

— Da' lasă asta! O să ne cuadruplăm profiturile în Iran, 
băiete! 

— Asta-i minunat, Andy! 

— Şi asta nu-i tot, Mac. Am comandat încă douăzeci de 
'212 şi astăzi am confirmat comanda pentru şase X63. 

— E o grozăvie! Christoase, Andy, asta-i fantastic! Da' nu 
sari peste cal? 

— Iranul ar putea să treacă prin... hm, dificultăţi 
temporare, dar restul lumii n-are somn tot căutând alte 
surse de petrol. Yankeii sunt uzi în chiloţi, băieţaş! Vocea îşi 
schimbă tonul. Am aprobat şi o altă înţelegere cu ExIex, 
pentru nişte contracte în Nigeria, Arabia Saudită şi Borneo, 
altul cu All-Gulf Oil în Emirate. În Marea Nordului nu 
suntem decât noi, Guerney şi Imperial Helicopters. 

— Imperial Helicopters era un subsidiar al lui Imperial Air, 
cea de-a doua linie aeriană semiguvernamentală ce concura 
British Airways. 

— E esenţial să păstrăm lucrurile stabile în Iran; 
contractele, elicopterele, piesele de schimb pentru noile 
aparate. Pentru Dumnezeu, ţine-i strâns pe partenerii 
noştri dragi! Ce mai fac scumpii noştri? 


— Ca de obicei. 

Gavallan ştia că asta înseamnă „sunt la fel de împuţiţi”. 

— M-am întâlnit de curând la Londra cu generalul 
Javadeh. 

Javadeh plecase din Iran, cu toată familia, cu un an în 
urmă, chiar înainte de a începe tulburările. În ultimele trei 
luni, doi dintre ceilalţi parteneri iranieni şi familiile lor se 
aflau într-o vizită la Londra „pentru motive de sănătate”. 
Alţi patru erau în America - de asemenea, cu familiile. Trei 
rămăseseră în Teheran. 

— E tare băgăreţ, dar costisitor. Ce se aude cu Kharg? 
Putem să ne întoarcem acolo? 

Insula Kharg era un nespus de important şi enorm 
terminal de petrol, aflat în largul Golfului, prin care Iranul 
exporta cea mai mare parte a petrolului său - anul trecut, 
cam la aceeaşi vreme, aproape şase milioane de barili pe zi, 
cantitate ce se redusese acum la abia şase sute de mii de 
barili pe zi. Kharg fusese o sursă uriaşă de venit pentru S- 
G, dar, cu trei săptămâni în urmă, echipajelor şi aparatelor 
de sub comanda căpitanului Rudiger Lutz. 1 se ordonase de 
către comandamentul militar să părăsească insula şi să se- 
ndrepte către portul apropiat de pe coastă, Bandar-e 
Delam. 

— Avem vreo şansă să ne-ntoarcem? 

— Nu încă, dar vom putea continua să activăm pe toate 
sondele marine de la Bandar-e Delam - când va înceta 
greva. 

Mclver ar fi dorit să adauge: Andy, l-am văzut pe Rudiger 
şi mi-a zis între patru ochi că e bucuros c-a şters-o de pe 
insulă, că era ca o bombă cu ceas gata-gata să explodeze, 
atât de simplu era să fie sabotată. În loc de asta, spuse 
morocănos: 

— O s-i trimit un raport cu membrii familiilor. Autorităţile 
au totul sub control. 

— Da! Ce face tânărul Scot? 


— Se descurcă bine. O sa fie operaţional cu un '212 în 
câteva zile. 

Mclver zâmbi. Fusese primul instructor al lui Scot. 

— Bun! S-ar putea să-l aduc aici să-l pregătesc pentru X 
63. 

— Nu, mai da-i timp, Andy. E bun, dar îi trebuie timp! 
Lasă-l să zboare pe '212 un an. 

— Cum zici tu. Cum stau lucrurile la Lengeh? 

Era baza lor cel mai din sud-est, care acoperea întreaga 
strâmtoare Hormuz. 

— Bine! Scragger raportează că s-au instalat sonde noi de 
tip Siri, că rezervoarele lor sunt pline ochi şi că după 
ultimele rapoarte grevele nu i-au afectat deloc. Bănuim că 
din pricină că sondele sunt făcute de francezi care l-au 
adăpostit pe Khomeini când a fost exilat din Iran, acum 
câteva luni. 

— Bun, o să transmit şi asta. Când îl vezi pe păcătosul ăla 
bătrân de Scrag, transmite-i toate cele din partea mea! 

— Andy, nu crezi c-ar fi vremea să vorbeşti cu el de 
pensie? 

— Cum stă cu sănătatea? 

— Perfect! Dar... 

— Face controale la fiecare trei luni, cât de amănunțite şi 
serioase putem noi? 

— Da, dar... 

— Atunci zboară până-or să iasă negative. 

— Da, dar are şaizeci şi trei de ani şi e vrem... 

— Cât timp e legal, rămâne căpitan - aşa i-am promis. 

— E-n regulă, da' cum o putea curvarul ăsta bătrân, 
arţăgos,-libidinos şi nesupus să rămână perfect sănătos, să 
fiu al dracului dacă-nţeleg! Jur că tot mai cred că trişează 
cumva, dar nu văd cum ar putea să tragă sforile în privinţa 
examenului medical. N-are cum! Crede-mă că am zburat cu 
el şi n-am găsit nici un motiv ca să nu-l declar Al. 

Mclver lăsă problema deoparte, în favoarea altora mai 
importante 


— Andy, trebuie să fac rost de nişte bani. Bani gheaţă. 

— 'Ţi-am pus la poştă! 

Mclver auzi râsul zgomotos şi simţi căldura lui. 

— Pe mă-ta, Chinezoiule! spuse. 

„Chinezoiul” era porecla lui pentru Gavallan care înainte 
de a veni la Aberdeen, îşi petrecuse cea mai mare parte a 
vieţii ca negustor în China, mai întâi la Shanghai apoi cu 
Struanii, în Hong Kong, unde se-ntâlniseră pentru prima 
dată. Pe vremea aceea Mclver avea în colonie un mic 
serviciu de elicoptere care se zbătea să iasă din greutăţi. 

— Pentru Dumnezeu, suntem în urmă cu plăţile 
personalului de sol, sunt de achitat toate cheltuielile 
piloților, aproape totul trebuie să fie cumpărat la... 

Se opri la timp, în caz că cineva asculta. Era cât pe ce să 
spună „negru”. 

— Afurisitele de bănci sunt încă închise şi puţin mărunţiş 
pe care-l avem îl păstrăm pentru... 

Folosise expresia cantoneză însemnând literar „ulei 
parfumat” - bani folosiţi pentru a „unge”. Javadeh i-a 
promis la Teheran, generalului Valik,că mâine o să-i dea o 
jumătate de milion de riali. Am confirmarea prin telex. 

— Dar asta înseamnă abia şase mii de dolari, iar noi avem 
de achitat note de plată pentru o sumă de douăzeci de ori 
mai mare! 

— Ştiu asta, băiete, dar ela spus că şi Bakhtiar şi 
Ayatolahul vor ca băncile să fie deschise, aşa că o să se 
deschidă în. cursul săptămânii. Deîndată ce o să se întâmple 
asta, jură că IHC-ul o să ne plătească totul, tot ceea ce ne 
datorează. Între timp ai eliberat stocul A? 

Era codul pe care Mclver şi Gavallan îl foloseau pentru 
sumele deţinute de IHC în afara Iranului, aproape şase 
milioane de dolari. 

IHC rămăsese în urmă cu plăţile faţă de S-G cu aproape 
patru milioane de dolari. 

— Nu. Pretinde că trebuie să aibă acordul oficial al 
partenerilor. Aşa că totul e-ngheţat. 


Mulţumesc, Doamne, se gândi Mclver. Pentru a face 
operaţiuni în acest cont era nevoie de trei semnături: două 
din partea partenerilor iranieni şi una din partea S-G, aşa 
că niciuna dintre părţi nu putea să atingă aceste sume fără 
aprobarea celeilalte... 

— E destul de încurcat, Andy, cu plata pe care trebuie s-o 
faci la noul aparat, cu cele de la echipamentul nostru de 
aici, eşti cam pe muchie de cuţit, nu-i aşa? 

— Toată viaţa am stat pe muchie de cuţit, Mac! Dar viitorul 
e roz! 

— Da, îi zise Mclver, pentru afacerile cu elicoptere, dar 
aici în Iran? 

Cu un an în urmă, partenerii iranieni îl forţaseră pe 
Gavallan să accepte ca toate aparatele S-G şi piesele de 
schimb aflate în Iran să aparţină legal IHC. Gavallan 
acceptase cu condiţia ca să poată cumpăra totul înapoi în 
clipa în care se va putea, fără ca ceilalţi să poată refuza, ca 
aceştia să efectueze la timp toate plăţile legate de chiria 
echipamentului şi să achite datoriile aflate în întârziere. De 
când începuse criza şi se închiseseră băncile, IHC rămăsese 
în urmă cu plăţile şi Gavallan. efectuase toate cheltuielile 
pentru elicopterele din Iran din fondurile S-G din 
Aberdeen, căci partenerii pretinseseră că nu era vina lor că 
băncile se închiseseră, Javadeh şi Valik susţinând că, 
deîndată ce totul avea să reintre în normal, ei aveau să 
plătească tot, fără îndoială. 

— Nu uita, Andrew, noi i-am adus cele mai bune contracte 
de ani de zile. Noi le-am adus, noi. Fără noi, S-G nu poate să 
funcţioneze în Iran! Deîndată ce totul intră în normal... 

Gavallan spunea: 

— Contractele noastre din Iran sunt încă foarte profitabile, 
nu putem să-i învinovăţim pe partenerii noştri de asta, iar 
de când cu Guerney, ne-a pus Dumnezeu mâna-n cap. 

Da, se gândi Mclver, chiar dacă ne stoarce din ce în ce mai 
tare şi în fiecare an partea noastră devine din ce în ce mai 
mică, iar a lor din ce în ce mai mare... ei au cheia ţării 


ăsteia, întotdeauna au avut-o, şi se jură întruna că ce fac ei 
e sfânt, că-i aranjat, că aşa e cinstit. Trebuie să aibă 
elicoptere ca să-i poată exploata câmpurile petrolifere. 
Toată lumea de-aici spune că o s-o ducem ca în rai - 
ministrul, ambasadorul, oamenii noştri. 

Şi de ce n-ar fi aşa? Şahula făcut tot ce-a putut ca să 
modernizeze lucrurile, veniturile oamenilor cresc, 
analfabetismul scade, încasările de pe petrol sunt uriaşe şi, 
o să salte şi mai mult o dată ce porcăria asta se termină. A? 
a zice ministrul, aşa spun şi oamenii mei din Washington, 
chiar şi bătrânul Willie de la KxTex, pentru Dumnezeu, şi ei 
trebuie să ştie mai bine ca oricine altcineva. Şansele sunt 
cincizeci la unu că totul revine la normal în şase luni, ca 
Şahul o să abdice în favoarea fiului său, Reza, şi a unei 
monarhii constituţionale. Între timp eu cred că ar trebui... 

Linia se-ntrerupse. Mclver bătu nemulţumit în furca 
telefonului. când auzi din nou un sunet, nu era decât 
sunetul constant de ocupat. Furios, trânti receptorul. 
Luminile se aprinseră brusc. 

— Fir-ar să fie, spuse Genny, cu luminările era mult mai 
drăguţ! 

Petikin zâmbi şi stinse luminile. Încăperea părea m 
plăcută, mai intimă, iar argintăria sclipea pe masa 
pregătită. 

— Ai dreptate, Genny, din nou ai dreptate. 

— Mulţumesc, Charlie! O să primeşti o porţie în plus, Cina- 
i aproape gata. Duncan, poţi să mai bei un whisky, nu aşa 
tare ca ăla pe care l-ai furat. le rog să nu mă priveşti aşa 
nevinovat, dar după ce vorbesc cu Neânfricatul Şef, chiar şi 
eu am nevoie de nişte întăritoare. Ai să-mi povesteşti la cină 
ce-a spus. Îi lăsă singuri. 

Mclver îi istorisi lui Petikin cam tot ceea ce aflase d& la 
Gavallan. Petikin nu era dintre directorii S-G sau IHC şi 
deci, dacă considera necesar, Mclver putea să păstreze 
pentru el o parte dintre veşti. 


Adâncit în gânduri, merse până la fereastră, bucuros că 
vorbise-cu vechiul său prieten. Au trecut mulţi ani, îşi zise. 
Paisprezece! 

În vara lui '65, când Colonia era inundată de revoluţia lui 
Maolze Dun, ale cărui Gărzi Roşii răscoliseră toată China, 
sfâşâind-o, şi acum încercau să se reverse pe străzile Hong 
Kongului şi Kowloonului, sosise scrisoarea lui Gavallan. Pe 
vremea aceea afacerea cu elicoptere a lui Mclver era în 
pragul dezastrului. Rămăsese în urmă cu chiria 
elicopterului său, iar Genny încerca să se descurce cu doi 
copii în pragul adolescenţei într-un apartament înghesuit şi 
zgomotos din Kowloon, unde tulburările erau cele mai rele. 

— Dumnezeule, Gen! Uită-te la asta! 

În scrisoare se spunea: „Dragă d-le Mclver, s-ar putea să-ţi 
aduci aminte că ne-am întâlnit o dată sau de două ori la 
curse, acum câţiva ani. Am câştigat o avere pe un armăsar 
numit „Chinezoiul”. Taipanul, lan Dunross, mi-a sugerat să- 
ţi scriu, căci am mare şi urgentă nevoie de sfatul domniei 
tale. Ştiu că l-ai învăţat să conducă elicopterul şi te 
recomandă cu foarte multă căldură. Petrolul din Marea 
Nordului a devenit realitate. Am o teorie că singura cale de 
a aproviziona sondele pe orice vreme este cu elicopterul. În 
prezent, asta nu e cu putinţă, cred că din pricina a ceea ce 
numeşti domnia ta IFR. Am putea face asta cu putinţă. Eu 
îţi pot oferi timpul, dumneata, priceperea! O mie de lire pe 
lună, un contract pe trei ani ca să obţii un rezultat pozitiv 
sau negativ -o bonificaţie în caz de succes, cheltuieli de 
transport pentru dumneata şi familie până la Aberdeen şi o 
cutie de whisky Loch Vay de Crăciun. Te rog, telefonează-mi 
cât de curând cu putinţă!” 

Fără un cuvânt, Genny îi dăduse înapoi scrisoarea şi ieşise 
din camera învăluită de zgomotul continuu al marelui oraş: 
traficul, claxoanele, vânzătorii ambulanți, vasele, avioanele, 
muzica chinezească discordantă, urlând prin ferestrele care 
zdrăngăneau în vânt. 

— Unde dracii! te duci? 


— Să împachetez! 

Ea izbucnise în râs, alerga. Se înapoi?i i se atârnase de 
gât. 

— E un dar ceresc, Duncan. lute, telefonează-i! 
Telefonează-i chiar acum! 

— Dar Aberdeen! IFR pe orice vreme! Dumnezeule, yen, 
nu s-a mai făcut vreodată! Nu există nici un fel de 
instrucţiuni. Nici nu ştiu dacă e cu putinţă! 

— Pentru tine este, băiete, nu mă-ndoiesc! Acum unde 
naiba or fi plecat Hamish şi Sarah? 

— Azi e sâmbătă, s-au dus la film. 

O cărămidă trecuse printr-una dintre ferestre spărgând-o, 
şi tumultul încăierărilor din stradă începuse! Apartamentul 
lor se găsea la etajul doi şi se deschidea spre o stradă 
îngustă în foarte populatul cartier Mongol Kok, din 
Kovvloon. Mclver o trăsese pe Genny la adăpost apoi privise 
cu grijă afară. Jos, în stradă, cinci până la zece mii de 
chinezi, toţi strigând: „Mao, Mao, Kwai Loh, Kwai Loh”, 
obişnuitul lor strigăt de asalt, se revărsau către postul de 
poliţie aflat la o sută de metri mai departe, unde un mic 
detaşament de poliţişti chinezi în uniformă şi trei ofiţeri 
britanici aşteptau tăcuţi în spatele unei baricade. 

— Dumnezeule, Gen, au arme! şoptise uluit Mclver. De 
obicei poliţia avea doar bastoane. Cu o zi în urmă, consulul 
elveţian şi soţia lui arseseră de vii în maşina lor, când gloata 
le răsturnase automobilul şi îi dăduse foc. Noaptea, la 
postul de radio şi la televiziune, guvernatorul avertizase că 
ordonase poliţiei să ia orice măsuri considerate necesare ca 
să oprească toate aceste tulburări. 

— Jos, Gen! Lasă-te jos! 

Cuvintele îi fură acoperite de difuzoarele prin care 
superintendentul poliţiei din Kowloon ordona celor adunaţi, 
în cantoneză şi engleză, să se disperseze. Gloata nu-i 
dăduse atenţie şi atacase baricada. Şi al doilea ordin de a se 
opri fusese disprețuit. Atunci se deschise focul, iar cei aflaţi 
în primele rânduri se pierdură cu firea şi fură călcaţi în 


picioare de cei din spatele lor, care o rupseseră la fugă. În 
curând pe strada pustie nu mai rămăseseră decât o duzină 
de trupuri zăcând în praf. Acelaşi lucru se! întâmplă în 
Hong Kong. În ziua următoare, întreaga colonie redevenise 
calmă, nu mai avură loc lupte de stradă, iar cele câteva 
grupuri de Gărzi Roşii care încercaseră să îmboldească 
mulţimea să iasă în stradă fură iute împrăştiate. În cursul 
săptămânii, Mclver îşi vânduse acţiunile companiei sale de 
elicoptere, zburase la Aberdeen înaintea lui Genny şi se 
cufundase cu multă dăruire în noua sa muncă. 

Femeii îi trebuise o lună ca să împacheteze, să rezolve 
treburile cu apartamentul lor şi să vândă tot ceea ce nu 
avea să le mai trebuiască. Când ajunse, el găsise deja un 
apartament ideal lângă heliportul McLoud, la care ea 
renunţase imediat. 

— Pentru Dumnezeu, Duncan, e la un milion de mile de 
cea mai apropiată şcoală! Un apartament în Aberdeen! 
Acum, că eşti la fel de bogat ca Dunross, noi, băiete, o să 
închiriem o casă! 

Zâmbi în sinea lui gândindu-se la acele zile de început. 
Genny bucuroasă că este înapoi în Scoţia, căci ei nu-i 
plăcuse niciodată Hong Kongul, viaţa fiind atât de grea 
acolo, cu bani puţini şi copiii de care trebuise să aibă grijă, 
iar lui plăcându-i mult munca, Gavallan fiind un bărbat 
deosebit pentru care merita să munceşti şi alături de care 
era plăcut s-o faci, dar urând Marea Nordului, frigul şi 
umezeala şi durerile pe care i le dădea aerul bogat în sare. 
Cei cinci ani bătuţi pe muchie pe care-i petrecuseră acolo 
meritaseră. Reînnoise şi extinsese legăturile vechi din 
lumea încă mică a piloților de elicoptere, cei mai mulţi 
dintre ei foşti piloţi în RAF, RCAF*, RAAF* şi US'AF* şi alte 
servicii ale aliaţilor, pregătindu-se pentru ziua în care s-ar fi 
putut extinde; întotdeauna există o bonificaţie generoasă de 
Crăciun pusă cu grijă de-o parte pentru pensie şi- 
ntotdeauna cutia de Lock Vay: 

— Andy, asta a fost condiţia care într-adevăr m-a prins. 


Gavallan era întotdeauna cel care punea lucrurile în 
mişcare, transformând în realitate mottoul companiei sale: 
„Fii îndrăzneţ!”. Lui Gavallan i se spunea „Boierul” în Scoţia 
răsăriteană din acele zile, de la Aberdeen la Inyerness şi în 
sud până la Dundee, cu tentacule care atingeau Londra, 
New York, Huston, oriunde se întrezărea puterea 
petrolului. Da, bătrânul „chinezoi” e grozav şi te poate ţine 
pe tine şi pe cei mai mulţi la degetul mic, îşi zise Mclver 
fără ranchiună. Uite cum ai ajuns aici... 

— Ascultă, Mac! îi spusese Andrew Gavallan într-una din 
zile, spre sfârşitul deceniului şase, m-am întâlnit de curând, 
la o vânătoare, cu unul dintre generalii superiori din 
Comandamentul Suprem Iranian, generalul Beni-Hassan. 
Bun trăgător, a lovit de douăzeci de ori şi eu doar de 
cincisprezece. Am petrecut multă vreme cu el la sfârşitul 
săptămânii şi i-am vândut nişte elicoptere pentru sprijinul 
infanteriei şi regimentelor de tancuri, împreună cu întregul 
program de antrenament pentru infanterie şi aviaţie, şi 
elicoptere pentru exploatările petroliere. Băiete, suntem... 

— Dar nu suntem echipați să facem nici jumătate din asta! 

— Beni-Hassan e un tip grozav, iar Şahul e într-adevăr un 
monarh cu vederi înaintate, cu planuri mari de 
modernizare. Ştii ceva de Iran? 

— Nu, Chinezoiule, spusese Mclver, bănuitor, recunoscând 
falsa exuberanţă. De ce? 

— Am luat bilete joi pentru Bahrain, pentru tine şi pentru 
Genny. Acum... ia stai! Mac, ce ştii despre Sheik Aviatiori? 

— Genny e fericită la Aberdeen, nu vrea să se mute, copiii 
abia termină şcoala, noi abia am terminat plata unei case, 
nu ne mutăm, iar Genny o să te omoare. 

— Desigur, spusese suav Gavallan. Sheik Aviation. 

— Este o companie de elicoptere mică, dar bună, care 
deserveşte Golful. Au trei 206 şi câteva avioane de 
aprovizionare, cu baza în Bahrain. Bine îngrijite şi fac o 
groază de treabă pentru Aranco, Exlex şi cred că şi lran 
Oil. Proprietar şi director este Jock Forsyth, fost paraşutist 


şi pilot, care a pus compania pe picioare prin anii '50 cu un 
vechi amic de-al meu, Scrag Scragger, un australian. Scrag 
e adevăratul proprietar, fost în RAAF, decorat de două ori, 
acum un fanatic al elicopterelor. Mai întâi se aşezaseră în 
Singapore, unde l-am întâlnit prima dată pe Scrag. Noi... 
ei... ne-am cam ciocnit niţel, nu prea-mi aduc aminte cine-a 
început-o, da' ceilalţi spuneau că a ieşit la egalitate. Apoi s-a 
mutat în Golf cu un executiv de TExIex care s-a întâmplat 
să aibă un contract mare care i-a lansat aici. De ce? 

— l-am cumpărat. Ai s-o preiei luni, ca director executiv. 
Scragger şi toţi piloţii lui şi personalul pot să rămână sau 
nu, după cum ai să propuitu, dar cred că o să avem nevoie 
de cunoştinţele lor. I-am văzut - sunt băieţi buni. Forsyth e 
mulţumit să se retragă la Devon. Curios, Scragger n-a zis 
nimic că te cunoaşte, dar de fapt n-am petrecut cu el decât 
câteva momente, iar de discutat am discutat cu Forsyth. De 
acum înainte suntem S-G Hellicopters Ltd. Vinerea 
următoare vreau să ajungi la Teheran... Ascultă... pentru 
Dumnezeu, vineri instalezi sediul acolo, ţi-am aranjat o 
întânire cu Beni-Hassan, ca să semnezi hârtiile pentru 
contractul cu Forţele Aeriene. A zis că i-ar face plăcere să 
te prezinte oamenilor potriviţii de peste tot. Oh, da! Ai zece 
la sută din toată afacerea, zece la sută din acţiunile noului 
subsidiar iranian, eşti director executiv pentru Iran - ceea 
ce include şi restul Golfului, până una-alta... 

Desigur că Mclver plecase. Nu i-ar fi putut rezista lui 
Andrew Gavallan şi se bucurase de fiecare clipă, dar nu 
descoperise niciodată cum o convinsese Gavallan pe Genny. 

Când ajunsese acasă în noaptea aceea, ea avea whisky cu 
sifon pregătit pentru el şi un zâmbet dulce pe chip. 

— Hello, dragă! Ai avut o zi bună? 

— Da, ce se-ntâmplă? întrebase el suspicios. 

— Cu tine ce se întâmplă? Andy spune că s-a ivit o ocazie 
minunată pentru noi într-un loc numit Teheran dintr-un loc 
numit Persia. 


— Iran. Înainte se chema Persia, Gen, cuvântul modern 
este Iran. Eu... ei, eu... 

— Ce interesant! când plecăm? 

— Ei bine, Gen, m-am gândit să discutăm problema asta şi 
dacă ţi-ar plăcea, am aranja în aşa fel încât aş putea lucra 
două luni acolo şi as avea o lună liberă - când m-aş întoarce 
aici. 

— Şi ce-ai de gând să faci două luni, nopţile şi duminicile? 

— Eu, ei... o să muncim în draci şi acolo... 

— Sheik Aviation?'Tu şi bătrânul Scragger, beţivănindu-vă 
şi destrăbălându-vă împreună la est de Suez? 

— Cine, eu? Haide, o să avem atât de multe de făcut că n-o 
să... 

— Nu, n-ai s-o faci, flăcăule! Ha, două acolo şi una aici! 
Numai peste cadavrul lui Andy şi când spun asta înţeleg 
cadavru! Mergem ca o familie, pentru Dumnezeu, sau nu 
mergem, pentru Dumnezeu. Apoi mai dulce: Nu eşti de 
acord, inimioara mea? 

— Acum, ascultă aici, Gen... 

Peste o lună o luau încă o dată de la capăt, dar fusese 
foarte plăcut şi chiar cea mai bună perioadă din viaţa lor. 
Întâlnise tot felul de oameni interesanţi, se veselise cu 
Scrag şi cu ceilalţi, îl descoperise pe Charlie şi pe Lochart şi 
pe Jean-Luc şi pe Erikki, transformând compania în cea mai 
eficientă şi mai sigură operaţie aeriană din Iran şi Golf, 
modelând-o în felul în care numai el singur hotăra. Copilul 
lui. Numai al lui. 

Sheik Aviation fusese prima dintre multele achiziţii şi 
învârteli pe care le făcuse Gavallan. 

— De unde dracu' scoţi toţi banii ăştia, Andy? întrebase 
odată. 

— Băncile, de unde altundeva! Suntem în categoria de risc 
triplu şi scoțieni până-n călcâie. 

Descoperise doar mult mai târziu şi doar din întâmplare că 
S, de la S-G Helicopters, provenea de la Struan, care era de 
altfel şi sursa secretă a întregii lor finanţări şi a 


informaţiilor economice, iar S-G era subsidiarul Casei 
Struan. 

— Cum ai aflat, Mac, întrebase Gavallan morocănos. 

— Un vechi prieten din Sidney, fost pilot în RAF, care acum 
s-a băgat în minerit, mi-a scris că l-a auzit pe Linbar 
lăudându-se că S-G este parte a Nobilei Case. Nu ştiam, că 
Linbar se ocupă de Struan în Australia. 

— Încearcă. Mac, între noi fie vorba, Ian a dorit ca tot 
amestecul Casei Struan să fie ţinut sub tăcere. David vrea 
să continue ideea, aşa că ar prefera să păstrezi toate astea 
pentru tine, spusese cu voce scăzută Gavallan. 

David era David McStruan, taipanul de atunci. 

— Desigur, nici măcar lui Genny n-am să-i spun. Dar asta 
explică multe şi mă face să mă simt grozav la gândul că 
Nobila Casă ne acoperă. M-am întrebat deseori de ce-ai 
plecat. 

Gavallan zâmbise, dar nu-i răspunsese. 

— Liz ştie despre Struan, desigur, de Consiliul Intern şi... 
cam asta este. 

Nu spusese niciodată nimănui. S-G înflorise şi crescuse, 
odată cu afacerile cu petrol. Şi tot astfel şi profiturile, ca şi 
valoarea acţiunilor sale în combinaţia iraniană. Când se va 
retrage, peste şase sau şapte ani, va fi un om instruit. 

— Nu-i timpul să te opreşti? spunea Genny în fiecare an. 
Avem bani mai mulţi decât suficienit, Duncan! 

— Nu-i vorba de bani, răspundea întotdeauna. 

Mclver privea pierdut la geana roşie de lumină întinsă 
către sud-est, peste Jaleh, care acum se lăţise şi se 
extinsese. în mintea lui era un adevărat vârtej. Jaleh o să fie 
bomba care-o să arunce în aer tot Teheranul, îşi zise. 

Mai luă o înghiţitură de whisky. Nu-i nevoie să mai pui şi tu 
gaz peste foc. Sunt destule griji care te-apasă! Ce dracu' 
spunea Chinezoiul când am fost întrerupţi? Mi-ar fi trimis 
vorbă dacă era ceva important. Până acum n-a dat greş 
niciodată. Groaznic ce-am auzit de Stanson, ăsta e al treilea 
civil, toţi americani, doi de la ExIex şi unul de la Guerney, 


ucişi de atacatori neidentificaţi în ultimele câteva luni. Mă 
întreb dac-or să înceapă şi cu noi. lranienii îi urăsc pe 
englezi la fel de mult ca pe yankei. De unde să mai fac rost 
de bani? Nu putem să funcţionăm cu o jumătate de milion 
de riali pe săptămână. Cumva trebuie să mă bazez pe 
parteneri, dar sunt la fel de şmecheri ca to?i ceilalţi şi 
adevăraţi experţi în a-şi schimba stăpânul. 

Bău ultima picătură din pahar. Fără sprijinul partenerilor, 
am dat de dracu' chiar după atâţia ani. Ei sunt cei care ştiu 
cu cine să vorbească, în palma cui şi cât să pună, pe cine să 
flateze, pe cine să răsplătească, ei sunt cei care vorbesc 
farsi, ei au legăturile. Şi totuşi, Chinezoiul avea dreptate: 
oricine ar câştiga, Khomeini, Bakhtiar sau generalii, au 
nevoie de elicoptere. 

În bucătărie, Genny sta să izbucnească în plâns. Conserva 
de haggis pe care o păstrase ascunsă cu atâta grijă o 
jumătate de an şi pe care abia o deschisese avusese un 
defect, iar conţinutul ei era stricat. Lui Duncan îi plăcea 
atât de mult... Oare cum putea să-i placă un asemenea 
amestec nedefinit de bucăţi de inimă, ficat, plămâni şi carne 
de oaie, ceapă, seu, verdeţuri, totul înghesuit într-o traistă 
făcută din stomacul sărmanei oi, apoi fiartă câteva ore? 

— Uh! La naiba cu toate! 

Îl pusese pe tânărul Scot Gavallan, care jurase să păstreze 
taina, să aducă cutia când se întorsese din ultimul său 
concediu, pentru această ocazie specială. În ziua aceea era 
aniversarea căsătoriei lor şi aceasta era surpriza ei pentru 
Duncan. 

La dracu', nu-i vina lui Scot că afurisita de cutie a fost 
stricată, se gândi nenorocită. Totuşi, la naiba, la naiba, la 
naiba! Am gândit toată cina asta afurisită de luni de zile şi 
acum s-a dus pe apa sâmbetei. Mai întâi nenorocitul de 
măcelar mă lasă baltă, deşi i-am plătit de două ori mai mult 
decât de obicei, înainte, înghiţi-l-ar Iadul cu Insha Allahul 
lui cu tot, şi după asta, pentru că afurisitele de bănci sunt 
închise şi n-am nici un pic de mărunţiş ca să-l mituiesc pe 


împuţitul de concurent al ticălosului ăsta ca să-mi vândă un 
picior de miel proaspăt, nu pulpa veche de berbec pe care-a 
promis-o, apoi băcănia intră brusc în grevă, apoi... 

Fereastra micii bucătării era pe jumătate deschisă şi auzi o 
altă rafală de mitralieră, mai aproape de data asta. Apoi, 
purtat de vânt, veni din depărtare sunetul răguşit al 
mulţimii: Allahhh-u Akbanr... Allahhhh-u Akbarrrr... repetat 
mereu şi mereu. Se cutremură, descoperind o curioasă 
ameninţare în el. Înainte să înceapă tulburările găsea 
liniştitoare cele cinci chemări zilnice ale muezinului din 
vârful moscheii. Nu şi acum, nu revărsându-se din 
gâtlejurile gloatei. 

Urăsc locul ăsta acum, îşi zise, urăsc armele şi 
amenințările. Mai găsise una - a doua - în cutia poştală, ca 
şi cealaltă prost bătută la maşină şi copiată pe cea mai 
ieftină hârtie. „Pe 1 decembrie ţi-am dat ţie şi familiei o lună 
ca să părăseşti ţara noastră. Eşti încă aici, eşti acum 
duşmanul nostru şi o să ne luptăm cu voi fără răgaz”. N- 
avea nici o semnătură. Aproape fiecare cetăţean străin din 
Iran primise una. 

Urăsc armele, urăsc frigul şi lipsa de încălzire şi de 
lumină, urăsc toaletele lor împuţite pe care stai cu 
genunchii la gură ca un animal, urăsc toată violenţa asta 
stupidă şi distrugerile a ceva ce a fost într-adevăr foarte 
frumos. Urăsc statul la cozi. Lua-le-ar dracu'! Pe ele şi pe 
împuţiţii care au găurit cutia de haggis, împuţita asta de 
bucătărie minusculă şi spurcata de plăcintă cu carne 
conservată. Pe viaţa mea, nu înţeleg de ce le place 
bărbaţilor. E ridicol! Carne tocată din conservă, amestecată 
cu cartofi fierţi, puţină ceapă, unt şi lapte - dacă-l ai - cu 
pesmet măcinat deasupra şi coaptă până se rumeneşte. Ah! 
cât despre conopidă, numai mirosul mă face să vărs. Dar 
am citit că e bună pentru diverticulită şi toată lumea poate 
să bage de seamă că Duncan nu se mai poate să mă ducă pe 
mine! L.-o fi aiurit pe Charlie? Mă-ndoiesc. Cât despre 
Claire, ce prostie să laşi un bărbat atât de bun! Mă întreb 


dacă Charlie a aflat vreodată despre aventura pe care a 
avut-o cu pilotul de la Guerney. Cred că nu-i nici un rău în 
asta - dacă nu te prinde cineva - e greu să stai atât de 
multă vreme singură, când îţi doreşti aşa ceva. Dar mă 
bucură că s-au despărţit prieteneşte, deşi totuşi sunt de 
părere c-a fost doar o curvă egoistă. 

Îşi surprinse cu coada ochiului imaginea în oglindă, îşi 
îndreptă automat buclele părului şi privi într-acolo. Unde-i 
tinereţea ta? Nu ştiu, dar s-a dus. Cel puţin a mea, căci a lui 
Duncan, nu, e încă tânăr. Tânăr pentru vârsta lui, măcar de- 
ar avea grijă de el. Afurisitul de Gavallan! Nu, se simte la fel 
de bine când crede că Andy are dreptate. Mă bucură că s-a 
recăsătorit cu o fată” atât de de treabă. Maureen o să-l ţină 
în formă, ca şi mica Electra. Mi-era atât de teamă că avea 
să se căsătorească cu secretara aia chinezoaică a lui. Oh! 
Cu Andy e-n regulă şi tot aşa a fost şi cu Iranul. A fost, acum 
e vremea sa plecam şi să ne bucurăm de banii noştri. Fără 
îndoială. Dar cum? 

Râse. Deschise cu grijă cuptorul, clipind din pricina 
căldurii şi mirosului, apoi închise din nou uşa. Nu pot să 
suport plăcinta cu carne tocată, îşi spuse iritată. 

Masa a fost foarte bună, plăcinta cu carne, rumenită exact 
cât trebuie, aşa cum le plăcea. 

— Deschizi sticla de vin, Duncan? 

— Îmi pare rău, este iranian, dar e ultima sticlă. 

De obicei erau bine aprovizionaţi cu vinuri franţuzeşti şi 
iraniene, dar mulţimea, încurajată de mullahi, spărsese şi 
incendiase toate magazinele de băuturi din Teheran, 
urmând orientarea strictă fundamentalistă a lui Khomeini, 
băutul oricărui fel de alcool fiind prohibit de Coran. 

— Omul meu din bazar mi-a spus că nu există nici o 
picătură la vânzare oficial, nicăieri, şi chiar şi în hotelurile 
companiilor vestice este interzis acum consumul de alcool. 

— Asta n-o să ţină. Lumea n-o să suporte. Nici asta şi nici 
fundamentalismul, spuse Petikin. Nu se poate, nu în Persia. 
De-a lungul istoriei, Şahii au fost întotdeauna toleranţi, şi de 


ce nu? De aproape trei mii de ani Persia a fost faimoasă 
pentru frumuseţea femeilor sale - uită-te la Azadeh, sau 
Şeherazada - şi pentru podgoriile şi vinurile sale. Cum 
rămâne cu Rubayat-ele lui Omar Khayyam? Nu e un imn 
închinat vinului, femeilor şi cântecului? Trăiască Persia, 
zău! 

— Persia sună mult mai bine decât Iranul, Charlie, mult 
mai exotic, aşa cum era când am venit pentru prima dată 
aici, mult mai plăcut, spuse Genny. 

Pentru o clipa atenţia îi fu abătuta de focul de arme, apoi 
continuă, încercând să-şi ascundă prin vorbe nervozitatea: 

— Şeherazada mi-a spus că întotdeauna i-au zis Iran, iar ei 
şi-au spus arieni. Se pare că Persia a fost numele pe carei l- 
au dat vechii greci, Alexandru cel Mare şi toţi ăştia. Cei mai 
mulţi dintre persani au fost mulţumiţi când Reza Şah a 
decretat că Persia avea să se numească Iran. Mulţumesc, 
Duncan, spuse ea primind paharul de vin, admirându-i 
culoarea şi zâmbindu-i. 

— Totul e grozav, Gen, spuse el, şi-o îmbrăţişa scurt. 
Savurară vinul şi plăcinta, dar nu erau veseli. Aveau prea 
multe la care să se gândească. Alte tancuri care treceau 
prin apropiere. Focuri de arme. Strălucirea roşiatică se 
întindea deasupra Jalehului. Strigătele cântate ale gloatei în 
depărtare. Apoi, la jumătatea desertului - trufe, o altă 
preferinţă a lui Mclver - linul dintre piloţii lui, Nogger Lane, 
intră clătinându-se, cu hainele ferfeniţă, cu faţa zgâriată 
profund, sprijinind o fată. Era înaltă, brunetă, cu ochii 
negri, cu hainele mototolite, cu o mânecă a pardesiului 
aproape smulsă şi înspăimântată, murmurând rugător ceva 
în italiană. Avea îmbrăcămintea, faţa, mâinile şi pairul pline 
de murdărie, de parcă s-ar fi tăvălit în gunoi. 

— Ne-au prins între... între poliţie şi o gloată de ticăloşi, 
spuse el dintr-o suflare, aproape incoerent. Un nenorocit 
mi-a scos benzina din rezervor, aşa câ... Dar gloata... erau 
mii, Mac! Strada părea normală, când, deodată, toată 
lumea a început să fugă şi mulţimea a ieşit dintr-o stradă 


laterală şi mulţi aveau arme. Scandau blestemâăţia aia, 
întruna, Allah-u Akbar, Allah-u Akbar, făceau să-ţi îngheţe 
sângele în vine, niciodată n-am... şi după aia pietre, sticle 
incendiare, gaze lacrimogene, tot -când au sosit poliţia şi 
armata şi tancurile. Am văzut trei şi am crezut că ticăloşii or 
să tragă. După aceea cineva a început să tragă din mulţime, 
şi peste tot se auzeau puşti, şi... trupuri de jur împrejur... 
am fugit ca să scăpăm cu viaţă, apoi ne-a văzut o şleahtă de 
ticăloşi şi-au început să ţipe „American Satan!” S-au luat 
după noi şi ne-au înghesuit într-o alee. Am încercat să le 
explic că sunt englez şi Paula italiancă şi nu... Dar mă 
înghesuiau şi dacă n-ar fi fost un mullah, un ticălos înalt cu 
barba neagră şi turban negru... ăsta, boşorogul ăsta, i-a 
chemat înapoi şi, Christoase ne-au lăsat în pace. Ăla ne 
blestema şi ne-a spus s-o ştergem... 

Primi paharul de whisky şi-l goli dintr-o înghiţitură, 
încercă să-şi recapete respiraţia. Mâinile şi genunchii îi 
tremurau necontrolabil, deşi nu prea îşi dădea seama de 
asta. 

Mclver, Genny şi Petikin îl ascultau îngroziţi. Fata suspină 
înnebunită. 

— Niciodată, niciodată nu am trecut printr-un coşmar ca 
ăsta, Charlie! continuă cu voce tremurată. Soldaţii erau la 
fel de tineri ca huliganii ăia şi păreau cu toţii, înspăimântați 
de moarte. Prea mult de îndurat, noapte după noapte... 
Mulțimea care urlă şi aruncă pietre... Un cockteil Molotov a 
izbit un soldat în faţă şi omul s-a învăluit în flăcări. Striga 
dintre flăcări fără... şi apoi ticăloşii iar ne-au înghesuit şi-au 
început s-o pipăie pe Paula. Încercau s-o împingă, îi rupeau 
hainele, cred că mi-am pierdut puţin minţile şi l-am apucat 
pe unul şi i-am zdrobit faţa... ştiu asta pentru că i-am spart 
oasele feţei şi i s-a turtit nasul şi dacă nu era mullahul la... 

— Ia-o uşor, flăcăule, spuse îngrijorat Petikin, dar tânărul 
nu-i dădu atenţie şi continuă dintr-o suflare: 

— Dacă n-ar fi fost mullahul care m-a tras deoparte, l-aş fi 
lovit până n-ar fi rămas altceva decât carne vie din el. 


Vroiam să-i scot ochii cu unghiile... lisuse Christoase, am 
încercat, ştiu că am încercat să fac asta... lisuse Christoase! 
N-am ucis niciodată nimic cu mâinile mele... şi nici n-am 
vrut vreodată s-o facă până în noaptea asta, dar acum am 
simţit nevoia şi aş fi făcut-o! 

Mâinile îi tremurau când îşi îndepărtă părul blond din 
ochi, glasul era încordat şi într-un continuu crescendo. 

— Ticăloşii, n-aveau nici un drept să pună mâna pe noi. 
Dar o-nşfăcaseră pe Paula şi... 

Lacrimile începură să se adune, buzele lui articulară ceva, 
dar nici un cuvânt nu se formă, o urmă de spumă îi apăruse 
la colţurile buzelor. 

—, şi să ucid, voiam să uciiid... 

Brusc, Petikin se aplecă înainte şi-l plesni cu dosul palmei 
peste faţă, trântindu-l pe sofa cu braţele şi picioarele 
aruncate în lături. Ceilalţi aproape ţâşniră în picioare din 
cauza gestului imprevizibil şi violent. Nogger rămase câteva 
clipe ameţit, apoi se chinui să se ridice-n picioare, 
pregătindu-se să se arunce asupra agresorului. 

— Stai aşa, Nogger, urlă Petikin. 

Comanda îl paraliza pe tânăr.?inând pumnii încă strânşi, 
se uită prosteşte la bărbatul mai în vârstă decât el. 

— Ce dracu' s-a-ntâmplat cu tine? Aproape mi-ai rupt 
falca, spuse furios, dar lacrimile se opriseră şi ochii îi erau 
din nou limpezi. Ei? 

— lartă-mă, băiete, dar o porniseşi la vale. Am văzut... 

— Pe dracu'! spuse Lane ameninţător, revenindu-şi în fire, 
dar le luă totuşi ceva timp să-i explice şi să-l liniştească pe 
el şi pe fată. 

Ea se numea Paula Giancani, o fată înaltă, stewardesă la 
liniile Alitalia. 

— Paula dragă, mai bine ai sta aici la noapte, spuse Genny. 
A trecut de ora stingerii, înţelegi? 

— Da, înţeleg. Da, vorbesc englezeşte. Da... eu... 

— Haide, am să-ţi dau câteva lucruri. Nogger, tu ai sa iei în 
primire sofaua. 


Mai târziu, Genny şi Mclver, încă treji, obosiţi, dar fără 
chef de somn, ascultau focurile de armă undeva în noapte, 
scandările cântate în altă parte. 

— Vrei nişte ceai, Duncan? 

— Bună idee. 

Se ridică din pat odată cu ea. 

— O, drace, am uitat! 

Se aplecă peste birou şi luă o cutie prost împachetată. 

— Multă fericire! Nu-i cine ştie ce, doar o brățară pe care 
am găsit-o în bazar. 

— O, mulţumesc Duncan! 

În timp ce o desfăcea, îi povesti despre haggis. 

— Ce porcărie! 

— Las-o baltă! Anul viitor o să-l petrecem în Scoţia. 
Brăţara era făcută din ametiste brute, montate în argint. 

— O, e-atât de drăguță! Exact ce-mi doream î?i mulţumesc, 
dragule! 

— Şi eu ţie, Gen. 

E trecu un braţ în jurul umerilor şi o sărută absent. 

Ea nu băgă prea mult în seamă gestul. Multe sărutări, ale 
lui şi ale ei, deveniseră de la o vreme doar semne de 
afecţiune. A?a cum ai mângâia pe creştet un dine drag. 

— Ce te necăjeşte, dragă?; Totul e în regulă! 

ÎI cunoştea prea bine. 

— Ce? Ce din ceea ce nu ştiu încă? 

— Se încurcă lucrurile din ce în ce mai tare, ceas de ceas. 
Când ai ieşit din cameră cu Paula, Nogger mi-a spus că 
veneau de la aeroport. Avionul Alitalia, închiriat de guvernul 
italian ca să evacueze conaţionalii, este ţinut la sol de două 
zile. Primise permisiunea să decoleze la prânz, aşa că el se 
duse să-şi spună la revedere. Desigur că decolarea a fost 
amânată şi iar amânată, ca de obicei, apoi, chiar înainte de 
apusul soarelui, zborul fusese din nou anulat, întregul 
aeroport închis şi tuturor li se spusese să plece. Personalul 
iranian dispăruse pur şi simplu. Atunci, aproape imediat, un 
grup de revoluționari foarte bine înarmaţi - şi a subliniat 


„foarte bine înarmaţi” - a început să se-mprăştie peste tot. 
Cei mai mulţi purtau banderole verzi pe braţ, dar unii 
aveau însemnele OIEP primele pe care le-a văzut Nogger - 
Organizaţia lraniană a Eliberării Palestinei! 

— O, Doamne, spuse ea. Atunci e-adevărat că OEP îl ajută 
pe Komeini! 

— Da, şi dacă ei dau un ajutor, ăsta e alt joc! Războiul civil 
a începu şi noi ne aflăm, fir-ar să fie, chiar în mijlocul lui. 

CAPITOLUL 3 

Tabriz Unu. Ora 11,05 noaptea. Erikki Yokkonen zăcea gol 
în sauna pe care-o construise cu propriile sale mâini, 
Temperatura din jur aproape de 60* C; sudoarea îi curgea 
şiroaie pe trup. Soţia lui, Azadeh, se afla lângă el, la fel de 
toropită de căldură. Seara fusese grozavă, cu multă 
mâncare şi două sticle din cea mai bună vodcă rusească - 
pe care el o cumpărase de pe piaţa neagră în Tabriz şi o 
împărţise cu cei doi mecanici englezi ai săi şi cu şeful bazei, 
Aii Dayati. 

— Acum mergem la saună, spusese chiar înainte de miezul 
nopţii, dar ei refuzaseră ca de obicei, abia având destulă 
putere ca să ajungă, clătinându-se, până la propriile lor 
cabane. 

— Hai, Azadeh! 

— Nu în noaptea asta, te rog, Erikki. El se mulţumise să 
râdă, o ridicase în braţele lui mari, o înfăşurase în haina de 
blană şi o scosese pe uşa cabanei, printre pinii încărcaţi de 
zăpadă, în aerul doar cu puţin sub punctul de îngheţ. Era 
uşor de purtat şi intrară astfel în mica colibă aflată în 
spatele cabanei lor, în căldura vestiarului, şi apoi, eliberaţi 
de haine, în saună; iar acum se aflau acolo, întinşi, bărbatul 
relaxat, în largul lui, femeia, chiar şi după un an de 
căsătorie, încă nu îndeajuns de obişnuită cu ritualul din 
fiecare noapte. 

Erikki se ridică într-un cot şi o privi. Stătea întinsă pe un 
prosop gros, pe bancheta din faţa lui. Ţinea ochii închişi şi 
el îi privi sinii ridicându-se şi coborând, frumuseţea trupului 


- părul negru corb, sculpturalele trăsături ariene, corpul 
grațios, cu pielea albă ca laptele - şi ca întotdeauna se simţi 
plin de această minune a existenţei, atât de mică faţă de cei 
o sută nouăzeci şi trei de centimetri ai săi. 

Zei ai strămoşilor mei, vă mulţumesc că mi-aţi dat o astfel 
de femeie! îşi zise. Pentru moment nu-şi dădu seama în ce 
limbă gândea. Putea vorbi patru: finlandeză, suedeză, rusă 
şi engleză. Ce contează! îşi zise, lăsându-se lin nou pradă 
căldurii, îngăduind iarăşi gândurilor să alunece odată cu 
aburii ce se ridicau din pietrele pe care le aşezase cu atâta 
grijă. Îl mulţumise nespus de mult că îşi construise el însuşi 
sauna - cum ar trebui să facă orice bărbat - doborând şi 
cioplind buştenii, aşa cum făcuseră de secole strămoşii lui. 

Fusese primul lucru pe care îl înfăptuise când primise acel 
post acolo, cu patru ani în urmă: alesese şi doborâse 
copacii. Ceilalţi îl crezuseră nebun. El ridicase din umeri 
fără supărare. 

— Fără saună, viaţa nu înseamnă nimic. Mai întâi îţi faci 
sauna, apoi casa. Fără saună, o casă nu este o casă. Voi, 
englezii, nu ştiţi nimic, nimic, despre viaţă! 

Se simţise tentat să le povestească cum că fusese născut 
într-o saună, ca mulţi dintre finlandezi. Şi de ce nu? Dacă 
stai să te gândeşti, e un lucru de bun simţ: este cel mai cald 
loc din casă, cel mai curat, cel mai liniştit, cel mai îndrăgit. 
Nu le spusese, totuşi, asta niciodată; doar lui Azadeh, iar ea 
înţelesese. 

O, da, îşi zise nespus de mulţumit, ea înţelege totul! 

Afară, dinspre liziera pădurii nu răzbătea nici un zgomot, 
cerul nopţii era lipsit de nori, stelele străluceau, zăpada era 
neînchipuit de curată. Singurul drum printre munţi se afla 
la opt sute de metri mai departe. Drumul îşi răsucea 
meandrele spre nord-vest, către oraşul Tabriz, aflat la 
şaisprezece kilometri mai departe de acolo către nord, spre 
graniţa sovietică, aflată şi ea la încă vreo câţiva kilometri. 
Către sud-est, se încolăcea peste munţi, ca să ajungă în cele 


din urmă la Teheranul aflat la opt sute cincizeci de kilometri 
distanţă. 

Baza Tabriz Unu servea ca locuinţă pentru doi piloţi - 
celălalt se ana acum în concediu, în Anglia - doi mecanici 
englezi, restul iranieni: doi bucătari, opt zilieri, un operator 
radio şi un administrator. Dincolo de deal se afla satul Abu- 
Mard, iar jos, în vale, fabrica de pastă celulozică, 
proprietate a Iran-limber, compania care deţinea 
monopolul forestier şi pe care ei o deserveau sub contract. 

Elicopterul JR 212 ducea în pădure tăietori de lemne şi 
echipament, ajuta la ridicarea campamentelor şi la trasarea 
celor câteva drumuri care puteau fi tăiate, apoi asigura 
deservirea cu echipe de schimb şi echipament şi transporta 
răniţi. Pentru mulţi din acele tabere izolate, elicopterul era 
singura lor legătură cu lumea de afară şi piloţii erau 
veneraţi. Erikki iubea într-atât viaţa şi pământul de acolo, 
atât de asemănătoare cu Finlanda, încât, uneori, îşi 
închipuia că se află din nou acasă. 

Sauna desăvârşea totul. Micuţa construcţie cu două 
încăperi era aşezată în spatele cabanei, ferită de vederea 
celorlalte clădiri şi construită tradiţional, avea licheni între 
bârne pentru izolaţie, iar focul de lemne care încălzea 
pietrele era bine aerat. Unele dintre pietre, stratul de 
deasupra, le adusese chiar din Finlanda. Le pescuise 
bunicul său de pe fundul unui lac, de unde proveneau cele 
mai bune pietre de saună, şi i le dăduse când fusese ultima 
dată acasă, în urmă cu unsprezece luni. 

— Ia-le, fiule, şi odată cu ele, aşa cum se cuvine, un tonto* 
bun pentru o saună finlandeză, deşi de ce vrei tu să te 
căsătoreşti cu una dintre străinele alea, şi nu cu una din 
neamul tău, crede-mă, nu înţeleg! 

— Când ai s-o vezi, bunicule, ai s-o venerezi şi dumneata. 
Are ochi verzi-albăstrui şi un păr negru-negru şi... 

— Dac-o să-ţi dăruiască mulţi fii... ei bine, atunci o să 
vedem. Un bărbat grozav, ca tine, trebuia de mult timp să 
fie însurat. Dar cu o străină? Spui că e învăţătoare? 


— E membră a Corpului învăţătorilor Iranieni -oameni 
tineri, bărbaţi şi femei, care s-au oferit voluntar să 
servească statul şi care merg din sat în sat ca să-i înveţe pe 
oameni şi pe copii să scrie şi să citească. Mai mult pe copii. 
Şahul şi împărăteasa au organizat acest Corp cu câţiva ani 
în urmă şi Azadeh li s-a alăturat când a împlinit douăzeci şi 
unu de ani. Vine din Tabriz, unde lucrez eu, şi predă în satul 
nostru, într-o şcoală încropită de săteni. Mă întâlnesc cu ea 
de şapte luni şi trei zile. Când am văzut-o prima dată avea 
douăzeci şi patru de ani. 

Erikki se încălzi amintindu-şi de primele clipe în care o 
văzuse, atât de cochetă în uniforma ei, cu părul revărsându- 
se pe umeri, aşezată într-o poiană din pădure înconjurată 
de copii, apoi chipul ei ridicându-se spre el zâmbitor, şi 
mirarea din ochii ei la vederea dimensiunilor sale. Ştiuse de 
îndată că aceasta era femeia pe care o aşteptase toată 
viaţa. El avea treizeci şi şase de ani. 

Ah, se gândi privind-o leneş, binecuvântând încă o dată 
spiritul pădurii care îl condusese în poiana aceea încă trei 
luni de lucru, apoi două luni de concediu. O să fie minunat 
să-i pot arăta Suomi - Finlanda. 

— E timpul, Azadeh, draga mea, spuse. 

— Nu, Erikki, nu încă, nu încă! rosti ea pe jumătate 
adormita, ameţită - de căldură, nu de alcool, pentru că ea 
nu bea. Te rog, Erikki, nu! 

— Prea multă căldură nu-ţi face bine, spuse el ferm, 
întotdeauna foloseau engleza când vorbeau între ei, deşi ea 
putea conversa fluent în rusă, căci mama ei fusese pe 
jumătate georgiană, provenind dintr-o zonă de graniţă 
unde era util şi înţelept să fii bilingv. Vorbea, de asemenea, 
turca, limba cea mai folosită în această parte a Iranului - 
Azerbaidjan şi, desigur, farsi. Cu excepţia câtorva cuvinte, 
el nu vorbea farsi sau turceşte. 

Împăcat cu sine şi cu lumea, se ridică şi-şi şterse sudoarea, 
apoi se aplecă peste ea şi o sărută. Îl sărută la rândul ei, 


înfiorându-se când mâinile lui o căutară, întinzându-şi 
braţele ca un răspuns. 

— Eşti rău, Erikki, spuse, apoi se întinse în toată 
splendoarea ei. 

— Gata? 

— Da! 

Se agăţă de el, iar bărbatul o ridică cu uşurinţă în braţe, 
apoi o scoase din saună în vestiar, deschise uşa şi ieşi în 
aerul îngheţat. Frigul o izbi, tăindu-i respiraţia, făcând-o să 
se ghemuiască la pieptul lui, iar el ridică zăpadă în pumni şi 
începu să o frece, făcând-o să simtă înţepături pe tot trupul 
şi pielea să-i ardă, dar deloc dureros. În câteva secunde 
simţi o ciudată şi plăcută căldură radiind în ea şi din ea. îi 
trebuise o iarnă întreagă să se obişnuiască cu baia de 
zăpadă după fierbinţeala dinăuntru. Acum, fără ea baia de 
aburi era neterminată. Făcu la iuţeală acelaşi lucru pentru 
el, apoi alergă veselă înapoi la căldură, lăsându-l să se 
rostogolească şi să zburde în zăpadă vreme de alte câteva 
secunde. Erikki nu observase grupul de bărbaţi şi mullahul 
ce stăteau scandalizaţi pe o ridicătură, la cincizeci de metri 
mai departe, pe jumătate ascunşi de copacii de lângă 
cărare. îi văzu abia când închidea uşa. Il inundă un val de 
furie. Trânti uşa. 

— Afară sunt nişte săteni! Cred că ne-au privit. loată 
lumea ştie că aici suntem în afara domeniului satului! 

Ea era la fel de furioasă şi se îmbrăcară grăbiţi. Îşi trase 
cizmele de blană şi puloverul gros şi pantalonii, înşfacă 
toporul uriaş şi se repezi afară. Bărbaţii se aflau încă acolo 
şi se repezi asupra lor răcnind, cu toporul ridicat. Ei se 
împrăştiară, apoi unul dintre ei ridică puşca mitralieră şi 
slobozi în aer o rafală care stârni ecouri în munţi, apoi o 
îndreptă către pieptul lui. Erikki încremeni, iar mânia i se 
topi ca suflată de vânt. Nu mai fusese niciodată ameninţat 
cu arma. 

— Pune jos topor, spuse omul într-o engleză poticnită, sau 
eu ucid pe tine. 


Erikki ezită. În clipa aceea, Azadeh se repezi între ei şi izbi 
puşca, depărtând-o, strigând în turceşte: 

— Cum îndrăzneşti să vii aici?! Cum îndrăzneşti să porţi 
arme?! Ce sunteţi, bandiți?! Acesta e pământul nostru! 
leşiţi de pe pământul nostru sau am să vă trimit în temniţă! 

Se înfăşurase peste rochie cu haina ei groasă de blană, 
dar tremura de mânie. 

— Acesta este pământul poporului, spuse mullahul iritat, 
ţinându-se la distanţă. Acoperă-ţi părul, femeie. Acoperă- 
ți... 

— Cine eşti tu, mullahule? Nu eşti din satul meu. Cine eşti? 

— Sunt Mahmud, mullahul moscheii Hajsta din Tabriz. Nu 
unul dintre lacheii tăi, spuse el furios, sărind într-o parte 
când Erikki se repezi să-l înşface. Bărbatul cu arma rămase 
descumpănit, dar un altul, aflat la o distanţă sigură, trase 
piedica. 

— În numele lui Allah şi-al Profetului, opreşte porcul străin 
sau vă trimit pe amândoi în ladul pe care-l meritaţi! 

— Erikki, aşteaptă! Lasă câinii ăştia în seama mea! strigă 
Azadeh în engleză, apoi se răsti: Ce căutaţi aici? Acesta este 
pământul nostru, pământul tatălui meu, Abdullah Han, Han 
al Gorgonilor, neam din neamul Qajarilor, care au domnit 
aici de veacuri. 

Ochii ei se obişnuiseră acum cu întunericul şi îi putu 
cerceta. Erau zece cu toţii, toţi tineri, toţi înarmaţi, toţi 
străini de acele locuri, cu excepţia unuia - kalandanil, şeful 
satului lor. 

— Kalandar, cum îndrăzneşti să vii aici? 

— Îmi pare rău, înălţimea voastră, spuse el cu voce 
rugătoare, dar mullahul a spus că trebuie să-l aduc aici pe 
cărarea asta şi nu pe drumul mare şi deci... 

— Ce vrei, parazitule? întrebă ea, întorcându-se către - 
mullah. 

— Respectă-mă, femeie, spuse acesta şi mai mânios. În 
curând noi o să poruncim aici. Coranul are legi pentru 
goliciune şi pentru purtări deşănţate: biciul şi pietrele. 


— Coranul are legi pentru încălcarea proprietăţii şi pentru 
bandiți şi pentru ameninţarea oamenilor paşnici şi pentru 
cei ce se răscoală împotriva conducătorilor şi stăpânilor lor 
legiuiţi. Nu sunt unul dintre analfabeţii tăi înspăimântați! 
Ştiu ce eşti şi ce-ai fost întotdeauna: parazitul satelor şi al 
oamenilor. Ce vrei? 

Dinspre bază se apropiau grăbiţi oameni cu lanterne. În 
fruntea lor, cu ochii încă înceţoşaţi de somn, se aflau cei doi 
ingineri, Dibble şi Arberry, urmaţi prudent de Aii Dayati. 
Toţi erau ciufuliţi, îmbrăcaţi în grabă şi îngrijoraţi. 

— Ce se-ntâmplă? întrebă Dayati, încercând să 
desluşească ceva în întuneric prin lentilele groase ale 
ochelarilor. 

Familia lui servise Hanii Gorgoni şi se aflase sub protecţia 
acestora de ani de zile. 

— Cine sunt... 

— Aceşti câini, începu înfierbântată Azadeh, au venit din 
noapte... 

— Ţine-ţi gura, femeie! spuse furios mullahul, apoi se 
întoarse către Dayati. Cine eşti tu? 

Când observă că omul era mullah, îşi schimbă brusc 
atitudinea şi deveni respectuos. 

— Sunt... sunt administratorul companiei lran-limber, aici. 
Excelenţă. Ce s-a întâmplat, vă rog? Ce pot să fac pentru 
domnia-voastră? 

— Elicopterul! În zori am nevoie de el ca să zbor pe la 
tabere. 

— Îmi pare rău, Excelenţă, maşina e desfăcută bucăţi 
pentru verificarea tehnică. Este politica străinilor... 

Azadeh întrerupse furioasă: 

— Mullahule, cu ce drept. îndrăzneşti să vii aici în mijlocul 
nopţii şi să... 

— Imamul Khomeini a dat ordin... 

— Imami repetă ea ca un ecou, uluită. Cu ce drept îi spui 
astfel ayatollahului Khomeini? 

— Este Imam. El a dat ordin. 


— Unde spune, în Coran sau în Sharia, că un ayatolah 
poate pretinde că e Imam şi poate porunci unuia dintre 
credincioşi? Unde spune... 

— Nu eşti şiită? întrebă mullahul scos din sărite, conştient 
că cei ce-l însoțeau ascultau în tăcere. 

— Da, sunt şiită, dar nu o proastă analfabetă, mullahule - 
rostise cuvântul ca pe o jignire - răspunde-mi! 

— Vă rog, înălţimea Voastră, spuse Dayati rugător, vă rog 
lăsaţi această problemă în seama mea. Vă rog, vă implor. 

Dar ea începu să strige răstit, iar mullahul îi răspunse la 
fel, li se alăturară şi alţii şi atmosfera deveni din ce în ce 
mai tensionată până când Erikki, înfuriat că nu putea 
înţelege ce-şi spuneau, ridică toporul şi lăsă să-i scape un 
muget. Se aşternu brusc tăcerea, apoi un alt bărbat trase 
piedica pistolului mitralieră 

— Ce vrea ticălosul ăsta, Azadeh? întrebă Erikki. Ea îi 
spuse. 

— Dayati, spune-i că nu poate obţine aparatul meu şi să 
plece de pe pământul meu sau trimit după poliţie. 

— Vă rog, căpitane, vă rog îngăduiţi-mi să mă ocup eu de 
asta, căpitane, spuse Dayati, asudat de îngrijorare, mai 
înainte ca Azadeh să-l poată întrerupe. Vă rog, înălţimea 
Voastră, vă rog, plecaţi acum! 

Apoi, întorcându-se către cei doi mecanici: 

— E-n regulă, puteţi să vă-ntoarceţi înapoi în pat. Mă ocup 
eu de asta! 

Abia atunci băgă de seamă Erikki că Azadeh era încă 
desculţă. O ridică în braţe. 

— Dayati, spune acestor matyeryebyets, tuturor, că dacă 
mai vin aici noaptea, o să le rup gâtul şi dacă cineva atinge 
chiar şi un fir de păr de-al femeii mele, o să mă târăsc şi-n 
iad după el, dacă-i nevoie. 

Plecă, uriaş în furia lui, urmat de cei doi mecanici. II opri o 
voce în ruseşte. 

— Căpitane Yokkonen, aş putea schimba o vorbă cu 
dumneata, o clipă? 


Erikki aruncă o privire peste umăr, simţind-o pe Azadeh 
încordându-se în braţele sale. 

Bărbatul stătea în urma grupului, greu de desluşit, în 
aparenţă cu nimic diferit de ceilalţi, purtând o scurtă 
vătuită, comună. 

— Da, îi răspunse în ruseşte, dar n-aduce vreo puşcă în 
casa mea sau vreun cuţit. 

Porni cu paşi mari. 

Mullahul se apropie de Dayati privindu-l cu ochi îngheţaţi. 

— Ce-a spus diavolul străin, ai? 

— A fost obraznic, toţi străinii sunt obraznici, înălţimea 
Ta... femeia a fost şi ea obraznică. 

Mullahul scuipă în zăpadă. 

— Profetul a dat legi şi pedepse împotriva unei astfel de 
purtări. Poporul are legi împotriva averilor ereditare şi a 
furtului de pământuri. Pământul aparţine Poporului. În 
curând, legi drepte şi pedepse drepte ne vor conduce pe 
toţi, în sfârşit, şi Iranul va trăi în pace. Se întoarse către 
ceilalţi. Goi în zăpadă! Împăunându-se cu goliciunea ei, în 
văzul tuturor, în ciuda tuturor legilor bunei-cuviinţe şi ale 
modestiei! Târfa! Ce sunt Gorgonii decât lacheii Şahului 
trădător şi ai câinelui său, Bakhtiar. Ochii lui se-ntoarseră 
către Dayati. Ce minciuni spui tu despre elicopter? 

Încercând să-şi ascundă teama, Dayati răspunse pe 
nerăsuflate că verificarea de o mie cinci sute de ore era în 
concordanţă cu regulile internaţionale impuse aparatului şi, 
ca atare, poruncite de Şah şi de guvern. 

— Guvernul ilegal, îl întrerupse mullahul. 

— Desigur, desigur că ilegal, încuviinţă deîndată Dayati şi 
îi conduse nervos în hangar şi aprinse luminile, baza având 
propriul generator electric, fiind astfel independentă 
energetic. Motoarele elicopterului erau aşezate piesă cu 
piesă, îngrijit, milităreşte, în linii regulate. 

— N-are nici o legătură cu mine, Excelenţă! Străinii fac ce 
vor, apoi adăugă iute: Şi deşi toţi ştim că Iran-limber 
aparţine Poporului, Şahul ia toţi banii. N-am nici o putere 


asupra lor, asupra diavolilor străini sau a regulilor lor. Nu 
pot face nimic! 

— Când o să poată zbura? întrebă într-o turcească 
perfectă bărbatul care vorbea ruseşte. 

— Mecanicii au promis că-n două zile, răspunse Dayati, 
rugându-se în sinea lui, foarte înspăimântat, deşi încerca 
din răsputeri să n-o arate. 

Era limpede pentru el acum că aceşti bărbaţi erau 
mujahedini de stânga, care credeau în teoria - sprijinită de 
sovietici - că Islamul şi Marx erau două lucruri compatibile. 

— Asta e-n mâna lui Allah. Două zile. Mecanicii străini 
aşteaptă nişte piese de schimb care au întârziat. 

— Care sunt astea? 

Nervos, le spuse. Erau unele componente minore şi elicea 
rotorului de la coadă. 

— Câte ore are înregistrate elicea asta? Dayati verifică 
registrul cu degete tremurânde: 

— O mie şaptezeci şi trei. 

— Allah e cu noi, zise bărbatul întorcându-se către mullah. 
Putem să o folosim fără grijă pe cea veche cel puţin încă 
cincizeci de ore. 

— Dar durata de funcţionare a elicei... certificatul de zbor 
e invalidat, spuse Dayati fără să stea pe gânduri Pilotul n-o 
să zboare pentru că regulamentul de zbor... 

— Regulamentul lui Satan! 

— Adevărat, întrerupse cel ce vorbea ruseşte. Unele dintre 
ele. Dar legile pentru siguranţa zborului sunt importante 
pentru Popor şi, chiar şi mai Important, Allah a făcut loc în 
Coran legilor pentru cămile şi cai şi cum să le-ngrijim, iar 
aceste legi se pot aplica la fel de bine şi aparatelor de zbor 
care, de asemenea, sunt darurile lui Allah şi ne pot duce 
acolo unde-i nevoie să îndeplinim lucrarea lui. Trebuie, deci, 
să le urmăm întocmai, nu-i aşa, Mahmud? 

— Desigur, spuse mullahul nerăbdător, sfredelindu-l cu 
privirea pe Dayati, care începu să tremure. Am să mă-ntorc 
în două zile, în zori. Elicopterul să fie pregătit, ca şi pilotul, 


să-ndeplinim lucrarea lui Allah spre binele Poporului. Am să 
vizitez fiecare tabără din munţi. Mai sunt şi alte femei aici? 

— Doar două femei ale muncitorilor şi soţia mea. 

— Poartă chador şi văl? 

— Desigur, minţi dintr-o suflare Dayati. 

Portul vălului era împotriva legilor Iranului. Reza Şah 
scosese vălul în afara legii în 1936 şi făcuse ca chadorul să 
fie opţional, iar Mohammed Şah emancipase şi mai mult 
femeile în '64. 

— Bine! Aminteşte-le că Allah şi Poporul veghează chiar şi 
în blestematul fief al străinilor. 

Mahmud se întoarse pe călcâie şi ieşi cu paşi mari, urmat 
de ceilalţi. 

Rămas singur, Dayati îşi şterse fruntea, mulţumit că era 
unul dintre credincioşi?i că acum soţia lui va purta chador, 
va fi supusă, se va purta ca şi mama ei, cu modestie, şi nu va 
umbla în blugi ca înălţimea Sa. Cum îi spusese oare 
mullahul, chiar faţă de ea? Allah să ne apere daca Abdullah 
Han aude asta. Deşi, fără îndoială, mullahul are dreptate şi, 
fără îndoială, Khomeini are dreptate, Allah să-l apere. 

În cabana lui Erikki; orele 11,23 noaptea. Cei doi bărbaţi 
stăteau la masă, faţă în faţă, în încăperea principală a 
cabanei. Când străinul bătuse la uşă, Erikki o trimisese pe 
Azadeh în dormitor, dar lăsase uşa dintre cele două încăperi 
deschisă, în aşa fel încât ea să poată auzi ce se vorbea. Îi 
dăduse puşca de vânătoare. 

— S-o foloseşti fără teamă! Dacă intră în dormitor, eu sunt 
deja mort, spusese, ascunzând cuțitul pukoh în teaca lui, la 
brâu, la spate. Pukohul era un cuţit cu mâner lung, arma 
finlandezilor. Era socotit de rău augur şi chiar primejdios ca 
un bărbat să nu aibă unul asupra sa. În Finlanda, legea 
interzicea să fie purtat la vedere, căci asta ar fi putut fi 
considerată o provocare, dar toată lumea purta aşa ceva şi 
întotdeauna în munţi. Cel al lui Erikki Yokkoneh era pe 
măsura dimensiunilor sale. 


— Deci, căpitane, îmi cer iertare pentru deranj. Bărbatul 
era brunet, cu puţin sub un metru optzeci, trecut de 
treizeci ani, cu chipul asprit de vreme, cu ochi negri şi 
trăsături care trădau un amestec slavo-mongol, undeva în 
linia strămoşilor să-i. 

— Mă numesc Feodor Rakoczy. 

— Rakoczy a fost un revoluţionar ungur, spuse scurt 
Erikki, şi, după accent, eşti georgian. Rakoczy nu e un 
nume georgian. Care?i-e numele adevărat - şi gradul în 
KGB? 

Bărbatul râse. 

— E-adevărat că accentul meu e georgian şi că sunt rus 
din Georgia, din Tbilisi. Bunicul meu a venit din Ungaria, 
dar n-are nici o legătură cu revoluţionarul care pe vremuri 
a devenit prinţ al Transilvaniei, şi nici n-a fost mahomedan, 
ca tatăl meu şi ca mine. Uite, vezi, amândoi ştim câte ceva 
din istoria noastră, slăvit fie Allah, spuse el cu voce plăcută. 
Sunt inginer mecanic la conducta irano-sovietică de gaze 
naturale, chiar dincolo de graniţă, la Astară, pe ţărmul 
Caspicei - de partea Iranului şi a lui Khomeini, binecuvântat 
fie el, împotriva Şahului şi anti-american. 

Era foarte mulţumit că fusese instruit în privinţa lui Erikki 
Yokkonen. O parte din această istorie de acoperire era 
adevărată. Bineînţeles că provenea din Georgia, din Tbilisi, 
dar nu era mahomedan şi nici nu-l chema în realitate 
Rakoczy. Numele său adevărat era Igor Mzytryk şi era 
căpitan KGB, specialist ataşat Diviziei Aeropurtate 116 care 
fusese amplasată chiar dincolo de graniţa, la nord de 
Tabriz, unul dintre sutele de agenţi secreţi infiltraţi în 
nordul Iranului de luni de zile, care operau acum aproape 
liberi. Avea treizeci şi patru de ani, era ofiţer KGB de 
carieră, ca şi tatăl său, şi se afla în Azerbaidjan de şase luni. 
Vorbea engleza bine, persana şi turca fluent şi, deşi nu 
putea să conducă un elicopter, cunoştea multe despre 
elicopterele militare de sprijin, sovietice, cu motoare cu 
piston, ale diviziei sale. 


— În ceea ce priveşte gradul meu, adăugă cu cea mai 
blândă voce a sa, este acela de prieten. Noi, ruşii, suntem 
buni prieteni ai finlandezilor, nu-i aşa? 

— Da, da, asta-i adevărat. Ruşii, nu comuniştii sovietici! 
Sfânta Rusie a fost un prieten în trecut, dar când eram un 
mare ducat al Rusiei. Rusia Sovietică, ateistă, a fost 
prietenoasă după 1917, când am devenit independenţi. 
Rusia Sovietică este şi acum. Da, acum, dar nu în '39! Nu în 
Războiul de Iarnă. Nu, nu atunci! 

— Nici voi n-aţi fost în '41, spuse tăios Rakoczy, în '41 aţi 
pornit războiul împotriva noastră alături de împuţiţii de 
nazişti, aţi trecut de partea lor împotriva noastră. 

— Adevărat, dar numai ca să ne luăm înapoi pământul 
nostru, Karelia, provincia pe care aţi furat-o de la noi. Noi 
n-am mărşăluit spre Leningrad, aşa cum am fi putut s-o 
facem. 

Erikki simţea apăsarea cuţitului în şira spinării şi era 
bucuros de asta. 

— Eşti înarmat? 

— Nu. Ai spus să nu vin înarmat. Arma mea e afară, la uşă. 
Nu am pukoh şi nici n-am nevoie să folosesc aşa ceva. Pe 
Allah, sunt prieten! 

— Bun. Un om are nevoie de prieteni. 

Erikki îl cântări din priviri, urând ceea ce reprezenta: 
Rusia Sovietică, cea care, neprovocată, invadase Finlanda 
în '39, în momentul în care Stalin semnase Pactul de 
Neagresiune Sovieto-German. Mica armată finlandeză 
luptase de una singură. Stăviliseră hoardele sovietice timp 
de o sută de zile în Războiul de Iarnă, apoi fuseseră 
copleşiţi. Tatăl lui Erikki fusese ucis apărând Karelia, 
provincia de sud-est, unde Yokkonenii trăiseră de secole. 
Rusia Sovietică anexase pe dată provincia. De îndată toţi 
finlandezii plecaseră. Toţi. Niciunul nu dorea să stea sub un 
steag sovietic, iar regiunea rămăsese un pământ părăsit de 
finlandezi. Erikki avea doar zece luni pe atunci. În exodul 
acela au murit mii de oameni. Printre ei, mama lui. A fost 


cea mai rea iarnă din cite îşi amintea. Şi atunci, în '45, se 
gândi Erikki, stăpânindu-şi mânia, în '45, America şi Anglia 
ne-au trădat şi-au dat pământurile noastre agresorului. Dar 
noi n-am uitat! Cum n-au uitat nici estonienii, lituanienii, 
letonii, germanii din est, cehii, ungurii, bulgarii, slavii, 
românii - şi lista e nesfârşită. Dar odată va veni ziua. 
Socotelii cu sovieticii, o, da, fără-ndoială că va veni odată o 
zi a socotelilor cu sovieticii - îndeosebi pentru ruşi, care 
simt cel mai tare jugul lor. 

— Pentru un georgian, ştii multe despre Finlanda, rosti 
calm. 

— Finlanda este importantă pentru Rusia. Pactul de 
înţelegere dintre noi se desfăşoară bine, este sigur şi o 
lecţie pentru lume că propaganda americană antisovietica 
este un mit imperialist. 

Erikki zâmbi 

— Nu-i vreme de politică. Ei. e târziu, ce vrei de la mine? 

— Prietenie! 

— A! Asta-i uşor de cerut! Dar, aşa cum ştii, pentru un 
finlandez e mai dificil de acordat. 

Se întinse către dulap după sticla aproape goală de vodcă 
şi două pahare. Eşti şiit? 

— Da, dar nu unul bun, Allah să mă ierte! Beau câteodată 
vodcă, dacă asta vrei să spui... 

Erikki turnă în două pahare. 

— Sănătate! 

Băură. 

— Acum, te rog treci la subiect. 

— În curând Bakhtiar şi lacheii lui americani or să fie 
aruncaţi afară din Iran, în curând Azerbaidjanul o să fie 
cuprins de frământări - dar tu n-ai de ce să te temi, eşti 
bine văzut aici, ca şi soţia ta şi familia ei - şi am dori 
cooperarea ta pentru instaurarea păcii în aceşti munţi. 

— Sunt doar un pilot de elicopter care lucrează pentru o 
companie britanică pe un contract al lui lran-limber şi sunt 


apolitic. Noi, finlandezii, nu facem politică, nu-ţi aduci 
aminte? 

— Suntem prieteni, da! Interesele noastre privitoare la 
pacea lumii sunt aceleaşi. 

Pumnul drept al lui Erikki izbi masa, gestul neaşteptat, 
violent făcându-l pe rus să clipească, iar sticla să se 
rostogolească pe podea. 

— 'Ţi-am cerut politicos de două ori să vii la subiect, spuse 
el cu aceeaşi voce calmă. Ai zece secunde. 

— Foarte bine, spuse omul printre dinţi. Îţi solicităm 
serviciile ca să transporţi echipele noastre în tabere, în 
următoarele câteva zile. Noi... 

— Ce echipe? 

— Mullahii din Tabriz şi credincioşii lor. Îţi ce... 

— Primesc ordine de la companie, nu de la mullahi sau 
revoluționari sau oameni care umblă noaptea cu arme, 
înţelegi? 

— Ai să descoperi că e mai bine să ne-nţelegi tu pe noi, 
căpitane Yokkonen. Ca şi Gorgonii, toţi! spuse Rakoczy 
apăsat şi Erikki simţi că i se urcă sângele în obraji. 

— Iran-Timber e deja implicată şi a trecut de partea 
noastră. Or să îţi dea ordinele necesare. 

— Bun! În cazul ăsta am să aştept să văd care sunt aceste 
ordine. 

Erikki se ridică în toată înălţimea lui. 

— Noapte bună! 

Rusul se ridică şi el şi îşi fixă asupra lui privirile mânioase. 

— Tu şi soţia ta sunteţi mult prea inteligenţi ca să nu în? 
elegeţi că fără americani şi blestemata lor de CIA, Igâkhtiar 
esţe pierdut. Nebunul ăla afurisit de Carter a ordonat 
infanteriei marine americane şi elicopterelor să se 
deplaseze în Turcia, iar flotei de război să intre-n Golf, o 
forţă de asalt cu un portavion nuclear şi vase de escortă, cu 
infanterie şi avioane cu armament nuclear la bord, o fio... 

— O flotă de război? Nu cred. 


— Ba să crezi! Pe Allah, fii sigur că încearcă să pornească 
un război. Pentru că bineînţeles că noi va trebui să 
răspundem într-un fel. Trebuie să răspundem unui gest 
agresiv cu agresivitate, căci, fără-ndoială, încearcă să 
folosească Iranul împotriva noastră. E-o nebunie! Noi nu 
vrem război nuclear! 

Rakoczy spunea asta din tot sufletul. Rostea cuvintele 
aproape fără să gândească. Dar cu câteva ore în urmă 
superiorul lui îl prevenise printr-un mesaj radio codificat că 
toate forţele sovietice de la graniţă, ca şi rachetele 
nucleare, erau în alertă galbenă - la un pas de cea roşie - 
din cauza portavionului şi a flotei care-l însoțea; şi cel mai 
rău dintre toate, mari mişcări de trupe chineze fuseseră 
raportate de-a lungul întregii frontiere de opt mii de 
kilometri cu China. 

— Ticălosul de Carter, cu afurisitul lui de Pact de Prietenie 
cu China, o să ne dea al dracului de furcă dacă i se acordă 
măcar cât de cât o şansă. 

— Dac-o fi, o fi! zise Erikki. 

— Insha' Allah, da, dar de ce să fii câinele de lanţ al 
americanilor sau al aliaţilor lor, englezii? Poporul o să 
câştige. Noi o să câştigăm! Ajută-ne şi n-ai să regreţi, 
căpitane! Avem nevoie de priceperea ta pentru câteva... 

Se opri brusc. Afară se auzeau paşi apropiindu-se în fugă. 
Instantaneu în mina lui Erikki apăru cuțitul, iar el făcu un 
salt ca de pisică, aşezându-se între uşa de la intrare şi cea a 
dormitorului, chiar în clipa în care prima se dădu cu zgomot 
de perete. 

— SAVAK, gâfâi un bărbat abia desluşit în întunericul de 
afară, şi se răsuci pe călcâie, dispărând într-o clipă. 

Rakoczy ţâşni la uşă, înşfăcând pistolul mitralieră. 

— Avem nevoie de ajutorul tău, căpitane, nu uita! Dispăru 
în noapte. 

Azadeh ieşi în sufragerie cu arma pregătită şi chipul alb. 

— Ce spunea de portavion? N-am înţeles. Erikki îi spuse. 
Femeia era uluită. 


— Asta înseamnă război, Erikki. 

— Da, dacă se-ntâmplă! îşi puse scurta. Stai aici. 

Închise uşa după el. Putea vedea luminile unor maşini ce 
se apropriau în viteză de-a lungul drumului forestier care 
lega baza de drumul principal Tabriz-leheran. Pe măsură 
ce ochii i se obişnuiau cu întunericul, putu să desluşească 
două automobile şi un camion militar. Vehiculul din frunte 
se opri imediat şi poliţişti şi soldaţi se împrăştiară în noapte. 
Ofiţerul care-i conducea salută. 

— Ah, căpitane Yokkonen, bună seara! Am auzit că au fost 
pe-aici nişte revoluționari sau comunişti Tudeh. S-au 
raportat focuri de armă, spuse el într-o engleză perfectă. 
Înălţimea Sa e bine? Nu sunt probleme? 

— Nu, acum nu, mulţumesc colonele Mazardi. Erikki îl 
cunoştea destul de bine: bărbatul era văr cu Azadeh şi şeful 
poliţiei din regiune. Dar SAVAK? Asta-i altceva, îşi zise 
neliniştit. Dacă este, este şi eu nu vreau să ştiu. 

— Intră. 

Azadeh se bucură să-şi vadă vărul şi-i mulţumi pentru că 
venise, istorisindu-i cele întâmplate. 

— Rusul a zis că se numea Rakoczy? Feodor Rakoczy? 
întrebă el. 

— Da. Dar era evident o minciună, spuse Erikki. E cu 
siguranţă de la KGB. 

— Şi n-a pomenit nici o clipă de ce vrea să viziteze 
taberele? 

— Nu. 

Colonelul se gândi un moment, apoi oftă. 

— Deci mullahul Mahmud vrea să zboare, da? Un gând 
necugetat pentru un aşa-numit om al lui Allah şi foarte 
primejdios. În special dacă este marxist islamic: asta-i 
sacrilegiu. Din elicopterele în zbor poţi uşor să cazi, aşa mi 
s-a spus. Poate că am putea să-i dăm o mină de ajutor. 

Era înalt şi atrăgător, trecut de patruzeci de ani, iar 
uniforma era imaculată. 


— Nu-ţi face griji, zdrenţăroşii ăştia or să se întoarcă în 
curând în cocioabele lor păduchioase. În curând Bakhtiar o 
să ne dea ordinul să potolim câinii ăştia. lar golanului de 
Khomeini ar trebui să-i punem repede ţeavă-n piept. 
Francezii trebuiau s-o facă în clipa în care a ajuns acolo. 
Sunt nişte proşti fără vlagă. Stupid! Dar au fost întotdeauna 
slabi, întotdeauna s-au vârât în treburile altora şi 
întotdeauna împotriva noastră! Francezii au fost 
întotdeauna invidioşi pe Iran. Se ridică. Daţi-mi de ştire 
când e gata de zbor aparatul ăsta al vostru. Orice s-ar 
întâmpla, ne întoarcem peste două zile, în zori. Să sperăm 
că mullahul şi prietenii lui, în special rusul, or să se-ntoarcă. 

Plecă. 

Erikki puse ceainicul să fiarbă apa pentru cafea. Gânditor, 
spuse: 

— Azadeh, împachetează! 

Ea se opri privindu-l nedumerită. 

— Cum? 

— O să luăm maşina şi-o să plecăm la Teheran. Plecăm în 
câteva minute. 

— N-avem de ce să plecăm, Erikki! 

— Dacă elicopterul era gata de zbor, l-am fi folosit, dar nu 
se poate. 

— N-ai de ce să te-ngrijorezi, dragul meu, ruşii au râvnit 
întotdeauna Azerbaidjanul. Ţarişti, sovietici, nici o 
diferenţă. Întotdeauna au vrut şi-or să vrea Iranul şi 
întotdeauna i-am ţinut departe şi-aşa o să fie şi de-aici 
înainte. N-ai de ce să te îngrijorezi din pricina câtorva 
fanatici şi a unui singur rus, Erikki! Elo privi lung. 

— Sunt îngrijorat clin pricina marinei americane?i a 
soldaţilor americani din Turcia. Din pricina forţei naval 
americane şi a ceea ce a spus agentul KGB: „Iu şi so?ia, 
sunteţi mult prea inteligenţi”. De ce era atât de nervos de 
unde ştia atât de multe despre mine şi despre tine şi de ce 
mi-a cerut serviciile? Du-te şi împachetează, draga mea! 
Mai e timp! 


CAPITOLUL 4 

SÂMBĂTĂ 10 februarie 1979 

Baza Aeriană Kowiss, ora 3,32 dimineaţa. Condusă de 
mullahul Hussain Kowissi, gloata împingea urlând poarta 
principală, întocmită din bare de fier şi inundată de lumină, 
şi gardul din sârmă ghimpată care înconjura uriaşa bază. 
Noaptea era întunecoasă, foarte rece, plină de vârtejuri de 
zăpadă. Se aflau acolo trei sau patru mii de oameni, cei mai 
mulţi tineri, unii înarmaţi, câteva tinere purtând chador şi 
văl, unindu-şi strigătele într-un adevărat tumult: 

— Allah e mare... Allah e mare. 

Dincolo de poartă, cu. faţa către mulţime, se aflau 
răspândite plutoane de soldaţi nervoşi, cu armele pregătite. 
Alte plutoane se aflau mai în spate, în rezervă. Toţi ofiţerii 
purtau revolvere. In mijlocul şoselei aşteptau, cu motoarele 
duduind, două tancuri Centurion pregătite de luptă, iar în 
apropierea lor stătea comandantul taberei şi un grup de 
ofiţeri. în spatele lor se aflau camioane încărcate cu alţi 
soldaţi, cu reflectoarele de pe cabine îndreptate către 
poartă şi gard; soldaţii erau depăşiţi ca număr de douăzeci 
sau treizeci de ori. Dincolo de camioane se aflau hangarele, 
clădirile bazei, barăcile şi popota ofiţerilor şi peste tot înjur, 
grupuri de militari învârtindu-se neliniştiţi de colo-colo, toţi 
îmbrăcaţi în grabă, căci mulţimea sosise abia de o jumătate 
de oră, cerând să i se predea baza în numele Ayatolahului 
Khomeini. 

Din nou se auzi în difuzoare vocea comandantului bazei: 

— Împrăştiaţi-vă imediat! 

Glasul răsuna aspru şi ameninţător, dar scandările gloatei 
îl acoperiră. 

— Allah-u Akbarrr... 

Cerul era acoperit, norii ascunzând privirii chiar şi poalele 
munţilor Zagros ce-şi ridicau în spatele bazei, către sud, 
piscurile acoperite cu zăpadă. Baza era principalul sediu al, 
companiei S-G în sudul Iranului şi, de asemenea, 
amplasamentul a două escadrile a Forţelor Aeriene 


Iraniene dotate cu F4 şi, de la declararea legă marţiale, a 
unui pluton de tancuri Centurion şi infanterişti. Dincolo de 
gard, către est, gigantica rafinărie de petrol îşi întindea 
peste sute de hectare înaltele coşuri ce vomitau fum, multe 
dintre ele trimițând jeturi de flăcări în noapte când erau 
gazele aprinse. Deşi rafinăria era în grevă şi închisă, parte 
din ea era scăldată în lumină. Unei echipe minime de 
personal european şi iranian îi fusese îngăduit, de către 
comitetul de grevă, să se străduiască să păstreze în 
siguranţă rafinăria, conductele de alimentare şi 
rezervoarele de depozitare. 

— Allah e mare! strigă din nou Hussain şi deîndată 
mulţimea prelua strigătul şi din nou cuvintele pătrunseră în 
minţile şi inimile soldaţilor. 

Unul din cei aflaţi în primele rânduri era Aii Bewedan, un 
recrut ca toţi ceilalţi, tânăr ca toţi ceilalţi, nu cu multă 
vreme în urmă un sătean ca toţi ceilalţi, de dincolo de gard. 
Da, îşi zise, simțind că-i plesneşte capul şi inima îi bate ca 
un ciocan în piept, sunt de partea lui Allah şi pregătit să fiu 
martir al Credinței şi Profetului, fie-i numele lăudat. Oh, 
Allah, fă-mă martir şi ia-mă direct în Paradis, aşa cum s-a 
făgăduit credincioşilor! Îngăduie-mi să-mi vărs sângele 
pentru Islam şi Khomeini, nu pentru a-i apăra pe păcătoşii 
servitori ai Şahului. Cuvintele lui Khomeini erau vii în 
mintea lui, le auzea lovindu-i timpanele, cuvintele 
înregistrate pe caseta pe care mullahul lor îi pusese să o 
asculte în moschee, cu două zile în urmă: „Soldaţi, alăturaţi- 
vă fraţilor voştri şi surorilor voastre întru lucrarea lui Allah, 
părăsiţi barăcile luând cu voi armele, nu vă supuneţi 
ordinelor ilegale ale generalilor, doborâţi guvernul ilegal! 
Urmaţi porunca lui Allah! Allah e mare!” Inima începu să-i 
bată mai repede, auzind din nou în închipuire vocea aceea 
adâncă, groasă, de ţăran, a Conducătorului Conducătorilor, 
care făcea ca totul să fie limpede. 

— Allah e mare, Allah e mare... 


Tânărul soldat nu realiză că începuse să strige odată cu 
mulţimea, cu ochii nedezlipiţi de mullahul aflat dincolo de 
poartă, de poarta lui Allah, afară, cu mâinile încleştate de 
barele de fier, în fruntea celor pe care-i ştia fraţii şi surorile 
lui, încercând s-o doboare. Fraţii lui, soldaţii din apropiere, 
se foită şi mai neliniştiţi, privindu-l nedumeriţi, 
neîndrăznind să zică nimic, urletul sacadat pătrunzând în 
aceeaşi măsură şi în minţile şi inimile lor. Mulţi dintre cei 
aflaţi de acea parte a gardului ar fi vrut să deschidă poarta; 
mulţi ar fi făcut-o dacă n-ar fi fost ofiţerii şi sergenţii şi 
inevitabilele pedepse, chiar moartea, pe care o ştiau cu toţii 
ca răsplata pentru revoltă. 

De partea lui Allah, dincolo... 

Tânărul simţi că-i plesneşte capul de năvala cuvintelor şi 
nu-l auzi pe sergent strigând, nu-l văzu, vedea doar poarta 
închisă, oprindu-i pe Credincioşi. Îşi lepădă carabina şi 
alergă către intrarea aflată la cincizeci de metri de el. 
Pentru o clipă se lăsă o tăcere grea, toţi ochii dinăuntrul şi 
din afara incintei fixându-se hipnotizaţi asupra lui. 

Colonelul Mohammed Peshadi, comandantul unităţii, un 
bărbat mărunt, pe cale de a încărunţi, îmbrăcat într-o 
uniformă imaculată, stătea lângă tancul din frunte. Il 
urmări din priviri pe tânărul ce striga „Allah-u Akbar” 
ridicându-şi vocea solitară deasupra tăcerii. Când acesta 
ajunse la cinci metri de gard, colonelul făcu un semn 
sergentului major aflat lângă el, şoptind: 

— Ucide-l! 

Urechile sergentul vuiau de strigătul tânărului, care acum 
smucea încuietoarea. Cu o singură mişcare fluidă, smulse 
carabina celui mai apropiat soldat, ridică piedica, se sprijini 
o clipă de flancul tancului, fixă cătarea pe ceafa tânărului şi 
apăsă pe trăgaci. Îi văzu faţa explodând, împroşcându-i pe 
cei aflaţi de partea cealaltă a porţii, apoi trupul se nărui şi 
rămase atârnând obscen de sârma ghimpată. 

Pentru o clipă tăcerea se lăsă şi mai apăsătoare. Apoi, ca 
un singur om, cu Hussain în frunte, gloata se aruncă înainte 


asemeni unei fiinţe urlătoare, nesimţitoare, lipsite de 
rațiune. Cei aflaţi în primele rânduri începură să tragă de 
sârme, fără să le pese ţje ghimpii care le sfâşiau palmele. 
Împinşi de cei din spate începură să se caţăre pe gard. 

Un pistol mitralieră clănţăni către ei. În aceeaşi clipa 
colonelul îşi îndreptă arătătorul spre ofiţerul aflat în tanc. 

De îndată, o limbă de flăcări ţâşni din ţeava tunului de 
patru țoli. Tunul era îndreptat pe deasupra capetelor 
mulţimii şi fusese încărcat cu un proiectil orb, dar violenţa 
exploziei îi făcu pe atacatori să se rostogolească în panică 
de pe poartă, o jumătate de duzină de soldaţi scăpară 
armele din pricina şocului, câţiva o rupseră la fugă şi mulţi 
dintre privitorii neînarmaţi se împrăştiară înspăimântați. 
Trase şi al doilea tanc, cu ţeava mai coborâtă, limba de 
flăcări ţâşnind mai aproape de pământ. 

Mulțimea se împrăştie. Bărbaţi şi femei o rupseră la fugă 
de lângă poartă şi gard, călcându-se în picioare în graba lor. 
Din nou tancul din frunte trase şi din nou ţâşni limba de 
flăcări şi bubuitura asurzitoare şi mulţimea îşi dublă 
eforturile în năzuinţa ei de a se depărta de acel loc. Doar 
mullahul Hussain rămăsese la poartă. Se clătină beat pe 
picioare, aproape orbit şi asurzit, apoi mâinile i se prinseră 
de stâlpii porţii şi rămase agăţat acolo. Imediat, instinctiv, 
mulţi se repeziră să-l ajute. Soldaţi, sergenţi şi un ofiţer. 

— Rămâneţi pe locurile voastre! mugi colonelul Peshadi, 
apoi luă microfonul şi dădu difuzoarele la maximum. 

Vocea lui explodă în noapte: 

— 'To?i soldaţii rămân pe locurile lor! Puneţi piedica la 
armă! PUNEŢI PIEDICA LA ARMĂ! Toţi ofiţerii şi sergenţii - 
verificaţi-vă oamenii! Sergent, vino cu mine! 

Încă în stare de şoc, sergentul porni către poartă în pas cu 
comandantul. În faţa acesteia se aflau împrăştiate treizeci 
sau patruzeci de trupuri călcate în picioare. Masa de 
răsculați se oprise la o sută de metri mai departe şi începea 
să se regrupeze. Câţiva dintre cei mai zeloşi se pregătiră de 
un nou atac. lensiunea crescu din nou. 


— STOP! Toată lumea RĂMÂNE UNDE SE AFLĂ! 

De data aceasta comanda fu ascultată. Imediat. îşi sim?ea 
sudoarea curgând pe spate şi inima bătându-i nebuneşte în 
piept. Aruncă o privire cadavrului agăţat de sârma 
ghimpată, bucurându-se pentru e! - nu murise tânărul ca 
un martir, cu numele lui Allah pe buze şi nu era el deci, deja 
în Paradis? - apoi vorbi aspru în microfon: 

— Voi trei... Da, voi trei! Ajutaţi-l pe mullah. Acum! Într-o 
clipă, oamenii din afara gardului către care arătase 
alergară să îndeplinească ordinul. Împunse furios cu 
degetul către câţiva soldaţi. 

— Voi, deschideţi poarta! Tu, ia trupul de-acolo! Din noui 
se dădu instantaneu ascultare. În spatele lui, câteva grupuri 
de oameni începură să se mişte şi el urlă: 

— Am spus RĂMÂNEŢI PE LOC! PRIMUL CARE MIŞCĂ 
FARĂ COMANDA MEA E MORI! 

Toţi îngheţară. Toţi. 

Peshadi aşteptă o clipă, aproape provocându-i, dar nu 
mişcă nimeni. Aruncă din nou o privire către Hussain, pe 
care-l cunoştea foarte bine. 

— Mullah, spuse cu voce coborâtă, te simţi bine? Stătea 
acum în spatele lui. Poarta era deschisă. La câţiva metri mai 
în urmă, cei trei săteni aşteptau ca nişte stane de piatră. 
Hussain era stăpânit de o monstruoasă durere de cap şi 
urechile îl dureau cumplit, dar putea auzi şi putea vedea şi, 
deşi mâinile sale erau însângerate de ghimpii de sârmă, ştia 
că nu-i rănit şi nu era încă martir, aşa cum aşteptase şi cum 
se rugase. 

— Cer... spuse el slab, cer această... această bază în 
numele lui Khomeini! 

— Ai să vii imediat în biroul meu, îl întrerupse colonelul, cu 
chipul aspru şi vocea severă. La fel şi voi trei! Ca martori! O 
să stăm de vorbă, mullah! Eu am să te ascult şi după aceea 
ai să mă asculţi tu pe mine! 

Dădu drumul din nou amplificatorului şi explică ce-avea de 
gând să facă, cu o voce şi mai aspră, cuvintele stârnind 


ecouri, despicând noaptea. 

— El şi cu mine o să stăm de vorbă. O să discutăm paşnic şi 
apoi mullahul se va întoarce la moschee şi voi toţi vă veţi 
întoarce la casele voastre să vă rugaţi. Poarta va rămâne 
deschisă. Poarta va fi păzită de soldaţii mei şi de tancurile 
mele şi, pe Allah şi Profetul Său, fie numele Lui lăudat, dacă 
vreunul dintre voi trece de poartă nechemat sau încearcă 
să sară gardul, soldaţii mei or să-l ucidă. Dacă mai mulţi de 
douăzeci dintre voi daţi buzna în unitatea mea, am să-mi 
conduc tancurile în satele voastre şi am să vă ard casele, cu 
voi înăuntrul lor! Trăiască Şahul! 

Se întoarse pe călcâie şi se depărta cu paşi mari, urmat 
încet de către mullah şi de cei trei săteni înspăimântați. 
Nimeni altcineva nu mişcă. Pe veranda popotei ofiţerilor, 
căpitanul Conroe Starke, comandantul grupului companiei 
S-G, oftă. 

— Sfinte lisuse Christoase! murmură cu neţărmurită 
admiraţie, fără să se adreseze cuiva anume. Ce cojones! 

Ora 5,21, dimineaţa. Starke stătea la fereastra popotei 
ofiţerilor, privind peste drum, la clădirea în care se afla 
biroul lui Peshadi. Mullahul nu ieşise încă. Aici, în holul 
principal al popotei, era foarte frig. Freddy Ayre se cufundă 
şi mai adânc în scaunul pliant de pânză, trăgându-şi scurta 
de zbor mai strâns în jurul lui, şi privi în sus la înaltul texan 
ce se legăna încet pe călcâie. 

— La ce te gândeşti? întrebă îngrijorat, înăbuşindu-şi un 
căscat. 

— Mă gândesc că peste exact o oră o să răsară soarele, 
amice! răspunse Starke absent. 

Purta şi el o scurtă de zbor şi cizme de pilotaj îmblănite. 
Cei doi piloţi se aflau lângă fereastra din colţ a unei încăperi 
de la primul etaj, de unde se putea vedea cea mai mare 
parte a unităţii. Prin cameră erau împrăştiaţi o duzină de 
ofiţeri superiori iranieni cărora li se spusese, de asemenea, 
să rămână acolo. Cei mai mulţi adormiseră în scaunele 
pliante, zgribuliţi în scurtele de zbor sau în mantalele 


militare, căci încălzirea din întreaga unitate era oprită de 
săptămâni, ca să se economisească combustibil. Câteva 
ordonanţe obosite, îmbrăcate în mantale, curăţau ultimele 
resturi de la petrecerea pe care sosirea mulţimii o 
întrerupsese. 

— Mă simt stors, tu nu? 

— Nu încă! Da' cum se face că-ntotdeauna nimeresc de 
serviciu în zilele importante sau de sărbători, Freddy? 

— Este privilegiul şefului Fără-de-leamă, bătrâne, Spuse 
Ayre, dă un bun exemplu trupei. 

Era al doilea la comandă în contingentul S-G, fost pilot 
RAF, un bărbat atrăgător de douăzeci şi opt de ani, cu ochi 
albaştri ca porumbele şi vorbind englezeşte cu un 
pronunţat accent de Oxford. 

Starke aruncă o privire câtre poarta principală, rămasă 
deschisă. Nici o schimbare. Era încă bine păzită. Afară, cinci 
sute de săteni aşteptau încă, strensi unul în celălalt ca să se 
încălzească. Se întoarse din nou să privească clădirea. Nici 
aici nu se schimbase ceva. La etajul superior, unde îşi avea 
biroul Peshadi, luminile erau în continuare aprinse. 

— Aş da leafa pe-o lună să chibiţez şi eu pe-acolo, Freddy! 

— Cum? Ce vrei să spui? 

— Să ascult ce vorbesc Peshadi?i mullahul. -Ah! 

Ayre privi peste drum, la clădirea birourilor. 

— Ştii, mă gândeam c-am încurcat-o când mizerabilii ăia 
au început să se caţăre pe gard. A dracului treabă! Eram 
gata-gata să-mi iau picioarele la spinare, să dau drumul la 
morişca bătrânei Nelly şi să-i zic adio lui Kublai Khan şi 
hoardelor sale tătare! 

Chicoti ca pentru el, imaginându-şi cum ar fi alergat până 
la elicopter. 

Desigur, adăugă sec, te-aş fi aşteptat, Duke. 

Folosise porecla lui Starke, texan ca şi John Wayne, clădit 
la fel şi tot atât de chipeş ca acesta. Starke râse. 

— Mulţumesc, bătrâne! Dacă stau să mă gândesc, dacă ar 
fi dat buzna ăştia, aş fi ajuns înaintea ta. 


Colţurile ochilor lui albaştri se încreţiră şi zâmbi, apoi se 
întoarse înapoi către fereastră ca să-şi ascundă 
îngrijorarea. Era a treia confruntare a personalului bazei cu 
gloata, întotdeauna condusă de un mullah, fiecare 
înfruntare mai serioasă decât cea dinainte. Iar acum prima 
moarte deliberată. Şi ce avea să mai urmeze? Această 
moarte avea să ducă la alta şi la alta şi la alta. Dacă n-ar fi 
fost colonelul Peshadi, ar fi pornit şi alţi către poartă şi-ar fi 
fost împuşcaţi, şi acum peste tot prin jur ar fi fost 
răspândite cadavre. Oh! Peshadi ar fi învins -de data asta. 
Dar curând el va fi cel înfrânt, doar dacă nu reuşeşte să 
spulbere încăpăţânarea mullahului. Ca s-o facă, asta 
însemnă să-l ucidă pe Hussain. Nu poate să-l închidă: 
mulţimea s-ar călca în picioare ca să-l elibereze, iar dacă-l 
ucide sau îl exilează, mulţimea o să-l calce pe el în picioare, 
aşa că s-a vârât într-un joc fără scăpare. Ce-aş face eu? Nu 
ştiu! 

Privi în jurul lui prin încăpere. Ofițerii iranieni nu păreau 
îngrijoraţi. Îi cunoştea pe cei mai mulţi dintre ei din vedere, 
pe niciunul mai îndeaproape. Deşi S-G împărțea această 
bază cu armata de când fusese construită, în urmă cu vreo 
opt ani, avuseseră prea puţin de-a face cu militarii sau cu 
personalul Foarţelor Aeriene. De anul trecut, de când 
preluase comanda ca pilot şef, încercase să extindă 
contactele lor cu restul bazei, dar fără succes. Iranienii îşi 
mențineau relaţiile doar între ei. 

Asta e-n regulă, se gândi, e ţara lor. Dar tot ei o sfâşie şi 
noi suntem la mijloc şi acum Manuela e-aici. Fusese copleşit 
de fericire cu cinci zile în urmă văzându-şi soţia sosind cu 
elicopterul - Mclver n-avea încredere în drumuri - deşi 
fusese puţin supărat că ea reuşise să convingă pe cineva 
dintr-un avion al lui British Airways care efectuase un zbor 
solitar şi reuşise să se strecoare până la Teheran. 

— La dracu', Manuela, eşti în pericol aici! 

— Nu mai mult decât în Teheran, Conroe dragă. Insha 
Allah, spusese ea zâmbitoare. 


— Cum de l-ai convins pe Mac să te lase să vii aici? 

— l-am zâmbit doar, dragule, şi i-am promis sa mă urc în 
primul avion disponibil care se-ntoarce în Anglia. Pân- 
atunci, dragule, hai în pat! 

Zâmbi în sinea lui şi-şi lăsă gândurile să zboare. Era a 
treia oară când avea un contract în Iran şi al cincilea an în 
S-G. Unsprezece ani buni, îşi zise. Mai întâi Aberdeen?i 
Marea Nordului, apoi lran, Dubai şi Al Shargaz, chiar 
dincolo de Golf, şi apoi din nou Iran, unde plănuisem să 
rămân. Cei mai buni ani, aici au fost. Dar nu şi acum. Iranul 
s-a schimbat din '73, când Şahul a ridicat de patru ori 
preţul petrolului, de la un dolar la patru, sau pe-acolo! 
Pentru Iran e ca şi cum ai socoti înainte şi după lisus. 
Înainte erau binevoitori şi săritori, o plăcere să trăieşti 
printre ei şi să lucrezi cu ei. După? Din ce în ce mai 
aroganţi, din ce în ce mai plini de ei din pricina 
necontenitelor aluzii ale Şahului la „inerenta superioritate a 
iranienilor”, datorată celor trei mii de ani de civilizaţie, şi a 
proiectelor lui potrivit cărora peste douăzeci de ani Iranul 
avea să fie unul dintre liderii lumii, aşa cum era dreptul lui 
divin, avea să fie a cincea putere industrială pe Pământ, 
singurul străjer al răscrucii de drumuri dintre est şi vest. 
Cea mai bună armată, cea mai bună flotă, cea mai bună 
aviaţie, cu mai multe tancuri, elicoptere, congelatoare, 
fabrici, telefoane, drumuri, şcoli, bănci şi întreprinderi 
decât oricine altcineva de aici, din mijlocul lumii. Şi, 
sprijinindu-se pe toate astea, restul lumii ascultând cu 
atenţie, sub conducerea sa, Iranul avea să fie un adevărat 
arbitru între est şi vest, adevărata fântână a întregii 
înţelepciuni - înţelepciunea lui. 

Stark oftă. Ajunsese să înţeleagă toate astea foarte 
limpede în cursul anilor, dar o binecuvânta pe Manuela care 
acceptase să se arunce împreună cu el în felul de viaţă 
iranian, învățând farsi, mergând peste tot şi văzând totul, 
privelişti noi şi gusturi şi mirosuri, învățând despre 
covoarele persane şi caviar, vinuri şi legende, făcându-şi 


prieteni, netrăindu-şi viaţa închişi în casă ca mulţi dintre 
piloţii şi inginerii străini care hotărâseră să-şi lase familiile 
acasă, să lucreze aici două luni şi să aibă o lună liberă, care 
stăteau la bazele lor în zilele libere, economisind bani şi 
aşteptând concediile ca să meargă acasă, oriunde era casa 
aceasta a lor. 

— De-acum casa e aici, spusese ea. Aici o să fim eu şi 
copiii, adăugase, cu acel zvâcnet al capului pe care el îl 
admira atât de mult, agitându-şi valurile întunecate ale 
părului cu pasiunea moştenirii spaniole. 

— Ce copii? N-avem copii şi nu ne putem îngădui încă aşa 
ceva, cu câştigul meu! 

Starke zâmbi. Asta se-ntâmplase chiar îndată după ce se 
căsătoriseră, cu zece ani în urmă. Plecase acasă, în Texas, 
ca să se căsătorească cu ea imediat ce postul lui la S-G 
fusese confirmat. Acum aveau trei copii, doi băieţi şi-o fată, 
şi îşi putea îngădui să-i crească. Şi-acum? Acum ce are să 
se-ntâmple? Postul de aici e ameninţat, cei mai mulţi dintre 
prietenii noştri iranieni au plecat, în magazinele în care 
până ieri fusese îndestulare erau numai rafturi goale - şi 
teamă unde fusese până atunci veselie. Afurisit Khomeini şi 
afurisiţi mullahii lui, îşi zise. A întors pe dos o viaţă grozavă 
şi un loc minunat. lare aş vrea ca Manuela să ia copiii şi să 
zboare acasă, la Lubbock, să stea acolo până când se 
stabilizează lucrurile aici! 

Lubbock este un mic orăşel de provincie în districtul 
Panhandle din Texas, unde tatăl lui încă mai ţinea un ranch 
- cinci sute de acri, câteva vaci, câţiva cai, ceva agricultură, 
de ajuns ca familia să trăiască confortabil. Aş vrea să fie 
deja acolo, dar n-am mai primit nici o scrisoare de 
săptămâni întregi şi telefoanele sunt moarte. 

Blestemat Khomeini, care a înspăimântat-o cu discursurile 
lui! Mă întreb ce-o să-i spună lui Allah şi ce-o să-i zică Allah 
lui când or să se-ntâlnească. Se întinse şi se aşeză pe 
scaunul pliant. Il văzu pe Ayre privindu-l cu ochi somnoroşi. 

— Ai făcut-o lată, zău aşa! 


— Era ziua mea liberă, de fapt două zile, şi nu planificasem 
nimic legat de hoardele astea. Mai exact, intenţionam să 
beau până-aş fi căzut lat. Îmi lipseşte jumătatea mea, 
Dumnezeu s-o binecuvânteze, şi oricum Hogmanay e 
important pentru noi, scoţienii, şi... 

— Hogmanay” înseamnă Ajunul Anului Nou, iar azi e zece 
februarie şi nu eşti mai scoţian decât mine. 

— Duke, trebuie să te înştiinţez că Ayre e un străvechi 
clan, iar eu ştiu să cânt la cimpoi, amice. 

Ayre căscă de-i trosniră fălcile. 

— Christoase, ce obosit îs! 

Se îngropa şi mai adânc în scaun, încercând să se aranjeze 
mai confortabil, apoi aruncă o privire afară pe fereastră. De 
îndată orice urmă de oboseală i se topi. Un ofiţer iranian 
ieşea grăbit din clădire, traversând aleea către locul unde 
se aflau ei. Era maiorul Changiz, comandantul adjunct al 
bazei. Când intră în încăpere, chipul lui era sever. 

— "Toţi ofiţerii se vor prezenta la comandant la ora, şapte 
fix, spuse în farsi. La ora opt va avea loc în piaţă o paradă a 
întregului personal militar şi a aviatorilor. Oricine lipseşte - 
oricine, adăugă el întunecat, cu excepţia celor învoiţi 
medical de mine în prealabil - se poate aştepta la pedepse 
imediate şi severe. 

Ochii lui cercetară încăperea până îl descoperiră pe 
Starke. 

— Te rog urmează-mă, căpitane. Inima lui Starke zvâcni. 

— De ce, domnule maior? întrebă în farsi. 

— Comandantul doreşte să-ţi vorbească. 

— Pentru ce? 

Maiorul ridică din umeri şi ieşi. Starke îi spuse în şoaptă 
lui Ayre: 

— Ai face bine să-i previi pe băieţii noştri şi pe Manuela. 

— S-a făcut, spuse Ayre şi murmură: Christoase! În timp 
ce Starke traversa strada şi urca scările în clădirea 
celalaltă, simţea ochii celorlalţi aţintiţi asupra lui ca pe o 


greutate fizică. Slavă Domnului că sunt civil şi lucrez pentru 
o companie britanică şi nu în armata americană, îşi zise. 

— Fir-ar să fie, murmură, amintindu-şi de anul său de 
voluntariat în Vietnam, de zilele acelea de început când 
acolo nu erau militari americani, ci „doar câţiva consilieri”. 
Rahat! Şi ticălosul ăla căpăţânos, căpitanul Ritman, maniac 
cu curăţenia, care a ordonat ca toate elicopterele bazei 
noastre - o bază în junglă, la un milion de kilometri de orice 
lucru ai fi vrut - să fie vopsite cu roşu, alb şi albastru 
strălucitor, culorile americane. 

— Da, la dracu', peste tot! Să ştie şi gălbejiţii ăştia cine 
suntem şi să-şi zdruncine bucile fugind fără să se oprească 
până în blestemata aia de Rusie! 

Partizanii din Viet Cong ne puteau vedea venind de la 
optzeci de kilometri, pe mine m-au făcut sită şi-am pierdut 
trei elicoptere Huey, cu echipaje cu tot, înainte ca ticălosul 
ăla să fie mutat la Saigon, avansat într-un post mai mare. 
Nu-i de mirare că am pierdut afurisitul ăla de război. 

Intră în clădire şi urcă scările pe lângă cei trei săteni care 
înlemniseră la uşă, neîngăduindu-li-se să intre înăuntru, în 
bârlogul comandantului unităţii. 

— Bună dimineaţa, colonele! spuse el în engleză, prudent. 

— Bună dimineaţa, căpitane Starke! Peshadi trecu la farsi. 

— Aş vrea să ţi-l prezint pe mullahul Hussain Kowissi. 

— Pacea fie cu tine, spuse Starke în farsi, foarte conştient 
de petele de sânge provenind de la tânărul mort, pete care 
încă mai pătau turbanul alb şi halatul negru al mullahului. 

— Pacea fie cu tine. 

Starke întinse mâna ca să-l întâmpine pe celălalt cu o 
strângere de mână, aşa cum era obiceiul. Băgă de seamă la 
timp rănile adânci, abia coagulate, din palmele, bărbatului, 
provocate de sârma ghimpată. Strânse mâna celuilalt cu 
grijă. Totuşi văzu o grimasă de durere pe chipu lui. 

— Îmi pare rău, spuse în engleză. 

Mullahul nu spuse nimic, ci-l privi doar neclintit şi Starke 
resimţi puternica ură a celuilalt. 


— M-ai chemat, colonele? 
— Da, te rog ia loc. 


Peshadi făcu un semn către scaunul gol aflat de partea 
cealaltă a biroului. Încăperea era mobilată spartan şi de o 
ordine desăvârşită. O fotografie a Şahului şi a soţiei lui, 
Farah, în ţinută de ceremonie, era singura podoabă a 
pereţilor. Mullahul se aşezase cu spatele către ea. Starke e 
aşeză pe scaunul aflat în faţa celor doi. Peshadi aprinse o 
altă ţigară şi zări privirea dezaprobatoare a lui Hussain 
coborând spre ea, apoi ridicându-se şi fixându-i chipul, nu-şi 
luă ochii de la ochii lui. După unele interpretări, fumatul era 
interzis de Coran. Se contraziseseră asupra subiectului ăsta 
timp de o oră, apoi el spusese cu hotărâre: 

— Fumatul nu este interzis în Iran, nu încă. Sunt soldat. 
Am jurat să mă supun ordinelor. În... 

— Chiar şi ordinelor ilegale? 

— Repet, ordinelor Majestății Sale Imperiale, Şahinşahul 
Mohamed Pahlavi, sau ale reprezentantului lui, primul 
ministru Bakhtiar, care sunt încă legale, conform legislaţiei 
iraniene. Iranul nu este încă un Stat Islamic. Nu încă! când 
o să fie, am să mă supun ordinelor oricui va conduce acest 
stat islamic. 

— Ai să te supui Imamului Khomeini? 

— Dacă ayatolahul Khomeini devine conducătorul nostru 
legal, cu siguranţă. 

Colonelul încuviinţase din cap, binevoitor, dar în sinea lui 
gândise: înainte ca asta să se-ntâmple, or să curgă râuri de 
sânge. 

— Dar dumneata, dacă am să fiu ales conducător al acestui 
posibil Stat Islamic, ai să mi te supui? 

Hussain nu zâmbise. 

— Conducătorul Statului Islamic va fi Imamul, Furtuna lui 
Allah, şi după el un alt ayatolah şi apoi altul... 

Ochii hotărâți, de oţel, nu se dezlipeau de chipul lui şi 
Peshadi ar fi vrut să-l trântească pe mullah la pământ şi să- 
şi ia tancurile şi să zdrobească pe oricine nu s-ar fi supus 
ordinelor Şahinşahului, conducătorul dat de Allah. Da, îşi 
zise, conducătorul nostru dat de Allah, care vi s-a împotrivit 


vouă ca şi tatăl său, vouă, mullahilor, şi lăcomiei voastre 
pentru putere, care a domolit dogmatismul vostru învechit 
şi a scos Iranul din întunecatul Ev Mediu în măreţia 
dreptmeritată de acum. Care, de unul singur, a reuşit să 
salte OPEC-ul în poziţia de acum, de uriaşă putere capabilă 
să facă faţă companiilor petroliere străine, care i-a aruncat 
pe ruşi afară din Azerbaidjan după al doilea război mondial 
şi i-a ţinut chiar şi pe ei la distanţă, făcându-i să-i lingă 
mâinile ca nişte căţeluşi. 

Pe Allah şi Profetul Lui, îşi spuse înfuriat, nedezlipindu-şi 
privirile de pe chipul lui Hussain, nu pot să-nţeleg de ce 
mullahii ăştia libidinoşi nu recunosc adevărul în ce-l 
priveşte pe senilul ăsta bătrân, Khomeini, care-şi strigă 
minciunile de pe patul de moarte, care nu realizează că 
sovieticii sunt cei care-l susţin cu bani, îl hrănesc, îl apără, 
gata să-i incite pe ei, să-i întărite pe ţărani, să ruineze 
Iranul şi să-l transforme într-un protectorat sovietic. Avem 
nevoie doar de un singur ordin: „înăbuşiţi imediat revolta!” 
Cu ordinul ăsta, pe Allah, în trei zile aş transforma Kovissul 
şi o sută de kilometri în jur într-o zonă paşnică şi prosperă, 
cu mullahi mulţumiţi în moscheiele lor, unde-şi au locul, cu 
credincioşi rugându-se de trei ori pe zi, şi într-o lună 
armata ar aduce Iranul aşa cum a fost anul trecut, iar 
problema Khomeini ar fi rezolvată definitiv. 

La câteva minute de la primirea ordinelor l-aş aresta, l-aş 
scoate în faţa mulţimii şi i-aş rade jumătate din barbă, l-aş 
lăsa gol puşcă şi l-aş purta pe străzi într-o căruţă cu gunoi. 
Aş arăta oamenilor adevărata lui faţă - bătrânul 
neputincios, înfrânt - transformându-l într-un ratat, şi tot 
poporul se va întoarce cu spatele şi-şi va astupa urechile la 
cuvintele lui. După asta ayatolahii, care adoră viaţa şi 
iubesc puterea şi pământul şi nesfârşitele palavre, îl vor 
potopi cu acuzaţii, ca şi mullahii şi proprietarii magazinelor 
din bazar şi chiar şi oamenii de rând, şi cu toţi laolaltă îi vor 
stinge gloria aşa cum sufli într-un muc de luminare. E atât 
de simplu să termini cu acest Khomeini sau cu oricare alt 


mullahi Pe Allah, dacă ar fi fost după mine, l-aş fi târât din 
Franţa cu luni în urmă. 

Trase din ţigară şi se strădui cu mult grijă să nu-şi lase 
gândurile să-şi croiască drum în privire sau pe chip. 

— Ei bine, mullahule, căpitanul Starke este aici. Adaugă ca 
şi cum ar fi fost un lucru lipsit de importanţă: 

— Poţi să vorbeşti în farsi sau în engleză, cum doreşti. 
Vorbeşte farsi aşa cum şi tu vorbeşti engleza. Fluent. 

Mullahul se întoarse către Starke. 

— Asa, spuse, într-o engleză cu accent american, e?ti de la 
CIA. 

— Nu! răspunse Starke, devenind brusc atent. Ai fost la 
studii în S. U. A.? 

— Am fost student acolo, da, spuse Hussain, apoi din 
pricina durerii şi-a oboselii nervii săi cedară. Trecu la farsi 
şi vocea lui se înăspri. De ce-ai învăţat farsi dacă nu să 
spionezi pentru CIA sau pentru companiile voastre 
petroliere? Ei?! 

— Pentru curiozitatea mea, doar pentru curiozitatea mea, 
replică Starke politicos în farsi, cu un accent corect şi un 
vocabular îndestulător. Sunt oaspete în ţara voastră, invitat 
aici de guvernul vostru să lucrez pentru guvern, în 
tovărăşie cu iranienii. E politicos din partea oaspeţilor să ia 
cunoştinţă de tabuurile şi obiceiurile gazdelor, să înveţe 
limba, în special când se simt bine în această ţară şi speră 
să fie oaspeţi aici pentru mulţi ani. 

Spuse mai apăsat: 

— Şi nu sunt'companiile mele. 

— Sunt americane. lu eşti american, CIA e american. 
Toate problemele noastre vin de la America. Lăcomia 
Şahului este americană. Toate problemele noastre vin din 
America. De ani de zile americanii au scuipat pe Iran. 

— Prostii! spuse Starke în engleză, acum la fel de furios, 
ştiind că singurul fel în care te puteai purta cu cineva 
agresiv era să loveşti tu primul. 


Imediat îl văzu pe celălalt roşind. II privi în ochi netemător, 
lăsând tăcerea să se aştearnă multă vreme. Secundele 
treceau. Nu-şi luă privirea din ochii mullahului, dar nu-l 
putu domina. Neliniştit, dar încercând să pară calm, aruncă 
o privire către Peshadi, care aştepta şi-i privea fumând 
tăcut. 

— Despre ce-i vorba, domnule colonel? 

— Mullahul a cerut unul dintre elicopterele tale ca să 
viziteze toate instalaţiile petroliere din zona noastră. După 
cum ştii, nu noi îţi coordonăm zborurile şi nici nu 
participăm la operaţiile voastre. Să pregăteşti unul dintre 
cei mai buni piloţi ai dumitale pentru asta. Astăzi, începând 
de la prânz. 

— De ce nu foloseşte unul dintre avioanele dumitale? Aş 
putea să-i pun la dispoziţie un navigator. 

— Nu! Unul dintre elicopterele voastre, cu personalul 
vostru, la amiază. 

Starke se întoarse către mullah. 

— Îmi pare rău, dar primesc ordine numai de la Iran-Oil 
prin managerul bazei noastre şi de la reprezentantul 
regional Esvandiary. Lucrăm sub contract cu ei şi... 

— Aparatele cu care zbori sunt iraniene, îl întrerupse 
mullahul, simțindu-se cuprins de oboseală şi durere şi 
dorind să isprăvească odată. Ai să pui unul la dispoziţie, aşa 
cum ţi s-a cerut. 

— Sunt înregistrate în Iran, dar sunt proprietatea S-G 
Helicoptere Lid., din Aberdeen. 

— Sunt înregistrate în Iran, zboară pe cerul iranian, 
alimentate cu petrol iranian, autorizate de iranieni pentru 
întreţinerea sondelor iraniene care pompează petrol 
iranian... Pe Allah, sunt iraniene! 

Buzele subţiri ale lui Hussain se strâîmbară. 

— Esvandiary o să-ţi dea ordinele de zbor necesare până 
la amiază. Cât o să-ţi ia ca să treci pe la toate 
amplasamentele voastre? 

După o pauză, Starke spuse: 


— În zbor, poate şase ore. Cât timp ai de gând să stai la 
fiecare aterizare? 

Mullahul abia aruncă o privire. 

— După asta vreau să urmezi conducta petrolieră la 
Abadan şi să aterizezi unde-o să-ţi spun. 

Starke făcu ochii mari. Trase cu coada ochiului la colonel, 
dar acesta privea ostentativ spiralele de fum ce se ridicau 
din ţigara lui. 

— Mai e o dificultate, mullahule: avem nevoie de aprobări 
de zbor. Radarul nu funcţionează şi cea mai mare parte a 
spaţiului de zbor este controlat de Controlul Traficului 
Aerian de la Kish, şi asta este... hm, armata. 

— Vei primi orice fel de permis ai nevoie, zise hotărât 
Hussain şi-şi întoarse ochii sfredelitori către Peshadi. în 
numele lui Allah, mă voi întoarce la amiază. Dacă însă îmi 
stai în cale, vor vorbi armele. 

Fiecare dintre cei trei bărbaţi îşi simţea inima bătând 
puternic în piept. Numai mullahul era mulţumit. El nu avea 
de ce să-şi facă griji. Era în mâinile lui Allah, făcând 
lucrarea lui Allah. supunându-se poruncilor: „Nu slăbi 
duşmanul nici o clipă. Fii ca apa curgând la vale peste 
zăgaz. Apasă asupra zăgazului uzurpatorului Şah, al 
lacheilor lui şi al armatei! Va trebui să-i înfrângem prin 
curaj şi sânge. Nu le dai răgaz în nici un fel, căci îndepliniţi 
lucrarea lui Allah...” 

O pală de vânt făcu fereastra să zăngăne şi involuntar toţi 
trei îşi întoarseră privirile către ea şi către noaptea de 
dincolo. Afară era încă întuneric, stelele străluceau, dar 
către est apăruse o uşoară lucire a zorilor, căci soarele se 
afla chiar sub muchia orizontului. 

— O să mă-ntorc la prânz, colonele Peshadi. Singur sau cu 
mulţimea. Tu alegi, spuse în şoaptă Hussain şi Starke simţi 
cu toată fiinţa lui ameninţarea - sau făgduiala. Dar acum, 
acum a sosit timpul pentru rugăciune. 

Se căzni să se ridice în picioare. Palmele încă îl ardeau de 
durere, spatele şi capul şi urechile îl dureau îngrozitor. 


Pentru o clipă crezu că o să leşine, dar se luptă să scape de 
ameţeală şi durere şi ieşi cu paşi mari. 

Peshadi se ridică. 

— Ai să faci cum cere el, te rog! Adaugă ca o mare 
concesie: 

— E un armistițiu şi un compromis temporar, până când 
vom primi ordine definitive de la guvernul legal al Majestii 
Sale Imperiale şi vom pune capăt aiurelii ăsteia. 

Cu mâini tremurânde, aprinse o ţigară de la restul 
celeilalte. 

— N-o să întâmpini nici un fel de probleme. O să-ţi pun la 
dispoziţie toate permisele necesare, aşa că o să fie un zbor 
obişnuit. Desigur că trebuie să fii de acord pentru că, 
bineînţeles, eu nu pot să îngădui unuia dintre aparatele 
mele militare să se pună la dispoziţia unui mullah, în special 
a lui Hussain, care-i renumit pentru acţiunile lui subversive. 
Sigur că nu. A fost o subtilitate strălucită din partea mea, şi 
n-ai s-o nărui. 

Înfuriat, strivi ţigara în scrumiera plină vârf - aerul din 
încăpere era încărcat de nicotină - şi aproape strigă: 

— Ai auzit ce-a spus! La amiază, singur sau cu mulţimea! 
Mai vrei sânge? Ei? 

— Sigur că nu! 

— Bun, atunci fă ce ţi se spune! 

Peshadi ieşi ca o furtună. întunecat, Starke se îndreptă 
către fereastră. Mullahul îşi reluase locul lângă poartă, 
ridicase braţele şi, ca oricare alt muezin din oricare minaret 
din ţinuturile islamice, chemă credincioşii la prima 
rugăciune în araba străveche, ca în fiecare zori. 

— Veniţi la rugăciune! Veniţi la rugăciune! E mai bine să te 
rogi decât să dormi. Nu există alt dumnezeu decât Allah... 

Şi în timp ce Starke privea, Peshadi îi luă pios locul în 
fruntea tuturor bărbaţilor de toate gradele din unitate, 
care, supuşi şi cu evidentă bucurie, se revărsaseră din 
barăci, soldaţii aşezându-şi armele jos, pe pământ, lângă ei, 
sătenii în afara gardului, cu aceeaşi pioşenie. Apoi, urmând 


îndemnul mullahului, se întoarseră toţi către Mecca şi 
începură gesturile obligatorii, mătăniile şi litania Shahadei: 
„Mărturisesc că nu există alt dumnezeu decât Allah, iar 
Mohamed este Profetul lui...” 

Când se sfârşi rugăciunea, se aşternu o tăcere adâncă. Toţi 
aşteptau. Atunci mullahul îşi ridică glasul puternic: 

— Allah, Coranul şi Khomeini! 

Apoi ieşi pe poartă către Kowiss. Supuşi, sătenii îl urmară. 

Fără să vrea, Starke se cutremură. Mullahul ăsta este atât 
de plină de ură, că pare să i se reverse prin pori. Şi atât de 
multă ură... într-o zi o să stârnească ceva sau pe cineva. 
Dacă am să conduc eu zborul, poate că o să-l zgândăr şi mai 
rău. Dacă numesc pe cineva sau cer un voluntar, e ca şi cum 
m-aş feri de o responsabilitate care-mi revine. 

— Va trebui să zbor eu cu el, mormăi. Trebuie! 

CAPITOLUL 5 

În împrejurimile Lengehului; ora 6,42 dimineaţa. 
Elicopterul de tip JR 212, cu doi piloţi şi toate cele 
treisprezece locuri pentru pasageri ocupate, efectua un 
zbor de rutină, îndreptându-se către largul strâmtorii 
Hormuz, dinspre baza SG la Lengeh, pe deasupra apelor 
placide ale Golfului, către câmpurile petrolifere, exploatate 
cu sprijinul francezilor, de la Siri. Soarele abia se săltase 
peste orizont cu promisiunea unei alte minunate zile senine, 
deşi ceața, ca de obicei în Golf, cobora vizibilitatea până la 
câţiva kilometri. 

— Chopper EP-HS', aici Controlul radar Kish, întoarce la 
260. 

Ascultător, aparatul urmă noul curs. 

— 260 la 1000, răspunse Ed Vossi. 

— Menţine 1000. Comunică atunci când treci pe deasupra 
zonei Siri. 

Spre deosebire de cea mai mare parte a Iranului, în zonă 
radarul era foarte bun, cu staţii pe insula Kish şi Lavan, 
deservit de operatori ai Forţelor Aeriene Iraniene, excelent 


pregătiţi de USAF, căci ambele capete ale Golfului erau la 
fel de strategice şi la fel de bine deservite. 

— HSI. 

Ed Vossi era american, fost pilot militar, avea treizeci şi doi 
de ani şi era îndesat ca un fundaş de fotbal american. 

— Radarul e cam nervos azi, nu, Scrag? spuse către 
celălalt pilot. 

— Ba bine că nu. Poate că-i supără hemoroizii. 

— Chiar în faţa lor se afla micuța insulă Siri. Era pustie, 
izolantă şi joasă, cu o mică pistă de pământ, câteva barăci 
pentru personalul exploatării şi o mulţime de rezervoare 
uriaşe alimentate de ţevi aşternute pe fundul mării, venind 
de la sondele aflate în vestul Golfului. Insula se găsea la 
vreo şaizeci de mile în largul coastei iraniene, chiar pe 
graniţa internaţională ce despărţea în două strâmtoarea 
Hormuz şi separa apele iraniene de cele ale Omanului şi 
Emiratelor Arabe Unite. Chiar deasupra rezervoarelor de 
petrol, elicopterul se înclină uşor îndreptându-se spre vest, 
către prima oprire programată la câţiva kilometri, pe 
platforma petrolieră Siri trei. 

În momentul acela, zona avea şase pompe funcţionale, 
toate deservite de un consorţiu francez semi- 
guvernamental, EPF, care dotase exploatarea pentru 
IranOil în schimbul unor viitoare livrări de petrol. 

— Controlul Kish, HS'T, survolez Siri la trei sute de metri, 
spuse Ed Vossi în laringofon. 

— Recepție, HST! Menţine 1000! veni imediat răspunsul. 
Raportaţi înainte de a ateriza. Aveţi trafic în faţa voastră la 
ora 10,00, în urcare. 

— Îi vedem. 

Cei doi piloţi urmăriră zborul unei formaţii strânse de 
patru avioane de vânătoare ce se ridicau în înălţimi trecând 
pe lângă ei, către gura strâmtorii. 

— Se grăbesc, spuse cel mai în vârstă şi se foi în scaun. 

— Po?i s-o mai zici o dată! Ia uite, lisuse, sunt USAF, FE 15! 

Vossi era uluit. 


— Drace! Nu ştiam că există aşa ceva pe-aici. Ai mai văzut, 
Scrag? 

— Nu, camarade! spuse Scrag Scragger la fel de 
îngrijorat, ajustând puţin volumul căştilor sale. 

La şaizeci şi trei de ani, era cel mai bătrân pilot din S-G, 
decanul piloților la Lengeh, un bărbat mărunţel, uscăţiv şi 
zbârcit, foarte slab, foarte încăpățânat, încărunţit şi cu ochi 
albaştri deschis, adânciţi în orbite, care păreau întotdeauna 
să cerceteze orizontul. Vorbea cu un interesant accent 
australian. 

— Mi-ar plăcea să ştiu ce dracu' se coace. Ăştia de la radar 
îs la fel de agitaţi ca nişte canguri în călduri, şi-i a treia 
patrulă pe care-o vedem de când suntem în aer, deşi e doar 
prima yankee. 

— Tre' să fie o grupare de intervenţie, Scrag, sau poate 
sunt aparatele de escortă pe care le-au trimis americanii în 
Arabia Saudită, cu AVACS-ul. 

Şcragger stătea pe scaunul din stingă, pe post de căpitan- 
instructor. De obicei tipul JR 212 era configurat pentru un 
singur pilot, cu scaunul în dreapta, dar Şcragger pusese să 
fie dotat acest aparat cu comenzi duble, pentru pregătirea 
piloților. 

— Ei bine, spuse râzând, cita vreme nu dam cu ochii de 
MIG-uri, stăm bine. 

— Roşii n-or să-şi trimită aparate aici, oricât ar vrea ei să 
aibă strâmtoarea. 

Vossi era foarte sigur pe el. N-avea nici pe jumătate vârsta 
lui Şcragger şi era aproape de două ori cât el în înălţime. 

— N-or s-o facă, cită vreme le spunem că ar fi al dracului 
de bine să-şi vadă de ale lor, şi-o să avem avioane şi vase şi 
puterea să le folosim. îşi miji ochii, încercând să străpungă 
ceața. Ei, Scrag, ia te uită! 

Uriaşul superpetrolier era încărcat din greu, mult adâncit 
în apă, despicând greoi valurile către Hormuz. 

— Pariez că are cinci sute de mii de tone sau chiar mai 
mult. 


Îl priviră o vreme. Şaizeci la sută din petrolul lumii libere 
trecea prin această cale maritimă puţin adâncă şi îngustă - 
abia douăzeci şi patru de kilometri în şenalul navigabil - 
dintre Iran şi Oman, douăzeci de milioane de barili în 
fiecare zi. 

— Crezi că or să construiască vreodată un petrolier de un 
milion de tone, Scrag? 

— Sigur c-o s-o facă, dacă vor. Vasul trecu pe sub ei. 

— Are pavilion liberian, spuse absent Şcragger. 

— Ai ochi de vultur. 

— Datorită vieţii mele ordonate, prietene. Şcragger 
aruncă o privire scurtă în cabină. Toţi pasagerii se aflau pe 
locurile lor, cu centurile de siguranţă prinse, cu Mae West - 
vestele de salvare regulamentare pe ei, cu căştile de 
protecţie la urechi, citind sau privind pe ferestre. Totul e 
normal, îşi spuse. Da. Şi instrumentele arată valori normale, 
sunetele sunt aşa cum trebuie, eu mă simt normal?i tot aşa? 
i el. Atunci de ce sunt încordat? 

Se întrebă, întorcându-se din nou cu faţa înainte. Din 
pricina acelei forţe de intervenţie, din pricina radarului de 
la Kish, a pasagerilor, a zilei tale de naştere şi cel mult 
dintre toate, pentru că eşti în aer şi, singurul mod de a 
rămâne în viaţă când zbori este să fii încordat. Râse. 

— Ce ţi s-a năzărit, Scrag? 

— 'Ţie ţi s-a năzărit. le dai pilot, aşa-i? 

— Sigur, Scrag! spuse prudent Vossi. 

— Okay. Ai ginit Siri Trei? 

Vossi rânji şi arătă cu degetul în depărtare o sondă ce abia 
se vedea prin ceaţă, puţin mai către est faţă de grupul 
celorlalte. Scragger zâmbi. 

— Atunci închide ochii. 

— Hai, las-o moartă, Scrag, sigur că ăsta-i un zbor de 
verificare, da' cum să... 

— Am luat controlul, spuse Scragger vesel. Instantaneu, 
Vossi dădu drumul manşei. 

— Acum închide ochii, fiin'că a-nceput antrenamentul. 


Sigur pe el, tânărul aruncă o ultimă privire atentă la sonda 
care le era ţinta, îşi potrivi căştile, îşi scoase ochelarii 
fumurii şi se supuse. Scragger îi puse în mâini perechea 
specială de ochelari negri pe care i-o confecţionase el 
însuşi. 

— Uite, pune-i pe ăştia şi nu deschide ochii până nu-ţi spun 
eu. Pregăteşte-te să preiei controlul. 

Vossi îşi puse ochelarii şi încet şi cu grijă, cu ochii încă 
închişi, întinse mâinile şi picioarele, abia atingând manetele 
şi pedalele, aşa cum ştia că-i place lui Scragger. 

— Okay. Gata, Scrag! 

— Ia-o-n braţe. 

Vossi apucă manşa fără să stea pe gânduri, cu mişcări 
ferme şi suple, mulţumit că tranziţia fusese lină, aparatul 
rămânând drept şi fără să se clatine. 

Zbura fără balansări, condus doar de urechile lui, şi el 
încerca să anticipeze cea mai uşoară variaţie în tonul 
motorului, scăderi sau creşteri care i-ar fi arătat că se 
ridica sau cobora. O uşoară schimbare. Anticipă bine, 
aproape simțind mai înainte ca aceasta să se-ntâmple, că 
motorul prinsese o notă ascuţită, deci turbinele accelerau, 
iar elicopterul cobora. Făcu corecţiile necesare apoi aduse 
aparatul din nou la orizontală. 

— Bine, prietene, spuse Şcragger aprobator. Acum 
deschide ochii! 

Vossi se aşteptase la ochelarii obişnuiţi de antrenament, 
care te-mpiedicau să vezi afară prin parbriz, dar îţi 
îngăduiau să vezi aparatele de bord. Se trezi într-un 
întuneric total. Brusc, intră în panică, atenţia lui 
volatilizându-se o dată cu capacitatea de coordonare a 
mişcărilor. Pentru o fracțiune de secundă fu complet 
dezorientat, simţi un gol în stomac, aşteptându-se ca 
aparatul să înceapă să se balanseze, dar nu se-ntâmplă 
astfel. Manetele rămaseră neclintite ca o stâncă în mâinile 
lui Şcragger, pe care nu le simţise până atunci pe comenzi. 


— Llisuse, gâfâi Vossi, luptându-se cu ameţeala, întinzând 
automat mâinile ca să-şi scoată ochelarii. 

— Lasă-i aşa, Ed! Asta e o situaţie limită. Eşti singurul pilot 
la bord şi-ai dat de necaz. Ce-ai să faci? la comenzile, haide! 

Vossi simţi în gură gust de fiere şi scuipă. îşi simţea mâinile 
şi picioarele cuprinse de un tremur nervos. Apucă 
comenzile, trase prea mult de ele şi aproape ţipă 
înspăimântat când se balansară puternic, pentru că se 
aştepta ca Şcragger să-l controleze în continuare. Dar n-o 
făcea. Total dezorientat, trase din nou prea tare de 
comenzi. De data asta Şcragger minimaliza greşeala. 

— Linişteşte-te, Ed! Ascultă afurisitul ăla de motor. 
Stăpâneşte-ţi mâinile şi picioarele. Apoi, mult mai blând: 
Uşurel acum... le descurci bine. Uşurel... O să verşi mai 
târziu. Eşti într-o situaţie limită, trebuie să-l pui jos şi ai 
treisprezece pasageri în spate. Eu 's aici lângă tine, da' nu-s 
pilot, aşa că ce-ai de gând să faci? 

Vossi îşi simţi mâinile şi picioarele revenind la locurile lor 
şi urechile auziră iarăşi sunetul motoarelor. 

— Eu nu pot să văd, dar tu poţi. 

— Aşa-i. 

— Atunci ai putea să mă conduci! 

— Aşa-i. 

Vocea lui Scragger căpătă o notă de încordare. 

— Sigur că trebuie să pui întrebările corecte. Kish Control, 
coborâm de la 1000 spre Siri Trei. 

— Recepție. HSTI! 

Glasul lui Scragger îşi schimbă tonalitatea. 

— De-aici înainte mă cheamă „Burt”! Sunt un flăcău de pe 
una din sonde. Habar n-am de zbor, da' pot să citesc un 
cadran... dacă-mi spui ca lumea unde să mă uit. 

Vossi se aruncă bucuros în joc şi puse întrebările potrivite, 
Burt obligându-l să-şi folosească limitele cunoştinţelor sale 
de zbor, ale aparatelor din cabină, obligându-l să pună 
întrebările astfel încât uri necunoscător să poată înţelege şi 


răspunde. Din timp în timp, când nu era îndeajuns de 
precis, „Burt” ţipa ascuţit, cuprins de isterie: 

— Iisuse, nu găsesc ceasu', care-i, pentru Dumnezeu, toate 
sunt, ale dracului, la fel! Explică mai încet, oh, Dumnezeule! 
O să murim cu toţii! 

Pentru Vossi întunericul se hrănea cu întuneric. Timpul se 
dilată. Nu existau cadranele cunoscute sau acele 
indicatoare atât de liniştitoare. Nu exista nimic, doar vocea 
care-l forţa să atingă graniţa capacităţilor sale. când 
ajunseră la cincisprezece metri de platformă, „Burt” începu 
să dea indicaţii de aterizare. Vossi era ameţit, înspăimântat 
de întuneric, ştiind că minusculul cerc de aterizare de pe 
puntea platformei se ridica în întâmpinarea lui. Mai ai încă 
timp să renunţi, să măreşti turaţia, să ieşi dracului de aici şi 
să aştepţi undeva sus, dar câtă vreme? 

— Acum eşti la trei metri deasupra şi trei într-o parte, aşa 
cum ai vrut. 

Simţind sudoarea izvorându-i din piele, Vossi puse imediat 
aparatul în picaj. 

— E perfect! Eşti fix la centru, aşa cum ai vrut. Niciodată 
întunericul nu fusese mai atotstăpânitor şi nici teama pe 
care o simţea. Murmură o rugăciune. Reduse puţin din 
turație. Păru să treacă o veşnicie, apoi alta şi alta şi în cele 
din urmă patinele atinseră ceva şi aparatul se aşeză imobil. 
Pentru un moment nu-i veni să creadă. Simţea o uşurare 
atât de intensă că aproape îi venea să plângă de bucurie. 
Apoi, de la mare depărtare, auzi vocea adevărată a lui 
Şcragger şi-l simţi preluând comenzile. 

— Am luat-o eu, prietene! A fost al dracului de bine, Ed, 
zece din zece. Am preluat eu acum. 

Ed Vossi îşi scoase ochelarii. Era ud leoarcă, avea fata albă 
ca varul şi se lăsă moale în scaun, abia luând în seamă 
activitatea din faţa lui, plasa grea de frânghie întinsă peste 
platforma de aterizare care n-avea nici treizeci de metri în 
diametru. 


— Iisuse, am coborât! Am coborât şi suntem teferi! 
Şcragger lăsase motorul în ralanti. Nu era nevoie să-l 
oprească de tot, căci era doar o scurtă oprire. Fredona 
„Waltzing Matilda”, ceea ce i se întâmpla doar când era 
foarte mulţumit. Puştiul se descurcase, îşi zise. Zburase ca 
focu'. Da' cât de iute avea să-şi revină? când zbori cu cineva 
întotdeauna e bine să ştii cât îl ţin zurgălăii. 

Se întoarse şi ridică degetul mare către bărbatul care 
stătea pe scaunul cel mai din faţă al cabinei, unul dintre 
inginerii francezi care venise să verifice echipamentul 
electric de pompare abia instalat pe platformă. Restul 
pasagerilor aşteptară răbdători. Patru erau japonezi, 
oaspeţi ai oficialităților franceze şi ai inginerilor de la EPF. 
Şcragger nu se simţea în apele lui transportând japonezi, 
căci îi răscoleau amintiri din zilele războiului, amintiri ale 
pierderilor australiene din războiul din Pacific, miile de 
morţi în taberele de prizonieri japoneze şi la calea ferată 
birmaneză. Mai degrabă crime, îşi spuse întunecat, 
îndreptându-şi atenţia către platformă. 

Inginerul deschisese uşa şi îi ajuta pe muncitorii uranieni 
să scoată cutiile din cala de mărfuri. Era o vreme fierbinte 
şi umedă, enervantă, aerul mirosea greu a petrol Şi gaze. în 
carlingă era înăbuşitor ca de obicei, umiditatea cumplită, 
dar Şcragger se simţea confortabil. 

Trase cu coada ochiului la Vossi, încă moale în scaunul lui, 
cu mâinile puse după ceafă, încercând să-şi revină. E-un 
băiat bun, îşi zise Şcragger, apoi vocea dominatoare din 
cabină, din spatele lui, îi atrase atentia. Era Georges de 
Plessey, şeful oficialilor franceze: responsabilul zonal al EPEF. 
Stătea pe braţul unuia dintre scaune, servind unul dintre 
nesfârşitele sale discursuri de data asta japonezelor. Mai 
bine lor decât mie, îşi spuse Scragger amuzat. Îl cunoştea 
pe Plessey de trei ani şi-i plăcea omul pentru meniurile 
franţuzeşti pe care le oferea şi pentru calitatea jocului său 
de bridge, joc care le plăcea amândoura, dar nu şi pentru 
felul în care susţinea o conversaţie. Găzarii ăştia sunt toţi Ia 


fel. N-au habar decât de petrol şi nici n-au chef de altceva 
şi, în ceea ce-i priveşte, tot restul lumii nu-i pe Pământ 
decât ca sa consumăm chestia asta şi să o plătim muncind 
până ne dă borşul pe nas şi crăpăm; ba chiar şi atunci, cele 
mai multe dintre crematorii folosesc petrol. Fir-ar ai 
dracului! Preţul la gaz a sărit la 14,8 barilul. Era 4,80 cu 
câţiva ani în urmă şi 1,80 doar cu alţi câţiva ani înainte de 
asta. Afurisiţi tâlhari de drumul mare! Gaşca dracului - 
OPEC, Cele Şapte Surori, ba şi găzarii din Marea Nordului. 

— Toate aceste platforme se sprijină pe nişte piloni aşezaţi 
pe fundul mării, spunea de Plessey. Toate sunt construite şi 
deservite de francezi. Câte una la o singură exploatare. 

Purta o îmbrăcăminte kaki şi avea un păr rar, nisipiu şi 
faţa arsă de soare. Ceilalţi francezi pălăvrăgeau şi se certau 
între ei. Asta fac toată vremea, îşi spuse Scragger. Doar din 
când în când se întrerup ca să mănânce şi să beai vin şi să 
sucească gâtul vreunei fetişcane care n-are a se aştepta de 
la ei la mai mult de „adio-şi-n-am-cuvinte”. Ca pricopsind de 
Jean-Luc, regele fustangiilor. Şi totuşi, fiecare are 
personalitatea lui. Fiecare. Nu ca amărâţii ăştilalţi. 
Japonezii sunt toţi scunzi, supli, dichisiţi, toţi îmbrăcaţi la 
fel: cămaşă albă cu mâneci scurte, cravată neagră, 
pantaloni negri, pantofi negri, aceleaşi ceasuri digitale, 
aceiaşi ochelari fumurii. Singura diferenţă e vârsta. Ca 
sardinele într-o conservă. 

— Apa de-aici, ca peste tot în Golf, e puţin adâncă, 
domnule Kasigi, spunea de Plessey. Aici n-are nici treizeci 
de metri. Se dă uşor de petrol cam la trei sute de metri 
Avem şase puncte de foraj în partea asta a câmpului care-l 
numim Siri Trei. Sunt toate legate, adică concept între ele 
cu ţevi şi pompează prin ele petrolul în rezervoarele de pe 
insula Siri. Capacitatea de stocare este de trei milioane de 
barili şi toate rezervoarele sunt acum pline. 

—?i cheiurile din Sin, domnule de Plessey? întrebă Kasigi 
Japonezul grizonat care vorbea o engleză limpede şi 
îngrijită. N-am putut să văd când am trecut peste insulă. 


— Pentru moment încărcăm în larg. Anul viitor am 
planificat să construim un chei, între timp nu-i nici o 
problemă pentru încărcarea petrolierelor de capacitate 
medie, domnule Kasjgi. Vă garantăm o deservire rapidă, o 
încărcare rapidă. În definitiv, suntem francezi. O să vedeţi 
mâine. Rikomaru a întârziat? 

— Nu, o să ajungă la amiază. Care e capacitatea finală a 
câmpului? 

— Nelimitată, spuse râzând francezul. Acum pompăm doar 
şaptezeci şi cinci de mii de barili pe zi, dar, mon Dieu, sub 
fundul mării e un lac de petrol. 

— Excelenţă căpitan! 

La fereastra laterală a elicopterului, în dreptul scaunului 
lui Şcragger, se înălţase chipul surâzător al tânărului 
Abdullah Turik, unul dintre componenţii echipei de 
pompieri. 

— Eu foarte bine, foarte bine, dumneata? 

— Prima-ntâi, tinere! Cum merge treaba? 

— Eu bucuros văd dumneata, căpitan Excelenţă! 

Cu un an în urmă, baza de la Lengeh în care se afla 
Şcragger fusese alertată prin radio că exista un CASEVAC 
pe această platformă. Era o noapte groaznică şi directorul 
iranian spusese că probabil pompierul avea peritonită şi ar 
fi bine să încerce să ajungă acolo cât mai devreme cu 
putinţă în zori, zborul de noapte fiind interzis în Iran, cu 
excepţia cazurilor de urgenţă. Şcragger era ofiţer de 
serviciu şi plecase imediat. Era politica companiei să 
acţioneze imediat în astfel de situaţii, chiar şi în condiţii 
deosebit de grele, dar făcea parte şi din serviciul lor 
special. Il dusese pe tânăr direct la Spitalul Naval lranian 
din Bandar-e Abbas şi îi convinsese pe cei acolo să-l 
primească. Dacă n-ar fi făcut-o, tânărul ar fi murit. 

De atunci, acesta îl întâmpina de fiecare dată când 
ajungea la sondă şi, o dată pe lună, la bază sosea o pulpă 
proaspătă de capră, oricât se străduise Scragger să 
împiedice asta, din pricina preţului exorbitant. O dată 


vizitase satul de baştină al tânărului, aflat undeva în zona 
Lengeh, la o distanţă bună de coastă. Era o localitate 
obişnuită, fără instalaţii sanitare, fără electricitate, fără apă 
curentă, podele de pământ bătut, pereţi de chirpici, în afara 
oraşelor, iranienii trăiau cu strictul necesar, dar chiar şi aşa 
o duceau mult mai bine decât mulţi dintre locuitorii 
celorlalte state din zona Golfului. Familia lui Abdullah era ca 
toate celelalte - nici mai bună, nici mai rea. Mulţi copii, nori 
de muşte, câteva capre şi găini, câţiva acri de mărăcinişuri. 
Şi tatăl tânărului spusese: 

— Curând, într-o zi, o s-avem şi şcoala noastră, Excelenţă 
pilot, şi rezervorul nostru de apă şi într-o zi electricitate şi, 
da, e-adevărat, o ducem mult mai bine muncind pentru 
petrolul pe care îl exploatează străinii, mulţumim lui Allah 
că ne-a dat petrol. Binecuvântat fie Allah că fiul meu 
Abdullah trăieşte! A fost Voia Lui ca Abdullah să trăiască, 
Voia Lui că Excelenţa voastră s-a îngrijit într-arăta de el, 
Allah fie binecuvântat! 

— Cum merge treaba, Abdullah? repetă Scragger, căci 
tânărul îi plăcea, pentru că gândea în pas cu vremurile, nu 
ca tatăl său. 

— Bine! 

Abdullah se apropie, băgându-şi capul pe fereastră. 

— Căpitan, spuse opintit, de data asta fără zâmbet şi cu 
vocea coborâtă atât de mult încât Scragger trebui să se 
aplece înainte ca să audă. Curând multe necazuri. Tudehii 
comunişti, mujhadmii poate fedainii, puşti şi explozive, 
poate un vapor la Siri, primejdie! Te rog, te rog, nimic nu 
spune cine zis, da? 

Apoi îşi aşeză din nou zâmbetul pe faţă şi strigă: 

— Aterizări bune şi vino din nou, curând, aga! 

Flutură din mină o dată, apoi, încercând să-şi ascundă 
nervozitatea, se întoarse la ceilalţi. 

— Sigur, sigur, Abdullah, mormăi Şcragger. 

Primprejur se afla un număr de iranieni care îi 
pregătiseră, dar aşa se întâmpla de obicei. Piloții erau 


educați pentru că erau singura legătură în caz de urgenţă. 
Şeful platformei ridică degetul mare în sus. Automat, 
Şcragger se răsuci, verificând dacă totul era în regulă şi 
fiecare se aşezase pe locul lui. 

— Îl salt, Ed? 

— Da, sigur, Scrag. 

La trei sute de metri, Şcragger trecu la orizontală, 
îndreptându-se către Siri Unu, unde trebuiau să debarce 
restul pasagerilor. Era foarte tulburat. 

— Lua-le-ar dracu' de ciori, îşi zise. O singură bombă ar 
împrăştia insula Siri prin tot Golful. 

Era pentru prima dată când auzea vreun zvon de felul 
ăsta. Zona Siri nu fusese niciodată ţinta vreuneia dintre 
grevele care închisese toate celelalte câmpuri, în special - 
după cum credeau muncitorii străini - din cauză că 
francezii îi dăduseră adăpost lui Khomeini. Sabotaj? Nu 
spunea japonezul c-o să-i vină un petrolier mâine? Da, aşa 
spunea! Ce-i de făcut? Nimic, pentru moment. Pune-l 
deoparte pe Abdullah pentru o vreme, acum nu e timp de 
aşa ceva. Nu cât eşti în zbor. Trase cu coada ochiului la 
Vossi. Eh, s-a descurcat bine, foarte bine, mai bine decât... 
mai bine decât cine? Trecu în revistă chipurile tuturor 
piloților pe care îi pregătise de-a lungul anilor. Sute. 

Zbura de când împlinise cincisprezece ani. Întrase la 
şaptesprezece în Forţele Aeriene Regale Australiene, în 
1933, pilotase un Spitfire în '39 ca locotenent, după care 
trecuse la elicoptere în '45, zburase în '49 în Koreea şi 
Părăsise armata după douăzeci de ani de serviciu, încă 
locotenent la treizeci şi şapte de ani. Râse. Cât timp fusese 
în armată, strânsese întruna caracterizări proaste. 

— Pentru Dumnezeu, Şcragger, ce ţi-a căşunat pe 
general? De data asta ai încurcat-o! 

Siri Unu era încă la o distantă bună. Aterizase acolo 

— Dar, wingco*, englezoiul a început-o! Ticălosul a zis că 
to?i australienii sunt nişte hoţi?i au urme de cătuşe în jurul 
încheeturilor,?i ne tragem din pu?căria?i. 


— Aşa a zis? Tu-i mama lui! Englezoii ăştia-s toţi la fel, 
Scrag! Deşi, în cazul tău avea probabil dreptate. Familia ta 
e Acolo Dedesubt* de la începuturi, da' totu?i te-ai încontrat 
din nou c-un superior şi, dacă nu-nve?i să te porţi, te las la 
sol de tot. 

Dar n-o făcuse niciodată. Cum ar fi putut? Decorat de două 
Ori, şaisprezece avioane doborâte şi de trei ori pe atâtea 
misiuni îndeplinite cu plăcere, cu mai multă plăcere decât 
oricine în întregul RAAF. Încă mai zbura căci asta era tot 
ceea ce-şi dorea mai mult pe lume, încă mai încerca să fie 
cel mai bun şi mai sigur şi încă mai dorea să iasă din 
încurcătură cu toţi pasagerii întregi. Dacă zbori pe 
elicoptere, e cu neputinţă să nu ţi se întâmple vreo 
defecţiune în aparatură, îşi zise, ştiind că fusese foarte, 
foarte norocos, nu ca alţii, piloţi la fel de buni, pe care-i 
părăsise norocul. Trebuie să ai noroc ca să fii pilot bun. Din 
nou trase cu coada ochiului la Voss bucuros că nu se aflau în 
război, că avea de fapt cel mai bun câmp de încercare a 
unui pilot. Nu mi-ar plăcea să-l pierd pe tânărul Ed. E unul 
dintre cei mai buni din S-E Acum, ia să vedem cine-i cel mai 
bun dintre cei cu care ai zburat. Charlie Petikin, desigur. 
Da, el trebuie să fie pentru că a fost pilot de utilitare. Şi 
Tom Lochart. Dune Mclver e cel mai bun dintre toţi, deşi nu 
mai zboară putrezi-i-ar oasele cu invenţia aia a lui de 
control medicale la trei luni, dar aş fi la fel de-al dracului şi 
la fel de grijuliu, dacă eu aş fi jos şi el ar zbura la şai'ştrei ca 
o păsărică. Scragger se cutremură. Dacă se strecoară 
regulamente noi în privinţa vârstei pensionării, am 
încurcat-o. În ziua în care o să mă dea jos iau catrafusele 
către Grădina Raiului. 

Siri Unu era încă la o distanţă bună. Aterizase acolo de trei 
ori pe săptămână timp de mai bine de un an, totuşi î?i 
pregătea de fiecare dată apropierea ca şi cum ar fi fost 
prima dată. 

— Unde-i grijă, nu-i accident. Totul trebuie să fie, pregătit 
din vreme. Azi o să ne apropiem frumuşel jos. 


— Scrag. 

— Da, fiule! 

— M-ai speriat al dracului! 

— Asta-i Lecţia Nr. 1. Ce altceva ai mai învăţat? Cred că 
am învăţat cât de al naibii de uşor e să intri în panică, cât de 
singur te simţi şi neputincios şi cât de importanţi sunt ochii. 

Vossi aproape explodă: 

— Cred că am învăţat că sunt muritor. Fir-ar să fie, zbori 
pe elicoptere, e cu neputinţă să nu ţi se întâmple lisuse, 
Scrag, tare m-am speriat, mai să mă scap pe mine. 

— Când mi s-a întâmplat mie, eu m-am scăpat. 

— Ha? 

— Zburam în Kuweit, pe un 47G2, în vremurile vechi, prin 
'60. 

47G2 era un elicopter mic, de trei locuri, cu cabina ca o 
bulă transparentă, cu motor Bell cu piston, calul de povară 
al celor mai multe unităţi aeriene de control al circulaţiei şi 
al poliţiei. 

— Zburam cu un doctor şi un mecanic de la ExIex. Vroiau 
să ajungă într-o oază dincolo de Vafrah, unde Mclver e cel 
mai bun dintre toţi, deşi nu mai zboară, aveau un CASE VAC 
- un amărât îşi încurcase piciorul în sapa de foraj. Ei, şi 
zburam cu uşile scoase ca de obicei, fiindcă era vară. Cam 
la o sută douăzeci de grade, vreme uscată şi împuţită şi 
pentru oameni şi pentru elicoptere, aşa cum numai în 
deşert poa' să fie, de departe mai rău ca pe coclaurile 
noastre, în pustiu. Da' mi se promisese Plată dublă şi o 
bonificaţie, aşa că bătrânu' meu prieten m-a dat voluntar. 
Era o zi nenorocită, cum numai în deşert poate să fie, Ed. 
Vântul ridica nisipul roşu, încins în rafale şi-şi făcea de cap, 
ştii, ca de obicei - pale bruşte care ridică nisipul în nori 
deşi, vârtejurile obişnuite în locurile joase. Eram pe la vreo 
sută de metri şi veneam la aterizare, când am dat peste un 
nor de praf - o pulbere de fină că nu puteai s-o vezi. Cum 
mi-a intrat în ochelarii de protecţie, numai Dumnezeu ştie, 
da' acum era în regulă şi-n clipa următoare tuşeam şi 


scuipam bojocii din mine şi aveam ochii plini de nisip şi 
eram la fel de orb ca o cârtiţă bătrână. 

— Nu glumeşti? 

— Nu, e-adevărat, zău! Nu puteam să văd nimic, nu 
puteam să-mi deschid ochii şi eram singurul pilot - cu doi 
pasageri la bord. 

— Iisuse, Scrag, amândoi ochii? 

— Amândoi ochii şi ne bălăngăneam acolo în aer ca dracui, 
până am reuşit să stăpânesc mai mult sau mai puţin 
blestemâăţia asta şi inima din piept. Doctorul n-a putut să-mi 
scoată nisipul din ochi şi de fiecare dată când încerca, sau 
încercam eu, aproape că ne dădeam cu crăcii în sus - ştii ce 
sensibil e G2. Erau tot atât de înspăimântați ca şi mine şi 
asta nu m-ajuta câtuşi de puţin. Şi atunci mi-a dat prin cap 
că singura şansă pe care o aveam era să aterizez orbeşte. 
Zici că era să faci pe tine. Ei bine, când am pus patinele pe 
nisip, nu mai rămăsese în mine nici o picătură, nici măcar 
de sămânță! 

— lisuse, Scrag! Lai pus jos, pe bune? Ca azi, da' de- 
adevăratelea, cu amândoi ochii plini de praf? Nu glumeşti?! 
— l-am pus să-mi dea indicaţii aşa cum am făcut cu tine. 

De fapt doctorul a făcut-o, amărâtu' ălălalt a leşinat. 

Ochii lui Scragg nu părăsiseră nici o clipă platforma de 
aterizare. 

— Cum ţi se pare? 

— Fără probleme. 

Siri Unu se afla drept în faţă, platforma de coborâre 
întinsă deasupra apei. Se zărea responsabilul cu aterizarea 
şi echipa obligatorie de pompieri aşteptând lângă el. 
Mâneca de vânt era pe jumătate umflată şi flutura stabil în 
aceeaşi direcţie. De obicei, Şcragger cobora treptat, 
imediat după raportul obişnuit către staţia radar. De data 
asta, în loc de aşa ceva spuse: 

— Astăzi o să rămânem sus, frate-meu! O să-ncercăm 
apropiere la înălţime şi o să-l punem jos drept. 

— De ce, Scrag? 


— Să schimbăm un pic. 

Vossi se-ncruntă, dar nu spuse nimic. Luă la rând fiecare 
cadran, căutând ceva în neregulă. Nu găsi nimic, Cu 
excepţia comportării ciudate a bătrânului. Când ajunseră 
chiar deasupra sondei, Scragger deschise circuitul de 
emisie. 

— Kish radar, aici HS'T, coborâm de la 1000 pentru Siri 
Unu. 

— Okay, HST, comunicaţi când sunteţi gata de decolare. 

— HSI. 

Se pregătiseră de o apropiere la înălţime, folosită de 
obicei când locul de aterizare este înconjurat de clădiri 
înalte, stâlpi sau piloni. Scragger reduse din puterea 
motorului exact atât cât trebuia. Elicopterul începu să se 
aşeze uşurel, perfect controlat. Nouă sute, opt sute, şase 
sute, patru, trei... Amândoi simţiră în aceeaşi clipă vibrația 
comenzilor. 

— lisuse, suflă Vossi, dar Scragger aplecase deja foarte 
mult botul elicopterului în jos şi apăsase manşa până la 
podea. Aparatul începu brusc o coborâre foarte iute - două 
sute, o sută... şi vibraţiile creşteau. Privirile lui Vossi săreau 
de la cadran la cadran, către punctul de aterizare şi din nou 
la aparatele de bord. Îngheţase în scaunul lui, iar gândurile 
urlau: S-a dus elicea anticuplu sau transmisia elicei 
anticuplu! 

Platforma de aterizare se repezea către ei, echipa de 
serviciu se împrăştie în panică, pasagerii se agăţară de 
mânere, înfricoşaţi de neaşteptatul picaj. 

Vossi se ţinea de ambele laterale ale scaunului, întregul 
panou de bord vibra, iar zgomotul motorului se schimbase. 
În fiecare clipă se aştepta să piardă definitiv elicea din 
coadă şi atunci nu ar fi mai avut scăpare. Altimetrul arăta 
şaizeci metri, cincizeci, patruzeci, treizeci, douăzeci şi 
mâinile lui se întinseră să apuce manetele ca să înceapă 
frânarea, dar Scragger îi anticipă mişcarea cu o fracțiune 
de secundă mai devreme, împinse maneta de gaze la capăt 


şi opri perfect. Pentru o secundă aparatul păru să atârne cu 
motoarele urlând, nemişcat la un metru deasupra 
platformei, apoi atinse platforma la marginea cercului, 
violent, dar nu atât de violent ca să fie periculos, alunecă 
înainte şi se opri la doi metri de centru. 

— Tu-ţi... murmură Şcragger. 

— Iisuse, Scrag! 

Vossi abia era în stare să vorbească. 

— A fost perfect! 

— Nu, n-a fost. L-am pus cam la un metru juma' într-o 
parte. 

Cu un efort, Şcragger îşi desprinse mâinile de pe manete. 

— Taie rotorul, Ed, repede, cât de repede poţi. Deschise 
portiera din partea lui, se lăsă să alunece iute afară în 
curentul şfichiuitor de aer al elicei şi deschise uşa cabinei. 

— Rămâneţi pe loc un moment, strigă acoperind 
zgomotele motorului care se oprea, asudând de uşurare că 
toată lumea era cu centurile de siguranţă încă puse şi 
nimeni nu fusese rănit. 

Ascultători, oamenii rămaseră aşezaţi, doi dintre ei verzi la 
chip. Cei patru japonezi se holbară la el impasibili. 

Răciturile dracului, îşi zise în gând. 

— Mon Dieu, Scrag, strigă Georges de Plessey, ce s-a- 
ntâmplat? 

— Nu ştiu, cred că-i anticuplul. În curând o să-i scadă 
turaţia şi o să... 

— De-a ce dracu te joci, Vossi?! 

Era Gafări, responsabilul iranian de zbor care îşi vârâse 
chipul desfigurat de furie pe fereastra pilotului. 

— Cum îndrăzneşti să faci un exerciţiu de zbor pe 
platforma asta?! Am să-ţi fac raport pentru manevră 
periculoasă! 

Şcragger se răsuci spre el. 

— Eu pilotam, nu căpitanul Vossi. 

Brusc, nemărginita uşurare că reuşise să apunteze cu 
bine, amestecată cu profundul sentiment de dispreţ pe 


care-l avea pentru acest om, îl făcu să-şi iasă din fire. 

— Cară-te, Gafări, cară-te sau îţi scap una de n-ai s-o uiţi 
toată viaţa! 

Strânse pumnii şi se pregăti. 

— Cară-te! 

Ceilalţi priveau uluiţi. Vossi se albi. Gafări, mai înalt şi mai 
voinic decât Scragger, îşi scutură arătătorul către faţa lui 
Scragger, blestemându-l în iraniană, apoi strigă în engleză, 
încercând să-l provoace: 

— Porc străin, cum îndrăzneşti să mă-njuri, să mă 
ameninţi?! Am să cer anularea permisului tău de pilotaj 
pentru manevre periculoase şi am să te azvârl din Iran. 
Câinilor, credeţi că cerul nostru vă aparţine?! 

Scragger se aruncă înainte, dar Vossi se aşeză imediat 
între ei şi opri lovitura cu pieptul său lat. 

— Hei, hei, prietene, ce faci? Hei, iartă-mă, Scrag, spuse 
liniştit, dar mai bine ne-am uita la elice. Scrag, Scrag, 
prietene, elicea! Ei?! 

Lui Scrag îi trebuiră câteva secunde ca privirile să i se 
limpezească. Inima îi bătea nebuneşte şi-i văzu pe toţi 
holbându-se la el. Cu un efort uriaş, îşi stăpâni furia. 

— Ai... ai dreptate, Ed. Da. 

Apoi se-ntoarse către Gafări. 

— A fost... a fost o situaţie specială. 

Gafări încercă să-l ia peste picior şi Scragger începu din 
nou să se enerveze, dar de data asta reuşi să se 
stăpânească. Merseră către elicopter. Mulţi dintre 
petroliştii europeni şi iranieni se strânseseră în jurul 
rotorului din coadă. Elicea se oprise din rotaţie. Dintr-una 
dintre pale lipseau cam zece centimetri, iar ruptura era 
zdrenţuită. când Vossi încercă axul principal, era aproape 
liber. Enormul cuplu de forte creat de mişcarea descentrată 
a palelor îl distrusese. În spatele lui, unul dintre pasageri se 
repezi către marginea platformei şi începu să vomeze 
violent. 

— Iisuse, mormăi Vossi. As putea să-l rup cu două degete! 


Gafări sparse tăcerea cu vocea lui răsunătoare. 

— E limpede: întreţinere proastă, periclitând... 

— Taci, Gafări! spuse de Plessey furios. Merele! Suntem 
toţi în viaţă şi-i datorăm asta căpitanul Scragger. Nimeni n- 
ar fi putut să prevadă asta. Standardele S-C sunt cele mai 
ridicate din Iran. 

— O să raportez, domnule de, Plessey... 

— Da, te rog, fă chestia asta şi aminteşte-ţi că am să 
propun pentru citare pentru capacitate profesională. 

De Plessey era impozant în mânia lui. Il detesta pe Gafări, 
considerându-l un necioplit care-l susţinea pe Khomeini 
făţiş, incitând muncitorii la grevă dacă nu se afla prin 
preajmă vreun militar sau poliţist loial Şahului ca în clipa 
următoare să se-mpăuneze cu loialitatea sa faţă de familia 
imperială şi să-i pedepsească pe sondori pentru o 
infracţiune minoră. Porc străin, ai? 

— Aminteşte-ţi şi asta: aici este o societate franco-iraniană 
şi Franţa nu este... cum se spune... Franţa nu a fost 
niciodată împotriva Iranului când acesta a trecut prin clipe 
grele. 

— Atunci ar trebui să insistaţi ca Siri să fie deservită numai 
de către francezi... şi nu bătrâni. Am să raportez fără 
întârziere incidentul. 

Gafări se îndepărtă. Înainte ca Şcragger să poată face sau 
spune ceva, de Plessey îi puse palmele pe umeri, îl sărută 
pe amândoi obrajii, după care îi scutură mâna cu egală 
căldură. 

— Îţi mulţumesc, mon cherami! 

Din rândul francezilor se auziră strigăte puternice de 
bucurie şi se înghesuiră în jurul lui Şcragger, îmbrăţişându- 
| cu efuziune, apoi Kasigi înainta. 

— Domo! spuse el oficios şi, spre şi mai marea stânjeneală 
a lui Şcragger şi şi mai marea bucurie a francezilor care-şi 
îndesiră strigătele şi bătăile pe spate şi pe umeri, cei patru 
japonezi se înclinară înaintea lui la unison. 


— Mulţumesc, domnule căpitan! spuse din nou Kasigi cu 
voce oficială. Da, noi înţelegem şi vă mulţumim. 

Zâmbi şi-i oferi cartea lui de vizită pe palmele întinse, 
înso?it de o altă uşoară înclinare. 

— Yoshi Kasigi, Ioda Shipping Industries. Vă mulţumesc. 

— N-a fost chiar aşa grav, domnule Kaseegee! Spuse 
Scragger. 

Încerca sa treacă peste stânjeneala care-l cuprinsese, 
peste furia care-l stăpânise, şi să-şi vină în fire, deşi îşi 
promise în sinea lui că într-o zi, cât de curând, o să încerce 
să-l găsească pe Gafări, singur pe țărm. 

— Noi, eh, aveam echipament de plutire, aveam spaţiu 
destul şi l-aş fi putut pune pe apă. E meseria noastră să 
ajungem jos cu bine. Ed ăsta... 

Îi zâmbi vesel lui Ed, ştiind că, punându-se în faţa lui, 
tânărul îl salvase de la o înfruntare pe care n-ar fi putut s-o 
câştige. 

— Căpitanul Vossi ar fi făcut acelaşi lucru cu uşurinţă. Am 
vrut doar să vă scap de-o udătură, deşi apa e plăcută şi 
călduţă, dar nu ştii la ce să te-aştepţi din partea lui Fălci. 

Încordarea se sparse şi râseră cu toţii, deşi puţin nervoşi, 
pentru că cea mai mare parte a Golfului şi a gurilor nurilor 
care se vărsau în el erau pline de rechini. Apele calde şi 
abundența de resturi alimentare şi gunoaie neprocesate pe 
care naţiunile riverane Golfului le revărsau în el de milenii 
favorizau dezvoltarea peştilor de toate felurile, în special a 
rechinilor. Şi pentru că toate gunoaiele de pe platformele 
petroliere treceau peste bord, rechinii erau de obicei prin 
preajmă. 

— Ai văzut vreodată unul mare, căpitane? 

— Ba bine că nu! E un rechin cap-de-ciocan care pândeşte 
în largul insulei Kharg. Am stat acolo câţiva ani şi l-am 
văzut... ştiu eu, o dată sau de două ori pe lună. Are cam opt- 
zece metri lungime. Am văzut o mulţime de rechini cenuşii 
mari, da' ăsta-i singurul într-adevăr mare. 

De Plessey se cutremură. 


— Merde pe toţi rechinii. Era cât pe-aci să mă înşface unu' 
o dată, lângă Siri. Eu, cum spuneţi voi... A! Mă bălăceam la 
apă mică şi rechinul s-a repezit la mine atât de repede că a 
ajuns cu burta pe nisip. Avea cam doi metri jumate. Am tras 
în el de şase ori, dar tot s-a zbătut întruna şi a încercat să 
ajungă la noi şi i-au trebuit ore întregi ca să moară şi nici 
chiar atunci n-am îndrăznit vreunul dintre noi să ne- 
apropiem de el. Ehei, rechinii... Trase cu coada ochiului la 
elicea ruptă. 

— În ce mă priveşte sunt foarte fericit aici, pe sondă, 
încuviinţară cu toţii. Francezii începură să pălăvrăgească 
între ei, gesticulând. Doi porniră să descarce nişte coşuri, 
iar altul se duse să dea o mână de ajutor celui care încă mai 
vărsa peste bord. 

Sondorii se depărtară. Japonezii rămaseră în aşteptare, 
privind atenţi înjur. Superstiţios, Vossi atinse elicea. 

— Ca să poarte noroc, ei, Scrag! 

— De ce nu? Câtă vreme tu şi pasagerii puteţi să ieşiţi din 
aparat pe picioarele voastre, a fost o aterizare bună. 

— De ce s-a-ntâmplat? întrebă de Plessey. 

— Habar n-am, frate-meu, spuse Şcragger. Am trecut 
printr-un stol de păsări de mare, unele micuţe, pescăruşi 
poate, pe drum dinspre Siri Trei. Una dintre ele ar fi putut 
să intre în elice şi să provoace o mică ruptură. N-am simţit 
nimic, da' cine ştie! Ştiu că rotorul era perfect în dimineaţa 
asta, pentru că amândoi am verificat elicopterul, ca de 
obicei. Ridică din umeri: Voia Domnului! 

— Oui. Espece de con! Mie nu-mi place să fiu atât de 
aproape de voia Domnului. 

Se încruntă către platforma de aterizare. 

— Ar putea un 206 sau un Alouette să ajungă aici şi să ne 
ia pe rând? 

— O să trimitem după un alt '212 şio să tragem păsărica 
noastră dincolo. 

Şcragger arătă către interiorul platformei, în apropierea 
schelăriei înalte a sondei. 


— Avem roţi în compartimentul de bagaje, aşa că n-o să fie 
cine ştie ce şi n-o să te-ntârzie. 

— Bun, bun. Atunci las asta în grija ta. Ceilalţi, veniţi cu 
mine, spuse Plessey plin de importanţă. Cred că tuturor ne- 
ar trebui nişte cafea şi-apoi un pahar de Chablis de la 
gheaţă. 

— Credeam că pe sonde nu se bea, spuse Kasigi. 
Sprâncenele lui de Plessey se arcuiră. 

— Aşa e, mon cher, desigur - pentru iranieni şi pentru cei 
care nu sunt francezi - desigur. Dar sondele noastre sunt 
franţuzeşti şi se supun Codului Napoleonian, adăugă plin de 
măreție. Trebuie să sărbătorim sosirea noastră în siguranţă 
aici, aşa că astăzi sunteţi oaspeţii frumoasei Frânte, deci ne 
putem comporta ca nişte oameni civilizaţi, ocolind regulile. 
De ce sunt făcute dacă nu ca să fie ocolite? Desigur. Haideţi, 
apoi o să începem vizita propriu-zisă şi o să vă explic tot. 

Îl urmară cu toţii, cu excepţia lui Kasigi. 

— Şi dumneata, domnule căpitan, întrebă, ce-ai să faci? 

— O să aşteptăm. Elicopterul o să aducă piese de rezervă 
şi mecanici, răspunse Scragger. 

Nu se simţea în apele lui fiindcă nu-i plăcea să se afle atât 
de aproape de vreun japonez, nefiind în stare să înlăture 
amintirea atâtor prieteni pierduţi în război, atât de tineri, 
iar el încă în viaţă, şi veşnica întrebare înnebunitoare: De ce 
ei şi nu eu? 

— O să aşteptăm până o să fie reparat, apoi o să ne 
întoarcem acasă. De ce? 

— Când o să se întâmple asta? 

— Pe înserat. De ce? 

Kasigi aruncă o privire iute către elice. 

— Cu îngăduinţa dumitale, mi-ar plăcea să mă întorc tot cu 
dumneata. 

— Asta hotărăşte căpitanul Vossi! Oficial, el e căpitanul în 
acest zbor. 

Kasigi îşi îndreptă atenţia către Vossi. Tânărul pilot 
cunoştea sentimentele lui Scragger în privinţa japonezilor, 


dar nu le putea înţelege. Chiar înainte de decolare spusese: 
„La dracu', Scrag, Războiul Mondial a fost acum un milion 
de ani. Japonia este aliata noastră în prezent, singurul aliat 
important pe care-l avem în Asia”, iar Scragger îi 
răspunsese: „Las-o baltă, Ed."Aşa că o lăsase. 

— Dumneavoastră, hm, mai bine aţi pleca cu ceilalţi 
domnule Kasigi. Nu putem şti cât de mult o să dureze. 

— Elicopterele îmi dau o stare de nervozitate. As prefera 
să zbor cu dumneata, dacă n-ai nimic împotrivă! 

Kasigi îşi întoarse din nou ochii către Şcragger. Ochi 
pătrunzători, pe o faţă aspră. 

— Am fost în mare pericol. Aproape n-ai avut timp şi totuşi 
te-ai rotit la nici nouăzeci de metri ca să faci o aterizare 
perfectă pe pata asta de muscă. A fost un zbor incredibil, 
incredibil! Un singur lucru nu înţeleg: De ce ai ales o 
apropiere la înălţime? 

Prinse din zbor privirile lui Vossi fixate pe chipul lui 
Şcragger. Aii, îşi zise, şi pe tine te miră. 

— N-aveai nici un motiv pe o zi ca asta, nu-i aşa? Şcragger 
îl privi îndelung şi mai nemulţumit. 

— Aţi zburat pe elicoptere? 

— Nu, dar am zburat cu destule ca să ştiu când e vorba de 
un necaz. Mă ocup de petroliere şi deci de câmpuri 
petrolifere - aici în Golf, în Irak, în Alaska, oriunde, chiar şi- 
n Australia. 

Kasigi lăsă, să treacă peste el explozia de ură pe care o 
intuia. Era obişnuit cu asta, ştia motivul, pentru că făcuse 
multe afaceri până acum în Australia. Foarte multe. 

O parte a acestei uri e meritată, îşi zise. O parte! până la 
urmă, australienii or să se schimbe. Vor fi nevoiţi s-o facă. În 
definitiv, noi cumpărăm o parte considerabilă din materiile 
lor prime, acum şi în anii care-or să vină, şi în curând o s- 
avem şi mai mult. E curios cât de uşor putem obţine pe cale 
economică ceea ce n-am reuşit să facem pe cale militară. 

— 'Te rog, de ce ai ales o apropiere la înălţime, astăzi? În 
mod normal ar fi trebuit să fim pe fundul mării acum. De 


ce? 

Şcragger ridică din umeri, vrând să pună capăt poveştii. 

— Şefule, spuse Vossi. De ce-ai făcut-o? 

— Din noroc! Kasigi zâmbi puţin. 

— Dacă-mi îngădui, mi-ar face plăcere să zbor cu 
dumneata la întoarcere. O viaţă pentru o viaţă, căpitane. Te 
rog! păstrează cartea mea de vizită. Poate că într-o zi sar 
putea să-ţi fac vreun serviciu. Se înclină politicos şi îi părăsi. 

Ora 11,56 dimineaţa. 

— Explozive pe Siri, Scrag? De Plessey era uluit. 

— Nu-i exclus, replică Scragger la fel de încet. 

Se găseau în cel mai îndepărtat punct al platformei, la o 
distanţă bună de orice fiinţă omenească, şi căpitanul abia 
isprăvise de istorisit ceea ce ii şoptise Abdullah. Cel de-al 
doilea '212 se afla de multă vreme acolo, aşteptându-l pe de 
Plessey care trebuia să dea ordinul de decolare ca să-l ducă 
pe el şi echipa lui pe Siri, unde erau aşteptaţi pentru prânz. 
Mecanicii desfăcuseră deja cea mai mare parte a secţiunii 
din coadă a elicopterului lui Scragger şi erau adânciţi în 
reparaţii, Vossi supraveghindu-i atent. Rotorul cel nou şi 
transmisia erau deja la locul lor. După o clipă, de Plessey 
spuse neajutorat: 

— Explozivele ar putea fi oriunde! Chiar şi o cantitate mică 
ar putea să afecteze întreg sistemul nostru de pompare. 
Mon Dieu! Ar fi o cale perfectă de a nărui şi mai mult 
şansele lui Bakhtiar - sau ale lui Khomeini - de a se întoarce 
la normal. 

— Da. Ai grijă cum foloseşti informaţia şi, pentru 
Dumnezeu, păstreaz-o pentru tine! 

— Sigur. Omul ăsta a fost pe Siri Trei? 

— La Lengeh. 

— Ei, şi-atunci de ce nu mi-ai spus de dimineaţă? 

— N-am avut timp. Scragger aruncă o privire iute în jur, 
asigurându-se că nu putea să-i audă nimeni. Ai grijă cu 
orice faci. Fanaticii ăştia nu dau un ban pe nimeni şi nimic şi 


dacă le trece prin cap că cineva a scăpat o vorbă, se umple 
marea de cadavre de aici până la Hormuz. 

— Aşa-i. 

De Plessey era foarte îngrijorat. 

— Ai mai spus şi altcuiva? 

— Nu, prietene! 

— Mon Dieu, ce-aş putea să fac? Paza e... Cum ai putea 
avea o pază sigură în Iran? Vrei, nu vrei, suntem în puterea 
lor. Îţi mulţumesc încă o dată! Trebuie să-?i mărturisesc că 
mă aşteptam la sabotaje serioase pe Khar'g sau la Abadan, 
e-n avantajul celor de stânga dacă se creează şi mai mult 
haos, dar nu m-am gândit că o să ajungă până aici. 

Întunecat, se sprijini de balustradă şi privi la marea de 
dedesubt care spăla leneşă picioarele platformei. Rechinii 
dădeau târcoale, căutând resturi. Acum ne ameninţă 
teroriştii. Rezervoarele şi pompele de pe Siri sunt o ţintă 
bună pentru sabotaj şi dacă se întâmplă ceva acolo, 
pierdem ani de proiectare, ani de petrol, de care Franţa are 
disperată nevoie. Petrolul pe care s-ar putea să-l cumpărăm 
de la împuţiţii de englezi şi din împuţita lor de Mare a 
Nordului. Cum or îndrăzni să fie atât de norocoşi cu 
extracția lor în creştere - cel puţin 1,3 milioane de barili pe 
zi? 

De ce nu e petrol lângă coastele noastre sau ale Corsicii? 
Afurisiţi de englezi, cu feţele şi inimile lor înşelătoare. De 
Gaulle avea dreptate când spunea că trebuie ţinuţi afară 
din Europa. Şi acum când noi, cu bunătatea inimilor 
noastre, i-am acceptat, deşi ştim cu toţii că sunt nişte 
ticăloşi mincinoşi, nici nu le trece prin cap să împartă 
norocul cu noi, partenerii lor. Se prefac doar că sunt cu noi 
în Piaţa Comună. Au fost întotdeauna împotriva noastră şi 
or să fie întotdeauna. Marele Charles avea dreptate în tot 
ceea ce-i priveşte, deşi s-a înşelat cumplit în privinţa 
Algeriei. Dacă am avea încă Algeria, pământul şi petrolul ei, 
am fi bogaţi, mulţumiţi, iar englezii şi nemţii şi tot restul ne- 
ar linge picioarele. 


Între timp, ce-i de făcut? 

Te duci la Siri şi prânzeşti. După asta ai să gândeşti mai 
bine. Mulţumesc, Doamne, că încă mai primim provizii din 
Dubai, Sharyah şi Al Shargaz, locuri civilizate şi cu bun 
simţ. Zilnic brie, camembert, boursin, usturoi proaspăt şi 
unt din Franţa şi vin adevărat, fără de care am muri. Ei, 
aproape, adăugă el cu oarecare reţinere, observând că 
Şcragger îl priveşte atent. 

— Da, mon brave? 

— Ziceam: ce-ai de gând să faci? 

— Am să dau ordin să înceapă un exerciţiu de avarie, 
spuse el maiestuos. Se pare că am dat uitării clauza 56/976 
a contractului nostru original franco-iranian, care spune că 
la fiecare şase luni, pe o perioadă de câteva zile, trebuie 
verificate măsurile de securitate - întru gloria Franţei şi, 
hm, a Iranului. 

Minunaţii ochi ai lui de Plessey se aprinseră de frumuseţea 
glumei. 

— Desigur că subordonații mei au uitat să-mi amintească, 
dar acum o să ne aruncăm cu toţii în acest exerciţiu, cu un 
adevărat entuziasm franțuzesc. Peste tot: la Siri, pe 
platformele de foraj, pe țărm, chiar şi la Lengeh. Les 
cretins! Cum îndrăznesc să creadă că ar putea sabota 
munca noastră de ani de zile? 

Aruncă o privire înjur. Încă nu se apropiase nimeni. Restul 
grupului se strângea acum lângă cel de-al doilea JR 212. 

— Va trebui să-i comunic lui Kasigi, căci are un petrolier 
prin preajmă, comunică el cu voce coborâtă, şi ăsta ar 
putea fi o ţintă. 

— Poţi să te încrezi în el? Vreau să spun că o să facă totul 
pe ascuns? 

— Da, va trebui, mon ami. Va trebui să-l previn, trebuie s-o 
fac. 

Plessey îşi simţi stomacul răsucindu-se. Dumnezeule! îşi 
spuse foarte tulburat. Sper că e doar foame şi că nu mă 
paşte alt atac, vreo criză biliară. Deşi nu m-ar mira, cu tot 


ce s-a-ntâmplat azi. Mai întâi am fost aproape de un 
accident, apoi cel mai bun pilot al nostru era cât pe ce să se 
încaiere cu scârbosul de Gafări şi acum aşteptăm să ne 
lovească revoluţia. 

— Kasigi a întrebat dacă ar putea ca la întoarcere să 
zboare cu tine. când ai să poţi pleca? 

— Înainte de apus, dar nu-i nevoie să m-aştepte, poate să 
plece cu voi! 

De Plessey se încruntă. 

— Înţeleg de ce nu-ţi plac japonezii. Eu, cel puţin, tot nu 
pot să-i sufăr pe nemți, dar trebuie să fim practici. E un 
client bun şi, deoarece a cerut-o, ţi-aş fi recunoscător dacă, 
se zicem, l-ai ruga pe Vossi să piloteze, mon cher ami. Da, 
acum suntem prieteni apropiaţi, ne-ai salvat vieţile şi am 
fost toţi la voia Domnului. Acum putem... se lumină la faţă. 
Da, şi dacă zboară cu tine, o să ai o ocazie perfectă de a-i 
spune ce mi-ai spus şi mie. Sunt sigur că ai să te descurci 
foarte bine. 

— Dare... 

— E unul dintre cei mai buni clienţi ai noştri, spuse ferm 
de Plessey. Foarte bine, îţi mulţumesc prietene, am să-l las 
la Siri. Când eşti gata, ia-l de acolo. Excelent. Atunci e 
hotărât. Şi fii sigur că am să-ţi fac un raport foarte 
favorabil, autorităţilor şi chiar însuşi „Boierului” Gavallan. 

Zâmbi din nou. 

— Acum plecăm, ne vedem mâine. 

Înjurând printre dinţi, Şcragger îl privi depărtându-se. De 
Plessey era şeful peste toţi, aşa că nu putea să facă nimic şi 
în acea după amiază, în drum către Siri, stătea pe locul din 
spate, în cabină, transpirând de zor şi detestând faptul. 

— lisuse, Scrag, zisese Vossi şocat când îi spusese că avea 
să stea în spate, pasager. Te simţi bine? 

— Sigur că da. Vreau doar să văd cum e când stai acolo, 
răspunsese iritat. Mută-ţi fundul pe locul căpitanului, ia-l pe 
nenorocitul ăla de la Siri şi pun-te dracului ca pana la 
Langeh sau te ia dracu' la raport. 


Kasigi aştepta la heliport. Nu era pic de umbră şi se- 
ncinsese, era plin de praf şi asudat. Dunele se-ntindeau în 
depărtare până către conducta petrolieră şi complexul de 
rezervoare, toate de un cenuşiu murdar din pricina 
prafului. Şcragger privea diavolii deşertului - mici vârtejuri 
de vânt care dansau deasupra solului -mulţumind stelei sale 
norocoase că putea să zboare şi nu trebuia să muncească 
într-un astfel de loc. Da, elicopterele sunt zgomotoase şi 
întotdeauna vibrează şi-s greu de stăpânit, îşi zise, şi sigur 
că îmi lipseşte zborul la înălţime, zborul singur în carlinga 
avionului, sus, sus de tot, picajurile şi tonourile şi planarea 
ca un vultur, dar zborul e zbor şi nu-mi place deloc să stau 
în împuţita asta de cabină. Pentru Dumnezeu, e mai rău 
chiar decât într-un avion obişnuit. Nu-i plăcea să zboare 
fără să fie el la comenzi şi nu se simţea niciodată în 
siguranţă şi asta se adăuga nemulțumirii sale când îi făcu 
semn lui Kasigi să se aşeze lângă el. Trânti uşa. De partea 
cealaltă a cabinei, cei doi mecanici moţăiau pe scaune, în 
salopetele lor albe, pătate de sudoare. 

Kasigi îşi potrivi vesta de salvare şi-şi strânse centura de 
siguranţă. Odată ridicaţi în aer, Scragger se aplecă spre el. 

— N-am cum să-ţi spun altfel decât la iuţeală, aşa că 
ascultă aici. S-ar putea să aibă loc un atac terorist la Siri, 
pe una dintre platformele de extracţie, sau poate chiar pe 
vaporul dumitale. De Plessey m-a rugat să te previn. 

Kasigi trase adânc aer în piept. 

— Când? şuieră pe deasupra zgomotului puternic din 
cabină. 

— Nu ştiu, şi nici de Plessey, dar e mai mult decât probabil. 

— Cum, cum o să încerce să saboteze? 

— Habar n-am. Cu armele sau cu explozibilele, poate o 
bombă cu ceas... A?a că ar fi bine să întăreşti măsurile de 
siguranţă. 

— Sunt mai mult decât întărite, replică imediat Kasigi, 
apoi văzu o străfulgerare mânioasă în ochii lui Scragger şi 


pentru o secundă nu putu înţelege de ce, apoi îşi aminti cele 
ce abia le spusese. 

— Ah, te rog să mă ierţi, căpitane, n-am vrut să par 
lăudăros, atâta doar că am menţinut întotdeauna standarde 
de securitate foarte ridicate, iar în apele astea vasele mele 
sunt... 

Era cât pe ce să spună „pe picior de război”, dar se opri la 
timp, stăpânindu-şi iritarea la sensibilitatea celuilalt. 

— În apele astea toată lumea e mai mult decât grijulie. Te 
rog iartă-mă. 

— De Plessey a vrut să ştii. Şi de asemenea că nu trebuie 
să dai pe-afară - că trebuie să păstrezi totul pentru 
dumneata - şi să nu scapi ceva vreunui iranian. 

— Înţeleg! Totul va fi ţinut în secret. Din nou îţi, 
mulţumesc. 

Şcragger încuviinţă scurt din cap şi se aşeză mai bine în 
scaunul său. 

Kasigi îşi dorea din tot sufletul să fi putut şi el să dea scurt 
din cap şi să se sfârşească totul aşa, dar, fiindcă australianul 
salvase viaţa însoţitorilor săi şi a sa şi deci le permisese să 
fie de folos mai departe companiei şi şefului lor, Hiro 'Toda, 
simţea că e de datoria lui să încerce o împăcare. 

— Căpitane! spuse el cât de încet putea peste tunetul 
motoarelor, înţeleg de ce noi japonezii, suntem atât de urâţi 
de australieni şi îmi cer iertare pentru toate Chan-giurile, 
toate drumurile către Burma şi toate atrocitățile. Pot să-ţi 
spun doar adevărul. Aceste întâmplări sunt foarte limpede 
discutate în şcolile noastre şi nu sunt uitate. Este ruşinea 
noastră naţională că astfel de lucruri s-au întâmplat. 

E-adevărat, îşi zise furios în sinea lui, a fost o prostie 
comiterea unor astfel de atrocități, chiar dacă nebunii ăia 
nu înțelegeau ce făceau - în definitiv cei mai mulţi dintre 
duşmani erau nişte laşi, s-au predat supuşi cu zecile de mii 
şi astfel şi-au pierdut toate drepturile lor ca fiinţe umane, 
după legile codului nostru Bushido, care stipulează că 
pentru un soldat predarea este cea mai rea dezonoare. 


Câteva greşeli făcute de câţiva sadici, câţiva ţărani prost- 
educați printre gardienii închisorilor, cei mai mulţi dintre ei 
fiind Mâncători de Usturoi, coreeni, şi toţi japonezii trebuie 
să sufere asta pe vecie! E ruşinea Japoniei. Şi cealaltă, cea 
mai rea dintre toate: comandantul nostru suprem nu şi-a 
împlinit datoria şi l-a forţat astfel pe împărat să încheie 
ruşinos războiul 

— 'Te rog, primeşte-mi scuzele în numele tuturor! 
Şcragger îl privi lung. După o pauză, spuse simplu: 

— lartă-mă, dar nu pot. Fostul meu partener, Forsyth, a 
fost primul care a intrat în Changi. N-a reuşit niciodată să 
uite ce-a văzut. În al doilea rând, prea mulţi dintre 
camarazii mei, nu doar prizonieri de război, au încasat-o de 
la voi. Prea mulţi. Nu pot să uit, şi mai mult decât atât, n-am 
s-o fac. N-am s-o fac pentru că, dacă se-ntâmplă asta, ar 
însemna să-i trădez eu. l-am trădat prin pace - ce pace? i- 
am trădat pe toţi, asta-i ceea ce cred. lartă-mă, dar aşa e. 

— Înţeleg. Chiar şi aşa am putea face pace. Dumneata şi 
cu mine. Nu? 

— Poate. Poate cu timpul. 

Ah, timpul, îşi spuse Kasigi amuzat. Astăzi am fost din nou 
în pragul morţii. Cât timp mai avem? Tu şi cu mine? Ce-i 
timpul altceva decât o iluzie, iar viaţa doar o iluzie în altă 
iluzie? Şi moartea? îşi amintea, cu mândrie, poemul de 
moarte al unuia dintre strămoşii săi samurai, care însumase 
totul desăvârşit. 

Ce sunt norii altceva decât un motiv pentru cer? Ce e via? 
a? 

Altceva decât evadare din moarte? 

Strămoşul său era Yabu Kasigi, daimo de Izu şi Baka şi 
sprijinitor al lui Yoshi Toranaga, primul şi cel mai mare 
dintre supu?ii lui Toranaga care, din ţâţă-n fiu, conduseseră 
Japonia din 1603 până în 1871, când împăratul Meiji 
desfiinţase shogunatul şi scosese în afara legii întreaga 
clasă a samurailor. Dar Yabu Kasigi nu rămăsese în amintire 
pentru credinţa faţă de stăpânul său sau pentru curajul în 


luptă, aşa cum se întâmplase cu faimosul său nepot, Omi 
Kasigi, care luptase pentru Toranaga în marea bătălie de la 
Sekigahara, unde, deşi pierduse un braţ, condusese atacul 
care zdrobise duşmanul. O, nu, Yabu îl trădase pe Toranaga, 
sau încercase să-l trădeze şi astfel i se poruncise să-şi facă 
seppuku - sinuciderea rituală prin despicarea pântecului. 

Yabu era venerat pentru caligrafia poemului său de 
moarte, pentru curajul său când îşi făcuse seppuku în acea 
zi, îngenunchind în faţa samurailor adunaţi, el îndepărtase 
batjocoritor pe cel de-al doilea samurai care ar fi trebuit să 
stea în spatele lui cu sabia cea lungă şi să pună capăt 
agoniei, iute, retezându-i capul şi înlăturând astfel ruşinea 
de a i se auzi strigătul de durere. Luase pumnalul scurt şi 
şi-l înfipsese adânc în pântece, apoi făcuse liniştit cele patru 
tăieturi, cel mai dificil seppuku din câte fuseseră vreodată: 
de-a curmezişul şi în jos, din nou de-a curmezişul şi în sus, 
apoi îşi ridicase măruntaiele cu mâinile, ca în cele din urmă 
să moară fără să scoată un sunet. Kasigi se cutremură la 
gândul că ar fi putut face acelaşi lucru, ştiind că n-ar fi avut 
vreodată curajul. Războaiele moderne nu seamănă deloc cu 
acele zile când ţi se putea porunci să mori astfel, la simpla 
dorinţă a stăpânului. 

Îl văzu pe Şcragger privindu-l cu atenţie. 

— Şi eu am fost în război, spuse el involuntar. Pe avioane. 
Am zburat pe Zerouri în China, în Malaya, în Indonezia şi-n 
Noua Guinee. Curajul în timp de război e diferit de curajul 
în sine. Vreau să spun, nu în timp de război, nu-i aşa? 

— Nu înţeleg. 

Nu m-am gândit la războiul meu de ani de zile, îşi zise 
Kasigi, scăldat brusc de un val de teamă, amintindu-şi 
veşnica spaimă de a fi ucis sau rănit, spaimă care-l măcina 
şi astăzi, când era sigur că aveau să moară cu toţii, el şi cu 
însoțitorii săi îngheţaţi de spaimă. Da, şi toţi am făcut astăzi 
ceea ce am făcut în toţi acei ani de război: ne-am amintit 
moştenirea noastră, Pământul Zeilor, ne-am înghiţit spaima 
aşa cum am fost învăţaţi din copilărie, ne-am prefăcut calmi, 


ne-am prefăcut echilibraţi ca să nu ne facem de ruşine în 
faţa altora, am zburat într-o mulţime de misiuni pentru 
împărat, împotriva duşmanului, cât de bine am putut şi 
apoi, când el a spus: „Puneţi jos armele”, le-am pus 
recunoscători, oricât de mare ar fi fost ruşinea. 

Câţiva găsiseră această ruşine de nesuportat şi se 
sinuciseseră după tradiţia străveche, onorabil. Mi-am 
pierdut oare cinstea pentru că n-am făcut-o? Nici gând! M- 
am supus împăratului care a poruncit să îndurăm ceea ce 
nu se putea îndura, apoi m-am alăturat firmei vărului meu, 
aşa cum ne cerea datoria, şi l-am servit cu cinste spre şi mai 
marea glorie a Japoniei. Am ajutat la ridicarea companiei 
Toda Shipping Industries din ruinele Yokohamei, 
transformând-o într-una din cele mai mari firme din 
Japonia, am construit nave uriaşe, inventând 
superpetrolierele, tot mai mari în fiecare an, şi aştept în 
curând ca să fie aşezată chila primului tanc petrolier de-un 
milion de tone. Acum vasele noastre sunt peste tot, purtând 
materii prime în Japonia şi ducând de-aici produse finite. 
Suntem, pe bună dreptate, minunea lumii, dar, o, atât de 
vulnerabili! Trebuie să avem petrol sau o să pierim. 

Văzu pe una dintre ferestre un petrolier îndreptându-se 
către Golf şi un altul către Hormuz. Un pod neîntrerupt, îşi 
zise, cel puţin un petrolier la fiecare sută de mile pe tot 
drumul de aici către Japonia, zi de zi, ca să hrănească 
fabricile noastre, fără de care am muri de foame. OPEC-ul o 
ştie, ne stoarce cât poate şi-şi freacă mâinile bucuros, ca 
astăzi. Astăzi mi-a trebuit toată puterea voinţei mele ca să 
mă prefac că sunt calm în timpul tocmelii cu francezul ăsta 
odios, puţind a usturoi şi a scârboşenia aia zemuindă, 
borâtura aia numită brie, care-mi cerea, bătăios, doi dolari 
şi optzeci de cenți peste preţul deja scandalos de 
paisprezece dolari şi optzeci de cenți, iar eu, dintr-o 
străveche linie de samurai, a trebuit să mă tocmesc cu el ca 
un chinez din Hong Kong. 


— Dar, m'sieur de Plessey, desigur că puteţi vedea că la 
acest preţ, la care se adaugă transportul... 

— Îmi pare rău, m'sieur Kasigi, dar am şi eu ordinele mele. 
Aşa cum s-a convenit, cele trei milioane de barili de petrol 
de la Siri trebuie oferite mai întâi dumitale. ExIex a cerut o 
parte şi alţi patru parteneri importanţi solicitat de 
asemenea cantitatea. Dacă doreşti, poţi renunţa... 

— Nu, dar contractul specifică la preţul curent al OPEC 
Sisu 

— Da, dar desigur ştii că toţi furnizorii OPEC cer o 
bonificaţie. Nu uita că saudiţii plănuiesc să reducă 
producţia luna asta şi că săptămâna trecută toţi 
producătorii mai importanţi au hotărât un alt val de 
reduceri de force majeure, că Libia îşi reduce şi ea 
producţia. BP - British Petroleum - a continuat reducerile 
până la patruzeci şi cinci de procente... 

Kasigi ar fi vrut să urle de furie când îşi amintea că până la 
urmă căzuse de acord, cu condiţia să aibă toate cele trei 
milioane de barili la acelaşi preţ, iar francezul zâmbise 
dulce şi spusese „Desigur, cu condiţia să încărcaţi în şapte 
zile”, amândoi ştiind că aşa ceva era cu neputinţă. 

Ştia de asemenea că o delegaţie de stat românească se 
afla în acele momente în Kuweit, căutând trei milioane de 
tone de petrol brut, nu trei milioane de barili, ca să-şi 
compenseze reducerea aprovizionării cu petrol iranian care 
ajungea la ei prin conductele irano-sovietice, şi că mai erau 
şi alţi cumpărători, cu duzinele, care aşteptau la rând 
pentru petrolul de pe Siri, şi pentru toate celelalte 
transporturi asupra cărora avea dreptul primei opţiuni 
petrol, gaz natural lichid, nafta şi alte produse 
petrochimice. 

— Foarte bine, şaptesprezece şaizeci un baril, spusese cu 
voce plăcută Kasigi, dar în sinea lui se jură să egaleze 
scorul cumva. 

— Pentru încărcătura acestui petrolier, m'sieur. 


— Desigur că pentru încărcătura acestui petrolier, spusese 
şi mai amabil. 

Şi acum acest pilot australian îmi şopteşte că chiar şi acest 
petrolier s-ar putea să nu fie în siguranţă. 

Bătrânul ăsta ciudat. Prea bătrân ca să mai zboare şi 
totuşi atât de priceput, atât de bine pregătit, atât de 
deschis şi atât de prost. Prost! E o prostie să fii atât de 
deschis, pentru că astfel eşti în puterea celuilalt. 

— Spuneai că poate cu timpul am putea face pace. Astăzi 
amândoi era să sfârşim acest timp. Ne-a salvat doar 
priceperea dumitale şi norocul, pe care noi îl numim karma. 
Într-adevăr, nu ştiu cât de mult timp mai avem. Poate că 
vasul meu va sări în aer mâine. Voi fi la bordul lui. Ridică din 
umeri. Karma! Hai să fim prieteni! Numai dumneata şi cu 
mine. Nu cred că ne trădăm aşa camarazii noştri din război, 
ai dumitale şi ai mei. 

Întinse mâna. 

— Te rog. 

Şcragger privi palma întinsă. Kasigi se străduia să aştepte. 
Apoi Şcragger cedă, încuviinţă uşor din cap şi strânse mâna 
cu putere. 

— E-n regulă, amice! Hai să-i dăm drumul! 

În acea clipă îl văzu pe Vossi întorcânu-se şi făcându-i 
semn. 

Într-o clipă, Şcragger ajunse în cabină. 

— Da, Ed?! 

— Se anunţă un CASEVAC, Scrag! De pe Siri Trei. Unul 
dintre cei de acolo a căzut peste bord. 

Porniră la iuţeală. Trupul plutea la piciorul sondei, îl 
ridicară la bord cu un vinci. Rechinii îşi luaseră deja partea 
din picioare, iar unul dintre braţe lipsea. Capul şi faţa erau 
lovite rău şi desfigurate ciudat. 

Cadavrul era al lui Abdullah Turik. 

CAPITOLUL 6 lângă Bandar-e Delam; ora 4,52 după- 
amiază. 


Umbrele se lungeau. De-a lungul drumului, ţinutul era plin 
de mărăcinişuri, iar la orizont se înălţau dalele pietroase ale 
munţilor acoperiţi de zăpadă, capătul nordic al lanţului 
Zagros. De partea aceasta, dincolo de pârâul şi mlaştinile ce 
se întindeau până la portul aflat la câţiva kilometri 
depărtare, se afla una dintre numeroasele conducte de 
petrol care traversau regiunea în toate direcţiile. Conducta 
de oţel avea cincizeci de centimetri în diametru şi era 
aşezată pe capre de beton, trecea pe sub un mic pod, 
traversând drumul, apoi intra în pământ. La un kilometru 
către est se afla un sat alcătuit din locuinţe joase, acoperite 
de praf, cu pereţi nezugrăviţi, din chirpici, şi direcţia aceea 
se apropia un automobil. Era vechi şi uzat şi se deplasa 
încet, dar motorul suna bine, prea bine pentru aspectul 
caroseriei. 

În maşină se aflau patru iranieni. Erau tineri şi proaspăt 
bărbieriţi şi mai bine îmbrăcaţi decât de obicei, deşi toţi 
erau asudaţi şi foarte nervoşi. În apropierea podeţului, 
maşina se opri. Unul dintre tineri, care purta ochelari, se 
ridică de pe locul din faţă şi se prefăcu că urinează la 
marginea drumului, în timp ce ochii lui scrutară atenţi de 
jur împrejur. 

— E liber, spuse. 

De îndată, cei doi din spate ieşiră cu agerime afară ducând 
între ei un sac grosolan, greu, şi se strecurară aplecaţi, de-a 
lungul talazului de pământ, sub podeţ. 

Tânărul cu ochelari îşi încheie nasturii de la pantaloni, 
apoi, ca într-o doară, se îndreptă către maşină şi ridică cu 
grijă capota portbagajului. Sub o bucată de prelată 
zdrenţuită se zărea ţeava boantă a unui pistol mitralieră de 
fabricaţie cehoslovacă. Se mai linişti oarecum. Şoferul ieşi şi 
el şi urină în şanţ cu un jet puternic. 

— Am vrut şi eu, Mashoud, dar n-am putut, spuse tânărul 
cu ochelari, invidios. 

Îşi şterse sudoarea de pe faţă şi îşi împinse ochelarii în sus 
pe nas. 


— Nu pot s-o fac niciodată înainte de examen, spuse 
Mashoud şi râse. Facă Allah să se deschidă din nou 
Universitatea. 

— Allah! Allah e opiul maselor, zise tânărul cu ochelari în 
direcţia lui, apoi se întoarse către drum. 

Era încă pustiu în ambele direcţii, cât se putea vedea cu 
ochii. La sud, undeva în depărtare, soarele se reflecta în 
apele Golfului. Aprinse o ţigară. Degetele îi tremurau. 
Timpul trecea foarte încet. Mugştele roiau, făcând tăcerea să 
pară şi mai profundă. Apoi observă un nor de prafpe drum, 
dincolo de sat. 

— Priveşte! 

Amândoi tinerii îşi mijiră ochii privind în depărtare. 

— Sunt furgonete sau camioane? 

— Camioane militare, spuse neliniştit Mashoud, apoi 
alergă către marginea podeţului şi strigă: Grăbiţi-vă, voi 
doi! Se apropie ceva! 

— E-n regulă! strigă o voce de dedesubt. 

— Suntem aproape gata, spuse cealaltă voce. 

Cei doi tineri de sub podeţ deschiseseră sacul şi 
înghesuiau la întâmplare, de-a lungul conductei de oţel. 
Săculeţii turtiţi erau plini de explozibil. Conducta era 
acoperită cu o teacă de prelată şi smoală pentru a o proteja 
de rugină. 

— Dă-mi detonatorul şi fitilul, Aii, spuse răguşit cel ai mare 
dintre ei. 

Amândoi erau acum murdari, iar sudoarea lăsase urme 
prin stratul de murdărie. 

— Uite! 

Aii le dădu cu grijă, simțind cămaşa lipită de piele. 

— Eşti sigur că ştii cum s-o faci, Bijan? 

— Doar am studiat instrucţiunile ore-ntregi. N-am exersat 
şi cu ochii închişi? 

Bijan se strădui să zâmbească. 

— Suntem ca Robert Jordan în „Pentru cine bat clopotele”. 
Chiar aşa! 


Celălalt se cutremură. 

— Sper că clopotele nu bat pentru noi. Chiar dacă e aşa, 
ce mai contează? Partidul va învinge, şi masele vor obţine 
victoria. 

Degetele neexperimentate ale lui Bijan înfipseră 
îndemânatice detonatorul cu nitroglicerină într-unui dintre 
săculeţii cu exploziv, înfipseră un capăt al fitilului dedesubt 
şi îngrămădiră ultimii săculeţi peste el, ca să-l?ină la locul 
lui. Vocea lui Mashoud se auzi şi mai neliniştită: 

— Grăbiţi-vă! Cred că sunt camioane militare cu soldaţi. 

Pentru un moment amândoi tinerii paralizară, apoi 
desfăşurară fitilul, împiedicându-se unul de celălalt în 
nervozitatea lor. 

Pe neobservate, capătul fitilului prins în detonator scăpă. 
Aşezară aproape trei metri de fitil pe pământ, prinseră 
capătul lui şi-şi luară picioarele la spinare, apoi aruncă o 
privire fugară înapoi, ca să verifice totul, văzu că partea 
aprinsă ardea frumos, cu scântei, şi rămase cu gura căscată 
când observă celălalt capăt bălăngănindu-se liber. Ţâşni 
înapoi, îl înfipse cu mâini tremurânde în detonator şi 
alunecă. Nitroglicerina explodă şi aprinse săculeţul de 
exploziv de lângă ea şi acesta îl aprinse pe următorul şi pe 
următorul şi întreaga grămadă explodă, rupându-l pe Bijan 
în bucăţi, laolaltă cu şase metri din lungimea ţevii, 
aruncând în aer podeţul şi răsturnând maşina, ucigând doi 
din ceilalţi tineri şi smulgând un picior ultimului dintre ei. 
Petrolul începu să se reverse din conductă. Sute de barili pe 
minut. Ar fi trebuit să se aprindă, dar nu se întâmplă asta - 
explozibilul fusese prost amplasat şi detonat - şi când cele 
două camioane militare se opriră cu prudenţă la o sută de 
metri mai departe, scurgerea de petrol atinsese deja 
pârâul. Fracţiunile mai uşoare, gazoase, volatile, pluteau la 
suprafaţă, iar cele mai dense începură să se afunde în 
maluri, în mlaştini şi sol, transformând întreaga zonă într-o 
porţiune extrem de periculoasă. 


În cele două camioane rechiziţionate se aflau douăzeci de 
Gărzi Verzi, pro-Khomeini, cei mai mulţi dintre ei bărboşi, 
restul nebărbieriţi, toţi purtând banderolele caracteristice, 
ţărani, câţiva muncitori petrolişti, un şef pregătit de -OEP şi 
un mullah, toţi înarmaţi cu arme militare, câţiva răniţi. Un 
căpitan de poliţie, în uniformă, legat şi cu căluş în gură şi 
încă în viaţă, zăcea pe podea. Atacaseră şi copleşiseră prin 
număr un post de poliţie din nord şi se îndreptau acum 
către Bandar-e Delam ca să continue războiul. Sarcina lor 
era să-i ajute pe alţii să preia controlul asupra aeroportului 
civil aflat la câţiva kilometri spre sud. 

Cu mullahul în frunte, ajunseră la marginea podeţului 
distrus. Pentru un moment priviră petrolul care se revărsa, 
apoi un geamăt le atrase atenţia. Îşi coborâră armele de pe 
umăr şi se îndreptară prudenţi către maşina răsturnată. 

Tânărul căruia explozia îi smulsese un picior zăcea pe 
moarte, pe jumătate prins sub maşină. Muştele roiau, se 
aşezau şi se ridicau din nou pe sângele şi măruntaiele 
întinse peste tot. 

— Cine eşti? întrebă mullahul, zgâlţâindu-l brutal. De ce 
aţi făcut asta? 

Tânărul deschise ochii. Fără ochelari, totul părea 
înceţoşat. Pipăi orbeşte după ei. Spaima de moarte îl 
inundă. Încercă să spună Shahada, dar nu reuşi să scoată 
decât un țipăt adânc. Sângele îi năvăli în gât, sufocându-l. 

— Facă-se voia lui Allah, spuse mullahul întorcându-se cu 
spatele. 

Observă în țarina ochelarii sparţi şi îi ridică. O lentilă era 
spartă, iar cealaltă lipsea. 

— De ce or fi făcut asta? întrebă unul dintre ei. N-avem 
ordin să sabotăm conductele. Nu acum! 

— Trebuie să fie comunişti, sau scârnăvii islamic-marxiste! 

Mullahul aruncă ochelarii. Avea faţa zgâriată, halatul lung 
rupt în câteva locuri şi era flămând. 

— Par a fi studenţi! Fie ca Allah să-şi omoare toţi duşmanii 
la fel de iute. 


— Hei, ia uitaţi-vă aici! strigă celălalt. 

Scotocise maşina şi găsise trei pistoale mitralieră şi câteva 
grenade, toate de fabricaţie cehoslovacă. 

— Doar cei de stânga sunt atât de bine înarmaţi. Câinii 
ăştia sunt într-adevăr duşmani. 

— Allah fie binecuvântat! Bun! Ne sunt de folos armele 
astea! Putem să ocolim groapa cu camioanele? 

— Da, uşor. Mulțumită lui Allah, spuse şoferul, un bărbat 
îndesat, bărbos. 

Era muncitor într-unui dintre câmpurile petrolifere şi ştia 
câte ceva despre conductele petroliere. 

— Ar fi bine să comunicăm cuiva despre sabotaj, adăugă 
nervos. Întreaga zonă ar putea să explodeze. Aş putea să 
dau un telefon la staţia de pompare, dacă găsim vreunul 
care să funcţioneze, sau să trimitem un mesaj. Ar putea 
atunci să închidă conducta. Ar fi bine să ne grăbim, toată 
zona e în pericol de moarte, iar scurgerea va polua totul în 
josul râului. 

— Asta e-n mâinile lui Allah. Mullahul privi petrolul care se 
împrăştia. 

— Totuşi nu e drept să risipim bogăţia pe care Allah ne-a 
dat-o. Bine. Ai să încerci să telefonezi de la aeroport. 

Un alt țipăt gâlgâit de ajutor ieşi din gura tânărului. Îl 
lăsară acolo, să moară singur. 

Aeroportul Bandar-e Delam, ora 5,30 după-amiază. 

Aeroportul civil era nepăzit, abandonat, şi nu era 
operaţional decât pentru contingentul S-G care ajunsese 
acolo cu câteva săptămâni în urmă, venind din insula Kharg. 
Avea două piste scurte, un turn scund, câteva hangare, o 
clădire cu un etaj pentru birouri şi câteva barăci. lar acum 
şi câteva rulote moderne - proprietatea S-G - drept 
locuinţe temporare şi punct de comandă. Era ca oricare alt 
aeroport din duzinele pe care Şahul le construise pentru 
liniile aeriene locale care deserveau tot Iranul. „Vom avea 
aeroporturi şi transporturi moderne”, decretase el, şi se 
făcuse. Dar de când începuseră tulburările, cu şase luni în 


urmă, şi toate liniile interne intraseră brusc în grevă, 
avioanele rămăseseră la sol în tot Iranul, iar aeroporturile 
fuseseră închise. Mecanicii de sol şi personalul dispăruseră. 
Cele mai multe dintre avioane fuseseră lăsate în aer liber, 
fără nici un fel de întreţinere sau îngrijire. Dintre cele trei 
bimotoare reactoare parcate pe şorţul pistei, două aveau 
roţile dezumflate, iar unul o fereastră de la carlingă spartă. 
Toate aveau rezervoarele golite de hoţi. Toate erau 
murdare aproape nişte epave. Şi triste. 

În mare constrast cu acestea erau cele cinci elicoptere 
strălucitoare ale S-G, trei '212 şi două' 206, aliniate 
meticulos, spălate şi controlate la sfârşitul fiecărei zile. 

Soarele coborâse deasupra orizontului şi arunca umbre 
lungi. Căpitanul Rudiger Lutz, pilot şef, se îndreptă către 
ultimul elicopter şi-l inspecta cu aceeaşi grijă ca şi pe 
celelalte. 

— Foarte bine, spuse în cele din urmă. Puteţi să lăsaţi 
treaba. 

Supraveghe mecanicii şi echipa de sol iraniană care 
împingea aparatele înapoi în hangarele lor, şi ele fără pată. 
Ştia că mulţi dintre angajaţi râdeau de el pe la spate din 
pricina meticulozităţii sale, dar asta nu conta atâta vreme 
cât îl ascultau. 

Asta-i cea mai dificilă problemă a noastră, se gândi, cum 
să-i facem să ne dea ascultare, cum să lucreze într-o 
situaţie de război, când nu suntem guvernaţi de reguli 
militare, ci pur şi simplu necombatanţi în mijlocul unei 
bătălii, indiferent dacă Duncan Mclver vrea,s-o admită pe 
faţă sau nu. 

În dimineaţa aceea, Duke Starke ii transmisese prin radio, 
de la Koviss, mesajele îngrijorătoare ale lui Mclver, aflat la 
Teheran, despre zvonurile atacului asupra aeroportului din 
Teheran şi răscoala de la una din bazele aeriene de acolo, 
pentru că, din pricina distanţei şi a munţilor Bandar-e 
Delam, nu se putea vorbi direct cu Teheranului nici cu 
celelalte baze ale lor, numai cu Kowissul. Îngrijorat, Rudi 


adunase tot personalul lor neiranian, patru piloţi, şapte 
mecanici - şapte englezi, doi americani, un german şi un 
francez - într-un loc de unde nu puteau fi auziţi şi le 
spusese: 

— Duke n-a zis prea multe, dar felul în care a făcut-o mi-a 
tot zis Rudiger, când el de fapt îmi spune de obicei Rudi... 
Părea agitat. 

— Nu-i în firea lui Duke Starke să se agite decât dacă 
suntem în pom, spusese neliniştit Jon Tyrer, adjunctul 
american al lui Rudi. Crezi că a dat de greu? Crezi că ar fi 
mai bine să aruncăm o privire la Kowiss? 

— Poate. Da' s-aşteptăm până la noapte, când o să vorbesc 
cu el. 

— În ce mă priveşte, cred c-ar fi mai bine să ne pregătim 
să tragem o fugă la miezul nopţii, Rudi, spusese notărât 
mecanicul Fowler Joines. Da, dacă bătrânul Duke e nervos, 
ar fi mai bine s-o ştergem, să spălăm putina. 

— Eşti nebun, Fowler. 

— Noi n-am avut niciodată neplăceri, spusese Tyrer. Toată 
zona asta e mai mult sau mai puţin liniştită, poliţia şi trupele 
sunt disciplinate şi bine controlate. La dracu', avem cinci 
baze aeriene pe o rază de treizeci de kilometri şi sunt toţi 
militari de elită şi fideli Şahului. Fără îndoială că o să fie o 
lovitură militară loialistă cât de curând. 

— Ai fost vreodată în mijlocul vreunei lovituri militare, 
pentru Dumnezeu?! Trag ca chiorii unu-ntr-altul şi eu sunt 
civil! 

— Okay, să zicem că suntem în pom. Ce propui? 

Discutaseră tot felul de posibilităţi. Granița lrakuhr pe 
pământ, prin aer sau pe apă se afla la câteva sute de 
kilometri depărtare, iar în Kuweit era uşor de ajuns peste. 

— O să aflăm din timp, spusese Rudi foarte încrezător 
Mclver o să afle dacă se pregăteşte vreo lovitură. 

— Ascultă, fiule, spusese Fowler mai acru decât de obicei, 
ştiu foarte bine cum sunt firmele astea la fel ca ticăloşii âia 
de generali. Dacă într-adevăr se împute treaba, or să ne 


lase baltă. Să fiu al dracului dacă n-o fi aşa! Aşa că mai bine 
să punem ceva la cale. N-am de gând să-mi las capul găurit 
pentru Şah, Khomeini sau chiar pentru Gavallan cel Mare. 
Eu zic s-o ştergem - să golim cotineaţa! 

— Fir-ar al dracului, Fowler! explodase unul dintre piloţii 
englezi. Vrei să zici să furăm unul dintre propriile noastre 
aparate? Ne lasă la sol pe vecie! 

— Poate-i mai bine decât la porţile Raiului! 

— Ne pot dobori, pentru Dumnezeu! N-o să ne reuşească 
niciodată - ştii cum sunt urmărite toate zborurile noastre, 
ce nervoşi sunt ăia de la radar pe-aici! E mai rău decât la 
Lengeh... Nu putem să ne ridicăm fără să cerem mai întâi 
permisiunea de-a porni motoarele. 

În cele din urmă îi rugase să-i prezinte sugestii în 
eventualitatea că ar fi fost necesară o evacuare bruscă pe 
pământ, prin aer sau pe mare şi îi lăsase să se certe. 

— Toată ziua îşi storsese creierii ce să facă, ce nu era în 
regulă la Kowiss sau la Teheran. Ca pilot-şef, se simţea 
responsabil pentru echipa lui - lăsând la o parte duzina de 
muncitori iranieni şi pe Jahan, operatorul său radio, pe care 
nu fusese în stare să-l plătească de şase săptămâni, ca şi 
toate aparatele şi piesele de schimb. 

Suntem al dracului de norocoşi că am scăpat de Kharg 
atât de bine, îşi zise, simțind că i se strânge stomacul. 
Retragerea a mers uşurel, cu toate aparatele, cu toate 
piesele de schimb importante, iar o parte din ele fuseseră 
aduse chiar de aparatele lor în patru zile, fără să se 
amestece cu încărcăturile grele sau cu zborurile sub- 
contractate sau situaţiile de urgenţă. 

Fusese uşor să plece din Kharg, pentru că toată lumea 
voia să plece cât de curând cu putinţă. Chiar şi înainte de a 
începe tulburările, Kharg era o bază nepopulară, unde nu 
aveai altceva de făcut decât să munceşti şi să aştepţi zilele 
libere pentru a merge la Teheran sau acasă. când 
începuseră necazurile, toată lumea ştia că Kharg era o ţintă 
primară pentru revoluționari. Fuseseră o mulţime de lupte 


de stradă şi împuşcături. De curând, fuseseră zăriţi printre 
răsculați o mulţime de purtători de banderole ale OIEP - 
Organizaţia lraniană pentru Eliberarea Palestinei. Şi 
comandantul insulei ameninţase că o să împuşte fiecare 
sătean de pe insulă dacă nu se potolesc ciocnirile. De când 
plecaseră, cu câteva săptămâni în urmă, insula fusese 
tăcută, ameninţător de tăcută, iar retragerea nu fusese de 
fapt o urgenţă, îşi aminti el însuşi. Cum să ne descurcăm 
într-o astfel de situaţie? 

Cu o săptămână în urmă zburase la Kowiss că să ridice 
câteva piese de schimb mai deosebite şi-l întrebase pe 
Starke cum plănuia să se descurce acolo dacă se iveau, într- 
adevăr, necazuri. 

— La fel ca tine, Rudi. Ai încerca să te descurci în cadrul 
regulilor companiei, care atunci nu se vor putea aplica, 
spusese texanul cel înalt. Avem câteva lucruri în favoarea 
noastră. Aproape toţi băieţii noştri sunt foşti militari, deci 
există un fel de lanţ de comandă, dar, la dracu', poţi plănui 
tot ce vrei şi poţi să nu dormi cu nopţile, pentru că atunci 
când toată şandramaua sare în aer o să fie ca de obicei: o 
parte dintre tipi or să cedeze, alţii nu, şi n-ai să ştii 
niciodată dinainte care ce-o să facă, sau nici măcar cum ai 
să reacţionezi tu însuţi. 

Rudi nu fusese niciodată pe câmpul de luptă, deşi când îşi 
făcuse stagiul militar în armata germană, prin anii '50, 
fusese la graniţa cu Germania de Est, iar în Germania de 
Vest eşti întotdeauna conştient de Zid, de Cortina de Fier şi 
de toţi fraţii şi surorile tale din partea cealaltă şi de 
legiunile sovietice şi de cele ale sateliților lor, aşteptând 
amenințătoare, cu zecile lor de mii de tancuri şi rachete în 
spatele lor, la câţiva metri; şi conştient de prea zeloşii 
naţionalişti germani de fiecare parte a graniţei venerându- 
şi Messia lor care se numeşte Lenin, şi de rniile de spioni 
care încearcă să ne diece pe dinăuntru. Trist. 

Câţi or fi fost dintre cei de la mine de-acasă? 


Se născuse într-un mic sat de lângă Plauen, în apropiere 
de graniţa cehoslovacă, acum parte a Germaniei de Est. În 
'45 avea doisprezece ani, fratele lui şaisprezece şi se afla 
deja în armată. Anii de război nu fuseseră răi pentru el, 
pentru sora lui mai tânără şi pentru mama lui. La ţară se 
găsea mâncare de ajuns, dar în '45 fugiseră din faţa 
hoardelor sovietice purtând cu ei tot ce puteau, alăturându- 
se vastei migrații germane către vest: două milioane din 
Prusia, alte două din nord, patru din zona centrală şi alte 
două din sud, împreună cu milioane de cehi, polonezi, 
unguri, români, austrieci, bulgari, din toată Europa, 
înfometați, îngroziţi, zbătându-se să rămână în viaţă. 

Ah, supraviețuirea. 

Îşi amintea cum mergea cu mama lui, cu o căruţă, la o 
groapă de gunoi, înfrigurat, istovit şi aproape doborât de 
foame, undeva în apropierea Nurnbergului, prin ţinutul 
răvăşit de război şi prin oraşele transformate în ruină, 
mama lui căutând disperată un ceainic - al lor fusese furat 
peste noapte. Era cu neputinţă să cumperi unul, chiar dacă 
ai fi avut bani. 

— Trebuie să facem rost de un ceainic ca să fierbem apa, 
sau o să murim cu toţii. Osă căpătăm tifos sau dizenterie ca 
ceilalţi. Nu putem trăi fără apă fiartă, ţipase ea. 

Aşa că plecase împreună cu ea, scăldată în lacrimi, convins 
că era pierdere de vreme, dar găsiseră unul. Era vechi şi 
ruginit, cu vârful îndoit şi fără miner, dar avea capac şi nu 
cu curgea. Acum ceainicul era curat şi strălucitor, aşezat la 
locul de cinste pe soba din bucătăria casei de ţară de lângă 
Freiburg, în Pădurea Neagră, unde locuiau soţia, fiii şi 
mama lui. Şi o dată pe an, de fiecare An Nou, mama lui 
făcea ceai cu apa fiartă în acel ceainic. Şi atunci când era 
acolo, zâmbea odată cu ea. 

Dacă crezi îndeajuns, fiule, şi încerci, spunea ea 
întotdeauna, cu voce aproape şoptită, poţi să găseşti un 
ceainic. Nu uita, tu l-ai găsit, nu eu! 


Auzi brusc strigăte de alarmă. Se răsuci pe călcâie şi văzu 
trei camioane militare ţâşnind prin poartă, unul 
îndreptându-se în viteză către turn, celelalte către 
hangarele lui. Camioanele frânară derapând şi revoluționari 
cu banderole verzi se împrăştiară prin întreaga bază, doi 
dintre ei repezindu-se la el cu armele coborâte, strigând în 
farsi, limbă pe care el n-o înţelegea, în timp ce ceilalţi 
începură să îi strângă oamenii în hangar. 

Împietrit, ridică mâinile, cu inima bătându-i nebuneşte. Cei 
doi atacatori, bărboşi şi asudaţi de agitaţie şi teamă, îşi 
înfipseră ţevile armelor în dreptul feţei lui şi Rudi tresări. 

— Nu sunt înarmat, gâfâi. Ce vreţi? Ei?! 

Niciunul dintre ei nu răspunse, dar continuară să-l ţină 
sub ameninţarea armelor. În spatele lor putu să vadă restul 
echipei sale mânată din barăci către pista betonată. Alţi 
atacatori scotoceau prin elicoptere, răsturnând nepăsători 
echipamentul, unul dintre ei aruncând vestele de salvare, 
grijuliu împachetate în buzunarele lor de lângă scaune. 
Furia îi învinse teama. 

— Hei, Sie verruckten Dummkopfel strigă. Lass'n Sie 
meine verruckten Flugzeuge allein! 

Mai înainte de a-şi da seama ce face, împinse armele la o 
parte şi alergă către ei. O clipă, păru că cei doi iranieni vor 
trage, dar nu făcură altceva decât să alerge după el, îl 
ajunseră din urmă şi îl îmbrânciră. Unul ridică patul armei 
ca să-l lovească în faţă. 

— Opreşte! 

Omul îngheţă. Cel care strigase comanda în engleză era 
abia trecut de treizeci de ani, voinic, purtând haine 
grosolane cu o banderolă verde pe mânecă, o barbă de 
câteva săptămâni, păr negru, ondulat şi ochi negri. 

— Cine e şeful aici? 

— Eu suni. 

Rudi se smulse din mâinile atacatorilor. 

— Ce faceţi aici? Ce vreţi? 


— Luăm în stăpânire aeroportul în numele Islamului şi al 
Revoluţiei. 

Accentul omului era englezesc. 

— Câţi soldaţi din aviaţie sunt pe-aici? 

— Niciunul. Nu există trupe, nu există operatori în turn, 
nimeni în afară de noi, spuse Rudi încercând să-şi recapete 
suflul. 

— Nu sunt trupe? 

Vocea omului atinse o notă primejdioasă. 

— Nu, nimeni. Au trecut patrule pe-aici, de când am venit, 
de câteva săptămâni. Vin din timp în timp, dar nu e nimeni 
staționat aici, şi nu există aparate militare. 

Rudi arătă cu degetul către hangar. 

— Spune-le acelor oameni să aibă grijă de aparatele mele. 
Multe vieţi depind de ele. Şi iraniene şi ale noastre. 

Omul se răsuci şi văzu ce se întâmpla. Strigă o altă 
comandă, blestemându-i. Oamenii îi răspunseră la fel, 
nepăsători, apoi, după o clipă, ieşiră în lumina înserării, 
lăsând haos în urma lor. 

— Te rog să-i ierţi, spuse bărbatul. Mă numesc Zataki. 
Sunt şeful komitehului din Abadan. Cu ajutorul lui Allah am 
preluat acum controlul în Bandar-e Delam. 

Rudi îşi simţea stomacul arzând. Tot personalul lui străin şi 
cel iranian era stană de piatră lângă clădirea scundă a 
birourilor, înconjurați de oameni înarmaţi. 

— Lucrăm pentru o companie britani... 

— Da, ştim de S-G Helicopters. 

Zataki se întoarse şi strigă din nou. Alene, câţiva dintre 
oamenii lui se îndreptară către poartă şi începură să ocupe 
poziţii de apărare. Se întoarse către Rudi. 

— Cum te cheamă? 

— Căpitanul Lutz. 

— N-ai de ce te teme, căpitane Lutz, dumneata şi oamenii 
dumitale. Aveţi arme aici? 

— Nu, cu excepţia pistoalelor Verey pentru semnalizări 
luminoase, din dotarea aparatelor. Pentru semnalizări. 


Semnalizări în caz de pericol. 

— Să mi le aduci. 

Zataki se întoarse şi se apropie de grupul celor din S-G. 
Rămase acolo cercetând chipurile. Rudi citi teama pe feţele 
iranienilor săi - bucătarii, mecanicii de sol, echipa de 
întreţinere, Jahan şi Yemeni, mangerul de la IranOil. 

— Aceştia sunt toţi oamenii mei, spuse, încercând să-şi 
facă glasul să sune ferm. Toţi angajaţi ai S-G. 

Zataki îi aruncă o privire, apoi se apropie şi mai mult şi 
Rudi trebui să depună mult efort ca să nu clipească din nou. 

— Ştii ce înseamnă Mujhadin-al-Khalgq? Fedain? Tudeh? 
întrebă cu voce scăzută, dominându-l cu puterea şi cu 
arma. 

— Da. 

— Bine. 

După o pauză, Zataki se întoarse să privească tăcut, din 
nou, pe rând, iranienii. Se aşternu tăcerea. Brusc arătă cu 
degetul pe unul dintre bărbaţii din echipa de întreţinere. 
Omul tresări, apoi o rupse la fugă înnebunit, ţipând în farsi. 
II prinseră cu uşurinţă şi îl bătură până la leşin. 

— Komitehul o să-l judece şi o să-l condamne în numele lui 
Allah. 

Zataki îi aruncă o privire lui Rudi. 

— Căpitane, spuse, cu gura transformată într-o linie 
subţire, te-am rugat să-mi aduci pistoalele Verey. 

— Sunt în seif şi destul de în siguranţă, spuse Rudi la fel de 
aspru, însă fără să se simtă prea brav în sinea lui. Poţi să le 
iei oricând doreşti. Se află în aparate doar în timpul 
misiunii. Vreau să-l eliberaţi pe omul acela. 

Fără vreun avertisment, Zataki îşi întoarse pistolul 
mitralieră şi izbi cu patul în capul lui Rudi, dar acesta, cu 
reflexe perfecte, îl prinse cu o mână, îl îndepărtă, îl smulse 
din mâinile omului şi, mai înainte ca arma să izbească 
pământul, muchia celeilalte palme cobori cu o lovitură 
zdrobitoare către gâtul neapărat al lui Zataki. Lovitura 
mortală se întrerupse la timp, abia atingând pielea celuilalt. 


Rudi se trase un pas înapoi, încolţit: toate armele erau 
îndreptate spre el. Din nou se aşternu tăcerea. 

Oamenii lui aşteptau împietriţi. Zataki se holba furios la el. 
Umbrele se lungiseră şi mai mult şi o briză blinda se juca cu 
mâneca de vânt, făcând-o să pocnească uşor. 

— Ridică arma! 

În tăcerea şi mai adâncă, Rudi înţelese ameninţarea şi 
promisiunea din ea şi ştiu că viaţa lui şi ale celorlalţi se afla 
în cumpănă. 

— Fowler, fă-o, ordonă el, şi se rugă să fi ales corect. 
Şovăitor, Fowler se apropie. 

— Da, domnule! Vin chiar acu'! 

Păru că trece o veşnicie până ce omul străbătu cei 
douăzeci de metri, dar nimeni nu-l opri şi unul dintre 
revoluționari se dădu chiar la o parte din drum. Ridică 
arma, puse automat piedica şi o întinse precaut lui Zataki, 
cu patul înainte. 

— Nu s-a îndoit şi, ei bine, e ca şi nouă, fiule! Conducătorul 
grupului luă arma, trase din nou piedica şi toţi percepură 
acest sunet ca pe un tunet. 

— Ştii să umbli cu o armă? 

— Da... sigur că da. Noi... toţi mecanicii a... toţi a trebuit 
să facem un curs în RAF... Royal Air Force, răspunse 
Fowler, păstrându-şi privirile nedezlipite de ochii celuilalt şi 
gândindu-se: „Ce dracu' caut eu aici, în faţa împuţitului ăsta 
de pui de târfă?” Putem să plecăm? Suntem civili, fiule, 
necombatanţi, ne rugăm de iertare, neutri! 

Zataki zvâcni din deget către grupul celorlalţi. 

— Întoarce-te acolo. Apoi se răsuci către Rudi. 

— Unde ai învăţat karate? 

— În armată. În armata germană. 

— Ah! Germană? Eşti german? Germanii au fost buni cu 
Iranul, nu ca englezii sau americanii. Care sunt piloţii tâi? 
Numele şi naționalitatea lor! 

Rudi ezită, apoi arătă cu degetul: 


— Căpitan Dubois, francez, căpitan Tyrer, Block şi Forsyth, 
englezi. 

— Nici un american? 

Simţi încă o dată stomacul strângându-i-se. John Ifyrer era 
american şi avea acte de identitate false. Apoi urechile lui 
prinseră zgomotul unui elicopter apropiindu-se, 
recunoscând sunetul înfundat, regulat al unui 206, şi 
cercetă automat cerul laolaltă cu toţi ceilalţi. Unul dintre 
revoluționari lăsă să-i scape un țipăt şi arătă în sus, în timp 
ce ceilalţi se repeziră să ocupe poziţii de apărare, 
împrăştiindu-se cu toţii, cu excepţia piloților. Toţi 
recunoscuseră însemnele. 

— Toată lumea în hangar, porunci Zataki. 

Elicopterul ajunse deasupra aeroportului şi începu să se 
rotească la trei sute de metri. 

— E unul dintr-ale voastre? 

— Da, dar nu de la baza asta. 

Rudi îşi miji ochii privind în sus. Inima-şi iuți bătăile când 
desluşi însemnele. 

— Este EP-HXIT de la baza noastră din Kowiss. 

— Ce vrea? 

— Evident: să aterizeze. 

— Vezi cine-i la bord şi nu încerca vreo şmecherie! 
împreună merseră la staţia radio din birou. 

— HXI, mă auzi? HXI! 

— HXI. Te aud bine. Aici căpitanul Starke de la Kowiss. 
Căpitane Lutz? 

— Da, căpitanul Lutz, căpitane Starke, spuse, ştiind, după 
felul formal în care i se adresase, că avea la bord străini - 
poate duşmani - şi că şi Starke îşi dăduse seama că ceva 
era în neregulă acolo. 

— Cer permisiunea să aterizez. Mai am puţin carburant şi 
am nevoie de alimentare. Am permisiunea radarului de la 
Abadan. 

Riidi aruncă o privire către Zataki. 

— Întreabă cine e în aparat, spuse omul. 


— Cu cine eşti la bord? Urmă o pauză. 

— Patru pasageri. Care-i problema? 

Rudi aşteptă. Zataki nu ştia ce să facă. Oricare dintre 
bazele militare putea să asculte conversaţia. 

— Să coboare lângă hangar. 

— Ai permisiunea de aterizare, HXT! Pune-l Ungă 
hangarul estic. 

— HXI. 

Zataki se aplecă şi închise aparatul. 

— Pe viitor ai să foloseşti emițătorul numai cu permisiunea 
mea. 

— Sunt rapoarte de rutină care se transmit la Abadan şi la 
radarul din Kharg. Operatorul meu radio... 

Sângele înroşi obrazul lui Zataki, care strigă: 

— Până la alte ordine, acest aparat va fi folosit numai dacă 
se află vreunul dintre noi aici. Nici un elicopter n-o să se 
ridice sau n-o să aterizeze fără aprobare. Eşti responsabil 
pentru asta. 

Apoi furia se evaporă la fel de iute cum apăruse. Ridică 
arma. Piedica era încă trasă. 

— Dacă ţi-ai fi continuat lovitura, mi-ai fi rupt gâtul şi-aş fi 
murit. Aşa-i? 

După o pauză, Rudi dădu din cap. 

— Aşa-i! 

— De ce te-ai oprit? 

— N-am ucis pe nimeni şi nu vreau să-ncep acum! 

— Eu am ucis mulţi, în slujba lui Allah. Mulţi! Binecuvântat 
fie Allah! Mulţi. Şi am să mai ucid mulţi duşmani ai 
Islamului, cu ajutorul lui Allah. 

Zataki puse piedica. 

A fost voia Domnului că lovitura s-a oprit. Nimic mai mult. 
Nu pot să-ţi dau pe omulăla. E iranian. Aici suntem în Iran 
şi el e duşmanul Iranului şi-al Islamului. 

Priviră din hangar elicopterul ce se apropia. La bord erau 
patru pasageri, toţi civili, toţi înarmaţi cu pistoale 
mitralieră. Pe scaunul din faţă se afla un mullah şi o parte 


din încordarea lui Zataki se risipi. Nu însă şi mânia. În 
momentul în care elicopterul atinse solul, revoluționarii lui 
năvăliră din ascunzători cu armele coborâte şi înconjurară 
aparatul. Din el ieşi mullahul Hussain. Chipul lui se aspri la 
vederea lui Zataki şi a duşmăniei afişate de acesta. 

— Pacea fie cu tine. Sunt Hussain Kowissi din komitehul 
Kowiss. 

— Bine ai venit în regiunea mea, în numele lui Allah, 
mullahule, zise Zataki şi mai întunecat. Sunt colonelul 
Zataki din komitehul Abadan. Noi conducem regiunea asta 
şi nu ne plac oamenii care se aşează între noi şi Allah. 

— Suniţii şi şiiţii sunt fraţi, Islamul e Islam. Mulţumim 
fraţilor noştri suniţi de la câmpurile de petrol din Abadan 
pentru ajutorul lor. Avem de vorbit. Revoluţia noastră 
islamică încă nu a învins. 

Crispat, Zataki dădu din cap, îşi chemă oamenii şi îl invită 
pe mullah să-l urmeze. Imediat Rudi alergă sub palele 
elicei. 

— Ce dracu se-ntâmplă, Rudi, întrebă Starke din cabină, 
sfârşind procedura de aterizare şi mişcându-şi umerii care 
îl dureau. 

Rudi îi povesti. 

— Tu? 

La fel de repede, Starke îi istorisi cele întâmplate în timpul 
nopţii în biroul colonelului Peshadi. 

— Mullahul şi huliganii lui s-au întors la prânz şi erau să 
crape când am refuzat să decolez cu oameni înarmaţi la 
bord. Omule, să fi murit acolo, pe loc, da' nu decolam cu 
oameni înarmaţi! Asta ne face un fel de unelte ale revoluţiei 
şi revoluţia încă n-a prins pe nicăieri. Venind încoace am 
văzut sute de soldaţi şi baricade pe drumuri. Ochii lui 
pătrunzători cuprinseră baza şi grupurile de Gărzi Verzi 
aflate ici şi colo, restul echipajului rămas lângă barăci, sub 
pază, iar mecanicul încă zăcând în nesimţire. 

— Ticăloşii! spuse şi cobori. 

Se întinse din nou şi se simţi mai bine. 


— Până la urmă am ajuns la un compromis: ei şi-au păstrat 
armele, iar eu încărcătoarele şi le-am depozitat în 
compartimentul de bagaje. 

Se opri. Mullahul se apropia de ei pe sub elicea ce se 
învârtea leneş. 

— Cheia de la compartimentul de bagaje, te rog, căpitane, 
spuse. 

Starke i-o întinse. 

— N-avem timp să ne întoarcem înapoi la Kowiss şi să 
ajungem la Abadan. 

— Nu poţi să zbori noaptea? 

— Pot, dar e-mpotriva regulilor voastre. Ai avut cască şi ai 
auzit cât e de rău pe-aici. O să ne bâzâie elicopterele şi 
avioanele militare ca albinele, înainte de-a ajunge la 
jumătatea drumului. O să realimentez şi o să rămânem 
peste noapte aici, cel puţin eu. Dumneata poţi oricând să 
capeţi vreun mijloc de transport de la amicii de-aici, dacă-i 
nevoie s-ajungi în oraş. 

Hussain roşi. 

— Ai puţin timp, americanule! spuse în farsi. Tu şi toţi 
paraziţii tăi imperialişti. 

— Cum o vrea Allah, mullahule, cum o vrea Allah! Sunt 
gata de plecare după prima rugăciune, şi-atunci plec cu sau 
fără tine. 

— Ai să mă duci la Abadan, şi-ai să aştepţi şi-apoi ai să te 
întorci la Kowiss, aşa cum vreau şi aşa cum a ordonat 
colonelul Peshadi! 

Starke izbucni în engleză: 

— Dacă ai să fii gata de plecare după prima rugăciune! 
Dar Peshadi n-a ordonat, nu-s sub ordinele lui sau ale tale 
sau ale IranOil. IranOil m-a rugat să te iau în cursa asta. 
Trebuie să realimentez pe drum la întoarcere. 

Hussain spuse nervos: 

— Foarte bine, o să plecăm în zori. Cât despre 
realimentare... se gândi o clipă... o să facem asta la Kharg. 

Rudi şi Starke rămaseră cu gurile căscate. 


— Cum o să primim permisiunea la Kharg? Kharg este 
loial, ăăă... adică încă sub controlul militarilor. O să vă 
zboare creierii! 

Mullahul îl privi fără să clipescă. 

— Aşteptaţi aici până când komitehul va hotărî. Într-o oră 
vreau să vorbesc cu Kowissul prin radio. 

Se îndepărtă ca o furtună. Starke şopti: 

— Ticăloşii ăştia sunt prea bine organizaţi, Rudi! Suntem 
în rahat până-n gât. 

Rudi îşi simţea picioarele moi. 

— Mai bine ne-am organiza şi noi, să ne pregătim s-o? 
tergem dracului de-aici. 

— O să facem asta după masă. Iu ce faci? 

— Credeam că-s mort. O să ne omoare pe toţi, Duke! 

— Nu cred! Pentru un motiv oarecare suntem încă 
importanţi pentru ei. Au nevoie de noi şi de-aia Hussain dă 
înapoi, ca şi Zataki al tău. S-ar putea să ne înghiontească 
puţin ca să ne ţină în formă, dar cred că, cel puţin pentru 
viitorul apropiat, suntem importanţi într-un fel sau altul. Ei 
nu... 

Starke încercă să-şi domolească durerea pe care o simţea 
în spate şi umeri. 

— Mi-ar prinde bine sauna lui Erikki. 

Îşi întoarseră privirile când un grup exuberant de Gărzi 
Verzi lăsă să-i scape în aer o rafală de mitralieră. 

— Afurisiţii ăştia sunt săriţi. Din ce-am auzit, operaţia asta 
este parte a unei revolte generale împotriva armatei. Arme 
contra armelor. Cum stai cu recepţia? BBC sau Vocea 
Americii? 

— Prost spre foarte prost şi bruiată în cea mai mare parte 
a nopţii. Sigur că Radio Iranul Liber se aude tare şi limpede 
ca întotdeauna... 

Era vorba de staţia de radio sovietică amplasată chiar 
dincolo de graniţă, la Baku, pe malul Marii Caspice. 

—. iar Radio Moscova se aude de parcă ar fi chiar în 
curtea noastră, ca întotdeauna. 


CAPITOLUL. 7 

Lângă Tabriz; ora 6,05 seara. În munţii acoperiţi de 
zăpadă, departe în nord, în apropierea graniţei sovietice, 
elicopterul JR 206 al lui Petikin urca iute. În lungul 
trecătorii; zbură razant peste o creastă, pe deasupra 
copacilor, urmând şoseaua. 

— Tabriz Unu, HFC de la Teheran! Mă auziţi? Chemă din 
nou. Nici un răspuns. Lumina era în scădere, soarele târziu 
al după amiezei era ascuns după norii groşi, aflaţi la numai 
câţiva zeci de metri deasupra lui, cenuşii şi încărcaţi de 
zăpadă. încercă din nou să prindă baza. Era foarte obosit, 
cu faţa plină de lovituri şi dureroasă de la bătaia pe care o 
primise. Mănuşile şi pielea crăpată a degetelor îl stânjeneau 
când apăsa butonul de emisie. 

— Tabriz Unu, HEC de la Teheran! Mă auziţi? 

Din nou nici un răspuns, dar asta nu-l îngrijora. În munţi, 
comunicațiile radio erau întotdeauna proaste, nu era 
aşteptat; deci Erikki Yokkonen sau managerul bazei n- 
avusese nici un motiv ca să pună pe cineva de serviciu la 
emiţător. Pe măsură ce drumul urca, plafonul de nori se 
apropia, dar observă mulţumit că creasta din faţă era încă 
vizibilă şi, odată trecut de ea, drumul cobora, şi acolo, o 
jumătate de kilometru mai departe, se afla baza. 

În dimineaţa aceea îi trebuise mult mai mult decât se 
aşteptase ca să ajungă cu maşina la mica bază militară 
aeriană de la Galeg Morghi, nu departe de Aeroportul 
Interaţional Teheran, şi, deşi părăsise apartamentul 
înaintea zorilor, ajunsese acolo când soarele palid se 
ridicase destul de sus pe cerul poluat, plin de fum. 

Fusese nevoit să facă multe ocoluri. Încă se mai duceau 
lupte de stradă şi multe dintre drumuri erau blocate, unele 
deliberat, cu baricade, dar cele mai multe cu resturile 
caroseriilor incendiate ale automobilelor sau autobuzelor. 
Multe cadavre zăceau răspândite pe trotuarele şi străzile 
acoperite de zăpadă, mulţi răniţi, iar de două ori poliţişti 
furioşi îl întorseseră înapoi. Dar perseverase şi alesese un 


traseu şi mai ocolitor. Când ajunsese, spre surpriza lui, 
poarta lor dinspre acea parte a bazei unde ţineau cursurile 
de antrenament era deschisă şi nepăzită. Acolo trebuiau să 
se afle santinelele aviaţiei. Îşi parcase maşina la adăpost în 
hangarul S-G, dar nu găsise la datorie pe nimeni din echipa 
minimă de întreţinere de zi sau din personalul de sol. Era o 
zi rece, şi el era îmbrăcat în echipament îmblănit de zbor. 
Zăpada acoperise câmpul şi cea mai mare parte a pistelor 
de decolare. Aşteptând, îşi verificase elicopterul pe care 
avea de gând să-l ia. Totul fusese în regulă. 

Piesele de schimb de care era nevoie la Tabriz, rotorul 
anticuplu şi două pompe hidraulice, se aflau în 
compartimentul de bagaje. Rezervoarele erau pline, ceea 
ce-i dădea o autonomie de două ore şi jumătate sau trei, 
patru - cinci sute de kilometri, în funcţie de vânt, altitudine 
şi viteză. Trebuia totuşi să realimenteze în drum. Planul de 
zbor îi ceream-o facă la Bandar-e Pahlavi, un port la Marea 
Caspică. Împinsese elicopterul pe pista de ciment fără mare 
greutate. Apoi porţile Iadului se deschiseseră şi se trezise în 
mijlocul unei bătălii. 

Camioane încărcate cu soldaţi ţâşniseră pe poartă, tăind 
câmpul de-a curmezişul, întâmpinate de o grindină de 
gloanţe trase din hangarele, barăcile şi clădirile 
administraţiei unităţii militare. Alte camioane goneau în 
lungul drumului de centură, trăgând din mers, apoi li se 
alăturase un transportor blindat Bren, pe şenile, revărsând 
flăcări pe ţeava mitralierei. Uluit, Petikin recunoscuse pe 
umeri şi pe căşti însemnele Nemuritorilor. În urma lor 
veniseră autobuze blindate încărcate cu poliţişti şi alţi 
oameni înarmaţi, ce se-mprăştiaseră prin partea de bază 
unde se afla el, punând stăpânire pe ea. 

Înainte de a-şi da seama ce se-ntâmplă, patru dintre ei îl 
înşfăcaseră şi-l târâseră către unul din autobuze, strigând 
la el în farsi. 

— Pentru Dumnezeu, nu vorbesc farsi! strigase la rândul 
lui, încercând să se smulgă din strânsoare. 


Unul dintre ei îl izbise în stomac şi el icnise, se smulsese şi 
îşi lovise agresorul în faţă. În aceeaşi clipă, celălalt scosese 
pistolul şi trăsese. Glonţul trecuse prin gulerul scurtei de 
zbor, ricoşând violent de laterala unui autobuz, lăsând 
scântei de cordită arsă în urma lui. Îngheţase. Cineva îl 
izbise puternic peste gură cu dosul palmei, iar alţii 
începuseră să-l lovească cu pumnii şi picioarele. În clipa 
aceea se apropiase un ofiţer de poliţie. 

— American? Eşti american! spusese furios într-o engleză 
proastă. 

— Sunt englez, gâfâise Petikin cu gura plină de sânge, 
încercând să se elibereze de oamenii care îl împinseseră cu 
spatele de capota unui autobuz. Sunt de la S-G Helicopters 
şi asta este... 

— American, sabotor. 

Omul îi proptise ţeava revolverului sub nas şi Petikin 
văzuse degetul încordându-se pe trăgaci. 

— Noi, de la SAVAK, ştim că voi, americanii, sunteţi cauza 
tuturor necazurilor! 

Înnebunit de groază, auzise o voce strigând în farsi şi 
simţise braţele de fier care îl ţineau slăbind strânsoarea. 
Fără să-i vină a crede, zărise în faţa lui un tânăr căpitan de 
paraşutişti, englez, îmbrăcat într-o salopetă de camuflaj şi 
cu o beretă roşie pe cap, şi doi soldaţi scunzi, cu chipuri 
orientale, înarmaţi până-n dinţi, cu grenade agăţate de 
diagonalele de piele şi raniţe în spate. Nonşalant, căpitanul 
arunca cu mâna stângă în sus şi-n jos o grenadă, ca peo 
portocală. La centură purta un revolver şi, într-o teacă, un 
cuţit cu o formă curioasă. Se oprise brusc şi arătase către 
Petikin, apoi spre elicopter, strigând furios la poliţişti în 
farsi; făcuse un semn imperios din mână după care îl 
salutase pe Petikin. 

— Pentru Dumnezeu, încearcă să arăţi important, căpitane 
Petikin, spusese repede, cu un plăcut accent scoţian. 

Izbise peste mână un poliţist care-l apucase de braţ pe 
Petikin. 


Unul dintre ceilalţi se pregătise să ridice arma, dar se 
oprise când căpitanul smulsese cuiul de siguranţă de la 
grenadă, strângând însă bine levierul în mână. în aceeaşi 
clipă oamenii lui îşi armaseră pistoalele mitralieră, cu 
mişcări nepăsătoare, dar foarte atenţi. Cel mai în vârstă 
dintre cei doi zâmbise, mişcându-şi uşor cuțitul în teacă. 

— Elicopterul e gata de zbor? 

— Da, da, este! se bâlbâise Petikin 

— Saltă-l sus cât de repede poţi, lasă uşile deschise şi când 
eşti gata să pleci fă-mi semn cu degetul şi-o să sărim toţi 
înăuntru. Pregăteşte-te să te depărtezi jos şi iute. Tenzing, 
du-te cu el. 

Ofiţerul făcuse un semn scurt cu degetul către elicopterul 
aflat la patruzeci şi cinci de metri mai departe şi se 
întorsese cu spatele, trecând din nou pe farsi. Îi înjurase pe 
iranieni, ordonându-le să plece în cealaltă parte, unde 
bătălia se domolise puţin. Soldatul numit Tenzing îl însoţise 
pe Petikin, care era încă ameţit. 

— Vă rog, grăbiţi-vă, sahib, spusese şi se sprijinise de una 
dintre uşi, cu arma pregătită. 

Petikin n-avuse nevoie de altă încurajare. Alte maşini 
blindate trecuseră în goană pe lângă ei, fără să le dea 
atenţie, ca şi celelalte grupuri de poliţişti sau militari care 
încercau disperaţi să pregătească apărarea bazei împotriva 
gloatei care putea fi auzită apropiindu-se. În spatele lor, 
ofiţerul de poliţie se certa furios cu paraşutismul, în timp ce 
ceilalţi aruncau peste umăr priviri neliniştite către locul de 
unde se auzeau apropiindu-se strigătele de „Allah-u 
Akbar!”. Amestecate cu ele, se auzeau focuri de armă şi 
câteva explozii. La două sute de metri mai departe, pe 
drumul de centură, avangarda mulţimii incendie o maşină 
parcată şi aceasta explodă. Motoarele elicopterului se 
treziseră la viaţă şi sunetul lor îl înfurie pe ofiţerul de 
poliţie, dar o falangă de tineri civili înarmaţi atacase poarta 
din cealaltă direcţie. Cineva strigase: mujhadinii! Imediat, 
toţi cei aflaţi de partea aceasta a bazei se grupaseră ca să îi 


intercepteze şi începuseră să tragă. Folosindu-se de 
diversiune, căpitanul şi celălalt soldat alergaseră către 
elicopter, săriseră în el, iar Petikin trăsese maneta de gaze 
la maximum, pornind ca o săgeată la câţiva centimetri 
deasupra ierbii, zigzagând ca să se ferească de un camion 
în flăcări, apoi urcase glonţ, clătinându-se ca beat, spre 
înaltul cerului. Căpitanul alunecase, gata-gata să scape 
grenada din mână, neputând să pună la loc cuiul de 
siguranţă din pricina mişcărilor bruşte ale elicopterului. Se 
aşezase pe scaunul din faţă şi, ţinându-se disperat de el, 
deschisese uşa, aruncând grenada cu grijă afară, 
urmărindu-i curba prelungă către pământ. Explodase fără 
să rănească pe nimeni. 

— Minunat, spusese. 

Închisese uşa şi-o asigurase, îşi pusese centura, se 
convinsese că cei doi soldaţi erau în regulă şi ridicase 
degetul mare către Petikin. Acesta abia îl băgase în seamă. 
Odată ieşit din spaţiul aerian al Teheranului, aşezase 
elicopterul în mărăcinişuri, departe de orice drum sau sat, 
şi căutase găuri de gloanţe în fuzelaj. Când se convinsese că 
nu era niciuna, respirase uşurat. 

— Christoase! Nu pot să-ţi mulţumesc îndeajuns, căpitane! 
spusese, întinzându-i mâna, chinuit de o migrenă cumplită. 
La început am crezut că eşti un afurisit de miraj, căpitane... 

— Ross. Acesta-i sergentul Tenzing şi acesta, caporalul 
Gueng. 

Petikin strânsese mâinile tuturor şi le mulţumise. Erau 
oameni mărunți, veseli, vânjoşi şi supli. Tenzing era mai în 
vârstă, trecut de cincizeci de ani. 

— Cerul v-a trimis! 

Ross zâmbise cu dinţi foarte albi pe chipul ars de soare. 
— Nu prea ştiam cum o să scăpăm de acolo. N-ar fi fost o 
soluţie prea bună să ne batem cu poliţia, cu oricine, că veni 

vorba, chiar şi cu cei din SAVAK. 

— Aşa-i! 


Petikin nu mai văzuse vreodată ochi atât de albaştri la un 
bărbat. Apreciase că avea aproape treizeci de ani. 

— Ce dracu' se-ntâmpla acolo? 

— Se răsculaseră nişte aviatori şi nişte ofiţeri, iar loialiştii 
veniseră să pună capăt revoltei. Auzisem că se apropiau 
simpatizanți de-ai lui Khomeini şi de stânga ca să-i ajute pe 
răsculați. Ce balamuc! 

— N-am cum să-ţi mulţumesc mai mult! De unde-mi şti 
numele? 

— Ei, auzisem vag la Tabriz. de planul dumitale de zbor 
prin Bandar-e Pahlavi şi-am fi vrut să ne iei şi pe noi. 
Întârziasem şi ne gândeam că te-am pierdut. Am avut o 
groază de piedici. Oricum, suntem aici. Mulţumim lui 
Dumnezeu pentru asta! 

— Sunteţi gurka*! 

— Doar, aa. cum să zic... cătane bătrâne, ca să zic aşa. 
Petikin dăduse gânditor din cap. Băgase de seamă că, în 
afară de Ross, care purta gradele de căpitan, şi de beretele 
roşii, niciunul dintre ei nu avea însemne de armă pe umăr. 

— Cum află „cătanele bătrâne” de aprobările de zbor? 

— De fapt nu prea ştiu, spusese nevinovat Ross. Eu doar 
mă supun ordinelor. 

Aruncase o privire în jur. Terenul era plat, pietros, deschis 
din toate părţile şi acoperit cu o zăpadă rece. 

— Nu crezi c-ar trebui să plecăm? Suntem cam expuşi aici. 

Petikin se întorsese în cabină. 

— Ce se-ntâmplă la Tabriz? 

— De fapt, am vrea să ne laşi înainte de Bandar-e Pahlavi, 
dacă nu te deranjează. 

— Sigur. 

Petikin începuse automat procedura de decolare. 

— Ce se întâmplă acolo? 

— Să zicem că trebuie să întrebăm un om ceva despre un 
câine. 

Petikin râsese, căci îi deveniseră simpatici. 


— Sunt o mulţime de câini prin jur. Bandar-e Pahlavi să fie 
şi n-am să mai pun întrebări. 

— lartă-mă, dar ştii cum e. Aş aprecia, de asemenea, dacă 
mi-ai uita numele şi că am fost la bord. 

— Şi dacă mă întreabă autorităţile? Au fost mulţi de faţă la 
plecarea noastră. 

— N-am dat nici un nume. [i-am ordonat doar. Ross rânji - 
cu ameninţări îngrozitoare. 

— Au right. Dar n-am să-ţi uit numele. 

Petikin aterizase la câţiva kilometri, de periferiile portului 
Bandar-e Pahlavi. Ross alesese locul de aterizare pe o hartă 
pe care o avea cu el. Era o plajă acoperită de dune de nisip, 
la bună distanţă de orice sat, lângă apele albastre, placide, 
ale Mării Caspice. Bărci de pescuit punctau marea, 
cumuluşi mari pluteau pe cerul însorit. Ţinutul părea 
tropical, aerul era umed şi plin de insecte, nu erau urme de 
ninsoare, deşi, dincolo de Teheran, Munţii Elburs erau 
acoperiţi cu zăpadă. Era foarte neregulamentar să aterizezi 
fără aprobare, dar Petikin chemase de două ori aeroportul 
Bandar-e Pahlavi, unde trebuia să realimenteze, şi nu 
primise nici un răspuns, aşa că-şi zisese că era destul de 
acoperit. Putea oricând să acuze o situaţie de urgenţă. 

— Mult noroc şi mulţumesc din nou, spusese, strângându- 
le din nou mâinile. Dacă vreodată aveţi nevoie de vreun 
serviciu, orice, e asigurat. 

Se depărtaseră la iuţeală în susul dunelor, cu raniţele pe 
umeri. Fusese ultima dată când îi văzuse. 

— Tabriz Unu, mă auzi? 

Se rotea nehotărât la înălţimea regulamentară de două 
sute de metri, apoi cobori mai jos. Nici un semn de viaţă şi 
nici o lumină aprinsă. Ateriza în apropierea hangarelor, 
cuprins de un sentiment ciudat. Rămase un timp acolo, 
pregătit pentru decolare imediată, neştiind la ce să se 
aştepte. Ştirile despre aviatorii care se răsculaseră la 
Teheran, îndeosebi cei din presupusa elită a forţelor 
aeriene, îl tulburaseră foarte mult. 


Nu veni nimeni. Nu se întâmplă nimic. Fără prea mare 
tragere de inimă, încuie cabina cu multă grijă şi ieşi, lăsând 
motoarele să meargă. Era foarte primejdios şi împotriva 
regulamentului. Foarte primejdios, pentru că dacă 
comenzile scăpau era posibil ca elicopterul să salte şi să 
scape de sub control. Dar nu vreau să fiu luat prin 
surprindere, îşi zise neliniştit. Verifică comenzile şi se 
îndreptă repede prin zăpadă către birouri. 

Birourile erau pustii, ca şi hangarele, cu excepţia unui JR 
212 dezasamblat. Rulotele erau goale, nici urmă de oameni 
sau vreun semn de luptă. Ceva mai liniştit, străbătu baza 
cât de iute putu. În cabana lui Erikki Yok-konen se afla o 
sticlă goală de vodcă. În frigider era una plină. Şi-ar fi dorit 
foarte mult o înghiţitură, dar pilotajul şi alcoolul nu făceau 
casă bună. 

Mai găsi acolo o sticlă cu apă, nişte pâine iraniană şi şuncă 
uscată. Bău mulţumit apa. 

O să mănânc numai după ce am să inspectez locul, îşi zise. 
În dormitor, patul era făcut, dar o pereche de pantaloni 
zăcea aruncată lângă el. Treptat descoperi şi alte semne de 
plecare grăbită. Celelalte rulote dezvăluiră şi ele alte urme. 
Nici un mijloc de transport nu se afla pe teritoriul bazei şi 
Range Roverul roşu al lui Erikki dispăruse şi el. Era limpede 
că baza fusese părăsită oarecum în grabă. Dar de ce? 
Scrută cerul. Vântul se înteţise şi îl auzea şuierând prin 
pădurea încărcată de zăpadă, acoperind mormăitul 
înfundat al motoarelor elicopterului. Simţi răceala prin 
jacheta de zbor şi pantalonii matlasaţi şi cizmele îmblănite. 
Trupul lui jinduia după un duş fierbinte sau, şi mai bine, 
după o baie de aburi în sauna lui Erikki; după masă, un pat 
curat, un grog fierbinte şi un somn de opt ore. 

Vântul nu-i încă o problemă, îşi zise, dar mai am o oră de 
lumină, în cel mai bun caz, ca să realimentez şi să mă-ntorc, 
prin trecătoare, jos în câmpie. Sau să rămân peste noapte 
aici. 


Petikin nu era un om al pădurii şi nici al muntelui. 
Cunoştea deşertul, savana şi jungla, veldul* şi Ţinutul Mort 
al Arabiei Saudite. Întinderile vaste, deschise, ale câmpiei 
nu-l ameţiseră niciodată. Frigul însă da, şi zăpada da. 

Mai întâi să realimentez, se gândi, dar în depozit nu era 
nici un pic de combustibil. Deloc. Erau multe butoaie de o 
sută cincizeci de litri, dar toate goale. 

Asta e, îşi spuse, încercând să-şi stăpânească panica. Mai 
am destul în rezervoare pentru cei două sute patruzeci de 
kilometri până la Bandar-e Pahlavi. Aş putea merge până la 
aeroportul Tabriz ori să încerc să învârtesc ceva la 
depozitul ExIex de la Ardabil, dar e al dracului de aproape 
de graniţa sovietică. 

Cercetă din nou cerul. Fir-ar al dracului! As putea opri aici 
sau undeva pe drum. Ce să fac? Aici e mai sigur. Opri 
motoarele şi împinse aparatul în hangar, încuind uşile. 
Tăcerea devenise asurzitoare. Şovăi, apoi ieşi şi încuie uşa. 
Paşii lui făceau zăpada să trosnească. Rafalele vântului îl 
izbiră tot drumul către cabana lui Erikki. La jumătatea 
drumului se opri cu un nod în stomac. Simţea că îl priveşte 
cineva. Se uită în jur, scormonind cu ochii şi urechile 
pădurea şi baza. Mâneca de vânt dansa în bătaia vântului 
care mişca vârfurile copacilor, făcându-i să trosnească, 
şuierând printre trunchiurile pădurii, şi brusc îşi aminti de 
Tom Lochart stând lângă focul de tabără la Zagros, într-una 
dintre excursiile lor de schi, istorisind legenda canadiană a 
lui Wendigo, duhul rău al pădurii adus de vântul sălbatic, 
care pândegşte în vârfurile copacilor şuierând, aşteptând să 
te prindă nepregătit şi-apoi, pe neaşteptate, se-aruncă 
asupra ta, iar tu te-nspăimânţi şi încerci să fugi, dar nu poţi 
scăpa şi simţi răsuflarea îngheţată în ceafă şi alergi şi alergi 
cu paşi din ce în ce mai mari până când picioarele nu mai 
sunt altceva decât cioturi însângerate şi-atunci Wendigo te 
prinde şi te duce în vârfurile copacilor, unde mori. 

Se cutremură. Detesta singurătatea. Ciudat, nu m-am 
gândit niciodată la asta, dar n-am fost aproape niciodată 


singur. Întotdeauna e cineva în preajma mea, mecanic sau 
pilot sau prieten, sau Genny, Mac ori Claire, pe vremuri. 

Privea încă intens pădurea. Undeva, în depărtare, 
începură să latre câini. Senzaţia că se afla cineva acolo 
persista, foarte puternică. Cu un efort, îşi alungă neliniştea, 
se întoarse la elicopter şi căută pistolul de semnalizare 
Verey. Purtă pistolul cu ţeava boantă, supracalibrată, 
ostentativ la vedere, pe tot drumul de întoarcere către 
cabana lui Erikki şi se simţi mai mulţumit avându-l şi chiar 
şi mai mulţumit când încuie uşa şi trase perdelele. 

Noaptea cobori repede. în întuneric, animalele porniră 
după pradă. 

Teheran; ora 7,05 seara. Obosit şi flămând, Mclver trecea 
pe bulevardul rezidenţial pustiu, mărginit de copaci. Toate 
luminile de pe stradă erau stinse şi el îşi croia drum cu grijă 
prin semiîntuneric, printre troienele de zăpadă viscolite pe 
lângă pereţii caselor de pe fiecare parte a străzii. În 
depărtare se auzeau focuri de armă şi vântul rece purta cu 
el strigătul: Allahhh-u Akbarrr! Dădu colţul şi aproape se 
izbi de un tanc Centurion, parcat pe jumătate pe trotuar. 
câteva secunde fu orbit de lumina unei lanterne. 

Nişte soldaţi ieşiră dintr-o ascunzătoare. 

— Cine sunteţi, aga, spuse într-o engleză bună un tânăr 
ofiţer. Ce faceţi aici? 

— Sunt căpitanul Mclver... Duncan, Duncan Mclver... 
Merg spre casă de la birou şi... şi apartamentul meu este de 
partea cealaltă a parcului, după celălalt colţ. 

— Documentul de identitate, vă rog! 

Cu mişcări atente, Mclver strecură mâna în buzunarul 
interior. Simţi acolo, alături de celelalte acte de identitate, 
cele două mici fotografii - una a Şahului, cealaltă a lui 
Khomeini - dar din pricina zvonurilor din cursul zilei nu se 
putu hotărî care ar fi fost potrivită de dat la iveală. Ofiţerul 
examina actele la lumina lanternei. Mclver se acomodase cu 
întunericul şi sesiză oboseala, barba nerasă şi uniforma 
şifonată a omului. Soldaţii îl priveau în tăcere. Niciunul nu 


fuma, ceea ce i se păru curios. Tancul se înălța ameninţător 
deasupra lor, de parcă ar fi aşteptat să izbească. 

— Mulţumesc. 

Ofiţerul îi înapoie documentul uzat. Alte focuri de armă, 
mai aproape de data asta. Soldaţii aşteptau, privind 
noaptea. 

— Ar fi bine să nu ieşiţi după lăsarea întunericului, aga. 
Noapte bună! 

— Da, mulţumesc. Noapte bună! 

Mclver porni mai departe uşurat, întrebându-se dacă erau 
loialişti sau răsculați. Christoase, dacă unele unităţi se 
revoltă şi altele nu, o să fie încurcătura dracului! 

Altă intersecţie, strada aceasta şi parcul la fel de 
întunecate şi pustii, locuri care nu cu multă vreme în urmă 
fuseseră luminate feeric, alte lumini izvorând din ferestrele 
clădirilor din jur, servitori şi lume şi copii grăbindu-se încolo 
şi-ncoace, toţi veseli, multă zarvă şi râsete. 

Asta-i ceea ce-mi lipseşte cel mai mult, se gândi. Râsul. Mă 
întreb dacă se vor mai întoarce vreodată acele vremuri. 

Ziua începuse prost, fără telefoane, fără contact radio cu 
Kowiss şi nu reuşise să comunice cu niciuna dintre celelalte 
baze. Din nou nu se prezentase la lucru niciunul dintre 
angajaţii biroului, ceea ce îl iritase şi mai mult. De câteva 
ori încercase să-i trimită un telex lui Gavallan, dar nu 
putuse obţine legătura. 

— Mâine o să fie mai bine, rosti cu voce tare, găsind 
pustietatea străzii neplăcută. 

Blocul lor avea patru etaje, ei ocupând unul dintre 
apartamentele de la ultimul nivel. Casa scărilor era 
luminată vag, tensiunea scăzuse din nou la jumătate, iar 
liftul nu funcţiona de luni de zile. Urcă obosit treptele, 
lumina palidă făcând urcuşul şi mai sumbru. Dar în 
apartament, luminările erau deja aprinse şi moralul lui se 
îmbunătăţi. 

— Salut, Genny, spuse închizând uşa şi atârnându-şi în 
cuier vechiul pardesiu englezesc. E vreme de-un whisky. 


— Duncan, sunt în sufragerie. Vino aici o clipă! Străbătu 
cu paşi mari coridorul, se opri în uşă şi rămase cu gura 
căscată. Masa era încărcată cu o duzină de feluri de 
mâncare iraniene şi boluri cu fructe şi, pretutindeni, 
lumânări. Genny şi Şeherazada zâmbeau vesele. 

— O, Doamne, Şeherazada! Astea-s de la tine? Mă bucur 
să te văd! 

— Şi eu mă bucur să te văd. Mac, arăţi mai tânăr în fiecare 
zi, amândoi, de fapt! lertaţi-mă că vă deranjez, spuse dintr- 
o suflare cu vocea ei gâlgâitoare şi veselă, dar mi-am 
amintit că ieri a fost aniversarea nunţii voastre, pentru că e 
cu cinci zile înaintea zilei mele de naştere şi ştiu cât de mult 
îţi plac horishtul cu carne de miel şi polo şi celelalte lucruri, 
aşa că le-am adus, Hassan, Deva şi cu mine, şi luminările... 

Nu era mai înaltă de un metru şaizeci, genul de frumuseţe 
persană pe care Omar Khayyam o imortalizase în versuri. 
Se ridică. 

— Acum, că te-ai întors, eu plec. 

— Aşteaptă o secundă, de ce nu rămâi să mănânci cu noi. 

— O, dar nu pot, oricât de mult aş vrea. Tata dă o 
petrecere diseară şi eu trebuie să particip. Ăsta este doar 
un mic dar şi o să-l las pe Hassan să servească şi să strângă, 
după asta şi eu sper să petreceţi minunat! Hassan! Deva! 

Îi îmbrăţişa pe Genny şi pe Mclver şi alergă la uşă unde o 
aşteptau cei doi servitori. Unul dintre ei îi ţinu haina de 
blană. Se-mbracă, apoi îşi înfăşură vălul negru al chadondui 
în jurul trupului. Îi trimise încă o bezea lui Genny şi plecă 
grăbită, însoţită de celălalt servitor. 

Hassan, un bărbat de 30 de ani, înalt, purtând o tunică 
albă şi pantaloni negri şi un zâmbet larg pe faţă, încuie uşa. 

— Să servesc cina, doamnă? întrebă în farsi. 

— Da, te rog, peste zece minute, spuse ea fericită. Dar mai 
întâi stăpânul ar vrea un whisky. 

De îndată Hassan se îndreptă către dulap, turnă băutura şi 
aduse apa. Apoi se înclină şi plecă. 


— Pentru Dumnezeu, Gen, e ca pe vremuri! spuse Mclver 
luminându-se la faţă. 

— Da. E-o prostie nu-i aşa, dar asta a fost acum doar 
câteva luni... 

Până atunci avuseseră un cuplu încântător: o bucătăreasă 
exemplară, pricepută la mâncăruri europene şi iraniene, şi 
soţul ei, un ipohondru leneş, pe care Mclver o poreclise Ali 
Baba. Amândoi dispăruseră dintr-o dată, ca aproape toţi 
servitorii cetăţenilor străini, fără nici o explicaţie, fără nici 
un avertisment. 

— Mă întreb dacă sunt bine, Duncan! 

— Sigur că da. Ali Baba a fost un şmecher şi cred c-a pus 
destul deoparte ca să le-ajungă pentru o lună de 
trândăveală. Paula a plecat? 

— Nu, rămâne şi noaptea asta. Nogger nu. Au fost la o 
masă cu o parte din echipajul ei de la Alitalla. 

Sprâncenele i se arcuiră. 

— Nogger al nostru e sigur că e coaptă pentru 
înghesuială, sper că se înşeală. Îmi place Paula. 

Ascultară zgomotele făcute de Hassan în bucătărie. 

— E cel mai minunat sunet din lume. Mclver rânji şi ridică 
paharul. 

— Mulţumim Domnului pentru Şeherazada, că ne-a scăpat 
de spălat vasele. 

— Asta-i cea mai bună parte dintre toate, oftă Genny. 
Şeherazada e o fată atât de drăguță şi de grijulie; iar 
Tommy e-atât de norocos! Şeherazada zice că trebuie să se- 
ntoarcă mâine. Să sperăm c-o s-aducă ceva scrisori. Ai dat 
de Andy? 

— Nu, nu încă. 

Mclver se hotări să nu pomenească de tanc. 

— Crezi că l-am putea împrumuta pe Hassan sau pe unul 
dintre ceilalţi servitori ai ei câteva zile pe săptămână? Te-ar 
ajuta foarte mult. 

— N-aş vrea să-i cer asta, ştii cum e... 


— Cred că ai dreptate, e-al dracului de stânjenitor. De la o 
vreme devenise aproape imposibil pentru cetăţenii străini 
să afle ajutor în casă. Până în urmă cu câteva luni fusese 
uşor să găsească servitori minunaţi, grijulii, cu ajutorul 
cărora întreţinerea unei case, cumpărăturile deveneau de 
obicei o joacă. 

— Asta a fost unul dintre cele mai bune lucruri în Iran, 
spuse ea. Însemna atât de mult. Tot chinul unui trai într-o 
ţară atât de străină... 

— Tu încă te mai gândeşti la ea ca străină, după atâta 
vreme? 

— Mai mult ca niciodată. Am simţit întotdeauna că toată 
amabilitatea, politeţea celor câţiva iranieni pe care i-am 
întâlnit alcătuiesc doar un fel de pojghiţă, că adevăratele lor 
sentimente sunt cele care se dau acum pe faţă. Nu vreau să 
spun toată lumea, desigur, nu prietenii noştri; Annoush, de 
exemplu, e una dintre cele mai drăguţe şi mai binevoitoare 
persoane din lume. 

Anoush era soţia generalului Valik, cel mai important 
dintre partenerii din Teheran. 

— Majoritatea soțiilor simt asta, Duncan, adăugă ea, 
pierdută în nemulţumirea ei. Poate că de-aia toţi străinii se 
strâng unii lângă ceilalţi, şi toate petrecerile astea, după- 
amiaza tenis, sau ieşirile împreună la schi, sau cu arca, sau 
weekend la Marea Caspică, servitorii purtând şuleţele cu 
mâncare şi făcând curăţenie... îmi închipuiam că o să trăim 
ca la Riley, dar s-a isprăvit... 

— Or să se-ntoarcă vremurile alea, sper din tot sufletul, 
atât pentru ei, cât şi pentru noi. În drum spre casă am 
realizat brusc ce-mi lipsea cel mai mult: râsetele. Se pare 
că nu mai râde nimeni. Vreau să spun, pe stradă. Nici 
măcar copiii. 

Mclver îşi bea whiskyul cu înghiţituri mici şi rare. 

— Da, şi îmi lipseşte râsul foarte mult. îmi lipseşte şi Hui. 
Îmi pare rău că a fost nevoit să plece - totul era pus foarte 
bine în ordine în ceea ce ne priveşte, până nu demult. 


Sărmanul, în ce situaţie împuţită l-am băgat, pe el şi 
minunea aia de nevastă a lui, după toată prietenia pe are 
ne-a arătat-o! Mă simt destul de ruşinat - cu siguranţă că a 
făcut tot ce a fost în stare pentru poporul lui. Din nefericire, 
Genny, pentru cei mai mulţi dintre ei e pare că n-a fost 
îndeajuns. 

— Ştiu. Trist. Viaţa-i foarte tristă câteodată. Ei, n-are ost să 
plângi după laptele dat în foc! Ţi-e foame? 

— Se pare că da. 

Luminările făceau încăperea să pară caldă şi plăcută şi 
îndepărtau răceala apartamentului. Perdelele trase îi 
apărau de noapte. Hassan aduse imediat castroanele 
aburinde cu diferite feluri de horisht - însemnând literar 
supă, dar părând mai degrabă o tocană groasă de miel, pui 
şi legume, stafide şi mirodenii felurite - şi polo, deliciosul 
orez iranian, opărit şi apoi dat la cuptor într-un vas uns cu 
unt, până când formează o crustă tare, galben-aurie, una 
dintre mâncărurile lor favorite. 

— Binecuvântată fie Şeherazada. E ca o bucurie pentru 
ochii înlăcrimaţi. 

Genny zâmbi. 

— Da, este. Şi Paula la fel. 

— Nici tu nu eşti rea, Gen! 

— Nu te cred, da' te las totuşi să-ţi pui boneţica la noapte. 
Şi-acum, după cum ar zice Jean-Luc, bon appetit! 

Mâncară cu poftă preparatele excepţionale ce le aminteau 
amândoura de mesele pe care le serviseră în casele 
prietenilor lor. 

— Gen, am dat la prânz peste tânărul Christian 'Tollonnen. 
Îţi aduci aminte de prietenul lui Erikki, de la Ambasada 
Finlandeză? Mi-a spus că paşaportul lui Azadeh e gata. 
Asta-i bine, dar ce m-a zguduit a fost că a zis, în trecere, că 
aproape opt din zece dintre prietenii sau cunoştinţele sale 
iraniene nu mai sunt în Iran şi, dacă acest nou exod o va 
ţine tot aşa, în curând n-or să mai rămână pe aici decât 
mullahii şi turma lor. Atunci am început să socotesc şi am 


descoperit aproape aceeaşi proporţie printre cei pe care i- 
am numi clasa de mijloc. 

— Nu îi condamn că pleacă. Aş face acelaşi lucru. Adăugă 
aproape involuntar: Nu cred că Şeherazada ar pleca. 

Mclver sesiză o tonalitate deosebită în vocea ei şi-o cântări 
din priviri. 

— Zău?! 

Genny se jucă cu o bucăţică aurie de coajă. Se răzgândi 

— Mai devreme se hotărâse să nu-i spună nimic. 

— Pentru Dumnezeu, nu-i spune nimic lui Iom, o să facă 
un infarct! Nu ştiu cât de mult din cele ce spun sunt 
adevărate şi câte sunt doar nişte năzăreli ale unei fetiţe 
idealiste, dar mi-a şoptit fericită că şi-a petrecut cea mai 
mare parte a zilei la Doshan Tappeh, unde, spunea ea, a fost 
o adevărată insurecție, cu arme, grenade şi tot restul... 

— Christoase! 

—. şi a fost activ de partea celor pe care i-a numit 
„glorioşii noştri luptători pentru libertate” - care s-au 
dovedit a fi răsculații din Forţele Aeriene, câţiva ofiţeri şi 
Gărzile Verzi, sprijiniți de mii de civili - împotriva poliţiei, 
trupelor loialiste şi a Nemuritorilor... 

CAPITOLUL. 8 

Aeroportul Bandar-e Delăm, ora 7,50 seara. Odată cu 
asfinţitul sosiseră alţi revoluționari înarmaţi şi acum la toate 
hangarele şi pe toate drumurile ce duceau către aeroport 
erau postate santinele. Zataki îi spusese lui Rudi Lutz că 
nici un membru al personalului S-G nu putea să părăsească 
zona fără o aprobare prealabilă şi că trebuiau să continue 
ca şi până atunci treburile şi că unul sau mai mulţi dintre 
oamenii săi vor însoţi fiecare zbor. 

— Nu se va întâmpla nimic dacă vă veţi supune ordinelor, 
spusese Zataki. Este o situaţie temporară, pe parcursul 
trecerii de la guvernul ilegal al Şahului la noul guvern al 
Poporului. 

Dar nervozitatea lui şi a adunăturii sale nedisciplinate 
dezicea toată această încercare de a părea încrezător. 


Starke auzise unele murmure şi îi spusese lui Rudi că se 
aşteptau să sosească în orice moment trupe loiale Şahului, 
care să pornească un contraatac. până când Rudi, el şi un 
alt pilot american, John Tyrer, reuşiră să ajungă la staţia 
radio din rulota lui Rudi, cea mai mare parte a buletinului 
de ştiri se isprăvise. Puţin din ce mai auziră erau numai 
veşti proaste. 

„...Şi guvernele Arabiei Saudite, Kuweitului şi Irakului se 
tem că tulburările politice din Iran vor destabiliza întreaga 
zonă a Golfului Persic. Ni se transmite că sultanul Omanului 
ar fi afirmat că problema e mai mult decât o simplă 
răspândire a unor idei sau curente politice, ci o altă 
acoperire convenabilă ca Rusia Sovietică să-şi poată folosi 
lanţul de state satelit ca să creeze un imperiu colonial în 
Golf, cu țelul final de a stăpâni strâmtoarea Hormuz. 

Din Iran se comunică cum că în timpul nopţii s-au purtat 
lupte grele între ofiţerii şcolii de aviaţie pro-Komeini, de la 
baza aeriană Doshan Tappeh din Teheran - sprijiniți de mii 
de civili înarmaţi, şi poliţie, trupe loialiste şi unităţi ale 
Nemuritorilor, elita Gărzii Imperiale a Şahului. Mai târziu s- 
au alăturat insurgenților peste cinci mii de simpatizanți ai 
grupului marxist Saihkal, dintre care o parte au pătruns în 
depozitul de muniții al bazei şi au scos de acolo arme şi 
muniţie.” 

— lisuse, spuse Starke. 

„Între timp, Ayatolahul Khomeini a cerut din nou demisia 
întregului guvern şi a chemat populaţia să-l sprijine pe 
primul ministru ales de el, Mehdi Bazargan cerând 
infanteriei, aviaţiei şi marinei să-i acorde ajutorul' Primul 
ministru Bakhtiar a dezminţit zvonurile despre o lovitură 
militară iminentă, dar a confirmat existenţa unei mari forţe 
militare sovietice la graniţă. 

Aurul a ajuns la cel mai ridicat preţ de până acum, de două 
sute cincizeci şi patru de dolari uncia, iar dolarul s-a 
prăbuşit brusc faţă de toate celelalte monezi. 

Aici se încheie buletinul nostru de ştiri de la Londra.” 


Rudi închise aparatul. Se aflau în sufrageria rulotei sale. 
Într-unui dintre dulapuri se găsea un aparat de radio pe 
înaltă frecvenţă, de rezervă, pe care, ca şi radioul, îl 
construise el însuşi. Pe o măsuţă, lângă perete, se afla un 
telefon conectat la reţeaua bazei. Telefonul nu funcţiona. 

— Dacă Khomeini iese învingător la Doshan Tappeh, atunci 
forţele armate vor avea de ales, spus Starke cu hotărâre, 
lovitură de stat, război civil sau să cedeze. 

— N-o să cedeze! Asta ar însemna sinucidere! De ce 
dracu' ar face-o?! spuse Tyrer. 

Era un american slăbănog şi stângaci din New Jersey. 

— Şi nu uita că aviația e o trupă de elită, cel puţin cei pe 
care-i cunoaştem! Pentru Dumnezeu! Răsculaţii-s doar o 
grămadă de localnici cu capete tulburi. De fapt, bomba e că 
s-au lipit şi marxiştii la chestia asta! Cinci mii! lisuse! Dacă 
au ieşit la iveală cu armele, e groasă! Nu prea suntem în 
toate minţile dacă mai stăm pe aici, nu?! 

Starke spuse: 

— Doar că suntem aici la cererea noastră; compania spune 
că nimeni n-are ceva de pierdut dacă cere întoarcerea în 
ţară. E pus pe hârtie. Vrei să te retragi? 

— Nu, nu încă, spuse iritat Tyrer. Dar ce-o să facem? 

— În primul rând, fereşte-te din calea lui Zataki. Ticălosul 
ăsta e sonat. 

— Sigur, spuse 'Tyrer, dar trebuie să punem ceva la cale. 

Se auzi un ciocănit brutal şi uşa se deschise. Era 
Mohammed Yemeni, managerul iranian, un bărbat de 
patruzeci de ani, atractiv, proaspăt ras, aflat printre ei de 
un an de zile. Alături de el se aflau două gărzi. 

— Aga Kyabi e pe înaltă frecvenţă. Vrea să vă vorbească 
imediat, spuse cu voce imperioasă. 

Kyabi era responsabilul de zonă al companiei Ilran-Qil, şi 
cel mai important oficial din sudul Iranului. Rudi comută 
imediat aparatul care făcea legătura cu birourile lui Kyabi 
de lângă Ahwaz, la nord de Bandar-e Delam. Spre uluirea 


lui, aparatul nu funcţiona. Scutură comutatorul de câteva 
ori, apoi Yemeni spuse cu batjocură făţişă în gas: 

— Colonelul Zataki a ordonat să fie întrerupt curentul, iar 
aparatul deconectat. O să folosiţi emițătorul din birouri. 
Imediat! 

Nici unuia nu îi plăcu tonul vocii sale. 

— Sosesc îndată, spuse Rudi. 

Yemeni se încruntă şi spuse către paznici într-o farsi 
răguşită: 

— Iuţiţi-l pe câinele străin! Starke izbucni şi el în farsi: 

— Acesta este cortul conducătorului nostru. Sunt legi 
anume în Coran, care vorbesc despre apărarea 
conducătorului tribului tău în cortul său, împotriva 
oamenilor înarmaţi. 

Cele două străji se opriră descumpănite. Yemeni rămase 
cu gura căscată, căci nu se aştepta ca Starke să vorbească 
farsi, apoi se trase înapoi un pas când acesta se ridică de pe 
scaun cât era de înalt, continuând: 

— Profetul, fie-i numele binecuvântat, a lăsat legi despre 
buna cuviinţă între prieteni şi tot aşa între duşmani şi a 
spus că toţi dinii sunt gunoi. Noi suntem Poporul Cărţii şi nu 
gunoaie. 

Yemeni roşi, se întoarse pe călcâie şi plecă. Starke îşi 
şterse sudoarea de pe palme pe pantaloni. 

— Rudi, hai să vedem ce-i cu Kyabi! 

Porniră în urma lui Yemeni de-a curmezişul tarmacului, 
însoţiţi de gărzi. Noaptea era limpede şi-avea un gust 
plăcut după înghesuiala din micul birou. 

— Ce-i toată chestia asta? întrebă Rudi. 

Starke îi explică cu gândul în altă parte, dorindu-şi să fie 
înapoi la Kowiss. Nu-i plăcea s-o lase pe Manuela singură, 
dar se gândea că era mai în siguranţă acolo decât la 
Teheran. 

— Draga mea, îi spusese chiar înainte de a pleca, am să te 
scot de aici cât de curând. 


— Sunt în siguranţă aici, dragule! 'Tot atât de bine ca şi-n 
Texas. Am o mulţime de timp, copiii sunt în siguranţă la 
Lubbock, n-am plecat din Anglia până n-am primit de veste 
c-au ajuns acasă şi ştii că bunicul Starke n-o să lase să li se 
întâmple vreun rău. 

— Sigur, cu copiii o să fie în regulă, dar vreau să te ştiu 
plecată din Iran cât de curând posibil. 

ÎI auzi pe Rudi spunând: 

— Cine-i „Poporul Cărţii”? 

— Creştinii şi evreii, răspunse, întrebându-se cum ar putea 
să-şi strecoare elicopterul în Kowiss. Mahomed considera 
Biblia noastră şi Torahul lor cărţi la fel de sfinte ca şi 
Coranul. Multe din ce găseşti acolo se regăsesc şi în Coran. 
Mulţi savanţi - savanții noştrii - se gândesc că pur şi simplu 
le-a copiat, deşi legendele mahomedane spun că Mahomed 
nu ştia să scrie sau să citească. Ela recitat Coranul întreg, 
poţi să-ţi închipui asta? continuă, încă mirat de ceea ce 
reuşise să facă. L-au scris alţii, ani după ce ela murit. În 
arabă e neînchipuit de frumos, ca un poem - cel puţin aşa 
se spune. 

În faţa lor se găsea acum rulota ofițerului, înconjurată de 
gărzi care fumau şi, în sinea lui, Starke se simţi bine şi 
mulţumit că se descurcase acum cu Yemeni şi ziua întreagă 
cu mullahul Hussain - cincisprezece aterizări, toate 
perfecte, aşteptând lângă fiecare sondă, în timp ce mullahul 
predica muncitorilor în numele lui Khomeini, fără ca în 
vremea asta să se vadă prin jur picior de soldat, poliţist sau 
agent SAVAK, dar aşteptându-i totuşi în fiecare clipă şi la 
fiecare aterizare. 

Yemeni e un găinaţ în comparaţie cu Hussain! se gândi. 

Zataki şi amândoi mullahii îl aşteptau în rulota ce servea 
de birou. Jahan, operatorul radio, se afla în faţa 
emiţătorului. Zataki stătea la biroul lui Rudi. încăperea, 
foarte îngrijită de obicei, era acum un adevărat balamuc, cu 
dosare deschise şi hârtii împrăştiate peste tot, ceşti 
murdare, mucuri de ţigară în ceşti şi pe podea şi pachete de 


mâncare pe jumătate consumate pe birouri - orez şi carne 
de capră, - iar aerul putea a fum de ţigară. 

— Mein Gott! izbucni Rudi înfuriat. E o verruckte cocină 
Şi... 

— TACI! explodă Zataki. Suntem în război, trebuia să 
cercetăm. Apoi adăugă mai liniştit: Poţi să... poţi trimite 
unul dintre oamenii tăi să facă curăţenie. N-ai să-i spui 
nimic lui Kyabi despre noi. Ai să te porţi ca de obicei şi-ai să 
asculţi instrucţiunile mele, ai să te uiţi mereu la mine. Ai 
înţeles, căpitane? 

Rudi dădu din cap, cu chipul împietrit. Zataki făcu un 
semn către operatorul radio care rosti în microfon: 

— Excelenţă Kyabi, aici este căpitanul Lutz. Rudi luă 
microfonul. 

— Da, Boss! spuse, folosind porecla pe care o ştiau toţi. Şi 
el şi Starke îl cunoşte pe Yusuf Kyabi de ani buni. 

Kyabi fusese pregătit la Texas A & M, apoi la ExTex, înainte 
de a prelua sectorul de sud şi erau în relaţii bune cu el. 

— Bună seara, Rudi! se auzi vocea, într-o engleză cu 
puternic accent american. Avem o spărtură la una dintre 
conductele principale, undeva la nord de voi. E una rea. Mi- 
am dat seama abia la staţia de pompare. Allah ştie cât de 
mulţi barili s-au pompat până acum în gol deja, sau cât de 
mulţi au mai rămas în conductă. Nu cer un CASEVAK, dar 
vreau în zori un elicopter ca s-o identificăm. Poţi să mă iei în 
zori? 

Zataki dădu din cap a încuviinţare aşa că Rudi răspunse: 

— Okay, Boss! O să fim acolo cât de curând posibil, după ce 
răsare soarele. Vrei un 206 sau un '212? 

— Un 206. O să-l iau cu mine pe inginerul şef. Vino?i tu, te 
TOg, poate fi un sabotaj, poate o spărtură. Ai avut vreo 
problemă la Bandar-e Delam? 

Rudi şi Starke erau foarte conştienţi de armele din 
încăpere. 

— Nu mai mult decât de obicei. Ne vedem mâine Dorea să 
întrerupă legătura fiindcă Kyabi era de obicei foarte liber la 


gură în ceea ce-i privea pe revoluționari Nu aproba 
insurecția sau fanatismul lui Khomeini şi ura orice amestec 
în treburile complexului lor petrolier. 

— Stai o clipă, Rudi! Am auzit că au fost şi alte tulburări în 
Abadan şi se aud focuri de armă în Ahwaz. Ştii că un 
petrolist american şi unul de-ai noştri au fost prinşi într-o 
ambuscadă şi ucişi ieri, lângă Ahw'az? 

— Da. Tommy Stanson. Ce porcărie! 

— Da! Allah să-i blesteme pe toţi ucigaşii! Tudeh, 
mujhadini, fedaini sau cine dracu' or fi; 

— Iartă-mă, Boss, trebuie să plec, ne vedem mâine! 

— Da, putem să vorbim mâine. Insha Allah, Rudi! 

— Insha Allah! 

Emisia muri. Rudi răsuflă uşurat. Nu credea că Kyabi 
spusese ceva care ar fi putut să-i dăuneze, decât dacă 
aceşti oameni erau în taină tudeh - sau unii dintre ceilalţi 
extremişti - şi nu sprijinitorii lui Khomeini, aşa cum 
pretindeau. 

"Toţi extremiştii noştri folosesc mullahi drept acoperire, 
sau încearcă să-i folosească. Din păcate, cei mai mulţi 
mullahi sunt săraci, needucaţi, o pradă uşoară pentru 
insurgenții pregătiţi, Allah să-l blesteme pe Khomeini”, îi 
spusese mai demult Kyabi. 

Rudi simţi sudoarea pe spate. 

— Unul dintre oamenii mei o să meargă cu tine şi de data 
asta n-o să-i iei încărcătorul, spuse Zataki. 

Rudi îşi împinse bărbia înainte şi tensiunea din încăpere 
crescu. 

— N-am să zbor cu oameni înarmaţi. E împotriva tuturor 
regulilor companiei, traficului aerian şi în special împotriva 
ordinelor controlului de zbor iranian. Dacă nu ne supunem 
acestor reguli ne pierdem licenţa... 

— S-ar putea să-mpuşc unul dintre oamenii tăi dacă nu te 
supui. 

Furios, Zataki trânti o ceaşcă pe birou şi cioburile ei se 
împrăştiară prin toată camera. 


Starke înainta la fel de furios. Arma lui Zataki zvâcni către 
el. 

— Cei ce se alătură ayatolahului Khomeini sunt oare 
ucigaşi, asta să fie legea Islamului? 

Pentru un moment, Starke crezu că Zataki, va apăsa pe 
trăgaci, apoi mullahul Hussain se ridică. 

— Am să merg eu cu ei: Apoi către Rudi: 

— Juri că n-ai să foloseşti nici o înşelăciune şi ai să te 
întorci aici nesmintit? 

După o pauză, Rudi răspunse cu voce tremurătoare: 

— Da! 

— Eşti creştin? 

— Da! 

Jură pe dumnezeul tău că n-ai să ne-nşeli. Din nou Rudi 
făcu o pauză. Au right. Jur pe Dumnezeu că n-am să vă 
înşel! 

— Cum poţi să te-ncrezi în el? întrebă Zataki. 

— Nu mă-ncred, spuse simplu Hussain, dar dacă îl înşeală 
pe Allah, Allah o să-l pedepsească. Pe el şi pe tovarăşii lui. 
Dacă nu mă întorc sau dacă el ne aduce necazuri... 

Ridică din umeri. 

Aberdeen. Domeniul Gavallan. Ora 7,23 seara. Erau la 
televizor, privind pe un ecran mare o reluare a meciului de 
rugbi din ziua aceea, Scoţia - Franţa. Gavallan, soţia lui, 
Maureen, John Hogg, care pilota de obicei, avionul 125 al 
companiei, şi câţiva alţi piloţi. Scorul era 17 la 11 în 
favoarea Franţei, mult în a doua repriză. Toţi bărbaţii 
gemură când un scoţian se încurcă, un înaintaş francez 
recupera mingea şi câ?tigă treizeci şi cinci de metri. 

— Zece lire că Scoţia tot va câştiga, zise Gavallan. 

— Merg la pariu, spuse soţia lui şi râse. Era înaltă, roşcată 
şi purta un verde elegant care se potrivea ochilor ei. 

— În definitiv, sunt pe jumătate franţuzoaică. 

— Un sfert. Bunica ta era normandă, quelle horreur, si... 

Un strigăt uriaş de bucurie stârni ecouri prin încăpere 
acoperindu-i complimentul. Un mijlocaş scoţian de pe trei 


sferturi jucă mingea din repunere, o aruncă unei extreme 
care o trecu altuia care se desprinse din învălmăşeală trânti 
doi adversari în calea lui şi se năpusti către linia de fund 
aflată la patruzeci şi cinci de metri depărtare, zigzagând, 
schimbând inteligent direcţia, ca să ţâşnească din nou 
înainte; se împiedică, dar rămase cumva în picioare, pentru 
ca, într-un ultim efort, cu pieptul tresăltând într-o 
spectaculoasă alergare, să finalizeze cu un plonjon pe linie, 
acoperit imediat de trupurile celorlalţi şi de aplauze 
tunătoare. Marcase! Era 17 la 15.0 lovitură reuşită avea să 
facă 17 egal. 

— Hai Scoţia! 

Uşa se deschise şi în cadrul ei apăru un servitor. Gavallan 
se ridică imediat. Privi încordat lovitura care fu reuşită şi 
respiră din nou uşurat. 

— Dublu sau nimic, Maureen? o întrebă rânjind peste 
zgomotul de iad ce se dezlănţuise şi plecă grăbit. 

— S-a făcut, strigă ea în urma lui. 

A pierdut douăzeci de biştari, îşi zise foarte mulţumit de el 
şi traversă coridorul casei vechi şi mari, bine aranjată cu 
mobilă îmbrăcată în piele veche, picturi de bună calitate şi 
obiecte antice de artă, multe dintre ele din Asia, şi intră în 
biroul său. Acolo, şoferul lui - în acelaşi timp gardă de corp 
şi om de încredere - care încerca de trei ore să dea de 
Mclver în 'leheran şi urmărea telefoanele primite, ţinea 
ridicat receptorul unuia dintre cele două telefoane. 

— Iertaţi-mă că vă întrerup, sir, dar... 

— L-ai prins, Williams? Minunat - scorul e 17 la 17! 

— Nu, circuitele sunt tot ocupate, dar am crezut că asta e 
destul de important: sir lan Dunross. 

Dezamăgirea lui Gavallan se topi. Luă receptorul. William 
ieşi şi închise uşa. 

— lan, mă bucur să te aud, e o surpriză plăcută! 

— Salut, Andy! Poţi să vorbeşti? Vorbesc din Shanghai. 

— Credeam că eşti în Japonia; te aud foarte bine. Cum 
merge? 


— Grozav! Mai bine decât mă aşteptam. Trebuie să fiu 
scurt. Am auzit un zvon - două de fapt. Primul, că taipanul 
are nevoie de ceva succese financiare ca să se impună şi că 
firma Struan a ieşit bine anul ăsta. Ce-i cu Iranul? 

— Toată lumea spune că o să se liniştească, lan. Mac are 
lucrurile sub control, pe cât e cu putinţă, şi ni s-au promis 
toate contractele lui Guerney, aşa că ar trebui să fim în 
stare s-o scoatem mult mai bine la capăt, ba chiar să 
dublăm profitul, dacă nu apare vreo situaţie neprevăzută. 

— Poate că ar trebui să iei în considerare şi asta. Buna 
dispoziţie a lui Gavallan dispăru. De nenumărate ori vechiul 
său prieten îi dăduse, confidenţial, avertismente sau 
informaţii care mai târziu se dovediseră a fi uluitor de 
adevărate. Niciodată nu ştia de unde obținea Dunross acele 
informaţii - sau de la cine dar rareori se înşela. 

— Am să mă gândesc la asta chiar acum. 

— Altceva. Am auzit că de curând s-a dat în mare taină 
dispoziţie la foarte înalt nivel, poate chiar la nivelul 
cabinetului ministerial, să se facă un aranjament financiar şi 
de conducere pentru Imperial Air. le-ar afecta asta? 

Gavallan ezită. Imperial Air deţinea proprietatea asupra 
companiei Imperial Helicopters, principalul lui competitor 
în Marea Nordului. 

— Nu ştiu, lan. În opinia mea, aruncă în vânt banii 
contribuabililor; ar putea, desigur, să organizeze câte ceva. 
Îi batem cu mâinile la spate în fiecare domeniu la care mă 
pot gândi: siguranţă, întreţinere, echipament. Am comandat 
şase X 03, apropo'! 

— Taipanul ştie? 

— Vestea i-a zdrobit aproape sfincterul. Gavallan auzi 
râsul şi pentru o clipă se află înapoi în Hong Kong, în 
vremurile de demult, când Dunross era taipan şi viaţa 
atârna de un fir de păr, dar era sălbatic de palpitantă, când 
Kathy era Kathy şi nu bolnavă. Joss, îşi zise şi din nou se 
concentra asupra discuţiei. 


— Ori ce are legătură cu Imperial e important. Am să 
verific imediat. Restul ştirilor în legătură cu afacerile de pe 
aici sunt foarte bune. Mă pregăteam să anunţ contractele 
cu Exlex la următoarea întâlnire a Consiliului de 
Conducere. Casa Struan nu e-n primejdie, nu-i aşa? 

Din nou râsul. 

— Nobila Casă e întotdeauna în primejdie, băiete. Voiam 
doar să-ţi dau un sfat - trebuie să plec - transmite-i 
dragostea mea lui Maureen 

— Şi tu Penelopei! când te văd? 

— Curând! O să sun când pot, transmite-i toate cele bune 
lui Mac, când îl vezi, pa! 

Pierdut în gânduri, Gavallan se aşeză pe marginea 
biroului. Întotdeauna prietenul lui spunea „curând” şi asta 
putea să însemne o lună sau un an, ba chiar doi ani. Sunt 
peste doi ani de când m-am întâlnit cu el ultima dată, îşi 
zise. Păcat că nu mai e taipan. Mare păcat că s-a retras, dar 
în definitiv toţi trebuie să ne schimbăm sau să schimbăm 
câte ceva, odată. 

— Mi-a ajuns, Andy, spusese Dunross. Casa Struan stă 
zdravăn pe picioare, deceniul '70 promite să fie o eră 
formidabilă pentru extindere şi, ei bine, nu se mai întâmplă 
nimic palpitant. 

Asta se petrecuse în '70, imediat după ce principalul său 
rival, Quillan Gornt, taipan al Casei Rothwell-Gornt, se 
înecase într-un accident nautic, în largul coastei Sha Tin, în 
Hong Kong Imperial Air? Gavallan aruncă o privire la ceas, 
se întinse după telefon, dar se opri când auzi un ciocănit 
uşor în uşă. Maureen îşi strecură capul înăuntru, 
luminându-se la faţă când îl văzu că nu vorbeşte la telefon. 

— Am câştigat! 21 la 17! Eşti ocupat? 

— Nu, intră, draga mea. 

— Nu pot, trebuie să văd dacă e gata cina. Peste zece 
minute? Dacă vrei, poţi să îmi plăteşti acum! 

Ea râse. O prinse în braţe şi o strânse la piept. 

— După cină! Eşti dată naibii, doamnă Gavallan. 


— Bun, să nu uiţi. 

Se simţea bine în braţele lui. 

— Totul e-n regulă cu Mac? 

— Era lan. A sunat din Shanghai să spună „hello”. 

— Uite alt bărbat drăguţ. Când îl vedem? 

— Curând. 

Din nou râse odată cu el, cu ochii jucăuşi şi pielea ca 
spuma laptelui. 

Se întâlniseră prima dată cu şapte ani în urmă la Castelul 
Avisyard, unde David McStruan, taipanul de atunci, dădea 
balul de Hogmanay. Ea avea douăzeci şi opt de ani, abia 
divorțase şi n-avea copii. Zâmbetul ei îi spulberase pânzele 
de păianjen din cap şi Scot şoptise: 

— Tată, dacă n-o târăşti pe aia la altar, eşti nebun! Fiica 
lui, Melinda, spusese acelaşi lucru şi astfel, cu trei ani în 
urmă, faptul se petrecuse şi fiecare zi de-atunci fusese o zi 
fericită. 

— Zece minute, Andy? Eşti sigur? 

— Da! Trebuie doar să dau un telefon. Gavallan o văzu 
încruntându-se şi adăugă iute: 

— Promit, doar unul, şi-apoi William poate să se ocupe de 
ele! 

Îi dădu un sărut fugar şi plecă. Gavallan formă numărul. 

— Bună seara! E liber Percy? Sunt Andrew Gavallan. Sir 
Percy Smedley Taylor era director al Struan Holdings, 
parlamentar şi candidat probabil pentru Ministerul Apărării 
- dacă aveau să câştige conservatorii următoarele alegeri. 

— Salut, Andy! Mă bucur să te aud. Dacă-i vorba de 
vânătoarea de sâmbăta viitoare, merg! lartă-mă că nu ţi-am 
spus mai înainte, dar lucrurile au fost destul de complicate 
cu acest aşa-numit guvern care târăşte ţara de râpă - şi 
amărâtele astea de sindicate la fel, dacă şi-ar da seama. 

— Asta cam aşa-i! 'le deranjez? 

— Nu, eram pe picior de plecare. Mă duc la Parlament 
pentru o şedinţă de noapte. Nerozii ăştia vor să ne scoată 
din NATO, printre altele. Cum a ieşit la teste X 63? 


— Splendid! Mai bine decât ziceau ei. E cel mai bun din 
lume. 

— Mi-ar plăcea să-l încerc şi eu, dac-ai putea aranja. Ce 
pot face pentru tine? 

— Am auzit un zvon că s-ar pregăti în taină o reorganizare 
la nivel înalt a companiei Imperial Air. Ai auzit ceva? 

— Pentru Dumnezeu, bătrâne! Ai nişte contacte al dracului 
de bune! Eu am auzit chestia abia în după-amiaza asta. Mi-a 
fost şoptită în mare secret de o sursă de încredere a 
opoziţiei. Al dracului de curios. N-a însemnai prea mult 
pentru mine la vremea aia. Mă întreb ce-au de gând? Ai 
ceva concret legat de asta? 

— Nu, doar zvonuri! 

— O să verific. Mă-ntreb... mă-ntreb dacă tâlharii ăştia nu 
vor să aranjeze ca Imperial să fie naţionalizată oficial - şi 
deci şi Imperial Helicopters, şi deci tu şi toată Marea 
Nordului? 

— Sfinte Dumnezeule! 

Îngrijorarea lui Gavallan crescu. Gândul nu-i trecuse prin 
cap. 

— Ar putea s-o facă dacă vor? 

— Da, tot atât de simplu pe cât o spui. 

CAPITOLUL. 9 

DUMINICĂ 11 februarie 1979 

În împrejurimile Bandar-e Delamului; ora 6,55 dimineaţa. 
Era imediat după răsăritul soarelui şi Rudi aterizase la 
bună distanţă de podeţ, iar acum toţi patru stăteau pe buza 
gropii. Soarele dimineţii era plăcut şi până atunci nu se 
ivise nici o problemă. Din ţeava spartă încă mai curgea 
petrol, dar fără presiune. 

— E doar ce-a mai rămas pe ţeava, spuse Kyabi. O să se 
oprească complet într-o oră. 

Era un bărbat cu trăsături severe, în deplinătatea celor 
cincizeci de ani ai săi, proaspăt ras, purtând ochelari, o 
salopetă kaki uzată şi o cască de protecţie. Se uită 


nemulţumit în jur. Pământul era îmbibat cu petrol, iar 
mirosul şi gazele ce se degajau, insuportabile. 

— Întreaga zonă e mortală. 

O luă înaintea lor către maşina răsturnată, împrejurul ei 
zăceau trei cadavre răsucite grotesc, care începuseră deja 
să miroase. 

— Amatori, spuse Rudi, alungind muştele. Explozie 
prematură? 

Kyabi nu răspunse. Cobori sub podeţ. Era dificil de 
respirat acolo, dar cercetă zona cu multă atenţie, apoi urcă 
înapoi pe drum. 

— Aş zice că ai dreptate, Rudi! 

Aruncă o privire către Hussain, fără să i se mişte un 
muşchi de pe faţă. 

— Ai voştri?! 

Mullahul îşi desprinse ochii de pe maşină. 

— Imamul n-a ordonat să se saboteze conductele de 
petrol. Aceasta este lucrarea duşmanilor Islamului. 

— Sunt mulţi duşmanii Islamului care pretind a ascultă de 
Profet, care i-au luat cuvintele şi le-au răstălmăcit, 
trădându-l pe El şi trădând Islamul, spuse amar Kyabi. 

— Aşa-i, şi Allah o să-i afle şi o să-i pedepsească. Când 
Iranul o să fie condus după legea Islamului, o să-i căutăm şi 
o să-i pedepsim în numele Lui. 

Ochii negri ai lui Hussain erau la fel de duri. 

— Ce poţi să faci ca să împiedici risipa asta? 

Le trebuiseră două ore ca să descopere spărtura 
Zburaseră în cercuri la câteva zeci de metri, uluiţi de 
cantitatea de petrol risipit care inundase micul râu şi 
mlaştinile împrejmuitoare şi, dus de curent, ajunsese deja la 
câţiva kilometri în josul lui. O mâzgă neagră, groasă, 
acoperea suprafaţa apei din mal în mal. Deocamdată numai 
un singur sat se afla în calea sinistrului. La câţiva kilometri 
spre sud se mai aflau şi altele. Râul le oferea apă de băut şi 
de spălat şi era în acelaşi timp latrină. 

— Daţi-i foc cât mai repede! 


Kyabi aruncă o privire către inginerul său. 

— Ei?! 

— Da, da, desigur, dar ce facem cu satul, Excelenţă?! 
Inginerul era un iranian nervos, între două vârste, care 
arunca priviri neliniştite mullahului. 

— Evacuaţi sătenii. Spuneţi-le să plece câtă vreme mai 
sunt în siguranţă. 

— Şi dacă satul ia foc? întrebă Rudi. 

— Ia foc, e voia lui Allah! 

— Da, spuse Hussain. Cum o să-i dai foc? 

— Un chibrit ar face toată treaba, dar desigur c-ai arde şi 
tu. 

Kyabi se gândi o vreme. 

— Rudi, ai pistolul Verey la bord? 

— Da. 

Rudi insistase să ia pistolul, spunând că era echipament 
special în caz de urgenţă. Toţi piloţii îl sprijiniseră, deşi 
ştiau că nu era esenţial. 

— Cu patru rachete de semnalizare. Vrei să... 

Toţi priviră cerul, auzind zgomotul motoarelor ce se 
apropiau. Două avioane de vânătoare, zburând jos şi foarte 
iute, săgetară pe deasupra lor, îndreptându-se către Golf. 
Rudi aprecie direcţia ca fiind drept spre Kharg. Erau 
avioane de asalt şi văzuse în suporturile de sub aripi uşile 
aer-sol. Or fi rachetele astea pentru insula Kharg? se 
întrebă, simțind că-l gâtuie ceva. Ajunsese revoluţia şi acolo 
sau era doar un zbor de rutină? 

— Ce crezi, Rudi? Kharg? întrebă Kyabi. 

— Încolo e Kharg, Boss, spuse Rudi, nevrând să se 
amestece. S-ar putea să fie un zbor de rutină. Erau zeci de 
decolări şi aterizări în fiecare zi când mă aflam acolo. Vrei 
să foloseşti rachetele ca să dai foc? 

Kyabi abia-l auzi. Hainele îi erau îmbibate cu sudoare, iar 
cizmele speciale pentru deşert se înnegriseră din pricina 
petrolului care mustea peste tot. Se gândea la revolta 
aviatorilor de la Doshan Tappeh. Dacă cei doi piloţi sunt şi ei 


rebeli şi atacă insula şi sabotează amplasamentul nostru de 
acolo, se gândi aproape înecat de furie şi frustrare, Iranul 
se întoarce înapoi cu douăzeci de ani. 

Când Rudi sosise să-l ia, devreme în zori, Kyabi rămăsese 
uluit la vederea mullahului. Ceruse o explicaţie. Când 
mullahul susţinuse furios că Kyabi ar fi trebuit să închidă 
toate punctele de lucru şi să se declare imediat de partea 
lui Khomeini, rămăsese aproape fără glas. 

— Dar asta-i revoluţie, asta înseamnă război civil, spusese. 

— E voia lui Allah! Eşti iranian, nu lacheul străinilor. 
Imamul a poruncit confruntarea cu forţele armate ca să le 
supunem. Cu ajutorul lui Allah, în câteva zile va lua fiinţă 
prima republică cu adevărat islamică de pe Pământ, din 
zilele Profetului - Allah să-l binecuvânteze - şi până azi. 

Kyabi voise să spună ceea ce spusese de multe ori altora, 
între patru ochi.” E un vis nebunesc, iar Khomeini al tău e 
un maniac, un bătrân senil mânat de o vendetă personală 
împotriva celor din familia Pahlavi - Reza Şah, a cărui 
poliţie crede că i-ar fi ucis tatăl şi Mohammed Şah, a cărui 
poliţie secretă crede că i-ar fi ucis fiul în Irak, acum câţiva 
ani. Nu-i altceva decât un fanatic îngust la minte, care vrea 
să ne aducă pe noi, poporul şi în special femeile, înapoi în 
Evul Mediu. Dar nu spusese nimic din toate astea 
mullahului, în schimb se forţase să-şi întoarcă gândurile 
înapoi, asupra problemei satului. 

— Dacă satul ia foc, pot să-l reconstruiască uşor. Bunurile 
lor sunt mai importante. 

Îşi ascunse ura. 

— Ai putea să ne ajuţi dacă vrei, Excelenţă. Aş aprecia 
asta. Încearcă să le vorbeşti. 

Sătenii refuzară să plece. Pentru a treia oară Kyabi le 
arătă că focul era singura cale de a le salva apa şi celelalte 
sate. Apoi le vorbi Hussain, dar ei tot nu voiră să plece. Sosi 
vremea rugăciunii de amiază şi mullahul se rugă împreună 
cu ei şi-i sfătui din nou să părăsească țărmurile râului. 
Bătrânii se consultară între ei şi răspunseră: 


— Este voia lui Allah, n-o să plecăm. 

— E voia lui Allah, încuviinţă Hussain. 

Se întoarse pe călcâie şi plecă spre elicopter. Aterizară din 
nou în apropierea podeţului. Acum petrolul abia se scurgea 
din ţeava, doar o dâră întunecată. 

— Rudi, spuse Kyabi, ia-o în direcţia vântului cât poţi de 
departe şi trage o rachetă de semnalizare spre podeţ, apoi 
mai trânteşte una chiar în mijlocul curentului. Po?i s-o faci? 

— Aş putea încerca. N-am tras niciodată cu un pistol Verey 
până acum. 

Rudi porni lipăind către deşertul plin de mărăcini. Celălalt 
se întoarse la elicopter, pe care-l parcase în siguranţă la o 
distanţă apreciabilă. când se află într-o poziţie potrivită, 
puse cartuşul gros în pistol, ţinti şi apăsă pe trăgaci. 
Reculul pistolului fu mai mare decât se aşteptase. 
Amestecul de fosfor arzând trasă un prelung arc de cerc, 
jos, pe deasupra pământului, se lovi de sol mult prea 
aproape, ricoşa răsucindu-se şi căzu în crăpătură. O clipă 
nu se-ntâmplă nimic, apoi pământul explodă şi focul izbucni 
către înălţimi şi în lături, transformând maşina răsturnată 
într-un rug funerar. Unda de şoc, de aer supraîncins, îl 
învălui, dar trecu de el fără să-i provoace necazuri. Fumul 
înecăcios, negru, se învolbură către cer. Focul începu să se 
întindă, gonind în josul râului. 

A doua rachetă roşie se înălţă într-un arc înalt, apoi se 
prăbuşi în râu. Râul luă foc. O ştiură mai mult după sunet, 
dar, pe când se aflau în aer traversând pârâul în direcţia 
vântului, văzură focul răspândindu-se cu viteză în josul iui. 
Nori întinşi de fum negru marcau drumul. lângă sat 
începură din nou să se rotească. Bărbaţi, femei şi copii 
fugeau cu ceea ce putuseră apuca la iuţeală. în timp ce 
priveau, satul arse până la temelii. 

Cei patru bărbaţi se îndreptară spre casă. 

Pentru Kyabi, casa era sediul Iran Oil, chiar la marginea 
Ahwazului, un complex curat şi îngrijit, cu clădiri albe din 


beton, cu peluze bine udate şi o pistă de aterizare pentru 
elicoptere, toate înconjurate de un gard înalt. 

— Mulţumesc, Rudi, spuse cu inimă grea. 

În jurul elicopterului se afla un inel de bărbaţi înarmaţi 
care ţâşniseră din ascunzători în clipa în care aterizaseră, 
strigând şi amenințând cu armele. În spatele lui Kyabi, 
mullahul se juca cu şiragul de mătănii. 

Kyabi îşi desfăcu centura de siguranţă. E voia lui Allah, îşi 
zise. Am făcut ce-am putut, m-am rugat după cuviinţă şi ştiu 
că nu e alt dumnezeu decât Allah, iar Mahomed este 
Profetul Lui. Când am să mor, am să mor blestemând 
duşmanii lui Allah şi pe cel aflat în fruntea lor, Khomeini, 
Profetul Mincinos, ucigaş, şi pe toţi cei care-l urmează. 

Se întoarse. Inginerul era cenuşiu la faţă şi îngheţase în 
scaunul lui din spatele lui Hussain. 

— Allah să te judece, mullahule. Kyabi ieşi. 

Îl împuşcară pe Kyabi şi-l târâră cu ei pe inginer. Apoi, 
pentru că mullahul o ceruse, îngăduiră elicopterului să 
plece. 

CAPITOLUL 10 

Baza aeriană Kowiss, ora 5,09 seara. Manuela trecea 
grăbită prin curtea companiei S-G către clădirea cu un 
singur etaj a birourilor, care strălucea curată sub soarele 
după-amiezii, turnul de transmisiuni înălțându-se deasupra 
ei ca un al doilea etaj. Purta salopetă de zbor c emblema S- 
G pe spate, iar părul ei roşcat era înghesuit într-o şapcă de 
zbor cu cozoroc mare, dar mersul ei trăda de departe 
feminitatea. 

În încăperea de la intrare se aflau trei iranieni din 
personalul local. Se ridicară politicoşi şi-i zâmbiră privind-o 
pe sub genele lungi. 

— Bună ziua, Excelenţă Pavoud! spuse ea în farsi cu un 
zâmbet. Căpitanul Ayre vrea să mă vadă? 

— Da, doamnă lady. Excelenţa sa este în turn, spuse mai- 
marele funcţionarilor. Pot avea onoarea de-a vă însoţi? 


— Ea refuză, mulţumindu-i, şi se depărta în lungul 
coridorului pornind, să urce scara în spirală de la capătul 
acestuia. când o văzu ajunsă acolo, Pavoud spuse 
dispreţuitor: 

— E scandalos felul în care se împăunează în faţa noastră. 
O face doar ca să-şi bată joc de noi! 

— Mai rău ca o femeie de stradă din Cartierul Vechi, 
Excelenţă! spuse un altul, fa fel de dezgustat. Pe Allah, 
dintre toţi necredincioşii, americanii sunt cei mai răi şi între 
ei, femeile lor, cele mai rele; iar asta, asta caută necazul cu 
luminarea. 

— Caută un mădular zdravăn, iranian, spuse un bărbat 
mărunt, scărpinându-se între picioare. 

Pavoud adăugă: 

— Ar trebui să poarte chador, să se acopere şi să umble cu 
modestie. Aici suntem toţi bărbaţi, toţi am zămislit copii. Ne 
crede eunuci?! 

— Ar trebui biciuită că ne batjocoreşte aşa. Pavoud se 
scobi delicat în nas. 

— Cu ajutorul lui Allah, în curând o să fie - în public. Toţi 
vor trebui să se supună legilor islamice şi pedepselor. 

— Se zice că femeile americane n-au păr jos. 

— Nu, nu-i aşa. Doar că se rad acolo. 

— Cu păr sau fără, Excelenţă şef de birou, mi-ar plăcea s- 
o-nfig în ea pân-ar începe să schelălăie de plăcere, spuse 
bărbatul mărunt şi râse laolaltă cu ceilalţi. 

— Blegu' ăla de bărbat-su o face în fiecare noapte de când 
a venit asta aici. Ochii şefului sclipiră. I-am auzit gemând 
noaptea. 

Aprinse o ţigară de la chiştocul celeilalte, apoi se ridică şi 
privi afară pe fereastră. Purta ochelari şi-şi miji ochii spre 
cer până când văzu elicopterul în depărtare, luând virajul 
final de apropiere. Moarte străinilor, îşi zise şi adăugă în 
adâncul sufletului: şi moarte lui Khomeini şi paraziţilor lui! 
Trăiască tudehii şi Revoluţia Maselor. 


Turnul era mic, cu ferestre de sticlă pe toate părţile şi bine 
echipat. Aici fusese baza lor permanentă timp de mulţi ani, 
aşa că S-G avusese timpul să o doteze cu dispozitive 
moderne pentru zborul pe orice fel devreme. 

Freddy Ayre, pilot-şef în absenţa lui Starke, aştepta. 

— HXB face turul final, tocmai spunea când Manuela 
ajunse sus. El... 

— O, minunat, îl întrerupse ea fericită, încercaseră să-l 
contacteze pe Starke toată ziua, fără succes. 

— Nu-ţi face griji, spusese Ayre, emiţătoarele lor se 
defectează deseori, ca şi ale noastre. 

Cu o noapte în urmă, imediat după căderea întunericului, 
singurul lor contact fusese scurtul raport al lui Starke prin 
care îi anunţa că rămânea peste noapte la Bandar-e Delam 
şi că avea să ia legătura cu ei astăzi. 

— Îmi pare rău, Manuela, dar Duke nu-i la bord. Marc 
Dubdis pilotează. 

— S-a-ntâmplat vreun accident? izbucni ea, simțind că 
totul se-nvârte în jurul ei. E rănit? 

— O, nu! Nu ceva de genu' ăsta. Când am luat legătura cu 
Marc, acum câteva minute, a spus că Duke a rămas la 
Bandar-e Delam şi i s-a spus lui să zboare cu mullahul şi 
echipa lui pe drumul de înapoiere. Asta-i tot. 

— Eşti sigur? 

— Da, uite, spuse Ayre arătând afară pe fereastră, uite 
acolo! 

Elicopterul se apropia corect dinspre soare. În spatele lui, 
munţii Zagros se înălţau către cer. Mai jos se vedeau 
coşurile uriaşei rafinării, scuipând dârele de fum ale 
gazelor de evacuare ce ardeau întruna. Aparatul cobori 
exact în centrul platformei de aterizare Nr. 1. 

— HXB, opresc motoarele, spuse Marc Dubois, prin radio. 

— Înţeles, HXB! răspunse Massil Tugul, operatorul de 
serviciu din turn, un palestinian, vechi angajat al companiei. 

Comută pe frecvenţa principală a bazei. 


— Baza, n-avem nici o pasăre în circuit acum. Confirm că 
HVU şi HCF se vor întoarce înainte de apus. 

— Okay S-G. 

Urmă un moment de tăcere, apoi pe principala frecvenţă a 
bazei auziră o voce într-o farsi aspră, transmițând ceva din 
206. O ţinu aşa cam jumătate de minut, apoi se-ntrerupse. 

Massil murmură: 

— Insha'Allah! 

— Cine dracu' a fost ăsta? întrebă Ayre. 

— Mullahul Hussain, aga! 

— Ce dracu' a zis? întrebă Ayre, uitând că Manuela putea 
să vorbească farsi. 

Massil ezită. Manuela îi răspunse, cu chipul alb ca varul: 

— Mullahul a spus „în numele lui Allah şi în numele 
furtunii lui Allah, loviți!” A repetat toate astea mereu. 

Se opri. De cealaltă parte a aeroportului se auziră pocnete 
înfundate de arme. Într-o clipă, Ayre luă microfonul: 

— Marc, r la tour, vite, immediatement, ordonă el, cu un 
accent excelent, apoi îşi miji ochii către bază, aflată la o 
jumătate de kilometru depărtare. 

Din barăci ţâşneau oameni, unii purtând arme. Câţiva 
căzură, căci alţi oameni le ieşiseră în întâmpinare. Ayre 
deschise una dintre ferestre ca să audă mai bine - strigăte 
slabe de „Allah-u Akharr”, amestecate cu răpăitul înfundat 
al armelor automate. 

— Ce-i asta? lângă poartă, lângă poarta principală! spuse 
Manuela. 

Massil, aflat în spatele ei, era la fel de uluit şi speriat. Avre 
apucă binoclul şi-l duse la ochi. 

— Sfinte Dumnezeule, nişte soldaţi au deschis focul asupra 
bazei militare şi... nişte camioane atacă poarta... o jumătate 
de duzină... Gărzile Verzi şi mullahi şi soldaţi sar din ele. 

Pe canalul de emisie al bazei se auzi o voce strigând 
înfierbântată în farsi. Transmisia fu brusc întreruptă. Din 
nou Manuela traduse: 


— „in numele lui Allah, ucideţi toţi ofiţerii care se opun 
Imamului Khomeini şi luaţi în stăpânire...” E revoluţie! 

Privind în jos, îl văzură pe mullahul Hussain şi cei doi 
însoțitori cu banderole verzi dând buzna unul peste celălalt 
pe uşa elicopterului, cu armele-n mâini. Mullahul îi făcu 
semn lui Dubois să iasă din carlingă, dar pilotul se mulţumi 
să scuture din cap şi, arătând cu degetul către palele elicei 
care se-nvârteau deasupra, continuă procedurale oprire a 
motorului. Hussain ezită. 

În întreaga zonă ocupată de S-G, lucrul încetase. Oamenii 
se aplecaseră pe ferestre sau ieşiseră pe târmâc şi 
rămăseseră acolo în grupuri mici, tăcute, privind peste 
câmp. Zgomotul focurilor de armă se înteţi. Jeepul şi 
camionul cisternă care trebuiau să acorde asistenţă 
elicopterului se opriseră şi ele. În apropiere, în momentul în 
care se făcuseră auzite armele, Hussain chemă jeepul şi 
lăsă un om să păzească elicopterul. Şoferul îl văzu venind, 
sări din maşină şi o rupse la fugă. Mullahul blestemă şi urcă 
în maşină, însoţit de unul dintre oamenii săi cu banderolă 
verde, se aşezară pe locurile din faţă, porniră motorul şi 
demarară în viteză pe drumul care lega cele două terenuri 
de zbor, îndreptându-se spre barăcile din depărtare. 

Dubois urcă scările câte trei odată. Avea treizeci şi şase de 
ani, era înalt şi slăbănog, cu păr negru şi zâmbet şmecher 
pe chip. Se repezi imediat la Ayre şi-i strânse mâna. 

— Mon Dieu, ce zi! Freddy. Eu... Manuela! O sărută pe 
amândoi obrajii, prieteneşte. 

— Duke? 

— E-n regulă, cherie! S-a certat cu mullahul, care i-a spus 
că n-o să mai zboare cu el! Bandar-e Delam nu e... 

Se opri, foarte conştient de prezenţa lui Massil, în care n- 
avea încredere. 

— Mi-ar prinde bine acum ceva de băut! Hai la cantină, 
ei?! 

Nu ajunseră la cantină. Marc îi conduse afară, în umbra 
uneia dintre clădiri, de unde puteau privi în siguranţă şi nu 


puteau fi auziţi. 

— N-am cum să ştiu de partea cui e Massil, nu? Sau chiar 
şi cea mai mare parte a personalului nostru - dacă măcar îşi 
dau seama pe ce lume sunt, săracii! 

De partea cealaltă a câmpului se auzi o explozie puternică. 
Dintr-una din barăci ţâşniră flăcări şi fumul se ridică 
încolăcindu-se... 

— Mon Dieul O fi depozitul de combustibil? 

— Nu, dar aproape! 

Ayre era grozav de neliniştit. Altă explozie îi abătu atenţia, 
apoi, printre focuri de armă sporadice, se auzi bubuitura 
grea, adâncă, a tunului unui tanc. 

Jeepul în care se afla mullahul dispăruse în spatele 
barăcilor. Camioanele militare se opriseră la întâmplare: In 
apropierea porţii principale, soldaţii şi Gărzile Verzi 
dispăruseră în hangare şi barăci. Câteva trupuri zăceau în 
praf. Tanchiştii care păzeau clădirea în care se afla biroul 
comandantului Peshadi se culcaseră pe burtă în apropierea 
intrării, cu armele pregătite. Alţii aşteptau la ferestrele de 
la etaj. Unul dintre ei lăsă să-i scape o rafală de pistol 
automat când o jumătate de duzină de infanterişti şi soldaţi 
din Forţele Aeriene ţâşniră la atac peste drum. O altă rafală 
şi fură cu toţii morţi, sau pe moarte, sau grav răniţi. Unul 
dintre cei răniţi porni să se târască spre un adăpost. 
Tanchiştii îl lăsară să ajungă aproape până acolo, apoi îl 
ciuruiră cu gloanţe. 

Manuela gemu şi amândoi bărbaţii o luară de braţ şi se 
lipiră mai mult de peretele clădirii. 

— E-n regulă, spuse ea. Marc, când se-ntoarce Duke? 

— Rudi sau Duke o să sune la noapte sau mâine, garantez 
eu! Pas de probleme! Le Grand Duke e-n regulă. Mon Dieu! 
Acum aş bea ceva! 

Aşteptară o clipă ca focurile de armă să se domolească. 

— Haide, spuse Ayre. O să fim mai în siguranţă în 
bungalow. 


Alergară de-a curmezişul peluzei până într-unui din 
bungalowurile plăcute care înconjurau gardurile văruite şi 
grădina meticulos îngrijită. La Kowiss nu existau locuinţe 
pentru familişti. De obicei, doi piloţi împărțeau între ei un 
bungalow de două camere. 

Manuela îi părăsi ca să aducă de băut. 

— Acum spune-mi ce s-a întâmplat cu adevărat, întrebă în 
şoaptă Ayre. 

Francezul îi istorisi la iuţeală despre atac, despre Zataki şi 
despre bravura lui Rudi. 

— Varza* aia bătrână merită într-adevăr o medalie! 
continuă el admirativ, dar ascultă, noaptea trecută 
revoluționarii au împuşcat unul dintre lucrătorii noştri. L-au 
judecat?i l-au împuşcat în patru minute, acuzându-l că e 
fedain. În dimineaţa asta, alţi ticăloşi l-au împuşcat pe 
Kyabi. 

Ayre făcu ochii mări. 

— Dar de ce? 

Dubois îi istorisi despre sabotajul de la conductă, apoi 
adăugă: 

— Când Rudi şi mullahul s-au întors, Zataki i-a înşirat pe 
toţi în jurul lui şi a spus că Kyabi fusese împuşcat pe drept, 
că era, un sprijinitor al Şahului, un suporter al Satanei 
americane şi engleze care spoliază de ani de zile Iranul şi, 
prin urmare, un duşman al lui Allah. 

— Săracu' Boss! Christoase! îmi plăcea grozav. Era un 
băiat de treabă! 

— Da. Şi pe faţă împotriva lui Khomeini. Şi-acum ticăloşii 
ăştia au arme. N-am văzut atât de multe puşti până acum. 
Şi sunt toţi stupides, săriţi. 

— Dubois se crispa. 

— Bătrânul Duke a-nceput să urle în farsi la ei. Avusese 
deja o confruntare cu Zataki şi cu mullahul în noaptea 
trecută. Nu ştim ce-a spus, dar atmosfera s-a-mpuţit, 
ticăloşii au sărit pe el şi-au început să-l lovească cu 
picioarele şi să urle. Sigur că am sărit cu toţii, apoi s-a auzit 


o rafală de armă automată şi-am îngheţat - şi ei, pentru că 
era Rudi: luase cumva o armă de la unul dintre ei. A mai 
scăpat o rafală în aer. A strigat: „Lăsaţi-l în pace sau vă 
omor pe toţi!” cu arma îndreptată către Zataki şi grupul de 
lângă Duke. I-au dat drumul. După ce i-a înjurat - ma foi, 
quel homme - au căzut la înţelegere; ei trebuiau să ne lase 
în pace şi noi îi lăsam cu revoluţia lor; eu trebuia să zbor cu 
mullahul aici şi Duke să rămână acolo, iar Rudi îşi păstra 
arma. l-a pus pe Zataki şi pe mullah să jure pe Allah că nu 
vor rupe înţelegerea, dar tot n-aş avea încredere în ei. 
Merde, sunt toţi merde, mon ami. Da' Rudi, Rudi a fost 
fantastic, ar merita să fie francez băiatu' ăsta. Am încercat 
să-i chem toată ziua, dar n-am primit nici un răspuns... 

De partea cealaltă a câmpului, un tanc Centurion ieşi în 
viteză dintre barăci, se răsuci în câmp deschis şi porni pe 
strada principală din faţa Cartierului General al bazei şi a 
popotei ofiţerilor. Se opri acolo cu motoarele mormăind, 
gras, turtit şi ucigător. Ţeava lungă a tunului se balansa 
căutând o ţintă; apoi, pe neaşteptate, şenilele se învârtiră, 
tancul se răsuci în jurul axei şi trase, iar proiectilul demola 
etajul unde îşi avea colonelul Peshadi birourile. Apărătorii 
fură luaţi prin surprindere de neaşteptata trădare. Tancul 
trase din nou. Bucăţi mari de zidărie zburară prin aer şi 
jumătate de acoperiş se prăbuşi. Clădirea începu să ardă. 

Atunci, de la parterul clădirii şi din partea rămasă din etaj, 
o ploaie de gloanţe învălui tancul. În aceeaşi clipă, doi 
dintre soldaţii loialişti atacară prin uşa principală cu 
grenadele în mâini, le aruncară prin deschizăturile tancului 
şi fugiră spre adăpost. Amândoi bărbaţii se frânseră în două 
sub rafala de foc automat trasă de peste drum, dar urmă o 
explozie teribilă înăuntrul tancului şi flăcări şi fum izbucniră 
din el. Capacul de metal al turelei sări în sus şi un om în 
flăcări încercă să se tragă afară. Trupul lui fu aproape 
secţionat în două de grindina de gloanţe pornită din 
clădirea dărâmată. 


Vântul care bătea dinspre bază purta cu el un miros de 
cordită, flăcări şi carne arzând. 

Bătălia continuă mai bine de o oră, apoi luă sfârşit. Soarele 
ce cobora către apus aruncă un văl însângerat peste 
împrejurimi şi peste morţii şi muribunzii ce zăceau în 
cuprinsul bazei. Insurecția nu reuşise din pricină că 
colonelul Peshadi sau ofiţerii săi superiori nu fuseseră ucişi 
în cursul atacului prin surprindere, pentru că de partea 
insurgenților nu trecuseră îndeajuns de mulţi aviatori sau 
infanterişti şi fiindcă avuseseră de partea lor numai unul 
dintre cele trei echipaje ale tancurilor. 

Peshadi fusese în tancul care condusese atacul şi apărase 
turnul de control şi comunicațiile radar. Adunase forţele 
loiale şi condusese asaltul necruţător care-i zdrobise pe 
revoluționarii din hangare şi din barăci. Deîndată 
majoritatea celor prevăzători, celor care stătuseră 
deoparte, nesiguri - în acest caz, piloţi şi infanterişti - 
simțind că răsculații erau. pierduţi, nu mai ezitaseră. 
Imediat şi plini de zel, îşi declaraseră neîncetata şi istorica 
lor credinţă pentru Peshadi şi Şah, ridicaseră armele 
aruncate şi la fel de zeloşi, începuseră să tragă în duşman, 
în numele lui Allah, dar puţini trăgeau cu gândul de a ucide 
şi, deşi Peshadi o ştia, lăsă o cale de scăpare deschisă şi 
îngădui unei părţi dintre atacatori să scape pe acolo. 
Singurul său ordin secret către cei mai de încredere 
oameni ai săi fusese „Ucideţi-l pe mullahul Hussain”. 

Dar, într-un fel sau altul, Hussain reuşi să scape. 

— Aici colonelul Peshadi, se auzi pe frecvenţa bazei, în 
toate difuzoarele. Să-i mulţumim lui Allah că duşmanul este 
mort, pe moarte sau capturat. Mulţumesc tuturor soldaţilor 
loiali. Toţi ofiţerii şi soldaţii îi vor ridica pe cei căzuţi glorios 
sau pe cei care au murit îndeplinind lucrarea lui Allah şi vor 
raporta numărul acestora - şi de asemenea şi cel al 
duşmanilor ucişi. Doctori şi cadre medicale, acordaţi 
asistenţă tuturor răniților, fără deosebire! Allah e mare, 
Allah e mare! Este aproape vremea pentru rugăciunea de 


seară. În noaptea aceasta sunt mullah şi am să conduc 
rugăciunea. Veţi participa cu toţi ca să îi mulţumim lui Allah. 

În bungalowul lui Starke, Ayre, Manuela şi Dubois ascultau 
comunicatul la intercom. Ea isprăvi de tradus ce spusese 
colonelul în farsi. Se mai auzeau doar paraziţii. Un nor de 
fum atârna deasupra bazei şi aerul era greu de respirat din 
pricina mirosului. Cei doi bărbaţi beau cu înghiţituri mici 
vodcă cu suc conservat de portocale, iar ea sifon. Un 
arzător portabil cu butelie încălzea plăcut încăperea. 

— E curios, spuse gânditoare, încercând să-şi facă curaj şi 
să nu se gândească la toate acele morţi sau la Starke care 
se afla încă la Bandar-e Delam, e curios că Peshadi n-a 
terminat cu „trăiască Şahul”. Sunteţi siguri că pentru el 
asta e o victorie? Trebuie că e mort de frică! 

— Aş fi şi eu, spuse Ayre! E... Tresăriră cu toţii când sună 
interfonul. 

— Alo! 

— Aici maiorul Changiz! A, căpitane Ayre, au venit şi pe- 
acolo? Ce s-a-ntâmplat pe la voi? 

— Nimic, nici un insurgent n-a dat pe-aici. 

— Slăvit fie Allah! Eram cu toţii îngrijoraţi de siguranţa 
voastră. Sunteţi siguri că n-aveţi nici un fel de morţi sau 
răniţi? 

— Niciunul, din câte ştiu eu! 

— Să-i mulţumim lui Allah! Noi avem o grămadă! Din 
fericire, nici un duşman nu-i rănit. 

— Niciunul? 

— Niciunul. N-ai să te superi dacă aş zice să nu raportezi 
sau să povesteşti despre incidentul ăsta nimănui, prin 
radio? Nimănui, căpitane! Strict secret, înţelegi? 

— E limpede. 

— Bun, te rog ascultă pe frecvenţa bazei noastre şi, pentru 
mai multă siguranţă, noi o să ascultăm pe a voastră. Ie rog. 
Nu folosi emițătorul decât după ce ne-ai anunţat şi numai în 
caz de urgenţă. 


Ayre simţi că i se urcă sângele în obraz, dar nu spuse 
NIMIC. 

— 'Te rog, fii pregătit pentru o întâlnire cu colonelul 
Peshadi la ora douăzeci-zero-zero - şi acum trimite-l pe 
Esvandiary cu toţi credincioşii voştri la rugăciunea de 
seară. Imediat! 

— Desigur, dar Barosanii... Esvandiary e-n concediu de-o 
săptămână! 

Esvandiary era managerul staţiei. 

— Foarte bine! Trimite restul sub conducerea lui Pavoud. 
Imediat. 

Telefonul, muri. Le spuse celorlalţi ce vorbise, apoi plecă 
să anunţe ştirile. În turn, Massil era foarte neliniştit. 

— Dar, Excelenţă, sunt de serviciu până la apus. Mai avem 
de primit încă două din elicopterele noastre şi... 

— A spus „toţi credincioşii. Deîndată”. Hârtiile tale sunt în 
ordine, eşti în Iran de ani de zile. Ştie că eşti aici, aşa că mai 
bine să te duci. Doar dacă n-ai ceva de care să te temi. 

— Nu, nu, NIMIC! 

Ayre văzu broboane de sudoare, apărând pe fruntea 
bărbatului. 

— Nu-ţi face griji, Massil, o să mă ocup eu de băieţi. Nu-ţi 
face griji, o să stau aici până te-ntorci. N-o să dureze! 

Pregăti de noapte cele două elicoptere '212, aşteptând din 
ce în ce mai nemulţumit, căci Massil întârzia mai mult decât 
ar fi trebuit. Ca să-i treacă timpul, încercase să facă ordine 
prin hârtii dar renunţă, căci gândurile îi erau tulburate. 
Singurul lucru care-l mai înveselea era că soţia şi fiul se 
aflau în siguranţă în Anglia, chiar şi cu vremea scârboasă de 
acolo, cu furtunile, viscolele, ploile şi frigul nesuferit, cu 
împuţitele greve şi guvernul ăla nenorocit. 

Emiţătorul se trezi la viaţă. Abia se-ntunecase. 

— Alo, Kowiss! Aici Mclver, în Teheran. 

CAPITOLUL 11 

Teheran, birourile S-G; ora 6,50 seara. Mclver spuse din 
nou: 


— Alo, Kowiss, aici Mclver, în Teheran. Mă auziţi? 

— Teheran, aici Kowiss. Aşteaptă unu - un minut, în argoul 
lor, prescurtarea pentru „le rog aşteaptă o clipă”. 

— E-n regulă, Freddy, spuse Mclver şi aşeză microfonul 
emiţătorului înapoi pe masă. 

EI şi Tom Lochart, sosit de la Zagros în după-amiaza aceea, 
se aflau în biroul său de la ultimul etaj al clădirii care fusese 
sediul general al S-G de când începuse să-şi desfăşoare 
operaţiunile în Iran, cu aproape zece ani înainte. Clădirea 
avea patru etaje şi un acoperiş plat, unde Genny încropise o 
grădină încântătoare, cu scaune, mese şi grătar, ferită cu 
paravane de privirile curioase. 

Generalul Beni-Hassan, prietenul lui Andrew Gavallan, 
recomandase călduros clădirea. 

— Doar ce-i mai bun pentru compania lui Andy Gavallan. E 
loc pentru o jumătate de duzină de ofiţeri, preţul e 
rezonabil, aveţi loc pe acoperiş pentru generatorul vostru şi 
antena radio, sunteţi în apropierea autostrăzii principală 
care duce la aeroport, baza e la distanţă convenabilă, 
cartierul meu general e după colţ, parcarea e 
mulţumitoare, hotelurile care or să se construiască, la fel, şi 
uite şi picce de resistance! 

Mândru, generalul îi arătase lui Mclver toaleta. Era 
obişnuită şi nu prea curată. 

— Ce-i atât de special în asta? întrebase Mclver uluit. 

— E singura din clădire. Celelalte sunt fără scaun. Doar o 
gaura în podea, deasupra unei ţevi de scurgere, şi dacă nu 
eşti obişnuit să stai pe vine, e o operaţie complicată; de fapt 
e al dracului de neplăcut, în special pentru doamne, despre 
care se spune că alunecă în gaură cu rezultate foarte 
neplăcute, spusese jovial generalul. 

Era un bărbat arătos, foarte voinic, foarte prezentabil. 

— Peste tot e aşa? 

— Chiar şi-n cele mai bune case. Oriunde, în afară de 
hotelurile moderne. Dacă stai şi te gândeşti la asta, Mac, 
statul pe vine e mai igienic. Nici o parte sensibilă nu atinge 


un corp străin. Şi apoi asta - generalul arătase un mic 
furtun atârnat de robinetul toaletei. Noi folosim apa ca să 
ne curăţăm, întotdeauna cu mâna stingă. Asta-i mâna 
pentru murdărie, cea dreaptă e pentru mâncare, pentru 
care fapt niciodată să nu oferi ceva cu stânga - e proastă 
creştere, Mac. Niciodată să nu mănânci sau să bei cu mâna 
stingă în lumea islamică. Apoi nu uita că cele mai multe 
toalete nu au furtune, aşa că trebuie să foloseşti apă dintr-o 
găleată - dacă se-ntâmplă să existe vreuna. Aşa cum 
spuneam, e o operaţiune foarte complicată, dar e-un mod 
de viaţă. Apropo, printre musulmani nu există stângaci. 

Din nou chicotitul binevoitor. 

— Cei mai mulţi nu se descurcă bine decât dacă stau pe 
vine, aşa s-au obişnuit muşchii, aşa că foarte mulţi stau aşa 
şi pe scaunele din casele din vest, când se uşurează. Ciudat, 
nu? Da' dacă te gândeşti, în afara celor mai multe dintre 
oraşe şi chiar şi în cadrul lor, în cea mai mare parte a Asiei, 
a Orientului Mijlociu, Chinei, Indiei, Africii şi Americii de sud 
nu există nici măcar apă curentă. 

— Dau un ban să ştiu ce gândeşti, Mac, spuse Lochart. 
Canadianul stătea în faţa lui, într-un şezlong vechi, ca şi al 
lui. Încălzirea şi lumina funcționau din plin, cu curent 
electric de la propriul generator. Mclver mormăi: 

— Mă gândeam la toalete, nu-mi place să stau pe vine. Şi 
afurisita asta de apă! Nu mă pot obişnui cu ele. 

— Acum nu mă mai deranjează, abia bag de seamă. Noi 
aşa avem în apartamentul nostru. Şeherazada zice că o să 
aducă o toaletă „occidentală” acolo, dacă vreau, ca dar de 
nuntă, dar i-am spus că pot să mă descurc şi aşa. Lochart 
zâmbi strâmb. Nu mă mai deranjează acum, da', pentru 
Dumnezeu, ăsta a fost lucrul care a scos-o din minţi pe 
Deirdre. 

— La fel ca pe toate nevestele noastre. E cea mai mare 
suferinţă a lor; pentru toate - şi pentru Genny. Nu-i vina 
mea, fir-aş să fiu, că cea mai mare parte a lumii o face aşa. 


Slavă Domnului c-avem un scaun ca lumea în 
apartamentul nostru! Genny ar fi în stare să omoare pentru 
asta. 

Mclver se jucă cu butonul amplificatorului de la emiţător. 

— Hai, Freddy, mormăi. 

Pe pereţi se aflau multe hărţi, dar nici o fotografie, deşi se 
observa urma decolorată a uneia dată jos de curând: 
fotografia obligatorie a Şahului. Afară, cerul nopţii era 
luminat de focurile care punctau orizontul oraşului 
întunecat, în care nu se zăreau case sau străzi luminoase 
decât acolo, la ei. Focuri de armă, puşti şi arme automate, 
amestecate cu sunetul omniprezent al oraşului - gloatele 
strigând Allahhh-u Akbarrrr... Difuzorul prinse viaţă. 

— Aici Kowiss, vorbeşte căpitanul Ayre. Te aud tare şi 
limpede, căpitane Mclver. 

Amândoi bărbaţii tresăriră, iar Lochart se ridică în 
picioare. 

— Ceva nu e-n regulă, Mac: nu poate să vorbească 
deschis, ascultă cineva. 

Mclver apăsă comutatorul emiţătorului. 

— Faci pe operatorul radio, Freddy, spuse el deliberat, ca 
să se asigure că nu se înşela,?i ore suplimentare? 

— S-a întâmplat să fiu aici, căpitane Mclver. 

— Totul cinci cu cinci? 

Asta însemna semnal radio la maximă putere sau, în 
jargonul piloților, "Totul e în regulă”. 

După o pauză deliberată, care spunea „nu”, se auzi: 

— Da, căpitane Mclver. 

— Bine, căpitane Ayre, spuse Mclver, ca să-l facă să 
înţeleagă că pricepuse. Dă-mi-l pe căpitanul Starke, te rog. 

— Îmi pare rău, sir, nu pot. Căpitanul Starke e încă la 
Bandar-e Delam. 

Mclver zise tăios: 

— Ce caută acolo? 

— Căpitanul Lutz i-a ordonat să se oprească şi a ordonat 
căpitanului Dubois să termine zborul VIP cerut de IlranOQil şi 


aprobat de dumneata. 

Starke reuşise să ajungă la Teheran înainte de decolare, 
ca să explice problema cu mullahul Hussain lui Mclver. 
Acesta aprobase zborul în măsura în care colonelul Peshadi 
era de acord cu el şi îi ceruse să îl ţină la curent. 

— Avionul va sosi la Kowiss mâine, căpitane Mclver? 

— E posibil, dar nu se ştie niciodată. 

Un JK 125 fusese programat pentru Teheran cu o zi în 
urmă, dar din pricina insurecției care cuprinsese 
aeroportul, tot traficul spre el fusese provizoriu amânat 
până a doua zi, luni. 

— Ne străduim să obţinem aprobarea pentru un zbor 
direct la Kowiss. Treaba e-ncurcată din pricină că sunt 
puţini controlori militari de zbor. Aeroportul de la Teheran 
este... cum să spun... aglomerat, aşa că nu putem să 
scoatem de acolo pe niciunul dintre ai noştri. Spune-i 
Manuelei să fie pregătită în caz că primim aprobarea. 

Mclver se strâmbă, încercând să hotărască ce şi cât ar 
trebui să spună deschis, apoi îl văzu pe Lochart făcându-i 
semn. 

— Lasă-mă pe mine, Mac, Freddy vorbeşte franţuzeşte, îi 
spuse în şoaptă. 

Mclver se lumină la faţă şi se aplecă recunoscător înainte, 
întinzându-i microfonul. 

— Ecoute, Freddy, începu Lochart în franceza canadiană 
pe care ştia că chiar şi Ayre, a cărui franceză eră excelentă, 
avea dificultăţi în a o înţelege, marxiştii, sprijiniți de 
insurgenții lui Khomeini, se pare că şi cu ceva OEP tot mai 
controlează Aeroportul Internaţional şi turnul. Cel mai 
important zvon din noaptea asta e că se pregăteşte o 
lovitură, că primul ministru a aprobat-o, că trupele sunt în 
sfârşit în mişcare în Teheran, cu ordine să zdrobească 
revolta şi să tragă în plin. Ce probleme ai pe-acolo? Cu tine 
e-n regulă? 

— Da, nu-ţi face griji, îl auziră replicând aluziv într-o 
franceză aspră. Mi s-a ordonat să nu spun nimic, dar pe-aici 


nu sunt într-adevăr probleme, poţi să fii sigur, însă ăştia 
ascultă. La Puture - porecla lor pentru Bandar-e Delam, 
unde aerul putea întruna a petrol - îs o grămadă de 
probleme şi Boss a fost trimis Sus mai înainte să-i vină 
vremea. 

Lochart făcu ochii mari. 

— Kyabi a fost împuşcat, mormăi către Mclver. -da' moş 
Rudi are totul sub control şi Duke e-n regulă. Mai bine ne- 
am opri aici, bătrâne, se trage cu urechea. 

— Înţeleg. Fii atent şi spune-le şi altora, dacă poţi, că noi 
suntem bine. Adăugă în engleză, fără să schimbe tonul: Şi 
repet că o să-ţi trimitem nişte mărunţiş pentru oamenii tăi 
mâine. 

Vocea lui Ayre căpătă o notă veselă. 

— Zău, amice? Involuntar, Lochart râse. 

— Zău! Pune pe cineva de serviciu permanent la aparat, şi 
o să te anunţăm de cum progresăm. Ţi-l dau pe căpitanul 
Mclver din nou. Insha'Allah. 

Îi întinse microfonul. 

— Căpitane, ai auzit ceva de Lengeh, ieri sau azi? 

— Nu, am încercat, dar n-am putut să-i contactăm. S-ar 
putea să fie din pricina petelor solare. încerc din nou acum. 

— Mulţumesc! Transmite-i salutările mele căpitanului 
Scragger şi aminteşte-i că săptămâna viitoare trebuie să 
facă un control medical. Mclver zâmbi strâmb, apoi adăugă: 
Te rog urmăreşte să mă sune în clipa în care se întoarce. 

Închise aparatul. Lochart îi repetă ce-i spusese Ayre şi îşi 
turnă încă un whisky. 

— Şi mie, pentru Dumnezeu, spuse iritat Mclver. 

— Dar Mac, tu... 

— Nu începe iar, fă unul mai slab! 

În timp ce Lochart turna, Mclver se ridică, se duse la 
fereastră şi privi îndelung afară, fără să vadă nimic. 

— Sărmanul Kyabi! Era un om bun, fără îndoială. Bun 
pentru Iran şi cinstit cu noi. De ce l-or fi ucis? Nebuni! 


Rudi „ordonându-i” lui Duke şi lui Marc. Ce dracu' o fi 
însemnând asta?! 

— Evident, au avut necazuri, dar Rudi a preluat controlul. 
Freddy mi-ar fi spus dacă Rudi n-ar fi făcut-o - e foarte 
ascuţit la minte iar franceza lui e bună, aşa că ar fi găsit o 
cale. A avut destul timp, chiar dacă „ei” ascultau, oricine 
dracu' or fi „ei”, spuse Lochart. 

— Poate că a fost ca la Zagros. 

La Zagros, sătenii din Yazdek veniseră în zori, a doua zi 
după întoarcerea lui Lochart din concediu. Mullahul satului 
primise ordine de la Khomeini să înceapă insurecția 
împotriva guvernului legal al Şahului şi să ia controlul în 
zona sa. Mullahul se născuse în sat şi era înţelept ca munţii 
acoperiţi iarna de zăpadă şi accesibili doar cu mare 
dificultate în restul anului, iar şeful poliţiei, împotriva cui 
trebuia să conducă revolta, era nepotul lui, iar Năşiri, 
managerul bazei, de asemenea unul dintre cei vizaţi, era 
căsătorit cu fiica surorii soţiei sale, care acum locuia la 
Shiraz. Chiar mai important decât atât, toţi erau galezani, 
un trib neînsemnat al nomazilor Kashkai, care se aşezaseră 
acolo cu secole în urmă, ca să apere acea mică întretăiere 
de drumuri înguste, iar şeful poliţiei, pe care-l chema 
Nitchak Han, era în acelaşi timp kalandar, şeful ales al 
tribului. 

Deci omul se consultase, după cuviinţă, cu Nitchak Han şi 
Hanul fusese de acord că trebuia să aibă loc o revoltă 
împotriva dușmanului lor ereditar, Şahul Pahlavi, că, pentru 
a celebra, revolta, toţi cei care doreau puteau să tragă cu 
arma către stele şi că, în zori, va conduce cercetarea 
trebuitoare de la aeroportul străinilor. 

Sosiseră în zori, înarmaţi, până la ultimul om din sat. 
Nitchak Han nu mai purta uniforma de poliţai, ci hainele 
tribului. Era mult mai scund decât Lochart, cu trup vânjos 
dar suplu, cu mâini de fier şi picioare de oţel, purtându-şi 
cartuşiera trecută peste piept şi puşca în mâini. Printr-o 
înţelegere prealabilă, la cererea Hanului, Lochart, însoţit de 


Jean-Luc Sessonne, le ieşi înainte lângă cele două coloane 
ridicate la repezeală din pietre puse una peste cealaltă, 
care simbolizau poarta bazei. Lochart salută şi fu de acord 
că Nitchak Han avea jurisdicție asupra bazei cele două 
mormane de pietre fură oficial dărâmate urmară strigăte 
de bucurie de toate părţile şi se traseră multe focuri de 
armă în aer, apoi Nitchak Han îi prezentă un buchet de flori 
lui Jean-Luc Sessonne, ca reprezentant al Franţei, 
mulţumindu-i în numele tuturor galezan-kashkailor pentru 
adăpostul şi sprijinul acordat lui Khomeini, care-i scăpase 
de duşmanul lor, Şahul Pahlavi. 

— Îi mulţumim lui Allah că cel ce s-a numit singur „Regele 
Regilor”, care a cutezat sacrilegiul de a-şi lega sângele de 
cel al regilor Cyrus şi Darius cel Mare - „bărbaţi curajoşi şi 
mândri”- lumina arienilor, lacheul diavolilor străini, a fugit 
ca un fante boit din seraiul unui paşă irakian. 

Urmară brave cuvântări din partea ambelor părţi şi începu 
ospăţul, iar Nitchak Han cu mullahul alături, îl rugase pe 
Tom Lochart, şeful tribului străinilor de la Zagros Trei, să-şi 
desfăşoare activitatea sub noul regim ca şi până atunci, iar 
Lochart încuviinţase grav. 

— Să sperăm că Rudi şi oamenii lui sunt la fel de norocoşi 
ca tine la Zagros, Tom. 

Mclver se întoarse către fereastră, ştiind că nu putea face 
nimic ca să-i ajute. 

— Lucrurile se-nrăutăţesc din ce în ce mai mult, mormăi. 

Uciderea lui Kyabi e un lucru groaznic şi un semn foarte 
prost pentru noi, se gândi. Cum dracu' pot s-o scot pe 
Genny din Teheran şi unde dracu-i Charlie? 


Nu auziseră de Petikin de când plecase, cu o zi în urmă, 
dimineaţa, din Tabriz. De la personalul de sol de la Galeg 
Morgrii primiseră rapoarte încurcate - că Petikin fusese 
răpit şi obligat să zboare cu „trei persoane necunoscute”, 
sau că „trei piloţi din aviația militară deturnaseră 
elicopterul şi zburaseră spre graniţă”, sau că „cei trei 
pasageri erau ofiţeri superiori care fugeau din ţară”. De ce 
trei pasageri în fiecare poveste? se întrebase Mclver. Ştia 
că Petikin trebuia să fi ajuns la aerodrom în siguranţă, 
pentru că maşina lui era încă acolo, deşi jefuită, cu 
rezervorul golit şi radioul smuls. Bandar-e Pahlavi, unde ar 
fi trebuit să alimenteze, tăcea şi Iabrizul nu fusese 
niciodată în bătaia emiţătorului. Înjură în şoaptă. 

Avusese o zi grea. Îl hărţuiseră neîncetat creditorii furioşi, 
telefoanele nu lucraseră, telexul se blocase şi fuseseră 
necesare ore în şir ca să fie repus în funcţiune, şi întâlnirea 
lui de la prânz cu generalul Valik, care, aşa cum promisese 
Gavallan, ar fi trebuit să îi furnizeze săptămânal bani lichizi, 
fusese un dezastru. 

— De îndată ce băncile se deschid, o să plătim tot ceea ce 
datorăm. 

— Pentru Dumnezeu, spui chestia asta de săptămâni! 
comentase rece Mclver. Am nevoie de bani acum! 

— Toţi avem nevoie, şuierase generalul tremurând de 
furie, dar foarte conştient de angajaţii săi iranieni din 
celălalt birou, care cu siguranţă trăgeau cu urechea. 
Suntem în plin război civil şi nu pot deschide băncile. 

Era un bărbat rubicond, pe cale de a cheli, cu pielea 
închisă la culoare, fost general de armată, purtând un 
costum scump şi un ceas la fel de scump. Coborâse glasul şi 
mai mult. 

— Dacă n-ar fi fost idioţii de americani care l-au trădat pe 
Şah şi l-au convins să îngrădească puterile glorioaselor 
noastre armate, nu ne-am afla în rahatul ăsta. 

— Sunt englez, aşa-cum bine ştii, şi v-aţi băgat singuri în 
rahat. 


— Englezi, americani, care-i diferenţa? E numai vina 
voastră! L-aţi trădat amândoi pe Şah şi Iranul şi-acum 
trebuie să plătiţi pentru asta. 

— Cu ce? întrebă Mclver acru. Aveţi toţi banii noştri. 

— Dacă n-ar fi fost partenerii voştri iranieni, eu în special, 
n-aţi avea nici un ban. Andy nu se plânge. Am primit un 
telex de la respectatul meu coleg, generalul Javadah, că 
Andy a semnat săptămâna asta noul contract cu Guerney. 

— Andy mi-a spus că a primit un telex de la dumneata prin 
care i-ai confirmat că ai promis că ai să ne asiguri toate 
lichidităţile. 

— Am promis că am să-ncerc. 

Generalul făcu un efort să-şi domolească mânia fiindcă 
avea nevoie de cooperarea lui Mclver. îşi tamponă fruntea 
şi îşi deschise servieta. Era plină ochi cu riali în bancnote 
mari, dar ţinu capacul în aşa fel încât lui Mclver îi fu cu 
neputinţă să vadă înăuntru, apoi scoase un mic pachet de 
bancnote, închizând-o repede. Numără foarte ostentativ 
cinci sute de mii de riali - aproximativ şase mii de dolari. 

— Uite, spuse cu multă emfază, punând rialii pe masă şi 
luând restul de bancnote. Săptămâna viitoare, sau eu sau 
unul dintre colegii mei, o să-ţi mai aducă. Dă-mi o chitanţă, 
te rog. 

— Mulţumesc. Mclver semnă chitanţa. 

— Când putem să... 

— Săptămâna viitoare, dacă băncile se deschid, putem 
aranja totul. Întotdeauna ne ţinem cuvântul. Întotdeauna. 
N-am aranjat noi contractele Guemey. 

Valik se aplecă spre el şi-şi cobori şi mai mult glasul. 

— Acum, aş vrea o cursă specială. Mâine vreau un '212, 
care să decoleze în cursul dimineţii. 

— Ca să meargă unde? 

— Trebuie să controlez unele dintre facilităţile noastre la 
Abadan, spuse Valik, şi Mclver băgă de seamă sudoarea ce-i 
acoperea chipul. 


— Şi cum o să obţinem aprobările necesare, generale? Cu 
tot spaţiul vostru aerian controlat de militari... 

— Lasă aprobările, doar... 

— Dacă nu avem un plan de zbor, aprobat în prealabil de 
militari, zborul e ilegal! 

— Poţi întotdeauna să spui că ai cerut permisiunea şi că ţi 
s-a dat verbal. Ce-i atât de greu? 

— Mai întâi este împotriva legilor iraniene, domnule 
general, legilor voastre! Al doilea, chiar dacă ni se îngăduie 
verbal şi aparatele se ridică în aer, tot trebuie să dai 
următorului controlor de trafic aerian numărul de 
înregistrare. Toate aparatele sunt înregistrate la Cartierul 
General al Aviației şi sunt mai sensibili în privinţa 
elicopterelor decât civilii. Şi dacă n-ai un astfel de număr. 
Controlorul o să zică: „Pune-te jos la baza militară 
următoare şi prezintă-te la turn”. Şi când aterizezi, or să te 
primească foarte iritaţi - şi pe bună dreptate - cu gărzi 
înarmate, aparatul meu o să fie reţinut, iar pasagerii şi 
echipajul aruncaţi în închisoare. 

— Atunci, găseşte o cale! E un zbor foarte important! 
Contractele Guerney depind de el. Nu trebuie decât să ai 
aparatul gata la ora nouă, să zicem la Galeg Morghi. 

— De ce acolo? De ce nu la Aeroportul Internaţional? 

— E mai convenabil şi mai liniştit acolo. 

Mclver se încruntă. Valik avea desigur autoritatea să ceară 
şi să autorizeze un astfel de zbor. 

— Foarte bine, am să încerc. 

Trase pachetul de formulare de zbor în alb, băgând de 
seamă că ultima copie se referea la zborul lui Petikin la 
Tabriz, şi neliniştea lui crescu din nou. Unde dracu' o fi ăsta 
acum? La rubrica „pasageri” îl trecu pe generalul Valik, 
preşedintele IHC, şi i-l dădu. 

— Te rog, semnează ca persoană autorizată. Valik împinse 
înapoi formularul. 

— Nu e nevoie să fie trecut numele meu aici - scrie doar 
patru pasageri - or să mă-nsoţească soţia mea şi cei doi 


copii - şi ceva bagaje. O să stăm o săptămână la Abadan, 
apoi ne-ntoarcem. Pregăteşte doar un '212 la nouă 
dimineaţa, la Galeg Morghi. 

— Iartă-mă, generale, dar pe autorizaţie trebuie trecute 
nume, altfel aviația n-o să accepte planul de zbor. Toţi 
pasagerii trebuie trecuţi cu numele lor. Am să cer 
aprobarea, dar nu-mi fac prea mari speranţe. 

Mclver începu să adauge şi alte nume. 

— Nu, stai, nu-i nevoie să treci numele noastre, scrie doar 
că acest zbor e necesar ca să trimiţi piese de schimb la 
Abadan. Fără îndoială că sunt piese de schimb pe care 
trebuie să le trimiţi acolo. 

Sudoarea i se adunase broboane pe chip. 

— În regulă, dar mai întâi semnează la „autorităţi” şi trece 
numele tuturor pasagerilor şi destinaţia. 

Generalul se înroşise la faţă. 

— Aranjează asta fără să mă amesteci pe mine. Acum! 

— Nu pot! 

Mclver se enervase la fel de mult. 

— Repet: militarii or să vrea să ştie totul despre cine şi 
unde. Acum sunt la fel de insistenţi ca ţânţarii. O să ne 
trezim cu mai multe întrebări decât de obicei, pentru că de 
săptămâni întregi n-am avut nici un zbor în direcţia aia. 
Teheranul nu-i ca în sud, unde zburăm toată ziua. 

— Asta e un zbor special pentru piese de schimb. Pur şi 
simplu! 

— Nu-i deloc simplu! Santinelele de la Galeg Morghi n-or 
să te lase să te urci la bord. Fără documente şi nici turnul 
de control. Or să te vadă urcând la bord, pentru Dumnezeu! 
Mclver îl privise exasperat. De ce nu aranjezi aprobarea 
dumneata însuţi, domnule general? Ai cele mai bune 
legături în Iran, ai spus asta limpede de atâtea ori. Pentru 
dumneata ar trebui să fie simplu. 

— 'Toate aparatele sunt ale noastre, sunt proprietatea 
noastră, a noastră! 


— Da, desigur, spusese la fel de nervos Mclver, da' când o 
să le achitaţi. Ne datoraţi aproape patru milioane de dolari, 
plăţi restante. Dacă vreţi să mergeţi la Abadan, asta-i 
treaba voastră, da' dacă vă prind făcând-o într-un elicopter 
S-G, cu documente false - pe care eu trebuie să le 
contrasemnez - o să vă treziţi în închisoare, laolaltă cu 
întreaga familie, cu mine şi cu pilotul, or să-mi confişte 
aparatul şi-o să ne închidă firma pe veci. 

Numai gândul la închisoare îi făcea greață. Dacă era 
adevărat numai a zecea parte, din cele ce se spuneau 
despre SAVAK şi închisorile iraniene, nu era un loc pe unde 
să vrei treci. 

Valik îşi înghiţise mânia. Se aşezase şi abordase un zâmbet 
bolnav. 

— Nu-i nevoie să ne certăm, Mac. Am trecut prin prea 
multe împreună. Am să fac să merite treaba asta. Ei?! Şi 
pentru tine şi pentru pilot. Deschise servieta. Ei?! 
Douăsprezece milioane de riali. Pentru voi doi. 

Mclver privise banii fără să clipească. Douăsprezece 
milioane însemnau cam o sută cincizeci de mii de dolari, 
este o sută de mii de lire sterline. Scuturase din cap, ameţit. 
Imediat Valik spusese: 

— E-n regulă, douăsprezece milioane fiecare. Şi 
cheltuielilejumătate acum, jumătate-când o să fim în 
siguranţă la aeroportul din Kuweit. Ei?! 

Mclver fusese zguduit. Nu numai din pricina banilor, dar şi 
pentru că Valik spusese pe faţă „Kuweit”, ceea ce el 
suspectase, dar nu îndrăznise să gândească. Era o 
întoarcere cu o sută optzeci de grade faţa de tot ce spunea 
de luni de zile generalul. De luni întregi făcea multă paradă 
despre cum o să zdrobească Şahul opoziţia, apoi pe 
Khomeini. Chiar şi după plecarea incredibilă a Şahului şi 
uluitoarea întoarcere a lui Khomeini în Iran - Dumnezeule, 
s-a-ntâmplat cu numai zece zile în urmă! spusese de zeci de 
ori că nu există nici un motiv de teamă, fiindcă Bakhtiar şi 
generalii Statului Major Imperial deţin balanţa puterii şi n- 


au să îngăduie niciodată „acestei revoluţii a lui Khomeini, 
de fapt revoluţie comunistă” să izbutească. Şi nici Statele 
Unite n-aveau s-o îngăduie. Niciodată! La vremea potrivită, 
armata avea să preia puterea. Valik repetase asta foarte 
sigur pe el abia cu o zi în urmă, adăugând că auzise că din 
moment în moment, armata avea să facă o mişcare de forţă 
şi că înăbuşirea de către Nemuritori a micii răscoale a 
aviatorilor de la Doshan Tappeh era primul semn, Mclver îşi 
desprinsese privirea de la bani şi se uitase în ochii omului. 

— Ce ştii dumneata şi eu nu? 

— Despre ce vorbeşti? începuse să se bâlbâie acesta. Eu 
nu ştiu... 

— S-a-ntâmplat ceva. Ce anume? 

— Trebuie să ies de aici cu familia, spusese generalul cu 
disperare în glas. Se aud zvonuri groaznice. Lovitură de 
stat sau război civil, Khomeini sau nu, suntem însemnați, 
înţelegi? E familia mea, Mac, trebuie să ies de-aici până se 
liniştesc lucrurile. Douăsprezece milioane fiecare, ei?! 

— Ce zvonuri? 

— Zvonuri! Valik aproape scuipase cuvintele. Obține 
aprobarea oricum! Plătesc înainte. 

— Oricât de mulţi bani ai să oferi, n-am s-o fac. Trebuie să 
fie ceva legal. 

— Dobitoc ipocrit! Legal?! Cum operezi de atâţia ani în 
Iran? Cu peşcheşuri! cât ai plătit tu însuţi pe sub mână? 
Sau vamegşilor? Peşcheşuri! Cum crezi că obţinem 
contractele? Ei?! Contractele Guerney. Cu peşcheşuri! 
Punând în tăcere bani numărați în palmele potrivite. Eşti 
atât de prost încât nu înţelegi care sunt căile iraniene? 

Mclver spusese la fel de întunecat: 

— Ştiu cum e cu peşcheşul, nu sunt prost şi ştiu că Iranul 
are căile sale. O, da, Iranul-are căile sale. Răspunsul e nu. 

— Atunci sângele copiilor mei şi al soţiei mele o să-ţi 
păteze mâinile. Şi al meu. 

— Despre ce vorbeşti? 

— 'Ţi-e teamă de adevăr? 


Mclver se holbase la el. Soţia şi cei doi copii ai lui Valik 
erau favoriţii lui şi-ai lui Genny. 

— De ce eşti atât de sigur? 

— Am un văr în poliţie. A văzut o listă secretă a SAVAK. 
Poimâine trebuie să fiu arestat, împreună cu multe alte 
personalităţi proeminente, ca o concesie făcută opoziţiei. 
Împreună cu familia mea. Şi ştii cum sunt în stare să trateze 
femeile şi copiii în faţa... 

Cuvintele lui Valik se pierduseră. Apărarea lui Mclver se 
năruise. Auziseră cu toţii zvonuri oribile despre torturarea 
soțiilor şi copiilor în faţa celor arestaţi, pentru a-i forţa să 
accepte ce li se cerea, sau pur şi simplu din amuzament, din 
răutate. 

— E-n regulă, spusese neputincios, simțindu-se cumplit, 
ştiind că fusese încolţit. Am să încerc, dar nu te aştepta să 
primeşti aprobarea şi n-ar trebui să te duci în sud, spre 
Abadan. Cel mai bine ar fi să încerci spre Turcia. Poate am 
putea să te ducem până la Tabriz, şi de-acolo ai putea să 
plăteşti pe cineva să te treacă peste graniţă cu un camion. 
Trebuie că ai prieteni acolo. Şi nu poţi să te urci la Galeg 
Morghi: n-ai cum să te strecori la bord cu Annoush şi copiii 
şi nici măcar să intri în unitatea militară fără să fii oprit. Va 
trebui... Va trebui să te luăm de undeva din afara 
Teheranului. Undeva departe de drumuri şi în afara bătăii 
radarului. 

— E-n regulă, dar trebuie să fie Abadan. 

— De ce? Îţi înjumătăţeşti şansele! 

— Familia mea, tatăl şi mama mea, ajung acolo pe sosea. Ai 
însă desigur dreptate în privinţa unităţii de la Galeg 
Morghi. Am putea să fim luaţi de la marginea Teheranului. 
De la... 

Valik se gândise un moment, apoi continuă dintr-o suflare: 

—. la intersecţia conductei de sud cu râul Zehsan. E 
departe de drum şi sigur. O să fim acolo dimineaţa, la ora 
unsprezece. Allah să te binecuvânteze, Mac. Dacă ai să ceri 


autorizaţia pentru piese de schimb, eu o să aranjez să fie 
aprobată. Te rog. le implor! 

— Cum rămâne cu realimentarea? când o să aterizezi 
pentru realimentare, ofiţerul de acolo n-are cum să nu te 
vadă şi-ai să fii arestat în câteva secunde. 

— Cere realimentarea la baza aeriană militară de la 
Isfahan. O să aranjez la Isfahan... 

Valik îşi ştersese sudoarea de pe faţă. 

— Şi dacă ceva merge prost? 

— Insha'Allah. Cere autorizarea zborului pentru piese de 
schimb, fără nici un nume sau sunt mort - ori şi mai rău - şi 
împreună cu mine Annoush, Jalal şi Setarem. Te rog! 

Mclver ştia că face o nebunie. 

— Am să cer autorizarea. Piese de schimb pentru Bandar- 
e Delam. Ar trebui să aflu până la miezul nopţii dacă s-a 
aprobat. Am să trimit pe cineva să aştepte şi să nu-o aducă 
acasă. Telefoanele nu merg, aşa că va trebui Să vii până la 
mine după confirmare. Asta o să-mi lase timp să mă 
gândesc la treaba asta şi să hotărăsc dacă da sau nu. 

— Dar ai... 

— La miezul nopții. 

— Da, foarte bine, o să fiu acolo. 

— Cum rămâne cu ceilalţi parteneri? 

— Ei nu ştiu nimic de asta! Emir Paknouri sau unul dintre 
ceilalţi o să-mi ţină locul. 

— Cum rămâne cu banii săptămânali? 

— O să ţi-ipună ei la dispoziţie. Din nou Valik îşi ştersese 
fruntea. 

— Allah să te binecuvânteze, îşi pusese pardesiul şi se 
îndreptase spre uşă. Servieta rămăsese pe masă. 

— Ia asta cu tine! Valik se întorsese. 

— Ah, vrei să plătesc în Kuweit sau în Elveţia? în ce 
monedă? 

— N-o să fie nici o plată. Poţi autoriza un zbor. Poate 
putem să te ducem până la Bandar-e Delam. De-acolo te 
descurci singur. 


— Dar... dar, totuşi, o să ai nevoie de bani de cheltuială să 
plăteşti... ei... pilotul, sau altceva. 

— Nu, însă poţi să-mi dai un avans de cinci milioane de 
riali din banii pe care ni-i datoraţi ca parteneri şi de care 
avem disperată nevoie. 

Mclver mâăzgălise o chitanţă şi i-o dăduse: 

— Dacă tu n-ai să fii aici, Emir sau ceilalţi s-ar putea să nu 
fie atât de generoşi... 

— Băncile se vor deschide săptămâna viitoare. Suntem 
siguri de asta. O, da, foarte siguri. 

— Ei bine, să sperăm c-o să fie aşa şi-o să căpătăm ceea ce 
ni se datorează. 

Văzuse expresia lui Valik, îl văzuse numărând banii, ştiind 
că îl socotea nebun că nu acceptase peşcheşul, ştiind de 
asemenea că inevitabil omul va încerca să mituiască pilotul, 
oricine va fi acesta, ca să-i ducă ultima porţiune de drum - 
dacă elicopterul avea să părăsească cumva măcar spaţiul 
aerian al Teheranului - iar asta va fi dezastruos. 

Iar acum, în biroul lui, privind fără ţintă afară pe fereastră, 
în noapte, fără să audă focurile ele armă sau să vadă 
străfulgerările care luminau din tind în când oraşul, îşi zise: 
Dumnezeule, SAVAK?! Trebuie să încerc să-l ajut! Trebuie! 
Nefericiţii ăia de copii şi sărmana femeie... Trebuie! Şi când 
Valik va încerca să mituiască pilotul -deăi am să-l previn pe 
pilot dinainte - o să reziste acesta, oare? Dacă Valik a oferit 
acum douăsprezece milioane, la Abadan suma va fi dublată. 
Tom are la ce folosi banii, şi Nogger Lane şi eu. Oricine. 
Doar pentru un zbor scurt peste Golf - scurt, într-o singură 
direcţie, fără întoarcere. De unde dracu' a scos Valik toţi 
banii ăştia în numerar? Sigur că de la o bancă. De 
săptămâni umbla zvonul că, pentru o sumă oarecare, 
anumite persoane, bine plasate puteau să scoată bani din 
Teheran chiar dacă oficial băncile erau închise; sau pentru 
o sumă şi mai mare, să obţină transferul banilor într-un 
cont secret din Elveţia, iar acum băncile elveţiene gemeau 
sub greutatea banilor scoşi din ţară. Miliarde. Câteva 


milioane puse în palma potrivită şi totu-i cu putinţă. Nu-i la 
fel peste tot, în toată Asia? Fii cinstit, de ce doar în Asia? Nu 
e oare valabil pentru întreaga lume? 

— Tom, spuse obosit, încearcă la controlorii de zbor 
militari şi vezi dacă elicopterul a primit aprobarea. Vrei? 

În ceea ce-l privea pe Lochart, era doar un zbor de rutină. 
Mclver îi spuse doar că se întâlnise în ziua aceea cu Vajik şi 
că generalul îi dăduse ceva bani, dar nimic în plus. Încă nu 
hotărâse ce pilot avea să trimită, dorind s-o facă el însuşi şi 
astfel să nu supună pe nimeni altcineva riscului. Afurisite de 
controale medicale! Afurisite regulamente! 

Lochart se îndreptă spre radioemiţător. În clipa acea în 
biroul alăturat se auzi zgomotul unei învălmăşeli, apoi uşa 
se deschise brusc. În cadrul ei apăru un tânăr cu o armă 
automată pe umăr şi banderolă verde pe braţ. Îl însoțeau 
alţi şase tineri. Personalul iranian aştepta paralizat. Tânărul 
se holbă la Mclver şi la Lochart, apoi cercetă lista. 

— Salaam, aga. Cap'tan Mclver? îl întrebă pe Lochart într- 
o engleză şovăitoare, cu accent puternic. 

— Salaam, aga: Nu, eu sunt căpitanul Mclver, spuse 
Mclver îngrijorat. 

Primul gând care-i trecuse prin minte fu: ăştia sunt alţii 
din acelaşi grup care l-au ucis pe sărmanul Kyabi? Al doilea: 
Genn ar fi trebuit să plece cu ceilalţi, ar fi trebuit să insist. 
Al treilea fu îndreptat către grămada de riali din servieta lui 
diplomat, aşezată pe podea, lângă cuier. 

— Ah, bine, spuse politicos tânărul. 

Avea o figură voluntară, cearcăne întunecate în jurul | 
ochilor şi deşi Mclver socoti că nu depăşise 25 de ani, avea 
aerul unui bătrân. 

— Pericol pentru voi aici. Acum vă rog, plecat! Noi suntem 
komitehul pentru acest bloc. Vă rog acum plecata Acum! 

— E-n regulă, sigur, ăăă, mulţumesc. 

De două ori până atunci Mclver se gândise că ar fi fost 
prudent să evacueze birourile din pricina încăierărilor şi a 
gloatei din stradă, deşi, uluitor, dacă se ţinea seama de 


numărul lor uriaş, mulțimile fuseseră foarte disciplinate şi 
provocaseră foarte puţine stricăciuni proprietăţilor 
particulare sau europenilor - exceptând maşinile parcate în 
stradă. Acum era pentru prima dată când cineva venise să-l 
avertizeze personal. 

Mclver şi Lochart îşi puseră ascultători pardesiele. Mclver 
închise valiza diplomat şi se pregătiră de plecare. Stinse 
luminile. 

— Cum lumini, când nimeni altcineva? întrebă 
conducătorul tinerilor. 

— Avem propriul nostru generator, pe acoperiş. Tânărul 
zâmbi ciudat, cu dinţi foarte albi. 

— Străinii au generator şi căldură, iranienii nu. Mclver se 
pregătea să răspundă, dar se opri. 

— Voi primit mesaj? Mesaj despre plecare? Mesaj astăzi? 

— Da. 

Un mesaj la birou, unul la apartament, pe care îl găsise 
Genny în cutia de scrisori. Spuneau doar: „Pe 1 decembrie 
aţi fost preveniţi să plecaţi. De ce sunteţi încă aici, dacă nu 
ca duşmani? V-a mai rămas puţin timp. Semnat: Studenţii 
pentru o Republică Islamică în Iran. 

— Dumneavoastră sunteţi, ăăă, reprezentanţii 
Universităţii? 

— Noi suntem komitehul vostru. Vă rog plecat acum. 
Puşmanii mai bine nu întorc vreodată, nu? 

Mclver şi Lochart ieşiră. Revoluţionarii îi urmară în jos pe 
scări. Liftul nu funcţiona de săptămâni. Strada era încă 
pustie, fără grupuri de oameni, iar în depărtare se auzeau 
focurile de armă. 

— Nu întoarceţi, trei zile! 1 Mclver se holbă la ci. 

— Nu-i cu putinţă! Am multe... 

— Pericol! 

Tânărul şi însoțitorii lui, la fel de tineri, aşteptau în tăcere, 
privindu-i. Nu toţi erau înarmaţi, boi dintre ei aveau bâte. 
Doi erau cu mâinile goale. 


— Nu întoarce. Foarte rău. Trei zile spune komitehul. 
Înţelegi? 

— Da, dar unul dintre noi trebuie să realimenteze 
generatorul sau telexul se va opri şi-atunci vom rămâne 
fără legătură... 

— Telex nu important. Nu vine înapoi. Trei zile. Tânărul le 
făcu, răbdător semn să plece. 

— Pericol aici, nu uitaţi, vă rog. Noapte bună! Foarte 
conştienţi de privirile invidioase, Mclver şi Lochart se 
urcară în maşinile lor care fuseseră încuiate în garajul de la 
subsolul clădirii. Mclver conducea Roverul său coupe de 
patru locuri, model '65, şi pe care îl păstra ca nou. Lochart 
împrumutase maşina lui Scot Gavallan, un vechi Citroen 
uzat, ţinut cu bună ştiinţă subturat, deşi motorul era îngrijit 
cum trebuie, frânele perfecte, şi la nevoie putea fi foarte 
rapid. Demarară şi după al doilea colt se opriră unul lângă 
celălalt. 

— Nenorociţii ăştia vorbeau serios, spuse supărat Mclver. 
Trei zile? Nu pot să nu merg la birou trei zile! 

— Da. Şi acum? 

Lochart aruncă o privire în oglinda retrovizoare. Tânărul 
dăduse colţul şi stătea acolo privindu-i. 

— Ar fi bine să plecăm. Am să-?i fac o vizită acasă, spuse 
grăbit. 

— Da, dar dimineaţă, Iom. Acum nu putem face nimic. 

— Trebuia să mă-ntorc înapoi la Zagros, ar fi trebuit să 
plec astăzi... 

— Ştiu, stai şi mâine, pleci după aia. Nogger poate să facă 
drumul ăsta dacă vine aprobarea, ceea ce mă îndoiesc. Vino 
pe la zece. Zări tinerii începând să înainteze către ei. Pe la 
zece, Iom, spuse grăbit. 

Apăsă pe acceleraţie şi porni înjurând. Tinerii îi văzură 
plecând şi conducătorul lor, Ibrahim, se bucură, fiindcă nu 
dorea o ciocnire cu străinii şi nici să-i omoare sau să îi 
aducă în faţa judecății. Doar pe cei din SAVAJC şi poliţiştii 
vinovaţi şi duşmanii Iranului, înăuntrul Iranului, cei care 


doreau să-l aducă înapoi pe Şah şi totalitariştii marxişti 
trădători care se opuneau democraţiei şi libertăţii religiei şi 
educaţiei şi universităţilor. 

— Oh, ce mi-ar plăcea o maşină ca asta, spuse unul dintre 
ei, aproape bolnav de invidie. E un '68, nu, Ibrahim? 

— Un '65. într-o zi o să ai una şi benzină să pui în ea. Într-o 
zi O să fii cel mai faimos scriitor şi poet din Iran. 

— E dezgustător că străinul ăla se împăunează cu atâta 
bogăţie, când în Iran e-atât de multă sărăcie, spuse altul. 

— În curând or să plece toţi, pentru totdeauna! 

— Crezi că ăştia doi or să se-ntoarcă mâine, Ibrahim? 

— Sper să nu, spuse cu un râs obosit. Dac-o fac, nu ştiu ce- 
o să facem. Cred că i-am speriat îndeajuns. Totuşi ar trebui 
să trecem pe la blocul ăsta cel puţin de două ori pe zi. 

Un tânăr care avea o bâtă îşi puse afectuos braţul în jurul 
umerilor lui. 

— Mă bucur că te-am votat să fii şeful nostru! Eşti cea mai 
bună alegere. 

Încuviinţară cu toţii. 

Ibrahim Kyabi era foarte mândru de cuvintele lor, mândru 
că era o parte din revoluţia care avea să pună capăt tuturor 
necazurilor Iranului şi mândru, de asemenea, de tatăl său, 
inginer petrolist şi o persoană importantă în compania 
IranOil, care lucrase răbdător în decursul anilor pentru 
democraţie în Iran, opunându-se Şahului şi care acum avea 
să fie o voce puternică în noul o gloriosul Iran. 

— Haideţi, prieteni, spuse el mulţumit. Mai avem câteva 
clădiri de cercetat. 

CAPITOLUL 12 

Insula Siri; ora 7,42 seara. La ceva mai mult de o mie o 
sută de kilometri sud-vest de Teheran, încărcarea 
petrolierului japonez de cincizeci de mii de tone Rikomaru 
era pe sfârşite. O lună frumoasă lumina Golful Noaptea era 
înmiresmată, cerul spuzit de stele, iar Scragger acceptase 
să-l însoţească pe de Plessey la bord pentru a cina cu Yoshi 
Kasigi. Acum toţi trei se aflau pe punte alături de căpitanul 


vasului, privind sub lumina puternică a reflectoarelor 
marinarii japonezi şi inginerul şef de lingă marea conductă 
de încărcare trecută peste bord către complexul de robineţi 
de pe pontonul fix, plutitor, la care era tras petrolierul, 
deasemenea scăldat în lumină. 

Se găseau la circa două sute de metri de joasa insulă Siri. 
Petrolierul era ancorat sigur, cu cele două lanţuri de la 
prora fixate de două geamanduri în faţă şi două ancore 
înapoi la pupa. Petrolul era pompat din rezervoarele de pe 
țărm printr-o conductă aşezată pe fundul mării până la 
ponton şi de-acolo pe bord, prin propriul lor sistem de 
conducte, în rezervoare. Încărcarea şi descărcarea erau 
operaţii primejdioase din pricina gazelor foarte volatile, 
explozive, care se strângeau în rezervoare, în spaţiul liber 
de deasupra masei de petrol brut, rezervoarele goale fiind 
şi mai periculoase până ce erau spălate. Pentru mai multă 
siguranţă, în petrolierele cele mai moderne, în spaţiul 
anume construit în rezervoare, se pompa azot, un gaz inert 
care, la nevoie, putea fi eliberat în atmosferă. 

Rikomaru nu era echipat astfel. 

Inginerul?ef strigă către oamenii aflaţi jos pe ponton: 

— Închideţi valva, apoi se întoarse către puntea superioară 
şi ridică degetul mare în sus, către căpitan, care făcu semn 
că a înţeles şi-i spuse lui Kasigi, în japoneză: 

— Putem ridica ancora când suntem gata? 

Era un bărbat subţiratic, cu chipul smead, cu o cămaşă şi 
pantaloni scurţi de un alb orbitor, şosete şi pantofi albi, 
epoleţi şi o şapcă marinărească cu cozoroc. 

— Da, căpitane Moriyama. Cât de repede ar fi asta? 

— În două ore cel mult. Să curăţăm totul şi să strângem 
legăturile. 

Asta însemna că trebuiau să trimită şalupa să desfacă 
lanţurile de ancoră prinse de geamandurile plutitoare, apoi 
să le reataşeze ancorelor navei. 

— Bine. 

Către de Plessey şi Scragger, Kasigi spuse în engleză: 


— Am umplut şi suntem gata să plecăm. Cam peste două 
ore o să fim pe drum. 

— Excelent, spuse de Plessey la fel de uşurat. Acum ne 
putem relaxa. 

Întreaga operaţiune se desfăşurase foarte bine. Paza 
fusese întărită pe întreaga insulă şi pe navă. Tot ce putuse fi 
verificat, fusese verificat. Doar trei iranieni, a căror 
prezenţă era esenţială, avuseseră voie să urce la bord. 
Fiecare fusese controlat şi urmărit cu atenţie de echipajul 
japonez. Niciunul dintre iranienii de pe țărm nu lăsase să se 
întrevadă vreo intenţie ostilă. Fusese scotocit fiecare loc 
care ar fi putut ascunde explozibil sau arme. 

— Poate că sărmanul tânăr de pe Siri Unu se înşelă, Scrag, 
mon ami! 

— Poate, replică Scragger. Totuşi, amice, cred că tânărul 
Abdullah Turik a fost ucis: nimeni nu se alege cu obrazul şi 
ochii mutilaţi în halul ăla căzând de pe platformă într-o 
mare calmă. Sărmanul nefericit. 

— Dar rechinii, căpitane Scragger? întrebă Kasigi, la fel de 
tulburat. Rechinii ar fi putut să-i producă rănile acelea. 

— Da, ar fi putut, da' pun pariu pe viaţa mea că a fost din 
pricina celor ce mi-a spus. 

— Sper să te-nşeli. 

— Pariez că n-o să aflăm niciodată adevărul, spuse trist 
Scragger. Cum era cuvântul acela, domnule Kasigi? Karma. 
Karma amărâtului ăla a fost scurtă şi deloc plăcută. 

Ceilalţi încuviinţară din cap. Priviră în tăcere cum nava era 
detaşată de cordonul ombilical al pontonului. Ca să vadă 
mai bine, Scragger se apropie de balustrada punţii 
superioare. Sub o baie de lumină, petroliştii deşurubau cu 
mult efort ţeava de doisprezece ţoii de la complexul de 
valve al pontonului. Acolo se aflau şase oameni: doi dintre 
japonezii din echipaj, trei iranieni şi un inginer francez. În 
faţa lui se desfăşura, pe toată lungimea şi lăţimea ei, 
puntea, în mijlocul căreia se odihnea elicopterul lui, un JR 


206. Aterizase acolo la sugestia lui de Plessey şi cu 
aprobarea lui Kasigi. 

— Beau, îi spusese el francezului, am să te duc înapoi la 
SirLsau la Lengeh, cum vrei. 

— Yoshi Kasigi sugerează să rămânem amândoi peste 
noapte, Scrag, şi să ne-ntoarcem dimineaţa. Ar fi o 
schimbare pentru tine. Putem să plecăm în zori, să ne- 
ntoarcem la Lengeh. Hai la bord, mi-ar face mare plăcere. 

Şi astfel aşezase elicopterul pe puntea petrolierului, la 
asfinţit, nu prea sigur de motivele pentru care acceptase 
invitaţia, dar făcuse un pact cu Kasigi şi simţea că trebuie 
să-l onoreze. Şi, de asemenea, se simţea cumplit de 
responsabil pentru tânărul Abdullah Turik. Aspectul 
cadavrului tânărului îl zguduise rău şi-l făcuse să-şi 
dorească să fie la Siri până când pleca petrolierul. Astfel că 
venise şi încercase să fie un oaspete bun, plăcut, fiind de 
acord cu de Plessey, fără prea mare tragere de inimă totuşi, 
că poate, în definitiv, moartea tânărului era doar o 
coincidenţă şi că precauţiile lor aveau să împiedice orice 
încercare de sabotaj. 

De când începuse încărcarea, cu o zi înainte, erau cu toţii 
nervoşi, iar în seara aceea în mod deosebit. Ştirile BBC-ului 
fuseseră din nou foarte proaste - comunicate despre 
confruntări din ce în ce mai aprige în Teheran, Meshed şi 
Qom. Pe lingă asta era raportul lui Mclver pe care Ayre îl 
retransmisese prudent de la Kowiss, în franceză - ştirea 
despre blocarea neîntreruptă a Aeroportului Internaţional 
Teheran, despre o posibilă lovitură de stat şi despre Kyabi. 
Asasinarea lui Kyabi îl răscolise şi pe de Plessey şi toate 
acestea, laolaltă cu valul de zvonuri şi contra-zvonuri care 
circulau printre iranieni, făcuse ca seara să fie sumbră. 
Zvonuri despre o iminentă intervenţie militară americană, 
despre o iminentă intervenţie militară sovietică, despre 
tentative de asasinare a lui Khomeini, a lui Bazargan, 
primul ministru numit de el, a lui Bakhtiar, primul ministru 
legal, a ambasadorului american, zvonuri că lovitura 


militară de stat avea să aibă loc la Teheran în acea noapte, 
că Khomeini era deja arestat, că toţi militarii de toate 
armele capitulaseră şi Khomeini era conducătorul de facto 
al Iranului şi că generalul Nassiri, şeful SAVAK, fusese 
capturat, judecat şi împuşcat. 

— Nu, pot fi chiar toate adevărate, dăduse glas Kasigi 
gândului tuturor. Nu putem face altceva decât să aşteptăm. 

Fusese o gazdă minunată. Toată mâncarea fusese 
japoneză, chiar şi berea. Scragger încercase să-şi ascundă 
dezgustul în faţa aperitivelor cu shushi, dar apreciase 
foarte mult puiul fript pe grătar într-un sos dulce amărui, 
orezul, creveţii prăjiţi şi salata de legume. 

— Încă o bere, căpitan Scragger? îl îmbiase Kassigi. 

— Nu, mulţumesc, nu-mi permit mai mult de una, deşi 
trebuie să recunosc că e bună. Poate nu atât de bună ca 
Foster's, da' foarte aproape. 

De Plessey zâmbise. 

— Nu ştii ce compliment e ăsta, domnule Kasigi. când un 
australian spune că o bere e aproape ca Foster's, e într- 
adevăr o laudă. 

— O, da, ştiu, într-adevăr, domnule de Plessey. Acolo, 
Dedesubt, şi eu prefer Fosteri's. 

— Petreci multă vreme acolo? îl întrebase Scragger. 

— O, da. Australia este una dintre principalele surse de tot 
felul de materii prime pentru Japonia. Compania mea are 
cargouri care transportă cărbune, minereu de fier, grâu, 
orez şi soia. Importăm cantităţi uriaşe din orezul vostru, 
deşi o mare parte din el merge la producerea băuturii 
noaste naţionale, sake. Aţi gustat sake, căpitane? 

— Da, da, am gustat o dată. Dar vinul cald... sakeul nu 
prea e pe gustul meu. 

— Aşa e, spusese de Plessey, apoi adăugase grăbit, cu 
excepţia iernii, ca să te-ncălzească. Ce spuneaţi despre 
Australia? 

— Mi-a plăcut foarte mult ţara. Cel mai mare dintre fiii mei 
urmează cursurile Universităţii din Sydney, aşa că îl vizităm 


din timp în timp. E o minunăţie atât de mare, atât de 
bogată, atât de goală. 

Da, se gândise morocănos Scragger, vrei să spui atât de 
goală, abia aşteptând s-o umple milioanele voastre de 
furnici lucrătoare. Slavă Domnului că suntem la câteva mii 
de kilometri depărtare şi America n-o să îngăduie niciodată 
să fim ocupați. 

— Tâmpenii, spusese Mclver odată, în urmă cu doi ani, în 
timpul unei ciorovăieli amicale, când el, Mclver, şi Petikin se 
aflau la Singapore, într-un concediu de o săptămână. Dacă 
vreodată, în viitor, Japonia va alege momentul potrivit, să 
zicem când America s-ar lua de gât cu ruşii, America n-o să 
fie în stare să mişte un deget pentru a ajuta Australia. Cred 
c-o să cadă la înţelegere şi... 

— Dirty Duncan şi-a pierdut biluţele, Charlie, intervenise 
Scragger. 

— Aşa-i, încuviinţase Petikin. Te înţeapă, Scrag. 

— O, nu, nu. Adevăratul vostru protector e China. La bine 
sau la rău, China o să fie întotdeauna aici. Şi numai China o 
să fie întotdeauna în poziţia de a opri Japonia, dacă 
vreodată Japonia se militarizează şi devine îndeajuns de 
puternică ca să pornească spre sud. Dumnezeule, Australia 
e Marele Premiu al Pacificului, sipetul cu comori al 
Pacificului! Da' nici unuia dintre voi, nenorociţilor, acolo, 
Dedesubt, nu vă dă prin cap să faceţi planuri de viitor sau 
să vă folosiţi dovleacul. Tot ce vreţi, afurisiţilor, e un 
weekend de trei zile, mai mulţi bani pentru mai puţină 
afurisită de muncă, afurisitul de învăţământ gratuit, 
asistenţă medicală şi socială gratuită şi să stea alţi fraieri pe 
metereze. Sunteţi mai rău decât bătrâna Anglie, nefericita 
de ea, care nu s-a ales cu nimic. Adevărata ameninţare... 

— Aveţi petrolul Mării Nordului. Dacă ăsta nu-i norocu' 
dracului, o să... 

— Adevăratul necaz e că ticniţii voştri de Dedesubt habar 
n-au pe ce lume sunt. 


Stai jos, Scrag! Spusese Petikin îngrijorat. Aţi convenit să 
nu vă păruiţi. Deloc. Amândoi. Aţi făcut-o odată, dar a fost 
amical. Dacă încerci să-l pocneşti pe Mac când nu e criţă, 
ajungi în şanţ. S-ar putea să aibă hipertensiune, dar are şi-o 
centură neagră. 

— Eu să-l pocnesc pe Dirty Duncan? Glumeşti, amice! Eu 
nu mă leg de amărâţi bătrâni... 

Scragger zâmbi în sinea sa, amintindu-şi acea ciorovăială 
care pusese capăt tuturor celorlalte ciorovăieli ale lor. 
Singapore e un loc minunat, îşi zise, apoi, simțindu-se mai 
bine, îşi întoarse atenţia către petrolier. Mâncase bine şi era 
foarte bucuros că încărcarea se isprăvise. Noaptea era 
grozavă. Departe, deasupra lui, zări luminile de navigaţie 
ale unui avion ce se-ndrepta către vest şi se-ntrebă în gând 
unde avea să aterizeze, cărei companii îi aparţinea şi câţi 
pasageri avea la bord. Vedea foarte bine noaptea şi 
constată că oamenii de pe ponton aproape isprăviseră cu 
deşurubarea ţevii. Odată ce-avea să fie ridicată cu vinciul la 
bord, petrolierul putea să plece. În zori, Rikomaru avea să 
se găsească în strâmtoarea Hormuz şi el avea să decoleze şi 
să zboare acasă, la Lengeh, cu de Plessey. 

Apoi privirea sa ageră zări nişte oameni îndepărtându-se 
în fugă de staţia de pompare de pe țărm, ceva mai puţin 
luminată. Îşi îndreptă atenţia spre ei. Urmă o mică explozie, 
apoi o izbucnire de flăcări când se aprinse petrolul. Toţi cei 
aflaţi pe bord priviră cu gura căscată. Flăcările începură să 
se-mprăştie şi se auziră strigăte în iraniană şi franceză. 
Dinspre barăci şi rezervoarele de petrol alergau oameni. 
Sclipirea neaşteptată a unui pistol mitralieră în întuneric, 
urmată de pârâitul ascuţit, urât. Din difuzoarele navei 
răzbătu în japoneză vocea căpitanului: 

— La posturile de avarie! 

Oamenii de pe ponton îşi redublară imediat eforturile, 
înspăimântați de ideea că, cumva, focul ar fi putut să se 
răspândească prin conductă spre ponton, aruncându-l în 
aer. În momentul în care capătul de racord căzu de pe 


robinet, iranienii săriră grăbiţi în mica lor barcă 
pneumatică cu motor şi se îndepărtară în viteză, 
considerându-şi însărcinarea dusă la bun sfârşit. Inginerul 
francez şi marinarii japonezi alergară în sus pe schelă, în 
timp ce vinciul petrolierului se trezi la viaţă zăngănind şi 
trase conducta pe bord. 

Sub punți, echipajul alergase la posturile de avarie, unii la 
camera motoarelor, alţii pe puntea superioară, iar alţii în 
coridoare. Pentru moment, cei trei iranieni care 
supravegheau distribuirea petrolului în diferite părţi ale 
navei fuseseră lăsaţi singuri. O rupseră la fugă spre punte. 
Unul dintre ei, Said, se prefăcu că se-mpiedică şi căzu lângă 
bocaportul principal. Când fu sigur că nu este observat, îşi 
deschise la iuţeală pantalonii şi scoase un mic dispozitiv cu 
exploziv plastic, care scăpase controlului corporal când 
venise la bord. Fusese legat cu bandă adezivă, sus, între 
picioare. Activă în grabă detonatorul chimic care trebuia să 
explodeze cam peste o oră, înghesui dispozitivul în spatele 
robinetului principal şi fugi către schelă. Ajuns pe punte, 
rămase uluit descoperind că oamenii de pe ponton nu îl 
aşteptaseră şi că şalupă era acum aproape de țărm. Ceilalţi 
doi iranieni se ciorovăiau agitaţi, la fel de înfuriaţi că 
fuseseră lăsaţi la bord. Niciunul dintre ei nu era membru al 
celulei sale de stânga. 

Pe țărm, petrolul revărsat ardea cu furie, scăpat de b 
control, dar scurgerea fusese oprită şi spărtura lată. Trei 
oameni, un francez şi doi iranieni, suferiseră suri grave. 

Camionul pompierilor revărsa asupra flăcărilor apă rnare 
aspirată din Golf. Nu bătea vântul şi fumul negru, necăcios, 
făcea lupta cu focul şi mai dificilă. 

— Puneţi nişte spumă pe el, strigă Legrande, managerul 
francez. 

Aproape scos din fire de furie, încerca să împung ordine, 
dar toţi alergau de colo-colo sub lumina reflectoarelor, fără 
să ştie ce să facă. 


— Jacques, strânge-i pe toţi şi hai să-i numărăm. cât de 
repede poţi! 

Tot personalul de pe insulă era compus din şapte francezi 
şi treizeci de iranieni. Un grup de apărare din trei oameni, 
înarmaţi doar cu bâte încropite în grabă, se repezi în 
întuneric fără să ştie dacă se mai puteau aştepta la un alt 
sabotaj şi din ce parte s-ar fi putut ivi primejdia. 

— M'sieur! strigă medicul iranian după Legrande. Acesta 
cobori către țărm, spre complexul de ţevi şi valve conectate 
la rezervorul de pe ponton. Medicul era îngenuncheat lângă 
doi dintre răniții ce zăceau întinşi pe o bucată de prelată, 
inconştienţi. Unul dintre ei avea părul complet ars şi arsuri 
grave pe cea mai mare parte a feţei. Celălalt fusese 
împroşcat cu petrol de explozia iniţială, care îi aprinsese 
instantaneu hainele, provocându-i arsuri de gradul întâi pe 
cea mai mare parte a feţei, pieptului şi picioarelor. 

— Mon Dieu! mormăi Legrande şi-şi făcu cruce la vederea 
pielii carbonizate, abia recunoscându-l pe maistrul iranian. 

Unul dintre inginerii francezi stătea ghemuit în apropiere, 
gemând încet, cu palmele şi braţele pline de arsuri. Printre 
gemetele de suferinţă se revărsa un şuvoi neîntrerupt de 
invective. 

— Te duc la spital cât de repede pot, Paul. 

— Găseşte-i pe păcătoşii ăia şi dă-le foc! răspunse 
inginerul şi se lăsă din nou pradă durerii sale. 

— Sigur, încuviinţă neajutorat Legrande, apoi se întoarse 
către medic. Fă ce po?i. Am să cer un CASEVAC. 

Se depărta grăbit spre încăperea radioemiţătorului, aflată 
într-una dintre barăci, încercând să-şi obişnuiască ochii cu 
întunericul. Atunci observă la capătul îndepărtat al pistei 
înguste de decolare doi bărbaţi ce alergau către o mică 
faleză. Dincolo de ea se afla un mic golf cu un debarcader 
modest, folosit pentru iole şi înot. Pariez că ticălo?ii au o 
barcă acolo, îi trecu imediat prin gând. Aprope nebun de 
furie, strigă după ei, în întuneric: 

— 'Ticăloşilor! 


Când se produsese prima explozie, de Plessey se repezise 
la aparatul de radio aflat pe punte, care făcea legătura cu 
țărmul. 

— Aţi găsit mitraliera aia? întrebă în franceză pe 
directorul adjunct al bazei. 

În spatele lui, Scragger, Kasigi şi căpitanul priveau la fel 
de întunecaţi. Luminile de pe punte fuseseră diminuate. 
Luna se ridicase sus pe cer şi lumina cu putere. 

— Nu, m'sieur. După prima rafală atacatorii au dispărut. 

— Ce pagube a suferit sistemul de pompare? 

— Nu ştiu. Aştept... Ah... Doar o clipă... Uite-l pe mi'sieur 
Legrande. 

După un moment, din nou în franceză: 

— Aici Legrande. Trei arşi, doi iranieni foarte rău, celălalt 
e Paul Beaulieu, palmele şi braţele. Cer imediat un 
CASEVAC. Am văzut doi bărbaţi îndreptându-se către golf, 
probabil sabotorii, s-ar putea să aibă o barcă acolo. 

— Adună toată lumea, să văd cine lipseşte! 

— Da, imediat! 

— Pagubele? 

— Nu sunt mari. Cu puţin noroc, rezolvăm într-o 
săptămână, cu siguranţă, până soseşte celălalt petrolier. 

— Vin la țărm de îndată ce pot. Aşteaptă o clipă! 

De Plessey se întoarse către ceilalţi şi le spuse ce-i 
transmisese Legrande. Scragger spuse imediat: 

— Zbor eu cu CASEVAC-ul, nu-i nevoie să chemaţi pe 
altcineva. 

Kasigi interveni: 

— Aduceţi răniții la bord. Avem un punct medical şi un 
doctor. E foarte priceput, în special la arsuri. 

— Minunat! 

— Scragger o rupse la fugă. De Plessey rosti în microfon: 
— Ne ocupăm noi de CASEVAC, de aici, pune oamenii pe 
brancarde, căpitanul Scragger o să-i aducă imediat la bord. 
E un doctor aici. Un tânăr ofiţer de punte japonez apăru şii 

se adresă scurt căpitanului, care scutură 


— Cei trei iranieni, care au fost lăsaţi la bord când ceilalţi 
de pe ponton au fugit, vor să fie duşi la țărm imediat. Am 
spus că pot s-aştepte. 

Apoi strigă către camera motoarelor, pregătindu-se să 
pornească nava. Kasigi privea fix insula şi rezervoarele de 
acolo. Am nevoie de petrolul ăla, se gândea, şi am nevoie ca 
insula să fie în siguranţă. Dar nu este şi nu pot să fac nimic 
ca să o apăr. 

— Mă duc la țărm, spuse de Plessey şi plecă. Scragger era 
deja lângă elicopter, descuind uşile din spate. 

— Ce faci, Scrag? 

— Pot să întind brancardele pe locurile din spate şi să le 
ancorez, mai degrabă decât să agăţ o plasă de transport în 
afara aparatului. 

— Vin cu tine. 

— Hopa sus! 

Aruncară o privire scurtă în jur peste toată hărmălaia. Cei 
trei iranieni alergaseră către ei şi bălmâăjeau ceva. Era 
limpede că vroiau să meargă la țărm cu elicopterul. 

— Îi luăm, Scrag? 

Scragger era deja pe locul pilotului, iar degetele îi dansau 
peste întrerupătoare. 

— Nu. Tu eşti în cadrul urgenţei, ei nu! Urcă sus, bătrâne. 

Arătă către scaunul din dreapta, apoi făcu un semn 
iranienilor să se îndepărteze. 

— Nah, ajaleh daram - nu, mă grăbesc - spuse, folosind 
una dintre cele câteva expresii în farsi pe care le ştia. 

Doi dintre ei se traseră ascultători înapoi; cel de-al treilea 
se strecură pe locul din spate şi începu să-şi prindă centura. 
Scragger scutură din cap, făcându-i semn să iasă. 

Omul nu-l băgă în seamă şi-i vorbi repezit, întinzând pe 
chip un zâmbet forţat şi arătând către țărm. 

Nerăbdător, Scragger îi făcu din nou semn să iasă şi apăsă 
cu un deget comutatorul de pornire a motoarelor. Acestea 
începură să geamă imediat. Din nou, bărbatul refuză şi, 
furios acum, arătă către țărm, dar glasul lui era înecat de 


bubuitul motoarelor. Pentru un moment, Scragger îşi zise 
„okay, de ce nu?”, apoi observă chipul celuilalt, salopeta 
îmbibată de sudoare şi i se păru că mirosea a teamă. 

— Afară! spuse, cântărindu-l din ochi. 

Said nu-i dădu nici o atenţie. Deasupra lor elicea se 
răsucea încet, prinzând viteză. 

— Lasă-l să rămână! strigă de Plessey pe deasupra 
zgomotelor. Să ne grăbim mai bine! 

Brusc, Scragger întrerupse procedura de pornire şi, cu 
foarte multă putere pentru un bărbat mărunt, desfăcu 
centura de siguranţă a lui Said şi îl azvârli pe punte, pe 
jumătate inconştient, mai înainte ca cineva să înţeleagă ce 
se-ntâmpla. îşi făcu palmele pâlnie la gură şi strigă în sus 
către puntea de comandă: 

— Hei, voi de sus, Kasigi! Fantele ăsta e-al dracului de 
nerăbdător să ajungă la țărm! N-a fost pe sub punți? 

Fără să mai aştepte vreun răspuns, sări înapoi în cabină şi 
izbi butonul de pornire. 

De Plessey îl privi o clipă în tăcere. 

— Ce-ai văzut la omul ăla? 

Scragger ridică din umeri. Cu mult înainte ca motorul să 
ajungă la puterea maximă, marinarii îl înşfăcaseră pe Said 
şi pe ceilalţi doi şi-i împingeau din spate către puntea de 
comandă. Elicopterul ţâşni ca o săgeată spre țărm. 

Cei doi răniţi erau deja pe brancarde. Legară la iuţeală o 
brancardă de rezervă de locul din spate şi deasupra ei fu 
legată ferm prima targa. Scragger îi dădu o mână de ajutor 
francezului rănit, acum cu ambele braţe bandajate, să se 
aşeze lingă el pe locul din faţă. Străduindu-se să nu simtă 
mirosul, ridică aparatul în aer şi zbură înapoi, aterizând 
uşor ca un funigel. 

Doctorul şi ajutoarele lui îl aşteptau cu pungile de plasmă 
pentru transfuzie şi seringile cu morfină pregătite. În 
câteva secunde, Scragger ţâşni din nou către țărm. Peste 
alte secunde ultima targa fu aşezată la locul ei şi el se ridică 
în zbor ca să se aşeze din nou, delicat, pe punte. Încă o dată 


doctorul fu acolo, cu acele pregătite şi din nou alergă 
aplecat către brancardă, pe sub elicele care se învârteau. 
De data asta însă nu folosi seringa. 

— Ah, îmi pare rău, spuse într-o engleză opintită. Acest 
bărbat mort, apoi, aplecându-şi capul, porni în fugă spre 
infirmerie. 

Ajutoarele lui luară cadavrul cu ele. Scragger opri 
motoarele, încuie totul, după care se duse la parapet şi 
vomă cu spasme violente. De când văzuse, auzise şi 
mirosise un pilot arzând într-un biplan prăbuşit în flăcări, 
cu foarte mulţi ani în urmă, era stăpânit de groaza de a fi 
prins în aceeaşi situaţie. Nu fusese niciodată în stare să 
suporte mirosul părului şi pielii umane arse. 

După un timp îşi şterse gura, respiră aerul curat şi îşi 
binecuvântă norocul. Fusese doborât de trei ori - de două 
ori în flăcări - dar de fiecare dată scăpase teafăr. De patru 
ori trebuise să aterizeze forţat, punând manual elicea pe 
contrasens, ca să-şi salveze viaţa lui şi a pasagerilor - de 
două ori deasupra junglei, peste coroanele copacilor, o dată 
cu motorul în flăcări. 

— Dar numele meu nu era pe listă, mormăi. Nu atunci. Se 
apropiau paşi. Se întoarse şi-l văzu pe Kasigi înaintând pe 
punte cu o sticlă de bere Kirin, rece ca gheaţa, în fiecare 
mână. 

— Te rog să mă ierţi, poftim, spuse Kasigi grav, oferindu-i 
berea. Arsurile îmi trezesc aceeaşi stare şi mie; şi mie mi-a 
venit să vărs. Am coborât să văd cum se simt răniții şi... şi 
mi-a fost foarte rău. 

Scragger bău recunoscător. Lichidul rece, cu gust de 
hamei, ale cărui bule îi înţepau limba, îl făcu să se simtă ca 
renăscut. 

— lisuse Christoase, a fost bun! Mulţumesc, amice. Şi, 
pentru că spusese o dată, îi fu mai uşor s-o spună şi a doua 
oară. 

— Mulţumesc, amice. Kasigi auzi cuvintele repetate de 
două ori şi socoti - repurtase o victorie majoră. Amândoi se 


întoarseră spre marinarul care venea grăbit către ei cu un 
mesaj telex în mână. I-l dădu lui Kasigi, care se duse lângă 
cel mai apropiat bec, îşi puse ochelarii şi se strădui să 
citească. Scragger îl văzu tresărind şi întunecându-se şi mai 
mult la faţă. 

— Veşti proaste? 

După o pauză, Kasigi spuse: 

— Nu, doar unele probleme! 

— Pot face ceva? 

Kasigi nu răspunse. Scragger aşteptă. Putea să vadă 
zbuciumul din ochii celuilalt, deşi pe chip nu lăsa să se 
ghicească nimic, şi era sigur că Kasigi încerca să hotărască 
dacă să-i spună sau nu. Apoi acesta spuse: 

— Nu cred. Se referă la fabrica... complexul nostru 
petrochimic de la Bandar-e Delam. 

— Cea pe care o construieşte Japonia? 

Ca toată lumea din Golf, Scragger ştia despre uriaşa 
întreprindere care valora trei miliarde şi jumătate de dolari 
şi care, odată terminată, avea să fie, fără îndoială, cel mai 
mare complex petrochimic din Asia Mică şi din Orientul 
Mijlociu, cu o fabrică de trei sute de mii de tone de etilena 
în inima ei. Construcţia începuse în '71 şi era isprăvită cam 
în proporţie de optzeci şi cinci la sută. 

— Ala da, fabrică! 

— Da, dar e construită de întreprinderi private japoneze, 
nu de guvernul japonez, spuse Kasigi. Fabrica Iran-loda e 
finanțată de capital privat. 

— Ah! spuse Scragger, tot ce ştia căpătând un sens. Toda 
Shiping - ImnIodalSunteţi aceeaşi companie? 

— Da, dar suntem numai o parte din sindicatul patronal 
japonez care a oferit banii şi suportul tehnic Şahului... 
Iranului, se corectă Kasigi. 

Toţi zeii, mari şi mici, să blesteme pământul ăsta, pe cei ce- 
l locuiesc, pe Şah, pentru că a iscat crizele de petrol, OPEC- 
ul, blestemaţi fie toţi fanaticii bigoţi şi mincinoşii care 
trăiesc aici. Aruncă din nou o privire asupra mesajului şi fu 


mulţumit să vadă că mâinile nu-i tremurau. Era într-un cod 
secret, din partea preşedintelui companiei sale, Hiro Toda. 

Spunea: „Urgent! Datorită inflexibilităţii absolute şi 
neîntrerupte a iranienilor, a trebuit, în cele din urmă, să 
dispun încetarea tuturor lucrărilor de construcţie de la 
Bandar-e Delam. în prezent, cheltuielile depăşesc totalul de 
cinci sute milioane dolari şi vor ajunge probabil până la un 
miliard mai înainte să putem începe producţia. Dobânzile 
prezente se ridică la patru sute nouăzeci şi cinci de mii de 
dolari zilnic. Datorită ticăloaselor presiuni, făcute în secret 
de Sabia Ruptă, planul nostru Alternativa AM a fost refuzat. 
Du-te urgent la Bandar-e Delam şi trimite-mi un raport 
personal. Directorul şi şeful de lucrări, Watanabe, te 
aşteaptă. Te rog confirmă”. 

E cu neputinţă să ajung acolo, îşi zise Kasigi doborât. Iar 
dacă Planul 4 e respins, suntem ruinaţi. 

Alternativa A prevedea ca Hiro 'Toda să contacteze 
guvernul japonez pentru împrumuturi cu dobândă scăzută 
şi în acelaşi timp, discret, să-l roage pe primul ministru să 
declare complexul Iran-loda de la Bandar-e Delam proiect 
naţional. „Proiect Naţional” însemna că guvernul 
recunoştea oficial extrema importanţă a lucrărilor şi urma 
să se-ngrijească de finalizarea lor. Sabia Ruptă era codul lor 
pentru duşmanul personal al lui Hiro Toda şi principalul lor 
rival, Hidioshy Ishida, care conducea nemăsurat de 
puternicul grup de companii comerciale cu numele generic 
de Mitsuwari. Blestema-l-ar toţi zeii pe viermele ăsta 
invidios şi mincinos, Ishida, gândea Kasigi în timp ce 
spunea: 

— Compania mea e una dintre multele din cadrul acestui 
sindicat patronal. 

— Am zburat o dată peste fabrica voastră. Veneam de la 
baza noastră de la Abadan. Eram cu un aparat de 
transport, aduceam un '212. Aveţi necazuri pe-acolo? 

— Momentan. 


Kasigi se opri, privindu-l îndelung. încet încet, din bucăţi, 
începea să se formeze un plan. 

— Unele probleme temporare; importante, dar temporare. 
După cum ştii, am avut şi noi, din plin, de la început partea 
noastră de necazuri, deşi nimic din vina noastră. 

Mai întâi a fost în februarie '71, când douăzeci şi trei de 
producători de petrol au semnat înţelegerea OPEC în 
privinţa preţurilor, formând acest cartel, dublând preţul la 
doi dolari şi şaisprezece cenți barilul... Apoi războiul de Yom 
Kippur, în '73, când OPEC a oprit livrările către Statele 
Unite şi a ridicat preţul la cinci dolari şi doisprezece cenți... 
după asta catastrofa din '74, când transporturile de petrol 
ale OPEC au fost reluate, dar din nou la peste dublul 
preţului lor - zece dolari şi nouăzeci şi cinci - şi a-nceput 
recesiunea economică mondială. De ce Statele Unite au 
îngăduit OPEC-ului să distrugă economia lumii, când doar ei 
singuri aveau posibilitatea să-i zdrobească, n-o să ştim 
niciodată. Baka! şi-acum suntem pe vecie la mâna OPEC. 
Acum principalul nostru furnizor, Iranul, e în revoluţie, 
petrolul a ajuns la aproape douăzeci de dolari barilul şi 
trebuie să plătim. Trebuie! îşi strânse pumnul, gata să 
izbească cu el în balustradă, apoi îl desfăcu, dezgustat de 
lipsa sa de control. 

— Cât despre Iran-Ioda, spuse, forţându-se să pară calm, 
ca toată lumea şi noi i-am găsit pe iranieni foarte dificili în a 
te înţelege cu ei, în ultimii ani. Făcu semn către mesaj. 
Preşedintele companiei mele îmi cere să mă duc la Bandar- 
e Delam. 

Scragger fluieră. 

— Încurcată treabă. Vreau să spun dificilă. 

— Da. 

— E important? 

— Da. Este. 

Kasigi lăsă cuvintele să atârne în aer, convins că Scragger 
avea să sugereze soluţia. Pe țărm, solul îmbibat cu petrol 
din jurul complexului de valve ardea încă cu flăcări 


strălucitoare. Maşina pompierilor împrăştia spumă. În 
apropiere putea fi zărit de Plessey vorbind cu Legrande. 

Scragger spuse: 

— Ascultă, amice, eşti un client important al lui de Plessey, 
nu? Ar putea să-ţi aranjeze un charter. Avem un 206 de 
rezervă. Dacă e de acord... Toate aparatele noastre sunt 
contractate cu lranOQil, cu el, de fapt. Poate am putea obţine 
permisiunea de la Controlul de Trafic Aerian să te ducem în 
susul coastei, sau dacă ai putea să rezolvi la Imigrări şi 
vamă, la Lengeh; poate te-am putea sălta peste Golfin 
Dubai sau Al Shargaz, de-acolo poate că ai putea să ieiun 
avion spre Abadan sau Bandar-e Delam. Oricum, amice, ar 
putea să ne ajute să-i dăm drumul. 

— Crezi c-o să vrea? 

— De ce nu? Eşti important pentru el. 

Sigur că suntem foarte importanţi pentru el, şi o ştie. Dar 
n-am să uit niciodată scandaloasa bonificaţie de doi dolari 
de baril. 

— lartă-mă, ce ai spus? 

— Am spus: ce v-a făcut totuşi să porniţi proiectul ăsta? E 
departe de casă şi n-avea cum să vă aducă altceva decât 
necazuri. Ce v-a făcut să-l porniţi? 

— Un vis. 

Kasigi simţea nevoia să aprindă o ţigară, dar fumatul era 
îngăduit doar în anumite zone, protejate de incendiu. 

— Cu unsprezece ani în urmă, în '68, un om numit Banjiro 
Kyama, un inginer bătrân care lucra pentru compania mea, 
şi rudă cu preşedintele ei, Hiro Toda, trecea cu maşina prin 
câmpurile petroliere din jurul Abadanului. Era prima lui 
vizită în Iran şi oriunde s-a dus a văzut jeturi de gaze 
naturale aprinse. I-a venit brusc un gând: n-am putea 
transforma gazul ăsta irosit în produse chimice? Avem 
tehnologia şi priceperea şi obişnuinţa de a planifica pe 
termen lung. Priceperea şi banii japonezilor, alăturate 
materiei prime iraniene, care acum e în întregime irosită. O 
idee strălucită, unică, şi încă una dintre primele din 


categoria ei. Studiul de fezabilitate a luat trei ani. Destul de 
mult, deşi rivali invidioşi au pretins că am pornit-o prea 
repede şi în acelaşi timp au încercat să ne fure ideile şi să-i 
aţâţe pe alţii împotriva noastră. Dar Planul 'Toda a mers 
înainte după cuviinţă şi a fost obţinută o finanţare trei 
miliarde şi jumătate de dolari. Desigur, suntem doar o parte 
din sindicatul Gyokotomo -Mitsuwari-loda, dar navele Toda 
vor transporta partea japoneză din produsele de care 
industria noastră are o nevoie, dacă vom putea isprăvi 
vreodată complexul, se gândi dezgustat. 

— Şi-acum visul e un coşmar? Am auzit vorbindu-se că 
proiectul e-n lipsă de fonduri. 

— Duşmanii răspândesc tot felul de zvonuri. 

Peste omniprezentul murmur al generatoarelor navei, 
urechile lui Kasigi prinseră începutul ţipătului pe care-l 
aştepta, surprins că durase atât de mult până să îl audă. 

— Când de Plessey se întoarce la bord, ai să m-ajuţi? 

— Bucuros. El e omul care... 

Scragger se opri. Din nou părerea de țipăt. 

— Arsurile trebuie să fie deosebit de dureroase. Kasigi 
dădu din cap. O nouă izbucnire a flăcărilor le îndreptă 
atenţia către țărm. Priviră oamenii de-acolo. Focul era 
aproape sub control. 

Un alt țipăt. Kasigi îl neglija, cu gândurile la Bandar-e 
Delam şi la răspunsul pe care ar fi trebuit să-l trimită 
imediat prin telex lui Hiro 'Toda. Dacă cineva poate să 
rezolve problema noastră, acela e Hiro Toda. El trebuie s-o 
facă. Dacă el n-o face, sunt ruinat şi nereuşita lui devine şi-a 
mea. 

— Kasigi-san! 

Era căpitanul, care striga de pe puntea de comandă. 

— Hai! 

Scragger ascultă şuvoiul de cuvinte japoneze, deloc 
plăcute urechilor sale, revărsat de căpitan. Kasigi răsuflă 
adânc. 


— Domo! strigă, apoi, repezit, către Scragger uitând de 
toate celelalte: Haide! 

Îl conduse în fugă către schela de bord. 

— Iranianul, iii aduci aminte? Cel pe care l-ai aruncat din 
elicopter. E sabotor şi a plantat un dispozitiv exploziv sub 
punți. 

Scragger îl urmă prin culoar, în jos pe scări, sări câte două 
trepte odată, trecură în fugă de-a lungii coridoarelor în jos, 
pe altă punte şi pe încă una şi atunci îşi aminti ţipetele. 
Credeam că vin de pe punte şi nu de dedesbut, din cale, îşi 
zise. Ce i-or fi făcut? Îl ajunseră din urmă pe căpitan şi pe 
inginerul şef. Doi marinari furioşi pe jumătate împingeau, 
pe jumătate târau în faţa lor un Said paralizat de spaimă. 
Lacrimile îi curgeau pe obraji şi bolborosea incoerent, 
ţinându-şi cu o mână pantalonii ridicaţi. Se opri tremurând 
şi gemând şi arătă către una dintre valve. Căpitanul se 
aşeză foarte precaut pe vine, se întinse în spatele 
robinetului uriaş, apoi se ridică. 

Explozibilul plastic era abia cu puţin mai mare decid 
palma lui. Dispozitivul de temporizare era chimic, o fiolă 
înglobată în el şi legată puternic cu bandă adezivă. 

— Opreşte-l! îi ceru furios într-o persană ezitantă 
întinzându-l către omul care se trase înapoi, bolborosind şi 
ţipând. 

— Nu se poate opri. E gata să explodeze, nu-nţelegi? 
Căpitanul îngheţă. 

— Spune că nu se poate opri. 

Mai înainte de a putea schiţa o mişcare, unul dintre 
marinari i-l smulse din mână şi, pe jumătate trăgându-l pe- 
Said cu el, pe jumătate îmbrâncindu-l, se repezi către 
ieşire. În locul acela nu existau hublouri, dar erau pe 
puntea următoare. Cel mai apropiat hublou se afla într-un 
colţ al coridorului, bine închis cu două mari piuliţe-fluture, 
metalice. Aproape îl izbi pe Said de ele, ţipând la el să le 
deschidă. Cu mâna liberă începu să desfacă una dintre ele. 
Zăvorul căzu, apoi cel al lui Said. Marinarul deschise 


hubloul. În aceeaşi secundă dispozitivul explodă, 
smulgându-i marinarului amândouă mâinile şi cea mai mare 
parte a feţei, iar lui Said capul, împroşcând uşa cabinei cu 
sânge. Ceilalţi, sosiți în fugă de dedesubt, fură aproape 
aruncaţi înapoi în coridor. Apoi Kasigi înainta şi îngenunche 
lângă cadavre. Ameţit, scutură încet din cap. Căpitanul 
sparse tăcerea. 

— Karma! murmură. 

CAPITOLUL 13 

La Teheran; ora 8,33 seara. După ce se despărţise de 
Mclver în apropierea birourilor lor, Tom Lochart se dusese 
acasă, întâlnind în drum câteva diversiuni, câţiva poliţişti 
furioşi, dar nimic care să-l împiedice. Locuinţa lui era un 
apartament splendid la mansarda unei clădiri moderne cu 
şase etaje, în cea mai bună zonă rezidenţială, un dar de 
nuntă de la socrul său. 

Şeherazada îl aştepta. Îşi aruncă braţele în jurul lui, îl 
sărută cu pasiune, îl rugă să se aşeze în faţa focului şi să-şi 
scoată pantofii, alergă să-i aducă nişte vin - răcit exact aşa 
cum îi plăcea lui - îi aduse o gustare, spunând că cina avea 
să fie gata în curând, alergă în bucătărie şi, cu vocea ei 
armonioasă, fluidă, ceru slujnicei şi bucătarului să se 
grăbească fiindcă stăpânul sosise acasă şi era flămând, apoi 
se întoarse înapoi şi se aşeză la picioarele lui pe podeaua 
minunat şi din belşug acoperită cu covoare, înconjurându-şi 
genunchii cu braţele şi privindu-l cu adoraţie. 

— Oh, sunt atât de fericită să te văd, Tommy. Mi-a fost atât 
de dor de tine! spuse într-o engleză încântătoare. Oh! Mi- 
am petrecut timpul foarte interesant, astăzi şi ieri. 

Purta pantaloni persani din mătase uşoară şi o bluză lungă 
şi-largă şi, pentru el, era dureros de frumoasă. Şi dorită. 
Peste câteva zile avea să fie cea de-a douăzeci şi treia 
aniversare a zilei ei de naştere. El avea patruzeci şi trei de 
ani. Erau căsătoriţi de aproape un an şi el se simţise vrăjit 
din prima clipă când o văzuse. 


Asta se-ntâmplase cu ceva mai mult de trei ani în urmă, la 
o serată din Teheran dată de generalul Valik, un văr al 
tatălui ei. Era în primele zile ale lui septembrie, vacanţa de 
vară a şcolilor englezeşti era pe sfârşite, iar Deirdre, soţia 
lui, era în Anglia cu fiica lor, bucurându-se de ultimele zile 
de vacanţă şi petrecere şi, în dimineaţa aceea, primise încă 
o scrisoare iritată din partea ei, insistând să-i scrie lui 
Gavallan pentru transferul imediat. 

„Urăsc Teheranul, nu vreau să trăiesc acolo nici ol clipă în 
plus. 'Tot ce-mi doresc este Anglia, ca şi Monica; de altfel. De 
ce nu vrei să te gândeşti o clipă şi la noi, la blestematele 
tale de elicoptere şi compania S-G? Toată familia mea e aici, 
toţi prietenii mei şi-ai Monicăi. M-am săturat până-n gât să 
trăiesc departe de ţară şi vreau casa mea undeva lângă 
Londra, cu grădină, sau chiar şi-n ora? Sunt câteva case, 
adevărate chilipiruri, în Putney şi în Clapham Common. 
Sunt sătulă până peste cap de străini şi de slujbe în 
străinătate şi sunt sătulă până în gât de mâncarea iraniană, 
de mizerie, de căldură, de frig, de limba lor nesuferită, de 
closetele lor împuţite pe care trebuie să stai ghemuit ca un 
animal, de obiceiurile lor murdare, de purtările lor, de totul. 
E timpul să punem lucrurile în ordine, câtă vreme mai sunt 
încă tânără.” 

— Excelenţă? 

Chelnerul zâmbitor şi scrobit îi oferise plin de solicitudine 
o tavă cu băuturi, cele mai multe sucuri. Mulţi mahomedani 
din clasa de mijloc sau din păturile de sus beau alcool 
atunci când se aflau singuri, acasă, dar mai puţin în public - 
băuturi tari şi vinuri de toate felurile fiind de vânzare în 
Teheran, ca şi în barurile hotelurilor moderne. Nici un fel 
de astfel de restricţii nu erau impuse străinilor, care puteau 
să bea pe faţă sau în încăperile lor, spre deosebire de 
Arabia Saudită şi unele dintre emirate, unde oricine era 
prins era pasibil de pedeapsa cerută de Coran: biciul. 

— Mamoonan - mulţumesc, spusese politicos şi acceptă un 
pahar de vin alb, persan, foarte căutat încă de acum 


aproape trei milenii, abia băgând în seamă chelnerul şi pe 
ceilalţi oaspeţi, incapabil să depăşească starea depresivă şi 
iritarea provocate de faptul că acceptase să se alăture 
acelei petreceri, înlocuindu-l pe Mclver care trebuise să 
plece la baza lor de la Al Shargaz, de cealaltă parte a 
Golfului. 

— Dar tu, Tom, vorbeşti farsi, spusese Mclver nevinovat, şi 
cineva trebuie să meargă. 

Da, îşi zisese, dar Mac ar fi putut la fel de uşor săi roage 
pe Charlie Petikin. 

Era aproape noua, încă nu se servise masa şi el stătea 
lângă una dintre uşile deschise care dădea în grădină, 
privind afară, la luminările şi peluzele peste care erau 
aşternute covoare minunate pe care oaspeţii stăteau lezaţi 
sau întinşi, alţii în picioare, în grupuri sub copacii de lângă 
micul bazin. Noaptea era plină de stele şi blândă, casa 
bogată şi spațioasă, aşezată în districtul Shemiran, la 
poalele Munţilor Elburs, iar petrecerea era la fel ca multe 
altele la care din pricină că putea să vorbească farsi, era de 
obicei primit cu plăcere. 'Toţi iranienii erau bine îmbrăcaţi, 
era multă veselie şi multe bijuterii, mesele erau încărcate 
cu o abundență de mâncăruri, atât europene cit şi iraniene, 
calde sau reci, conversații despre ultima piesă jucată la 
Londra sau la New York sau „ai să pleci la vară la Saint 
Moritz la schi, sau la Cannes”, sau despre preţul petrolului 
şi bârfele despre curtea regală şi despre Majestatea Sa 
Imperială, Majestatea Asta sau Cealaltă, toate, toate 
presărate cu politeţuri şi flatări şi complimente 
extravagante, atât de necesare în societatea iraniană la 
toate nivelurile, păstrând o aparenţă calmă, politicoasă şi 
blândă, unde rar pătrundea un străin, cu atât mai puţin 
cineva din afara ţării. 

Pe vremea aceea era staționat la Galeg Morghi, un 
aeroport militar de lingă Teheran, unde se pregăteau piloţii 
aviaţiei militare iraniene. În zece zile trebuia să plece la 
noul său post, la Zagros, foarte conştient că această navetă 


cu două săptămâni la Zagros şi una la Teheran va aprinde şi 
mai tare spiritul soţiei sale. în acea dimineaţă, într-o 
izbucnire de furie, îi răspunsese la scrisoare şi i-o trimisese 
cu un mesager special. 

„Dacă vrei să rămâi în Anglia, rămâi în Anglia, dar nu mă 
mai cicăli şi nu-ţi mai băga nasul în ce nu ştii. Găseşte-?i 
casă unde vrei, dar n-am să locuiesc niciodată acolo. 
Niciodată! Am o slujbă bună, plătită foarte bine şi-mi place 
şi asta e! Am duce o viaţă frumoasă dacă ţi-ai deschide 
ochii. Ştiai că sunt pilot când ne-am căsătorit, Ştiai care 
este viaţa pe care am ales-o, ştiai că n-aş trăi în Anglia, ştiai 
că asta este ceea ce ştiu să fac şi nu mai pot schimba 
lucrurile acum. Termină cu cicăleala sau supăr! Dacă vrei să 
schimbi lucrurile, fie cum vrei... 

La dracu'! M-am săturat! Christoase, spune că ură?te 
Iranul şi tot ce ţine de el, dar nu ştie nimic despre Iran. Ba 
n-a ieşit niciodată afară din Ieheran! N-o s-o facă, nici 
măcar n-o să încerce vreodată mâncărurile şi a făcut| vizite 
doar la cele câteva neveste ale personalului britanic, 
întotdeauna aceleaşi - minoritatea guralivă şi bigotă, 
insulară, la fel de plictisită şi plictisitoare, cu interminabilele 
lor întâlniri de bridge, nesfârşitele ceaiuri,! „dar, dragă, 
cum poţi să suporţi ceva ce nu e de la Fortnum sau de la 
Marks şi Sparks”, care se înghesuiau să obţină o invitaţie la 
Ambasada Britanică, la o cină cu friptură greţoasă de vacă 
şi budincă de Yorkshire, sau la un ceai cu sandvişuri cu 
castravete şi prăjitură cu mac, toţi pe deplin convinşi că tot 
ce e englezesc e cel mai bun lucrul din lume, în special 
bucătăria englezească: morcovi fierţi, conopidă fiartă, 
cartofi fierţi, varză de Bruxelles fiartă,! biftec în sânge sau 
friptură uscată de miel pe post de culme a perfecțiunii... 

— Oh, biată Excelenţă, nu arătaţi deloc veselă! spusese ea 
în şoaptă. 

EI privise în jur şi lumea se schimbase. 

— Ce s-a întâmplat? întrebase ea cu o uşoară încruntătură 
pe chipu-i oval. 


— lartă-mă, şoptise cu răsuflarea tăiată, dezorientat 
pentru o clipă de prezenţa ei, cu inima bătând şi gâtul 
uscat, senzaţii pe care nu le trăise niciodată până atunci, 
am crezut că eşti o nălucă... Ceva ieşit din” O mie şi una de 
nopţi”... O minune... 

Se oprise cu un efort, simțindu-se prost. 

— lartă-mă, eram la un milion de kilometri depărtare. Mă 
cheamă Lochart, Tom Lochart. 

— Da, ştiu, spusese ea râzând. 

Ochi jucăuşi, căprui deschis; buzele străluceau umed, 
pielea avea culoarea pământului iranian; un şal măsliniu. 
Purta un veşmânt de mătase albă, era parfumată şi abia-i 
ajungea până la bărbie. 

— Sunteţi acel căpitan-instructor răutăcios care-l freacă 
pe sărmanul meu văr Karim de cel puţin trei ori pe zi? 

— Cum? 

Lochart descoperise că ii era greu să se concentreze. 

— Acolo. 

Ea arătase cu degetul în partea cealaltă a încăperii. 

Tânărul era în civil şi zâmbea către ei, iar Lochart nu-l 
recunoscuse, deşi era unul dintre elevii săi - foarte 
atrăgător, cu părul negru buclat, cu ochi negri şi bine făcut. 

— Un văr deosebit: căpitanul Karim Peshadi din Forţele 
Aeriene Imperiale Iraniene. 

Îşi întorsese privirile către Lochart, fluturând din genele 
lungi şi negre. Şi din nou inima lui îşi oprise bătăile. 
Stăpâneşte-te, pentru Dumnezeu! Ce dracu' se-ntâmplă cu 
tine? 

— Eu... ei bine, încerc să nu-l frec decât dacă... ştiu eu... 
dacă merită, e numai ca să-şi poată apăra pielea. 

Încercase să-şi amintească dosarul căpitanului Peshadi dar 
nu reuşise şi, disperat, trecu la farsi. 

— Dar, înălţimea Voastră, dacă mi-aţi face nemăsurata 
onoare, dacă aţi rămâne să discutăm şi m-aţi onora 
spunându-mi numele domniei-voastre, promit că o să... îşi 
scotocise mintea după cuvântul potrivit, dar nu-l găsise şi 


spusese în schimb: Voi fi sclavul vostru pentru totdeauna şi, 
desigur, va trebui să-l aşez pe Excelenţa Sa, vărul vostru, cu 
o sută de puncte deasupra tuturor celorlalţi. 

Ea bătuse din palme încântată: 

— O, prea cinstită Excelenţă, Excelenţa Sa, vărul meu, nu 
mi-a spus că vorbiţi limba noastră. O, cât de minunat sună 
cuvintele când le rostiţi Domnia-voastră! 

Aproape plutind, Lochart ascultase extravagantele ei 
complimente care erau obişnuite în farsi şi se auzise 
răspunzând la fel, binecuvântându-l în gând pe Scragger, 
care, cu mulţi ani în urmă, când se alăturase companiei 
WeikAviation, după ce părăsise RAF-ul în '65, îi spusese: 
Dacă vrei să zbori cu noi, amice, mai bine învaţă farsi, 
fiin'că eu n-o s-o fac!” Pentru prima dată realiză cât de 
potrivită era persana ca limbă a dragostei, a aluziilor? 

— Numele meu e Şeherazada Paknouri, Excelenţă 

— Atunci înălţimea Sa este, până la urmă, din „O Mie, şi 
Una de Nopți”. 

— Ah, dar nu pot să vă istorisesc vreo poveste nici chiar 
dacă aţi jura c-o să-mi tăiaţi capul. Apoi, în engleză râzând: 
Am fost ultima din clasa mea la compunere... 

— Cu neputinţă! 

— Sunteţi întotdeauna atât de galant, căpitane Lochart? 

Ochii ei îl tachinau. Se aurise spunând - în farsi: 

— Numai cu cea mai frumoasă femeie pe care am întâlnit- 
o vreodată. 

O văzuse colorându-se în obraji şi plecându-şi ochii şi se 
gândise furios şi înspăimântat în acelaşi timp că distrusese 
totul, dar când ea privise din nou în sus către el, ochii îi 
zâmbeau. 

— Mulţumesc. Faceţi fericită o bătrână doamnă. Scăpase 
paharul din mână. II ridicase blestemând, cerându-şi scuze, 
dar în afară de ea nimeni nu observase. 

— Sunteţi căsătorită? îi scăpase fără să vrea. 

Nu se gândise că ar fi putut fi aşa, dar desigur că trebuia 
să fie căsătorită şi oricum el era căsătorit şi avea o fiică de 


opt ani şi ce drept avea să fie nemulţumit -pentru 
Dumnezeu, te porţi ca un nebun, ţi-ai pierdut' minţile - apoi 
urechile şi ochii lui începuseră din nou sa funcţioneze. 

— Cum, ce-aţi spus? 

— O, am spus că am fost căsătorită - de fapt, mai sunt 
pentru încă trei săptămâni şi două zile - şi că numele meu 
după căsătorie este Paknouri. Numele meu de familie este 
Bakravan. 

Oprise un chelner şi alesese de pe tavă un pahar cu vin, pe 
care i-l întinsese. Din nou încruntarea. 

— Sunteţi sigur că vă simţiţi bine, domnule căpitan? 

— O, da, da! răspunsese pe nerăsuflate. Ce spuneaţi? 
Paknouri? 

— Da, înălţimea Sa, emirul Paknouri, era atât de în 
cincizeci de ani, un prieten al tatei, iar tata şi mama s-au 
gândit că ar fi bine pentru mine să mă căsătoresc cu iar ela 
consimţit, deşi sunt o slăbănoagă, nu de-ajuns de rotofeie ca 
să trezesc dorinţa, oricât de mult aş mânca: aşa vrea Allah. 

Ea ridicase din umeri, apoi zâmbise şi lui i se păruse că 
răsare soarele. 

— Sigur ca am fost de acord, însă doar cu condiţia ca, dacă 
nu mi-ar fi plăcut căsătoria, aceasta să înceteze după doi 
ani. Aşa că în cea de-a şaptesprezecea mea zi de naştere 
am fost căsătoriţi şi nu mi-a plăcut încă de la început, şi-am 
plâns, şi-am plâns, şi-atunci, deoarece nu au fost copii după 
doi ani, sau după anul următor la care m-am învoit, soţul 
meu, stăpânul meu, a acceptat binevoitor să divorţeze de 
mine şi acum, din fericire, este cu putinţă ca el să se 
căsătorească, iar eu sunt liberă, dar din nefericire atât de 
bătrână... 

— Nu sunteţi bătrână, sunteţi la fel de... 

— O, da, bătrână... 

Ochii ei zburdau şi se prefăcea întristată, dar el îşi dăduse 
seama că nu era şi se urmărise vorbindu-i, râzând 
împreună cu ea, apoi făcând semn vărului ei să li se-alăture, 
îngrozit că acesta ar fi putut fi de fapt alesul ei, pălăvrăgind 


cu ei, aflând că tatăl ei era un important bazaari*, că 
familiala era numeroasă şi cosmopolită, cu mulţi prieteni şi 
cunoştinţe sus-puse, că mama ei era bolnavă, că avea surori 
şi fraţi şi fusese la şcoală în Elveţia, însă numai o jumătate 
de an, pentru că-i fusese mult prea tare dor de Iran şi de 
familia ei. Apoi cinase cu ei, fericit şi vesel, chiar şi cu 
generalul Valik, şi fusese cea mai minunată clipă din viaţa 
lui. 

Când plecase în acea noapte, nu se dusese acasă, ci o 
pornise pe drumul ce ducea în sus, către Daraband, în 
munţi, unde, pe malurile unui pârâu, se aflau multe 
cafenele înconjurate de grădini încântătoare, cu scaun 
mese şi divane somptuos aşternute cu covoare, puteai să te 
odihneşti, să mănânci sau să dormi - unele dintre ele 
suspendate deasupra pârâului, aşa încât apa şipotea pe 
dedesubt - şi stătu acolo întins, privind în sus la stele, ştiind 
că se schimbase, ştiind că înnebunise, ştiind, de asemenea, 
că ar fi trecut peste orice obstacol şi ar fi îndurat orice 
suferinţă ca să o ia de soţie. Şi o făcuse, deşi drumul fusese 
dureros şi de multe ori plânsese cuprins de disperare. 

— La ce te gândeşti, Tommy? îl întreba acum, stând la 
picioarele lui pe minunatul covor, dar de nuntă de la 
generalul Valik. 

— La tine, îi răspunse îndrăgostit, simţindu-şi grijile 
îndepărtate de tandreţea ei. 

Sufrageria era călduroasă, ca toate încăperile uriaşului 
apartament, şi delicat luminată, perdelele trase, prin jur 
zăceau împrăştiate multe covoare şi perne, iar focul de 
lemne ardea vesel. 

— De fapt, mă gândesc toată vremea la tine. Ea bătu din 
palme. 

— E minunat! 

— Nu mă duc mâine la Zagros, ci poimâine. 

— Oh, asta-i şi mai minunat. 

Îi îmbrăţişa genunchii şi îşi aşeză capul pe ei. 

— Minunat! 


El îi mângâie părul. 

— Ai spus c-ai făcut lucruri interesante astăzi. 

— Da. leri şi azi. Am fost la ambasada ta şi am luat 
paşaportul, aşa cum mi-ai spus să fac. 

— Grozav, acum eşti canadiancă. 

— Nu, iubitule, iraniancă. Tu eşti canadian. Ascultă. Cel 
mai bun lucru a fost că am fost la Doshan Tappeh, spuse ea 
mândră. 

— Drace, zise el fără să vrea, fiindcă ei nu-i plăcea să-l 
audă înjurând. lartă-mă, dar asta a fost o nebunie. Acolo se 
dau lupte, eşti nebună să te primejduieşti astfel! 

— O nu m-am amestecat printre luptători, îi spuse ea vită 
şi se ridică şi ieşi în fugă, spunând: Am să-ţi arăt. 

O clipă mai târziu apăru în cadrul uşii. Îşi pusese un hador 
cenuşiu care o acoperea din creştet până în călcâie, 
lăsându-i liberă abia o mică parte a feţei, veşmânt pe care 
el îl ura. 

— Ah, stăpâne, spuse în farsi, făcând o piruetă în faţa lui 
nu-i nevoie să te temi pentru mine. Allah şi Profetul, fie-i 
numele lăudat, priveghează asupra mea... 

Se opri, observându-i expresia. 

— Ce s-a-ntâmplat? întrebă în englezeşte. 

— Nu te-am văzut niciodată în chador. E... nu ţi se 
potriveşte... 

— O, ştiu că e urât şi n-am să-l port niciodată acasă, însă 
pe stradă mă simt mai bine când port aşa ceva pe mine. 
Toate privirile alea nesuferite ale bărbaţilor... E vremea să 
ne întoarcem cu toate la portul ăsta. Şi al vălului. 

Era surprins. 

— Şi cum rămâne cu toate libertăţile pe care le-aţi 
câştigat? Libertatea de a vota, de a scoate vălul, libertatea 
de a merge unde vreţi, de a vă căsători cu cine vreţi, de a 
nu mai fi tratate ca un obiect, aşa ca până nu demult? Dacă 
acceptaţi chadorul, o să pierdeţi toate celelalte. 

— Poate da, poate nu, lommy. 


Era bucuroasă că vorbeau în engleză, aşa încât putea să-l 
contrazică puţin, lucru de neconceput dacă ar fi avut un soţ 
iranian şi atât de mulţumită că hotărâse să se căsătorească 
cu acest bărbat care, de necrezut, îi îngăduia să aibă o 
opinie şi, încă şi mai uluitor, îi îngăduia să şi-o exprime 
deschis faţă de el. Vinul acesta al libertăţii e ameţitor, îşi 
zise, foarte greu, foarte primejdios de băut de către o 
femeie, ca nectarul din Grădinile Paradisului. 

— Când Reza Şah a luat vălul de pe feţele noastre, spuse, 
ar fi trebuit, totodată, să ia şi obsesia din minţile bărbaţilor. 
Tu nu te duci la piaţă, lommy, nu conduci maşina, nu ca 
femeie. N-ai idee cum este. Bărbaţii - pe stradă, în bazar, la 
bancă, peste tot - sunt la fel. Poţi citi în minţile lor aceleaşi 
gânduri, aceeaşi obsesie la ce gânduri despre mine pe care 
numai tu ar trebui să le ai. Îşi scoase chadorul, îl puse cu 
grijă pe un scaun şi aşeză din nou la picioarele lui. 

— De azi înainte am să-l port pe stradă, ca mama mea şi 
mama mamei mele înaintea ei, nu din pricina lui Khomeini, 
Allah să-l apere, ci pentru tine, preaiubit meu soţ! 

Îl sărută uşor şi se lipi de genunchiul său şi el ştia că 
hotărârea fusese luată. Doar dacă nu-i poruncea el să fac 
altfel, dar atunci aveau să işte neplăceri în casă, pentru că, 
aici era într-adevăr dreptul ei să hotărască acest lucru Era 
iraniancă, casa ei era în Iran şi întotdeauna avea şi fie acolo. 
Aceasta era parte din înţelegerea lui cu tatăl ei aşa că toate 
necazurile erau iraniene iar soluţia iraniană: zile de oftaturi 
adânci şi priviri pline de tristeţe, câteva lacrimi, purtare 
umilă de sclavă, suspine măsurate în timpul nopţii, alteori 
oftaturi arzătoare, fără vreun cuvânt sau privire supărată, 
toate în stare să distrugă pacea sufletească a unui soţ, sau 
tată, sau frate. Lochart găsea că e foarte greu s-o înţeleagă 
câteodată. 

— Fă cum vrei, dar fără Doshan Tappeh, spuse, 
mângâindu-i părul. 

Era minunat şi mătăsos şi strălucea aşa cum numai 
tinereţea poate străluci. 


— Ce s-a întâmplat acolo? Faţa ei se lumină. 

— A, a fost atât de palpitant! Nemuritorii - chiar trupele 
de şoc ale Şahului - nu i-au putut alunga pe Credincioşi. 
Peste tot se auzeau focuri de armă. Am fost destul de în 
siguranţă: au fost cu mine sora mea, Laleh, împreună cu 
vărul meu Aii şi soţia lui. Vărul Karim era acolo. El şi câţiva 
alţi ofiţeri s-au declarat de partea Islamului şi a Revoluţiei şi 
ne-a spus unde să-l găsim şi cum, mai erau şi alte doamne, 
aproape două sute, toate în chador, şi am strigat neîncetat 
Allah e mare, Allah el mare!” Apoi unii dintre soldaţi au 
venit la noi: Nemuritorii. Ochii ei se măriră. Închipuieşte-ţi, 
chiar?i Nemuritorii încep să vadă Adevărul. 

Lochart era îngrozit şi uluit în acelaşi timp de primejdia la 
care se expusese ea ducându-se acolo fără să-i ceară, chiar 
dacă fusese însoţită. Până atunci, insurecția lui Khomeini 
păreau că trece pe lingă ea fără s-o atingă; doar la început, 
când se porniseră tulburările, ea se temuse pentru 
siguranţa tatălui ei şi a cunoştinţelor lor. Hori şi bancherii 
importanţi din bazar, bine cunoscuţi prin contactele lor la 
Curte. Din fericire, tatăl ei le ştersese toate îngrijorările 
când îi şoptise lui Lochart şi fraţii lui îl sprijineau în secret 
pe Khomeini şi erau împotriva Şanului, şi făceau asta de ani 
de zile. Iar acum, se gândi, acum, că Nemuritorii cedează, 
cei tineri din eşaloanele superioare, cum e Karim, sprijină 
pe faţă revolta, va fi o uriaşă baie de sânge. 

— Câţi erau? întrebă, încercând să hotărască ce să facă. 

— Numai trei ni s-au alăturat, dar Karim a spus că e un 
început bun şi că ne putem aştepta clipă de clipă ca 
Bakhtiar şi derbedeii lui să fugă cum a fugit şi Şahul. 

— Ascultă, Şeherazada, astăzi guvernele Angliei şi 
Canadei au ordonat întregului personal auxiliar şi familiilor 
lor din Iran să părăsească ţara pentru un timp. Mac trimite 
pe toată lumea la Al Shargaz până se liniştesc lucrurile. 

— Asta-i foarte înţelept, da, foarte înţelept! 

— Mâine o să ajungă aici un 125.0 să le ia pe Genny, pe 
Manuela, pe Azadeh şi pe tine, aşa că împachetează... 


— O, n-am să plec, dragostea mea! Nu-i nevoie ca eu să 
plec. Şi Azadeh? Ea de ce să plece? Nu-i nici o primejdie 
pentru noi! Tata ar şti cu siguranţă dacă ar fi vreo 
primejdie. Nu trebuie să te-ngrijorezi. 

Băgă de seamă că paharul lui era aproape gol, aşa că ţâşni 
în picioare şi îl reumplu, apoi se-ntoarse la locul ei. 

— Sunt foarte în siguranţă. 

— Dar cred că ai fi mai în siguranţă dacă ai pleca din Iran 
pentru un timp. 

— E minunat că te gândeşti aşa la mine, iubitule, dar n-am 
nici un motiv să plec şi sigur c-o să-l întreb pe tata mânine, 
sau tu aiputea să...' 

O mică bucată de jeratec căzu de pe grătar încercă să se 
ridice, dar ea se afla deja acolo. 

— Fac eu asta, odihneşte-te, iubitule, trebuie să, obosit! 
Poate că îţi faci mâine timp să-l vizităm pe tata. 

Aranja îndemânatică focul. Chadorul ei era pe scaunul din 
apropiere. Băgă de seamă că trage cu coada ochiului la el şi 
umbra unui zâmbet trecu peste chipul ei. 

— Ce-i? 

Drept răspuns, ea se mulţumi să zâmbească din noul îl 
ridică şi fugi veselă din cameră, de-a lungul coridorului! 
către bucătărie. 

Răscolit, Lochart privi vreme îndelungată focul încercând 
să-şi pună în rânduială argumentele, căci nu voia să-i 
poruncească. Dar o s-o fac dacă trebuie! Dumnezeule, atât 
de multe necazuri: Charlie dispărut, Kowis-sul e un 
balamuc, Kyabi ucis şi Şeherazada în mijlocul ciocnirilor de 
stradă. E nebună! E-o nebunie să-ţi asumi un asemenea 
risc. Dac-o pierd, o să mor. Doamne oricine ai fi, oriunde ai 
fi, apăr-o! 

Sufrageria era mare. La capătul celălalt se afla ol masă 
lungă eu scaune, la care se puteau aşeza douăsprezece 
persoane. De cele mai multe ori foloseau camera după 
obiceiul iranian, stând pe podea cu o faţă de masă aşezată 
între ei, sprijiniți de perne. Foarte rar purtau pantofi, iar ea 


niciodată cu tocuri înalte, care ar fi putut strica covoarele 
groase. Aveau cinci dormitoare, trei băi, două sufragerii, 
aceasta pe care o foloseau de obicei sau când aveau oaspeţi 
şi încă una, mai mică, la cel mai îndepărtat capăt al 
apartamentului, care era, după obicei, locul unde se 
retrăgea ea atunci când el avea de discutat afaceri sau când 
o vizitau surorile sau prietenele sau alte cunoştinţe, astfel 
ca pălăvrăgeala lor să nu-l deranjeze. În jurul Şeherazadei 
era întotdeauna mişcare, întotdeauna cineva din familie, 
copii, dădace, dar numai în cursul zile, până la asfinţit, deşi 
deseori cunoştinţele sau prietenii apropiaţi rămâneau ca 
oaspeţi peste noapte. 

Lui nu-i păsa de asta. Pentru el apăreau ca o familie 
veselă, gregară. O parte a înţelegerii lui cu tatăl ei era că 
avea să înveţe cu răbdare obiceiurile iraniene şi să trăiască 
după obiceiurile iraniene trei ani şi o zi. Apoi ea să aleagă: 
să trăiască temporar în afara graniţelor Iranului, cu 
Şeherazada dacă era nevoie: 

— Pentru că până atunci, îi spusese binevoitor tatăl ei, 
Jared Bakravan, cu ajutorul lui Allah cel Unic şi al profetului 
Său, fie ca cuvintele Lui să trăiască în veci, până atunci ai să 
ştii îndeajuns ca să poţi face alegerea potrivită, pentru-că, 
fără îndoială, până atunci vei avea fii şi fiice, căci, deşi fiica 
mea e prea slabă, divorțată şi încă lipsită de copii, nu cred 
să fie stearpă. 

— Dar e încă atât de tânără, s-ar putea să hotărâm că e 
prea devreme ca s-avem copii... 

— Nu e niciodată prea devreme, îi răspunsese Bakravan 
tăios. Cărţile sfinte sunt foarte limpezi. O casă are nevoie de 
copii. Fără copii, o femeie se leneveşte. Asta e cea mai mare 
problemă a prea iubitei mele Şeherazada: n-are copii. Cu 
unele obiceiuri moderne sunt de acord, cu unele nu. 

— Dar dacă ne-nţelegem, ea şi cu mine, că e prea 
devreme... 

— O astfel de hotărâre nu e treaba ei! 


Jared Bakravan fusese uluit. Era un bărbat mărunt, 
pântecos, cu barbă şi păr alb şi ochi duri. 

— Ar fi o monstruozitate, o insultă, să discuţi vreodată asta 
cu ea! Trebuie să gândeşti ca un iranian, sau această 
posibilă căsătorie n-are să dureze - şi nici n-are să-nceapă. 
Niciodată! A, poate că nu doreşti copii?! 

— O, nu, desigur că vreau copii, dar poate... 

— Bun, atunci asta e hotărât aşa. 

— Atunci ar putea fi hotărât aşa: timp de trei ani şi o zi, 
pot să hotărăsc dacă e prea devreme? 

— O astfel de idee e prostească. Dacă nu vrei copii... O, ba 
da, sigur că vreau, Excelenţă! 

În cele din urmă, bătrânul spusese fără prea mare 
entuziasm: 

— Un an şi o zi numai. Dar numai dacă juri pe Singurul 
Dumnezeu că vrei într-adevăr copii, că această cerere 
uluitoare este absolut temporară. Capul tău este într- 
adevăr plin cu tot felul de absurdităţi, fiule. Cu ajutorul lui 
Allah, astfel de absurdităţi or să dispară ca zăpada în nisipul 
deşertului. Desigur că femeile au nevoie de co pii. 

Lochart zâmbi absent pentru sine însuşi. Acest bătrân 
minunat s-ar tocmi şi cu Dumnezeu în Paradis. şi de nu? Nu- 
i asta ocupaţia naţională a iranienilor? Dar ce să-i spun 
peste câteva zile? Acest an şi-o zi aproape a trecut. Vreau 
oare povara copiilor? Nu, nu încă! Dar Şeherazada vrea! O, 
ea s-a supus hotărârii mele, n-a pomenit niciodată de asta, 
dar nu cred că a fost vreodată de acord cu ea. 

Putea să audă sunetele înfundate ale vocii ei şi ale slujnicei 
din bucătărie şi liniştea pe care o sublinia astfel era ca 
întotdeauna minunată. atâtde mare contrast cu atmosfera 
din carlingă, cealaltă viaţă a lui... Pernele erau foarte 
confortabile şi privea focul. În noapte se auziră focuri de 
armă, dar deveniseră atât de obişnuite încât abia le băgă în 
seamă. 

Trebuie s-o scot din Teheran, îşi zise. Dar cum? N-o să 
plece niciodată câtă vreme familia ei e aici. Poate că e mai 


în siguranţă aici decât oriunde altundeva - nu şi dacă se 
alătură răsculaților. Doshan Tappeh. Şi-a pierdut minţile, 
dar aşa sunt cu toţii acum. Doamne, aş vrea să ştiu dacă i s- 
a ordonat într-adevăr armatei să zdrobească revolta. 
Bakhtiar trebuie să mişte curând sau s-a terminat cu el. Dar 
dac-o face, o să fie o baie de sânge, pentru că iranienii sunt 
un popor violent, veşnic în căutarea morţii, dacă e-n slujba 
lui Allah. 

Ah, mahomedami! Şi Dumnezeu. Unde este acum Unicul 
Dumnezeu? în toate inimile şi minţile drept-credincioşilor. 
Şiiţii sunt credincioşi, ca şi Şeherazada şi întreaga ei 
familie. Şi tu? Nu. Nu încă, dar mă străduiesc. I-am promis 
că o să mă străduiesc, i-am promis că o să citesc Coranul şi 
am să-mi deschid mintea. Şi? Acum nu e vremea să te 
gândeşti la asta. Fii practic! Gândeşte practic! E în 
primejdie. Cu chador sau fără, nu trebuie să se-amestece. 
Şi totuşi de ce nu?! E ţara ei. Da, dar e soţia mea şi am să-i 
poruncesc să nu se bage. Tatăl ei are un domeniu la Marea 
Caspică, lângă Bandar-e Pahlavi. Poate c-au s-o ia cu ei 
acolo, sau s-o trimită acolo. 

Vremea e bună acum, nu-i frigul scârbos de-aici, deşi în 
noastră e cald, iar rezervoarele de gaz sunt întotdeauna 
pline şi-s lemne pentru foc şi mâncare în frigider, mulţumită 
bătrânului şi familiei. 

Dumnezeule, ii datorez atât de mult, atât de mult! Un 
zgomot uşor îi atrase atenţia. Şeherazada stătea uşă, 
purtând chadorul şi un văl uşor pe care nu-l văzuse pâni 
atunci. Niciodată ochii ei nu fuseseră mai ademenitori. 
Chadorul foşni când ea se apropie, apoi îl să să se deschidă. 
Nu purta nimic pe dedesubt, priveliştea trupului ei ii tăie 
respiraţia. 

— Aşa... 

Glasul ei era întotdeauna plin de moliciune şi vibrații şi 
cuvintele persane sunau dulce. 

— Aşa, deci, Excelenţă, soţul meu! Deci, acum, chadorul 
meu vă face plăcere?! 


Se întinse după ea, dar ea se trase iute înapoi un pas, 
râzând. 

— Aşa îşi poarta, vara, chadorul femeile de stradă, aşa 
spune. 

— Şeherazada... 

— Nu. 

De data asta o prinse cu uşurinţă. Gustul ei, strălucirea 
pielii ei, moliciunea ei... 

— Poate, Stăpâne, spuse ea printre sărutări, tachinându-l 
cu blândeţe, poate că sclava ta va purta întotdeauna 
chadorul aşa, pe stradă, în bazar. Multe femei fac asta, aşa 
se spune! 

— Nu. Gândul ăsta mă scoate din minţi, încercă s-o ridice 
în braţe, dar ea îi şopti: 

— Nu, iubitule, să stăm aici. 

— Dar servitorii... Ea şopti din noii. 

— Uită de ei, n-or să ne deranjeze. Uită-i! Uită totul! e 
implor, iubitule! Şi aminteşte-ţi numai că asta este casa ta, 
că asta este inima ta, şi eu sunt eterna ta sclavă. 

Rămaseră acolo. Ca de fiecare dată, pasiunea ei o egală pe 
a lui, deşi nu putea să înţeleagă cum sau de ce, doar că 
împreună cu ea el urca cu adevărat în Paradis, petrecea în 
grădinile Paradisului cu această nimfă, şi se reîntorcea din 
nou cu ea pe Pământ. 

Mai târziu, în timpul cinei, soneria de la uşă le tulbură 
pacea. Răspunse servitorul Hassan. Omul se întoarse 
cameră, închizând uşa. 

— Stăpâne, este Excelenţa Sa generalul Valik, spuse el în 
şoaptă. Îşi cere iertare că ajunge atât de târziu, dar 
important şi întreabă dacă Excelenţa voastră i-ar putea 
acorda câteva minute. 

Nemulțumirea lui Lochart crescu, dar Şeherazada atinse 
cu blândeţe şi totul dispăru. 

— Primeşte-l, iubitule, am să te-aştept în pat. Hass; adu o 
altă farfurie şi încălzeşte horishtul. Exelenţa sa desigur 
flămând. 


Valik îşi ceru iertare îndelung pentru că venise a de târziu, 
refuză mâncarea de două ori, dar, după cum e de aşteptat, 
le îngădui până la urmă să îl convingă şi mâncă flămând ca 
un lup. Lochart aşteptă răbdător, împlinind şi făgăduiala pe 
care i-o făcuse tatălui ei de a ţine minte obiceiurile iraniene, 
că familia se află pe primul loc, că era dovadă de bună 
creştere să ocoleşti un subiect de discuţie, niciodată să nu fi 
prea direct, niciodată să nu vorbeşti deschis: în farsi era 
mai mai uşor decât în engleză. 

— Sunt foarte bucuros să vă văd, domnule general! Ce pot 
face pentru domnia-voastră? 

— Am auzit abia acum o jumătate de oră că te-ai întors în 
Teheran. Horishtul ăsta e de departe cel mai bun pe care l- 
am mâncat de ani de zile. Îmi pare rău că te tulbur la o oră 
atât de târzie. 

— Nici o problemă! Lochart lăsă tăcerea să crească. 
Celălalt bărbat mult mai în vârstă mâncă, nestânjenit că 
mânca singur. O bucată de carne de miel rămase agăţată de 
mustaţa lui şi Lochart o privi fascinat, întrebându-se câtă 
vreme va rămâne acolo, apoi Valik îşi şterse gura. 

— Felicitările mele Şeherazadei! Bucătarul ei este bine 
pregătit. Am să-i spun vărului meu iubit, Excelenţeă Jared. 

— Mulţumesc! 

Lochart aşteptă. Din nou tăcerea se lăsă grea între ei. 
Valik sorbi puţin ceai. 

— A sosit aprobarea pentru '212? 

— Nu până când am plecat noi. 

Lochart nu fusese pregătit pentru întrebare. 

— Ştiu că Mac a trimis un curier după el. l-aş telefona, dar 
din nefericire telefonul nostru nu funcţionează? De ce? 

— Partenerii mei ar prefera să pilotezi dumneata. 

— Căpitanul Mclver l-a numit pe căpitanul Lane în caz că 
se primeşte aprobarea. 

— O să o primească. 

Valik îşi şterse din nou gura, apoi îşi mai turnă nişte ceai. 


— Partenerii mei ar vrea să pilotezi dumneata. Sunt 
convins că Mclver o să încuviinţeze. 

— Îmi pare rău, dar eu trebuie să mă întorc la Zagros. 
Vreau să mă asigur că totul e-n regulă. 

Îi istorisi pe scurt ce se-ntâmplase acolo. 

— Sunt sigur că Zagros poate să mai aştepte câteva zile. 
Sunt sigur că Jaled va fi foarte bucuros să afle că ai socotit 
importantă această rugăminte a partenerilor mei. 

Lochart se încruntă. 

— Sunt bucuros să fac orice. De ce-i atât de important 
pentru partenerii domniei-voastre zborul ăsta? câteva piese 
de schimb, câţiva riali... 

— 'Toate zborurile sunt importante. Partenerii mei sunt 
foarte grijulii ca să asigure cele mai bune servicii. Aşadar, e- 
n regulă? 

— Eu... mai întâi va trebui să vorbesc cu Mac, al doilea mă 
îndoiesc că o să primească aprobarea şi al treilea ar trebui 
într-adevăr să mă întorc la baza mea. 

Valik arboră cel mai plăcut zâmbet al său. 

— Sunt sigur că Mac o să-şi dea încuviințarea. Ai să 
primeşti aprobarea de a părăsi spaţiul aerian al 
Teheranului. 

Se ridică. 

— Acum mă duc să mă-ntâlnesc cu Mac şi am să să-i spun 
că ai acceptat. Mulţumeşte Şeherazadei. Din nou, mii de 
scuze pentru că am venit atât de târziu, dar sunt vremuri 
tulburi. 

Lochart nu se ridică de la masă. 

— Totuşi, vreau să ştiu ce-i atât de important cu aceste 
câteva piese de schimbăm şi câteva zeci de mii de riali. 

— Partenerii mei au hotărât că este, aşa că, dragul meu 
prieten mai tânăr, auzind că te afli aici şi cunoscând relaţiile 
apropiate ale domniei tale cu familia mea, au socotit 
deîndată că ai fi fericit s-o faci dacă ţi-aş cere-o personal. 
Facem parte din aceeaşi familie, nu-i aşa? 


Era spusă pe faţă acum, deşi zâmbetul rămăsese Ochii lui 
Lochart se îngustară. 

— Mă bucur să fac tot ce pot ca să ajut... 

— Bun, atunci e aranjat, mulţumesc! Nu mă conduce, mă 
descurc eu. 

În uşă, generalul se întoarse şi se uită cu înţeles înjur. 

— Eşti un om foarte norocos, căpitane. Te invidiez. După 
plecarea lui, Lochart se aşeză lângă focul pe cale de a se 
stinge, privind flăcările. Hassan şi slujnica strânseră masa, 
spuseră noapte bună, dar el nu-i auzi nici pe ei şi nici pe 
Şeherazada care se întoarse mai târziu, îl privi îndelung, 
după care se întoarse tăcută înapoi în pat, lăsându-l supusă 
pradă reveriei sale. 

Lochart simţea un gol în inimă. Era foarte conştient că 
Valik ştia bine că toate lucrurile de valoare din acel 
apartament, împreună cu însuşi apartamentul, erau un dar 
de nuntă din partea tatălui Şeherazadei. Jared Bakravan îi 
dăduse chiar şi proprietatea de facto a întregii clădiri, sau 
cel puţin a chiriilor care se încasau de-acolo. Puţini ştiau de 
controversa lor. 

— Oricât v-aş aprecia generozitatea, nu pot să accept 
toate astea, şir, spusese Lochart. E cu neputinţă! 

— Dar acestea sunt lucruri materiale, lucruri 
neimportante. 

— Da, dar e prea mult... Ştiu că leafa mea nu-i prea mare, 
dar putem să ne descurcăm, zău aşa! 

— Da desigur, însă de ce n-ar putea soţul fiicei mele - 
trăiască plăcut? Cum altfel ai putea învăţa în linişte 
obiceiurile iraniene, ca să-ţi îndeplineşti promisiunea? Te 
asigur, fiule, toate acestea reprezintă puţin pentru mine. 
Acum eşti parte, din familia mea. Familia reprezintă cel mai 
important lucru în Iran. Familia îngrijeşte de familie. 

— Da, însă eu trebuie să mă îngrijesc de ea, eu, nu domnia 
voastră. 

— Fără îndoială - şi cu ajutorul lui Allah ai s-o faci. Cu 
timpul ai să-i poţi oferi viaţa cu care este ea obişnuită. Dar 


acum aceasta nu-ţi este cu putinţă, căci mai ai încă de 
întreţinut fosta soţie şi copilul, lucru pe care trebuie să-l 
faci. Acum este dorinţa mea ca să aranjezi toate lucrurile 
astea într-un mod civilizat, în felul nostru iranian. Ai promis 
să trăieşti ca noi, nu? 

— Da, dar vă rog, nu pot să accept toate astea! Daţi-i ei ce 
doriţi, nu mie! Mie trebuie să mi se îngăduie să fac totul 
după puterile mele. 

— Sunt sigur că ai s-o faci! Între timp, toate astea sunt un 
dar către tine nu către ea. Asta face posibil darul meu - 
care este ea - către tine. 

— Daţi-i-l ei, nu... 

Jared Bakravan spusese tăios: 

— Este Voia lui Allah ca bărbatul să fie stăpânul casei. 
Dacă nu este casa ta, atunci n-ai să fii stăpânul. Trebuie să 
insist. Sunt capul familiei şi Şeherazada va face ceea ce îi 
voi spune eu şi eu trebuie să insist pentru Şeherazada, 
altfel căsătoria nu poate avea loc. Văd dilema ta, izvorâtă 
din modul de viaţă occidental, deşi nu-i pătrund înţelesul, 
domnule, dar aici felul de viaţă iranian domină orice 
altceva, iar familia îngrijeşte de familie. 

În atotstăpânitoarea singurătate a sufrageriei, Lochart 
încuviinţă în sinea lui. Are dreptate şi am ales-o Pe 
Şeherazada; am hotărât sa accept, dar ticălosul ăsta de 
Valik mi-a aruncat totul în faţă şi m-a făcut să mă simt 
mizerabil din nou, şi îl urăsc pentru asta, îl urăsc fiindcă nu 
pot plăti pentru tot şi ştiu că singurul dar pe care pot sa i-l 
dau ei este libertatea pe care n-ar fi avut-o altfel niciodată, 
şi viaţa mea dacă e nevoie. Cel puţin acum e canadiancă şi 
nu trebuie să rămână. 

Nu te prosti singuri E iraniancă şi întotdeauna o fie. S-ar 
simţi oare acasă la Vancouver B. C. cu toată ploaia, fără 
nimeni apropiat din familie, fără prieteni fără nimic iranian? 
Da, da, cred că da. Pentru un timp am să ţin locul celorlalţi. 
Pentru un timp, sigur, nu pentru totdeauna. 


Era prima dată când se confrunta cu adevărata problemă 
care îşi arunca umbra între ei. Iranul nostru-cel vechi, cel al 
Şahului - s-a dus pentru totdeauna. Nu-mi pasă că poate cel 
nou o să fie mai bun. Ea o să se adapteze şi eu la fel. 
Vorbesc farsi şi ea e soţia mea şi Jared e puternic. Dacă va 
trebui să plecăm pentru o vreme, o să mă descurc cu 
această despărţire temporară. Nu-i nici o problemă cu asta, 
viitorul e încă roz şi bun şi o iubesc atât de mult şi îi 
mulţumesc lui Dumnezeu pentru ea. 

Focul era aproape stins acum şi simţea aroma atât de 
liniştitoare a lemnului ars şi odată cu ea oundăa 
parfumului ei. Pernele încă păstrau urmele trupurilor lor şi, 
deşi era pe deplin satisfăcut şi consumat, o dori din nou. E 
într-adevăr una dintre hurii, duhurile Paradisului, se gândi 
somnoros. Sunt prins în vraja ei şi e minunat. Nu mă plâng 
şi dacă aş muri în noaptea asta, ştiu cum e Paradisul. 

E minunată, Jared e minunat şi cu vremea copiii ei vor fi 
minunaţi, iar familia ei... ah, familia. Familia se-ngrijeşte de 
familie. Asta-i legea! Trebuie să fac ce a cerut Valik, îmi 
place sau nu. Trebuie! Tatăl ei a spus asta limpede. 

Ultima dintre bucăţile de jeratic se stinse scânteind şi în 
moartea lui mai străluci o dată. Ce-i atât de important în 
privinţa câtorva piese de schimb şi a câtorva riali? întrebă 
ei flăcările. 

Flăcările nu-i răspunseră. 

LUNI 12 februarie 1979 

CAPITOLUL 14 

La Tabriz Unu; ora 7,12 dimineaţa. Charlie Petikin dormea 
adânc, ghemuit pe o saltea aşternută direct pe podea, sub o 
singură pătură, cu mâinile legate în faţă. Abia se crăpase de 
ziuă şi era foarte frig. Santinela nu-i îngăduise să folosească 
un arzător cu butan şi era încuiat într-una dintre încăperile 
cabanei lui Erikki Yokkonen care în mod normal slujea de 
depozit. Pe partea interioară a geamului străluceau flori de 
gheaţă. Fereastra avea gratii pe din afară. Zăpada 
acoperea pervazul. 


Deschise ochii şi se săltă brusc în şezut, uluit, fără să-şi 
dea seama, pentru o clipă, unde se afla. Apoi amintirile îl 
invadară şi se sprijini de perete, simțind cârcei în tot trupul. 

— Blestemată încurcătură, murmură, încercând să-şi mişte 
umerii. 

Somnoros, se şterse neîndemânatic la ochi cu amândouă 
mâinile şi îşi frecă faţa, simțindu-se murdar. Perii neraşi ai 
bărbii erau înspicaţi cu alb. Nu-mi place să fiu neras, îşi 
zise. Azi e luni, am ajuns aici sâmbătă la asfinţit şi m-au 
prins ieri, ticăloşii! 

Sâmbătă seara, în jurul cabanei se auziseră multe 
zgomote care-i sporiseră neliniştea. O dată fusese sigur că 
auzise glasuri înfundate. Stinsese luminile, trăsese zăvorul 
şi rămăsese în prag cu pistolul Verey în mână. Scrutase 
întunericul cu multă atenţie, apoi văzuse - sau crezuse că 
vede - o mişcare la treizeci de metri mai departe, apoi alta 
ceva mai încolo. 

— Cine-i acolo? strigase, vocea lui stârnind ecouri stranii. 
Ce vreţi? 

Nu-i răspunsese nimeni. Altă mişcare. Unde? treizeci- 
patruzeci de metri mai departe; greu de socotit distanţele 
noaptea.... 

— Uite. şi-acolo alta. Un om sau doar un Hui. Sau umbra 
unei crengi. Sau poate. Ce-a fost?- Acolo, lingă pinul acela 
mare. 

— Tu, tu de-acolo, ce vrei? Nici un răspuns. 

Nu putuse să-şi dea seama dacă era un om sau un Mânios 
şi chiar puţin înspăimântat, ochise şi apăsă trăgaciul. 
Bubuitura păruse un tunet şi stârnise ecouri prin munţi, iar 
racheta roşie ţâşnise către copac, ricoşase de el într-un 
snop de scântei, se izbise de altul ca să ardă la urmă fâsâind 
şi împroşcând într-un nămete. Aşteptase. Nu se întâmplase 
nimic. Zgomote în pădure, acoperişul hangarului trosnind, 
vântul între vârfurile copacilor, din când în când zăpada 
căzând de pe o cracă prea încărcată care zvâcnea înapoi 
eliberată. 


Foarte teatral, tropăise cu furie ca să-şi încălzească 
picioarele, aprinsese luminile, încărcase din nou pistolul şi 
pusese zăvorul la uşă. 

— Începi să te porţi ca o babă, spusese cu glas tare, apoi 
adăugase: Prostii. Urăsc liniştea, nu-mi place să fiu singur, 
detest zăpada, frigul, teama şi toate întâmplările din 
dimineaţa asta, de la Galeh Morghi, m-au răscolit, 
blestemăţia dracului, şi e-adevărat, dacă n-ar fi fost tânărul 
Ross, ştiu că ticălosul ăla din SAVAK m-ar fi ucis. 

Verificase dacă uşă este încuiată şi toate ferestrele închise 
şi perdelele trase, apoi îşi turnase un pahar mare de vodcă, 
amestecând-o cu puţin suc îngheţat de portocale pe care-l 
găsise în congelator şi se aşezase în faţa focului, încercând 
să se adune. Găsise ouă pentru dejun şi era înarmat. 
Arzătorul funcţiona bine. Era plăcut. După un timp se 
simţise mai bine, mai în siguranţă, înainte de a se culca, în 
dormitor, verificase din nou încuietorile. când fusese 
satisfăcut, îşi scosese cizmele de zbor şi se-ntinsese pe pat. 
Curând adormise. 

Dimineaţa, frica de peste noapte dispăruse. După dejunul 
cu ouă ochiuri şi pâine prăjită, aşa cum îi plăcea, făcuse 
ordine în cameră, îşi pusese scurta şi cizmele de zbor, 
deschisese uşa şi se trezise cu un pistol mitralieră sub nas, 
şase revoluționari năvăliseră în cameră şi începuse 
interogatoriul. Ore în şir. 

— Nu sunt spion, nu sunt american. V-am spus-o de zeci de 
ori. Sunt englez. 

— Mincinosule! Hârtiile tale spun că eşti din Africa de Sud, 
pe Allah, sunt şi ele false? 

Şeful lor, bărbatul care-şi spunea Feodor Rakoczy, arăta a 
fi dur, mai înalt şi mai în vârstă decât ceilalţi, cu acnireci, 
căprui şi vorbea o engleză cu un accent puternic. Aceleaşi 
întrebări întruna: 

— De unde vii? De ce eşti aici? Cine-i superiorul tău CIA? 
Cine-s contactele tale aici? Unde-i Erikki Yokkonen? 


— Nu ştiu! V-am spus de cincizeci de ori că nu ştiu! Nu era 
nimeni aici ieri-seară, când am aterizat. Am fost trimis să-l 
iau. Pe el şi pe nevastă-sa. Aveau treburi la Teheran. 

— Mincinosule, au fugit acum două nopţi! De ce ar fi fugit 
dacă veneai după ei? 

— V-am spus, nu mă aşteptau. De ce să fugă? Unde sunt 
Dibble şi Arberry, mecanicii noştri? Unde-i administratorul 
nostru, Dayati şi... 

— Cine-i contactul CIA în Tabriz? 

— N-am niciunul, suntem o firmă englezească şi cer să 
vorbesc cu consulul nostru din Tabriz. Cer... 

— Duşmanii poporului nu pot cere nimic. Nici chiar 
îndurare. Este voia lui Allah să fim în război. În război, 
oamenii se-mpuşcă. 

Interogatoriul durase toată dimineaţa. În ciuda protestelor 
sale, îi luase toate hârtiile, paşaportul cu vitala viză de 
ieşire şi permisul de rezidenţă, îl legaseră şi-l aruncaseră 
acolo, cu ameninţări cumplite în caz că ar fi încercat să 
fugă. Mai târziu, Rakoczy şi doi paznici se întorseseră. 

— De ce nu mi-ai spus că ai adus piese de schimb pentru 
2122 

— Nu m-ai întrebat, spusese furios Petikin. Cine dracu' 
eşti? Dă-mi înapoi actele! Cer să-l văd pe consulul britanic. 
Dezleagă-mi mâinile! Lua-te-ar dracu'! 

— Allah o să te pedepsească dacă huleşti! În genunchi Şi 
cere iertare lui Allah. 

ÎI forţaseră să îngenuncheze. 

— Cere iertare! 

Se supusese, urându-i şi mai mult. 

— Poţi să pilotezi un '212 la fel de bine ca un 206? 

— Nu, spusese el, ridicându-se greoi în picioare. 

— Minţi! Scrie pe licenţa ta. Rakoczy o aruncase ne masă. 
De ce minţi? Care-i diferenţa? 

— Nu crezi nimic din ce spun! N-ai crede adevărul. Sigur 
că ştiu că e pe licenţa mea. Nu te-am văzut când ai luat-o? 
Sigur că pilotez un '212 dacă am trecut examenul. 


— Komitehuto să te judece şi o să te condamne, zisese 
Rakoczy cu o hotărâre în glas care-i iscase un val dureros în 
lungul şirei spinării, apoi îl lăsaseră. 

La apus îi aduseseră nişte orez şi supă şi plecaseră din 
nou. Nu dormise aproape deloc şi acum, în zori, înţelegea 
cât de neajutorat era. Teama începu din nou să crească. 
Demult, în Vietnam, fusese doborât, prins şi condamnat la 
moarte de către Viet Cong, dar cei din plutonul său veniseră 
după el înarmaţi până-n dinţi, însoţiţi de Beretele Verzi, şi 
incendiaseră satul cu Viet Cong cu tot. Fusese un alt 
moment când scăpase de la o moarte sigură. 

— Niciodată să nu te crezi mort până nu mori. Chiar aşa! 
In felul ăsta, bătrâne, spusese tânărul său comandant 
american, în felul ăsta poţi dormi nopţile. 

Comandantul fusese Conroe Starke. Plutonul lor de 
elicoptere fusese mixt, americano-englezi, şi ceva 
canadieni, cu baza la Danang. Altă afurisită de procărie şi 
aia. 

Mă întreb ce face Duke acum, îşi zise. Ce noroc are 
afurisitul! Ce noroc să fie în siguranţă la Koviss şi ce noroc 
c-o are pe Manuela! Asta într-adevăr e dată dracului! 
Făcută ca un urs Koala, pisicoasă, cu ochii ăia mari, căprui 
şi cu rotunjimi tocmai cât trebuie. 

Îşi lăsă mintea să colinde gândindu-se la ea şi la Starke, la 
unde ar fi putut fi Erikki şi Azadeh, la satul din Vietnam, la 
tânărul căpitan Ross şi la oamenii săi. Dacă n-ar fi fost el... 
Ross era un alt salvator. În această viaţa trebuie să ai parte 
de salvatori ca să supravieţuieşti. Oamenii ăştia ciudaţi care 
apar miraculos în viaţa ta, aparent fără motiv, chiar la timp, 
ca să-ţi dea şansa de care dusese lipsă:” Nu uita Charlie, 
Profetul Mohamed a spus că Allah - Dumnezeu - are trei mii 
de nume. O mie sunt cunoscute numai îngerilor, o mie 
profeților, trei sute sunt în Torah, Vechiul Testament, alte 
trei sute în Zabur, asta este Cartea Psalmilor lui David, alte 
trei sute în Noul Testament şi nouăzeci şi nouă în Coran. 
Asta face laolaltă două mii nouă sute nouăzeci şi nouă. Un 


nume a fost ascuns de Dumnezeu. În arabă se cheamă Allah 
alazam: Cel Mai Măreţ Nume al Domnului. Oricine citeşte 
Coranul îl află fără să ştie. Dumnezeu e înţelept ca să-şi 
ascundă cel mai important nume, nu?” 

— Da, dacă există un Dumnezeu! îşi zise Petikin, îngheţat 
şi plin de cârcei. 

Cu puţin înainte de amiază, Rakoczy se întoarse însoţit de 
cei doi oameni ai săi. Spre uluirea lui, Rakoczy zâmbea. Îl 
ajută politicos să se ridice în picioare şi începu să-i desfacă 
legăturile. 

— Bună ziua, căpitane Petikin. Îmi pare rău pentru 
greşeală. 'Te rog, vino cu mine. 

Îl conduse în încăperea principală. Pe masă era cafea. 

— Bei cafeaua neagră, sau ca englezii, cu lapte şi zahăr? 

Petikin îşi freca încheieturile, încercând să-şi pună mintea 
în funcţiune. 

— Ce-i asta? Prizonierului i se oferă o masă copioasă? 

— Iartă-mă, nu înţeleg. 

— Nimic. 

Petikin îl privi o clipă, încă nesigur. 

— Cu lapte şi zahăr. 

Cafeaua avea un gust minunat şi îl revigora. Îşi mai puse. 

— Deci e o greşeală, totul e o greşeală. 

— Da. Eu... am verificat povestea dumitale şi e adevărat. 
Allah fie lăudat. O să pleci îndată ca să te întorci la Teheran. 

Petikin îşi simţi gâtul uscat în faţa neaşteptate-graţieri. 
Aparent grațiere, îşi zise suspicios. 

— Am nevoie de combustibil. Tot combustibilul nostru a 
fost furat, nu există nici o picătură în rezervor. 

— Aparatul dumitale a fost realimentat. Am supravegheat 
personal operaţiunea. 

— Te pricepi la elicoptere? 

Petikin se întreba de ce bărbatul era atât de nervos. 

— Puțin. 

— Ilartă-mă, dar eu nu-ţi cunosc numele. 

— Smith. Mr. Smith. Feodor Rakoczy zâmbi. 


— Acum ai să pleci, te rog. Imediat! 

Petikin îşi găsi cizmele de zbor şi le trase în picioare. 
Ceilalţi bărbaţi îl priveau tăcuţi. Băgă de seamă că purtau 
pistoale mitralieră sovietice. Pe masa de lângă uşă se afla 
sacul lui de drum. Lângă el, documentele sale: paşaportul, 
viza, permisul de lucru şi licenţa de zbor emisă de Comisia 
Iraniană pentru Autorizarea Zborurilor. Încercând să nu 
lase să i se vadă surpriza pe chip, se asigură că erau toate 
acolo şi le îndesă în buzunar. Când se îndreptă spre frigider, 
unul dintre bărbaţi i se aşeză în cale şi îi făcu semn să 
plece. 

— Mi-e foame, spuse Petikin, încă foarte suspicios. 

— E câte ceva de mâncare în aparat. Urmează-mă, te rog! 

Afară, aerul avea un miros minunat, ziua era cristalină şi 
plăcută, cu un cer curat, foarte albastru. Către vest se 
înghesuiau alţi nori de zăpadă, spre est drumul către 
trecătoare se vedea clar. Peste tot împrejurul lui pădurea 
sclipea, zăpada reflectând lumina. În faţa hangarului se afla 
elicopterul lui, cu parbrizul curăţat, cu toate ferestrele 
şterse. Nimic nu fusese atins înăuntru, deşi cutia cu hărţi se 
găsea acum într-un buzunar lateral, nu sub scaun, unde o 
lăsa de obicei. Foarte atent, începu controlul premergător 
decolării. 

— Te rog, să grăbim, spuse Rakoczy. 

— Desigur! 

Petikin îşi iuți demonstrativ mişcările, fără sa se grăbească 
de fapt, fără să omită nimic în inspecția lui, cu toate 
simţurile încordate ca să descopere vreun sabotaj subtil sau 
chiar unul grosolan. Combustibilul verificat, ueiul, tot. Putea 
să vadă şi să simtă nervozitatea crescândă a celorlalţi. 
Totuşi nu mai era nimeni la bază. În hangar se zărea celălalt 
elicopter, un '212 cu piesele motorului încă îngrijit înşirate 
pe jos. Piesele de schimb pe care le adusese fuseseră puse 
pe o bancă în apropiere. 

— Acum eşti gata! Rakoczy o spusese ca un ordin. 


— Urcă! Ai să realimentezi la Bandar-e Pahlavi, ca şi până 
acum. 

Se întoarse către ceilalţi, îi îmbrăţişa grăbit şi se urcă pe 
scaunul din dreapta. 

— Porneşte şi decolează imediat! Vin la Teheran cu 
dumneata. 

Prinse pistolul mitralieră între genunchi, îşi strânse 
centura, închise uşa cu grijă, apoi săltă casca din cârligul 
aflat în spatele lui şi şi-o puse pe cap, evident obişnuit cu 
interiorul unei carlingi. 

Petikin băgă de seamă că ceilalţi doi ocupaseră poziţii de 
apărare cu faţa către drum. Apăsă butonul de pornire a 
motoarelor. Curând acestea începură să şuiere şi gesturile 
familiare şi faptul că Smith se afla la bord -deci era puţin 
probabil ca aparatul să fi fost sabotat - îi dădu un uşor 
sentiment de beţie. 

— Am plecat, spuse în laringofon şi se ridică precum o 
vijelie, aplecat uşor spre trecătoare. 

— Bun, zise Rakoczy. Foarte bine! Zbori foarte bine! Puse 
arma pe genunchi, cu ţeava îndreptată ca din întâmplare 
către Petikin. 

— Te rog nu zbura prea bine! 

— Pune piedica la armă, sau n-am să zbor deloc! Rakoczy 
ezită, apoi bloca arma. 

— Sunt de acord că e primejdios în timpul zborului. 

La două sute de metri, Petikin reveni la orizontală apoi 
cobori brusc, într-un unghi ascuţit, către terenul de 
aterizare. 

— Ce faci? 

— Vreau să mă orientez. 

Se baza pe faptul că, deşi nu era străin într-o carlingă 
Smith nu putea să piloteze un 206 - altfel ar fi singur. Ochii 
lui cercetau terenul de jos, căutând un motiv pentru 
nervozitatea şi graba de apleca a celuilalt. Câmpul părea 
acelaşi. În apropierea intersecţiei drumului îngust ce 
pornea de la bază, unindu-se cu şoseaua principală care se 


îndrepta spre nord-vest, către Tabriz, se zăreau două 
camioane. Amândouă se îndreptau către bază. De la 
această înălţime se putea vedea uşor că erau camioane 
militare. 

— Am să aterizez să văd ce vor, spuse. 

— Dacă o faci, spuse Rakoczy fără vreo urmă de teamă, 
are să te coste multă suferinţă şi permanentă mutilare. Te 
rog, mergi spre Teheran. Dar mai întâi către Bandar-e 
Pahlavi. 

— Care ţi-e numele adevărat? 

— Smith. 

Petikin lăsă lucrurile aşa, înconjură o dată baza, apoi o 
porni către sud-vest de-a lungul drumului către Teheran, 
îndreptându-se spre trecătoare şi încercând să câştige timp 
- încrezător că, undeva pe drum, avea să-i vină şi lui rândul. 

CAPITOLUL 15 

La Teheran; ora 8,30 dimineaţa. Tom Lochart îşi strecura 
bătrânul Citroen printre resturile bătăliilor din noaptea ce 
abia se sfârşise, îndreptându-se către Galeg Morghi. 
Dimineaţa era mohorâtă şi îngheţată şi e1 întârziase deja, 
deşi plecase de acasă odată cu răsăritul, soarelui. 

Trecuse pe lângă multe cadavre şi oameni care le jeleau 
ascuţit, multe caroserii arse de automobile şi camioane, 
unele încă fumegând, resturi ale ciocnirilor din toiul nopţii. 
Grupuri de civili, mai mult sau mai puţin fanatici încă mai 
stăteau pe balcoane sau baricade şi el trebuise să facă o 
duzină de ocoluri. Mulţi dintre oameni înjurau banderolele 
verzi ale lui Khomeini. Toţi aceştia erau înarmaţi. Străzile 
pustii, lipsite de trafic, păreau amenințătoare. Din timp în 
timp treceau în viteză pe lângă el camioane ale poliţiei, 
câteva automobile şi camioane civile, dar nu-i dădură nici o 
atenţie, claxonând doar şi înjurându-l ca să se dea la o parte 
din drum. El răspundea la fel, aproape fără să-i peste dacă 
va ajunge vreodată la aeroport, ceea ce ar fi fost o soluţie 
perfectă pentru dilema lui. 


Viră brusc, ca să evite un automobil ce ţâşnise dintr-o 
stradă laterală pe contrasens. Acesta nu se opri şi el înjură 
maşina, Teheranul, Iranul şi pe Valik şi spuse cu voce tare 
„Insha Allah”, dar asta nu-i ajută la nimic. 

Deasupra lui se întindea un cer murdar, acoperit de nori 
joşi, încărcaţi cu zăpadă, care nu-i plăcea deloc, aşa cum 
nu-i plăcuse să părăsească căldura patului şi pe 
Şeherazada. 

Cu puţin înaintea zorilor, soneria ceasului îi trezise brusc. 

— Credeam că n-ai să pleci, iubitule! Mă gândeam că ai 
spus că pleci mâine. 

— Am un zbor neaşteptat, cel puţin cred c-o să plec. De 
asta a venit Valik. Trebuie să mă-ntâlnesc mai întâi cu Mac, 
dar, dacă plec, am să lipsesc câteva zile. Culcă-te, draga 
mea. 

Se bărbierise, se îmbrăcase în grabă, băuse la iuţeală o 
ceaşcă de cafea şi plecase. 

Afară era încă întuneric, abia se ivise o geană mohorâtă de 
lumină, aerul era acru şi încărcat de fum. In depărtare se 
auzeau inevitabilele focuri rare de armă. Se simţise dintr-o 
dată copleşit de presimţiri negre. 

Mclver locuia la numai câteva clădiri depărtare. Lochart 
fusese surprins să-l găsească îmbrăcat. 

— Hello, Tom! 

— Hai, intră! Aprobarea de zbor a sosit azi-noapte. Prin 
curier. Valik are ceva putere, nu credeam c-o să-o obţină. 
Cafea? 

— Mulţumesc! 'Te-ai întâlnit cu el noaptea trecută? 

— Da. 

Mclver porni înaintea lui către bucătărie. Cafeaua clocotea 
plăcut. Nici un semn de Genny, Paula sau Nogger Lane. Îi 
turnă lui Lochart. 

— Valik mi-a spus c-a fost la tine şi că ai fost de acord să 
pleci. 

Lochart mârâi. 


— Am spus că o să plec dacă ai să aprobitu şi după ce am 
să vorbesc cu tine, dacă primim aprobarea. Unde-i Nogger? 
— Acasă la el. I-am amânat zborul noaptea trecută. E încă 

destul de şocat din pricina ciocnirii ăleia. 

— Îmi închipui. Ce s-a-ntâmplat cu fata, cu Paula? 

— E-n camera de oaspeţi. Zborul ei e încă amânat, dar 
probabil c-o să plece astăzi. A trecut pe-aci azi-noapte 
George Talbot, de la ambasadă, şi a spus că a auzit că 
aeroportul a fost curăţat de revoluționari şi astăzi, cu puţin 
noroc, o să fie câteva zboruri, decolări şi aterizări. 

Lochart dădu din cap gânditor. 

— Atunci poate că până la urmă Bakhtiar o să câştige. 

— Să sperăm, nu? Azi-dimineaţă BBC-ul spunea că Doshan 
Tappeh e încă în mâinile lui Khomeini şi că Nemuritorii stau 
pe coadă de jur împrejurul lui. 

Lochart se cutremură, gândindu-se că Şeherazada ar 
putea fi acolo... Promisese să nu se mai ducă. 

— Talbot a zis ceva despre vreo lovitură de stat? 

— Doar că se zvoneşte că se opune Carter. Dac-aş fi 
iranian şi general, n-aş ezita. Talbot a fost de acord. A spus 
că lovitura va avea loc în următoarele trei zile. Trebuie să 
se întâmple! Revoluţionarii au prea multe arme. 

Lochart o vedea în închipuire pe Şeherazada scandând 
laolaltă cu celelalte mii de oamenii, tânărul căpitan Karirn 
Peshadi trecând de partea lui Khomeini şi cei trei 
Nemuritori dezertând. 

— Nu ştiu ce-aş face, Mac, dac-aş fi unul dintre ei! 

— Slavă Domnului că nu suntem şi ăsta-i Iranul, nu Anglia, 
cu noi pe baricade. Oricum, Iom, dacă soseşte astăzi 
avionul, am s-o urc pe Şeherazada. O să stea mai bine la Al 
Shargaz, cel puţin pentru câteva săptămâni. Şi-a luat 
paşaportul canadian? 

— Da, dar eu nu cred c-o să meargă Mac. 

Îi povesti despre participarea ei la luptele, de la Doshan 
Tappeh. 


— Dumnezeule, ar trebui să se caute la cap! Am să o rog 
pe Gen să stea de vorbă cu ea. 

— Genny se duce la Al Shargaz? Mclver spuse iritat: 

— Nu, dar dac-ar fi după mine ar fi acolo deja de-o 
săptămână. O să fac tot ce pot. Şeherazada se simte bine? 

— Minunat, dar aş da oricât ca să se liniştească lucrurile în 
Teheran. Mă îmbolnăvesc de îngrijorare pentru ea, când eu 
sunt la Zagross şi ea aici. Lochart înghiţi puţină cafea. Dacă 
e să plec, mai bine o şterg acum. Stai cu ochii pe ea, te rog! 

Se uită la Mclver încruntat, drept în ochi. 

— Ce-i cu zborul ăsta, Mac? Mac îl privi la fel de neclintit. 

— Spune-mi exact ce ţi-a zis Valik noaptea trecută. Lochart 
îi istorisi cuvânt cu cuvânt. 

— E un ticălos dacă a-ncercat să te facă de ruşine în felul 
ăsta! 

— A reuşit foarte bine. Din nefericire, face încă parte din 
familie şi e încă-n Iran. Ei, acum ştii. 

Lochart se strădui ca glasul să nu-i trădeze amărăciunea. 

— L-am întrebat ce-i atât de important cu aceste câteva 
piese de schimb şi câţiva riali şi m-a dus cu vorba. 

Chipul lui Mclver era neclintit şi părea mai bătrân şi mai 
greoi decât îl ştia de obicei - şi totuşi mai dur. 

— Mac, de ce-s atât de importante câteva piese de schimb 
şi câţiva riali? 

Mclver îşi isprăvi cafeaua şi-şi mai turnă puţină. Cobori 
vocea. 

— Nu vreau s-o trezesc pe Genny sau pe Paula, Iom. Asta 
rămâne între noi. 

Îi spuse lui Lochart ce se întâmplase în birou. Lochart 
simţi sângele năvălindu-i brusc în obraji. 

— SAVARK? El şi Annoush şi micuța Setarem şi Jalal? Sfinte 
Dumnezeule! 

— Din pricina asta am acceptat să încerc. Trebuie! Sunt la 
fel de prins la înghesuială. Amândoi suntem, dar încă n-am 
terminat. 


Mclver îi spuse despre bani. Lochart rămase cu gura 
căscată. 

— Douăsprezece milioane de riali, cash. Sau echivalentul 
în Elveţia? 

— Nu ridica glasul! Da, douăsprezece pentru mine şi alte 
douăsprezece pentru pilot. Noaptea trecută a spus că 
oferta lui e încă în picioare şi să nu fiu naiv, adăugă 
întunecat Mclver. Dacă n-ar fi fost Gen aici, l-aş fi aruncat 
pe uşă afară. 

Lochart îl asculta cu. o ureche. Douăsprezece milioane de 
riali sau echivalent în altă monedă, bani gheaţă, în altă 
parte?! Mac are dreptate. Dacă Valik a oferit asta aici, în 
Teheran, care ar fi plata când ar avea graniţa sub ochi? 
Christoase! 

Mclver îl privea. 

— Ce crezi, Tom? încă mai vrei să pleci? 

— Nu pot să refuz, nu pot! Nu acum când am primit 
aprobarea de zbor. 

Era pe masa din bucătărie şi o ridică. Pe document scria: 
„EP-HBC, aprobat să zboare la Bandar-e Delam. Zbor 
prioritar pentru piese de schimb. Urgenţă. Realimentare la 
Baza IIAF Isfahan. Echipaj: Unu -căpitan Lane”. „Lane” era 
tăiat cu o cruce şi deasupra scria Bolnav. Pilot înlocuitor, 
apoi un spaţiu liber. Încă nu era contrasemnat de Mclver. 

Mclver trase eu ochiul, la uşa închisă a bucătăriei, apoi se 
întoarse iarăşi către Lochart 

— Valik vrea să fie luat din afara Teheranului, în secret. 

— Treaba asta pute din ce în ce. De unde vrea să-l luăm? 

— Dacă ajungi la Bandar-e Delam, Tom, şi asta nu-i nici 
măcar probabil, o să facă presiuni asupra ta să-i duci mai 
departe, în Kuweit. 

— Fără-ndoială. 

Lochart nu-şi clinti privirile de pe faţa lui Mclver. 

— O să folosească orice metodă de convingere. Familia, 
Şeherazada, totul, în special banii. Milioane, bani gheaţă. Şi 
amândoi ştim că ne-ar folosi. 


Vocea lui Lochart era lipsită de intonaţie. 

— Dar dacă zbor mai departe în Kuweit, fără permis 
iranian, pe un elicopter înregistrat în Iran, fără aprobări 
iraniene sau ale companiei, cu pasageri iranieni clandestini, 
încercând să fugă de guvernul lor încă legal, comit o 
deturnare şi pot fi supus Dumnezeu ştie câtor acuzaţii, aici 
şi în Kuweit, iar autorităţile kuweitiene or să-mi confişte 
elicopterul, or să m-arunce în închisoare şi, în mod sigur, or 
să mă extrădeze în Iran. În orice caz, s-ar termina cu 
viitorul meu ca pilot şi nu m-aş mai întoarce niciodată înapoi 
în Iran la Şeherazada, iar SAVAK s-ar putea s-o înşface şi pe 
ea, aşa că n-am de gând să fac asta. 

— Valik e o scârbă împuţită. O să vină înarmat. Ar putea 
să-ţi pună pistolul în ceafă, să te forţeze să... 

— Asta e posibil. Vocea lui Lochart rămase calmă, dar 
măruntaiele îi ardeau. N-am de ales. Trebuie să-l ajut şi-am 
s-o fac, dar nu-s nici pe departe tâmpit. 

După o pauză, adăugă: 

— Nogger ştie de chestia asta? 

— Nu. 

În lungile ceasuri de veghe ale acelei nopţi, după ce 
cântărise toate planurile cu putinţă, Mclver hotărâse să se 
ducă el însuşi şi să nu rişte via?a lui Nogger Lane sau a lui 
Lochart. 

La dracu cu controlul medical şi cu faptul că aş fi legal la 
bord, îşi spusese. 'Iot zborul e o nebunie - aşa că încă puţină 
nebunie în plus nu strică. 

Planul lui era simplu. După ce avea să vorbească cu Tom 
Lochart; va spune doar că se hotărâse să nu încuviinţeze 
zborul şi nu va contrasemna permisul şi că va merge până 
la locul de întâlnire cu maşina, numai cu atâta benzină în 
rezervor ca Valik să poată să facă drumul pe şosea. Chiar 
dacă Lochart ar fi vrut să vină cu el, ar fi fost uşor să-i 
fixeze o întâlnire şi-apoi să nu se prezinte, ci doar să plece 
cu maşina la Galeg Morghi, să-şi treacă numele pe permis, 
ca pilot, şi să decoleze spre locul de întâlnire... 


— Ce? întrebă el. 

— Sunt numai trei posibilităţi, spuse Lochart din nou: să 
refuzi, să mă autorizezi pe mine sau să autorizezi pe 
altcineva. L-ai anulat pe Nogger, Charlie nu-i aici, aşa că 
rămânem numai tu şi cu mine. Tu nu poţi să pleci, Mac, pur 
şi simplu nu poţi, e prea primejdios. 

— Sigur că n-aş pleca, licenţa mea... 

— Nu poţi să pleci, Mac! spuse ferm Lochart. lartă-mă. Pur 
şi simplu nu poţi! 

Mclver oftă. înţelepciunea lui depăşi obsesia de a zbura şi 
se hotări la cel de-al doilea plan. 

— Da, da, ai dreptate. Aşa-i. Aşa că ascultă cu grijă. Dacă 
vrei s-o faci, asta e treaba ta, eu nu ţi-o ordon. Osă te 
autorizez pe tine, dacă vrei, dar pun nişte condiţii. Daca 
ajungi la locul de întâlnire şi ţi se pare în ordine, ia-i de 
acolo, apoi du-te la Isfahan. Valik a spus c-o să aranjeze 
asta. Dacă la Isfahan e okay, mergi mai departe. Poate 
Domnul-Trage-Sfori e-n stare să aranjeze tot drumul. 
Trebuie să mizăm pe asta. 

— Pe asta mizez. 

— Bandar-e Delam. e capătul liniei. N-ai să treci dincolo de 
graniţă. Ne-am înţeles? 

Mclver întinse mâna. 

— Ne-am înţeles, zise Lochart stringând-o şi rugându-se în 
gând să-şi poată ţine promisiunea. 

Mclver îi comunică locul de întâlnire, semnă permisul şi 
băgă de seamă că-i tremură mâinile. Dacă ceva merge 
prost, ghici ciupercă după cine o să vină SAVAK? După 
amândoi şi poate chiar după Gen, se gândi din nou, plin de 
presimţiri sumbre. 

Nu-i spusese lui Lochart că ea îl auzise pe Valik noaptea 
trecută şi ghicise restul. 

— Eu sunt de acord, Duncan, spusese ea cu voce gravă. E 
teribil de riscant, dar trebuie să-ncerci să-i ajuţi, şi pe Tom, 
care-i la fel de înghesuit ca şi ei. N-ai de ales. 

Mclver îi întinse permisul. 


— Tom, ţi se ordonă în mod special să nu treci peste 
graniţă. Dac-o faci, cred că ai să pierzi într-adevăr totul, 
inclusiv pe Şeherazada. 

— "Tot planul ăsta e-o nebunie, da' asta e. 

— Da. Noroc. 

Lochart dădu din cap, îi zâmbi şi plecă. Mclver închise uşa 
de la intrare. 

Sper că-i hotărârea potrivită, se gândi cu capul plesnind 
de durere. Era o nebunie să mă duc eu şi totuşi aşvrea să 
fiu eu în locul lui, nu el. Aş vrea! 

— Oh, spuse el surprins. 

Genny stătea lângă uşa bucătăriei, cu un halat călduros 
peste cămaşa de noapte. Nu purta ochelarii şi se uita la el 
cu ochii mijiţi. 

— Sunt al naibii de bucuroasă că n-ai plecat, Duncan! 
spuse ea cu voce slabă. 

— Ce?! 

— O, hai, prostuţule, te cunosc prea bine! N-ai închis un 
ochi toată noaptea încercând să iei o hotărâre. Şi nici eu. 
Eram îngrijorată pentru tine. Ştiu că dac-aş fi fost în locul 
tău, aş fi plecat - sau aş fi vrut să plec, dar Duncan, Iom e- 
un bărbat puternic şi-o să se descurce. Şi sper într-adevăr 
s-o ia pe Şeherazada şi să nu se mai întoarcă vreodată. 
Lacrimile începură să-i curgă pe obraji. Sunt atât de 
bucuroasă că n-ai plecat! Îşi şterse lacrimile, se îndreptă 
către maşina de gătit şi puse ceainicul pe foc. 

— Drace, iartă-mă, câteodată chiar că mă ia valul, iartă- 
mă. 

O îmbrăţişa. 

— Gen, dacă vine astăzi avionul companiei, ai să urci la 
bord? Te rog! 

— Sigur, dragă, dac-ai să vii şi tu. 

— Dar, Genny... 

— Duncan, ascultă un moment, te rog. 

Se întoarse, îşi puse braţele în jurul lui şi îşi sprijini 
fruntea de pieptul lui, continuând cu aceeaşi voce pierdută 


care îl tulbura profund. 

— Trei dintre partenerii tăi au fugit deja cu familiile lor şi 
cu toţi banii cu care au putut. Şahul şi familia lui au plecat 
cu toţi banii lor, alte mii de oameni, majoritatea dintre cei 
pe care-i cunoaştem, sunt plecaţi, ai spus-o tu singur, şi 
acum chiar Marele General Valik a rupt-o la fugă, în ciuda 
legăturilor lui suspuse - şi trebuie că sunt de ambele părţi 
ale baricadei - şi dacă Nemuritorii n-au zdrobit mica revoltă 
de la Doshan 'Tappeh, câţiva cadeți din aviaţie şi civili prost 
înarmaţi - practic la ei acasă - e vremea să închidem 
prăvălia şi s-o ştergem! 

— Nu putem, Gen! izbucni bărbatul şi ea îi putu auzi inima 
răpăind în piept şi îngrijorarea ei crescu. Asta ar fi un 
dezastru. 

— Ar fi numai pentru scurt timp, până se îndreaptă 
lucrurile. 

— Dac-o şterg din Iran, ruinez S-G. 

— Nu ştiu nimic în privinţa asta, Duncan, dar sigur e că 
decizia îi aparţine lui Andy, nu a ta, el ne-a trimis aici. 

— Da, dar el m-a întrebat ce cred şi n-am putut să 
recomand plecarea şi părăsirea în urma noastră a 
elicopterelor şi a pieselor valorând douăzeci sau treizeci şi 
ceva de milioane de dolari - în balamucul ăsta n-ar rezista o 
săptămână. Ar fi furate sau distruse şi-am pierde totul, totul 
- nu uita, Gen, toţi banii noştri de pensie, totul, pentru noi, 
e legat de S-G. 

— Dar, Duncan, nu crezi că... 

— N-aş pleca lăsând aici elicopterele şi piesele. Mclver se 
simţi pierdut şi cuprins de panică la acest gând. 

— Pur şi simplu nu pot. 

— Atunci ia-le cu tine. 

— Pentru Dumnezeu! Nu le putem scoate de-aici. Nu 
putem obţine aprobările! Nu pot să le scot din inventarul 
iranian. Nu putem. Suntem prinşi aici până se isprăveşte 
războiul. 


— Nu suntem, Duncan, nici tu, nici eu, nici băieţii noştri. 
Trebuie să te gândeşti şi la ei, trebuie să ieşim de-aici. Or să 
ne arunce oricum afară, oricine ar câştiga, cu atât mai mult 
Khomeini. 

O străbătu un tremur la amintirea primului discurs al 
acestui om în cimitir: „Mă rog lui Allah să taie mâinile 
tuturor străinilor...” 

CAPITOLUL 16 

La Tabriz Unu; ora 9,30 dimineaţa. Range Rover-ul roşu 
ieşi pe porţile palatului Hanului şi cobori dealul, 
îndreptându-se către drumul spre Tabriz şi Teheran. 
Conducea Erikki, cu Azadeh lângă el. Colonelul Mazardi, 
şeful poliţiei şi totodată vărul ei, fusese cel care-l convinsese 
pe Erikki să nu plece vineri la Teheran. 

— Drumul ar fi mult prea primejdios. E şi aşa îndeajuns de 
rău ziua, spusese. Insurgenţii n-or să se întoarcă acum. Eşti 
destul de în siguranţă. E mult mai bine să te duci să-i faci o 
vizită înălţimii Sale Hanul şi să-i ceri sfatul. Ar fi mult mai 
înţelept. Azadeh încuviinţase. 

— Erikki, sigur c-o să facem orice vrei tu, dar m-aş simţi 
într-adevăr mai bucuroasă dacă în noaptea asta am merge 
acasă, să-l văd pe tata. 

— Verişoara mea are dreptate, căpitane; desigur, poţi face 
cum doreşti, dar jur pe Profet, facă Allah să-i dăinuiască-n 
veci cuvintele, că siguranţa înălţimii Sale este la fel de 
importantă pentru mine ca şi pentru dumneata. Dacă ai să 
doreşti, pleci mâine. Pot să te-asigur că nu e nici o primejdie 
aici. Am să pun santinele. Dacă acest aşa-numit Rakoczy sau 
oricare străin sau mullahul ăsta, se apropie la un kilometru 
de aici sau de palatul Gorgonilor, o să regrete asta. 

— O, da, Erikki, te rog, spusese plină de entuziasm 
Azadeh. Sigur, dragul meu, o să facem orice vrei tu, dar 
poate ai vrea să te consulţi cu înălţimea Sa tatăl meu în 
privinţa planurilor tale. 

Erikki acceptase fără entuziasm. 


Arberry şi celălalt mecanic, Dibble, hotărâseră să meargă 
la Tabriz, la Hotelul Wnternaţional, şi să petreacă weekend- 
ul acolo. 

— Piesele trebuie să sosească luni, căpitane. bătrânul 
Mclver-Zgârie Brânză ştie că elicopterul trebuie să fie în 
stare de funcţionare miercuri sau va trebui să trimită altul 
şi n-o să-i placă asta. O să tragem tare şi-o să facem treaba 
şi-o să-l punem pe picioare. Să ne fie cu iertare, dar 
administratorul bazei poate să vină şi să ne ia când are 
nevoie. Suntem englezi, n-avem de ce ne face griji. Nimeni 
n-o să se-atingă de noi. Şi nu uita, Lucrăm pentru guvernul 
lor, oricare ar fi nenorocitul ăsta de guvern, şi n-am avut 
nici un scandal cu niciunul dintre nenorociţii ăştia, să ne fie 
cu iertare. Acum te rog să nu-ţi faci griji pentru noi, 
dumneata şi cu doamna. O să stăm cuminţi şi-o să te- 
aşteptăm să te întorci miercuri. Distracţie plăcută la 
Teheran! 

Aşa că Erikki pornise în convoi cu colonelul Mazardi către 
periferiile Trabrizului. Palatul întins al Hanilor Gorgoni era 
aşezat la poalele munţilor, în mijlocul a hectare de grădini şi 
livezi înconjurate de ziduri înalte. când sosiseră, întreaga 
casă se trezise şi se adunase, mame şi surori vitrege, 
nepoate, nepoți, servitori şi copiii servitorilor - nu însă şi 
Abdullah Han, tatăl ei. Azadeh fusese primită cu braţele 
deschise şi lacrimi în ochi şi bucurie şi alte lacrimi şi îndată 
fusese pus la cale un festin sărbătoresc pentru a doua zi, 
care să celebreze norocul de a o avea din nou acasă, după 
atâta timp. „Dar, o, ce îngrozitor! Bandiţii şi un mullah 
necioplit îndrăznind să vină pe pământul tău? Oare n-a 
donat înălţimea Sa, prea onoratul tată, butoaie de riali şi 
sute de acri de pământ diferitelor moschee din Tabriz şi 
împrejurimi?” Erikki Yokkonen-fusese primit cu politeţe şi 
suspiciune. Toţi se temeau de el, de dimensiunile trupului 
său, de iuţeala sa în mânuirea cuţitului, de temperamentul 
său violent şi nu puteau să înţeleagă blândeţea pe care o 


arăta prietenilor şi nemăsurata dragoste pe care o revărsa 
asupra lui Azadeh. 

Ea era a cincea între cele şase surori vitrege şi un frate 
încă sugar. Mama ei, moartă de mulţi ani, Fusese a doua 
soţie a lui Abdullah Han, care la acea dată mai avea o 
nevastă. Fratele ei de sânge, Hakim, pe care-l adora, cu an 
an mai în vârstă decât ea, fusese repudiat de Abdullah Han 
şi se afla, în dizgrație, la Khvoi, în nord-vestul ţării -exilat 
pentru crime împotriva Hanului, crime de care şi Hakim şi 
Azadeh jurau că nu era vinovat. 

— Mai întâi o baie, spuseseră vesele surorile ei vitrege şi 
poţi să ne spui tot ce s-a-ntâmplat, fiecare amănunt. 

O trăseseră vesele cu ele pe Azadeh în intimitatea băii 
calde şi luxoase, unde, complet în afara amestecului 
oricărui bărbat, sporovăiseră şi bârfiseră până în zori. 

— Mahmud al meu n-a făcut dragoste cu mine de-o 
săptămână, spusese cu o zvâcnire a bărbiei Najoud, cea mai 
în vârstă dintre surorile vitrege ale lui Azadeh. 

— Trebuie să fie altă femeie, dragă Najoud, zisese cineva. 

— Nu, nu-i asta, are probleme cu erecţia. 

— O, sărmana de tine! Ai încercat să-i dai stridii... 

— Sau ai încercat să-ţi dai cu ulei de trandafir pe sâni... 

— Sau să-l freci cu extract de jacaranda, corn de rinocer şi 
MoOsc... 

— Jacaranda, mosc oi corn de rinocer? N-am auzit de aşa 
ceva, Fazulia. 

— E o reţetă nou-nouţă, de fapt una străveche, de pe 
vremea lui Cyrus cel Mare. Asta e o taină, însă penisul 
Marelui Rege era cam mic pe vremea când era tânăr, dar 
după ce a cucerit Medesul, a devenit ca prin minune de 
invidiat. Se pare că a obţinut la Medes o poţiune magică şi 
care, dacă este frecată de el timp de o lună... Marele Preotii 
1-a dat lui Cyrus în schimbul vieţii sale, cu condiţia ca 
Marele Rege să jure să păstreze secretul numai în familia 
sa. A trecut prin vreme din ţâţă-n fiu, secole de-a rândul, şi 
acum, dragi surori, taina e-n Tabriz! 


— Of, cine, dragă, dulce surioară Fazulia, cine? 

— Oh, mai taci din gură Zadi, cum poate să vorbească 
dacă vorbeşti tu! Continuă, Fazulia. 

— Da, taci din gură, Zadi, şi binecuvântează norocul cel 
bun - Hassan al meu are erecţii dimineaţa, la prânz şi seara 
şi e atât de plin de dorinţa pentru mine că nu-mi dă timp 
nici măcar să mă spăl pe dinţi! 

— Ei bine, secretul elixirului a fost cumpărat de stră-stră- 
stră-bunicul actualului posesor la un preţ uriaş. Mi s-a spus, 
pentru un pumn de diamante... 

— Biii...! 

—. dar acum poţi cumpăra un clondir mit pentru cincizeci 
de mii de riali. 

— O, asta-i prea mult! Unde-aş putea găsi atât de mulţi 
bani? 

— Ca întotdeauna, ai să îi găseşti în buzunarele lui. Şi poţi 
întotdeauna să te tocmeşti. Nimic nu-i prea mult pentru 
astfel de poţiune, când nu putem avea alţi bărbaţi... 

— Dacă îşi face efectul..., 

— Sigur că şi-l face, oh, de unde să o cumpărăm, scumpă- 
scumpă Fazulia? 

— În Bazar, în magazinul lui Abu Bakra Bin Hassan Bin 
Saiidi. Ştiu eu drumul. O să mergem'mâine, înainte de 
prânz. Să vii cu noi, dragă Azadeh. 

— Nu mulţumesc, dragă soră. 

Apoi urmase o cascadă de râsete şi una dintre cele tinere 
spusese: 

— Sărmana Azadeh, n-are nevoie de jacaranda şi muşchi, 
are nevoie exact de contrariul! 

— Jacaranda şi mosc, copilă, cu corn de rinocer, spusese 
Fazulia. 

Azadeh râsese laolaltă cu ele. O întrebaseră toate, pe faţă 
sau pe ocolite, dacă soţul ei păstra proporţiile întru toate, şi 
cum se descurca ea, atât de slăbuţă şi-atât de fragilă cu 
asta şi îi suporta greutatea. „Prin vrăji”, le răspunsese celor 
mai tinere; „foarte uşor” celor mai serioase şi”cu 


neînchipuit extaz, aşa cum trebuie să fie în Paradis,” celor 
geloase şi celor pe care le ura şi dorea în taină să le 
necăjească. 

Nu toată lumea fusese de acord cu căsătoria ei cu acest 
uriaş străin. Mulţi încercaseră să-l influenţeze pe tatăl ei 
împotriva lui şi-a ei, dar ea câştigase şi ştia cine-i irau 
duşmanii: sora vitregă, Zadi, obsedată sexual, minâinoasa 
verişoară Fazulia, cu exagerările ei lipsite de sens, dintre 
toate cea mai rea, vipera mieroasă, sora cea mai, Najoud şi 
răutăciosul ei de bărbat, Mahmud, să-i pedepsească Allah 
pentru răutăţile lor! 

— Draga mea Najoud, sunt atât de bucuroasă că sunt 
acasă, dar acum e vremea de culcare! 

Şi astfel se culcaseră. Toate. Unele fericite, altele triste, 
altele furioase, altele pline de ură, altele iubitoare, unele cu 
soţii lor, iar altele singure. Coranul îngăduia bărbaţilor 
patru neveste în acelaşi timp, cu condiţia să le trateze pe 
toate la fel, în orice privinţă. Profetul Mahomed fusese 
singurul dintre toţi căruia i se îngăduise să aibă oricât de 
multe neveste dorise. După cum spuneau legendele, 
Profetul avusese în cursul vieţii unsprezece soţii, deşi nu 
toate în acelaşi timp. Unele muriseră, de unele divorțase, 
iar altele trăiseră şi după moartea lui. Dar toate îl 
cinstiseră. 

Erikki se trezise când Azadeh se strecurase lângă el în pat. 

Ar trebui să plecăm cât mai devreme posibil, Azadeh, 
draga mea... 

Da, spusese ea aproape adormită - patul atât de 
confortabil, apropierea lui atât de confortabilă - da, cum 
vrei tu, dar te rog, nu mai înainte de prânz, pentru că buna 
mea mamă vitregă o să umple căldări de lacrimi. 

— Azadeh... Dar ea adormise. El oftase la fel de mulţumit 
şi adormise la rândul lui. Nu plecaseră duminică, aşa cum 
plănuiseră. Tatăl ei hotărâse că nu este potrivit, căci dorea 
să vorbească mai mult cu Erikki. 


În zori, astăzi, luni, după rugăciunea pe care o conduse 
însuşi Hanul şi după micul dejun - cafea, pâine şi iaurt şi 
ouă - li se îngăduise să plece şi acum ieşeau pe drumul de 
munte pe şoseaua principală ce ducea la Teheran. 

— Ciudat, spuse Erikki, colonelul Mazardi a spus că o să 
ne aştepte aici. 

Colonelul nu se zărea nicăieri, iar punctul de verificare era 
părăsit. 

— Poliţia, spuse Azadeh, căscând. Nu sunt niciodată acolo 
unde ai nevoie de ei. 

Drumul urca spre o trecătoare. Cerul era albastru şi 
limpede, iar vârfurile munţilor deja scăldate de razele 
soarelui. Jos, în vale, era încă întuneric, frig şi umed drumul 
alunecos, zăpada troienită, dar asta nu-l îngrijora căci 
Range Rover-ul avea tracţiune pe patru roţi şi lanţuri. Mai 
târziu, trecând pe lângă intersecţia cu drumul către bază, 
nu opri. Ştia că baza e pustie, singur elicopterul JR 212 
aşteptând reparaţiile. 

Mai înainte de a părăsi palatul, încercase fără succes să ia 
legătura cu administratorul, Dayati. Dar acum asta nu mai 
conta. Se lăsă pe spate în scaun. Avea rezervoarele pline şi 
cinci bidoane de rezervă, a câte douăzeci de litri fiecare, pe 
care le luase de la pompa particulară a lui Abdullah. Pot 
ajunge cu uşurinţă azi la Teheran. Şi mă întorc până 
miercuri - dacă mă-ntorc. Ticălosul ăla de Rakoczy -e o 
veste foarte proastă, într-adevăr. 

— Vrei puţină cafea, iubitule? 

— Mulţumesc. Vezi dacă poţi să prinzi BBC sau VOA, pe 
unde scurte. 

Primi mulţumit cafeaua fierbinte din termos, ascultând 
trosnetul paraziţilor şi piuitul aparatului, staţiile sovietice 
care se auzeau puternic şi aproape nimic altceva. Posturile 
de radio iraniene erau încă în grevă şi oprite, cu excepţia 
celor deservite de militari. În tot cursul sfârşitului de 
săptămână, prietenii, cunoştinţele, negustorii şi servitorii, 
aduseseră zvonuri şi contrazvonuri de tot felul, de la o 


iminentă invazie sovietică la o iminentă invazie americană, 
de la lovituri militare izbutite în capitală, la predarea 
umilitoare a tuturor generalilor în mâinile lui Khomeini şi la 
demisia lui Bakhtiar. 

— Dobitocii! izbucnise AbdullahHan. 

Era un bărbat corpolent, trecut de şaizeci de ani, bărbos, 
cu ochi negri şi buze pline. încărcat de bijuterii şi bine 
îmbrăcat.... 

De ce-ar demisiona Bakhtiar? Nu câştigă nimic, aşa că n- 
are nici un motiv, încă. 

— şi dacă câştigă Khomeini? întrebase Erikki. 

— Voia lui Allah. 

Hanul stătea întins pe covoare în marea cameră, cu Erikki 
şi Azadeh aşezaţi în faţa lui şi garda personală, înarmată. În 
spate. 

— Dar victoria lui Khomeini o sa fie doar temporară, dacă 
o s-o aibă. Armata o să-l supună pe el şi pe mullahii lui, mai 
devreme sau mai târziu. E un om bătrân, o să moară 
curând, cu cât mai devreme cu atât mai bine, căci deşi a 
împlinit Voia lui Allah şi a fost unealta care 1-a înlăturat pe 
Şah, căruia-i sosise vremea, e răzbunător, îngust la minte şi 
la fel de megaloman ca şi Şahul, dacă nu chiar mai rău. Nu 
mă-ndoiesc c-o să ucidă mai mulţi iranieni decât a făcut-o 
Şahul. 

— Dar nu-i un om sfânt, pios şi în toate aşa cum ar trebui 
să fie un ayatolah, întrebase prudent, neştiind la ce să se 
aştepte. De ce-ar face aşa ceva? 

— E obiceiul tiranilor. Hanul râsese şi mai luase o bucată 
de halva, căci era mort după dulciurile turceşti. 

— Şi Şahul? Ce se va întâmpla acum? 

Oricât de mult îi displăcea Hanul lui Erikki, era mulţumit 
de ocazia ce se ivise de a-i afla părerile. De el depindeau în 
Iran multe din viaţa lui şi a lui Azadeh şi nu dorea să plece. 

— Cum o vrea Allah. Mohamed Şah a făcut necrezut de 
multe lucruri bune pentru Iran, ca şi tatăl său înaintea lui, 
dar în ultimii câţiva ani s-a închis de tot în sine şi nu asculta 


de nimeni. Nici chiar de Şahbanu, împărăteasa Farah, care 
era înţeleaptă şi devotată. Dacă ar fi avut cât de cât bun 
simţ, ar fi abdicat în favoarea fiului său, Reza. Generalii au 
nevoie de cineva în jurul căruia să se strângă. Ar fi putut fi 
sprijiniți şi pregătiţi până ar fi fost gata să Preia puterea. 
Nu uita că Iranul e monarhie de aproape trei mii de ani. 
Întotdeauna un conducător absolut - ar spune „tiran” - 
deţinând puterea absolută şi înlăturat numai prin moarte. 
Zâmbise cu buzele pline şi senzual. Dintre Şahii Qajar, 
dinastia noastră legitimă, care domnit o sută cincizeci de 
ani, numai unul, ultimul din linie, vărul meu, a murit de 
moarte naturală. Suntem un popor oriental, nu occidental, 
care înţelegem violenţa şi tortura. Viaţa şi moartea nu sunt 
judecate după standardele voastre. 

Ochii lui întunecaţi păruseră să se întunece şi mai mult. 

— Poate că voia lui Allah e să se-ntoarcă Qajarii. Sub 
domnia lor Iranul a prosperat. 

Asta nu-i ce-am auzit eu, gândise Erikki, dar se stăpânise 
şi-şi păstrase liniştea. Nu-s eu pus să judec ce va fi sau ce-a 
fost aici. 

BBC şi Vocea Americii fuseseră bruiate toată duminica, 
ceea ce era un lucru obişnuit. Radio Moscova se auzise tare 
şi limpede ca de obicei, ca şi Radio Iranul Liber care emitea 
din Tbilisi, la nord de graniţă. Buletinele lor de ştiri, în 
iraniană şi engleză, vorbeau despre o insurecție totală 
împotriva „guvernului ilegal al lui Bakhtiar, a Şahului 
izgonit şi a stăpânilor săi americani, conduşi de militaristul 
şi mincinosul preşedinte Carter. Astăzi Bakhtiar a-ncercat 
să câştige bunăvoința maselor anulând contracte militare 
jecmănitoare, într-un total de 13 miliarde de dolari, impuse 
forţat ţării de Şahul alungat: 8 miliarde de dolari în Statele 
Unite, tancuri englezeşti Centurion valorând 2,3 miliarde, 
plus două reactoare nucleare franţuzeşti şi unul german, 
valorând alte 2,7 miliarde. Această veste a provocat panică 
printre conducătorii occidentali şi cu siguranţă vor arunca 
bursele capitaliste într-o binemeritată prăpastie.” 


— Iartă-mă că întreb, tată, dar o să se prăbuşească 
Occidentul?! întrebase Azadeh. 

— Nu acum, răspunsese Hanul rece, nu până când 
sovieticii or să hotărască cum că a sosit vremea să denunțe 
împrumuturile de optzeci de miliarde de dolari pe care le 
datorează băncilor occidentale şi chiar unora din Orient. 

Râsese sardonic, jucându-se cu şiragul de perle pe rare-l 
purta în jurul gâtului. 

— Fără-ndoială că bancherii Orientului sunt mult mai 
şireţi. Cel puţin nu sunt atât de lacomi. Ei împrumută 
judicios şi cer garanţii, n-au încredere în nimeni şi cu 
siguranţă nu în mitul „iubirii creştine”. 

Era bine ştiut că Gorgonii deţineau enorme loturi de 
pământ în Azerbaidjan, pământ bun, petrolifer, o mare 
parte din compania Iran Timber, proprietăţi pe ţărmul Mării 
Caspice. o mare parte a Bazarului din Tabrizşi cele mai 
multe dintre băncile comerciale de acolo. Erikki îşi amintise 
ce auzise despre Abdullah Han pe când încerca să obţină 
îngăduinţa de a se căsători cu Azadeh, despre zgârcenia şi 
lipsa lui de îndurare în afaceri”. Calea cea mai grabnică de 
a ajunge în Paradis sau în lad este să-i datorezi lui Abdullah 
cel Crud un rial şi să nu-i plăteşti, rugându-l să înţeleagă că 
eşti sărac - şi să rămâi în Azerbaidjan”. 

— Tată, te rog, pot să-ntreb, anularea atât de multor 
contracte nu o să provoace haos... 

— Nu, nu poţi să-ntrebi. Ai pus şi-aşa destule întrebări 
pentru o zi. O femeie trebuie să-şi stăpânească limba şi să 
asculte - acum poţi pleca. 

Ea îşi ceruse imediat iertare pentru greşeală şi plecase 
supusă. Erikki se ridicase şi el să plece, dar Hanul îl oprise. 

— Nu ţi-am îngăduit încă să pleci. Te rog stai jos. De ce te- 
ai teme de un sovietic izolat? 

— Nu ştiu! Mi-e teamă de sistem. Omul ăla trebuie să fie 
de la KGB. 

— De ce nu l-ai ucis atunci, pur şi simplu? 


— N-ar fi folosit la nimic, ba dimpotrivă. Ar fi dăunat nouă, 
bazei, companiei lran Timber, lui Azadeh, poate chiar şi 
domniei-voastre. A fost trimis la mine de alţii. Vă cunoaşte. 

Erikki îl privise pe bătrân cu multă atenţie. 

— Cunosc mulţi dintre ei, ruşi, sovietici sau ţarişti, 
întotdeauna au râvnit Azerbaidjanul, dar întotdeauna au 
fost buni clienţi pentru noi şi ne-au ajutat împotriva 
împuţiţilor de englezi. Îi prefer englezilor. Zâmbetul lui se 
subţie şi mai mult. Va fi foarte uşor să îndepărtăm pe acest 
Rakoczy. 

— Bun, atunci faceţi-o, vă rog. Erikki râsese cu toată gura. 

— şi pe toţi ceilalţi, asta ar fi într-adevăr Lucrarea Allah! 

— Nu sunt de acord, spusese Hanul, indispus. Asta ar fi 
lucrarea Satanei. Fără ruşii care să li se opună americanii şi 
câinii lor englezi ne-ar domina pe noi şi întreaga lume. Ar 
înghiţi cu siguranţă Iranul. Sub Şahul Mohammed aproape 
au reuşit. Fără Rusia Sovietică, oricare ar fi lipsurile ei, n-ar 
avea cine să-i ţină în frâu pe americani, cu politica lor, 
aroganţa, proasta creştere, blue-jeans-ii, mâncarea, 
democraţia, atitudinea lor dezgustătoare faţă de femei, de 
lege şi ordine, pornografia lor scârboasă, naivitatea lor 
diplomatică şi răutatea. Da, ăsta e cuvântul corect: răutatea 
cu care se-mpotrivesc Islamului. 

Ultimul lucru pe care-l dorea Erikki era o altă confruntare. 
În ciuda hotărârii sale, simţise că se înfurie la rândul lui. 

— Am avut o înţelegere... 

— E-adevărat, pe Allah! se răstise la el Hanul. E adevărat! 

— Nu este, şi ne-am legat în faţa dumnezeului domniei- 
voastre şi a spiritelor mele că nu vom discuta politică, nici a 
lumii voastre, nici a lumii mele. 

— E-adevărat, recunosc, mârâise Abdullah Han, cu faţa 
contorsionată de furie. 

Îşi sprijinise mâna pe pumnalul ornamental de la brâu şi 
deîndată omul din garda personală coborâse pistolul 
mitralieră de pe umăr şi-l îndreptase către Erikki. 

— Pe Allah, mă faci mincinos în propria mea casă? mugi el. 


Erikki spuse printre dinţi: 

— Vă amintesc, doar, înălţimea Voastră, în faţa lui Allah al 
vostru, înţelegerea. 

Ochii întunecaţi, injectaţi de furie, se holbaseră la el. 
Privise înapoi gata să-şi tragă pumnalul pukoh şi să ucidă să 
fie ucis. 

— Da, da, şi asta-i de asemenea adevărat, mormăise Hanul 
şi furia îi trecuse la fel de repede cum pornise. 

Aruncase o privire gărzii şi îi făcuse semn, mânios, să se 
depărteze. 

— leşi afară. 

Încăperea devenise foarte liniştită. Erikki ştia că mai şi 
alte străji prin apropiere, iar în pereţi găuri prin care se 
putea spiona. Simţise sudoarea pe frunte şi atingerea 
pumnalului pukoh pe spate, în dreptul mijlocului. 

Abdullah Han ştia că pumnalul se afla acolo şi că Erikki l- 
ar fi folosit fără ezitare, dar Hanul îi acordase odată pentru 
totdeauna îngăduinţa de a purta armă în prezenţa lui: cu 
doi ani în urmă. Erikki îi salvase viaţa. 

Asta se-ntâmplase în ziua în care Erikki îi ceruse 
permisiunea de a se căsători cu Azadeh şi fusese refuzat cu 
hotărâre. 

— Nu, pe Allah! Nu vreau necredincioşi în familia mea. 
Pleacă din casa mea, îţi zic pentru ultima dată! 

Erikki se ridicase de pe covor cu inima zdrobită. În acel 
moment se auzise zgomot dincolo de uşă, apoi împuşcături, 
uşa fusese izbită de perete şi doi bărbaţi, asasini înarmaţi 
cu pistoale-mitralieră, năvăliseră în încăpere în timp ce 
coridorul din spatele lor răsuna de zgomote de luptă şi 
focuri de arme automate. Omul din garda personală a 
Hanului ucisese pe unul dintre ei, dar celălalt îl ciuntise cu 
gloanţe, apoi îşi întorsese arma spre Abdullah Han care, 
uluit, rămăsese aşezat pe covor. Mai înainte să poată apăsa 
pe trăgaci a doua oară, asasinul murise cu pumnalul lui 
Erikki în gâtlej. În acelaşi moment, Erikki ţâşnise către el, îi 
smulsese arma din mâini şi pumnalul din gât şi tot atunci un 


alt asasin năvălise în încăpere, trăgând. Erikki izbise chipul 
omului cu pistolul mitralieră, ucigându-l, aproape 
smulgându-i capul de pe umeri cu puterea loviturii, apoi 
ţâşnise în coridor, înnebunit de furie. Trei atacatori şi doi 
dintre membrii gărzii Hanul erau morţi sau pe moarte. 
Ultimii atacatori o rupsese la fugă, dar Erikki îi lovise pe 
amândoi cu pumnalul. Continuase să alerge. Numai când o 
găsise pe Azadeh, se convinsese că e în siguranţă, că nu 
păţise nimic, îşi domolise setea de sânge şi se liniştise din 
nou. 

Erikki îşi amintea cum o părăsise şi se întorsese în aceeaşi 
mare încăpere în care Abdullah Han încă mai şedea pe 
Covor. 

— Cine erau oamenii ăştia? 

— Asasini, duşmani! Ca şi străjile care i-au lăsat să intre, 
spusese Hanul cu răutate. A fost Voia lui Allah să te afli aici 
şi să-mi salvezi viaţa; Voia lui Allah că trăiesc. Poţi să o iei pe 
Azadeh de soţie. Da. Dar pentru că nu-mi placi, vom jura în 
faţa lui Allah şi a zeilor tăi, oricare ar fi ei, că nu vom 
discuta vreodată religia sau politica nici uneia dintre lumile 
noastre. Aşa poate că n-o să-trebuiască să te omor. 

Aceiaşi ochi negri şi reci îl priviseră neclintiţi şi atunci. 
Abdullah Han bătuse din palme. în aceeaşi clipă uşa se 
deschisese şi apăruse un servitor. 

— Adu cafea! 

Omul dispăruse grăbit. 

— Am să las subiectul acesta, despre lumea ta, şi am să 
deschid altul, despre care putem discuta: fiica mea, Azadeh. 
Erikki devenise şi mai prudent, căci nu ştia prea bine cât 

de mult se putea întinde puterea tatălui asupra ei, sau 
drepturile lui ca soţ cât timp era în Azerbaidjan şi cu atât 
mai mult în fieful bătrânului. Dacă Abdulllah Han îi cerea 
într-adevăr lui Azadeh să se întoarcă înapoi acasă şi să 
divorţeze, ar face-o, oare, ea? Cred că da, mi-e teamă că da. 
Fără îndoială că n-o să accepte nimic din ce ar putea fi 


împotriva lui. Îi luase apărarea chiar în ura lui paranoică 
pentru America, explicându-i ce o cauzase. 

I s-a poruncit să plece acolo la Universitate de către tatăl 
lui, îi spusese ea. Vremea pe care a petrecut-o acolo, în 
America, a fost cumplită, Erikki, fiind obligat să înveţe ba şi 
încercând să obţină diploma în ştiinţe economice pe care 
tatăl lui i-o pretindea mai înainte de a-i îngădui să se 
întoarcă acasă. Tata îi ura pe ceilalţi studenţi care-şi hăteau 
joc de el pentru că nu putea să joace jocurile lor, nentru că 
era mai împlinit decât ei, ceea ce-n Iran este un semn de 
bunăstare, dar nu şi-n America, şi pentru că-nvăţa încet. 
Dar cel mai mult dintre toate pentru felul de viaţa pe care a 
trebuit să-l îndure - forţat, Erikki! Să mănânce lucruri 
necurate, cum ar fi carnea de porc, care e împotriva religiei 
noastre, să bea bere şi vin şi alcooluri tari, lucruri care sunt 
împotriva religiei noastre, să facă lucruri care nu se pot 
numi şi să suporte porecle care nu se pot rosti. Şi eu aş fi 
furioasă dacă aş fi în locul lui. Te rog, ai răbdare cu el. Nu 
vezi tu roşu înaintea ochilor când ţi se pomeneşte de 
sovietici, din pricina a ceea ce au făcut ei tatălui, mamei şi 
ţării tale? Ai răbdare cu el, te implor! N-a încuviinţat el 
căsătoria noastră? Ai răbdare cu el! 

Am fost foarte răbdător, îşi zisese Erikki, dorind să se 
sfârşească odată întrevederea, mai răbdător decât cu 
oricare alt om. 

— Ce-i cu soţia mea, înălţimea Voastră? Obiceiul cerea să i 
se adreseze astfel şi Erikki o făcea din când în când, din 
politeţe. Abdulllah Han zâmbise subţire. 

— Natural, viitorul fiicei mele mă interesează. Ce-ai de 
gând să faci când vei ajunge la Teheran? 

— N-am nici un plan. M-am gândit doar că e foarte potrivit 
s-o scot din Tabriz pentru câteva zile. Rakoczy spunea că au 
nevoie de serviciile mele. când KGB-ul spune asta în Iran, 
sau în Finlanda, sau chiar în America, e bine s-o ştergi cât 
mai repede şi să te pregăteşti de necazuri. Dac-ar răpi-o, aş 
fi ca o păpuşă în mâinile lor. 


— În Teheran ar putea s-o răpească mult mai uşor decât 
aici, dacă asta-i intenţia lor. Uiţi că-aici e Azerbaidjanul - 
buzele i se răsuciră batjocoritoare - nu ţara lui Bakhtiar. 

Erikki se simţi neajutorat sub privirea scrutătoare. 

— Ştiu doar că asta cred că-i cel mai bine de făcut pentru 
ea. Am spus că am s-o apăr cu viaţa mea şi-am s-o fac, până 
când viitorul politic al Iranului este hotărât - de domnia- 
voastră şi de alţi iranieni - cred că e cel mai înţelept lucru 
de făcut. 

— În cazul ăsta, du-te! spusese tatăl ei, atât de brusc încât 
aproape se înspăimântase. Dacă ai nevoie de ajutor trimite- 
mi cuvintele astea... 

Se gândise. un moment, apoi zâmbetul lui devenise 
sardonic. 

— Trimite-mi propoziţia „loţi oamenii sunt născuţi egali”. 
Asta-i un alt adevăr, nu-i aşa? 

— Nu ştiu, înălţimea Voastră, răspunsese el precaut. Dacă 
e aşa sau nu, e cu siguranţă Voia lui Allah. 

Abdullah izbucnise în râs, se ridicase şi plecase, lăsându-l 
singur în marea încăpere, cu sufletul cuprins de o răceală 
de gheaţă, profund tulburat de acel bărbat ale cărui 
gânduri nu le putea înţelege. 

— 'Ţi-e frig, Erikki? întrebă Azadeh. 

— O nu, nu, deloc, spuse, revenindu-şi din visare, 
ascultând sunetul motorului în timp ce urcau pe drumul de 
munte către trecătoare. Se aflau chiar sub creastă. 
Întâlniseră puţine maşini circulând în ambele sensuri. După 
o curbă ieşiră la soare şi trecură creasta. Atent, Erikki 
schimbă vitezele imediat şi, pe măsură ce coborau panta 
domoală, începură să prindă viteză. Drumul lunecos, 
presărat cu troiene de zăpadă, fusese construit din ordinul 
lui Reza Şah, ca şi calea ferată, şi era o minune 
inginerească, cu taluzuri, excavații în stâncă, poduri şi 
terasament abrupte, fără balustrade spre marginile 
prăpăstioase. Schimbă din nou vitezele, conducând repede, 
dar prudent, foarte mulţumit că nu plecaseră noaptea. 


— Poţi să-mi mai dai nişte cafea? îl servi bucuroasă. 

— Mă bucur tare mult că am să văd Teheranul. Avem 
multe lucruri de cumpărat, Şeherazada e acolo şi am o listă 
întreagă de cumpărături pentru surorile mele şi nişte 
cremă de faţă pentru mama vitregă... 

O asculta neatent, căci se gândea la Rakoczy, Teheran, 
Mclver şi la care ce ar fi trebuit să fie pasul următor. 

Drumul cobora răsucindu-se şi unduind. Încetini, 
conducând şi mai prudent, căci în spatele lui apăruseră 
maşini. Primul era un autoturism supraîncărcat ca de obicei 
cu pasageri, iar şoferul conducea prea aproape, prea iute, 
cu degetul permanent pe claxon, chiar şi atunci când era 
evident cu neputinţă să te dai la o parte din calea lui. Erikki 
îşi astupă urechile în faţa nerăbdării zgomotoase a celuilalt, 
cu care încă nu se obişnuise, cum nu se obişnuise încă nici 
cu felul neglijent în care conduceau iranienii, chiar şi 
Azadeh. 

— Nesăbuitul! 

Luă următoarea curbă aproape orbeşte, panta 
accentuându-se brusc, şi atunci, nu prea departe în faţa lor, 
în locul în care şoseaua continua drept înainte, zări un 
camion supraîncărcat ce urca gemând la deal, depăşit pe 
contrasens de un automobil. Frână lipindu-se de coasta 
muntelui. În acelaşi moment, maşina din spatele lui 
acceleră, îl depăşi claxonând asurzitor şi se aruncă în jos pe 
banda opusă a curbei. Cele două automobile se ciocniră şi 
amândouă se rostogoliră peste marginea drumului, 
prăbuşindu-se o sută cincizeci de metri mai jos şi explodând 
în flăcări. Erikki se trase şi mai aproape de peretele stâncos 
şi frână. Camionul ce se apropia nu opri, trecând pur şi 
simplu pe lângă ei şi continuându-şi drumul în sus ca şi 
când nimic nu s-ar fi întâmplat, şi asemeni lui procedară 
toate maşinile care îl urmară. 

Cobori din maşină, înainta până la marginea prăpastiei şi 
privi în vale. Rămăşiţele arzânde ale maşinilor erau 
împrăştiate pe coasta muntelui în jos, cale de două sau trei 


sute de metri. Nici o şansă de-a exista supraviețuitori Şi nici 
o şansă de-a ajunge acolo fără echipament serios de 
căţărare. Când se-ntoarse înapoi, scutură din cap nefericit. 

— Insha Allah, dragul meu, spuse Azadeh liniştită. A fost 
voia lui Allah. 

— Nu, n-a fost. A fost prostie evidentă. 

— Sigur că ai dreptate, dragule, cu siguranţă că a fost o 
prostie evidentă, reluă ea imediat cu cel mai liniştitor glas 
al ei, ghicindu-i mânia - deşi neînţelegând-o, aşa cum nu 
înţelegea multe dintre lucrurile ce se petreceau în capul 
acestui om ciudat care era soţul ei. Ai perfectă dreptate, 
Erikki, a fost o prostie evidentă, dar a rost voia lui Allah ca 
prostia acestor şoferi să le provoace moartea lor şi celor 
care călătoreau împreună cu ei; a fost voia lui Allah sau 
altfel drumul ar fi fost liber. Ai într-adevăr dreptate. 

— Oare? zise el obosit. 

— Oh, da, fără îndoială, Erikki, ai avut perfectă dreptate! 

Îşi continuară drumul. Satele ce se întindeau de-o parte 
ori de alta sau de-a curmezişul drumului erau sărăcăcioase 
- unele chiar foarte sărăcăcioase - cu străzi înguste şi 
murdare, colibe grosolane şi case cu pereţi înalţi, construite 
primitiv, câteva moschei mizere, tarabe, capre, oi, găini şi 
roiuri de muşte care nu erau încă atât de insuportabile cum 
aveau să devină în timpul verii. întotdeauna erau resturi 
aruncate în stradă şi în jubb, şanţul de pemarginea 
drumului, şi nelipsitele haite de câini vagabonzi jigăriţi, 
scormonind în gunoaie, câini care turbau adesea. 

Dar zăpada făcea peisajul şi munţii pitoreşti şi ziua se 
desfăşură bine mai departe, deşi cu vreme rece pe cerul 
albastru se adunau nori cumulus. În Range Rover era cald 
şi confortabil. Azadeh purta un costum de schi, modern, 
matlasat, pe dedesubt un pulover de caşmir al cărui 
albastru se asorta cu cel al costumului, şi cizmuliţe scurte. 
îşi scosese scurta şi căciuliţă de lână şi părul ei negru, lung, 
cârlionţat de la natură, îi căzuse pe umeri. Aproape de 
amiază se opriră să mănânce lângă un izvor de munte. 


Spre seară trecură printre livezi de meri, peri şi cireşi, 
pomii golaşi, fără frunze, formând un peisaj lugubru, 
ajungând în cele din urmă la periferiile Qazvinului, un oraş 
cu - poate - o sută şi cincizeci de mii de locuitori şi multe 
moschei. 

— Câte moschei sunt în tot Iranul, Azadeh? 

— Odată mi s-a spus că douăzeci de mii, răspunse ea 
somnoroasă, deschizând ochii şi privind înainte printre 
gene. Ah, Qazvin. Am ajuns repede, Erikki. 

Căscă cu poftă şi se aşeză mai comod în scaun, lăsându-se 
pe jumătate pradă somnului. 

— Sunt douăzeci de mii de moschei şi cincizeci de mii de 
mullahi. Aşa se zice... în ritmul ăsta o s-ajungem la Teheran 
în câteva ceasuri... 

Zâmbi, iar cuvintele ei se pierdură. Se simţea mai în 
siguranţă acum, că trecuseră de jumătatea drumului. De 
cealaltă parte a Qazvinului, drumul era bun până la 
Teheran. În Teheran, Abdullah Han era proprietarul multor 
case şi apartamente, unele dintre ele închiriate străinilor. 
Pe câteva le păstrase pentru el şi familia sa şi îi spusese lui 
Erikki că, de data aceasta, din pricina tulburărilor, puteau 
să locuiască într-unui dintre acestea, aflat nu departe de cel 
al lui Mclver. 

— Mulţumesc! Mulţumesc foarte mult, spusese Erikki şi 
mai târziu Azadeh zisese: 

— Mă-ntreb de ce a fost atât de bun. Nu prea-i stă în fire. 
Te urăşte pe tine şi pe mine, orice aş încerca să fac să-i fiu 
pe plac. 

— Nu te urăşte, Azadeh. 

— Îmi cer iertare că nu sunt de aceeaşi părere cu tine, dar 
mă urăşte. Îţi repet din nou, dragul meu, sora mea cea mai 
mare, Najoud, este cea care îi otrăveşte sufletul în privinţa 
mea şi a fratelui meu, ea şi împuţitul de bărba-su! Nu uita 
că mama a fost cea de-a doua soţie a tatălui meu, aproape 
pe jumătate de vârstă mamei lui Najoud şi de două ori mai 
frumoasă şi, deşi mama a murit când eu aveam şapte ani. 


Najoud încă păstrează în ea ura asta. Desigur, nu pe faţă, e 
mult prea deşteaptă pentru asta. Erikki, n-ai să înţelegi 
niciodată cât de subtile, ascunse şi puternice pot fi femeile 
iraniene, sau cât de răzbunătoare, în spatele aparenţei lor 
atât de dulci. Najoud e mai rea decât şarpele din Grădina 
Paradisului. Ea e pricina tuturor duşmăniilor. 

Minunaţii ei ochi albastru-verzui se umpluseră de lacrimi. 

— Când eram mică, tatăl meu ne iubea într-adevăr pe 
mine şi pe fratele meu. Şi eram favoriţii lui. Petrecea mai 
multă vreme cu noi, în casa noastră, decât în palat. Apoi 
când a murit mama, ne-am dus să locuim în palat, dar 
niciunul dintre fraţii vitregi sau surorile noastre nu ne 
iubeau cu adevărat. când ne-am mutat la palat, totul s-a 
schimbat, Erikki. Din pricina lui Najoud. 

— Azadeh, te sfâşie ura asta! Suferi tu, nu ea. Uit-o! Acum 
nu mai are putere asupra ta şi-ţi repet, n-ai nici o dovadă! 

— N-am nevoie de dovezi, ştiu. Şi n-am să uit niciodată. 

Erikki lăsase lucrurile aşa. N-avea nici un sens să se certe, 
nici un sens să ascundă ceea ce fusese o sursă de multă 
violenţă şi multe lacrimi. Mai bine să rămână aşa, deschisă, 
decât îngropată, mai bine să lase cale liberă furiei din timp 
în timp. 

În faţa lor drumul părăsi câmpiile şi intră în Qazvin, un 
oraş ca multe alte oraşe iraniene, zgomotos, înghesuit, 
murdar, poluat şi cu străzi aglomerate. Alături de drum se 
afla şanţul care însoțea cele mai multe drumuri din Iran. 
Aici adâncimea lui era de un metru, în unele părţi era 
betonat, cu urme de noroi, gheaţă şi un fir de apă pe fund. 
Din şanţuri creşteau copaci, localnicii îşi spălau lucrurile 
acolo, câteodată le foloseau ca surse de apă potabilă sau 
canale de scurgere. Dincolo de şanţuri începeau zidurile. 
Ziduri care ascundeau case sau grădini mari sau mici, 
bogate sau sărăcăcioase. De obicei, casele din oraş - fie ele 
din centru sau de la periferii - erau ca nişte cutii mizere, 
unele clin cărămidă, altele din chirpici, unele tencuite, 
altele nu şi aproape toate ascunse. Multe dintre ele aveau 


podele din pământ bătătorit, foarte puţine beneficiau de 
apă curentă, electricitate şi canalizare. 

Circulaţia se aglomera cu o iuţeală uluitoare. Biciclete, 
motociclete, autobuze, camioane, automobile de toate 
dimensiunile, mărcile şi vârstele, de la străvechi la foarte 
vechi, aproape toate pline de lovituri şi cârpite, unele bogat 
împodobite cu felurite vopseluri şi mici beculeţe colorate, 
pe măsura fanteziei proprietarului. Erikki condusese pe 
astfel de drumuri de multe ori în ultimii ani şi ştia că se 
puteau întâmpla blocaje. Dar aici nu exista altă cale, nu 
exista drum de centură în jurul oraşului, deşi fusese 
planificat unul de mulţi ani. Zâmbi dispreţuitor, încercând 
să n-audă zgomotul şi îşi zise: „Niciodată n-o să existe vreun 
drum de centură. Cei din Qazvin n-ar putea suporta 
tăcerea!” Locuitorii Qazvinului şi cei ai oraşului Rasht de 
lângă Marea Caspică, erau ţinta multor glume iraniene. 

Ocoli o carcasă scorojită de foc, apoi puse în casetofon o 
casetă cu muzică de Beethoven şi dădu volumul la 
maximum ca să alunge zgomotele din jur. Dar asta nu-l 
ajută prea mult. 

— Circulaţia e mai proastă ca de. obicei. Unde-i poliţia? 
spuse Azadeh, trezită de-a binelea. Ţi-e sete? 

— Nu, nu, mulţumesc. 

— Îi aruncă o privire. Puloverul şi părul în dezordine o 
prindeau foarte bine. Rânji. 

— Da' aş vrea... te vreau pe tine. Ea râse şi-l luă de braţ. 

— Eu nu te vreau, eu înnebunesc după tine! 

— Minunat. 

Erau mulţumiţi împreună. 

Ca de obicei, drumul era prost, ici şi colo asfaltul era 
întrerupt în parte din pricina uzurii, în parte din pricina 
reparațiilor care nu încetau nicioată sau a unelor lucrări de 
îmbunătăţire, deşi drumurile aveau rareori semne de 
circulaţie sau parapete de siguranţă. Ocoli o groapă 
adâncă, apoi se strecură pe lângă o altă epavă răsturnată 
cu nepăsare într-o margine a drumului. Un camion rablagit 


se apropia din cealaltă direcţie cu claxonul urlând furtunos. 
Era decorat în culori ţipătoare, barele de protecţie erau 
legate cu sârmă, cabina n-avea acoperiş şi parbriz, iar un 
şomoiog de cârpă ţinea loc de capac rezervorului de 
benzina. Camionul era plin cu vreascuri de care stăteau 
agăţaţi precar trei pasageri. Şoferul stătea strâns ghemuit 
în cabină, înfofolit într-un cojoc zdrenţuit. Lângă el se aflau 
încă doi bărbaţi. Trecând pe lângă el, Erikki rămase 
surprins de privirile lungi pe care i le aruncară. Câţiva 
metri mai departe un autobuz uzat, supraîncărcat cu 
călători, avansa şovâitor către el. Ca să-i lase loc, prudent, 
se apropie şi mai mult de marginea drumului ajungând cu 
roţile pe buza şanţului, şi se opri. Din nou băgă de seamă că 
şoferul şi pasagerii se uitau la el - femei în chador, bărbaţi 
şi tineri bărboşi, îmbrăcaţi gros ca să se apere de frig. Unul 
dintre ei ridică pumnul către el, altul strigă o înjurătură. 

Până acum n-am avut nici un fel de necaz, se gândi 
neliniştit. Oriunde îşi arunca privirile - pe stradă sau în 
maşini - vedea aceleaşi chipuri încruntate. Trebuia să 
meargă foarte încet din pricina roiurilor de biciclete şi 
motociclete ruginite ce se luptau pentru locurile de trecere 
printre maşini, autobuze şi camioane, scurgându-se în şiruri 
lungi, fără să ţină seama de alte legi de circulaţie decât cele 
care-i conveneau fiecăruia. 

O turmă de oi se revărsă pe neaşteptate dintr-o stradă 
laterală, strângându-se unele într-altele în mijlocul 
drumului, motocicliştii urlând înjurături la adresa 
ciobanilor, iar aceştia răspunzându-le la fel, toată lumea 
furioasă, nerăbdătoare, claxoanele urlând neîncetat. 

— Afurisită circulaţie, idioate oi! spuse Azadeh, 
nerăbdătoare, trezită de-a binelea. Claxonează, Erikki. 

— Ai răbdare, mai bine dormi. N-am cum să depăşesc, 
strigă el pe deasupra tumultului, conştient de atmosfera 
ostilă care-i înconjura. Ai răbdare! 

Avură nevoie de o oră ca să parcurgă încă trei sute de 
metri. Vânzători ambulanți, pietoni, gunoaie şi nenumărate 


alte vehicule ce veneau din ambele părţi şi se alăturau 
şuvoiului îngreunau din ce în ce mai mult circulaţia. Se afla 
la câţiva centimetri în spatele unui autobuz care ocupa cea 
mai mare parte a străzii, aproape frecându-se de 
automobilele de pe banda vecină, de cele mai multe ori cu 
una dintre roţi trecută de jumătate peste muchia şanţului. 
Motocicliştii treceau nepăsători pe alături, izbind lateralele 
Range Roverului sau ale celorlalte vehicule, înjurându-se 
între ei şi pe toată lumea, împingându-se, dând călcâie oilor 
sau trecând peste ele. Un mic automobil îl izbi uşor în 
spate, apoi şoferul îşi propti mina pe claxon într-o furie 
paroxistică, ceea ce iscă în Erikki un val brusc de mânie. 

Astupă-ţi urechile, îşi porunci sie însuşi. Fii calm! Nu poţi 
face nimic. Fii calm. 

Dar găsea lucrul acesta din ce în ce mai dificil de 
îndeplinit. După o jumătate de oră, oile cotiră într-o uliţă 
laterală şi circulaţia se îmbunătăţi puţin. Apoi, după 
următorul colţ găsiră întreaga şosea răscolită şi o groapă 
nemarcată, adâncă de 7 metri, lată de aproape şase şi pe 
jumătate plină cu apă. Un grup de muncitori insolenţi 
stăteau pe vine în apropiere, schimbând înjurături şi gesturi 
obscene cu cei de pe şosea. Era cu neputinţă să înaintezi 
sau să dai înapoi, aşa că toate autovehiculele trebuiau să 
ocolească printr-o îngustă străduţă laterală. Nereuşind să 
ia curba, autobuzul din faţă trebui să se oprească, să dea 
înapoi - înconjurat de şi mai multe strigăte furioase şi 
tumult - iar când Erikki dădu la rândul său înapoi ca să-i 
facă loc, o veche maşină albastră, aflată până atunci în 
spatele lui, se strecură pe lângă el, pe partea opusă şoselei, 
către un mic loc liber rămas în faţa lor, forțând maşina care 
venea din faţă să frâneze brusc şi să derapeze. Una dintre 
roţile ei nimeri în şanţ şi automobilul se aplecă periculos. 
Acum circulaţia era blocată complet. 

Înfuriat, Erikki puse frânele, deschise portiera cu o smuci 
tură şi, apropiindu-se de maşina intrată în şanţ, îşi încorda 
uriaşa-i putere ca să o tragă la loc pe şosea. Nimeni nu 


dădu vreo mână de ajutor, în schimb înjurară cu toţii, 
adăugându-şi vocile vacarmului. Se îndreptă apoi către 
maşina albastră. În clipa aceea camionul dădu colţul şi se 
făcu loc, şoferul maşinii albastre apăsă pe acceleraţie 
făcând un gest obscen şi maşina lui ţâşni vuind înainte. 

Cu un efort, Erikki descleştă pumnii. Maşinile de pe 
ambele părţi ale drumului claxonau la el. Urcă în Roverul 
lui Şi porni motorul. 

— Uite! 

Neliniştită, Azadeh îi întinse o ceaşcă de cafea o bău, 
conducând cu o singură mână, căci traficul încetinise din 
nou. Maşina albastră dispăruse. Când putu să vorbească 
liniştit, spuse: 

— Dacă puneam mina pe el sau pe maşina lui, i-aş făcut 
bucăţi pe amândoi! 

— Da. Da, ştiu. Erikki, ai băgat de seamă cât de duşmănoşi 
se uită toţi la noi? atât de furioşi?! 

— Da, da, am văzut. 

— De ce oare? Am mai trecut prin Qazvin de douăzeci de... 

Azadeh se aplecă instinctiv, căci o bucată de pământ izbi 
pe neaşteptate fereastra din partea ei. Se strecură 
înspăimântată sub braţul lui protector. El înjură şi ridică 
ferestrele, apoi întinse mina pe deasupra ei şi încuie 
portiera. 

Un bulgăre de noroi izbi din nou parbrizul. 

— Ce dracu' i-a apucat pe ăştia? murmură el. Parc-am 
avea deasupra noastră un steag american şi fluturăm poza 
Şahului! 

O piatră zbură de nicăieri şi ricoşa de una dintre 
portierele maşinii, apoi în faţa lor autobuzul ieşi din îngusta 
străduţă laterală într-o piaţă largă din faţa unei moschei, cu 
tarabe şi câte două benzi de circulaţie de fiecare parte. 
Spre uşurarea lui Erikki, prinseră viteză. Circulaţia era încă 
lentă, dar se mişcau şi trecu pe banda a doua, îndreptându- 
se către ieşirea spre Teheran, aflată la celălalt capăt al 
pieţei. La jumătatea cele două benzi începură să se 


înghesuie pe măsură ce alte vehicule se alăturau traseului 
pentru şoseaua spre Teheran. 

— N-a fost niciodată atât de rău, murmură. Ce dracu' se- 
ntâmplă? 

— Poate vreun alt accident, spusese foarte neliniştită 
Azadeh. Sau lucrări la şosea. Să ne întoarcem? Se circulă 
mai bine pe partea cealaltă? 

— Avem destul timp, o încuraja el. leşim de aici în câteva 
minute. Odată ieşiţi din oraş, o să fie în bine. 

În faţa lor, toată lumea încetinea din nou şi zarva se înteţi 
iarăşi. Cele două benzi de circulaţie se înfundau devenind 
treptat una, unde abundau huidueli, înjurături, opriri, 
porniri, un şirag ce se târa trudnic cu aproape 
cincisprezece kilometri pe oră, tarabele şi cărucioarele de 
pe marginea străzii înaintând până pe carosabil şi 
încălecând şanţurile. Erau aproape de ieşire când nişte 
tineri porniră să alerge pe lângă ei strigând insulte, unele 
urâte. Unul dintre ei izbi în parbrizul dinspre partea lui. 

— Câine american! Porc american! 

Acestora li se alăturară alţii şi nişte femei în chador cu 
pumnii ridicaţi. Erikki era prins la mijloc şi nu putea ieşi 
dintre celelalte vehicole, nu putea să accelereze sau să 
încetinească şi nici nu putea să întoarcă şi simţi cum îl 
umple mânia în faţa neputinței sale. O parte dintre bărbaţi 
începură să lovească în capota şi lateralele Range Roverului 
şi în parbrizul portierei din partea sa. Acum era un grup 
numeros şi cei aflaţi pe partea lui Azadeh începură s-o 
batjocorească, gesticulând obscen, încercând să deschidă 
portiera. Unul dintre tineri sări pe capotă, dar alunecă şi 
căzu şi-abia reuşi să se rostogolească la o parte din calea 
maşinii, mai înainte ca aceasta să treacă peste el. Autobuzul 
din faţa lor se opri. Imediat începu o înghionteală frenetică 
pentru că posibilii pasageri se îmbulzeau să urce, iar cei de 
sus să coboare. În acel moment Erikki văzu un spaţiu liber, 
apăsă pe accelerator aruncând jos un alt om, ocoli 
autobuzul, abia reuşind să evite pietonii care treceau 


neglijent printre vehicule, viră într-o stradă laterală care, 
miraculos, era liberă, goni în lungul ei şi trecu într-alta, 
evită la un fir de păr o masă de motociclişti şi-şi continuă 
drumul. În curând se simţi aproape pierdut, pentru că nu 
exista altă regulă pentru străzile oraşului în afara faptului 
că erau pline cu gunoaie, câini vagabonzi şi vehicule 
circulând alandala. Dar se orienta după soare şi în cele din 
urmă ieşi într-o stradă mai largă, îşi făcu loc printre 
celelalte maşini şi în curând ajunse la un drum pe care îl 
recunoscu, unul care îl duse într-o altă piaţă din faţa unei 
alte moschei şi de acolo înapoi la drumul către 'leheran. 

— E-n regulă acum, Azadeh! Au fost doar nişte huligani! 

— Da, spuse ea tremurând. Ar trebui biciuiţi. Erikki 
studiase mulţimea din preajma moscheii, de pe străzi şi din 
vehicule, încercând să găsească o explicaţie pentru această 
ostilitate generală. 

Ceva s-a schimbat, îşi spuse. Ce anume? Apoi simţi un nod 
în stomac. 

— N-am văzut un soldat sau un camion militar de când am 
plecat din Tabriz. Niciunul. Tu? 

— Nu, nu! îmi aduc aminte de asta acum, când o spui. 

— S-a întâmplat ceva, ceva serios. 

— Război? Să fi trecut sovieticii graniţa? Chipul ei îşi 
pierdu şi mai mult din culoare. 

— Mă îndoiesc. S-ar vedea trupe mergând către nord, sau 
avioane. 

Îi aruncă o privire. 

— Să lăsăm asta, spuse mai mult ca să se convingă singur. 
O să ne distrăm de minune în Teheran. Şeherazada e acolo, 
şi o mulţime dintre prietenele tale... Cra vremea să faci o 
schimbare. Poate că o să iau zilele libere pe care le am, am 
putea merge în Finlanda pentru o săptămână sau două. 

leşiseră din centrul oraşului şi se aflau acum la periferie. 
Zona era sărăcăcioasă, cu aceleaşi ziduri, case şubrede şi 
gropi. Aici şoseaua spre Teheran se lărgea, având patru 
benzi, două de fiecare parte şi, deşi circulaţia era încă 


foarte densă şi lentă, abia douăzeci şi cinci de kilometri la 
oră, nu era îngrijorat. Ceva mai în faţa lor, drumul Abadan- 
Kermanshah se ramifica spre sud-vest şi ştia că acesta avea 
să preia o mare parte a aglomerației. Ochii lui măturară 
automat indicatoarele de la bord aşa cum ar fi făcut-o în 
cabină, cu instrumentele de acolo, şi îşi dori din nou, ca de 
nenumărate ori până atunci, să fi fost în elicopter, zburând 
pe deasupra şi în afara acestui balamuc. Indicatorul de 
benzină arăta rezervorul gol mai mult de trei sferturi. În 
curând trebuia să realimenteze, dar cu atâtea canistre de 
rezervă la bord nu era o problemă, încetiniră ca să 
depăşească un alt camion, parcat cu arogantă nepăsare în 
apropierea unor vânzători ambulanți, şi care umplea aerul 
cu mirosul greu al gazelor motorului Diesel. Atunci alte 
diverse obiecte apărute din neant se izbiră de parbrizul lor. 

— Poate c-ar trebui să ne-ntoarcem, Erikki, să ne- 
ntoarcem la Tabriz. Poate am putea ocoli Qazvinul... 

— Nu, spuse el, părându-i-se straniu să audă teama în 
vocea ei - de obicei ea nu se temea de nimic. Nu, repetă şi 
mai blând, mergem la Teheran şi-o să aflăm care-i necazul, 
şi-atunci o să hotărâm. 

Ea se trase mai aproape şi-şi puse o mână pe genunchiul 
lui. 

— Huliganii ăia m-au înspăimântat, blestemaţii, murmură, 
jucând nervoasă printre degete mărgelele turcoaz pe care 
le purta în jurul gâtului. 

Cele mai multe femei iraniene purtau mărgele turcoaz sau 
albastre sau o singură piatră albastră, împotriva deochiului. 

— Fii de căţea! De ce trebuie să se poarte aşa?! Diavoli! 
Fie afurisiţi pe veci! 

Chiar la marginea oraşului se afla o mare unitate militară 
de instrucţie şi o bază aeriană. 

— De ce nu sunt soldaţi aici? 

— Mi-ar plăcea şi mie să ştiu, răspunse el. 

Pe dreapta se ivi intersecţia cu drumul Abadan-Ker- 
manshah. Cea mai mare parte a vehicolelor luară calea 


asta. Garduri din sârmă ghimpată mărgineau amândouă 
şoselele, ca şi cele mai multe drumuri şi autostrăzi 
importante din Iran. Gardurile erau necesare ca să 
împiedice oile, caprele, vacile şi oamenii să traverseze 
drumul. Accidentele erau foarte frecvente şi mortalitatea 
ridicată. 

Dar asta-i normal în Iran, se gândi Erikki. Ca nerozii ăia 
nebuni care au căzut în prăpastie. Nimeni nu ştie, nimeni 
nu a raportat accidentul şi nimeni nu s-a străduit să-i 
îngroape doar hoitarii, animalele sălbatice şi haitele de 
câini vagabonzi. 

Se simţiră mai bine când lăsară oraşul în urmă. Peisajul de 
ţară se desfăşură din nou în faţa lor, livezile îşi luară din nou 
locul dincolo de drum, şanţuri şi sârmă ghimpată, muntele 
Elbrus la nord şi ţinutul vălurit la sud. Dar înainte ca viteza 
să crească cât de cât, cele două benzi ale lor se aglomerară 
şi mai mult, viteza scăzând din ce în ce, apoi deveniră 
treptat una singură, înghesuită şi plină de huiduieli 
înfuriate. Obosit, blestemă inevitabilele lucrări rutiere care 
probabil că provocaseră gâtuirea, schimbă vitezele, mâinile 
şi picioarele lucrând singure, ca după o voinţă proprie, el 
abia percepând că oprea şi pornea, oprea şi pornea, 
înaintând centimetru cu centimetru, motoarele huruind şi 
supraîncălzindu-se, zgomotul şi nemulţumirea crescând în 
fiecare vehicul. Brusc, Azadeh arătă cu degetul înainte. 

— Uite! 

La o sută de metri mai departe era un baraj. Grupuri de 
oameni îl înconjurau. Unii erau înarmaţi, toţi erau civili şi 
îmbrăcaţi sărăcăcios. Barajul se afla la marginea unui sat 
greu de definit, cu tarabe alături de drum şi, pe pajiştea de 
la marginea lui, sătenii - bărbaţi, femei şi copii - se 
amestecau cu oamenii de lângă barieră. Toate femeile 
purtau chador negru sau cenuşiu. Pe măsură ce fiecare 
vehicul se oprea, se verificau actele de identitate ale 
ocupanților şi apoi era lăsat să să treacă. Câteva maşini 


fuseseră scoase de pe drum pe pajişte, unde oameni din 
grup interogau ocupanţii. 

Erikki zări şi acolo arme. 

— Nu sunt Gărzile Verzi, spuse. 

— Nu-i nici un mullah acolo. Vezi vreun mullah”? 

— Nu. 

— Sunt tudehi sau mujhadini, saufedaini. 

— Ar fi bine să-ţi pregăteşti actele, spuse el şi zâmbi. Pune- 
ţi scurta, să nu răceşti când deschid ferestrele... şi căciuliţă. 

Nu-l îngrijora frigul, ci curba sânilor ei ridicaţi mândri sub 
pulover, fineţea taliei şi părul ei lăsat liber. 

În cutia de bord se afla un cuţit mic, în teaca lui. II ascunse 
în cizma dreaptă. Celălalt, marele pukoh, era sub pufoaica 
lui, la brâu, în mijlocul spatelui. Când în cele din urmă le 
veni rândul, bărbaţi ursuzi, bărboşi, înconjurară maşina. 
Câţiva purtau carabine americane, unul un AK. Printre ei se 
aflau câteva femei - doar chipuri în chador. Se holbară la ea 
cu ochi rotunzi şi încruntări dezaprobatoare. 

— Actele! spuse unul dintre ei în farsi, întinzând mâna, 
răsuflarea-i greţoasa acoperind mirosul veşmintelor şi 
trupurilor nespălate ce pătrundea în maşină. 

Azadeh privea drept înainte, încercând să nu bage în 
seamă rânjetele, murmurele şi apropierea lor, cu care nu 
era nicidecum obişnuită. Politicos, Erikki îi întinse actele lor. 
Omul le primi, se uită la ele şi le trecu mai departe unui 
tânăr care ştia să citească. Toţi ceilalţi aşteptară tăcuţi, 
holbându-se, tropăind din picioare de frig. într-un târziu, 
tânărul spuse într-o persană aspră: 

— E un străin venit dintr-un loc numit Finlanda. Vine de la 
Tabriz. Nu-i american. 

— Arată a american, spuse altcineva. 

— Femeia se numeşte Gorgon. E nevasta lui. Cel puţin aşa 
scrie în hârtii. 

— Sunt soţia lui, spuse scurt Azadeh. Ca... 

— Cin' te-a-ntrebat? se răsti grosolan primul bărbat. 
Numele tău de familie e Gorgon. E un nume de mogşieri, iar 


accentul tău e poruncitor şi arogant, ca şi purtările, şi mai 
mult ca sigur eşti un duşman al poporului. 

— Nu sunt duşmanul nimănui. Vă... 

— Taci! Femeile trebuie să ştie să se poarte, să fie caste şi 
să se acopere, să fie supuse - chiar şi într-un stat socialist. 

Omul se întoarse către Erikki. 

— Unde mergeţi? 

— Ce spune, Azadeh? Ea traduse. 

— Teheran, răspunse el zdrahonului, cu voce coborâtă. 
Azadeh, spune-i că mergem la Teheran! 

Numărase şase puşti şi o armă automată. Circulaţia îl 
închidea ca într-un ţarc. Nu vedea nici o cale de ieşire, încă. 
Ea traduse mai departe, adăugind: 

— Soţul meu nu vorbeşte farsi. 

— De unde ştim noi asta şi de unde ştim că eşti căsătorită? 
Unde-i certificatul de căsătorie? 

— Nu-l am cu mine! Că sunt căsătorită scrie în actele 
mele. 

— Astea-s nişte acte eliberate de Şah. Nişte acte ilegale. 
Unde-s cele noi? 

— De la cine, semnate de cine? se repezi ea agresivă. Daţi- 
ne actele înapoi şi îngăduiţi-ne să plecăm! 

Duritatea ei avu efect asupra bărbatului şi a celorlalţi. 
Omul-şovăi. 

— Veţi înţelege, vă rog, că sunt mulţi spioni şi duşmani ai 
poporului care trebuie prinşi. 

Erikki simţea inima izbind ca un ciocan. Chipuri mohorâte, 
oameni ieşiţi din Evul Mediu. Urâţi. Grupului format în jurul 
lor se alăturară şi alţi bărbaţi. Unul dintre ei se agita foarte 
zgomotos, făcând semne furioase maşinilor şi camioanelor 
ce veneau din spatele lui, să treacă în faţă spre a fi 
verificate. Nimeni nu claxona. Toată lumea îşi aştepta 
rândul. Şi pe deasupra întregii îmbulzeli plutea o tăcere 
amenințătoare, sumbră. 

— Ce se întâmplă aici? 


Un bărbat îndesat îşi făcu loc cu umerii prin mulţime. 
Oamenii se dădură politicoşi la o parte din calea lui. Pe 
umărul lui atârna un pistol mitralieră cehoslovac. Celălalt îi 
explică şi îi întinse documentele. Chipul bărbatului îndesat 
era rotund şi neras, ochii întunecaţi, hainele sărăcăcioase şi 
slinoase. Pe neaşteptate trosni un foc de armă şi toate 
capetele se întoarseră către pajişte. Pe pământ, alături de 
micul automobil care fusese tras deoparte de mulţime, 
zăcea un om. Unul dintre cei care înconjuraseră 
automobilul stătea deasupra lui cu o armă automată în 
mână. Un alt pasager era lipit de portiera maşinii cu 
mâinile deasupra capului. Brusc, acesta străpunse cordonul 
de trupuri care-l înconjura şi o rupse la fugă. Omul cu arma 
ochi şi trase, greşi ţinta şi trase din nou. De data asta 
bărbatul care alerga ţipă şi se prăbuşi, zvârcolindu-se în 
agonie, încercă să se târască mai departe, dar picioarele 
nu-l ajutară. Agale, cel cu arma se apropie de el, îşi goli 
încărcătorul în trupul lui, ucigându-l treptat, treptat. 

— Ahmed! strigă bărbatul îndesat, de ce iroseşti gloanţele 
când cizmele tale ar fi făcut la fel de bine treaba? Cine-s 
ăia? 

— SAVAK! 

Un murmur de satisfacţie străbătu mulţimea şi cineva 
scăpă un strigăt de bucurie. 

— Prostule, atunci de ce i-ai ucis aşa de repede, ei?! Adu- 
mi aici actele lor! 

— Fiii ăştia de câine au nişte hârtii care pretind că-s 
oameni de afaceri din Teheran, da recunosc pe unu' din 
SAVAK când îl văd. Vrei hârtii false? 

— Nu, rupe-le! 

Bărbatul îndesat se întoarse către Erikki şi Azadeh. 

— Aşa vom face cu toţi duşmanii Poporului şi-i vom şterge 
de pe faţa pământului. 

Ea nu-i răspunse. Actele lor se aflau în mâna murdară. Ce- 
ar fi dacă şi hârtiile noastre ar fi socotite false? Insha Allah. 


când omul isprăvi de cercetat documentele lor de 
identitate, privi îndelung la Erikki, apoi la ea. 

— Zici că eşti Azadeh Gorgon Yok... Yokkonen, nevasta lui? 

— Da. 

— Bine! 

Îndesă actele lor în buzunar şi făcu un semn cu degetul 
către pajişte. 

— Spune-i să ducă maşina acolo. O să vă percheziţionăm. 
Dar fă-o acum! 

Bărbatul urcă pe bara de protecţie, zgâriind vopseaua cu 
cizmele. 

— Ce-i asta? întrebă, arătând cu degetul către crucea 
albastră pe fond alb pictată pe acoperiş. 

— E steagul finlandez, spuse Azadeh. Soţul meu e 
finlandez. 

— De ce e acolo? 

— Îi face plăcere lui. 

Bărbatul îndesat scuipă, apoi arătă din nou cu degetul 
către pajişte. 

— Grăbegşte-te, acolo! 

Când ajunseră într-un loc liber, cu gloata după ei se lăsă să 
alunece jos. 

— Afară! Vreau să percheziţionez maşina, să văd dacă n- 
aveţi arme sau ceva interzis. 

Azadeh spuse: 

— N-avem arme sau... 

— Afară! Şi tu, femeie, tu ţine-ţi gura! 

Babele din mulţime şuierară aprobator. Furios, el împunse 
cu degetul către cele două trupuri prăbuşite în şanţul 
năruit: 

— Judecata Poporului e scurtă şi hotărâtă. Nu uitaţi asta! 

Arătă către Erikki. 

— Spune-i monstrului tău de bărbat ce-am spus - dacă e 
bărbatul tău... 

— Erikki, el spune că judecata poporului este scurtă şi 
hotărâtă şi să nu uităm asta. Ai grijă, dragul meu, noi, noi 


trebuie să ieşim din maşină. Vor să percheziţioneze maşina. 

— Foarte bine, dar trage-te încoace şi ieşi pe partea mea. 

Erikki ieşi, dominând mulţimea cu înălţimea lui. Îşi puse 
braţele protector în jurul ei, în timp ce bărbaţii, femeile şi 
câţiva copii se înghesuiau în jurul lor, lăsându-le prea puţin 
loc. Mirosul trupurilor nespălate era sufocant. O simţea 
tremurând, oricât de mult încerca ea să ascundă asta. 
Priviră împreună cum bărbatul cel îndesat şi alţi câţiva se 
căţărară în maşina lor imaculată, urcându-se pe scaune cu 
cizmele înnoroiate. Alţii deschiseră portiera din spate, 
scoțând şi împrăştiind nepăsători lucrurile lor, scotocind cu 
mâinile murdare în buzunare, deschizând totul, şi bagajele 
lui şi ale ei. 

Unul dintre bărbaţi ridică la vedere lenjeria ei subţire şi 
cămăşile de noapte şi din mulţime se auziră mieunaturi şi 
strigăte batjocoritoare. Babele murmurară dezaprobator. 
Una dintre ele întinse mâna şi o apucă de păr. Azadeh se 
trase înapoi, dar cei din spatele ei nu-i făcură loc. Deîndată 
Erikki îşi mişcă trupul masiv ca s-o ajute, dar mulţimea 
înghesuită compact nu mişcă, deşi unii apropiere ţipară 
aproape zdrobiţi, strigătele lor înfuriindu-i pe ceilalţi care 
se apropiară şi mai mult, ameninţători, răstindu-se la el. 
Brusc, Erikki înţelese pentru prima dată în viaţa lui că nu 
putea s-o apere. Ştia că ar fi putut ucide o duzină dintre ei 
mai înainte ca să-l copleşească şi să-l ucidă, dar asta n-ar fi 
apărat-o. 

Realitatea gândului îl cutremură. Îşi simţi picioarele moi şi 
o nevoie copleşitoare de a urina, iar mirosul spaimei care-l 
domina aproape îl sufocă şi trebui să se lupte cu panica ce-l 
invadase. Privea prostit cum li se luau lucrurile. Unii bărbaţi 
se depărtau târând din greu canistrele cu vitala benzină, 
fără de care n-aveau cum s-ajungă la leheran, căci toate 
staţiile de benzină erau în grevă, închise. Încercă să-şi 
forţeze picioarele să se mişte, dar ele nu-l ascultară - şi nici 
gura. Una dintre babe strigă ceva câtre Azadeh, care 
scutură din cap aiurită, iar bărbaţii preluară strigătul, 


înghiontindu-i, apropiindu-se şi mai mult şi el îşi simţi nările 
umplându-se de mirosul lor fetid şi urechile asurzite de 
cuvintele strigate în farsi. Avea încă braţele în jurul ei şi, în 
mijocul hărmălaiei, ea privi în sus şi putu citi în ochii ei 
groaza, dar nu putu auzi ce îi spunea. Din nou încercă să 
croiască mai mult loc pentru amândoi, dar din nou nu reuşi. 
Disperat, se strădui să-şi stăpânească panica sălbatică, 
sufocantă, ce creştea din ce în ce înlăuntrul lui şi nevoia de- 
a lovi care începuse să pună stăpânire pe el, ştiind că, odată 
ce-ar începe, s-ar stârni o încăierare care ar fi ucis-o, dar 
nu se putu stăpâni şi izbi orbeşte cu cotul liber. În acelaşi 
moment, o ţărancă dolofană, cu ochii plini de o ură stranie 
îşi croi drum printre ceilalţi şi azvârli chadorul în pieptul lui 
Azadeh, scuipând o avalanşă de cuvinte în farsi, abătând 
atenţia de la bărbatul prăbuşit sub picioarele lui, cu pieptul 
zdrobit de lovitură. Mulțimea striga la ei. Era limpede că-i 
cereau ei să pună chadorul şi Azadeh ţipa printre lacrmi 
„Nu, nu, lăsaţi-mă în pace!” complet dezorientată. În viaţa 
ei nu fusese niciodată tratată astfel, nu fusese niciodată 
într-o gloată ca asta, nu se găsise niciodată în apropierea 
ţăranilor, înconjurată de atâta ostilitate. 

— Pune-l, târfă... 

— În numele lui Allah, pune chadorul. 

— Nu în numele lui Allah, femeie, în numel Poporului! 

— Allah e mare, supune-te Cuvântului! 

— Mă piş pe Allah, în numele Revol... 

— Acoperă-ţi părul, târfă şi fiică de târfă! 

— Supune-te Profetului, fie-i numele lăudat! Strigătele şi 
înghiontelile se înteţiră, iar bărbatul care zăcea pe pământ 
fu zdrobit sub picioare, apoi cineva se agăţă de braţul cu 
care Erikki o ţinea pe Azadeh pe după umeri şi ea simţi 
cealaltă mână a lui pornind către pumnalul de la spate şi 
strigă: 

— Nu, nu, Erikki, or să te omoare! 

Cuprinsă de panică, împinse ţăranca şi se zbătu să-şi tragă 
chadorul pe ea, repetând întruna „Allah'u Akbar”şi asta îi 


mai potoli întrucâtva pe cei din preajmă, strigătele se 
domoliră, deşi cei aflaţi mai în spate se împingeau ca să 
vadă mai bine, împingându-i în caroseria Range Roverului. 
În înghesuială, mai câştigară puţin spaţiu în jurul lor, deşi 
erau încă înconjurați din toate părţile. Ea nu ridică privirile, 
se mulţumi doar să îl ţină strâns de braţ, tremurând ca un 
pisoi îngheţat, înfăşurată în vălul grosolan. Un val de râsete 
izbucni când unul dintre bărbaţi îşi puse sutienul ei pe piept 
şi începu să se scălămbăie. Actele de vandalism continuară 
până când, pe neaşteptate, Erikki sesiză ceva nou în 
preajmă. 

Bărbatul cel îndesat şi însoțitorii lui se opriseră şi priveau 
nemişcaţi spre Qazvin. în timp ce încerca să se lămurească, 
îi văzu topindu-se în mulţime. În câteva secunde 
dispăruseră. Alţi oameni din apropierea barierei se urcau în 
maşini şi se-ndreptau spre Teheran, accelerând. O parte 
dintre săteni se întorseseră şi ei către oraş, apoi alţii, până 
când întreaga mulţime păru vrăjită. 

Pe drum, printre şirurile învălmăşite ale maşinilor, se 
apropia o altă mulţime de oameni, cu mullahi în frunte. Unii 
dintre mullahi şi mulţi dintre bărbaţi erau înarmat. Strigau 
„Allah'u Akbar, Allah şi Khumeini” şi se repeziră asupra 
barierei. Se auziră câteva focuri de armă şi dinspre barieră 
li se răspunse la fel. Adversarii se ciocniră luptându-se cu 
pietre, bare de fier şi pari şi, câteodată, ousti. Mulțimea din 
jur se împrăştie. Sătenii o rupseră la fugă spre adăpostul 
caselor, şoferii şi pasagerii dispărură în maşinile lor, în 
şanţuri sau se întinseră la pământ. 

Strigătele de atac şi de răspuns, împuşcăturile, zgomotul 
şi ţipetele acestei încăierări mărunte îl scoaseră pe Erikki 
din paralizia care-l cuprinsese. O împinse pe Azadeh către 
maşină, culegând în grabă cele mai apropiate dintre 
bunurile lor împrăştiate, le aruncă în portbagaj, trânti 
capota, mătură din cale câţiva dintre sătenii care 
începuseră şi ei să culeagă dintre lucrurile aruncate pe jos, 
sări pe locul şoferului şi porni motorul, dând scurt maşina 


înapoi, apoi schimbând direcţia, ţâşnind cu motorul urlând 
de-a curmezişul pajiştei, paralel cu drumul. În faţa lui şi 
puţin spre dreapta zări pe bărbatul îndesat cu trei dintre 
însoțitorii lui urcând într-o maşină şi îşi aminti că omul mai 
avea încă actele lor. Pentru o fracțiune de secundă se gândi 
să se oprească dar brusc respinse gândul şi menţinu 
direcţia către copacii care mărgineau drumul. Atunci îl 
văzură pe celălalt coborându-şi arma de pe umăr, ochind şi 
trăgând. Rafala trecu puţin prea sus şi Erikki smuci volanul 
cu reflexele unui nebun, îşi înfipse călcâiul în accelerator şi 
ţâşni către ţeava armei, transformând Range Rovenil într- 
un berbec. Masiva bară de protecţie a maşinii izbi omul, 
strivindu-l de aripa laterală a automobilului său, zdrobindu-l 
laolaltă cu maşina, în timp ce pistolul mitralieră continuă să 
tragă până îşi goli încărcătorul, gloanţele izbindu-se 
mieunând de metal sau pătrunzând prin parbriz. leşit din 
minţi, Erikki dădu înapoi, apoi. [âşni din nou înainte, 
răsturnând epava maşinii şi ucigând ocupanţii şi ar fi ieşit 
din maşină continuând măcelul cu mâinile goale, dar în 
clipă aceea văzu în oglinda retrovizoare oamenii alergând 
către el şi atunci se răzgândi şi plecă. 

Range Roverul era construit anume pentru astfel de 
terenuri, avea cauciucuri speciale pentru zăpadă, care 
muşcau adânc pământul răscolit. În câteva clipe ajunseră 
printre copaci, la adăpost de urmăritori, şi el viră ieşind în 
şosea, cuplă viteza întâi şi amândouă diferenţialei trecând 
peste şanţul adânc şi rupând gardul de sârmă ghimpată. 
Odată ajuns pe şosea debloca unul dintre diferenţiale, 
schimbă viteza şi porni ca o furtună. 

Numai când ajunse destul de departe de acel loc i se risipi 
ceața sângerie de pe ochi. Cu răsuflarea tăiată îşi aminti 
şuierul gloanţelor ce împroşcaseră maşina şi că Azadeh era 
cu el. Cuprins de panică, o căută cu privirea. Era teafără, 
deşi îngheţată de spaimă, şi stătea ghemuită în scaun, 
agăţându-se cu amândouă mâinile de un miner lateral, 
înconjurată de găuri de gloanţe, găuri de gloanţe în 


parbriz, găuri în acoperiş, dar ea întreagă şi nevătămată, 
deşi în prima clipă văzu doar chipul urâţit de chador al unei 
femei iraniene, un chip ca oricare altul dintre zecile de mii 
pe care le zăriseră în mulţime. 

— Oh, Azadeh! gâfâi, apoi întinse braţul şi o trase către el, 
conducând cu o singură mână. 

Peste o clipă încetini şi trase la marginea drumului, 
îmbrăţişând-o, în timp ce pe ea o scuturau suspinele. Nu 
observă că indicatorul de benzină arăta rezervorul aproape 
gol sau că circulaţia se aglomera, şi nici privirile 
duşmănoase ale trecătorilor sau că în multe maşini se aflau 
revoluționari care se grăbeau către Teheran. 

CAPITOLUL 17 

La Zagros Trei; ora 3,18 după-amiază. Întinşi pe sănii, cei 
patru bărbaţi coborau în viteză panta din spatele bazei, cu 
Scot Gavallan puţin înaintea lui Jean-Luc Sessonne, care 
era cap la cap cu Năşiri, managerul bazei, urmaţi la vreo 
douăzeci de metri de Nitchak Han. Era o întrecere aranjată 
de Jean-Luc, „Iranul împotriva lumii”, şi toţi patru bărbaţii 
încercau înfierbântaţi să-şi mărească viteza. Zăpada era o 
pulbere de un alb virginal, zăpadă măruntă şi foarte uşoară, 
absolut neatinsă, aşternută deasupra unei cruste întărite. 
Urcaseră cu toţii pe creasta din spatele bazei, însoţiţi de 
Rodrigues şi un sătean pe post de arbitri de start. Premiul 
câştigătorului consta din cinci mii de riali - cam şaizeci de 
dolari - şi una dintre sticlele cu whisky ale lui Lochart. 

— Tom n-o sa se supere, hotărâse Jean-Luc cu măreție. Are 
un concediu suplimentar, huzureşte vesel la Teheran, în 
timp ce noi trebuie să stăm la bază! lar eu, nu sunt eu la 
comandă? Bineînţeles. Comandantul confiscă sticla spre 
gloria Franţei, spre binele trupelor mele glorioaselor 
noastre gazde şi stăpâni ai acestor pământuri, Yazdek 
Kash'kai, adăugase el în strigătele unanime de bucurie. 

Era o după-amiază minunată, însorită, la două mii cinci 
sute de metri altitudine, cerul de un albastru adânc era 
lipsit de nori, aerul cristalin. Noaptea, ninsoarea se oprise. 


De când plecase Lochart la Teheran, cu trei zile în urmă 
ninsese întruna. Acum baza şi depresiunea dintre munţi era 
o privelişte de basm, cu brazi, zăpadă şi creste ce se ridicau 
la patru mii cinci sute de metri, sub un strat de şaizeci de 
centimetri de zăpadă proaspătă. 

Pe măsură ce se apropiau de piciorul pantei, aceasta 
devenea şi mai abruptă, iar nişte troiene nevăzute îi săltau 
din când în când. Prinseseră viteză, uneori aproape 
disparârid sub norii de zăpadă, plini de entuziasm, lipiţi cu 
tot trupul de sănii şi hotărâți să învingă. 

În faţa lor erau câteva pâlcuri de pini. Scot frână iscusit cu 
călcâiele bocancilor săi de schi, strângând cu mâinile 
înmănuşate capătul curbat al patinelor din faţă, şi trasă un 
grațios arc de cerc în jurul copacilor, se mai simţi săltat încă 
o dată, apoi se năpusti în jos pe ultima parte a pantei, către 
linia de sosire ce se vedea departe, jos, şi unde restul 
sătenilor şi al personalului bazei îi încurajau cu strigăte. 
Năşiri şi Jean-Luc frânară o fracțiune de secundă mai 
târziu, ocoliră pâlcul de copaci ceva mai repede, săltară 
într-o cascadă de zăpadă şi îl ajunseră din urmă, distanţa 
dintre ei reducându-se doar la câţiva centimetri. 

Nitchak Han nu frână deloc, sau se prefăcu doar, se 
încredinţă lui Allah pentru a suta oară în viaţa lui, închise 
ochii şi se îndreptă glonţ către copaci. Insha'Allah. Trecu pe 
lângă primul copac la distanţă de jumătate de metru, Pe 
lângă următorul la un sfert de metru, deschise ochii tocmai 
la timp ca să evite să dea cu capul de un trunchi de copac, 
spintecă un desiş de puieţi, ţâşni brusc peste o ridicătură, 
ocolind miraculos un trunchi căzut se se izbi din nou de 
pământ, primind în piept o lovitură dureroasă care aproape 
îi tăie respiraţia, dar se ţinu mai departe de mânere, venind 
vertiginos din urmă, alunecă aplecat primejdios pe o patină 
preţ de o secundă, îşi recapătă echilibrul şi ţâşni din pădure 
mai iute decât ceilalţi, pe o traiectorie mai dreaptă decât 
ceilalţi, cu zece metri înaintea tuturor, într-un tunet de 
urale din partea sătenilor. 


Distanţa dintre cei patru concurenţi scădea, ei lipindu-se 
cât mai mult de săniile lor pentru a câştiga încă o idee de 
viteză; Scot, Năşiri şi Jean-Luc s-au apropiat din ce în ce 
mai mult din urmă pe Nitchak Han. În acest loc zăpada nu 
era atât de bună şi mici ridicături îi făceau să salte, 
forţându-i să se agate mai strâns de sănii. Încă două sute de 
metri, încă o sută, oamenii de la bază şi sătenii strigau şi-l 
implorau pe Allah pentru victorie, optzeci, şaptezeci, 
şaizeci, cincizeci, apoi... 

Dâmbul, deşi mare, era bine ascuns. Aflat în frunte, 
Nitchak Han fu primul aruncat în sus şi pierdu controlul, - 
rostogolindu-se pe o parte cu răsuflarea tăiată, apoi Scot şi 
Jean-Luc ţâşniră amândoi în aer, răsucindu-se, căzând cu 
mâinile şi picioarele răşchirate, la fel de neajutoraţi, 
răsturnându-şi săniile în nori de pulbere îngheţată. Năşiri 
încercă disperat să-i ocolească şi pe ei şi ridicătura şi-şi 
smuci sania într-un derapaj violent, dar alunecă de pe ea şi 
o porni răsucindu-se la vale, oprindu-se puţin mai departe 
decât -ceilalţi, gâfâind. Nitchak Han se ridică şi îşi şterse 
zăpada de pe faţă şi barbă. 

— Slăvit fie Allah, murmură el, nevenindu-i să creadă că 
nu-şi rupsese nici o mână sau vreun picior, apoi privi în jur 
către ceilalţi. 

Se adunau şi ei de jos, Scot înecându-se de râs pentru că 
Jean-Luc, care n-avea nici el vreo zgârietură, rămăsese 
întins pe spate, slobozind o explozie de invective în 
franceză. Năşiri sfârşise aproape îngropat cu capul înainte 
într-un troian de zăpadă şi, încă râzând. Scot se îndreptă 
către el să-l ajute. Era puţin julit, dar nimic grav. 

— Ei, voi de-acolo, strigă cineva din mulţimea de jos. Şbra 
Jordon Porcărie. Cum rămâne cu porcăria asta de cursă? 
încă nu s-a terminat! Hai Scot, hai Jean-Luc, Bentru 
Dumnezeu, daţi-i drumul odată! 

Scot îl lăsă pe Năşiri şi porni să alerge către punctul de 
sosire aflat la cincizeci de metri mai departe, dar alunecă şi 
căzu în zăpada groasă, se ridică împleticindu-se a alunecă 


din nou, cu picioarele ca de plumb. Jean-Luc se ridică şi el 
clătinat şi se repezi după el, urmat îndeaproape de Năşiri şi 
Nitchak Han. Strigătele mulţimii se înmulţiră, încurajând 
bărbaţii ce se luptau cu zăpada, căzând, sărind înainte, 
ridicându-se şi căzând din nou, într-o întrecere foarte dură, 
uitând toate durerile. Scot se afla ceva mai în frunte, urmat 
de Nitchak Han, Jean-Luc şi Năşiri încurajați de Fowler, 
roşu la faţă şi la fel de încins ca şi sătenii. 

Mai aveau zece metri. Bătrânul Han era cu un metru 
înaintea lor, când alunecă şi se întinse cu faţa în jos, cu 
picioarele şi mâinile răşchirate; Scot prelua conducerea, 
urmat îndeaproape de Năşiri, şi de Jean-Luc la câţiva 
centimetri în urma lor. Cursa se transformase de fapt într- 
un mers împleticit, întrerupt de rostogoliri, foarte obositor, 
la fiecare pas trebuind să-şi smulgă cizmele din zăpada 
înaltă. 

Se auzi un cutremurător strigăt unanim când Nitchak Han 
începu să înainteze în patru labe pe ultimii câţiva metri. 
Jean-Luc şi Scot încercară un ultim salt disperat către linia 
de sosire, cu capul înainte, şi căzură cu toţii într-o grămadă, 
înconjurați de strigăte. 

— Scot a câştigat... 

— Nu, Jean-Luc... 

— Nu, bătrânul Nitchak... 

Când reuşi să-şi tragă sufletul, Jean-Luc spuse: 

— Deoarece nu există o părere clară şi nici chiar 
preacinstitul nostru mullah nu e îndeajuns de sigur, eu, 
Jean-Luc, îl declar pe Nitchak Han câştigător cu o lungime 
de nas. 

Urmară alte strigăte, care se repetară după ce adăugase 
el. 

— Şi deoarece învinşii au pierdut atât de curajos premiez 
cu încă o sticlă de whisky din rezerva lui Iom sticlă pe care 
o voi confisca tot eu şi care va fi împărţita de către toţi 
lucrătorii străini, la apusul soarelui. 


Fiecare strânse mâna cu fiecare. Nitchak Han fu de acord 
ca luna următoare să mai facă o întrecere şi deoarece 
cinstea legea şi nu bea alcool, se tocmi feroce oferindui lui 
Jean-Luc sticla de whisky pe care o câştigase la jumătate de 
preţ. Toată lumea izbucni din nou în urale apoi cineva 
scoase un strigăt de avertisment. 

Către nord, departe, în munţi, o rachetă roşie de 
semnalizare cădea în vale. Se lăsă brusc tăcerea. Racheta 
dispăru. Apoi încă una descrise un arc de cerc, ca să se 
prăbuşească clin nou: SOS, urgent. 

— CASE VAC, spuse Jean-Luc privind printre gene. Trebuie 
să fie la sonda Rosa sau la Bellissima. 

— Am plecat. 

Scot Gavallan porni grăbit. 

— Vin cu tine. O să luăm un '212 şio să transformăm totul 
într-un zbor de verificare pentru tine. 

În câteva minute se aflau în aer. Sonda Rosa era una 
dintre sondele pe care le căpătaseră în urma contractului 
Guerney, iar Bellissima, una dintre cele pe care o deserveau 
în mod obişnuit. 'Toate cele unsprezece sonde din zona 
aceea fuseseră instalate de o companie italiană pentru 
IranOil şi deşi toate erau legate prin radio cu Zagrostrei, 
legătura nu era întotdeauna bună din pricina munţilor şi a 
efectului de ecranare. Rachetele de semnalizare ţineau 
locul radioului. 

Aparatul urcă constant, trecând de trei mii de metri, 
plafonul operaţional de patru mii de metri depinzând de 
încărcătură. Văile acoperite cu zăpadă sclipeau în lumină 
soarelui. În faţa lor, într-un luminiş de pe un mic platou aflat 
la trei mii şapte sute opt zeci şi cinci de metri altitudine, se 
zărea sonda Rosa - câteva trailere pentru locuinţe şi 
şoproane împrăştiate la întâmplare în jurul turnului înalt. Şi 
o platformă de aterizare. 

— Rosa, aici Jean-l. uc! Mă auzi? 

Aşteptă răbdător. 

— Tare şi limpede, Jean-Luc! 


Era vocea veselă a lui Mimmo Sera, „omul firmei” cel mai 
mare în funcţie de acolo, un inginer însărcinat cu toate 
lucrările. 

— Ce ne-ai adus? 

— Nimic, Mimmo. Am văzut o rachetă roşie şi verificam 

— Mon Dieu, CASE VAC! N-am fost noi. Fără să mai stea pe 
gânduri, Scot întrerupse manevra de aterizare, aplecă 
aparatul pe-o parte şi se îndreptă către noile coordonate, 
urcând mai sus în munţi. 

— Bellissima? 

— O să verificăm. 

— Daţi-ne de ştire, da? N-am avut vreo legătură de da 
început furtuna. Care-s ultimele ştiri? 

— Ultima am auzit-o acum două zile. BBC-ul spunea că 
Nemuritorii de la Doshan Tappeh au înăbuşit o revoltă a 
Şcolii de Piloţi şi a civililor. N-avem nici o veste de la sediul 
central din Teheran sau de la altcineva. Dacă aflăm ceva, o 
să vă comunicăm prin radio. 

— Ei, radio! Jean-Luc, mai avem nevoie de încă o duzină de 
ţevi de şase ţoii şi ca de obicei, de ciment, începând de 
mâine. Okay! 

— Bien sur! 


Jean-Luc era încântat că apăruse de lucru în plus şi că se 
ivise ocazia de a dovedi că erau mai buni decât Guerney. 

— Cum merge? 

— Am săpat până la trei mii de metri şi se pare că o să 
dăm de ceva grozav. Aş vrea să-l tubez luna viitoare, dacă 
se poate. Poţi comanda la Slumberger? 

Slumberger era o firmă internaţională care producea şi 
aproviziona cu echipament electronic de mare precizie 
pentru măsurări la mare adâncime a depunerilor de petrol 
şi a calităţii diferitelor straturi, echipamente de ghidaj 
pentru sondele de foraj, de agăţare a sapelor rupte, de 
forare prin explozie, ţevi de oţel pentru pomparea 
petrolului, dimpreună cu expert, care puteau să le 
manevreze. Foarte scumpe, dar absolut necesare. Tubarea 
puţului era ultima operaţiune înainte de cimentarea 
îmbrăcăminţii de oţel şi conectarea sondei la conductă. 

— O să ţi le aducem aici luni, de oriunde ar fi, Mimmo - cu 
voia lui Khomeini. 

— Mamma mia, spune-i lui Năşiri că trebuie să le primim. 

Recepţia se pierdea iute. 

— Nici o problemă! O să te chem la întoarcere. Jean-Luc 
aruncă o privire afară din carlingă. 

Treceau peste o culme, încă în urcare, cu motoarele în plin 
efort. 

— Merde! Mi-e foame, spuse şi se întinse în scaun. Mă simt 
de parcă mi-aş fi făcut masaj cu un perforator pneumatic - 
da' ce cursă! 

— Ştii, Jean-Luc, ai ajuns la linia de sosire o secundă 
înaintea lui Nitchak Han. Fără îndoială. 

— Desigur, dar noi, francezii, suntem mărinimoşi, 
diplomatiques şi foarte practici. Ştiam c-o să ne vândă 
whiskyul nostru la juma' de preţ. Dacă ar fi fost învins, ne-ar 
fi costat o avere. Jean-Luc zâmbi. Dacă n-ar fi fost movila 
aia, n-aş fi ezitat, aş fi câştigat detaşat. 

Scot zâmbi şi el şi nu spuse nimic. Respira uşor, dar era 
conştient de faptul că trebuia să respire. După regulament, 


peste limita de patru mii de metri, piloţii trebuiau să poarte 
mască de oxigen dacă erau nevoiţi să rămână în aer mai 
mult de o jumătate de oră. N-aveau aşa ceva şi totuşi 
niciodată vreunul dintre piloţii lor nu simţise altceva decât o 
uşoară durere de cap, deşi îţi trebuia o săptămână sau 
chiar mai mult ca să te acomodezi cu viaţa la două mii cinci 
sute de metri. Era mai greu pentru sondorii de la 
Bellissima. 

Escalele lor la Bellissima erau de obicei foarte scurte. Era 
de cele mai multe ori ca un salt de colo-colo, cu încărcătura 
maximă de două mii de kilograme. Ţevi, pompe, motoare 
Diesel, vinciuri, generatoare, substanţe chimice, alimente, 
trailere, rezervoare, oameni, noroi generic pentru lichidul 
pompat în gaura forată ca să înlăture resturile, să 
lubrefieze sapa, la momentul potrivit să domolească 
presiunea petrolului sau a gazului fără de care forajele de 
adâncime erau cu neputinţă de efectuat. Apoi saltul de 
acolo, cu sau fără încărcătură completă - lucrători sau 
echipament ce trebuia reparat sau înlocuit. 

— Suntem un fel de camion ţopăitor, îşi zise Scot 
măturând întruna cu privirea cerul, instrumentele şi tot ce 
se vedea în jur. Da, dar ce minunat e să zbori şi să nu 
conduci pe şosea. 

Trecuseră de mult de limita copacilor, şi dedesubt se 
vedeau foarte aproape colţurile stâncilor. Trecură de ultima 
creastă. Acum se putea vedea sonda. 

— Bellissima, aici Jean-Luc. Mă auziţi? 

Sonda Bellissima se afla cel mai sus din tot lanţul, la exact 
patru mii o sută de metri deasupra nivelului mării, cuibărită 
pe o platformă de stâncă, chiar sub creastă. Dincolo de 
marginea stâncii, coasta muntelui se prăvălea abrupt cale 
de două mii cinci sute metri într-o vale lată de şaisprezece 
kilometri şi lungă de cincizeci, căscată ca o mare rană în 
suprafaţa pământului. 

— Bellissima, aici Jean-Luc. Mă auziţi? Din nou nici un 
răspuns. Schimbă canalele. 


— Zagros Trei, mă auzi? 

— Tare şi limpede, căpitane! veni imediat răspunsul 
operatorului iranian de la bază, Aliwani. Excelenţă, Năşiri e 
lângă mine. 

— Rămâi pe frecvenţa asta. Bellissima ne-a chemat, dar n- 
avem contact radio. O să aterizăm. 

— Înţeles. Rămân pe frecvenţă. 

Ca întotdeauna la Bellissima, Scot era uluit de vastitatea 
convulsiilor scoarţei pământului care născuseră acea vale. 
Şi ca toţi cei care vizitaseră această sondă, se minună din 
nou de imensitatea riscului, a efortului şi cheltuielilor 
necesare pentru localizarea pungii de petrol, pentru 
alegerea amplasamentului, ridicarea sondei, apoi 
străpungerea zecilor de mii de metri, ca sondele să devină 
profitabile. Dar erau într-adevăr profitabile, pe măsura 
întregii zone, cu uriaşele ei depozite de petrol şi gaz prinse 
în capcana conurilor de calcar, între trei mii patru mii de 
metri de la suprafaţă. Şi după asta, celelalte investiţii şi 
riscuri uriaşe: legătura intre această sondă şi conducta care 
străbătea Munţii Zagros unind rafinăriile de la Isfahan, din 
centrul Iranului, cu cele de la Abadan din Golf, o altă 
extraordinară realizare inginerească a vechii companii 
Anglo-lranian Oil, acum naţionalizată şi rebotezată IranQil, 
furată, Scot flăcăule, furată e cuvântul corect”, spusese 
tatăl său de atâtea ori. 

Scot Gavallan zâmbi în sinea lui amintindu-şi de tatăl său, 
simțind un val de căldură în suflet. Sunt al dracului de 
norocos că mi-e tată, îşi zise, mi-e dor de mama, dar totuşi 
mă bucur c-a murit. E cumplit pentru o femeie drăguță, 
activă, să devină o neajutorată, legată de un scaun cu rotile, 
ca o cochilie pietrificată şi totuşi cu mintea intactă chiar şi 
la sfârşit, cea mai bună mamă pe care care ar putea-o avea 
cineva. Afurisit ghinion moartea ei. în special pentru tata! 
Dar mă bucur că s-a recăsătorit. Maureen e grozavă şi tata 
e grozav şi am parte de o viaţă grozavă şi viitoru-i roz: o 
groază de zboruri, elicoptere din belşug, iar în câţiva ani o 


să mă-nsor. Cu Tess. Inima lui îşi iuți bătăile. A dracului 
încurcătură că Linbar e unchiul ei şi ea nepoata lui favorită, 
da' are al dracului noroc că n-am nimic de-a face cu el. Ea 
are numai opt'şpe ani, aşa că e timp de ajuns. 

— Unde ai ateriza, mon vieux? auzi în căşti. 

— Dinspre vest, spuse, adunându-şi gândurile. 

— Bun. 

Jean-Luc privea atent înainte. Nici un semn de viaţă. Locul, 
acoperit din belşug cu zăpadă, era aproape îngropat în 
nămeţi. Doar platoul de aterizare era curăţat. Din rulote se 
înălţau fire de fum. 

— Ah, acolo! 

Zăriră lângă platformă silueta măruntă a unui bărbat 
încotoşmănat până la urechi, fluturându-şi braţele. 

— Cine e? 

— Cred că e Pietro. 

Scot se concentra asupra manevrelor de aterizare. La 
această înălţime şi din pricina poziţiei platformei de stâncă 
se iscau adesea rafale neaşteptate, turbulenţe de vânt şi 
vârtejuri şi nu era îngăduită nici o greşeală. Se apropiară 
pe deasupra abisului, scuturaţi de vânt, corectă admirabil 
direcţia când trecu pe deasupra stâncii şi aşeză aparatul pe 
sol. 

— Bine. 

Jean-Luc îşi îndreptă iarăşi atenţia către figura 
încotoşmănată în care îl recunoscu acum pe Pietro Fieri, 
unul dintre maiştri de foraj, următorul ca importanţă după 
reprezentantul companiei. îl văzură trecându-şi muchia 
palmei de-a curmezişul gâtului, semnul pentru oprirea 
motoarelor, ceea ce însemna că nu era necesara o decolare 
imediată. Jean-Luc deschise un hublou lateral şi îi făcu 
semn să se apropie. 

— Ce s-a-ntâmplat, Pietro? strigă ca să acopere zgomotul 
motoarelor. 

— Guineppa e bolnav, strigă la rândul lui Pietro, bătându- 
se cu pumnul în stingă pieptului. Credem că ar fi inima şi 


asta nu-i tot. Uite acolo! 

Arătă undeva sus. Jean-Luc şi Scot îşi suciră gâturile ca să 
vadă mai bine, dar nu putură să zărească ceea ce îl 
neliniştea. Jean-Luc îşi desfăcu centura de siguranţă şi ieşi 
afară. Frigul îl izbi şi el clipi, ochii lăcrimându-i din pricina 
vântului şi a vârtejurilor provocate de rotor, ochelarii de 
soare nefiindu-i de prea mare ajutor. Atunci văzu care era 
problema şi simţi un ghem urât în stomac. 

La câteva sute de metri deasupra lor şi aproape drept 
deasupra taberei, chiar sub creastă, atârna un enorm 
troian de zăpadă şi gheată. 

— Merele! 

— Dacă chestia asta pleacă, se porneşte avalanşa pe toată 
coasta muntelui şi ar putea să ne ia şi pe noi şi tot ce e în 
vale odată cu ea. 

Chipul lui Pietro era albăstriu din pricina frigului. Era un 
bărbat voinic, îndesat şi foarte puternic, cu o barbă 
întunecată, înspicată cu alb, cu ochi căprui şi pătrunzători. 
Clipea des din pricina vântului. 

— Guineppa vrea să stea de vorbă cu tine. Hai la rulota lui. 

— Şi asta? Jean-Luc făcu un semn cu degetul mare în sus, 
peste umăr. 

— Dac-o fi să fie... asta e! 

Pietro râse scurt, arătându-şi dinţii albi ce contrastau 
puternic cu fondul întunecat al scurtei sale pătate de petrol. 

— Haide! 

Îşi plecă mult capul ca să se ferească de elicea care se- 
nvârtea şi porni cu paşi apăsaţi. 

— Haide! 

Neliniştit, Jean-Luc măsură ameninţarea ce atârna 
deasupra lor. Ar fi putut să ţină trei săptămâni sau să cadă 
peste o secundă. Deasupra crestei, Cerul era imaculat, dar 
soarele după-amiezei dădea puţină căldură. 

— Stai aici, Scot! 'Ţine-l la ralanti! strigă, apoi porni 
stângaci după Pietro, prin zăpada foarte adâncă. 


Mario Guineppa era reprezentantul companiei. Rulota sa 
cu două compartimente era călduroasă şi ne-îngrijită, cu 
hărţi pe pereţi, îmbrăcăminte pătată de petrol, mănuşi 
groase şi căşti de protecţie agăţate în cuie, întreaga 
panoplie a unui petrolist împrăştiată prin încăperea ce îi 
slujea şi de birou şi de sufragerie în acelaşi timp. 

EI era în dormitor. Zăcea în pat, complet îmbrăcat, dar 
fără cizme în picioare: un bărbat de patruzeci şi cinci de 
ani, cu un nas impozant şi trup înalt, de obicei plesnind de 
sănătate şi ars de soare, dar acum palid şi cu o stranie 
urmă albăstruie pe buze. Alături de el se afla maistrul 
celuilalt schimb, Enrico Banastasio, un bărbat mărunt, 
brunet, cu ochi negri şi o faţă ascuţită. 

— Ah, Jean-Luc, mă bucur să te văd, spuse Guineppa o cu 
voce slabă. 

— Şi eu pe tine, mon ami. 

Foarte îngrijorat, Jean-Luc îşi trase fermoarul de la scurta 
de zbor şi se aşeză pe pat. 

Guineppa răspundea de Bellissima de doi ani - 
douăsprezece ore de serviciu, douăsprezece ore libere, 
două luni acolo, doua libere - şi deschisese aici trei mari 
puțuri care produceau şi mai pregătea loc pentru încă 
patru. 

— 'Te-aşteaptă spitalul din Shiraz. 

— Asta nu e important. Mai întâi troianul ăla, Jean-Luc. 
Vreau să... 

— Evacuăm tot şi-l lăsăm pe stronzo ăla în mâinile 
Domnului, interveni Banastasio. 

— Mamma mia, Enrico, zise iritat Guineppa. Îţi mai spun o 
dată că putem să-i dăm o mână de ajutor lui Dumnezeu, cu 
sprijinul lui Jean-Luc. Pietro e de acord, aşa-i, Pietro? 

— Da, spuse Pietro din cadrul uşii, cu o scobitoare între 
dinţi. Jean-Luc, eu m-am născut în Aosta, în Alpii Italieni, 
aşa că ştiu câte ceva despre munţi şi avalanşe şi cred că... 

— Si, e vos fijamete, - şi eşti sărit, spuse scurt Banastasio. 

Pietro făcu un scurt gest obscen: 


— În vosalimente - 'te-n cur! 

— Cu ajutorul tău, Jean-Luc, o să fie uşor să deviem... 

— Ce vrei să fac? 

Până-ntr-un loc pe care o să ţi-l arate el, pe coasta dinspre 
nord. Acolo o să dea drumul în zăpadă unui baton de 
dinamită şi asta o să provoace o avalanşă care o să- 
îndepărteze primejdia de la noi. Pietro zâmbi. 

— Chiar aşa. Cocoaşa aia o să dispară. Banastasio spuse şi 
mai furios: 

— Pentru Dumnezeu, îţi repet că-i al dracului de riscant. 
Ar trebui mai întâi să evacuăm şi, după aia, dacă vrei, 
încearcă-ţi dinamita! 

Chipul lui Guineppa se contorsiona, străbătut de un spasm 
dureros. Îşi puse o mână pe piept. 

— Dacă evacuăm, trebuie să închidem totul şi... 

— Şi? închidem totul. Şi ce dacă! Dacă nu-ţi pasă de 
propria ta viaţă, gândeşte-te la noi, ceilalţi. Eu zic să... 

— Ia-l pe Pietro şi zboară deasupra crestei, 
evacuăm,pronto! Apoi folosim dinamita. Jean-Luc nu e mai 
sigur aşa? 

— Fără-ndoială că e mai sigur, răspunse prudent Jean-Luc, 
nedorind să îl agite şi mai mult pe bătrânul Pietro, spuneai 
că ştii câte ceva despre avalanşe. Cât o să ţină aia? 

— Nasul meu îmi spune c-o să plece curând, foarte curând. 
Dedesubt sunt nişte crăpături. Poate mâine, poate chiar la 
noapte! Ştiu unde să produc explozia şi e foarte sigur. 
Pietro privi către Banastasio. Pot s-o fac, orice-ar crede 
stronzo ăsta. 

Banastasio se ridică. 

— Jean-Luc, eu şi schimbul meu ne evacuăm, pronto, orice 
s-ar hotări! 

Plecă. Guineppa se suci în pat. 

— Jean-Luc, ia-l pe Pietro sus, acum... 

— Mai întâi evacuăm pe toată lumea la sonda Rosa, cu tine 
în frunte, zise tăios Jean-Luc, apoi o să dinamităm. Dacă 


ţine, te întorci la treabă, dacă nu, e de ajuns loc la Rosa, o 
vreme, pentru tine. 

— Nu mai întâi, la urmă... nu-i nevoie să evacuăm. Jean- 
Luc abia îl asculta. Estima numărul oamenilor pe care 
trebuia să-i deplaseze. Fiecare din cele două schimburi era 
alcătuit din nouă bărbaţi, maistru, ajutorul lui, pompagiul 
care supraveghea pompele de noroi şi hotăra asupra 
compuşilor săi chimici şi a densităţii, săpătorul care se 
îngrijea de forat, mecanicul care răspundea de toate 
vinciurile, pompele şi celelalte maşinării şi patru muncitori 
care aveau în grijă agăţarea sau desprinderea din cârlig a 
ţevilor, prăjinilor şi sapei. 

— Aveţi şapte muncitori şi bucătari iranieni? 

— Da. Da-ţi spun că nu-i nevoie să evacuăm, repetă slăbit 
Guineppa. 

— E mai sigur, mon vieux. Jean-Luc se întoarse către 
Pietro: Spune tuturor să nu-şi ia multe lucruri cu ei şi să se 
mişte repede. 

Pietro aruncă o privire în jos, către Guineppa. 

— Da sau nu? Dezgustat, Guineppa dădu din cap. 

— Cere să rămână o echipă de voluntari. Dacă nu vrea 
nimeni. Sfântă Fecioară, închide totul. 

Pietro era vizibil dezamăgit. leşi afară, continuând să 
scobească în dinţi. Guineppa se foi în patul lui, încercând să 
se aşeze mai confortabil, şi începu să înjure, părea mult mai 
fragil decât înainte. Jean-Luc spuse cu voce scăzută: 

— E mai bine să evacuăm, Mario. 

— Pietro e isteţ şi deştept, dar porca mizeria, Banastasio s- 
a scăpat de tot pe el. Întotdeauna îmi face necazuri şi e vina 
lui că s-a stricat emițătorul. Ştiu asta. 

— Ce?! 

— Cineva 1-a trimit jos în timpul schimbului lui. Acum 
avem nevoie de unul nou. Ai vreunul de rezervă? 

— Nu, dar am să văd dacă pot să obţin unul. Se poate 
repara? Poate că unul dintre mecanicii noştri... 


— Banastasio a zis c-a alunecat şi-a căzut pe el, da' am 
auzit c-a dat cu ciocanul în el, fin'că nu funcţiona ca lumea. 
Mamma mia. 

Guineppa strânse din ochi, strâmbându-se şi apucându-se 
cu mâinile de piept, începând din nou să înjure. 

— De când ai dureri? 

— De două zile. Azi a fost mai rău. Stronzo Banastasio... 
murmură Guineppa. Dar la ce te poţi aştepta, e în familie. 
Of, familia lui e pe jumătate americană. Am auzit că partea 
americană are legături cu mafioţii. 

Jean-Luc zâmbi în sinea lui fără să creadă, ascultând doar 
cu o ureche tirada. Ştia că se urau unul pe celălalt: 
Guineppa, patricianul roman de origine portugheză, şi 
Banastasio, ţăranul siciliano-american. Asta nu trebuie sa 
surprindă, se gândi, după ce stau închişi aici, douăsprezece 
ore la lucru, douăsprezece ore libere, zi după zi, lună după 
lună, oricât de bună ar fi plata. Ah, gata, ce bine mi-ar 
prinde leafa lor! Oh, chiar şi cel mai prost plătit muncitor 
sondor primeşte într-o săptămână tot atât cât primesc eu 
într-o lună: o leafă mizerabilă de o mie două sute de lire 
sterline într-o lună - pentru mine, căpitan cu vechime şi 
instructor cu patru mii opt sute de ore de zbor. Chiar şi cu 
mizerabila de diurnă, cinci mii lire pe lună nu-i de ajuns 
pentru copii, taxe şcolare, nevastă, ipotecă şi toată mizeria 
de impozite, fără să socotim mâncărurile bune şi vinul şi 
draga mea Savada. Ah, Sayada, ce dor mi-e de tine! Dar 
Lochart... 

Rahat! 'Tom Lochart ar fi putut să mă ia cu el şi asfel aş fi 
putut fi la Teheran în braţele ei chiar acum. Doamne câtă 
nevoie am de ea şi de bani... Bani! Usca-le-ar Dumnezeu 
testiculele celor de la fisc! Abia-mi ajunge cât primesc şi 
dacă Iranul se duce dracului, ce-o să se-ntâmple? Pun pariu 
că S-G n-o să supravieţuiască. Asta-i ghinionul lor. O să fie 
întotdeauna de lucru pentru un pilot excelent ca mine, 
undeva în lume. Băgă de seamă că Guineppa îl privea. 

— Da, mon vieux. 


— Plec cu ultimul transport. 

— Ar fi bine să pleci cu primul. E un medic la Rosa... 

— Mă simt bine, pe cinstite. 

— Jean-Luc se auzi strigat şi îşi puse scurta. 

— Pot să fac ceva pentru tine? Omul zâmbi istovit. 

— la-l pe Pietro deasupra, cu dinamita... 

— O să fac şi-asta, da' la urmă de tot. Cu un pic de noroc, 
înainte de înserat. Nu-ţi face griji! 

Afară, frigul îl izbi din nou. Pietro îl aştepta. Oamenii se 
strânseseră deja lângă elicopterul care îşi învârtea încet 
elicele, cu pachete şi saci de drum de diferite mărimi. 
Banastasio trecu pe lângă ei ducând în lesă un mare lup 
alsacian. 

— Omu' ăsta a zis să nu iei bagaje, îi spuse Pietro. 

— Nu iau, răspunse Banastasio la fel de acru. Am actele 
mele, câinele şi schimburi. Restul poate fi înlocuit pe banii 
afurisitei ăsteia de firme. Apoi către Jean-Luc: Aiun 
transport complet Jean-Luc! Hai să pornim! 

Căpitanul verifică aşezarea oamenilor şi a câinelui la bord, 
apoi îl chemă prin radio pe Năşiri şi-i comunică ce-aveau de 
gând să facă. 

— Okay, Scot, dă-i drumul! Tu conduci, spuse şi ieşi. 

Văzu ochii lui Scot mărindu-se. 

— Vrei să spui, de unul singur? 

— De ce nu, mon brave! [i-ai făcut toate orele de 
antrenament. Asta-i al treilea zbor de verificare al tău. 
Trebuie să-ncepi cumva! Dă-i drumul! 

Îl urmări pe Scot ridicându-se. În mai puţin de cinci 
secunde, elicopterul ajunse deasupra prăpastiei, cu un gol 
de trei mii de metri sub el. Ştiind cât de ameţitor şi minunat 
era primul zbor de unul singur de la Bellissima, invidia 
emoția bărbatului. Tânărul Scot o merită, îşi zise, privindu-l 
critic. Îşi desprinse ochii de pe elicopterul care se depărta 
şi-şi aruncă privirile înjur, întrebându-se ce se schimbase 
deodată. Apoi realiză că tăcerea era atât de 
atotcuprinzătoare incit i se păru că asurzise. Pentru un 


moment simţi o ameţeală ciudată, ba chiar puţină greață, 
apoi şuierul vântului crescu din nou şi redeveni el însuşi. 

— Jean-Luc, acolo! 

De cealaltă parte a taberei, din umbră, înconjurat de un 
grup de oameni, îl chema Pietro. îşi croi drum cu mult efort 
până la ei. Erau ciudat de tăcuţi. 

— Uite acolo, spuse Pietro nervos, arătând în sus. Chiar 
sub troian, acolo. La opt sute - o mie de metri dedesubt. 
Vezi crăpăturile? 

Le văzu. Îşi simţi măruntaiele îngreunându-se. Nu mai 
erau nişte crăpături, ci adevărate fisuri. În timp ce priveau, 
se auzi un geamăt profund. Întreaga masă de zăpadă şi 
gheaţă păru să se mişte un milimetru. O mică bucată de 
zăpadă îngheţată se desprinse şi se rostogoli la vale. Prinse 
viteză, mărindu-se, coborând cu zgomot de tunet în josul 
pantei abrupte. Înmărmuriseră. Avalanşa, conţinând acum 
tone de zăpadă şi gheaţă, se opri cam la cincizeci de metri 
de ei. Unul dintre oameni sparse tăcerea: 

— Să sperăm că elicopterul nu se-ntoarce glonţ înapoi, ca 
un kamikadze! Asta ar putea fi detonatorul, amico! Chiar şi 
un zgomot slab poate să declanşeze întreaga afurisenie! 

CAPITOLUL 18 

Deasupra Qazvinului; ora 3,17, după-amiază. Din 
momentul în care, cu aproape două ore în urmă, Charles 
Petikin părăsise Tabrizul împreună cu Rakoczy, bărbatul pe 
care el îl ştia sub numele de Smith, pilotase elicopterul în 
linie cât de dreaptă şi cât mai stabil cu putinţă, sperând să-l 
adoarmă pe agentul KGB sau cel puţin să-i slăbească 
atenţia. Pentru acelaşi motiv evitase orice conversaţie 
coborând-şi căştile pe gât. În cele din urmă Rakoczy se 
dăduse bătut, mulţumindu-se să privească terenul de sub 
ei, dar rămăsese în alertă, cu arma de-a curmezişul 
genunchilor, cu degetul mare pe piedica de siguranţă. 
Petikin se întreba cine era omul, ce era, cărui grup de 
revoluționari îi aparţinea - poate armatei sau Serviciului 
Secret - şi dacă era aşa, de ce era atât de important să 


ajungă la Teheran. Nici o clipă nu-i trecuse prin cap că omul 
era rus şi nu iranian. 

La Bandar-e Pahlavi, unde alimentarea fusese cumplit de 
înceată, nu făcuse nimic ca să întrerupă monotonia; plătise 
doar cu ultimii dolari rămaşi şi privise cum se umplu 
rezervoarele, apoi semnase chitanţa oficială -lranOil. 
Rakoczy încercase să pălăvrăgească cu cel care făcuse 
treaba, dar omul fusese ostil, evident înspăimântat de a fi 
văzut alimentând acest elicopter străin şi chiar şi mai 
înspăimântat de pistolul mitralieră aflat pe scaunul din faţă. 
Tot timpul cât se aflaseră la sol, Petikin cântărise şansa de a 
încerca să înşface arma. Nici o clipă nu avusese ocazia. Era 
o armă cehoslovacă. În Coreea şi în Vietnam erau cu 
grămada. Dumnezeule, se gândi, vremea aia parcă ar fi fost 
acum un milion de ani. 

Decolase de la Bandar-e Pahlavi şi-acum se îndrepta către 
sud, la trei sute de metri altitudine, urmând şoseaua 
Qazvin. Către est zărea plaja unde îi lăsase pe căpitanul 
Ross şi pe cei doi paraşutişti ai săi, şi iarăşi se întrebă care 
fusese misiunea lor şi de unde stinseră că zbura câtre 
Tabriz. 

Sper ca Dumnezeu să-i ajute, orice-ar avea de făcut. 
Trebuie sa fie ceva urgent şi important. Sper să-l mai 
întâlnesc pe Ross. 

— De ce zâmbeşti, căpitane? 

Vocea se auzi în căşti. Automat, la decolare le pusese la 
urechi. Privi către Rakoczy şi ridică din umeri, apoi se- 
ntoarse la instrumentele sale şi la terenul de sub ei. 
Deasupra Qazvinului viră către sud-vest, urmând şoseaua 
spre Teheran, retrăgându-se încă o dată în el însuşi. Ai 
răbdare, îşi spuse, apoi îl văzu pe Rakoczy încordându-se şi 
lipindu-şi faţa de fereastră, privind în jos. 

— Apleacă-te spre stânga, puţin spre stânga, îl auzi 
poruncind grăbit, cu întreaga atenţie îndreptată către cele 
ce se petreceau dedesubt. 


Petikin aplecă elicopterul uşor. Rakoczy se afla pe partea 
dinspre sud. 

— Ajunge! Fă o întoarcere cu 180! 

— Cee? 

Accentua aplecarea aparatului, realizând brusc că 
bărbatul uitase de pistolul mitralieră aflat în poala lui. 
Inimia îşi iuți bătăile. 

— Acolo, dedesubt, pe drum... Camionul... 

Petikin nu-i dădu atenţie. Rămase cu ochii lipiţi de pistol, 
măsurând grijuliu distanţa dintre ei, cu inima bătând 
nebuneşte. 

— Unde? Nu văd nimic. 

Accentua şi mai mult aplecarea aparatului ca să se poată 
roti repede pe noua direcţie. 

— Ce camion? 

Mâna sa stingă ţâşni înainte şi înşfacă arma de ţeava, 
aruncând-o neîndemânatic prin ferestruică, în cabina din 
spatele lor. În acelaşi timp împinse mina dreaptă, cu care 
ţinea manşa, mult spre stânga, apoi iute spre dreapta şi din 
nou stânga-dreapta, clătinând violent elicopterul. Rakoczy 
fu luat complet prin surprindere şi se lovi cu capul de 
geamurile laterale, ameţind pentru o clipă. Imediat Petikin 
îşi strânse pumnul stâng şi-l izbi fără prea mare pricepere 
în falcă, încercând să-l doboare, însă Rakoczy, cu reflexele 
antrenate în luptele de karate, reuşi să oprească lovitura cu 
braţul. Încă ameţit, înşfăcă încheietura mâinii lui Petikin, 
revenindu-şi în puteri cu fiecare secundă ce trecea. În timp 
ce cei doi bărbaţi se luptau, elicopterul se rotea primejdios. 

Se înşfăcară unul pe celălalt, înjurând, stânjeniţi de 
centurile de siguranţă, Rakoczy pe partea dinspre sol. 
Fiecare se înverşuna şi mai mult. Rakoczy, având două 
mâini libere, începu să domine. Brusc, Petikin prinse manşa 
cu genunchii, îşi eliberă mâna dreaptă şi îl izbi în faţă. 
Lovitura nu fu destul de reuşită, dar puterea ei îl 
dezechilibra, făcu ca manşa să scape din strânsoarea 
genunchilor şi să alunece spre dreapta, periclitând delicatul 


echilibru pe care tălpile lui îl mențineau pe pedalele 
palonierului. Elicopterul se balansa brusc, aplecându-se 
tare pe-o parte, pierzând din înălţime - nici un elicopter nu 
poate zbura fără pilot, nici măcar o secundă - forţa 
centrifugă aruncându-l lateral şi, în învălmăşeală, manşa fu 
împinsă în jos. Aparatul plonja din înălţimi, scăpat de sub 
control. 

Cuprins de panică, Petikin abandonă lupta. Se zbătu 
orbeşte să recapete controlul, în timp ce motoarele urlau, 
iar instrumentele păreau că înnebuniseră. Mâinile, 
picioarele şi antrenamentul lui luptau împotriva panicii, 
corectând întruna mişcările haotice. Căzură trei sute de 
metri mai înainte de a putea aduce aparatul la orizontală, 
oprindu-i căderea, cu inima gata să-i iasă din piept, la 
cincisprezece metri de pământul acoperit cu zăpadă. Îi 
tremurau mâinile şi respira greu. Simţi ceva dur între 
coaste şi-l auzi pe Rakoczy înjurând. Ameţit, realiză că 
vorbele nu erau iraniene, dar nu recunoscu limba. Îl privi şi- 
i văzu chipul strâmbat de mânie şi metalul cenugşiu al 
pistolului automat şi se blestemă pentru că nu se gândise la 
asta. Furios, încercă să împingă ţeava într-o parte, dar 
Rakoczy o apăsă şi mai tare. 

— Opreşte-te, sau îţi zbor creierii, matyerye byets! 

În aceeaşi clipă Petikin puse aparatul într-un picaj violent, 
dar pistolul apăsă şi mai tare, dureros, şi simţi piedica trasă 
şi cocoşul ridicându-se. 

— Ultima ta şansă! 

Pământul era foarte aproape şi se ridica ameţitor de 
repede. Petikin înţelese că nu putea să-şi dezechilibreze 
adversarul. 

— E-n regulă, e-n regulă, spuse, cedând, redresând 
aparatul şi începând să urce. 

Presiunea din ceafă crescu şi odată cu ea durerea. 

— Mă doare, pentru Dumnezeu, şi mă dezechilibrezi! Cum 
pot să pilotez dacă nu... 


Rakoczy se mulţumi să apese şi mai tare arma, strigând, 
înjurându-l şi izbindu-l cu capul de rama parbrizului. 

—. pentru Dumnezeu, strigă Petikin disperat, încercând 
să-şi potrivească puţin căştile care-i fuseseră smulse în 
timpul luptei, cum dracii' pot să pilotez cu ţeava pistolului 
tău în ceafă?! 

Apăsarea scăzu şi el reuşi să redreseze aparatul. 

— Cine dracii' eşti, totuşi?! 

— Smith. 

Rakoczy era la fel de istovit. O fracțiune de secundă mai 
târziu, se gândi, şi ne-am fi întins pe pământ ca o balegă 
proaspătă. 

— Credeai că ai de-a face c-un amator? 

Înainte de-a se putea opri, mâna îi plecă reflex şi îl izbi pe 
Petikin peste gură. 

Petikin fu zguduit de lovitură şi elicopterul se răsuci în aer, 
dar reveni iute sub control. Simţea obrazul luându-i foc. 

— Mai fă asta înc-o dată şi-l întorc pe spate! zise, cu o 
mare hotărâre în glas. 

— Ai dreptate, spuse imediat Rakoczy. Îmi cer iertare 
pentru... pentru asta... pentru prostia asta, căpitane! 

Se trase prudent înapoi spre uşa de pe partea sa, dar 
păstră arma pregătită şi îndreptată către el. 

— Da. Nu era nevoie de aşa ceva, te rog să mă ierţi. 
Petikin îl privi aiurit. 

— Îţi pare rău? 

— Da, te rog să mă ierţi. Nu era necesar. Nu suntun 
barbar. 

Rakoczy se reculese. 

— Dacă îmi dai cuvântul că n-ai să mai încerci să mă ataci, 
am să pun deoparte arma. Jur că nu eşti în nici un pericol! 

Petikin se gândi o clipă. 

— E-n regulă, dacă-mi spui cine eşti şi ce eşti! 

— Cuvântul tău? 

— Da. 


— Foarte bine! Te cred pe cuvânt, căpitane. Rakoczy puse 
piedica pistolului şi îl strecură în buzunarul de la spate. 

— Numele meu este Aii bin Hassan Karakose şi sunt kurd. 
Casa mea - satul meu - se află pe coasta Muntelui Ararat, la 
graniţa sovieto-iraniană. Cu voia lui Allah, lupt pentru 
libertate împotriva Şahului şi împotriva oricui altcuiva care 
ar vrea să ne ducă în sclavie. Te mulţumeşte? 

— Da, da. Atunci de ce... 

— 'Te rog mai târziu, mai întâi du-te acolo, repede! Arătă 
undeva dedesubt. 

— Coboară şi apropie-te mai mult. 

Se aflau la două sute cincizeci de metri altitudine, în 
dreapta drumului Qazvin-Teheran. La doi kilometri în urmă, 
de-a curmezişul drumului, se întindea un sat şi se zăreau 
fumuri încolăcindu-se în vânt. 

— Acolo, lângă şosea! 

La început Petikin nu realiză către ce arăta celălalt. Avea 
încă mintea tulburată de întrebări despre kurzi şi istoricele 
războaie seculare împotriva Şahilor persani. Apoi zări 
adunătura de maşini şi camioane înghesuite într-o parte a 
drumului, şi oamenii care înconjurau o camionetă modernă, 
cu o cruce albastră pe o suprafaţă rectangulară albă, 
desenată pe acoperiş, şi alte maşini trecând încet pe alături. 

— Vrei să spui acolo? Vrei să ajungi deasupra maşinilor şi 
camioanelor alea? întrebă, simțind încă durerea din obraji 
şi din gât. Grămada aia de camioane, de lângă cea cu cruce 
albastră pe acoperiş? 

— Da. 

Ascultător, Petikin porni să coboare. 

— Ce-i atât de important acolo? 

Ridică ochii. Celălalt îl privea suspicios. 

— Ce-i, ce dracu' se mai întâmplă acum? 

— Vrei să spui că într-adevăr nu ştii ce înseamnă o cruce 
albastră pe fond alb? Nu, ce-i cu asta, ei? 

Petikin îşi aţinti privirea pe camionul aflat mult mai 
aproape acum, îndeajuns de aproape ca să poată desluşi că 


era un Range Rover roşu, înconjurat de o gloată furioasă, 
iar cineva din mulţime izbea parbrizul din spate cu patul 
puştii. 

— Este steagul Finlandei, auzi în căşti şi chipul lui Erikki îi 
apăru brusc în minte. 

— Erikki are un Range Rover, izbucni şi văzu patul puştii 
spărgând parbrizul. Crezi că poate fi Erikki? 

— Da. Da, e posibil! 

Cobori imediat în viteză, uitând de durere, înlăturând în 
fierbinţeala gestului toate întrebările ce se iviseră despre 
cum şi ce ştia acest luptător pentru libertate despre Erikki. 
Zăriră mulţimea întorcându-se către ei şi împrăştiindu-se. 
Trecu foarte iute şi foarte jos, dar nu-l văzu pe Erikki. 

— Îi vezi? 

— Nu, nu pot să văd în interiorul cabinei. 

— Nici eu, spuse neliniştit Petikin, dar câţiva dintre 
nemernicii ăştia sunt înarmaţi şi loveau în parbriz. Îi vezi? 

— Da, cred că sunt fedaini. Unul dintre ei a tras în sus 
către noi. Dacă... 

Rakoczy se întrerupse, apucându-se strâns de scaun, căci 
elicopterul se rotise brusc cu 180 de grade, la nici şase 
metri deasupra solului, şi ţâşnise înapoi. De data aceasta 
grupul de bărbaţi şi femei se împrăştie, îmbulzindu-se şi 
căzând unul peste celălalt. Maşinile care circulau în ambele 
direcţii încercară să accelereze şi să se îndepărteze sau se 
opriră brusc şi un camion supraîncărcat derapa, izbindu-se 
de altul. Câteva automobile şi camioane ieşiră de pe drum şi 
unul aproape se răsturnă în şanţ. Spulberând un nor de 
zăpadă, Petikin se roti într-un unghi de 90 de grade chiar în 
faţa Roverului, ca să se întoarcă spre el, abia avu timp să-l 
recunoască pe Erikki, trecu într-o altă curbă de 90 de 
grade pentru ca apoi să se ridice glonţ spre cer. 

— Ele. Ai văzut găurile de gloanţe din parbriz? întrebă 
uluit. Du-te în spate după pistolul mitralieră o să ţin 
aparatul pe loc şi-apoi o să coborâm să-l luăm de acolo. 
Grăbeşte-te! Vreau să nu le dau timp să-şi revină. 


Rakoczy îşi desfăcu imediat centura de siguranţă şi 
încercă să apuce pistolul prin mica fereastră dintre cefe 
două compartimente, dar nu putu să ajungă până la arma 
ce zăcea pe podea. Cu mare dificultate se răsuci în scaun şi 
se caţără înăuntru, strecurându-şi jumătate din trup prin 
fereastră, cu capul înainte, bâjbâind după ea. Petikin realiză 
că omul era în mâna lui. Ar fi fost atât de uşor să deschidă 
fereastra şi să-i dea un brânci afară, atât de uşor! Dar cu 
neputinţă. 

— Haide, strigă, şi-l ajută să se tragă înapoi în scaun. 
Pune-ţi centura. 

Rakoczy se supuse, încercând să-şi recapete suflul, 
binecuvântând norocul că Petikin era un prieten al 
finlandezului şi ştiind că dacă ar fi fost în locul lui n-ar fi 
ezitat să deschidă uşa. 

— Sunt gata, spuse, armând pistolul mitralieră, uluit de 
prostia pilotului. 

Englezii sunt atât de proşti, că merită să piardă. 

— De ce... 

— Am pornit! 

Petikin roti elicopterul, coborând cu maximă viteză într-un 
arc de cerc. Câţiva bărbaţi înarmaţi se găseau încă în 
apropierea camionului, cu armele îndreptate către ei. 

— O să le fac un pic de vânt şi când spun „foc”, trage o 
rafală pese capetele lor! 

Roverul ţâşni către ei, şovăi, apoi se răsuci într-o parte ca 
beat - nu erau copaci în apropiere - şovăi din nou şi se 
repezi spre ei după cum dansa în jurul lui elicopterul. 

Petikin se opri brusc la două zeci de metri distanţă de 
maşină şi trei de la sol. 

— Foc! ordonă. 

Imediat Rakoczy lăsă să-i scape prin fereastra deschisă o 
rafală de mitralieră, ochind nu pe deasupra capetelor, ci 
chiar în grupul bărbaţilor şi femeilor care se adăpostiseră 
în spatele maşinii lui Erikki, ascunşi vederii pilotului, 
ucigând sau rănind o parte din ei. Toţi cei din preajmă o 


rupseră la fugă înnebuniţi de spaimă, ţipătul răniților 
amestecându-se cu urletul motoarelor. Şoferii şi pasagerii 
săriră din maşini şi camioane, rupând-o la fugă prin 
troienele de zăpadă cât de repede puteau. O altă rafală şi 
panica spori, toată lumea se depărta în goană şi circulaţia 
se opri de tot. Din spatele unui camion de peste drum 
apărură nişte tineri cu carabine în mâini. Rakoczy trase 
asupra lor şi a celor din preajmă. 

— Întoarce cu 360! strigă. 

Elicopterul făcu îndată o piruetă, dar nu se afla nimeni în 
apropiere. În zăpadă zăceau patru trupuri. 

— Am spus să tragi pe deasupra lor, pentru Dumnezeu! 
începu Petikin, dar în clipa aceea uşa maşinii se deschise 
brusc şi Erikki ieşi afară cu pumnalul într-o mână. 

Rămase pentru un moment singur, apoi lângă el se ivi o 
femeie înfăşurată într-un chador. Imediat Petikin aşeză 
elicopterul pe zăpadă, păstrând însă motoarele turate, 
astfel că abia atingea pământul. 

— Haide, strigă, făcându-le semn. 

Începură să alerge, Erikki pe jumătate trăgând-o pe 
Azadeh, pe care căpitanul nu o recunoscu. Rakoczy 
deschise uşa din partea lui şi sări afară, apoi deschise uşa 
din spate şi se răsuci, punându-se în gardă. Slobozi încă o 
rafală scurtă către drum. La vederea lui, Erikki se opri 
uluit. 

— Grăbeşte-te! strigă Petikin, înțelegând motivul pentru 
care ezita. Erikki, vino-ncoace! 

Atunci o recunoscu pe Azadeh. 

— Dumnezeule, murmură, apoi strigă din nou: Haide, 
Erikki! 

— Repede, n-a mai rămas prea multă muniţie, strigă şi 
Rakoczy în ruseşte. 

Cu o singură mişcare, Erikki o săltă pe Azadeh în braţe şi 
porni în fugă. Câteva gloanţe fluierară pe lângă el. 

Lângă elicopter, Rakoczy îl ajută s-o împingă în spate apoi, 
pe neaşteptate, îl dădu la o parte cu ţeava armei. 


— Aruncă-ţi cuțitul şi treci pe scaunul din faţă! ordonă în 
ruseşte. Acum! 

Pe jumătate paralizat de uimire, Petikin îl privi pe Erikki 
şovăind, roşu de mânie. Rakoczy spuse aspru: 

— Pentru Dumnezeu, mi-a mai rămas destui de multă 
muniţie pentru ea, pentru tine şi pentru pilotul ăsta 
căcăcios. Urcă! 

Undeva printre maşini începu să păcăne un pistol 
mitralieră. Erikki îşi aruncă pumnalul în zăpadă şi îşi 
strecură trupul înalt pe locul din faţă. Rusul se vâri lângă 
Azadeh şi Petikin luă înălţime, depărtându-se în viteză, 
zigzagând pe deasupra pământului ca o găină 
înspăimântată, apoi urcă în înalturi. Când putu să 
vorbească, spuse: 

— Ce dracu' se întâmplă? 

Erikki nu-i răspunse. Se răsuci ca să se asigure că Azadeh 
e în siguranţă. Ţinea ochii închişi şi era prăbuşită lângă 
perete, gâfâind, încercând să-şi recapete răsuflarea. 
Rakoczy îi pusese centura de siguranţă, dar când Erikki 
întinsese mâna, rusul îi făcu semn cu arma să se oprească. 

— O să fie-n regulă, îţi promit. Continuă să vorbească 
ruseşte. Dacă ai să te porţi aşa cum a-nvăţat prietenul tău 
să se poarte. 

ÎI ţintui cu privirea în timp ce-şi strecura mâna în geantă 
ca să scoată un încărcător proaspăt. 

— Aşa, ca să ştii. Acum, faţa înainte, te rog. Încercând să-şi 
stăpânească furia, Erikki făcu ce i se spusese. 

Îşi puse căştile. N-aveau cum să fie auziţi de Rakoczy, în 
spate nu era nici o legătură prin interfon şi amândurora li 
se părea ciudat să fie atât de liberi şi totuşi încătuşaţi. 

— Cum ne-ai găsit, Charlie, cine te-a trimis? spuse în 
microfon, încă suflând greu. 

— Nimeni. Ce dracu-i cu ticălosul ăsta? Am plecat la Tabriz 
să te iau pe tine şi pe Azadeh, m-am trezit răpit de 
nemernicul ăla din spate şi-apoi m-a deturnat spre Teheran. 
A fost un noroc, pentru Dumnezeu! Ce dracu' a-a-ntâmplat? 


— Am rămas fără combustibil. Erikki îi povesti pe scurt ce 
se-ntâmplase. când s-a oprit motorul, am înţeles că se 
terminase cu noi. Toţi păreau că înnebuniseră. Cu câteva 
clipe înainte totul era în regulă, apoi am fost din nou 
înconjurați. Am încuiat uşile, dar era doar o problemă de 
timp. 

Din nou se răsuci peste spătarul scaunului. Azadeh 
deschisese ochii şi îşi trăsese chadorul de pe faţă. Îi zâmbi 
obosită şi întinse mâna ca să-l atingă, dar Rakoczy o opri. 

— Vă rog să mă iertaţi, înălţimea Voastră, spuse în farsi, 
dar aşteptaţi până aterizăm. Totul o să fie în regulă. 

Repetă asta în rusă către Erikki, adăugind: 

— Am nişte apă. Ai vrea să i-o dau soţiei tale? Erikki dădu 
din cap. 

— Da, te rog. 

O privi bând, recunoscătoare. 

— Mulţumesc! 

— Vrei şi tu? 

— Nu, mulţumesc, spuse politicos, deşi îşi simţea gâtul 
uscat, nedorind favoruri pentru el. 

Zâmbi încurajator. 

— Azadeh, ca mana din ceruri, nu-i aşa? Charlie-i ca un 
înger. 

— Da, da, a fost voia lui Allah. Mă simt bine acum, Erikki, 
lăudat fie. Allah! Mulţumegşte-i lui Charlie din partea mea. 

El îşi ascunse îngrijorarea. Întâlnirea cu cea de-a doua 
gloată o paralizase de spaimă - ca şi pe el, şi jurase că dacă 
va ieşi vreodată în viaţă din încurcătura asta, nu va mai 
călători niciodată fără armă şi, de preferinţă, grenade de 
mână. Băgă de seamă că Rakoczy îl privea. Dădu din cap şi 
se întoarse din nou la locul lui. 

— Matyerye byets! murmură, verificând automat 
instrumentele de zbor. 

— Nenorocitul ăsta-i cam sărit. l-am spus că nu-i nevoie să 
ucidă pe careva. l-am spus să tragă pe deasupra capetelor. 


Petikin îşi cobori uşor vocea, nesimţindu-se în largul lui să 
vorbească deschis, deşi era cu neputinţă ca Rakoczy să-i 
audă. 

— Ticălosul ăsta aproape că m-a omorât de câteva ori. De 
unde-l cunoşti, Erikki? Cum aţi ajuns de v-aţi amestecat, tu 
şi Azadeh, cu kurzii? 

Erikki se holbă la el. 

— Kurzi? Vrei să spui nemernicul ăla de colo, din spate? 

— Da, el, sigur că da, Ai bin Hassan Karakose. Vine de pe 
muntele Ararat, este unfedain kurd. 

— Kurd, pe dracu'! E rus şi KGB-ist! 

— Iisuse Christoase! Eşti sigur? Petikin era vizibil şocat. 

— O, da, pretinde că e mahomedan, dar pariez că şi asta e 
o minciună. De faţă cu mine îşi zice Rakoczy, altă minciună. 
Sunt toţi nişte mincinoşi - şi în definitiv de ce ne-ar spune 
nouă, duşmanul, ceva? 

— Dar a jurat că-i adevărul şi i-am dat cuvântul meu! 
Furios, pilotul îi istorisi despre luptă şi despre înţelegerea 
pe care o încheiaseră. 

— Eşti un prost, Charlie! Tu, nu el. Nu l-ai citit pe Lenin, 
Stalin, Marx? El face ceea ce fac toţi KGB-iştii şi comuniştii 
fanatici, folosesc totul în sprijinul. „Cauzei Sacre”: puterea 
mondială absolută pentru Partidul Comunist al Uniunii 
Sovietice, şi ne pun pe noi să ne strângem de gât ca să 
scape ei de efort. Dumnezeule, mi-ar prinde bine o vodcă! 

— Un coniac bun ar merge mai bine. 

— Amândouă, amestecate, ar fi chiar şi mai bine! Erikki 
cercetă cu atenţie pământul de sub ei. Zburau fără 
probleme, motoarele sunau bine şi aveau de-ajuns 
combustibil. Ochii lui se îndreptară cercetător spre 
Teheran. 

— Nu mai e mult. A spus unde să-l lăsăm? 

— Nu. 

— Poate avem atunci o şansă. 

— Da. 

Petikin începu să înţeleagă. 


— Spuneai ceva de o barieră. Ce s-a-ntâmplat acolo? 
Chipul lui Erikki se înăspri. 

— Am fost opriţi. Revoluţionari de stânga. Î trebuit să 
scăpăm cu fuga. Nu ne-au mai rămas nici un fel de acte, nici 
ale lui Azadeh, nici ale mele. Nimic! Un ticălos gras de la 
barieră a oprit totul şi n-am mai avut timp să le luăm înapoi, 
îl scutură un tremur. N-am fost niciodată atât de 
înspăimântat, Charlie, niciodată! Eram neajutorat în 
mijlocul gloatei ăleia şi aproape m-am scăpat pe mine de 
teamă pentru că nu puteam s-o apăr. Împuţitul ăla gras mi- 
a luat totul: paşaportul, actul de identitate, licenţa de zbor, 
totul! 

— Mac o să-ţi dea altele şi ambasada ta o să-ţi elibereze alt 
paşaport. 

— Nu de mine mă-ngrijorez, da' ce fac cu Azadeh? 

— O să obţină şi ea un paşaport finlandez, aşa cum 
Şeherazada a primit unul canadian. Nu trebuie să-ţi faci 
griji. 

— E încă în Teheran, nu? 

— Sigur. Şi Tom ar trebui să fie acolo. Trebuia să ajungă 
ieri acolo de la Zagros, cu poşta de acasă... 

Ciudat, îşi zise Petikin în treacăt, încă mai consider Anglia 
acasă, chiar dacă m-am despărţit de Claire şi de toate. 

— S-a întors chiar acum din concediu. Asta mi-ar plăcea să 
fac: să plec în concediu. Trebuia s-o fac de mult. Poate că 
Mac ar putea să trimită pe cineva să mă-înlocuiască. 

Erikki îi trase un ghiont uşor. 

— Să lăsăm grijile pentru mâine, ce zici? Ei, Charlie, ăsta 
da zbor! când te-am văzut, mi-am zis: visez sau sunt mort. 
Ai văzut steagul meu finlandez? 

— Nu, l-a văzut Aii... cum îi zici tu? Recovski? 

— Rakoczy. 

— Rakoczy l-a recunoscut. Dacă n-ar fi fost el, mie nu mi-ar 
fi dat prin cap. Îmi pare rău. Petikin aruncă o privire în 
spate. Ce vrea cu tine? 


— Nu ştiu, dar orice-ar fi e în folosul sovieticilor. Erikki 
înjură îndelung. 

— Aşa că şi noi îi datorăm viaţa, nu? După un timp Petikin 
spuse: 

— Da, n-aş fi putut-o face singur. 

Trase cu coada ochiului în cabina din spate. Rakoczv era 
foarte atent, Azadeh somnola şi pe chipul ei plăcut treceau 
umbre. Dădu scurt din cap, apoi se întoarse. 

— Azadeh pare okay. 

— Nu, Charlie, nu e-aşa, spuse Erikki, cu o strângere de 
inimă. Ziua de azi a fost cumplită pentru ea. A spus că 
niciodată nu s-a aflat atât de aproape de săteni... vreau să 
spun înconjurată, înghesuită... Azi au reuşit s-o facă să se 
piardă cu firea. Acum a văzut adevărata faţă a Iranului, 
realitatea poporului ei. Asta şi faptul c-au forţat-o să-şi pună 
chadorul. Fu din nou străbătut de un tremur. A fost ca un 
viol - i-au violat sufletul. Acum cred că totul va fi altfel 
pentru ea, pentru noi. Cred că va avea de ales: familia sau 
eu, Iranul sau exilul. Ăştia nu ne doresc aici, e vremea să 
plecăm, Charlie! Cu toţii! 

— Nu, greşeşti. Poate pentru tine sau Azadeh s-au 
schimbat lucrurile, dar tot au nevoie de petrol, aşa că tot 
mai au nevoie de elicoptere. Noi mai suntem utili încă mulţi 
ani de aici înainte, ani buni. Cu contractele Gueme; şi 
toate... 

Petikin se opri simțind o bătaie pe umăr şi se uită în spate. 
Azadeh era trează. Nu auzi ce spunea Rakoczy, aşa că îşi 
trase la o parte o cască. 

— Ce? 

— Nu folosi radioul, căpitane, şi pregăteşte-te să aterizezi 
la periferie, unde am să-ţi spun. 

— Trebuie să cer permisiunea. 

— Nu fi prost! Permisiunea de la cine? Toţi sunt mult prea 
ocupați acolo, jos. Aeroportul Teheran e asediat, chiar şi 
Doshan Fappeh şi Galeg Morghi. Ascultă sfatul meu şi 
aterizează pe aeroportul Rudrama, după ce mă laşi p mine. 


— Va trebui să raportez. Militarii insistă... Rakoczy râse 
sardonic. 

— Militarii? Şi ce-ai să raportezi? C-ai aterizat pe un deal 
lângă Qazvin, ai luat parte la uciderea a cinci sau şase 
oameni, ai luat cu tine doi străini care fugeau? De cine? de 
popor? 

Întunecat Petikin se întoarse cu spatele ca să deschidă 
emițătorul, dar Rakoczy se aplecă înainte şi-l scutură 
neîndurător. 

— Trezeşte-te! Militarii nu mai există. Generalii i-au 
acordat victoria lui Khomeini. Militarii nu mai există, s-au 
dat bătuţi. 

Îl priviră toţi fără să înţeleagă. Elicopterul se legănă. 
Grăbit, Petikin echilibra comenzile. 

— Despre ce vorbeşti? 

— Noaptea trecută, târziu, generalii au ordonat tuturor 
trupelor să se întoarcă în cazărmi. 'Toţi soldaţii. Au lăsat 
câmpul de luptă lui Khomeini şi revoluţiei sale. Acum, între 
Khomeini şi puterea deplină nu există armată, poliţie, 
jandarmi. Poporul a învins! 

— Asta nu-i cu putinţă! spuse Petikin. 

— Nu, spuse Azadeh înspăimântată. Tatăl meu ar fi ştiut. 

— A! Abdullah cel Mare, spuse Rakoczy batjocoritor. Acum 
ştie, dacă mai trăieşte. 

— Nu-i adevărat! 

— E... e posibil, Azadeh, interveni Erikki cutremurat. Asta 
ar explica de ce n-am văzut poliţie sau armată şi de ce 
mulţimea era atât de ostilă. 

— Generalii n-ar face niciodată asta, spuse ea tremurând, 
apoi se întoarse către Rakoczy. Ar fi sinucidere, pentru ei şi 
alte mii. Spune adevărul, pe Allah! 

Chipul lui Rakoczy oglindea bucuria, încântarea de a 
răsuci cuvintele şi a semăna dezbinarea care să-i 
neliniştească. 

— Acum Iranul este-n mâinile lui Khomeini, ale mullahilor 
lui şi ale Gărzilor Revoluţionare. 


— E o minciună! 

— Dacă asta-i adevărat, Bakhtiar e un om terminat. N-o să 
mai... 

— Prostu' ăla neputincios nici măcar n-a-nceput! Rakoczy 
izbucni în râs. Ayatolahul Khomeini a băgat spaima în 
generali şi-acum o să le ia şi gâturile, ca să termine treaba 
cum trebuie. 

— Atunci războiul s-a terminat! 

— A, războiul, se întunecă Rakoczy. Da, pentru unii. 

— Da, aruncă Erikki o nadă, şi dacă ceea ce spuie 
adevărat, s-a terminat şi cu tine, cu tudebhii, cu toţi 
marxiştii. Khomeini o să vă măcelărească pe toţi. 

— O, nu, căpitane, Ayatolahul a fost sabia care 1-a distrus 
pe Şah, dar poporul a ţinut sabia. 

— El şi mullahii lui şi poporul o să vă distrugă. E la fel de 
înverşunat anticomunist ca şi antiamerican. Ar fi mai bine s- 
aştepţi să vezi ce-o să se-ntâmple şi să nu te minţi singur, nu 
crezi? Khomeini e un om practic şi-i place să se bucure de 
putere, orice ar spune el acum. 

Petikin o văzu pe Azadeh albindu-se la faţă şi simţi aceeaşi 
undă îngheţată. 

— Şi kurzii? întrebă răguşit. Cum e cu ei? Rakoczy se- 
aplecă înainte cu un zâmbet ciudat. 

— Sunt kurd, orice ţi-ar spune finlandezul despre sovietici 
şi KGB. Poate să dovedească ce spune? Sigur că nu! cât 
despre kurzi, Khomeini o să încerce să ne strivească - dacă 
i se îngăduie - laolaltă cu toate minoritățile tribale sau 
religioase. Şi străinii, şi burghezia, latifundiarii, zarafii, 
sprijinitorii Şahului şi, adăugă el batjocoritor, oricine nu va 
accepta interpretarea dată de el Coranului. Şi, dacă i se 
îngăduie, ticălosul va vărsa râuri de sânge în numele 
Dumnezeului său - al lui, nu Cel Adevărat şi Unic! 

Aruncă o privire iute în jos pe fereastră, încercând să se 
orienteze, apoi adăugă şi mai sardonic: 

— Această eretică sabie a lui Allah a servit scopului său şi 
acum o să fie transformată în brăzdar de plug şi îngropată. 


— Vrei să spui - ucis, zise Erikki. îngropat! 

Din nou râsul. 

— Voia Poporului. 

Azadeh se trezi la viaţă şi încercă să-şi înfigă degetele în 
ochii lui, blestemându-l. El o prinse cu uşurinţă şi o ţinu la 
distantă, lăsând-o să se zbată zadarnic. Erikki privea cu 
chipul cenuşiu. Nu putea face nimic deocamdată. 

— Potoleşte-te, spuse aspru Rakoczy. Tu, dintre toţi, ar 
trebui să doreşti să dispară ereticul. O să-l şteargă de pe 
faţa pământului pe Abdullah Han şi pe toţi Gorgonii, cu tine 
cu tot, dacă câştigă! 

O împinse într-o parte. 

— Poartă-te cum trebuie sau va trebui să te lovesc! Aşa e, 
tu ar trebui să-i doreşti cel mai tare moartea! Trase piedica 
pistolului mitralieră. Întoarceţi-vă, amândoi. 

Se supuseră, urându-l pe om şi pistolul lui. 

Periferia Teheranului se afla în faţa lor, cam la 
cincisprezece kilometri depărtare. Mergeau paralel cu 
drumul şi calea ferată, având Munţii Elbrus în stânga lor, 
apropiindu-se de oraş dinspre vest. Deasupra lor cerul era 
acoperit de nori grei, printre care nu răzbătea soarele. 

— Căpitane, vezi pârâul pe care-l traversează şoseaua, 
podul? 

— Da, îl văd, spuse Petikin, încercând să încropească un 
plan ca să-l doboare. 

Şi Erikki se gândea la asta, socotind dacă s-ar fi putut 
răsuci destul de iute ca să-l înşface, însă se afla într-un loc 
nepotrivit pentru asta. 

— Aterizează opt sute de metri către sud, în spatele 
măgurii aceleia. O vezi? 

Nu departe de ea trecea un drum secundar care ducea la 
Teheran. Acolo circulaţia era mai rară. 

— Da, şi după aia? 

— După aia eşti liber, pentru o vreme. 

Rakoczy râse şi-l împunse pe Petikin în ceafă cu ţeava 
Pistolului. 


— Cu mulţumirile mele. Dar nu te mai întoarce, staţi cu 
faţa înainte amândoi şi nu desfaceţi centurile de siguranţă. 
Nu pierdeţi din vedere nici o clipă că vă supraveghez foarte 
atent. Când aterizezi, aterizează cum trebuie şi fără 
şmecherii şi când am să fiu departe, decolează! Dar nu te- 
ntoarce sau s-ar putea să mă sperii. Damenii speriaţi apasă 
pe trăgaci, înţelegi? 

— Da. 

Petikin cercetă locul de aterizare. Îşi aranja casca. 

— "Ţi se pare în regulă, Erikki? 

— Da, ai grijă la troienele de zăpadă. 

Erikki încercă să-şi ascundă nervozitatea din glas. 

— Ar trebui să facem un plan. 

— Cred că e prea deştept, Charlie! 

— Poate doar dac-o face vreo greşeală. Numai una 
singură. 

Aterizarea decurse bine şi simplu. Zăpada, biciuită de 
curenţii stârniţi de elice, se învolbură pe lângă ferestre. 

— Nu vă întoarceţi! 

Nervii bărbaţilor erau întinşi la maximum. Auziră uşa 
deschizându-se şi simţiră aerul rece. Apoi Azadeh tipă 
„Erikki!” 

În ciuda ordinului, amândoi se răsuciră. Rakoczy era deja 
afară, trăgând-o pe Azadeh după el. Femeia izbea din 
picioare şi se zbătea, încercând să se agate de uşă, dar elo 
domina cu uşurinţă. Avea pistolul mitralieră agăţat de umăr. 
Instantaneu, Erikki smuci uşa din partea sa şi se strecură 
afară, trecu pe sub fuzelaj şi atacă. Ajunse prea târziu. O 
scurtă rafală la picioarele lui îl opri. Zece metri mai 
departe, în afara razei elicei, Rakoczy ţinea cu o mână 
pistolul mitralieră îndreptat către ei, cealaltă înfiptă cu 
putere în gâtul femeii. 

Pentru o clipă Azadeh împietri şi ea, apoi îşi reînnoi 
eforturile, strigând şi ţipând, zbătându-se să ajungă la el, 
luându-l prin surprindere pe rus. Erikki făcu un salt. 
Rakoczy o înşfacă cu amândouă mâinile, o scutură violent, 


îmbrâncind-o puternic către Erikki, întrerupându-i saltul şi 
doborându-l la pământ odată cu ea. În aceeaşi clipă sări 
înapoi, se răsuci şi o rupse la fugă, apoi se întoarse din nou 
cu arma pregătită, cu degetul încordat pe trăgaci. Nu fu 
nevoie să apese, pentru că finlandezul şi femeia se aflau în 
genunchi, pe jumătate ameţiţi. În spatele lor, pilotul stătea 
pe locul lui. Erikki îşi reveni şi îşi trase protector soţia în 
spatele lui, pregătindu-se pentru un alt atac. 

— Stai, strigă poruncitor Rakoczy, sau de data asta vă 
omor pe toţi. Stai! Trase o rafală de avertisment în zăpadă. 
Întoarceţi-vă la elicopterul! Amândoi. 

Cu toate simţurile treze, Erikki îl privi suspicios. 

— Plecaţi, sunteţi liberi, plecaţi! 

Disperată şi înspăimântată, Azadeh se aruncă pe locul din 
spate. Erikki se întoarse încet, acoperind-o cu trupul lui. Cu 
mână fermă, Rakoczy păstră ţeava armei îndreptată către 
ei. Îl văzu pe finlandez aşezându-se pe tocul din spate, cu 
picioarele proptite de patină, lăsând uşa deschisă. 
Motoarele începură imediat să prindă viteză, elicopterul se 
ridică la o jumătate de metru de pământ, răsucindu-se încet 
ca să se-ntoarcă cu faţa spre el. Uşa din spate se închise. 
Inima începu să-i bată mai tare. 

Acum, îşi zise, muriţi cu toţii sau trăim ca să ne înfruntăm 
altă dată? Clipa păru să dureze o veşnicie. Elicopterul se 
trase înapoi metru cu metru, o ţintă tentantă. Degetul lui se 
încorda uşor, dar nu apăsă mai tare. Câţiva metri încă şi 
elicopterul se răsuci, pornind înainte printre câmpurile de 
zăpadă, apoi se ridică spre înălţimi. 

Bun, îşi zise, simțindu-se copleşit de oboseală. Ar fi fost 
mai bine dac-aş fi putut păstra femeia ca ostatică, dar n-are 
a face. Putem pune mâna pe fiica bătrânului Abdulllah Han 
mâine sau poimâine. Mai pot s-o aştept pe ea şi pe 
Yokkonen. Între timp, e de stăpânit o ţară şi de ucis nişte 
generali, mullahi şi ayatolahi. Şi mulţi alţi duşmani. 

CAPITOLUL 19 


Aeroportul Teheran; ora 5,05 după-amiază. Mclver 
conducea prudent pe drumul care însoțea gardul de sârmă 
ghimpată de protecţie, îndreptându-se spre poarta ce 
dădea către aerogara de mărfuri. Drumul acoperit de 
zăpadă era alunecos şi necurăţat, temperatura chiar sub 
punctul de îngheţ, cerul acoperit şi mohorât şi până la 
căderea nopţii nu era mai mult de o oră. Privi din nou la 
ceas. Nu am prea mult timp, îşi zise, încă foarte enervat de 
închiderea biroului său, noaptea trecută, de către komiteh. 
Dis-de-dimineaţă încercase să se strecoare în clădire, dar 
era încă păzită, şi toate rugăminţile sale de a i se îngădui să 
verifice telexul se dovediseră infructuoase 

— Afurisit popor, spusese Genny când el intrase cu paşi 
mari înapoi în apartament. Trebuie să facem ceva. Ce zici 
de George Talbot, ne-ar putea ajuta? 

— Mă îndoiesc, dar merită încercat. Dacă Valik... Se 
întrerupsese. 

— La vremea asta cred că Tom a făcut realimentarea şi 
trebuie să fie aproape de capăt. Oriunde o fi ăsta. 

— Să sperăm, spusese ea ca într-o rugă tăcută. Să sperăm 
că se termină cu bine. Ai văzut vreun magazin deschis? 

— Niciunul, Gen. O să avem supă la conservă şi o sticlă de 
bere la prânz. 

— Îmi pare rău, berea s-a terminat. 

Încercase să cheme prin radio Kowissul şi celelalte baze, 
dar nu primise nici un răspuns. Nu putuse să prindă nici 
BBC nici AFN. Ascultase în fugă inevitabila tiradă 
antiamericană de la Radio Iranul Liber din Tabriz şi 
închisese dezgustat aparatul. Telefonul era mort. Încercase 
să citească, dar nu reuşise, frământat de gândurile la 
Lochart, Petikin, Starke şi toţi ceilalţi, detestând să fie ţinut 
departe de biroul său şi de telex şi, pentru moment, să nu 
poată controla lucrurile. Nu se mai întâmplase niciodată 
până atunci. Niciodată. Blestemat fie Şahul că a plecat şi a 
lăsat totul să se prăbuşească! Era minunat până acum. 
Orice problemă aveai, te duceai la aeroport, luai o cursă 


pentru Isfahan, Tabriz, Abadan, Fformuz, Al Shargaz, sau 
oriunde vroiai, apoi cu elicopterul restul drumului, încotro 
aveai chef. Câteodată Genny venea şi ea ca într-o excursie şi 
mâncau în aer liber şi beau bere rece ca gheaţa. 

— Tu-le mama lor! 

Chiar după prânz emițătorul trosnise şi se trezise la viaţă. 
Fusese Freddy Ayre, de la Kowiss, care transmisese mesajul 
că reactorul avea să fie la aeroportul Teheran astăzi, în 
jurul orei cinci după-amiază venind de la Al Shargaz un 
ţinut independent aflat la o mie două sute de kilometri sud 
de Teheran, de cealaltă parte a Golfului, unde S-G avea un 
birou. 

— A zis că are aprobare, Freddy? întrebase Mclver 
înfierbântat. 

— Nu ştiu. Tot ce au spus cei de acolo a fost: „ETA Teheran 
unu-şapte-zero-zero. Spune-i lui Mclver, noi nu putem să-l 
contactăm”. Şi a repetat de câteva ori. 

— Cum stau lucrurile pe la tine? 

— Cinci cu cinci. Starke e încă la Bandar-e Delam şi n-am 
avut alt contact cu ei decât pe fugă, acu' o juma' de oră. 

— Rudi a transmis? 

— Da. 

Mclver încercase să păstreze un ton neutru. 

— Da. Păstrează legătura şi cu el şi cu noi. Ce s-a 
întâmplat azi-dimineaţă cu operatorul tău radio? Te-am 
'chemat câteva ceasuri fără vreo scofală. 

Urmase o pauză prelungă. 

— E reţinut. 

— Pentru ce dracu'? 

— Nu ştiu, Mac... căpitane Mclver. Îţi raportez de îndată 
ce aflu. De asemenea îndată ce îl trimit înapoi la Bandar-e 
Delam pe Marc Dubois. Da'... ei, aici e puţin mai delicat. Am 
fost toţi consemnați la bază. Aici în turn avem o simpatică şi 
amabilă santinelă înarmată, toate zborurile sunt anulate, cu 
excepţia unui CASE VAC, şi chiar şi atunci ni s-a ordonat să 


luăm gărzi cu noi şi n-avem autorizarea să depăşim în zbor 
zona noastră. 

— Pentru ce toate astea? 

— Nu ştiu. Prea stimatul comandant al bazei, colonelul 
Peshadi, m-a asigurat că numai astăzi, eventual şi mâine. La 
ora cincisprezece şi şaisprezece am primit un scurt mesaj 
de la căpitanul Scragger, aflat în zbor cu Charlie Eco Zulu 
Zulu - charter special pentru Bandar-e Delam. 

— De ce dracu' se duce acolo? 

— Nu ştiu, sir. Bătrânu' Ser... Căpitanul Scragger zicea că 
a fost solicitat de de Plessev la Siri. Eu, ăă... nu cred că mai 
avem prea mult timp. Amabila noastră santinei-începe să se 
enerveze, dar dacă poţi să trimiţi aici avionu? Peshadi 
spune că o să-i aprobe aterizarea. Am să-ncerc s-o trimit pe 
Manuela de-aici, dar nu te-aştepta la pre mult. E nervoasă 
ca un iepure vârât într-o cuşcă plină cu vulturi fiindcă n-are 
veşti de la Starke. 

— Pot să-mi închipui. Spune-i că eu o trimit pe Gen. Acum 
am terminat. Dumnezeu ştie cit o să-mi ia să ajung la 
aeroport. 

Se întorsese către Genny: 

— Gen, împachetează... 

— Ce vrei să iei cu tine Duncan? întrebase ea dulce. 

— Nu eu plec, tu pleci! 

— Nu fi prost, dragule, dacă vrei să ajungi la vreme la 
avion, ar trebui să te grăbeşti. Dar, te rog, ai grijă şi nu uita 
fotografiile! A, că veni vorba, am uitat să-ţi spun că în timp 
ce tu încercai să intri în birou, Şeherazada a trimis unul 
dintre servitorii ei până aici ca să ne cheme la cină. 

— Gen, pleci cu avionul şi bas ta! 

Cearta se încheiase cât ai clipi din ochi. El plecase şi se 
folosise de drumurile lăturalnice, căci cele mai multe dintre 
drumurile principale erau blocate de furnicare de oameni. 
De fiecare dată când fusese oprit ridicase fotografia lui 
Khomeini pe al cărui revers scria în farsi „Irăiască 
Ayatolahul” şi i se făcea semn să treacă. Nu văzuse nici un 


soldat, nici un jandarm sau poliţai, aşa că n-avusese nevoie 
să scoată fotografia Şahului, sub care scria „Irăiască 
Gloriosul Iran”. Totuşi avusese nevoie de două ore şi 
jumătate pentru un drum care în mod normal i-ar fi luat o 
oră, cu fiecare minut din ce în ce mai îngrijorat că ar fi 
putut ajunge prea târziu. Însă avionul nu era pe niciuna 
dintre cele două piste paralele, nici pe platforma de beton 
din aerogara de mărfuri şi nici lângă clădirea terminalului 
din partea cealaltă a câmpului. 

Aruncă din nou o privire la ceas: 5,17. încă o oră de 
lumină. Nu se grăbeşte deloc, îşi spuse: Măcar de-ar 
ajunge! Dumnezeu ştie, s-ar fi putut întoarce înapoi lângă 
clădirea terminalului se aflau trase câteva reactoare civile. 
Unul dintre ele, un '747 al Royal Iran Air, era o epavă 
răsucită, distrusă de foc. Celelalte păreau în regulă. Se afla 
prea departe ca să le vadă însemnele, dar între ele trebuia 
să fie cel al Alitaliei - Paula Giancani locuia încă la ei şi 
Nogger Lane îşi făcea mult de lucru în preajma ei. Drăguţă 
fata asta, îşi zise absent. 

Ajunse în faţa porţii ce dădea către aerogară de mărfuri şi 
depozite. Depozitul era închis de miercuri, automat joi şi 
vineri, zilele sfinte ale mahomedanilor şi weekendul iranian 
- şi nu fusese cu putinţă să treacă pe acolo sâmbătă sau 
duminică, nici el, nici altcineva din personalul lui iranian. 
Poarta era deschisă şi nepăzită. 

Se strecură în curte. Chiar în faţă se afla vama de mărfuri 
şi peste tot bariere şi panouri în engleză şi farsi 
-“INTRAREA INTERZISA. INTRARE. IEŞIRE. TRECEREA 
OPRITĂ”. şi simbolurile diferitelor companii internaţionale 
de transport şi elicoptere care aveau birouri permanente 
aici. De obicei era aproape imposibil să intri cu maşina în 
curte. Acolo era de lucru zi şi noapte pentru aproape cinci 
sute de oameni care trebuiau să manipuleze enormele 
cantităţi de bunuri militare şi civile ce se revărsau în Iran în 
schimbul unei părţi din cele nouăzeci de milioane de dolari 
din venitul zilnic obţinut pe petrol. Acum însă, toată zona 


era pustie. Sute de lăzi de lemn şi carton, de toate 
mărimile, zăceau împrăştiate în zăpadă, multe deschise şi 
jefuite, cele mai multe sfărâmate şi amestecate cu zăpadă. 
Câteva autoturisme şi camioane abandonate în paragină şi 
un camion incendiat. Urme de gloanţe în caroserii. 

Poarta de la vamă, care închidea accesul către pistă, era 
închisă şi se ţinea într-o singură balama. De ea se afla 
prinsă o placardă pe care sta scris în engleză şi farsi: 
INTRAREA OPRITĂ FĂRĂ APROBAREA VĂMII”. Aşteptă, 
apoi claxona şi aşteptă din nou. 

Nu-i răspunse nimeni, aşa că ieşi, deschise larg poarta şi 
se întoarse la maşină. La câţiva metri de partea cealaltă 
opri, închise poarta la loc, apoi îndreptă automobilul către 
depozitele S-G, baraca birourilor şi hangarele alăturate 
atelierului de reparaţii, care puteau adăposti patru '212 şi 
cinci 206 şi unde acum se găsea trei 206 şi un'212. 

Spre uşurarea lui, uşile principale erau încă închise şi 
încuiate. Se temuse că depozitele şi hangarul ar fi putut fi 
sparte şi jefuite sau distruse. Era principalul lor depozit 
pentru piese de schimb şi reparaţii în Iran. În inventarul 
său se aflau piese şi scule pentru reparaţii de peste două 
milioane de dolari, laolaltă cu propriile lor pompe de 
alimentare cu benzină şi rezervoare subterane care 
conţineau o foarte secretă rezervă de vreo zece mii de litri 
de carburant pentru elicoptere, pe care Mclver o 
„pierduse” când începuseră necazurile. 

Scrută cerul cu privirea. Vântul îi spuse că avionul avea să 
aterizeze dinspre vest, pe Pista 29 Stângă, dar încă nu se 
vedea nici urmă de el. Descuie uşa, o închise în urma lui şi 
trecu grăbit prin holul îngheţat către biroul principal şi 
telex. Era închis. 

— Idioţi blestemaţi! murmură. 

Ordinele în vigoare spuneau că telexul trebuia să stea 
permanent deschis. Când îi dădu drumul, nu se întâmplă 
nimic. Încercă întrerupătoarele de la becuri, dar nici ele nu 
se aprinseră. 


— Afurisită ţară! 

Nemulțumit, merse până la radio-emiţătoare şi le deschise 
pe amândouă - UHF şi VHF. Ambele se puteau alimenta de 
la baterii în caz de urgenţă. Zumzetul lor îl reconforta. 

— Eco Tango Lima Lima, rosti limpede, clar în microfon 
literele de înregistrare a aparatului - ETLL. Aici Mclver, mă 
auziţi? 

— Eco Tango Lima Lima. Sigur că da, bătrâne, primi 
deîndată răspunsul laconic. Suntem cam singuri aici sus. 
Tot chemăm de o juma' de oră. Unde eşti? 

— La biroul de mărfuri. lartă-mă, Johnny, spuse, 
recunoscând vocea căpitanului-pilot al avionului lor. A fost 
al dracului de greu s-ajung aici, acum am sosit. Unde 
sunteţi? 

— La douăzeci şi şapte de kilometri sud - chiar în ciorbă - 
trecem de nouă mii pe approach-ul obişnuit. Ne aşteptăm 
să ajungem pe Pista 29 Stânga. Ce se-ntâmplă, Mac? Nu 
putem prindeturnul de la Teheran. De fapt, n-am primit nici 
măcar un răspuns de când am intrat în spaţiul aerian 
iranian. 

— Sfinte Dumnezeule! Nici de la radarul din Kish? 

— Nici de la ei, bătrâne! Care-i treaba? 

— Nu ştiu. Turnul a lucrat ieri până pe la miezul nopţii, 
militarii ne-au dat liber pentru un zbor către sud. 

Mclver era surprins ştiind că radarul de la Kish era tare 
tipicar în privinţa traficului aerian intern şi extern, în 
special a zborurilor care traversau Golful. 

— Întregul aeroport e pustiu şi te cam ia cu fiori. Venind 
încoace am dat de o mulţime de lume prin tot oraşul. 
Câteva puncte de control pe şosea, dar nimic ieşit din 
comun. Nici încăierări, nici altceva. 

— Ceva probleme cu aterizarea? 

— Mă îndoiesc că funcţionează vreunul dintre aparatele de 
control, dar plafonul de nori e cam pe la o mie trei sute şi 
vizibilitatea cam şaizprezece kilometri. Pista pare în regulă. 

— Ce crezi? 


Mclver cântări toate elementele pro şi contra unei 
aterizări fără asistenţa sau aprobarea turnului de control. 

— Aveţi destul combustibil pentru drumul de întoarcere? 

— O, da. N-aveţi cum să ne alimentaţi? 

— Doar în caz de urgenţă, până una-alta. 

— Am intrat în stratul de nori la o mie cinci sute şi vă am la 
vedere. 

— Okay, Eco Tango Lima Lima. Vântul bate din est cam cu 
zece noduri. Normal aţi ateriza pe 29 Stânga. Baza militară 
pare închisă şi pustie, aşa că n-ar trebui să mai fie şi alte 
zboruri. Toate zborurile civile interne sau externe au fost 
anulate. Vă sugerez să faceţi o trecere şi dacă vi se pare în 
regulă să veniţi direct. Nu vă mai pierdeţi vremea pe sus, 
prin jur sunt prea mulţi glumeţi cărora le place să apese pe 
trăgaci. Imediat ce aţi aterizat, întoarceţi şi pregătiţi-vă 
pentru o decolare rapidă, în caz ca e nevoie. O să vă ies în 
întâmpinare cu maşina. 

— Eco Tango Lima Lima. 

Îşi scoase batista şi-şi şterse palmele şi fruntea, dar când 
se ridică simţi inima răsucindu-i-se în piept: în uşa deschisă 
stătea un ofiţer al vămii cu mâna sprijinită neglijent pe 
pistolul din toc. Uniforma îi era pătată şi şifonată şi faţa 
rubicondă spuzită de ţepii unei bărbi nerase de trei sau 
patru zile. 

— Oh, spuse Mclver luptându-se să pară calm, salaam aga 
- vă salut, Excelenţă. 

Nu-l recunoscu ca pe unul dintre obişnuiţii biroului. Omul 
îşi mişcă ameninţător pistolul în toc şi privirile-i alergară de 
la Mclver către emiţător şi înapoi. Cu opintiri, pentru că 
vorbea prea puţin persana, spuse: 

— Inglissi me dania aga? Be-bahk-shid man zaban-e shoma 
ra khoob nami-danan. Vorbiţi englezeşte, domnule? Vă rog 
să mă iertaţi, dar eu nu vorbesc limba domniei-voastre. 

Ofiţerul mârâi. 

— Ce faci aici? spuse într-o engleză stâlcită, lăsând să i se 
vadă dinţii pătaţi de tutun. 


— Sunt... sunt căpitanul Mclver, şeful S-G Helicoptere, 
răspunse el prudent şi rar. Verific doar telexul şi aştept un 
avion care trebuie să sosească. 

— Avion?! Ce avion? 

În momentul acela aparatul trecu la trei sute de metri 
deasupra aeroportului. Vameşul ieşi grăbit afară pe târmăc, 
urmat îndeaproape de Mclver. Văzură liniile plăcute, 
curate, ale reactorului bimotor profilându-se pe norii de 
culoarea mâlului şi-l urmăriră câteva clipe lansându-se în 
picaj într-un viraj abrupt, ca să se înscrie la aterizare. 

— Ce avion? Fi?! 

— E avionul nostru obişnuit, avionul obişnuit de la Al 
Shargaz. Numele îl făcu pe om să izbucnească într-o 
explozie de invective. 

— Be bahk shid nana dhan konan 

— Îmi pare rău, nu înţeleg. 

— Nu aterizare... Nu aterizare, înţelegi? 

Omul arătă furios de la avion către birou, la emiţător. 

— Spune avion! 

Mclver dădu din cap liniştit, fără să se simtă câtuşi de 
puţin liniştit şi-i făcu semn să intre. Numără zece mii de 
riali - cam o sută zece dolari, şi-i oferi. 

— EiVă rog acceptaţi taxa de aterizare - bani de aterizare. 

Omul revărsă o altă ploaie în farsi. 

Mclver puse banii pe masă, apoi trecu pe lângă el în 
magazie. Descuie o uşă. În mica încăpere, puse acolo chiar 
pentru acest scop, se găseau tot felul de resturi de piese şi 
trei bidoane de tablă cu benzină, de câte douăzeci de litri 
fiecare. Ridică unul şi-l puse în afara uşii, amin-tindu-şi ce-i 
spusese generalul Valik: peşcheşul nu e mită, ci un dar şi un 
bun obicei iranian. După o secundă se hotări să plece din 
uşă, dar o lăsă deschisă. Trei bidoane puteau să fie mai mult 
decât o garanţie că nu se va ivi vreo problemă. 

— Bebahk shid, aga - vă rog să mă scuzaţi, domnule. Apoi 
adăugă în englezeşte: 

— Trebuie să mă întâlnesc cu şefii mei. 


leşi afară din clădire şi urcă în maşină fără să privească 
înapoi. 

— Ticălos afurisit, gata să fac un infarct, murmură, apoi îl 
dădu uitării şi conduse maşina până pe pista de parcare, 
către punctul de oprire. 

Zăpada nu era mai adâncă de câţiva centimetri şi nu prea 
rea. Singurele urme erau cele lăsate de maşina lui şi pista 
principală era la fel de virgină. Vântul se înteţise, 
amplificând senzaţia de frig. Nu-l băgă în seamă, 
concentrându-se asupra avionului. Aparatul făcu un viraj 
strâns, cu trenul de aterizare coborât şi flapsurile scoase, 
planând uşor lateral, cu pricepere, ca să piardă din înălţime 
şi să scurteze distanţa de apropiere. 

John Hogg semnaliza cu luminile de poziţie şi cobori 
aparatul, lăsându-l să ruleze până se aşeză în siguranţă pe 
sol şi abia atunci, cu mare precauţie, începu să folosească 
frânele. Se întoarse pe pista de parcare şi mări puterea 
motoarelor ca să ajungă până la Mclver. Lângă prima alee 
de acces opri. Până când Mclver ajunse lângă fuzelaj, uşa fu 
deschisă, scara coborâtă şi John Hogg îl aştepta la piciorul 
ei, într-o scurtă matlasată, bătând din picioare ca să nu 
îngheţe. 

— Salut, Mac! strigă. 

Era un bărbat îngrijit, subţiratic, cu o faţă smeadă şi 
mustață. 

— Mă bucur să te văd. Hai înăuntru, o să-ţi fie mai cald! 

— Bună idee. 

Mclver opri motorul şi-l urmă în sus, pe trepte. în interior 
domnea o căldură plăcută, luminile erau aprinse, cafeaua 
pregătită, ziarele londoneze în-rastelul lor. Mclver ştia că 
avea să găsească vin şi bere în frigider, o toaletă cu scaun şi 
hârtie moale în spate - din nou civilizaţia. Flutură mâna 
către copilot. 

— Mă bucur atât de mult să te văd, Johnny! Rămase cu 
gura căscată. 


Aşezat într-unui dintre scaunele rabatabile ale avionului 
de opt locuri, cu faţa luminată de un zâmbet, stătea Andrew 
Gavallan. 

— Hello, Mac! 

— Dumnezeule! Dumnezeule, Chinezoiule! cât mă bucur 
să te văd, spuse Mclver dându-i un ghiont. Ce dracu faci? 
De ce nu mi-ai spus căvii? Ce-a fost în capul tău? 

— Încetişor, flăcăule! Cafea? 

— Dumnezeule, da. Mclver se aşeză în faţa lui. 

— Ce face Maureen? Dar micuța Electra? 

— Grozav - nemaipomenit! Se apropie cea de-a doua zi de 
naştere a ei şi-i deja o teroristă. M-am gândit că ar fi bine să 
schimbăm o vorbă, aşa că mi-am luat catrafusele şi iată-mă. 

— Nu pot să-ţi spun cât de mult mă bucur. Arăţi grozav, 
spuse Mclver şi aşa şi era. 

— Mulţumesc, flăcăule. Nici tu nu stai aşa rău. Ce mai 
faci? De-adevăratelea, Mac, întrebă Gavallan ceva mai 
apăsat. 

— Excelent. 

Hogg aşeză cafeaua în faţa lui Mclver şi alături de ea un 
păhărel de whisky pentru el şi un altul pentru Gavallan. 

— Ah, mulţumesc Johnny, spuse Mclver luminându-se la 
faţă. Sănătate! 

Ciocni paharul cu Gavallan şi înghiţi alcoolul, mulţumit. 

— Sunt îngheţat ca întruchiparea milei. Abia am scăpat 
dintr-o ciocnire cu un afurisit de la vamă. De ce-ai venit? 
Vreo problemă, Andy? O, da ce-i cu avionul? Şi 
revoluționarii şi loialiştii sunt foarte sensibili. Oricare dintre 
ăştia ar putea sosi în forţă să ţi-l confişte. 

— Johnny Hogg ţine un ochi deschis în partea asta. O să 
vorbim într-un minuţel şi de problemele mele. Dar am 
hotărât că ar fi mai bine să vin şi să văd cu ochii mei. Avem 
prea multe în joc acum, aici şi afară, cu toate contractele şi 
aparatele astea noi pe cale de a sosi. X 63 ar da lovitura, 
Mac! Nu poate fi ceva mai bun. 

— Minunat, când le primim? 


— La anul. Îţi spun mai multe despre asta mai încolo. 
Acum, pentru mine Iranul este prioritatea numărul unu. 
Trebuie să punem la cale ceva planuri în caz de urgenţă, 
cum să ţinem legătura şi toate astea. leri am pierdut ore 
întregi în Al Shargaz încercând să obţin o aprobare 
iraniană pentru Teheran, dar n-am avut succes, chiar şi 
ambasada lor era închisă. Am fost personal la clădirea lor, 
Al Mulla, dar era închisă că nici musca nu putea intra acolo. 
L-am pus pe reprezentantul nostru să sune acasă la 
ambasador, dar acesta ieşise să prânzească în oraş toată 
ziua! până la urmă am fost la Controlul Aerian de aşteptăm, 
dar până la urmă i-am dus cu vorba şi mi-au dat aprobarea 
de decolare doar ca să tragem o fugă - şi uite-mă aici. Mai 
întâi, care e situaţia operaţiunilor noastre la Al Shar? 

Mclver îi istorisi ce ştia. Lui Gavallan i se risipi cea mai 
mare parte a bunei dispoziţii. 

— Deci Charlie a dispărut, Iom Lochart îşi riscă chiar 
capul şi toate afacerile noastre din Iran - prosteşte sau 
vitejeşte, depinde cum priveşti lucrurile, Duke Starke e în 
Bandar-e Delam cu Rudi, Kowissul e în stare de asediu şi 
am fost aruncaţi afară din birourile noastre. 

— Da, spuse morocănos Mclver, am autorizat zborul lui 
Tom... 

— Aş fi făcut acelaşi lucru, probabil, dacă aş fi fost acolo, 
deşi nu-i o scuză pentru primejdia în care e vârât - el, noi, 
sau amărâtul ăla de Valik cu familia lui. Dar aşa e, SAVAK e 
o chestie prea împuţită pentru a place cuiva. 

Gavallan era evident zguduit, deşi nu lăsa să se vadă nimic 
pe faţă. 

— lan a avut din nou dreptate. 

— Ian? Dunross? L-ai văzut? Ce face bătrânul pişicher? 

— M-a sunat din Shanghai. Îi istorisi ce aflase. 

— Care sunt ultimele ştiri în privinţa situaţiei politice de 
aici? 

— Ar trebui să ştii mai multe decât mine. Aici primim veşti 
adevărate numai prin BBC şi VOA. încă nu sunt ziare de nici 


un fel şi circulă doar zvonuri, continuă Mclver, gândindu-se 
de fapt la vremurile bune pe care le petrecuse cu Dunross 
în Hong Kong. 

Îl învățase să piloteze un mic elicopter cu un an înainte de 
a i se alătura lui Gavallan la Aberdeen şi, deşi nu se 
întâlneau prea des, lui Mclver îi făcuse nespusă plăcere 
compania celuilalt. 

— Bakhtiar e încă sus, cu armata în spatele lui, dar 
Bazargan şi Khomeini îl muşcă de buci... O, drace, am uitat 
să spun, Boss Kyabi a fost ucis. 

— lisuse Christoase, asta-i groaznic! De ce? 

— Nu ştim de ce, sau cum, sau de cine. Ne-a spus Freddy 
Ayre. 

— Mă iertaţi că vă-ntrerup, sir, se auzi în difuzoare vocea 
placida a lui Hogg cu o notă de grabă, dinspre terminal vin 
către noi trei maşini încărcate ochi cu arme şi oameni. 

Amândoi bărbaţii priviră afară prin micile ferestre 
rotunde. Se zăreau maşinile. Gavallan ridică binoclul şi-l 
îndreptă către ele. 

— Cinci sau şase oameni în fiecare maşină. Pe locul din 
faţă din prima maşină e un mullah. Oamenii lui Khomeini. 

Atârnă binoclul de gât şi ieşi repede de pe locul lui. 

— Johnny! 

Hogg era deja la uşă. 

— Da. 

— Planul B. 

Imediat Hogg ridică degetul mare în sus şi în aceeaşi clipă 
mări puterea motoarelor, în timp ce Gavallan se zbătea să 
se strecoare într-o scurtă îmblănită şi ridică din fugă un mic 
sac de călătorie. 

— Hai, Mac. 

O porni înaintea lui în jos pe trepte, sărind câte două 
odată. Mclver îl urmă imediat. În clipa în care ajunseră jos, 
treptele fură trase înapoi, uşa închisă, motoarele îşi măriră 
turaţia şi aparatul se îndepărtă, prinzând viteză. 


— Întoarce-te cu spatele către maşini, Mac! Nu te uita la 
ei, uită-te la avionul care pleacă. 

Totul se petrecuse atât de iute, încât Mclver abia avusese 
timp să îşi tragă fermoarul scurtei. Una dintre maşini se 
desprinse din grup ca să intercepteze avionul, dar acum 
acesta îşi lua avânt pe pistă. În câteva secunde se ridică şi 
fu departe. Se întoarseră către maşinile ce se apropiau. 

— Şi-acum, Andy? 

— Asta depinde de comitetul de primire. 

— Ce dracu' era „Planul B”? 

— Ceva mai bun decât planul C, flăcăule. Asta însemna ori 
la bal ori la spital. Planul B: eu ies, Johnny decolează 
imediat şi nu spune nimănui că a trebuit să plece în grabă, 
mâine la aceeaşi oră se întoarce, dacă n-are contact vizual 
sau radio, atunci Johnny sare o zi şi vine cu o oră mai 
devreme şi tot aşa, timp de patru zile. După care stă pe 
coadă în Al Shargaz şi aşteaptă alte instrucţiuni 

— Planul A? 

— Asta dacă am fi putut rămâne în siguranţă peste noapte 
- el de pază în avion, eu cu tine. 

Maşinile se opriră scrâşnind din frâne. Mullahul şi Gărzile 
Verzi îi înconjurară cu armele îndreptate către ei, toată 
lumea vociferând. Brusc, Gavallan mugi „Allah-u Akbar!” şi 
toţi se opriră descumpăniţi. Îşi ridică foarte teatral pălăria 
către mullah, înarmat şi el ca şi ceilalţi, şi scoase un 
document scris în farsi ce arăta foarte oficial şi care avea un 
sigiliu greu, din ceară roşie, în partea de jos. Îl înmână 
mullahului. 

— Este permisul de aterizare la Teheran, de la noul 
ambasador al Iranului la Londra, îi spuse senin lui Mclver, 
în timp ce ceilalţi oameni se înghesuiau în jurul mullahului, 
holbându-se la hârtie. M-am oprit în drum la Londra ca să-l 
iau. Spune că sunt un VIP într-o problemă oficială şi pot să 
vin şi să plec fără oprelişti. 

— Cum dracu' ai reuşit asta? întrebă Mclver admirativ. 


W 


— Cu multă influenţă, flăcăule! Influență şi un mare 
heungyau, adăugase, prudent, echivalentul peşcheşului în 
cantoneză. 

— Ai să vii cu noi, rosti cu accent american un tânăr 
bărbos, aflat lângă mullah. Eşti arestat! 

— Pentru ce, dragul meu domn? 

— Aterizare ilegală, fără autorizaţie. Gavallan împunse 
hârtia cu degetul. 

— Aici este autorizarea oficială de la propriul vostru 
ambasador la Londra. Trăiască revoluţia! Trăiască 
Ayatolahul Khomeini! 

Tânărul şovăi, apoi traduse mullahului. Urmă un schimb 
furios de replici şi murmure din partea grupului. 

— Voi veţi veni amândoi cu noi! 

— Vă urmăm în maşina noastră. Haide, Mac, spuse 
Gavallan hotărât şi se urcă pe locul de lângă şofer. 

Mclver porni motorul. Pentru moment ceilalţi fură depăşiţi 
de situaţie, apoi cel care vorbea englezeşte şi un altul se 
strecurară în spate. Amândoi aveau câte un AK 47. 

— Mergeţi la terminal! Voi arestaţi, în clădirea aerogării, 
lângă ghişeul imigrărilor, se aflau alţi inşi cu atitudini 
duşmănoase şi un funcţionar oficial de la imigrări, foarte 
nervos. Mclver îi prezentă deîndată permisul de intrare în 
aeroport şi permisul de muncă, explicându-i cine erau el şi 
Gavallan şi cum lucrau sub contract pentru IlranOil şi 
încercă să-i ducă cu vorba, dar i se făcu un semn poruncitor 
să tacă. Funcţionarul examina documentele şi paşaportul lui 
Gavallan cu multă meticulozitate şi fără grabă, în tot acest 
timp tinerii înghesuindu-i şi sufocându-i cu mirosul 
trupurilor lor. Apoi omul deschise geanta de voiaj a lui 
Gavallan şi scotoci brutal, dar nu conţinea decât aparatul 
de ras, o cămaşă de schimb, lenjerie şi pijamale şi o sticlă 
de whisky de un sfert. Sticla fu confiscată pe dată de unul 
dintre tineri, deschisă şi vărsată pe podea. 

— Dew neh îoh moh, spuse suav în chineză Gavallan şi 
Mclver aproape că se-necă. Sus cu revoluţia! 


— Mullahul îl luă la întrebări pe funcţionar şi putură să 
vadă spaima pe chipul omului. Într-un târziu, tânărul care 
vorbea englezeşte spuse: 

— Autorităţile vor păstra acte şi paşaport şi voi explicaţi 
mai mult mai târziu. 

— Am să-mi păstrez paşaportul, spuse Gavallan blând. 

— Autorităţile păstrează! Duşmanii poporului vor suferi. 
Cei care încalcă legea, aterizări ilegale şi veniri aici, vor 
suferi pedeapsa islamică. Excelenţa Sa vrea să ştie cine în 
avion cu voi. 

— Doar echipajul meu de două persoane. Sunt pe lista 
ataşată aprobării pentru aterizare. Acum, paşaportul meu, 
vă rog! Şi acel document... 

— Autorităţile păstrează! Unde stai? 

Mclver îşi dădu adresa. Tânărul traduse. Din nou urmă o 
discuţie înfierbântată. 

— Trebuie să vă spun: acum avioanele voastre nu pot să 
Iranului... Toate avioanele acum în Iran aparţin statului şi... 

— Avioanele aparţin proprietarilor de drept. Proprietarilor 
de drept, spuse Mclver. 

— Da, spuse tânărul, dispreţuitor. Statul nostru islamic e 
proprietar. Dacă nu place legi, pleacă! Pleacă Iran! Noi nu 
chemat la tine aici. 

— Ah, dar greşeşti! Noi, cei de la S-G Helicopters, am fost 
invitaţi aici. Noi lucrăm pentru guvernul vostru şi am servit 
IranOQil ani de zile. 

Bărbatul scuipă. 

— IranOil firma Şahului. Statul Islamic are petrolul, nu 
străinii. Voi curând arestaţi cu toţi ceilalţi pentru mare 
crimă: furat petrolul Iranului. 

— Prostii! N-am furat nimic. Am ajutat Iranul să intre în 
secolul douăzeci. Am... 

— Pleacă Iran dacă vrei, spuse din nou cel ce vorbea fără 
să-i dea atenţie. Acum toate ordinele vin de la Imamul 
Khomeini. El spune nu aterizări sau decolări fără 


îngăduinţă. De fiecare dată o gardă de la Khomeini merge 
cu fiecare avion. Înţelegi? 

— Noi înţelegem-ce spuneţi, replică Gavallan politicos. Pot 
să vă rog să ne daţi asta în scris? Căci guvernul Bakhtiar s- 
ar putea să nu fie de acord. 

Omul traduse şi se iscă un hohot general de râs. 

— Bakhtiar s-a dus, spuse bărbatul printre hohote de râs. 
Potaia Şahului se ascunde. Se ascunde, înţelegi? Imamul 
este guvernul. El singur. 

— Da, desigur, spuse Gavallan fără să-l creadă. Deci putem 
pleca?! 

— Pleacă. Mâine prezentaţi autorităţi. 

— Unde şi care autorităţi? 

— Autorităţile Teheran. 

Omul traduse pentru ceilalţi şi din nou toată lumea râse. 
Mullahul băgă în buzunar paşaportul şi celelalte documente 
şi plecă călcând apăsat, plin de importanţă. Gărzile îl 
însoţiră, luându-l cu ele şi pe asudatul ofiţer. Ceilalţi o 
porniră care încotro, în aparenţă fără ţintă. Câţiva 
rămaseră să-i privească, sprijiniți de perete, fumând, cu 
carabinele militare agăţate neglijent de umăr. Clădirea era 
foarte friguroasă şi deosebit de goală. 

— Are în mare măsură dreptate, ştii? 

Gavallan şi Mclver priviră în jur. Era George Talbot de la 
Ambasada Britanică, un bărbat scund, uscăţiv, de cincizeci 
şi cinci de ani, îmbrăcat într-un pardesiu gros şi pe cap cu o 
căciulă rusească de blană. Stătea în uşa biroului vamal. 
Lângă el se afla un bărbat cam de şaizeci de ani, înalt, lat în 
umeri, cu ochi de un albastru palid, foarte duri, cu mustaţa 
cenuşie şi tunsă scurt, ca şi părul, îmbrăcat obişnuit - fular, 
pălărie şi un pardesiu vechi. Amândoi fumau. 

— O, hello, George, mă bucur să te văd! Gavallan se 
îndreptă către el, întinzându-i mâna. Il cunoştea de ani de 
zile, fuseseră şi în Iran şi în Malaya, unde lucrase Talbot mai 
înainte şi unde S-G avea de asemenea vaste operaţii de 
deservire a exploatărilor petroliere. 


— De când eşti aici? 

— Doar de câteva minute. Talbot strivi ţigara, tuşind 
absent. 

— Hello, Duncan! Ei, grozavă brambureală, nu-i aşa? 

— Da, aşa-i. 

Gavallan aruncă o privire scurtă celuilalt bărbat. 

— Ah, îmi dai voie să ţi-l prezint pe dl. Armstrong? 
Gavallan îi scutură mâna. 

— Hello, spuse, întrebându-se unde îl mai văzuse şi cine 
era, măsurându-i căutătura fermă şi chipul aspru. 

Cincizeci de lire pentru un nasture rupt că dacă-i 
american e de la CIA, se gândi. 

— De la ambasadă? întrebă ca din întâmplare, ca să afle. 

Omul zâmbi şi scutură din cap. 

— Nu, sir. 

Îşi ascuţise auzul, dar nu putu să identifice accentul - 
englezesc sau american. Poate fi şi unul şi altul. 

Sau canadian, se gândi. E greu de spus după două cuvinte 

— Cu treburi oficiale pe-aici? întrebă Mclver. 

— Da şi nu. 

Talbot se îndreptă cu paşi mari către uşa care ducea spre 
pista aeroportului, unde se afla parcată maşina lui Mclver, 
îndepărtându-i de urechi iscoditoare. 

— De fapt, în clipa în care am auzit apropiindu-se 
reactorul vostru, noi, ăăă, ne-am grăbit încoace sperând că 
ai putea să iei nişte, aăă, cum să zic, nişte misive pentru 
guvernul Majestății Sale. Ambasadorul v-ar fi mai mult 
decât recunoscător. Dar, ei bine, am ajuns aici chiar la 
vreme ca să vă vedem avionul decolând. Păcat! 

— Aş fi bucuros să vă ajut oricum, spuse Gavallan la fel de 
încet. Poate mâine? 

Văzu brusc schimbul de priviri dintre cei doi bărbaţi şi se 
întrebă încă o dată ce i se părea a nu fi în regulă. 

— E cu putinţă, domnule Gavallan? întrebă Armstrong. 

— E cu putinţă. 


Gavallan hotări că era englez, deşi nu în întregime. Talbot 
zâmbi şi tuşi fără să bage de seamă. 

— O să plecaţi cu sau fără aprobare iraniană, permis 
oficial sau paşaport? 

— Eu... hm... am într-adevăr o copie a acelui document şi 
un alt paşaport. Am cerut oficial unul de rezervă în cazul 
unei astfel de eventualităţi. 

Talbot oftă. 

— Neobişnuit, dar înţelept. O, apropo, mi-aş dori tare mult 
o copie a permisului de aterizare oficial pe care-l ai. 

— Poate că nu-i o idee atât de bună - oficial. Nu poţi şti 
niciodată la ce şarlatanii pot recurge unii oameni în zilele 
astea. 

Talbot râse, după care zise: 

— Dacă, ăă... pleci mâine, am aprecia foarte mult dac-ai fi 
atât de bun să-l iei pe domnul Armstrong cu dumneata, 
bănuiesc că Al Shargaz este ţinta. 

Gavallan şovăi. 

— E o cerere oficială? Talbot zâmbi. 

— Oficial neoficială. 

— Cu sau fără aprobare iraniană, permis sau 

— Eşti perfect îndreptăţit să întrebi asta. Garantez că 
hârtiile domnului Armstrong vor fi în perfectă regulă. 

Adăugă, evident pentru a încheia conversaţia: 

— Aşa cum atât de bine ai subliniat, în zilele noastre unii 
oameni nu cunosc nici o măsură când e vorba de şarlatanii. 

Gavallan dădu din cap. 

— Foarte bine, domnule Armstrong. Eu am să fiu cu 
căpitanul Mclver. Depinde de dumneata să dai de noi. Cel 
mai devreme, ETD ar fi aici în jur de cinci după-amiaza, dar 
n-am să aştept după dumneata. E-n regulă? 

— Mulţumesc, sir. 

Gavallan ascultă din nou atent, dar tot nu se putu hotărî. 

— George, la începutul discuţiei spuneai de piticania 
arogantă „Are dreptate, ştii?”. Dreptate în privinţa cui? Că 


acum trebuie să descopăr şi să mă prezint cine ştie cărei 
autorităţi necunoscute din Teheran? 

— Nu, că Bakhtiar a demisionat şi se-ascunde. Amândoi 
bărbaţii rămaseră cu gurile căscate. 

— Sfinte Dumnezeule! Eşti Sigur? 

— Bakhtiar a demisionat oficial cu câteva ore în urmă şi, 
foarte înţelept din partea lui, a dispărut. 

Vocea lui Talbot era moale şi calmă, iar fumul de ţigară îi 
puncta cuvintele. 

— De fapt situaţia a devenit dintr-o dată destul de delicată. 
De aici şi... ăăă... neliniştea noastră în privinţa hm... cum să 
zic... în sfârşit, să lăsăm asta. Noaptea trecută, Şeful 
Statului Major, generalul Ghara-Baghi, sprijinit de ceilalţi 
generali, a ordonat tuturor trupelor să se întoarcă înapoi în 
cazărmi, declarând că forţele armate erau acum neutre şi 
prin asta lăsându-l fără apărare pe primul lor ministru legal 
şi statul în mâinile lui Khomeini. 

— Neutre? îl îngână Gavallan neîncrezător. Asta-i 
imposibil! Imposibil, e ca şi cum s-ar sinucide! 

— Sunt de acord, dar e-adevărat. 

— Christoase! 

— Desigur, numai o parte din unităţi se vor supune altele 
vor lupta, continuă Talbot. Fără îndoială, poliţia şi SAVAK nu 
sunt afectate, ei n-o să se lase, deşi bătălia lor va fi pierdută 
până la urmă. Insha Allah, bătrâne. până atunci vom înota 
în sânge până la genunchi, stai liniştit. 

Mclver întrerupse tăcerea. 

— Dar dacă Bakhtiar... asta nu-nseamnă că s-a terminat? 
S-a terminat, spuse din ce în ce mai înfierbântat, războiul 
civil s-a terminat, să-i mulţumim Domnului pentru asta! 
Generalii au oprit adevărata baie de sânge, cea mare. Acum 
putem cu toţii să revenim înapoi la normal. Necazurile au 
luat sfârşit! 

— Oh, nu, dragul meu prieten, spuse şi mai liniştit Talbot, 
necazurile abia au început. 

CAPITOLUL. 20 


La sonda Bellissima; ora 6,35 seara. Apusul de soare era 
superb, norii tiviţi cu roşu, jos, deasupra orizontului, cerul 
limpede, curat, luceafărul de seară strălucitor iar secera 
lunii neştirbită. Dar era foarte frig acolo, la peste patru mii 
de metri, şi deja se întunecase către est, iar Jean-Luc 
identificase cu greu elicopterul care se apropia. 

— Uite-l că vine, Gianni! strigă el către sondor. Asta avea 
să termine cea de-a treia tură a lui Scot Gavallan. Toată 
lumea, sondori, bucătari, muncitori, trei pisici şi patru câni, 
inclusiv un canar aparţinându-i lui Gianni Salubrio - 
fuseseră deja transportaţi în siguranţa la sonda Rossa. 
Excepţie făceau Gianni, Pietro şi alţi doi oameni care încă 
mai erau ocupați cu închiderea sondei şi Mario Guineppa, 
care ţinuse să rămână până la capăt, în ciuda insistențelor 
lui Jean-Luc. 

Jean-Luc păstră un ochi îngrijorat îndreptat către troianul 
de zăpadă care atârna deasupra şi care trosnea din când în 
când, făcându-l să simtă fiori pe şira spinării. Când 
elicopterul se întorsese prima dată, toată lumea îşi ţinuse 
răsuflarea, înspăimântată de zgomot, deşi Pietro îi 
asigurase că erau doar palavre: numai dinamita putea să 
pornească o avalanşă sau Dumnezeu. Şi atunci, ca şi cum ar 
fi vrut să dovedească că se înşeală, troianul se mişcase din 
nou, doar puţin, dar îndeajuns ca să le oprească respiraţia 
celor care încă mai rămăseseră la sonde. 

Pietro închise ultimul întrerupător şi turbinele 
generatoarelor Diesel începuseră să-şi încetinească rotația. 
Îşi şterse obosit fruntea, lăsând pe ea o urmă de ulei. Îl 
dureau spatele şi mâinile din pricina poziţiei şi a frigului, 
dar puţul era închis şi asigurat cât de bine putuse. Zări 
deasupra prăpastiei elicopterul începând o manevră 
prudentă de apropiere. 

— Să mergem, spuse în italiană către ceilalţi. Nu mai 
putem face altceva pe-aici. Nimic altceva decât să aruncăm 
dracului în aer rahatul ăla care atârnă deasupra noastră. 


Ceilalţi îşi făcură nervoşi cruce şi porniră tropăind prin 
zăpadă către platforma elicopterului, lăsându-l singur. Privi 
în sus către creastă. 

— Parc-ai fi vie, murmură. Un monstru împuţit gata să se 
rostogolească ca să mă-nghită pe mine şi sonda mea. Dar n- 
ai s-o faci, târfă! 

Intră în mica magazie de dinamită şi luă cele două 
încărcături de explozibil pe care le pregătise - şase batoane 
de dinamită în fiecare, legate în jurul unei capse cu un fitil 
de treizeci de secunde. Le puse cu grijă într-o geantă mică, 
împreună cu o brichetă şi o cutie de luminări de rezervă. 

— Sfântă Fecioară, se rugă simplu, fă ca blestemăţiile 
astea să funcţioneze! 

— Pietro, hei, Pietro! 

— Vin, vin! E destul timp! 

Ajuns afară, văzu faţa albă, ciupită de vărsat a lui Gianni. 

— Ce se-ntâmplă? 

— Guineppa. Mai bine hai să vezi. 

Mario Guineppa zăcea pe spate, horcăind şi dând ochii 
peste cap. Jean-Luc se afla lângă pat, ţinându-l de 
încheietura mâinii. 

— Bate când iute... când de-abia pot să-l simt, spuse 
neliniştit. 

— Mario a trecut printr-un control medical serios acum 
patru săptămâni. Cel anual. Cardiogramă, totul. Foarte 
serios. A ieşit perfect! Pietro scuipă pe podea. Doctorii! 

— A fost prost c-a insistat să rămână, spuse Gianni. 

— Ele şeful, face ce-i place. Hai să-l punem pe targa şi s-o 
luăm din loc, adăugă grav Pietro. Nu mai putem face nimic 
pentru el aici. La dracu' cu dinamita. O s-o facem mâine sau 
poimâine. II ridicară cu grijă, îl înfăşurară ca să-i fie cald şi-l 
transportară afară din rulotă, prin zăpadă, către elicopterul 
care-aştepta. 

Chiar când ajunseră lângă platformă, muntele gemu. 
Priviră în sus. Zăpada şi gheaţa începură să se 
rostogolească, prinzând viteză. În câteva secunde, avalanşa 


se pornise în forţă. Nu era timp să fugă. N-aveau altceva de 
făcut decât s-aştepte. Mugetul crescu, zăpada se scurse de 
pe munte şi purtă cu ea în abis o rulotă şi unul dintre marile 
rezervoare de oţel. Apoi se opri. 

— Mamma mia! oftă Gianni făcându-şi cruce. Credeam că 
ne-am dus de data asta. 

Şi Jean-Luc îşi făcuse cruce. 

Troianul de deasupra lor părea şi mai ameninţător. Mii de 
tone aplecate deasupra aşezării, parte din suprafaţa 
stâncilor descoperită. Pale mici de zăpada cădeau continuu. 

— Jean-Luc! 

Era Guineppa. Avea ochii deschişi. 

— Nu... Nu aştepta... Dinamitează acum... Trebuie, 
trebuie! 

Pietro spuse: 

— Are dreptate. Acum său niciodată! Te rog... mă simt 
bine... mamma mia, fă-o acum! Mi-e bine. 

Alergară către elicopter. Targa încăpu de-a curmezişul 
nudului de scaune din faţă şi fu legată repede la locul ei. 
Ceilalţi îşi puseră centurile de siguranţă. Jean-Luc urcă în 
carlingă, se aşeză pe scaunul din stânga şi-şi puse căştile. 

— E-n regulă, Scot? 

— Formidabil, bătrâne. Ce face Guineppa? 

— Nu prea bine. Jean-Luc verifică instrumentele. Totul era 
pe verde iveau îndeajuns combustibil. 

— Merde! Căciula aia poate să se lase în fiecare clipă, ai 
grijă la curenţii de aer, s-ar putea să fie destul de răi şi-n 
sus şi-n jos! 

Scot îi întinse încă o pereche de căşti care era legată în 
reţeaua lor. 

— Uite, le-am racordat pentru Pietro cât timp am aşteptat 
la Rosa. Să i le dai când ne ridicăm. Nu prea mă simt în 
siguranţă aici. 

— Dă-i drumul! 

Scot trase maneta de gaze şi ridică aparatul de pe sol, 
dădu puţin înapoi, se întoarse şi ajunse deasupra prăpastiei. 


Când începură urcarea, Jean-Luc se strecură peste scaun 
înapoi în cabină. 

— Uite, pune astea pe cap, Pietro! Acum eşti în legătură cu 
noi, în faţă. 

— Bun, foarte bine! 

Pietro îşi alesese cel mai apropiat scaun de uşă. 

— Când începem, pentru Dumnezeu, pentru sănătatea 
mea şi-a mamei tale, să nu cazi! 

— Pietro râse nervos. Jean-Luc se mai uită o dată la 
Guineppa care părea să se simtă mai bine acum, merse din 
nou în faţă şi-şi puse căştile. 

— M-auzi, Pietro? 

— Si, si, amico! 

Elicopterul se ridică spiralând. Ajunse la acelaşi nivel cu 
creasta. Din acest unghi, troianul de zăpadă nu părea atât 
de periculos. Începură să se legene uşor. 

— Urcă încă treizeci de metri, amico, se auzi în căşti şi mai 
spre nord. 

— Înţeles, Pietro. Tu eşti navigatorul acum, spuse Scot. Cei 
doi piloţi se concentrară. Pietro le arătă locul - coasta de 
nord - unde dinamita trebuia să taie suportul nămetelui şi 
să creeze o avalanşă care să-l îndepărteze de sondă. 

— S-ar putea să meargă, murmură Scot. Mai făcură un tur 
ca să se-asigure. 

— Amico, când ajungem la treizeci de metri deasupra 
locului ăla, rămâi aşa. Am să aprind fitilul şi-am să arunc. 
Buono? 

În vocea lui se putea bănui un tremur. 

— Nu uita să deschizi uşa, bătrâne, spuse sec Scot. 

În loc de răspuns, auziră un şuvoi de invective în italiană. 
Scot zâmbi, apoi un curent de aer descendent îl cobori 
cincisprezece metri mai înainte de a putea corecta. În 
minutul următor erau la altitudinea şi poziţia potrivite. 

— Bun, amico, ţine-l acolo! 

Jean-Luc se întoarse să privească. În spatele lui, în cabină, 
ceilalţi se holbau fascinaţi la Pietro. Acesta scoase prima 


încărcătură şi trase de fitil ca să-l facă să stea drept, 
fredonând „Aida”. 

— Sfântă Fecioară, Pietro, spuse Gianni, eşti sigur că ştii 
ce faci? 

Pietro îşi strânse pumnul stâng, îl puse pe cel drept, în 
care ţinea dinamita, pe bicepsul stâng şi făcu un gest 
edificator. 

— Pregătiţi-vă, ăia din faţa, spuse în laringofon şi-şi 
deschise centura de siguranţă. Verifică locul deasupra 
căruia se aflau, apoi dădu din cap. 

— Bun. Ţine-l aşa. Gianni, fii gata cu uşa. Deschide 
afurisenia aia o idee şi eu fac restul. 

Aparatul se clătina din pricina turbulenţelor de aer. Gianni 
îşi deschise centura şi merse până la uşă. 

— Grăbeşte-te, spuse, simțindu-se foarte nesigur pe 
picioare, apoi adaugă către cel mai apropiat dintre prietenii 
săi: Apucă-te de cureaua mea. Deschide uşa, Gianni. 

Gianni se luptă cu uşa şi o deschise de câteva palme, 
ţinând-o aşa. Toţi uitaseră de bolnavul de pe brancardă. Un 
curent puternic de aer năvăli cu zgomot în cabină. Aparatul 
se răsuci, vârtejul format de uşa deschisă creându-i 
dificultăţi lui Scot în a-l controla. Pietro ridică fitilul şi 
încercă să aprindă bricheta cu degetul mare. Nu reuşi. 
Repetă de câteva ori gestul, de fiecare dată mai nervos. 

— Sfântă Fecioară, haide! 

Începuseră să îi curgă picături de sudoare de pe faţă când, 
în cele din urma, bricheta se aprinse. Fitilul prinse viaţă, 
scuipând scântei. Ţinându-se cu o mână, se aplecă spre uşă, 
biciuit de curenţii de aer. Aparatul săltă şi amândoi bărbaţii 
îşi doriră să fi avut prevederea de a aduce o centură de 
siguranţă suplimentară. Cu grijă, Pietro aruncă încărcătura 
de explozibil prin deschizătura uşii. Imediat, Gianni trânti 
uşa şi-o încuie. Apoi începu să înjure. 

— Lansat bomba, să plecăm! ordonă Pietro clănţănind din 
dinţi de frig şi-şi legă din nou centura. 


Imediat elicopterul viră, aplecându-se într-o parte, şi el fu 
atât de mulţumit că reuşise încât începu să râdă. Ceilalţi i 
se alăturară isteric. Pe fondul veseliei generale, se 
întoarseră ca să privească în jos în timp ce el număra: 

— Şase, cinci, patru, trei, doi, unu... 

Nu se întâmplă nimic. La fel de repede cum izbucnise, 
râsul se topi. 

— Ai văzut-o căzând, Jean-Luc? 

— Nu, n-am văzut nimic! spuse întunecat francezul, 
nedorind să repete manevra. Poate a lovit o stâncă şi i-a 
sărit capsa! 

Dar în sinea lui spunea: Italian idiot, mâncător de 
scârboşenii, nu eşti în stare să legi câteva batoane de 
dinamită la un afurisit de fitil. 

— O facem din nou, da? 

— De ce nu, spuse încrezător Pietro. Detonatorul a fost 
perfect! Diavolul a vrut să nu ia foc. Da, fără îndoială se 
întâmplă de multe ori în zăpadă. De multe ori. Zăpada-i o 
târfă şi nu poţi să ştii... 

— Nu da vina pe zăpadă, Pietro! A fost voia Domnului, nu a 
diavolului, spuse Gianni superstiţios, făcându-şi cruce. Pe 
sufletul mamei, de ajuns cu diavolul câtă vreme suntem sus. 

Pietro luă a doua încărcătură şi o examina cu grijă. Sârma 
care ţinea legate batoanele era tare şi fitilul nu se mişca. 

— Uite, vezi, e perfectă. Ca şi cealaltă. 

O săltă dintr-o mână în cealaltă, apoi o izbi tare de cotiera 
fotoliului ca să vadă dacă fitilul sare de la locul lui. 

— Mamma mia, spuse unul dintre oameni, simţindu-şi 
stomacul întors pe dos. Eşti nebun? 

— Asta nu-i ca nitroglicerina, amico, răspuse Pietro şi izbi 
şi mai tare. Uite, vezi? E strânsă bine. 

— Nu aşa de strânsă ca gaura mea! spuse furios Gianni în 
italiană. Opreşte-te, pentru Dumnezeu! 

Pietro ridică din umeri şi privi afară pe fereastră. Creasta 
se apropia. Putea să vadă locul exact. 


— Pregăteşte-te, Gianni, apoi în laringofon: Doar încă 
puţin, signor pilot, mai către est. [ine-l aşa... Stai pe loc! Nu 
poţi să-l ţii mai nemişcat? Pregăteşte-te, Gianni! 

Ridică fitilul, apropiind bricheta de capătul liber. 

— Deschide păcătoasa aia de uşă! 

Nervos, Gianni îşi desfăcu centura de siguranţă şi se 
supuse, aparatul se răsuci şi el ţipă când alunecă, izbind cu 
toată greutatea trupului în uşă, deschizând-o larg şi 
alunecând în afară. Însă cel din spatele lui îl ţinea de curea 
şi rămase atârnat pe margine, pe jumătate înăuntru, 
jumătate în afară, vârtejul de aer trăgând de el. În clipa în 
care Gianni deschisese uşa, Pietro frecase cu degetul mare 
piatra brichetei şi fitilul se aprinsese, dar în panica ce-i 
cuprinsese pe toţi, atenţia îi fu abătută şi, instinctiv, se 
repezise şi el să-l apuce pe Gianni, iar dinamita îi căzu din 
mână. II priviră cu toţii, înnebuniţi, aruncându-se pe podea, 
căştile zburându-i smulse de pe urechi, întinzându-le pe sub 
scaune într-o parte şi-n alta după cum aluneca legătura de 
dinamită, în timp ce fitilul ardea vesel. Aproape leşinat, 
Gianni se apucă strâns cu o mână de minerul uşii şi începu 
să se tragă înapoi, înnebunit de spaimă că cureaua lui se va 
rupe şi blestemându-se că o purta pe cea subţire, dăruită 
de soţia lui de Crăciun. Degetele lui Pietro atinseră 
dinamita. Fitilul scânteie şi-i arse carnea, dar el nu simţi 
durerea. Înşfacă bine explozibilul şi, încă întins pe podea, se 
zvârcoli răsucindu-se în jurul lui, se agăţă de suportul unui 
scaun şi aruncă dinamita cu ce mai rămăsese din fitilul 
arzând pe deasupra lui Gianni, afară, apoi întinse mâna 
liberă şi se încleşta de unul dintre picioarele prietenului 
său, ajutându-l să se tragă înapoi. Celălalt trânti uşa, o 
închise şi cei doi, Pietro şi Gianni, se prăbuşiră pe podea 
unul lângă celălalt. 

— la-l de aici, Scot, spuse slab Jean-Luc. Elicopterul se 
aplecă pe-o parte lăsând faţa de nord a muntelui la treizeci 
de metri dedesubt. Pentru un moment creasta rămase la fel 
de pură, îngheţată şi nemişcată. Urmă o explozie uriaşă pe 


care nimeni din elicopter n-o simţi sau auzi. Zăpada spirală 
în sus şi începu să se aşeze, apoi, cu un muget puternic, 
întreaga faţă de nord se rostogoli în jos. Avalanşa căzu în 
vale, săpând în coasta muntelui o brazdă de patru sute de 
metri lăţime, până când se opri. Elicopterul se răsuci. 

— Dumnezeule, uite, spuse Scot, arătând în faţa lor. 

Troianul de zăpadă dispăruse. Deasupra sondei Bellissima 
rămăsese doar o pantă blândă. Aşezarea era neatinsă, 
exceptând locul în care fuseseră rulota şi rezervorul de 
nămol, luate mai devreme de prima avalanşă. 

— Pietro, strigă Jean-Luc înfierbântat, ai... 

Se opri. Pietro şi Gianni se aflau încă pe podea, încercând 
să se adune, Pietro fără căşti pe cap. 

— Scot, nu se poate vedea de la ferestrele lor! Du-te mai 
aproape şi întoarce-te ca să poată vedea şi ei. 

Înfierbântat, Jean-Luc se caţără înapoi în cabină şi începu 
să-i tragă ghionturi lui Pietro, felicitându-l. Toţi se uitară la 
el cu priviri înceţoşate şi când înţeleseseră ce striga, 
încercând să acopere urletul motoarelor, îşi uitară teama şi 
se repeziră la ferestre şi atunci, văzând cât de perfect 
îndepărtase explozia primejdia, lăsară să le scape un strigăt 
de bucurie. Gianni îl îmbrăţişa călduros pe Pietro, jurându-i 
veşnică prietenie, binecuvântându-l pentru că le salvase 
vieţile şi slujba. 

— Niente, caro, spuse Pietro expansiv. Nu sunt eu din 
Aosta? 

Jean-Luc se apropie de targa şi-l scutură blând pel Mario 
Guineppa. 

— Mărio, Pietro a reuşit! I-a ieşit perfect, Bellissima e-n 
siguranţă! 

Guineppa nu răspunse. Murise. 

CAPITOLUL 21 

MARŢI 13 februarie 1979 

Pe coasta de nord a muntelui Sabalan; ora 10 dimineaţa. 
Era o noapte cu un frig pătrunzător şi un cer lipsit de nori. 
o mulţime de stele, luna strălucitoare. Căpitanul Ross şi cei 


doi gurka îşi croiau prudenţi drum pe sub o creastă, în 
urma călăuzei şi a agentului CIA. Soldaţii purtau pe 
deasupra uniformei salopete cu glugă, albe ca zăpada, 
mănuşi şi lenjerie groasă, dar totuşi frigul îi chinuia. Se 
aflau la aproape două mii patru sute de metri altitudine, 
mergând cu vântul în faţă către ţinta lor, aflată la opt sute 
de metri de partea cealaltă a versantului. Deasupra lor se 
înălța la peste patru mii opt sute de metri uriaşa siluetă 
conică a vulcanului stins. 

— Meshghi, ne oprim şi ne odihnim, spuse agentul CIA în 
turceşte către călăuză. 

Amândoi erau îmbrăcaţi cu hainele grosolane ale triburilor 
din munţi. 

— După cum ţi-e voia, aga, aşa să fie. 

Călăuza îi conduse în afara cărării, prin zăpadă, într-o 
mică peşteră pe care niciunul dintre ei n-o observase. Omul 
era bătrân şi vânos ca un măslin împovărat de ani, păros şi 
subţiratic, cu hainele zdrenţuite şi totuşi cel mai în putere 
dintre toţi, după aproape două zile de urcuş. 

— Bine, spuse agentul CIA, apoi către Ross: Hai să ne- 
nghesuim aici până ne-ntremăm. 

Ross îşi dădu jos de pe umăr carabina, se aşeză şi-şi 
sprijini uşurat raniţa de perete, simțind mii de ace în tălpi, 
coapse şi spate. 

— Tot trupul mi-e numai junghiuri, fir-ar al naibii, spuse 
dezgustat. Şi cic-aş fi în formă! 

— Eşti în formă, sahib, spuse în gurkali, cu un zâmbet, 
Sergentul gurka, cel căruia i se spunea Tenzing. La 
Următoarea învoire urcăm pe Everest. ai? 

— Pe mă-ta! îi răspunse Ross în engleză şi cei trei soldaţi 
râseră împreună. 

Apoi agentul spuse gânditor: 

— Trebuie să fie ceva să stai pe vârful muntelui ăla Ross îl 
văzu privind afară, în noapte, la cele peste trei mii de metri 
de munte aflate sub ei. Când se văzuseră prima dată, la 
locul de întâlnire de lingă Bandare - Pahlavi, cu două zile în 


urmă, dacă nu i s-ar fi spus dinainte l-ar fi socotit în parte 
mongol, nepalez sau tibetan, fiindcă omul avea părul negru, 
o piele gălbuie şi ochi, asiatici şi era îmbrăcat ca un nomad. 

— Contactul tău de la CIA se numeşte Rosemont, Vien 
Rosemont. E pe jumătate vietnamez, pe jumătate american, 
îi spusese colonelul de la CIA la pregătire. Are douăzeci şi 
şase de ani, e aici de un an, vorbeşte farsi şi turceşte şi tatăl 
lui a fost agent şi poţi să te-ncrezi în el orbeşte. 

— Se pare că va trebui s-o fac, sir, până la urmă, nu 
credeţi? 

— Ah? Oh... sigur, da, cred că da. O să-l întâlneşti la sud de 
Bandar-e Pahlavi, la coordonatele astea; e folositor să aibă 
barca. O să ţineţi coasta pân-o să ajungeţi chiar la sud de 
graniţa sovietică şi de-acolo o luaţi la picior. 

— Ele călăuza? 

— Nu, el e... aaa. cel care ştie despre Mecca - ăsta e 
numele de cod pentru postul de radar. Să facă rost de 
călăuză e problema lui, dar el o să vă ducă. Dacă nu-i acolo, 
aşteptaţi toată sâmbătă noaptea. Dacă nu-i acolo până-n 
zori, e deconspirat şi voi abandonaţi, okayl 

— Da. Ce-i cu zvonurile despre insurecția din Azerbaidjan? 

— Din cele ce ştim, sunt ceva lupte în Tabriz şi în partea 
vestică, nimic în jurul Ardabilului. 

— Rosemont ar trebui să ştie mai multe. Noi, hm..., noi 
ştim că sovieticii au masat trupe şi sunt pregătiţi sa 
acţioneze dacă Azerbaidjanul îi înlătură pe sprijinitorii lui 
Bakhtiar. Depinde de conducătorii lor. Unul dintre ei e 
Abdullah Han. Dacă dai de necaz, du-te la el, e unul dintre 
ai noştri. Loial. 

— E-n regulă. Şi pilotul ăsta, Charles Petikin?! Să zicem că 
n-o să ne ia... 

— Convinge-l - într-un fel sau altul. Operaţiunea asta - 
aprobată până sus la vârf, şi de la voi şi de la noi, dar nu 
putem pune nimic în scris. Aşa-i, Bob? 

Celălalt bărbat aflat la pregătire, un anume Robert 
Armstrong, - nici pe el nu-l mai întâlnise până atunci - 


dăduse din cap afirmativ: 

— Da. 

— Şi iranienii? Ei l-au aprobat? 

— E o problemă de ăă... securitate naţională, a voastră şi-a 
noastră. Şi a lor, dar ei, aăă... ei sunt ocupați. Bakhtiar... Ei, 
Bakhtiar este... s-ar putea să nu maiţină prea mult. 

— Atunci e-adevărat, Statele Unite fac curăţenie? 

— Nu ştiu nimic de asta, căpitane. 

— O ultimă-ntrebare: de ce nu vă trimiteţi oamenii voştri? 

În locul colonelului răspunsese Robert Armstrong: 

— Sunt toţi ocupați. Nu putem aduce aici alţii prea repede. 
Nu cu antrenamentul dumitale, de elită. 

Desigur că suntem bine antrenați, se gândi Ross 
mişcându-şi umerii băşicaţi de curelele raniţei. Să ne 
căţărăm, să sărim, să schiem, să înotăm pe sub apă, să 
ucidem tăcut sau cu foarte mult zgomot, să ne mişcăm uşor 
ca briza în urma teroriştilor sau a duşmanilor şi să aruncăm 
totul în aer dacă-i nevoie, deasupra şi sub apă. Dar sunt al 
dracului de norocos că am tot ce vreau. Sănătate, studii, 
Sandhurst, paraşutişti, SAS şi chiar iubiții mei gurkas. Le 
zâmbi amândoura şi spuse în gurkali, într-un dialect vulgar, 
o obscenitate care îi făcu să izbucnească într-o cascadă 
tăcută de râs. Vien Rosemont şi călăuza se uitară la ei. 

— Vă cer iertare, Excelenţelor, spuse în farsi, le spuneam 
doar fraţilor mei să-şi măsoare purtările. 

Meshghi nu spuse nimic, mulţumindu-se să-şi întoarcă 
privirile înapoi în noapte. Rosemont îşi scosese cizmele şi 
acum îşi masa picioarele ca să şi le dezgheţe. 

— Tipii pe care i-am văzut, ofiţerii englezi, nu sunt prieteni 
cu soldaţii lor. Nu ca tine. 

— Poate că-s mai norocos decât alţii. 

Cu coada ochiului, Ross urmărea călăuza care se ridicase 
în picioare şi stătea acum la intrarea în peşteră ascultând. 
Bătrânul devenise din ce în ce mai nervos în ultimele câteva 
ceasuri. Cât de mult pot să mă încred în el? se întrebă, apoi 


aruncă o privire iute către Guene aflat cel mai aproape. 
Bărbatul cel scund înţelese şi dădu uşor din cap. 

— Căpitanul e de-al nostru, îi spunea Tenzing lui 
Rosemont, plin de mândrie. Ca şi tatăl său şi bunicul 
înaintea lui - amândoi au fost Sheng-han. 

— Ce înseamnă asta? 

— E un titlu gurka, spuse Ross ascunzându-şi mândria. 
Înseamnă stăpân al munţilor. Nu e prea mare lucru în afara 
regimentului. 

— Trei generaţii în aceeaşi uniformă! E ceva obişnuit? 

Sigur că nu-i obişnuit, ar fi vrut să-i spună, detestând 
întrebările cu caracter personal, deşi îi plăcea Rosemont. 

Barca sosise la timp şi drumul în susul coastei fusese 
parcurs iute şi sigur, ei stând ascunşi sub saci. La căderea 
serii ajunseseră uşor pe țărm şi până la noul punct de 
întâlnire, unde-i aşteptase călăuza. De-acolo repede până la 
picioarele dealului şi-apoi în munţi. Rosemont nu se 
plânsese nici o clipă, grăbindu-i întruna, vorbind puţin şi 
fără să pună niciuna din barajul de întrebări la care se 
aşteptase. 

Rosemont aştepta răbdător, băgând de seamă că Ross se 
gândea la altceva. Apoi văzu călăuza ieşind din peşteră, 
şovăind, întorcându-se şi aşezându-se pe vine, la intrare, cu 
arma pe genunchi. 

— Ce se-ntâmplă, Meshghi? întrebă. 

— Nimic, aga. În vale sunt turme. Capre şi oi. 

— Bine. 

Rosemont se sprijini mai confortabil de perete. Era 
norocos. Mare noroc că găsiseră peştera, un loc minunat de 
odihnă. Îi aruncă o privire lui Ross şi-l văzu uitându-se la el. 
După o pauză, zise: 

— E mare lucru să faci parte dintr-o echipă. 

— Care-i planul de-aici înainte? 

— Când ajungem la intrarea peşterii, o să vă conduc. Tu şi 
băieţii tăi rămâneţi în urmă până când mă asigur eu de 
toate. Okay? 


— Cum vrei. Da' ia-l pe sergentul Tenzing cu tine, poate 
să-ţi apere spatele. V-acopăr eu pe-amândoi, cu Gueng. 

După o pauza. Rosemont încuviinţa din cap. 

— Sigur, pare o idee bună. E-n regulă, sergent? 

— Da. Vă rog să-mi spuneţi ce doriţi cu cuvinte simple. 
Engleza mea nu e prea bună. 

— E de-ajuns, spuse Rosemont, ascunzându-şi 
nervozitatea. 

Ştia că Ross îl cântărea aşa cum îl cântărea şi el, căci erau 
prea multe în joc. Trebuie doar să aruncăm Mecca în aer, îi 
spusese directorul de operaţii. Avem o echipă de specialişti 
care o să te-ajute. Nu ştim cât de buni sunt, dar sunt cei 
mai buni pe care-i putem obţine. Şeful e-un căpitan: John 
Ross, uite-i fotografia, şi cu el o pereche de gurka. Nu ştiu 
dacă vorbesc engleza, dar au avut şi ei recomandări. E 
ofiţer de carieră. Ascultă, fiindcă n-ai mai lucrat niciodată 
îndeaproape cu englezi, un mic avertisment: Nu te apropia 
prea tare, nu deveni prea prietenos, şi nu te grăbi să 
foloseşti prenumele prea repede. Sunt la fel de sensibili ca 
o pisică în călduri în privinţa întrebărilor prea personale, 
aşa că ia-o încetişor. Okayl 

— Sigur. 

— Din câte ştim noi, o să găseşti Mecca goală. Celelalte 
Posturi ale noastre din apropierea Turciei sunt încă 
operaţionale. Ne gândim să rămânem cât de mult putem. 
Între timp, sperăm ca şeful să ajungă la înţelegere cu 
Şmecherii cei noii, Bakhtiar sau Khomeini. Dar Mecca... 
Afurisiţi ticăloşii care ne-au băgat într-un asemenea risc! 

— Cât de mare?! 

— Credem c-au plecat pur şi simplu în grabă, fără să 
distrugă nimic. Ai fost acolo, pentru Dumnezeu! Mecca e 
plină ochi cu jucărele ultrasecrete, aparataj de ascultare, 
de urmărire, radar de mare distanţă, cifru de trammisie 
prin satelit şi coduri şi computere, îndeajuns pentru ca prea 
puţin amabilul şef al KGB, Andropov, să fie ale 
„Personalitatea Anului” - dacă pune mâna pe ele. Poţi să 


crezi una ca asta? Ticăloşii ăia şi-au pus pur şi simplu coada 
pe spinare! 

— Trădare? 

— Mă îndoiesc! Doar prostie curată. Idioţii! N-a existat nici 
măcar un plan pentru situaţii critice la Sabalan pentru 
Dumnezeu! Şi de altfel nicăieri în altă parte. Nu-i deloc vina 
lor, cred. Nimeni dintre noi nu şi-a închipuit că Şahul o s-o 
lase baltă atât de repede, sau că Khomeini o să-l strângă pe 
Bakhtiar de zurgălăi atât de iute. N-am primit nici un semn, 
nici măcar de la SAVAK. 

Şi-acum trebuie să strângem resturile, se gândi Vien. Sau 
mai corect, să le-aruncăm în aer. Se uită iute la ceas, 
simțindu-se foarte obosit. încercă să prindă semnele nopţii 
şi ale lunii. Mai bine mai stăm o jumătate de oră. Îl dureau 
picioarele şi capul. Ross îl privea şi zâmbi în sinea lui. Eu n- 
o să cedez, englezule, da tu? 

— O oră, după aia plecăm, spuse Vien. 

— De ce să mai aşteptăm? 

— O să ne ajute luna mai bine. Suntem în siguranţă aici şi 
avem timp. 'Ți-e limpede ce trebuie să facem? 

— Mizez totul în Mecca, ce-mi arăţi tu, arunc în aer totul 
şi-odată cu asta şi intrarea peşterii şi o ştergem ca iepurii 
până acasă. 

Rosemont zâmbi şi se simţi mai bine. 

— Ce-nseamnă „casă” pentru tine? 

— Nu prea ştiu, răspunse Ross, luat prin surprindere. Nu- 
şi pusese niciodată întrebarea. După un moment, adăugă 
mai mult pentru el decât pentru american: 

— Poate Scoţia, poate Nepal. Tatăl şi mama mea sunt în 
Katmandu, sunt la fel de scoțieni ca şi mine, dar locuiesc 
acolo din '51, când s-a pensionat el. Am fost şi eu născut 
acolo, deşi mi-am făcut cea mai mare parte a vieţii în Scoţia. 
Amândouă înseamnă casă pentru mine. Dar tu. 

— Washington D. C. - de fapt First Church, Virginia, este 
aproape o parte a Washingtonului. Acolo m-am născut. 


Rosemont tânjea după o ţigare, dar ştia ca ar fi fost 
primejdios. 

— Tata lucra la CIA. Acum e mort, dar în ultimii ani ai vieţii 
a lucrat în apropiere, la Langley. Cartierul General al CIA 
este la Langley. 

Era bucuros c-avea prilejul să vorbească. 

— Mama e încă la First Church. N-am fost acolo de câţiva 
ani. Ai fost vreodată în State? 

— Nu, nu încă. 

Vântul se înteţise puţin şi amândoi cercetară un timp 
întunericul nopţii. 

— O să slăbească după miezul nopţii, spuse încrezător 
Rosemont. 

Ross văzu călăuza schimbându-şi din nou locul. O s-o rupă 
la fugă? 

— Ai mai lucrat cu călăuza şi mai înainte? 

— Sigur. Am bătut toţi munţii ăştia cu el, anultrecut. Am 
petrecut o lună aici. Rutină. O mulţime dintre adversari s-au 
infiltrat prin zona asta şi încercăm sa le luăm urma - aşa 
cum fac şi ei. 

Rosemont privi călăuza. 

— Meshghi e băiat bun. Kurzilor nu le plac iranienii sau 
irakienii sau prietenii noştri de peste graniţă. Dar ai dreptul 
să-ntrebi. 

Ross trecu pe gurkali. 

— Tenzing, ochii-n toate părţile şi pe călăuză. Mănânci mai 
târziu! 

— Imediat! 

Tenzing se strecură din sac şi dispăru în noapte, 

— L-am trimis de pază. 

— Bine, spuse Rosemonit. 

Îi urmărise cu multă atenţie în timpul urcuşului şi era 
foarte impresionat de felul în care lucrau în echipa, 
acoperindu-se unul pe celălalt, întotdeauna unul dintre ei 
unind flancurile. Întotdeauna ştiind parcă ce trebuie să 
facă, fără ordine. Întotdeauna cu piedica armei trasă. 


— Nu-i cam periculos? întrebase ceva mai devreme 

— Ba da, domnule Rosemont - dacă nu ştii ce faci spusese 
englezul fără aroganţa pe care se-aştepta s-o descopere. 
Dar când fiecare copac sau colţ sau bolovan poate ascunde 
duşmani, diferenţa între sigur şi nesigur înseamnă să ucizi 
sau să fii ucis. 

Îşi aminti că celălalt adăugase, nevinovat: „O să facem tot 
ce putem ca să vă sprijinim şi să vă scoatem de-aici” şi se 
întrebă din nou dacă vor putea să intre lăsând la o parte 
ieşitul. Mecca fusese abandonată de aproape o săptămână, 
nimeni nu ştia la ce să se aştepte când vor ajunge acolo, 
putea fi intactă, deja golită sau chiar ocupată. 

— Ştii că întreaga operaţiune e-o nebunie? 

— Nu-i treaba noastră să ne gândim la asta. 

— Treaba noastră-i doar să o facem sau să murim? Cam 
împuţită treabă. 

— Şi eu cred că-i împuţită, dacă te-ajută cumva! Fusese 
prima dată când râseseră laolaltă. 

Rosemont se simţise mult mai bine. 

— Ascultă, n-am mai spus-o până acum, dar mă bucur că 
sunt cu voi trei în gaşcă. 

— Noi, ăăă, ne bucurăm şi noi că suntem aici. Ross îşi 
ascunse stânjeneala în faţa complimentului direct. 

— Aga, strigase în farsi către călăuză, te rog gustă din 
mâncarea noastră! 

— Mulţumesc, aga, dar nu mi-e foame, răspunse bătrânul 
fără să se mişte din gura peşterii. 

Rosemont îşi trase cizmele. 

— Aveţi multe unităţi militare în Iran? 

— Nu, juma' de duzină. Aici îi pregătim pe iranieni. 

— Crezi că Bakhtiar o să reziste mult? 

Îşi deschise rucsacul şi împărţi cutiile de conserve cu 
carne de vită. 

— Nu, umblă vorba printre triburi că o s-o termine repede, 
probabil împuşcat, până într-o săptămână. 

Ross fluieră. 


— Aşa de rău? 

— Mai râu. Că-n cel mult un an Azerbaidjanul o să fie un 
protectorat sovietic. 

— Fir-ar al dracului! 

— Sigur, dar nu ştii niciodată, zâmbi Vien, asta face viaţa 
interesantă. 

Ross îi întinse plosca cu un gest neglijent. 

— Cea mai bună pritoceală iraniană ce se poate cumpăra. 

Rosemont se strâmbă şi luă cu grijă o înghiţitură, apoi se 
lumină la faţă. 

— Sfinte lisuse Christoase! Scotch adevărat! 

Se pregăti să tragă o duşcă zdravănă, dar Ross era atent 
şi înşfacă iute plosca. 

— Cu grijă, e tot ce-avem, aga! 

Rosemont rânji. Mâncară la iuţeală. În grotă era o căldură 
plăcută şi se simțeau bine. 

— Ai fost vreodată în Vietnam? întrebă Rosemont, simțind 
nevoia să vorbească, simțind că venise vremea. 

— Nu, niciodată. Aproape am ajuns o dată acolo când tata 
şi cu mine eram în drum spre Hong Kong, dar de la Saigon 
ne-am abătut spre Banghok. 

— Cu gurka? 

— Nu, asta a fost cu ani în urmă, deşi acum avem acolo un 
batalion. Aveam... Ross se gândi o clipă.... Aveam şapte sau 
opt ani. laică-meu avea nişte legături vagi prin Hong Kong, 
Dunross, da, aşa se numeau şi erau un fel de adunare a 
clanului. Nu-mi amintesc prea multe din Hong Kong decât 
un lepros care zăcea în țarină lângă debarcaderul 
feribotului. Trebuia să trec pe lângă el în fiecare zi - 
aproape în fiecare zi. 

— Taică-meu a fost în Hong Kong în '63, spuse Vien 
mândru. Era pe vremea aia director adjunct de oficiu CIA. 
Ridică o piatră şi se juca cu ea. Ştii că sunt pe jumătate 
vietnamez? 

— Da. Mi-au spus. 

— Ce ţi-au mat spus? 


— Doar că pot să am încredere oarbă în tine. Rosemont 
zâmbi forţat. 

— Să sperăm că au dreptate. 

Începu să-şi verifice cu foarte multă grijă carabina M 16 

— Am vrut mereu să vizitez Vietnamul. Taică-meu cel 
adevărat, a fost vietnamez. Plantator. A fost ucis chiar 
înainte de-a mă naşte. Asta pe vremea când francezii 
deţineau Indochina. L-au aranjat cei din Viet Cong, în 
apropiere de Dien Bien Fu. Tristeţea i se risipi şi zâmbi. 
Mama e tot atât de americană ca şi Big Mac şi când s-a 
recăsătorit a ales ca lumea. Nici un tată adevărat nu m-ar fi 
putut iubi mai mult. 

Gueng ridică brusc piedica carabinei sale. 

— Sahib! 

Ross şi Rosemont îşi înşfăcară armele, apoi vântul aduse 
până la ei un şuierat ascuţit. Ross şi Gueng se relaxară. 

— E Tenzing. 

Sergentul apăru din noapte la fel de tăcut cum plecase. 
Dar acum avea chipul întunecat. 

— Şahib, multe camioane pe drumul de jos. 

— În engleză, Tenzing. 

— Da, sahib. Multe camioane, am numărat unsprezece, în 
convoi, pe drumul de pe fundul văii. 

Rosemont înjură. 

— Drumul duce la Mecca. 

— Cât de departe erau? Bărbatul scund ridică din umeri? 

— Pe fundul văii. Am mers de partea cealaltă a culmii şi 
acolo e... 

Rosti un cuvânt în gurkali şi Ross îi spuse echivalentul în 
engleză. 

— Un promontoriu. Drumul din vale se răsuceşte ca un 
şarpe când urcă; dacă coada şarpelui e în vale şi capul 
undeva unde se termină drumul, atunci patru camioane 
trecuseră bine de coadă... 

Rosemont înjură din nou. 

— O oră, în cel mai bun caz. Mai bine... 


În acel moment se auziră zgomote învălmăşite şi atenţia 
lor zbură către gura peşterii. Abia avură timp sa vadă 
călăuza îndepărtându-se în fugă, urmată de Gueng. 

— Ce dracu'...! 

— Oricare ar fi motivul, ăsta abandonează navă, spuse 
Ross. Lasă-l. O oră ne dă vreo şansă? 

— Sigur, destulă! 

Îşi săltară la iuţeală raniţele în spate şi Rosemont îşi 
încarcă pistolul mitralieră. 

— Ce facem cu Gueng? 

— O să ne-ajungă din urmă. 

— O luăm de-a dreptul. Eu merg primul. Dacă dau de 
necaz, voi o lăsaţi baltă. Okay! 

Frigul era aproape ca o barieră fizică prin care ei trebuiau 
să străbată. Dar Rosemont îi conducea bine, zăpada nu era 
rea pe cărarea şerpuitoare, luna dădea o mână de ajutor şi 
bocancii de munte le îngăduiau să păşească cu spor. 
Trecură repede de creastă şi începură coborâşul pe partea 
cealaltă. Aici drumul era mult mai alunecos, coasta 
muntelui golaşă, doar câteva smocuri de buruieni şi ierburi 
ce se luptau să se ridice deasupra zăpezii. În faţa lor se afla 
gura peşterii. Drumul pătrundea direct în ea, iar în zăpadă 
se vedeau multe urme de cauciucuri. 

— Ar putea fi făcute de camioanele noastre, spuse 
Rosemont, ascunzându-şi neliniştea, n-a nins de câteva 
săptămâni. 

Le făcu semn celorlalţi să aştepte şi o porni înainte, ieşi în 
drum şi alergă către intrare. Tenzing îl urma, adăpostindu- 
se după denivelările terenului, mişcându-se la fel de 
repede. Ross îl văzu pe Rosemont dispărând în întuneric, 
apoi pe Tenzing. Neliniştea lui crescu. De unde se afla nu 
putea vedea prea departe în josul drumului pentru că nu 
departe era o curbă în pantă abruptă. Lumina puternică a 
lunii făcea colții de stâncă şi valea mult mai amenințătoare 
şi se simţi gol şi singur, începând să urască aşteptarea. Dar 
era încrezător. 


„Dacă ai gurka cu tine ai întotdeauna o şansă, fiule, 
spunea tatăl lui. Apără-i şi ei or să te apere întotdeauna. Şi 
nu uita niciodată: cu ceva noroc, într-o zi vei fi shen han. 
Ross zâmbi în sinea sa, plin de mândrie. Titlul era dat, atât 
de rar, numai celui cu care regimentul se putea mândri; 
care escalada de unul singur un vârf important din Nepal; 
care se folosise de kukri şi salvase viaţa unui gurka în 
serviciul Marelui Raj. Bunicul său căpitanul Kirk Ross, 
decorat, ucis în 1915 în bătălia de pe Somme, îl primise 
post mortem. Tatăl său, locotenent-colonelul Gavin Ross, şi 
el decorat, îl primise în Burrna în 1943. Şi eu? Ei bine, am 
escaladat un vârf important-KA4 - şi asta-i tot, până una alta, 
dar am destul timp. 

Simţurile sale sensibile îl avertizară şi îşi scoase kukriul, 
dar era Gueng. Bărbatul cel mărunţel stătea aplecat 
deasupra lui, respirând greu. 

— Nu îndeajuns de repede, sahib, şopti vesel în gurkali. 
Te-aş fi putut avea cu-o clipă în urmă. 

Ridică în sus capul retezat şi zâmbi. 

— Îţi aduc un dar. 

Era primul pe care-l vedea Ross. Avea ochii deschişi. 
Groaza încă strâmba chipul bătrânului. Gueng 1-a ucis, dar 
eu am dat ordinul, se gândi îngreţoşat. Fusese doar un 
bătrân speriat de moarte care vroise să scape dintr-o 
încurcătură cât timp se mai putea, sau era un spion, un 
trădător, alergând să ne trădeze duşmanului? 

— Ce-i, sahib, şopti Gueng, cu sprâncenele încruntate. 

— Nimic, pune-l jos. 

Gueng îl aruncă într-o parte. Capul se rostogoli puţin în 
josul pantei, apoi se opri. 

— L-am căutat, sahib, şi-am găsit asta. Îi dădu amuleta. 

— Asta-i atârna de gât, iar asta - îi întinse un săculeţ mic 
de piele - asta îi atârna lângă boaşe. 

Amuleta era doar o piatră albastră, ieftină, purtată 
împotriva deochiului. În săculeţ se afla o bucată mică de 
carton, înfăşurată în plastic. Ross se strădui să descifreze şi 


simţi un ghimpe în inimă. În clipa aceea vântul aduse din 
nou un şuierat, dar pe un ton diferit. Imediat îşi ridicară 
armele şi-alergară către gura peşterii, ştiind că Tenzing le 
dăduse semnalul de liberă trecere şi totodată le ceruse să 
se grăbească. 

Înăuntrul cavernei întunericul părea şi mai profund şi 
după ce ochii lor se obişnuiră cu el, văzură o scânteie de 
lumină. Era o lanternă cu becul parţial acoperit. 

— Aici, căpitane! 

Deşi Rosemont vorbise în şoaptă, vocea lui stârni un ecou 
puternic. 

— Pe-aici. 

Îi conduse şi mai adânc în grotă şi când fu sigur că totul 
era în regulă, lăsă lumina să strălucească de jur împrejur 
pe pereţii de piatră, ca să se poată orienta. 

— Puteţi folosi lanternele. 

Peştera era imensă şi din ea se desprindeau o mulţime de 
tuneluri şi treceri, unele naturale, altele săpate de om. 
Tavanul peşterii se afla la vreo cincizeci de metri deasupra 
capului. 

— Aici este zona de descărcare, spuse. 

Când găsi tunelul pe care îl căuta, îşi îndreptă lanterna în 
lungul lui. La celălalt capăt se afla o uşă groasă de oţel, 
întredeschisă. 

— Ar trebui să fie închisă, şopti răguşit. Nu ştiu dac-a fost 
lăsată aşa sau altfel, dar acolo trebuie să mergem. 

Ross îi făcu semn lui Tenzing. Într-o clipă, kukriul apăru în 
mâna lui şi soldatul trecu înaintea lor, dispărând înăuntru. 
Automat, Ross şi Gueng ocupară poziţii defensive. Să ne 
apărăm? De cine? se întrebă Ross neajutorat, simțindu-se 
încolţit. În oricare dintre tunelurile astea ar putea fi ascunşi 
cincizeci de inşi. Secundele se târau. Din nou se auzi 
şuieratul. Ross o porni alergând în fruntea lor, trecu de uşă, 
urmat de Gueng şi Rosemont. Odată intrat, Rosemont îl 
văzu pe Tenzing postat în apropiere, în poziţie de acoperire. 


Închise uşa după el şi aprinse becurile. Lumina neaşteptată 
îi făcu pe ceilalţi să tresară. 

— Aleluia, spuse Rosemont vizibil uşurat. Mărimile ziceau 
că dacă generatoarele încă mai funcţionează, o să facem 
treabă bună. Uşa se-nchide ermetic. 

Împinse la locul lor zăvoarele grele şi îşi atârnă lanterna 
de centură. Se aflau într-o altă peşteră mult mai mică, 
adaptată scopului - podeaua netezită şi acoperită, pereţii 
nedreptăţi. Era un fel de anticameră cu birouri şi telefoane 
şi tot felul de resturi împrăştiate de jur împrejur. 

— 'Tipii de-aici se vede că n-au pierdut nici o clipă să-şi ia 
picioarele la spinare, nu? spuse amar, traversând grăbit 
încăperea către un alt tunel, trecând prin el într-o altă sală 
cu şi mai multe birouri, câteva ecrane de radar şi telefoane 
cenuşii şi verzi. 

— Cele gri sunt pe intern. Verzile duc la turn şi la antenele 
de pe creastă şi de acolo, prin satelit, la Teheran la 
principala centrală din ambasadă şi la diferite locuri strict 
secrete. Poate că tipii de la transmisiuni şi-au făcut totuşi 
treaba. 

La capătul celălalt al camerei mai era un tunel. 

— Ăla duce jos, la camera generatoarelor secţiei ăsteia, 
care are tot echipamentul pe care trebuie să-l aruncăm în 
aer. Dormitoarele, bucătăriile, cantina, atelierele de 
reparaţii sunt în alte peşteri, dincolo de zona de 
descărcare. Aici lucrau aproape optzeci de inşi, zi şi noapte. 

— Mai e vreo cale de ieşit de-aici? întrebă Ross. Senzaţia 
de claustrofobie era mai sufocantă ca niciodată. 

— Sigur, în sus, pe unde să ieşim. 

Trepte grosolane conduceau către tavanul boltit. 
Rosemont începu să urce. Pe platforma scării se afla o uşă: 
„ZONĂ DE MAXIMĂ SECURITATE. TRECEREA INTERZISĂ 
FĂRĂ AUTORIZAŢIE SPECIALĂ”. Şi aceasta era deschisă. 

— Drace! mormăi. 

Încăperea era bine finisată, podeaua netezită, pereţii daţi 
cu var. Duzini de computere şi ecrane radar şi echipament 


electronic în dulapuri ordonate; multe birouri, scaune şi 
telefoane gri şi verzi. Şi două de culoare roşie, pe un birou 
central. 

— Pentru ce-s alea? 

— Legătura directă cu Langley, printr-un satelit militar. 

Rosemont ridică receptorul unuia. Era mort. La fel şi 
celălalt. Scoase o bucată de hârtie, se uită pe ea, apoi se 
duse la un panou de comutatoare şi umblă la câteva. Lăsă 
să scape o obscenitate când auzi uşorul zumzet. 
Computerele începură să clănţăne, încălzindu-se, şi trei 
dintre ecranele radar se iluminară, iar linia centrală albă 
începu să rotească, lăsând în urma ei un desen alambicat. 

— Ticăloşii! Ticăloşii au lăsat totul aşa! Degetuf lui 
împunse către patru calculatoare aflate li colţuri... 

— Aruncaţi-le pe astea în aer! Sunt inima! 

— Da, sahibl Gurka scoase raniţa şi începu să aşeze 
plasticul şi detonatoarele. 

— Fitile de o juma' de oră, spuse Rosemont. 

— De-o juma' de oră să fie. Ross se holba fascinat la unul 
dintre ecrane. Către nord putea să vadă cea mai mare 
parte a Caucazului, către est întreaga Caspică, ba chiar o 
parte a Mării Negre, toate cu extraordinară claritate. 

— O grămadă de spaţiu de iscodit. 

Rosemont se duse la un panou şi întoarse un comutator. 
Pentru o clipă Ross rămase ca prostit. Îşi dezlipi ochii de pe 
ecran. 

— Acum înţeleg de ce suntem aici. 

— Şi asta-i doar o parte. 

— Christoase! Mai bine s-o trosnim. Ce facem cu gura 
peşterii?! 

— N-avem vreme să facem o treabă decentă, iar de partea 
cealaltă a uşii e doar gunoi obişnuit, pe care oricum l-au 
furat. O să surpăm tunelurile în urma noastră şi o să folosim 
ieşirea de evacuare. 

— Unde-i asta. 


Americanul se-ndreptă către o uşă. Era încuiată, scoase o 
grămadă de chei, fiecare cu plăcuţa ei, şi o alese pe cea 
trebuitoare. Uşa se deschise. În spatele ei, un şir de trepte 
înguste urcau abrupt în spirală. 

— Ne scoate în vârful muntelui. 'Tenzing, vezi ca drumul să 
fie liber. Tenzing porni să urce scările două deodată. 

— Pe urmă? 

— Camera cifrului şi seifurile. O să le minăm. Apoi 
transmisiunile. Generatoarele ultimele. Okay? 

— Da. 

Lui Ross îi plăcea această hotărâre din ce în ce mai mult. 

— Înainte de-a o face, aruncă o privire la asta. Scoase 
micul carton învelit în plastic. 

— Gueng a ajuns-o pe călăuza noastră. Asta era la el. 
Chipul lui Rosemont îşi pierdu culorile. Pe mica bucăţică de 
carton se afla o amprentă, ceva scris în ruseşte şi o 
semnătură. 

— Un document de identitate, izbucni el. Un document de 
identitate comunist! 

În spatele lui, Gueng se opri o clipă. 

— Aşa mi-am zis şi eu. Ce spune, de fapt? 

— Nu ştiu, nu ştiu nici eu ruseşte, da-mi pun viaţa că e un 
permis de liberă trecere. 

Un val de greață îi cuprinse stomacul când îşi aminti toate 
zilele şi nopţile pe care le petrecuse în tovărăşia bătrânului, 
cutreierând munţii, dormind alături de el sub cerul liber, 
simțindu-se în siguranţă. Şi-n tot timpul ăsta fusese spionat. 
Scutură prostit din cap. 

— Meshghi a fost cu noi ani de zile - era unul din banda lui 
Aii bin Hassan Karakose - Aii e unul din şefii Rezistenței şi 
unul dintre cele mai bune contacte ale noastre din munţi. 
Un tip grozav, care operează uneori până în nord, la Baku. 
lisuse, poate c-a fost trădat. Se uită din nou la document. 
Doar că nu-mi vine să cred! 

— Mie-mi vine să cred că am fost traşi pe sfoară cu bună- 
ştiinţă. Ne-au momit, spuse Ross. Poate că convoiul e o 


parte din asta, plin cu soldaţi care să ne urmărească. Mai 
bine ne-am grăbi, ei?! 

Rosemont dădu din cap, luptându-se să domine spaima 
care îl invadase, ajutat şi de calmul celuilalt. 

— Da, ai dreptate. 

Încă zguduit, trecu printr-un mic pasai către o altă uşă. 
Încuiată. În timp ce căuta cheia pe inelul celorlalte, spuse: 

— Îţi datorez ţie şi oamenilor tăi scuze. Nu ştiu... eu m-am 
lăsat dus, sau cum a trecut ticălosul ăsta prin verificările de 
siguranţă, dar a făcut-o şi probabil că ai dreptate. Ne-au 
aranjat. Îmi pare rău dar... La dracu'! Asta n-ajută nici cât 
negru sub unghie. 

— Ajută! 

Ross rânji şi frica îi părăsi brusc pe amândoi. 

— Okay! 

— Okay. Mulţumesc. Da, mulţumesc. Gueng 1-a ucis? 

— El, spuse sec Ross. Mi-a adus capul lui. De obicei, ei 
aduc doar urechile. 

— lisuse! Eşti de mult cu ei? 

— Cu gurka? De patru ani. 

Cheia alunecă în încuietoare şi uşa se deschise. Camera 
cifrului era de o ordine pedantă. Telex şi teleimprimatoare 
şi maşini de copiat. Pe un birou separat Se afla aşezată o 
imprimantă ciudată, cu propria ei tastatură. 

— Ăla-i decodificatorul. Merită orice sumă ai vrea s-o ceri 
celorlalţi. 

Pe masă erau aliniate creioane şi o jumătate de duzină de 
manuale. Rosemont le ridică. 

— Sfinte Sisoe! 

— "Toate erau caiete de cifru pe care scria MECCA. 
Exemplar unic. 

— Ei bine, cel puţin codurile principale sunt încuiate. Se 
îndreptă către seiful modern, cu încuietoare electronică cu 
afişaj digital de la zero la nouă, îngropat într-unui din 
pereţi, citi combinaţia de pe bucăţica lui de hârtie şi atinse 
cifrele. Dar lumina nu se aprinse. 


— Poate am greşit un număr. Citeşte-mi-le tu. 

— Sigur. 

Ross începu să citească lunga serie de numere. În spatele 
lui, Tenzig intră fără zgomot. Niciunul dintre bărbaţi nu-l 
auzi. Apoi amândoi simţiră prezenţa străină în aceeaşi clipă 
şi se răsuciră scurt, cuprinşi de panică. lenzing nu lăsă săi 
se vadă plăcerea pe chip, şi-şi astupă urechile în faţa valului 
de invective profanatoare. Nu spusese Sheng Han să-i 
pregătească fiul şi să-l facă mai înţelept, mai priceput în a 
se furişa şi a ucide? Nu jurase el să-l apere şi să-i fie dascăl 
tăcut? 

— Dar, lenzing, pentru numele lui Dumnezeu, să nu afle 
fiul meu că ţi-am spus! Să rămână între noi această taină. 

De săptămână întregi fusese foarte greu să-l prindă pe 
sahib nepregătit, se gândi fericit. Dar Gueng a reuşit în 
noaptea asta şi-acum şi eu. E mult mai bine că am făcut-o 
noi decât duşmanul, care acum ne-nconjoară ca albinele 
matca. 

— Scara duce în sus, cale de şaptezeci şi cinci de trepte, 
până la o uşă de fier, spuse cu cea mai bună voce oficială a 
sa. Uşa e ruginită, dar am forţat-o. Afară e o peşteră, 
dincolo de peşteră e noaptea. Un bun drum de scăpare, 
sahib. Ce nu-i bine e că de-acolo am văzut capul convoiului. 
Făcu o pauză, nedorind să greşească. Poate că a mai rămas 
jumătate de oră. 

— Întoarce-te la prima uşă, Tenzing, Cea pe care am 
încuiat-o. Minează tunelul de partea aceasta a uşii, ca să 
laşi uşa neatinsă. Fitil de douăzeci de minute. Spune-i lui 
Gueng să-şi pregătească fitilele la aceeaşi durată. Din acest 
moment. Spune-i lui Gueng ce ţi-am ordonat. 

— Da, sahib! 

Ross se întoarse. Observă sudoarea de pe fruntea lui 
Rosemont. 

— Okay! 

— Sigur, am ajuns la 103. Ultimele două numere sunt 660 
şi 31. 


Văzu degetele americanului atingând cifrele. Lumina 
verde începu să clipească. Mâna dreaptă a lui Rosemont se 
îndreptă spre miner. 

— Stai aşa! 

Ross îşi şterse sudoarea de pe obraz simțind peru aurii ai 
bărbii nerase zgâriindu-l. 

— Crezi că-i vreo şansă să fie pusă vreo mină-cap-cană? 

Rosemont se holbă la el, apoi la seif. 

— E posibil... Sigur, e posibil! 

— Atunci hai să aruncăm în aer scârboşenia şi să nu 
riscăm. 

— Trebuie, âă... trebuie să verific dacă principala carte de 
coduri e înăuntru sau nu. Asta şi decodificatorul au 
prioritate. 

Din nou privi lumina care clipea. 

— Du-te înapoi în cealaltă cameră, adăposteşte-te cu 
Gueng şi strigă când eşti gata. E treaba mea. 

Ross ezită. Apoi dădu din cap şi ridică amândouă raniţele 
cu explozibil şi detonatoare. 

— Unde-i camera transmisiunilor? 

— Uşa următoare. 

— Camera generatoarelor este importantă? 

— Nu, doar asta, decodificatorul şi cele patru calculatoare 
de acolo. Deşi ar fi fost mai bine ca tot etajul ăsta să se ducă 
dracului. 

Rosemont il urmări pe Ross îndepărtându-se, apoi îi 
întoarse spatele şi se uită din nou la mâner. Simţea o 
apăsare urâtă în piept. Ticălosul ăla de Meshghi! Mi-am pus 
viaţa în joc - toţi ne-am pus-o, chiar şi Aii Karakose. 

— Eşti gata? strigă nerăbdător. 

— Aşteaptă. 

Din nou stomacul său se răzvrăti. Ross ajunse lângă el fără 
să se facă auzit, ţinând în mâini o coardă de alpinism din 
nylon, lungă şi subţire, pe care o legă la iuţeală de mâner. 

— Trage de el când îţi spun, dar nu deschide uşa. O s-o 
deschidem de-acolo. 


Ross ieşi grăbit. 

— Acum. 

Rosemont inspiră adâne, ca să-şi liniştească bătăile inimii, 
şi răsuci minerul către poziţia „DESCHIS”, apoi o rupse la 
fugă prin tunel către cealaltă peşteră. Ross îi făcu semn să 
se lipească de perete lângă el. 

— L-am trimis pe Gueng să-l avertizeze pe Tenzing. Gata? 

— Sigur. 

Ross întinse coarda, apoi trase tare. Coarda rămase 
întinsă. 'Trase ceva mai tare şi atunci aceasta cedă cam 
treizeci de centimetri, dar nu mai mult. Tăcere. Nimic 
Amândoi bărbaţii transpiraseră. 

— Ei bine, spuse Ross cu mare uşurare şi se ridică. Paza 
bună trece primejdia rea. 

Explozia îi acoperi cuvintele, un nor des de praf şi 
fragmente de metal izbucni din coridor în peştera lor, 
făcând să le vibreze plămânii, împrăştiind mese şi scaune. 
Toate ecranele de radar explodară, luminile dispărură, unul 
dintre telefoanele roşii se smulse de la locul lui şi zbură de- 
a curmezişul camerei, izbindu-se de carcasa de oţela unui 
computer. Treptat, praful se aşeză, în timp ce, în întuneric, 
amândoi bărbaţii tuşeau să-şi dea sufletul. Rosemont fu 
primul care îşi reveni. Lanterna lui se afla încă la centură. 
Bâjbâi după ea. 

— Sahib strigă Tenzing neliniştit, năvălind în încăpere cu 
lanterna în mână şi Gueng alături. 

— E-n regulă, spuse Ross, încă tuşind nestăpânit. Tenzing 
dădu peste el zăcând printre resturi. Pe obraz îi curgea o 
dâră subţire de sânge, dar era doar o rană superficială de 
la o bucată de sticlă. 

— Binecuvântaţi fie zeii, spuse Tenzing şi-l ajută să se 
ridice. 

Ross se luptă să rămână în picioare. 

— Doamne Dumnezeule! Se uită prostit în jur la întreg 
dezastrul, apoi porni clătinându-se după Rosemont prin 
coridor, în camera codurilor. Seiful dispăruse odată cu 


decodificatorul, manualele, şi telefoanele, lăsând o gaură 
uriaşă în rocă. Tot echipamentul electronic era doar o 
grămadă de bucăţi răsucite de metal şi sârmă. Izbucniseră 
deja mici incendii. 

— Iisuse, rosti Rosemont. 

Abia reuşea sa articuleze hârâit cuvintele, adânc răvăşit în 
sinea lui de apropierea brutală a morţii, în timp ce 
gândurile urlau: Fugi, scapă din locul acesta al morţii tale! 

— Doamne-Dumnezeule, mare afurisenie! Neputincios, 
Rosemont încercă să mai spună ceva, nu putu, picioarele îl 
purtară într-un colţ şi acolo vomă spasmodic. 

— Acum e mai bine. 

Ross descoperi că-i era greu să vorbească, urechile încă îl 
dureau, capul era stăpânit de-o migrenă monstruoasă, 
adrenalina se revărsa în sânge, încercând să domine 
propriu-i imbold de-a o rupe la fugă. 

— Tenzing, voi aţi terminat? 

— Două minute, sahib. Omul o zbughi. 

— Gueng?! 

— Da, sahib. Tot două minute. Plecă grăbit. 

Ross se îndreptă către celălalt colţ şi icni. Apoi se simţi mai 
bine. Bâjbâi după ploscă şi bău o înghiţitură lungă. Îşi 
şterse gura cu mâneca bluzei de camuflaj, traversă 
încăperea şi îl scutură pe Rosemont care stătea sprijinit de 
perete. 

— Ia! 

Îi dădu plosca. 

— E-n regulă? 

— Da, sigur. 

Rosemont se simţea încă ameţit, dar acum mintea lucra. 
Avea un gust amar în gură, scuipă fiere în praf. Micile 
focare de incendiu ardeau, agitând umbre nebuneşti pe 
pereţi şi pe tavan. Luă cu grijă o înghiţitură. După un 
moment spuse: 

— Nimic mai bun în lumea asta ca scotchul, încă o 
înghiţitură şi-i dădu plosca înapoi. 


— Ar fi bine s-o ştergem dracului de-aici. 

Ajutat de lumina lanternei, scotoci printre resturi, găsi 
rămăşiţele contorsionate-ale atât de importantului 
decodificator şi-şi croi cu grijă drum către următoarea 
Peşteră, aşezând resturile lângă încărcătura aflată la baza 
unuia dintre calculatoarele din colţ. 

— Ce nu-nţeleg, spuse neputincios, este de ce n-a sărit în 
aer toată afurisenia cu noi cu tot, cu toate explozivele 
împrăştiate în jur? 

— Înainte de a mă întoarce cu funia şi a-l trimite pe Gueng 
după Tenzing, i-am spus să-ndepărteze toate explozibilele şi 
detonatoarele. Aşa, pentru siguranţă. 

— Te gândeşti întotdeauna la toate? Ross zâmbi obosit. 

— Face parte din slujbă. Transmisiunile. 

Camera fu minată la repezeală. Rosemont trase cu coada 
ochiului la ceas. 

— Opt minute până la explozie. O să lăsăm generatoarele. 

— Bun. Tenzing, ia-o înainte. 

Porniră în sus pe scări. Chepengul de fier scârţâi şi se 
deschise. Odată ajunşi în noua grotă, Ross prelua 
conducerea. Precaut, scrută cu grijă întunericul nopţii şi 
împrejurimile. Luna era încă sus pe cer. La trei sau patru 
sute de metri depărtare, camionul din frunte urca ultima 
pantă. 

— Încotro, Vien? întrebă. Rosemont se simţi încălzit. 

— În sus, spuse, păstrând căldura în el. Urcăm! Dacă 
soldaţii vin după noi, lăsăm baltă ţărmul şi ne-ndreptăm 
spre Tabriz. Dacă nu vin, ocolim şi ne-ntoarcem pe unde am 
venit. 

Tenzing porni în frunte. Era ca o capră de munte, dar 
alegea calea cea mai uşoară, ştiind că cei doi bărbaţi erau 
încă foarte zguduiţi. Aici panta era abruptă, dar nu prea 
dificilă, cu prea puţină zăpadă ca să-i împiedice. Abia 
porniseră când pământul se cutremură sub ei şi auziră 
sunetul aproape complet înăbuşit al primei explozii. La 
scurte intervale de timp urmară şi alte mici cutremure. 


Încă una, îşi spuse Rosemont, bucuros de frigul care-i 
limpezea capul. Ultima explozie, camera transmisiunilor, 
unde folosiseră tot explozibilul rămas - fu mult mai 
puternică şi cutremură într-adevăr pământul. Dedesubt şi 
către dreapta lor, o parte din munte se prăbuşi şi fumul 
ţâşni din craterul format. 

— Christoase! murmură Ross. Probabil o gură de 
ventilaţie. 

— Sahib. Uite jos acolo! 

Camionul din faţă se oprise la intrarea în peşteră. Din el 
săreau bărbaţi, în timp ce alţii se holbau în sus către 
creasta muntelui, luminaţi în plin de farurile camioanelor 
din spate. 'Toţi aveau carabine. Ross şi ceilalţi se cufundară 
mai adânc în umbră. 

— O să urcăm până la creastă, spuse în şoaptă Rosemont, 
arătând în sus şi către stânga. O să fim în afara zonei lor de 
vedere şi bine adăpostiţi. Apoi ne-ndreptăm către Tabriz, 
aproape către est. E okay? 

— Tenzing, dă-i drumul. 

— Da, sahib. 

Ajunseră la creastă şi trecură peste ea ca să urce din nou, 
croindu-şi drum către est fără să vorbească, păstrându-şi 
energia pentru că mai erau mulţi, mulţi kilometri de mers. 
Terenul era accidentat şi zăpada le îngreuna mersul. În 
curând, mănuşile ajunseră nişte zdrenţe, inimile şi 
picioarele se umplură de julituri, tălpile începură să-i doară, 
dar, nemaifiind incomodaţi de raniţele grele, avansau 
repede şi aveau moralul ridicat. Ajunseră la una dintre 
cărările care traversau munţii. De câte ori cărarea se 
bifurca, alegeau întotdeauna partea care apuca spre 
înălţimi. În văi erau sate, foarte puţine. 

— Mai bine să rămânem sus, spusese Rosemont, şi să 
sperăm că nu dăm peste nimeni. 

— Crezi că pe-aici ar putea fi duşmani? 

— Sigur. Nu e numai un ţinut cu orientare antimonarhistă, 
dar şi anti-Kliomeini, „anti” oricine. Rosemont răsufla greu. 


De cele mai multe ori, fiecare sat luptă împotriva celorlalte 
şi e un ţinut minunat pentru bandiți. 

Îi făcu semn lui Tenzing să o ia înainte, recunoscător lunii 
care le lumina calea şi celor trei că se aflau cu el. Tenzing 
ţinea pasul, dar era un pas de muntean, măsurat şi fără 
grabă, constant. După o oră prelua conducerea Tueng, apoi 
Ross. Rosemont şi din nou lenzing. La fiecare oră de mers, 
trei minute de odihnă, apoi din nou la drum. 

Luna cobori spre orizont. Se depărtaseră o bună bucată 
de drum şi mergeau mai uşor, începând să coboare 
muntele. Cărarea şerpuia spre est, către o ravină 
depărtată, cu o formă curioasă. Rosemont o recunoscu. 

— Jos, în vale, e un drum secundar care merge la Tabriz. 
Pe vreme de iarnă e doar ceva mai mult decât o cărare, dar 
se poate merge pe el. Hai s-o ţinem aşa până-n zori, apoi să 
ne odihnim şi să facem un plan. Okay? 

Ajunseră la linia copacilor şi la liziera pădurilor de pini 
mergând mult mai încet, resimţind oboseala. Tenzing era 
încă în frunte. Zăpada amortiza sunetul paşilor şi aerul 
curat, proaspăt îi făcea plăcere. Brusc, simţi primejdia şi se 
opri. Ross era chiar în spatele lui şi se opri şi el. Rămaseră 
cu toţii nemişcaţi, aşteptând. Apoi Ross înainta prudent. 
Tenzing scruta întunericul din faţă, din care luna croia 
umbre ciudate. Fără grabă, amândoi bărbaţii îşi foloseau 
zonele periferice ale retinei. Nimic. Nici un zgomot, nici un 
miros. Aşteptară. Puţină zăpadă căzu de undeva, dintr-un 
copac. Nici o altă mişcare. Apoi o pasăre de noapte părăsi o 
creangă în faţa lor şi către dreapta şi şe-ndepărtă cu 
zgomot. Tenzing arătă în direcţia aceea, îi făcu semn lui 
Ross să aştepte, îşi trase cu o mişcare alunecoasă kukriul 
din teacă şi înainta singur, topindu-se în noapte. 

După câţiva metri, Tenzing zări la cincizeci de metri în faţa 
lui un bărbat întins în spatele unui copac şi simţi sângele 
încălzindu-i-se în vine. Când ajunse mai aproape, îşi dădu 
seama că celălalt nu-i simţise prezenţa. Se apropie şi mai 


mult. Apoi văzu cu coada ochiului o umbră mişcându-se în 
stânga, alta la dreapta şi atunci înţelese. 

— Ambuscadă! strigă din străfundul rărunchilor şi plonja 
la adăpost. 

Primul val de gloanţe trecu pe lângă el fără să-l 
nimerească. O parte din ai doilea îi găuri plămânul stâng, 
smulgându-i o parte din spinare şi izbindu-l de trunchiul 
unui copac căzut. Alte arme deschiseră focul pe partea 
opusă a cărării, gloanţele şuierând pe lângă Ross şi ceilalţi 
doi care ţâşniseră la adăpostul copacilor şi viroagei. O 
vreme, lenzing zăcu acolo neputincios. Putea să audă 
focurile de armă, dar i se păreau departe, deşi ştia ca 
trebuiau să fie în apropiere. Cu un ultim imens efort, se 
săltă în picioare şi asalta armele care-l uciseseră. Văzu o 
parte dintre cei care-i atacaseră întorcându-se către el şi 
auzi gloanţele şuierând în jurul lui, unele găurindu-i gluga. 
Unul îi trecu prin umăr, dar nu-l simţi, mulţumit că murea 
aşa cum se cădea să moară bărbaţii din regiment: înaintând 
netemători. Într-adevăr, nu-mi este teamă, sunt hindus şi 
merg mulţumit să-l întâlnesc pe Shiva, iar când voi renaşte 
am să mă rog lui Brahma, Vishnu şi Shiva să mă nasc din 
nou gurka. 

Când ajunse în rândurile atacatorilor, pumnalul său reteză 
braţul cuiva. Picioarele îi cedară, o lumină neînchipuită, 
orbitoare, îi explodă în cap şi el păşi în moarte fără durere. 

— Opriţi focul! strigă Ross. 

Reuşind să-şi vină în fire, adună frânele bătăliei în mâinile 
lui. Identificase două grupuri de foc, dar n-avea cum să 
ajungă la vreunul din ele. Locul ambuscadei fusese bine 
ales, iar focul încrucişat era ucigător. Il văzuse pe Tenzing 
căzând. Îi trebuise toată puterea voinţei sale să nu se ducă 
în ajutorul lui, dar mai întâi trebuia câştigată bătălia şi 
trebuiau apăraţi ceilalţi. Împuşcăturile stârneau ecouri 
după ecouri în munţi. Se scutură de raniţă, găsi grenadele, 
se asigură că trecuse piedica pe foc automat, încă neştiind 
cum să-i conducă afară din capcană. Apoi îl văzu pe Tenzing 


ridicându-se în picioare cu un strigăt de luptă şi pornind la 
atac clătinându-se în susul pantei, creând diversiunea de 
care avea nevoie. Îi ordonă imediat lui Rosemont: 

— Acoperă-mă! lar lui Gueng: 

— Du-te! arătând în faţă către acelaşi grup pe care 
Tenzing îl ataca. 

Gueng ţâşni imediat din viroaga lui şi se aruncă asupra 
celorlalţi, a căror atenţie fusese distrasă de Tenzing. Când 
îşi văzu camaradul doborât, furia îl năpădi, dădu drumul 
levierului grenadei, o azvârli în mijlocul lor şi se aruncă în 
zăpadă. În clipa în care grenada explodă era deja în 
picioare, împroşcând cu carabina în direcţia ţipetelor, 
punând capăt multora dintre ele. Văzu un om plângând şi 
un altul încercând disperat să se târască sub tufişuri. O 
izbitură a kukriului reteză o parte din capul celui ce se târa. 
O rafală scurtă îl despică pe celălalt şi din nou Gueng se 
răsuci aruncându-se la adăpost, neştiind de unde avea să 
vină iar primejdia. 

O altă explozie de grenadă îi îndreptă atenţia către 
cealaltă parte a cărării. Ross se târâse înainte din adăpostul 
său. Îl înconjuraseră gloanţele, dar Rosemont începuse să 
tragă rafale scurte, atrăgând focul asupra lui, dându-i 
ajutorul de care avea nevoie, şi el reuşi să ajungă în 
siguranţă la următorul copac, găsi o adâncitură în zăpadă şi 
se lăsă să cadă în ea. Pentru o secundă aşteptă, adunându- 
şi puterile, apoi ţâşni pe zăpada îngheţată către locul de 
unde se trăgea. Era ascuns vederii atacatorilor şi îi trebui 
foarte puţin timp. Apoi auzi explozia celeilalte grenade şi 
țipetele şi se rugă ca Gueng şi lenzing să fie teferi. Focul 
duşmanilor se apropia şi când hotări că se afla în poziţia 
potrivită, scoase cuiul primei grenade şi, cu carabina în 
mâna stângă, trecu peste culmea ridicăturii. În clipa în care 
ajunse la loc liber, văzu oamenii, dar nu unde se aşteptase. 
Erau cinci, abia la douăzeci de metri depărtare. Puştile lor 
se îndreptară spre el, dar reflexele lui erau ceva mai rapide 
şi fu pe burtă în spatele unui copac cu levierul grenadei 


eliberat, numărând, mai înainte ca prima rafală să izbească 
în lemn. În cea de-a patra secundă a numărătorii se întinse 
pe după trunchi şi aruncă cu boltă grenada către ei, 
îngropându-şi capul sub braţ. Explozia îl săltă de la pământ, 
sfărâmă în bucăţi trunchiul unui copac aflat în apropiere, 
îngropându-l sub crengi şi zăpadă. În josul cărării, 
Rosemont îşi golise încărcătorul în direcţia unde credea că 
erau atacatorii, înjurând neliniştit, înfipse un nou încărcător 
şi mai trase o rafală. Dincolo de cărare, pe cealaltă pantă 
ghemuit în spatele unui bolovan, Gueng aşteptă ca cineva 
să mişte. Lingă copacul sfârtecat de explozie văzu un pm 
îndepărtându-se în fugă, aplecat de mijloc. Ochi şi omul 
muri în ecoul împuşcăturii. Urmă tăcerea. Rosemont îşi 
simţea inima galopând nebuneşte. Nu mai putea s-aştepte. 

— Acoperă-mă, Gueng, strigă şi ţâşni în picioare, alergând 
către copac. 

Sclipirea unui foc de armă în dreapta lui, un glonte 
şuierând pe lângă el, apoi Gueng deschise focul de pe 
pantă. Un țipăt gâlgâit şi rafala încetă. Rosemont alergă 
înainte până când se trezi în mijlocul amplasamentului 
ambuscadei, cu carabina la şold. Trei oameni zăceau 
sfârtecaţi în bucăţi, ultimul pe moarte, cu armele îndoite şi 
răsucite. Toţi purtau îmbrăcămintea grosolană a triburilor 
nomade. În timp ce-i privea, ultimul dintre ei icni şi muri. 
Seântoarse şi alergă către celălalt copac, trăgând într-o 
parte crengile, croindu-şi drum prin zăpadă către Ross. Pe 
coasta muntelui Gueng aşteptă, pândind ca să ucidă tot ce 
mişca. În spatele bolovanului, printre resturile celor trei 
trupuri pe care grenada lui le sfârtecase, mişcă uşor ceva. 
Aşteptă abia respirând, dar era doar o sălbăticiune a 
pădurii ce ieşise după hrană. Curând au să curețe locul, şi 
are să redevină ca înainte, îşi zise, cuprins de venerație în 
faţa înţelepciunii zeilor. 

Mătură încet locul cu privirea. Îl văzu pe Tenzing prăbuşit 
pe o parte a pietrei, cu pumnalul încă strâns în pumn. 
Înainte să plec o să-l iau, îşi zise. Familia lui o să-l 


cinstească, iar fiul lui o să-l poarte cu aceeaşi cinste. 
Tenzing Sheng Han a trăit şi a murit ca un bărbat şi va 
renaşte după cum or hotări zeii. Karma! 

Altă mişcare. În faţă, în pădure. Se concentra asupra ei. 
De cealaltă parte a cărării, Rosemont trăgea de crengi cu 
braţele încordate dureros, luptându-se să le îndepărteze. În 
cele din urmă ajunse la Ross şi inima aproape-şi opri 
bătăile. Ross era prăbuşit la pământ cu braţele deasupra 
capului şi carabina alături. Zăpada şi spatele salopetei erau 
pătate de sânge. Îngenunche şi-i întoarse cu faţa în sus şi 
aproape ţipă de uşurare că încă mai respira. Pentru câteva 
clipe îl privi cu ochi goi, apoi înţelegerea reveni în ei, se 
ridică în picioare şi clipi. 

— Tenzing şi Gueng? 

— Tenzing a încasat-o. Gueng e pe partea ailaltă. Ne 
acoperă. E teafăr. 

— Slavă Domnului... Sărmanul Tenzing. 

— Verifică-ţi braţele şi picioarele. 

Grijuliu, Ross îşi mişcă membrele. Păreau să fie întregi. 

— Mă doare al dracului capul, dar în rest sunt în regulă. 

Aruncă o privire înjur şi văzu atacatorii prăbuşiţi la 
pământ. 

— Cine-s ăştia? 

— Nomazi, bandiți, poate. 

Rosemont cercetă drumul înainte. Nici o mişcare. Noaptea 
părea minunată. 

— Ar fi bine s-o ştergem dracului de-aici înainte ca să mai 
sară şi alţi ticăloşi la noi. Crezi că poţi merge? 

— Da. Lasă-mă câteva clipe să-mi revin. 

— Ross îşi frecă faţa cu o mână de zăpadă. Răceala ei îl 
ajută. 

— Mulţumesc. Înţelegi? Mulţumesc. Rosemont zâmbi. 

— Face parte din slujbă, spuse cu o strâmbătură. 

Îşi întoarse privirea spre nomazi. Se îndreptă către ei 
mergând foarte aplecat şi căută pe unde putea. Nu găsi 
Nimic. 


— Poate localnici sau doar bandiți. Ticăloşii ăştia pot fi 
foarte cruzi dacă te prind în viaţă. 

Ross dădu din cap şi-l străfulgera un alt spasm dureros. 

— Acum mi-e bine, cred. Ar fi bine s-o ştergem. Focurile de 
armă cred că s-au auzit de la kilometri. Şi ăsta nu-i locul 
unde să-ţi pierzi vremea. 

Rosemont văzuse grimasa de durere. 

— Să mai stăm puţin. 

— Nu, mă simt mai bine dacă merg. 

Ross îşi adună puterile, apoi strigă în gurkali: 

— Gueng, plecăm! 

Începu să se ridice în picioare. Se opri când un şuierat 
scurt, vestindu-i primejdia, îi răspunse. 

— La pământ! icni şi-l trase pe Rosemont cu el. 

Un singur glonţ de armă veni din noapte şi-l alese pe 
Rosemont, îngropându-se în pieptul lui, rănindu-l mortal. 
Apoi se auziră focuri de pe partea cealaltă a pantei, un țipăt 
şi din nou tăcere. După un timp Guengi se alătură lui Ross. 

— Sahib, cred că ăsta a fost ultimul! până una-alta. 

— Da. 

Aşteptară alături de Vien Rosemont până când muri, apoi 
făcură ceea ce trebuia pentru el şi pentru Tenzing şi după 
aceea porniră mai departe. 

CAPITOLUL 22 

Baza militară aeriană Isfahan; ora 5,40 dimineaţa. Către 
răsărit, întunericul nopţii începea să fie risipit de lumina 
zorilor. Baza era liniştită, nu se vedea nimeni prin jur, cu 
excepţia Gărzilor Islamice înarmate care, împreună cu mii 
dintre locuitorii Isfahanului şi conduşi de mullahi, luaseră 
baza cu asalt cu o zi în urmă şi acum o stăpâneau, toţi 
soldaţii şi ofiţerii de aviaţie şi auxiliarii consemnați în 
barăcile lor sub pază, sau liberi, trecuţi pe faţă de partea lui 
Khomeini şi a revoluţiei. 

Santinela Relazi avea optsprezece ani şi era foarte 
mândru. de banderola verde de pe braţ şi de faptul că era 
de strajă în faţa barăcii în care era închis trădătorul general 


Valik şi familia lui, prinşi cu o zi în urmă, ascunşi în popota 
ofiţerilor laolaltă cu pilotul străin, agent CIA. Allah e mare, 
se gândi. Mâine vor fi trimişi în Iad, împreună cu toţi 
oamenii necuraţi ai mâinii stângi. 

De generaţii, cei din familia Relazi fuseseră cizmari şi 
avuseseră o mică dugheană în vechiul bazar din Isfahan. 
Da, îşi zise. Am fost bazaari până cu o săptămână în urmă, 
când mullahul nostru m-a chemat pe mine şi pe toţi 
credincioşii, să purtăm războiul lui Allah. Mi-a dat să pun pe 
braţ semnul lui Allah şi puşca asta şi mi-a arătat cum s-o 
folosesc. cât de minunate sunt lucrările lui Allah! 

Se trăsese la adăpostul barăcii, ferit de bătaia zăpezii, dar 
frigul umed îl pătrundea, deşi purta toate hainele pe care le 
avea pe lumea asta: un tricou gros, o cămaşă din pânză 
aspră pe deasupra, o haină şi pantaloni cumpăraţi la mâna 
a doua, un pulover vechi şi o străveche manta militară, care 
pe vremuri aparținuse tatălui său. Îşi simţea tălpile 
amorţite. 

— Facă-se voia lui Allah, spuse tare şi se simţi mai bine. 

Or să mă schimbe curând şi-apoi am să mănânc iarăşi. Pe 
Allah, soldaţii trăiesc ca nişte adevărate paşale - cei puţin 
două mese în fiecare zi - una cu orez, închipuieşte-ţi. Şi-s 
plătiţi în fiecare săptămână. Plata Satanei dar totuşi plată... 
Fu scuturat de o tuse rea, şuierătoare. Îşi schimbă carabina 
americană pe celălalt umăr, găsi în buzunar mucul de ţigară 
pe care îl păstrase şi-l aprinse. Pe Profetul lui Allah, se 
gândi vesel, cine şi-ar fi putut închipui că vom putea lua 
baza atât de uşor, cu atât de puţini morţi în rândurile 
noastre, trimişi în Paradis mai înainte ca să îi putem covârşi 
pe soldaţii de la poartă şi să năvălim în tabără, fraţii noştri 
dinăuntru blocând pistele cu camioane şi ceilalţi punând 
mâna pe avioane şi elicoptere ca să împiedice pe trădătorii 
slujitori ai Şahului să scape cu fuga. Luând în piept 
gloanţele duşmanului cu numele lui Allah pe buze, am 
strigat: alăturaţi-vă nouă, fraţilor! Alăturaţi-vă revoluţiei lui 


Allah! Ajutaţi la împlinirea lucrării lui Allah! Veniţi în 
Paradis! Nu mergeţi în Iad!” 

Tânărul începu să tremure şi porni să murmure cuvintele 
săpate în mintea lui de duzini de mullahi recitind Coranul, 
apoi traducând: Acolo să zacă în veci, cu toţi păcătoşii şi 
întru toate blestematul Popor al Mâinii Stângi, fără să guste 
nici mâncare, nici băutură, alta decât apă clocotită sau fier 
topit, sau putreziciuni. Şi când focurile Iadului le vor arde 
cu totul pielea, le va creşte una nouă, astfel ca suferinţa lor 
să nu ia vreodată sfârşit. 

Închise ochii sub intensitatea rugăciunii: Fă să mor cu unul 
dintre numele lui Allah pe buzele mele, şi dă-mi astfel 
putinţa să merg drept în Grădinile Paradisului, alături de 
tot Poporul Mâinii Drepte; să stau acolo veşnic; să nu mai 
simt vreodată foamea, să nu mai vad fraţii şi surorile din sat 
cu pântecul umflat lunecând în moarte scâncind, să nu mai 
plâng niciodată noaptea de răutăţile vieţii şi să fiu în 
Paradis: întinşi pe divane de mătase, înveşmântaţi în halate 
de mătase verde şi slujiţi de tineri proaspeţi ca florile 
primăverii, purtând cupe, bre şi pocale din care se revarsă 
vinul, gustând din fructele pe care le dorim şi carnea 
păsărilor pe care vom pofti. Şi ale noastre vor fi huriile cu 
ochii mari şi întunecaţi ca perlele ascunse în cochilia lor, 
veşnic tinere, veşnic fecioare, printre copaci umbroşi 
încărcaţi de fructe, lângă ape susurânde, fără să 
îmbătrânim, veşnic tineri... 

Patul armei ii pulveriza nasul şi u sparse oasele tetei, 
izbindu-l pe viaţă şi schilodindu-l pentru totdeauna, fără să-l 
ucidă, înainte de al trânti leşinat în zăpadă. Atacatorul lui 
era un soldat de aceeaşi vârstă cu el şi acesta ridică în 
grabă carabina şi cu ajutorul ei sparse încuietoarea uşii 
firave şi o trânti de perete. 

— Grăbiţi-vă, şopti el transpirat de teamă. Imediat 
generalul Valik îşi scoase precaut capul afară. 

Tânărul îl apucă de braţ: 

— Haideţi, grăbiţi-vă, pe Allah! 


— Allah să te fericească, spuse Valik clănţănind din dinţi. 

Se repezi înapoi şi se întoarse cu două grămezi uriaşe de 
riali pe care tânărul îi înghesui în bluza sa de camuflaj şi 
dispăru la fel de tăcut precum sosise. Generalul şovăi o 
clipă, cu inima bătând nebuneşte. Văzu arma în zăpadă şi o 
ridică, o încarcă şi şi-o trecu peste umăr, apoi înşfacă 
servieta diplomat, binecuvântându-l pe Allah că 
revoluționarii fuseseră prea grăbiţi când cercetaseră ca să 
descopere fundul fals mai înainte de a-l arunca acolo în 
aşteptarea întrunirii tribunalului. 

— După mine, şopti poruncitor familiei; dar, în numele lui 
Allah, nu faceţi zgomot! Urmaţi-mă cu atenţie! 

Îşi înfăşură mai bine haina în jurul lui şi o porni în frunte 
prin zăpadă. Soţia lui, Annoush, fiul său de opt ani, Jalal, şi 
fiica sa, Sctarem, de şase, şovăiră o clipă în uşă. Toţi purtau 
costume de schi. Annoush purta pe deasupra şi o blană de 
nurcă pe care Gărzile Islamice o dispreţuiseră 
batjocoritoare ca pe o întruchipare a Păcatului. 

— Păstreaz-o, îi spuseseră zeflemitori, numai asta şi te 
condamnă. 

În cursul nopţii se bucurase de căldura pe care i-o oferise, 
stând ghemuită în ea pe podeaua de pământ din baraca 
neîncălzită, ţinându-şi copiii la piept. 

— Haideţi, dragilor! şopti, încercând să nu-i înspăimânte. 

Trupul santinelei care gemea uşor întins în zăpadă le tăia 
calea. 

— Mamă, de ce doarme în zăpadă? întrebă în şoaptă fetiţa. 

— Lasă asta, draga mea, să ne grăbim! De acum înainte, 
nici un sunet! 

Păşi tăcută peste el. Fetiţa nu reuşi şi trebui să pună 
piciorul pe el şi se-mpiedică, întinzându-se cât era de lungă 
în zăpadă, dar nu ţipă. Sări în picioare, ajutată de fratele ei. 
împreună, mână în mână, se depărtară grăbiţi. Valik îi 
conduse cu prudenţă. Când ajunseră la hangarul unde era 
adăpostit elicopterul, răsuflă ceva mai uşurat. Se aflau la o 
distanţă bună de tabăra principală, de cealaltă parte a 


enormei piste de decolare. Asigurându-se că în apropiere 
nu se aflau santinele, alergă până la elicopter şi se uită în 
cabină. Spre enorma sa uşurare, nici acolo nu dormea vreo 
santinelă. Încercă uşa. Nu era încuiată. O deschise făcând 
cât mai puţin zgomot cu putinţă şi flutură din mână către 
ceilalţi. 1 se alăturară în tăcere. Îi ajută să urce şi se 
strecură după ei, trăgând uşa şi încuind-o pe dinăuntru. 
Aranja la iuţeală copiii cât mai confortabil pe nişte pături 
sub scaune, atenţionându-i să nu-şi facă simțită prezenţa 
orice s-ar întâmpla. Apoi se aşeză lângă soţia lui, îşi înfăşură 
o pătură în jurul umerilor pentru că îi era foarte frig şi o 
apucă de mână. Pe obrajii femeii curgeau lacrimi. 

— Ai răbdare, nu plânge! N-o să mai dureze mult, şopti, 
mângâind-o. Nu trebuie să mai aşteptăm mult. Insha Allah. 

— Insha Allah! răspunse ea ca un ecou, dar toată lumea a- 
nebunit. Ne-au aruncat într-un hambar împuţit ca pe nişte 
criminali. Ce-o să se-ntâmple cu noi? 

— Cu ajutorul lui Allah am ajuns pân-aici, aşa că de ce nu 
şi până-n Kuweit? 

Ajunseseră aici cu o zi în urmă, înainte de amiază. Zborul 
de la locul de întâlnire de la marginea Teheranului 
decursese fără vreun incident. Toate benzile radio fuseseră 
tăcute. Şoferul lui de încredere, care îl slujea de 
cincisprezece ani, se întorsese cu maşina înapoi la Teheran, 
cu ordinul de-a nu spune nimănui că ei plecaseră la casa lor 
de la Marea Caspică. 

— Pentru reuşita acestei evadări n-am încredere în nimeni, 
spusese Valik soţiei sale în timp ce aşteptau sosirea 
elicopterului. 

Ea răspunsese: 

— Desigur! Dar ar fi trebuit s-o luăm cu noi pe 
Şeherazada. Asta i-ar fi prins bine şi ei şi lui Iom Lochart şi 
ne-ar fi garantat că Tom ne-ar fi dus mai departe. 

— Nu, ea n-ar fi plecat niciodată. De ce-ar face-o? Cu sau 
fără Şeherazada, în el nu trebuie s-avem încredere. E străin 
şi nu-i unul de-al nostru. 


— Ar fi fost mai înţelept s-o aducem pe ea. 

— Nu, spusese el, ştiind ce-avea de făcut cu Lochart. Tot 
drumul de la Teheran la Isfahan stătuse pe scaunul din faţă 
lângă Lochart. Zburaseră jos, ocolind oraşele şi 
aeroporturile. când Lochart chemase controlul de zbor de 
la baza militară Isfahan, erau evident aşteptaţi. Turnul le 
dăduse direcţia de aterizare, cu ordinul de a nu mai apela şi 
a nu mai folosi emițătorul. Generalul de brigadă de aviaţie 
Mohamed Seladi, unchiul lui Valik, care aranjase ca ei să 
aterizeze şi să realimenteze, îi aşteptase la platforma 
heliportului. 

Generalul îi întâmpinase sobru. Cum era vremea 
prânzului, spusese că puteau să mănânce la bază mai 
înainte de-a pleca mai departe. 

— Dar, Excelenţă Mohamed, avem destulă mâncare aici, în 
avion, îi spusese Valik. 

— Trebuie să insist, spusese nervos Seladi. Trebuie să 
insist, Excelenţă! Trebuie să-l salutaţi pe comandant. E 
necesar... şi trebuie să discutăm. 

În acest timp, Gărzile Verzi şi gloata dăduseră buzna pe 
porţi, năvălind în unitate, şi îi arestaseră pe toţi, ducându-l 
pe Lochart în altă parte a bazei. 

Fii de căţea, se gândi furios Valik. Să ardeţi cu toţii în Iad! 
Am ştiut că trebuia doar să realimentăm şi să plecăm 
îndată. Seladi e un încurcă-lume dobitoc. E numai greşeala 
lui. 

La primul etaj al unei clădiri aflate la patru sute de metri 
mai departe, Tom Lochart dormea adâne. Fu trezit brusc de 
zgomotul unei învălmăşeli în coridor, uşa se izbi de perete şi 
el fu orbit de lumina unei lanterne. 

— Repede, spuse o voce într-o engleză cu accent american 
şi doi bărbaţi îl ajutară să se ridice în picioare. 

Imediat, cele două siluete pe jumătate ascunse de 
întuneric se întoarseră şi plecară în fugă. Lui Lochart îi 
trebui doar o fracțiune de secundă ca să-şi vină în fire, apoi 
o rupse la fugă după ele de-a lungul coridorului, în jos pe 


scări şi afară. Acolo se opri alături de ceilalţi, răsuflând 
greu. Abia avu timp să vadă că amândoi bărbaţii erau ofiţeri 
- un căpitan şi un maior - mai înainte de a o rupe la fugă 
din răsputeri în semiîntuneric. 

Zorii luminau cerul către răsărit. Zăpada cădea uşor, 
ajutându-i să se ascundă şi estompându-le zgomotul paşilor. 
Dimpotrivă lor se afla Camera de Gardă şi în faţa ei câţiva 
revoluționari, moţăind neatenţi, înghesuiți în jurul un foc de 
lemne. Cei trei bărbaţi se abătură de la drumul lor şi 
alergară mai departe printre două rânduri de barăci, 
ocoliră din nou printr-o alee, când un camion încărcat cu 
revoluționari care cântau dădu colţul înaintea lor, apoi 
ieşiră în câmp deschis, pe drumul de centură, către 
hangarul cel mai îndepărtat în care se afla elicopterul. În 
umbra hangarului se opriră ca să-şi tragă sufletul. 

— Ascultă, pilotule, spuse gâfâind maiorul, când îţi zic eu, 
alergăm până la elicopter şi decolăm! Gata?! 

— Şi cu ceilalţi ce facem? întrebă Lochart, abia în stare să 
vorbească, simțind o durere ascuţită în coaste. Ce facem cu 
generalul Valik şi familia...? 

— Lasă-i! 

Aii, maiorul, împunse cu degetul către celălalt. 

— Aii stă cu tine în faţă şi eu în spate. Cât timp îţi trebuie 
să decolezi, din momentul în care porneşti motoarele? 

— Minimum... 

— Scurtează.-l, îl întrerupse maiorul. Haide! Alergară către 
elicopter. În clipa aceea Lochart văzu o maşină cu luminile 
stinse ţâşnind peste drum către ei şi simţi că i se taie 
respiraţia. 

— Uite! 

— În numele lui Allah, grăbeşte-te, pilotule! Lochart îşi 
dublă eforturile, sări pe scaunul pilotului, împinse 
comutatoarele şi începu să mărească turaţia. În acelaşi 
moment, maiorul se întinse şi trase uşa glisantă dintre 
cabina din spate şi carlingă. Aproape leşină când se trezi 
sub nas cu carabina lui Valik. 


— O, dumneata eşti, maiorule? Slăvit fie Allah! 

— Slăvit fie Allah că eşti aici şi-ai reuşit să scapi, 
Excelenţă, gâfâi maiorul, încercând să se liniştească, şi se 
strecură lângă el, în timp ce motoarele roteau elicea fără a 
prinde încă viteză. 

— Lăudat fie Allah c-ai scăpat, dar unde-i soldatul? 

— A luat banii şi-a şters-o! A adus armele? 

— Nu, asta e tot. 

— Fiu, de căţea, spuse maiorul furios, apoi strigă la 
Lochart: în numele lui Allah, grăbeşte-te! 

Se răsuci şi privi la maşina care se apropia. Distanţa dintre 
ei se reducea repede. Înşfacă iute carabina de la Valik, 
îngenunche în uşa deschisă, ochi şoferul şi apăsă pe trăgaci. 
Rafala trecu prea sus, în spatele lui Annousri, şi copiii ţipară 
îngroziţi, maşina viră săltând peste marginea Şoselei, 
mergând în zig-zag, şi o coti prin spatele unui rând de 
magazii, apăru pentru o clipă la vedere, ca să accelereze 
dispărând din nou în spatele hangarului. 

Lochart avea căştile la urechi şi privea acele indicatoarelor 
săltând, rugându-le să se grăbească. 

— Haideţi, afurisitelor! mârâi, cu mâinile şi picioarele Pe 
comenzi, ascultând geamătul crescând al motoarelor. 

Căpitanul de lângă el se ruga cu glas tare. N-o putea auzi 
pe Annoush suspinând în spate şi nici nu-i putea vedea pe 
copiii îngroziţi de spaimă care ţâşniseră din ascunzătorile 
lor ca să se pitească în spatele ei, sau pe Valik şi maiorul 
care răcneau la el să se grăbească. Indicatoarele urcau. Tot 
mai sus. Tot mai sus. Aproape pe verde. Acum! Mâna lui 
stingă începu să ridice maneta de gaze, dar maşina apăru 
derapând din spatele hangarului şi se îndreptă spre ei, ca 
să oprească la cincisprezece metri mai departe. Din ea 
săriră cinci bărbaţi, unul repezindu-se direct spre carlingă 
şi îndreptând un pistol automat către el, ceilalţi alergând 
către uşa cabinei. Era aproape în aer, dar ştia că ar fi mort 
dacă ar mai urca încă un centimetru, şi-l văzu pe celălalt 
făcându-i furios semne să oprească. Se supuse, apoi se 


întoarse ca să vadă ce se întâmplă în spate. Ceilalţi urcau în 
cabină. Erau cu toţii ofiţeri. Valik şi maiorul îi îmbrăţişau şi 
se lăsau îmbrăţişaţi, apoi auzi în căşti „Decolează pentru 
numele lui Allah” şi simţi un ghiont în coaste. Era Aii, 
căpitanul de lângă el. 

— Decolează! spuse din nou în engleza lui cu accent 
american şi ridică degetul mare către omul de afară care 
încă mai ţinea arma îndreptată spre el. 

Omul se repezi la uşă, urcă şi trânti uşa în urma lui. 

— Grăbeşte-te, afurisitule, uite colo! 

Arătă de partea cealaltă a pistei. Către ei se îndreptau alte 
maşini. Cineva se aplecase afară pe fereastra uneia dintre 
portiere şi se vedeau scânteierile de la gura unei ţevi de 
pistol mitralieră. În câteva secunde Lochart era în aer, cu 
toate simţurile concentrate asupra zborului, în spatele lui, 
unii dintre ofiţeri izbucniră în urale, apucându-se strâns de 
mânere şi scaune când elicopterul începu să balanseze, 
evitând gloanţele, şi se aşezară care pe unde putea. Cei mai 
mulţi erau colonei. Unii erau încă zguduiţi, în special 
generalul Seladi, care stătea între Valik şi maior. 

— Nu eram sigur că sunteţi domnia voastră, Excelenţa 
general! spunea maiorul, aşa că am tras pe deasupra, doar 
de avertisment. Să-i mulţumim lui Allah că planul a decurs 
atât de bine. 

— Dar eraţi cât pe-aci să decolaţi! Aveaţi de gând să ne 
părăsiţi! 

— O, nu, Excelenţa voastră, unchiule, îl întrerupse blând 
Valik. A fost din pricina pilotului englez. S-a speriat şi n-a 
mai vrut s-aştepte. Nu prea au sânage, englezii. Nu te mai 
gândi la el. Suntem înarmaţi, avem mâncare şi suntem în 
siguranţă! Slăvit fie Allah! Şi slăvit fie c-am avut timp să pun 
toate astea la cale. 

Da, îşi zise. Dacă n-aş fi fost eu şi banii mei, am fi fost toţi 
morţi. Bani să-l mituim pe cel care v-a eliberat, pe noi şi pe 
voi, şi pe maior şi pe căpitan, ca să-l poată elibera pe 
Lochart, de care mai am nevoie doar încă puţin. 


— Dacă ne-aţi fi părăsit, am fi fost împuşcaţi! Generalul 
Seladi era roşu de furie. 

— Allah să-l arunce pe pilot în iad! De ce-ai mai pierdut 
vremea cu eliberarea lui? Aii poate să piloteze un '212. 

— Da, dar Lochart are mai multă experienţă şi-avem 
nevoie de el ca să ne descurce. 

Valik zâmbi încurajator către Annoush, care stătea de 
partea cealaltă a cabinei, cu faţa la 6-1, cu fetiţa ce tremura 
în braţele ei şi băiatul care rnoţăia pe podea cu capul în 
poala ei. Îi zâmbi slab, mutând copilul de pe un braţ pe 
celălalt ca să domolească durerile ce o torturau. Se aplecă 
spre ea şi-o atinse, apoi se aşeză mai confortabil în scaunul 
lui şi-şi închise ochii, foarte obosit, dar deosebit de 
mulţumit. 

— Eşti un om foarte deştept, îşi spuse. În adâncul inimii 
ştia că fără stratagema sa de a se preface în faţa lui Mclver 
că avea să fie arestat de SAVAK, în special familia, nici 
Mclver, nici Lochart nu l-ar fi ajutat să fugă. Le ştii măsura 
la toţi, ca şi lui Gavallan. Proştii! se gândi batjocoritor. Cât 
despre tine, Seladi, idiotul şi rapacele meu unchi, care ne-ai 
aranjat realimentarea la Isfahan şi pe care n-ai reuşit s-o 
aranjezi în deplină siguranţă, în schimbul unei treceri 
pentru tine şi unsprezece dintre prietenii tăi, tu eşti şi mai 
rău! Eşti un trădător. Dacă n-aş fi avut un informator sus- 
pus la Cartierul General, n-aş fi auzit de marea trădare a 
generalilor ca să pot fugi şi am fi fost prinşi în Teheran ca 
muştele la oala cu miere. Loialiştii s-ar putea să câştige 
încă. Bătălia nu-i încă pierdută, dar între timp, familia mea 
şi cu mine vom urmări evenimentele din Anglia, St. Moritz 
sau New York. 

Se lăsă pradă tulburătoarei şi minunatei puteri a 
reactoarelor care îi duceau către un loc sigur, către o casă 
la Londra, o locuinţă la ţară în Surrey, altele în California şi 
în Elveţia şi spre conturile din băncile din Bahamas. 

Ah, da, îşi spuse vesel. Şi asta îmi aminteşte de contul 
nostru comun cu S-G, blocat în Bahamas. Alte patru 


milioane care ne vor îmbogăţi şi atât de uşor de smuls din 
ghearele apucătoare ale lui Gavallan, mai mult decât de 
ajuns ca să-mi asigure o viaţa liniştită mie şi familiei mele, 
orice s-ar întâmpla aici, până când ne vom putea întoarce. 
Khomeini n-o să trăiască o veşnicie, chiar dacă câştigă. 
Afurisitul! în curând o să ne putem întoarce acasă. În 
curând Iranul o să fie din nou cel obişnuit şi între timp noi o 
s-avem tot ce ne trebuie. 

Îl auzea încă pe Seladi mormăind ceva despre Lochart şi 
că era cât pe-aci să fie părăsit. 

— Linişteşte-te, Excelenţă! 

Îl luă de braţ, domolindu-l, şi se gândi: tu şi potăile tale 
încă mai valoraţi ceva. Doar o vreme. Poate ca ostatici, 
poate ca momeală. Cine ştie. Niciunul dintre voi nu sunteţi 
rude, în afară de tine, iar tu ne-ai trădat. 

— Linişteşte-te, preastimatul meu unchi! Cu ajutorul lui 
Allah, pilotul o să capete ceea ce merită! 

Da. Lochart. N-ar fi trebuit să intre în panică. Ar fi trebuit 
s-aştepte ordinele mele. E dezgustător să te laşi cuprins de 
panică. 

Închise ochii şi adormi, foarte satisfăcut de el. 

CAPITOLUL. 23 

Rafinăria lran-loda, Bandar-e Delam; ora 12,45 după- 
amiază. Scragger fluiera fals, pompând cu mâna 
combustibil în rezervoarele principale din butoaiele friari, 
aliniate într-o camionetă japoneză, lângă elicopterul său 
proaspăt spălat sclipind în soare. Alături de el se afla un 
tânăr pe jumătate adormit, cu o banderolă verde pe braţ, 
ciucit pe vine la umbră, sprijinit în carabina lui M16. 
Soarele de amiază era cald, iar briza uşoară făcea ziua 
plăcută, îndepărtând umiditatea, constantă aici pe coastă. 
Scragger era îmbrăcat uşor: cămaşă albă cu epoleţi de 
căpitan, pantaloni subţiri de vară şi pantofi negri, 
inevitabilii ochelari fumurii şi şapca. Rezervoarele erau 
pline ochi. 

— Asta-i, fiule, spuse către japonezul însărcinat să-l ajute. 


— Hai, Anjim-san - da, domnule pilot, răspunse omul. Ca 
toţi angajaţii rafinăriei, purta salopetă albă, imaculată şi 
mănuşi cu sigla lran-Ioda Industry pe spate, cu acelaşi 
lucru scris politicos deasupra în farsi şi echivalentul în 
caractere japoneze dedesubt. 

— Hai” să fie, spuse Scragger, folosind unul dintre 
cuvintele pe care le prinsese de la Kasigi în drum spre 
Lengeh, cu o zi în urmă. 

Arătă cu degetul. 

— Şi acum rezervoarele de cursă lungă şi după aceea cele 
de rezervă. 

Pentru zborul pe care de Plessey îl autorizase cu atâta 
mărinimie duminica, noaptea, ca să celebreze victoria 
asupra sabotorilor, Scragger scosese scaunele din spate şi 
legase în locul lor două butoaie de două sute de litri: 

— Să fie acolo, domnule Kasigi. Le-am conectat la 
rezervoarele principale. Putem folosi o pompă de mână şi 
putem să realimentăm în aer, dac-o să trebuiască. Şi dacă o 
să pompaţi. Acum n-o să mai trebuiască să aterizăm pentru 
realimentare. Nu poţi să fii niciodată sigur de vremea din 
Golf, întotdeauna se iscă furtuni neaşteptate sau vârtejuri, 
ceaţă, iar vântul poate să joace o festă. Cea mai bună cale e 
să stăm puţin în larg. 

— Şi Fălci? 

Scragger râsese odată cu el. 

— Bătrânul rechin-ciocan din Kharg? Cu ceva noroc, l-am 
putea vedea dac-ajungem pân-acolo şi nu ne abatem din 
drum. 

— Tot nu ne-au chemat de la radarul din Kish? 

— Nu, dar nu mai contează. Ne-au dat permisiunea până 
la Bandar-e Delam. Sunteţi sigur că pot să realimentez la 
fabrica voastră? 

— Da. Avem rezervoare acolo, căpitane, heliport, hangare 
şi atelier de reparaţii. Au fost primele lucruri pe care le-am 
ridicat. Aveam un contract cu Guerney. 

— Da, ştiu de asta. Acum s-au retras, nu? 


— Da, aşa e. Acum o săptămână. Sau cam aşa... Poate va 
prelua contractul compania voastră. Poate o să vă 
numească la conducerea bazei aeriene. E permanent de 
lucru pentru cinci elicoptere - trei '212 şi poate două 206 - 
câtă vreme construim acolo. 

Scragger chicotise. 

— Asta o să-l facă pe bătrânu Andy cel Mare să creadă că 
1-a apucat pe Dumnezeu de picior, iar Dirty Dunk o să se 
scape pe el. 

— Poftim?! 

Scragger încercase sa explice gluma cu Mclver, dar când 
isprăvise, Kasigi nu râsese, ci spusese doar: 

— O, acum înţeleg! 

Gaşcă de săriţi, îşi zise Scragger. 

După ce isprăvi realimentarea, mai făcu o verificare. 
Motoarele, rotorul, elicele, deşi nu se-aştepta să plece 
atunci. De Plessey îl rugase să-l aştepte pe Kasigi, să zboare 
cu el unde avea nevoie şi să-l aducă înapoi la Lengeh joi. 
Aparatul corespundea. Pe deplin satisfăcut, aruncă o privire 
la ceas, apoi arătă cu degetul spre pântec şi se frecă. 

— E vremea să halim, hai! 

— Hai. 

Ajutorul lui zâmbi şi făcu semn către micuța camionetă din 
apropiere, apoi arătă cu degetul spre clădirea principală cu 
patru etaje, ce se înălța cam la doua sute de metri mai 
departe, unde se aflau birourile conducerii firmei. Scragger 
scutură din cap. 

— Merg pe jos, spuse, şi-şi flutură cele două degete 
parodiind mersul, aşa că tânărul făcu o jumătate de 
plecăciune, se urcă în camionetă şi demară. 

Scragger rămase locului o clipă, privind şi lăsându-se 
privit de santinelă. Acum, când camionul plecase şi 
rezervoarele fuseseră închise, putea simţi mirosul mării şi 
lesturile putrezite de pe ţărmul din apropiere. Era aproape 
vremea refluxului. În Golf era o-singură maree pe zi, ca şi în 
Marea Roşie, din pricină că era puţin adânc şi aproape 


complet închis de pământ, dacă nu socoteai strâmtoarea 
Hormuz. 

Îi plăcea mirosul mării. Crescuse la Sydney, întotdeauna în 
apropierea mării. După război se instalase din nou acolo. 
Cel puţin, îşi zise, am fost acolo în intervalul Hkre diferite 
slujbe şi femeia şi copiii au stat acolo şi încă mai stau - mai 
mult sau mai puţin. Fiul său şi cele două fiice erau acum 
căsătoriţi, cu propriii lor copii. De câte ori se afla din nou 
acasă, poate o dată pe an, îi vizita. Între ei exista o relaţie 
amicală, deşi uşor distantă. În anii de început, soţia lui şi 
copiii veniseră să se instaleze în Golf, După o lună plecaseră 
înapoi acasă, la Sydney. 

— Ne găseşti la Bondi, Scrag, spusese ea. Ne-ajung 
străinătăţurile, flăcăule. Pe timpul detaşării sale de doi ani 
în Kuweit, ea întâlnise un alt bărbat. Când Scragger se 
întorsese acasă, ea spusese: 

— Cred c-o să divorţăm, flăcăule. E cel mai bun lucru 
pentru copii, pentru tine şi pentru mine. 

Şi aşa se-ntâmplase. Noul ei soţ trăise câţiva ani, apoi 
murise. Scragger şi ea alunecară încet într-o relaţie 
amicală, ca şi cum nu s-ar fi despărţit, dar nici nu fuseseră 
supăraţi unul pe celălalt. 

E soi bun. Iar copiii sunt fericiţi şi eu zbor. Îi mai trimitea 
încă, lunar, bani. Întotdeauna ea spunea că n-are nevoie. 

— Atunci pune-i deoparte, pentru zile negre, Nell, replica 
el mereu. 

Până acum, ea, copiii şi copiii copiilor nu au avut zile 
negre, bat în lemn. Cel mai apropiat lemn era patul 
carabinei pe care o ţinea revoluţionarul în poală. Din 
umbră, omul se uita la el cu răutate. Bastard scârbos, n-o 
să-mi strice ziua. Zâmbi către el, apoi îi întoarse spatele, se 
întinse şi privi înjur. E un loc grozav pentru o rafinărie îşi 
zise, îndeajuns de aproape de Abadan, de conductele 
principale care leagă câmpurile petrolifere din nord şi sud. 
Grozavă idee să încerci să nu risipeşti tot gazul ăsta care se 


arde! Miliarde de tone în toată lumea - o risipă criminală 
dacă stai şi te gândeşti. 

Rafinăria se afla pe un promontoriu, cu propriile sale 
cheiuri dragate, care se-ntindeau pe cincizeci-de metri în 
apele Golfului, despre care Kasigi îi spusese că vor fi 
capabile să deservească două superpetroliere în acelaşi 
timp, indiferent de mărimea acestora. În jurul heliportului 
erau kilometri pătraţi de coloane de cracare şi clădiri ce 
păreau întreţesute cu mii de reţele de plastic şi oţel de 
toate dimensiunile, labirinturi întregi cu robineţi şi valve 
uriaşe, cu staţii de pompare şi peste tot macarale şi 
buldozere şi grămezi gigantice de tot felul de materiale de 
construcţii, munţi de ciment şi nisip, suluri de plase de oţel 
împrăştiate printre stive ordonate, de dimensiunea 
terenurilor de fotbal, de lăzi şi containere acoperite cu 
învelitori din plastic şi drumuri pe jumătate terminate, 
fundaţii, cheiuri şi gropi. Dar nu se vedea nimic mişcând, 
nici oameni, nici maşini. 

Când aterizaseră, lângă platformă îi aşteptase un comitet 
de primire de douăzeci sau treizeci de japonezi adunaţi în 
grabă, împreună cu peste o sută de grevişti iranieni şi Gărzi 
Verzi înarmate, unii purtând banderole cu OIEP primele pe 
care le vedea până atunci Scragger. După multe strigăte şi 
ameninţări şi cercetări ale hârtiilor lor şi aprobări date de 
Controlul Aerian de la Kish, purtătorul lor de cuvânt lor 
zisese că doi dintre ei puteau să rămână, dar nimeni nu 
putea să plece şi nici elicopterul nu putea decola fără 
permisiunea komitehului. În drum spre clădirea birourilor, 
inginerul-şef Watanabe, care vorbea englezeşte, le 
explicase că, de aproape două luni, komitehul de grevă 
preluase controlul asupra absolut oricărei probleme. În 
acest timp nu progresaseră aproape cu nimic şi lucrul 
încetase. 

— Nu ne îngăduie nici măcar să executăm lucrări de 
întreţinere la echipament. 


Era un bărbat trecut de şaizeci de ani, cu un chip aspru, 
dur, cu părul grizonat şi mâini puternice, muncite. 
Aprinsese o altă ţigare de la cealaltă, pe jumătate arsă. EL 

— Şi aparatul de radio? 

— Au încuiat camera de transmisiuni acum şase zile; ne-au 
interzis s-o folosim şi-au luat cheia cu ei. Ilelefoanele 
bineînţeles că nu funcţionează de săptămâni întregi, iar 
telexul cam de ceva mai mult de o săptămână. Mai avem 
încă aproape o mie de japonezi aici. N-au avut permisiunea 
să vină cu familiile. Suntem la limită cu proviziile, n-am 
primit nici o scrisoare de şase săptămâni. Nu putem să 
ieşim de-aici. Nu putem să lucrăm. Suntem aproape 
prizonieri şi nu putem să facem nimic decât cu foarte mare 
tămbălău. Oricum, măcar suntem în viaţă şi putem proteja 
ceea ce am făcut, aşteptând răbdători să ne îngăduie să 
continuăm. Suntem într-adevăr foarte onoraţi să vă primim, 
Kasigi-san - şi pe dumneavoastră, domnule căpitan! 

Scragger îi lăsase cu treburile lor, intuind că există o 
tensiune între ei, oricât se străduiau s-o ascundă. Seara 
mâncase puţin, ca întotdeauna, şi-şi îngăduise o bere 
japoneză, rece ca gheaţa. 

— Fir-aş al naibii, nu-i la fel de bună ca Fostersl Apoi îşi 
făcuse cele unsprezece minute de exerciţii după modelul 
aviaţiei canadiene şi se dusese la culcare. Chiar cu puţin 
înainte de miezul nopţii, când încă mai citea, auzise o bătaie 
uşoară în uşă. Kasigi intrase agitat, cerându-şi scuze pentru 
deranj, dar era de părere că Scragger ar fi trebuit să afle 
imediat că ascultaseră la radio o declaraţie a unui purtător 
de cuvânt al lui Khomeini, la Teheran, spunând că toată 
armata - toate armele - se declaraseră de partea lui, primul 
ministru Bakhtiar demisionase şi acum lranul era complet 
eliberat dc jugul Şahului şi că din ordinul personal al lui 
Khomeini toate luptele trebuiau să înceteze, toate grevele 
la fel, Producţia de petrol trebuia să înceapă imediat, toate 
bazarurile şi magazinele să se redeschidă, toţi bărbaţii 
trebuiau să predea armele şi să se reîntoarcă la lucru şi, 


mai presus de orice, toţi trebuiau să înalțe mulţumiri fui 
Allah pentru victorie. 

Kasigi zâmbise cu toată faţa. 

— Acum putem începe din nou, mulţumită tuturor zeilor. 
Eh?! Acum lucrurile or să fie din nou normale. 

Când Kasigi plecase, Scragger rămăsese întins pe spate, 
cu lumina aprinsă, lăsându-şi mintea să hălăduiască asupra 
noilor posibilităţi care se deschideau. Ale dracului ciori, îşi 
zisese, ce iute a mers totul! Aş fi pariat pe orice că Şahul n- 
o să fie niciodată scos din ţară, ba şi mai mult, că lui 
Khomeini n-o să i se îngăduie niciodată să se întoarcă, şi mi- 
aş fi pus chiloţii la bătaie pe o lovitură militară. 

Stinsese luminile. 

— Căruţa merge, Scrag, bătrâne, ai văzut destule. 
Dimineaţa se trezise devreme, acceptase ceaiul verde, 
japonez, în locul celui obişnuit pe care îl bea la micul dejun 
- indian şi foarte puternic şi întotdeauna cu lapte 
condensat, şi plecase să facă verificările, să curețe şi să 
realimenteze elicopterul şi - acum că toată treaba era 
făcută cum trebuie - era foarte flămând. Dădu scurt din cap 
către santinela care nu-l băgă în seamă şi porni cu paşi 
mari spre clădirea cu trei etaje a birourilor. 

Kasigi stătea la una dintre ferestrele de la ultimul etaj, 
unde erau birourile personalului executiv. Era în sala de 
consiliu, un birou spaţios, amplasat pe colţul clădirii, cu o 
masă uriaşă şi scaune pentru douăzeci de persoane, privind 
absent la Scragger şi elicopterul lui, cu mintea răscolită de 
gânduri, străduindu-se din greu să-şi stăpânească furia. 

Din zori trecuse în revistă aproximările de cheltuieli, 
rapoartele, planificările de lucru, creditările, şi toate 
duseseră la acelaşi rezultat: era nevoie de cel puţin un 
miliard de dolari şi un alt an de muncă pentru a începe 
producţia. Vizita abia a doua oară rafinăria, care nu se afla 
în sfera lui de responsabilităţi, deşi era director şi membru 
al Comitetului Executiv de Conducere, cel mai înalt eşalon 
decizional al conglomeratului lor. În spatele lui, inginerul 


şef Watanabe stătea singur la masa cea mare, aşteptând 
răbdător, fumând ca de obicei ţigară după ţigară. Era 
responsabil cu lucrările de doi ani, director adjunct de când 
începuse proiectul, în '71, un bărbat cu mare experienţă. 
Inginerul şef dinaintea lui murise acolo, pe şantier, ca 
urmare a unui atac de cord. 

Nu-i de mirare, se gândise Kasigi mânios. Cu două am fi în 
urmă, poate patru, trebuie că i-a părut evident că bugetul 
nostru maxim de 3,5 miliarde o să fie inadecvat, că 
depăşirile erau deja uriaşe şi termenele de finalizare total 
nerealistie. 

— De ce nu ne-a informat inginerul şef Kasusaka? De ce n- 
a făcut un raport special? 

— A făcut, Kasigi-san, spuse politicos Watanabe. Dar, din 
ordinul şefului de proiect de aici, toate rapoartele trebuie 
să treacă prin mâinile partenerilor noştri numiţi de 
tribunal. E o procedură iraniană. Întotdeauna trebuie 
alcătuită o societate mixtă cu participare egală, cu 
responsabilităţi egale - dar treptat iranienii reuşesc să 
aranjeze întâlnirile şi contractele şi clauzele, de cele mai 
multe ori folosind ca scuză tribunalul sau Şahul, până când 
au controlucefacto şi atunci... Ridică din umeri. N-aveţi idee 
ce deştepţi sunt, mai rău ca negustorii chinezi, mult mai 
rău! Cad de acord să cumpere tot animalul, dar după aceea 
renunţă şi iau numai muşchii şi te lasă cu restul în braţe. 

Stinse ţigara fumată numai pe jumătate şi aprinse alta. 

— A fost h şedinţă a întregului Consiliu cu toţi partenerii şi 
cu Gyokotomo. Yoshi Gyokotomo însuşi, Preşedintele 
Sindicatului Patronal - aici, în biroul ăsta, chiar înainte să 
moară inginerul şef Kasusaka-san. Am fost şi eu prezent. 
Kasusaka-san i-a avertizat pe toţi că întârzierile datorate 
birocraţiei iraniene şi feluritelor piedici puse de ele - 
„presiuni” e cuvântul potrivit - aveau să întârzie termenul 
de începere a producţiei şi să genereze o mare creştere a 
cheltuielilor totale. Am fost prezent, l-am auzit cu urechile 
mele, dar tot ce-a spus ela fost trecut cu vederea de 


partenerii iranieni, care i-au spus preşedintelui că totul va fi 
aranjat, că doar Kasusaka-san nu înţelege Iranul şi felul în 
care fac ei lucrurile aici. Watanabe studia atent capătul 
țigării sale. 

— Kasusaka-san a spus exact acelaşi lucru când a rămas 
între patru ochi cu Gyokotomo-san, implorându-l să aibă 
grijă, şi i-a dat un raport amănunţit, în scris. 

Kasigi strânse din fălci. 

— Ai fost de faţă la această întâlnire? 

— Nu, dar mi-a spus ce a vorbit: că Gyokotomo-sama a 
acceptat raportul şi a spus că el însuşi o să-l prezinte până 
la cel mai înalt nivel la 'Teheran şi acasă, în Japonia. Dar nu 
s-a întâmplat nimic, Kasigi-san, nimic! 

— Unde e copia raportului? 

— Nu e niciuna. În ziua următoare, înainte de a pleca la 
Teheran, Gyokotomo a ordonat să fie distruse. 

Bătrânul ridică iarăşi din umeri. 

— Treaba inginerului şef Kasusaka - şi a mea - a fost şi 
este să construim rafinăria, oricare ar fi problemele 
întâmpinate şi să nu ne amestecăm în activitatea Grupului. 

Watanabe aprinse o nouă ţigară de la cealaltă, fumată 
doar pe jumătate, trase adânc în piept un fum şi o stinse 
delicat pe cealaltă - deşi ar fi dorit s-o izbească de 
scrumieră şi de masă şi de clădire şi de întreaga fabrică, să 
le facă bucățele şi odată cu ele pe băgăreţul de Kasigi care 
îndrăznea să-l ia la întrebări, care nu ştia nimic, care nu 
lucrase niciodată în Iran şi-şi căpătase locul în companie 
pentru că era rudă cu familia Toda. 

— Spre deosebire de inginerul şef Kasusaka, adăugă 
deosebit de blând, eu am păstrat în decursul anilor copii ale 
rapoartelor mele lunare. 

— Soka? spuse Kasigi, încercând să dea un ton egal vocii. 

— Da. 

Şi copii ale acestor copii, într-un loc foarte sigur -adăugă 
el, răutăcios în adâncul sufletului, scoțând un dosar gros din 


servietă şi punându-l pe masă - în caz că o să încercaţi să 
mă faceţi pe mine responsabil de tot dezastrul. 

— Le puteţi citi dacă doriţi. 

— Mulţumesc. 

Kasigi făcu un efort să reziste tentaţiei de a se repezi 
dosar. Watanabe îşi frecă obosit obrajii. Stătuse treaz cea 
mai mare parte a nopţii, pregătindu-se pentru întâlnirea 
asta. 

— Odată ce ne întoarcem la normal, lucrarea va progresa 
repede. Am terminat cam optzeci la sută. Am motive să cred 
că am putea isprăvi, cu o planificare corectă; e trecut totul 
în rapoartele mele, inclusiv problema întâlnirii cu Kasusaka, 
cu partenerii iranieni şi poi cu Gyokotomo-sama. 

— Ce-ai sugera ca soluţie globală pentru Iran-loda! 

— Nu poate fi niciuna până nu revenim la normal. 

— Acum am revenit, ai auzit emisiunea. 

— Am auzit-o, Kasigi-saan, dar normal pentru mine 
înseamnă când guvernul Bazagran va prelua pe deplin 
controlul. 

— Asta o să se-ntâmple în câteva zile. Soluţia? 

— Soluţia e simplă. Să avem parteneri noi care să 
coopereze, să aranjăm finanţarea de care avem nevoie şi 
într-un an, poate mai puţin de-un an, am putea începe 
producţia. 

— Ar putea fi aranjată problema cu partenerii? Vocea lui 
Watanabe deveni la fel de subţire ca şi buzele sale. 

— Cei vechi fuseseră toţi numiţi sau aprobaţi de tribunal, 
deci oameni ai Şahului, deci suspecți şi duşmani ai 
poporului. N-am văzut pe niciunul de când s-a întors 
Khomeini şi nici n-am auzit de ei. Am auzit zvonuri că ar fi 
fugit cu toţii, dar... Watanabe ridică din umerii săi laţi. N- 
am cum să verific fără telex, fără telefon, fără transport. Mă 
îndoiesc că atitudinea noilor parteneri va diferi prea mult. 

Kasigi dădu din cap şi aruncă din nou o privire pe 
fereastră, fără să vadă nimic. E uşor să dai vina pe iranieni 
şi pe morţi şi pe întâlniri secrete şi pe rapoarte distruse. 


Preşedintele Yoshi Gyokotomo nu menţionase niciodată vreo 
întâlnire cu Kasusaka sau vreun raport scris. De ce să 
ascundă Gyokotomo un astfel de raport vital? Ridicol, căci 
compania lui suportă aceleaşi riscuri ca şi a noastră. De 
ce?! Dacă Watanabe spune adevărul şi propriile sale 
rapoarte o pot dovedi, atunci de ce? Şi atunci, într-o clipă, 
pe care Watanabe o observă, chipul lui Kasigi reflectă 
adevărul: pentru că uriaşa depăşire de costuri şi proasta 
conducere a complexului lran-Ioda, alăturată dezastruoasei 
scăderi în transporturile maritime mondiale, aveau să 
doboare 'Toda Shiping Industry, pe Hiro 'Toda personal şi să 
ne lase deschişi unei preluări. Preluare de către cine? 
Desigur că de Ypshi Gyokotomo. Bineînţeles de familia asta 
de ţărani parveniţi care ne urăsc pe noi, cei cu sânge nobil, 
stirpe de samurai din cele mai vechi timpuri. 
Şi din nou Kasigi îşi simţi creierul gata-gata să explodeze. 
Fără îndoială că de Yoshi Gyokotomo, dar ajutat şi 
îndemnat, desigur, de vechiul nostru rival, Mitsuwari 
Industries. Oh, Gyokotomo o să piardă o avere, dar îşi pot 
acoperi partea lor de pierdere în timp ce o să ungă palmele 
care trebuie, sugerând că or să suporte împreună 
pierderile lui Toda, să o dezmembreze şi, cu ajutorul mitei, 
să o pună sub o conducere potrivită. Şi odată cu Toda se vor 
prăbuşi şi rudele lor: Kasigi şi Kayama. E ca şi cum aş muri. 
lar acum sunt cel care trebuie să aducă acasă groaznicele 
veşti. Rapoartele lui Watanabe nu vor dovedi nimic, pentru 
că, fără îndoială, Giokotomo o să nege totul, acuzându-mă 
pe mine că încerc să-l acuz pe el şi o să strige cât îl ţine 
gura că rapoartele lui Watanabe dovedesc fără putinţă de 
tăgadă, de ani de zile, incapacitatea managerială a lui Hiro 
Toda. Aşadar am dat de bucluc oricum. Poate că Hiro Toda a 
pus la cale să mă vâre pe mine în tot necazul ăsta. Poate că 
vrea să mă înlocuiască cu unul dintre fraţii sau nepoţii lui. 
În acel moment se auzi o bătaie în uşă şi aceasta se izbi de 
perete. Tânărul secretar al lui Watanabe intră grăbit şi 
tulburat, cerându-şi îndelung scuze că i-a deranjat: 


— Oh, vă rog să mă scuzaţi, Watanabe-san, oh, da, îmi pare 
Tău... 

— Ce s-a-ntâmplat? îl întrerupse scurt Watanabe. 

— A venit în forţă un komiteh, Watanabe-san, Kasigi-sama. 
Priviţi! 

Tânărul cu chipul alb ca varul arătă către celelalte ferestre 
care se desfăşurau pe faţada clădirii. 

Kasigi ajunse primul. În faţa uşii principale se afla un 
camion plin cu revoluționari, urmat de alte camioane şi 
automobile. Bărbaţii care săreau din ele începuseră să se 
adune la întâmplare în grupuri. Scragger se îndrepta într- 
acolo şi-l văzură oprindu-se, apoi pornind din nou către uşa 
principală, dar i se făcu semn să se dea la o parte, în timp 
ce un Mercedes mare se apropie. De pe bancheta din spate 
ieşi un bărbat îndesat, voinic, cu barbă albă, purtând halat 
şi turban de culoare neagră, însoţit de un bărbat mult mai 
tânăr, cu mustață, îmbrăcat în haine uşoare şi cu cămaşa 
descheiată la gât. Amândoi purtau ochelari. Watanabe îşi 
ținu respiraţia. 

— Cine sunt? întrebă Kasigi. 

— Nu ştiu, dar un ayatolah înseamnă întotdeauna 
necazuri. Mullahii poartă turbane albe, ayatolahu negre. 

Înconjuraţi de o jumătate de duzină de oameni înarmaţi, 
cei doi bărbaţi păşiră importanţi în clădire. 

— Takeo, adu-i sus cu multă ceremonie. Tânărul plecă fără 
să mai stea pe gânduri. 

— O singură dată ne-a mai vizitat un ayatolah: anul trecut, 
imediat după focul de la Abadan. A organizat o adunare a 
tuturor personalului nostru iranian, a strigat la ei vreo trei 
minute şi apoi, în numele lui Khomeini, le-a poruncit să 
intre în grevă. 

Faţa lui deveni o mască. 

— Asta a fost începutul tuturor necazurilor. Noi, ceilalţi, 
străinii, ne-am descurcat cum am putut mai bine de-atunci. 

— Şi-acum? 


Watanabe ridică din umeri, păşi iute până la birou şi apucă 
o fotografie înrămată a lui Khomeini, pe care Kasigi n-o 
observase, atârnând-o pe perete. 

— Doar din politeţe, spuse cu un zâmbet sardonic. Nu 
vreţi să ne-aşezăm? Se aşteaptă din partea noastră la mult 
formalism. Vă rog, luaţi locul din capul mesei. 

— Nu, Watanabe-san. Te rog, dumneata eşti responsabil, 
eu sunt doar un vizitator. 

— Cum doriţi. 

Watanabe îşi luă locul obişnuit, cu faţa la uşă. Kasigi 
sparse tăcerea: 

— Ce-a fost cu focul de la Abadan? 

— Ah, iertaţi-mă, îşi ceru scuze Watanabe, de fapt 
dezgustat că înlocuitorul său nu ştia nimic de acest 
eveniment atât de important. A fost în august trecut, în 
timpul lunii sfinte a Ramadanului, când nici un 
dreptcredincios nu poate mânca sau bea de la răsăritul 
soarelui până la apus şi de obicei sunt mereu cu capsa pusă. 
Pe vremea aia puţină lume protesta în ţară împotriva 
Şahului, cei mai mulţi la Teheran şi la Qom, dar nu era 
nimic serios atunci, iar ciocnirile erau uşor controlate de 
poliţie şi SAVAK. Pe cincisprezece august, nişte inşi au dat 
foc unui cinematograf, cinematograful Rex din Abadan. „S-a 
întâmplat” ca toate uşile să fie încuiate sau blocate, „s-a 
întâmplat” ca pompierii şi poliţia să se mişte încet şi, în 
panica dezlănţuită, au murit aproape cinci sute de 
persoane, cele mai multe femei şi copii. 

— Cumplit! 

— Da, întreaga naţiune a fost scandalizată. S-a dat vina 
imediat pe SAVAK, şi deci pe Şah. Şahul a dat vina pe cei de 
stânga şi a jurat că poliţia şi SAVAK n-au nimic de-a face cu 
asta. Sigur că s-a deschis o anchetă care a ţinut săptămâni 
întregi. Din nefericire, a lăsat problema făptaşilor 
nerezolvată. 

Watanabe era atent la sunetul paşilor. 


— Asta a fost scânteia care a aprins facțiunile de opoziţie 
războinice opuse ale lui Khomeini şi i-a smuls pe Pahlavi de 
pe tronurile lor. 

După o pauză, Kasigi întrebă: 

— Cine crezi că a pus foc cinematografului? 

— Cine ar fi vrut să-i distrugă pe Pahlavi? E foarte uşor să 
strigi „SAVAK”! Watanabe auzi liftul oprindu-se. 

Ce înseamnă cinci sute de femei şi copii pentru un fanatic, 
de orice fel de orientare? 

Uşa fu deschisă de secretarul Takeo. Ayatolahul şi civilul 
intrară cu multă importanţă şi în urma lor se înghesuiră 
încă şase oameni înarmaţi. Watanabe şi Kasigi se ridicară 
politicoşi în picioare şi se înclinară. 

— Bine aţi venit, spuse Watanabe în japoneză, deşi putea 
să vorbească foarte bine farsi. Sunt Naga Watanabe. Eu 
răspund de ceea ce se întâmplă aici şi acesta este domnul 
Kasigi, de la sediul nostru principal din Japonia. Cu cine am 
plăcerea să vorbesc, vă rog? 

Takeo, care putea vorbi perfect farsi, începu să traducă, 
dar civilul care se aşezase deja îl întrerupse scurt. 

— Vous parlez francais? spuse grosolan către Watanabe. 

— Iye - nu, răspunse Watanabe în japoneză. 

— Bien sur, m'sieur, spuse şovăitor Kasigi, într-o franceză 
mediocră, je parle un peu, ma je parle Anglais mieux et 
m'sieur Watanabe aussi - vorbesc puţin franceză, dar 
vorbesc engleză mai bine, ca şi domnul Watanabe. 

— Foarte bine, spuse scurt omul într-o engleză cu accent 
parizian. Atunci o să vorbim englezeşte. Eu sunt Muzadeh, 
ministru adjunct pentru zona Abadan, din partea primului 
ministru Bazagran... 

— Dar nu Bazagran, face legile, ci Imamul, întrerupse 
tăios ayatolahul. Imamul 1-a numit pe Bazagran temporar 
prim-ministru până când, cu ajutorul lui Allah, se formează 
statul nostru islamic. 

Era trecut de şaizeci de ani, un bărbat cu chip rotund, cu 
sprâncenele la fel de albe ca şi barba şi îmbrăcat cu o grijă 


studiată. 

— Sub conducerea Imamului, adăugă el apăsat. 

— Da, desigur, spuse Muzadeh, apoi continuă ca şi cum n- 
ar fi fost întrerupt,... şi vă informez oficial că Ilran-Ioda se 
află sub controlul nostru direct. Peste trei zile va avea loc o 
şedinţă pentru a organiza conducerea şi operaţiunile 
viitoare. loate contractele anterioare din vremea Şahului - 
deci ilegale - sunt anulate. Am să numesc un nou comitet de 
conducere, cu mine ca preşedinte, reprezentanţi ai 
muncitorilor, un muncitor japonez şi dumneata. O să... 

— Şi eu şi-un mullah din Bandar-e Delam, spuse 
ayatolahul, străpungându-l cu privirea. 

Muzadeh trecu furios la farsi. 

— Putem discuta componenţa comitetului mai târziu. 
Vocea sa păstra o urmă de nervozitate. Cel mai important 
lucru e să-i avem pe muncitori reprezentaţi. 

— Cel mai important lucru e să-ndeplinim lucrarea lui 
Allah 1 

— În această privinţă, a lucra pentru popor şi a lucra 
pentru Allah e acelaşi lucru. 

— Nu, dacă a lucra pentru popor înseamnă a lucra într- 
ascuns pentru Satan. 

Toţi cei cinci iranieni înarmaţi se foiră neliniştiţi. Fără să-şi 
dea seama, se regrupaseră în două grupuri de patru şi 
două persoane. În tăcere, ochii lor alergau de la unul la 
celălalt dintre bărbaţii aflaţi la masă. Unul dintre ei ridică 
încet piedica armei. 

— Ce spuneaţi? întrebă Watanabe repede şi aproape 
adăugă Banzai, cu uşurare, când băgă de seamă că toţi îşi 
îndreptaseră atenţia către el. Doriţi să formaţi un nou 
comitet? 

— Da. 

Cu un efort, Muzadeh îşi smulse privirile de la ayatolah şi 
continuă: 

— O să pregătiţi toate registrele pentru control şi veţi fi 
responsabili pentru orice problemă ivită - în trecut sau în 


viitor - sau crime împotriva Iranului, trecute sau viitoare. 

— Am fost parteneri cu guvernul Iranului de la încep... 

— Cu Şahul, nu cu poporuliranian! îl întrerupse Muzadeh. 
În spatele lui, santinelele - tineri, unii adolescenţi, unii abia 
cu tuleie pe faţă - începură să murmure. 

— Adevărat, domnule Muzadeh, spuse Watanabe, 
netemător. 

Mai trecuse prin astfel de confruntări de multe ori de 
atunci în ultimele câteva luni. 

—. dar noi suntem japonezi, lran-loda este construită de 
către tehnicieni japonezi - cu mult ajutor din partea 
muncitorilor şi specialiştilor iranieni - şi e plătit în totalitate 
cu bani japonezi. 

— Asta n-are nimic... 

— Da ştim, spuse ayatolahul tare, dar binevoitor, 
acoperindu-l pe celălalt, ştim asta şi sunteţi bineveniţi în 
Iran. Ştim că japonezii nu sunt la fel cu stricaţii de 
americani sau viclenii de englezi. Şi deşi nu sunteţi 
mahomedani, clin nefericire pentru voi, neavând încă ochii 
deschişi spre Allah, noi vă primim cu bucurie. Dar acum... 
acum, cu ajutorul lui Allah ne-am luat din nou ţara în 
stăpânire. Acum trebuie să facem... să facem noi 
aranjamente pentru operaţiunile viitoare. Oamenii noştri or 
să rămână aici şi or să pună întrebări. Vă rog cooperaţi cu 
ei. N-aveţi nimic de ce vă teme, amintiţi-vă! Dorim la fel de 
mult ca şi voi ca această fabrică să fie terminată şi să- 
nceapă să lucreze. Mă numesc Ismael Awhazi şi sunt 
ayatolanul acestei regiuni. 

Se ridică atât de brusc, încât mulţi dintre cei de faţă 
tresăriră. 

— O să ne-ntoarcern peste patru zile, de azi înainte. 
Muzadeh spuse înfierbântat în farsi: 

— Avem alte ordine pentru aceşti trei... 

Dar ayatolahul plecase deja. Muzadeh se ridică şi ieşi 
sfidător, urmat de oamenii lui. 


Când rămaseră singuri, Kasigi îşi îngădui să scoată batista 
şi să-şi şteargă fruntea. Tânărul Takeo era încă şocat. 
Watanabe căută prin buzunare ţigările, dar pachetul era 
gol. Zdrobi cutia, Takeo se trezi la viaţă, se repezi la un 
sertar şi scoase un pachet nou, îl deschise şi-l întinse. 

— Mulţumesc, lakeo! 

Watanabe se aşeză şi-şi aprinse ţigara. 

— Poţi pleca acum. Se uită la Kasigi. 

— Deci, spuse, începe din nou. 

— Da. 

Kasigi era frământat de implicaţiile unui nou komiteh 
hotărât să ducă lucrurile la bun sfârşit. 

— Asta-i cea mai bună veste pe care o puteam căpăta. O să 
fie primită cu mare bucurie în Japonia! 

De fapt, se gândea din ce în ce mai înfierbântat, ştirea asta 
o să îndepărteze blestemul purtat de rapoartele lui 
Watanabe şi poate, cumva, noi, Hiro Toda şi eu, împreună, îl 
vom putea neutraliza pe Gyokotomo şi dacă - şi mai bine - 
Hiro s-ar retrage în favoarea fratelui său, asta ar fi perfect. 

— Ce-i? întrebă, observându-l pe Watanabe privindu-l 
îndelung. 


— N-am vrut să spun că începe din nou lucrul, Kasigi-san, 
spuse tăios inginerul şef. Noul komiteh n-o să fie cu nimic 
mai bun decât celălalt. De fapt o să fie mai rău. Cu vechii 
parteneri, nelipsitul peşcheş deschidea uşile şi ştiai cu cine 
ai de-a face. Dar cu fanaticii ăştia... Nişte amatori! 

Iritat, Watanabe îşi trecu mâna prin păr. Toţi zeii şi 
spiritele, daţi-mi putere să nu mă răstesc la prostul ăsta 
pentru nemărginita lui prostie! îşi zise. Fii înţelept! 
Linişteşte-te! E doar o maimuţă nu dintr-o stirpe ca ata, 
direct descendentă din stăpânitorii din nord. 

— Deci ayatolahul a minţii?! Bucuria lui Kasigi se topi. 

— Nu, amărâtul ăla credea în ce spunea, dar nu se va 
întâmpla nimic. Poliţia şi SAVAK, indiferent ce nume o să 
poarte de aici înainte, încă controlează Abadanul şi zona 
asta. Localnicii sunt în cea mai mare parte arabi suniţi, nu 
iranieni şiiţi. Vreau să spun c-or să înceapă din nou 
omorurile. 

Waţanabi explică ciocnirea verbală pe care cei doi o 
avuseseră în farsi. 

— Acum, când fiecare facțiune încearcă să câştige 
puterea, o să fie şi mai rău. 

— Barbarii ăştia n-or să se supună lui Khomeini, n-or să 
lase armele? 

— Vreau să spun că cei de stânga, ca Muzadeh, or sa 
continue războiul ajutaţi şi instigaţi de sovietici, care doresc 
cu disperare să intre în stăpânirea Iranului. Au dorit 
întotdeauna Iranul şi-or să dorească întotdeauna Iranul, 
pentru petrol şi pentru strâmtoarea Hormuz, fiindcă cu 
piciorul pe strâmtoare vor stăpâni Occidentul şi Japonia. În 
ceea ce mă priveşte, Occidentul, America şi restul lumii pot 
să putrezească. Dar noi suntem obligaţi să pornim războiul 
dacă strâmtoarea va fi închisă navelor noastre. 

— Aşa e. Fără îndoială, aşa e. Kasigi era la fel de nervos. 

— Ştim cu toţii asta. Sigur că asta înseamnă război câtă 
mai depindem de petrol. 

— Da, spuse Watanabe întunecat, zece ani, nu mai mult! 


— Da! 

Amândoi bărbaţii erau conştienţi de uriaşul efort naţional 
depus în proiectele de cercetare, pe faţă sau în secret, 
pentru dezvoltarea unor noi surse de energie care să facă 
Japonia independentă energetic. Proiectul Naţional. Sursa: 
soarele şi marea. 

— Zece ani, da, doar zece ani! Kasigi era încrezător. 

— Dacă avem zece ani de pace şi acces liber la piaţa 
americană, atunci o să avem gata varianta noastră şi-atunci 
o să stăpânim lumea. Dar între timp, adăugă înfuriindu-se 
din nou, următorii zece ani va trebui să ne ploconim în faţa 
tuturor barbarilor şi bandiţilor. 

— N-a spus Hruşciov că „ruşii nu trebuie să facă nimic ca 
să câştige Iranul, pentru că Iranul e un măr putred care o 
să cadă singur în mâinile noastre”? Watanabe se înfuriase. 
Garantez că scârboşeniile alea scutură copacul cu toată 
puterea. 

— I-am bătut odată, spuse întunecat Kasigi, amintindu-şi 
războiul naval ruso-japonez din 1904, la care participase 
bunicul său. Putem s-o facem din nou. Omul ăla, Muzadeh, 
ar putea fi un progresist şi duşman al mulahilor. Nu-s cu 
toţii fanatici sprijinitori ai lui Khomeini... 

— Aşa e, Kasigkvan. Însă unii sunt la fel de fanatici supuşi 
ai zeului lor, Lenin-Marx, şi la fel de proşti. Dar mă prind 
fără şovâială că Muzadeh e unul dintre aşa-numiţii 
intelectuali, cu studii în Franţa, a cărui pregătire a fost 
plătită din bursele Şahului, care a fost adoptat, pregătit şi 
trimis încoace de profesori de stânga francezi! Am petrecut 
doi ani la Sorbona, la un curs postuniversitar. Cunosc 
intelectualii ăştia, cretini. lar unii dintre profesori au 
încercat să mă atragă şi pe mine. Odată... 

Zgomotul unei rafale scurte de armă automată de afară îl 
întrerupse. Pentru un moment, amândoi bărbaţii rămaseră 
nemişcaţi, apoi ţâşniră la fereastră. Patru etaje mai jos, 
ayatolahul şi Muzadeh stăteau pe treptele din faţa intrării. 
În faţa lor, în curte, îi ameninţa cu o mitralieră un bărbat, 


singur în mijlocul unui semicerc de oameni înarmaţi, iar 
restul erau împrăştiaţi prin apropiere, prin camioane, unii 
dintre ei strigând şi toţi părând agresivi. Scragger se afla 
undeva către marginea câmpului vizual şi în timp ce 
priveau îl observară strecurându-se într-o poziţie defensivă 
mai bună. Ayatolahul ridică braţele şi începu să vorbească. 
Watanabe nu putea auzi ce spune omul, aşa că deschise cu 
grijă o fereastră şi privi prudent afară. 

— Spune: „în numele lui Allah, predaţi armele. Imamul a 
poruncit-o! Aţi auzit cu toţii emisiunea lui şi mesajul. Vă 
spun din nou: supuneţi-vă lui şi predaţi armele!” 

Urmară strigăte şi mai furioase de ambele, părţi, oamenii 
ameninţându-se unii pe alţii cu pumnii. În mijlocul confuziei, 
Scragger se depărta încetişor şi dispăru după o clădire. 
Watanabe se aplecă şi mai mult pe fereastră, întinzându-se 
să audă mai bine. 

— Omul care ameninţă cu arma, nu pot să văd dacă poartă 
o banderolă verde sau nu... ah, nu poartă, deci trebuie să 
fie fedain sau tudeh. 

În curte se aşternuse tăcerea. Oamenii începuseră să-şi 
caute poziţii mai bune, toate armele încărcate, fiecare 
trăgând cu coada ochiului la vecini, cu toţi nervii întinşi ia 
maximum. Bărbatul care îi ameninţa pe cei doi ridică arma 
şi urlă la ayatolah: 

— Porunceşte oamenilor tăi să lase jos armele! 

Muzadeh păşi înainte, nedorind o confruntare acolo, ştiind 
că oamenii lui erau mult depăşiţi ca număr. 

— Stai, Hassan, o să... 

— N-am luptat şi fraţii noştri n-au murit ca să predăm 
armele şi puterea ayatolahilor! 

— Guvernul are puterea. Guvernul! Muzadeh ridică şi mai 
mult glasul. 

— Vă veţi păstra cu toţii armele acum şi o să le predaţi la 
biroul meu. căci eu reprezint noul guvern şi... 

— Nu-i adevărat, strigă ayatolahul. Mai întâi, în numele lui 
Allah, toate gărzile neislamice o să-şi pună armele jos, pe 


pământ, şi-or să plece în pace. Al doilea, guvernul este 
supus Komitehului Revoluționar sub directa îndrumare a 
Imamului şi acest om, Muzadeh, nu este confirmat încă în 
funcţie, deci n-are nici un fel de autoritate. Supuneţi-vă, sau 
veţi fi dezarmaţi. 

— Eu reprezint aici guvernul! 

— Nu-i adevărat! 

— Allah-u Akhar, strigă cineva şi apăsă pe trăgaci. Hassan, 
tânărul aflat în mijlocul semicercului, primi rafala în spate şi 
se răsuci în pirueta dansului morţii. Răpăiră imediat şi alte 
arme şi oamenii se aruncară la adăpost sau se întoarseră 
către vecinii lor. 

Bătălia fu scurtă şi sălbatică. Muriră mulţi, dar oamenii lui 
Muzadeh fuseseră mult inferiori ca număr. Gărzile Verzi 
fură necruțătoare. Câţiva dintre ei îl prinseseră pe 
Muzadeh şi acesta era acum în genunchi, în praf, cerând 
îndurare. Ayatolahul se afla pe trepte. O rafală de gloanţe îl 
izbise în piept şi stomac şi acum zăcea în braţele unui om, 
cu hainele pătate de sânge. Un şuvoi subţire de sânge i se 
scurgea din colţul gurii pe barbă. 

— Allah e mare, Allah e mare! murmură el, apoi slobozi un 
geamăt gâlgâit de durere. 

— Învăţătorule, spuse cu lacrimile pe obraji omul care îl 
susţinea, spune-i lui Allah c-am încercat să te apărăm. 
Spune-i Profetului! 

— Allah e mare, murmură. 

— Ce facem cu Muzadeh? întrebă altcineva. 

— Ce să faceţi cu el? împliniţi lucrarea lui Allah. Ucideţi-l! 
Ucideţi-l, aşa cum trebuie să ucideţi toţi duşmanii Islamului. 
Nu e alt Dumnezeu decât Allah! 

Ordinul fu dus la îndeplinire instantaneu, cu cruzime. 
Ayatolahul muri zâmbind, cu numele lui Allah pe buze. 
Ceilalţi îl plânseră, menindu-i Paradisul. 

CAPITOLUL. 24 

Baza militară aeriană Kowiss. Ora 2,32 după-amiază. 
Manuela Starke se afla în bucătăria bungalowului, 


pregătind tocană după o reţetă mexicană. De la un 
casetofon cu baterii, aşezat pe pervazul ferestrei, muzica 
country umplea mica încăpere. Pe aragaz se afla o oală 
mare, plină cu bucăţi de carne şi o parte dintre ingrediente 
şi, când aceasta începu să fiarbă, femeia micşoră flacăra, 
lăsând-o să fiarbă domol, şi aruncă o privire la ceasul de la 
încheietura mâinii, ca să reţină ora. Exact cum trebuie, îşi 
zise. O să mâncăm pe la şapte, iar luminările or să creeze o 
atmosferă plăcută la masă. 

Mai erau de tăiat o mulţime de lucruri, pe lângă ceapă şi 
carnea de capră, aşa încât continuă fericită, fredonând 
absentă sau schiţând din când în când, în ritmul muzicii, 
câte un mic pas de dans. Bucătăria era mică şi era dificil să 
te mişti prin ea, deloc asemănătoare cu uriaşa bucătărie cu 
tavanul din grinzi de lemn, de la străvechea şi întinsa 
hacienda spaniolă - oh, atât de minunată - pe care familia ei 
o stăpânea de aproape un secol în Lubbock, unde 
crescuseră ea, fraţii şi surorile ei. Dar nu-i pasa că locuia 
înghesuită sau că gătea fără ustensilele potrivite. Se bucura 
că avea de făcut ceva care să-i abată gândurile de la 
întrebarea care o frământa: când avea să-şi revadă din nou 
soţul? 

Conroe a plecat sâmbătă cu mullahul la Bandar-e Delam, 
îşi zise încercând să se liniştească, astăzi e marţi, deci 
numai trei zile - şi ziua de azi nici măcar nu s-a sfârşit. 
Noaptea trecută am vorbit cu el la radio. 

„Salut, scumpo, totul e-n regulă aici, nu te-ngrijora. lartă- 
mă, trebuie să plec. Timpul de emisie e limitat pentru 
moment. Te iubesc şi ne vedem curând!” 

Vocea lui atât de minunată şi plină de siguranţă... şi totuşi 
era dureros de convinsă că sesizase o undă de nervozitate, 
Lucru care o preocupa de atunci şi-i tulbura visele. Ţi se 
pare, o să se-ntoarcă în curând. Lasă visele nopţii şi vezi-ţi 
de visul tău de toate zilele. Totul e-n regulă, concentrează- 
te asupra gătitului! 


Adusese cu ea de la Londra, odată cu alte mirodenii, 
pachete de boia, papricaş, piper negru, ghimbir, usturoi 
proaspăt, ardei iute uscat şi fasole uscată şi multe altele şi 
doar câteva lucruri pentru noapte, şi hârtie igienică, în 
singura geantă de voiaj pe care o putuse lua la bordul 
avionului. Mirodenii picante pentru că Starke adora 
mâncărurile mexicane, în special reţeta asta de tocană 
numită chili, amândoi căzând de acord că, în afară de curry, 
tocana indiană, era singurul mod de a face carnea de capră 
gustoasă. Nu avusese nevoie să aducă cu ea îmbrăcăminte 
sau alte lucruri, pentru că mai avea câte ceva-în 
apartamentul lor de la Teheran. Celălalt dar pe care-l 
adusese era un mic borcan de zacusca, după care ştia că 
erau înnebuniţi Genny şi Duncan Mclver - servită pe pâine 
prăjită, fierbinte, unsă cu unt - pâine pe care Genny o cocea 
când putea să obţină făină şi drojdie. 

Astăzi Manuela copsese pâine. Cele trei pâini se răceau pe 
masă în tăvile lor, sub o bucată de tifon, ferite de muşte. 
Blestemate muşte! Mugştele strică vara chiar şi la Lubbock... 
Ah, Lubbock, cum s-or simţi copiii? 

Billy Joe şi Conroe Junior şi Sărita - şapte, cinci şi trei ani. 
Oh, minunile mele, se gândi ea fericită, mă bucur atât de 
mult că v-am trimis acasă la tatăl meu şi că aveţi zece mii de 
acri să alergaţi şi pe bunicul Starke în apropiere, cu vocea 
lui răguşită şi atât de blândă: „Da să vă puneţi cizmele, că-s 
şerpi pe-aici, m-auziţi?” 

— Trăiască Texasul, spuse tare şi râse singură, tocind cu 
degetele îndemânatice, amestecând cu lingura, gustând din 
când în când, mai adăugind puţină sare sau usturoi. 

Îl văzu pe fereastră pe Freddy Ayre traversând mica piaţă 
către turnul radio. Alături de el păşea Pavoud, şeful 
angajaţilor iranieni. Un tip simpatic, îşi zise. Suntem 
norocoşi că avem un personal de încredere. Dincolo de ei se 
zărea pista principală şi restul bazei, acoperită, de zăpadă, 
şi cerul înnorat al după-amiezei ascunzând vârfurile 
munţilor. Câţiva dintre piloţi şi mecanici - Marc Dubois, 


care îl adusese pe mullah de la Bandar-e Delam, printre ei - 
loveau într-o doară o minge de fotbal. 

Nu se întâmpla nimic altceva acolo, doar întreţinerea 
aparatelor, verificarea pieselor de schimb, o pensulă de 
vopsea dată ici şi colo - nici un zbor începând de duminică, 
când se petrecuse revolta şi atacul asupra bazei. Duminică 
seară, trei dintre răsculați - un aviator şi doi sergenţi din 
regimentul de tancuri - fuseseră judecaţi de curtea 
marţială şi împuşcaţi în zori. leri şi azi baza fusese tăcută. O 
dată, ieri, văzuseră două avioane de vânătoare ţâşnind 
către cer, dar atât, ceea ce era ciudat, căci baza era una de 
antrenament şi de obicei foarte aglomerată. Nimic nu părea 
să se mişte. Se vedeau câteva camioane, nici un tanc şi 
nimeni nu mărşăluia - nici măcar vizitatori. Noaptea se 
auziseră focuri de armă şi strigăte, care se domoliseră însă 
repede. 

Se studie critic în oglinda atârnată de un cârlig deasupra 
chiuvetei plină cu crătiţi, linguri, ceşti şi farfurii murdare. 
Îşi întoarse pe rând când un obraz, când celălalt, studiindu- 
şi chipul - atât cât putea vedea din el. 

— Arăţi bine acum, dragă, spuse imaginii, dar ar fi foarte 
bine să-ţi mişti fundul şi să faci nişte jogging şi să termini cu 
pâinea, vinul, chilii, tostadas, burritos, tacos, muchchas, 
mâncarea de fasole, prăjiturile de casă însiropate cu miere, 
ochiurile cu şuncă prăjită şi biscuiţii de casă... 

Oala începu din nou să clocotească, abătându-i atenţia. 
Mai reduse o idee flacăra, gustă amestecul roşcat, gros, 
încă amărui, căci nu fiersese îndeajuns. 

— Omule, spuse cu uşurare, asta o să-l facă pe Conroe mai 
fericit decât un porc la troacă! 

Chipul i se încruntă. Aşa ar fi, dacă ar fi aici. Ei, asta e! 
Băieţilor o să le placă la fel de mult. începu să spele vasele, 
dar nu putu să-şi abată gândurile de la Bandar-e Delam. 
Simţi că-i dau lacrimile. 

— Of, la naiba! Stăpâneşte-te! 

— CASEVAC! 


Strigătul slab răzbătând de afară o făcu să tresară şi să 
privească pe fereastră. Meciul de fotbal încetase. Toţi 
oamenii se holbau la Ayre care cobora alergând scările 
turnului, strigând la ei. Îi văzu îmbulzindu-se în jurul lui, 
apoi răspândindu-se în toate părţile. Ayre se îndreptă către 
bungalowul ei. Îşi scoase în grabă şorţul, îşi şterse lacrimile 
şi deschise uşa. 

— Ce s-a întâmplat, Freddy? El zâmbi. 

— Ziceam să-ţi spun că turnul lor m-a anunţat prin radio 
să pregătesc un '212 pentru un zbor CASEVAC, urgent, la 
Isfahan. Au aprobare de la IranOil. 

— E departe? 

— O, nu, doar la vreo trei sute de kilometri, câteva ceasuri. 
E destulă lumină. Marc o să rămână peste noapte acolo şi-o 
să se-ntoarcă mâine. 

Ayre zâmbi iarăşi. 

— E bine c-avem ceva de făcut. Ciudat, au cerut să zboare 
Marc. 

— De ce el? 

— Nu ştiu. Poate din pricină că-i francez şi francezii l-au 
ajutat pe Khomeini. Ei, trebuie să plec. Tocana ta miroase 
grozav, Marc e fiert că n-o să aibă parte de ea! 

Plecă spre birouri, înalt şi arătos. Ea rămase în uşă. 
Mecanicii împingeau afară din hangar un '212 şi Marc 
Dubois flutură vesel mâna şi îşi trase fermoarul la 
combinezonul îmblănit de zbor, grăbindu-se să urmărească 
verificarea dinaintea zborului. Atunci observă convoiul de 
patru maşini care se apropia în lungul drumului de centură. 
În acelaşi timp îl văzu şi Fred Ayre. Se încruntă, intră în 
birou. 

— Ai pregătit aprobarea de zbor, domnule Pavoud? 

— Da, excelenţă. 

Pavoud îi întinse hârtia. Ayre nu băgă de seamă încordarea 
care-l stăpânea şi nici că mâinile-i tremurau. 

— Mulţumesc. Ai face bine să vii şi dumneata în caz că 
totul e-n farsi. 


— Dar, excelenţă... 

— Haide. 

Încheindu-şi nasturii de la combinezonul de zbor din 
pricina vântului, Ayre ieşi grăbit. Pavoud îşi şterse palmele 
asudate. Ceilalţi iranieni îl priviră la fel de neliniştiţi. 

— Cum o vrea Allah, spuse unul dintre ei binecuvântându- 
Il, mulţumind lui Allah şi Profetului că nu era chemat el, ci 
Pavoud. 

În jurul elicopterului verificarea continua. Ayre ajunse în 
acelaşi timp cu maşinile. Zâmbetul îi dispăru. În maşini erau 
înghesuiți oameni înarmaţi din Gărzile Verzi, care se 
răspândiră de jur împrejurul elicopterului. Printre ei se 
aflau şi aviatori în uniformă. 

De pe locul din faţă al maşinii din frunte ieşi mullahul 
Hussain Kowissi, purtând un turban foarte alb şi un halat 
negru, nou, şi vechile sale cizme uzate. De umăr îi atârna 
pistolul mitralieră AK 47. Se vedea de departe că el 
comanda. Ceilalţi deschiseră uşile din spate ale primei 
maşini şi-l traseră afară pe colonelul Peshadi, apoi pe soţia 
lui Peshadi se răsti, înjurându.-i, şi ei se traseră puţin înapoi. 
Colonelul se îndreptă din spate, netezindu-şi mantaua de 
uniformă şi şapca. Soţia lui purta un palton gros, mănuşi, o 
pălărie mica şi o geantă pe umăr. Avea chipul alb şi tras, 
dar, ca şi soţul ei, îşi ţinea mândră fruntea sus. Se întoarse 
şi întinse mâna după o mică geantă de mână aflată în 
maşină dar unul dintre Gărzile Verzi o înşfacă, după o 
uşoară ezitare, însă i-o întinse. 

Ayre încercă să-şi ascundă uluirea. 

— Ce se-ntâmplă? 

— Suntem... suntem trimişi sub pază la Isfahan. Unitatea 
mea... unitatea mea a fost trădată şi se află în mâinile 
răsculaților. 

Colonelul nu încerca să-şi ascundă furia de pe chip şi se 
răsuci către Hussain, răstindu-se din adâncul plămânilor, în 
farsi: 


— 'Te-ntreb din nou: ce-are a face soţia mea cu toate astea, 
ei? 

Nervos, unul dintre revoluționarii aflat în apropiere îl 
împinse în spate cu ţeava armei. Fără să se întoarcă, 
Colonelul îi smuci arma, îndepărtând-o cu un gest 
indiferent. 

— Fiu de căţea râioasă! 

— Opreşte-te! spse Hussain în farsi, Sunt ordine din 
Isfahan! 'Ţi-am arătat ordinul prin care tu şi soţia ta trebuie 
să fiţi trimişi deîndată... 

— Ordinul? O bucată de hârtie mizerabilă, soioasă, 
mâzgălită indescifrabil de mâna unui analfabet şi semnat de 
un ayatolah de care n-am auzit în viaţa mea! 

Hussain se apropie de el. 

— Urcaţi, amândoi, sau o să pun să fiţi târâţi cu forţa! 

— Când o să fie gata aparatul! Dispreţuitor, colonelul 
scoase o ţigară. 

— Dă-mi un foc. Ordonă unuia dintre oamenii aflaţi lângă 
el şi când omul şovăi se răsti. Eşti surd?! Un foc! 

Omul zâmbi strâmb şi găsi un chibrit, iar toţi cei din jurul 
lui dădură din cap aprobator, chiar şi mullahul, admirând 
curajul în faţa morţii, curajul în faţa Iadului, pentru că fără 
îndoială acest om era omul Şahului şi se-ndrepta către Iad. 
Fără îndoială, către Iad. Nu l-am auzit strigând „Irăiască 
Şahul” doar cu câteva ore în urmă când, în mijlocul nopţii, 
ajutaţi de toţi soldaţii şi aviatorii şi câţiva dintre ofiţerii 
bazei, am invadat şi am pus stăpânire pe unitate şi pe 
minunata lui casă, ceilalţi ofiţeri fiind deja în celule? Allah e 
mare! A fost voia lui Allah, minunea înfăptuită de Allah că 
puterea generalilor s-a năruit ca mormanul de gunoi, aşa 
cum ne-au spus mullahii că o să se întâmple. Imamul a avut 
din nou dreptate, Allah să-l apere! 

Hussain se apropie de Ayre care îngheţase, uluit de ceea 
ce se-ntâmpla, încercând să-nţeleagă. Alături, Marc Dubois 
era la fel de stupefiat. Toate verificările fuseseră oprite. 


— Salaam, spuse mullahul, încercând să fie politicos. N- 
aveţi de ce vă teme. Imamul a poruncit ca totul să revină 
înapoi la normal. 

— Normal?! îl îngână Ayre furios. Acesta-i colonelul 
Peshadi, comandant de tancuri, eroul forţei voastre de 
intervenţie trimisă în Oman ca să ajute la înăbuşirea unei 
revolte sprijinite de marxişti şi stoparea invaziei din 
Yemenul de Sud. 

Se întâmplase în '73, când sultanul Omanului îi ceruse 
ajutor Şahului. 

— N-a primit colonelul Peshadi cea mai mare medalie care 
se dă numai pentru curaj în luptă, Zolfarazan? 

— Da, dar acum colonelul Peshadi e chemat să răspundă la 
întrebări privind crime împotriva poporului iranian şi a 
legilor lui Allah! Salaam, căpitane Dubois. Mă bucur că o să 
pilotezi dumneata. 

— Mi s-a cerut să zbor pentru un CASEVAC. Asta nu e un 
CASE VAC! spuse Dubois. 

— Este evacuarea unor victime. Colonelul şi soţia sa 
trebuie să fie evacuaţi la Comandamentul General din 
Isfahan. Hussain adăugă cu un zâmbet sardonic: Poate ei 
sunt victimele. 

Ayre spuse: 

— Îmi pare rău. Aparatele noastre sunt închiriate de 
IranOil. Nu putem face ceea ce ni se cere. 

Mullahul se răsuci şi strigă: 

— Excelenţă Esvandiary! 

Kuram Esvandiary, sau Barosanii cum i se mai spunea, 
abia trecuse de treizeci de ani, era foarte popular printre 
piloţii străini, foarte eficient şi pregătit de S-G. Petrecuse 
doi ani la sediul central al S-G de la Aberdeen cu o bursă 
dată de Şah. Apăru de undeva din spate şi pentru un 
moment nici unu! dintre cei de la S-G nus recunoscură în el 
managerul staţiei. Era un individ care se îmbrăca de obicei 
pedant şi se rădea cu multă grijă, dar acum avea o barbă 
deasă, nerasă de trei-patru zile, şi purta haine grosolane, 


cu o banderolă verde pe braţ, o pălărie pleoştită, iar de 
umăr îi atârna o carabină M 16. 

— Zborul e trecut aici, spuse el întânzându-i lui Ayre 
formularele obişnuite. Le-am semnat şi ştampilat. 

— Dar, Barosane, sigur că-nţelegi că ăsta nu este de fapt 
un CASEVAC! 

— Numele meu este Esvandiary, domnul Esvandiary, 
interveni el fără să zâmbească şi Ayre roşi, iar acesta este 
un document legal de la IranQil, care v-a angajat sub 
contract aici în Iran. 

Chipul i se înăspri. 

— Dacă refuzaţi o cerere oficială în condiţii bune de zbor, 
încălcaţi contractul şi dacă o faceţi fără vreun motiv, atunci 
avem dreptul să vă confiscăm toate bunurile, aparatele, 
hangarele, piesele de schimb, casele, echipamentul şi să vă 
dăm imediat afară din Iran. 

— Nu poţi să faci asta! 

— Sunt reprezentantul şef al lui IranOil aici, acum! spuse 
Esvandiary scurt. lranOil este proprietatea guvernului. 
Komitehul Revoluționar sub conducerea Imamului 
Khomeini, pacea fie cu el, este guvernul. Citiţi contractul cu 
IranOQil şi contractul dintre S-G şi Iran Helicoptere. Ai de 
gând să decolezi sau refuzi? 

Ayre îşi stăpâni nervii. 

— Cum rămâne... Cum rămâne cu primul ministru 
Bakhtiar şi guvernul Bakhtiar? 

Esvandiary şi mullahul îl priviră lung. 

— N-ai auzit încă? A demisionat şi-a fugit. Generalii au 
capitulat alaltăieri dimineaţă, Imamul şi Komitehul 
Revoluționar sunt guvernul Iranului acum. 

Ayre, Dubois şi toţi cei din jurul lui rămaseră cu gurile 
căscate la el. Mullahul spuse în farsi ceva ce nu înţeleseră. 
Oamenii săi râseră. 

— Capitulat? fu tot ce putu spune Ayre. 

— A fost voia lui Allah ca generalii să-şi vină în fire, Spuse 
Hussain cu ochii strălucind. Au fost arestaţi. Întregul Stat 


Major. 'Toţii. Aşa cum vor fi arestaţi toţi duşmanii Islamului. 
L-am prins şi pe Nassiri, aţi auzit de el? continuă mullahul 
ironic. 

Nassiri era detaşatul şef al SAVAK, pe care Şahul îl 
arestase cu câteva săptămâni în urmă şi care se afla în 
închisoare, aşteptând procesul. 

— Nassiri a fost găsit vinovat de crime împotriva 
umanităţii şi împuşcat împreună cu alţi trei generali: 
Kahimi, guvernatorul legii marţiale din Teheran, Năji, 
guvernatorul general al Isfahanului, şi comandantul de, 
paraşutişti Khosrowdad. Îţi pierzi vremea. Decolezi sau nu? 

Ayre abia era în stare să gândească. Daca ce spune e 
adevărat, atunci Peshadi şi soţia lui sunt ca şi morţi. S-a 
întâmplat totul atât de repede, totul atât de imposibil... 

— Noi, sigur că o să... decolăm, dacă... dacă-i un zbor 
legal! Da de fapt, ce doriţi? 

— Să-l transportaţi imediat la Isfahan pe Excelenţa Sa, 
mullahul Hussain Kowissi, cu însoțitorii săi. 

— Imediat, întrerupse Esvandiary nerăbdător, împreună 
cu prizonierul şi soţia lui. 

— Ei... colonelul şi soţia... nu sunt pe document. 

Şi mai enervat, Esvandiary îi smulse hârtia din mâini şi 
scrise pe ea. 

— Acum sunt. 

Arătă către Manuela care sătea în spatele lui Dubois şi 
Ayre, îmbrăcată în salopetă şi cu părul înghesuit cu grijă 
sub o şapcă. O observase din clipa în care sosise, ispititoare 
şi tulburătoare ca întotdeauna. 

— Ar trebui s-o arestez pentru pătrundere neautorizată pe 
un teritoriu străin, spuse răguşit. N-are dreptul să se afle 
aici. Aici nu sunt locuinţe pentru familişti şi nici nu se 
prevede asta pe vreuna dintre bazele noastre sau în 
regulamentele S-G. 

De lângă elicopter, colonelul Peshadi strigă furios în 
englezeşte: 


— Decolăm astăzi sau nu? Ne e frig. Grăbiţi-vă, Ayre: 
vreau să petrec cât mai puţin timp cu putinţă în compania 
acestor gunoaie! 

Esvandiary şi mullahul roşiră. Ayre strigă la rândul lui, 
curajul colonelului încălzindu-l: 

— Da, ser, îmi pare rău! Eokay, Marc? 

— Da. 

Dubois îl întrebă pe Esvandiary: 

— Unde este aprobarea militarilor? 

— E cu toate documentele acolo, ca şi cea pentru zborul 
de întoarcere de mâine. 

Esvandiary adăugă în farsi către mullah: 

— Cred c-ar trebui să urcați, Excelenţă. Mullahul plecă. 
Gărzile îi făcură semn lui Peshadi şi soţiei sale să urce la 
bord. Urcară treptele fără să şovăie, cu fruntea sus. Oameni 
înarmaţi se înghesuiră după ei şi mullahul se aşeză în 
scaunul din stânga, în faţă, lângă Dubois. 

— Aşteptaţi un minut, începu Ayre, depăşind şocul. Nu 
zburăm cu oameni înarmaţi. E împotriva regulilor. Şi ale 
voastre şi ale noastre. 

Esvandiary strigă un ordin, arătând cu degetul la 
Manuela. Imediat patru oameni înarmaţi o înconjurară. Alţii 
se apropiară mai mult de Ayre. 

— Acum dă-i drumul lui Dubois. 

Încordat şi foarte conştient de primejdie, Ayre se supuse. 
Dubois încuviinţă din cap şi porni motoarele. În curând se 
afla în aer. 

— Acum, în birou! spuse Esvandiary, acoperind zgomotul 
motoarelor. 

Îi rechemă pe cei ce-i trimisese s-o înconjoare pe Manuela 
şi le ordonă să se urce înapoi în maşini. 

— Lăsaţi aici o maşină şi patru santinele. Mai am nişte 
ordine pentru străinii ăştia. Tu, adăugă el grosolan către 
Pavoud, tu fă un raport la zi asupra tuturor aparatelor de 
aici, înregistrează toate piesele de schimb, toate misiunile 
de transport, ca şi cantitatea de combustibil şi personalul 


străin şi iranian, cu numele lor, funcţia, numărul de 
paşaport, permisul de rezidenţă, permisul de lucru şi 
licenţa de zbor. Înţelegi? 

— Da, da, Excelenţă Esvandiary, da, desigur! 

— Şi vreau să văd mâine toate paşapoartele şi permisele. 
Treci la treabă! 

Omul plecă grăbit. Esvandiary intră înconjurat de 
plecăciuni. O porni înaintea tuturor, intră în biroul lui 
Starke şi se aşeză la masa acestuia. Ayre îl urmă. 

— Stai jos. 

— Mulţumesc, eşti foarte drăguţ! spuse Ayre batjocoritor, 
aşezându-se pe scaunul din faţa lui. 

Amândoi bărbaţii aveau aceeaşi vârstă. lranianul Scoase o 
țigară şi o aprinse. 

— De-aici înainte acesta va fi biroul meu, spuse. Acum, că 
Iranul e în sfârşit în mâini iraniene, putem începe să facem 
schimbările necesare. Următoarele doua săptămâni o să 
acţionaţi sub conducerea mea personală până când o să fiu 
sigur că aţi înţeles noile reguli. Sunt cea mai înaltă 
autoritate pentru Kovviss a lranOil şi o să autorizez toate 
aprobările de zbor. Nimeni nu decolează fără aprobare 
scrisă şi întotdeauna numai cu o santinelă înarmată lângă 
el. 

— E împotriva legilor internaţionale şi iraniene şi e 
interzis! în afară de asta, este al dracului de primejdios şi 
basta! 

Se lăsă o tăcere grea. Apoi Esvandiary dădu din cap. 

— O să luaţi santinele care vor avea arme, dar nu muniţie. 

Zâmbi. 

— Uite, vezi, putem să ajungem la un compromis. Putem fi 
rezonabili. Vezi, noua eră va fi bună şi pentru voi. 

— Sper să fi şi pentru tine. 

— Adică? 

— Adică fiecare revoluţie de care am citit începe 
întotdeauna prin a se măcina pe sine însăşi. Prietenii devin 
iute duşmani şi, chiar mai repede, mor. 


— La noi n-o să fie aşa. Esvandiary era pe deplin 
încrezător. 

— La noi n-o să fie aşa. Revoluţia noastră a fost o 
adevărată revoluţie a poporului. A întregului popor. Toţi au 
vrut să scape de Şah şi de stăpânii lui străini. 

Sper să ai dreptate, amărâtule, se gândi Ayre, căci omul îi 
fusese cândva simpatic. Dacă şefii voştri pot judeca, 
condamna şi împuşca patru generali de prim rang, toţi 
oameni de treabă, exceptându-l pe Nassiri, în mai puţin de 
douăzeci şi patru de ore, pot să aresteze şi să brutalizeze 
patrioţi minunaţi ca Peshadi şi soţia lui. Dumnezeu să te- 
ajute! 

— Ai isprăvit cu mine, până una-alta? 

— Aproape. 

Esvandiary se simţi străbătut de-un val de mânie. Pe 
fereastră o zări pe Manuela întorcându-se la bungalow 
înconjurată de-o parte dintre piloţi şi pofta îi mări furia. 

— Ar fi bine să învăţaţi să vă purtaţi şi să pricepeţi că 
Iranul este o ţară asiatică, orientală, o putere mondială şi 
niciodată, niciodată nu va fi exploatată de englezi, 
americani sau chiar sovietici. Niciodată! 

Se lăsă să alunece pe spate în scaun şi-şi puse picioarele 
pe birou, aşa cum îi văzuse făcând de sute de ori pe Starke 
şi pe Ayre, cu călcâiele către Ayre, un gest insultător în 
această parte a lumii. 

— Englezii au fost mai răi decât americanii. Ne-au făcut de 
râs în faţa lumii vreme de o sută şi cincizeci de ani, tratând 
străvechiul Tron al Păunului şi ţara noastră ca pe propriul 
lor fief, folosind apărarea Indiei ca scuză. Au dictat mai- 
marilor noştri, ne-au ocupat de trei ori, ne-au forţat să 
semnăm tratate inechitabile, ne-au corupt conducătorii ca 
să obţină concesiuni. De o sută cincizeci de ani englezii şi 
ruşii îşi împart ţara mea, englezii au ajutat celelalte hiene 
să ne fure provinciile din nord, Caucazul nostru, şi l-au 
sprijinit pe Reza Han să ajungă pe tron, ne-au ocupat, cu 
sovieticii, în timpul războiului vostru mondial şi numai cu un 


efort suprem am sfărâmat lanţurile şi i-am aruncat afară 
din ţară. 

Pe neaşteptate, obrazul i se strâmbă şi urlă: 

— Nu-i aşa? 

Ayre nu se mişcase, nici măcar nu clipise. 

— Barosane, şi asta-i ultima dată când îţi mai spun aşa, 
zise liniştit, n-am nevoie de prelegeri, fă-ţi treaba ta. Dacă 
putem să găsim o metodă satisfăcătoare, atunci asta-i 
altceva. Om trăi şi-om vedea. Dacă vrei biroul ăsta, n-ai 
decât. Dacă vrei să răstorni pământul, n-ai decât. Şi de fapt 
ai tot dreptul să sărbătoreşti: aţi câştigat, aveţi armele, 
aveţi puterea şi acum răspunzi de toată treaba. Şi ai 
dreptate, e ţara ta, aşa că hai s-o lăsăm aşa, da? 

Esvandiary se holbă la el. Îşi simţea capul plesnind de ura 
ce mocnea de ani şi care acum nu mai trebuia stăpânită. Şi 
deşi ştia sigur că nu e vina lui Ayre, era la fel de convins că, 
cu o clipă în urmă, i-ar fi împroşcat pe toţi - şi peel- cu 
gloanţe, dacă nu s-ar fi supus şi n-ar fi zburat cu mullahul şi 
trădătorul Peshadi către judecata şi Iadul pe care-l merita. 
N-am uitat soldatul pe care 1-a ucis Peshadi, cel care vroise 
să ne deschidă poarta, sau pe ceilalţi, ucişi cu două zile în 
urmă când ne-a învins Peshadi, sute de morţi, fratele meu şi 
doi dintre cei mai buni prieteni ai mei printre ei. Şi toate 
celelalte sute, mii, poate zeci de mii care au murit pe tot 
cuprinsul Iranului... Nu i-am uitat, pe niciunul! 

Un firicel de salivă i se întinsese pe obraz şi el îl şterse cu 
dosul palmei, reuşind să-şi vină în fire, amintindu-şi 
importanţa misiunii sale. 

— E-n regulă, Freddy - spusese Freddy involuntar - şi asta 
e ultima dată când îţi spun aşa. E-n regulă, să rămână aşa. 

Se ridică foarte obosit, dar mândru de felul în care-i 
dominase şi foarte încrezător, foarte sigur de el, sigur că 
putea să-i pună pe străinii ăştia la treabă şi să-i facă să 
muncească şi să se poarte cum trebuie până când aveau să 
fie alungaţi din ţară. Foarte curând asta, îşi zise. Aici n-am 
întâmpinat nici o dificultate în a pune în acţiune planul pe 


termen lung al partenerilor IHC. Are dreptate Valik. Avem 
destui piloţi iranieni şi n-avem nevoie de nici un străin. Pot 
să conduc eu operaţiunea asta ca asociat, slavă lui Allah că 
Valik a fost întotdeauna un sprijinitor tainic al lui Khomeini. 
în curând o să am o casă mare în Ieheran, iar cei doi fii ai 
mei vor merge acolo la Universitate, ca şi micuța mea 
Fatmeh, deşi poate că ea ar trebui să meargă şi la Sorbona 
un an sau doi... 

— O să mă-ntorc la nouă dimineaţa. Nu închise uşa după 
el. 

— Fir-ar al dracului, murmură Ayre. 

O muscă începuse să izbească sticla unei ferestre. N-o 
băgă în seamă şi nu auzi zgomotul pe care-l făcea. 
Străbătut brusc de un gând, trecu în celălalt birou. Pavoud 
şi ceilalţi se aflau la fereastră, privind plecarea străini lor. 

— Pavoud! 

— Da, da, Excelenţă! 

Ayre observă că chipul bărbatului avea o tentă cenuşie şi 
arăta mult mai în vârstă decât de obicei. 

— Ştiai de generali, că s-au predat? întrebă, 
compătimindu-l. 

— Nu, Excelenţă. 

Obişnuit s-o facă, Pavoud minţea cu uşurinţă, îngheţat de 
teamă, se închisese în el însuşi, încercând să-şi amintească 
dacă ar fi putut scăpa ceva în ultimii trei ani, dându-se de 
gol faţă de Esvandiary, fiindcă nu-i trecuse nici o clipă prin 
cap că acesta ar fi putut fi în secret un membru al Gărzilor 
Islamice. 

— Noi... noi... Am auzit... zvonuri despre capitularea lor, 
dar ştiţi cum umblă zvonurile... 

— Da. Da, cred că ai dreptate. 

— Eu... vă supăraţi dacă mă aşez? 

Pavoud bâjbâi după un scaun, simțindu-se foarte bătrân. 
Dormise foarte prost în ultima săptămână şi drumul cu 
bicicleta, cale de trei kilometri, din acea dimineaţă de la 
mica sa locuinţă cu patru camere din Kowiss - pe care o 


împărțea cu familia fratelui său, cinci adulţi şi şase copii - 
fusese mai obositor decât de obicei. Desigur că el şi toţi 
oamenii din Kowiss auziseră de generalii care se predaseră 
umili, prima veste venind de ta moschee, împrăştiată de 
mullahul Hussain, care spusese că o primise printr-o 
transmisie radio secretă, de la Comandamentul General al 
lui Khomeini din leheran, deci era adevărată. Imediat, şeful 
grupului lor tudeh organizase o şedinţă şi toţi îşi 
exprimaseră surpriza în faţa laşităţii generalilor. 

— Asta arată cât de dăunătoare este influenţa 
americanilor care i-au trădat şi i-au împins la gestul ăsta, ca 
şi cum s-ar fi sinucis sau s-ar fi castrat ei înşişi, căci, fără 
îndoială, or să moară cu toţii, indiferent dacă îi omorâm. 
Toţi fuseseră foarte nehotărâţi şi în acelaşi timp înfricoşaţi 
de bătălia care se apropia, împotriva fanaticilor şi 
mullahilor, opiul Poporului, iar Pavoud asudase de uşurare 
când şeful spusese că primiseră ordine să nu iasă încă în 
stradă, ci să stea ascungşi şi să aştepte până când va veni 
ordinul unei ridicări generale. 

— Tovarăşe Pavoud, e vital să te păstrezi în cei mai buni 
termeni cu piloţii străini de la baza aeriană! O să avem 
nevoie de ei şi de elicopterele lor, sau o să trebuiască să 
împiedicăm folosirea lor de către duşmanii poporului. 
Ordinele noastre sunt să trecem nebăgaţi în seamă şi să 
avem răbdare. Când o să primim în sfârşit ordinul de-a ieşi 
în stradă împotriva lui Khomeini, tovarăşii noştri din nord or 
să treacă graniţa ca frunza şi iarba. 

Băgă de seamă că Ayre îl privea. 

— Mă simt bine, domnule căpitan! Sunt doar îngrijorat de 
toate astea şi... şi de noua eră... 

— Fă doar ce-a zis Esvandiary. Ayre se gândi o clipă. 

— Mă duc la turn să comunic la sediu cele întâmplate. Eşti 
sigur că ţi-e bine? 

— Da, da, mulţumesc. 

Ayre se încruntă, apoi porni de-a lungul coridorului şi urcă 
scările. Uluitoarea schimbare a lui Esvandiary, care ani de 


zile fusese prietenos, afabil şi nici măcar o idee antienglez, 
îl zguduise. Pentru prima dată de când se afla în Iran simţi 
că viitorul lor era întunecat. 

Spre surpriza lui, turnul de control era gol. După revolta 
de sâmbătă, acolo fusese postată o santinelă permanentă. 
Maiorul Changhiz, cu uniforma încă însângerată, ridicase 
din umeri: 

— Sunt sigur că o să înţelegi. E stare de necesitate. Ne-au 
fost ucişi astăzi mulţi oameni credincioşi şi n-am descoperit 
toţi trădătorii. Încă. Până la alte ordine, o să transmiteţi 
numai în timpul zilei şi atunci numai ce e absolut necesar. 
Toate zborurile sunt anulate până la noi ordine. 

— Au right, domnule maior. Apropo, unde-i operatorul 
nostru radio, Massil? 

— A, da, palestinianul. E la interogatoriu. 

— Pot să întreb pentru ce? 

— Afiliere la OEP şi activităţi teroriste. 

Ieri fusese informat că Massil mărturisise şi fusese 
împuşcat fără să aibă ocazia de-a auzi sau vedea dovezile, 
de a-i pune întrebări sau de a-l vedea. Săracul, îşi zise 
închizând uşa turnului şi pornind aparatura. Massil mi-a 
fost întotdeauna credincios şi recunoscător pentru slujbă, 
atât de bine calificat, absolvent al facultăţii din Cairo, secţia 
Transmisii Radio, primul din grupa lui, dar fără vreo şansă 
de-a lucra undeva. Şi fără ţară. Drăcia dracului! 
Consideram paşapoartele noastre ca sigure; cum o fi oare 
să n-ai aşa ceva şi să fii, să zicem, palestinian? Mare 
încurcătură să nu ştii ce se întâmplă la fiecare frontieră, 
fiecare ofiţer de la Imigraţie, poliţai, birocrat sau funcţionar 
- un potenţial inchizitor. 

Slavă Domnului din ceruri că m-am născut englez şi nici 
măcar Regina Angliei nu poate să-mi ia titlul ăsta, deşi 
afurisitul de guvern laburist încearcă să ne schimbe 
moştenirea colonială. Dar-ar ciuma în ei, că fiecare rezident 
australian, canouck, kiwi, springbok, kenyan sau chinez şi o 


sută de alţi englezi vor avea curând nevoie de o afurisită de 
viză ca să se întoarcă acasă. 

— Dobitocii! mormăi. Nu înţeleg că, de cele mai multe ori, 
aceştia sunt fiii şi fiicele oamenilor care le-au clădit imperiul 
şi-au murit pentru el?! 

Aşteptă ca aparatele să se încălzească. Murmurul lor îi 
făcea plăcere, luminile roşii şi verzi clipeau şi nu se mai 
simţea izolat de lume. Sper că Angela şi tânărul Frederick 
sunt sănătoşi. Împuţită viaţă! Să nu primesc scrisoare sau 
telefoane şi telexul să fie mort! Ei, poate în curând totul o să 
funcţioneze din nou. 

Se întinse după comutatorul de emisie, sperând că Mclver 
sau cineva asculta în acel moment. Atunci băgă de seamă 
că, din reflexul unui vechi obicei, odată cu aparatura de 
emisie recepţie comutase şi radarul. Se întinse să-l închidă. 
În momentul acela, spre marginea ecranului, către nord- 
vest, lângă linia de treizeci de kilometri, aproape ascuns de 
reflexiile puternice ale munţilor, apăru un mic punct. Îl 
cercetă surprins câteva secunde. Experienţa îi spuse 
repede că era un elicopter. 

Se asigură că putea recepționa toate frecvențele şi când 
privi iar ecranul scânteia dispăruse. Aşteptă. Nu reapăru. 

Fie a aterizat, fie a fost doborât sau se strecoară pe sub 
petala radarului, îşi zise. Care din ele? 

Secundele treceau. Nici o schimbare, doar linia groasă, 
alb strălucitoare, mătura ecranul cu mişcarea ei circulară, 
lăsând în urmă o imagine concentrică a terenului 
înconjurător. Nici un semn al elicopterului. Degetele 
apăsară comutatorul de emisie şi îşi trase microfonul mai 
aproape, ezită, apoi se răzgândi şi trecu din nou pe 
recepţie. 

N-am de ce să alertez operatorii de la turnul bazei aeriene 
- dacă o fi vreunul de serviciu acolo, îşi zise. Se încruntă la 
ecran. Cu un creion mare de ceară roşie, marcă traseul 
posibil al aparatului, socotind că zboară cu optzeci de 
noduri. Minutele trecură. Ar fi putut comuta pe o distanţă 


de investigare mai apropiată, dar nu o făcu, în caz că 
aparatul nu se îndrepta către el şi, foarte puţin probabil, 
încerca să se strecoare prin zona lor. Acum ar trebui să se 
afle la şase sau şapte kilometri distanţă, se gândi. Ridică 
binoclul şi începu să cerceteze cerul de la nord către vest, 
apoi către sud. Urechile prinseră zgomotul unor paşi uşori 
pe ultimele trepte ale scării. Inima îşi iuți bătăile şi închise 
radarul. Ecranul muri când uşa se deschise. 

— Căpitanul Ayre? întrebă aviatorul într-o uniformă 
îngrijită, cu o faţă plăcută, voluntară, cu trăsături persane, 
proaspăt ras, spre treizeci de ani, purtând o carabină 
militară standard în mâini. 

— Da, eu sunt. 

— Sunt sergenul Wazari, noul vostru controlor de zbor. 

Omul îşi sprijini carabina de un perete, întinse mâna şi 
Ayre i-o strânse. 

— Salut! Am o şcoală de trei ani în aviația militară 
americană. Controlor de zbor militar. Am fost chiar şase 
luni la aeroportul Van Nuys. 

Cuprinse cu privirea echipamentul. 

— Frumoase scule! 

— Da... mulţumesc... 

Ayre răsuci binoclul în mâini un timp, apoi îl puse jos. 

— Ce s-a întâmplat la aeroportul Van Nuys? 

— E-o mică pistă în Valea San Fernando, lângă Los 
Angeles. Un nimic, da al treilea aeroport din State ca trafic 
şi-o grozăvenie. Wazari zâmbi. Numai avioane particulare, 
cea mai mare parte a lor cu tot felul de fanţi care învaţă să 
zboare şi care nu deosebesc o balegă de-o elice, cel puţin 
douăzeci în circuit la orice oră din zi sau din noapte şi opt 
sunt la aterizare şi toţi se simt şi vor să arate ca nişte 
richtofeni. Râse. Grozav loc să instruieşti un controlor de 
zbor, da după şase luni eşti terminat. 

Ayre se forţă să zâmbească, străduindu-se să nu privească 
cerul. 


— Locul ăsta e destul de liniştit; ba chiar normal. Noi... ei, 
nu prea zburăm, aşa cum ştii. Mi-e teamă că nu prea ai 
mare lucru de făcut aici. 

— Sigur, vroiam doar s-arunc o privire, ca să pot începe 
mâine de dimineaţă cu mintea limpede. 

Căută în buzunarul uniformei, scoase de acolo o listă şi i-o 
dădu lui Ayre. 

— Aveţi trei zboruri programate pentru forajele locale, 
începând de la opt dimineaţa, okay? 

Fără să-şi dea seama, apucă o cârpă şi şterse urma de pe 
ecranul radarului, făcând ordine pe masa acestuia. Puse 
creionul roşu de ceară în suportul lui, alături de celelalte. 
Ayre îşi cobori privirile pe listă. 

— Astea sunt autorizate de Esvandiary? 

— Cine-i ăsta? 

Ayre îi spuse. Sergentul râse. 

— Ei, domnule căpitan, maiorul Charighiz personal a 
ordonat zborurile astea, aşa că poţi să fii sigur că sunt 
confirmate. 

— El n-a fost arestat odată cu colonelul? 

— La dracu', nu, domnule căpitan! Mullahul Hussain 
Kowissi l-a numit pe maiorul Changhiz comandantul 
temporar al unităţii, până se primeşte confirmarea de la 
Teheran. 

Fără şovăială, degetele lui comutară aparatul de recepţie 
pe frecvenţa principală a bazei. 

— Alo, baza! Aici Wazari, la S-G. E nevoie ca zborurile de 
mâine să fie contrasemnate de Esvandiarv de la IranOil! 

— Negativ, se auzi în difuzor acelaşi accent american. 
Totul e okay acolo? 

— Da, am preluat totul fără nici un fel de probleme. Sunt 
cu căpitanul Ayre acum. 

În timp ce vorbea, sergentul privea cerul. 

— Bine. Domnule căpitan Ayre, aici controlorul şef. Orice 
zboruri autorizate de maiorul Changhiz se consideră 
aprobate automat de IranOil. 


— Aş putea primi asta în scris, vă rog? 

— Sergentul Wazari o să vă aducă o copie în două 
exemplare la opt dimineaţa, okay? 

— Mulţumesc! 

— Mulţumesc, baza, spuse Wazari, intenţionând să închidă 
transmisia, apoi rămase cu ochii holbaţi. Stai aşa, baza! 
Avem o pasăre în zbor. Elicopter la 270 de grade. 

— Unde, unde? îl văd. Cum dracu' a trecut pe sub radar? 
Sunteţi cuplaţi? 

— Negativ. 

Sergentul îşi regla binoclul. 

— Bell '212, înregistrat... nu pot să-l văd. Se îndreaptă 
spre noi. 

Comută pe emițătorul de înaltă frecvenţă. 

— Aici Controlul Militar Aerian Kowiss. Elicopterule, 
declară-ţi înregistrarea, direcţia de zbor şi locul de origine. 
În afară de paraziți, nu se auzea nimic. Aceeaşi chemare 

repetată de bază. Nici un răspuns. 

— Ticălosul a dat de dracu', mormăi Wazari. Îşi regla din 
nou binoclul. 

Ayre înşfacă binoclul de rezervă cu inima bătând 
nebuneşte. Când elicopterul se înscrise pe traiectul de 
aterizare, văzu înregistrarea: EP-HBX 

— Eco Peter Hotel Boston Exray, spuse în aceeaşi clipă 
sergentul. 

— HBX, confirmă baza. 

Încercară din nou să ia legătura radio. Nici un răspuns. 

— Urmează procedura obişnuită de zbor. E de aici? 
Căpitane Ayre, e unul dintre ale voastre? 

— Nu, sir, nu e dintre ale mele, nu e de aici. Adăugă 
prudent: 

— HBX ar putea fi totuşi o înregistrare S-G. 

— Cu baza unde? 

— Nu ştiu. 

— Sergent, imediat ce coboară glumeţul ăsta, îl arestezi cu 
toţi pasagerii şi îi trimiţi sub pază aici, la Cartierul General, 


apoi îmi faci un raport rapid, cu cine şi de unde. 

— Da, domnule. 

Wazari căzu pe gânduri, apoi alese un creion roşu de 
ceară şi trasă pe ecranul radarului aceeaşi linie pe care o 
trasase Ayre, iar el o ştersese. O privi îndelung o vreme, 
ştiind că şi Ayre îl privea cu atenţie, dar nu spuse nimic. Se 
mulţumi să şteargă din nou sticla şi îşi întoarse atenţia 
către aparatul ce se apropia... 

Priviră amândoi în tăcea elicopterul care urmă circuitul 
obişnuit, apoi întrerupse corect manevra de aterizare, şi se 
îndreptă către ei, dar nu încercă să aterizeze, ci rămase la 
înălţimea corectă şi mai făcu un tur mult mai mic, 
legănându-se dintr-o parte în cealaltă. 

— Nu-i merge radioul. Vrea verde spuse Ayre şi se întinse 
după o rachetă de semnalizare. În regulă? 

— Sigur. Trimite-i una, dar e tot în rahat. 

Ayre verifică dacă puternicul reflector cu fascicul îngust 
era trecut pe verde - permisiunea de aterizare. II îndreptă 
spre elicopter şi apăsă întrerupătorul. Elicopterul confirmă 
legănându-se din nou dintr-o parte în cealaltă, apoi începu 
să coboare. Wazari îşi ridică iute carabina şi ieşi afară. Ayre 
îndreptă din nou binoclul către aparat, dar tot nu putu să 
recunoască pilotul sau pe cel de lângă el, amândoi 
încotoşmănaţi în îmbrăcăminte groasă, şi purtând ochelari. 
Apoi o rupse la goană în jos. 

Personalul S-G, piloţi şi mecanici, se adunaseră sa 
privească. De-a lungul drumului de centură se îndrepta 
spre ei cu viteză, din direcţia unităţii militare, un automobil. 
Manuela stătea în uşa bungalowului. Platforma de aterizare 
era ampalsată în faţa clădirii birourilor. La adăpostul ei, 
culcaţi pe burtă, se aflau patru Gărzi Verzi rămase în 
acoperire şi printre ei şi Wazari. Ayre observă că unul era 
foarte tânăr, aproape un adolescent, şi se juca cu puşca 
mitralieră. Cuprins de panică, manevrând întruna 
deschizătorul, tânărul scăpă mitraliera pe asfaltul pistei cu 
ţeava îndreptată direct către Ayre, dar arma nu se 


descarcă. Tânărul ridică arma de ţeava şi o izbi de câteva 
ori cu patul de pământ ca s-o scuture de zăpadă, 
îndepărtând la fel de neglijent şi nepăsător alte urme de 
zăpadă de pe trăgaci. De centură îi atârnau câteva grenade 
agăţate de inelele de siguranţă. Ayre se alătură în grabă 
mecanicilor care se aşezaseră la adăpost. 

— Ei, drăcia dracului, spuse unul dintre ei scârbit, o să-l ia 
dracu' şi pe noi odată cu el. E-n regulă, căpitane? Am auzit 
că Barosanii a dat pe-afară! 

— Da, aşa e. HBX, de unde e, Benson? 

— Bandar-e Delam, replică acesta. Era un englez roşcovan 
şi rubicond. 

— Pe-o juma' de bătrână că e Duke. 

Când elicopterul îşi aşeză patinele pe sol şi opri motoarele, 
Wazari porni înaintea tuturor, urmat de unele dintre 
santinele care strigau Allah-u Akbarrr'. Înconjurară 
aparatul cu armele aţintite către el. 

— Săriţii naibii, spuse nervos Ayre, parc-ar fi poliţiştii din 
Keystone. 

Tot nu putea să-l vadă limpede pe pilot, aşa că ieşi de unde 
stătea, rugându-se să fie Starke. 

Uşa cabinei alunecă înapoi. Bărbaţi înarmaţi săriră jos cu 
strigăte de bucurie, nepăsători faţă de palele elicei care 
încă se mai învârtea, strigând veseli celorlalţi să lase - 
armele. În mijlocul întregii tevaturi, cineva mai înfierbântat 
scăpă o rafală de salut în aer. Pentru moment, toţi începură 
să se împrăştie în goană ca să se pună la adăpost, apoi cu şi 
mai multe strigăte se regrupară în jurul uşilor, oamenii din 
automobilul sosit în acelaşi timp alăturându-se şi ei 
vacarmului. Ajutat de mâinile întinse ale celorlalţi, din 
elicopter cobori un mullah grav rănit. Apoi o brancardă. 
Apoi alţi răniţi şi Ayre îl văzu pe Wazari alergând către el. 

— Aveţi un doctor aici? spuse el grăbit. 

— Da. 

Ayre se întoarse şi-şi puse palmele pâlnie la gură. 


— Benson! Adu-l pe felcer şi pe Doc în pas alergător. Apoi 
către sergent, pornind în grabă înapoi alături de el: 

— Ce dracu' se-ntâmplă? 

— Sunt de la Bandar-e Delam. A fost acolo o 
contrarevoluţie. Afurisiţii de fedaini. 

Ayre văzu deschizându-se uşa pilotului şi pe Starke ieşind 
afară şi nu auzi restul celor spuse de Wazari. 

— Salut, Duke, bătrâne! 

Îşi păstră cu bună-ştiinţă chipul neclintit şi vocea fără 
inflexiuni, deşi era atât de fericit şi înfierbântat în sinea lui 
că simţea că plesneşte. 

— Unde-ai fost? 

Starke rânji, obişnuit cu subînţelesurile limbii engleze: 

— La pescuit, bătrâne, spuse. 

Manuela se repezi prin mulţime şi se aruncă în braţele lui, 
agăţându-i-se de gât. Elo ridică cu uşurinţă şi o învârti în 
aer. 

— Ei, scumpo! urlă. Ah, cred că totuşi mă placi! 

Ea zâmbi printre lacrimi şi rămase atârnată de gâtul lui. 

— Oh, Conroe, când te-am văzut îmi venea să mor... 

— Noi era cât pe-aci, drace, scumpo, spuse Starke 
involuntar, dar ea nu-l auzi. 

O mai strânse încă o dată în braţe, apoi o aşeză jos. 

— Stai aici o clipită, până pun eu treaba în ordine. Hai, 
Freddy! 

O porni înainte, croindu-şi drum prin mulţime. Mullahul 
rănit se afla întins pe pământ, sprijinit de o patină, pe 
jumătate inconştient. Omul de pe brancardă era deja mort. 

— Puneţi mullahul pe targa, ordonă Starke în farsi. Gărzile 
Verzi pe care le adusese cu elicopterul se supuseră fără 
săstea pe gânduri. Wazari, singurul în uniformă de acolo, şi 
ceilalţi de la bază rămaseră uluiţi, niciunul dintre ei 
neluându-l în seamă pe Zataki, liderul revoluţionar sunit 
care preluase comanda la Bandar-e Delam şi care acum 
stătea sprijinit de elicopter, urmărindu-i atent de la 
adăpostul uniformei de zbor S-G pe care-o purta. 


— Dă-mi voie să văd, Duke, spuse doctorul cu răsuflarea 
tăiată de atâta alergătură şi cu stetoscopul atârnat de gât. 
Mă bucur că te-ai întors! 

Doctorul Nutt era un bărbat greoi, de cincizeci şi ceva de 
ani, cu păr alb şi un nas de beţiv. Îngenunche lângă mullah 
şi începu să-i examineze pieptul ud de sânge. 

— Mai bine să-l ducem la infirmerie. Cât mai repede. Şi pe 
ceilalţi. 

Starke puse pe doi dintre cei aflaţi în apropiere să ridice 
brancardă şi să-l urmeze pe doctor. Din nou fu ascultat fără 
şovăială de oamenii pe care-i adusese cu el, în timp ce 
ceilalţi se holbau la el. Acum erau nouă cu toţii, inclusiv 
Wazari şi cei patru care rămăseseră. 

— Eşti arestat, spuse Wazari. Starke făcu ochii mari. 

— Pentru ce? Wazari şovăi. 

— Ordine de sus, căpitane! Eu doar lucrez aici. 

— Şi eu la fel. Sunt pe-aici dacă vrea cineva să-mi 
vorbească, sergent! 

Starke zâmbi liniştitor către Manuela care se albise la faţă. 

— Du-te acasă, dragoste. N-ai de ce să-ţi faci griji. Se 
întoarse cu spatele şi se apropie mai mult de uşa laterală a 
elicopterului ca să se uite înăuntru. 

— lertaţi-mă, domnule căpitan, dar sunteţi arestat. Urcaţi 
în maşină, trebuie să vă duc la bază, pronto. 

Când Starke se întoarse, descoperi că asupra lui era 
aţintită ţeava unui pistol. Doi soldaţi din Gărzile Verzi săriră 
la el pe la spate, înşfăcându-l strâns de braţe. Ayre sări spre 
ei, dar unul dintre revoluționari îi propti arma în burtă, 
oprindu-l la timp. Cei doi începură să-l târască pe Starke 
către maşină. Alţii se apropiară să-i ajute, căci el începuse 
să se zbată, înjurându-i. Manuela privea cuprinsă de panică. 
Atunci se auzi un muget de furie şi Zataki năvăli prin 
cordonul de oameni, smulse carabina din mâinile 
sergentului Wazari şi încercă să-l izbească cu patul armei în 
cap. Wazari fu salvat de reflexele sale rapide de boxer care- 


l făcură să-şi ferească la timp capul şi să blocheze lovitura. 
Mai înainte de a putea spune ceva, Zataki strigă: 

— Ce face câinele ăsta cu arma? N-aţi auzit, proştilor, că 
Imamul a poruncit să dezarmaţi toţi soldaţii? 

Wazari începu, înfierbântat: 

— Ascultă, eu sunt însărcinat să... 

Se opri înspăimântat. Avea ţeava unui pistol proptită în 
gât. 

— Nu eşti autorizat nici măcar să te uşurezi până nu-ţi dă 
voie komitehul local, spuse Zataki. 

Era mai îngrijit ca înainte, proaspăt ras, cu faţa curată. 

— Ai autorizaţie din partea komitehului? 

— Nu, nu, dar... 

— Atunci, în numele lui Allah şi al Profetului, eşti suspect! 

Menţinând ţeava pistolului apăsată de gâtul lui, Zataki 
făcu semn cu cealaltă mână. 

— Lăsaţi-l pe pilot în pace şi puneţi armele jos sau, pe 
Allah şi Profetul Său, vă ucid pe toţi! 

În clipa în care apucase carabina sergentului, oamenii lui îi 
înconjuraseră pe ceilalţi şi acum, din spate, îi ţineau sub 
ameninţarea armelor. Nervoşi, cei doi care imobilizaseră pe 
Starke îi dădură drumul. 

— De ce ne-am supune ţie, spuse unul dintre ei 
morocănos, ei?! Cine eşti tu ca să ne dai nouă ordine? 

— Sunt colonelul Zataki, membru al Komitehului 
Revoluționar din Bandar-e Delam, mulţumită lui Allah! 
Americanul ne-a ajutat să scăpăm de un contraatac al 
fedainilor şi a adus aici mullahul şi pe cei care aveau nevoie 
de asistenţă medicală. 

Pe neaşteptate îl cuprinse din nou mânia. Il îmbrânci pe 
Wazari şi sergentul se prăbuşi neputincios la pământ, cu 
mâinile şi picioarele răşchirate. 

— Lăsaţi-l pe pilot în pace, n-aţi auzit?! 

Ochi şi apăsă pe trăgaci, iar glonţul trecu prin gulerul 
scurtei din blană de oaie pe care o purta unul dintre 


oamenii aflaţi lângă Starke. Manuela aproape leşină şi toţi 
ceilalţi se împrăştiară în fugă. 

— Data viitoare ţi-l trag direct între ochi. Tu, latră el cătră 
Wazari, tu eşti arestat. Cred că eşti trădător, aşa că va 
trebui să te verificăm. Ceilalţi mergeţi cu Allah şi spuneţi-le 
celor din komitehul vostru că mi-ar face plăcere să mă 
întâlnesc cu ei. Aici. 

Le făcu semn cu mâna să plece. Oamenii începură să 
mormăie între ei şi în acalmia de moment Ayre se strecură 
lângă Manuela şi îşi trecu braţul în jurul umerilor ei. 

— 'Ţin-te de mine, şopti el. E-n regulă acum. Îl văzu pe 
Starke făcându-le semn să se depărteze. 

Dădu din cap. 

— Hai, Duke, spune să plecăm. 

— Nu, te rog, Freddy! Eu mă simt bine, zău. 

Se strădui să zâmbească şi continuă să se roage ca omul 
cu pistolul să-i domine pe ceilalţi şi toate lucrurile să se 
sfârşească aşa. Te implor, Doamne, fă să se termine totul! 

Priveau cu toţii în tăcere în timp ce Zataki aştepta cu 
pistolul pregătit în mână lângă sergentul prăvălit la 
pământ, la picioarele sale, vreme în care cei ce-l 
înfruntaseră se holbau nehotărâţi către el. Starke rămăsese 
în mijlocul lor, nici pe departe sigur că Zataki avea să 
învingă. Colonelul verifică încărcătorul. 

— Mergeţi cu Allah, toţi, repetă iarăşi, mai tare de data 
asta şi mai furios. Aţi surzit cu toţii?! 

Fără prea mare tragere de inimă, se depărtară. Alb la faţă, 
sergentul se ridică şi-şi netezi uniforma. Ayre îl văzu 
încercând să-şi ascundă cu disperare teama. 

— Ai să rămâi aici şi n-ai să te mişti pân-am să-ţi spun. 

Se întoarse scurt către Starke, care o privea pe Manuela. 

— Pilotule, ar trebui să terminăm descărcarea, apoi 
oamenii mei trebuie să mănânce. 

— Da... şi-ţi mulţumesc! 

— Pentru nimic. Oamenii ăştia nu ştiau, nu trebuie 
învinovăţiţi. Din nou se uită la Manuela, cu ochii negri, 


străpungători. 

— Femeia ta, pilotule? 

— Soţia mea, replică Starke. 

— Soţia mea e moartă. A murit în incendiul de la Abadan, 
cu cei doi fii ai mei. A fost voia lui Allah. 

— Câteodată voia lui Allah e greu de îndurat. 

— Voia lui Allah e voia lui Allah. Ar trebui să isprăvim 
descărcarea. 

— Da. 

Starke se caţără în cabină, simțind că pericolul fusese 
îndepărtat doar pentru moment, căci Zataki era la fel de 
sensibil ca nitroglicerina. Doi răniţi erau încă legaţi la 
locurile lor, alături de alţi doi, întinşi pe brancarde. 
Îngenunche lângă unul dintre ei: 

— Cum te simţi, bătrâne? şopti în engleză. Jon Tyrer 
deschise ochii şi clipi. Avea capul înfăşurat într-un bandaj 
însângerat. 

— Okay... da... okay. Ce... ce... ce s-a-ntâmplat? 

— Poţi să vezi? 

Tyrer păru surprins. Privi îndelung la el mijindu-şi ochii, 
apoi îşi frecă pleoapele şi fruntea. Spre uşurarea lui Starke, 
spuse: 

— Sigur... le văd puţin ca prin ceaţă şi mă doare capul ca 
dracu', da văd cum trebuie. Sigur că te văd, Duke. Ce dracu 
s-a-ntâmplat? 

— În timpul contraatacului fedainilor din dimineaţa asta ai 
fost prins intre două focuri. Un glonţ ţi-a şters tâmpla şi 
când te-ai ridicat ai început să alergi în cercuri ca o găină 
beată, strigând: „Nu văd, nu văd!'. Apoi te-ai prăbuşit şi nu 
mai ştii de tine de-atunci. 

— De-atunci! Fir-ar să fie! Americanul privi afară pe uşa 
cabinei. 

— Unde dracu' suntem? 

— Kowiss. M-am gândit c-ar fi bine să te-aduc aici, şi pe 
ceilalţi, repede. 

Tyrer era încă uluit. 


— Nu-mi amintesc nimic, nimic! Fedaini. Pentru 
Dumnezeu, Duke, nu-mi amintesc nici măcar când am fost 
urcat la bord! 

— Stai aici, bătrâne, îţi explic mai târziu. Se întoarse şi 
strigă: 

— Freddy, adu pe cineva să-l ia pe Jon Tyrer să-l ducă la 
doctor. 

Adăugă în farsi către Zataki care privea din uşă: 

— Excelenţă Zataki, vă rog, rugaţi nişte oameni să vă 
transporte răniții la infirmerie. 

Făcu o pauză scurtă. 

— Adjunctul meu, căpitanul Ayre, o să aranjeze cu hrana 
oamenilor. N-aţi vrea să luaţi masa cu mine, în casa mea? 

Zataki zâmbi ciudat şi scutură din cap: 

— Mulţumesc, pilotule, spuse în englezeşte, o să mănânc 
cu oamenii mei. În seara asta însă trebuie să stăm de vorbă. 
Dumneata şi cu mine. 

— Oricând doriţi. 

Starke sări din cabină. Oamenii începură să ia răniții. 
Arătă către bungalowul său. 

— Aceea este casa mea. Sunteţi binevenit acolo, Excelenţă. 

Zataki îi mulţumi şi se depărta, împingându-l înaintea sa 
pe sergentul Wazari. 

Ayre şi Manuela se apropiară. Ea îl apucă de mână. 

— Când a apăsat pe trăgaci, am crezut... Zâmbi slab, 
trecând pe farsi. 

— Ah, iubitule, ce frumoasă îmi pare ziua acum, că te ştiu 
teafăr alături de mine! 

— Şi mie lângă tine. Starke îi zâmbi. 

— Ce s-a-ntâmplat la Bandar-e Delam? întrebă ea, 
revenind la engleză. 

— A fost o afurisită de luptă între oamenii lui Zataki şi cam 
cincizeci de revoluționari de stânga, la unitatea militară de 
aviaţie. Ieri, Zataki a pus stăpânire pe baza noastră în 
numele lui Khomeini şi-al revoluţie. M-am cam încontrat cu 
el când am ajuns acolo, da acum lucrurile-s oarecum 


aranjate, deşi-i sărit, periculos ca un şarpe cu clopoței. 
Oricum, în zori, fedainii de stânga au atacat aeroportul în 
camioane şi pe jos. Zataki dormea laolaltă cu oamenii săi. 
Nu puseseră santinele, nimic - ai auzit că generalii au 
capitulat şi Khomeini-i acum căpetenia? 

— Da, am auzit asta, de fapt acum câteva clipe. 

— Când mi-am dat seama de atac, parcă se deschiseseră 
porţile Iadului. Gloanţele şuierau peste tot, trecând prin 
pereţii rulotelor. Eu, mă ştii, am şters-o din rulotă să mă 
pun la adăpost... Ţi-e frig, dragoste? 

— Nu, nu, darling. Hai să mergem acasă, aş vrea să beau 
ceva... Oh, dumnezeule! 

— Cee? 

Dar ea o pornise deja în fugă spre casă. 

— Tocana! Am lăsat tocana pe foc! 

— lisuse Christoase, murmură Ayre, credeam că suntem 
pe cale să fim împuşcaţi sau altceva de genul ăsta! 

Starke se luminase tot. 

— Avem tocană? 

— Da. Ce-a fost la Bandar-e Delam? 

— Nu-s prea multe de zis, Freddy. Porniră încet către casă. 

— Am şters-o din trailer. Mă gândeam că atacatorii îşi 
închipuie că Zataki şi oamenii lui dormeau acolo, dar Zataki 
i-a pus pe toţi să se culce în hangare, în jurul elicopterelor. 
Freddy, lua-i-ar dracu', sunt paranoici în privinţa 
elicopterelor! C-o s-o ştergem cu ele sau o să le folosim ca 
să-i scoatem din ţară pe cei din SAVAK, generalii, duşmanii 
revoluţiei. Mă rog, bătrânu' Rudi şi eu mine ne făcusem 
mici în spatele unui rezervor de rezervă când nişte ticăloşi 
ăştia nou veniţi - nu-i poţi deosebi între ei decât că tipii lui 
Zataki strigă „Allah-u Akbar!” când mor - unii dintre fedaini 
au început să tragă cu o puşcă mitralieră Sten asupra 
hangarelor tocmai când Jon Tyrer o ştergea din trailerul lui. 
L-am văzut căzând şi mi-am pierdut minţile - ca şi ticăloşii 
ăia - acu să nu-i spui Manuelei - şi-am smuls o armă de la 


unul dintre ei şi mi-am început bucăţica mea de război ca 
să-l scot de-acolo pe Jon. Rudi... 

Starke începu să zâmbească. 

— Să-i fi văzut, afurisitul! Şi-a făcut şi el rost de-o armă şi 
eram ca Butch Cassidy şi Sundance Rid... 

— Sfinte Dumnezeule! V-aţi pierdut minţile! Starke dădu 
din cap. 

— Aşa-i! Da' l-am scos pe Jon din foc şi după aia Zataki şi 
trei dintre tipii lui au ţâşnit dintr-un hangar şi au atacat 
grupul principal, trăgând ca nebunii. Da', drace, au rămas 
fără muniţie, netoţii, să-i fi văzut stând acolo! N-ai văzut 
niciodată vreunul mai neajutorat. 

Ridică din umeri. 

— Rudi şi cu mine ne-am zis: ce dracu', să tragi într-un om 
neînarmat nu-i cinstit şi Zataki se purtase cum trebuie după 
ce mullahul Hussain a plecat şi noi... ei... am ajuns la 
înţelegere, aşa că am tras o rafală peste capul atacatorilor 
şi asta i-a dat lui Zataki şi celorlalţi timp să se adăpostească. 

Ridică din nou din umeri. 

— Cam asta-i tot. 

Se aflau acum în apropierea bungalowului. Adulmecă 
aerul. 

— Chiar avem tocană, Freddy? 

— Da. Dacă nu s-a ars. Asta-i tot ce s-a-ntâmplat? 

— Sigur. Doar că atunci când focurile de armă au încetat, 
m-am gândit că cel mai bine ar fi s-o ştergem încoace la 
doctorul Nutt. Mullahul arăta rău şi eu eram speriat din 
pricina lui Jon. Zataki a spus: „Sigur, de ce nu? Eu trebuie 
să merg la Isfahan” - aşa că iată-ne aici. Radioul s-a stricat 
pe drum. Puteam să vă aud, dar nu puteam să transmit. 
Cam asta-i. 

Ayre îl privi adulmecând din nou aerul, ştiind că un 
psihopat ca Zataki nu i-ar fi dat niciodată lui Starke 
autoritatea pe care i-o acordase şi nu l-ar fi apărat pentru 
atât de puţin ajutor. 


Texanul deschise uşa bungalowului. Fură imediat 
înconjurați de aroma nemaipomenită, picantă şi se simţi 
purtat înapoi acasă, în Texas, paradisul a o mie de alte feluri 
de mâncare. Manuela îi pregătise de băut ce-i plăcea lui. 
Dar nu bău atunci, intră în bucătărie, apucă lingura mare 
de lemn şi gustă amestecul. Manuela îl privea abia 
respirând. Mai gustă o dată. 

— Ce zici de asta? spuse vesel. 

Tocana era cea mai bună pe care o mâncase vreodată. 

CAPITOLUL 25 

La Barajul Dez; ora 4,31 după-arniază. Elicopterul JR 212 
al lui Lochart era parcat în spatele curţii pavate a clădirii, 
chiar lângă şopronul care ţinea loc şi de hangar, în 
apropierea unui teren de aterizare bine întreţinut. Pilotul 
era urcat pe cabina elicopterului, verificând axul rotorului 
cu multitudinea lui de cuple, siguranţe şi puncte sensibile; 
până atunci nu găsise vreo neregulă. Cobori grijuliu şi-şi 
şterse mâinile de unsoare. 

— Okay? întrebă Aii Abbasi, de unde stătea întins la soare. 

Era tânărul şi foarte atrăgătorul pilot iranian de elicopter 
care ajutase în zori la eliberarea lui Lochart din închisoare, 
la baza aeriană Isfahan, şi care stătuse în faţă, în carlingă, 
alături de el, tot drumul până acolo. 

— Totul în regulă? 

— Desigur, spuse Lochart. L-am curăţat şi e gata de drum. 

Era o zi plăcută, caldă şi lipsită de nori. Când soarele avea 
să coboare sub orizont, peste o oră sau două, temperatura 
avea să scadă cu douăzeci de grade sau chiar mai mult, dar 
asta nu conta. Ştia că n-avea să sufere de frig pentru că 
generalii aveau întotdeauna grijă de ei şi e cele necesare 
lor pentru supravieţuire. Pentru moment sunt necesar lui 
Valik şi generalului Selavi - dar numai pentru moment. Din 
casă şi de pe plaja care mărginea apele albastre şi limpezi 
ale lacului se auzeau râsete îndepărtate. Casa arăta 
nefiresc în acea pustietate: un bungalow modern, spaţios, 
cu patru dormitoare şi încăperi separate pentru servitori. 


Era aşezat pe o mică înălţime de unde se puteau vedea 
lacul şi barajul, singura construcţie din întreaga zonă. 

De jur împrejurul lacului şi barajului se întindea un ţinut 
de o pustietate sălbatică - dealuri scunde, pietroase, 
ridicându-se dintr-un platou înalt, lipsit de orice vegetaţie. 
Singura cale de-a ajunge acolo era fie pe jos, fie în zbor cu 
elicopterul sau cu un avion uşor ce putea cobori pe pista 
îngustă şi foarte scurtă de pământ, cioplită în terenul 
accidentat. 

Mă îndoiesc că ar putea ateriza aici chiaf şi un bimotor 
uşor, îi trecuse prin gând lui Lochart când o văzuse prima 
dată. Trebuie neapărat un monomotor; şi n-ai cum să mai 
încerci o dată. Odată ce te-ai hotărât, eşti bun hotărât. Dar 
e-o ascunzătoare grozavă, fără îndoială! Pur şi simplu 
grozavă! 

Aii se ridică şi se întinse. Ajunseseră aici dimineaţa, fără ca 
în timpul zborului să se petreacă vreun eveniment deosebit. 
La ordinele şi indicaţiile generalului Seladi, modificate din 
când în când în şoaptă de căpitanul Aii, Lochart se ţinuse 
aproape de pământ, strecurându-se printre trecători, 
ocolind oraşele şi satele. Ţinuseră radioul deschis toată 
vremea. Singura transmisie pe care o auziseră fusese o 
emisiune plină de venin din Isfahan, repetată de câteva ori, 
despre un '212 plin de trădători care încercau să fugă către 
sud şi trebuia interceptat şi doborât. 

— Nu au dat numele noastre şi nici înregistrarea, spusese 
Aii înfierbântat. Trebuie c-au uitat să le scrie. 

— Şi cu ce dracu' ne-ajută asta? intervenise Lochart. 
Suntem probabil singurul elicopter pe cer. 

— Nu-ţi face griji. Ţin-te la cel mult treizeci de metri, şi 
acum ia-o către vest. 

Lochart fusese surprins, aşteptându-se să se îndrepte 
către Bandar-e Delam, care se afla aproape drept către 
sud. 

— Unde mergem? 

— Lasă busola, de acum înainte o să te îndrum eu! 


— Unde mergem? 

— La Bagdad, râsese Aii. 

Nimeni nu-i spusese destinaţia până când nu ajunseseră 
aproape de locul aterizării şi atunci - la peste trei sute de 
kilometri de Isfahan, zburând tot drumul foarte jos şi cu 
vântul în faţă, cu consum maxim de carburant şi mult 
dincolo de limita de timp la care se aşteptau, cu indicatorul 
rezervorului pe zero de foarte multă vreme. Aii ajunsese să 
se roage cu glas tare. 

— Dacă aterizez în sălbăticia asta uitată de Dumnezeu, nu 
mai ieşim niciodată de-aici! Ce fac cu combustibilul? 

— E din belşug acolo unde-o s-ajungem... Allah fie lăudat, 
spusese Aii înviorat când trecuseră de culmea dealului şi 
zăriseră lacul şi barajul. Allah fie lăudat! 

Lochart îl îngânase ca un ecou şi aterizase fără să mai stea 
pe gânduri. Lângă platforma de aterizare se afla un 
rezervor subteran de două mii de litri şi un şopron pe post 
de hangar. Acolo se găseau scule, tuburi de aer comprimat 
pentru cauciucuri şi rastele pentru schiuri de apă şi bărci. 

— Hai să-l punem la adăpost, spuse Aii. Împinseră 
împreună elicopterul sub acoperişul exact atât de mare cât 
să-l cuprindă, punându-i opritoare la roţi. În timp ce plia 
elicele, Lochart observă trei deltaplane agăţate deasupra 
capului, sub acoperiş. Erau acoperite de praf şi zdrenţuite. 

— Ale cui sunt astea? 

— Asta a fost o locuinţă de vacanţă a generalului Forţelor 
Aeriene Imperiale Hassayn Aryani. Au fost ale lui. 

Lochart fluieră. Aryani era legendarul şef al aviaţiei 
militare care, după cum se zvonea, fusese pentru Şah ceea 
ce era căpitanul gărzii pretoriene în vremurile Imperiului 
Roman, şi totodată confidentul său şi căsătorit cu una dintre 
surorile acestuia. Fusese ucis într-un accident cu 
deltaplanul în urmă cu doi ani. 

— Aici a murit? 

— Da. 

Aii arătă către celălalt mal al lacului. 


— Se zice c-a intrat într-un vârtej de aer şi s-a izbit de 
faleza aia. 

Lochart îl cântări atent. 

— Se zice”? Nu crezi asta? 

— Nu. Sunt sigur c-a fost asasinat. Noi, cei din aviaţie, 
suntem convinşi. 

— Vrei să zici că deltaplanul lui a fost sabotat? Aii ridică 
din umeri. 

— Nu ştiu. Poate da, poate nu. Dar era un om foarte 
prudent şi un pilot prea inteligent ca să intre într-un astfel 
de vârtej. Aryani n-ar fi zburat niciodată pe vreme proastă. 

leşi la soare. Jos, spre lac, se auzeau vocile şi râsetele 
unora dintre însoțitori şi ale copiilor lui Valik ce se jucau 
acolo. 

— Folosea o şalupă rapidă să se ridice, schiuri de apă şi 
era tras de o funie lungă, agăţată de şalupa care mergea cu 
viteză pe lac până prindea suficientă viteză; atunci lăsa să-i 
cadă schiurile şi se ridica în aer până la o sută cincizeci, trei 
sute de metri, după care plana în spirală până jos şi ateriza 
la câţiva centimetri de pluta de acolo. 

— Era aşa de bun? 

— Da, era aşa de bun. Era prea bun, de-aia a fost ucis. 

— De cine? 

— Nu ştiu. Dacă aş fi ştiut, atunci el - sau ei - ar fi de 
multă vreme morţi! 

Lochart simţi adoraţia din glas. L-ai cunoscut, deci... 

— Am fost aghiotantul lui - unul dintre aghiotanţii lui, timp 
de un an. Era de departe cel mai minunat om pe care l-am 
cunoscut vreodată, cel mai bun general, cel mai bun pilot, 
cel mai bun sportiv, schior, totul. Dac-ar fi fost acum în viaţă, 
Şahul n-ar fi fost niciodată păcălit de străini sau încolţit de 
vechiul nostru duşman. Carter. Şahul n-ar fi plecat 
niciodată, Iranul n-ar fi fost lăsat să alunece în abis, iar 
generalii n-ar fi fost niciodată lăsaţi să ne trădeze. 

Chipul i se strâmbă de furie. 

— E de neconceput că am fi putut fi trădaţi dacă el trăia. 


— Atunci cine 1-a ucis? Sprijinitorii lui Khomeini? 

— Nu, nu acum trei ani. Era un naţionalist faimos, dar unul 
modern. Cine? Tudehu, fedainii sau orice fanatic de 
dreapta, stânga sau centru care-ar fi vrut să slăbească 
Iranul. 

Aii îşi întoarse faţa către el - ochi negri într-un chip dăltuit 
în marmură. 

— Sunt chiar şi dintre aceia care spun că persoane sus 
puse se temeau de ascensiunea lui în ceea ce priveşte 
puterea şi popularitata. 

Lochart clipi. 

— Vrei să spui că Şahul ar fi putut să poruncească 
uciderea lui? 

— Nu, nu, sigur că nu, dar a reprezentat întotdeauna o 
ameninţare pentru cei care îl înşelau pe Şah. Era far- 
mandeh, conducător al poporului. Era o ameninţare pentru 
toţi: pentru interesele englezilor, fiindcă îl sprijinea pe 
primul ministru Mossadegh care a naționalizat comAnglo- 
IranOil, i-a sprijinit pe Şah şi OPEC-ul când au ridicat de 
patru ori preţul petrolului; era proisraelian, deşi nu 
antiarab, deci o ameninţare pentru OEP şi Yasser Arafat; ar 
fi putut fi socotit o ameninţare pentru interesele americane 
sau pentru toate cele şapte puteri, separat sau laolaltă, 
fiindcă nu-i păsa nici cât negru sub unghie de ei sau de 
vreunul anume. De nimeni. Pentru că mai presus de orice 
era patriot. 

Privirea lui Aii avea o căutătură ciudată. Deşi gura 
zâmbea, uitătura îi rămase neschimbată. 

— Asasinatul e o artă străveche în Iran. N-a fost Jbn-al- 
Sabbuh unul dintre noi? Aici e o altă lume. 

— lartă-mă, Ibn-ai-Sabbah? 

— Bătrânul de pe Munte, Hassan Ibn-al-Sabbah, 
conducătorul religios Ismaelian care a născocit Gilda 
Asasinilor şi cultul asasinatului politic în secolul al 
unsprezecelea. 


— O, sigur, nu mă gândeam la asta. Nu se presupune c-a 
fost un prieten al lui Omar Khayyam? 

— Unele legende aşa spun. Figura lui Aii era ca de piatră. 

— Aryani a fost ucis. De cine? Nimeni nu ştie încă. 
Împinseră uşa barăcii şi-o închiseră. 

— Şi-acum? întrebă Lochart 

— Acum aşteptăm. 

După aceea plecăm mai departe în exil, se gândi Aii. Şi ce 
dacă, o să fie numai temporar şi cel puţin ştiu unde mă duc. 
Nu ca Şahul, sărmanul, care-i un rătăcitor fără ţară. Eu pot 
să plec în America. 

Numai el şi părinţii lui ştiau că avea un paşaport american. 

Afurisitul! Ce deştept a fost tata, îşi spuse. 

— Nu ştii niciodată, fiule, ce are Allah de gând, spusese 
grav tatăl lui. Te sfătuiesc să ceri un paşaport câtă vreme 
poţi. Dinastiile nu durează, numai familiile. Şahii vin şi 
pleacă. Şahii se mănâncă unii pe ceilalţi şi cei doi Pahlavi 
împreună însumează doar cincizeci şi patru de ani de 
Majestate Imperială. Ce-a fost Reza Han înainte de-a se 
încorona Rege al Regilor? Un soldat aventurier, fiul unor 
săteni analfabeți din Mazandaran, lângă Marea Caspică. 

— Dar, desigur, tată, Reza Han a fost un om deosebit: fără 
el şi fără Mohammed Reza Şah am fi încă sclavii englezilor. 

— Dinastia Pahlavi ne-a folosit nouă, fiule, da. În multe 
feluri. Dar Reza Şah a pierdut în cele din urmă. Nu şi-a 
împlinit nici ţelurile lui şi nici ale noastre, crezând prosteşte 
că germanii vor câştigă războiul şi încercând să sprijine 
Axa. Şi astfel le-a dat o scuză trupelor de ocupaţie engleze 
să-l detroneze şi să-l exileze. 

— Dar, tată, Mohammed Şah nu poate să cadă! E mai 
puternic decât a fost vreodată tatăl lui. Armatele noastre 
sunt invidia lumii, avem mai multe avioane decât Anglia, 
mai multe tancuri decât Germania şi mai mulţi bani decât 
Cressus, americanii sunt aliaţii noştri, suntem cea mai mare 
putere militară şi polițistul Orientului Apropiat şi Mijlociu. 


Iar conducătorii din lumea întreagă se gudură pe lângă el. 
Chiar şi Brejnev. 

— Da, dar încă nu ştim care-i voia lui Allah. Ia-ţi 
paşaportul! 

— Un paşaport american poate fi foarte periculos! Ştii că 
se spune că aproape totul ajunge la Şah prin SAVAK. Ce se- 
ntâmplă dacă aude? Sau dacă aude generalul Aryani? Mi-ar 
ruina cariera în aviaţie! 

— De ce? Pentru că bineînţeles ai să te duci să le spui 
mândru c-ai obţinut un paşaport pe care-l vei păstra ascuns 
până în ziua în care-ţi va putea fi folositor în sprijinul 
Tronului. Ei?! 

— Desigur! 

— Deschide-ţi ochii la felul în care se-nvârte lumea, fiule! 
Promisiunile regilor nu valorează nimic. Pot oricând să se- 
ascundă după interese de stat. Dacă Şahul acesta sau 
următorul sau chiar marele tău general ar avea de ales 
între viaţa ta şi ceva mult mai preţios pentru ei, ce-ar 
alege? Nu te-ncrede în prinți, în generali, în politicieni, or 
să te vândă - pe tine, familia ta şi tot ceea ce ai - pentru o 
mână de sare pusă într-un blid de orez pe care nici măcar 
n-or să se obosească să-l guste! 

Şi oh, cât e de adevărat! Carter şi generalii lui ne-au 
vândut, apoi Şahul şi generalii lui şi apoi generalii noştri au 
făcut acelaşi lucru. Totuşi, cum pot fi atât de proşti să se 
omoare unii pe ceilalţi? se întrebă, cutremurându-se la 
ghidul cit de aproape de moarte fusese Isfahan. Trebuie că 
şi-au pierdut toţi minţile! 

— E răcoare la umbră, spuse Lochart. 

— Da. Da, este. 

Aii îşi întoarse faţa către el şi se îndepărtă neliniştit, tatăl 
meu avea dreptate. Generalii sunt toţi la fel, chiar şi ticăloşii 
ăştia doi. Valik sau Seladi ne-ar fi vândut dacă ar fi trebuit. 
Şi încă ar face-o. Au nevoie de mine pentru că sunt singurul 
care pot să pilotez - în afară de amărâtul ăsta, care nu ştie 
că-l paşte moartea. 


— Scapă de Lochart ăsta, îi spusese Seladi. De ce să-l luăm 
de-aici? El ne-ar fi părăsit la Isfahan, noi de ce să nu-l lăsăm 
aici? Mort. Nu putem să-l lăsăm în viaţă: ne ştie pe toţi şi 
ne-ar trăda. 

— Nu, Excelenţa voastră, unchiule, spusese Valik. Ar fi mai 
de folos ca un dar kuweitienilor sau irakienilor. Pot să-l bage 
ei în închisoare sau să-l extrădeze. El e acela care a furat 
elicopterul iranian şi-a acceptat, pentru bani, să ne scoată 
din ţară, nu-i aşa? 

— Da. Şi totuşi poate să dea numele noastre 
revoluţionarilor. 

— până atunci o să fim cu toţii - noi şi familia noastră - în 
siguranţă. 

— Eu zic să scăpăm de el. El ne-ar fi sacrificat. Scapă de el 
şi-o să mergem la Bagdad, nu în Kuweit. 

— Vă rog, Excelenţă, mai gândiţi-vă. Lochart este un pilot 
mult mai experimentat. 

Aii trase cu coada ochiului la ceas. Mai erau treizeci de 
minute până la decolare. Îl văzu pe Lochart privind către 
casa în care erau Valik şi Seladi. 

Mă întreb cine-o să câştige: Valik sau Seladi. Amărâtului 
ăsta i se pregăteşte o închisoare kuweitiană sau irakiană, 
ori un glonţ în cap? Or să-l îngroape după ce-l împuşcă sau 
or să-l lase vulturilor? 

— Care-i necazul, întrebă Lochart. 

— Nimic, nimic, căpitane! Mă gândeam doar ce noroc am 
avut să scăpăm de la Isfahan. 

— Da. Îţi datorez viaţa. 

Lochart era sigur că dacă Aii şi maiorul nu l-ar fi eliberat, 
ar fi sfârşit înaintea unei maimuţăreli de tribunal al 
komitehului. Şi dac-ar fi fost prins acum? Acelaşi lucru. Nu- 
şi îngăduise să se gândească la Şeherazada sau la Teheran 
sau să facă un plan. Asta o să vină mai târziu, îşi spuse din 
nou, odată ce-ai să vezi ce întorsătură iau lucrurile şi unde- 
ai să sfârşeşti. 


Unde-or plănui să meargă? în Kuweit sau doar un salt 
scurt peste graniţă, în Irak? De obicei Irakul e ostil 
iranienilor, aşa că s-ar putea să fie cam încurcat pentru ei. 
De aici se ajunge uşor în zbor în Kuweit şi cei mai mulţi 
kuweitieni sunt suniţi, nu şiiţi, şi deci împotriva lui 
Khomeini. împotriva ideii ăsteia stă faptul că, pentru a 
ajunge acolo, trebuie să te strecori printr-o zonă foarte 
delicată, spaţiul iranian şi irakian, cu militari nervoşi, pripiţi 
şi întotdeauna gata să apese pe trăgaci. Pe o zonă de 
optzeci de kilometri trebuie că sunt douăzeci de 
aerodromuri militare iraniene, cu aparate de vânătoare 
operaţionale alimentate şi duzini de piloţi înspăimântați, 
gata să-şi dovedească cu disperare credinţa faţă de noul 
regim. 

Şi cum rămâne cu promisiunea pe care ai făcut-o lui 
Mclver, că n-ai să-i duci pe ultima porţiune a traseului? 

Din pricina celor întâmplate la Isfahan, suntem însemnați 
acum. E imposibil ca revoluționarii să fi uitat numele tău 
sau înregistrarea elicopterului. Ai văzut pe cineva scriindu- 
ţi numele? Nu, nu cred. Totuşi ar fi bine să scapi de-aici cât 
mai repede cu putinţă. Eşti implicat într-o evadare, la 
Isfahan au murit oameni, oricum o dai, tot ai încurcat-o. 

Şi cum rămâne cu Şeherazada? Nu pot s-o părăsesc aici. 
S-ar putea să trebuiască s-o fac. Ea e-n siguranţă la 
Teheran. Şi dacă vin după tine şi Şeherazada le deschide 
uşa şi atunci ei o iau în locul tău? 

— Mi-ar prinde bine ceva de băut, rece, spuse simţindu-şi 
dintr-o dată gura uscată. Crezi că au o Coke sau ceva de 
genul ăsta? 

— Mă duc să văd. 

Amândoi îşi ridicară privirile auzind copiii lui Valik venind 
către ei pe cărarea dinspre lac, cu Annoush după ei. 

— Ah, spuse ea, cu zâmbetul ei fericit, totuşi cu cearcăne 
întunecate în jurul ochilor. E o zi minunată, nu? Suntem 
atât de norocoşi! 

— Da. 


Răspunseră amândoi, întrebându-se în acelaşi timp cum se 
putea căsători o astfel de femeie cu un asemenea bărbat. 
Era o plăcere să o priveşti. 

— Căpitane Abbasi, unde e soţul meu? 

— În casă, înălţimea Voastră, cu ceilalţi. Vreţi să vă- 
nsoţesc? Mă duceam chiar acolo. 

— Nu vrei să-i spui, te rog, din partea mea, să vină până la 
mine? 

Aii n-ar fi vrut s-o lase singură cu Lochart, pentru că 
femeia fusese de faţă când Valik şi Seladi îi spuseseră 
planurile lor, cerându-i sfatul în privinţa destinaţiei, deşi nu 
şi în privinţa eliminării lui Lochart, care se discutase mai 
târziu. 

— N-aş vrea să-l tulbur eu singur pe general, înălţimea 
voastră. Poate am putea merge împreună. 

— Te rog, spune-i că-l caut eu. 

Era la fel de imperioasă ca şi generalul, deşi cu o voce 
mult mai binevoitoare şi fără a fi jignitoare. Aii ridică din 
umeri. Insha Allah, îşi zise şi plecă. 

Când rămaseră singuri - cei doi copii se alergau în jurul 
barăcii jucând v-aţi ascunselea - Annoush îl atinse cu 
blândeţe pe Lochart. 

— Nu ţi-am mulţumit că ne-ai salvat vieţile, Tom! Lochart 
rămase surprins. Era pentru prima dată când îi spunea pe 
numele mic. Întotdeauna îi spusese „căpitane Lochart” sau 
„vărul meu prin alianţă” sau „Excelenţa voastră, soţul 
Şeherazadei”. 

— Mă bucur c-am fost de folos. 

— Ştiu ce aţi făcut pentru copiii noştri şi pentru mine, 
dumneata şi vechiul nostru prieten, Mac. Nu te uita aşa 
surprins, dragul meu. Cunosc limitele puterii soţului meu şi 
slăbiciunile lui. Ce soţie n-o ştie? 

Ochii ei se umplură de lacrimi. 

— Ştiu şi ce-nseamnă asta pentru dumneata. Ţi-ai pus în 
primejdie viaţa dumitale şi a Şeherazadei, viitorul dumitale 
şi poate chiar firma. 


— Nu şi a Şeherazadei. Ea este perfect în siguranţa acolo. 
Tatăl ei, Excelenţa Sa Bakravan, o s-o ţină la adăpost până 
când o să poată ieşi. Bineînţeles că e-n siguranţă. 

Privi în ochii căprui ai femeii şi citi ce se afla în spatele lor 
şi inima lui se strânse. 

— Mă rog asta din toată inima, lommy, şi-l implor pe Allah 
să-ţi împlinească dorinţa. Îşi şterse lacrimile. N-am fost atât 
de tristă în viaţa mea. Nu mi-am închipuit vreodată c-aş 
putea să fiu atât de tristă. Tristă că trebuie să fug. Tristă 
pentru sărmanul soldat care-a murit în zăpadă. Tristă 
pentru toate familiile noastre şi prietenii care au trebuit să 
rămână în urmă, tristă pentru că nimeni nu mai e în 
siguranţă în Iran. Mi-e tare teamă că cei mai mulţi din 
cercul nostru vor fi persecutați de mullahi. Întotdeauna au 
fost... cum aş putea să spun... Prea moderni şi prea 
progresişti. Nu mai e nimeni în siguranţă aici, nici chiar 
Khomeini. 

Lochart se auzi spunând Insha' Allah, dar n-o asculta, 
înspăimântat dintr-o dată că n-avea s-o mai vadă niciodată 
pe Şeherazada, n-avea să mai fie vreodată cu putinţă să se- 
ntoarcă înapoi în Iran sau s-o scoată pe ea de-acolo. 

— O să fie totul normal, în curând. Se va putea călători şi 
totul va fi okay. Fără îndoială că aşa va fi. În câteva luni. 
Trebuie să fie aşa. Fără îndoială că lucrurile vor reveni la 
normal curând. 

— Sper, Tommy, pentru că o iubesc pe Şeherazada şi-ar fi 
păcat să nu pot s-o văd pe ea şi pe micuţ. 

— Eh?! 

Rămase cu gura căscată la ea. 

— Aşadar... desigur că n-ai de unde să ştii, spuse, apoi îşi 
şterse ultima lacrimă. Era prea devreme pentru dumneata. 
Şeherazada mi-a spus că e sigură că poartă în pântece 
primul ei prunc. 

— Dar... dar... ei bine, ea... 

Se opri neajutorat, uluit şi în acelaşi timp extaziat. 

— Nu poate fi aşa! 


— O, nu era încă foarte sigură, Tommy, dar simţea că totuşi 
e-adevărat. Câteodată o femeie poate să spună lucrul ăsta. 
Te simţi diferit. Atât de diferit şi atât de minunat, atât de 
împlinită, adăugă ea cu vocea plină de bucurie. 

Lochart încercă să-şi pună mintea la lucru, pe deplin 
conştient că pentru ea era imposibil să înţeleagă tumultul 
pe care îl iscase în sufletul lui. Dumnezeule din ceruri, îşi 
zise, Şeherazada! 

— Mai sunt câteva zile până poate să fie sigură, continuă 
ea. Cred că trei sau patru. Să mă gândesc. Da, cu ziua de 
azi, marţi, încă patru zile ca să fie sigură. Asta ar fi fost în 
ziua în care te-ai întâlnit cu tatăl şi, spusese ea cu 
delicateţe. Ai fost să-l vezi de Ziua Sfântă, vineri, pe 
şaisprezece după numărătoarea voastră, nu-i aşa? 

— Da, spuse Lochart. 

De parc-ar fi putut să uite. 

— Ştiţi şi despre asta? 

— Desigur. 

Annoush era mirată de întrebarea lui. 

— O cerere atât de deosebită din partea dumitale şi o 
hotărâre atât de importantă trebuiau să fie făcute 
cunoscute nouă tuturor. Oh, n-ar fi minunat să aibă un 
copil? Nu i-ai spus dumneata Excelenței Sale Bakravan că 
doreşti copii? Sper, deci, să fie binecuvântată de Allah, 
pentru că asta cu siguranţă o să facă să-i treacă nopţile şi 
zilele mai uşor şi mai vesel până, când ai să poţi s-o scoţi de- 
aici. Kuweitul nu e departe. Îmi pare doar rău că n-a venit 
cu noi. Asta ar fi făcut totul perfect. 

— Kuweitul? 

— Da, dar n-o să ne oprim acolo. O să mergem la Londra. 

Din nou se văzu tulburarea. Nu vreau să-mi părăsesc casa 
şi prietenii şi... nu vreau... 

În spatele ei Lochart zări deschizându-se uşa casei. Valik şi 
Seladi ieşiră împreună cu Aii. Toţi trei purtau acum armă la 
şold. Trebuie să fi avut arme ascunse aici, îşi zise absent, în 
timp ce Aii salută, trecând în josul aleii către lac. Plini de 


veselie, cei doi copii se năpustiră din spatele barăcii în 
braţele lui Valik. El o ridică pe fetiţă în aer, apoi o aşeză jos. 

— Da, Annoush? zise el soţiei sale. 

— Ai vrut ca eu şi copiii să fini aici exact la ora asta. 

— Da. Te rog pregăteşte-i pe Setarem şi pe Jalai. O să 
plecăm în curând. 

Fără să mai stea pe gânduri, copiii se repeziră în casă. 

— Căpitane, elicopterul e gata? 

— Da, este gata. 

Valik îi aruncă o privire soţiei sale. 

— Te rog, pregăteşte-te, draga mea. Ea zâmbi, dar nu se 
mişcă. 

— Trebuie doar să-mi iau haina. Sunt gata de plecare. 

Se apropiau şi restul ofiţerilor. Câţiva dintre ei purtau 
arme automate. Lochart îşi desprinse gândurile de la 
Şeherazada şi Ziua Sfântă şi încă patru zile şi sparse 
tăcerea. 

— Care-i planul? Valik spuse: 

— Bagdad. Decolăm în câteva minute. 

— Credeam că mergem în Kuweit, spuse Annoush. 

— Am hotărât să mergem la Bagdad. Generalul Seladi 
crede că e mai sigur să ne îndreptăm către sud. 

Valik nu-şi dezlipea privirea de la Lochart. 

— Vreau să fim în aer în zece minute. 

— Vă sfătuiesc să aşteptaţi până la două sau trei după- 
amiază şi... 

Seladi îl întrerupse rece: 

— Am putea să fim înconjurați aici. Soldaţii ne-ar putea 
pregăti o ambuscadă. În apropiere sunt baze militare care 
ar putea trimite o patrulă. Nu înţelegi problemele 
militarilor. Plecăm imediat către Bagdad. 

— Spre Kuweit ar fi mai bine şi mai sigur, dar în ambele 
locuri elicopterul va fi confiscat fără o aprobare de zbor 
iraniană, spuse Lochart. 

— Poate da, poate nu, spuse calm Valik. Bacşişul şi câteva 
legături sus-puse vor face totul. 


Tu, un străin strecurat în familia mea, se gândi nepăsător, 
împreună cu acest elicopter, o să fiţi momeala care-i va 
satisface chiar şi pe irakieni. Pentru că sigur că noi vom 
conveni că pilotezi ilegal. Chiar şi aprobarea pe care ai 
obținut-o de la Teheran a fost ilegală. Irakienii vor înţelege 
şi n-or să ne facă nici un rău. Cei mai mulţi îl urăsc şi se tem 
de Khomeini şi de felul în care înţelege el Islamul. Cu tine, 
cu elicopterul şi poate şi ceva - puţin -pe de lături, de ce ne- 
ar face probleme? 

Îl observă pe Lochart privindu-l. 

— Da? 

— Cred că Bagdadul e o alegere proastă. Generalul Seladi 
spuse scurt: 

— Plecăm acum, Lochart roşi în faţa grosolăniei. Câţiva 
dintre ceilalţi se foiră nervoşi. 

— Vom pleca când sunt gata aparatul şi pilotul. Aţi mai 
zburat în munţii ăştia? 

— Nu, n-am mai zburat, dar un '212 poate să treacă de ei 
şi la Bagdad o să mergem. Acum! 

— Arunci vă doresc noroc. Rămân la părerea mea privind 
Kuweitul şi aşteptarea, dar faceţi ce doriţi, pentru că eu n- 
am să pilotez. 

Tăcerea se adânei şi mai mult. Seladi se înroşi la faţă. 

— Ai să te pregăteşti de plecare! Acum! Lochart îi spuse 
lui Valik: 

— Pe drumul către Isfahan v-am spus că n-am să zbor 
ultima porţiune de drum. N-am să pilotez avionul de-aici 
înainte. Poate s-o facă Aii, e pe deplin calificat pentru asta. 

— Eşti la fel de căutat ca oricare dintre noi, spuse Valik, 
uluit în faţa prostiei sale. Nu mă-ndoiesc că o să zbori cu 
noi... 

— Nu, n-am s-o fac. Am să plec pe jos de-aici, căci nu 
puteţi pierde vremea să mă lăsaţi undeva pe drum. Aii 
poate să piloteze. A avut baza în zona asta şi cunoaşte 
radarul. Lăsaţi-mi o armă şi-o să mă duc la Bandar-e Delam. 
Okay? 


Ceilalţi priveau tăcuţi de la unul la celălalt, aşteptând. 

Valik cugeta la această nouă problemă. La fel şi Seladi. 
Amândoi ajunseră la aceeaşi concluzie. Insha-Allah. Lochart 
alesese să rămână aici, deci Lochart alesese consecinţele. 

— Foarte bine, spuse calm Valik. O să piloteze Aii. 

Zâmbi şi apoi, pentru că-l respecta pe Lochart ca pilot, 
adăugă iute: 

— Pentru că suntem un popor foarte democratic, sugerez 
să punem la vot: Irak sau Kuweit? 

— Kuweit, spuse Annoush fără să stea pe gânduri şi ceilalţi 
repetară ca un ecou cuvântul, mai înainte ca Seladi să-i 
poată întrerupe. 

— Bun, zise Valik. 

Mi-am permis să fiu contrazis pentru că Seladi pretinde 
că-l ştie pe şeful poliţiei din Bagdad şi-a spus că, acolo, 
obţinerea libertăţii pentru mine şi familia mea şi pentru el 
n-ar costa mai mult de douăzeci de mii de dolari americani, 
ceea ce-ar fi mult mai ieftin decât în Kuweit. cât de mult ar 
trebui să plătească ceilalţi, e treaba lor. Sper că au bani cu 
ei, sau mijloacele de a-i obţine repede. 

— Sigur că sunteţi de acord, Excelenţa Voastră, unchiule! 
Kuweitul. Mulţumesc. Căpitane, poate ai vrea să-i spui lui 
Aii că o să piloteze el. E jos la lac. 

— Sigur, mă duc doar să-mi iau lucrurile. Puteţi să-mi 
lăsaţi o carabină? 

— Desigur. 

Lochart dispăru în baracă. Seladi spuse: 

— Cineva să scoată elicopterul şi plecăm imediat. Câţiva 
porniră să dea ascultare ordinului. Lochart îşi puse sacul de 
zbor şi geanta lângă uşă şi-o porni în jos pe cărare, spre lac. 
Seladi îl privi plecând, apoi, nemulţumit şi nerăbdător, se 
duse lângă elicopter. Valik observă privirea soţiei sale. 

— Da, Annoush? 

— Ce-aţi pus la cale pentru căpitanul Lochart? întrebă ea 
în şoaptă, pentru a nu fi auziţi. 


— EI, ai auzit, refuză să piloteze şi vrea să rămână, să 
plece pe jos. 

— şi tu cum gândeşti, dragul meu? Ai de gând să-l împuşti? 

Pe faţa ei se aşternuse un zâmbet dulce. 

— Să-l ucizi? 

— Ucis” ar fi un cuvânt greşit. 

Buzele lui zâmbiră. 

— Sunt sigur că ai să fii de acord că Lochart reprezintă 
acum o mare primejdie. Ne ştie pe toţi, toate numele, şi 
familiile tuturor vor suferi când va fi prins şi torturat şi 
condamnat. Este voia lui Allah. Ela ales. Seladi ar fi vrut 
oricum s-o facă. O hotărâre militară. Am spus nu, căci ar 
trebui să piloteze până la capăt. 

— Ca să fie sacrificat în Kuweit sau la Bagdad? 

— Seladi i-a dat ordinele lui Aii, nu eu. Lochart e 
condamnat, sărmanul! E tragic, dar necesar. Eşti de acord, 
nu? 

— Nu, dragul meu. lartă-mă, dar nu sunt. Aşa că dac-o să 
fie rănit sau atins cumva, or să regrete mulţi asta. Zâmbetul 
lui Annoush nu se schimbă. 

— Şi tu printre ei, dragul meu. 

Bărbatul se roşi brusc. În spatele lui, câţiva dintre 
însoțitori împingeau la loc deschis elicopterul şi începură 
să-l încarce. Cobori vocea: 

— Nu m-ai auzit, Annoush? Reprezintă o ameninţare. Nu e 
unul dintre noi. Joared îl tolerează cu greu şi-ţi garantez că 
e o mare primejdie pentru noi, pentru cei pe care i-am lăsat 
în urma noastră, pentru familia ta, dar şi pentru a mea. 

— Nu m-ai auzit, bărbate? Îţi garantez că cunosc prea 
bine primejdiile, dar dacă este ucis aici - ucis - ai să mori şi 
tu. 

— Nu fi ridicolă! 

— Într-o zi ai să adormi şi n-ai să te mai trezeşti. Are să fie 
voia lui Allah. 

Nu-i dispăruse nici zâmbetul de pe chip şi nici blândeţea 
din glas. Valik şovăi, apoi obrazul i se-năspri şi porni grăbit 


în josul cărării. Copiii ţâşniră către ea şi ea le spuse blând: 

— Aşteptaţi aici, dragii mei, mă întorc într-o clipă. Peste 
apa lacului, sprijinită pe stâlpi, se întindea o platformă 
deschisă pentru serbări câmpeneşti, cu grătar şi bar, sub o 
pergolă îngrijită, şi câteva trepte care coborau în apă, 
pentru schiori sau pentru barca cu motor legată în 
adăpostul ei din apropiere. Lochart se afla la marginea 
apei, cu mâinile ridicate. Aii ţinea pistolul mitralieră 
îndreptat către el. Primise ordine clare de la Seladi. 

— Du-te la lac şi aşteaptă. O să te chemăm înapoi sau o să-l 
trimitem pe pilot după tine. Dacă vine pilotul după tine, 
ucide-l şi întoarce-te repede. 

Detesta ordinul. Să bombardezi sau să ataci revoluționari 
sau răsculați de pe un elicopter înarmat nu era crimă cum 
era asta. Avea chipul pământiu. Nu ucisese până atunci şi 
ceruse iertare lui Allah, dar ordinul era ordin. 

— lartă-mă, spuse, abia rostind cuvintele, şi apăsă pe 
trăgaci. 

În clipa aceea, picioarele lui Lochart părură să cedeze şi el 
se răsuci, căzând pe-o parte în apă. Automat, Aii îi urmări 
mişcarea, ochind în mijlocul spatelui, ca la exerciţiu, ştiind 
că n-ar fi putut să greşească de la distanţa aceea. Foc! 

— Stai! 

Fracţiunea de secundă în care ezitase dăduse îndeajuns 
timp creierului său să asculte ordinul şi să i se supună 
recunoscător. Cutremurat de uşurare, simţi degetul 
scăzând presiunea pe trăgaci. Valik se repezi către el şi 
amândoi priviră în apa nămoloasă acolo, la umbră, şi destul 
de adâncă. Aşteptară, dar Lochart nu apăru la suprafaţă. 

— Poate este sub platformă sau sub plută, spuse Aii. Îşi 
şterse sudoarea de pe faţă şi de pe mâini, mulţumind lui 
Allah că sângele pilotului nu-i păta mâinile. 

— Da. 

Valik asudase şi el, dar mai mult de frică. Nu mai văzuse 
niciodată până atunci privirea aceea în ochii soţiei sale, 
zâmbetul care-i promisese moartea în somn. E răutatea 


strămoşilor ei, îşi zise. E din neamul Qajarilor, acei Qajari 
care-şi orbeau sau ucideau bucuroşi rivalii la tron, sau pe 
copiii acestora. În o sută patruzeci şi şase de ani de domnie, 
un singur Şah Qajar îşi părăsise tronul prin moarte 
naturală. Valik privi înjur, o văzu stând în capătul cărării, 
apoi se întoarse din nou către Aii. 

— Dă-mi arma ta! 

Cu mâini tremurânde, Valik puse pistolul mitralieră jos, pe 
platforma din lemn geluit, şi strigă tare: 

— Lochart, ţi-am lăsat o armă. A fost o greşeală! Căpitanul 
a greşit! 

— Dar, generale... 

— Du-te la elicopter! ordonă Valik cu glas tare. Seladi e un 
prost! N-ar fi trebuit să-ţi dea niciodată ordinul să-l ucizi pe 
bietul om. O să decolăm imediat şi plecăm în Kuweit, nu la 
Bagdad. Aii, du-te şi porneşte motoarele. 

Aii plecă. Trecând pe lângă Annoush, o privi curios cu 
coada ochiului, apoi se grăbi mai departe. Ea cobori şi se 
alătură soţului său. 

— Ai văzut? întrebă el. 

— Da. 

Aşteptară. Nici un sunet. Nici un val nu plesnea stâlpii. Era 
un calm minunat, iar faţa lacului era ca sticla şi nu adia 
deloc vântul. 

— Mă rog să fie ascuns pe undeva, spuse ea cu un imens 
gol în suflet, ştiind însă că timpul avea să vindece ruptura. 
Mă bucur că sângele lui nu ne pătează mâinile. Seladi e un 
monstru. 

— Ar fi mai bine să ne întoarcem. 

Erau ascunşi vederii dinspre elicopter şi casă. Îşi scoase 
revolverul şi trase în pământ, lângă el. 

— Pentru Seladi. Eu... Hm, eu cred că l-am lovit pe Lochart 
când a ieşit la suprafaţă. Ei? 

Ea îl luă de braţ. 

— Eşti un om bun şi înţelept. Plecară înapoi, la deal, mână 
în mână. 


— Fără tine, fără inteligenţa şi curajul tău n-am fi scăpat 
niciodată din Isfahan. Dar exilul? 

— Exilul temporar, spuse el jovial, uşurat că momentul de 
răutate dintre ei trecuse. Apoi o să ne întoarcem din nou 
acasă. 

— Asta ar fi minunat! spuse ea, străduindu-se să creadă. 

Trebuie să mă întorc sau o să înnebunesc. Trebuie s-o fac 
pentru copii. 

— Mă bucur c-ai ales Kuweitul. Nu mi-au plăcut niciodată 
Bagdadul şi irakienii ăştia. Of! 

În ochii ei încă mai plutea o umbră. 

— Ce-a zis Lochart despre „aşteptat până se lasă 
întunericul” a fost o greşeală? 

— E o bază aeriană la câteva mile. Am fi putut fi văzuţi de 
radar, Annoush, sau de către veghea de pe dealuri. Seladi 
are dreptate în privinţa asta. Baza va trimite o patrulă după 
noi. lrecură peste creastă. 

Copiii aşteptau încă în uşa cabinei, toţi ceilalţi fiind la 
bord. Grăbiră pasul. Kuweitul e mult mai potrivit. Am 
hotărât deja să nu ţin cont de prostul ăla îngâmfat de 
Seladi. Nu trebuie niciodată să ai încredere în el. 

În câteva minute erau în aer, îndreptându-se către nord pe 
deasupra dealurilor, ocolind colţurile de stâncă, stând 
aproape de pământ, ca să fie la adăpost de primejdia 
apropiatei baze aeriene. Aii Abbasi era un pilot bun şi 
cunoştea zona foarte bine. Odată trecut de culmea dealului, 
cobori în vale şi se întoarse către vest trecând ca fulgerul 
printr-o trecătoare, ca să evite perimetrul exterior al bazei 
aeriene. Granița irakiană era la circa optzeci de kilometri 
mai departe, în faţa lor. 

Zăpada acoperea înălțimile munţilor aflate sus, deasupra 
lor, şi chiar porţiuni din versanţi, deşi ici şi colo, printre 
stânci sălbatice, în adâncul unor văi se vedeau pete verzi. 
Bubuiră pe deasupra unui sat neştiut şi neaşteptat, apoi 
şerpuiră către sud, urmând din nou cursul apei, paralel cu 
graniţa care era departe către dreapta lor. Întregul zbor n- 


avea să dureze mai mult de două ore, depinzând de vânt, 
iar vântul le era favorabil. 

Cei aflaţi în cabină în apropierea ferestrelor priveau vesel 
ţinutul ce alerga pe lângă ei. Copiii primiseră cele mai bune 
locuri. Maiorul îl ţinea pe Jalal, Valik îşi ţinea fiica, lângă 
Annoush. Toată lumea era mulţumită, câţiva se rugau în 
tăcere. Până la asfinţit nu era mult şi se anunţa a fi plăcut, 
norii tiviţi cu roşu. 

— Roşu cer la asfinţit, ciobănaşu-i mulţumit, recită 
Annoush încetişor în engleză la urechea lui Setarem. 

În carlinga din faţă, sunetul motoarelor era bun şi toate 
indicatoarele pe verde. Aii era bucuros că pilota, bucuros că 
nu-l ucisese pe Lochart, care stătuse acolo, în faţa lui, fără 
să spună nimic, fără să cerşească îndurare sau să murmure 
rugăciuni, stătuse pur şi simplu cu mâinile ridicate în sus, 
aşteptând. Sunt sigur că e teafăr sub platformă. Slăvit fie 
Allah. Aruncă o privire scurtă hărţii, reîmprospătându-şi 
memoria. N-avea de fapt nevoie de asta. Petrecuse mulţi ani 
minunaţi acolo, zburând pe deasupra trecătorilor. 

În curând avea să iasă din munţi deasupra câmpiilor 
mlăştinoase ale Tigrului şi Eufratului, rămânând la nivelul 
solului, ocolind Dezful, apoi Ahvaz şi Khorramshahr, apoi, 
ţâşnind peste valurile Shat-el-Arabului şi graniţă, în Kuweit 
şi în libertate. 

În faţa lui se afla o culme cu un vârf înalt, dominându-le pe 
cele din jur, aşa cum se aşteptase, şi el săltă aparatul în sus, 
scoţându-l dintr-o vale ca să plonjeze în următoarea, 
stăpânit de bucuria zborului. Atunci... 

— HBC urcă la trei sute de metri şi redu viteza, năvăli în 
căşti şi în creier. 

Nu zburase nici măcar şase minute. 

Ordinul fusese dat în farsi, apoi repetat în engleză şi din 
nou în farsi şi din nou în engleză şi tot timpul ăsta el ţinu 
aparatul la mică înălţime, încercând disperat să-şi pună 
creierul în funcţiune. 

— Elicopter HBC, eşti ilegal, ieşi din vale şi redu viteza. 


Aii Abbasi privi în sus printre pleoape, scrutând cerul, dar 
nu văzu nici un avion. Solul văii alerga pe lângă el. În faţa 
lui urma o altă culme şi după ea o succesiune de coline şi 
văi care duceau jos, către câmpii. Spre vest, graniţa 
irakiană se afla la şaizeci de kilometri depărtare, un zbor de 
vreo douăzeci de minute 

— Elicopter HBC, eşti ilegal, ieşi din vale şi redu viteza. 

Gândurile lui strigau: ai de ales între trei posibilităţi - 
supune-te şi mori, încearcă să scapi sau aterizează şi 
aşteaptă noaptea şi încearcă la prima rază de lumină, dacă 
ai să supravieţuieşti rachetelor şi gloanţelor. 

În faţa lui şi către stânga văzu copacii şi solul depărtându- 
se, pereţii văii adâncindu-se abrupt într-o ravină. Aşa că se 
aruncă într-acolo, alegând fuga. Îşi simţea mintea lucrând 
bine. Îşi scoase căştile şi se dădu în mâinile lui Allah, 
simțindu-se mai bine aşa. Încetini pe măsură ce se apropia 
de capătul ravinei, zigzagă pe lângă câţiva copaci şi se 
tupilă într-o altă viroagă, reducându-şi mai mult viteza, 
urmând prevăzător albia pârâului. Alţi copaci şi colţuri de 
stâncă i se ridicară în cale şi el şerpui printre ele. Ţin-te jos 
şi zboară încet şi economiseşte benzina şi croieşte-ţi drum 
către sud, îşi zise din ce în ce mai sigur pe el. Apropie-te de 
graniţă când poţi şi nu te grăbi. N-o să te prindă niciodată 
dacă-ţi foloseşti toată priceperea. O să se-ntunece curând. 
Poţi să scapi de ei pe întuneric şi ştii destule despre zborul 
fără vizibilitate ca s-ajungi în Kuweit. Dar oare cum ne-au 
zărit? Parcă ne-ar fi aşteptat! Să ne fi zărit pe radar când 
am ajuns la Barajul Dez? Ai grijă! 

Copacii erau mai deşi acolo şi trebui să evite un pâlc de pe 
coasta muntelui. Se apropie şi mai mult de stânci şi se 
ridică pentru a trece de creastă în valea următoare. Trecu 
fără nici o primejdie şi cobori la adăpostul stâncilor, 
scrutând întruna cu ochii înainte şi deasupra lui, 
întotdeauna după un loc potrivii pentru aterizare în caz că-l 
lăsa vreuna dintre turbine. Era atent şi încrezător şi-şi 
făcea bine meseria. 


Toate instrumentele erau pe verde. Minutele trecură şi, 
deşi cercetă râbdător cerul, nu văzu nimic. Spre capătul 
văii următoare răsuci elicopterul într-un tur de 360 de 
grade şi mătură atent cerul cu privirea. Nimic deasupra lui. 
În siguranţă. Ne-au pierdut! Insha Allah! Respiră adânc şi, 
foarte mulţumit, se întoarse din nou către sud, peste 
culmea următoare şi peste următoarea, iar dincolo de ea, în 
faţa lui, zări câmpia. 

Cele două avioane de vânătoare aşteptau. Erau F 14. 

CAPITOLUL. 26 

Aeroportul Teheran, birourile S-G; ora 5,48 seara. 

—. nu ţi se permite să aterizezi, se auzi în difuzor, printre 
paraziți puternici. 

Gavallan, Mclver şi Robert Armstrong se aflau strânşi, în 
jurul emiţătorului, ascultând încordaţi; pe ferestre se vedea 
priveliştea de afară, mohorâtă şi deprimantă în lumina 
înserării. 

Vocea slabă ca o adiere a lui John Hagg, aflat în avionul 
care se apropia, reveni din nou: 

— Teheranule, aici EcoTango Lima Lima, începând de ieri 
avem aprobare de aterizare de la Kish şi... 

— ETLL, nu ţi se permite să aterizezi! 

Vocea controlorului de zbor era răguşită şi speriată. 
Mclver înjură în barbă. 

— Repet: negativ, toate zborurile externe sunt anulate şi 
toate aparatele de zbor civile sunt la sol până la noi ordine 
din partea Imamului. 

Pe lângă această voce puteau auzi mai slab alte voci, 
turuind în farsi - mai multe microfoane deschise pe această 
frecvenţă. 

— Întoarce-te la punctul de plecare! 

— Repet: avem autorizarea radarului din Kish, care ne-a 
trecut Controlului de Zbor de la Isfahan, care a confirmat 
autorizarea. Trăiască Ayatolahul Khomeini şi victorie 
Islamului! Sunt la şaizeci de mile sud de punctul Varamin şi 
mă pregătesc pentru Pista 29 Stânga. Rog confirmaţi 


funcţionarea ILS-ului dumneavoastră. Mai aveţi şi alte 
zboruri în circuit? 

Un moment, vocile în farsi dominară transmisia turnului, 
după care: 

— Trafic negativ, ETLL, negativ ILS, dar nu ai permisiunea. 
Vocea în engleză cu accent american se întrerupse brusc şi 
o voce furioasă, cu un accent puternic, prelua transmisia: 

— Fără aterizări! Komiteh dă ordine Teheran. Kish nu 
Teheran. Isfahan nu Teheran. Noi dăm ordine Teheran. 
Dacă aterizări, tu arestat! 

Vocea veselă a lui John Hagg replică imediat: 

— Eco Tango Lima Lima, înţeleg că nu doriţi să aterizăm, 
Teheranule, şi doriţi să anulaţi aprobarea noastră, ceea ce 
cred că este o greşeală în concordanţă cu regulile traficului 
aerian - aşteptaţi unu, vă rog. 

Apoi imediat, pe frecvenţa particulară a S-G, printre 
paraziți, se făcu auzită vocea lui încordată. 

— Baza, dispuneţi! 

Mclver comută canalele fără să stea pe gânduri şi rosti în 
microfon: 

— Trei sute şaizeci, aşteaptă unu - însemnând „roteşte-te 
în aşteptarea răspunsului”. 

Ridică privirile către Gavallan, care se întunecase la faţă. 
Robert Armstrong fluiera încet. 

— Mai bine îl lăsăm să plece. Dacă aterizează, s-ar putea 
să-i dea cu legea-n cap şi să confişte aparatul, spuse. 

— Cu aprobările oficiale? replică Gavallan. Ai spus turnului 
că avem scrisoarea ambasadorului, englez aprobată de 
biroul lui Bazargan? 

— Dar nu de Bazargan însuşi, sir, spuse Robert Armstrong 
şi chiar şi aşa, dacă e să judecăm drept, nemernicii din turn 
sunt legea până una-alta. Vă sugerez să... 

Se opri şi arătă cu degetul, şi mai întunecat la faţă. 

— Uite acolo. 

Două maşini însoţite de o dubă radio, cu antena altă 
legănându-se în aer, goneau de-a lungul drumului secundar 


de acces. Sub privirile lor, camioanele intrară pe Pista 29 
Stânga, parcând în mijlocul ei. Din ele săriră Gărzi Islamice 
care ocupară poziţii de apărare. Duba radio continuă să se- 
ndrepte către ei. 

— Firar să fie! murmură Mclver. 

— Mae, crezi că supraveghează frecvenţa noastră? 

— E mai sigur să ne închipuim că da, Andy. Gavallan luă 
microfonul. 

— Abandonează. B repet B. 

— EcoTangoLimaLima. 

Apoi pe frecvenţa turnului, binevoitor şi prietenos: 

— 'Teheranule, acceptăm cererea voastră de a renunţa la 
aprobare şi cerem oficial permisiunea de aterizare pentru 
mâine la prânz, pentru a livra piese de schimb solicitate 
urgent, repet-urgent, de IranOil şi a lua echipele restante la 
concediu. Plecarea imediată. 

Mclver mormăi: 

— John îşi revine întotdeauna repede. Apoi către 
Armstrong: O să vă... 

— Aşteaptă unu, Eco Tango Lima Lima, îl întrerupse vocea 
din turn. 

— O să vă trecem pe lista de pasageri când o să putem, 
domnule Armstrong. Îmi pare rău, azi n-avem nici o veste 
bună. Cum staţi cu actele? 

Armstrong îşi desprinse privirile de la maşina care se 
apropia: 

— Eu, hm... eu aş prefer să fiu un consultant de 
specialitate al S-G care pleacă în concediu, dacă nu vă 
supăraţi. Fără plată, bineînţeles. 

Îl privi în ochi pe Gavallan: 

— Ce înseamnă „B repet B”? 

— Încearcă din nou mâine la aceeaşi oră. 

— Şi dacă or să accepte cererea lui ETLL? 

— Atunci o să fie mâine şi o să fiţi consultant de 
specialitate. 


— Mulţumesc. Să sperăm c-o să fie mâine. Armstrong se 
uită din nou la maşina care se apropia şi adăugă repede: 

— O să fiţi acasă în jurul orei zece, deseară, domnule 
Gavallan? Aş putea trece oare să schimbăm o vorbă? Nimic 
important. 

— Sigur, o să v-aştept. Ne-am mai întâlnit până acum, nu-i 
aşa? 

— Da. Dacă n-ajung până la zece şi-un sfert, înseamnă că 
am fost reţinut şi nu pot să vin. Ştiţi cum e... şi-am să trec 
dimineaţă. 

Armstrong se pregăti de plecare. 

— Mulţumesc. 

— Unde ne-am întâlnit? 

— Hong Kong. 

Robert Armstrong salută politicos din cap şi ieşi înalt şi 
ţeapăn. Îl văzură trecând prin birouri, îndreptându-se spre 
uşa care ducea câtre hangare şi ieşirea din spate şi spre 
parcarea S-G, unde-şi lăsase maşina, un automobil 
nedefinit. Maşina lui Mclver era parcată în faţa clădirii. 

— Parcă ar mai fi fost pe aici înainte, spuse Mclver 
gânditor. 

— Hong Kong? Nu-mi amintesc deloc de el! Tu? 

— Nu. 

Mclver se încruntă. 

— O s-o întreb pe Gen. Are o memorie bună la nume. Nu-s 
prea sigur că-mi place sau am încrede în afurisitul ăsta de 
Robert Nu-ştiu-cine Armstrong, orice-ar zice Talbot. 

La amiază se duseseră să-l întâlnească pe Talbot ca să afle 
ce-şi-cum cu Armstrong. lot ce acceptase George Talbot să 
spună fusese: 

— Ah, e un ins destul de cumsecade, zău, şi noi, hm... am 
aprecia dacă l-aţi scoate de-aici şi ăăă... n-aţi pune prea 
multe întebări. Rămâneţi la prânz, desigur? Mai avem încă 
nişte calcan de Dover, destul de bun, proaspăt congelat, 
suficient caviar sau somon afumat dacă vreţi, câteva La 
Doucette 76 la gheaţă - sau cârnaţi cu piure şi vinul casei 


pe care vi-l recomand din inimă, dacă vreţi, cremă de 
ciocolată sau trufe cu lichior şi ne-a mai rămas încă 
jumătate dintr-un Stilton destul de decent. Chiar dacă 
lumea arde, cel puţin putem s-o privim cum arde ca nişte 
gentlemani. Ce-aţi zice de-un gin înainte de masă? 

Prânzul fusese foarte bun. Talbot spusese că Bakhtiar 
părăsea câmpul de luptă în favoarea lui Bazargan şi 
Khomeini şi asta putea să înlăture cea mai mare parte a 
necazurilor. 

— Acum, că nu mai e nici o şansă de vreo lovitură militară 
de stat, lucrurile ar trebui să revină la normal. 

— Până la urmă. 

— Când crezi c-o să fie „până la urmă”? 

— Când ei, oricine ar fi ăştia, or să rămână fără muniţie. 
Dar, dragul meu prieten, orice aş crede eu, nu contează. 

Contează ce crede Khorrâeini şi numai Dumnezeu ştie ce 
crede Khomeini. 

Gavallan îşi aminti hohotele ascuţite de râs, ca nişte 
cotcodăceli, ale lui Talbot la propria sa glumă şi zâmbi. 

— Ce-i? întrebă Mclver. 

— Îmi aminteam de Talbot, la prânz. Maşina era încă la o 
sută de metri. 

— Talbot ascunde un munte de secrete. Despre ce crezi că 
vrea Armstrong „să schimbăm o vorbă”? 

— Poate să ne mai încurce puţin. În definitiv, Mac, noi ne- 
am dus la ambasadă ca să întrebăm de el. Curios! De obicei 
nu uit... Hong Kong. Am tendinţa să-l asociez cu cursele de 
la Happy Valley. Până la urmă îmi amintesc eu. Aş spune un 
lucru privitor la el: e foarte punctual. I-am spus ora cinci şi- 
a fost aici, şi părea că iese din pereţi. 

Ochii lui Gavallan se îngustară sub sprâncenele groase, 
apoi se întoarseră către maşina care se apropia şi care 
parca în faţa lor. 

— Sunt tot atât de sigur ca şi de existenţa Scoției că n-a 
vrut să se-ntâlnească cu amicii noştri din komiteh. Mă 
întreb de ce. 


Komitehul consta din doi tineri înarmaţi, un mullah - nu 
acelaşi de ieri - şi Sabolir, şeful Serviciului Imigrări de la 
aeroport - transpirat tot şi foarte tulburat. 

— Bună seara, Excelenţă, spuse Mclver, nasul lui 
revoltându-se împotriva mirosului pătrunzător de 
transpiraţie acră. Aţi dori, poate, un ceai? 

— Nu, nu, mulţumesc, spuse Sabolir. 

Era foarte atent şi încordat, deşi încerca să ascundă asta 
sub o mască arogantă. Se aşeză pe cel mai bun scaun. 

— Avem noi reglementări pentru dumneavoastră. 

— 07! 

Mclver mai avusese de-a face cu el de-a lungul ultimilor 
ani şi-i oferise, din când în când, câte o cutie de whisky, 
benzină pentru maşină şi, câteodată, zboruri gratuite şi 
cazare pentru el şi familia sa, în cursul câtorva concedii de 
vară, în staţiunile Mării Caspice. „Am oprit camere pentru 
câţiva dintre angajaţii noştri cu funcţii de conducere, şi nu 
pot beneficia de ele, dragă domnule Sabolir. E păcat să nu 
folosim locul ăsta, nu-i aşa?” Odată îi aranjase o excursie 
de-o săptămână în Dubai pentru două persoane. Fata fusese 
tânără şi foarte frumoasă şi, la sugestia obraznică a lui 
Sabolir, fusese trecută în actele companiei ca „expert 
iranian”. 

— Ce putem face pentru dumneavoastră? 

Spre surpriza lor, Sabolir scoase paşaportul lui Gavallan şi 
documentele aprobate mai înainte şi le puse pe birou. 

— Aici sunt paşaportul şi documentele dumneavoastră, 
ăaă... aprobate, spuse el cu voce unsuroasă şi oficială - din 
obişnuinţă. Imamul a ordonat începerea imediată a 
activităţilor normale. Statul ăăă... Islamic al Iranului a 
revenit la normal, iar aeroportul se va redeschide în, hm, 
trei zile, pentru traficul normal aprobat în prealabil. 
Trebuie să reveniţi la normal acum. 

— Începe din nou pregătirea aviatorilor militari? întrebă 
Mclver, stăpânindu-se cu greu să-şi ascundă bucuria din 


glas, pentru că acesta era un contract foarte mare şi foarte 
profitabil. 

Sabolir şovăi. 

— Da, presupun că... 

— Nu, rosti hotărât mullahul într-o engleză corectă. Nu, 
nu până când Imamul sau Komitehul Revoluționar nu 
încuviinţează aceasta. Am să mă îngrijesc să primiţi, un 
răspuns ferm. Nu cred că această parte a activităţilor 
dumneavoastră va reâncepe, încă. Între timp, activităţile 
obişnuite - piese de schimb şi zborurile contractate pentru 
a asigura deservirea companiei IranOil şi a reîncepe 
producţia de petrol, sau pentru lran-limber şi tot aşa - pot 
începe de poimâine, cu condiţia ca zborurile să fie aprobate 
în prealabil. 

— Excelent, spuse Gavallan şi Mclver îl îngână ca un ecou. 

— Zborurile de înlocuire a echipelor care lucrează la 
sondele de foraj, dacă sunt aprobate în prealabil şi dacă 
documentele lor sunt în ordine, continuă mullahul, vor 
începe de poimâine. Producţia de petrol trebuie să fie 
prioritară. La fiecare zbor intern vă va însoţi un membru al 
Gărzilor Islamice. 

— Dacă suntem anunţaţi în prealabil şi dacă omul se 
prezintă la vreme, dar nu înarmat, spuse Mclver politicos, 
pregătindu-se pentru inevitabila ciocnire. 

— Gărzile Islamice înarmate vă vor însoţi pentru propria 
voastră protecţie, pentru a preveni deturnările de către 
duşmanii statului, spuse tăios mullahul. 

— Vom coopera cu foarte mare plăcere, Excelenţă, îl 
întrerupse calm Gavallan, cu mare plăcere, într-adevăr, dar 
sunt sigur că nu doriţi să primejduiţi vieţi sau să afectaţi 
Statul Islamic. Vă rog, oficial, să-l rugaţi pe Imam să fie de 
acord să ne lipsim de arme în orice situaţie. Ne e limpede 
că aveţi acces imediat la domnia sa. Între timp, toate 
aparatele noastre rămân la sol până când vor avea 
confirmarea, sau aprobarea guvernului meu. 

— N-o să ţineţi la sol nici un aparat şi veţi intra în normal! 


Mullahul era foarte furios. 

— Poate că un compromis sub rezerva aprobării sale de 
către Imam - gărzile voastre să-şi păstreze armele, dar 
căpitanul să ţină muniţia în timpul zborului... De acord? 

Mullahul şovăi. Gavallan spuse aspru: 

— Imamul a poruncit să fie predate toate armele, nu-i aşa? 

— Da. Foarte bine, accept! 

— Mulţumesc. Mac, pregăteşte hârtiile să le semneze 
Excelenţa Sa, şi asta priveşte pe toţi băieţii noştri. Acum 
avem nevoie de noi documente de zbor, Excelenţă. 
Singurele pe care le avem sunt cele vechi, ăăă... 
nefolositoare, de la regimul vechi, dinainte. Ne-aţi putea da 
aprobările necesare? Chiar domnia voastră, Excelenţă. 
Sunteţi evident un om important şi ştiţi ce se întâmplă. 

Complimentul părea să-l fi făcut pe mullah mai înalt cu 
câţiva centimetri. Omul avea cam treizeci de ani, o barbă 
unsuroasă şi îmbrăcămintea uzată până la urzeală. După 
accentul lui, Gavallan îl ghicise a fi studiat în Anglia, unul 
dintre miile de iranieni pe care Şahul îi trimisese peste 
graniţă cu bursă, pentru a fi educați în Occident. 

— O să ne daţi, desigur, documente noi acum, ca să 
devenim legali în ochii noii ere. 

— Noi... hm... noi vom semna alte documente pentru 
fiecare din aparatele voastre. Da! 

Mullahul scoase nişte hârtii din servieta ponosită şi îşi 
puse o pereche de ochelari vechi, cu lentile groase, una 
dintre ele crăpată. Hârtia pe care o căuta se afla chiar la 
fundul teancului. 

— Aveţi în grija voastră treisprezece aparate iraniene JR 
212, şapte JR 206 şi patru Alouette, în diferite locuri, toate 
înregistrate în Iran şi deţinute de Iran Helicopter Company. 
E corect? 

Gavallan scutură din cap. 

— Nu tocmai. În acest moment ele sunt de fapt 
proprietatea S-G Helicopters din Aberdeen. Iran Helicopter 
Company, societate mixtă între noi şi partenerii noştri 


iranieni, nu poate deveni proprietara lor până nu sunt 
achitate. 

Mullahul se încruntă, apoi aduse hârtia mai aproape de 
ochi. 

— Dar contractul care dă dreptul de proprietate lui Iran 
Helicopter - care este o companie iraniană este semnat, nu- 
i aşa? 

— Da, însă e valabil numai dacă este achitat, iar plăţile 
sunt... sunt în întârziere. 

— Imamul a spus că toate datoriile vor fi plătite, aşa că vor 
fi plătite. 

— Fără îndoială, dar între timp aparatele sunt 
proprietatea celui care plăteşte, continuă Gavallan prudent. 

Spera în sinea lui, deşi ştia că fără prea mari sorţi de 
izbândă, că între timp turnul avea să încuviinţeze cererea 
de aterizare pentru a doua zi, inteligent formulată, a lui 
Johnny Hogg. Mă întreb dacă gângăvitul ăsta ar putea să 
ordone aşa ceva, îşi zise. Dacă Khomeini a ordonat ca totul 
să revină la normal, o să revin şi eu la normal şi pot să mă 
întorc fără grijă înapoi la Londra. Cu ceva noroc, până la 
sfârşitul săptămânii pot să reziliez contractul cu ExIex care 
priveşte plăţile pentru noul X63. 

— De luni de zile toate plăţile pentru aceste aparate, cu 
dobânzi, taxe bancare şi aşa mai departe, se tac din 
fondurile noastre în folosul IHC şi... 

— Islamul interzice camătă şi plata dobânzilor, spuse 
mullahul cu o siguranţă care-i zgudui. Băncile nu pot încasa 
dobânzi. Deloc. E camătă. 

Gavallan trase cu coada ochiului la Mclver, apoi, liniştit, îşi 
îndreptă întreaga atenţie către mullah. 

— Dacă băncile nu pot încasa dobânzi, cum se vor 
desfăşura afacerile în ţară şi străinătate? 

— După legile islamice, numai după legile islamice. 
Koranul interzice camătă. Adăugă dezgustat: Ce fac băncile 
străine e murdar. Din pricina lor are Iranul atât de multe 
necazuri. Băncile sunt instituţii ale răului şi nu vor mai fi 


tolerate. Cât despre Iran Helicopter Company, Komitehul 

Revoluționar Islamic a ordonat ca toate companiile mixte 

să-şi suspende activitatea în vederea unei reconsiderări a 
termenilor. Mullahul flutură hârtiile: Toate aceste aparate 
sunt iraniene, înregistrate în Iran. Iraniene! 

Cercetă din nou îndelung, printre pleoape, documentele. 

— Aici, în Teheran, aveţi trei JR 212, patru JR 206 şi un 
47G4 - aici, la aeroport. Nu-i aşa? 

— Sunt împrăştiate prin jur, îi spuse Mclver prudent. Aici, 
la Doshan 'Tappeh şi Galeg Morghi. 

— Dar sunt toate aici, în Teheran? 

Cât timp vorbise cu Gavallan, Mclver îi cântărise cu 
atenţie toate reacţiile şi încercase în acelaşi timp să 
citească pe dos ceea ce scria pe hârtia din mâna mullahului. 
Pe ea erau înşirate toate aparatele cu seria de 
înmatriculare şi o mare parte dintre documentele pe care 
compania S-G era obligată să le ţină permanent la zi, cu o 
copie în turnul de control. Stomacul se strânse dureros 
când observă EP-HBC - elicopterul JR 212 al lui Lochart - 
încercuit cu roşu şi de asemenea EP-HEC - elicopterul JR 
206 al lui Petikin. 

— Avem un '212 împrumutat la Bandar-e Delam, „ spuse, 
hotărându-se să aleagă cea mai sigură variantă, înjurându-l 
în sinea lui pe Valik şi sperând că Tom Lochart se afla fie la 
Bandar-e Delarn, fie teafăr în drum spre casă. Restul sunt 
aici. 

— Împrumutat. Asta ar fi EP... EP-HBC, spuse mullahul, 
foarte mulţumit de el însuşi. Acum, de ce... 

Vocea controlorului de trafic îl întrerupse: 

— Echo Tango Lima Lima, cerere refuzată. Chemaţi 
Isfahanul pe 118,3 

— Bună ziua. 

— Foarte corect. Bun. 

Mullahul dădu din cap satisfăcut, Gavallan şi Mclver 
înjurară în sinea lor încă o dată, iar Sabolir, care ascultase 
şi privise în tăcere schimbul de replici, înțelegând foarte 


limpede acum că cei doi încercau să-l manipuleze pe 
mullah, chicoti în sinea lui, ferindu-şi cu grijă ochii de 
privirile celorlalţi, uitându-se drept în podea, pentru orice 
eventualitate. 

Cu puţină vreme în urmă, când atenţia mullahului era 
îndreptată în altă parte, prinsese dibaci privirea lui Mclver 
şi schiţase un zâmbet încurajator, prefăcându-se că e 
alături de ei, înlemnit de spaimă că Mclver ar fi putut să 
interpreteze greşit toate favorurile de până atunci, care 
erau de fapt numai răsplata pentru că el netezise calea 
pieselor de schimb ce intrau în ţară şi a echipajelor care 
plecau. 

În dimineaţa aceea, la radio, un purtător de cuvânt al 
Kpmitehului Revoluționar Islamic îndemnase toţi cetăţenii 
loiali să denunțe, pe oricine care ar fi comis crime împotriva 
Islamului. în cursul acelei zile, trei dintre colegii săi 
fuseseră arestaţi, ceea ce iscase un val de ură în întregul 
aeroport. Gărzile Islamice nu motivaseră în vreun fel 
anume. Pur şi simplu îi târâseră pe oamenii aceia de acolo 
şi-i aruncase în închisoarea Qasr - temuta închisoare 
SAVAK-unde, se zvonea, fuseseră împuşcaţi astăzi, după o 
judecată sumară, cincizeci de duşmani ai Islamului. Unul 
dintre cei arestaţi era unul din proprii săi oameni, care 
primise cu o zi în urmă zece mii de riali. Şi trei canistre de 
benzină din magazia lui Mclver, omul păstrându-şi una, pe 
celelalte două luându-le la el acasă, după cum se cuvenea, 
noaptea trecută. 

Oh, Allah, fă să nu-mi percheziţioneze casa! 

Vocea nevinovată a lui Johnny Hogg se auzi încă o dată în 
emiţător: 

— Echo tango Lima Lima, mulţumesc, sus cu revoluţia şi 
bună ziua. Apoi, încordat, pe canalul lor: Baza, confirmă! 

Mclver se-ntinse şi comută pe canalul lor. 

— Aşteaptă unu, ordonă, profund conştient de prezenţa 
mullahului. Crezi că... 

— Ah, vorbiţi direct cu avionul? Un canal propriu? 


— Canalul companiei, Excelenţă, e practica obişnuită. 

— Obişnuită. Da. Deci EP-HBC e la Bandar-e Delam, spuse 
mullahul şi citi de pe hârtie: Livrare de piese de schimb. E- 
adevărat? 

— Da, spuse Mclver, rugându-se în sinea lui. 

— Şi când trebuie să se-ntoarcă acest aparat? Mclver 
simţea privirea apăsătoare a mullahului. 

— Nu ştiu. N-a fost cu putinţă să luăm legătura cu Bandar- 
e Delam. O să vă spun cât de curând pot. Acum, Excelenţă, 
în privinţa aprobărilor pentru diferitele noastre zboruri, 
credeţi că... 

— EP-HEC. EP-HEC e la Tabriz? 

— E la mica bază Forsha, spuse Mclver fără să se simtă 
prea bine. 

Se ruga ca nebunia de la bariera de la Qazyin să treacă 
neraportată şi să fie uitată. Se întrebă iarăşi unde era 
Erikki. Ar fi trebuit să vină la locuinţa lui la ora trei, pentru 
a-i însoţi la aeroport, dar nu apăruse. 

— Aeroportul Forsha? 

Mullahul îl privi îndelung şi făcu un efort să se 
concentreze. 

— EP-HEC a zburat sâmbătă la Tabriz ca să livreze piese 
de rezervă şi să ia de acolo o echipă de schimb. S-a întors 
noaptea trecută. O să fie trecut mâine pe noile documente. 

Mullahul se întunecă brusc. 

— Dar orice aparat care vine sau pleacă trebuie raportat 
imediat. N-avem nici o înregistrare a unei aprobări de zbor, 
ieri. 

— Căpitanul Petikin n-a putut lua ieri legătura cu 
Teheranul. De asta se fac vinovaţi militarii, cred. A-ncercat 
să ia legătura pe tot drumul de întoarcere. Adăugă dintr-o 
suflare: Dac-o să reluăm operaţiile, cine-o să autorizeze 
zborurile pentru IranOil. Domnul Darius, ca de obicei? 

— Ăă... da... cred că da. Dar de ce n-a fost raportată azi 
sosirea sa? 

Gavallan interveni cu un zâmbet forţat: 


— Sunt foarte impresionat de eficienţa voastră, Excelenţă! 
E păcat că acei-controlori de zbor militari care au fost ieri 
de serviciu nu o împărtăşesc. Pot vedea cu uşurinţă că noua 
Republică Islamică va depăşi de departe modul de lucru 
occidental. Va fi o adevărată plăcere să deservim noii noştri 
clienţi. Trăiască noul! Aş putea să vă cunosc numele? 

— Eu... Eu sunt Mohammed Tehrani, spuse omul, abătut 
din nou de la direcţia pe care dorise să o imprime discuţiei. 

— Atunci, Excelenţă Tehrani, aş putea să vă rog să 
beneficiem de conducerea voastră? Dacă ETLL ar avea 
îngăduinţa domniei voastre să aterizeze mâine, am putea 
îmbunătăţi nemăsurat eficienţa noastră, încercând s-o 
egalăm pe a domniilor voastre. Aş putea atunci să fiu sigur 
că compania noastră oferă Ayatolahului Khomeini şi 
colaboratorilor săi personali, ca domnia voastră, serviciile la 
care au dreptul să se aştepte. Piesele de schimb pe care le 
transportă ETLL o să facă operaţionale alte două '212 şi eu 
m-aş putea întoarce la Londra ca să întăresc sprijinul 
nostru pentru Marea Revoluţie. Sunteţi cu siguranţă de 
acord... 

— Nu-i cu putinţă, komitehul... 

— Sunt sigur că komitehul va asculta sfatul domniei 
voastre. O, bag de seamă că aţi avut ghinionul de a vă 
sparge ochelarii. Groaznic. Eu mă descurc greu fără ai mei. 
Poate că aş putea face astfel încât aparatul nostru să aducă 
mâine, de la Al Shargaz, o nouă pereche. 

Mullahul era tulburat. Avea vederea foarte proastă. 
Dorinţa de a avea nişte ochelari noi, ochelari buni, era 
covârşitoare. 

Oh, ar fi o comoară incredibilă, un dar de la Allah. Fără 
îndoială că Allah a strecurat gândul ăsta în capul străinului. 

— Nu cred că... nu ştiu. Komitehul n-ar putea face ce 
cereţi atât de repede. 

— Ştiu că e greu, dar dacă aţi interveni pentru noi pe 
lângă komiteh, cu siguranţă c-o să v-asculte. Ne-ar ajuta 
nemăsurat şi v-am fi îndatoraţi, adăugă Gavallan, folosind 


fraza înnobilată de vreme care în orice limbă înseamnă „ce 
vrei în schimb?”. 

Îl văzu pe Mclver comutând pe frecvenţa turnului şi 
oferindu-i microfonul. 

— Apăsaţi butonul ca să vorbiţi, Excelenţă. Mi-ar face o 
mare cinste sprijinul domniei voastre! 

Mullahul Tehrani ezită, neştiind ce să facă. În timp ce el 
privea microfonul, Mclver trase cu coada ochiului 
semnificativ către Sabolir. Cu reflexe perfecte, Sabolir 
înţelese imediat. 

— Desigur că orice-aţi hotări, Excelenţă Tehrani, 
komitehul va încuviinţa, începu el cu voce onctuoasă, dar 
mâine, mâine, înţeleg că aveţi ordine să vizitaţi celelalte 
aeroporturi, ca să vă asiguraţi unde şi câte elicoptere civile 
sunt în zona voastră. Teheran. Da? 

— Da, astea sunt ordinele, încuviinţă mullahul. Eu şi câţiva 
membri ai komitehulul meu trebuie să cercetăm celelalte 
aeroporturi mâine. 

Sabolir oftă din greu, prefăcându-se dezamăgit, iar Mclver 
se stăpâni cu dificultate să nu izbucnească în râs, atât de 
mult patos punea în rol. 

— Din nefericire, nu va fi cu putinţă pentru domnia voastră 
să le vizitaţi pe toate - cu maşina sau pe jos - şi sa fiţi totuşi 
înapoi ca să supravegheați personal sosirea şi plecarea 
imediată a acestui singur aparat care a fost respins astăzi - 
deşi nu din vina lui, ci din pricina aroganţilor controlori de 
zbor de la Kish şi Isfahan care au avut îndrăzneala de-a nu 
vă consulta pe domnia voastră mai întâi. 

— Adevărat, adevărat, încuviinţă mullahul, au greşit... 

— V-ar conveni ora şapte dimineaţa, Excelenţă Tehrani? 
spuse fără să stea pe gânduri Mclver. Am fi foarte bucuroşi 
să dăm o mână de ajutor komitehului aeroportului. O să vă 
dau cel mai bun pilot al meu şi-o să vă întoarceţi la vreme 
ca să supravegheați decolarea. Câţi oameni vor merge cu 
domnia voastră? 


— Şase, spuse mullahul absent, stăpânit de gândul de-a fi 
în stare să-şi îndeplinească ordinele - lucrarea lui Allah 
-într-un mod atât de convenabil şi extravagant, asemeni 
unui veritabil ayatolah. S-ar putea, s-ar putea împlini asta? 

— Sigur, spuse Mclver. La şapte dimineaţa, aici. Căpitan... 
ăăă... Căpitanul-şef Nathaniel Lane o să aibă pregătit un 
'212. Şapte, inclusiv domnia voastră şi până la şapte soţii. 
Desigur că domnia voastră veţi zbura în carlingă, cu pilotul. 
Consideraţi asta aranjat. 

Mullahul zburase doar de două ori în viaţa lui: spre Anglia, 
la universitate, şi la întoarcerea acasă, înghesuit într-un 
zbor special închiriat pentru studenţi de IranAlr. Se lumină 
la faţă şi se întinse după microfon. 

— La şapte dimineaţa. 

Mclver şi Gavallan nu-şi trădară uşurarea în faţa victoriei. 
Nici Sabolir. 

Sabolir era mulţumit că mullahul fusese prins în cursă. 
Facă-se voia lui Allah. Acum, dacă voi fi acuzat pe nedrept, 
acum am un aliat, îşi spuse. Prostul ăsta, fiul ăsta de căţea, 
mullah mincinos, nu s-a lăsat el oare mituit? E limpede că a 
fost mită, nu peşcheş! Două, de fapt: nişte ochelari noi şi un 
zbor neautorizat, costisitor. Nu s-a lăsat el cu bună-ştiinţă 
prostit de viclenii şi excrocii de englezi care încă mai credea 
ne pot amăgi cu zorzoane, furându-ne moştenirea milenară 
pentru câţiva riali? Ascultă-l pe prostul ăsta dându-le 
străinilor tot ce vor! Trase cu coada ochiului la Mclver şi-i 
prinse privirea cu subinţeles. Apoi îşi întoarse încă o dată 
ochii către podea. Acum, tu, arogant fiu de căţea 
occidentală, îi zise în sinea sa, ce favoare de preţ ar trebui 
să-mi faci mie în schimbul ajutorului pe care ţi l-am dat? 

La French Club; ora 7,10 seara. Gavallan primi un pahar 
de vin roşu, Mclver unul alb de la chelnerul francez în 
livrea. Ciocniră şi băură satisfăcuţi, obosiţi după lungul 
drum de întoarcere de la aeroport. Stăteau în hol, aşezaţi în 
scaunele confortabile, moderne, laolaltă cu alţi oaspeţi, cei 
mai mulţi europeni, bărbaţi şi femei, privind grădinile 


acoperite cu zăpadă şi terenurile de tenis, barul întins, 
după care urmau multe alte încăperi pentru banchete, 
dans, piscină, jocuri de cărţi, saună, în alte părţi ale acestei 
minunate clădiri, amplasată în cea mai bună zonă a 
Teheranului. 

French Club era singurul club încă în funcţiune dintre cele 
frecventate de străini. American Services Club, cu uriaşul 
lui complex de distracţii, terenuri de sport şi de baseball, ca 
şi British, Pars-American, German Club şi multe altele 
fuseseră închise, barurile şi depozitele lor de băuturi sparte 
şi răvăşite. 

— Dumnezeule, a fost bun, spuse Mclver, simțindu-se 
purificat de vinul alb cu cuburi de gheaţă. Nu-i spune lui 
Gen c-am trecut pe-aici. 

— N-o să fie nevoie, Mac, o să-şi dea seama singură. 

— Ai dreptate. Asta e. Am reuşit să rezerv locuri astă- 
seară la cină - m-a costat o avere, dar merită. De obicei 
găseai locuri aici numai pe la ora asta. 

Întoarse capul spre o izbucnire de râsete a unor francezi 
aflaţi într-un colţ. 

— O clipă mi s-a părut că e Jean-Luc. Parc-au trecut ani de 
când am fost aici la petrecerea lui din Ajunul Crăciunului. 
Mă întreb dac-o să mai apucăm vreuna. 

— Sigur că da, îl încuraja Gavallan, îngrijorat că 
entuziasmul părea să-l părăsească pe vechiul său prieten. 
Nu te lăsa afectat de povestea cu mullahul. 

— Mi s-a făcut pielea de găină - ca şi atunci cu Armstrong, 
că tot veni vorba. Şi cu Talbot. Da ai dreptate, Andy, n-ar 
trebui să las să mă afecteze. Stăm mai bine decât acum 
două zile... 

Îl întrerupse alt val de râsete şi începu să se gândească la 
vremurile minunate şi momentele petrecute acolo cu Genny 
şi Pettikin şi Lochart - n-o să mă gândesc acum la el şi la toţi 
ceilalţi piloţi, şi mulţimea lor de prieteni englezi, americani, 
iranieni. Totul s-a dus. Se întâmpla cam aşa: „Gen, hai să 
trecem pe la French Club, astăzi după-amiază sunt finalele 


de tenis”... Sau: „Cocktailul lui Valik începe la opt seara, la 
Clubul Ofiţerilor Iranieni”... Sau: E un meci de polo, de 
baseball, un concurs de înot”... Sau: „lartă-mă, nu putem 
săptămâna asta, are ambasadorul ceva aranjat pe 
Caspica”... Sau: „Mi-ar plăcea are mult, dai Genny nu 
poate, a plecat să cumpere nişte covoare la Isfahan”. 

— Pe vremuri aveam o grămadă de făcut aici, Andy. 
Societatea era cea mai bună, fără îndoială. Acum e greu 
chiar să păstrezi legătura cu oamenii noştri. 

Gavallan încuviinţă din cap. 

— Mac, zise el blând. Un răspuns cinstit la o întrebare 
cinstită: vrei să pleci din Iran şi să la?i pe altcineva să-?i ia 
locul? 

Mclver îl privi fără să clipească. 

— Sfinte Dumnezeule! Cine ţi-a dat ideea asta? Nu, sigur 
că nu. Adică te-ai gândit la asta pentru că sunt un pic 
dărâmat şi... Sfinte Dumnezeule, nu! 

Dar în mintea lui ţâşni brusc aceeaşi întrebare de 
neînchipuit cu câteva zile în urmă: „Îţi pierzi elanul, 
controlul, dorinţa de-a continua - e vremea să te retragi?” 
Nu ştiu, îşi zise, înfiorat dureros de adevăr, dar chipul lui 
zâmbea. 

— Totul e-n regulă, Andy, nu există lucruri cu care să nu ne 
putem descurca. 

— Bine; iartă-mă, sper că nu te-ai supărat c-am întrebat. 
Cred că discuţia cu mullahul a fost încurajatoare l cu 
excepţia momentului în care a vorbit despre aparatele 
noastre iraniene”. 

— Adevărul e că, de când am semnat contractul, Valik?i 
partenerii noştri iranieni s-au purtat ca şi cum aparatele 
noastre ar fi fost ale lor. Slavă Domnului că e un contract 
englezesc, întărit de legi englezeşti. 

Gavallan îşi aruncă privirea peste umărul lui Mclver. Ochii 
i se măriră. Fata care intrase avea puţin sub douăzeci de 
ani, ochii negri, era brunetă şi de-a dreptul uluitoare. 
Mclver îi urmări privirea, se lumină la faţă şi se ridică. 


— Hello, Sayada, zise, făcându-i un semn. Pot să ţi-l prezint 
pe Andrew Gavallan? Andy, ea e Sayada Bertolin, o prietenă 
a lui Jean-Luc. Nu vrei să stai cu noi? 

— Mulţumesc, Mac, dar nu, nu pot! Am trecut să joc 
squash cu un prieten. Arăţi bine. Mă bucur că te-am 
întâlnit, domnule Gavallan. 

Întinse mâna şi Gavallan i-o strânse. 

— lartă-mă, trebuie s-o şterg. Sărutări lui Genny. Se 
aşezară din nou. 

— Încă o dată la fel, chelner, te rog, spuse Gavallan. Mac, 
între noi doi, puicuţa asta mă face să mă simt fără vlagă! 

— De obicei e invers! replică Mclver. Poţi fi sigur că e 
foarte populară, lucrează la Ambasada Kuweitiană, e 
libaneză şi 1-a vrăjit pe Jean-Luc. 

— Mamă, mamă, nu-l condamn... 

Zâmbetul lui Gavallan se topi. Robert Armstrong intra pe 
uşă alături de un iranian înalt, cu trăsături dure, de circa 
cincizeci de ani. Îl văzu pe Gavallan, dădu scurt din cap 
către el, apoi continuă conversaţia şi urcă scările către 
celelalte încăperi. 

— Mă întreb ce dracu' vrea omul ăsta... Gavallan se 
întrerupse când amintirile îi năvăliră în minte. Robert 
Armstrong, Superintendentul şef al CID Kowloon, ăsta e... 
sau a fost! 

— CID? Eşti sigur? 

— Da, CID sau Special Branch... aşteaptă o clipa... El... da, 
aşa este... A fost un prieten al lui lan, dacă mă gândesc 
bine, acolo l-am întâlnit, la Casa cea Mare de pe Peak, nu la 
curse. Deşi poate că l-am văzut şi pe-acolo, tot cu lan. Dacă 
îmi amintesc bine, a fost în noaptea în care Quillaa Gornt a 
venit neinvitat şi foarte nedorit. Nu-mi amintesc prea bine, 
dar cred că era aniversarea căsătoriei lui lan cu Penelopa... 
Chiar înainte de-a pleca eu din Hong Kong... Doamne, asta 
s-a-ntâmplat acum aproape şaisprezece ani, nu-i de mirare 
că nu-mi amintesc de el. 


— Aveam, impresia că el şi-a amintit de tine în clipa în care 
ne-am întâlnit, ieri, la aeroport 

— Şi eu la fel. 

Îşi isprăviră băuturile şi plecară, amândoi neobişnuit de 
tulburaţi. 

Universitatea Teheran; ora 7,32 minute seara. În curtea 
pătrată a Universităţii, demonstraţia celor peste o mie de 
studenţi cu orientare de stânga era zgomotoasă şi 
primejdioasă. Prea multe facţiuni, prea mulţi fanatici, prea 
mulţi dintre ei înarmaţi. Era frig şi umed şi încă întuneric, 
deşi în amurg se aprinseseră câteva lumini şi torţe. 

Rakoczy se afla spre marginea mulţimii, amestecat printre 
participanţi, îmbrăcat la întâmplare, ca şi ceilalţi, arătând 
aidoma lor, deşi acum acoperirea lui fusese schimbată şi nu 
mai era Smith sau Feodor Rakoczy, mahomedanul rus, 
simpatizant islamic-marxist, ci aici, la Teheran, redevenise 
Dimitri Yazernov, reprezentantul sovietic în Comitetul 
Central 'Tudeh, un post pe care-l primise din când în când în 
cursul ultimilor ani. Stătea într-un colţ al careului, 
împreună cu cinci dintre ceilalţi studenţi lideri Tudeh, la 
adăpost de vântul tăios, cu pistolul mitralieră încărcat, 
atârnat de umăr, şi aştepta să se audă primul foc de armă. 

— În orice clipă de-acum, spuse în şoaptă. 

— Dimitri, în cine trebuie să trag primul? întrebă nervos 
unul dintre tineri. 

— Mujhadinul, ticălosul ăla afurisit, cel de colo, spuse el 
răbdător, arătând către bărbatul cu barbă neagră, mult mai 
în vârstă decât ceilalţi. Nu te grăbi, Farmad, şi ascultă ce-ţi 
spun. E profesionist şi-i din OEP 

Ceilalţi se holbară la el uluiţi. 

— De ce el, dacă-i din OEP? întrebă Farmad. 

Era îndesat, clădit otova, cu un cap mare şi ochi mici, 
inteligenţi. 

— Cei din OEP au fost marii noştri prieteni în decursul 
anilor. Ne-au antrenat şi ne-au sprijinit şi ne-au dat arme. 


— Pentru că acum OEP îl va sprijini pe Khomeini, le explică 
răbdător. Nu 1-a invitat Khomeini pe Arafat aici, săptămână 
viitoare? Nu le-a dat celor din OEP clădirea Ambasadei 
Israeliene pentru ambasada lor? OEP poate să pună la 
dispoziţie toţi tehnicienii de care au nevoie Khomeini şi 
Bazargan ca să-i înlocuiască pe israelieni şi americani, în 
special la câmpurile petrolifere. Nu-l vreţi pe Khomeini 
puternic, nu? 

— Nu. Dar OEP a fost f... 

— Iranul nu este Palestina. Palestinienii ar trebui să 
rămână în Palestina. Voi aţi câştigat revoluţia, de ce să daţi 
străinilor victoria voastră? 

— Dar OEP a fost aliata noastră, insistă Farmad, iar 
Rakoczy se bucură că descoperise punctul slab mai înainte 
ca unele dintre atributele puterii să fie trecute acestui om. 

— Aliaţii care devin duşmani n-au nici o valoare. Nu uita 
telul! 

— Sunt de acord cu tovarăşul Dimitri, spuse cu enervare 
în glas un altul, cu ochi reci şi foarte duri. N-avem nevoie ca 
OEP să dea ordine aici. Dacă nu vrei să-l dobori tu, Farmad, 
o s-o fac eu. Pe toţi. Şi pe toţi din Gărzile Verzi, câinii ăia. 

— În OEP nu trebuie să ai încredere, spuse Rakoczy, 
continuând aceeaşi lecţie, semănând aceleaşi seminţe. 
Gândiţi-vă cum oscilează şi-şi schimbă poziţia, chiar şi la ei 
acasă. Acum spun că sunt marxişti, după aia că sunt 
mahomedani, apoi flirtează cu trădătorul Sadat şi după aia-l 
atacă. Avem documente care o dovedesc - adăugă, căci 
dezinformarea se potrivea perfect - şi documente care 
dovedesc că pun la cale asasinarea regelui Hussein şi 
ocuparea lordaniei şi o pace separată cu Israelul şi 
America. Au avut deja întâlniri secrete cu CIA şi Israelul. Nu 
sunt cu adevărat anti-izraelieni. 

Ah, Israel, se gândea, în timp ce gura îşi continuă singură 
lecţia bine învățată, cât de important eşti pentru Mama 
Rusia. atât de bine amplasat în cazanul Orientului, o veşnică 
sursă de zâzanie care poate înfuria fără greş, oricând, pe 


oricine din lumea islamică, în special atât de bogatele 
şeicate; care poate neîndoios să ridice toţi mahomedanii 
împotriva creştinilor, împotriva, principalilor noştri 
duşmani, aliaţii voştri americani, englezi şi francezi - şi în 
acelaşi timp să le micşoreze puterea şi să-i ţină pe ei şi 
Occidentul în cumpănă în timp ce noi înghiţim atât de 
vitalele comori: Iranul anul acesta, Afganistanul după 
aceea, Nicaragua anul viitor, apoi Panama şi celelalte, 
întotdeauna pentru acelaşi scop: stăpânirea strâmtorii 
Hormuz, a Canalului Panama, a Constantinopolului şi a 
sipetului cu comori al Africii de Sud. Ah, Israel, eşti atuul 
nostru în jocul de monopoly al lumii. Dar niciodată nu o să-l 
vindem şi nici nu o să renunţăm la el. N-o să te lăsăm 
nicicând de izbelişte - oh, te vom lăsa să pierzi multe bătălii, 
dar niciodată războiul; te vom lăsa să flămânzeşti, dar nu să 
mori; o să îngăduim compatrioţilor tăi bancheri să ne 
finanţeze pe noi - şi prin noi distrugerea ta; o să acceptăm 
să sângerezi America de moarte, o să-ţi întărim duşmanii - 
dar nu prea mult - şi-o să privim când ai să fi jefuit, dar nu- 
ţi face griji, n-o să te lăsăm niciodată să dispari, oh, nu, 
niciodată! Eşti mult prea preţios. 

— Palestinienii sunt prea aroganţi şi plini de ei, spuse 
întunecat un student înalt, şi niciodată politicoşi şi niciodată 
conştienţi de importanţa Iranului în lume. Şi nu ştiu nimic 
despre istoria noastră veche. 

— Adevărat! Sunt ţărani şi-s ca nişte paraziți prin tot 
Orientul Mijlociu şi Golful nostru, luând cele mai bune 
slujbe. 

— Da, încuviinţă un altul, sunt mai rău ca evreii. Rakoczy 
râse în sinea lui. Îi făcea foarte multă plăcere slujba sa, îi 
făcea plăcere să lucreze cu studenţii de la Universitate, 
întotdeauna un câmp fertil, îi plăcea să fie Profesor. 

Dar chiar asta sunt, îşi zise mulţumit. Un profesor de 
terorism, de putere şi de preluare a puterii. Poate că semăn 
mai mult cu un fermier: semăn sămânţa, o hrănesc, o 
păzesc şi culeg recolta, muncind toată ziua şi pe orice 


vreme, aşa cum trebuie s-o facă un fermier. Unii ani sunt 
buni, alţii răi, dar fiecare an înseamnă puţin progres, ceva 
mri multă experienţă, ceva mai multe cunoştinţe în privinţa 
pământului, ba chiar mai multă răbdare. Primăvară, vară, 
toamnă, iarnă,- întotdeauna aceeaşi fermă - Iranul - 
întotdeauna acelaşi ţel: în cel mai bun caz Iranul o să 
devină pământ rusesc, în cel mai rău caz, un satelit rusesc 
care să apere pământul sacru al Mamei Rusia. Cu piciorul 
nostru pe strâmtoarea Hormuz. 

Ah, îşi zise cuprins de o iluminare nepământeană, 
arzătoare, religioasă, dac-aş putea dărui Iranul Mamei 
Rusia, viaţa mea n-ar fi trăită în van. 

Occidentul merită să piardă, în special americanii. Sunt 
nişte proşti atât de egocentrişti, şi-ndeosebi nerozi. E de 
neconceput că acest Carter nu vede valoarea strâmtorii 
Hormuz în general şi a Iranului în special şi ce catastrofă ar 
fi pierderea lor pentru Occident. Şi totuşi, iată, în ciuda 
tuturor justificărilor practice, ne-a dat nouă Iranul. 

Îşi aminti valul de neîncredere care răzbătuse până la cele 
mai înalte niveluri când contactele lor din însăşi inima 
Washingtonului le şoptiseră că acest Carter avea de gând 
să-l abandoneze pe Şah. Oh, ce aliat ne-a fost Carter! Dac- 
aş crede în Allah, m-aş ruga: Allah e mare! Allah e mare! 
Apără-l pe cel mai bun aliat al nostru, Preşedintele Peanut, 
şi ajută-l să câştige încă o rundă. Cu el ales a doua oară, o 
să câştigăm America şi astfel o să conducem lumea. Allah e 
mare! Allah e mare! 

Brusc îngheţă. Se prefăcea de atâta vreme că e 
mahomedan, încât uneori acoperirea lui se înstăpânea 
asupra adevăratului eu şi începea să-şi pună întrebări şi să 
se îndoiască. Sunt încă Igor-Mzytryk, căpitan KGB, soţul 
scumpei mele Delaurah, atât de frumoasă mea armeanca, 
cea care mă aşteaptă să mă-ntorc acasă, la Tibilisi? E oare 
acasă, ea, care crede atât de tainic în Dumnezeu, în 
Dumnezeul creştinilor care este acelaşi cu celal 
mahomedanilor şi al evreilor? 


Dumnezeu. Dumnezeu are o mie de nume. Exista un 
Dumnezeu? 

Nu există, îşi spuse ca o litanie şi puse acest gând înapoi în 
compartimentul lui şi se concentra asupra înfruntării care 
avea să aibă loc. 

Tensiunea creştea plăcut între studenţii înghesuiți, în jurul 
lor, pe deasupra capetelor, zburând încolo şi încoace 
strigăte furioase. 

— Nu ne-am vărsat sângele ca să ia puterea mullahul. 
Uniţi-vă, fraţi şi surori, uniţi-vă sub steagul Tudeh... 

— Jos tudebhii! Uniţi-vă pentru sfânta cauză islamic- 
marxistă! Noi, mujhadinii, ne-am vărsat sângele şi suntem 
martiri ai Imamului Aii, Martirul Martirilor, şi Lenin... 

— Jos cu mullahii şi Khomeini - trădătorul Iranului! O 
mare de urale întâmpină acest strigăt şi alţii îl preluară, 
apoi treptat vocea dominatoare reluă: 

— Uniţi-vă, fraţi şi surori, uniţi-vă, urmând adevărații 
conducători ai revoluţiei, tudehii. Uniţi-vă să apăraţi... 

Cercetă cu ochi critic mulţimea. Era încă fragmentată, 
amorfă, nu încă gloata ce ar fi putut fi manevrată şi folosită 
ca armă. Unii trecători mahomedani priveau şi ascultau în 
diferite atitudini şi grade de dispreţ sau mânie. Unii 
moderați clătinau capetele şi treceau mai departe, lăsând 
scena majorităţii, care era profund şi hotărât împotriva lui 
Khomeini. 

În jurul lor se înălţau clădirile înalte din cărămidă ale 
Universităţii, construită de Reza Şah în anii '30. Rakoczy 
petrecuse câteva trimestre acolo, cu cinci ani în urmă, 
pretinzând că este din Azerbaidjan, deşi cei din tudeh îl 
ştiau ca Dimitri Yazernov, trimis, continuând modelul, să 
organizeze celulele Universităţii. 

De la începuturile ei, Universitatea fusese întotdeauna un 
loc de disensiuni împotriva Şahului, deşi Şahul, 
Mohammed,- mai mult decât oricare alt monarh din istoria 
Persiei, sprijinise cu generozitate educaţia. Studenţii din 
Teheran fuseseră avangarda revoltelor cu mult înainte ca 


Komeini să devină întunecata lor inimă. Fără Khomeini n- 
am fi izbutit niciodată, se gândi. 

Khomeini a fost flacăra în jurul căreia ne-am putut strânge 
şi uni cu toţii ca să-l răsturnăm pe Şah de pe tron?i să-i dăm 
afară pe americani. Nu e senil sau bigot, aşa cum spun 
mulţi, ci un conducător necruţător, cu un plan primejdios de 
limpede, o mare şi primejdioasă chansma şi o putere 
primejdios de mare printre şiiţi - aşa că e vremea să se- 
ntâlnească cu Dumnezeul care nu există. Rakoczy râse 
brusc. 

— Ce-i? întrebă Farmad. 

— Mă gândeam doar ce-o să zică Khomeini şi toţi mullahii 
săi când or să descopere că nu există Dumnezeu, că 
niciodată n-a existat! Că nu este Rai, nu este Iad, nu sunt 
hurii şi totul e un mit. 

Râseră şi ceilalţi. 

Unul nu râse: Ibrahim Kyabi. Nu mai rămăsese fărâmă de 
râs în el, numai dorinţă de răzbunare. Când ajunsese acasă 
cu o zi în urmă, la prânz, descoperise casa răvăşită şi pe 
mama lui prăbuşită în lacrimi, fraţii şi surorile îndureraţi. 
Abia sosise vestea că tatăl său, inginerul, fusese ucis de 
Gărzile Islamice în faţa sediului IranOil de la Abhaz şi că 
trupul său fusese lăsat vulturilor. 

— Pentru ce? ţipase. 

— Pentru crime împotriva Islamului! spusese printre 
propriile lacrimi unchiul său Dewar Kyabi, care adusese 
acasă teribila veste. Aşa ne-au spus ucigaşii lui! Erau din 
Abadan, fanatici, cei mai mulţi analfabeți, şi mi-au spus că 
era slugă de-a americanilor, că de ani de zile se întovărăşise 
cu duşmanii Islamului, ajutându-i şi îngăduin-du-le să ne 
fure petrolul. 

— Minciuni, toate-s minciuni! strigase Ibrahim. Tata a fost 
împotriva Şahului. Un patriot, un drept credincios! Cine 
erau câinii ăştia! Cine? Am să le dau foc dimpreună cu 
părinţii lor? Cum îi cheamă? 


— A fost voia lui Allah, Ibrahim, ce-au făcut ei! Insh Allah. 
O, sărmanul meu frate! Voia lui Allah! 

— Nu există Allah! 

Ceilalţi se holbaseră la el, îngroziţi. 

Era pentru prima dată când Ibrahim articulase gândul 
care creştea în el de mulţi ani, hrănit de prietenii sai, 
studenţi ce se întorceau de peste graniţă, studenţi la 
Universitate, hrănit de câţiva dintre profesorii care n-o 
spuseseră niciodată pe faţă, ci doar îi încurajau să pună 
întrebări, să se-ndoiască de tot şi de toate. 

— Insh Allah e pentru proşti, spusese el. Un blestem, 
blestemul superstiţiei, ca proştii să se-ascundă în spatele 
lui! 

— Nu trebuie să spui asta, fiule! ţipase mama lui 
înspăimântată. Du-te la moschee! Cerşeşte îndurarea lui 
Allah! E voia lui Allah c-a murit tatăl tău, nimic mai mult! 
Du-te la moschee! 

— Aşa o să fac, spusese el, dar în inima sa ştia că viaţa lui 
se schimbase; nici un Dumnezeu n-ar fi îngăduit să se 
întâmple aşa ceva. Cine erau oamenii ăia, unchiule? 
Descrie-i! 

— Erau oameni obişnuiţi, Ibrahim, aşa cum ţi-am mai spus. 
Mai tineri decât tine, cei mai mulţi. N-aveau nici un 
conducător sau mullah cu ei, deşi era unul în elicopterul 
străinilor care venise de la Bandar-e Delam. Dar sărmanul 
meu frate a murit blestemându-l pe Khomeini. Dacă nu s-ar 
fi întors cu elicopterul străinilor, dacă... dar atunci, Insh 
Allah, îl aşteptau oricum. 

— A fost un mullah în elicopter? 

— Da, da, a fost... 

— Ai să te duci la moschee, Ibrahim? îl întrebase din nou 
mama lui. 

— Da, repetase, prima minciună pe care i-o spusese 
vreodată. 

Nu-i trebuise mult timp ca să-i găsească pe liderii tudehi 
din Universitate şi pe Dimitri Yazernov şi să jure credinţă, 


să obţină un pistol mitralieră şi, cel mai mult dintre toate, 
să-i roage să afle numele mullahului din elicopterul de la 
Bandar-e Delam. Şi acum stătea acolo aşteptând, dorind 
răzbunare, sufletul său ţipând împotriva nedreptăţii comise 
tatălui său. În numele falsului Dumnezeu. 

— Dimitri, să începem, spuse stăpânit de furia-i aţâţată de 
strigătele mulţimii. 

— Trebuie s-aşteptăm, Ibrahim, zise blând Rakoczy, toarte 
mulţumit că-l avea pe tânăr cu el. Nu uita că gloata este un 
mijloc pentru a ajunge la capăt. Aminteşte-ţi planul! 

Când le spusese, cu o oră în urmă, fuseseră împietriţi. 

— Să atacăm Ambasada Americană?! 

— Da, spusese liniştit. Un raid rapid. Intrâm şi ieşim: 
Mâine sau poimâine. În noaptea asta, demonstraţia o să 
devină o gloată. Ambasada este la nici doi kilometri 
distanţă. O să fie uşor să îndreptăm mulţimea furioasă în 
direcţia aceea, ca experiment. Ce acoperire poate fi mai 
potrivită pentru un atac decât o ciocnire de stradă? Lăsăm 
duşmanii mujhaedini şi fedaini să se repeadă împotriva 
mahomedanilor şi să se omoare unii pe alţii, în timp ce noi 
luăm iniţiativa. În noaptea asta mai semănăm. Mâine sau 
poimâine o să atacăm Ambasada Americană. 

— Dar e cu neputinţă, Dimitri, cu neputinţă! 

— Doar un raid, nu o încercare de ocupare. Asta o să vină 
mai târziu. Un raid e ceva neaşteptat şi lesne de executat. 
Poţi foarte uşor să ocupi ambasada pentru o oră; să-l iei 
ostatic pe ambasador şi pe toţi ceilalţi vreme de o oră sau 
ceva mai mult, timp în care să jefuieşti. Americanii n-au 
puterea de-a se opune, asta este cheia pentru ei. Aici sunt 
planurile clădirii şi numărul soldaţilor din marina 
americană, iar eu o să fiu acolo să vă ajut. Lovitura o să fie 
uriaşă. O să izbească prin titlurile ziarelor şi o să-l încurce 
cumplit pe Bazargan şi Khomeini şi chiar şi mai mult pe 
americani. Nu uitaţi cine e adevăratul duşman şi că acum 
trebuie să vă mişcaţi repede, ca să smulgeţi iniţiativa de la 
Khomeini. 


Fusese uşor să-i convingă. O Să fie uşor să creez 
diversiunea, îşi zise. Şi va fi uşor să mă duc drept spre 
biroul CIA şi încăperea radio de la subsol, să arunc în aer 
seiful, să-l golesc de toate documentele şi caietele de cifru, 
apoi înapoi în sus pe scările din spate către al doilea etaj, o 
iau la stânga, o a treia cameră la stânga - dormitorul 
ambasadorului - seiful din spatele picturii în ulei ce atârnă 
deasupra patului, să-l arunc şi pe-ăsta-n aer şi să-l golesc şi 
pe el. Neaşteptat, iute şi violent - dacă există vreo opoziţie. 

— Dimitri, uite! 

Rakoczy se răsuci pe călcâie. Pe şosea se apropiau sute de 
tineri, cu Gărzi Verzi şi mullahi în fruntea lor. Imediat 
Rakoczy urlă: „Moarte lui Khomeini!” şi trase o rafală în 
aer. Izbucnirea bruscă şi neaşteptată a focurilor de armă 
dezlănţui o adevărată nebunie. Se auziră strigăte din toate 
părţile deodată, alte arme deschiseră focul în patrulaterul 
clădirilor şi toţi începură să se împrăştie, călcându-se în 
picioare unii pe ceilalţi în graba lor. Se auziră ţipete. înainte 
de a-l putea opri, îl văzu pe Ibrahim ţintind către Gărzile 
Verzi ce se apropiau trăgând. câţiva oameni din primele 
rânduri se prăbuşiră. Un muget de mânie explodă din 
direcţia aceea şi spre ei începură să tragă alte arme. Se 
aruncă la pământ înjurând. Torentul de gloanţe nu-l nimeri, 
dar îl atinse pe Farmad şi pe cei din apropiere, nu şi pe 
Ibrahim şi ceilalţi trei lideri Tudeh. Strigă la ei şi toţi se 
trântiră pe ciment, în timp ce studenţii cuprinşi de panică 
deschiseră focul cu puşti şi pistoale. 

Fură răniţi mulţi mai înainte ca mujhadinul cel voinic pe 
care Rakoczy îl marcase pentru execuţie să îşi adune 
oamenii în jurul lui şi să conducă asaltul împotriva 
islamicilor, împingându-i înapoi. Imediat, alţii îi săriră în 
ajutor şi retragerea se transformă într-o fugă dezordonată; 
un muget străbătu mulţimea studenţilor şi demonstraţia 
deveni o gloată. 

Îl înşfacă pe Ibrahim care era cât pe-aci să pornească la 
atac fără să se gândească. 


— După mine! ordonă, îmbrâncindu-l laolaltă cu ceilalţi la 
adăpostul unei clădiri, apoi, când se asigură că erau cu el, o 
rupse la fugă cu sufletul la gură, într-o retragere disperată. 

Se opri un moment ca să-şi tragă răsuflarea la o 
încrucişare de cărări din grădina acoperită cu zăpadă. 
Vântul era îngheţat şi noaptea îi acoperise pe de-a-ntregul. 

— Ce-i cu Farmad? gâfâi Ibrahim. E rănit... 

— Nu, spuse, e mort. Haideţi! Porni înaintea lor, alergând 
fără şovăială prin grădină, pe stradă, pe lângă Facultatea 
de ştiinţe, traversă Parcarea intrând în parcul de alături şi 
nu se opri până când zgomotele încăierării nu rămaseră 
departe în urmă. Simţea un junghi în coaste şi respira 
sacadat, trăgând aerul în piept cu spasme adânci, 
dureroase. Când putu să vorbească, spuse: 

— Nu vă faceţi griji de nici un fel. Întoarceţi-vă înapoi la 
casele voastre sau la dormitoare. Pregătiţi pe toată lumea 
pentru atac. Mâine sau poimâine. Comitetul o să dea 
ordinul. 

Se depărta grăbit prin noaptea ce se lăsa. 

Apartamentul lui Lochart; ora 7,30 seara. Şeherazada 
stătea întinsă într-o baie plină de spumă, cu capul proptit 
pe o pernă gonflabilă şi ochii închişi. Avea părul legat şi 
adunat în creştet într-un prosop. 

— O, Azadeh dragă, spuse ea toropită, cu fruntea 
îmbrobonită de sudoare, sunt atât de fericită... 

Azadeh se afla şi ea în cadă, cu capul în partea opusă, 
bucurându-se de căldură şi de intimitate şi de apa dulce 
parfumată - părul ei lung adunat, de asemenea, în creştet 
într-un prosop de un alb pur. Cada era largă şi adâncă şi 
confortabilă, pentru două persoane. Mai avea încă cearcăne 
întunecate sub ochi şi nu putea să scape de amintirea 
îngrozitoare a zilei petrecute la punctul de control de pe 
drum, sau în elicopter. Dincolo de draperii se lăsase 
noaptea. În depărtare se auzeau ecourile focurilor de arme. 
Niciuna dintre ele nu le dădea atenţie. 

— Aş vrea ca Erikki să se fi-ntors deja, spuse. 


— N-o să stea mult. E timp destul, draga mea. N-o să 
cinăm înainte de nouă, aşa că avem aproape două ceasuri 
ca să ne pregătim. 

Şeherazada deschise ochii şi-şi puse palma pe coapsele 
zvelte ale lui Azadeh, bucurându-se de atingerea pielii ei. 

— Nu te-ngrijora, draga mea Azadeh, o să se-ntoarcă în 
curând uriaşul tău cu părul roşu. Şi nu uita că am să-mi 
petrec noaptea cu părinţii mei, aşa că voi doi puteţi să 
alergaţi goi puşcă cât e noaptea de lungă. Bucură-te de 
baie, fii fericită şi pierde-ţi simţirile când o să se-ntoarcă. 

Râseră amândouă. 

— “Totul e minunat acum. Eşti nevătămată, noi toţi suntem 
teferi, Iranul e în siguranţă - cu ajutorul lui Allah. Imamul a 
învins şi Iranul e în siguranţă şi liber. 

— Aş vrea să cred asta. Aş vrea să cred aşa cum o crezitu, 
spuse Azadeh. Nu pot să-ţi explic cât de groaznici au fast 
oamenii aceia de la barieră - mă simţeam sufocată de ura 
lor. De ce trebuie să ne urască aşa - pe mine şi pe Erikki? 
Ce le-am făcut noi lor? Nimic! Nimic, şi totuşi ne urau. 

— Nu te gândi la ei, draga mea. Şeherazada îşi înăbuşi un 
căscat. Ăştia de stânga sunt toţi nebuni. Pretind că sunt 
mahomedani şi-n acelaşi timp marxişti. Sunt împotriva lui 
Allah şi deci blestemaţi. Sătenii? Sătenii sunt needucaţi, 
cum prea bine ştii, şi cei mai mulţi dintre ei, oameni simpli. 
Nu te-ngrijora, ăsta-i trecutul! Acum totul o să fie bine, ai să 
vezi. 

— Sper, ah, cum îmi doresc să ai dreptate. Nu vreau mai 
bine. Ci doar aşa cum a fost întotdeauna, din nou normal. 

— Oh, o să fie. 

Şeherazada se simţea foarte mulţumită, apa era atât de 
mătăsoasă, atât de caldă, ca pântecele matern. Ah, îşi zise, 
încă trei zile ca să fiu sigură, apoi Tommy o să-i spună tatei 
că o, da, desigur că vrea fii şi fiice, şi apoi în ziua 
următoare, ziua cea mare, am să ştiu cu siguranţă, deşi 
sunt sigură de-acum. N-am avut întotdeauna cicluri 


regulate? Şi atunci pot să-i dau lui lommy darul meu de la 
Allah şi-o să fie atât de mândru! 

— Imamul împlineşte lucrarea lui Allah. Cum ar putea fi 
altfel decât bine? 

— Nu ştiu, Seherazada. Niciodată în istoria noastră 
mulahii n-au fost demni de încredere, doar paraziți pe 
spinarea sătenilor. 

— A, dar acum e diferit, spuse Şeherazada, fără să vrea să 
discute cu adevărat asemenea probleme serioase. Acum 
avem un conducător adevărat şi pentru prima dată când se 
află la cârma Iranului - acum. Nu e el cel mai pios dintre 
oameni, cel mai învăţat bărbat al Islamului, cel mai hun 
cunoscător al legilor? Nu împlineşte el lucrarea lui Allah? 
N-a obţinut el imposibilul: izgonirea Şahului şi a corupţiei 
lui neobrăzate, împiedicându-i pe generali să ducă la bun 
sfârşit o lovitură de stat împreună cu americanii? Tata 
spune că acum suntem mai în siguranţă ca niciodată. 

— Oare? 

Azadeh îşi aminti de Rakoczy şi ce spusese în elicopter 
despre Khomeini şi despre pasul înapoi în istorie şi ştia că 
rostise adevărul. O mulţime de adevaruri, iar ea ar fi vrut 
să-i scoată ochii cu unghiile, urându-l, dorindu-i moartea, 
căci desigur era unul dintre aceia care se folosea de 
mullahii fără minte ca să înrobească pe toată lumea. 

— Vrei să fii condusă de legile islamice din vremea 
Profetului, de-acum aproape o mie cinci sute de ani? 
Chador obligatoriu, pierderea tuturor drepturilor noastre 
atât de greu câştigate, votul, dreptul la muncă şi la 
tratament egal? 

— Nu vreau să votez sau să lucrez sau să fiu egală. Cum 
poate fi o femeie egala unui bărbat? Vreau doar să fiu o 
bună soţie pentru Tommy al meu şi-n lran prefer chadorul 
pe stradă. 

Toropită de căldură, Şeherazada îşi ascunse delicat un alt 
căscat. 


— Insh Allah, Azadeh darling. Desigur, totul o să fie ca mai 
înainte, dar tata spune că va fi mult mai minunat, fiindcă 
acum suntem proprii noştri stăpâni, deţinând pământul, 
petrolul şi totul din ţară. N-or să mai fie generali străini 
neobrăzaţi sau politicieni care să ne facă de râs şi - odată 
Şahul cel rău alungat - o să trăim de aici înainte fericiţi - tu 
cu Erikki al tău, eu cu lommy al meu şi mulţi, mulţi copii. 
Cum ar putea fi altfel? Allah este cu Imamul şi Imamul este 
cu noi. Suntem atât de norocoşi, îi zâmbi şi-şi strecură 
afectuoasă braţul pe sub piciorul prietenei ei. 

— Sunt atât de bucuroasă că rămâi cu mine, Azadeh. Îmi 
pare c-a trecut atâta vreme de când ai fost la Teheran 
ultima dată. 

— Da! 

Fuseseră prietene mulţi ani. Mai întâi în Elveţia unde se- 
ntâlniseră la şcoală, în Ţinutul de Sus, deşi Şeherazada 
stătuse numai un trimestru, afectată de depărtarea de 
familie şi de Iran, apoi mai târziu la Universitatea din 
Teheran, iar acum, de mai puţin de un an, pentru că 
amândouă se căsătoriseră cu străini din aceeaşi companie, 
se apropiaseră şi mai mult, mai mult decât surorile, 
ajutându-se una pe cealaltă să se adapteze ciudăţeniilor 
străinilor. 

— Câteodată nu-l înţeleg pe Tommy al meu deloc, Azadeh! 
spusese Şeherazada printre lacrimi la început. Îi place să 
fie singur. Vreau să zic, singur de tot, numai el şi cu mine, 
casa goală, nici măcar un singur servitor. Mi-a spus chiar 
că-i place să stea singur-singur, numai el, să citească doar, 
fără familie sau copii în jurul lui, fără conversaţie sau 
prieteni. Oh, câteodată e cumplit, de-a dreptul cumplit! 

— Erikki e absolut la fel, îi răspunsese Azadeh. Străinii nu 
sunt ca noi, sunt foarte ciudaţi. Eu vreau să-mi petrec zilele 
cu prietenii, cu copiii şi familia, dar Erikki nu. E bine că 
Erikki şi Tommy lucrează ziua. Eşti mai norocoasă: lommy e 
plecat câte două săptămâni la rând, când poţi sa trăieşti 


normal. Şi altceva: ştii, Şeherazada, mi-au trebuit luni să 
mă obişnuiesc să dorm într-un pat! 

— N-am reuşit niciodată! Oh, atât de sus, deasupra 
podelei, atât de uşor să cazi, întotdeauna aplecat foarte 
mult pe partea lui, aşa că întotdeauna stai incomod şi te 
trezeşti cu dureri în ceafă. Un pat e atât de îngrozitor 
comparat cu saltelele moi, aşternute pe covoarele minunate 
de pe podea, atât de confortabil şi de civilizat! 

— Da, dar Erikki nu vrea să folosească saltele şi covoare. 
Insistă să dormim în pat. Nu vrea, pur şi simplu să mai 
încerce. Câteodată e o mare uşurare când pleacă. 

— O, acum dormim cum trebuie, Azadeh. Am sfârşit cu 
nonsensul ăsta al patului occidental după prima lună. 

— Cum ai făcut? 

— Oh, am oftat toată noaptea şi l-am ţinut treaz, armanul 
meu iubit, apoi am dormit toată ziua ca să fiu proaspătă din 
nou, să pot ofta cât ţine noaptea de lungă! 

Şeherazada râsese încântată. Şapte nopţi şi iubitul meu s- 
a prăbuşit. A dormit ca un prunc următoarele trei nopţi 
corect, şi-acum doarme întotdeauna aşa cum ar trebui s-o 
facă o persoană civilizată. Face aşa chiar şi când e la 
Zagros. Tu de ce nu-ncerci? Îţi garantez c-o să izbuteşti, 
dragă, în special dacă te plângi puţintel, pe lângă asta, că 
patul ţi-a iscat un junghi în spate şi sigur că încă adori să 
faci dragoste cu el, dar te rog fii puţin mai grijuliu... 

Azadeh râsese. 

— Erikki al meu e mai isteţ decât Tommy al tău. Când 
Erikki a încercat saltelele pe covorul nostru, ela oftat toată 
noaptea şi s-a sucit şi s-a răsucit şi m-a ţinut trează. Am fost 
atât de istovită după trei nopţi, încât chiar mi-a plăcut patul. 
Când îmi vizitez familia dorm civilizat, deşi, când Erikki e la 
palat, folosim un pat. Ştii, draga mea, altă problemă: îl 
iubesc pe Erikki al meu, dar câteodată e atât de necioplit 
încât îmi vine să mor. Zice întruna „da” şi „nu” când îl întreb 
câte ceva. Cum po?i avea o conversaţie după „da” sau „nu”? 


Zâmbi în sinea ei. Da, e foarte dificil traiul cu el, dar fără 
el, acum e de neconceput - toată dragostea lui şi voia bună 
şi mărimea şi puterea şi întotdeauna făcând ceea ce vreau, 
numai că prea uşor, aşa că am prea puţine şanse, să-mi 
exersez dibăcia. 

— Suntem amândouă foarte norocoase, Şeherazada, nu-i 
aşa? 

— Oh, da, darling. Nu poţi să rămâi pentru o săptămână 
sau două? Chiar dacă Erikki trebuie să se-ntoarcă, rămâi, te 
rog! M-aş bucura! 

— Când Erikki se-ntoarce, poate c-o să-l rog... Şeherazada 
se mişcă în cadă, plimbând bulele de spumă peste sâni şi 
suflându-le din palmele desfăcute. 

— Mac a spus că de la aeroport o să vină aici, dacă o să 
întârzie. Genny vine direct de-acasă, dar nu înainte de 
nouă. Am rugat-o pe Paula să vină şi ea, italianca, dar nu 
pentru Nogger, pentru Charlie. Chicoti. Charlie aproape 
leşină când se uită la el. 

— Charlie Petikin? O, dar asta-i minunat, asta-i foarte ne! 
Atunci ar trebui să-l ajutăm, îi datorăm atât de mult... Hai 
să-l ajutăm s-o ispitească pe italianca asta sexi. 

— Minunat! Hai să vedem cum să i-o dăm pe Paula. 

— Ca amantă sau soţie? 

— Amantă. Ei, ia să mă gândesc. Câţi ani are? 

— Trebuie să aibă cel puţin douăzeci şi şapte. Crezi că ar fi 
o bună nevastă? Ar trebui să aibă o nevastă. Toate fetele pe 
care i le-am arătat, discret, Tommy şi cu mine, l-au făcut 
doar să zâmbească şi să ridice din umeri - i-am adus chiar 
şi pe a treia verişoară a mea care avea -l5 ani, gândindu-mă 
că s-ar putea să-l tenteze, dar nimic. Oh, bine, acum avem 
ceva de pus la cale. Avem destul timp să discutăm asta, să 
ne-mbrăcăm, să ne pregătim - şi am câteva rochii drăguţe, 
din care poţi să-ţi alegi. 

— Pare atât de ciudat, Şeherazada, să nu ai nimic, nimic - 
bani, acte... 


Pentru o clipă, Azadeh se trezi înapoi în Range Rover, 
lângă barieră, iar în faţa ei se afla mujhadinul cu faţa 
buhăită care le furase documentele, pistolul lui mitralieră 
scuipând flăcări, în timp ce Roverul lui Erikki îl strivea de 
cealaltă maşină ca pe un gândac, făcând să-i ţâşnească pe 
gură sânge şi murdărie... 

— Să n-ai nimic, spuse, forţându-se să alunge imaginile 
urâte, nici chiar un ruj. 

— Nu-ţi face griji, am eu îndeajuns din toate şi Tommy o să 
se bucure atât de mult că sunteţi aici tu şi cu Erikki. Nu-mi 
place când sunt singură. Săraca de tine, nu-ţi face griji, 
acum eşti în siguranţă! 

Nu mă simt deloc în siguranţă, îşi zise Azadeh, detestând 
teama atât de străină de viaţa ei, teamă care chiar şi acum 
părea să îndepărteze căldura apei. Nu m-am simţit în 
siguranţă decât când l-am lăsat pe Rakoczy şi arma şi 
atunci a durat doar un moment fericirea de-a scăpa teferi 
de diavolul ăla, eu, Erikki şi Charlie. Nici bucuria de a găsi 
lângă micul aeroport o maşină cu benzină în rezervor nu 
mi-a alungat teama. Urăsc să-mi fie teamă! 

Se cufundă încă puţin în cadă, apoi se întinse şi deschise 
robinetul de apă caldă, vălurind cu palma curentul 
fierbinte. 

— E atât de bine... murmură Şeherazada, cufundată în 
spuma grea şi apa aproape senzuală. Mă bucur atât de mult 
că vrei să rămâi... 

Cu o seară în urmă, când Azadeh, Erikki şi Charlie 
ajunseseră la, apartamentul lui Mclver, se lăsase deja 
întunericul. Îl găsiseră acolo pe Gavallan, aşa că nu 
avuseseră loc. Azadeh era prea înspăimântată ca să vrea să 
rămână în apartamentul tatălui ei chiar şi cu Erikki, aşa c-o 
întrebaseră pe Şeherazada dac-ar fi putut să se mute la ea 
până se întorcea Lochart. Fericită, Şeherazada încuviinţase 
imediat, bucuroasă de tovărăşia lor. Totul decursese 
minunat dar, după aceea, în timpul serii, în apropiere se 
auzise o rafală de mitralieră care-o făcuse să tresară. 


— N-ai de ce să te îngrijorezi, Azadeh, spusese Mclver, 
doar câteva capete înfierbântate care lasă să scape abur, 
probabil celebrează. N-ai auzit ordinul lui Khomeini de a 
depune toate armele? 

Toţi fuseseră de aceeaşi părere şi Şeherazada adăugase: 

— Imamul va fi ascultat. 

Întotdeauna spunea „Imamul” când se referea la 
Khomeini, aproape asociindu-l cu cei 12 imami ai şiiţilor - 
descendenţii direcţi ai Profetului Mahommed, aproape 
divini - desigur, un sacrilegiu, „dar ceea ce a împlinit 
Imamul este aproape un miracol, nu-i aşa?” spusese 
Şeherazada cu inocenţa ei înşelătoare, „fără îndoiala că 
libertatea noastră e un dar de la Allah...” 

După aceea fusese atât de cald şi plăcut în pat, alături de 
Erikki, dar el fusese ciudat şi morocănos, nu Erikki pe care 
îl cunoştea ea: 

— Ce s-a-ntâmplat, ce s-a-ntâmplat? 

— Nimic, Azadeh. Nimic. Mâine vreau să mă gândesc. N- 
am avut timp în noaptea asta să vorbesc cu Mac sau cu 
Gavallan. Mâine o să ne gândim, acum dormi, draga mea. 

În timpul nopţii se trezise de două ori din coşmare 
violente, tremurând îngrozită, strigându-l pe Erikki. 

— E-n ordine, Azadeh, sunt aici, a fost doar un vis! Eşti în 
siguranţă acum! 

— Nu, nu mă simt în siguranţă, Eriki. Ce se-ntâmplă cu 
mine?! Hai să ne-ntoarcem la Tabriz sau hai să plecăm, să 
plecăm departe de oamenii ăştia îngrozitori! 

Iar dimineaţă Erikki o părăsise ca să se-ntâlească cu 
Mclver şi Gavallan şi mai dormise un timp, dar nu prinsese 
prea multă putere din acel somn. Îşi petrecuse restul 
dimineţii visând cu ochii deschişi sau ascultând istorisirile 
Şeherazadei despre Galeg Morghi sau ascultând cam la 
fiecare ceas recolta de zvonuri culeasă de servitorii ei -alţi 
generali împuşcaţi, alte noi arestări, închisorile deschise de 
gloată; hotelurile firmelor occidentale incendiate sau 
împroşcate cu gloanţe; zvonuri că Bazargan a preluat 


frânele guvernării, mujhadinu răsculându-se pe faţă în sud, 
kurzii răsculându-se în nord, Azerbaidjanul declarându-şi 
independenţa, triburile nomade ale kashkailor şi 
bakhtiarilor scuturând jugul Teheranului; toată lumea 
depune armele şi nimeni nu depune armele; zvonuri că 
primul ministru Bakhtiar fusese capturat şi împuşcat sau 
scăpase printre dealuri, sau prin Turcia în America; 
preşedintele Carter pregătind o invazie sau Carter 
recunoscând guvernul Khomeini; trupele sovietice 
adunându-se la graniţă, gata să invadeze, sau Brejnev 
venind la Teheran ca să-l felicite pe Khomeini; Şahul 
aterizând în Kurdistan, sprijinit de trupe americane, sau 
Şahul murind în exil... 

Mai târziu prânzul cu părinţii Şeherazadei, în casa familiei 
Bakravan, de lângă bazar, dar numai după ce Şeherazada 
insistase să poarte chadorul, urând chadorul Şi tot ceea ce 
reprezenta el. Alte zvonuri auzite în uriaşa casă a familiei, 
dar neînsemnate, cei de acolo netemători. Şi profund 
încrezători în soartă. Abundenţă, ca de obicei, aşa cum era 
în propria ei casă de la Tabriz, iar servitorii zâmbitori şi 
salăvindu-l pe Allah pentru victorie. Jared Bakravan le 
spusese jovial că de-acum bazarul avea să se redeschidă şi, 
cu toate băncile” străine închise, afacerile vor fi 
nemaipomenite, aşa cum au fost înainte ca Şahul să-şi 
instaleze legile diavoleşti. 

După prânz se întorseseră la apartamentul Şeherazadei 
pe jos, înfăşurate în chador. Nu întâmpinaseră nici o 
dificultate şi toţi bărbaţii fuseseră cuviincioşi. Bazarul 
fusese aglomerat, din păcate prea puţine lucruri de 
vânzare, deşi fiecare vânzător vorbea de mulţimea de 
mărfuri ce urma să fie adusă cu camioanele, cu trenurile 
sau cu avioanele, sute de vase înghesuindu-se în porturi, 
încărcate cu mărfuri. Pe stradă treceau mii de oameni cu 
numele lui Khomeini pe buze, scandând „Allah-u Akbarrr”, 
aproape toţi bărbaţii şi băieţii înarmaţi, dar niciunul dintre 
cei bătrâni. În unele zone, în locul poliţiei dirijau traficul 


Gărzile Verzi, amatoriceşte şi ia întâmplare, sau stăteau 
prin preajmă, agresivi; în alte părţi poliţie, ca de obicei. 
Două tancuri zdrăngăniseră pe lângă ele, conduse de 
soldaţi, cu mulţime de membri ai Gărzilor Verzi şi civili pe 
blindaj, fluturându-şi mâinile către pietonii care scoteau 
strigăte de bucurie. Şi totuşi, toată lumea era încordată sub 
spoiala de bucurie, în special femeile înfăşurate în vălurile 
lor. 

La un moment dat dăduseră un colţ şi zăriseră în faţa lor 
un grup de tineri înconjurând o femeie cu părul negru, 
îmbrăcată în haine occidentale, îmbrâncind-o, strigându-i 
cuvinte batjocoritoare şi insulte şi făcând gesturi obscene, 
câţiva dintre ei desfăcându-şi hainele şi fluturându-şi 
penisul spre ea. Femeia era trecută de treizeci de ani, 
îmbrăcată îngrijit, cu un pardesiu scurt peste rochie, cu 
picioare lungi şi părul lung adunat sub o pălărie mică. Era 
însoţită de un bărbat care îşi făcu loc prin mulţime către ea, 
începând imediat să strige că e englez şi cerându-le să fie 
lăsaţi în pace, dar ceilalţi nu-i dădură nici o atenţie, 
îmbrâncindu-l, concentrându-se asupra femeii. Ea 
împietrise de spaimă. Şeherazada şi Azadeh nu avuseseră 
cum să ocolească mulţimea care se mărea din ce în ce mai 
mult, înghesuindu-le fără putinţă de mişcare, aşa ca 
fuseseră obligate să privească. La un moment dat sosise un 
mullah care ceruse mulţimii să plece, predicându-le 
străinilor supunerea în faţa legilor şi obiceiurilor islamice. 

Când ajunseseră erau amândouă obosite şi se simțeau 
întinate. Îşi scoseseră hainele şi se prăbuşiseră pe 
aşternuturi. 

— Mă bucur că am ieşit astăzi, spusese Azadeh, obosită şi 
foarte îngrijorată, dar noi, femeile, ar fi bine să organizăm 
un marş de protest înainte de a fi prea târziu. Va trebui să 
pornim pe străzi fără chaclor sau văluri, ca să arătăm 
mullahilor că nu suntem bunuri proprietatea cuiva, că avem 
drepturi şi că portul chadorului ne priveşte pe noi, nu pe ei. 


— Da, haide! în definitiv am ajutat şi noi la cucerirea 
victoriei. Şheherazada căscase pe jumătate adormită. Oh, 
sunt atât de istovită... 

Puiul de somn le întremase. 

Toropită, Azadeh privea bulele de spumă ce plesneau pe 
suprafaţa apei şi mai fierbinţi acum, în aburii plăcut 
mirositori. Se ridică pentru o clipă, întinzându-şi spuma pe 
sâni şi pe umeri. 

— E ciudat, Şeherazada, dar am fost bucuroasă că purtam 
chadorul astăzi. Bărbaţii aceia au fost îngrozitori. 

— Bărbaţii de pe stradă sunt întotdeauna îngrozitori, 
dragă Azadeh. 

Şeherazada deschise ochii şi-i privi pielea aurie, 
sclipitoare, vârfurile mândre ale sânilor. 

— Eşti atât de frumoasă, Azadeh dragă! 

— Ah, mulţumesc, dar tu eşti cea frumoasă! Azadeh îşi 
aşeză mâna pe pântecul prietenei ei, bătând încetişor. 

— Mămică, nu? 

— O, sper într-adevăr asta. 

Şeherazada oftă şi închise ochii, lăsându-se din nou pradă 
fierbinţelii. 

— Cu greu mă pot imagina mamă. Încă trei zile şi am să 
ştiu. Când o să aveţi copii tu şi cu Erikki? 

— Într-un an sau doi. 

Azadeh rosti cu voce calmă minciuna pe care o spusese 
deja de-atâtea ori, dar era foarte speriată că e stearpă, 
fiindcă nu folosise anticoncepţionale de când se căsătorise 
şi-şi dorise din totdeauna să aibă copilul lui Erikki de la bun 
început. Veşnic acelaşi coşmar, noaptea: că avortul îi răpise 
orice şansă de-a mai avea copii, oricât de mult încercase s-o 
liniştească doctorul neamţ. Cum am putut să fiu atât de 
proastă? 

A fost uşor, eram îndrăgostită, aveam doar şaptesprezece 
ani şi eram îndrăgostită, oh, cât de tare! nu aşa ca acum, cu 
Erikki, pentru care mi-aş da bucuroasă viaţa, cu Erikki este 
adevărata dragoste, veşnică, blândă, pasionată. Cu Johnny 


Ochi-frumoşi al meu a fost ca un vis. Ah, mă întreb unde eşti 
acum, ce faci, tu, atât de înalt şi blond, cu ochii tăi de un 
albastru-cenuşiu şi oh, atât de britanic! Cu cine te-ai 
căsătorit, câte inimi ai mai zdrobit, aşa cum ai zdrobit-o pe- 
a mea, dragule? Dragul meu. 

În vara aceea el urma cursurile şcolii din Rougemont, satul 
alăturat de cel în care îşi isprăvea ea şcoala, evident ca să 
înveţe franceza. Era după plecarea Şeherazadei. Îl întâlnise 
la Sonnenhoff prăjindu-se la soare, bucurându-se de 
frumuseţea Gstaadului aşezat ca într-un ceaun între munţii 
care îl înconjurau. El avea nouăsprezece ani pe atunci, ea 
abia împlinise şaptesprezece de trei zile şi cât fusese vara 
de lungă colindaseră Ţinutul de Sus, atât de minunat, atât 
de minunat, prin munţi şi păduri, înotând în pâraie, 
jucându-se, iubindu-se, atât de aventuros şi pasionat, sus, 
deasupra norilor. 

Mai mulţi nori decât aş putea să-mi închipui, îşi spuse 
visătoare. Eram cu capul în nori în vara aia, învățând 
despre bărbaţi şi viaţă fără să ştiu de fapt nimic. Apoi, 
toamna, el spusese iartă-mă, dar trebuie să plec acum. 
Trebuie să mă întorc înapoi la universitate, dar am să mă 
întorc de Crăciun. Nu se întorsese niciodată. Şi, mult 
înainte de Crăciun, ea aflase. Şi tot chinul şi toată teroarea, 
acolo unde ar fi trebuit să fie numai fericire, îngheţată de 
spaimă că avea să se afle la şcoală şi atunci trebuia să dea 
de ştire părinţilor ei, căci avortul era ilegal în Elveţia fără 
consimţământul părinţilor, aşa că trecuse graniţa în 
Germania, unde acest lucru era posibil, găsind cumva 
doctorul cel bun care o liniştise şi o ajutase. Fără nici o 
durere, fără nici un necaz, nimic - doar puţine dificultăţi la 
împrumutatul banilor. Încă îndrăgostită de Johnny. Apoi, în 
anul următor şcoala terminată, totul învăluit în taină, se 
întorsese acasă, la Tabriz. Mama vitregă descoperise într- 
un fel oarecare - sunt sigură că Najoud, sora mea vitregă, 
m-a trădat, nu mi-a împrumutat ea banii? - apoi aflase tatăl. 
O ţinuse un an ca pe un fluture în insectar. Apoi iertarea, 


pacea, un fel de pace, cerşind îngăduinţa de-a urma 
universitatea din Teheran. 

— Mă învoiesc dacă juri pe Allah că nu vei avea nici un fel 
de legătură cu bărbaţii, că-mi vei da ascultare absolută şi ai 
să te măriţi numai cu cine aleg eu, spusese hanul. 

Fusese prima din clasa ei, apoi se rugase să fie lăsată în 
Corpul învăţătorilor, ca un fel de scuză de-a scăpa din acel 
palat. 

— Mă învoiesc, dar numai pe pământurile noastre! Avem 
îndeajuns de multe sate de care poţi să te-ngrijeşti, spusese 
el. 

Mulţi bărbaţi din Tabriz doriseră să se căsătorească cu ea, 
dar tatăl ei îi refuzase, ruşinat din pricina ei. Apoi Erikki. 

— Şi când acest străin, acest... acest sărăntoc vulgar, prost 
crescut, închinător la duhuri, un monstru care nu poate 
rosti un cuvânt în farsi sau în turceşte, care nu ştie nimic 
despre obiceiurile sau istoria noastră sau cum să se poarte 
într-o societate civilizată, al cărui singur talent e acela că 
poate să bea cantităţi enorme de vodcă şi să piloteze un 
elicopter, când el o să afle că nu eşti virgină, că eşti 
pângărită şi poate distrusă înăuntru pentru totdeauna... 

— l-am spus deja, tată, spusese ea printre lacrimi. Şi i-am 
mai spus că fără învoirea ta nu pot să mă căsătoresc. 

Şi apoi miracolul atacului asupra palatului şi tatăl aproape 
ucis. Erikki ca un războinic răzbunător din străvechile cărţi 
cu poveşti. Îngăduinţa de-a se mărita, un mic miracol. 
Erikki înțelegând, un alt miracol. Dar, până acum, nici un 
copil. Bătrânul doctor Nutt spune că sunt perfectă şi 
normală şi să am răbdare. Cu ajutorul lui Allah, o să am un 
fiu şi de data asta o să fie numai fericire. Aşa cum e cu 
Şeherazada. Atât de minunată, cu chipul ei drăgăstos, şi 
sânii şi şoldurile, părul şi pielea ca mătasea... 

Simţi sub degete moliciunea pielii prietenei ei şi îi făcu 
mare plăcere. Începu să o mângâie absentă, lăsându-se 
învăluită de căldură şi tandreţe. Suntem binecuvântate că 
suntem femei, îşi zise, că putem să ne îmbăiem împreună şi 


să dormim împreună, să ne sărutăm şi să ne-atingem, să ne 
iubim fără păcat. 

— Şeherazada, murmură, cedând la rândul ei, cât îmi plac 
atingerile tale... 

În oraşul vechi; ora 7,52 seara. Bărbatul traversă grăbit 
piaţa acoperită de zăpadă de lângă străvechea moschee 
Mehrid, intră pe poarta principală a bazarului acoperit, 
trecând din frigul pătrunzător în semiîntunericul familiar, 
cald, aglomerat. Era trecut de cincizeci de ani, corpolent, 
asudat în graba lui, cu îmbrăcăminte scumpă, căciula de 
astrahan alunecată într-o parte. În aleea îngustă, un măgar 
împovărat din greu îi bloca drumul şi el înjură, trăgându-se 
înapoi ca să lase animalul şi stăpânul său să se strecoare pe 
lângă el, apoi porni din nou, grăbit, o luă la stânga printr-o 
trecere îngustă şi ieşi în strada vânzătorilor de haine. 

Nu te grăbi, îşi repeta întruna, simţindu-şi pieptul şi 
picioarele străbătute de junghiuri dureroase. Acum eşti în 
siguranţă, mergi mai încet. Dar groaza îi pusese stăpânire 
pe minte şi, în panică, grăbi pasul, dispărând în labirintul 
nesfârşit. La câteva nuntite după el apăru un grup de Gărzi 
Verzi înarmate, urmând acelaşi drum. Nu se grăbeau. 

Strada îngustă a prăvăliilor de orez era blocată de o 
mulţime mult mai mare decât de obicei, toată lumea 
înghiontindu-se pentru mărunta cantitate scoasă la 
vânzare. Se opri pentru un moment şi îşi şterse fruntea, 
apoi porni din nou mai departe. Bazarul era ca un stup 
zumzăitor, plin de viaţă, cu sute de treceri, alei şi fundături 
murdare, mărginite pe ambele părţi de prăvălii slab 
luminate, o parte dintre ele cu un etaj, ale căror tejghele 
dădeau direct în stradă, dughene, cămăruţe fără u?i sau 
ferestre, ca nişte găuri pătrate lipsite de peretele din faţă, 
unele abia nişte nişe adâncite în pereţi, pentru bunuri sau 
servicii de toate felurile, de la alimente la ceasuri de import, 
de la măcelării la bijuterii, de la cămătari la negustori de 
arme, toţi aşteptând un client, chiar dacă nu aveau prea 
mult de vândut sau de făcut. Pe deasupra zgomotului, 


pălăvrăgelii, târguielilor, se înălța acoperişul arcuit, cu 
luminatoare pentru ventilaţie şi iluminare pe timpul zilei. 
Aerul era încărcat de mirosurile speciale ale bazarului, 
miros de fum, de prăjeală râncedă, fructe putrede şi carne 
friptă, mâncăruri, mirodenii şi urină, murdărie, praf şi 
benzină, miere, curmale şi resturi, toate amestecate cu 
mirosul trupurilor şi sudorii mulţimii celor care se năşteau, 
trăiau şi mureau acolo. 

Oameni de toate vârstele şi de toate felurile se înghesuiau 
acolo: teherani, turkomani, kurzi, kashkai, armeni şi arabi, 
libanezi şi levantini, dar bărbatul grăbit nu le dădea nici o 
atenţie, nici lor şi nici constantelor ademeniri de a se opri şi 
cumpăra, se mulțumea să împingă şi să se strecoare, 
croindu-şi drum prin mulţime. Traversă dintr-un salt strada 
sa, a aurarilor, o apucă în josul celei a vânzătorilor de 
mirodenii, a meşterilor de bijuterii, înaintând şi mai adânc 
în labirint, aprins la faţă şi cu părul încâlcit de sudoare sub 
căciula de astrahan. 

Doi negustori care-l observară râseră. 

— Pe Allah, nu l-am văzut niciodată până acum pe bătrânul 
Paknouri săltând atât de grăbit - câinele bătrân e probabil 
pe cale să adune o datorie de zece riali. 

— Mai degrabă pe Paknouri Zgârcitul îl aşteaptă un 
băieţaş apetisant, legănându-şi poponeţul în aer pe un 
covoraş. 

Ironiile lor se topiră iute la apariţia Gărzilor Verzi 
înarmate. Când se aflară în siguranţă, departe de ochii şi 
urechile lor, cineva mormăi: 

Ce-or căuta că?elandrii ăştia amărâ?i aici? 

— Caută pe cineva! Asta trebuie să fie, arde-i-ar focurile 
iadului! N-ai auzit că arestează oamenii toată ziua? 

— Arestează oamenii? Şi ce fac cu ei? 

— Îi bagă în închisoare. Acum au luat în stăpânire 
închisorile. N-ai auzit că au spart porţile închisorii Qasr? I- 
au eliberat pe toţi, au închis în locul lor temnicerii şi acum 
se ocupă ei de asta. Şi-au alcătuit propriile lor plutoane de 


execuţie şi tribunale, am auzit, şi-au împuşcat o mulţime de 
generali şi poliţai. Şi chiar acum se duc lupte de stradă la 
Universitate. Allah să ne apere, fiul meu Farmad e la o 
demonstraţie acolo. Prostul! I-am spus să nu se ducă în 
noaptea asta. 

Jared Bakravan, tatăl Şeherazadei, se afla în încăperile de 
la etajul de sus al prăvăliei sale din strada Zarafilor, 
prăvălie care aparţinea familiei sale de cinci generaţii şi se 
afla într-una dintre cele mai bune poziţii din bazar. Era 
specialist în operaţiuni bancare şi finanţe. Şedea pe un vraf 
înalt de covoare, bând ceai împreună cu vechiul său 
prieten, Aii Kia, care reuşise să fie numit printre oficialii 
guvernului Bazargan. Cel mai mare fiu al lui Bakravan, 
Meshang, un bărbat de treizeci de ani, arătos, proaspăt ras, 
înclinat spre o obezitate tihnită, stătea chiar lângă el, 
ascultând şi învățând. Aii Kia era şi el proaspăt ras, şi purta 
ochelari; Bakravan, greoi, cu barbă albă. Amândoi erau 
trecuţi de şaizeci de ani şi se cunoşteau de-o viaţă. 

— Şi cum o să fie returnat împrumutul? Peste cât timp? 
întrebă Bakravan. 

— Din veniturile de la petrol, ca de obicei, răspunse Kia 
răbdător, aşa cum ar fi făcut şi Şahul, pe o perioadă de timp 
de cinci ani. Cu obişnuitul unu la sută pe lună. Prietenul 
meu Mehdi, Mehdi Bazargan, spune ca Parlamentul o să 
garanteze împrumutul în momentul în care se adună. 
Zâmbi şi adăugă, exagerând uşor: Şi pentru ca nu sunt 
numai în cabinetul Mehdi, ci şi în Consiliul de Miniştri, pot 
personal să supraveghez legislaţia. Sigur ca ştii cât de 
important e împrumutul, la fel de important şi pentru bazar. 

— Desigur. 

Bakravan se trase de barbă ca să-şi stăpânească hohotele 
de râs. Săracul Aii, îşi zise, pompos ca întotdeauna. 

— Cu siguranţă că nu se cade să pomenesc eu de asta 
vechiului meu prieten, dar unul dintre bazaari m-a întrebat 
ce-i cu milioanele în aur deja avansate ca sprijin revoluţiei? 


Avansate ca să-l finanţeze pe Ayatolahul Khomeini, Allah să-l 
apere, adăugă politicos. 

În adâncul sufletului îşi spunea: Îndepărteze-l Allah dintre 
noi cât mai curând, acum c-am învins, mai înainte ca el şi 
paraziţii cu ochelari de cal, mullahii lui rapaci, să ne facă şi 
mai mult rău. cât despre tine, Aii prietene, care deformezi 
adevărul şi îţi exagerezi importanţa, s-ar putea într-adevăr 
să fii cel mai vechi prieten al meu, dar dacă-ţi închipui că 
mă-ncred în tine mai mult decât într-o cămilă care se 
balegă... De parcă vreunul dintre noi ar putea să se 
încreadă într-un alt iranian, cu excepţia celor din familie şi 
chiar şi atunci cu foarte multă grijă. 

— Sigur că eu ştiu că Ayatolahul n-a văzut niciodată, n-a 
avut nevoie, sau n-a atins vreun singur rial, spuse el, 
convins de ceea ce spunea, dar totuşi noi, negustorii din 
bazar, am plătit în folosul său sume uriaşe de bani, în 
numerar, aur şi valută, finanţându-i campania, desigur că 
pentru gloria lui Allah şi a preaiubitului nostru Iran. 

— Da, ştim asta şi Allah o să vă binecuvânteze pentru ce- 
aţi făcut, ca şi Ayatolahul. Cu siguranţă că împrumuturile 
astea or să fie restituite imediat ce-o să avem bani. În 
aceeaşi clipă. împrumuturile negustorilor din bazarurile 
Iranului sunt primele pe listă spre a fi returnate, dintre 
toate datoriile interne. Noi, cei din Guvern, realizăm cât de 
important a fost ajutorul vostru. Dar Excelenţă Jared, 
prietene, mai înainte de a putea tace orice altceva, trebuie 
să pornim producţia de petrol. Şi, ca să facem asta, trebuie 
să avem bani. Aceste cinci milioane de dolari de care avem 
imediată nevoie vor fi că un grăunte de orez într-un butoi 
acum, când toate băncile străine ni se vor supune, le vom 
controla şi cele mai multe vor fi date afară din Iran... 

— Iranul nu are nevoie de bănci străine. Noi, negustorii 
din bazar, putem face tot ce este necesar - dacă o să ni se 
ceară. Orice! Dacă vom căuta cu răbdare, spre gloria 
Iranului, poate... poate s-ar putea descoperi că avem toată 
priceperea şi toate legăturile chiar printre noi. 


Bakravan sorbi din ceai cu eleganţă studiată. 

— Fiul meu Meshang are o diplomă de la Harvard 
Business School - minciuna nu-i deranja pe niciunul dintre 
ei - cu ajutorul studenţilor eminenţi ca el... 

Lăsă ideea să plutească. Aii Kia o prinse imediat din zbor. 

— Fără îndoială că nu te-ai gândit să-i oferi serviciile 
Ministerului meu de Finanţe. Eşti sigur că nu-ţi este de mai 
mare trebuinţă ţie şi colegilor tăi? Fără îndoială că aşa este. 

— Da, da, dar nevoile preaiubitei noastre ţări 
precumpănesc asupra dorințelor noastre personale dacă, 
desigur, guvernul doreşte să-i folosească inegalabilul talent. 

— Am să-i vorbesc despre asta lui Mehdi, vechiul meu 
prieten şi coleg, la întâlnirea zilnică de mâine dimineaţă, 
zise Aii Kia, întrebându-se în treacăt când avea să-i fie 
acordată prima audienţă pe care o aştepta de mult, de când 
fusese numit Ministru Adjunct de Finanţe. Aş putea să-i 
spun şi faptul că primeşti să susţii împrumutul? 

— Am să-mi consult fără întârziere partenerii. Va fi 
hotărârea lor, nu a mea - adăugă Bakravan cu vizibilă 
tristeţe, care nu păcălea pe niciunul dintre ei - dar am să 
insist în favoarea ta, prietene. 

— Mulţumesc. Din nou Kia zâmbi. Noi, cei din guvern, 
şiAyatolahul o să apreciem ajutorul celor din bazar. 

— Suntem întotdeauna gata să dăm o mână de ajutor. 
După cum ştii, am făcut-o întotdeauna, spuse blând 
bătrânul, amintindu-şi masivul suport financiar acordat de-a 
lungul anilor de negustorii bazarului mullahilor, lui 
Khomeini sau oricărui personaj politic mai important, ca Aii 
Kia, care se opusese oricăruia dintre Şahi. 

Allah să-i blesteme pe Pahlavizi. Ei sunt cauza tuturor 
necazurilor noastre. Blestemaţi fie pentru toate necazurile 
pe care ni le-au produs cu dorinţa lor insistentă şi prea 
grăbită de modernizare, pentru nesăbuita nepăsare cu care 
au privit sfaturile şi influenţa noastră, pentru că i-au invitat 
pe străini aici - cincizeci de mii de americani numai anul 
trecut - lăsându-i să ia toate slujbele mai bune şi băncile. 


Şahul a luat în râs ajutorul nostru, a desfiinţat monopolul 
nostru, ne-a legat de mâini şi de picioare şi ne-a smuls tot 
ce-am moştenit de-a lungul istoriei. Peste tot, în tot 
cuprinsul Iranului. 

Dar ne-am răzbunat. Am pus la bătaie influenţa ce ne-a 
mai rămas şi am mizat pe neclintita ură a lui Khomeini şi 
controlul său asupra maselor nespălate şi analfabete şi-am 
câştigat. Şi acum, dacă băncile străine vor pleca, vom fi mai 
bogaţi şi cu mai multă influenţă decât am fost vreodată. 
Împrumutul ăsta va fi uşor de aranjat, dar Aii Kia şi 
guvernul lui or să asude puţin. Suntem singurii care putem 
face rost de bani. Răsplata oferită nu e îndeajuns de mare, 
încă, nici măcar ca să compenseze închiderea bazarului 
toate aceste luni. Şi-atunci care ar trebui să fie? se întrebă 
nespus de satisfăcut de târguială. Poate procentul ar... Uşa 
se izbi de perete şi Emir Paknouri năvăli în încăpere. 

— Jared, o să mă aresteze! ţipă cu lacrimi şiroindu-i pe 
obraji. 

— Cine? Cine să te aresteze şi pentru ce? bolborosi 
Bakravan. 'Tihna obişnuită a casei fusese tulburată, 
chipurile înspăimântate ale secretarilor, funcţionarilor şi 
servitorilor înghesuindu-se în deschizătura uşii. 

— Pentru... pentru crime împotriva Islamului. Paknouri 
plângea acum de-a binelea. 

— Trebuie să fie vreo greşeală, e cu neputinţă! 

— Da, e imposibil, dar ei... ei au venit la mine acasă cu 
numele meu... acum o juma' de oră noi... 

— Cine? Spune-mi numele lor şi am să le nenorocesc 
părinţii! Cine-a venit? 

— Ţi-am spus! Gărzile, Gărzile Revoluţionare, Gărzile 
Verzi, da, ei, sigur, continuă Paknouri pe nerăsuflate, fără să 
bage de seamă tăcerea bruscă ce se lăsase. 

Aii Kia icni şi cineva murmură: 

— Allah să ne apere. 

— Acum 0 juma' de oră sau cam aşa... cu numele meu pe-o 
bucată de hârtie... numele meu, Emir Paknouri, starostele 


breslei aurarilor, care au dat milioane de riali... au venit la 
mine acasă acuzându-mă, dar servitorii... şi soţia mea era 
acolo şi eu... Pe Allah şi profetul său, Jared, ţipă el 
prăbuşindu-se în genunchi, n-am comis nici o crimă - sunt 
unul dintre Bătrânii Bazarului, am dat milioane şi... 

Se opri brusc, zărindu-l pe Aii Kia. 

— Kia, Aii Kia, Excelenţă, ştii prea bine ce-am făcut eu ca 
s-ajut revoluţia! 

— Desigur! 

Kia era alb la faţă şi inima îi bătea să-i spargă pieptul. 

— Trebuie să fie vreo greşeală. 

Ştia că Paknouri era un negustor cu mare influenţă în 
bazar, respectat, primul soţ al Şeherazadei şi unul dintre 
cei mai vechi susţinători ai săi. 

— Trebuie să fie o greşeală. 

— Sigur că-i o greşeală! 

Bakravan îşi trecu braţul în jurul sărmanului om, 
încercând să-l liniştească. 

— Ceai proaspăt! imediat, porunci. 

— Un whisky, te rog, ai un whisky? bâlbâi Paknouri. O să 
beau ceai după aia. N-ai un whisky? 

— Nu aici, sărmane prieten, dar sigur că e nişte vodcă. 
Apăru îndată. Paknouri o dădu pe gât dintr-o înghiţitură, 
înecându-se puţin. Refuză un al doilea pahar, într-un minut 
sau două se mai linişti şi începu din nou să istorisească ce 
se întâmplase. 

Prima dată când bănuise că ceva nu e în regulă fusese 
când auzise voci puternice în holul casei sale luxoase, aflată 
chiar la marginea bazarului. Se afla la etaj cu soţia, 
pregătindu-se pentru cină. 

— Căpetenia lor, erau cinci cu toţii, căpetenia lor flutura 
bucata aia de hârtie şi cerea să mă vadă. Sigur ca servitorii 
nu îndrăzneau să mă tulbure sau să lase maimuța aia sus, 
aşa că mai-marele servitorilor a spus că se duce să vadă 
dacă-s acasă şi-a urcat. Mi-a zis că hârtia era semnată de 
cineva numit Uwari, în numele Komitehului Revoluționar. În 


numele lui Allah, cine-s ăştia? Cine-i acest om, Uwari? Ai 
auzit vreodată de omul ăsta, Jared? 

— E un nume destul de comun, răspunse Bakravan, după 
obiceiul iranian de-a da întotdeauna un răspuns chiar dacă 
nu ştii nimic. Dumneata ai auzit ceva, Excelenţă Aii? 

— După cum spui, e un nume comun. A mai pomenit omul 
ăsta de altcineva, Excelenţă Paknouri? 

— S-ar fi putut. Allah să ne apere! Dar cine-s ăştia, cine-i 
Komitehul Revoluționar? Aii Kia, desigur c-ar trebui să ştii... 

— Au fost pomenite multe nume, spuse important Kia, 
ascunzându-şi brusca nelinişte care-l cuprindea de fiecare 
dată când se rosteau cuvintele Komitehul Revoluționar. 

Ca oricine altcineva din guvern sau din afara lui, se gândi 
dezgustat, n-am de fapt nici un fel de informaţie despre 
componenţa lui sau când şi unde se-ntâlneşte, ci doar că 
pare să fi luat naştere acum două săptămâni, în momentul 
în care s-a întors Khomeini în Iran şi de ieri, de când 
Bakhtiar s-a dat la fund, se poartă de parcă ar fi însăşi 
Legea, conducând în numele lui Khomeini şi cu autoritatea 
lui, punând la repezeală judecători noi, cei mai mulţi fără 
nici un fel de pregătire legală, autorizând arestări, 
tribunale revoluţionare şi execuţii imediate, cu totul în afara 
legilor şi jurisprudenţei normale. Şi împotriva Constituţiei. 
Arde-le-ar casele şi înghiţi-i-ar iadul, după cum merită! 

— Abia în dimineaţa asta prietenul meu, Mehdi... începu el 
confidenţial, apoi se opri. 

Prefăcându-se că abia atunci bagă de seamă pentru prima 
oară personalul care încă se înghesuia în uşă, le făcu un 
semn poruncitor cu mina să plece de-acolo. Când u?a fu 
închisă - fără entuziasm - îşi cobori vocea, servindu-le un 
zvon ca şi cum ar fi fost o informaţie confidențială. 

— Abia în dimineaţa asta, cu ăăăă... încuviințarea noastră, 
s-a dus la Ayatolah şi a ameninţat că demisionează dacă 
Komitehul Revoluționar nu încetează să acţioneze trecând 
peste capul şi autoritatea sa şi aşa i-a pus la locul lor 
definitiv. 


— Lăudat fie Allah, spuse Paknouri foarte uşurat. N-am 
câştigat Revoluţia ca să îngăduim dezordinii să ia locul 
poliţiei secrete, dominaţiei străine şi Şahului. 

— Sigur că nu. Lăudat fie ÎUah că acum guvernul este în 
cele mai bune mâini. Dar te rog, Excelenţă Paknouri, te rog 
continuă-ţi povestea chinurilor. 

— Nu prea mai am multe de spus, Aii, zise Paknouri mai 
liniştit şi căpătând curaj, înconjurat fiind de astfel de 
prieteni puternici. Eu, ăăă... am coborât să-i văd pe cei ce 
dăduseră buzna aşa şi le-am spus că-i o greşeală stupidă, 
dar capul ăla de lemn, dinele scârnav şi analfabet, tot 
flutura hârtia în faţa mea, spunea că sunt arestat şi că 
trebuie să merg cu el. I-am spus să aştepte... l-am spus să 
aştepte şi m-am dus să iau nişte hârtii, dar nevastă-mea... 
soţia mi-a spus să nu mă încred în ei căci s-ar putea să fie 
tudehi sau mujhadini deghizați sau fedaini. Am fost de 
acord cu ea şi am hotărât că ar fi mai bine să vin aici, să mă 
consult cu tine şi cu ceilalţi. 

Îndepărtă faptele reale din minte, şi anume că o rupsese la 
fugă în clipa în care îl auzise pe conducătorul grupului 
cerând în numele Komitehului Revoluționar şi al lui Uwari 
personal ca Paknouri Zgârcitul să iasă în faţa lui Allah 
pentru crime împotriva lui Allah. 

— Sărmanul meu prieten, spuse Bakravan, sărmanul meu 
prieten, cât trebuie să fi suferit! Lasă asta acum, acum eşti 
în siguranţă. Rămâi aici la noapte. Aii, mâine, îndată după 
prima rugăciune, du-te la biroul primului ministru şi 
asigură-te că problema asta e rezolvată şi nebunii ăia 
pedepsiţi. Ştim cu toţii că Emir Paknouri e patriot, că el şi 
toţi meşterii aurari au sprijinit revoluţia şi sunt esenţiali 
pentru împrumutul ăsta. 

Obosit, se strădui să n-audă mulţimea de platitudini pe 
care Aii Kia se porni să le mormăie. II studie pe Paknouri. 
Omul avea faţa încă palidă şi părul îmbibat de sudoare. 
Sărmanul, prin ce şoc trebuie să fi trecut! Ce ruşine, cu 
toate bogăţiile sale şi bunul renume - legat prin vărul lui 


Annoush, soţia generalului Valik, de neamul Qajarilor - 
toată strădania mea pentru Şeherazada n-a dus la nimic. Ce 
ruşine că n-a putut să zămislească copii şi să cimenteze 
legătura familiilor noastre! Măcar un singur copil, pentru 
că atunci desigur că n-ar mai fi urmat divorţul şi necazurile 
mele cu străinul Lochart. oricât de mult ar încerca străinul 
ăsta să înveţe felul nostru de viaţă, n-o să reuşească 
niciodată. Şi câtă cheltuială ca să poată păstra reputaţia 
familiei. Trebuie să vorbesc din nou cu vărul Valik şi să 
aranjez din nou ca Lochart să mai primească nişte bani. 
Valik şi nesătuii lui parteneri de la IHC pot foarte bine să-şi 
permită să facă asta pentru mine din milioanele pe care le 
câştigă, cele mai multe dintre ele în valută. Ce i-ar costa? 
Nimic! Cheltuielile vor fi trecute în contul lui Gavallan şi S- 
G. Partenerii lui îmi sunt datori mii de favoruri, mie, care de 
ani de zile i i-am sfătuit cum să câştige atâta control şi atâta 
bogăţie cu atât de puţin efort. 

— Plăteşte-l tu pe Lochart, Jared, Excelenţă! spusese Valik 
obraznic ultima dată când îl rugase. Fără îndoială că asta ţi- 
e obligaţia. Împărţim tot ce câştigăm, şi ce înseamnă un 
mărunţiş ca ăsta pentru vărul meu favorit şi cel mai bogat 
bazaari din Teheran? 

— Cheltuiala ar trebui să fie suportată de toţi partenerii. Il 
putem folosi când vom controla complet firma. Cu noile 
planuri pentru viitorul IHC, partenerii-tăi vor fi mai bogaţi 
decât... 

— Am să mă consult imediat cu el. Sigur, e hotărârea lor, 
nu a mea. 

— Mincinosule, se gândi bătrânul sorbind ceaiul; totuşi ar 
fi spus la fel. Îşi înăbuşi un căscat, obosit şi flămând. Un pui 
de somn înainte de cină mi-ar prinde bine. 

— Îmi pare atât de rău, Excelenţelor, îmi pare rău, dar am 
probleme urgente de care trebuie să mă ocup. 

— Paknouri prietene, îmi pare bine că totul s-a rezolvat. 
Rămâi aici peste noapte. Meshang o să-ţi aranjeze 
aşternuturi şi învelitori şi nu te îngrijora. Aii, prietene, 


însoţeşte-mă până la poarta bazarului. Ai vreun mijloc de 
transport? întrebă el subtil, ştiind că primele avantaje al 
unui ministru adjunct erau maşina, şoferul şi o cantitate 

nelimitată de benzină. 

— Da, mulţumesc. Primul ministru a insistat pentru asta. A 
insistat. Importanţa departamentului nostru, cred... 

— Voia lui Allah, spuse Bakravan. 

Foarte satisfăcuţi, ieşiră cu toţii din încăpere, coborând 
scările înguste într-un mic coridor care ducea către 
prăvălie. Zâmbetele le dispărură şi în gură simţiră un gust 
amar. 

Acolo-i aşteptau aceiaşi cinci membri ai Gărzilor Verzi, 
trecându-şi timpul aşezaţi pe scaune sau pe mese, toţi 
înarmaţi cu carabine militare americane, toţi abia trecuţi de 
douăzeci de ani, nebărbieriţi sau bărboşi, cu haine sărace şi 
soioase, unii cu pantofii găuriţi, alţii încălţaţi direct pe 
piciorul gol. Conducătorul lor se scobea tăcut în dinţi, restul 
fumau scuturând nepăsători scrumul pe covoarele 
nepreţuite de Kash'kai ale lui Bakravan. Unul dintre aceşti 
tineri tuşea urât din când în când, respirând şuierat. 
Bakravan simţi că i se taie picioarele. Toţi angajaţii lui 
îngheţaseră, aliniaţi pe lângă unul dintre pereţi. Toţi. Chiar 
şi băieţaşul care-i servea ceaiul, favoritul său. Afară, strada 
era foarte tăcută. Nimeni prin preajmă. Chiar şi zarafii de 
peste drum păreau să se fi topit. 

— Salaam, aga! Allah să vă binecuvânteze, spuse el 
politicos, cu o notă ciudată în glas. Ce pot să fac pentru voi? 

Conducătorul grupului nu-i dădu nici o atenţie, 
mulţumindu-se să-l străpungă cu privirile pe Paknouri. Avea 
un chip plăcut, dar ciupit de vărsat, boală aproape 
endemică în Iran. Abia trecuse de douăzeci de ani, cu ochii 
şi părul negru şi mâini bătătorite de muncă, jucându-se cu 
carabina. II chema Yusuf Senvar -Yusuf Zidarul. 

Tăcerea se adânci şi Paknouri nu mai putu să reziste 
tensiunii. 

— E o greşeală, ţipă el, faceţi o greşeală! 


— Ai crezut că ai să scapi cu fuga de răzbunarea lui Allah? 

Avea un glas liniştit, aproape blândă, deşi cu un accent 
dur, țărănesc, pe care Bakravan nu-l putea localiza. 

— Ce răzbunare a lui Allah?! ţipă Paknouri. N-am făcut 
nimic râu, nimic! 

— Nimic?! N-ai lucrat cu şi pentru străini, de ani de zile, 
ajutându-i să scoată din ţară bogăţia naţiunii noastre? 

— Bineînţeles că nu pentru asta, ci doar ca să creăm noi 
locuri de muncă şi să ajutăm econo... 

— Nimic? Nu l-ai servit pe Şahul Satan ani de zile? 

— Nu, am fost în opoziţie, toată lumea ştie, eu... eu am fost 
în 0po... 

— Da totuşi l-ai servit şi i-ai îndeplinit poruncile! Paknouri 
era desfigurat şi aproape nu se mai putea stăpâni. Buzele i 
se mişcau, dar nu reuşea să rostească nici un cuvânt. Hârâi: 

— Toţi l-au servit - desigur că toţi l-au servit, el era Şahul, 
dar noi am lucrat pentru revoluţie - Şahul era Şahul, sigur 
că toată lumea l-a servit cât timp era la putere... 

— Imamul nu l-a servit, spuse Yusuf cu vocea dintr-o dată 
aspră. Imamul Khomeini niciodată nu l-a servit pe Şah. în 
numele lui Allah, a făcut-o, oare? 

Încet îi privi pe fiecare în ochi. Nimeni nu-i răspunse. În 
tăcerea care se lăsase, Bakravan îl văzu băgând mâna în 
buzunarul zdrenţuit şi dând la iveală o bucată de hârtie şi 
ştiu că el era singurul de-acolo care putea opri acest 
coşmar. 

— Din ordinul Komitehulul Revoluționar, începu Yusuf, şi al 
lui Aliallah Uwari, Paknouri Zgârcitu, eşti chemat la 
judecată. Înfăţişează-te... 

— Nu, Excelenţă, spuse Bakravan ferm, dar politicos, cu 
sângele bubuindu-i în urechi. Acesta este bazarul. De la 
începuturile timpului ştim că bazarul are propriile sale legii, 
proprii săi conducători. Emir Paknouri este unul dintre ei. 
Nu poate fi arestat sau dus de aici împotriva voinţei sale. 
Nu poate fi atins. Aceasta este legea bazarului de la 
începuturile timpului. 


Îl ţintui cu privirea pe tânăr, fără teamă, ştiind că nici 
Şahul şi nici chiar SAVAK nu îndrăzniseră vreodată să atace 
legile lor sau dreptul de sanctuar. 

— Sunt legile bazarului mai presus decât cele ale lui Allah, 
zaraf Bakravan? 

Simţi un val de gheaţă străbătându-l. 

— Nu... nu, desigur că nu... 

— Bun. Eu mă supun legilor lui Allah şi împlinesc lucrarea 
lui Allah. 

— Dar nu poţi să-l arestezi... 

— Mă supun legilor lui Allah şi fac numai, lucrarea lui 
Allah! 

Ochii bărbatului erau căprui şi netemători sub 
sprâncenele negre. Făcu un semn către carabină. 

— Nu-mi trebuie arma asta. Niciunul dintre noi n-are 
nevoie de arme ca să împlinească lucrarea lui Allah. Doresc 
din toată inima să fiu un martir al lui Allah, ca atunci am să 
mă duc direct în Paradis, fără nevoia de-a fi judecat, 
iertându-mi-se toate păcatele. Dacă e să fie în noaptea asta, 
atunci o să mor binecuvântându-l pe cel care o să mă ucidă, 
pentru că?tiu c-o să mor împlinind lucrarea lui Allah. 

— Allah e mare! spuse unul dintre bărbaţi, iar ceilalţi îl 
urmară ca un ecou. 

— Da, Allah e mare, dar tu, zaraf Bakravan, tu te-ai rugat 
de cinci ori azi, aşa cum a poruncit Profetul? 

— Sigur ca da, desigur, se auzi Bakravan spunând, ştiind 
că minciuna lui nu era un păcat, căci taquiah -tăinuirea, 
îngăduia, cu voia Profetului, oricărui musulman să mintă 
chiar şi când era vorba de credinţă, dacă îşi simţea viaţa 
ameninţată. 

— Bun! Taci şi ai răbdare. O să mă-ntorc la tine mai târziu. 

Un alt fior îl străbătu în timp ce omul se întoarse către 
Paknouri. 

— Din ordinul Komitehului Revoluționar şi al lui Aliallah 
Uwari, Paknouri Zgârcitu, eşti chemat în faţa lui Allah 
pentru crime împotriva lui Allah. 


Gura lui Paknouri tremură: 

— Eu... eu... nu poţi să... aici... 

Vocea lui se pierdu. Un fir de spumă se strecură pe la 
colţurile buzelor. Îl priveau cu toţii, Gărzile Verzi fără 
emoție, ceilalţi îngroziţi. 

Aii Kia îşi drese vocea. 

— Acum, ascultați! Poate c-ar fi mai bine să lăsăm asta 
până mâine, începu, încercând să-şi păstreze vocea 
importantă. Emir Paknouri e evident tulburat de greşeală... 

— Cine eşti tu?! Ai? 

Comandantul grupului îl sfredeli cu privirea, aşa cum o 
făcuse cu Paknouri şi Bakravan. 

— Sunt ministrul adjunct Aii Kia, răspunse Aii, păstrându- 
şi curajul sub tăria privirii, de la Departamentul de Finanţe, 
membru al cabinetului primului ministru Bazargan, şi vă 
sugerez să aşteptaţi, în numele lui Allah. 

— Tu, Departamentul tău de Finanţe, cabinetul tău, 
Bazagran al tău, n-are nimic de-a face cu mine sau cu noi. 
Noi ascultăm de mullahul Uwari, care ascultă de Komiteh, 
care ascultă de Imam, care ascultă de Allah. 

Omul se scarpină absent, apoi îşi întoarse din nou atenţia 
către Paknouri. 

— Afară! porunci cu vocea încă blândă. Sau o să te târâm. 

Paknouri se prăbuşi cu un geamăt şi rămase inert. Ceilalţi 
priveau neputincioşi. Cineva murmură „Voia lui Allah”! iar 
micul servitor începu să suspine. 

— Taci, băiete, spuse Yusuf fără mânie. A murit? 

Unul dintre oamenii lui se apropie şi se aşeză pe vine 
lângă Paknouri. 

— Nu. Aşa a vrut Allah. 

— Aşa a vrut Allah. Hasan, ridică-l! Bagă-l în troaca cu apă 
şi dacă nu se trezeşte îl ducem în cârcă! 

— Nu, întrerupse curajos Bakravan, nu! O să rămână aici. 
E bolnav şi... 

— Eşti surd, moşule? 


O urmă de iritare se ivi în glasul lui Yusuf. Teama cuprinse 
încăperea. Micul servitor îşi înfipse pumnul în gură ca să nu 
țipe. Yusuf rămase cu privirea aţintită asupra lui Bakravan 
în timp ce omul numit Hasan, lat în spate şi puternic, îl 
ridică cu uşurinţă pe Paknouri şi ieşi cu el din prăvălie, 
pornind-o în susul aleii. 

— Voia lui Allah, spuse, cu ochii pe Bakravan. Ei? 

— Unde, vă rog... unde îl duceţi? 

— La închisoare, sigur, unde altundeva ar putea fi dus? 

— Care... care închisoare... vă rog? Unul dintre ceilalţi 
bărbaţi râse: 

— Ce mai contează care închisoare? 

Pentru Jared Bakravan şi cei din jurul său încăperea 
deveni sufocantă şi apăsătoare ca o celulă, deşi aerul nu se 
schimbase şi era. deschisă, ca întotdeauna, pe tot peretele 
dinspre alee. 

— Aş vrea să ştiu, Excelenţă, spuse Bakravan cu voce 
groasă, încercând să-şi ascundă ura, vă rog. 

— Evin! 

Fusese cea mai temută dintre închisorile Teheranului. 
Yusuf simţi un alt val de teamă. Trebuie că toţi sunt vinovaţi 
dacă se tem atât, se gândi. Aruncă o privire în spate, către 
fratele său mai tânăr. 

— Dă-mi hârtia! 

Fratele lui avea doar cincisprezece ani, era murdar şi 
tuşea rău. Dădu la iveală o jumătate de duzină de bucăţi de 
hârtie şi scotoci printre ele. O găsi pe cea căutată. 

— Aicea e, Yusuf. 

Celălalt se holbă îndelung la ea. 

— Eşti sigur că e aia care trebuie? 

— Da. Tânărul întinse un deget bont către nume. Silabisi 
încet, literă cu literă: 

— J-A-R-E-D-B-A-K-R-A-V-A-N, Cineva murmură „Allah să 
ne apere” şi, în tăcerea adncă, Yusuf luă hârtia şi o ridică 
spre Bakravan. Ceilal?i priveau împietriţi. Abia răsuflând, 
bătrânul o luă cu degete tremurânde. Vreme de câteva 


momente, imaginea îi dansă în faţa ochilor, apoi putu să 
citească cuvintele „Jared Bakravan, din bazarul Teheran, 
din ordinul Komitehului Revoluționar şi al lui Aliallah Uwari, 
eşti chemat deîndată în faţa Tribunalului Revoluționar de la 
închisoarea Evin, mâine, imediat după prima rugăciune,” ea 
să răspunzi la întrebări”. Hârtia era semnată „Aliallah” cu 
un scris de analfabet. 

— Ce întrebări? zise prostit. 

— Care-o vrea Allah! 

Conducătorul grupului îşi trecu carabina pe umăr şi se 
ridică în picioare. 

— În zori. Adu hârtia cu tine şi nu întârzia. 

În momentul acela zări sclipind în lumina unei luminări 
tava de argint, paharele cizelate şi sticla de vodcă pe 
jumătate goală, aflate în holul întunecat, pe o măsuţă joasă, 
aproape ascunse de o draperie. 

— Pe Allah şi Profetul lui, se răsti furios, a?i uitat legile lui 
Allah? 

Slujbaşii prăvăliei se traseră la o parte din calea lui. Apucă 
sticla, o întoarse cu gâtul în jos, golindu-i conţinutul pe 
podeaua de pământ bătut şi o aruncă. O parte din lichid e 
întinse până la unul dintre covoare. Instinctiv, băieţaşul se 
trânti în genunchi şi începu să-l şteargă. 

— Lasă-l aşa! 

Îngheţat de spaimă, băiatul se trase într-o parte. 
Nepăsător, Yusuf împrăştie cu talpa piciorului mica băltoacă 
de lichid. 

— Pata să vă amintească de legile lui Allah, moşule! spuse. 
Dacă pătează. 

Privi cercetător covorul. 

— Ce culori! Minunat! Minunat! 

Oftă, se scărpina, apoi se-ntoarse către Bakravan şi Kia. 

— Dac-aţi aduna toată bogăţia noastră, a pasadanilor şi aţi 
adăuga la ea pe ale familiilor noastre şi ale familiilor taţilor 
noştri şi tot nu ne-am putea îngădui nici chiar un colţ dintr- 
un covor ca ăsta. 


Zâmbi strâmb. 

— Şi totuşi, dac-aş fi atât de bogat ca tine, zaraf Bakravan 
- Ştii că legea lui Allah pedepseşte şi camătă? - chiar dac-aş 
fi atât de bogat şi tot nu mi-aş cumpăra un covor d-ăsta! N- 
aş avea nevoie de aşa covoare! N-am nimic, noi n-avem 
nimic, nu ne trebuie nimic, numai Allah! 

leşi cu paşi mari. 

În apropierea Ambasadei Americane; ora 8,15 seara. 
Erikki aştepta de aproape patru ceasuri. De la fereastra 
apartamentului prietenului său, Christian 'Tollonen, aflat la 
primul etaj, unde stătea, putea vedea zidurile înalte ce 
înconjurau curtea inundată de lumină a Ambasadei 
Americane, aflată mai jos pe stradă, soldaţii din infanteria 
marină în uniformă, lângă uriaşa poartă de fier, bătând din 
picioare ca să se încălzească, şi marea clădire a ambasadei 
din spatele lor. Circulaţia era încă dificilă, cu gâtuituri ici şi 
colo, toată lumea claxonând şi încercând să treacă în faţă, 
pietonii la fel de nerăbdători şi egoişti ca întotdeauna. 
Luminile de pe stradă nu erau aprinse. Nu exista poliţie. 
Nici n-ar conta, îşi zise, locuitorii Teheranului nu dau un 
ban pe legile de circulaţie. N-au făcut-o niciodată şi nici n- 
or s-o facă vreodată. Ca nebunii ăia de pe şosea, în munţi, 
care şi-au sfârşit singuri zilele. Ca şi cei din Tabriz. Sau din 
Qazvin. 

Pumnul său uriaş se strânse la gândul celor întâmplate la 
Qazvin. La Ambasada Finlandei sosiseră în dimineaţa aceea 
rapoarte cum că populaţia Qazvinului se revoltase, că 
naţionaliştii azerbaidjeni din Tabriz se răsculaseră din nou 
şi se duceau lupte împotriva forţelor fidele guvernului lui 
Khomeini şi că întreaga provincie de graniţă, bogată în 
petrol şi cu deosebită importanţă strategică, îşi declarase 
din nou independenţa faţă de Teheran, independenţă 
pentru care luptase de-a lungul secolelor, întotdeauna 
ajutată şi aţâţată de Rusia, veşnicul duşman al Iranului, 
gata oricând să înghită bucăţi din teritoriul ei. 


Rakoczy şi alţii ca el probabil că roiesc în tot 
Azerbaidjanul. 

— Sigur că sovieticii jinduiesc după ţara noastră, spusese 
mânios Abdullah Gorgon Han în timpul înfruntării lor, chiar 
înainte ca el şi Azadeh să plece spre Teheran, sigur că 
Rakoczy al tău şi oamenii lui sunt aici în forţă! Ne aflăm pe 
cea mai subţire muchie de cuţit din lume, pentru că noi 
suntem cheia lor către Golf şi strâmtoarea Hormuz şi 
jugulara vestului. Dacă n-am fi fost noi, Gorgonii, legăturile 
noastre tribale şi o parte din aliaţii noştri kurzi, am fi acum 
o provincie sovietică, lipită la cealaltă jumătate a 
Azerbaidjanului, pe care sovieticii ne-au furat-o cu ani în 
urmă, ajutaţi întotdeauna de viclenii de englezi. Oh, cum îi 
urăsc pe englezi, chiar mai mult decât pe americani, care 
sunt doar nişte barbari stupizi şi prost crescuţi! E-adevărat, 
nu-i aşa? 

— Nu sunt aşa! Nu cei pe care i-am întâlnit eu. Iar S-G ne 
tratează corect. 

— Până acum! Dar o să te trădeze! Englezii trădează pe 
oricine nu e englez şi chiar şi atunci o să-l trădeze dacă asta 
foloseşte scopului lor. 

— Insh Allah! 

Abdullah Gorgon Han râsese bine dispus. 

— Insh Allah. Şi Insh Allah că armata sovietică s-a retras 
dincolo de graniţă şi atunci i-am zdrobit marionetele lăsate 
în urmă şi am zdrobit Republica Democratică Azerbaidjan şi 
Republica Populară Kurdă, dar ii admir. Joacă doar ca să 
câştige şi schimbă regulile cum le convine. Adevăratul 
învingător în războiul vostru mondial a fost Stalin. El a fost 
colosul. Nu a dominat el totul la Posdam, Yalta şi Teheran? 
Nu i-a manevrat el pe Churchill şi Roosevelt? N-a stat 
Roosevelt cu el în Ambasada Sovietică de la Teheran? Cum 
am măi râs noi, iranienii, când Marele Preşedinte i-a dăruit 
lui Stalin viitorul, când ar fi avut puterea să-l arunce înapoi 
peste propria-i graniţă. Ce geniu! Pe lângă el, aliatul vostru, 
Hitler, a fost un cârpaci sărăntoc. Voia lui Allah, nu? 


— Finlanda a fost de partea lui Hitler numai ca să se lupte 
cu Stalin şi ca să-şi ia înapoi pământurile. 

— Dar aţi pierdut. Aţi ales greşit de ce parte a baricadei să 
staţi şi aţi pierdut. Chiar şi-un prost putea să înţeleagă că 
Hitler o să piardă. Cum a putut Reza Şah să le atât de 
prost? Ah, căpitane, n-am înţeles niciodată de ce Stalin v-a 
lăsat pe voi, finlandezii, în viaţă. Dac-aş fi fost în locul lui, aş 
fi pustiit Finlanda, ca lecţie, aşa cum a mai decimat o duzină 
de alte ţări. De ce v-a lăsat pe toţi în viaţă? Pentru că l-aţi 
înfruntat în Războiul de Iarnă? 

— Nu ştiu, poate. Şi eu cred că sovieticii n-or să renunţe 
niciodată. 

— Niciodată, căpitane. Dar nici noi. Noi, azerbaidjenii, o să 
le dăm întotdeauna peste cap planurile şi o să-i ţinem 
întotdeauna în şah. Ca în '46. 

Dar atunci Occidentul era puternic. Exista doctrina 
Truman care-i avertiza pe ruşi să stea cuminţi, altfel e de 
rău, se gândise Erikki mohorât. Dar acum, acum când 
Carter e la cârmă? Care cârmă? 

Se aplecă greoi înainte şi-şi reumplu paharul, nerăbdător 
să se întoarcă la Azadeh. În apartament era frig şi încă mai 
purta pardesiul, căci încălzirea centrală era oprită şi pe la 
ferestre trăgea. Dar încăperea era largă şi plăcută şi cu un 
aer masculin, cu vechi balansoare, mici, dar bune covoare 
persane şi bronzuri decorau pereţii, cărţi, reviste şi ziare - 
finlandeze, ruseşti, iraniene - se găseau împrăştiate peste 
tot, pe mese, pe scaune şi pe rafturi, o pereche de pantofi 
de damă era pusă neglijent pe unul dintre rafturi. Bău 
vodca, plăcându-i căldura pe care i-o dădea, apoi privi încă 
o dată afară pe fereastră, la ambasadă. 

Pentru moment se întrebă dacă ar fi meritat să emigreze 
în America cu Azadeh, 

— Bastioanele se prăbuşesc, murmură cu voce tare. Iranul 
nu mai e un loc sigur. Europa e atât de vulnerabilă, 
Finlanda pe muchie de cuţit... 


Atenţia îi fu atrasă de ceea ce se petrecea pe stradă. Acum 
traficul era total blocat de bande de tineri ce se adunau pe 
ambele părţi ale drumului. Complexul de clădiri al 
Ambasadei Americane se afla la colţul străzii Tahkt-e 
Jamshid şi al bulevardului principal, numit Roosevelt. Era 
numit Roosevelt, îşi reaminti vag. Cum îi zice acum? Strada 
Khomeini? Strada Revoluţia? 

Uşa apartamentului se deschise. 

— Hei. Erikki! spuse tânărul finlandez zâmbind. 

Christian Tollonen purta o căciulă rusească din blană şi un 
pardesiu dublat cu mesadă, pe care le cumpărase la 
Leningrad, într-un weekend de beţie cu alţi prieteni de la 
Universitate. 

— Am aşteptat patru ceasuri. 

— Trei ore şi douăzeci şi două de minute şi o jumătate de 
sticlă din cea mai bună vodcă Moskovskaia de contrabandă 
care poate fi cumpărată oriunde în lume. Şi ne-am înţeles 
trei sau patru ceasuri. 

Christian 'Tollonen, un bărbat blond cu ochi cenuşii, abia 
trecut de treizeci de ani, era burlac şi adjunctul ataşatului 
cultural al Ambasadei Finlandeze. Erau prieteni de când 
sosise în Iran, cu câţiva ani în urmă. 

— Toarnă-mi şi mie unul, pentru Dumnezeu, am nevoie! Se 
coace încă o demonstraţie şi a fost chinul dracului să ajung 
aici. 

Se îndreptă către fereastră fără să-şi scoată pardesiul. 
Cele două părţi ale mulţimii se uniseră în faţa ambasadei, 
agitându-se ca un furnicar. Toate porţile fuseseră închise. 
Neliniştit, Erikki băgă de seamă că printre tineri nu erau 
mullahi. Se puteau auzi strigăte. 

— Moarte Americii, moarte lui Carter, traduse Christian. 

Putea să vorbească fluent farsi, pentru că tatăl său fusese 
diplomat în Iran, iar el îşi petrecuse cinci ani din tinereţe la 
şcoală în Teheran. 

— Porcăriile obişnuite: jos cu Carter şi imperialismul 
american! 


— Fără „Allah-u Akbar”, spuse Erikki. 

Pentru o clipă gândurile îl duseră înapoi la bariera de pe 
şosea şi simţi un bulgăre de gheaţă în stomac. 

— Fără mullahi. 

— Fără, n-am văzut niciunul prin preajmă. 

În stradă ritmul strigătelor se iuți, în timp ce diferitele 
facţiuni se roteau cu rândul în faţa porţii de fier. 

— Cei mai mulţi dintre ei sunt studenţi de la Universitate. 
Au crezut că sunt rus şi mi-au spus că a fost o încăierare 
serioasă acolo, cei de stânga împotriva Gărzilor Verzi - 
poate douăzeci sau treizeci de morţi şi răniţi - şi că încă mai 
continuă. 

În timp ce priveau, cincizeci sau şaizeci de tineri începură 
să zgâlţâie porţile. 

— Le arde buza după o bătaie! Şi nu e urmă de poliţie ca 
să-i oprească. 

Erikki îi întinse paharul. 

— Ce-am face fără vodcă? Erikki râse: 

— Am bea brandy! Ai adus totul? 

— Nu, dar e un început. 

Christian se aşeză într-unui dintre fotoliile de lângă 
măsuţa joasă din faţa lui Erikki şi-şi deschise servieta. 

— Uite o copie a certificatului tău de naştere şi de 
căsătorie. Slavă domnului că am avut copii. Am reuşit să 
dau de cineva la biroul lui Bazargan ca să-ţi pună pe-al tău 
o ştampilă de rezidenţă temporară, bună pentru trei luni. 

— Eşti un magician! 

— Au promis c-o să-ţi elibereze o nouă licenţă de zbor în 
Iran, dar când anume, nu mi-au zis. Cu carnetul de 
identitate S-G şi fotocopia licenţei britanice, au spus că e 
destul de legal. Acum, paşaportul lui Azadeh e temporar. Îl 
deschise şi arătă fotografia. Nu e standard. Am făcut o 
copie polaroid după fotografia pe care mi-ai dat-o, o să 
meargă până când facem rost de una potrivită. Pune-o să 
semneze imediat ce-o întâlneşti. A ieşit din ţară de când v- 
aţi căsătorit? 


— Nu, de ce? 

— Dacă iese pe un paşaport finlandez... Ei bine, nu ştiu 
cum o să-i afecteze statutul ei iranian. Autorităţile au fost 
întotdeauna sensibile, în special în privinţa conaţionalilor. 
Khomeini pare şi mai xenofob, aşa ca regimul lui s-ar putea 
să fie şi mai drastic. S-ar putea să a se pară că a renunţat la 
naționalitatea ei. Nu cred c-or s-o lase să se întoarcă. 

Atenţia le fu abătută pentru un moment de o izbucnire de 
strigăte înfundate din mijlocul tinerilor înghesuiți în strada. 
Sute dintre ei îşi agitau pumnii strânşi şi undeva, cineva cu 
un difuzor portativ striga ceva. 

— După cum simt eu acum, în măsura în care pot s-o scot 
de aici, nu-mi pasă, spuse Erikki. 

Tânărul îi aruncă o privire iute. După un moment, spuse: 
— Poate că ar trebui să ştie şi ea ce-o aşteaptă, Erikki. N- 
am cum să-i fac rost de documente de schimb, sau de vreun 
paşaport iranian, dar ar fi foarte riscant pentru ea să plece 
fără ele. De ce nu-i ceri tatălui ei să aranjeze chestia asta? 
Ar putea să facă rost de ele cu uşurinţă, stăpâneşte mai tot 

Tabrizul, nu? 

Erikki clătină abătut din cap. 

— Da, dar ne-am mai certat o dată chiar înainte de a pleca. 
Tot îi mai displace căsătoria noastră. 

După o pauză, Christian spuse: 

— Poate din pricină că n-aveţi copii încă. Ştii cum sunt 
iranienii... 

— E vreme de ajuns şi pentru copii, spuse Erikki cu un gol 
în suflet. 

O să avem şi copii la vremea potrivită. Nu-i nici o grabă şi 
bătrânul doctor Nutt zice că ea e sănătoasă. Drace, dacă-i 
spun ce-a zis Christian despre documentele ei iraniene, n-o 
să plece niciodată. Dacă nu-i spun şi i se refuză întoarcerea, 
n-o să mi-o ierte niciodată. Şi oricum n-o să plece fără 
îngăduinţa tatălui ei. 

— Ca să-i obţin documente noi înseamnă că va trebui să ne 
întoarcem şi... Ei bine, nu vreau să mă întorc acolo. 


— De ce, Erikki? De obicei abia aşteptai s-ajungi la Tabriz. 

— Rakoczy. 

Erikki îi istorisise tot ce se petrecuse, cu excepţia uciderii 
mujkadinului de la baricadă şi a faptului că Rakoczy ii 
ucisese pe ceilalţi când ii salvase pe ei. Ceva amănunte e 
mai bine să rămână nespuse, îşi zise sumbru. 

Christian 'Tollonen luă o înghiţitură de vodcă. 

— Care-i adevărata problemă? 

— Rakoczy. 

Erikki nu clipi. Christian ridică din umeri. Mai umplu de 
două ori paharele şi goli sticla. 

— Prosit! 

— Prosit! Mulţumesc pentru hârtii şi paşapoarte! 
Strigătele de afară le atraseră din nou atenţia. 

Mulțimea era bine disciplinată, deşi devenea din ce în ce 
mai zgomotoasă. În curtea Ambasadei Americane se 
aprinseseră alte reflectoare şi puteau desluşi limpede 
capete la ferestrele clădirii. 

— AU şi ei generatoare. 

— Da, şi unităţi de încălzire centrală, pompe de petrol, de 
toate. Christian scoase din dulap o altă sticlă. Asta şi 
statutul lor special în Iran - n-au nevoie de vize, nu se 
supun legilor iraniene - a iscat cea mai mare parte a urii 
împotriva lor. 

— Pentru Dumnezeu, e tare frig aici, Christian! N-ai lemne 
deloc? 

— Nici o fărâmiţă. Afurisita de încălzire e oprită de, când 
m-am mutat aici - trei luni. Asta înseamnă aproape toată 
iarna. 

— Poate-i mai bine aşa. Erikki făcu un semn către 
perechea de pantofi. Ai destulă căldură, nu? 

Christian rânji. 

— Câteodată. Trebuie să recunosc că Teheranul era unul 
dintre cele mai grozave locuri de pe pământ pentru tot felul 
de distracţii. Acum, însă... Acum, bătrâne... O umbră îi 
trecu peste faţă. Cred că Iranul n-o să fie Paradisul pe care 


amărâţii ăştia de afară cred că l-au câştigat, ci ladul pe 
Pământ pentru cei mai mulţi dintre ei, în special pentru 
femei. 

Luă o înghiţitură de vodcă. Lângă zidul împrejmuitor, 
agitația spori când un tânăr cu carabina militară americană 
atârnată de umăr se caţără pe umerii celorlalţi şi încercă 
fără succes să ajungă până la muchia zidului. 

— Mă întreb ce-aş face eu dacă ăla ar fi zidul meu şi 
nemernicii ăştia ar începe să sară peste el, repezindu-se la 
mine? 

— Le-ai zbura creierii, ceea ce ar fi destul de legal, nu-i 
aşa? 

Christian izbucni brusc în râs. 

— Numai dacă reuşesc să scap după aia. Îi întoarse 
privirea. Şi tu, care-i planul? 

— N-am niciunul. Cel puţin până când nu vorbesc cu 
Mclver. N-am avut nici o şansă azi-dimineaţă. El şi Gavallan 
erau amândoi ocupați încercând să dea de urma 
partenerilor iranieni. Apoi au avut nişte întâlniri la 
Ambasada Britanică cu cineva numit... cred c-au zis Talbot. 

Christian îşi ascunse interesul trezit brusc. 

— George Talbot? 

— Da, aşa-i. II ştii? 

— Da, e al doilea secretar. 

Nu mai adăugă „Ialbot este şi - în secret - şeful 
spionajului englez în Iran. Face asta de ani de zile şi este 
unul dintre agenţii cei mai importanţi.” 

— Nu ştiam că mai e în 'leheran. Credeam că a plecat cu 
câteva zile în urmă. Ce vroiau Mclver şi Gavallan de la el? 

Erikki ridică din umeri şi se întoarse, privind absent cum 
mai mulţi tineri încercau să escaladeze zidul, cea mai mare 
parte a gândurilor sale ocupate cu obţinerea actelor lui 
Azadeh. 

— Spuneau ceva că ar fi vrut să afle mai multe despre un 
prieten de-al lui, întâlnit ieri la aeroport, cineva numit 
Armstrong, Robert Armstrong. 


Christian Tollonen aproape scăpă paharul din mână. 

— Armstrong? întrebă străduindu-se să pară calm, foarte 
bucuros că Erikki stătea cu spatele către el. 

— Da. 

Erikki se-ntoarse spre el. 

— Îţi spune ceva? 

— Un nume destul de comun, răspunse bărbatul mai tânăr, 
mulţumit să-şi audă vocea sunând obişnuit. 

Robert Armstrong din MI 6, fost Special Branch, se afla în 
Iran pe contract de câţiva ani. Se presupunea că 
împrumutat de la guvernul britanic, probabil consilier Şef al 
foarte secretului Departament al Contraspionajului Intern 
Iranian, un om rar văzut în public şi cunoscut numai de 
câţiva, foarte puţini, cei mai mulţi din comunitatea 
serviciilor secrete. 

Ca mine, îşi zise, întrebându-se ce-ar spune Erikki dacă ar 
ştii că este expert în probleme iraniene al Serviciului Secret 
Finlandez, că el cunoaşte cam totul despre Rakoczy şi mulţi 
alţi agenţi străini, că prima sa sarcină este să încerce să afle 
totul despre Iran, dar să nu facă nimic şi să nu se amestece 
niciodată între combatanții interni sau externi. Să aştepte 
doar, să privească, să reţină şi să-şi amintească. Ce-o mai 
face Armstrong pe-aici? 

Ca să-şi ascundă neliniştea, se ridică, prefăcându-se că 
vrea să vadă mai bine mulţimea. 

— Au aflat ce vroiau? 

Din nou, Erikki ridică din umeri. 

— Nu ştiu, nu i-am prins. Erau... se opri şi îl cercetă pe 
celălalt. E important? 

— Nu, nu, deloc. 'Ţi-e foame? Tu şi cu Azadeh sunteţi liberi 
la cină? 

— Iartă-mă, nu în noaptea asta. Aruncă o privire la ceas. 
Ar trebui să mă întorc. Mulţumesc din nou pentru ajutor. 

— N-ai pentru ce. Ce spuneai de Mclver şi Gavallan ai tăi? 
Au de gând să schimbe operaţiunile pe-aici? 


— Nu cred. Trebuia să mă întâlnesc cu ei la trei după- 
amiază, să mergem la aeroport, dar să mă întâlnesc cu tine 
şi să obţin paşapoartele era mult mai important pentru 
mine. 

Erikki se ridică în picioare şi întinse mâna, dominându-l cu 
înălţimea lui. 

— Mulţumesc din nou. 

— N-ai pentru ce. Christian îi scutură călduros mâna. Ne 
vedem mâine. 

În stradă, strigătele încetaseră şi se lăsase o tăcere 
amenințătoare. Amândoi bărbaţii alergară la fereastra. 
Toată atenţia celor de afară era îndreptată spre bulevardul 
principal, numit până atunci Roosevelt. Apoi auziră strigăte 
din ce în ce mai puternice de „Allahhh-iuiu Ak-banr”. Erikki 
murmură: 

— E vreo ieşire prin spatele clădirii? 

— Nue. 

Hoarda noilor veniţi avea mullahi şi Gărzi Verzi în primele 
rânduri, cei mai mulţi înarmaţi, ca şi masa de tineri care-i 
urma. 'loţi strigau la unison „Allah e mare! Allah e mare!”, 
copleşindu-i cu mult ca număr pe studenţii ce demonstrau 
în faţa ambasadei, deşi şi cei de acoio erau la fel de bine 
înarmaţi. Imediat, manifestanţii de stânga se răspândiră în 
poziţii defensive bine alese, în uşile caselor şi printre 
maşini. Bărbaţi, femei şi copii, prinşi ca într-o cursa în 
maşini şi camioane, începură să se împrăştie. Gărzile 
Islamice se apropiară iute, şi în timp ce rândurile din faţă se 
revărsau pe trotuare şi printre vehiculele blocate şi se 
apropiau de zidurile inundate de lumină, ritmul strigătelor 
lor crescu, paşii se iuţiră şi toţi se pregătiră. Atunci, lucru 
uluitor, studenţii începură să se retragă. Tăcuţi. Gărzile 
Verzi şovăiră. Retragerea fu paşnică şi deci şi hoarda se 
purtă paşnic. În curând demonstranţii se depărtară şi 
niciunul dintre ei nu mai ameninţa ambasada. Mullahii şi 
Gărzile Verzi începură să dirijeze circulaţia. Trecătorii care 
fugiseră sau îşi abandonaseră vehiculele răsuflară din nou 


uşuraţi. Mulţumiră lui Allah pentru ajutorul Său şi se 
îmbulziră înapoi. Claxoanele şi blestemele izbucniră din 
nou, cu frenezie sporită, în timp ce maşinile, camioanele şi 
pietonii îşi reluară lupta pentru locuri. 

Marile porţi de fier ale ambasadei nu se deschiseră, în 
schimb se deschise o uşă laterală. Christian îşi simţea gâtul 
uscat. 

— Aş fi pus prinsoare pe viaţa mea că avea să iasă o 
grozăvenie de încăierare. 

Erikki era la fel de uimit. 

— Parc-ar fi aşteptat Gărzile Verzi şi ar fi ştiut de unde?i 
când or să vină. Parc-ar fi făcut repetiţie... 

Se întrerupse şi se apropie şi mai mult de fereastră, roşu 
la faţă. 

— Uite, acolo jos, în uşa aia, ăla e Rakoczy! 

— Unde? Cine? O, vrei să zici bărbatul în bluzon de zbor, 
care vorbeşte cu tipul ăla scund? 

Christian se strădui să străpungă cu privirea întunericul 
de jos. Cei doi bărbaţi se aflau pe jumătate în umbră. Îşi 
strânseră mâinile şi ieşiră la lumină. Era într-adevăr 
Rakoczy. 

— Eşti sigur că... 

Dar Erikki smucise deja uşa şi se găsea la jumătatea 
drumului în jos pe scări. Îl văzu într-o străfulgerare 
smulgându-şi marele pumnal din teaca de la curea şi 
strecurându-l în mânecă, cu minerul în palmă. 

— Erikki, nu fi prost! strigă, dar Erikki dispăruse deja. 
Alergă înapoi la fereastră, exact la timp ca să-l vadă ieşind 
în fugă pe uşă, năpustindu-se prin mulţime în urmărirea 
celuilalt. 

Rakoczy nu se vedea nicăieri, dar Erikki nu-l pierduse din 
ochi. Se afla la patruzeci şi cinci de metri mai departe şi-l 
văzu dând colţul spre sud, în bulevardul Roosevelt, şi 
dispărând. când ajunse la colţ, sovieticul era în faţa lui, 
mergând repede, dar nu prea repede. Între ei se aflau mulţi 
trecători, traficul era lent şi foarte zgomotos. Ocolind o 


încâlceală de camioane, Rakoczy ieşi în şosea, aşteptă ca un 
vechi şi şifonat Volkswagen să se strecoare claxonând pe 
lângă el şi aruncă o privire iute în jur. Îl văzu pe Erikki. Ar fi 
fost aproape imposibil să-i scape bărbatul cu un cap mai 
înalt decât toţi cei din jurul său. O rupse la fugă fără să stea 
pe gânduri, zigzagând prin mulţime, coti brusc pe o 
străduţă laterală, alergând iute. Erikki îl văzu şi o porni în 
fugă după el. Trecătorii îi înjurară pe amândoi, iar un 
bătrân se trezi aruncat în mizeria de pe jos când Rakoczy îşi 
făcu loc să treacă într-o altă străduţă. 

Străzile laterale erau înguste, cu resturi împrăştiate peste 
tot, fără prăvălii sau tarabe deschise şi iluminat public, 
câţiva trecători obosiţi târându-şi picioarele către case, o 
multitudine de uşi şi arcade ducând către felurite cocioabe 
şi trepte urcând către alte cocioabe, întreaga zonă mirosind 
a urină, resturi, gunoaie şi vegeta e putrezit. Rakoczy nu 
era la mai mult de patruzeci de metri în faţa lui. Coti într-o 
alee mai mică răsturnând nişte, tarabe pe care dormeau 
familii întregi, care înălţară în urma lui strigăte mânioase, 
schimbă direcţia şi dispăru într-un pasaj şi de-acolo într- 
altul, trecu într-o alee, aproape rătăcit, apoi într-alta, o 
străbătu şi se opri cu răsuflarea tăiată, descoperind că se 
afla într-o fundătură. Îşi duse mâna la revolver fără să se 
gândească, apoi zări o trecere drept înainte şi ţâşni prin ea. 
Pereţii erau atât de apropiaţi încât se atingea de amândoi în 
timp ce trecea printre ei, cu pieptul săltând greu, 
adâncindu-se şi mai mult în vizuina încâlcită. O bătrână 
golea un vas de excremente în şanţul puturos şi el o 
îmbrânci, răsturnând-o răşchirată la pământ, în timp ce alţii 
se lipeau de pereţi ca să se tragă la o parte din calea lui. 
Erikki era doar la douăzeci de metri în spatele lui, furia 
dându-i puteri, şi sări peste bătrână care se afla încă 
prăbuşită cu jumătate de trup în şanţ, îşi dublă eforturile, 
reducând din distanţă. Imediat după colţ, adversarul lui se 
opri, trase în drum o străveche tarabă şi, mai înainte ca 


Erikki să se poată feri, dădu peste ea şi se prâbuşi la 
pământ pe jumătate ameţit. 

Cu un muget de furie, Erikki se ridică pe bâjbăite în 
picioare, clătinându-se ameţit un moment, se caţără peste 
resturi şi o rupse la fugă din nou, cu pumnalul în mână şi 
dădu colţul, dar trecerea din faţa lui era goală. Se opri. 
Răsufla greu, dureros, şi era scăldat în sudoare. Era greu 
de desluşit ceva în întuneric, deşi vedea bine noaptea. Apoi 
zări o mică arcadă. Trecu prudent pe sub ea cu pumnalul 
pregătit. Trecerea îl duse într-o curte interterioară 
presărată cu moloz şi scheletul ruginit alunei maşini 
distruse. Multe canaturi şi treceri se deschideau din acest 
spaţiu urât mirositor, unele închise cu uşi, altele ducând la 
scări şubrede către etajele superioare. 

Era tăcere. O tăcere rău prevestitoare. Simţea ochi 
privindu-l. De sub nişte resturi ţâşniră şobolani care 
apărură sub o grămadă de moloz, într-o parte se afla o 
arcadă, cu o străveche inscripţie în farsi, pe care nu putea 
înţelege, deasupra. Sub arcadă, întunericul părea mai 
adânc. Trecerea întunecată, ca o criptă, se oprea la guşă 
deschisă. Uşa era din lemn, ferecată cu benzi de fier ruginit 
de vreme şi pe jumătate atârnând în balamale. 

Dincolo de ea părea a fi o încăpere. Când se apropie, văzu 
pâlpâind o luminare. 

— Ce vrei? 

Din întuneric, vocea omului răzbătu până la el, făcându-i 
pârul de pe ceafă să se zbârlească. Cuvintele erau în 
engleză - nu era a lui Rakoczy - cu un accent străin şi o 
asprime sinistră. 

— Cine... cine eşti? întrebă neliniştit, scotocind întunericul 
cu toate simţurile, întrebându-se dacă era Rakoczy care se 
prefăcea a fi altcineva. 

— Ce vrei? 

— Eu... eu vreau... eu urmăresc un om, spuse, fără să ştie 
încotro să vorbească, glasul lui stârnind ecouri stranii sub 
tavanul nevăzut, boltit înalt, deasupra. 


— Omul pe care îl cauţi nu e aici. Pleacă! 

— Cine eşti tu? 

— Nu contează. Pleacă! 

Flacăra luminării era doar o măruntă scânteie de lumină 
în întuneric, făcându-l să pară şi mai adânc. 

— Ai văzut pe cineva venind încoace, alergând încoace? 

Omul râse încetişor şi spuse ceva în farsi. Foşnete şi câteva 
râsete înfundate îi înconjurară pe Erikki şi el se răsuci pe 
călcâie cu pumnalul fluturând protector în faţa, lui. 

— Cine eşti? 

Foşnetele continuară de jur împrejur. Undeva picura apă 
într-un rezervor. Aerul era umed şi mirosea a rânced. 
Zgomotul depărtat al unor focuri de armă. Alte foşnete. Se 
răsuci din nou, simțind pe cineva în apropiere, dar 
nevăzând pe nimeni, doar arcada şi, dincolo de ea, lumina 
palidă a nopţii. Sudoarea i se prelingea pe faţă. Se duse 
lângă uşă şi se sprijini, prudent, cu spatele de perete, sigur 
acum că Rakoczy se afla acolo. Tăcerea se lăsă şi mai grea. 

— De ce nu răspunzi? zise. Ai văzut pe cineva? Din nou un 
chicotit moale. 

— Pleacă! Apoi tăcerea. 

— De ce ţi-e teamă, cine eşti? 

— Cine sunt, nu contează pentru tine. lar aici nu există 
teamă - în afară dea ta. 

Vocea era la fel de blândă ca şi mai înainte. Apoi omul 
adăugă ceva în farsi şi un alt val de râsete îl înconjură. 

— De ce-mi vorbeşti în engleză? 

— Îţi vorbesc în engleză pentru că nici un iranian sau om 
care ar putea citi cuvintele Cărţii n-ar veni aici fie zi, fie 
noapte. Doar un nebun ar veni aici. 

Cu coada ochiului, Erikki zări ceva sau pe cineva trecând 
între el şi luminare. Ridică brusc pumnalul. 

— Rakoczy? 

— Acesta e numele omului pe care-l cauţi? 

— Da. Ele. E aici, nu-i a?a? 

— Nu. 


— Nu te cred, oricine ai fi. Tăcere, apoi un oftat adânc. 

— Facă-se voia lui Allah. 

O poruncă şoptită în farsi, pe care Erikki n-o înţelese. 

De jur împrejurul lui sclipiră chibrituri. Se aprinseră 
luminări şi mici opaițe. I se tăie răsuflarea. Pe lângă 
coloanele şi pereţii cavernei boltite se aflau grămezi de 
zdrenţe. Sute. Bărbaţi şi femei. Resturi bolnave, putrezite, 
de bărbaţi şi femei zăcând pe paie sau pe aşternuturi de 
zdrenţe. De pe feţele roase, ochii se holbau la el. Cioturi de 
membre. O bătrână scheletică se afla aproape lângă 
picioarele sale şi el sări înapoi înspăimântat, până în 
mijlocul uşii. 

— Suntem numai leproşi aici, spuse bărbatul. Stătea 
sprijinit de o coloană din apropiere, o grămadă neajutorată 
de zdrenţe. O altă zdreanţă îi acoperea pe jumătate orbitele 
ochilor. Din chipul lui nu mai rămăsese aproape nimic, în 
afara buzelor. Flutură slab ciotul unui braţ. 

— Aici suntem numai leproşi. Necuraţi. Aceasta este?ara 
Leproşilor. Îl vezi pe omul tău printre noi? 

— Nu... Eu... îmi pare rău, spuse Erikki cutremurat. 

— Îţi pare rău? Vocea omului era plină de ironie. Da. 
Tuturor ne pare rău. Insh Allah! Insh Allah. 

Erikki îşi dorea cu disperare să se întoarcă şi să o rupă la 
fugă, dar picioarele nu îl ascultau. Cineva tuşi, o tuse seacă, 
înspăimântătoare, apoi îşi simţi gura articulând: 

— Cine... cine eşti? 

— Odată am fost profesor de engleză, acum sunt dintre 
Cei Necuraţi. Unul dintre morţii vii. Aşa vrea Allah. Pleacă, 
binecuvântează-l pe Allah pentru mila lui. 

Copleşit, Erikki îl văzu pe om mişcându-şi resturile 
braţelor. Supuse, luminile din criptă începură să se stingă, 
mulţimea de ochi continuând să-l privească. 

Afară, în aerul nopţii, trebui să facă un efort deosebit ca să 
nu o rupă la fugă îngrozit, simțindu-se murdar, dorind să-şi 
smulgă imediat hainele şi să facă o baie şi să se frece cu 


săpun şi să se clătească şi să să se frece cu săpun, din nou şi 
din nou. 

— Opreşte-te, murmură, simțind că-l trec fiori. N-ai de ce 
să te sperii. 

CAPITOLUL 26 

MIERCURI 14 februarie 1979 

Închisoarea Evin: ora 6,29 dimineaţa. Închisoarea era ca 
orice închisoare modernă, din zile mai bune sau mai 
proaste: cenuşie, amenințătoare, cu pereţi înalţi şi hidoasă. 
În dimineaţa aceea lumina de dinaintea zorilor avea ceva 
straniu, strălucirea de deasupra orizontului era ciudat de 
roşie, nici urmă de ceaţă sau măcar nori pe cer, pentru 
prima dată de săptămâni întregi?i, de?i era încă rece, se 
promitea o zi minunată, deosebită, fără smog. Aerul era 
proaspăt şi curat, ca prevestind o schimbare. Un vânt blând 
destrăma fumul ce se ridica din resturile automobilelor care 
mai ardeau încă şi de pe baricadele pe care, în noaptea ce 
trecuse, se ciocniseră Gărzile Verzi, acum legale, cu loialiştii 
şi cei de stânga, amestecați cu poliţişti suspecți şi militari, 
acum în afara legii, ca şi fumul de la nenumăratele focuri la 
care se încălzeau sau găteau milioane de locuitori ai 
Teheranului. 

Cei câţiva pietoni care treceau pe lângă zidurile şi poarta 
uriaşă, spartă şi smulsă din balamale a închisorii şi pe lângă 
Gărzile Verzi care trândăveau acolo, îşi fereau ochii şi 
grăbeau pasul. Circulaţia era rară. Alt camion încărcat cu 
gărzi şi prizonieri frână, oprindu-se pentru curta vreme la 
poartă pentru a fi cercetat. Baricada temporară se deschise 
şi se închise din nou. Dinăuntrul durilor se auzi o rafală 
bruscă de arme de foc. Afară, gărzile Verzi căscară şi se 
întinseră. 

Odată cu soarele, din înaltul minaretelor se auziră 
chemările muezinilor, cele mai multe dintre ele înregistrate 
pe casete şi trimise în cele patru zări de difuzoare. Şi, ca ori 
e câte ori se auzea chemarea, credincioşii se întrerupeau 


din ceea ce aveau de făcut, se întorceau cu faţa spre Mecca 
îngenuncheau pentru prima rugăciune. 

Jared Bakravn oprise maşina chiar la capătul drumului. 
Acum era îngenuncheat şi se ruga alături de şoferul său şi 
de ceilalţi. Petrecuse cea mai mare parte a nopţii încercând 
să dea de cei mai importanţi dintre prietenii şi aliaţii săi. 
Ştirea arestării şi interogării ilegale a lui Paknouri 
străbătuse bazarul. Toată lumea fusese cuprinsă pe dată de 
mânie, dar nimeni nu pornise să organizeze miile de oameni 
într-un protest sau o grevă sau să-i îndemne să închidă 
bazarul. Primise o mulţime de sfaturi: să înainteze un 
protest lui Khomeini însuşi, primului ministru Bazargan 
personal, să nu apară în faţa tribunalului, să apară, dar să 
refuze să răspundă oricăror întrebări, să se prezinte şi să 
răspundă la unele întrebări, să se prezinte şi să răspundă la 
toate întrebările. „Facă-se voia lui Allah”, dar nimeni nu se 
oferise să meargă cu el, nici chiar cel mai bun prieten al său 
şi unul dintre cei mai importanţi avocaţi din Teheran, care 
jurase că era mult mai important pentru el să se întâlnească 
cu judecătorii Curţii Supreme în această problemă. Nimeni 
nu se oferise, cu excepţia soţiei, fiului şi celor trei fiice ale 
sale, care se rugau pe covoraşele lor de rugăciune, în 
spatele lui. 

Isprăvi rugăciunea şi se ridică tremurând. Imediat şoferul 
începu să strângă covoraşele. Jared se înfiora. Dimineaţă se 
îmbrăcase cu grijă şi purta un pardesiu gros, costum şi o 
căciulă de astrahan şi nici o bijuterie. 

— De aici... de aici merg pe jos, spuse. 

— Nu, Jared, începu soţia lui înlăcrimată, abia luând în 
seamă zgomotele îndepărtate de mitralieră. Sigur că e mult 
mai bine să soseşti aşa cum se cuvine unui conducător. Nu 
eşti tu cel mai important bazaari din Teheran? Nu s-ar 
potrivi rangului tău să mergi pe jos. 

— Da, da, ai dreptate. 

Se aşeză pe bancheta din spate. Aveau un Mercedes mare, 
albastru, nou şi bine întreţinut. Soţia lui, o matroană 


dolofană, cu fardul brăzdat de lacrimi, îşi ascunsese coafura 
scumpă sub un chador care-i acoperea şi blana de nurcă. 
Se aşeză lângă el, agăţându-i-se de braţ. Meshang, fiul său, 
era la fel de înlăcrimat ca şi fiicele sale, Şeherazada printre 
ele, toate purtând chador. 

— Da... da, ai dreptate. Allah să-i blesteme pe 
revoluționarii ăştia. 

— Nu te-ngrijora, tată, spuse Şeherazada, Allah o să te 
apere. Gărzile Revoluţionare nu fac decât să respecte 
poruncile Imamului, iar Imamul nu face decât să urmeze 
poruncile lui-Allah. 

Vocea ei suna atât de încrezătoare, atât de sigură, dar ea 
părea atât de deprimată, încât Bakravan uită să-i atragă 
atenţia să nu-l numească pe Khomeini Imam. 

— Da, îi răspunse, sigur că totul e o greşeală. 

— Aii Kia ajurat pe Coran că primul ministru Bazargan va 
opri tot balamucul ăsta, spuse soţia lui. Ajurat că o să se 
ducă la el azi-noapte. Ordinul e probabil deja aici. 

Noaptea trecută îi spusese lui Aii Kia că fără Paknouri nu 
putea fi vorba de vreun împrumut, că el însuşi era 
frământat de grija că bazarul avea să se revolte şj că toate 
sursele de finanţare ale guvernului, ale lui Khomeini, ale 
moscheilor şi chiar ale lui Aii Kia personal vor fi tăiate. 

— Aii n-o să dea greş, spuse el întunecat. Nu îndrăzneşte. 
Ştiu prea multe despre ei toţi. 

Maşina se opri în faţa porţii principale. Gărzile Verzi se 
holbară tâmp la ea. Jared Bakravan îşi adună curajul. 

— N-o să întârzii mult. 

— Allah să te apere! Te-aşteptăm aici, te aşteptăm. Soţia 
lui îl sărută şi ceilalţi o imitară, urmară alte lacrimi, apoi se 
trezi stând în faţa santinelelor. 

— Salaam! Sunt chemat martor la tribunalul mullahului 
Aliallah Uwari. 

Comandantul gărzilor luă hârtia, se uită la ea ţinând-o cu 
susul în jos şi o dădu unuia dintre ceilalţi, care ştia să 
citească. 


— E din bazar, spuse celălalt tânăr - Jared Bakravan. 
Comandantul ridică din umeri. 

— Arată-i unde să meargă. 

Celălalt îl conduse pe poarta năruită. Bakravan îl urmă şi 
când bariera se închise în spatele lui, cea mai mare parte 
din încrederea lui dispăru. Mica curte dintre ziduri Şi 
clădirea principală podită cu pământ bătătorit era umedă şi 
sumbră. Aerul putea. Către est zări sute de bărbaţi stând în 
picioare sau zăcând întinşi pe jos, înghesuiți unul în celălalt, 
tremurând mizerabil de frig. Cei mai mulţi purtau uniforme. 
Ofiţeri. Către vest, curtea era goală. În faţa lui se afla o 
poartă înaltă, ferecată în fier, care se dădu de perete ca să-l 
lase să treacă. În anticameră găsi duzini de alţi oameni 
obosiţi şi înspăimântați, aşezaţi în rânduri pe bănci sau 
stând în picioare sau pur şi simplu aşezaţi direct pe podea, 
câţiva ofiţeri în uniformă, ba chiar şi un colonel. Pe câţiva îi 
recunoscu: importanţi oameni de afaceri, favoriţi de la 
Curte, directori de societăţi, deputaţi, dar pe niciunul nu-l 
cunoştea îndeaproape. câţiva îl recunoscură. Se auziră 
şoapte agitate. 

— Grăbeşte-te, spuse nervos gardianul. 

Era un tânăr ciupit de vărsat şi-şi croi drum cu coatele 
până la măsuţa la care stătea un funcţionar agasat. 

— A mai venit unul pentru Excelenţa Sa, mullahul Uwari. 

Funcţionarul primi hârtia şi-i făcu un semn lui Bakravan. 

— Stai pe undeva. O să te cheme când o să fie nevoie de 
tine. 

— Salaam, Excelenţă! spuse Bakravan cutremurat de 
grosolănia omului. Când o să se întâmple asta? Trebuia să 
fiu aici imediat după... 

— Când o vrea Allah. O să te cheme când o să aibă nevoie 
de tine, răspunse omul, îndepărtându-l cu o mişcare a 
mâinii. 

— Dar eu sunt Jared Bakravan din bazar şi... 

— Ştiu să citesc, aga, spuse omul şi mai obraznic. când o 
să fie nevoie, o să te cheme. Acum Iranul este un Stat 


Islamic cu o singură lege pentru toţi, nu una pentru bogaţi 
şi alta pentru săraci. 

Bakravan fu îmbrâncit într-o parte de alţi oameni spre 
erau împinşi către funcţionar. Tremurând de furie, îşi croi 
drum către perete. Într-o parte, un bărbat îşi făcea nevoile 
într-o găleată deja plină până la buză, urina revărsându-se 
pe podea. O mulţime de ochi îl urmăreau pe Bakravan. 
câţiva inşi mormăiră: 

— Pacea lui Allah cu tine! 

Încăperea putea cumplit. Îşi simţea inima bătând gata- 
gata să-i iasă din piept. Cineva îi făcu loc pe o bancă?i se 
aşeză recunoscător. 

— Allah să vă binecuvânteze, Excelenţelor! 

— Şi pe domnia ta, aga, răspunse unul dintre ei. Eşti 
acuzat? 

— Nu, nu, m-au chemat ca martor, spuse el cutremurat. 

— Excelenţa voastră este martor la mullahul Uwari? 

— Da, da, aşa e, Excelenţă. Cine e? 

— Un judecător. Un judecător revoluţionar, mormăi 
bărbatul. 

Era un om mărunt, trecut de cincizeci de ani, cu chipul 
mai ridat decât al lui Bakravan şi cu părul ciufulit. Strângea 
nervos din pleoape. 

— Niciunul dintre cei de-aici nu pare să ştie ce se 
întâmplă, sau de ce-au fost chemaţi, sau cine-i Uwari ăsta. 
Doar că e numit de Ayatolah şi judecă în numele lui. 

Bakravan privi în ochii omului şi văzu groaza şi se simţi şi 
mai descumpănit. 

— Excelenţa voastră este de asemenea martor? 

— Da, da, sunt, deşi, de ce m-au chemat pe mine, care sunt 
doar un diriginte de poştă, nu ştiu. 

— Poşta e foarte importantă. Poate că au nevoie de sfatul 
domniei tale. Crezi că o să ne ţină mult să aşteptăm? 

— Insh Allah! M-au chemat ieri după cea de-a patra 
rugăciune şi aştept de-atunci. M-au ţinut aici toată noaptea. 
Trebuie s-aşteptăm până când ne cheamă. Aia e singura 


toaletă, continuă omul arătând către găleată. Cea mai 
cumplită noapte pe care am petrecut-o vreodată - 
groaznică! în timpul nopţii s-au auzit multe împuşcături. 
Umblă zvonul că au fost executaţi încă trei generali şi o 
duzină de funcţionari ai SAVAK. 

— Cincizeci sau şaizeci, spuse bărbatul aşezat de cealaltă 
parte, ieşind din starea de prostraţie. Trebuie să fie cam 
şaizeci. Erau înghesuiți aici ca ploşniţele în salteaua 
ţăranului. Toate celulele sunt pline ochi. Acum două zile 
Gărzile Verzi au dărâmat porţile, au copleşit paznicii şi i-au 
aruncat în temniţă, au dat drumul majorităţii deţinuţilor şi 
apoi au început să umple celulele cu localnici. Îşi cobori şi 
mai mult vocea. Toate celulele sunt supraaglomerate, mai 
rău ca pe vremea Şahului, blestema-l-ar Allah că nu a... 
Ceas de ceas, Gărzile Verzi aduc alţi şi alţi oamem fedaini şi 
mujhadini şi tudehi, toţi amestecați cu noi, nevinovaţii, 
credincioşii - îşi cobori şi mai mult vocea, rotindu-şi albul 
ochilor - şi oameni de treabă care n-ar trebui niciodată să 
fie atinşi. Şi când mulţimea a deschis porţile închisorii, au 
găsit bastoane electrice şi biciuri şi paturi de tortură şi... la 
colţurile gurii i se adunase spumă. Se zice că... că noii 
temniceri le folosesc şi... Şi odată ce-ai ajuns aici, 
Excelenţă, aici rămâi. Lacrimile începură să se adune la 
colţurile ochilor afundaţi în faţa buhăită. Hrana e groaznică, 
închisoarea e groaznică şi am ulcer şi... Şi fiul ăsta de căţea 
de la masă, el... el nu-nţelege că trebuie să mănânc anumite 
mâncăruri... 

La capătul celălalt al încăperii se stârni zarvă şi uşa se 
dădu de perete. O jumătate de duzină de Gărzi Verzi intrară 
în încăpere şi începură să înghiontească în dreapta şi-n 
stânga cu armele ca să-şi croiască drum liber. În spatele lor, 
alţi paznici-înarmaţi înconjurau un ofiţer de aviaţie cu 
uniforma mototolită şi epoleţii smulşi, cu mâinile legate la 
spate, care păşea mândru, cu fruntea sus. Bakravan simţi 
că i se taie respiraţia: era colonelul Peshadi, comandantul 
bazei aeriene Kovviss, un văr de-al său. Alţii îl recunoscură 


pe colonel pentru că se făcuse multă publicitate în jurul 
victorioasei intervenţii iraniene din urmă cu câţiva ani, la 
Dhofar, în sudul Omanului, intervenţie care zdrobise cu 
succes atacul ucigător al forţelor marxiste sud-yemenite 
împotriva Omanului şi, de asemenea, în jurul curajului 
arătat de însuşi Peshadi, care condusese tancurile iraniene 
în focul luptei. 

— Nu e Eroul de la Dhofar? întrebă cineva, nevenindu-i să- 
şi creadă ochilor. 

— Da, el e! Allah să ne apere! Dacă l-au arestat pe el. 
Iritat, unul dintre paznici îl împinse pe Peshadi în spate, 
încercând să-l forţeze să grăbească pasul. Colonelul se 
întoarse, deşi îl încurcau rău cătuşele, răstindu-se la el într- 
o izbucnire mânioasă: 

— Fiu de căţea, mă mişc cât de repede pot, arde-te-ar 
focul Iadului! 

Temnicerul îl înjură, apoi îl izbi cu patul puştii în stomac. 
Colonelul îşi pierdu echilibrul şi se prăbuşi la picioarele lui, 
dar continuă să-i blesteme şi o făcu şi-n timp ce-l smuciră 
unii de picioare, câte doi de fiecare braţ, şi-l târâră afară, în 
curtea de vest, şi-i blestemă şi acolo, pe ei, pe Khomeini şi 
pe falşii mullahi, pentru toate numele lui Allah, după care 
strigă: 

— Trăiască Şahul! Nu e alt dumnezeu decât Allah... 
Gloanţele îl reduseră la tăcere. 

În anticameră se aşternuse o tăcere înspăimântată. Cineva 
suspină. Un bătrân începu să verse. Alţii începură să 
şoptească, mulţi porniră să se roage, iar Bakravan fu sigur 
că totul era un coşmar, creierul său obosit refuzând 
realitatea. 

Aerul fetid era rece, dar el se simţea ca într-un cuptor şi se 
sufoca. Mor? se întrebă neputincios şi-şi descheie gulerul 
cămăşii, apoi cineva-l atinse şi deschise ochii. Pentru o clipă 
privi în jur fără să vadă ceva, sau să-şi dea seama unde se 
află. Zăcea pe podea. Omul cel mărunt era aplecat, 
îngrijorat, asupra lui. 


— 'Te simţi bine? 

— Da, da, cred că da! spuse slăbit. 

— Ai leşinat, Excelenţă! Sigur te simţi bine? 

Mai multe mâini îl ajutară să se aşeze din nou. Le mulţumi, 
ameţit. Îşi simţea trupul foarte greu, simţurile amorţite, 
pleoapele grele. 

— Ascultă, şopti omul cu ulcer, este ca-n Revoluţia 
Franceză: ghilotina şi teroarea! Dar cum se poate întâmpla 
asta când conduce Ayatolahul Khomeini, asta nu-nţeleg! 

— Nu ştie! spuse omul cel mărunt, la fel de înspăimântat. 
N-are cum să ştie, este doar un om al lui Allah, cel mai pios 
şi cel mai învăţat dintre toţi ayatolahii... 

Un val de oboseală îl învălui şi simţi nevoia să se sprijine 
de perete, lăsându-se să alunece în ceaţă. Mai tărziu, o 
mână aspră îl scutură, trezindu-l. 

— Bakravan, te cheamă! Haide! 

— Da, da, bâlbăi el, ridicându-se greoi în picioare, găsind 
că-i venea greu să vorbească, recunoscându-l pe Yusuf, mai- 
marele celor care veniseră cu o noapte în urmă în bazar. 
Păşi împleticindu-se după el, printre ceilalţi, ieşind din 
cameră în coridor, urcând nişte trepte, apoi de-a lungul 
altui coridor neîncălzit, mărginit de celule cu vizete în 
fiecare uşă, pe lângă gărzi şi alţi oameni care îl priveau 
ciudat, cineva plângând în apropiere. 

— Unde, unde mă duci? 

— Păstrează-ţi puterile, o să ai nevoie de ele. Yusuf se opri 
la o uşă, o deschise şi-l împinse înăuntru. 

Încăperea era mică, aproape sufocantă şi aglomerată. În 
centru se afla o masă de lemn la care stătea un mullah cu 
patru tineri de fiecare parte, iar pe ea nişte hârtii şi un 
mare Coran. În perete, sus, aproape de tavan, era o 
ferestruică zăbrelită, o pată de lumină spre cerul albastru. 
Membri ai Gărzilor Verzi stăteau sprijiniți de pereţi. 

— Jared Bakravan, hazaarl, zaraf, spuse Yusuf. Mullahul 
ridică privirea de pe lista pe care o studia. 

— Ah, Bakravan. Salaam! 


— Salaam, Excelenţă! rosti tremurător Bakravan. Mullahul 
avea cam patruzeci de ani, ochii şi barba negre, turban alb 
şi halat negru, zdrenţuit. Bărbaţii de lângă el erau tineri, 
înjur de douăzeci de ani, nebărbieriţi sau bărboşi, îmbrăcaţi 
sărăcăcios, cu armele sprijinite lângă ei. 

— Cum... cum pot să... să vă fiu de folos? întreba 
Bakravan, încercând să fie calm. 

— Sunt Aliallah Uwari, numit judecător de Komitehul 
Revoluționar, iar oamenii ăştia sunt şi ei judecători. Acest 
tribunal se conduce după Cuvântul lui Allah şi Cartea 
Sfântă. 

Vocea mullahului era aspră, iar accentul gazvin. 

— TI cunoşti pe acest Paknouri, zis şi Paknouri Zgârcitul? 

— Da, îmi îngădui să spun, Excelenţă, că după Constituţia 
noastră şi străvechile legi ale bazarului... 

— Ar fi bine să răspunzi la întrebare, îl întrerupse unul 
dintre tineri. N-avem timp de pierdut cu discursuri! II 
cunoşti sau nu? 

— Da... da, desigur. 

— Excelenţă Uwari, întrerupse din uşă Yusuf, vă rog, pe 
cine doriţi să aduc următorul? 

— Paknouri! După aia... 

Mullahul îşi miji ochii asupra listei de nume. 

— Apoi sergentul de poliţie Jufrudi. Unul dintre cei aşezaţi 
la masă spuse: 

— Câinele a fost judecat ieri-noapte de celălalt tribunal 
revoluţionar şi împuşcat în dimineaţa asta. 

— Voia lui Allah. 

Mullahul trase o linie peste nume. Toate celelalte nume de 
deasupra erau tăiate cu linii. 

— Atunci adu-l pe Hassan Turlak din celula 573. Bakravan 
fu cât pe-aci să ţipe. Turlak era un foarte respectat jurnalist 
şi scriitor, jumătate iranian, jumătate?igan, un curajos şi 
zelos critic al regimului Şahului, are-şi petrecuse câţiva ani 
în închisoare din pricina atitudinii sale opoziţioniste. 


Tânărul neras de lângă mulah îşi scarpină nervos obrazul 
spuzit. 

— Cine e Turlak, Excelenţă? Mullahul citi de pe listă: 

— Reporter la ziar. 

— Ne pierdem vremea cu el! Nu încape îndoială că e 
vinovat, spuse un altul. N-a fost el acela care susţinea că 
cuvântul trebuie schimbat, că spusele Profetului nu sunt 
potrivite pentru ziua de azi? E vinovat, sigur că e vinovat! 

— Voia lui Allah! 

Mullahul îşi îndreptă atenţia către Bakravan. 

— Paknouri a luat vreodată camătă? Bakravan îşi 
desprinse gândurile de la Turlak. 

— Nu, niciodată, şi el... 

— A împrumutat bani cu dobândă? 

Bakravan simţi un nod arzător în stomac. Privi ochii negri 
şi reci şi făcu cu greu un efort să-şi pună mintea la lucru. 

— Da, dar într-o societate modernă... 

— Nu spune limpede în Sfântul Coran că a împrumuta 
bani cu dobândă e camătă şi e împotriva legilor lui Allah? 

— Da, camătă este împotriva legilor lui Allah, dar într-o 
societate modernă... 

— Sfântul Coran este fără greşeală, Cuvântul este limpede 
şi veşnic. Camătă e camătă, legea e lege. Ochii mullahului 
se îngustară. Te supui legii? 

— Da, da, Execlenţă! Desigur, desigur că mă supun! 

— Te supui celor Cinci Stâlpi ai Islamului? Acestea erau 
obligatorii pentru toţi mahomedanii: rostirea Shahadei; 
rugăciunea rituală, de cinci ori pe zi; plata voluntară a 
Zakatei, zeciuiala anuală; postul din zori şi până la apus în 
timpul lunii sfinte a Ramadamului; şi ultima, Hajjui - 
călătoria rituală la Mecca, o dată în viaţă. 

— Da, da, mă supun - doar că... doar că, ultima... eu... n- 
am făcut încă pelerinajul la Mecca, nu încă! 

— De ce nu? întrebă tânărul cu obrajii spuziţi. Ai mai mulţi 
bani decât muşte pe-o balegă. Cu banii tăi, ai putea pleca cu 
orice maşină zburătoare, cu oricare! De ce nu? 


— Sănătatea mea... spuse Bakravan păstrându-şi privirile 
plecate şi rugându-se ca minciuna să sune convingător. 
Inima... inima mea e slabă. 

— Când ai fost ultima dată la moschee? întrebă mullahul. 

— Joi... Joia trecută. La moscheea din bazar. 

Era adevărat, fusese acolo, deşi nu ca să se roage, ci 
pentru o întâlnire de afaceri. 

— Acest Paknouri cinsteşte şi el cei Cinci Stâlpi ca un 
drept credincios? întrebă unul dintre tineri. 

— Eu... eu cred... că da. 

— 'Toată lumea ştie că n-o face, e bine ştiut c-a fost un 
sprijinitor al Şahului. Ei?! 

— E un patriot, un patriot care a susţinut cu bani Revoluţia 
şi pe Ayatolahul Khomeini, Allah să-l binecuvânteze, i-a 
susţinut cu bani pe mullahi, în decursul anilor... 

— Dar vorbeşte americănegşte şi a lucrat pentru americani 
şi pentru Şah, ajutându-i să ne exploateze şi să ne fure 
bogăţia noastră din subsol, nu-i aşa? 

— E... ela fost un patriot care... a lucrat cu străinii pentru 
binele Iranului... 

— Când Şahul Satan a format ilegal un partid, Paknouri s-a 
alăturat acestuia, servindu-l pe Şah ca deputat în Majlis, nu- 
i aşa? întrebă mullahul. 

— A fast deputat... da, răspunse Bakravan, dar a lucrat 
pentru... 

— Ca deputat a votat pentru aşa-numita Revoluţie albă a 
Şahului, care a luat pământul moscheilor, a decretat 
egalitatea femeilor, a înfiinţat tribunale civile şi şcoli de stat, 
împotriva poruncilor Sfântului Coran. 

Sigur că a votat pentru asta, ar fi vrut Bakravan să Strige, 
simțind sudoarea scurgându-i-se pe obraji şi pe ceafă. 
Sigur, am votat cu toţii pentru aşa ceva! N-a votat întreaga 
populaţie, în număr covârşitor, pentru asta, ba chiar mulţi 
ayatolahi şi mullahi! Nu controla Şahul guvernul, poliţia, 
jandarmeria, poliţia secretă, armata? Şi nu stăpânea cea 
mai mare parte a pământului? Şahul era atotputernic, 


blestemat fie el! îşi zise, abia stăpânindu-şi furia. Blestemat 
fie el şi Revoluţia lui Albă din '63, cu care a început toată 
putreziciunea, i-a scos din minţi pe mullahi şi continuă să ne 
macine cu toate reformele sale moderne, care sunt direct 
răspunzătoare pentru ridicarea acestui obscur pe atunci 
ayatolah Khomeini, ca figură proeminentă. Nu i-am 
avertizat de o mie de ori noi, negustorii din bazar, pe 
sfetnicii Şahului? De parcă oricare dintre reforme a 
însemnat cine ştie ce. De parcă oricare dintre reforme... Da 
sau nu? 

Îşi ieşi brusc din reverie şi se blestemă. Concentrează-te, 
îşi zise cuprins de panică. Bestia asta de fiu de căţea 
leproasă încearcă să te prindă în cursă. Ce-a întrebat?! Ai 
grijă, e via?a ta în joc, ai grijă! A, da, revoluţia Albă. 

— Emir Pak... 

— În numele lui Allah, da sau nu? îl întrerupse aspru 
mullahul. 

— E]... da... da, a votat pentru... pentru Revoluţia Albă 
când a fost deputat în Majlis. Da, aşa este! 

Mullahul oftă şi tinerii se foiră în scaune. Unul căscă, apoi 
se scarpină între picioare, jucându-se absent cu mădularul. 

— Eşti deputat? 

— Nu, nu, eu... am demisionat când a poruncit Ayatolahul 
Khomeini. 

— Vrei să spui când Imamul Khomeini, când Imamul a 
poruncit? 

— Da, da... am demisionat, chiar ăăă... chiar în clipa în 
care a poruncit Imamul, eu... am demisionat îndată, spuse 
şi nu mai adăugă: am demisionat cu toţii la sugestia lui 
Paknouri când a fost momentul şi eram siguri că Şahul 
hotărâse să plece şi să treacă puterea primului ministru 
Bakhtiar, mult mai moderat şi raţional. Dar nu ca puterea 
să fie uzurpată de Khomeini, ar fi vrut să ţipe din străfundul 
plămânilor. N-a fost niciodată plănuit aşa, Allah să-i 
blesteme pe americanii care ne-au vândut, pe generalii care 
ne-au vândut, pe Şahul care-i de vină. 


— Toată lumea ştie, toată lumea ştie că l-am sprijinit pe 
Imam, fie ca el să se bucure de viaţă veşnică! 

— Da, Allah să-l binecuvânteze! urmă mullahul ca un ecou 
împreună cu ceilalţi. Dar tu, Jared Bakravan din bazar, ai 
cerut vreodată camătă? 

— Niciodată! spuse imediat Bakravan, sincer, deşi spaima 
îl cuprinsese. 

Am împrumutat bani, toată viaţa mea, dar dobânzile au 
fost întotdeauna cinstite şi rezonabile, niciodată camătă, îşi 
zise, niciodată! Şi toată vremea am fost consilierul 
diferiților inşi şi miniştri, aranjând împrumuturi particulare 
sau publice, transferând fonduri în afara Iranului, 
particulare sau publice, făcând bani, foarte mulţi bani - asta 
era o afacere bună şi legală. 

— Eu m-am împotrivit, m-am împotrivit Revoluţiei Albe şi 
Şahului de câte ori am putut, e binecunoscut că m-am 
opus... 

— Şahul a comis crime împotriva lui Allah, împotriva 
Islamului, împotriva Sfântului Coran, împotriva imamului, 
Allah să-l apere, împotriva credinţei şiite! Toţi cei care l-au 
ajutat sunt la fel de vinovaţi. Ochii mullahului erau 
neiertători. Ce crime ai comis împotriva lui Allah şi a 
Cuvântului lui Allah? 

— Niciuna! ţipă el, aproape la capătul puterilor. În numele 
lui Allah, jur, niciuna! 

Uşa se dădu de perete. Yusuf intră în încăpere cu 
Paknouri. Bakravan fu cât p-aci să leşine din nou. Mâinile lui 
Paknouri erau prinse în cătuşe dinaintea sa. Mâzgă şi urină 
îi pătau pantalonii şi petele de pe piepţii hainei arătau că 
vomase. Capul îi atârna tremurând necontrolat, părul era 
încâlcit şi murdar, mintea pierdută. Când îl văzu pe 
Bakravan, chipul i se strâmbă într-o grimasă. 

— Ah, Jared, Jared, bătrâne prieten şi coleg, Excelenţă! Ai 
venit să mi te-alături în lad? Râse scurt, ascuţit. Nu e cum 
mi-am închipuit. Diavolii încă n-au tuns şi nici uleiul clocotit 
sau flăcările, dar nu e aer, ci o foare putoare şi stai 


înghesuit în ceilalţi şi nu poţi să te-ntinzi pe jos sau să te- 
aşezi, aşa că stai în picioare şi-apoi încep ţipetele din nou şi 
focurile de armă şi toată vremea eşti ca un ou, înghesuit ca 
un ou de caviar, dar... dar... 

La vederea mullahului, bolboroseala pe jumătate 
incoerentă se întrerupse. Il năpădi groaza. 

— Tu eşti, tu eşti, Allah? 

— Paknouri, spuse blând, eşti acuzat de crime împotriva 
lui Allah. Acest om mărturiseşte împotriva ta. 

— Da, da! Am înfăptuit crime, crime împotriva lui!i Sunt 
vinovat! răcni Paknouri. De ce oare a? fi altfel în Iad? 

Căzu în genunchi într-o izbucnire de lacrimi, bolborosind: 

— Nu e alt dumnezeu decât Allah nu e dumnezeu nu 
dumnezeu şi Mohamed e Profetul nici unui dumnezeu şi... 

Brusc se opri. Când îşi ridică privirile, chipul îi era şi mai 
contorsionat. 

— Sunt Allah, tu eşti Satana! 

Unul dintre tineri întrerupse tăcerea. 

— Huleşte! E stăpânit de Satana, s-a declarat el însuşi 
vinovat! 

— Facă-se voia lui Allah! 

Toţi ceilalţi încuviinţară din cap. 

— Facă-se voia lui Allah! 

Mullahul făcu semn către unul din paznici care îl ridică pe 
Paknouri din genunchi şi-l scoase afară, apoi se uită la 
Bakravan care se holba în urma prietenului său, îngrozit cât 
de repede, doar peste noapte, fusese distrus. 

— Acum, Bakravan. Tu... 

— L-am adus pe Ttirlak ăla, aşteaptă afară! interveni 
Yusuf, întrerupându-l. 

— Bun, zise mullahul, apoi îşi întoarse privirile către 
Bakravan şi Bakravan ştiu că e la fel de pierdut ca şi 
prietenul său Paknouri, era pierdut şi sentinţa avea să fie 
aceeaşi. Î?i auzea sângele bubuind în urechi. Văzu buzele 
mullahului mişcându-se, apoi se opriră şi toată lumea se 
uita la el. 


— Vă rog? întrebă pierdut. Eu... îmi pare rău, n-am auzit 
ce-aţi spus. 

— Po?i să pleci. Deocamdată. Împlineşte poruncile lui 
Allah! 

Nerăbdător, mullahul aruncă o privire unuia dintre 
membrii Gărzilor Verzi, un bărbat înalt şi urât. 

— Ahmed, scoate-l afară! Apoi către Yusuf: 

— După Turlak, căpitanul de poliţie Mohammed Dezi, 
celula 917. 

Bakravan se simţi smucit de braţ, se întoarse şi ieşi afară. 
Pe coridor fu gata să cadă, dar Ahmed îl prinse şi, ciudat de 
blând, îl sprijini de perete. 

— Trage-ţi sufletul, Excelenţa. 

— Sunt liber să plec? 

— Sunt desigur la fel de surprins ca şi domnia ta, aga, 
spuse bărbatul. În faţa lui Allah şi-a Profetului, sunt la fel de 
surprins ca şi domnia ta. Eşti primul căruia i se dă drumul 
astăzi, martor sau acuzat. 

— Eu... aici... se găseşte aici apă? 

— Aci nu. Afară e din belşug. Ar fi mai bine să pleci. Ahmed 
îşi cobori vocea şi mai mult: 

— E mai bine să pleci, da? Sprijină-te de braţul meu. 
Recunoscător, Bakravan se agăţă de el, abia răsuflând. 
Porniră încet înapoi pe drumul pe care venise. Abia-i vedea 
pe ceilalţi - paznici, prizonieri sau martori. Pe coridorul 
care ducea către anticameră, Ahmed îşi făcu loc cu umerii 
spre o uşă laterală, afară în curtea dinspre vest. Plutonul de 
execuţie se afla acolo şi trei bărbaţi erau legaţi de stâlpi în 
faţa lui. Un stâlp era gol. Intestinele şi băşica lui Bakravan 
se goliră fără voia lui. 

— Grăbeşte-te, Ahmed! strigă nervos comandantul 
plutonului. 

— Voia lui Allah, spuse Ahmed. 

ÎI târî voios pe Bakravan până la stâlpul liber, aflat lângă 
cel al lui Paknouri, care aiura pierdut în propriul său Iad. 


— Deci până la urmă tot n-ai scăpat! Aşa e drept. Am auzit 
cu toţii minciunile tale. Ai minţit în faţa lui Allah! Te ştim cu 
toţii, ştim ce-ai făcut, cunoaştem necredinţa ta, ştim că ai 
încercat chiar să-ţi cumperi calea către Paradis cu daruri 
date Imamului, Allah să-l apere. De unde ai făcut rost de 
toţi banii, dacă nu din camătă şi furt? 

Salva de gloanţe nu fu deloc precisă. Comandantul 
plutonului folosi alene revolverul ca să-l reducă la tăcere pe 
unul dintre condamnaţi, apoi pe Bakravan. 

— Nu l-aş fi recunoscut, spuse repezit bărbatul. Asta arată 
cât de răi şi mincinoşi sunt ziariştii. 

— Asta nu-i Hassan Turlak, spuse Ahmed. El vine după aia. 

Omul se holbă la el. 

— Atunci cine-i ăsta? 

— Un negustor din bazar spuse Ahmed. Negustorii din 
bazar sunt cămătari fără credinţa. Eu ştiu. Ani de zile am 
lucrat acolo pentru Farazan strângând excremente, ca şi 
tatăl meu înaintea mea, până când m-am făcut zidar, cu 
Yusuf. Dar ăsta... Râgâi. 

—. ăsta a fost cel mai bogat cămătar. Nu-mi aduc aminte 
prea multe de el decât cât de bogat era, da-mi amintesc 
totul despre femeile lui. Nu şi-a învăţat şi nu şi-a domolit 
niciodată femeile, care n-au purtat niciodată chador, 
împăunându-se cu trupul lor. Îmi amintesc totul despre 
diavoliţa de fii-sa, care trecea pe strada zarafilor din timp în 
timp, pe jumate goală, cu pielea ca spuma laptelui, cu părul 
fluturând, cu sânii jucând, cu şoldurile ademenitoare, cea 
căreia i se zice Şeherazada, care arată aşa cum crez că 
trebuie s-arate o huruie. Îmi amintesc tot despre ea - şi 
cum am blestemat-o că mi-a strecurat gânduri păcătoase în 
cap, înnebunindu-mă, ca pe toţi ceilalţi ca mine, încercând 
să ne ispitească... 

Îşi scarpină scrotul, simţindu-şi membrul întărindu-se. 
Allah s-o blesteme pe ea şi pe toate femeile care nu se 
supun legilor lui Allah şi iscă gânduri păcătoase în noi, 
împotriva Cuvântului lui Allah. O, Allah, fă aşa ca s-o pot 


pătrunde, sau fă-mă martir şi du-mă direct în Paradis, ca s-o 
fac acolo. 

— A fost vinovat de toate crimele, spuse, întorcându-se cu 
spatele. 

— Dar... dar a fost condamnat? strigă după el 
comandantul plutonului. 

— Allah 1-a condamnat, sigur că 1-a condamnat. Stâlpul 
aştepta şi mi-ai spus să mă grăbesc. A fost voia lui Allah! 
Allah e mare! Allah e mare! Acum am să ţi-l aduc pe Turlak, 
hulitorul... 

Ahmed ridică din umeri. 

— A fost voia lui Allah! 

CAPITOLUL 28 

Lângă Bandar-e Delam; ora 11,58 dimineaţa. Era vremea 
rugăciunii de amiază şi autobuzul străvechi, şubred şi 
supraîncărcat se opri pe marginea drumului. Urmând 
ascultători un mullah, pasager şi el, toţi mahomedanii 
coborâră, îşi desfăcură covoraşele de rugăciuni şi îşi 
închinară sufletele lui Allah. Cu excepţia familiei de indieni 
hinduşi care se temeau că-şi vor pierde locurile, cei mai 
mulţi dintre ceilalţi pasageri nemahomedani coborâseră şi 
ei, Tom Lochart printre ei, bucurându-se de ocazia de a-şi 
dezmorţi picioarele sau de se uşura. Armeni creştini, evrei 
orientali, o pereche de nomazi kashakai - care, deşi 
mahomedani, erau scutiţi de un străvechi obicei de 
obligaţia rugăciunii de amiază, iar femeile lor de portul 
vălului sau chadorului - doi japonezi şi câţiva arabi creştini, 
toţi foarte conştienţi de prezenţa singurului european. 

Ziua era călduroasă, ceţoasă şi umedă din pricina 
apropierii de apele Golfului. Iom Lochart se sprijini obosit 
de capota maşinii, de sub care motorul supraîncălzit lăsa să 
scape aburi. Il durea capul, simţea înţepături în încheieturi 
şi junghiuri în muşchi din pricina marşului său forţat de la 
Barajul Dez, acum aflat la aproape trei sute de kilometri 
spre nord, şi a călătoriei inconfortabile în autobuzul 
aglomerat, zgomotos, care zdruncina cumplit. Tot drumul 


de la Afhaz, unde reuşise să ducă cu vorba Gărzile Verzi şi 
să se urce în autobuz, stătuse înghesuit cu alţi doi inşi pe o 
banchetă pe care abia era loc pentru doi oameni - unul 
dintre ei, un tânăr membru al Gărzilor Verzi, ţinându-şi în 
braţe carabina M 16 laolaltă cu copilul, în timp ce soţia lui, 
însărcinată, stătea în picioare pe îngustul culoar dintre 
scaune, printre treizeci de alţi pasageri înghesuiți într-un 
spaţiu pentru cincisprezece. Fiecare banchetă era la fel de 
încărcată cu bărbaţi, femei şi copii de toate vârstele, aerul 
fetid, glasurile bolborosind într-o mulţime de limbi. 
Deasupra capului şi sub picioarele lor saci, cutii, boccele şi 
lăzi pline cu legume sau pui pe jumătate morţi, una sau 
două capre sfrijite, subalimentate, cu picioarele legate. 
Portbagajul de pe acoperiş la fel de încărcat. Dar sunt al 
dracului de norocos că mă aflu aici, se gândi, retrăindu-şi 
suferinţele, ascultând cu o jumătate de ureche incantaţia 
adormitoare a Shahadel. 

Cu o zi în urmă, la Dez, pe înserat, când auzise elicopterul 
decolând, ieşise de sub micul ponton binecuvântându-l pe 
Dumnezeu că scăpase. Apa fusese foarte rece şi tremura, 
dar culesese de jos pistolul mitralieră, verificase percutorul 
şi apoi urcase către casă. Uşa era descuiată. În frigiderul 
care încă zumzăia plăcut, alimentat cu curent electric de la 
generatorul propriu, găsise mâncare şi băutură. Înăuntrul 
casei era cald. Îşi scosese hainele şi le uscase pe o sobă 
electrică, înjurându-i pe Valik şi Seladi, încredinţându-i 
Satanei. 

— Ticăloşii! Ce dracu le-am făcut altceva decât să le salvez 
afurisitele de capete? 

Căldura şi luxul casei erau tentante. Oboseala îl făcea să 
sufere. Noaptea ce trecuse o petrecuse la Isfahan aproape 
fără să doarmă. Aş putea dormi, să plec în zori, se gândise. 
Am o busolă şi cunosc cât de cât drumul. Ocolesc aeroportul 
Aii Abbasi de care vorbeau, apoi mă îndrept către est până 
la şoseaua principală Kermanshah-Ahwaz-Abadan. N-ar 
trebui să am probleme să urc într-un autobuz sau să mă ia 


cineva cu maşina. Aş putea să plec acum. Luna o să-mi 
lumineze calea şi, în plus, n-am să fiu prins aici dacă baza 
trimite vreo patrulă; Aii era şi el neliniştit în privinţa asta, 
ca şi Seladi. Am fi putut fi zăriţi foarte uşor, foarte uşor, dar 
oricum, dacă te opreşte cineva, ce le spui? 

Se gândise la asta câtă vreme îşi pregătise un brandy cu 
sifon şi ceva de mâncare. Valik şi ceilalţi deschiseseră două 
conserve de câte o jumătate de kilogram dintr-un minunat 
caviar cenuşiu de Beluga şi le lăsaseră nepăsători pe masa 
din sufragerie, încă pe jumătate pline. Le mâncase cu 
plăcere. Marşul forţat prin munţi fusese dificil, dar nu atât 
de rău pe cât se-aşteptase. 

Imediat după răsăritul soarelui ajunsese la şoseaua 
Kermanshah-Ahwaz-Abadan, aproape imediat fusese luat cu 
maşina de nişte muncitori constructori coreeni care 
evacuau laminorul pe care-l construiau, sub un contract, la 
Kermanshah. Era aproape o tradiţie ca străinii sa se ajute 
între ei la drum. Se îndreptau către aeroportul Abadan, 
unde li se spusese că îi aştepta un mijloc de transport care 
să-i ducă pe calea aerului înapoi în Coreea. 

— Multe lupte la Kermanshah, îi spuseseră într-o engleză 
opintită. Toată lumea puşti. lranienii omoară unul altul. Toţi 
nebuni, barbari, mai răi ca japonezii! 

Îl lăsaseră la autogara din Ahwaz. Ca prin minune, reuşise 
să ducă cu vorba pe cei de-acolo şi să-şi facă rost de un bilet 
în următorul autobuz care trecea pe lângă Bandar-e Delam. 

Da. Şi-acum? Îşi aminti întunecat cum, după ce aruncase 
cutiile goale de caviar în grămada de gunoi, se răzgândise 
şi le luase de-acolo, îngropându-le, apoi se întorsese şi 
ştersese paharul pe care-l folosise şi chiar clanţa uşii. Ar 
trebui să te cauţi la cap! Parcă or să se uite după 
amprente?! Da, dar la vremea aia am crezut că-i mai bine 
să nu las nici o urmă c-am fost pe-acolo! Eşti nebun! Eşti pe 
documentele de zbor la Teheran, i-ai luat fără autorizaţie pe 
Valik şi familia lui, apoi fuga de la Isfahan, ai transportat 
duşmani ai statului şi i-ai ajutat să evadeze. Va trebui să 


răspunzi pentru asta, indiferent dacă în faţa SAVAK-ului sau 
a lui Khomeini! Şi cum o să justifice S-G sau Mclver lipsa 
unui elicopter iranian, care ajunge în Kuweit sau Bagdad, 
sau unde dracu' o s-ajungă ăsta, şi o să fie anunţat? 

Ce încurcătură împuţită! 

Da. Şi-apoi mai e Şeherazada... 

— Nu-ţi face griji, aga, îi întrerupse cineva gândurile, 
suntem toţi în mâinde lui Allah. 

Mullahul zâmbea uitându-se în sus către el. Era un bărbat 
tinerel, bărbos şi se urcase în autobuz la Ahwaz cu soţia şi 
trei copii. Pe umăr purta o carabină. 

— Şoferul spune că vorbeşti farsi şi că e?ti din-Canada,?i 
din Poporul Cărţii. 

— Da, da, sunt, aga! răspunse Lochart cu un efort de 
voinţă. 

Rugăciunea se isprăvise şi acum toată lumea se înghesuia 
în uşa autobuzului. 

— Atunci şi dumneata vei merge în Paradis, aşa cum a 
făgăduit Profetul, dacă vei fi găsit demn de asta. Deşi nu în 
partea noastră de Paradis. Mullahul zâmbi timid. Iranul va fi 
primul stat din lume cu adevărat islamic, din vremurile 
Profetului până azi. Din nou zâmbetul timid. Eşti... eşti 
prima persoană a Cărţii pe care o întâlnesc sau cu care 
vorbesc. Ai învăţat să vorbeşti farsi la şcoală? 

— Am fost la şcoală, Excelenţă, dar cea mai mare parte a 
vremii am avut profesori particulari. 

Lochart îşi ridică sacul de zbor pe care-l luase cu el pentru 
mai multă siguranţă şi porni să se aşeze la coadă. Locul său 
era deja ocupat. Alături de drum se uşurau câţiva pasageri 
- bărbaţi, femei şi copii. 

— Şi Excelenţa lucrează în petrol? 

Mullahul se aşeză la coadă lângă el şi imediat oamenii se 
dădură la o parte ca să-l lase s-o ia înainte. În autobuz, 
pasagerii începuseră deja să se certe, câţiva strigând la 
şofer să se grăbească. 


— Da, pentru marele vostru IranOil, răspunse Lochart, 
conştient că cei din apropiere ascultau şi ei, înghiontindu-se 
ca să ajungă mai aproape, să audă mai bine. 

Nu mai ai mult de mers, îşi zise. Aeroportul nu poate să fie 
la mai mult de câteva mile distanţă. Chiar cu puţin înaintea 
amiezei zărise pentru câteva clipe un '212 îndreptându-se 
într-acolo dinspre Golf. Era prea departe ca să-şi poată da 
seama dacă era civil sau militar, dar se îndrepta în direcţia 
unde se afla aeroportul. Ar fi grozav să mă-ntâlnesc cu Rudi 
şi cu ceilalţi, să trag un pui de somn şi... 

— Şoferul spunea că ai fost într-o excursie lângă 
Kermanshah... 

— În Luristan, la sud de Kermanshah. 

Lochart se concentra. Reluă povestea asupra căreia se 
hotărâse, aceeaşi pe care o spusese la ghişeul de bilete de 
la Ahwaz şi Gărzilor Verzi care vroiseră şi ele să ştie cine 
era şi ce căuta acolo. 

— Am fost într-o excursie pe munţi, în nordul Lunstanului, 
şi am rămas blocat acolo într-un sat, din pricina unui viscol, 
o săptămână. Mergeţi la Shiraz? 

Acesta era capătul liniei. 

— Shiraz e locul unde e moscheea mea şi locul naşterii 
mele. Vino, o să stăm împreună. 

Mullahul se aşeză pe cel mai apropiat loc, lângă un bătrân, 
puse unul dintre copii pe genunchi şi arma între picioare, 
lăsându-i lui Lochart un colţ de scaun. Lochart se supuse 
fără tragere de inimă, nevrând să stea lângă un mullah 
vorbăreţ şi curios, dar în acelaşi timp recunoscător pentru 
un loc unde se putea aşeza. 

Autobuzul se umplu repede. Oamenii se înghesuiau pe 
lângă ei, încercând să-şi facă loc sau să ajungă şi mai 
departe, în spate. 

— Ţara domniei tale, Canada, se învecinează cu Marele 
Satan, nu-i aşa? 

— Canada şi America au graniţe comune, spuse Lochart, 
cu un gust amar în gură. Cea mai mare parte a 


americanilor sunt din Poporul Cărţii. 

— Ah, da, dar mulţi sunt evrei şi zionişti. Şi evreii şi 
zioniştii şi creştinii sunt împotriva Islamului, duşmani ai 
Islamului şi deci împotriva lui Allah. Nu-i adevărat că evreii 
şi zioniştii stăpânesc Marele Satan? 

— Dacă vrei să spui America, nu, aga, nu e aşa! 

— Dar dacă o spune Imamul, atunci este aşa! Mullahul era 
foarte încrezător şi binevoitor şi cită din Coran: 

— Căci Allah s-a mâniat pe ei şi se vor chinui de-a pururi”. 
Apoi adăugă: Dacă Imamul... 

În celălalt capăt al autobuzului se stârni agitaţie şi se 
întoarseră într acolo. Zăriră pe unul dintre iranieni 
smucindu-l furios pe indianul cu turban de pe locul său, ca 
să-i ia locul. Indianul se forţă să zâmbească şi rămase în 
picioare. După obicei, primul care se, aşeza avea dreptul să 
rămână pe loc, netulburat. Avalanşa de glasuri se porni din 
nou şi-apoi un alt bărbat dintre cei înghesuiți pe culoar 
începu să blesteme cu glas tare pe toţi străinii. Era 
îmbrăcat grosolan, înarmat şi stătea alături de cei doi 
japonezi, care se înghesuiau pe o banchetă alături de un 
bătrân kurd zdrenţăros, şi-i ţintuia cu privirea. 

— De ce necredincioşii străini stau jos în timp ce noi stăm 
în picioare? Cu ajutorul lui Allah, nu mai suntem slugile 
necredincioşilor! spuse şi mai furios şi îi împunse cu 
degetul. Mişcaţi-vă! 

Niciunul dintre japonezi nu se clinti. Unul dintre ei îşi 
scoase ochelarii şi îi zâmbi. Omul şovăi şi fu gata să 
izbucnească, apoi se răzgândi, se întoarse şi răcni la şofer 
să se grăbească. înainte de a-şi pune ochelarii la loc pe nas, 
japonezul prinse privirea lui Lochart, mişcă uşor din cap şi-i 
zâmbi. 

Lochart zâmbi la rândul său. La Ahwaz, în timp ce se- 
nghesuiau cu toţii la autobuz, unul dintre japonezi i se 
adresase într-o engleză acceptabilă: 

— Urmaţi-ne, sir. La orele de vârf, în autobuzele şi 
trenurile din Tokio e mult mai rău. 


Cu mare risipă de politeţuri, cei doi îşi croiră la iuţeală 
drum?i găsiră un loc, iar pentru ei locuri la spatele 
autobuzului. În timpul opririi de la amiază pălăvrăgiseră 
puţin, istorisindu-i că erau ingineri la lran-loda şi se 
întorceau din concediu. 

— Ah, spuse vesel mullahul, văzând că şoferul se strecura 
înapoi pe locul său. Acum plecăm, mulţumită lui Allah! 

Şoferul porni autobuzul făcând multă tevatură şi acesta o 
porni, legănându-se, la drum. Strigă: 

— Următoarea staţie Bandar-e Delam - dac-o vrea Allah! 

— Voia lui Allah! 

Mullahul era foarte mulţumit. Îşi întoarse din nou atenţia 
către Lochart, strigând ca s-acopere zgomotul: 

— Aga, ce spuneai despre Marele Satan? 

Lochart ţinea ochii închişi, prefăcându-se că nu-l aude. 
Mullahul îl atinse. 

— Ce spuneai, aga, despre Marele-Satan? 

— Nu spuneam nimic, aga. 

— Ce? Nu te-am auzit! 

Lochart păstră o mască politicoasă, conştient de primejdia 
în care se afla, şi spuse mai tare: 

— Nu spuneam nimic, aga. Drumul e foarte obositor, nu-i 
aşa?! închise din nou ochii. Cred c-am să dorm puţin. 

— De ce să nu spui nimic! strigă în jos către el un tânăr ce 
stătea-n picioare pe culoar. America e vinovată pentru toate 
necazurile noastre. Dacă n-ar fi fost America, ar fi pace în 
toată lumea. 

Lochart se încăpăţână să-şi ţină ochii închişi şi încercă Să- 
şi astupe urechile, ştiind că era la capătul răbdării, 
jumătate din el dorind să aibă pistolul mitralieră sub scurtă, 
cealaltă jumătate recunoscătoare că se afla în geantă. 
Mullahul îl scutură de mânecă. 

— Înainte de-a adormi, aga, nu eşti de acord că lumea ar 
arăta mult mai bine fără blestemata de Americă? 

Lochart se luptă cu furia din el şi rămase cu ochii închişi. O 
altă zguduitură mai apăsată, de data asta venind dinspre 


culoar, şi tânărul îi strigă în ureche: 

— Răspunde-i Excelenței Sale! 

Lochart se simţi brusc sătul de toată propaganda 
antiamericană şi de minciunile pe care i le serveau întruna. 
Alb de furie, deschise ochii, respinse mâna bărbatului şi 
explodă în engleză: 

— Ei bine, o să-ţi spun, mullahule. Ai face bine să-i 
mulţumeşti lui Allah că există America, pentru că fără ea 
acolo, în lumea asta afurisită n-am fi nimic şi-am fi cu toţii 
într-un afurisit de gulag sau sub pământ - tu, eu, smucitul 
ăsta şi chiar Khomeini. 

— Ce? 

ÎI văzu pe mullah cu gura căscată şi realiză că vorbise în 
engleză. Puse frâu valului de vorbe şi spuse în farsi, ştiind 
că n-avea cum să le explice logic: 

— Citam din Sfânta Biblie în engleză, spuse, inventând la 
iuţeală ceva. Rosteam cuvintele spuse de Abraham la 
mânie. N-a spus Abraham: „răul bântuie pământul sub 
multe feţe. E datoria credincioşilor să... să se apere de rău, 
de orice fel de rău, de toate relele”. Nu-i aşa? 

Mullahul îl privi ciudat şi cită din Coran: 

— Şi Dumnezeu i-a zis lui Abraham: 'Te voi pune în fruntea 
noroadelor pământului. Şi Abraham i-a spus: şi a neamului 
meu. Dumnezeu i-a zis: Supuşii mei nu adăpostesc făcătorii 
de rele”. 

— Adevărat, răspunse Lochart. Şi-acum trebuie să mă 
gândesc la Dumnezeul cel Unic, Dumnezeul lui Abraham a 
lui Moise şi lisus şi Mohammed. Fie-i numele lăudat! 

Închise ochii. Inima îi bătea cu putere. În orice clipă se 
aştepta să primească în faţă patul armei tânărului furios 
sau ca mullahul să strige, cerând şoferului să oprească 
autobuzul. Nu se aştepta la îndurare, dar momentul trecu 
şi-l lăsară cu presupusa sa rugăciune. 

Mullahul oftă, lipsa de spaţiu înghesuindu-l în 
necredincios. Mă întreb cum se roagă un Necredincios fie şi 


din Poporul Cărţii, îşi zicea. Ce-i spune el lui Allah? Sunt 
într-adevăr de plâns. 

La aeroportul Bandar-e Delam; ora 12,32 după-amiază. 
Maşina Forţelor Aerienelraniene, cu steagul verde al lui 
Khomeini fluturând, trecu pe lângă santinelele adormite de 
la poartă şi trase într-un vârtej de praf în faţa rulotei care-i 
servea lui Rudi de birou. Din ea coborâră doi ofiţeri în 
uniforme impecabile şi odată cu ei trei Gărzi Verzi. Rudi 
Lutz ieşi să întâmpine ofiţerii: un maior şi un căpitan. când 
îl recunoscu pe căpitan, se lumină la faţă. 

— Salut, Hushang! Mă întrebam ce mai faci! Ofiţerul mai 
în vârstă îl întrerupse furios: 

— Sunt maiorul Qazani, contraspionajul aviaţiei. Cum de 
un elicopter iranian, aflat sub controlul vostru, încearcă să 
părăsească spaţiul aerian iranian, nerespectând ordinele 
repetate ale unei patrule de interceptare şi dispre?uind 
complet instrucţiunile controlului de la sol? 

Rudi se holbă aiurit la el. 

— Nu e în zbor decât unul singur dintre elicopterele mele, 
pentru un CASEVAC cerut de controlul radar de la Abadan. 

— Care-i numărul de înregistrare? 

— EP-F1XX. Ce înseamnă toate astea? 

— Asta vreau să ştiu! 

Maiorul Qazani trecu pe lângă el, intră în rulotă şi se 
aşeză. Însoţitorii din Gărzile Verzi aşteptară. 

— Vino încoace, îl chemă iritat maiorul. Stai jos, căpitane 
Lutz. 

Rudi şovăi, apoi se aşeză la biroul său. Prin câteva găuri de 
glonţ din peretele din spatele lui se strecurau raze de 
lumină. Gărzile Verzi şi celălalt ofiţer intrară şi şi închiseră 
uşa. 

— Ce e HXX? Un 206 sau un '212? întrebă maiorul. 

— E un 206. Ce se... 

— Câte '212 ai aici? 

— Două: HXX şi HGG. Radarul de la Abadan a autorizat 
ieri HXX pentru un zbor CASEVAC la Kowiss, să care răniții 


în urma unui atac al fedainilor, ieri în zori. 

— Da, am auzit despre asta. Şi că aţi dat o mână de ajutor 
Gărzilor să-i trimită în Iadul pe care-l merită pentru care 
mii de mulţumiri! EP-HBC e un '212 înregistrat de S-G? 
Rudi şovăi. 

— Nu ştiu pe dinafară, domnule maior. Nu am aici 
evidenţa tuturor aparatelor noastre, dar aş putea afla dacă 
pot să prind baza noastră de la Kowiss. Radioul e întrerupt 
de o zi întreagă. Acum, vă rog, o să v-ajut din toate puterile, 
dar despre ce e vorba? 

Maiorul Qazani aprinse o ţigară, îi oferi una lui Rudi care 
scutură din cap. 

— E vorba de un '212: EP-HBC. Credem că e un JR 212 al 
S-G cu un număr necunoscut de persoane la bord, care a 
trecut graniţa în Irak cu puţin înainte de asfinţitul soarelui, 
ieri-seară, fără nici un fel de aprobare, nesocotind - aşa 
cum am mai spus - nesocotind ordinele explicite de 
aterizare date prin radio. 

— Nu ştiu nimic de asta! 

Mintea lui Rudi lucra febril. Trebuie c-a încercat cineva să 
fugă, îşi zise. 

— Nu e pasărea noastră. Noi nu putem nici măcar să 
pornim motoarele fără okay-ul controlului de zbor de la 
Abadan. Este SOP 

— Cum ai explica atunci acest HBC? 

— Ar putea fi un aparat Guerney care duce o parte din 
Personalul lor, sau de la oricare dintre celelalte companii de 
elicoptere. E foarte greu, uneori imposibil în ultima vreme, 
să completezi un plan de zbor. Ştiţi cum... ăăă... cât de 
instabilă a fost activitatea radar în ultimele săptămâni. 

— Instabilă” nu e un cuvânt bun, spuse căpitanul Hushang 
Abasi. 

Era un bărbat foarte chipeş, suplu, cu o mustață tunsă 
scurt, purta ochelari fumurii şi însemnele de armă, aripile, 
pe uniformă. Tot anul ce trecuse fusese staționat la Kharg, 
unde el şi Rudi se cunoscuseră. 


— Şi dacă e un aparat S-G? 

— Atunci trebuie să existe o explicaţie potrivită. Rudi era 
bucuros că Hushang trecuse cu bine prin revoluţie, în 
special pentru că fusese întotdeauna un critic nestăpânit al 
mullahilor care se amestecau în guvernare. 

— Sunteţi sigur că e un zbor ilegal? 

— Sunt sigur că zborurile legale au autorizări de zbor, 
aparatele ce efectuează zboruri legale se supun regulilor 
traficului aerian şi aparatele ce efectuează zboruri legale 
nu încearcă să se ascundă şi nu trec graniţa în viteză, spuse 
Hushang, şi sunt aproape sigur că am văzut sigla S-G la 
prima mea trecere, Rudi. 

Ochii lui Rudi se îngustară. Hushank era un foarte bun 
pilot. 

— Ai zburat la interceptare? 

— Am condus patrula. 

În rulotă se aşternu tăcerea. 

— Vă deranjează dacă deschid o fereastră, domnule 
maior? Fumul îmi dă dureri de cap. 

Maiorul spuse nervos: 

— Dacă HBC este un elicopter S-G, cineva o să se aleagă 
cu mai mult decât o durere de cap. 

Rudi deschise fereastra. 

HBC pare a fi una dintre înregistrările noastre. Ce dracu 
s-a întâmplat? Parc-am fi sub o vrajă, sub un blestem, în 
ultimele zile! Mai întâi psihopatul ăla, Zataki, şi uciderea 
mecanicului nostru, apoi sărmanul Kyabi, apoi atacul din 
zori al afurisiţilor de fedaini, ieri, cât pe-aci sa ne ucidă şi 
rănindu-l pe Jon Tyrer. Christoase, sper ca Jon e teafăr şi 
acum alte necazuri. Se aşeză din nou, simțindu-se foarte 
obosit. 

— 'Tot ce pot face e să-ntreb. 

— Cât de departe în nord operaţi? întrebă maiorul. 

— De obicei Ahwaz. Dezful ar fi cam limita noastră 
extremă. 


Interfonul bazei sună. Ridică receptorul şi nu observă 
privirea pe care şi-o aruncară cei doi piloţi. Era Fowler 
Joines, mecanicul şef. 

— Alo, e-n regulă? 

— Da, mulţumesc, fii fără grijă. 

— Daca ai nevoie de ajutor, amice, sosim în fugă. Telefonul 
se închise. Se întoarse către maior, simțindu-se ceva mai 
bine. 

De când îl înfruntase pe Zataki, toţi oamenii săi şi piloţii îl 
tratau de parcă era însuşi Boierul Gavallan; iar de ieri, de 
când fuseseră respinşi fedainii, chiar şi komitehul Gărzilor 
Verzi se purta foarte respectuos cu el - toţi, cu excepţia 
administratorului bazei, Yemeni, care tot mai încerca să-i 
facă zile fripte. 

— Dezful e la limita extremă. În zbor dus. Odată am 
zburat... 

Se opri. Era cât pe-aci să spună „odată am zburat cu 
supervizorul de zonă până la Kermanshah”. Dar atunci, 
amintirea felului brutal şi ilogic în care fusese ucis Boss 
Kyabi se trezi şi din nou simţi că-l cuprinde greaţa. Văzu că 
maiorul şi Hushang îl priveau lung; 

— lertaţi-mă. Vroiam să spun, domnule maior, odată am 
avut un zbor până la Kermanshah. Cu realimentare, după 
cum ştiţi, suntem foarte mobili. 

— Da, căpitane Lutz, da, ştim. 

Maiorul strivi mucul ţigării şi aprinse alta. 

— Primul ministru Bazargan, desigur cu aprobarea 
prealabilă a Ayatolahului Khomeini, adăugă el precaut, 
neavând încredere în Abbasi sau în Gărzile Verzi, care ar fi 
putut şi ele pe ascuns să înţeleagă engleza, a emis ordine 
stricte în privinţa tuturor aparatelor de zbor din Iran, în 
special a elicopterelor. Acum o să chemăm Kowissul. 

Intrară în încăperea emiţătorului. Yemeni începu imediat 
să protesteze că nu poate să aprobe legătura fără 
Îngăduinţa komitehului local - în care el se numise 
membru, ca singurul care putea să scrie şi să citească. Unul 


dintre cei din Gărzile Verzi se pregăti să plece să-i 
convoace, dar maiorul îl dădu la o parte pe Yemeni şi obţinu 
ce voia. 

Kowissul nu răspunse chemărilor lor. 

— Voia lui Allah! 

— O să fie mai bine după apusul soarelui, aga! spuse 
operatorul radio Jahad, în farsi. 

— Da, mulţumesc. 

— Ce vă trebuie, aga, spuse Yemeni, grosolan, detestând 
pe cei ce-i încălcaseră atribuţiile, iar uniformele Şahului 
aproape scoţându-l din minţi. O să fac eu pentru domniile 
voastre. 

— N-am nevoie de tine pentru nimic, fiu de căţea! se răsti 
maiorul furios şi toată lumea tresări, iar Yemeni înţepeni de 
spaimă. Dacă-mi faci necazuri, am să te târăsc în faţa 
tribunalului nostru pentru amestec în treburile primului 
ministru şi ale lui Khomeini. leşi afară! 

Yemeni dispăru. 

Gărzile Verzi râseră şi unul dintre ei spuse: 

— Să-i sparg capul, aga? 

— Nu, nu, mulţumesc. Nu-i mai important decât o muscă 
pe balega unei cămile. 

Trase din ţigară învăluindu-se de fum, după care privi 
gânditor către Rudi. Veştile despre cum îl salvase acest 
german pe Zataki, cel mai important comandant al Gărzilor 
Revoluţionare din zonă, ajunseseră până la baza aeriană. 
Se ridică şi se duse la fereastră. Afară se vedea maşina lui şi 
steagul verde al lui Khomeini şi Gărzile Verzi pierzându-şi 
vremea prin preajmă. 

Gunoaie, îşi zise. Fii de căţea. Toţi! N-am scăpat de 
stăpânirea şi influenţa americanilor şi nu am ajutat la 
alungarea Şahului ca să lăsăm frânele vieților noastre şi 
minunatele noastre palate unor păduchioşi,oricât de viteji 
ar fi unii dintre ei. 

— Aştepţi aici, Hushang! Am să las două gărzi cu tine! 
Aşteaptă aici şi ia legătura cu ajutorul lor. Am să trimit 


maşina după tine. 

— Am înţeles! 

Aruncându-i din nou o privire dură lui Rudi, maiorul spuse 
în englezeşte: 

— Vreau să ştiu daca HBC este un elicopter S-G, care-i 
este baza şi cum a ajuns în zona asta şi cine era la bord. 

Dădu ordinele necesare şi plecă într-un vârtej de praf. 

Hushang trimise gărzile să spună celorlalţi ce se întâmpla. 
Acum cei doi erau singuri. 

— Deci, spuse zâmbind şi întinse mâna. Mă bucur că te 
văd, Rudi. 

Îşi strânseră mâinile călduros. 

— Mă întrebam cum... cum te-ai descurcat. Hushang râse. 

— Vrei să spui dacă am fost lichidat? O, nu crede toate 
poveştile alea, Rudi, nu, totul e grozav! când am plecat din 
Kharg am petrecut o vreme la Dushan Tappeh, apoi am 
venit aici, la Baza Aeriană Abadan. Rudi aşteptă. 

— Şi după asta? 

— Şi după asta... Hushang se gândi un moment. Şi după 
asta, când Şahul a părăsit Iranul, comandantul bazei ne-a 
aliniat pe toţi până la ultimul şi ne-a spus că el consideră 
jurământul nostru de credinţă anulat. Toţi ei din armată am 
jurat credinţă Şahului personal, dar când a plecat, 
jurămintele noastre par să fi fost cumva repudiate. 
Comandantul ne-a cerut tuturor - ofiţeri şi auxiliari - să 
alegem ce vroiam să facem: să rămânem sau ă plecăm. 
„Dar, a adăugat el la sfârşit, în această unitate transferul de 
putere către noul guvern legal se va face în ordine”. Ni s-au 
dat douăsprezece ore să hotărâm. Hushang se încruntă. 
Câţiva au plecat. Cei mai mulţi ofiţeri superiori. Ce-ai fi 
făcut, Rudi? 

— As fi rămas, desigur! Heimat ist immer Heimat! 

— Ce? 

— Ţara ta rămâne întotdeauna ţara ta. 

— Î, da. Da, aşa am zis şi eu. O umbră îi trecu pe faţă. 
După ce am ales cu toţii, comandantul 1-a chemat pe 


ayatolahul Ahwazi, şeful ayatolahilor, şi a făcut oficial 
transferul de putere apoi s-a împuşcat. A lăsat o notă 
spunând: „loată viaţa mea l-am servit pe Mohammed Reza 
Şah, aşa cum tatăl meu 1-a servit pe Reza Şah, tatăl său. 
Nu pot să servesc mullahi sau politicieni, sau să trăiesc cu 
mirosul trădării care a cuprins ţara”. Rudi şovăi: 

— Era vorba de americani? 

— Maiorul crede că s-a referit la generali. Unii dintre noi 
cred că s-a referit la trădarea Islamului. 

— De către Khomeini? 

Rudi îl văzu pe Hushang privindu-l lung, cu ochi căprui, 
nevinovaţi, pe o faţă ca cioplită în marmură şi pentru o 
secundă avu sentimentul stânjenitor că acesta nu mai era 
prietenul său, ci cineva purtând acelaşi chip, cineva gata să- 
i întindă o cursă. O cursă pentru ce? 

— Un astfel de gând ar însemna trădare, nu?! spuse 
Hushang. 

Era o propoziţie, nu o întrebare şi un fior care îndemna la 
prudenţă îl străbătu pe Rudi. 

— Mi-e teamă pentru Iran, Rudi! Suntem atât de expuşi, 
atât de preţioşi pentru ambele superputeri, urâţişi invidiaţi 
de atât de mulţi vecini... 

— Ei, dar armatele voastre sunt cele mai mari şi mai bine 
echipate din zonă. Voi sunteţi puterea în Golf. 

Se duse la micul frigider încorporat în perete. 

— Ce-ar fi să împărţim o sticlă de bere rece ca gheaţa? 

— Nu, mulţumesc! 

De obicei o făceau plini de desfătare. 

— Ţii regim? 

Celălalt scutură din cap şi zâmbi ciudat. 

— Nu, m-am lăsat. E darul meu pentru noul regim. 

— Atunci o să bem ceai, ca pe vremuri, spuse Rudi fără să 
schimbe tonul vocii. 

Intră în bucătărie şi puse ceainicul pe foc, dar se gândea: 
Hushang s-a schimbat, într-adevăr, dar dacă ai fi în locul lui 
şi tu te-ai fi schimbat. Lumea lui e cu dosu-n sus, ca 


Germania de Vest şi Germania de Est, dar nu-i chiar aşa de 
rău. 

— Ce face Aii? întrebă. 

Aii era fratele mai în virată a lui Hushang, pe care acesta-l 
adora, pilot de elicopter, pe care Rudi nu-l întâlnise 
niciodată, dar despre care Hushang vorbea întotdeauna, 
râzându-şi de legendarele sale aventuri şi cuceriri de la 
Teheran, Paris şi Roma - în vremurile vechi, minunatele 
vremuri vechi, îşi zise, poate prea emfatic. 

— Aii cel Mare se simte minunat şi el, spuse Hushang cu 
un zâmbet de încântare. 

Chiar înainte de plecarea Şahului ei discutaseră în taină ce 
alegere ar fi fost bine să facă şi căzuseră de acord că, orice 
s-ar fi întâmplat, aveau să rămână: „Suntem încă armă de 
elită, o să putem pleca şi de aici înainte în Europa”. Zâmbi 
mândru de fratele său. Nu era invidios pe succesele lui, dar 
şi-ar fi dorit să poată avea măcar a zecea parte din ele. Dar 
va trebui s-o lase mai moale acum, cel puţin cât o să fie-n 
Iran. 

Ceainicul începu să clocotească. Rudi pregăti ceaiul. 

— Te superi dacă te-ntreb despre HBC? 

Trase cu ochiul pe uşă în cealaltă încăpere. Prietenul lui îl 
privea. 

— E-n regulă? 

— Ce vrei să ştii? 

— Ce s-a-ntâmplat? 

După o pauză, Hushang începu: 

— Eram comandantul patrulei de alarmă. Am decolat la 
alarmă şi ni s-a spus să interceptăm un elicopter care 
fusese zărit încercând să se strecoare în zona noastră. S-a 
dovedit a fi unul civil, ascunzându-se printre pereţii văilor 
din preajma localităţii Dezful. Nu răspundea chemărilor 
radio în farsi sau în engleză. Am aşteptat, ţinându-ne de el. 
Odată ajuns la loc deschis, am tras o rafală de avertisment 
şi atunci am crezut că recunosc emblema S-G. Dar n-a ţinut 
deloc cont de mine. Pur şi simplu-s-a depărtat de graniţă şi- 


a băgat cărbuni. Colegul meu a tras şi el, dar aparatul a 
continuat să se ferească. 

Ochii lui Hushang se îngustară la amintirea excitării de 
care fusese cuprins. Vânător şi vânat. Pentru prima dată 
atunci. Avea urechile pline de dulcele țipăt al reactoarelor 
sale, zgomotul paraziţilor radio şi ordinul „Armaţi 
rachetele!”. Mâinile şi degetele supunându-se, apăsând 
declanşatorul, racheta ratând prima dată când elicopterul 
executase o piruetă, săgetând într-o parte şi-n cealaltă, 
ager ca o libelulă, colegul său trăgând şi el şi ratând cu o 
fracțiune, rachetele nefiind cu detectoare de căldură. Altă 
ratare. Ajunseseră dincolo de graniţă. Dincolo de graniţă 
erau scăpaţi, dar nu şi de mine, de pedeapsă, aşa că am 
mers mai departe, cu tunurile străfulgerând, cu imaginea 
chipurilor la hublourile cabinei şi a globului de foc în care 
se dizolvase... când am ieşit din întoarcerea în care mă 
strivea acceleraţia şi m-am uitat din nou, dispăruse. 
Rămăsese doar un bulgăre de fum şi plăcerea. 

— L-am turtit! spuse. L-am dat jos! 

Rudi se întoarse ca să-şi ascundă tremurul. Presupusese 
că HBC scăpase, oricine ar fi pilotat. 

— N-au fost... supraviețuitori? 

— Nu, Rudi. A explodat. 

Se strădui să-şi păstreze vocea calmă şi profesională. 

— A fost... a fost prima mea ţintă. N-am gândit niciodată 
că avea să fie atât de dificil. 

N-a fost un adversar prea grozav, se gândi Rudi înfuriat şi 
dezgustat. Rachete şi tunuri împotriva a nimic, dar 
presupun că ordinele sunt ordine şi HBC era pe picior 
greşit, oricine îl pilota, oricine ar fi fost la bord. Ar fi trebuit 
să se oprească. Eu m-aş fi oprit. Oare?! Şi dac-aş fi fost 
pilotul avionului de vânătoare şi eram în Germania, iar 
elicopterul ar fi zburat către graniţa inamică cu Dumnezeu 
ştie cine la bord şi eu aş fi primit ordine să-Aşteaptă o clipă! 
Hushang a făcut-o în spaţiul aerian irakian? Ei bine, n-am 
să-l întreb. Hushang nu mi-ar spune dac-a făcut-o, sunt la 


fel de sigur cum sunt că Allah nu vorbeşte cu Khomeini - eu 
n-aş face-o. 

Mohorât, turnă din ceainicul de tablă în cel de porțelan şi- 
şi aduse aminte de celălalt ceainic de fier, din copilărie, apoi 
trase cu coada ochiului pe fereastră. Un vechi autobuz 
oprise pe drumul din afara aeroportul. Văzu coborând din 
el un bărbat înalt. Pentru moment nu-şi dădu seama cine e, 
apoi, cu un oftat de bucurie, îl recunoscu şi spuse repezit: 

— lartă-mă un moment. 

Se întâlniră la poartă. Gărzile Verzi îi priveau curioase. 

— Tom! Wiegehts? Ce mai faci? Ce dracu cauţi aici? De ce 
nu mi-ai spus că vii? Ce mai e pe la Zagros? Ce face Jean- 
Luc? 

Era atât de bucuros, că nu observă oboseala lui Lochart 
sau starea hainelor sale - prăfuite, rupte şi murdare de 
drum. 

— O grămadă de istorisit, Rudi, spuse Lochart. O 
grămadă! Dar sunt rupt. Am mare nevoie de nişte ceai şi de 
ceva somn. Okay? 

— Desigur! Rudi îi zâmbi larg. Desigur! Haide! Am să 
deschid ultima şi cea mai secretă sticlă de whisky, cea pe 
care mă prefăceam chiar faţă de mine însumi că n-o am şi o 
să... 

Atunci observă starea prietenului său şi zâmbetul îi 
dispăru. 

— Ce dracu ţi s-a-ntâmplat? Arăţi de parc-ai fi fost târât 
prin tufişuri! 

Observă imperceptibila mişcare din ochi a lui Lochart 
către gărzile care stăteau în apropiere, ascultând. 

— Nimic, Rudi. Absolut nimic. Mai întâi o baie. Da? 

— Sigur... Da, desigur. Tu... ăăă... poţi să foloseşti rulota 
mea. 

Deosebit de tulburat, porni alături de Lochart către 
aeroport. Nu-l văzuse niciodată atât de bătrân şi de încet. 
Părea tulburat, de parcă ar fi avut o aterizare forţată. 
Lângă hangar îl zări pe Yemeni iscodindu-i pe fereastra 


biroului. Powler Joines şi celălalt mecanic se opriseră din 
lucru şi porniseră câtre ei. Atunci, la capătul celălalt al 
bazei, îl văzu pe Hushang ieşind pe scările rulotei sale şi 
capul păru să-i explodeze. 

— O, Christoase, spuse rămânând cu gura căscată. Nu 
HBC! 

Lochart se opri brusc, culorile dispărându-i din obraji. 

— Cum dracu ai aflat de asta? 

— Da a zis că HBC a fost doborât! Doborât! Cum ai 
scăpat? Cum? 

— Doborât? 

Lochart se cutremură. 

— [isuse! Cine, cine a spus asta? 

Reflexele îl ajutară pe Rudi şi, fără să pară un gest anume, 
întoarse spatele către Hushang. „Ofiţerul iranian din uşă. 
Nu te uita, pentru Dumnezeu! Ela condus patrula de 
interceptare - F 14. Eli-a doborât.” 

Îşi puse un zâmbet îngheţat pe faţă, îl înşfacă pe Lochart 
de mână şi, din nou încercând să nu se trădeze, îl trase cu 
forţa către cea mai apropiată rulotă. 

— Poţi să te culci în rulota lui Jon Tyrer, spuse cu jovialitate 
forţată şi în clipa în care închise uşa în spatele lui îi şopti 
grăbit: Hushang a spus c-a doborât HBC lângă graniţa 
irakiană, înainte de apus, ieri. L-a distrus complet. Cum ai 
scăpat, cine era la bord? Repede! Spune-mi ce s-a- 
ntâmplat, repede! 

— Eu... n-am zburat pe ultima bucată. Nu eram în el, 
spuse Lochart, încercând să-şi pună mintea în funcţiune şi 
păstrând la rândul său glasul coborât, pentru că pereţii 
rulotei erau foarte subţiri. M-au lăsat la Barajul Dez. Am 
venit pe jos. 

— Barajul Dez? Ce dracu făceai acolo? Cine te-a lăsat? 

Lochart şovăi. Totul se întâmpla atât de repede... 

— Nu ştiu dacă ar trebui... ar trebui să... 

— Pentru Dumnezeu, au venit după HBC! Trebuie să 
facem ceva, repede! Cine-l pilota? Cine era la bord? 


— Toţi iranieni fugind din Iran. Toţi piloţi din Isfahan. 
Generalul Seladi, colonei şi maiori din Isfahan, nu le ştiu 
numele, generalul Valik şi soţia şi... Lochart se căzni să 
rostească... Şi cei doi copii. 

Rudi era uluit. Auzise despre Annoush şi cei doi copii şi-l 
întâlnise pe Valik de câteva ori. 

— Asta-i groaznic! Groaznic! Ce dracu o să le zic? 

— Ce? Despre ce? 

Cuvintele se rostogoliră singure. 

— Maiorul Qazani şi Hushang - au venit abia acum o juma' 
de oră. Maiorul abia a plecat, da mi s-a ordonat să-l găsesc 
pe HBC, unde are baza şi cine era la bord. Mi s-a ordonat să 
chem Kowissul şi să aflu şi Hushang o să asculte şi nu-i un 
prost. Nu e prost deloc. Şi e sigur că a văzut semnele S-G 
mai înainte de a-l face bucățele. Kowissul o să trebuiască să 
spună că-i pasărea noastră, a?a c-o să cheme Teheranul şi 
cu asta s-a sfârşit. 

Lochart se aşeză prostit pe una dintre cuşete. 

— l-am prevenit! I-am prevenit să aştepte până la lăsarea 
nopţii! Ce dracu am să fac? 

O bătaie în uşă. Îngheţară. 

— Skipper, eu sunt, Fowler. 'Ţi-am adus ceva ceai. M-am 
gândit că lui Tom i-ar prinde bine. 

— Mulţumesc! Aşteaptă o clipă, Fowler, spuse, apoi cobori 
vocea. Tom, ce povestim? Te-ai gândit la ceva? 

— Cel mai bun lucru care mi-a trecut prin cap a fostcă mă 
întorc de la o vacanţă în munţi, în Luristan, la sud de 
Kermanshah. Am fost prins într-un sat de o ninsoare, 
aproape o săptămână, şi până la urmă am luat-o pe jos. 

— Asta-i bine! Unde ţi-e baza? Lochart ridică din umeri. 

— Zagros. 

— Bine! Ţi-a cerut cineva actele de identitate până acum? 

— Da. Vânzătorul de tichete la Ahwaz şi nişte Gărzi Verzi. 

— Sheisse! 

Rudi deschise uşa. Fowler Joines aduse tava cu ceştile de 
ceai. 


— Ce faci, Tom? spuse el cu zâmbetul său fără dinţi. 

— Mă bucur să te văd, Fowler! Tot mai înjuri? 

— Nu a?a rău ca Jordon Porcărie. Ce face vechiul meu 
camarad? 

Oboseala îl învălui pe Lochart şi se lăsă pe spate, 
sprijinindu-se de perete. Zagros şi Jordon Porcărie, 
Rodrigues, Jean-Luc, Scot Gavallan şi ceilalţi, păreau atât 
de departe. 

— Încă poartă pălăria! spuse cu mare efort. 

Acceptă ceaiul recunoscător şi-l înghiţi. Fierbinte, gros, 
dens, cu lapte dulce condensat, cea mai mare găselniţă din 
lume. 

Ce-a zis Rudi? S-o şterg? Nu pot, se gândi cufundându-se 
în somn, nu fără Şeherazada. 

Rudi termină de istorisit lui Fowler povestea inventată de 
Lochart. 

— Împrăştie vestea. 

Mecanicul clipi. 

— O excursie pe munte? Tom Lochart? El, pe picioare? Cu 
ştii tu cine în afurisitul de Teheran? Te-ai ţicnit, Rudi 
bătrâne?! 

Rudi îl privi lung. 

— Cum spui, amice. 

Fowler se întoarse să vorbească cu Lochart, dar acesta 
adormise deja, cu chipul tras de istovire. 

— Mamă, €... 

Ochii săi albaştri, vicleni, aşezaţi adânc pe faţa săpată de 
riduri, se întoarseră către Rudi. 

— Am să împrăştii vestea asta de parc-ar fi afurisita de 
Facere însăşi. 

Plecă. Chiar înainte ca uşa să se închidă, Rudi prinse 
imaginea lui Hushang aşteptând lângă Tyrer şi-i păru rău 
că-l lăsase acolo, singur, atâta vreme. Se uită din nou scurt 
la Lochart. Săracul Tom! Ce dracu făcea-n Isfahan? 
Dumnezeule, ce încurcătură! Ce dracu să fac acum? Luă 


grijuliu ceaşca din mâinile lui Lochart, dar canadianul se 
trezi speriat. 

Pentru moment, Lochart nu-şi dădu seama unde se află, 
dacă e treaz sau visează. Inima-i bătea, o durere de cap îi 
întuneca vederea şi se închipuia înapoi la baraj, pe 
marginea apei, cu Rudi stând cu spatele la lumină, exact ca 
Aii, el neştiind dacă să se arunce asupra lui sau să rişte să 
sară în apă, vrând să strige „Nu trage! Nu trage...!” 

— Christoase, am crezut că erai Aii, gâfâi. lartă-mă! Acum 
mi-e mai bine. Nu te-ngrijora! 

— Aii? 

— Pilotul... Pilotul de pe HBC. Aii Abbasi! Vroia să mă 
ucidă. 

Pe jumătate adormit, Lochart îi istorisi ce se întâmplase. 
Atunci băgă de seamă că Rudi devenise alb ca varul. 

— Ce s-a-ntâmplat? 

Rudi arătă cu degetul mare spre uşă: 

— Acela-i fratele lui, Hushang Abbasi. El e cel care a 
doborât HBC. 

CAPITOLUL 29 

Teheran; ora 4,17 după-amiază. Amândoi bărbaţii priveau 
nemişcaţi, încordaţi şi nervoşi aparatul telex din biroul S-G 
aflat la ultimul etaj. 

— Dă-i drumul, pentru Dumnezeu! murmură Mclver şi 
aruncă din nou o privire iute pe ceas. 

Avionul trebuia să sosească la cinci treizeci. 

— Va trebui să plecăm în curând, Andy. Niciodată nu ştii 
cum e cu circulaţia. 

Gavallan se legăna absent într-un vechi balansoar ce 
scârţâia pe la încheieturi. 

— Da, dar Genny n-a ajuns încă. Imediat ce soseşte, 
plecăm şi noi. În cel mai rău caz pot să chem Aberdeenul de 
la Al Shargaz. 

— Dacă Johnny Hogg trece prin zona Kish şi Isfahan şi 
aprobarea rămâne în vigoare la Teheran. 


— De data asta o să sosească! Am o presimţire că mullahul 
nostru 'Tehrani vrea într-adevăr ochelari noi. Sper din tot 
sufletul că Johnny i-a adus. 

— Şieu. 

Era prima zi în care komitehul îngăduise vreunui străin să 
se întoarcă în clădire. Cea mai mare parte, a dimineţii 
fusese petrecută curăţind şi pornind generatorul care, 
desigur, rămăsese fără combustibil. Aproape imediat telexul 
începuse să clănţăne, trezindu-se la viaţă: „Urgent! Vă 
rugăm confirmaţi că telexul funcţionează şi informaţi pe 
domnul Mclver că am un mesaj Avisyard pentru şefu. E încă 
în Teheran?” 'Telexul era de la Elisabeth Chang, din 
Aberdeen. Avisyard era codul companiei, rareori folosit, 
însemnând un mesaj strict secret, doar pentru Mclver, care 
trebuia să fie prezent personal la aparat. Îi trebuiseră trei 
încercări ca să contacteze Aberdeenul. 

— Până acum n-am pierdut nici o pasăre, spuse Gavallan 
ca un fel de rugăciune interioară. 

— Şi eu mă gândeam la asta. Mclver îşi mişcă umerii. 

— Ai vreo idee ce-ar putea să merite un Avisyard? 

— Nu. 

Gavallan îşi ascunse tristeţea, gândindu-se la adevăratul 
Avisyard, castelul Avisyard unde-şi petrecuse atâţia ani 
fericiţi cu Kathy, care sugerase codul. Nu te gândi la Kathy 
acum. Nu acum! 

— Urăsc afurisitele astea de telexuri, întotdeauna încurcă 
treburile, spunea Mclver. 

Îşi simţea stomacul arzând, în cea mai mare parte din 
pricina scandalului pe care i-l făcuse cu o noapte în urmă 
Genny, când insistase ca ea să se urce în avionul de astăzi şi 
totodată şi pentru că nu primise încă nici o veste de la 
Lochart. Pe lângă asta, din nou niciunul dintre salariaţii 
iranieni al biroului nu se prezentase la lucru, în afara 
piloților care sosiseră în dimineaţa aceea. Mclver îi 
trimisese pe toţi înapoi, cu excepţia lui Petikin, pe care îl 
păstrase de serviciu. 


Nogger Lane trecuse pe acolo în jurul prânzului, 
raportând că zborul său cu mullahul Tehrani, şase Gărzi 
Verzi şi cinci femei decursese bine. 

— Cred că prietenul nostru mullahul mai vrea un zbor 
mâine. 'le aşteaptă la cinci şi un sfert fix la aeroport. 

— E-n regulă, Nogger. Schimbă-l pe Charlie. 

— Haide, Mac, bătrâne, am lucrat din greu toată ziua, 
peste normă, şi Paula e încă în oraş! 

— O ştiu prea bine, bătrâne, şi după cum se prezintă 
lucrurile, o să fie aici toată săptămâna. Îl înlocuieşti pe 
Charlie, îţi aşezi codiţa fierbinte pe scăunel, aduci toate 
registrele de zbor la zi, şi dacă mai scoţi un cuvânt te mut la 
dracu-n praznic în Nigeria! 

Şi se puseseră pe aşteptat, ştiind prea bine că telexurile 
trebuiau să treacă o parte a drumului lor prin liniile 
telefonice obişnuite. 

— Al dracului de multe fire de-aici până la Aberdeen! mirii 
Mclver. 

Gavallan repetă: 

— Imediat ce soseşte Genny, plecăm! O să m-asigur că e-n 
siguranţă în Al Shargaz înainte de a pleca spre casă. Ai 
dreptul să ceri asta. 

— Ştiu, şi eu şi tu şi tot Iranul ştie, da ea se pare câ n-a 
aflat încă. 

— Femeile! spuse Gavallan diplomatic. Mai pot face şi 
altceva? 

— Nu cred. Faptul că i-ai stors puţin pe cei doi parteneri 
care ne-au rămas a însemnat tare mult. 

Gavallan dăduse de ei: Mohammed Siamanki şi Turiz 
Bakhtiar - un nume comun în Iran printre cei bogaţi şi 
puternici din numerosul trib Bakhtiar, în care fostul prim- 
ministru era unul dintre şefi. Gavallan îi smulsese cinci 
milioane de riali în numerar, cu puţin peste şaizeci de mii de 
dolari, o nimica toată faţă de ceea ce le datorau partenerii, 
şi făgăduiala unor alte sume săptămânale în schimbul unei 
promisiuni şi a unei chitanţe scrise, că acestea le vor fi 


rambursate în mână în afara ţării - dacă va-fi nevoie - şi 
locuri în avion - dacă avea să fie nevoie. 

— E-n regulă, dar unde-i Valik? Cum dau de el? întrebase 
Gavallan, prefăcându-se că nu ştie nimic de fuga acestuia. 

— 'Ţi-am mai spus o dată: e-n vacanţă cu familia! îi 
răspunsese Siamanki, grosolan şi arogant ca-ntotdeauna. O 
să te contacteze la Londra sau Aberdeen. De mult trebuia 
discutată problema fondului nostru de la Bahamas... 

— Fondului nostru comun, dragul meu asociat! Şi mai e 
problema celor aproape patru milioane de dolari pe care ni- 
i datoraţi pentru lucrări deja încheiate, în afara plăţii 
ratelor pentru aparatele noastre, de multă vreme restante. 

— Dacă băncile ar fi fost deschise, aţi fi avut banii! Nu-i 
vina noastră că împuţiţii de aliaţi ai Şahului l-au ruinat pe el 
şi Iranul. Noi n-avem nici o vină pentru niciuna dintre 
catastrofele astea! Niciuna! cât despre bani, n-am plătit şi 
în trecut? 

— Da. De obicei cu şase luni întârziere, însă ai dreptate, 
dragul meu prieten, până la urmă ne-am smuls partea 
noastră. Dar dacă toate societăţile mixte sunt suspendate, 
după cum mi-a spus mullahul Tehrani, cum o să mai activăm 
de-aici înainte? 

— Unele societăţi mixte, nu toate - informaţia ta e 
exagerată şi incorectă, Gavallan. Am fost anunţaţi să trecem 
la activitatea normală cât mai curând cu putinţă. Echipele 
pot pleca imediat ce schimbul lor soseşte aici. Producţia 
câmpurilor petroliere trebuie să revină din nou la 
capacitatea maximă. N-or să fie nici un fel de probleme. 
Dar, ca să evităm orice fel de necazuri, am reînnoit încă o 
dată contractul de asociere. Mâine, ilustrul meu văr, 
ministrul de finanţe Aii Kia, se alătură consiliului... 

— Stai o clipă! Eu trebuie să aprob, în prealabil, orice 
schimbare a consiliului de conducere... 

— Ai avut puterea asta, dar consiliul a votat modificarea 
acestei clauze. Dacă vrei să faci o contestaţie, poţi s-o 
prezinţi la următoarea întâlnire la Londra, dar în 


circumstanţele actuale această schimbare e necesară şi 
rezonabilă. Ministrul Kia ne-a asigurat că o să fim omişi de 
pe listă. Bineînţeles că procentajul şi comisioanele 
ministrului Kia vor fi scăzute din partea voastră! 

Încercând să găsească o cale să iasă din încurcătură, 
Gavallan se strădui să nu privească telexul, dar era foarte 
greu. 

— Acum totul pare în regulă, peste o clipă totul se impune. 

— Da. Da, Andy, aşa e. Talbot a pus capac la toate, astăzi. 

În dimineaţa aceea, devreme, avuseseră o scurtă întâlnire 
cu Talbot. 

— O, da, bătrâne, societăţile mixte sunt sigur persona 
nongrata acum îmi pare rău, le spusese sec. Cei de sus au 
hotărât să suspende complet activitatea societăţilor mixte 
până la noi instrucţiuni, deşi ce instrucţiuni şi de la cine, nu 
au specificat. Sau cine-sunt „Cei de sus”. Presupunem că 
decretul olimpian este de la dragul şi vechiul Komiteh 
Revoluționar, oricine ar fi ăştia. Pe cealaltă faţă a monezii, 
bătrâne, ayatolahul şi primul ministru Bazargan au declarat 
amândoi că toate datoriile străine vor fi onorate. Sigur că 
Khomeini e mai presus de Bazargan şi emite contraordine, 
Bazargan emite instrucţiuni pe care Komitehul 
Revoluționar le modifică. Komitehurile locale sunt compuse 
din cetăţeni vigilenţi care consideră propriile lor versiuni 
ale legii ca inspirate de Dumnezeu şi niciunul dintre 
ştrengarii ăştia n-a predat încă măcar o armă. Închisorile se 
umplu frumugşel ochi, capetele se rostogolesc - şi totul are 
un destul de străvechi şi plicticos aer familiar, bătrâne, şi 
mai degrabă sugerează că ar trebui cu toţii să ne retragem 
la Margate pentru o vreme. 

— Vorbegşti serios? 

— Sfatul nostru de a evacua întreg personalul neesenţial 
încă e valabil - din momentul în care se redeschide 
aeroportul, ceea ce numai Dumnezeu ştie când se va 
întâmpla, dar s-a promis pentru sâmbătă. Am obţinut 
cooperarea BA şi am închiriat un '747. cât despre ilustrul 


Aii Kia, e un oficial neînsemnat, foarte neînsemnat, într- 
adevăr, fără nici un fel de putere, un un bun prieten după 
cum bate vântul. Apropo, am auzit de curând că 
ambasadorul Statelor Unite la Kabul a fost răpit de 
fundamentalişti şiiţi mujhadini, anticomunişti, care au 
încercat să îl schimbe pentru alţi mujhadini arestaţi de 
guvernul prosovietic în încăierarea care a urmat, a fost 
omorât. Lucrurile se încing destul de drăgălaş! 

Telexul păcăni, atenţia se încorda, dar maşina nu porni. 
Amândoi înjurară. 

— Imediat ce-ajung la Al Shargaz pot să telefonez la birou 
şi să aflu care-i problema. 

Gavallan se întoarse către uşă când aceasta se deschise. 
Spre surpriza lui, era Erikki. Ar fi trebuit să se întâlnească 
cu el şi Azadeh la aeroport. Erikki zâmbea cu zâmbetul său 
obişnuit, dar în spatele lui nu era nici un pic de lumină. 

— Hello, şefu! Salut, Mac! 

— Salut, Erikki! Ce-i nou? Mclver îl privi cercetător. 

— O uşoară schimbare a planului. Noi... ăăă... ei bine, 
Azadeh şi cu mine ne întoarcem mai întâi la Tabriz. 

Cu o seară în urmă, Gavallan sugerase ca Erikki şi Azadeh 
să plece imediat: „O să găsim pe cineva să-ţi ţină locul. Ce- 
ar fi să vii cu mine, mâine? S-ar putea să-i facem rost de 
documente lui Azadeh la Londra”. 

— De ce schimbarea asta, Erikki? S-a răzgândit Azadeh să 
plece din Iran fără documente? 

— Nu. Cu o oră în urmă am primit un mesaj de la tatăl ei. 
Uite, citeşte-l şi tu! 

Erikki îi dădu lui Gavallan, care îl citi odată cu Mclver. 
Nota, scrisă de mână, spunea: „De la Abdullah Han către 
căpitanul Yokkonen. E nevoie ca fiica mea să se întoarcă 
imediat aici şi îţi cer să-i acorzi îngăduinţa”. Era semnată 
„Abdullah Han”. Mesajul era repetat în farsi pe cealaltă 
parte. 

— Eşti sigur că e scrisul lui? întrebă Gavallan. 


— Azadeh e sigură. Şi ea-l cunoaşte şi pe mesager, adăugă 
Erikki. Mesagerul nu ne-a spus nimic altceva decât că se 
duc lupte acolo. 

— Pe şosea e exclus. 

Mclver se întoarse spre Gavallan. 

— Poate mullahul nostru, Tehrani, să-i dea o autorizare lui 
Erikki? După cum spunea Nogger, se dădea Mălai-Mare 
după călătoria sa de azi-dimineaţă. Am putea să montăm 
nişte rezervoare suplimentare pe un 206, cel al lui Charlie. 
Erikki ar putea să îl piloteze. Poate cu Nogger sau unul 
dintre ceilalţi - ca să-l aducă înapoi. 

— Erikki,?tii ce risc î?i asumi? spuse Gavallan. 

— Da. 

Încă nu le spusese despre morţi. 

— Te-ai gândit la toate - la toate? Rakoczy, bariera de la 
şosea, Azadeh... Am putea s-o trimitem pe Azadeh singură 
şi ai putea să pleci cu avionul de azi, iar noi ţi-am expedia-o 
cu zborul de sâmbătă. 

— Haide, şefu, n-ai face niciodată asta şi nici eu n-aş putea 
s-o părăsesc. 

— Sigur, dar trebuia zis. E-n regulă, Erikki, ocupă-te de 
rezervoarele suplimentare, noi o să-ncercăm să obţinem 
aprobarea. Vă sugerez să vă-ntoarceţi amândoi la Teheran 
cât mai repede cu putinţă ca să prindeţi avionul de sâmbătă 
- amândoi. S-ar putea să fie foarte înţelept pentru tine să te 
transferi şi să încerci în altă parte: Australia, Singapore, 
poate, sau Aberdeen. Dar acolo s-ar putea să fie prea frig 
pentru Azadeh. Te rog să-mi spui! 

Gavallan îi întinse vesel mâna. 

— Tabriz fericit, ei? 

— Mulţumesc. Erikki ezită. Veşti de la Tom Lochart? 

— Nu, nu încă! încă nu pot prinde Kowissul sau Ban-dar-e 
Delamul. De ce, Şeherazada a început să se neliniştească? 

— Mai rău: tatăl ei e-n închisoarea Evin şi... 

— lisuse Christoase! explodă Mclver. Gavallan era la fel de 
surprins, cunoscând zvonurile despre arestări şi plutoane 


de execuţie. 

— Pentru ce? 

— Să răspundă la întrebări” în faţa unui komiteh. Nimeni 
nu ştie pentru ce sau cât de mult o să fie reţinut. 

Gavallan spuse nesigur: 

— Ei bine, dacă-i numai pentru întrebări... Ce s-a 
întâmplat, Erikki? 

— Şeherazada a venit acum o jumătate de ora acasă, 
scăldată în lacrimi. Noaptea trecută, după cină, când s-a 
întors la casa părinţilor ei, se deschiseseră porţile iadului. 
Se pare că nişte Gărzi Verzi au venit în bazar, l-au înşfăcat 
pe Emir Paknouri - îţi aduci aminte, fostul ei soţ - pentru 
crime împotriva Islamului şi i-au ordonat lui Bakravan să se 
prezinte în zori ca să răspundă la nişte întrebări. Pentru 
care motiv, nimeni nu ştie! Erikki oftă. Au mers cu ella 
închisoare în dimineaţa asta, ea, mama ei, surorile şi 
fratele. Au ajuns acolo chiar după ivirea zorilor şi-au 
aşteptat, şi-au aşteptat şi încă ar mai fi aşteptat şi acum 
dacă, în jur de două după-amiază, Gărzile Verzi care făceau 
de pază acolo nu le-ar fi spus s-o şteargă. Se lăsă o tăcere 
adâncă. Tot Erikki o sparse. 

— Mac, încearcă la Kowiss. Spune-le să ia legătura cu 
Bandar-e Delam. Tom ar trebui să fie informat despre tatăl 
Şeherazadei. Observă privirea dintre cei doi. Ce-i cu Iom? 

— E pe un charter către Bandar-e Delam. 

— Da, mi-ai spus asta, Mac. Mi-a zis şi Şeherazada. Iom i-a 
spus c-o să se-ntoarcă în câteva zile. 

Erikki aşteptă. Gavallan se mulţumi să privească în jos. 

— Ei bine, spuse Erikki. Trebuie să aveţi un motiv serios... 

— Cred că da, spuse Gavallan. 

— Amândoi, el şi Mclver, erau convinşi că 'lom Lochart nu 
s-ar fi dus de bunăvoie în Kuweit, oricum ar fi încercat Valik 
să-l mituiască şi amândoi se temeau la fel de mult că fusese 
forţat. 

— E-n regulă, tu eşti şeful! Bine, am şters-o. lartă-mă c-am 
adus veşti proaste, dar credeam că-i mai bine să ştiţi. Zâmbi 


forţat. Şeherazada nu prea e-n formă. Ne vedem la Al 
Shargaz! 

— Cu cât mai devreme, cu atât mai bine, Erikki! Mclver 
spuse: 

— Dacă dai de Gen, nu pomeni de tatăl Şeherazadei, da? 

— Sigur. 

După ce Erikki plecă, Mclver spuse: 

— Bakravan e un bazaari destul de important ca să-l 
aresteze aşa, pe fugă. 

— Aşa e. 

După o pauză, Gavallan reluă: 

— Sper din tot sufletul că Erikki nu se vâră în vreo 
capcană. Mesajul ăla pute puţin. Puţin mai mult. 

Clănţănitul telexului îi făcu pe-amândoi să tresară. Citiră 
mesajul linie cu linie, pe măsură ce ieşea din aparat. 
Gavallan începu să înjure şi continuă să înjure până când 
aparatul se opri. 

— Blestemat fie Imperial Helicopters! 

Smulse hârtia din aparat. Mac trimise apelul lor pe linie şi 
„Aşteaptă Unu”. Gavallan reciti textul. Era tot din partea lui 
Liz Chang. „Dragă şefule, am încercat să dăm de dumneata 
ceas de ceas descind am auzit de la Johnny Hoggcă ai 
rămas la Teheran. Îmi pare rău că-ţi aduc veşti proaste, dar 
luni, dis-de-dimineaţă, Imperial Air şi Imperial Helicopters 
au anunţat împreună „noi aranjamente financiare ca să 
îmbunătăţească competitivitatea lor în Marea Nordului”. ÎH 
a căpătat permisiunea să subscrie 17,1 milioane de lire 
sterline din fondul public şi li s-au anulat alte 48 de milioane 
din datoria de 68 de milioane printr-un transfer de hârtii 
către firma mamă, în locul datoriei. Am fost anunţaţi în 
secret că 18 din cele 19 contracte ale noastre cu feluritele 
companii din Marea Nordului, care urmau să fie reinnoite, 
au fost oferite lui ÎH sub costurile reale. Thurston Dell, de la 
ExIex, are nevoie urgentă să stea de vorbă cu dumneata. 
Operaţiile noastre din Nigeria an urgentă nevoie de trei, 
repet trei '212; poţi să le obţii din rezervele din Iran? 


Presupun că astăzi ai să te duci cu John Hogg lam Al 
Shargaz ori Dubai. Te rog, răspunde-mi. Mac, dacă 
înălţimea Sa a plecat deja, te rog răspunde-mi. Salutări lui 
Genny.” 

— Am dat de belea! spuse Gavallan. Ăsta-i jaf la drumul 
mare pe banii contribuabililor! 

— Atunci... atunci să-i dăm în judecată! spuse nervos 
Mclver, neplăcut impresionat de culoarea chipului lui 
Gavallan. Concurenţă neloială! 

— Nu pot, pentru Dumnezeu! Apoi, şi mai tare şi mai 
supărat: Dacă guvernul nu urlă, n-am ce dracului face! 
Dacă nu trebuie să-şi plătească datoriile ori să fixeze costuri 
mult sub ale noastre! Dew neh loh moh cu Calaghan şi 
ciumeţii lui! 

— Haide, Andy, n-or fi toţi ciumeţi! 

— Ştiu asta, pentru Dumnezeu! urlă Gavallan. Dar mi se 
pare drept! 

Apoi sufletul său bun domoli mânia şi începu să râdă, deşi 
inima îi bătea cu putere. 

— Afurisit guvern! adăugă amar. Habar n-au pe ce lume 
sunt! 

Mclver îşi simţea mâinile tremurând. 

— Christoase, Andy, credeam c-o să ţi se spargă vreun vas 
de sânge! 

Înţelegea foarte bine implicaţiile telexului: toţi banii lui 
erau băgaţi în acţiunile S-G. 

— Optsprezece contracte din nouăsprezece? Asta ştirbeşte 
zdravăn operaţiile noastre din Marea Nordului. 

— Ştirbeşte peste tot. Cu scutirea de datorie aşa de mare, 
ÎH poate să ceară mai puţin decât noi oriunde în lume. Şi 
Thurston voia să-l sun urgent? Asta trebuie să însemne că 
ExTex o să dea înapoi, în cel mai bun caz o să renegocieze 
din pricina noilor preţuri „ajustate” şi eu i-m reînnoit 
contractul pentru X63. 

Gavallan îşi scoase batista şi-şi tampona sprâncenele, apoi 
îl zări pe Nogger Lane căscând gura din uşă. 


— Ce dracu' vrei? 

— Ăăă... ăăă... nimic, sir. Am crezut c-a luat foc! Nogger 
Lane închise uşa grăbit. 

— Andy! spuse încetişor Mclver când lucrurile se 
domoliră, Struanii n-au să preia ei lovitura? 

— Struanii ar putea, nu prea uşor anul ăsta, totuşi... 
Lindbar n-o s-o facă. 

Gavallan îşi păstră şi el vocea la fel de egală. 

— Când o s-audă de asta, o să-i tragă un dans. Nici că se 
putea întâmpla chestia asta într-un moment mai potrivit 
pentru el. 

Zâmbi strâmbi gândindu-se la telefonul lui lan Dunross şi 
la avertismentele lui. Nu-i spusese lui Mclver despre ele nu 
făcea parte din casa Struan, deşi era un vechi prieten al lui 
lan. De unde dracu îşi obţine Ian informaţiile? 

Netezi hârtia telexului. Punea vârf unui şir de probleme cu 
ÎH. Cu şase luni în urmă, ÎH atrăsese la ei una dintre 
persoanele cu funcţii de răspundere din S-G, care luase cu 
ea multe dintre tainele companiei. Chiar luna ce trecuse, 
după un an de muncă şi investiţii uriaşe, Gavallan pierduse 
în favoarea lui ÎH o ofertă a Camerei de Comerţ pentru 
Marea Nordului. Camera de Comerţ cerea să se pună la 
punct echipament electronic pentru operaţii de salvare 
aeropurtate, pe orice vreme, zi sau noapte, astfel ca 
elicopterele să poată zbura în siguranţă pe sute de mile 
deasupra Mării Nordului, să planeze la punct fix, să ridice 
din mare opt oameni şi să se-ntoarcă tefere şi cât mai 
repede în condiţii zero zero şi pe furtuni puternice. Pe 
vreme de iarnă, chiar şi cu un costum special de 
supravieţuire în apă, şansa de viaţă şi rezistenţă în apele 
acelea reci era cam de o oră. 

Ian Dunross se entuziasmase în mod deosebit. 

— Nu uita, Andy, asemenea cunoştinţe şi echipament se 
vor potrivi perfect în planul nostru pentru Marea Chinei. 

Gavallan alocase o jumătate de milion de lire sterline şi un 
an de muncă elaborării sistemelor electronice şi de ghidaj, 


împreună cu o companie de echipamente electronice. Dar 
în ziua cea mare, pilotul de încercare oficial descoperise că 
nu poate să lucreze cu echipamentul, deşi şase dintre piloţii 
de linie S-G, inclusiv Iom Lochart şi Rudi Lutz, nu avuseseră 
după aceea nici un fel de probleme. Totuşi S-G nu putuse 
obţine certificarea necesară la vreme. 

— Nedreptatea în toată afacerea asta împuţită, îi spusese 
Ian lui Mclver, e că ÎH a obţinut contractul folosind un 
Guerney' 661 cu echipament danez neomologat la bord. 
Nouă ne-au dat şutul şi ei au obţinut dispensa. E o ticăloşie! 
Apropo, sigur că nu pot să dovedesc asta, dar fac prinsoare 
că pilotul de încercare a încasat bani zdraveni. A fost trimis 
„la odihnă o perioadă de vreme”. Oh, o să ne primim înapoi 
banii şi contractul peste un an sau doi, pentru că 
echipamentul nostru e mai sigur, mai bun şi-i făcut în 
Anglia! între timp, Imperial operează la un nivel de 
siguranţă care poate fi îmbunătăţit, cred. 

Asta contează, de fapt, îşi zise recitind telexul, siguranţa 
înainte de toate. 

— Mac, vrei să-i trimiţi lui Liz răspunsul din partea mea: 
„Plec la Al Shargaz acum şi telefonez la sosire. Trimite-i un 
telex lui Thurston şi întreabă-l ce clauză oferă dacă dublez 
numărul elicopterelor X63 care sunt acum pe comandă”. 

— Ei?! 

— Ei bine, nu costă nimic să întreb. ÎH o să afle sigur de 
problemele noastre de-aici şi n-am de gând să las 
scârnăviile aleagă ne-arate cu degetul - mai bine să-i 
descumpănim. În orice caz, am putea folosi două X63 aici ca 
să asigurăm toate contractele Guerney - dacă se schimbă 
lucrurile. Termină telexul cu: „Pe curând.” 

— Okay! 

Gavallan se aşeză înapoi în fotoliul pliant şi-şi lăsă 
gândurile să rătăcească, adunându-şi puterile. Trebuie să 
fiu foarte puternic şi foarte isteţ. Întâmplarea asta poate să 
mă îngroape pe mine şi S-G şi să-i dea lui Linbar tot ceea 
ce-i trebuie - asta şi Iranul la un loc. Da, şi a fost o prostie 


să îţi pierzi firea aşa. Ai avea nevoie de copacul mânios al lui 
Kathy... Ah, Kathy, Kathy! 

Copacul mânios era un vechi obicei al clanului. Un pom 
anume, ales de bătrânul clanului, undeva în apropiere şi la 
care te puteai duce singur când Aghiuţă -cum zicea Mama 
Dunross bunica lui Kathy - „când te-apucă Aghiuţă acolo 
poţi să sudui şi să spumegi şi să te mânii şi să blestemi până 
când nu-ţi mai rămân blesteme şi-atunci întotdeauna o să 
fie pace în casă şi niciodată n-o să simţi nevoia să-ţi sudui 
bărbatul sau nevasta sau iubitul sau copiii. Aye, un copăcel, 
pentru că un copac poate să îndure toate blestemele, chiar 
şi pe cele născocite de însuşi Aghiuţă.” 

Prima dată când se slujise de copacul mânios al lui Kathy 
fusese în Hong Kong. În grădina Casei celei Mari - 
reşedinţa taipanilor Casei Struan - era un jacaranda. Pe 
atunci taipan era lan, fratele lui Kathy. Ştia data exact: era 
miercuri, 21 august 1963, în noaptea în care ea îi spusese. 

Sărmana Kathy, Kathy a mea! încă o mai iubesc. Kathy cea 
născută sub o stea nenorocoasă, pierzându-şi capul după 
unul dintre Aleşi - John Selkirk, locotenent aviator în RAF, 
decorat - căsătorită imediat la optsprezece ani neînpliniţi, 
văduvă nici trei luni mai târziu, el doborât din înălţimi ca o 
torţă şi dispărut; ani împuţiţi de război şi alte suferinţe, doi 
fraţi dragi ucişi în luptă, unul din ei geamănul tău; 
întâlnirea din Hong Kong în '46, îndrăgostit la prima vedere 
de tine, sperând din toată inima să pot să-ţi înlătur 
ghinionul. Ştiu că Melinda şi Scot au reuşit - au scos-o la 
capăt minunat, grozav! Şi atunci, în '63, înainte de 
aniversarea celei de-a treizeci şi opta zi de naştere, 
scleroza multiplă. 

Întoarcerea acasă în Scoţia, cum îţi doriseşi dintotdeauna. 
Eu, ca să pun în practică planul lui Ian, tu ca să-ţi recapeţi 
sănătatea. Dar partea asta n-a fost să fie. Te-am văzut 
murind. Zâmbetul dulce cu care reuşeai să ascunzi infernul 
dinăuntru, atât de curajoasă şi blândă şi înţeleaptă şi 
drăgăstoasă, dar pierzându-te bucată cu bucată; încet şi 


totuşi prea repede, inexorabil. În '68, într-un scaun pe roţi, 
cu mintea încă asemeni unui cristal şi glasul limpede, restul 
o cochilie tremurătoare scăpată de sub control. Apoi au 
urmat anii '7/0. 

Crăciunul acela îl petreceau la castelui Avisyard. Şi-n a 
doua zi după Anul Nou, când ceilalţi plecaseră şi Melinda şi 
Scot schiau în Elveţia, ea-i spusese: 

— Andy, dragul meu, nu mai pot să îndur încă un an, încă o 
lună sau încă o zi. 

— Da, răspunsese el simplu. 

— lartă-mă, dar o să am nevoie de ajutor. Trebuie să plec 
şi îmi pare atât de rău c-a durat atât de mult, dar acum 
trebuie să plec, Andy. Trebuie să o fac singură, dar am 
nevoie de ajutor. Da?! 

— Da, draga mea! 

Petrecuseră o zi şi o noapte vorbind. Vorbind despre 
lucrurile plăcute şi vremurile bune şi ce ar trebui să facă el 
pentru Melinda şi Scot şi că ea dorea ca el să se 
căsătorească din nou şi-i spusese cât de minunată fusese 
viaţa cu el şi râseseră şi unul şi celălalt şi lacrimile lui nu 
izbucniseră decât mult mai târziu. Îi ţinuse mina paralizată 
în care pusese somniferele şi-i sprijinise capul tremurător 
de pieptul lui, ajutând-o şi dându-i un pahar cu apă şi puţin 
whisky pentru noroc şi nu-i dăduse drumul până când 
tremuratul nu încetase. Doctorul spusese blând: 

— N-o învinovăţesc! Dacă aş fi fost în locul ei, aş fi făcut-o 
cu ani în urmă. Sărmana doamnă! 

Se dusese apoi la copacul mânios, dar fără să strige 
cuvinte, nimic. Doar lacrimi. 

— Andy? 

— Da, Kathy? 

Gavallan ridică privirea. Genny şi Mclver îl priveau din 
uşă. 

— Oh, salut, Genny! lartă-mă, eram la un milion de 
kilometri. Se ridică. Cred... cred că Avisyardul ăsta m-a pus 
pe gânduri. 


Ochii lui Genny se măriră. 

— O, un telex Avisyard? Nu cumva a căzut vreo pasăre? 

— Nu, slavă Domnului! Doar ÎH, din nou cu vechile lor 
şmecherii. 

— Ah, slavă Domnului! spuse Genny vizibil uşurată. Era 
îmbrăcată cu un palton şi cu o pălărie cochetă pe cap. 
Valiza mare se afla în biroul celălalt unde aşteptau Nogger 
Lane şi Charlie Petikin. 

— Ei bine, Andy, spuse, ar trebui să plecăm, dacă nu 
cumva vrei să-l contrazici pe domnul Mclver! Sunt gata, ca 
întotdeauna. 

— Haide, Gen, nu-i nevoie să... 

Mclver se opri, în timp ce ea ridică imperios o mână. 

— Andy, rosti ea dulce, te rog spune-i domnului Mclver că 
e război. 

— Gen, o să... 

— E război, pentru Dumnezeu! 

Îi făcu poruncitoare semn lui Nogger Lane să plece de 
lângă valiza ei. O ridică, clătinându-se puţin sub greutatea 
ei şi ieşi val-vârtej afară cu un şi mai imperios „Pot să-mi 
duc singură valiza, vă mulţumesc foarte mult!” 

În urma ei rămase un mare gol. Mclver oftă. Nogger Lane 
se stăpânise cu greu să nu izbucnească în râs. Gavallan şi 
Charlie Petikin îşi ziseră că ar fi mai bine să nu comenteze. 

— Ei, ăâă... nu-i nevoie să ne conduci, Charlie, spuse 
Gavallan cam nepoliticos. 

— Aş vrea, totuşi, dacă nu deranjez, răspunse Petikin fără 
să vrea de fapt, însă Mclver îl rugase între patru ochi să-l 
sprijine în cursul discuţiei cu Genny. 

— Ai o pălărie nostimă, Genny! îi spusese imediat după 
deliciosul mic dejun cu Paula. 

Genny îi zâmbise dulce. 

— Nu-ncerca să mă-nmoi, Charlie Petikin, sau o încasezi şi 
tu! Cunosc eu bărbaţii! De fapt, mi s-a cam acrit, zău! 

Gavallan îşi puse scurta, luă telexul şi-l îndesă în buzunar. 


— De fapt, Charlie, spuse şi o parte a îngrijorării sale 
deveni evidentă acum, dacă nu te deranjează, aş vrea mai 
degrabă să n-o faci! N-am terminat încă de discutat unele 
lucruri cu Mac! 

— Sigur, sigur! 

Petikin întinse mâna, ascunzându-şi bucuria. Faptul că nu 
pleca la aeroport îi dădea putinţa să beneficieze de nişte 
ore suplimentare, singur, cu Paula. „Paula, puişorule”, îi 
zicea de la acel mic dejun, deşi ea era brunetă şi în plină 
maturitate. Lui Mclver îi spuse: 

— Ne vedem acasă! 

— De ce n-aştepţi aici - vreau să contactez toate bazele 
imediat ce se-ntunecă şi ne putem întoarce împreună. Aş 
vrea să rămâi pe baricade. Nogger, tu poţi s-o ştergi! 

Nogger Lane se lumină la faţă şi Petikin înjură în sinea lui. 

Mclver se aşeză la volan, Gavallan lângă el şi Genny în 
spate. 

— Mac, hai să vorbim despre Iran. 

Trecură în revistă variantele lor. De fiecare dată ajungeau 
iarăşi la aceeaşi concluzie întunecată. Trebuiau sa spere că 
situaţia avea să revină la normal, băncile să se redeschidă, 
că aveau să primească banii care li se datorau şi care se 
aflau acolo, că firma lor mixtă avea să fie scutită de 
necazuri şi că nu mai aveau să se ivească probleme. 

— Trebuie, n-ai ce face, trebuie s-o ţii aşa, Mac! Cită 
vreme putem să lucrăm, va trebui să continui, oricare ar fi 
problemele. 

Mclver era la fel de grav. 

— Ştiu, dar cum să mă descurc fără bani? Şi cum rămâne 
cu ratele? 

— Cumva îţi fac eu rost de bani pentru asta. Am să aduc 
cash de la Londra peste o săptămână. Pot s-aduc cu avionul 
banii tăi şi piese pentru câteva luni încă. S-ar putea chiar să 
fac acelaşi lucru cu X 63 dacă pot să rearanjez plăţile, dar... 
ei, nu mă gândisem c-o să pierdem atâtea contracte în 
favoarea ÎH. Poate o să pot căpăta câteva dintre ele înapoi. 


Oricum o fi, treaba se-ncurcă o vreme, dar nu-ţi face griji. 
Sper din tot sufletul ca Johnny să ajungă; trebuie neapărat 
s-ajung acasă acum, sunt atât de multe ele făcut. 

Mclver evită abia-abia o ciocnire frontală cu o maşină care 
ţâşnise dintr-o stradă laterală, fu aproape să nimerească în 
rigolă şi ieşi din nou în şosea. 

— Săritu dracului! Eşti teafără, Genny? 

Trase cu ochiul în oglinda retrovizoare şi clipi, văzându-i 
faţa împietrită. Gavallan simţi şi el valul de răceală, încercă 
să spună ceva, dar se răzgândi. Mă întreb dacă o să pot lua 
legătura cu lan. Poate m-ar putea scoate din groapa asta - 
şi gândul îl duse la tragica moarte a lui David McStruan. 
Atâţia dintre ei, Struani, McStruani, Dunroşi, duşmanii lor 
Gornts, Rothwells, Broocks cei de demult, au murit de 
moarte violentă sau au dispărut în largul mării sau în 
accidente ciudate! până acum lan a supravieţuit, dar cât 
timp? N-o să scape de prea multe ori. 

— Cred c-am ajuns la opt, Andy! spusese Dunross ultima 
dată când se-ntâlniseră. 

— Şi-acum ce-a mai fost? 

— Nu cine ştie ce: o maşină capcană a explodat în Beirut 
imediat după ce-am trecut pe lingă ea! N-ai de ce să-ţi faci 
griji, ţi-am mai spus-o şi înainte, nu e nici o regulă! Se 
întâmplă doar să fiu vrăjit. 

— Ca în Macao? 

Dunross era un entuziast pilot de curse şi condusese în 
multe dintre marile premii Macao. În '65 - cursele erau încă 
de amatori - câştigase cursa, dar cauciucul drept din faţă îi 
explodase pe linia de sosire şi-l aruncase în balustradă, apoi 
maşina se rostogolise de-a dura pe pistă, celelalte maşini 
reuşiseră să-l evite, în afară de una care-l izbise în plin. 
Trebuiseră să taie caroseria ca să-l scoată dintre resturile ei 
- dar neatins, fără vânătăi, doar cu laba piciorului stâng 
lipsă. 

— Ca-n Macao, Andy, spusese Dunross cu un zâmbet 
ciudat. Doar un accident! De fiecare dată. 


A doua oară explodase motorul, dar scăpase fără nici o 
julitură. Se şoptise că motorul său fusese „aranjat” şi lumea 
vorbea de duşmanul său, Quillan Gornt, dar nu pe faţă. 
Quillan e mort şi lan trăieşte, se gândi Gavallan, ca şi mine, 
ca şi Lochart. Afurisitul ăsta o să trăiască o veşnicie... 
Dumnezeule Atotputernic, încep să am idei macabre şi 
stupide! Trebuie să le pun capăt, Mac e destul de îngrijorat 
şi aşa. Trebuie să găsesc o cale de ieşire din mizeria asta. 

— În caz de urgenţă, Mac, o să trimit un mesaj prin Talbot. 
Şi fă acelaşi lucru. Mă-ntorc peste câteva zile, negreşit, şi 
până atunci o să am răspunsurile - între timp am să ţin 
avionul la sediu - Johnny poate să ne slujească de curier. E 
cel mai bun lucru pe care-l pot face astăzi. 

Genny, care nu scosese un cuvânt şi refuzase politicoasă să 
participe la conversaţie, deşi ascultase cu atenţie, era şi ea 
ceva mai mult decât îngrijorată. E evident că n-avem nici un 
viitor aici şi aş fi chiar foarte bucuroasă să plec - dac-ar 
veni şi Duncan. Totuşi nu putem să fugim pur şi simplu cu 
coada intre picioare şi să-i lăsăm să fure munca de-o viaţă a 
lui Duncan! Asta l-ar omori ca un glonţ. Oh, tare-aş vrea să 
facă ce i se spune! Ar fi trebuit sa se pensioneze anul 
trecut, când Şahul era încă la putere. 

Bărbaţii! Proşti afurisiţi! Toţi! Dumnezeule Mare, ce proşti 
sunt bărbaţii! 

Circulaţia era foarte lentă acum. De două ori trebuiseră să 
ocolească din pricina baricadelor ridicate de-a curmezişul 
drumului, amândouă păzite de bărbaţi înarmaţi, nu Gărzi 
Verzi, care le făcură furioşi semn să se îndepărteze. Între 
resturile îngrămădite se vedeau ici şi colo trupuri, maşini 
incendiate şi un tanc. Câinii scormoneau după hrană. La un 
moment dat, în apropiere se auziră focuri de armă şi 
apucară pe o stradă laterală, ocolind o bătălie încrâncenată 
între nişte grupări necunoscute. Un proiectil de AG rătăcit 
izbi o clădire din apropiere, dar fără să-i pună în pericol. 
Mclver îşi croi drum ocolind caroseria masivă a unui 
autobuz, arsă, mai mult decât bucuros că insistase ca 


Genny să părăsească Iranul. Din nou trase cu coada 
ochiului în retrovizor şi îi văzu chipul alb sub pălărie şi 
inima lui se frânse. 

E-a dracului de bună! îşi zise mândru. Are atâta tărie. A 
dracului de bună, dar atât de afurisit de încăpăţânată! 
Urăsc afurisita aia de pălărie. Nu o prind pălăriile. De ce 
dracu nu vrea să facă ce i se spune, fără să facă scandal? 
Săraca Gen! O să mă simt atât de uşurat când o să o ştiu 
departe de primejdie! 

Lângă aeroport, circulaţia aproape se opri. Sute de maşini 
pline ochi cu oameni - bărbaţi, femei şi copii, cei mai mulţi 
europeni, îndreptându-se într-acolo în urma zvonului că 
aeroportul fusese deschis. Gărzi Verzi înfuriate întorcând 
pe toată lumea din drum, panouri încropite grosolan, 
scrijelite în farsi şi în engleză cu greşeli de ortografie, 
bătute în trunchiurile copacilor şi pe pereţi: 'ERPORT 
INTEZIS ACUM. ERPORT DESKIDE LUNI - DACĂ TIKET ŞI 
VISA” 

Le luă o jumătate de oră să-i convingă pe cei de la bariere 
să-i lase să treacă. Genny fu cea care reuşi până la urmă. 
Dar cea mai mare parte a soțiilor personalului străin, cele 
care trebuiseră să facă cumpărături şi să se descurce cu 
servitorii în viaţa de zi cu zi, puteau sa vorbească câteva 
cuvinte în farsi şi, deşi nu scosese o vorbă tot drumul, se 
aplecă înainte şi spuse câteva cuvinte cu glas plăcut. 
Imediat li se făcu semn să treacă. 

— Dumnezeule, Gen, e formidabil! spuse Mclver. Ce i-ai 
spus ticălosului ăla? 

— Andy, zise ea satisfăcută, te rog spune-i domnului 
Mclver că i-am spus că el este suspect de variolă şi trimis 
din ţară. 

La poarta către zona cargo şi biroul lor se aflau alte Gărzi 
Verzi, dar de data asta le fu mult mai uşor şi era limpede că 
erau aşteptaţi. Avionul se afla deja pe pistă, înconjurat de 
camioane şi Gărzi Verzi înarmate. Doi revoluționari pe 


motociclete le făcură semn să-i urmeze şi ieşiră de pe pistă 
în zgomot de motoare, conducându-i. 

— De ce aţi întârziat? spuse mullahul Tehrani nervos, 
coborând treptele aparatului urmat de doi revoluționari 
înarmaţi. 

Şi Gavallan şi Mclver observară că purta ochelarii noi. Îl 
zăriră pentru o clipă pe John Hogg în cabină, iar la 
picioarele scărilor, unul dintre revoluționari cu pistolul 
mitralieră pregătit în mână. 

— Avionul trebuie să decoleze imediat. De ce aţi întârziat? 

— Îmi pare rău, Excelenţă! Circulaţia. Insh allah, îmi pare 
rău, spuse Mclver prudent. Am înţeles de la căpitanul Lane 
că lucrarea domniei voastre în folosul Ayatolahului, fie să 
trăiască veşnic, a fost satisfăcătoare. 

— N-a fost îndeajuns timp ca să termin tot ce aveam de 
lucru. Aşa a vrut Allah. Este ăăă... este necesar să mă duc şi 
mâine. O să aranjaţi, vă rog, pentru nouă dimineaţa. 

— Cu plăcere! Aici este lista pasagerilor şi echipajul. 
Mclver îi întinse hârtia. Gavallan, Genny şi Armstrong se 
aflau trecuţi acolo, Armstrong ca pierind în concediu. 
Tehrani citi uşor hârtia, evident extaziat de noii săi ochelari. 

— Unde este acest Armstrong? 

— Oh, am crezut că e la bord! 

— Nu e nimeni la bord în afara echipajului, spuse nervos 
mullahul, imensa plăcere de-a fi în stare să vadă 
covârşindu-i enervarea că îngăduise avionului să aterizeze. 

Era bucuros c-o făcuse, ochelarii erau un dar de la Allah şi 
cea de-a doua pereche promisă de pilot, săptămâna 
viitoare, avea să-l pună la adăpost de un eventual accident 
şi cea de-a treia pereche, numai pentru citit... Oh, Allah e 
mare! Allah e mare! Toate mulţumirile lui Allah c-a pus 
gândul în capul pilotului şi că îmi îngăduie să văd atât de 
bine! 

— Avionul trebuie să decoleze imediat! 

— Nu stă în firea domnului Armstrong să întârzie, 
Excelenţă! spuse Gavallan încruntându-se. Nici el, nici 


Mclver nu auziseră de el de ieri, nici nu venise la 
apartamentul lor noaptea trecută. 

În dimineaţa aceea, Talbot ridicase din umeri spunând că 
Armstrong fusese reţinut, dar să nu-şi facă griji, avea să 
ajungă la vreme la aeroport. 

— Poate că aşteaptă la birouri, spuse Gavallan. 

— Nu-i nimeni acolo dintre cei care n-ar trebui să se afle 
acolo. Avionul o să decoleze acum! Nu pot s-aştept! Urcaţi, 
vă rog, avionul va decola imediat! 

— Perfect, spuse Gavallan. Cum vrea Allah. Apropo, am 
avea nevoie de o aprobare pentru un '125 care să se 
întoarcă sâmbătă şi aprobare pentru un 206 care să plece 
mâine laTabriz. 

Cu mare protocol, îi întinse hârtiile completate îngrijit 

— Ăăă, avionul poate să se-ntoarcă, dar nici un zbor la 
Tabriz! 

— Dar, Excelenţă... 

— Nu, nu, spuse mullahul, conştient că ceilalţi îl priveau. 

Ordonă camionului care bloca pista să se tragă din drum şi 
se uită la Genny care ieşise din maşină, încuviinţând 
aprobator. Gavallan şi Mclver fură surprinşi să observe că 
acum îşi băgase părul sub eşarfa pălăriei, astfel că nici un 
fir nu i se zărea şi cu haina ei lungă dădea aproape 
impresia că purta chador. 

— Vă rog aburca la bord! 

— Mulţumesc, Excelenţă! spuse ea într-o farsi corectă, pe 
care o tot repetase cu ajutorul unui dicţionar toată 
dimineaţa şi cu exact atâta seriozitate câtă trebuia. Dar cu 
îngăduinţa domniei voastre am să rămân. Soţul meu nu este 
atât de sănătos la cap cum ar trebui să fie, în ultima vreme, 
dar domnia voastră - fiind un om de o deosebită inteligenţă 
- o să înţelegeţi că, deşi o femeie nu poate să se 
împotrivească dorințelor soţului ei, stă scris că însuşi 
Profetul a trebuit să fie îngrijit. 

— Adevărat, adevărat, spuse mullahul uitându-se gânditor 
la Mclver. 


Mclver se holbă perplex, fără să înţeleagă mare lucru. 

— Rămâi, dacă doreşti! 

— Mulţumesc, spuse Genny cu foarte multă politeţe. 
Atunci am să rămân. Mulţumesc, Excelenţă, pentru 
îngăduinţa şi înţelepciunea domniei voastre! 

Îşi ascunse satisfacția faţă de şiretenia ei şi spuse în 
engleză: 

— Duncan, mullahul Tehrani e de acord că trebuie să 
rămân. 

Îl văzu încruntându-se şi continuă dintr-o suflare: 

— Am să aştept în maşină. Mclver ajunse acolo înaintea ei. 

— Ai să te urci ca dracu în fofează, sau te pun cu forţa la 
bord. 

— Nu fi prost, Duncan, dragule - era atât de supusă! şi nu 
striga, îţi face rău la tensiune! 

Gavajlan se apropie şi o parte din încrederea ei se 
evaporă. În jurul lor zăpada era murdară, cerul murdar, iar 
tineri cu chipuri întunecate se holbau la ea. 

— Ştii că într-adevăr iubesc locurile astea, spuse ea 
zâmbitoare. Cum aş putea să plec? 

— Tu... afurisito, pleci! 

Mclver era atât de furios că abia putea să vorbească şi 
pentru o clipă Genny se temu că mersese prea departe. 

— Plec şi eu când ai să pleci şi tu, Duncan! 

— Chiar acum! 

— Nu plec! Repet: nu plec fără tine! Şi dacă încerci să mă 
forţezi, am să fac atâta teatru că n-ai să mai vezi avion şi 
aeroport până la Judecata de Apoi. Andy, explică-i acestui... 
acestei persoane! O, ştiu că puteţi amândoi să mă târâţi la 
bord, dar dac-o faceţi, o să vă stricaţi obrazul şi vă cunosc 
eu prea bine pe amândoi! Andy! 

Gavallan râse: 

— Mac, ai încurcat-o! 

În ciuda mâniei sale, Mclver râse şi el, iar mullahul care 
asculta şi privea scutură din cap dispreţuitor în faţa 
capriciilor necredincioşilor. 


— Gen, ai pritocit chestia asta toată vremea, bolborosi 
Mclver. 

— Cine, eu? 

Era inocenţa întruchipată. 

— Să moară mincinosul! 

— E-n regulă, Gen, spuse Mclver cu buzele tremurând, e-n 
regulă, ai câştigat! Dar să ştii că ţi-ai pierdut mult mai mult 
decât prestigiul! 

— Urcaţi! spuse mullahul. 

— Ce facem cu Armstrong? zise Mclver. 

— Ştie regulile şi ora. 

Gavallan o îmbrăţişa pe Genny şi-i scutură mâna lui 
Mclver. 

— Ne vedem curând şi ai grijă! Urcă la bord. Reactorul 
decola. 

În timpul lungului drum de întoarcere către birou, nici 
Genny, nici Duncan Mclver nu băgară de seamă trecerea 
timpului. Amândoi erau preocupaţi. Gen stătea pe scaunul 
din faţă cu palma odihnindu-se uşor pe genunchiul lui. Era 
foarte obosită, dar foarte satisfăcută. 

— Eşti o femeie de treabă, Gen, spusese el în clipa în care 
rămăseseră singuri. Dar n-am să ţi-o iert! 

— Da, Duncan! spusese ea supusă, aşa cum orice femeie 
de treabă o face din când în când. 

— N-am să te iert niciodată, să ştii! 

— Da, Duncan! 

— Şi nu mai zice „Da, Duncan”! Condusese o vreme, apoi 
spusese morocănos: 

— Mi-ar fi plăcut să te ştiu la adăpost în Al Shargaz, dar 
mă bucur că eşti aici. 

Înţeleaptă, ea nu scosese o vorbă. Se mulţumise să 
zâmbească şi-şi pusese palma pe genunchiul lui. Acum erau 
amândoi liniştiţi. 

Urmă o călătorie enervantă, cu multe ocoluri, multe 
împuşcături şi multe cadavre şi câini şi mulţimi înfuriate de 
oameni, gunoaie, străzile nefiind curățate deja de luni 


întregi, iar rigolele înfundate. Noaptea se lăsă pe nesimţite 
şi frigul se aspri. Maşini ciudate şi câteva camioane militare 
încărcate cu oameni trecură vâjâind pe lângă ei, nepăsători 
la felul cum circulau. 

— Eşti obosit, Duncan? Nu vrei să conduc eu? 

— Nu. Mi-e bine, mulţumesc. 

Se simţi foarte obosit şi foarte bucuros când, în cele din 
urmă, dăduseră colţul în strada lor ameninţător de 
întunecoasă, ca toate celelalte, singura lumină provenind de 
la biroul lor de la ultimul etaj. Ar fi preferat să lase maşina 
în stradă, dar era sigur că atunci când avea să se înapoieze 
benzina îi va fi fost furată din rezervor - deşi acesta avea 
încuietoare - asta dacă maşina avea să mai fie acolo. Intră 
în garaj, încuie maşina, încuie garajul şi urcă scările. 
Charlie Petikin îi aştepta pe palier cu chipul alb ca varul. 

— Salut, Mac, slavă Domnului! Apoi o zări pe Genny şi se 
opri. 

— Oh, Genny, ce, ce s-a întâmplat? N-a ajuns avionul? 

— A ajuns, răspunse Mclver. Ce dracu s-a întâmplat, 
Charlie? 

Petikin încuie uşa biroului după ei şi trase-cu coada 
ochiului la Genny, care spuse obosită: 

— E-n regulă, mă duc la toaletă. 

lisuse Christoase, se gândi, e un joc atât de prostesc! N-o 
să înveţe niciodată! Duncan o să-mi spună deîndată ce o să 
rămânem singuri, aşa că oricum o să aflu şi mi-ar fi plăcut 
mai mult să o aflu de la sursă. Îşi târî obosită picioarele 
către uşă. 

— Nu, Gen! spuse Mclver şi ea se opri uluită. Ai vrut sa 
rămâi, aşa că... 

Ridică din umeri şi ea observă o schimbare la el şi nu ştia 
dacă bună sau rea. 

— Hai să auzim, Charlie. 

— Rudi a luat legătura cu noi prin radio, acum mai puţin 
de o juma' de oră! începu Charlie Petikin dintr-o suflare. 


HBC a fost doborât, s-a tras în el în zbor, nu sunt 
supraviețuitori. 

Genny şi Mclver se albiră. 

— O, Dumnezeule! Femeia bâjbâi după un scaun. 

— Nu înţeleg ce se întâmplă, spuse Petikin neajutorat. E o 
nebunie, ca un vis, dar Iom Lochart n-a păţit nimic. E la 
Bandar-e Delam, cu Rudi. 

Mclver reveni la viaţă. 

— 'Tom e teafăr? explodă el. A scăpat? 

— Nu ieşi dintr-un elicopter în care „s-a tras în zbor”. 
Nimic din toate astea n-are sens, decât dacă e vreo 
înscenare. 'lom zbura cu o încărcătură de piese de schimb, 
nu cu pasageri, dar ofiţerul ăsta a spus că elicopterul era 
plin cu oameni şi Rudi a zis: „Spune-i domnului Mclver că 
eu, căpitanul Lochart, m-am întors din concediu”. Am vorbit 
chiar cu el. 

Mclver rămase cu gura căscată. 

— Ai vorbit cu el? E teafăr? Eşti sigur? Din ce concediu, 
pentru Dumnezeu! 

— Nu ştiu, dar chiar am vorbit cu el. A venit la microfon. 

— Stai o clipă, Charlie! Cum a dat de noi Rudi? E la 
Kowiss? 

— Nu. Spunea că ne cheamă de la Controlul Aerian de la 
Abadan. 

Mclver mormăi o obscenitate, uşurat în privinţa lui 
Lochart şi în acelaşi timp Cutremurat de soarta lui Valik şi a 
familiei lui. Plin cu oameni? Ar fi trebuit să fie numai patru. 
Ar fi avut nevoie pe loc de răspunsuri la cincizeci de 
întrebări şi ştia că n-avea-cum să scape din capcană, că el şi 
Tommy erau amestecați. Nu spusese nimănui în afară de 
Gavallan de adevărata misiune a lui Lochart sau de dilema 
în care se aflase autorizând-o. 

— Hai s-o luăm de la capăt, Charlie, cuvânt cu cuvânt! 
Trase cu coada ochiului la Genny care îngheţase. Te simţi 
bine, Gen? 

— Da, da! Mă duc să-mi fac un ceai! 


Vocea ei le păru amândurora foarte slabă. Se duse în 
chicinetă. Tremurând, Petikin se aşeză pe marginea unui 
birou. 

— Pe cât de exact îmi amintesc, Rudi a spus: „Am lângă 
mine un ofiţer de la Forţele Aeriene Iraniene şi îmi trebuie 
un răspuns oficial”. Apoi în difuzor s-a auzit cealaltă voce: 
„Aici maiorul Qazani, de la Contraspionajul Aviației. Vă cer 
să-mi răspundeţi imediat la întrebări. HBC este o 
înregistrare a S-G sau, nu?” Ca să câştig timp, am zis: „Staţi 
o clipă să iau dosarul!” Am aşteptat sperând un semn de la 
Rudi, dar n-am prins nimic, a?a că mi-am închipuit că totul 
era în regulă şi am zis: „Da, EP-HBC e un '212 de-al 
nostru”. Imediat Rudi a izbucnit şi a înjurat cum nu l-am 
auzit niciodată până acum şi a spus ceva cam aşa: „Pentru 
Dumnezeu, asta-i groaznic, pentru că HBC a încercat să 
fugă în Irak şi aviația aeriană, pe bună dreptate, a doborât 
aparatul trimiţându-l cu toţi cei de la bord în iadul pe care-l 
merită. Cine dracu îl pilota? Şi cine dracii era la bord?” 

Petikin îşi şterse o picătură de sudoare. 

— Cred c-am înjurat şi eu, m-am pierdut cu firea o clipă, 
nu pot să-mi amintesc prea bine, Mac, apoi am spus ceva 
cam aşa: „Groaznic! Stai aşa, o să iau registrul de zbor”, 
sperând ca dracu că vocea o să sune mai mult sau mai puţin 
în regulă. L-am luat şi am văzut numele lui Nogger tăiat, 
scris alături „bolnav”, apoi numele lui Tom Lochart şi 
semnătura ta autorizând zborul. Se uită neajutorat la 
Mclver. Era limpede că Rudi nu voia să spun că era Tom, 
aşa că am spus doar că după registrul nostru de zbor nu 
figurează încredinţat cuiva. 

Mclver roşi. 

— Dar dacă tu... 

— Era cel mai bun lucru pe care puteam să-l fac atunci, 
pentru Dumnezeu! l-am zis că nu e încredinţat nimănui. 
Rudi a început din nou să înjure, dar mi s-a părut că suna 
diferit acum, mai uşurat. „Ce dracu' spui acolo?!” mi-a zis. 
„Spun doar, căpitane Lutz, că după registrele noastre HBC 


e încă în hangar la Doshan Tappeh. Dacă a dispărut, 
înseamnă că a fost furat”, am spus, sperând că glasul meu 
sună convingător. Mac, bâjbâiam şi încă nu înţelegeam care 
era problema. Apoi cealaltă voce a zis: „Problema asta va fi 
rezolvată oficial, imediat. Vă cer să-mi trimiteţi imediat 
registrele voastre de zbor”. I-am spus: „Okay, unde doriţi să 
le trimit?” Asta 1-a descumpănit puţin, pentru că sigur n-am 
cum să i le trimit acum. Până la urmă, a zis să păstrăm 
registrele la loc sigur şi-o să primim mai târziu instrucţiuni. 
Apoi a venit Iom la aparat şi-a zis ceva cam aşa: „Căpitane 
Petikin, te rog transmite-i scuzele mele domnului Mclver 
pentru c-am întârziat în concediu, dar am fost prins de o 
ninsoare într-un sat la sud de Kermanshah. cât de curând 
pot, vin acasă”. 

Petikin răsuflă adânc, se uită la Genny, apoi din nou la 
Mclver. 

— Asta e. Asta e tot. Ce crezi? 

— Despre Tom, nu ştiu. 

Mclver se duse greoi până la fereastră, Petikin şi Genny 
simțind şi ei greutatea care-l apăsa. Pe pervaz se strânsese 
zăpadă, vântul se înteţise. În depărtare se auzeau focuri 
sporadice de armă - puşti şi pistoale mitralieră - dar 
niciunul dintre ei nu le dădu atenţie. 

— Genny, eu... 

— Nu are nici un sens, Charlie! Nici un sens în ceea ce-l 
priveşte pe Tom. 

Turnă apa clocotită în ceainic, lângă ceştile deja pregătite, 
bucuroasă ca are ceva de făcut cu mâinile simțindu-se 
neajutorată şi dorind să plângă, dorind să strige împotriva 
nedreptăţii, să strige la oricine şi orice, ştiind că Tom şi 
Duncan erau prinşi în cursă, Duncan al ei semnase planul 
de zbor, ştiind că nu putea să pomenească nimic despre 
Annoush sau despre copii sau despre Valik, dacă fuseseră la 
bord - trebuie să fi fost la bord; dar atunci cine pilota, dacă 
nu era Tommy? 


— Furtul... ei bine, e evident că Tommy este pe autorizaţia 
de aici, ca şi Duncan. Autorităţile din Teheran au încă 
autorizaţia. Autorizaţia are numele lui Duncan pe ea, deci 
furtul nu prea are un sens. 

— Acum îmi dau seama de asta, dar la vremea aia ideea 
părea bună. 

Petikin se simţea groaznic. Ridică registrul de zbor. 

— Mac, ce-ar fi să-l pierdem, să scăpăm de el? 

— Controlul de zbor de la Teheran are încă originalul. Tom 
a realimentat. Trebuie să fie vreun registru şi pe-acolo. 

— Pe vremuri obişnuite, sigur, dar acum, cu toată porcăria 
asta? 

— Poate. 

— Poate-am putea obţine originalul! 

— Haide, pentru Dumnezeu, ceri luna de pe cer! 

Genny începu să toarne ceaiul în cele trei ceşti. Tăcerea se 
adânci. Doborât, Petikin spuse: 

— Şi tot nu văd cum, dacă Tom a pornit-o de la Doshan 
Tapeh... Şi dup-aia? decât dacă aparatul a fost furat pe 
drum sau când realimenta. 

Îşi trecu nervos degetele prin păr. 

— Trebuie să fi fost furat. Unde a realimentat? Kowiss? 
Poate-ar putea să ne-ajute! 

Mclver nu răspunse, se mulţumi să privească lung în 
noapte. Petikin aşteptă, apoi răsfoi registrul de zbor, găsi 
copia şi se uită pe dos. 

— Isfahan? spuse el surprins. De ce Isfahan? Mclver nu-i 
răspunse nici de data asta. Genny adăugă lapte condensat 
în ceai şi-i dădu o ceaşcă lui Petikin. 

— Cred că te-ai descurcat foarte bine, Charlie! spuse ea, 
neştiind ce să spună altceva, apoi îi duse cealaltă ceaşcă lui 
Mclver 

— Mulţumesc, Gen! 

Îi văzu lacrimile şi izbucni şi ea la rândul ei în plâns. „El îşi 
petrecu o mină în jurul umerilor ei, gândindu-se la Annoush 
şi la petrecerea de Crăciun pe care ea şi Genny o dădeau 


pentru toţi copiii prietenilor lor, cu atât de puţin timp în 
urmă, la micii Setarem şi Jalal, stelele tuturor jocurilor, 
copii atât de minunaţi, acum hălci de carne pentru corbi. 

— Veste bună cu lommy, dragule, nu-i aşa? spuse ea 
printre propriile lacrimi, uitând de Petikin. 

Stânjenit, Petikin ieşi şi închise uşa după el şi niciunul 
dintre ei nu observă plecarea lui. 

— E bine ce-am auzit de Tommy, spuse din nou. Asta-i un 
lucru bun. 

— Da, Gen. Ăsta e un lucru bun. 

— Ce-am putea face? 

— Să aşteptăm! Om trăi şi om vedea! Sper din tot sufletul 
ca ei să nu fi păţit-o, dar... dar cumva ştiu că au fost la bord. 

Îi îndepărtă lacrimile cu afecţiune. 

— Dar vine sâmbăta, Gen, şi când avionul pleacă, tu o să fii 
la bord, îi spuse blând. Ţi-am promis că numai până punem 
în ordine treaba asta, însă de data asta trebuie să pleci. 

Ea dădu din cap. Mclver gustă din ceai. Avea un gust 
foarte bun. Zâmbi în jos, către ea. 

— Ai făcut un ceai al dracului de bun, Gen, spuse. Dar asta 
nu îndepărtă spaima sau suferinţa femeii sau furia 
împotriva tuturor omorurilor şi inutilităţii şi tragediei şi 
brutala năruire a vieților lor plăcute, sau anii cu care îl 
îmbătrâneau toate astea pe soţul ei. Grijile-l omoară, îl 
omoară! îşi zise cu furie crescândă. Şi-apoi, pe neaşteptate, 
i se arătă răspunsul. Se uită înjur, să se asigure că Petikin 
nu se află acolo. 

— Duncan, şopti ea, dacă nu vrei ca ticăloşii ăştia să ne 
fure viitorul, de ce nu plecăm luând totul cu noi? Ei? 
Aparate, piese şi personal? 

— Nu putem să facem asta, Gen. [i-am spus-o de cincizeci 
de ori! 

— O, ba da, putem - dacă vrem şi dac-avem un plan! O 
spusese cu asemenea încredere nestrămutată, că îl molipsi 
şi pe el. 


— Andy o să ne-ajute. Andy poate să facă planuri, noi nu - 
tu poţi să le duci la îndeplinire, el nu poate. Ei nu ne doresc 
aici. Aşa să fie, atunci o să plecăm! Dar cu aparatele noastre 
şi piesele noastre şi cu mândria noastră. Va trebui să fim 
foarte precauţi, dar putem s-o facem. Putem s-o facem, ştiu 
că putem! 

CARTEA a-ll-a. 

CAPITOLUL. 30 

SÂMBĂTA 17 februarie 1979 

La Kowiss; ora 6,38 dimineaţa. Mullahul Hussain stătea cu 
picioarele încrucişate pe o cuvertură subţire, verificând 
funcţionarea pistolului său mitralieră AK 47. Cu mişcări 
experimentate, montă la locul lui noul încărcător. 

— Bun! spuse. 

— O să mai fie lupte astăzi? întrebă soţia lui. 

Se afla în celălalt colţ al încăperii, stând în picioare lângă o 
sobă în care ardeau lemne, pe care se încălzea o oală cu 
apă pentru prima ceaşcă de cafea a zilei. Chadorul ei negru 
foşni când se mişcă, ascunzând că era din nou însărcinată. 

— Cum o vrea Allah. 

Îl îngână ca im ecou, încercând să-şi ascundă teama, 
înspăimântată de ce s-ar putea întâmpla cu ei când bărbatul 
ei va obţine martiriul pe care-l căuta atât de neobosit, 
dorind din adâncul inimii să poată striga din vârful 
minaretului că era prea greu de îndurat acest sacrificiu pe 
care îl cerea Allah, ei şi copiilor ei. Şapte ani de căsătorie şi 
trei copii în viaţă şi patru morţi şi cumplita sărăcie a tuturor 
acestor ani, un contrast atât de mare cu traiul de dinainte, 
în familia ei, care avea o tarabă de măcelar în bazar - 
întotdeauna mâncare îndeajuns şi râsete, şi putinţa de-a ieşi 
afară fără chador, petreceri la iarbă verde şi chiar mergeau 
la cinema, toate astea adânciseră cute pe faţa ei odată 
atrăgătoare. Voia lui Allah, dar nu-i cinstit, nu-i cinstit! O să 
murim de foame! Cine-o să vrea să ţină familia unui mullah 
mort? Cel mai mare fiu al lor, Aii, un băieţel de şase ani - 
stătea pe vine lângă uşa colibei cu o singură încăpere, 


aflată lângă moschee, urmărind cu atenţie fiecare mişcare a 
tatălui său. Cei doi fraţi mai mici, de trei şi de doi ani, 
dormeau pe salteaua de paie aşezată direct pe podeaua de 
pământ, înfăşuraţi într-o veche pătură militară, ghemuiţi 
unul în celălalt ca nişte pisoi. 

În încăpere se afla o masă grosolană de lemn şi două 
bănci, câteva oale şi crătiţi, o saltea mare şi una mai mică 
pe covoare vechi, un opaiţ pentru iluminat. Un robinet care 
câteodată funcţiona, lăsând să curgă apa. Rigola de afară 
servea la spălat şi la aruncatul gunoiului. Nimic nu 
împodobea pereţii văruiţi în alb, de pământ uscat. Muşte şi 
alte insecte şi într-o nişă, cu faţa spre Mecca, un Coran 
foarte uzat. 

Abia se crăpase de ziuă. Era rece şi cerul înnorat. Hussain 
făcuse deja chemarea pentru rugăciunea de dimineaţă în 
moschee şi ştersese murdăria de pe armă, ungând-o cu 
grijă, curăţânclu-i ţeava de pulberea arsă, şi umpluse 
încărcătorul. 

Acum e gata, ca întotdeauna, îşi zise mulţumit. Era 
pregătit să împlinească şi mai departe lucrarea lui Allah şi 
era destulă treabă pentru o astfel de armă: AK 47, mult mai 
bună decât M14, mai simplă, mai robustă şi la fel de precisă 
la distanţă mică. Nătărăii americani, nătărăi ca 
întotdeauna, să facă o armă de infanterie complicată şi 
precisă la o mie de metri, când cea mai mare parte a 
luptelor se duceau la distanţă de trei sute de metri şi puteai 
să târăşti în noroi un AK 47 toată ziua şi tot era în stare să 
facă ceea ce se aştepta de la el: să ucidă. Moarte 
duşmanilor lui Allah! 

Deja avuseseră loc ciocniri între Gărzile Verzi şi islamicii 
marxişti şi alţi simpatizanți de stânga, în Kowiss şi la Gach 
Şaran, un oraş în apropiere, spre nord-vest, cu o rafinărie 
de petrol. Ieri, după asfinţit, condusese Gărzile Verzi 
împotriva uneia dintre casele conspirative Tudeh, întâlnirea 
fiind trădată de unul dintre membri în schimbul speranţei 
de iertare. Nu fusese iertat câtuşi de puţin. Bătălia fusese 


bruscă, scurtă şi sângeroasă. Fuseseră ucişi unsprezece 
oameni şi el spera că printre ei se afla unul dintre lideri. 
Până atunci, cei din tudeh nu ieşiseră încă în stradă în forţă, 
dar o demonstraţie numeroasă fusese organizată de ei 
pentru mâine după-amiază, în sprijinul demonstraţiei tudeh 
din 'Teheran, chiar dacă Khomeini avertizase în mod 
deosebit împotriva ei. Confruntările erau deja plănuite, 
amândouă părţile ştiau. Vor muri mulţi, îşi zise întunecat. 
Moarte duşmanilor Islamului! 

— Uite, spuse femeia, dându-i nectarul fierbinte, dulce şi 
negru, singurul lux pe care şi-l îngăduia, cu excepţia 
vinerilor sfinte, a unor zile anume şi întreaga lună sfântă a 
Ramadamului, în timpul căreia renunţa bucuros la cafea. 

— Mulţumesc, Fatima, spuse politicos. 

Când fusese numit mullah, părinţii săi îi găsiseră nevastă, 
iar mentorul său, ayatolahul Isfahani îi spusese să se 
căsătorească, aşa că el se supusese. 

Bău cafeaua bucurându-se de ea şi-i înapoie ceaşca. 
Căsătoria nu-l abătuse de la calea sa, deşi din timp în timp îi 
făcea plăcere să doarmă alături de ea, să-i simtă în frigul 
iernii pulpele groase şi fierbinţi, câteodată întorcând-o spre 
el, împreunându-se, apoi adormind din nou, dar niciodată 
cu adevărat liniştit. 

Am să fiu liniştit doar în Paradis. Numai atunci, îşi zise, 
înfierbântându-se din nou, simțindu-se atât de aproape de 
ţel. Mulţumesc lui Allah că am primit numele după imamul 
Hussain, martirul martirilor, al doilea fiu al imamului Aii, 
Marele Martir de acum treizeci de secole, în bătălia din 
Karbala. N-o să-l uităm niciodată! Se înfierbântă şi mai 
mult, uşurat acum de durerile Ashurei, cea de-a zecea zi a 
Muharramului, trecută de câteva săptămâni, aniversarea 
acelui martiraj, cea mai sfântă zi şiită, o zi a plângerii. 
Spatele încă mai purta urme. În ziua aceea fusese din nou 
în Qom, ca şi anul trecut şi cel dinaintea lui, luând parte la 
procesiunile de Ashura, procesiunile de purificare, alături 
de zeci de mii de alţi iranieni, flagelându-se ca să-şi 


amintească de martiriul divin, sângerându-se cu bice şi 
lanţuri şi cârlige. Îi trebuiseră multe săptămâni ca să se 
refacă, să fie în stare sa stea în picioare fără dureri. Voia lui 
Allah, îşi spuse mândru. Durerea nu înseamnă nimic; lumea 
asta nu înseamnă nimic. M-am ridicat împotriva lui Peshadi 
de a baza aeriană şi am cucerit baza şi am supus-o şi l-am 
adus la Isfahan în lanţuri, aşa cum mi s-a poruncit, şi acum, 
astăzi, am să mă duc din nou la unitatea militară să 
cercetez străinii şi să-i supun pe ei şi pe acest Zataki sunit 
care crede că e Gingis Han, iar în după-amiaza asta am să 
conduc din nou drept-credincioşii împotriva ateiştilor 
tudehi, pentru a împlini lucrarea lui Allah, supunându-mă 
Imamului, care se supune numai lui Allah. Mă rog ca astăzi 
să fiu primit în Paradis, unde drept-credincioşii se odihnesc 
pe canapele aşternute cu brocart şi. fructele celor două 
grădini stau să fie culese - cuvintele atât de familiare ale 
Coranului îi erau întipărite în creier. 

— N-avem de mâncare, îi spuse nevasta, întrerupându-i 
şirul gândurilor. 

— O să primiţi mâncare de la moschee, spuse, şi fiul său Aii 
deveni şi mai atent, oprindu-se câteva clipe din scărpinatul 
muşcăturilor de purici şi alte insecte. 

— De-acum înainte tu şi copiii n-o să mai fiţi flămânzi. O să 
împărţim zilnic horisht şi orez celor nevoiaşi, aşa cum am 
făcut de-a lungul istoriei. 

Zâmbi către Aii, se întinse şi îi ciufuli părul. 

— Allah ştie că suntem printre cei nevoiaşi. 

De când se întorsese Khomeini, moscheile îşi reluaseră 
acest străvechi rol de a împărţi zilnic hrană simplă, dar 
hrănitoare, mâncare adunată ca parte din zakat, sau 
cumpărată cu bani din zakat - zeciuiala voluntară la care 
toţi mahomedanii erau supuşi - care redevenise acum din 
nou prerogativa exclusivă a moscheilor. Hussain aruncă 
câteva blesteme asupra Şahului, care anulase în urmă cu 
doi ani subsidiile anuale ale mullahilor şi moscheilor, 
provocându-le o asemenea sărăcire şi suferinţă. 


— Du-te cu oamenii la moschee. Când vor primi toţi 
mâncare, ia cât îţi trebuie pentru tine şi copii. Să faci asta 
în fiecare zi. 

— Mulţumesc. 

— Mulţumeşte-i lui Allah. 

— O fac, o, da, o fac. 

Hussain îşi trase cizmele şi îşi trecu arma pe umăr. 

— Pot să vin şi eu, tată? întrebă Aii cu vocea sa subţire. 
Vreau şi eu să împlinesc lucrarea lui Allah! 

— Sigur, vino cu mine. 

Femeia încuie uşa după ei şi se aşeză pe bancă, stomacul 
arzând-o de foame, simțindu-se slăbită şi cuprinsă de 
greţuri, prea obosită pentru a mai alunga muştele care se 
aşezaseră pe faţa ei. Era în cea de-a opta lună. Moaşa îi 
spusese că de data asta avea să fie mai greu ca înainte, 
pentru că copilul era aşezat într-o poziţie greşită. începu să 
plângă, amintindu-şi zvârcolirile şi suferinţele şi ţipetele 
ultimei naşteri şi ale celei dinaintea ei şi a tuturor celorlalte. 

— Nu te îngrijora, o liniştise bătrâna moaşă, eşti în mâinile 
lui Allah. Puţină balegă proaspătă de cămilă pe-pântece o să 
îndepărteze durerile. Datoria unei femei e de a naşte copii 
şi eşti tânără. 

Tânără? Am douăzeci de ani şi sunt bătrână, bătrână- 
bătrână! Ştiu asta şi ştiu şi de ce şi am minte şi ochi şi pot 
chiar să-mi scriu numele şi ştiu că putem s-o ducem mai 
bine, şi Imamul ştie, iar asta se va întâmpla odată ce străinii 
vor fi daţi afară şi smuls răul adus de felul lor de viaţă. 
Imamul - Allah să-l apere! - este înţelept şi bun şi vorbeşte 
cu Allah, se supune numai lui Allah, iar Allah ştie că femeile 
nu sunt lucruri neînsufleţite de care să-ţi baţi joc şi să le 
arunci înapoi în zilele Profetului, cum vor nişte fanatici. 
Imamul o să ne apere de extremişti şi n-o să îngăduie să fie 
retras Actul Familiei dat de Şah,. care ne-a dat dreptul să 
votăm şi ne-a apărat împotriva divorţului pronunţat la bunul 
plac al bărbatului, n-o să îngăduie să ni se ia dreptul la vot, 
toate drepturile şi libertăţile câştigate, sau dreptul de-a 


alege dacă vrem să purtam chadorsuu nu, niciodată - dac-o 
să vadă cât de tare ne împotrivim, când o să vadă în 
întreaga tară hotărârea noastră neclintită. 

Fatima îşi uscă lacrimile şi se simţi mai bucuroasă la 
gândul demonstraţiei plănuite peste trei zile şi o parte din 
durere se topi. Da, noi, femeile, o să demonstrăm pe străzile 
Kowissului, sprijinind mândre surorile noastre marile oraşe, 
Teheran, Kom şi Isfahan, doar că eu o să port de bunăvoie 
chador din cauza lui Hussain. O, cât de minunat va fi să ne 
arătăm solidaritatea cu femeile şi cu revoluţia! 

Veştile despre demonstrațiile plănuite la Teheran 
străbătuseră Iranul, pe ce căi nimeni nu era sigur, dar toate 
femeile ştiau. Şi fiecare femeie hotărâse să se alăture şi 
toate femeile încuviinţaseră - chiar şi cele care nu 
îndrăzneau s-o spună. 

La baza aeriană; ora 10,20 dimineaţa. Starke se afla în 
turnul S-G privind avionul care venea la aterizare cu 
flapsurile scoase la maximum, trecând motoarele pe revers 
cu toată puterea în momentul în care atinse solul. Zataki şi 
Esvandiary se aflau şi ei acolo, alături de doi membri ai 
Gărzilor Verzi. Zataki era proaspăt ras. 

— Virează dreapta la capătul pistei, Eco Tafigo Lima Lima, 
spuse răguşit sergentul Wazari, tânărul controlor de trafic 
şcolit de USAF. 

Purta haine civile, grosolane, în locul uniformei sale 
îngrijite. Faţa îi era tumefiată, nasul zdrobit, îi lipseau trei 
dinţi şi i se umflaseră urechile în urma bătăii pe care Zataki 
i-o administrase în public. Acum nu putea respira pe nas. 

— Opreşti în faţa turnului bazei. 

— Înţeles! se auzi în difuzor vocea lui John Hogg. Repet: 
avem permisiunea să luăm trei pasageri, să livrăm piese de 
schimb de care e urgentă nevoie şi să ne întoarcem imediat 
la Al Shargaz. Vă rog confirmaţi. 

Wazari se întoarse către Zataki, evident înspăimântat. 

— Excelenţă, vă rog iertaţi-mă, dar ce ar trebui să 
răspund? 


— Nu spune nimic, scârnăvie. 

Zataki ridică ţeava boantă a pistolului automat. Se 
întoarse către Starke: 

— Spune-i pilotului tău să treacă în faţă, să oprească 
motoarele şi apoi să-i coboare pe târmâc pe toţi cei din 
avion. Aparatul o să fie percheziţionat şi dacă are 
permisiune din partea mea poate să plece mai departe, iar 
dacă n-are permisiune, n-o să plece mai departe! Dumneata 
vii cu mine - şi tu la fel, se întoarse către Esvahdiary. 

leşi. Starke făcu cum i se ordonase şi se întoarse să-l 
urmeze, dar o secundă rămase singur cu tânărul sergent. 
Acesta îl prinse de braţ şi-i şopti agitat: 

— Pentru Dumnezeu, ajută-mă să urc la bord, căpitane! O 
să fac orice! Orice! 

— Nu pot! E imposibil! spuse Starke, părându-i rău pentru 
om. 

Cu două zile în urmă, Zataki adunase pe toată lumea şi-l 
bătuse pe sergent până-l lăsase fără simţiri „pentru crime 
împotriva revoluţiei”, îl trezise, îl făcuse să mănânce 
murdării şi-apoi îl bătuse din nou până la leşin. Numai 
Manuelei şi celor foarte bolnavi li se îngăduise să nu 
participe. 

— Cu neputinţă! 

— Te rog! Te implor! Zataki e nebun! O să... Wazari se 
întoarse înspăimântat când un membru al Gărzilor Verzi 
apăru în uşă. Starke trecu pe lângă el, cobori scările şi ieşi 
pe târmăc, ascunzându-şi tulburarea. 

Freddy Ayre se afla la volanul Jeepului. Manuela era lângă 
el, împreună cu unul dintre piloţii englezi şi Jon Tyrer, cu un 
bandaj peste ochi. Manuela purta pantaloni largi, un 
pardesiu lung şi părul legat sub o şapcă de pilot. 

— Urmează-ne, Freddy, spuse Starke şi se urcă lângă 
Zataki pe scaunele din spate ale maşinii. 

Esvandiary întoarse cheia în contact şi porni în viteză ca să 
intercepteze avionul care întorcea la capătul pistei 


principale, întovărăşit periculos îndeaproape de un roi de 
camioane ale Gărzilor Verzi şi de două motociclete. 

— Nebunii, murmură Starke. Zataki râse cu dinţi albi. 

— Entuziaşti, pilotule, nu nebuni. 

— Cum o vrea Allah! 

Zataki trase cu coada ochiului la el, devenind serios. 

— Vorbeşti limba noastră, ai citit Coranul şi ne cunoşti. A 
venit vremea să spui Shahada înaintea a doi martori şi sa 
devii mahomedan. Aş fi onorat să fiu unul dintre ei. 

— Şi eu, spuse imediat Esvandiary, dorind de asemenea să 
pună umărul la salvarea unui suflet, deşi nu din acelaşi 
motiv. 

IranOil avea nevoie de piloţi pregătiţi ca să pună pe roate 
producţia, la capacitate maximă, în timp ce aveau să fie 
pregătiţi iranienii care să ia locul piloților străini, iar un 
Starke mahomedan putea fi unul dintre aceştia. 

— Aş fi şi eu, de asemenea, prea onorat de a vă fi martor. 

— Mulţumesc, răspunse Starke în farsi. 

În decursul anilor, gândul îi trecuse şi lui prin minte. 
Odată, pe când se afla în Anglia, liniştit, şi tot ce avea de 
făcut era să piloteze în cât mai multe misiuni posibil şi să 
aibă grijă de oamenii săi şi să râdă cu Manuela şi copiii -a 
fost asta doar acum o jumătate de an - îi spusese Manuelei: 

— Ştii, Manuela, sunt multe lucruri grozave în 
mahomedanism. 

— Te gândeşti la cele patru neveste, iubitule?! spusese ea 
dulce şi imediat el se pusese în gardă. 

— Hai, Manuela, vorbeam serios! Sunt foarte multe în 
Islam... 

— Pentru bărbaţi, nu pentru femei. Nu spune Coranul: „şi 
drept-credincioşii”, bărbaţii va să zică, „vor sta pe 
aşternuturi de mătase şi vor avea hurii pe care nici om, nici 
duh nu le-au atins” - Conroe, dulceaţă, n-am reuşit 
niciodată să desluşesc chestia asta! De ce trebuie să fie 
veşnic virgine?! Ajută asta cu ceva bărbaţii? Şi oare femeile 


primesc acelaşi tratament - câţi bărbaţi tineri şi pofticioşi 
doresc? 

— Nu vrei să asculţi, pentru Dumnezeu? Vroiam să spun 
că dacă ai fi trăit în deşert, în mijlocul deşertului Sahara 
sau al celui Saudit - aminteşte-ţi vremea când am fost în 
Kuweit şi am ieşit, doar tu şi cu mine, am ieşit în deşert, 
stelele mari cât scoicile şi tăcerea atât de adâncă, noaptea 
atât de curată şi nemărginită, noi atât de insignifianţi, îţi 
aminteşti cât de atinşi am fost de Infinit? Aminteşte-ţi ce-am 
spus: „Acum înţeleg. Dacă eşti nomad şi născut într-un cort, 
poţi fi stăpânit de Islam”. 

— Şi adu-ţi aminte, dragoste, ce am spus eu: că noinu ne- 
am născut în nici un afurisit de cort. 

Zâmbi, amintindu-şi cum o prinsese în braţe şi o sărutase 
sub stele şi se umpluseră unul de celălalt. Mai târziu el 
spusese: 

— Am vrut să spun - învăţătura pură a lui Mahomed. 
Vroiam să zic cum, cu atât de mult spaţiu, atât de 
înspăimântător în neţărmurirea lui, că simţi nevoia unui 
adăpost sigur, că Islamul ar fi un astfel de adăpost, poate 
singurul. Învățăturile sale, cele de la origini, nu sunt 
înguste. Nu cele răstălmăcite de fanatici. 

— O, sigur, dragule! spusese ea cu cel mai dulce glas al ei. 
Dar noi nu trăim în nici un deşert şi n-o s-o facem niciodată 
şi tu eşti Conroe, iubitule, Starke, pilot de elicopter, şi chiar 
în clipa în care ai să începi să te gândeşti la cele patru 
neveste eu am şters-o, eu şi copiii, şi nici Texasul n-o să fie 
îndeajuns de mare ca să te scape de trosneală pe care o s-o 
capeţi de la Manuela Rosita Santa de Cuellar Perez, 
dragule, iubitule, scumpule mieluşel! 

Zataki se uită la el şi trase adânc aer în piept, simțind 
mirosul de petrol, zăpadă şi iarnă. 

— Poate că într-o zi o s-o fac, le spuse lui Zataki şi 
Esvandiary. Poate că da. Dar când o vrea Allah, nu acum. 

— Fie ca Allah să scurteze timpul. Te risipeşti ca 
necredincios. 


Dar deja toată atenţia lui Starke era concentrată pe 
avionul care venea la punctul de oprire şi către Manuela 
care trebuia să plece astăzi. Dificil pentru ea, al dracului de 
dificil, dar trebuia să plece. 

În dimineaţa aceea, devreme, vorbise cu Mclver prin 
radio, aflând că avionul avea aprobarea să oprească la 
Kowiss - dacă i se aproba asta de cei de-acolo - şi că avea sa 
ducă piese de schimb şi că mai era spaţiu pentru trei 
pasageri. În cele din urmă, maiorul Changhiz şi Esvandiary 
încuviinţaseră, dar numai după ce Starke, foarte nervos,le 
ceruse asta în faţa lui Zataki. 

„ Ştiţi că echipele noastre trebuiau să fie de mult 
schimbate! Unul din patru elicoptere JR 212 are nevoie de 
piese de schimb şi două din 206 sunt gata pentru 
verificările de o mie cinci sute de ore. Dacă nu pot avea 
echipaje noi şi piese de schimb, nu pot să lucrez şi voi o să 
fiţi învinovăţiţi că nu v-aţi supus Ayatolahului Khomeini, nu 
eu! 

Maşina se opri lângă avion în şuierul descrescător al 
motoarelor. Uşa nu era încă deschisă şi putu să-l vadă pe 
John Hogg privind prin fereastra cabinei. Aparatul era 
înconjurat de camioane şi arme. Gărzi Verzi nervoase roiau 
înjur. Zataki încercă să se facă auzit şi apoi, exasperat, trase 
un foc în aer. 

— Depărtaţi-vă de aparat! ordonă. Pe Allah şi Profet! 
Numai oamenii mei o să-l controleze! Depărtaţi-vă! 

Morocănoase, celelalte Gărzi Verzi se traseră puţin înapoi. 

— Pilotule, spune-i să deschidă repede uşa şi să scoată pe 
toată lumea de acolo repede, mai înainte să mă răzgândesc. 

Starke ridică degetul mare către Hogg. În clipa aceea 
pilotul secund deschise uşa. Scara fu coborâtă. Imediat, 
Zataki sări pe trepte şi rămase la capătul lor cu arma 
pregătită. 

— Excelenţă, n-aveţi nevoie de asta, îi spuse Starke. Toată 
lumea afară, cât de repede puteţi, okay. 


Erau opt pasageri: patru piloţi, trei ingineri şi Genny 
Mcilver. 

— Dumnezeule, Genny! Nu m-aşteptam să te văd! 

— Hello, Duke! Duncan a crezut că-i mai bine aşa şi... ei 
bine, las-o baltă. 

Manuela o văzu şi cobori să o întâmpine. Se îmbrăţişară şi 
Starke băgă de seamă cât de mult părea să fi îmbătrânit 
Genny. Îl urmă pe Zataki în avionul gol. Fuseseră aşezate 
scaune suplimentare. În spate, lângă toaletă, se aflau 
câteva lăzi. 

— Piese de schimb şi motorul de schimb de care ai nevoie! 
strigă John Hogg de pe locul pilotului, întinzându-i 
documentele. Hello, Duke! 

Zataki luă documentele şi făcu un semn cu degetul mare 
către Hogg. 

— Afară. 

— Dacă nu vă supăraţi, eu răspund pentru aparat, vă rog 
să mă scuzaţi, spuse Hogg. 

— Pentru ultima dată, afară! Starke spuse: 

— leşi puţin de pe locul tău, Johnny. Vrea doar să verifice 
dacă există arme. Excelenţă, ar fi mai sigur dacă pilotului i 
s-ar îngădui să rămână pe locul lui. Garantez eu pentru el. 

— Afară! 

Fără grabă, John Hogg se strecură din mica-i carlingă. 

Zataki se asigură că nu se afla nimic în buzunarele laterale 
ale scaunului, apoi îi făcu semn să treacă înapoi în scaun şi 
cercetă cabina. 

— Astea sunt piesele de schimb care-ţi trebuie? 

— Da, spuse Starke şi-i făcu politicos loc să coboare pe 
pistă, unde colonelul strigă după câţiva dintre oamenii săi 
să descarce lăzile. 

Oamenii o făcură cu nepăsare, izbind marginile uşii şi 
treptele, făcându-l pe pilot să clipească. Apoi Zataki 
controla aparatul cu grijă, negăsind nimic care să-l irite -cu 
excepţia vinului la gheaţă şi a băuturilor din frigider. 


— Fără băutură în Iran! Nici o picătură! Se confiscă! Puse 
să fie sparte sticlele pe pistă şi porunci să se deschidă lăzile. 
Un motor, o turbină de motor şi multe alte piese de schimb. 
Totul era trecut în documente. Starke privea din uşa 
cabinei, încercând să nu iasă prea mult în evidenţă. Zataki 
întrebă: 

— Cine-s pasagerii ăştia? 

Ofiţerul secund îi întinse lista. Era scrisă în engleză şi 
farsi:  „Piloţi suplimentari, temporari, şi ingineri mecanici, 
toţi trebuind să plece de mult în concediu şi să fie înlocuiţi”. 
Scrută cu privirea pe rând numele de pe listă şi oamenii. 

— Duke, spuse prudent din cabină John Hogg, am pentru 
tine nişte bani şi o scrisoare de la Mclver. E în regulă? 

— Pentru moment, da. 

— Două plicuri în buzunarul interior al uniformei mele, 
atârnată acolo. Scrisoarea e numai pentru tine, a spus Mac. 

Starke le găsi şi le înghesui în buzunarul interior al 
pufoaicei. 

— Ce se întâmplă la Teheran? întrebă din colţul gurii. 

— Aeroportul e un balamuc. Toată lumea încearcă să iasă 
cu cele trei sau patru avioane care au primit plâng acum 
aprobare, spuse John Hogg dintr-o suflare, şi cel puţin şase 
Jumbo Jeturi care-şi dau coate, aşteptând la nesfârşit 
permisiunea de aterizare. Eu, â... eu am sărit puf şi simplu 
peste rând, ma-am strecurat fără o aprobare propriu-zisă şi 
am spus: „Oh, iertaţi-mă, credeam că am voie”. Mi-am 
ridicat oamenii şi am şters-o. Abia am avut vreme să schimb 
o vorbă cu Mclver - era înconjurat de o mulţime de 
revoluționari cu degetul pe trăgaci şi un mullah ciudat, sau 
doi - dar părea în regulă. Pettikin, Nogger şi ceilalţi păreau 
cu toţii okay. Sunt lăsat la Al Shargaz pentru cel puţin o 
săptămână, ca să fac naveta până aici, cum s-o putea. 

Al Shargaz nu era departe de Dubai, unde S-G avea 
cartierul general din acea parte a Golfului. 

— Avem permisiunea de la AIC Teheran să aducem piese 
de schimb şi echipaje care să se potrivească la număr cu 


cele pe care intenţionăm să le scoatem. Pare c-au de gând 
să ne ţină mai mult sau mai puţin la paritate şi cu toată 
puterea de lucru. Avem zboruri programate sâmbăta şi 
miercurea. 

Se opri să-şi tragă sufletul. 

— Mac zice să-mi găseşti vreo scuză ca să trec pe-aici din 
timp în timp. Trebuie să fiu un fel de curier între el şi 
Andrew Gavallan până se revine la normal. 

— Ai grijă! spuse Starke şi îi acoperi gura cu palma, 
zărindu-l pe Zataki că aruncă o privire în sus, către avion. 

Îl urmărise inspectând pasagerii şi documentele lor, apoi îl 
văzu făcându-i un semn şi cobori scările. 

— Da, Excelenţă. 

— Acest om nu are viză de ieşire. 

Omul era Roberts, unul dintre sondorii de vârstă mijlocie, 
cu multa experienţa. Îngrijorarea îi marcase obrazul deja 
plin de riduri. 

— Am spus că n-am putut să fac rost de vreuna, căpitane 
Starke! N-am putut să facem rost de viză. Birourile de 
emigrare sunt încă închise. La Teheran n-a fost nici o 
problemă. 

Starke aruncă o privire peste document. Expirase doar de 
patru zile. 

— Poate de data asta aţi putea să îl lăsaţi, Excelenţă! E 
adevărat că nu există viză... 

— Nu pleacă. Rămâne. Roberts se albi. 

— Dar leheranul mi-a dat drumul şi trebuie să fiu la 
Londra... 

Zataki îl înşfacă de pufoaica şi îl împinse din rând, 
trântindu-l la pământ. Roberts ţâşni înfuriat în picioare. 

— Pentru Dumnezeu, am aprobare... 

Se opri. Unul dintre membrii Gărzilor Verzi îşi pusese 
carabina în pieptul lui şi altul se afla în spatele lui, amândoi 
pregătiţi să apese pe trăgaci. Starke interveni: 

— Aşteaptă în jeep, Roberts. La dracu, aşteaptă lângă 
jeep! 


Unul dintre revoluționari îi făcu brânci brutal către 
maşină, în timp ce Starke încerca să îşi ascundă propria 
îngrijorare: John 'Tyrer şi Manuela nu aveau nici ei vize de 
ieşire valabile. 

— Nu există vize, nu pleacă! repetă Zataki veninos şi lua 
documentele următorului om. 

Genny, care venea la rând, era foarte înspăimântată, 
urându-l pe Zataki şi violenţa şi mirosul de frică ce-o 
înconjura, necăjită din pricina lui Roberts care trebuia să se 
întoarcă în Anglia, căci unul dintre copiii săi era foarte 
bolnav, suspect de poliomielită, iar poşta, telefoanele şi 
telexul puteau fi folosite doar sporadic. Îl urmări pe Zataki 
trecând încet peste hârtiile pilotului de lângă ea. ticălos 
împuţit gândi ea. Trebuie s-ajung în avion, trebuie! O, cât 
de mult aş vrea să fi plecat cu toţii! Sărmanul Duncan. Pur 
şi simplu n-o să se-ngrijească de el, n-o să aibă grijă să 
mănânce ca lumea şi sigur o să facă iar o criză de ulcer. 

— Viza mea de ieşire e expirată, spuse ea încercând să 
pară timidă, lăsând să i se vadă câteva lacrimi în colţurile 
ochilor. 

— Şi a mea! spuse Manuela cu o voce mică. Zataki se uită 
la ele. Ezită. 

— Femeile nu sunt responsabile. Numai bărbaţii. Voi, 
femeile, puteţi pleca. De data asta. Urcaţi la bord! 

— Domnui Roberts poate să vină şi el? întrebă Genny, 
arătând către mecanic. 

— Urcaţi la bord! strigă Zataki cu sângele urcat în obraji, 
cuprins de una din bruştele furii maniacale. 

Cele două femei zburară în sus pe scări, toată lumea 
cuprinsă într-o clipă de panică, şi chiar proprii săi oameni 
din Gărzile Verzi se foiră nervoşi. 

— Excelenţă, aveţi dreptate, spuse Starke în farsi, 
străduindu-se să pară calm. Femeile n-ar trebui să 
contrazică un bărbat. 

Aşteptă împreună cu ceilalţi, abia respirând, sub privirile 
întunecate care îl străpungeau, dar îşi păstră ochii 


neclintiţi. Zataki dădu din cap şi continuă morocănos 
examinarea hârtiilor pe care le avea în mână. 

Cu o zi în urmă se întorsese de la Isfahan şi Esvandiary 
autorizase pentru ziua următoare, după-amiază, un zbor 
care să-l ducă din nou la Bandar-e Delam. 

Cu cât mai curând, cu atât mai bine! se gândi Starke 
întunecat. Şi totuşi îi părea rău pentru Zataki. Noaptea 
trecută îl găsise sprijinit de un elicopter, cu palmele apăsate 
pe tâmple, cuprins de o mare suferinţă. 

— Ce se-ntâmplă, aga? 

— Capul meu! Eu... capul... 

Îl convinsese să îi facă o vizită doctorului Nutt şi îl dusese 
pe ocolite către bungalowul acestuia. 

— Dă-mi doar o aspirină sau codeină, doctore! Orice ai, 
spusese Zataki. 

— Poate că ar fi bine să mă laşi să îţi fac un control şi... 

— Fără control! Ştiu ce nu e-n regulă cu mine! SAVAK nu 
e-n regulă cu mine! închisoarea nu e-n regulă cu mine! 

?i mai târziu, când codeina îndepărtase în parte durerea, 
Zataki îi istorisise că în urmă cu un an şi jumătate fusese 
arestat, acuzat de propagandă împotriva Şahului. Pe atunci 
lucra ca ziarist la unul dintre ziarele din Abadan. Fusese 
închis timp de opt luni şi apoi, imediat după incendiul din 
Abadan, eliberat. Nu-i spusese lui Starke ce-i făcuseră. 

— A fost voia lui Allah, pilotule! zisese amar, dar din ziua 
acea îl binecuvântez zilnic pe Allah pentru că-mi dă încă o zi 
de viaţă ca să strivesc alţi oameni ai SAVAK-ului sau ai 
Şahului, poliţia sa de lachei şi soldaţi şi pe oricine şi pe toţi 
care l-au ajutat în răutăţile sale. Odată l-am sprijinit. N-a 
plătit educaţia mea, aici şi-n Anglia? Doar el e de vină 
pentru SAVAK! El e de vină! Partea asta din răzbunarea 
mea e doar pentru mine. Încă n-am început să mă răzbun 
pentru soţie şi copii, ucişi în focul din Abadan. 

Starke se stăpânise. Nu ieşise niciodată la lumină cine, de 
ce sau cum provocase incendiul care avusese ca efect 
moartea a aproape cinci sute de persoane. Îl urmări pe 


Zataki continuându-şi încet şi laborios inspecția în lungul 
liniei posibililor pasageri. Câţi alţii mai aveau documente 
incomplete sau expirate, Starke nu ştia. Toată lumea era 
încordată, o umbră rău prevestitoare atârnând asupra 
tuturor. În curând avea să fie rândul lui Tyrer şi Tyrer 
trebuia să plece. Doc Nutt spunea că era mult mai sigur ca 
Tyrer să fie examinat cât de curând cu putinţă la Al Shargaz 
sau Dubai, unde existau facilităţi medicale minunate. 

Sunt sigur că e teafăr, dar pentru el e cel mai bine să-şi 
odihnească ochii pentru o vreme. Şi ascultă, Duke, Pentru 
numele lui Dumnezeu, ţine-l deoparte din calea lui Zataki şi 
atrage-le atenţia şi celorlalţi să facă acelaşi lucru. E gata sa 
explodeze şi numai Dumnezeu?tie ce-o să se-ntâmple 
atunci. 

— Ce s-a-ntâmplat cu el? 

— Din punct de vedere medical, nu ştiu. Psihologice 
periculos, foarte periculos. Aş zice că e un maniac depresiv. 
În mod sigur paranoic. Probabil, boala e cauzată direct de 
ce i s-a-ntâmplat în închisoare. Ţi-a spus ce i-a făcut? 

— Nu, n-a spus! 

— Dac-ar fi după mine, aş recomanda să fie ţinut sub 
sedative şi sub nici o formă în apropierea armelor. 

Grozav, se gândi Starke neputincios. Cum dracu-o să 
reuşesc eu asta? Cel puţin Genny şi Manuela sunt la bord şi 
în curând or să fie la Al Shargaz, care e un paradis comp... 

Un strigăt de avertisment îi atrase atenţia. Din spatele 
avionului, venind dinspre ieşirea principală a turnului, se 
apropia mullahul Hussain cu Gărzi Verzi - şi păreau foarte 
ostili. Imediat Zataki uită de pasageri, îşi cobori pistolul 
mitralieră de pe umăr şi, purtându-l neglijent în mână, 
trecu între mullah şi avion. Doi dintre oamenii săi se 
mişcară cu el alături şi ceilalţi se apropiară de aparat, 
ocupând poziţii defensive, acoperindu-şi şeful. 

— Dar-ar dracii în afurisitele astea de ciori! mormăi 
cineva. Acum ce se mai întâmplă? 

— Fiţi gata să vă trântiţi pe brânci! spuse Ayre. 


— Căpitane, şopti Roberts gâfâind, trebuie s-ajung în 
avionul ăla! Trebuie! Fetiţa mea cea mică e bolnavă rău de 
tot! Poţi să faci ceva cu ticălosul ăla? 

— O să încerc. 

Zataki îl privea cu ură pe Hussain. 

Cu două zile în urmă se dusese la Isfahan, invitat acolo ca 
să discute cu komitehul lor secret. Toţi cei unsprezece 
membri erau ayatolahi şi mullahi şi-acolo, pentru prima 
dată, descoperise adevărata faţă a revoluţiei în care luptase 
atât de îndârjit ca să învingă şi pentru care suferise atât de 
mult: „Ereticii vor fi striviţi şi daţi uitării. O să avem numai 
Tribunale Revoluţionare. Dreptatea va fi împărţită repede şi 
definitiv, fără nici un fel de apel. Mullahii erau foarte siguri 
de ei, foarte siguri de drepturile lor divine de a conduce şi 
de a împărţi dreptatea, căci doar ei interpretau Coranul şi 
Saria. Prudent, Zataki î?i păstrase groaza şi gândurile 
pentru el, dar înţelegea că era din nou trădat. 

— Ce vrei, mullahule spuse, rostind cuvântul ca pe-o 
insultă. 

— Mai întâi vreau să-nţelegi că n-ai nici o putere aici. Ce 
faci la Abadan, e treaba ayatulahilor din Abadan, dar aici n- 
ai nici o putere, aici, în unitatea asta militară, în baza asta, 
asupra acestor oameni, ori asupra acestui avion. 

Pe Hussain îl înconjurau o duzină de tineri cu chipuri dure, 
înarmaţi, toţi din Gărzile Verzi. 

— Nici o putere, ei?! 

Batjocoritor, Zataki se întoarse cu spatele şi strigă-n 
engleză: 

— Avionul să decoleze imediat! Toţi pasagerii să urce la 
bord! 

Făcu mânios un senin către pilot să plece, apoi se întoarse 
din nou către Hussain. 

— Ei bine, ce mai urmează?! spuse, în timp ce-n spatele lui 
pasagerii se grăbiră să-i dea ascultare şi, pentru că Gărzile 
Verzi erau atente la Zataki şi Hussain, Starke îi făcu semn 
lui Roberts să urce la bord, apoi lui Ayre să dea o mână de 


ajutor, acoperind fuga mecanicului. Îl ajutară împreună pe 
Tyrer să iasă din jeep. Zataki se juca cu arma, cu toată 
atenţia îndreptată asupra lui Hussain. 

— Ei bine, ce mai urmează? întrebă din nou. Hussain 
rămăsese perplex, oamenii săi la fel de conştienţi de armele 
îndreptate către ei. Motoarele se treziră la viaţă. Văzu 
pasagerii grăbindu-se să se îmbarce, cu Starke şi Ayre 
ajutând un om cu ochii bandajaţi să urce treptele, apoi pe 
cei doi piloţi de lângă jeep, reactoarele avionului prinseră 
putere şi, în clipa în care ultimul om ajunse sus, treptele se 
ridicară şi avionul se puse în mişcare. 

— Ei, aga, ce urmează? Ce mai ai de spus? 

— Am de spus... am de spus că komitehul din Kowissi î?i 
ordonă ţie şi oamenilor tăi să părăsiţi Kowissul. 

Cu picioarele înfipte în beton, gata să lupte dacă ar fi fost 
nevoie şi să moară dacă trebuia, fără să tresară sub izbitura 
aerului supraîncălzit al turbinelor când avionul trecu către 
pista de decolare, Zataki strigă batjocoritor oamenilor săi, 
acoperind mugetul motoarelor: 

— Auziţi, komitehul din Kowiss ne ordonă să plecăm! 
Oamenii săi începură să râdă şi unul dintre membrii 
Gărzilor Verzi ale lui Hussain, un adolescent fără barbă 
aflat în spatele grupului, îşi ridică iute carabina şi muri 
imediat, aproape tăiat în două de rafala precisă de armă 
pornită dinspre oamenii lui Zataki. Tăcerea era întreruptă 
doar de motoarele ce se depărtau. O clipă Hussain rămase 
descumpănit de brutalitatea gestului şi imaginea bălții de 
sânge care se întinsese pe asfalt. 

— A fost voia lui Allah, spuse Zataki. Ce vrei, mullahulel. 

Abia atunci Zataki observă băieţelul îngheţat de spaimă 
holbându-se la el, ascuns după poalele halatului mullahului, 
atârnat de el, căutând apărare, semănând atât de mult cu 
propriul său fiu, cel mai mare, atât de mult încât pentru o 
clipă se trezi înapoi, în zilele fericite dinaintea incendiului, 
când totul părea bine şi exista chiar şi-un fel de viitor, 
Revoluţia Albă a Şahului o minunăţie, reformele agrare, 


supunerea mullahilor, educaţia universală şi celelate 
lucruri, zilele bune când eram tată, dar care nu se vor mai 
repeta niciodată. Electrozii şi foarfecele au distrus 
posibilitatea asta. 

Un junghi violent de durere se stârni în pântece, urcă în 
cap la amintirea asta şi îi veni să ţipe, dar nu o făcu, 
îndepărtând ca de obicei suferinţa, concentrându-se asupra 
morţii pe care o putea oferi atât de simplu. Putea citi 
hotărârea nestrămutată de pe chipul mullahului şi se 
pregăti. Îi plăcea nespus să omoare cu pistolul mitralieră. 
Ropotul fierbinte, arma vie, zvâcnind în scurte explozii 
străpungătoare, mirosul acru al corditei, sângele 
duşmanilor lui Allah şi ai Iranului curgând. Mullahii sunt 
duşmani - şi cea mai mare parte a celor ce sunt cu 
Khomeini, care comite sacrilegiul de a îngădui oamenilor 
să-l numească Imam şi să-i fie adulată fotografia, şi puri 
mullahii între noi şi Allah, împotriva tuturor învățăturilor 
Profetului. 

— Grăbeşte-te! mugi. Îmi pierd răbdarea! Îl vreau pe omul 
acela! spuse Hussein, arătând cu degetul. 

Zataki se întoarse. Mullahul arăta către Starke. 

— Pilotul? De ce? Pentru ce? întrebă perplex. 

— Pentru nişte întrebări. Vreau să-i pun nişte întrebări. 

— Despre ce? 

— Despre evadarea ofiţerilor de la Isfahan. 

— De ce-ar şti el despre asta? A fost cu mine la Bandar-e 
Delam, la sute de mile depărtare, când s-a întâmplat asta, 
ajutând Revoluţia împotriva duşmanilor lui Allah. Adăugă 
veninos: Duşmanii lui Allah sunt peste tot, pretutindeni! 
Sacrilegiul e pretutindeni. Închinarea la Iuda se practică 
peste tot, nu-i aşa? 

— Da, da, duşmanii sunt din belşug şi sacrilegiul e 
sacrilegiu. Dar e pilot de elicopter, un necredincios a fost 
pilotul elicopterului care a evadat şi ar putea şti ceva. Vreau 
să-i pun nişte întrebări. 

— Nu câtă vreme sunt eu aici. 


— De ce? De ce nu? Dece nu... 

— Nu tu. Nu cât timp sunt eu aici. Pe Allah! Nu cât sunt eu 
aici! Mai târziu, sau mâine, sau ziua următoare, când va 
vrea Allah, dar nu acum. 

Îl cântări din priviri pe Hussain şi văzu pe faţa şi în ochii 
lui că acceptase şi nu mai era nici o ameninţare. Privi cu 
grijă, atent, faţa fiecăruia dintre Gărzile Verzi ce-l 
înconjurau pe mullah, dar nu mai simţi primejdia. Ca de 
obicei, moartea rapidă şi bruscă a unuia dintre ei, se gândi 
fără să se simtă vinovat, îi supune pe ceilalţi. 

— Acum poate o să te-ntorci la moscheea ta, e aproape 
vremea pentru rugăciune. 

Îi întoarse spatele şi porni către jeep, ştiind că oamenii săi 
o să-l apere. Le făcu semn lui Starke şi lui Ayre şi se aşeză 
pe scaunul din faţă, cu pistolul mitralieră pregătit, dar nu 
atât de vizibil ca mai înainte. Unul câte unul oamenii se 
retraseră către maşinile lor şi plecară. 

Hussain era pământiu la chip. Oamenii săi aşteptau, unul 
dintre ei îşi aprinse o ţigară. Toţi erau conştienţi de trupul 
de la picioarele lor şi de sângele care încă se scurgea din el. 

— De ce i-ai lăsat să plece, tată? întrebă băieţelul cu vocea 
sa subţire ca un ciripit. 

— Nu i-am lăsat, fiule! Avem lucruri mai importante de 
făcut, acum, imediat. După care o să ne-ntoarcem. 

CAPITOLUL 31 

La Zagros Trei. Scot Gavallan se holba de-a lungul ţevii 
unui pistol mitralieră Sten cu piedica trasă. Abia aterizase 
cu un JR 212 după primul drum al zilei la sonda Rosa, unde 
livrase o altă încărcătură de prăjini de sondă şi ciment şi, în 
momentul în care oprise motoarele, Gărzi Verzi înarmate 
ţâşniseră din hangar, înconjurându-l. Detestând spaima 
care-l cuprinsese, îşi dezlipi privirile de pe ţeava armei şi se 
uită în ochii negri, răutăcioşi. 

— Ce... ce vrei? zise răguşit, apoi reluă într-o farsi 
opintită: Ceh karhareh'? 


Omul cu arma revărsă un şuvoi de cuvinte furioase, 
incomprehensibile. Scot îşi scoase căştile. 

— Mau iabahe shoma ra khooh nămi danam, aga! -Nu 
vorbesc limba voastră, excelenţă! strigă el peste şuieratul 
motoarelor, înghițind obscenitatea pe care ar fi vrut s-o 
adauge. 

Alte cuvinte furioase şi omul îi făcu semn să iasă din 
carlingă. Atunci îl văzu pe Năşiri, managerul bazei din 
partea IranO'd, scos târâş din birou cu hainele mototolite şi 
plin de vânătăi, îmbrâncit spre '212 de către alte Gărzi 
Revoluţionare. Se aplecă puţin pe fereastră. 

— Ce dracu' se întâmplă aici? 

— Vor să cobori din elicopter, căpitane! strigă Năşiri. Ei... 
te rog, grăbeşte-te! 

— Aşteaptă până opresc! 

Nervos, Scot isprăvi procedura. '[eava pistolului mitralieră 
nu se mişcase şi nici duşmănia ce-l înconjura nu slăbise. 
Elicele încetineau destul de repede şi când fu regulamentar 
să plece, îşi desfăcu centura de siguranţă şi ieşi. Fu imediat 
îmbrâncit la o parte. Strigând înfierbântaţi, ni?te indivizi 
smuciră uşa carlingii, deschizând-o la maximum, se holbară 
înăuntru. În timp ce ceilalţi deschiseră la rândul lor uşa 
cabinei şi săriră la bord. 

— Ce dracu s-a întâmplat, aga? îl întrebă pe Năşiri, păzind 
mulţimea vânătăilor. 

— Noul... noul komlteh a făcut o greşeală, spuse Năşiri 
încercând să-şi păstreze demnitatea, crezând că sunt un 
sprijinitor al Şahului şi nu un revoluţionar şi sprijinitor al 
Imamului. 

— Cine dracu sunt oamenii ăştia? Nu sunt din Yazdeh! 

Dar mai înainte ca Năşiri să poată răspunde, 
revoluţionarul cu banderolă verde şi pistol mitralieră ten îşi 
făcu loc cu coatele în mulţime. 

— În birou, acum! spuse omul într-o engleză proastă, apoi 
se-ntinse şi-l înşfacă pe Scot de mâneca bluzonului de zbor 
ca să-l facă să se grăbească. 


Automat, Scot îşi smulse mâneca din mâna lui. Ţeava unei 
arme i se propti în coaste. 

— E-n regulă, pentru Dumnezeu, hârâi întunecat la faţă şi 
porni cu paşi mari către birou. 

În birou, Nitchak Han - kalandarul satului - şi bătrânul 
mullah erau aşezaţi la masă, cu spatele la peretele de lângă 
fereastra deschisă. Amândoi aveau chipurile împietrite. Îi 
salută şi ei răspunseră cu o înclinare a capului, neliniştiţi. 
Intrând după Năşiri în încăpere, mai mulţi membri ai 
Gărzilor Verzi se înghesuiră în spatele lor. 

— Ce karhareh kalandar, întrebă Scot, ce se întâmplă? 

— Oamenii ăştia sunt... pretind că ar fi komitehul nostru 
cel nou, răspunse cu dificultate Nitchakm Han. Sunt trimişi 
din Sharpur să pună stăpânire pe... pe satul nostru?i pe... 
aeroportul nostru. 

Scot rămase perplex. Ceea ce spunea mai-marele satului 
n-avea nici un sens; deşi Sharpur era cel mai apropiat oraş 
şi legal avea jurisdicție asupra zonei, tradiţia spunea că 
întotdeauna triburile kashkai din munţi să se conducă 
singure, atâta timp cât acceptau suzeranitatea Şahului şi 
Teheranului, se supuneau legilor, nu se înarmau şi erau 
paşnici. 

— Dar voi întotdeauna... 

— Linişte! spuse mai-marele Gărzilor Verzi fluturându-şi 
pistolul mitralieră şi Scot îl văzu pe Nitchak Han roşind. 

Mai-marele Gărzilor era bărbos, trecut de 30 de ani, 
îmbrăcat sărăcăcios, cu ochi negri şi ceva rău sclipind în ei. 
Îl târî pe Năşiri în faţa grupului şi latră ceva în farsi. 

— Eu... eu trebuie să traduc, căpitane! spuse nervos 
Năşiri. Mai-marele lor, Ali-sadri, spune că trebuie să le 
răspunzi la întrebările care or să urmeze. Eu i-am răspuns 
la mai toate, dar vrea... 

Ali-sadri îl blestemă şi începu să pună întrebări, citind de 
pe o listă pregătită. Năşiri traducea. 

— Eşti comandant aci? 

— Da, temporar. 


— Care ţi-e naționalitatea? 

— Engleză. Acum ce drac... 

— E vreun american pe-aci? 

— Nu, din câte ştiu eu, răspunse Scot fără să stea pe 
gânduri şi fără să i se mişte vreun muşchi de pe faţă, 
sperând că lui Năşiri, care ştia că Rodrigues, mecanicul 
său, era american şi avea acte false englezeşti, nu i se 
pusese întrebarea asta. 

Năşiri traduse fără să şovăie. Unul dintre ceilalţi 
revoluționari scria pe o hârtie răspunsurile. 

— Câţi piloţi sunt aici? 

— Pentru moment, eu sunt singurul. 

— Unde sunt ceilalţi, cine sunt şi care e naționalitatea lor? 

— Pilotul nostru şef, căpitanul Lochart, e canadian, e la 
Teheran - cu un charter prin preajma Teheranului,cred - 
este aşteptat să se-ntoarcă din zi în zi. Celălalt, al doilea la 
comandă, căpitanul Sessonne, francez, a trebuit să plece 
astăzi la Teheran cu un zbor comandat urgent de IranOil. 

Celălalt îşi ridică ochii sfredelitori. 

— Ce-i atât de urgent? 

— Sonda Rosa e gata să străpungă un nou puț. Aşteptă în 
timp ce Năşiri explică ce însemna asta şi că sondorii aveau 
urgentă nevoie de ajutorul experţilor de la Schlumberger, 
acum cu sediul la Teheran. În dimineaţa aceea Jean-Luc 
chemase controlul de zbor de la Shiraz, sperând să aibă 
şansa de a primi o aprobare de zbor pentru Teheran. Spre 
surpriza şi bucuria lui, Shirazul îi dăduse imediat 
aprobarea. 

— Imamul a hotărât că toată producţia de petrol o să 
reînceapă, spuseseră, aşa c-o să înceapă. 

Jean-Luc fusese în aer în câteva minute. Scot Gavallan 
zâmbise în sinea lui, ştiind adevăratul motiv pentru care 
Jean-Luc făcuse trei schimburi la rând în cabina 
elicopterului: acum putea să fure o vizită Sayadei, vizită de 
mult aşteptată. Scot o întâlnise o dată. 


— Are vreo soră? întrebase plin de speranţă. Comandantul 
grupului de Gărzi Verzi ascultă răbdător ce spunea Năşiri, 
apoi îl întrerupse din nou şi Năşiri clipi. 

— EI, Ali-sadri, spune că în viitor toate zborurile or să fie 
aprobate de el sau de omul ăsta. 

Arătă către un tânăr revoluţionar care scria răspunsurile 
lui Scot. 

— În viitor toate zborurile or să aibă unul dintre oamenii 
săi la bord. În viitor n-or să existe decolări fără aprobare 
prealabilă. Cam într-o oră o să-l duci pe el şi pe oamenii lui 
la toate sondele din zonă. 

— Explică-i că asta nu se poate face, pentru că trebuie să 
mai livrăm ţevi şi ciment la sonda Rosa. Altfel, când Jean- 
Luc se întoarce mâine, n-o să fie gata la timp. 

Năşiri începu să explice. Mai-marele îl întrerupse 
grosolan, ridicându-se: 

— Spune-i pilotului necredincios să fie gata într-o oră şi 
după aia... ba mai bine spune-i să vină cu noi în sat, unde 
pot să-l supraveghez. Vii şi tu. Şi spune-i să fie foarte supus, 
findcă deşi Imamul vrea ca producţia de petrol să 
pornească iarăşi imediat, toate persoanele din Iran sunt 
supuse legii islamice, chiar dacă-s iranieni sau nu. Nu avem 
nevoie de străini aici. 

Omul aruncă o privire iute către Nitchak Han. 

— Acum o să ne-ntoarcem în satul tău, spuse şi ieşi cu paşi 
mari. 

Nitchak Han roşi. El şi mullahul se ridicară şi-l urmară. 

— Căpitane, trebuie să mergem cu el în sat, spuse Năşiri. 

— De ce? 

— Ei bine, eşti singurul pilot aici şi cunoşti zona, rosti 
Năşiri răspunsul pregătit dinainte, întrebându-se care 
putea fi de fapt adevăratul motiv. 

Îi era foarte teamă. Nimeni nu-l avertizase de schimbările 
neaşteptate şi nici cei din sat n-aveau habar că drumul era 
curăţat după ultima ninsoare. Dar în dimineaţa aceea sosise 
în sat camionul cu doisprezece revoluționari din Gărzile 


Verzi. Imediat, mai-marele komitehului scosese o bucată de 
hârtie semnată de Komitehul Revoluționar din Sharpur, 
care le dădea jurisdicție asupra Yazdehului şi întregii 
producţii a lranQil, a facilităţilor şi elicopterelor din zonă. 
Când, la cererea lui Nitchak Han, Năşiri spusese că o să 
transmită prin radio un protest la IranOQil, unul dintre 
revoluționari începuse să-l bată. Mai-marele îl oprise pe om, 
dar nu-şi ceruse iertare şi nici nu-i arătase lui Nitchak Han 
respectul cuvenit, ca unui kalandar al acestei ramuri a 
Kashkailor. Spaima ce-l cuprinsese pe Năşiri crescuse şi ar 
fi vrut să se întoarcă la Sharpur cu soţia şi familia. 

Allah să blesteme toate komitehurile, fanaticii şi străinii şi 
pe marele Satan american care e cauza tuturor 
problemelor noastre! 

— Ar fi mai bine să plecăm, spuse. leşiră afară. 

Ceilalţi se depărtaseră deja în josul cărării ce ducea către 
sat. când trecu pe lângă hangar, Scot îi văzu pe cei şase 
mecanici adunaţi sub privirea atentă a unei santinele 
înarmate. Santinela fuma şi simţi o strângere de inima. 
Peste tot se aflau tăblițe în farsi şi în engleză: „FUMATUL 
OPRITI! PERICOL!” Mai într-o parte, cei de-al doilea '212 al 
lor era în ultimele faze ale verificării de o mie cinci sute de 
ore, dar lipsa celor două 206 aflate în dotarea obişnuită 
făcea ca hangarul să pară gol şi abandonat. 

— Aga, îi spuse lui Năşiri, făcând semn din cap către 
santinelele care veneau în urma lor, spune-le că trebuie să 
pregătesc elicopterul şi ordonă-i nenorocitului ăla să nu mai 
fumeze în hangar. 

Năşiri făcu ceea ce i se spusese. 

— A spus în regulă, dar să ne grăbim. 

Santinela care fuma îşi aruncă leneş ţigara pe asfalt. Unul 
dintre mecanici o strivi grăbit. Năşiri ar fi rămas, dar 
santinela îi făcu semn să plece. Se depărta fără tragere de 
inimă. 

— Alimentaţi FDC şi faceţi o verificare la sol, spuse 
prudent Scot, nefiind sigur dacă una dintre santinele nu 


înţelegea cumva engleza. Într-o oră trebuie să duc 
komitehul nostru într-o vizită oficială pe la amplasamente. 
Se pare că acum avem un nou komiteh. 

— Căcat! mormăi cineva. 

— Ce-i cu sculele pentru sonda Rosa? întrebă Jordon 
Porcărie. 

Lângă el se afla Rod Rodrigues. Scot îl vedea cât de 
neliniştit este. 

— Asta va trebui s-aştepte. Alimentaţi FDC. Porcărie - şi 
toată lumea - faceţi o verificare. Rod, spuse ca să-l 
încurajeze pe bătrân, acum, că revenim la normal, ai să 
ajungi în curând înapoi la Londra. Capitol Acasă! 

— Sigur, mulţumesc, Scot! 

Santinela de lângă Scot îi făcu semn să plece. 

— Baleh, aga! 

— Da, e-n regulă, excelenţă, răspunse Scot, apoi adăugă 
către Rodrigues: Rod, te rog, fă-mi o verificare atentă. 

— Sigur. 

Scot porni, urmat de santinelă. Jordon strigă îngrijorat: 

— Ce se-ntâmplă şi unde te duci? 

— Mă duc să fac o plimbare, răspunse sarcastic. De unde 
dracu să ştiu? Am zburat toată dimineaţa! 

Porni mai departe, simțindu-se obosit şi neajutorat şi 
nelalocul lui, dorind ca Lochart şi Jean-Lucsă fie acolo. 
Ticăloşi afurisiţi! Komiteh - o gaşcă de derbedei afurisiţi! 

Năşiri era de acum la o sută de metri mai în faţă păşind 
iute, ceilalţi dispăruseră deja după curba potecii care 
şerpuia printre copaci. Temperatura era chiar sub punctul 
de îngheţ şi zăpada trosnea sub tălpi. Deşi Scot, îmbrăcat în 
echipamentul de zbor, simţea o căldură plăcută, cizmele de 
zbor îl stânjeneau la mers şi el tropăi prost dispus, 
încercând - fără să fie în stare - să-l ajungă din urmă pe 
Năşiri. Zăpada era troienită în jurul cărării şi aplecase 
copacii sub greutatea ei. Cerul era limpede. La opt sute de 
metri mai în faţă, în josul potecii şerpuitoare, se afla satul. 


Satul Yazdeh era aşezat pe un mic platou, plăcut apărat de 
vânturile de înălţimi. Colibele şi casele erau făcute din 
lemn, piatră şi chirpici şi adunate în jurul pieţii, în faţa micii 
moschei. Spre deosebire de majoritatea satelor, era 
prosper, cu belşug de lemne de foc pentru iarnă, vânat din 
abundență, cu turme de oi şi capre ale obştii, câteva cămile 
şi treizeci de cai şi iepe de prăsilă, mândria sătenilor. 

Casa lui Nitchak Han era o locuinţă cu un etaj, acoperită 
cu ţiglă şi având patru încăperi, aşezată lângă moschee şi 
mai mare decât toate celelalte. Lângă ea se afla şcoala - cea 
mai modernă clădire. Tom Lochart proiectase structura 
simplă şi, cu un an în urmă, îl convinsese pe Mclver să 
finanţeze lucrarea. Până acum câteva luni, şcoala fusese 
condusă de un tânăr din Corpul de Profesori al Şahului, 
satul fiind aproape în totalitate analfabet. Odată cu 
plecarea Şahului, tânărul dispăruse. 

Din vreme în vreme, Iom Lochart şi ceilalţi din bază ţineau 
aici scurte conferinţe, mai mult şedinţe de întrebări şi 
răspunsuri, în parte pentru a întreţine bunele relaţii şi în 
parte pentru a avea ceva de făcut când nu zburau. 
Conferinţele erau bine primite şi participau mulţi adulţi, ca 
şi copii, încurajați să facă asta de Nitchak Han?i soţia lui. 
Coborând de pe deal, Scot îi văzu pe ceilalţi intrând în 
şcoală. Camionul care adusese Gărzile Verzi era parcat 
afară. Sătenii se strânseseră în grupuri, privind în tăcere. 
Bărbaţi, femei şi copii, niciunul înarmat. Femeile kashkai nu 
purtau văluri sau chador, ci rochii multicolore. 

Urcă scările şcolii. Ultima oară când fusese acolo, doar cu 
câteva săptămâni în urmă, ţinuse o conferinţă despre Hong 
Kong, pe care-l cunoştea de pe vremea când tatăl său încă 
mai lucra acolo şi pe care-l vizitase, de la internatul englez, 
în timpul vacanţelor. Îi fusese foarte greu să explice cum 
era Hong Kongul, străzile sale aglomerate, taifunuri, 
beţişoare pentru mâncat şi scrierea sa ciudată, silabică, 
mâncărurile şi capitalismul său agresiv, un stat minuscul, 
copleşit de imensitatea Chinei. 


Mă bucur că ne-am întors în Scoţia, îşi zise. Mă bucur, că 
bătrânul a pus pe roate S-G pe care într-o ziam să o 
conduc. 

— Trebuie să te-aşezi, căpitane, spuse Năşiri. Aici. Arâtă 
un scaun, la capătul încăperii joase, aglomerate. Alisadri şi 
alţi patru revoluționari erau aşezaţi la masă, unde ar fi stat 
de obicei profesorul. Nitchak Han şi ceilalţi şedeau în faţa 
lor. Sătenii stăteau de jur împrejur. 

— Ce se-ntâmplă? 

— E un fel de şedinţă. 


Scot îl văzu pe Năşiri înspăimântat şi se întrebă ce-ar face 
dacă Gărzile Verzi s-ar porni să-l bată. Ar fi trebuit să fiu 
centură neagră sau boxer, îşi spuse obosit, încercând să 
înţeleagă cuvintele în farsi care se revărsau din gura mai- 
marelui. 

— Ce spune, aga? îi şopti lui Năşiri. 

— Eu... el îi spune lui Nitchak Han cum va fi condus satul 
de aici înainte. Te rog, am să-ţi explic mai târziu. 

Năşiri se depărta. După o vreme, tirada încetă. 'Ioţi se 
uitară la. Nitchak Han. Acesta se ridică încetişor. Shipul lui 
era grav şi cuvântarea sa fu scurtă. Char şi Scot î?elesese. 

— Yazdeh este kashkai. Yazdeh o să rămână kashkai. 

Întoarse spatele către masă şi se îndepărtă, urmat de 
mullah. 

La comanda furioasă a mai-marelui lor, cele două Gărzi 
Verzi îi tăiară calea. Dispreţuitor, Nitchak Han îi îmbrânci 
deoparte. Alţii îl înşfăcară, tensiunea în încăpere crescu şi 
Scot văzu unul dintre săteni strecurându-se nebăgat în 
seamă afară din încăpere. Cei care îl ţineau pe Nitchak Han 
se întoarseră către Ali-sadri şi alţi patru se ridicaseră în 
picioare, strigând înfuriaţi. Niciunul nu-l atinsese pe 
bătrânul mullah. Acesta ridică braţele şi începu să 
vorbească, dar mai-marele strigă la ei, întrerupându-l, şi un 
oftat prelung trecu printre săteni. Nitchak Han nu se zbătu 
în mâinile oamenilor care îl ţineau, mulţumindu-se doar să-i 
întoarcă privirea lui Ali-sadri şi Scot simţi ura ca o izbitură 
fizică. 

Comandantul revoluţionarilor răcni la ceilalţi ţărani, apoi 
întinse un deget acuzator către Nitchak Han şi îi porunci 
încă o dată să se supună şi încă o dată Nitchak Han spuse 
liniştit: 

— Yazdeh e kashkai. Yazdeh va rămâne kashkai. Ali-sadri 
se aşeză. La fel făcură şi ceilalţi patru. 

Din nou Ali-sadri arătă cu degetul spre el şi spuse câteva 
cuvinte. Sătenii tresăriră. Cei patru bărbaţi de lângă el 


încuviinţară din cap. Ali-sadri spuse un singur cuvânt, care 
despică tăcerea ca un paloş: 

— Moarte! 

Se ridică în picioare şi ieşi urmat de săteni şi de Gărzile 
Verzi care-l târau pe Nitchak Han după ei, uitând de Scot. 
Scot se lăsă în jos lângă un perete, încercând să se facă cât 
mai mic. În curând rămase singur. 

Afară, Gărzile Verzi îl târâră pe Nitchak Han lingă peretele 
moscheii şi-l lăsară acolo. Piaţa se golise de săteni. Sătenii 
ieşiţi din şcoală se grăbiră şi ei să plece. Cu excepţia 
mullahului. Acesta păşi încet până la Nitchak Han şi rămase 
lângă el, cu faţa către Gărzile Verzi care, la douăzeci de 
metri mai departe, îşi pregătiră armele. La porunca lui Ali- 
sadri, doi dintre ei îl târâră pe bătrân într-parte. Nitchak 
Han aşteptă tăcut lângă perete, mândru, apoi scuipă în 
ţărână. 

Bubui un foc de armă singuratic şi glonţul veni de nicăieri. 
Ali-sadri muri mai înainte de a atinge pământul. Tăcerea se 
lăsă brusc, atotcuprinzătoare, şi Gărzile Verzi se răsuciră 
înspăimântate în cerc, apoi îngheţară când o voce strigă: 

— Allah-uAkbar, puneţi jos armele! 

Nimeni nu mişcă; apoi unul dintre cei din plutonul de 
execuţie se întoarse brusc, îndreptând arma către Nitchak 
Han, dar muri mai înainte de a apăsa pe trăgaci. 

— Allah e mare. Puneţi jos armele! 

Unul dintre revoluționari lăsă arma la pământ cu un 
zdrăngănit. Un altul îi urmă exemplul, altul o rupse la fugă 
către camion, dar muri mai înainte de a face zece paşi. 
Acum toate celelalte arme se aflau trântite în țarină şi toţi 
cei care erau în jurul lor rămăseseră nemişcaţi. 

Atunci uşa casei lui Nitchak Han se deschise şi soţia sa ieşi 
cu carabina coborâtă, urmată de un tânăr, înarmat şi el cu o 
carabină. Femeia era înspăimântătoare în mândria ei. Cu 
zece ani mai tânără decât soţul ei, păşi înainte, în zornăitul 
cerceilor şi al lanțurilor de la gât şi în foşnetul cojocului ei 
din piele argăsită şi al fustelor roşii - singurele sunete în 


toată piaţa. Ochii înguşti ai lui Nitchak Han, săpaţi în chipul 
cu pomeţi înalţi, se îngustară şi mai mult şi-apoi liniile 
adânci de la colţurile ochilor se adunară. Nu-i spuse însă 
Nimic, se mulţumi doar să privească la cei opt revoluționari 
care rămăseseră. Crud. Ei se holbară la el, apoi unul dintre 
ei se aplecă să-şi ia arma şi femeia îl împuşcă în stomac, iar 
omul scăpă un vaiet prelung, zvârcolindu-se în zăpadă; îl 
lăsă să urle o vreme. Un al doilea foc şi ţipetele încetară. 
Acum rămăseseră şapte. Nitchak Han zâmbi tăcut. Din case 
şi colibe ieşiră în piaţă bărbaţii şi femeile satului. Toţi erau 
înarmaţi. Îşi îndreptă iarăşi atenţia către cei şapte. 

— Urcaţi în camion, întinde?i-vă pe jos şi puneţi mâinile la 
ceafă. 

Posomorâţi, aceştia se supuseră. Porunci la patru dintre 
săteni să-i păzească, apoi se-ntoarse către tânărul care 
ieşise din casa lui. 

— Mai e unul la aeroport, fiule. la pe cineva cu tine şi 
ocupă-te de el. Adu-i cadavrul înapoi, dar acoperiţi-vă feţele 
pentru ca necredincioşii să nu vă recunoască. 

— Facă-se voia lui Allah. 

Tânărul arătă cu degetul către şcoală. Uşa era încă 
deschisă, dar nu se vedea nici urmă de Scot. 

— Necredinciosul, spuse încet, el nu e din satul nostru. 
Apoi plecă repede. Satul aştepta. Nitchak Han se scarpină 
gânditor în barbă, apoi ochii săi se îndreptară către Năşiri 
care stătea ghemuit lângă scările şcolii. Obrajii omului se 
goliră de sânge. 

— Eu... eu n-am văzut nimic... Nimic, Nitchak Han! hârâi 
el cu voce spartă, apoi se ridică şi veni spre el, ocolind 
cadavrele. Eu întotdeauna... de doi ani sunt aici şi... 
întotdeauna am făcut tot ce-am putut pentru sat. Eu... n-am 
văzut nimic, spuse mai tare, cuprins de o spaimă abjectă, 
apoi groaza explodă în el şi-o rupse la fugă spre ieşirea din 
piaţă. Şi muri. O duzină trăseseră-n el. 

— E-adevărat că singurul martor al răutăţii acestor 
oameni trebuie să fie Allah, oftă Nitchak Han. 


Îi plăcuse Năşiri, dar nu era unul din poporul său. Nevasta 
lui veni lângă el şi îi zâmbi. Ea scoase o ţigară, i-o întinse şi 
i-o aprinse, apoi puse ţigările şi chibriturile înapoi în 
buzunar. Nitchak Han pufăi gânditor. Nişte câini lătrară 
printre case şi un copil ţipă, domolit repede. 

— O să se întâmple o mică avalanşă care va rupe drumul 
acolo unde a mai fost luat odată de zăpadă, ca să-i ţină şi pe 
alţii departe până la dezgheţ, spuse în cele din urmă. O să 
punem trupurile înapoi în camion şi o să turnăm petrol 
peste ele şi după asta o să-i dăm drumul să cadă de pe 
şosea în Râpa Cămilelor Zdrobite. S-ar părea că komitehul 
a hotărât că putem să ne conducem singuri, ca întotdeauna, 
şi că ar trebui să fim lăsaţi în pace, ca întotdeauna, şi-apoi 
au plecat şi au luat trupul lui Năşiri cu ei. L-au împuşcat pe 
Năşiri aici în piaţă, aşa cum am văzut cu toţii, când a 
încercat să fugă de judecată. Din nefericire, la întoarcere 
au avut un accident. E un drum foarte primejdios, aşa cum 
o ştim cu toţii. Poate că au luat trupul lui Năşiri să 
dovedească cum că şi-au făcut datoria şi au curăţat munţii 
noştri de un prea cunoscut sprijinitor al Şahului şi l-au 
împuşcat când a încercat să fugă. Desigur că era un 
sprijinitor al Şahului, când Şahul avea puterea şi mai 
înainte ca Şahul să fugă. 

Sătenii încuviinţară mulţumiţi şi aşteptară. Toţi doreau să 
afle răspunsul la ultima întrebare: cum rămânea cu ultimul 
martor? Cum rămânea cu necredinciosul care încă mai era 
în şcoală? 

Nitchak Han îşi scarpină barba. II ajuta întotdeauna când 
era cazul să ia hotărâri dificile. 

— În curând or să vină şi alte Gărzi Verzi, atrase de 
maşinile zburătoare făcute de străini şi conduse de străini 
în folosul străinilor, din cauza petrolului care e scos din 
pământul nostru, în folosul duşmanilor noştri Tehrani, care 
strâng taxe, şi al altor străini. Dacă n-ar fi aici sonde, nu ar 
fi străini şi deci nici Gărzi Verzi. Pământul e bogat în petrol 
şi altundeva, unde e mai uşor de adunat. Altundeva. La noi, 


nu! Cele câteva sonde ale noastre nu sunt importante, iar 
cele unsprezece baze - dificil de ajuns şi primejdioase. N-au 
fost nevoiţi să arunce în aer creasta muntelui ca să salveze 
una de la avalanşă, abia acum câteva zile? 

Urmară strigăte de încuviinţare din partea tuturor. Trase 
fără grabă din ţigară. Oamenii îl priveau încrezători. Era 
kalandar, şeful care îi condusese înţelept vreme de 
optsprezece ani, la bine şi la rău. 

— Dacă n-ar fi maşini zburătoare, n-ar fi sonde. Deci daca 
aceşti străini vor pleca, continuă cu aceeaşi voce aspra, 
tărăgănată, mă îndoiesc că alţi străini se vor aventura până 
aici ca să repare şi să redeschidă cele unsprezece baze, 
pentru că sigur că bazele astea vor cădea curând în 
paragină, poate chiar vor fi jefuite de bandiți. A?a c-or sa ne 
lase în pace. Fără bunăvoința noastră, nimeni nu poate să 
facă ceva în munţii noştri. Noi, kashkaii, dorim să trăim în 
pace. O să fim liberi şi o să ne conducem după obiceiul 
nostru şi tradiţiile noastre, prin urmare străinii trebuie să 
plece de bunăvoie şi trebuie să se termine şi cu sondele şi 
cu orice altceva ce e străin. 

Îşi stinse cu grijă ţigara în zăpadă. 

— Să-ncepem acum. Daţi foc şcolii! 

Fu ascultat de îndată. Puțin petrol, şi lemnul cioplit şi 
uscat transformă repede totul într-un pojar. Toată lumea 
aştepta, dar necredinciosul nu apăru şi nici când răscoliră 
ruinele nu-i găsiră resturile trupului. 

CAPITOLUL 32 

Lângă Tabriz; ora 11,49 dimineaţa. Erikki Yokkonen trecea 
în elicopterul său JR 206 prin trecătorile înalte la capătul 
cărora se găsea oraşul. Lângă el stătea Nogger Lane, iar 
Azadeh în cabina din spate. Femeia purta o jachetă de zbor 
voluminoasă, peste costumul de schi, dar în sacul de drum 
de lângă ea se afla un chador. „Aşa, pentru mai multă 
siguranţă”, spusese ea. Purta pe cap a treia pereche de 
căşti, pe care Erikki o conectase la sistemul de bord special 
pentru ea. 


— Tabriz Unu, mă auzi? repetă el. 

Aşteptară. Nici un răspuns - şi se aflau destul de aproape. 

— Ar putea fi abandonat, ar putea fi o capcană, aşa cum a 
fost cu Charlie. Mai bine să aruncăm o privire ca lumea 
înainte de a ateriza, spuse Nogger neliniştit, măturând cu 
ochii cerul şi pământul. 

Cerul era limpede, temperatura mult sub punctul de 
îngheţ, iar munţii încărcaţi de zăpadă. Cu ajutorul unor 
aranjamente făcute de Controlul de Trafic Aerian Teheran, 
realimentaseră fără nici un incident la un depozit IranOil, 
chiar la marginea oraşului Bandar-e Pahlavi - care primise 
deja alt nume. 

— Khomeini i-a luat pe toţi din scurt, dacă e să judecăm 
după cât de săritori sunt cei de la Controlul de Zbor şi cât 
de repede s-a redeschis aeroportul, spuse Erikki încercând 
să destrame starea depresivă care u cuprinsese pe toţi. 

Azadeh era încă puternic afectată de ştirea execuţiei lui 
Emir Paknouri „pentru crime împotriva Islamului?i de 
veştile şi mai groaznice despre tatăl Şeherazadei. 

— Asta-i crimă! explodase ea îngrozită, când auzise. Ce 
crime ar fi putut el comite? El, care îl sprijinea de generaţii 
pe Khomeini şi pe mullahii lui? 

Niciunul dintre ei nu putuse să-i dea vreun răspuns. 

Familia fusese chemată să ridice trupul şi acum se aflau 
într-o profundă şi adâncă jale, Şeherazada înnebunise de 
durere, casa era închisă chiar şi pentru Azadeh şi Erikki. 
Azadeh nu voise să părăsească Teheranul, dar Erikki 
primise un al doilea mesaj de la tatăl ei, care îl repeta pe 
primul - „Căpitane, am nevoie de fata mea, urgent, la 
Tabriz” - şi acum erau aproape acasă. 

Înainte era „acasă”, se gândi Erikki, acum nu mai sunt atât 
de sigur. 

În apropierea Kasvinului zburaseră pe deasupra locului 
unde Range Roverul său rămăsese fără benzină şi Petikin şi 
Rakocy îi salvaseră, pe el şi pe Azadeh, din mâinile gloatei. 
Range Roverul nu mai era acolo. Trecuseră după aceea pe 


deasupra satului mizer unde fusese baricada şi de unde 
fugiseră după ce îl zdrobise pe mujhadinul buhăit care le 
furase documentele. E-o nebunie că ne întoarcem, îşi zise. 

— Mac are dreptate, insistase Azadeh. Du-te la Al Shargaz. 
Lasă-l pe Nogger sa mă ducă la Tabriz şi să m-aducă înapoi, 
ca să prind următorul zbor. O să vin la tine la Al Shargaz, 
orice-ar zice tata. 

— Te duc acasă şi te-aduc înapoi, spusese. Gata! 
Decolaseră de la Doshan Tappeh imediat după răsăritul 
soarelui. Baza era aproape goală, multe dintre clădiri şi 
hangare acum doar nişte cochilii arse, avioane ale Forţelor 
Aeriene Iraniene transformate în epave, camioane şi un 
tanc cu emblema Nemuritorilor pe o latură, distrus de foc. 
Nimeni nu curăța resturile dezastrului. Nu erau santinele. 
Feluriţi inşi cărau cu ei tot ce putea arde. Era încă dificil de 
găsit de vânzare ulei de luminat sau alimente, dar în fiecare 
zi şi în fiecare noapte aveau loc nenumărate ciocniri între 
Gărzile Verzi şi cei de stânga. 

Hangarul S-G şi atelierul de reparaţii n-aveau nici o 
stricăciune. În pereţi erau o mulţime de găuri de gloanţe 
dar nu fusese furat încă nimic şi mai funcţiona, mai mult sau 
mai puţin, cu câţiva mecanici şi funcţionari, încercând să-şi 
desfăşoare activitatea normal. Magnetul îl constituise 
achitarea unei părţi din salariile restante, din banii pe care 
Mclver îi storsese de la Valik şi ceilalţi parteneri. Îi dăduse 
ceva numerar şi lui Erikki, ca sa plătească echipa de la 
Tabriz Unu. 

— 'Ţine-mi pumnii, Erikki. Astăzi am întâlnire la minister ca 
să rezolv problema finanţărilor şi banilor care ni se 
datorează, îi spusese chiar înainte de a decola, şi ca să 
reînnoim toate licenţele expirate. Talbot, de la ambasadă, a 
fixat întâlnirea. Crede că sunt şanse destul de mari ca 
Bazargan şi Khomeini să preia controlul şi să-i dezarmeze 
pe cei de stânga. Trebuie pur şi simplu să ţinem bine tot ce- 
i al nostru şi să nu ne pierdem cu firea. 

Uşor pentru el, se gândi Erikki. 


Trecură peste creastă. Aplecă aparatul şi cobori iute. 

— Acolo-i baza! 

Amândoi piloţii îşi încordară atenţia. Mâneca de vânt era 
singurul lucru care se mişca. Nici un mijloc de transport nu 
se vedea parcat pe undeva. Nici un firicel de fum de la 
niciuna dintre cabane. 

— Ar trebui să fie fum. 

Făcu un ocol strâns la 200 de metri înălţime. Nu ieşi 
nimeni să-i întâmpine. 

— O să m-apropii mai mult. 

Se rotiră iute şi se depărtară. Tot nu mişcă nimic, aşa că 
se-ntoarseră înapoi la trei sute de metri. Erikki se gândi un 
moment. 

— Azadeh, aş putea ateriza în curtea palatului, în afara 
zidurilor. 

Azadeh scutură imediat din cap. 

— Nu, Erikki, ştii cât de nervoase sunt santinelele şi cât de 
sensibil este el când soseşte cineva nechemat. 

— Dar noi am fost chemaţi! Cel puţin tu. Ni s-a poruncit, 
ăsta e cuvântul adevărat. Am putea să mergem pân-acolo, 
sa ne rotim, să aruncăm o privire şi, dacă pare în regulă, 
putem ateriza. 

— Am putea ateriza la o oarecare distanţă şi apoi pe jos... 

— Nu mergem pe jos. Nu fără arme la noi! 

Nu fusese în stare să facă rost de vreuna din Teheran. 
Fiecare afurisit de huligan are oricât de multe vrea, îşi zise 
iritat. Trebuie să fac rost de una, nu mă mai simt în 
siguranţă. 

— Mergem, ne uităm şi după asta o să hotărăsc. Comută 
pe frecvenţa turnului de la Tabriz şi chemă. 

Nici un răspuns. Chemă din nou, apoi aplecă aparatul pe o 
parte şi se îndreptă către oraş. Trecând peste satul Abu 
Mard, arătă în jos cu degetul şi Azadeh văzu mica şcoală 
unde ea îşi petrecuse atât de multe ore fericite, poienile din 
apropiere şi acolo, chiar lângă pârâu, era locul unde-l 
văzuse pentru prima dată pe Erikki, zugrăvindu-l în 


închipuire ca pe un gigant al pădurii şi se-ndrăgostise, 
miracol al miracolului, ca să fie salvată de el dintr-o viaţă de 
chin. Întinse mâna prin ferestruică şi îl atinse. 

— 'Ţi-e bine? E destul de cald? 

Îi zâmbi. 

— O, da, Erikki! Satul ne-a purtat noroc, nu-i aşa? 

Îşi păstră mâna pe umărul lui. Atingerea le făcu plăcere 
amândoura. 

În curând zăriră aeroportul şi calea ferată care ducea spre 
nord în Azerbaidjanul sovietic, aflat la câţiva kilometri 
depărtare, şi de acolo la Moscova, iar câtre sud-est se curba 
către Teheranul aflat la cinci sute şaptezeci de kilometri 
depărtare. 

Oraşul era mare. Puteau zări deja Citadela şi Moscheea 
Albastră şi fabricile de oţel, poluante, colibele şi cocioabele 
şi casele celor şase sute de mii de locuitori. 

— Uite acolo! 

Fumul se ridica cu rotocoale mari dintr-o latură a gării. În 
apropierea Citadelei se vedeau mai multe incendii. Şi nici 
un răspuns de la turnul de control al aeroportului Tabriz şi 
nici urmă de activitate pe platoul pistei de aterizare, deşi 
acolo se aflau parcate câteva avioane mici utilitare. Multă 
activitate la baza militară, un du-te-vino de avioane şi 
maşini, dar din câte îşi dădeau seama, nu se auzeau focuri 
de armă şi nu se vedeau lupte sau mulţime pe străzi, 
întreaga zonă din jurul moscheii fiind ciudat de pustie. 

— N-aş vrea să mă las prea jos, spuse. Nu vreau să tentez 
vreun sărit cu degetul pe trăgaci. 

— Îţi place Tabrizul, Erikki? întrebă Nogger ca să-şi 
ascundă neliniştea. 

Nu mai fusese niciodată acolo. 

— E un oraş mândru, vechi şi înţelept, deschis şi liber. Cel 
mai cosmopolit din Iran. Am petrecut zile grozave aici - 
mâncare şi băutură din toată lumea, ieftine şi la îndemână, 
caviar şi vodcă rusească şi somon scoţian afumat şi, pe 
vremurile bune, Air France aducea o dată pe săptămână 


pâine şi brânzeturi proaspete franţuzeşti. Mărfuri turceşti, 
caucaziene, englezeşti, americane, japoneze - de toate şi 
orice! E celebru pentru covoarele sale, Nogger, şi 
frumuseţea fetelor... 

O simţi pe Azadeh ciupindu-l de lobul urechii şi râse. 

— E-adevărat, Azadeh, nu eşti din Tabriz? E un oraş 
minunat, Nogger! Vorbesc un dialect farsi care se apropie 
mai mult de turcă decât de altceva. De secole e un mare 
centru comercial, parte iranian, parte rusesc, parte turcesc, 
parte kurd, parte armean şi întotdeauna rebel şi 
independent, întotdeauna râvnit de țari - iar acum de 
sovietici. 

Ici şi colo, grupuri de oameni se holbau în sus către ei. 

— Nogger, vezi vreo armă? 

— O mulţime, dar nimeni nu trage în noi, încă. Erikki 
survola cu precauţie oraşul şi se-ndreptă către est. Terenul 
urca spre poalele dealurilor înghesuite unele într-altele şi 
tot acolo, pe o ridicătură, se afla palatul înconjurat de ziduri 
al Gorgonilor, până la care ducea un drum. Nu circula nimic 
pe el. Multe hectare de pământ bun închise între zidurile 
înalte ale grădinii, o fabrică de covoare, garaje pentru 
douăzeci de maşini, saivane pentru iernatul oilor, colibe şi 
adăposturi pentru peste o sută de servitori şi paznici şi 
întinsa clădire cu acoperişul alcătuit din cupole, incluzând 
cincizeci de încăperi, o mică moschee şi un minaret subţirel. 
Lângă intrarea principală se aflau parcate câteva maşini. 
Elicopterul se roti la două sute de metri. 

— Maricel apartament, spuse Nogger Lane uluit. 

— A fost construit pentru străbunicul meu de prinţul 
Sergheev, din ordinul Romanovilor, Nogger, ca peşcheş, 
spuse Azadeh într-o doară, privind terenul de sub ei. Asta 
prin 1890, când ţarul ne furase deja provinciile caucaziene 
şi încerca din nou să rupă Azerbaidjanul de Iran şi căuta 
ajutorul hanilor Gorgoni. Dar spiţa noastră a fost 
întotdeauna credincioasă Iranului, deşi a încercat să 
menţină un oarecare echilibru. 


Scruta cu privirea palatul de sub ei. Oamenii ieşeau din 
clădirea principală şi câţiva din anexe, servitori şi santinele 
înarmate. 

— Moscheea a fost ridicată în 1907, ca să celebreze 
semnarea noului acord ruso-englez asupra împărţirii 
noastre şi a sferelor de influenţă. Uite, Erikki, aceia nu sunt 
Naoud şi Fazulia şi oh, uite, Erikki, acolo nu este fratele 
meu, Hakim? Ce face Hakim aici? 

— Unde? Oh, îl văd! Nu, nu cred că... 

— Poate... poate că Abdullah Han 1-a iertat! spuse ea 
înfierbântată. O, n-ar fi minunat? 

Erikki scrută printre pleoapele apropiate oamenii de 
dedesubt. 

Se întâlnise pe fratele ei doar o singură dată, la nunta lor, 
dar îi plăcuse foarte mult. Anume pentru acea zi Abdullah 
Han ridicase interdicţia la care era supus, după care îl 
trimisese înapoi la Kvoy în nordul Azerbaidjanului, lângă 
graniţa turcă, unde avea drepturi asupra unor exploatări 
miniere. 

— Hachim n-a vrut decât să se ducă la Paris să studieze 
pianul, spusese Azadeh, dar tata n-a vrut să ţină cont de 
asta. L-a blestemat şi l-a exilat, acuzându-l de complot. 

— Nu-i Hachim. 

Ochii lui Erikki erau mai buni decât ai ei. 

— Oh! 

Azadeh îşi strânse pleoapele, ferindu-se de curentul de 
aer. Era foarte dezamăgită. 

— Da, ai dreptate Erikki. 

— Uite-l pe Abdullah Han! 

Nu puteai greşi în privinţa omului impozant, corpolent, cu 
barbă lungă, care ieşise din clădirea principală, oprindu-se 
în picioare pe trepte, cu două santinele înarmate în spatele 
lui. Alături de el se aflau alţi doi bărbaţi, amândoi îmbrăcaţi 
în paltoane groase ca să se apere de frig. 

— Cine-s ăştia? 


— Străini, spuse ea încercând să-şi ascundă dezamăgirea. 
N-au arme şi nu e nici un mullah cu ei, deci nu sunt Gărzi 
Verzi. 

— Sunt europeni, interveni Nogger. Ai binoclu, Erikki? 

— Nu. 

Erikki se opri din rotire şi cobori la o sută cincizeci de 
metri, rămânând în aşteptare, privindu-l intens pe Han. Il 
văzu arătând cu degetul spre elicopter şi spunând ceva 
celuilalt bărbat, apoi ridicându-şi din nou ochii către aparat. 
Se mai adunaseră şi alţi membri ai familiei, şi alte surori ale 
ei, unele purtând chador, şi servitori încotoşmănaţi 
împotriva frigului. Erikki mai cobori încă vreo treizeci de 
metri. Îşi scoase ochelarii fumurii şi casca şi trase fereastra 
glisantă laterală. Aerul îngheţat îl izbi, tăindu-i răsuflarea o 
clipă. Îşi scoase capul afară ca să poată fi văzut limpede de 
toţi şi-şi flutură mâna. Toţi ochii de jos se îndreptară către 
Abdullah Han. După o pauză, Hanul îi răspunse fluturând la 
rândul său mâna. Fără plăcere. 

— Azadeh, scoate-ţi căştile şi fă ce-am făcut eu. Femeia se 
supuse imediat. Unele dintre surorile ei îi făcură înântate 
semne, sporovăind între ele. Abdullah n-o băgă în seamă, 
mulţumindu-se să aştepte. 

Matyeryebyetd! îşi zise Erikki, apoi se aplecă afară din 
cabină şi arătă cu degetul la spaţiul larg de lângă bazinul 
mozaicat, îngheţat, din curte, cerând permisiunea de a 
ateriza. Abdullah Han încuviinţă din cap, arătă şi el cu 
degetul acolo, vorbind scurt către străjile sale, după care se 
întoarse pe călcâie şi intră înapoi în casă. Cei doi bărbaţi îl 
urmară. O santinelă rămase afară. Cobori către locul de 
aterizare, verificându-şi piedica pistolului automat. 

— Nu se vede nici un comitet de primire vesel! 

— Nu te-ngrijora, Nogger, spuse Azadeh cu un râs nervos. 
O să ies eu prima, Erikki. E mai bine aşadar să ies eu prima. 
Aterizară. Azadeh deschise uşa pe partea ei şi cobori să-şi 
întâmpine surorile şi mama vitregă, cea de-a treia nevastă a 
tatălui ei, mai tânără decât ea. Hananam - Prima Soţie - era 


de aceeaşi vârstă cu el, dar acum era ţintuită la pat şi nu-şi 
părăsea niciodată camera. Cea de-a doua lui soţie, mama lui 
Azadeh, murise cu mulţi ani în urmă. 

Straja îi ieşi înainte lui Azadeh. Politicos. Erikki respiră mai 
uşurat. Era prea departe ca să audă ce se spunea şi oricum 
nici el, nici Nogger nu vorbeau farsi sau turceşte. Omul făcu 
semn către elicopter, ea încuviinţă din cap, apoi se răsuci 
spre ei şi le făcu semn. Erikki şi Nogger încheiară 
procedura de oprire a motoarelor, privind santinela care 
continua să-i urmărească cu seriozitate. 

— Şi tu urăşti armele tot atât de mult ca şi mine, Erikki? 

— Mai mult. Da cel puţin omul ăla ştie cum s-o folosească, 
amatorii mă sperie! 

Erikki scoase siguranţele sistemului electric şi băgă în 
buzunar cheia de pornire. Încercară să se alăture lui 
Azadeh şi surorilor ei, dar straja li se aşeză în cale. Azadeh 
strigă: 

— Spune că trebuie să mergem în camera de primire, 
imediat, şi să aşteptăm acolo! Vă rog, veniţi după mine. 

Nogger rămase ultimul. Una dintre surorile cele drăguţe îl 
privi în ochi şi el zâmbi în sinea lui, urcând scările câte două 
odată. 

Camera de primire era mare, rece şi umedă şi plină de 
curenţi de aer, mobilată cu mobilă grea, victoriană, şi multe 
covoare şi perne pe care puteai să stai întins, şi vechi şi 
demodate samovare. Azadeh îşi aranja părul în fata uneia 
dintre oglinzi. Costumul ei de schi era elegant şi modern - 
Abdullah Han nu ceruse niciodată vreuneia dintre fiicele 
sau soțiile lui, sau femeilor casei, să poarte chador şi nici nu 
aproba ideea. Atunci de ce purta Najoud unul astăzi? se 
întrebă, simțind că devine din ce în ce mai neliniştită. Un 
servitor aduse ceai. Aşteptară o jumătate de oră, apoi un alt 
străjer sosi şi-i vorbi. Ea răsuflă adânc. 

— Nogger, tu trebuie s-aştepţi aici, spuse. Erikki, tu şi cu 
mine trebuie să-l însoţim pe paznic. 


Erikki o urmă încordat, dar încrezător că pacea armată pe 
care o stabilise cu Abdullah Han avea să se menţină. 
Atingerea pumnalului îl liniştea. Straja deschise o uşă de la 
capătul coridorului şi le făcu semn să înainteze. 

Abdullah Han stătea pe covor, sprijinit de nişte perne, cu 
faţa către uşă şi străjile în spatele lui, în încăperea bogată, 
victoriană şi oficială - într-o oarecare măsură degradată şi 
murdară. Cei doi bărbaţi pe care-i văzuse pe trepte erau 
aşezaţi cu picioarele încrucişate lângă el. Unul era 
european, un bărbat voinic ce se ţinea foarte bine la cei 
şaizeci de ani ai săi, cu umeri laţi şi ochi asiatici, aşezaţi pe 
o faţă prietenoasă. Celălalt era mai tânăr, trecut de treizeci 
de ani, cu trăsături asiatice şi culoarea pielii gălbuie. 
Amândoi purtau îmbrăcăminte groasă de iarnă. Erikki 
deveni şi mai precaut şi rămase în aşteptare lângă uşă, în 
timp ce Azadeh se apropie de tatăl ei şi îngenunche înaintea 
lui, sărutându-i mâinile dolofane, pline de giuvaieruri, şi 
binecuvântându-l. Impasibil, hanul îi făcu semn să se dea 
deoparte, păstrând privirea ochilor negri, întunecaţi, 
aţintită asupra lui Erikki, care îl salută politicos de la uşă, 
dar rămase pe loc. Ascunzându-şi ruşinea şi teama, Azadeh 
îngenunche din nou pe covor cu faţa către el. Erikki zări 
amândoi străinii aruncând priviri iuți, apreciative, către ea 
şi temperamentul lui se încinse cu un grad. Tăcerea se 
adânci. 

Lângă Han se afla o tavă cu halva, cuburi mici din acea 
delicatesă turcească, îndulcită cu multă miere, pe care elo 
adora şi din care înghiţi câteva, aruncând sclipiri din inelele 
degetelor. 

— Aşa, deci, spuse aspru. Se pare ca ucizi la întâmplare, 
ca un câine turbat. 

Ochii lui Erikki se îngustară, dar nu spuse nimic. 

— Ei? 

— Dacă ucid, nu o fac ca un câine turbat. Pe cine se zice c- 
am ucis? 


— Pe un bătrân dintr-o adunare la marginea Qazvinului, cu 
o lovitură de umăr; i-ai zdrobit pieptul. Sunt martori. După 
aceea, trei bărbaţi într-o maşină şi unul afară. Acesta era 
unul dintre importanţii luptători pentru libertate. Şi aici 
sunt martori. Mai departe, pe drum, cinci morţi şi mulţi 
răniţi, rămaşi în urma fugii tale cu un elicopter - alţi 
martori. 

Tăcere. Azadeh nu se clintise, deşi sângele îi fugise din 
obraji. 

— Ei bine, dacă sunt martori, atunci trebuie să ştiţi, de 
asemenea, că încercam să ajungem la Teheran în linişte, 
eram neînarmaţi, am fost agresaţi de gloată şi dacă n-ar fi 
fost Charlie Petikin şi Rakoczy, poate... 

Erikki se opri o clipă, băgând de seamă schimbul brusc de 
priviri între cei doi străini, apoi, şi mai prudent, continuă: 
am fi probabil morţi. Eram neînarmaţi. Rakoczy avea armă, 
şi ceilalţi au tras primii asupra noastră. 

Abdullah Han observase şi el schimbarea în atitudinea 
bărbaţilor de lângă el. Gânditor, îl privi pe Erikki. 

— Rakoczy, acelaşi care ţi-a atacat baza împreună cu 
mullahul marxist-islamic şi cu oamenii lui? Mahomedanul 
sovietic? 

— Da. 

Erikki se întoarse către cei doi străini, străpungându-i cu 
privirea. 

— Agentul KGB care pretindea că vine din Georgia, de la 
Tbilisi. 

Abdullah Han zâmbi subţire. 

— KGB? De unde ştii asta? 

— Am văzut destuil ca să ştiu. 

— Aparatul este în bună regulă, deja verificat la sol de 
mecanicii tăi, iar lran Timber te-a detaşat aici pentru... 
pentru mine. 

— Ca să fac ce? 

— Ca să zbori, spuse omul nervos. Stai prost cu auzul? 

— Nu, dar se pare că tu stai! 


Respirația bărbatului deveni şuierătoare. Cel mai în vârstă 
zâmbi ciudat. Abdullah Han se întoarse spre Azadeh şi ea 
aproape ţâşni în picioare, înspăimântată. 

— Du-te să o saluţi pe Hananam. 

— Da... da, tată... se bâlbâi ea şi ţâşni în picioare. 

Erikki se mişcă o jumătate de pas, dar străjile erau 
pregătite. Unul îl ţintea cu arma, şi ea spuse aproape să 
izbucnească în lacrimi: 

— Nu, Erikki, eu... trebuie să... trebuie să plec. Dispăru 
mai înainte s-o poată opri. Asiaticul sparse tăcerea. 

— N-ai de ce te teme. Avem nevoie doar de pregătire 
dumitale. 

Erikki Yokkonen nu răspunse, convins că era încolţit, că şi 
el şi Azadeh erau încolţiţi şi pierduţi, ştiind că, dacă n-ar fi 
fost străjile, i-ar fi atacat acum, fără şovâire, l-ar fi ucis pe 
Abdullah Han şi poate şi pe ceilalţi doi - iar cei trei ştiau şi 
ei asta. 

— De ce-aţi trimis după soţia mea, înălţimea voastră? 
întrebă el cu aceeaşi voce domoală, ştiind deja răspunsul. 
Aţi trimis două mesaje. 

Abdullah Han pufni batjocoritor. 

— Pentru mine ea n-are nici o valoare, dar are pentru 
prietenii mei: ca să te-aducă aici şi să te facă să-i asculţi şi, 
pe Allah şi Profetul Său, ai să le dai ascultare! Ai faci ce 
vrea omul ăsta! 

Una dintre străji mişcă pistolul mitralieră o fracțiune de 
milimetru şi zgomotul pe care-l făcu stârni ecouri în 
încăpere. Sovieticul cu chip asiatic se ridică în picioare. 

— Mai întâi pumnalul tău, te rog. 

— Vino să-l iei, dacă ţii atât de mult. 

Omul şovăi. Abdullah Han izbucni brusc în râs, un râs 
crud, care-i enervă pe toţi. 

— Lasă-i cuțitul. Asta o să-ţi facă viaţa mai interesantă. 
Apoi către Erikki: Ar fi foarte înţelept din partea ta să fii 
ascultător şi să te porţi frumos. 

— Ar fi înţelept să ne laşi să plecăm în pace! 


— Ai vrea să-ţi vezi copilotul atârnând de degetele mari? 
Ochii lui Erikki se îngustară şi mai mult. Sovieticul mai în 
vârstă se aplecă înainte, şoptind ceva la urechea Hanului, a 
cărui privire nu-l părăsise nici o clipă pe Erikki. Mâinile se 
jucau cu pumnalul bătut în pietre preţioase. Când străinul 

isprăvi, dădu din cap. 

— Erikki, ai să-i spui copilotului tău că trebuie şi el să fie 
supus câtă vreme e-n Tabriz. O să-l trimitem la bază, dar 
micul elicopter o să rămână aici pentru o vreme. Făcu un 
semn asiaticului să plece... 

— Mă numesc Cimtarga, căpitane! 

Omul nu era nici pe departe atât de înalt ca Erikki, dar era 
bine clădit, cu umeri largi. 

— Mai întăi, noi... 

— Cimtarga este numele unui munte la est de Samarkand. 
Care ţi-e numele adevărat... şi gradul? 

Omul ridică din umeri. 

— Strămogşii mei au călărit cu Timur Tamerlan, mongolul, 
cel căruia îi plăcea să ridice munţi de cranii. Mai întâi 
mergem la baza voastră. O să mergem cu maşina. 

Trecu pe lângă el şi deschise uşa, dar Erikki nu se mişcă şi 
nu-şi dezlipi privirea de pe faţa Hanului. 

— Am să trec pe la soţia mea diseară. 

— Ai s-o vezi când... Abdullah Han se opri, căci celălalt 
bătrân se aplecase înainte şi-i şoptea la ureche. 

Din nou Hanul încuviinţă din cap. 

— Bine. Da, căpitane, ai s-o vezi diseară?i la fiecare două 
seri. Dacă... 

Lasă cuvântul să plutească în aer. Erikki se întoarse 
călcâie şi ieşi. 

Când uşa se închise în urma lor, tensiunea din capere se 
topi. Bătrânul chicoti. 

— Ai fost perfect, perfect! Ca de obicei. 

Abdullah Han îşi masă umărul stâng, stânjenit de durerea 
din încheieturile artritice. 


— O să fie ascultător, Piotr, dar numai atâta vreme cât 
nerecunoscătoarea şi neascultătoarea mea fiică e la mâna 
mea. 

— Fiicele sunt întotdeauna dificile, răspunse Piotr Oleg 
Mzytryk. 

Venea de la nord de graniţă, din Tbilisi. 

— Nu chiar, Piotr! Celelalte se supun şi nu-mi dau niciun 
necaz. Dar asta mă scoate din sărite dincolo de orice 
măsură! 

— Atunci, alung-o de îndată ce finlandezul a împlinit ce i se 
cere! Alungă-i! Pe amândoi. 

Ochii asiatici adunară cute la colţurile lor, pe faţa plăcută. 
Adăugă moale: 

— Dac-aş fi fost cu treizeci de ani mai tânăr şi ea ar fi fost 
liberă, ţi-aş fi cerut să-mi îngădui să ţi-o iau de pe cap. 

— Dac-ai fi cerut-o mai înainte să apară nebunul ăsta, 
puteai să o ai - cu binecuvântarea mea - spuse acru 
Abdullah Han, dar îşi ascunse surpriza şi o înlătură, ca să se 
gândească mai târziu la cele spuse. Regret că i-am dat-o, 
cred că-l scoate şi pe el din sărite. Regret jurământul meu 
înaintea lui Allah de a-l lăsa în viaţă - a fost un moment de 
slăbiciune. 

— Poate că da. Câteodată e bine să fi mărinimos; ţi-a salvat 
totuşi viaţa. 

— Insha Allahl A fost mâna lui Allah. El era doar un 
instrument. 

— Desigur, spuse liniştitor Mzytryk, desigur. 

— Omul ăsta e un diavol! Un diavol ateist care pute a sete 
de sânge. Dacă n-ar fi fost străjile mele - ai văzut tu însuţi - 
acum ne-am bate pe viaţă şi pe moarte! 

— Nu, nu câtă vreme ea e-n puterea ta şi poţi face cu ea ce 
vrei. 

Piotr zâmbi ciudat. 

— Dacă Allah vrea, or să fie curând în Iad, amândoi! spuse 
Hanul, încă furios că trebuia să îl ţină pe Erikki în viaţă ca 


să-l ajute pe Mzytryk, când ar fi putut să-l dea mujhadinilor 
de stingă şi în felul ăsta să scape de el definitiv. 

Mullahul Mahmud, unul dintre conducătorii din Tabriz al 
facțiunii islamic-marxiste a mujhadinilor care atacase baza, 
venise la el cu două zile în urmă şi îi spusese ce se- 
ntâmplase la bariera de pe drum. 

— Uite aici documentele lor, ca dovadă, se răstise el 
agresiv. Ale străinului care trebuie să fie de la CIA şi a 
doamnei, fiica ta. În clipa în care se întoarce la Tabriz, o să-l 
ducem în faţa komitehidui nostru, o să-l judecăm, o să-l 
aducem la Qazvin şi o să-l dăm morţii. 

— Pe Profet, n-o s-o faceţi! Nu, până când nu vă îngădui 
eu, spusese el imperios, luând hârtiile. Câinele ăla turbat de 
străin este însurat cu fiica mea! Nu e de la CIA, e sub 
protecţia mea cât vreau eu şi dacă atingeţi chiar şi un 
singur împuţit de fir de păr roşu din capul lui, sau vă 
amestecați în treburile lor sau ale bazei mai înainte de a 
îngădui eu, am să-mi retrag tot sprijinul pe care vi-l acord 
pe ascuns şi nimic nu va opri Gărzile Verzi de a şterge de pe 
faţa pământului toţi luptătorii de stânga din Tabriz. O să vi-l 
dau când vreau eu, nu voi! 

Mullahul plecase morocănos şi Abdullah îl mai trecuse încă 
o dată pe Mahmud pe lista lui de urgenţe. După ce 
examinase documentele cu grijă şi descoperise paşaportul, 
actul de identitate al lui Azadeh şi celelalte vize, fusese 
încântat, pentru că asta îi mai adăuga putere asupra ei şi a 
soţului ei. 

Da, se gândi, ridicându-şi ochii către sovietic, acum or să 
facă tot ce le cer, orice. 

— Voia lui Allah! Însă ea s-ar putea să fie curând văduvă... 

— Să sperăm că nu prea curând! 

Râsul lui Mzytryk era sănătos şi molipsitor. 

— Nu până ce soţul ei nu-şi isprăveşte însărcinarea. 
Abdullah Han se simţea încălzit de prezenţa omului acesta 
şi de sfaturile sale înțelepte şi bucuros că Mzytryk avea să 
facă ce i se cerea. Dar totuşi trebuie să fiu un păpuşar mai 


bun ca până acum, îşi zise, dacă vreau să supraviețuiesc - 
eu şi Azerbaidjanul. 

În toată provincia, ca şi în Tabriz, situaţia era acum foarte 
delicată. Insurecţii de diferite orientări, facţiuni de diferite 
culori luptându-se între ele, zeci de mii de soldaţi sovietici 
postați chiar dincolo de graniţă. Şi tancuri. şi nimic între ei 
şi Golf care să îi stânjenească, cu excepţia mea, îşi zise. Şi 
odată ce vor stăpâni Azerbaidjanul -Teheranul fiind de 
neapărat, aşa cum a dovedit-o istoria de atâtea ori - Iranul 
va cădea în mâinile lor ca mărul putred din previziunile lui 
Hruşciov. Odată cu Iranul -Golful, petrolul întregii lumi şi 
Hormuzul. Îi venea să urle de mânie. Allah să-l blesteme pe 
Şah care n-a vrut să aştepte, n-a avut mintea să zdrobească 
cu douăzeci de ani în urmă o revoltă minoră inspirată de 
mullahi şi să-l trimită pe Ayatolahul Khomeini în Iad, aşa 
cum l-am sfătuit eu, şi astfel a pus în primejdie dominaţia 
noastră absolută, inevitabilă, asupra întregii lumi, în afară 
de Rusia ţaristă sau sovietică, adevăratul nostru duşman. 
Eram atât de aproape! Americanii ne mâncau din palmă, 
gudurându-se şi împingându-ne cele mai moderne arme ale 
lor, implorându-ne să facem ordine în Golf şi să-i ţinem în 
frâu pe arabii obraznici, să înghiţim petrolul lor, să-i facem 
vasali, pe ei şi toate petele alea de muscă, împuţitele şeicate 
sunite de la Saudi la Oman. Am fi putut răsturna Kuweitul 
într-o zi, Irakul într-o săptămână, şeicii Emiratelor şi 
Arabiei Saudite ar fi şters-o înapoi în deşertul lor, ţipând 
după îndurare. Am fi putut obţine orice tehnologie am fi 
dorit, orice vapor, avion, tanc, armă, numai cerând-o, chiar 
şi Bomba, pe Allah! Reactoarele noastre construite în 
Germania ar fi făcut-o atât de aproape de a împlini voia lui 
Allah, noi, şiiţi Iranului! Inteligența noastră superioară, 
istoria noastră străveche, petrolul nostru şi stăpânirea 
strâmtorii, care până la urmă va aduce în genunchi întregul 
Popor al Mâinii Stângi, atât de aproape de câştigarea 
Ierusalimului şi controlul oraşului Mecca, Sfânta Sfintelor! 
atât de aproape de a deveni primii pe Pământ, aşa cum e 


dreptul nostru! Dar acum, acum totul e primejduit şi din 
nou încercăm să-i păcălim pe diavolii barbari din nord, şi 
toate din pricina unui singur om! Insha Allalh îşi zise şi asta 
îndepărta o parte din mânie. 

Totuşi, dacă Mzytryk n-ar fi fost în camera, şi-ar fi ie?it din 
minţi şi-ar fi urlat şi-ar fi bătut pe cineva, pe oricine. Dar 
omul era aici şi trebuia să se ocupe de el, de problemele 
Azerbaidjanului, astfel că-şi stăpâni mânia şi chibzui 
următoarea mişcare. Degetele ridicară ultima bucată de 
halva şi o azvârliră în gură. 

— 'Ţi-ar plăcea să te însori cu Azadeh, Piotr? 

— 'Ţi-ar plăcea să ai un ginere mai bătrân ca tine? spuse 
omul cu un râs dezaprobator. 

— Dac-aşa vrea Allah... răspunse el punând în glas atâta 
sinceritate câtă trebuia şi zâmbi în sinea lui, pentru că, deşi 
îndepărtată la iuţeală, văzuse lumina bruscă din ochii 
prietenului său. 

Deci aşa, îşi spuse, prima dată când o vezi, o şi vrei! Acum, 
dacă într-adevăr ţi-aş da-o când am scăpa de monstru, ce-ar 
însemna asta pentru mine? Multe lucruri. Eşti liber, eşti 
puternic, din punct de vedere politic ar fi înţelept şi i-ai 
băga minţile-n cap şi te-ai purta cu ea aşa cum merită, nu 
ca finlandezul, care se gudură pe lângă ea. Ai fi un 
instrument al răzbunării mele. Sunt multe avantaje. 

Cu trei ani în urma, Piotr Oleg Mzytryk ocupase imensa 
dasha şi pământurile care aparținuseră tatălui său - şi el un 
vechi prieten al Gorgonilor - lângă Tbilisi, unde de generaţii 
Gorgonii aveau şi ei legături foarte importante de afaceri. 
De atunci, Abdullah Han ajunsese să-l cunoască 
îndeaproape, locuind la vilă în nenumăratele sale călătorii 
de afaceri. Descoperise că Piotr Oleg era la fel ca toţi 
ceilalţi ruşi: ascunşi, lăsând prea puţin de la ei, dar, spre 
deosebire de cei mai mulţi, săritor şi prietenos Şi mult mai 
puternic decât orice alt rus pe care-l cunoştea. Văduv, cu o 
fiică măritată, un fiu în marina militară şi nepoți şi obiceiuri 
deosebite. Locuia singur în uriaşa vilă, dacă nu socoteai 


servitorii şi o rusoaică ciudat sălbatică. O rusoaică 
eurasiană, căreia îi spunea Vertinskaia, trecută bine de 
treizeci de ani pe care el o întâlnise de două ori în trei ani, 
şi pe care o păstra aproape ca pe o comoară unică. Părea să 
fie în parte sclavă, în parte prizonieră, în parte tovarăşă de 
beţie, în parte târfă, în parte călău şi în parte pisică 
sălbatică. 

— De ce nu o omori, să termini odată cu ea, Piotr? 
întrebase odată când între ei izbucnise o ceartă violentă şi 
Mzytryk o scosese din cameră bătând-o cu biciul, în timp ce 
femeia scuipa şi blestema, zvârcolindu-se în mâinile 
servitorilor care o trăgeau de acolo. 

— Nu... nu încă... încă... spusese Mzytryk tremurând, e 
mult prea prețioasă! 

— Ah, da? Da, acum înţeleg. 

Abdullah Han fusese la fel de excitat, simțind aproape 
acelaşi lucru pentru Azadeh, şovâăiala de a arunca un astfel 
de obiect util cum era ea, mai înainte de a fi pe deplin 
supusă, târându-se la picioarele lui umilă şi amintindu-şi cât 
de mult îl invidiase pe Mzytryk pentru că Vertinskaia îi era 
amantă şi nu fiică, astfel ca actul final de răzbunare să 
poată fi consumat. 

Allah s-o blesteme pe Azadeh! îşi zise. Blestemata! Ar fi 
putut fi copila mamei sale, care îmi dădea atât de multă 
plăcere, care-mi aminteşte mereu de ce-am pierdut, ea şi 
diavolul ei de frate, amândoi tipare ale mamei la faţă şi 
purtări, dar nu din acelaşi material de calitate. Ea, care era 
ca o hurie din grădina lui Allah! Mă gândeam că amândoi 
copiii noştri mă vor iubi şi cinsti. Dar nu, odată ce Naftara s- 
a dus în Paradis, a ieşit la iveală adevărata lor fire. Acum 
ştiu că Azadeh complota cu fratele ei să mă ucidă. N-am 
dovada?! Oh, Allah! Mi-aş dori s-o pot bate aşa cum face 
Piotr cu perechea ei, dar eu nu pot, nu pot! De fiecare dată 
când ridic mâna asupra ei, o văd pe preaiubita mea, Allah s- 
o blesteme pe Azadeh şi s-o trimită-n lad! 

— Linişteşte-te! spuse blând Mzytryk. 


— Ce? 

— Arătai atât de tulburat, prietene. Nu te-ngrijora. Totul o 
să fie în ordine. Ai să găseşti tu o cale de a o pedepsi. 

Abdullah Han încuviinţă greoi din cap. 

— Mă cunoşti prea bine. 

Adevărat, îşi zise, poruncind ceai pentru el şi vodcă centru 
Mzytryk, singurul om cu care se simţea bine, în largul lui. 
Mă întreb ce eşti cu adevărat? în anii trecuţi, pe vremea 
tatălui tău, când ne-ntâlneam Vddasha, spuneai de obicei că 
eşti în concediu, dar niciodată unde lucrezi şi nici n-am 
putut să aflu, oricât de mult am încercat. La început am 
presupus că erai în Armata Sovietică, pentru că odată, când 
erai beat, mi-ai spus că ai fost comandant de tanc la 
Sevastopol, în timpul celui de-al doilea război mondial, şi pe 
tot drumul până la Berlin. Apoi m-am răzgândit şi mi-am zis 
că, mai degrabă, tu şi tatăl tău lucraţi în KGB sau GRU, 
pentru că nimeni în tot URSS-ul nu iese la pensie cu astfel 
de case, cu asemenea pământuri în Georgia, cea mai bună 
parte a imperiului. Fără să aibă cunoştinţe deosebite şi 
influenţă. Spui că eşti la pensie acum. Şi unde-ai lucrat mai 
înainte? 

Încercând să afle măsura puterii lui Mzytryk, în zilele când 
îl cunoscuse, Abdullah Han lăsase să-i scape că o celulă 
clandestină a comuniştilor Tudehi din Tabriz punea la cale 
asasinarea lui, şi ar fi vrut ca această celulă să fie 
înlăturată. Era doar în parte adevărat, motivul real fiind că 
din grup făcea parte fiul unui om pe care-l ura în taină şi pe 
care nu-l putea ataca pe faţă. Într-o săptămână, toate 
capetele lor fuseseră înfipte în pari lângă moschee, însoţite 
de o plăcuţă: „Aşa vor pieri toţi duşmanii lui Allah” şi el 
plânsese cu lacrimi reci la funeralii şi râsese în taină. 

Că Piotr Mzytryk avea putinţa să elimine una dintre 
propriile lor celule era într-adevăr un semn al puterii şi în 
aceeaşi măsură Abdullah îşi cunoştea valoarea în faţa lor. 
Se întoarse către el. 

— Cât timp o să-ţi trebuiască finlandezul? 


— Câteva săptămâni. 

— Ce se-ntâmplă dacă Gărzile Verzi îl împiedică să zboare 
sau pun mâna pe el? 

Sovieticul ridică din umeri. 

— Să sperăm că va termina însărcinarea. Mă îndoiesc că 
vor rămâne supraviețuitori - fie el, fie Cimtarga - dac-or să 
fie găsiţi de partea asta a graniţei. 

— Bun. Acum, înapoi unde eram înainte de a fi întrerupţi. 
Eşti de acord că n-o să existe sprijin masiv pentru tudehi 
aici câtă vreme americanii rămân deoparte şi Khomeini nu 
începe un pogrom împotriva lor? 

— Azerbaidjanul a fost întotdeauna în sfera noastră de 
interes. Am spus mereu că ar trebui să fie un stat 
independent. Există mai mult decât suficiente bogății, 
putere, resurse minerale şi petrol ca să se susţină şi, de 
asemenea, - Mzytryk zâmbi - şi conducători iluminaţi. Ai 
putea ridica steagul, Abdullah. Sunt sigur că ai primi tot 
sprijinul de care ai nevoie ca să fii preşedinte. Şi 
recunoaşterea noastră imediată. 

Şi după aia, în ziua următoare aş fi asasinat, în timp ce 
tancurile s-ar rostogoli peste graniţă, îşi spuse Hanul fără 
supărare. Oh, nu, distinsul meu prieten, Golful este o 
tentaţie prea mare, chiar şi pentru tine. 

— E o idee splendidă, spuse din toată inima, dar aş avea 
nevoie de timp. Între timp m-aş putea baza pe faptul ca 
tudebhii să fie asmuţiţi împotriva insurgenților? 

Zâmbetul lui Piotr Mzytryk rămase neschimbat, dar ochii 
îşi schimbară privirea. 

— Ar părea ciudat ca tudebhii să-şi atace fraţii vitregi. 
Marxismul islamic este susţinut de mulţi intelectuali 
mahomedani. Am auzit că şi tu îi sprijini. 

— Sunt de acord că trebuie să existe un echilibru în 
Azerbaidjan, dar cine a ordonat celor de stânga să atace 
aeroportul? Cine le-a ordonat să atace şi să incendieze 
gara? Cine le-a ordonat să arunce în aer conducta de 
petrol? Sigur că nimeni cu bun simţ. Am auzit că a fost 


mullahul Mahmud de la moscheea Hajra. Il privi atent pe 
Piotr. Unul dintre ai voştri. 

— N-am auzit niciodată de el. 

— Ah, spuse Abdullah Han cu prefăcută jovialitate, fără să- 
l creadă. Mă bucur, Piotr, pentru că e un fals mullah, un 
mullah mincinos. Nici măcar un adevărat marxist-islamic. 
Un palavragiu, un instigator zdrenţăros el este cel care a 
năvălit la baza lui Yokkonen. Din nefericire, îl sprijină peste 
cinci sute de luptători la fel de nedisciplinaţi şi primeşte 
bani de undeva. Şi ajutoare - ca pe Rakoczy. Ce este 
Rakoczy ăsta pentru tine? 

— Nu mult, spuse imediat Piotr, fără să-şi schimbe 
zâmbetul şi vocea, mult prea inteligent ca să evite 
întrebarea. E un inginer specialist în conducte petroliere 
din Ashara de graniţă, unul dintre conaţionalii noştri 
mahomedani, despre care se crede că s-a alăturat 
mujhadinilor ca luptător pentru libertate, desigur, fără 
permisiunea sau aprobarea noastră. 

Nici un muşchi de pe faţa lui Piotr nu se mişcă, dar 
înlăuntrul lui se învolburau obscenităţi şi-i venea să strige: 
Fiule, fiule, ne-ai trădat! Ai fost trimis să spionezi, să te 
infiltrezi printre mujhadini şi să raportezi, atâta tot! Şi pe 
lângă asta ai fost trimis să-l recrutezi pe finlandez, apoi să 
te duci la Teheran şi să-i organizezi pe suniţii de la 
Universitate, nu să te aliezi cu un câine turbat de mullah, să 
ataci aerodroamele sau să ucizi zdrenţăroşii de lângă drum. 
Ţi-ai pierdut minţile, prostule? Dacă ai fi fost rănit şi prins? 
De câte ori trebuie să-ţi spun că şi ei şi noi putem să 
înfrângem voinţa oricui, în timp, şi să-l golim pe el, sau pe 
ea, de toate tainele! E o prostie să-ţi asumi asemenea 
riscuri. Finlandezul e important doar pentru o vreme, dar 
nu îndeajuns de important ca să nu te supui ordinelor, ca 
să-ţi rişti viitorul. Viitorul fratelui tău şi al meu! Dacă fiul e 
suspect, e suspect şi tatăl; dacă tatăl e suspect, familia e şi 
ea suspectă. De câte ori ţi-am spus că la KGB se lucrează 
după carte, distrugându-i pe cei care nu ascultă de regula 


cărţii, care gândesc pentru ei, care-şi asumă riscuri, care 
depăşesc instrucţiunile. 

— Rakoczy ăsta e fără importanţă, spuse el liniştit. 

Fii calm, îşi porunci, începându-şi litania. N-ai de ce sa te- 
ngrijorezi. Ştii prea multe secrete ca să poţi fi atins. 

La fel şi fiul meu. E bun, cu siguranţă că se înşeală în 
privinţa lui. A fost verificat de multe ori de tine şi de alţi 
agen?i. Eşti în siguranţă. Eşti puternic, eşti sănătos şi poţi şi 
să te culci cu această micuță frumuseţe, Azadeh, aoi s-o mai 
violezi pe Vertinskaia în aceeaşi zi. 

— Important e că te afli în inima Azerbaidjanului prietene! 
spuse cu aceeaşi voce liniştitoare. Ai să primeşti sprijinul de 
care ai nevoie şi sfaturile tale privitoare la marxiştii islamici 
or să ajungă la cine trebuie. O să ai echilibrul pe care-l 
ceri... 

— Bun, contez pe asta. 

— Între timp, continuă Mzytryk întorcându-se la 
adevăratul motiv al neaşteptatei sale călătorii până acolo 
cum rămâne cu căpitanul englez? Poţi să ne ajuţi? 

Cu o zi înainte, la casa lui de lângă Tbilisi sosise un telex 
strict secret de maximă prioritate, codificat, de la centru, 
anunţându-l că postul secret de radar şi ascultare al CIA, de 
pe coasta de nord a muntelui Sabalan, fusese aruncat în aer 
de sabotori cu puţin înainte de sosirea echipelor locale 
trimise să ia toate cărţile, maşinile de coduri şi 
calculatoarele. 

„Discută imediat cu Ivanovici. Personal”, continuase 
telexul folosind numele de acoperire al lui Abdullah Han. 
„Spune-i că sabotorii erau englezi, un căpitan şi doi gurka, 
şi un agent american CIA - Rosemont (nume conspirativ Îbu 
Kurd) conduşi de unul dintre mercenarii noştri, ucis de ei 
mai înainte de a putea să-i atragă într-o ambuscadă. Un 
soldat şi agentul CIA au fost ucişi în timpul fugii, iar cei doi 
supraviețuitori se crede că se îndreaptă către sectorul lui 
Ivanovici. Aranjează să fie cooperant. Secţiunea 16-a. 
Confirmă.” 


Secţiunea 16 însemna „această persoană sau persoane 
sunt în mod special consideraţi duşmani şi trebuie 
interceptaţi, reţinuţi şi aduşi la interogatoriu prin orice 
mijloace”. Adăugarea literei a însemna: „Dacă acest lucru 
nu poate fi îndeplinit, eliminaţi-i fără şovăială”. 

Mzytryk luă o înghiţitură de vodcă, aşteptând. 

— Am aprecia foarte mult ajutorul tău. 

— Întotdeauna aţi avut ajutorul meu, spuse Abdullan, dar 
să găseşti în Azerbaidjan doi sabotori experţi, care desigur 
că s-au deghizat cumva până acum, e aproape o 
imposibilitate. Cu siguranţă că au case conspirative unde să 
se ducă, există un consulat britanic în Tabriz şi o duzina de 
trasee prin munţi care ne ocolesc pe noi. Se ridică în 
picioare se duse la fereastra, privind afara. De acolo putea 
vedea elicopterul parcat în curte, sub pază. Ziua era încă 
senină. 

— Dac-aş conduce operaţia aia, m-aş preface că mă 
îndrept către Tabriz, dar apoi m-aş întoarce şi aş ieşi la 
marea Caspică. Cum au ajuns aici? 

— Pe Caspica, dar urmele duc încoace. Au fost găsite 
cadavre în zăpadă şi urmele celorlalţi doi duceau încoace. 

Ratarea misiunii Sabalan stârnise valuri de furie în e? 
aloanele superioare. Existenţa unei cantităţi atât de mari de 
echipament ultrasecret CIA, atât de la îndemână, fusese ani 
de zile un magnet pentru operaţiile de achiziţionare şi 
infiltrare. În ultimele două săptămâni, informaţii că unele 
dintre posturile de radar fuseseră evacuate, dar nu distruse 
în timpul retragerii şi panicii -la care contribuiseră şi ei - 
făcuseră vulturii să fie gata să se arunce îndată asupra 
prăzii, din toate puterile. Mzytryk, consilier superior în zona 
lui, îndemnase la precauţie, la folosirea localnicilor mai 
degrabă decât a echipelor sovietice, ca să nu-l supere pe 
Abdullah Han, cel mai important şi mai de preţ agent şi 
contact al său, şi să nu ivte un incident internaţional. 

— E complet greşit să riscăm o confruntare, spusese, 
păstrându-se în limitele cărţii şi ale propriului plan. Ce 


câştigăm dintr-o acţiune imediată, dacă nu cumva am fost 
dezinformaţi, şi Sabalan nu e decât o mare capcană, ceea 
ce e foarte probabil? câteva cărţi de cifruri pe care s-ar 
Putea, sau nu, să le avem deja. cât despre computerele 
ultramoderne, operaţiunea Zatopek are deja problema asta 
în mână. 

— Zatopek era o operaţiune secretă, foarte controversă 
inovatoare a KGB-ului, lansată în 1965, care fusese numită 
după un alergător ceh de cursă lungă. Cu un buget iniţial 
de zece milioane de dolari operaţiunea Zatopek a fost o 
sursă continuă de cele mai moderne?i mai bune tehnologii 
vestice, să le asigure prin simpla cumpărare printr-o reţea 
de companii fantomă, şi nu prin metoda convenţională şi 
foarte costisitoare a furtului şi spionajului. „Banii nu 
înseamnă nimic în comparaţie cu ceea ce câştigăm, spunea 
ultrasecretul său raport iniţial către Centru, când se- 
ntorsese prima dată din Orientul îndepărtat, în '64. Sunt 
zeci de mii de oameni de afaceri corupți şi indivizi hoinari 
gata să ne vândă ce-i mai bun şi ce-i mai nou pentru un 
câştig. Un câştig uriaş pentru orice individ ar însemna o 
nimica toată pentru noi, pentru că vom economisi miliardele 
investite în cercetare şi dezvoltare, pe care le putem cheltui 
cu marina, aviația şi armata terestră. Şi, la fel de important, 
economisim ani de sudoare, efort şi greşeli, şi aproape fără 
nici o cheltuială ne menţinem la acelaşi nivel cu orice pot 
concepe minţile lor. Câţiva dolari pe sub măsuţele lor 
împuţite or să ne aducă tot tezaurul lor”. 

Piotr Mzytryk se încălzi amintindu-şi cum fusese acceptat 
planul său, deşi, bineînţeles, însuşit cum se cuvenea de 
superiorii săi, ca propria lor idee, aşa cum şi el şi-l însuşise 
de la unul din agenţii săi secreţi din Hong Kong, un 
cetăţean francez, Jacques de Viile, din marele conglomerat 
al Struanilor, care-i deschisese ochii. 

— Nu e împotriva legilor Statelor Unite să expor?i 
tehnologie în Franţa sau în Germania Federală sau într-o 
duzină de alte ţări, şi nu e împotriva legislaţiei acelei ţări ca 


o companie să expedieze marfa asta în alte ţări, unde nu 
sunt legi împotriva expedierii bunurilor către Uniunea 
Sovietică. Afacerile sunt afaceri, Gregor, şi banii fac lumea 
să se-nvârtă. Numai prin Struani am putea să vă trimitem 
tone de echipamente pe care americanii vi le interzic. Noi 
deservim China, de ce nu şi pe voi? Gregor, voi, marinarii, 
nu înţelegeţi afacerile! 

Mzytryk zâmbise în sinea lui. În acele zile era cunoscut ca 
Gregor Sislev, căpitan al unui mic cargobot sovietic care 
cabota de la Vladivostok la Hong Kong, acoperirea lui 
pentru ultrasecreta funcţie de supraveghetor adjunct 
pentru Asia al Direcţiei întâi a KGB. În decursul anilor, după 
'64, când am propus pentru prima dată schema, se gândi 
mândru, cu un capital total până acum de optzeci şi cinci de 
milioane de dolari. Operaţiunea Zatopek a economisit 
pentru Mama Rusia miliarde şi s-a dovedit un constant, ba 
chiar în creştere, izvor de dispozitive NASA, europene, 
japoneze, minuni electronice, computere, programe, 
planuri, roboţi, circuite integrate, medicamente şi tot felul 
de minunăţii, pentru a copia şi produce după voia noastră, 
cu echipamente produse de acelaşi duşman, aduse şi plătite 
cu împrumuturile pe care ni le pun ei la dispoziţie şi pe care 
niciodată n-o să le returnăm. Ce proşti sunt! Aproape 
izbucni în râs. Dar, chiar mai important. Zatopek îmi dă 
mână liberă să continui să operez şi să manevrez cum vreau 
în zona asta, să joc marele joc pe care proştii de englezi îl 
lasă să le scape din mână. 

ÎI privi pe Abdullah Han care stătea la fereastră. Aşteptă 
răbdător ca să se hotărască ce favoare dorea în schimbul 
sabotorilor. 

Haide, Şuncă Rea, îşi zise încruntat, folosind porecla 
secretă pe care i-o dăduse. Amândoi ştim că o să-i prinzi pe 
matyeryebyets ăia dacă vrei, dacă sunt în Azerbaidjan. 

— O să fac ce pot, spuse Abdullah Han, rămânând cu 
spatele către el şi Mzytryk nu-şi ascunse zâmbetul. Dacă-i 
prind, ce să fac, Piotr? 


— Spune-i lui Cimtarga. O să aranjeze el totul. 

— Foarte bine. Abdullah Han dădu din cap şi se aşeză din 
nou. E aranjat, deci. 

— Mulţumesc! spuse Piotr foarte satisfăcut. 

O asemenea hotărâre din partea lui Abdullah Han 
promitea un succes rapid. 

— Mullahul ăsta ele care vorbeam, Mahmud, spuse Hanul, 
e foarte primejdios. Şi banda lui de cuţitari. Cred că sunt o 
ameninţare pentru toată lumea. Tudebhii ar trebui să fie 
îndemnați să se ocupe de el - pe ascuns, bineînţeles. 

Mzytryk se întrebă cât de multe ştia Abdullah despre 
sprijinul acordat de ei, pe ascuns, lui Mahmud, unul dintre 
cei mai buni şi mai fanatici convertiți. 

— Tudehii trebuie protejaţi, şi prietenii lor de asemenea. 

Observă sclipirea imediată de iritare, aşa că se hotări să 
facă un compromis şi adăugă imediat: 

— Poate că omul ăsta ar putea fi mutat şi înlocuit. O 
ruptură generală şi încăierări fratricide n-ar ajuta decât 
duşmanului. 

— Mullahul e-un mullah mincinos şi nu un adevărat 
credincios în orice privinţă. 

— Atunci trebuie să plece. Repede. Piotr Mzytryk zâmbi. 
Abdullah Han nu. 

— Foarte repede, Piotr. Definitiv! lar grupul lui risipit. 

Preţul era mare, dar Secţiunea 16/a îi dădea destulă 
autoritate. 

— De ce nu? Repede şi permanent, dacă tu spuică e 
necesar. Sunt de acord să ăă... transmit recomandările tale. 

Mzytryk zâmbi şi acum Abdullah Han zâmbi la fel de 
satisfăcut. 

— Mă bucur că ne-am înţeles, Piotr. Fă-te mahomedan, 
pentru sufletul tău nemuritor. 

Piotr Mzytryk zâmbi: 

— Cu vremea. Între timp, fă-te comunist pentru plăcerile 
tale pământeşti. 


Hanul râse şi se aplecă înainte pentru a-i umple din nou 
paharul 

— Nu te-aş putea convinge să rămâi câteva zile? 

— Nu, dar mulţuumesc. După ce mâncăm, cred c-o s-o 
pornesc înapoi spre casă. 

Zâmbetul se lărgi. 

— Am o grămadă de treburi. 

Hanul era foarte mulţumit. Deci acum pot să-l dau uitării 
pe mullahul care mă necăjea şi şleahta lui şi-am mai scăpat 
de-un dinte stricat. Dar mă-ntreb ce-ai face tu, Piotr, dac-ai 
şti că soldatul şi căpitanul, sabotorii pe care-i cauţi, se află 
la celălat capăt al domeniului meu, aşteptând să poată ieşi 
în siguranţă de-aici. Dar încotro? Către Teheran sau către 
tine? Nu m-am hotărât încă. O, ştiu c-ai venit să-mi cerşeşti 
ajutorul. De ce oare îi păstrez eu la adăpost, de ce altceva 
să mă fi întâlnit eu cu ei în taină la Tabriz, acum două zile, 
de ce să-i fi adus eu aici pe ascuns, dacă nu pentru tine? 
Poate. Păcat că Vien Rosemont a fost ucis. Era folositor. 
Totuşi informaţiile şi avertismentul ascuns în codul pe carei 
1-a dat căpitanului pentru mine este şi mai folositor. O să fie 
greu de înlocuit. Da. Şi tot atât de adevărat este că dacă ţi 
se face o favoare trebuie să răspunzi la fel. Necredinciosul 
Erikki e doar una dintre ele. Sună dintr-un clopoțel şi când 
servitorul apăru, porunci: 

— Spune-i fiicei mele Azadeh c-o să ia masa cu noi. 

CAPITOLUL 33 

La Teheran; ora 4,17 după-amiază. Jean-Luc Sessonne izbi 
ciocănelul de bronz de uşa apartamentului lui Mclver. lângă 
el se afla Sayada Bertolin. Acum, că intraseră în clădire şi 
erau singuri, îi cuprinse sânii prin pardesiu şi o sărută. 

— Îţi promit că n-o să-ntârziem mult; apoi ne-ntoarcem în 
pat. 

Ea râse. 

— Bine. Ai oprit masă la French Club? 

— Sigur, o s-avem timp berechet. 

— Da. 


Purta un impermeabil elegant, gros, pe deasupra 
uniformei sale de aviator, iar zborul de la Zagros nu fusese 
lipsit de greutăţi. Nimeni nu răspunsese la desele sale 
apeluri radio, deşi eterul era plin de voci aţâţate, rostind în 
farsi cuvinte pe care el nu le putea pronunţa sau înţelege. 
Se păstrase la înălţimea regulamentară şi făcuse o 
apropiere tipică de Aeroportul Internaţional Teheran. Nici 
acolo nu-i răspunsese cineva. Mâneca de vânt era umflată şi 
arăta un vânt lateral foarte puternic. Pe platforma de beton 
de lângă clădire, alături de alte reactoare - unul dintre ele 
o epavă scorojită de foc - se aflau patru Jumbo Jeturi. Unele 
primeau pasageri - înconjurate de prea mulţi bărbaţi, femei 
şi copii, fără nici o ordine la urcare, scările din faţă şi din 
spate ale cabinei supraîncărcate primejdios, peste tot prin 
jur împrăştiate valize şi alte bagaje. Nu zărise urmă de 
poliţist sau de ofiţer de circulaţie nici acolo şi nici de 
cealaltă parte a clădirii, unde toate drumurile care duceau 
spre aeroport erau supraaglomerate cu maşini care nu se 
puteau mişca, înghesuite bară la bară. Parcarea de maşini 
era plină ochi şi totuşi alte şi alte automobile încercau să se 
strecoare, în timp ce pe trotuare se îngrămădeau cei ce 
coborau din ele. 

Jean-Luc îi mulţumise lui Dumnezeu că zbura şi nu trebuia 
să meargă pe jos şi aterizase fără probleme la aeroportul 
apropiat, Galegh Morghi. Trăsese elicopterul în hangarul S- 
G şi organizase imediat un drum în oraş cu ajutorul unei 
bancnote de zece dolari. Prima oprire la biroul 
Schlumberger, unde fixase o oră, dis-de-dimineaţă, de 
întoarcere la Zagros, apoi la apartamentul ei. Sayada era 
acasă. Ca întotdeauna după ce fuseseră atâta vreme 
despărțiți, prima împreunare fu imediată, nerăbdătoare, 
dură, egoistă şi mutual explozivă. 

O întâlnise la o petrecere de Crăciun, în Teheran, cu un an, 
două luni şi trei zile în urmă. Îşi amintea seara cu 
exactitate. Încăperea era aglomerată şi, în momentul în 
care sosise, o văzuse de parcă ar fi fost pustiu înjur. Era 


singură, îmbrăcată într-o rochie albă şi diafană, sorbind din 
pahar cu înghiţituri mici. 

— Vous parlez francais, madame? întrebase, ameţit de 
frumuseţea ei. 

— Sony, mesieur, doar câteva cuvinte. Aş prefera engleza. 

— Atunci în engleză! Sunt nespus de bucuros că te-am 
întâlnit, dar am o dilemă. 

— Oh? Care? 

— As vrea să fac dragoste cu tine imediat! 

— Ei?! 

— Eşti întruchiparea unui vis... 

Ar suna mult mai bine în franceză, dar n-are a face, îăi 
zisese. 

— Te caut de-o veşnicie şi trebuie să fac dragoste cu tine. 
Eşti atât de irezistibilă! 

— Dar... dar soţul meu este acolo, sunt căsătorită! 

— Asta-i o condiţie, madame, nu un impediment! Ea râsese 
şi el ştiuse că era a lui. Un singur lucru mai rămânea ca să 
fie totul perfect: 

— Ştii să găteşti? 

— Da, spusese ea cu o asemenea încredere, încât 
înţelesese că va fi superbă, că în pat va fi divină şi că ceea 
ce îi lipsea avea s-o-nveţe el. 

Ce norocoasă este că m-a-ntâlnit pe mine, se gândi vesel şi 
izbi din nou în uşă. Lunile cât fuseseră împreună trecuseră 
în zbor. Soţul ei vizita rar Teheranul. Era un bancher 
libanez din Beirut, de origine franceză. 

—. şi deci civilizat, comentase Jean-Luc cu deplină 
încredere, sigur că ar aproba legătura noastră, chiar, dacă 
ar afla vreodată. E destul de bătrân în comparaţie cu tine. 
Sigur că ar fi de acord. 

— Nu prea sunt sigură, cheri. Nu are decât cincizeci de 
ani, iar tu eşti... 

Divin, îi sărise el în ajutor, ca şi tine! Pentru el era 
adevărat. Nu cunoscuse vreodată asemenea piele şi păr 


mătăsos şi membre lungi şi o pasiune senzuală care părea 
un dar ceresc. 

— Mon Dieu oftase el într-o noapte, cu răsuflarea tăiată, 
ţinut îndelung pe culmi de magia ei. Aş muri în braţele tale! 

Mai târziu ea îl sărutase şi-i adusese un prosop fierbinte şi 
se strecurase înapoi în pat. Se întâmpla într-o vacanţă la 
Istanbul, în toamna anului trecut, şi profunda senzualitate a 
acestui oraş îi învăluise. 

Pentru ea legătura era excitantă, dar nu într-atât încât să 
pună capăt celorlalte. Discutase subiectul cu soţul ei, în 
noaptea petrecerii. 

— Ah! spusese el amuzat. Deci de-asta voiai să ne întâlnim 
cu el. 

— Da, îl găsesc interesant, chiar dacă e francez şi perfect 
egocentrist, ca întotdeauna, dar mă excită. Da. 

— Ei bine, ai să rămâi în Teheran doi ani. Nu pot să fiu aici 
decât câteva zile pe lună, e prea primejdios şi ar fi ruşinos 
pentru tine să fii singură în fiecare noapte, nu-i a?a? 

— Ah, deci am permisiunea ta. 

— Unde-i soţia lui? 

— În Franţa. El e-n Iran timp de două luni, apoi are o lună 
liberă pe care-o petrece cu ea. 

— Poate-ar fi o idee foarte bună legătura asta. Bună 
pentru sufletul tău, bună pentru trupul tău şi bună pentru 
munca noastră. Şi mai important, ar abate atenţia. 

— Da, m-am gândit şi eu la asta. I-am spus că nu vorbesc 
franţuzeşte şi are multe avantaje - e membru al French 
Clubului. 

— Ah. Atunci sunt de acord. Bun, Sayada, spune-i că sunt 
un bancher de origine franceză, ceea ce e-n parte adevărat. 
N-a fost stră-străbunicul meu infanterist al lui Napoleon în 
timpul campaniei sale din Orient, către India? Spune-i 
francezului tău că suntem libanezi de multe generaţii, nu 
doar de câţiva ani! 

— Da, eşti înţelept ca-ntotdeauna! 


— Fă-l să te facă membră a French Clubului. Asta ar fi 
perfect. E multă putere acolo. Antanta Iran-Israel trebuie 
cumva sfărâmată; Şahul trebuie pus într-un fel oarecare la 
locul lui; trebuie să despărţim Israelul de Iran, de petrolul 
iranian sau duşmanul nostru, Begin, o să fie tentat să 
invadeze Libanul ca să ne arunce afară luptătorii. Cu 
petrolul iranian o să reuşească şi ăsta va fi sfârşitul unei 
alte civilizaţii. M-am săturat să mă mut de colo-colo. 

— Da, da. Sunt de acord. 

Sayada era foarte mândră. Atât de multe realizări într-un 
singur an, incredibil cât de multe! Săptămâna viitoare, 
liderul Yasser Arafat era invitat în Iran pentru o întâlnire 
triumfală cu Khomeini, drept mulţumire pentru ajutorul 
acordat de el revoluţiei. Exporturile de petrol către Israel 
erau încheiate, Khomeini, fanaticul, anti-israelian, instalat la 
putere şi pro-israelianul Şah dat uitării. Progresase atât de 
mult de când îl întâlnise pentru prima dată pe Jean-Luc, un 
progres de neconceput! Şi ştia că-şi ajutase soţul care era o 
persoană sus-pusă în OEP fiindu-i curier special, ducându-i 
mesaje şi casete de la şi către Istanbul, de la şi către French 
Clubul din Teheran oh cât de multe sfori trebuiseră trase ca 
să-i convingă pe irakieni să-i îngăduie lui Khomeini să se 
pună la adăpost în Franţa, unde nu mai-avea să fie ţinut la 
colţ, escortat peste tot de atrăgătorul meu amant. O, da, se 
gândi mulţumită, prietenii lui Jean-Luc şi legăturile lui au 
fost atât de folositoare. Într-o zi, curând, ne vom întoarce în 
Gaza şi ne vom recâştiga pământurile şi casele şi 
magazinele şi podgoriile... 

Uşa apartamentului se deschise larg. Era Charlie Petikin. 

— Sfinte Dumnezeule, Jean-Luc! Ce dracu faci aici? Salut, 
Sayada, azi pari mai frumoasă ca niciodată! Intraţi. 

Îi strânse mâinile lui Jean-Luc, iar pe ea o sărută 
prieteneşte pe amândoi obrajii, simţindu-i căldura trupului 
prin pardesiul lung, gros, cu glugă, care o ascundea 
aproape complet. Cunoştea pericolele, Teheranului şi se 
îmbrăca şi ea ca atare: „Mă scapă de atât de multe 


necazuri, Jean-Luc! Ştiu că e stupid şi arhaic, dar nu vreau 
să fiu scuipată, sau să mă trezesc că cine ştie ce golan 
împuţit îşi flutură penisul la mine sau se masturbează când 
trec pe lângă el. Nu este şi n-o să fie niciodată Franţa. Sunt 
de acord că e de necrezut că acum în Ileheran trebuie să 
port o formă de chador ca să mă simt la adăpost, deşi cu o 
lună în urmă n-o făceam. Orice-ai spune, cheri, vechiul 
Teheran s-a dus pentru totdeauna...” 

E păcat în unele privinţe, îşi zise, intrând. Avea tot ce era 
mai bun din est şi din vest. Şi ce era mai rău. Dar acum îi 
plâng pe iranieni, în special pe femei. Oare de ce 
mahomedanii, şi în special şiiţii, sunt atât de înguşti la minte 
şi nu-şi lasă femeile să se îmbrace modern? Oare pentru că 
sunt atât de reprimaţi şi obsedaţi de sex? De ce nu pot fi 
deschişi la minte, ca noi, palestinienii, sau egiptenii, 
şargazii, cei din Dubai, indonezienii, pakistanezii, şt-atăât de 
mulţi alţii? Trebuie să fie impotenţa. Ei bine, nimic nu poate 
să mă-mpiedice să mă alătur marşului de protest al 
femeilor. Cum îndrăzneşte Khomeini să încerce să ne 
trădeze pe noi, femeile, care-am luptat pe baricade pentru 
el?! 

În apartament era frig, reşoul electric funcţiona încă la 
jumătate din putere, aşa că nu-şi scoase haina, deschizând- 
o doar puţin ca să stea mai confortabil, şi se aşeză pe una 
dintre canapele. Purta o rochie călduroasă un model 
parizian, despicată până la coapsă. Amândoi bărbaţii 
observaseră asta. Fusese aici de multe ori şi considera 
apartamentul incomod şi obscur, deşi Genny îi plăcea foarte 
mult. 

— Unde-i Genny? 

— A plecat la Al Shargaz, azi-dimineaţă, cu avionul. 

— Şi-atunci a plecat şi Mac? întrebă Jean-Luc. 

— Nu, numai ea. Mac a ieşit la... 

— Nu-mi vine să cred! Se jura că n-o să plece niciodată 
fără bătrânul Dirty Duncan. 

Petikin râse. 


— N-am crezut nici eu, dar a plecat ca o mieluşică. 

E destulă vreme să-i spun lui Jean-Luc adevăratul motiv 
pentru care-a plecat, îşi zise. 

— Pe-aici lucrurile au stat rău? 

— Da, şi din ce în ce mai rău. Mereu alte şi alte execuţii. 

Petikin se gândi că-i mai bine să nu amintească de tatăl 
Şeherazadei de faţă cu Sayada. N-am de ce s-o neliniştesc. 

— Ce-aţi zice de un ceai? Am făcut deja puţin. Aţi auzit de 
închisoarea Qasr, astăzi? 

— Ce-i cu ea? 

— A atacat-o gloata, spuse Petikin intrând în bucătărie 
după ceşti. Au spart porţile şi au dat drumul la toată lumea, 
au agăţat nişte ofiţeri ai SAVAK şi poliţişti, şi-acum umblă 
zvonul că Gărzile Verzi s-au instalat acolo cu tribunale ad- 
hoc şi umplu celulele cu cine le pică în mână şi le golesc la 
fel de repede - prin faţa plutoanelor de execuţie. 

Sayada ar fi vrut să spună că închisoarea fusese luată cu 
asalt şi cei dinăuntru eliberaţi şi acum duşmanii revoluţiei - 
duşmanii Palestinei - îşi primeau binemeritata pedeapsă, 
dar rămase liniştită, ascultând atentă spusele lui Petikin. 

— Mac s-a dus cu Genny la aeroport mai devreme, apoi la 
minister, după care vine aici. O să se-ntoarcă repede. Cum a 
fost drumul spre aeroport, Jean-Luc? 

— Înghesuială pe kilometri întregi. Bătrânu a oprit avionul 
la Al Shargaz pentru câteva săptămâni, ca să-i scoată pe 
toţi afară dac-o fi nevoie, sau s-aducă echipe de schimb. 

— Bun. Scot Gavallan trebuia să plece de mult în concediu 
şi cu el câţiva dintre mecanicii noştri. Poate avionul să 
primească aprobare să se oprească la Shiraz? 

— O să-ncercăm săptămâna viitoare. Khomeini şi 
Bazargan vor să înceapă din nou producţia de petrol la 
capacitatea maximă, aşa că sperăm c-o să coopereze. 

— Ai să fii capabil să aduci echipe noi, Charlie? întrebă 
Sayada, întrebându-se dacă unui aparat englezesc ar trebui 
să i se îngăduie să zboare atât de neîngrădit. 


Afurisiţi de englezi, întotdeauna reuşesc să se strecoare 
cumva. 

— Ăsta-i planul, Sayada. 

Petikin mai turnă apă clocotită în ceainic, fără să observe 
grimasa lui Jean-Luc. 

— Ni s-a ordonat, mai mult sau mai puţin, de Ambasada 
Engleză să evacuăm tot personalul neesenţial. Avem câţiva 
care sunt în plus şi Genny şi John Hogg au venit s-o ia şi pe 
Manuela Starke de la Koviss. 

— Manuela-i la Koviss? 

Sayada era la fel de surprinsă ca şi Jean-Luc. Petikin le 
spuse cum sosise ea şi Mclver o trimisese acolo. 

— Toţi se mişcă de colo-colo, aşa că e greu să ţii urma 
tuturor. Ce faceţi aici şi cum stau lucrurile la Zagros? 
Rămâneţi la cină. Astă-seară gătesc eu. 

Jean-Luc îşi ascunse groaza. 

— Iartă-mă, mon vieux, în seara asta e imposibil. Cât 
despre Zagros... La Zagros lucrurile sunt perfecte, ca 
întotdeauna! În definitiv, e sectorul franțuzesc. Am venit aici 
să-i iau pe cei de la Schlumberger, mă-ntorc mâine în zori şi 
trebuie să-i aducem înapoi peste două zile. Cum aş putea 
rezista zborurilor suplimentare? 

Zâmbi către Sayada şi ea îi răspunse la fel. 

— În definitiv, Charlie, mi se datora de mult un weekend. 
Unde-i Iom Lochart? când se-ntoarce la Zagros? 

Petikin simţi un nod în stomac. De când îl sunase Rudi 
Lutz, în urmă cu trei zile, de la turnul de control Abadan, 
raportând că HBC fusese doborât încercând să se strecoare 
dincolo de frontieră şi că Iom se-ntorsese din concediu, nu 
primiseră nici o altă informaţie decât un mesaj telefonic 
oficial, retransmis prin Koviss, că Lochart pornise înapoi 
spre Teheran pe şosea. Nu începuse încă nici o anchetă 
oficială despre deturnarea aparatului. 

Aş da orice să se întoarcă Tom, îşi zise. Dacă Sayada n-ar fi 
aici, i-aş spune lui Jean-Luc despre ce e vorba. E un prieten 
mult mai apropiat de 'lom decât mine, dar nu ştiu nimic 


despre Sayada. In definitiv ea nu e din familie, lucrează 
pentru kuweitieni şi povestea asta cu HBC ar putea fi 
botezată trădare. 

Absent, turnă o ceaşcă şi i-o întinse Sayadei, alta lui Jean- 
Luc - ceai fierbinte, negru, cu zahăr şi lapte de capră, care 
nu le plăcea nici unora, dar pe care îl acceptară din 
politeţe. 

— 'Tom a făcut ce trebuia, spuse precaut, cu o intonaţie 
comună. S-a întors de la Bandar-e Delam alaltăieri, vine pe 
şosea. Dumnezeu ştie cât o să-i ia, dar ar fi trebuit să fie aici 
noaptea trecută. Să sperăm c-ajunge astăzi. 

— Asta ar fi perfect, zise Jean-Luc. Atunci ar putea să-i 
ducă înapoi la Zagros pe cei de la echipa Schlumberger şi 
eu mi-aş lua câteva zile libere. 

— Abia ai avut una, iar acolo tu comanzi. 

— Ei, cel puţin poate să se întoarcă cu mine, să preia baza 
şi-atunci să mă-ntorc sâmbătă. 

Jean-Luc zâmbi Sayadei. 

— Vodcă! S-au aranjat toate! 

Fără să-şi dea seama, luă o înghiţitură de ceai şi fu cât pe- 
aci să se-nece. 

— Mon Dleu, Charlie, te iubesc ca pe-un frate, da ăsta este 
merdel. 

Sayada râse şi Petikin se umplu de invidie. 

Nu-i nimic, îşi zise, simţindu-şi inima bătând mai repede, 
cursa Paulei trebuie să se întoarcă de pe-o zi pe alta. Ce n- 
aş da să-i văd ochii luminându-se când priveşte la mine, aşa 
cum se-ntâmplă cu Sayada şi Domnul Cassanova! Mai bine 
ia-o încet, Charlie Petikin, te-ai putea face de râs. Ea are 
douăzeci şi nouă de ani, tu ai cincizeci şi şase şi n-ai făcut 
altceva decât să vorbiţi de câteva ori. Da, dar mă excită mai 
mult decât am fost vreodată în via?a mea, şi-acum îl pot 
înţelege pe Tom Lochart care a luat-o razna din pricina 
Şeherazadei. 

De pe dulap se auzi soneria emiţătorului. Se ridică şi dădu 
drumul la aparat. 


— Teheranul, dă-i drumul. 

— Aici căpitanul Ayre, din Kowiss, pentru căpitanul Mclver, 
urgent! 

Transmisia era slabă şi acoperită de paraziți. 

— Aici căpitanul Petikin, căpitanul Mclver nu-i aici pentru 
moment. Te aud doi pe cinci. Cu ce pot să te-ajut? 

— Aşteaptă Unu. Jean-Luc mârâi: 

— Ce-i cu Freddy şi cu tine? „Căpitan Ayre” şi „căpitan 
Petikin”? 

— E doar un cod, spuse Petikin absent, privind pierdut la 
aparat, şi Sayada deveni atentă. L-am încropit la repezeală 
şi înseamnă că are pe cineva acolo lângă el, sau ascultă cine 
nu trebuie. Ar putea fi cineva ostil. Dacă răspunzi la fel, 
înseamnă că ai înţeles mesajul. 

— Asta-i foarte isteţ, spuse Sayada. Aveţi multe coduri, 
Charlie? 

— Nu, dar încep să-mi doresc să avem. E greu al dracului 
să nu-nţelegi ce se-ntâmplă în realitate. N-ai cum să te vezi 
la faţă, n-ai poştă, n-ai telefoane şi telexul e-un chin cu 
ticniţii ăştia, care ne stau toată ziua pe cap, prea fericiţi să 
aibă ocazia de-a apăsa pe trăgaci. De ce oare n-or pune jos 
armele, să lase pe toată lumea să trăiască în pace? 

Aparatul zumzăia plăcut. Afară, dincolo de fereastră, ziua 
era înnorată şi sumbră, norii promițând mai multă ninsoare, 
lumina târzie a după-amiezei dând acoperişurilor oraşului şi 
munţilor de dincolo de ele un aer mizer. 

Aşteptară nerăbdători. 

— Aici căpitan Ayre, din Kowiss. 

Vocea era tot acoperită de paraziți şi trebuiau să se 
concentreze ca să poată desluşi ce spunea. 

— Mai întâi vă transmit un mesaj primit cu câteva minute 
în urmă de la Zagros Trei, de la căpitanul Gavallan. 

Jean-Luc tresări. 

— Mesajul spune, cuvânt cu cuvânt: „Pan, pan, pan - 
semnalul internaţional al aviatorilor în caz de probleme, 
doar cu puţin mai jos de Mayday - mi s-a comunicat chiar 


acum din partea komitehtului local că nu mai suntem 
persana grata în Zagros şi că toţi cetăţenii străini de la 
sonde trebuie să evacueze zona în 48 de ore, altfel e de rău. 
Solicit recomandări imediate asupra procedurii”. Sfârşitul 
mesajului. Aţi recepționat? 

— Da, spuse Petikin dintr-o suflare, măâzgălind o notă. 
Asta-i tot ce-a zis? 

— Doar că suna tare înfundat. 

— O să-l informez pe căpitanul Mclver şi-o să vă chem cât 
de repede pot. 

Jean-Luc se aplecă înainte şi Petikin îl lăsă să ia 
microfonul. 

— Aici Jean-Luc, Freddy! Te rog vorbeşte cu Scot şi spune-i 
că mă întorc mâine, cum am stabilit, înainte de prânz. Mă 
bucur c-am schimbat o vorbă cu tine, mulţumesc, şi-acum 
uite-l din nou pe Charlie. 

Înapoie microfonul. Toată bonomia lui se evaporase. 

— O s-o facem, căpitane Sessonne. Mă bucur c-am putut 
sta de vorbă. Următoarea problemă: avionul a luat 
pasagerii noştri împreună cu doamna Starke, inclusiv 
căpitanul Jon 'Tyrer care a fost rănit într-un contraatac 
nereuşit al forţelor de stânga, la Bandar-e Delam. 

— Ce atac? mormăi Jean-Luc. Acum aud de el. Petikin era 
la fel de îngrijorat. 

— Şi, după cum s-a stabilit, în câteva zile o s-aducă înapoi 
echipe de schimb. Mai departe: căpitanul Starke... 

Auziră cu toţii şovăiala şi neliniştea din glas şi rostirea 
curios de artificială, de parcă informaţia ar fi fost citită. 

Căpitanul Starke a fost luat la Kowiss ca să răspundă la 
nişte întrebări în faţa komitehului... 

Amândoi bărbaţii rămaseră cu gurile căscate. 

— Să lămurească nişte lucruri despre o evadare în masă, 
cu elicopterul, a unor ofiţeri de aviaţie de la Isfahan, 
simpatizanți ai Şahului, pe data de treisprezece, marţea 
trecută, despre care se crede c-au avut un pilot european. 
După asta: operaţiile aeriene continuă să se 


îmbunătăţească sub atenta supraveghere a noii conduceri; 
domnul Esvandiary este acum managerul regional al Iran 
OU şi doreşte să preluăm toate contractele Guerney. Ca 
acest lucru să poată fi dus la bun sfârşit sunt necesare trei 
'212 şi un 206. Vă rog comunicaţi hotărârea 
dumneavoastră. Avem nevoie de piese de schimb pentru 
HBN, HK] şi HGX şi bani pentru salariile rămase în urmă. 
Deocamdată atât. 

Petikin continua să ia notițe, abia putând să gândească. 

— Am, âăăâ... am notat totul şi o să-l informăm pe căpitanul 
Mclver imediat ce se-ntoarce. Ai spus, ă... ai spus „un atac 
la Bandar-e Delam”? Te rog, dă-ne amănunte. 

Eterul era tăcut, nu se-auzeau decât paraziți. Aşteptară, 
apoi din nou vocea lui Ayre, de data asta obişnuită. 

— N-am altă informaţie decât c-a fost un atac al forţelor 
opozante Ayatolahului Khomeini, iar căpitanii Starke şi Lutz 
au ajutat la respingerea lui. După asta, căpitanul Starke a 
adus aici răniții, pentru îngrijiri. Din personalul nostru, 
numai Iyrer a fost atins. Asta-i tot. 

Petikin simţi o broboană de sudoare pe obraz şi-o şterse. 

— Ce... ce s-a-ntâmplat cu Tyrer? 'Tăcere, apoi: 

— O rană uşoară la cap. Doctorul Nutt spune c-o să; fie 
okay. 

Jean-Luc spuse: 

— Charlie, întreabă-l ce-i cu povestea asta cu Isfahanul. 

Ca prin vis, Petikin îşi văzu degetele apăsând comutatorul 
de emisie. 

— Ce-i cu povestea cu Isfahanul? Aşteptară în tăcere, apoi: 

— N-am altă informaţie decât cea pe care v-am transmis-o. 

— Cineva îi spune ce să zică, şopti Jean-Luc. Petikin apăsă 
butonul de emisie, apoi se răzgândi: deşi erau atât de multe 
întrebări de pus lui Ayre, era limpede că acesta n-avea cum 
să răspundă. 

— Mulţumesc, căpitane, spuse, bucuros că vocea îi suna 
ferm. Te rog, roagă-l pe Barosanii să facă cererea pentru 
elicopterele suplimentare în scris, menţionând termenul 


contractului şi planificarea plăţilor. Trimite-l cu avionul 
companiei când o să-ţi aducă schimbul. Anun?ă-ne... 
anunţă-ne tot ce afli despre căpitanul Starke. Mclver o să te 
contacteze cât de curând posibil. 

— Wilko. Terminat. 

Se mai auzeau doar paraziţii. Petikin se jucă cu 
comutatoarele. Cei doi bărbaţi se uitară unul la celălalt, 
uitând de Sayada care stătea tăcută pe canapea, fără să 
piardă nimic. 

— Atenta supraveghere”? Asta sună râu, Jean-Luc. 

— Da. Probabil vrea să însemne că vor trebui să zboare cu 
Gărzi Verzi înarmate la bord. 

Jean-Luc înjură. 'Toate gândurile îi erau îndreptate către 
Zagros şi la modul în care s-ar fi putut descurca tânărul 
Scot Gavallan fără îndrumarea lui. 

— Merele! De dimineaţă, când am plecat, totul era cinci pe 
cinci, iar Controlul de Zbor de la Shiraz era la fel de săritor 
ca un hotelier elveţian în extrasezon. Merde! 

Petikin îşi aminti brusc de Rakoczy şi cât de aproape 
fusese de un dezastru. O secundă se gândi să-i spună lui 
Jean-Luc, apoi se hotări să n-o facă. Era ceva de domeniul 
trecutului. 

— Poate c-ar trebui să luăm legătura cu Controlul de Zbor 
de la Shiraz, pentru ceva ajutor. 

— Mac s-ar putea să aibă vreo idee. Mon Dieu, nu sună 
prea bine nici pentru Duke! Komitehurile astea se înmulţesc 
ca păduchii. Bazargan şi Khomeini ar face bine să se ocupe 
de ele repede, mai înainte să fie muşcaţi! 

Jean-Luc se ridică foarte îngrijorat şi se întinse, apoi o 
văzu pe Sayada ghemuită pe canapea, zâmbindu-i, cu 
ceaşca de ceai neatinsă pe măsuţa de alături. Buna 
dispoziţie îi reveni imediat. 

Momentan nu pot face nimic pentru tânărul Scot sau 
pentru Duke, dar pot face pentru Sayada. 

— Iartă-mă, cherie! spuse zâmbind. Vezi, fără mine sunt 
întotdeauna probleme la Zagros. Charlie, noi plecăm acum. 


Trebuie să văd ce-i cu apartamentul, dar ne întoarcem 
înainte de cină, să zicem pe la opt. până atunci Mac ar 
trebui să se-ntoarcă, nu? 

— Da. Nu vrei să bei ceva? lartă-mă, nu mai avem vin. 
Whisky? 

Le oferi fără prea mult entuziasm, căci era ultima lor sticlă 
de trei sferturi. 

— Nu, mulţumesc, mon vieux! 

— Jean-Luc se strecură în pardesiu, observă în oglindă că 
arăta la fel de cuceritor ca întotdeauna şi se gândi la cutiile 
cu sticle de vin, conserve şi brânză cu care avusese 
înţelepciunea să-i ceară soţiei sale să aprovizioneze 
apartamentul. 

— A bien t6t. Îţi aduc nişte vin. 

— Charlie, interveni Sayada, urmărindu-i pe amândoi cu 
atenţie, aşa cum făcuse de când începuse să funcţioneze 
emițătorul, ce a vrut Scotty să spună despre evadare cu 
elicopterul? 

Petikin ridică din umeri. 

— "Tot felul de zvonuri despre tot felul de evadări, pe uscat, 
pe apă şi în aer. Întotdeauna se presupune că europenii 
sunt amestecați, spuse, sperând să fie convingător. Se dă 
vina pe noi pentru orice. 

Şi de ce nu? Voi sunteţi responsabili! se gândi fără răutate 
Sayada Bertolin. Politic, era încântată să-i vadă pe amândoi 
asudaţi, personal, nu. Îi plăceau amândoi, ca cea mai mare 
parte a piloților, în special Jean-Luc, care o satisfăcea 
nemăsurat şi-o amuza constant. Sunt norocoasă că sunt 
palestiniancă, îşi zise, şi creştină coptă cu o străveche 
descendență. Asta-mi dă puterile pe care ei nu le au: 
conştiinţa unei descendenţe până înapoi, în vremurile 
biblice, o înţelegere a vieţii pe care ei niciodată n-or s-o 
poată obţine, împreună cu capacitatea de a disocia politica 
de prietenie şi de budoar. Câtă vreme e necesar şi prudent. 
Nu avem treizeci de secole de experienţă de supravieţuire? 
Nu este oare Gaza colonizată de trei mii de ani? 


— Umblă un zvon că Bakhtiar a şters-o din ţară la Paris. 

— Nu cred asta, Charlie! spuse Sayada. Dar e-un altul pe 
care-l cred, adăugă, observând că el nu-i răspunsese la 
întrebarea despre elicopterul de la Isfahan. Se pare că 
generalul vostru, Valik, şi familia lui au şters-o la Londra ca 
să-şi întâlnească acolo partenerii de la IHC. Şi-odată cu asta 
se pare că au săltat milioane de dolari. 

— Parteneri?! spuse dispreţuitor Jean-Luc. Nişte hoţi, cu 
toţii, fie aici, fie la Londra, şi-n fiecare an e mai rău că- 
nainte! 

— Nu sunt cu toţii răi, spuse Petikin. 

— Aceşti cretins fură din sudoarea frunţii noastre, Sayada. 
Mă miră că bătrânul Gavallan îi lasă aşa. 

— Hai, Jean-Luc, spuse Petikin, se luptă cu ei pentru 
fiecare centimetru... 

— Fiecare centimetru din munca noastră, bătrâne! Noi 
zburăm, nu el. Cât despre Valik, Jean-Luc ridică din umeri 
cu extravaganţă galică, dacă aş fi fost un iranian înstărit, aş 
fi plecat cu luni în urmă cu tot ce puteam să strâng. E 
limpede de luni de zile că Şahul a scăpat controlul. Acum e 
din nou ca pe vremea Revoluţiei Franceze şi Terorii, dar 
fără stilul nostru, sensul, moştenirea de civilizaţie sau buna 
creştere. Scutură dezgustat din cap. Ce pierdere! când te 
gândeşti la toate secolele de învăţătură şi bogăţie pe care 
noi, francezii, le-am investit încercând să-i ajutăm pe 
oamenii ăştia să se târască din întunecatul Ev Mediu, şi ce- 
au învăţat? Nici măcar cum să facă o pâine ca lumea. 

Sayada râse şi, ridicându-se pe vârfuri, îl sărută. 

— Ah, Jean-Luc! Te iubesc, pe tine şi încrederea pe care-o 
dovedeşti! Şi-acum, mon vieux, trebuie să plecăm, avem 
multe de făcut! 

După plecarea lor, Petikin se duse la fereastră şi privi 
îndelung arară, peste acoperişuri. Se auzeau inevitabilele 
focuri sporadice de armă şi se vedea ceva fum pe lângă 
Jaleh. Nu un foc mare, dar suficient. O briză ţărişoară 
împrăştia fumul. Norii atingeau munţii. Frigul răzbătea 


puternic dinspre ferestrele cu pervazuri împodobite cu 
gheaţă şi zăpadă. în stradă se zăreau multe Gărzi Verzi, pe 
jos sau în camioane. Apoi, din minaretele de peste tot, în jur, 
muezinii începură chemarea la rugăciunea de după-amiază. 
Chemările lor părură să-l înconjoare. Dintr-o dată se simţi 
cuprins de presimţiri sumbre. 

La Ministerul Aviației, ora 5,04 după-amiază. Duncan 
Mclver stătea obosit pe un scaun de lemn, într-un colţ al 
anticamerei aglomerate a ministrului adjunct. Era frig şi-i 
era foame şi era foarte nervos. Ceasul îi spunea că aşteaptă 
de aproape trei ore. Prin încăpere se aflau răspândiţi o 
duzină de alţi oameni, iranieni, câţiva francezi, americani, 
englezi şi un kuweitian purtând ogalabia - un halat larg, 
arăbesc, şi o podoabă pe cap ca o banderolă răsucită. 

Cu câteva clipe în urmă, europenii se opriseră politicos din 
pălăvrăgeală ca răspuns la chemările muezinilor care 
pătrunseseră prin ferestrele înalte. Mahomedanii 
îngenuncheaseră cu fata către Mecca şi îşi spuseseră 
rugăciunea de după-amiază. Fusese scurtă şi se isprăvise 
repede şi încă o dată conversațiile dezlânate se reluaseră. 
Niciodată nu era înţelept să discuţi-ceva important într-un 
birou guvernamental, în special atunci. 

Încăperea era rece şi plină de curenţi de aer. Purtau cu 
toţii paltoanele, erau la fel de obosiţi, câţiva stoici, cei mai 
mulţi fierbând de mânie, căci tuturor, ca şi lui Mclver, le 
trecuse de mult ora audienței. 

— Insha Allah! murmură, dar asta nu-l ajută prea mult. 

Cu puţin noroc, Genny e deja la Al Shargaz, îşi zise. Tare 
mă bucur că e la adăpost şi al dracului mă bucur că şi-a 
băgat minţile-n cap. 

— Eu sunt cea care pot vorbi cu Andy. Iu nu poţisă pui 
toate astea în scris. 

— Asta-i adevărat, spusese el în ciuda nemulțumirii sale, 
adăugind şovăitor: Poate că Andy ar putea face un plan pe 
care noi să-l ducem la capăt. Am putea să-l ducem la capăt. 
Sper din suflet să dea Dumnezeu să nu trebuiască. Prea e al 


dracului de primejdios. Prea mulţi flăcăi şi prea multe 
aparate împrăştiate peste tot. Al dracului de primejdios! 
Gen, uiţi că nu suntem în război, deşi trăim în mijlocul 
unuia. 

— Da, Duncan, dar n-avem nimic de pierdut. 

— Avem de pierdut nişte oameni şi nişte aparate! 

— O să încercăm doar să vedem dacă se poate face. Nu-i 
aşa, Duncan? 

Bătrânica mea, cu siguranţă că-i cea mai bună curieră din 
câte-am putea avea - dac-avem într-adevăr nevoie de una. 
Are dreptate. E mult prea primejdios să scrii într-o 
scrisoare: „Andy, singura cale pentru a ieşi din rahatul ăsta 
e să vedem dacă putem născoci un plan ca să luăm de aici 
toate aparatele noastre şi piesele de schimb care sunt în 
prezent sub înregistrare iraniană şi, tehnic, proprietatea 
unei companii iraniene numită IHC”. 

Christoase, ăsta-i jaf cu premeditare! 

Soluţia nu este plecarea. Trebuie să rămânem aici şi să 
muncim şi să ne luăm banii când s-or deschide băncile. 
Trebuie să-i fac cumva pe parteneri să ne ajute, sau poate 
ministrul ăsta ar putea să ne dea o mână de ajutor. Dac-o s- 
o facă, oricât ar costa, am putea s-aşteptăm să treacă 
furtuna. Guvernul trebuie să aibă pe cineva care să-i ajute 
să-şi pună producţia la punct. Lor le trebuie elicoptere şi 
nouă ne trebuie banii noştri. 

Ridică privirile când uşa se deschise şi un funcţionar făcu 
semn unuia dintre ceilalţi să intre în birou, chemându-l pe 
nume. Nu părea să existe vreo logică în felul în care erai 
chemat. Chiar şi pe vremea Şahului nu era niciodată 
„primul sosit, primul servit”. Întotdeauna funcţionaseră 
doar influenţa şi banii. 

Talbot, de la Ambasada Britanică, fusese cel care aranjase 
întâlnirea cu adjunctul primului ministru şi-i aduse o 
scrisoare de recomandare. 

— Iartă-mă, bătrâne, nici eu nu pot să ajung la primul 
ministru, dar adjunctul lui, Antazam, e stofă bună. Vorbeşte 


bine engleza. Nu e unul dintre revoluționarii lor suciţi. O să 
te rezolve el. 

Mclver se întorsese de la aeroport chiar înainte de prânz 
şi parcase cât de aproape putuse de birourile 
guvernamentale. Când îşi prezentase scrisoarea - în 
engleză şi farşi - santinelei de la uşa principală, la vremea 
potrivită, îl trimisese cu o altă santinelă în josul străzii, la o 
altă clădire, unde urmaseră o mulţime de întrebări, şi de 
colo în jos, pe altă stradă - la această clădire, apoi din birou 
în birou până când sosise aici, cu o oră întârziere şi 
fierbând de furie. 

— A, nu vă faceţi griji, aga, aveţi destul timp! spusese 
amabil funcţionarul care-l primise, spre uşurarea lui, într- 
engleză bună şi-i dăduse înapoi plicul conţinând scrisoarea. 
Acesta-i biroul care trebuie. Vă rog intraţi pe u?a aceea şi 
luaţi un loc în anticameră. Ministrul Kia o să primească de 
îndată ce va putea. 

— Nu vreau să-l văd pe el!” fusese gata-gata să izbuc-ască. 

— Întâlnirea mea e cu primul ministru adjunct Anan! 

— Ah, ministrul adjunct Antazan? Da, aga, dar nu mai e în 
guvernul primului ministru Bazargan. Insha Allah, spusese 
tânărul cu voce plăcută. Ministrul Kia se ocupă de toate, şi 
de... ei, străini, finanţe şi avioane. 

— Dar trebuie să insist... 

Mclver se întrerupsese, căci numele îi sună cunoscut -şi 
aminti ce-i spusese Talbot şi cum partenerii IHC rămaşi în 
ţară implantaseră pe acest om în Consiliul de Conducere cu 
o subvenție uriaşă şi nici un fel de garanţie de ajutor. 

— Aga ministru Aii Kia? 

— Da, aga. Ministrul Aii Kia o să vă primească imediat ce 
va putea. 

Funcţionarul era un tânăr simpatic, bine îmbrăcat cu 
costum, cămaşă albă şi cravată albastră, exact ca pe 
vremuri. 

Mclver avusese intuiţia să includă în plic, alături de 
scrisoare, un peşcheş de cinci mii de riali, exact ca pe 


vremuri. Banii dispăruseră. Poate că lucrurile revin într- 
adevăr la normal, îşi zisese. Intrase în cealaltă cameră, îşi 
trăsese un scaun într-un colţ, începând să aştepte. În 
buzunar mai avea un alt teanc de riali şi se întreba dacă ar 
fi trebuit să umple plicul cu cantitatea potrivită. De ce nu? 
se gândi. Suntem în Iran, oficialii neînsemnaţi primesc 
sume neînsemnate, oficialii sus-puşi sume mai mari - scuze, 
peşcheş. Asigurându-se că nu-l observă nimeni, puse în plic 
câteva bancnote de valoare mare, apoi mai adăugă câteva, 
ca să fie sigur. Poate că amărâtul ăsta ar putea chiar să ne 
ajute. Partenerii aveau toată Curtea în palmă. Poate c-au 
făcut acelaşi lucru cu Bazargan. 

Din timp în timp, prin anticameră treceau grăbiţi în 
celălalt birou funcţionari preocupaţi, plini de importanţă, cu 
hârtii în mâini. Din când în când, unul dintre oamenii care 
aşteptau era politicos chemat înăuntru. Fără excepţie, 
stăteau acolo doar câteva minute şi ieşeau încruntaţi sau 
roşii la faţă, furioşi şi evident cu mâinile goale. Cei care încă 
mai aşteptau se simțeau din ce în ce mai neliniştiţi. Timpul 
trecea foarte încet. 

— Aga Mclver! 

Uşa biroului era deschisă. Un funcţionar îi făcea semn. 

Aii Kia era aşezat în spatele unui birou foarte mare, pe 
care nu se afla nimic. Pe chip avea întins un zâmbet, dar 
ochii îi erau duri şi mici şi Mclver îl detestă instinctiv. 

— Ah, domnule ministru, câtă bunăvoință din partea 
dumneavoastră ca să mă primiţi! spuse Mclver întinzându-i 
mâna şi străduindu-se să pară entuziast şi bine dispus. 

Aii Kia zâmbi politicos şi îi strânse moale mâna. 

— Vă rog, luaţi loc, domnule Mclver. Vă mulţumesc aţi 
venit până aici. Aveţi o scrisoare de prezentare. Engleza sa 
era bună, cu accent de Oxford, unde plecase la studii chiar 
înainte de cel de-al doilea război mondial, cu o bursă a 
Şahului, stând pe toată durata războiului. Flutură obosit 
mâna către funcţionarul rămas în uşă. Omul plecă. 


— Da, ăâă... era adresată ministrului adjunct Antazan, dar 
am înţeles că ar trebui să vă fie prezentată domniei voastre. 

Mclver îi întinse plicul. Kia luă scrisoarea, aprecie cu mare 
exactitate numărul de bancnote, aruncă neglijent plicul pe 
masă spre a arăta că ar trebui să mai urmeze şi alţi bani, 
citi cu atenţie scrisoarea scrisă de mână, apoi o puse pe 
birou în faţa sa. 

— Domnul Talbot este un onorabil prieten al Iranului, deşi 
reprezentantul unui guvern ostil, spuse cu voce moale. Ce 
ajutor special aş putea acorda prietenului unei atât de 
onorabile persoane? 

— Sunt trei probleme, domnule ministru, dar poate mi s-ar 
îngădui să vă spun ce bucuroşi suntem noi cei de la S-Gcă 
aţi hotărât să ne acordaţi favoarea experienţei domniei 
voastre, alăturându-vă consiliului de conducere. 

— Vărul meu a fost foarte insistent. Mă îndoiesc că pot să 
ajut, dar facă-se voia lui Allah! 

— Facă-se voia lui Allah. 

Mclver îl urmărea atent, încercând să-l citească, şi nu 
putea să-şi explice dezgustul instantaneu pe care făcea 
mari eforturi să-l ascundă. 

— Mai întâi există un zvon că toate societăţile mixte sunt 
suspendate până la o decizie a Konmehiilui Revoluționar. 

— Până la o decizie a guvernului, îl corectă scurt Kia. 

— Şi cum o să afecteze asia compania noastră, IHC? 

— Mă îndoiesc că o va afecta câtuşi de puţin, domnule 
Mclver. Iranul are nevoie de serviciile elicopterelor pentru 
producţia de petrol. Guerney Aviation a plecat. Se pare că 
pentru compania voastră viitorul arată mai bine ca 
niciodată. 

Mclver spuse prudent: 

— Dar nu ni s-au plătit de multe luni lucrările făcute în 
Iran. Suportăm toate plăţile şi ratele pentru aparatele de la 
Aberdeen şi suntem foarte adânc implicaţi aici cu lucrările 
pe care le avem trecute în contract. 


— Mâine o să se deschidă... o să se deschidă Banca 
Centrală. Din ordinul primului ministru - şi-al Ayatolahului, 
desigur. O parte din banii datoraţi o să vă parvină, sunt 
sigur. 

— Aţi putea estima la cât ne putem aştepta, domnule 
ministru? Mclver simţise revenindu-i speranţa. 

— Mai mult decât de-ajuns ca să... ca să vă menţineţi 
operaţionali. Am aranjat deja să puteţi scoate echipajele de 
îndată ce ajung schimburile aici. 

Aii Kia scoase un dosar subţire dintr-un sertar şi-i dădu o 
hârtie. Era un ordin către Biroul Imigrărilor de la Teheran, 
Abadan şi Aeroportul Shiraz ca să îngăduie piloților IHC şi 
echipelor de mecanici să intre sau să iasă din ţară, la 
paritate, om pentru om. Ordinul era prost bătut la maşină, 
dar lizibil, în farsi şi engleză, semnat în numele komitehului 
responsabil pentru Iran Oii şi datat cu o zi în urmă. Mclver 
nu auzise deloc de aşa ceva. 

— Vă mulţumesc! Pot de asemenea avea aprobarea 
domniei voastre pentru ca avionul nostru să facă cel puţin 
trei drumuri pe săptămână în următoarele săptămâni - 
desigur, numai până când Aeroportul Internaţional va 
reveni la normal - ca să aducă echipele, piesele de schimb, 
echipamentul şi aşa mai departe şi, adăugă el ca din 
întâmplare, să scoată de-aici oamenii ce aşteaptă să plece? 

— S-ar putea să aprob asta. Mclver îi întinse hârtiile. 

— Mi-am luat libertatea să vă prezint în scris, ca să vă 
scutesc de tot efortul, domnule ministru, cu copii adresate 
Controlului Traficului Aerian de la Kisii, Kowiss, Shiraz, 
Abadan şi Teheran. 

Kia citi cu grijă hârtia de deasupra. Era în farsi şi engleză, 
simplă, directă şi cu formulările oficiale corecte. 

Degetele îi tremurau. Ca să semneze aşa ceva şi-ar fi 
depăşit cu mult autoritatea, dar acum, cu primul ministru 
adjunct în dizgrație, ca şi propriul său superior - amândoi 
presupuşi demisionaţi de către încă misteriosul Komiteh 
Revoluționar - şi cu haosul în creştere în guvern, ştia că 


trebuia să-şi asume riscul. Nevoia imperioasă pentru el, 
familia lui şi prietenii lui de-a avea oricând acces la un avion 
particular, în special un reactor, făcea ca riscul să merite. 

Pot spune întotdeauna că şeful mi-a spus s-o semnez, îşi 
zise ascunzându-şi nervozitatea din priviri şi de pe chip. 
Aparatul e un dar de la Allah - în caz că vor fi împrăştiate 
minciuni despre mine. Afurisitul de Jared Bakravan! 
Prietenia cu câinele ăla de bazaari aproape m-a târât şi pe 
mine în trădarea lui împotriva statului. N-am împrumutat 
bani în viaţa mea, şi nici nu m-am amestecat în comploturi 
cu străinii, nici nu l-am sprijini pe Şah. 

Ca să-l descumpănească pe Mclver, aruncă hârtiile lângă 
scrisoarea de prezentare cu un gest aparent furios. 

— S-ar putea face ca aceasta să fie aprobată. Va fi o taxă 
de aterizare de cinci sute de dolari. Asta e totul, domnule 
Mclver? întrebă, ştiind că nu era. 

Hoţ de dine englez, crezi că poţi să mă prosteşti pe mine?! 

— Doar un singur lucru, excelenţă. Mclver îi întinse ultima 
hârtie. Avem trei aparate care au nevoie disperată de 
reparaţii şi întreţinere. Este necesară o viză de ieşire 
semnată ca să le trimit la Al Shargaz. 

Îşi ţinu răsuflarea. 

— Nu-i nevoie să trimiteţi din ţară aparate preţioase, 
domnule Mclver. reparaţi-le aici. 

— O, aş face-o dacă s-ar putea, excelenţă, dar n-am cum. 
Nu avem nici piesele şi nici mecanicii şi fiecare zi în care 
vreunul dintre elicopterele noastre nu funcţionează îi costă 
o avere pe partenerii noştri. O avere! 

— Nu mă-ndoiesc că le puteţi repara aici, domnule Mclver. 
Aduceţi doar piesele de schimb şi mecanicii de la Al 
Shargaz. 

— Separat de costul reparațiilor, sunt de întreţinut 
echipele şi plata lor. Totul este foarte scump. Poate ar trebui 
să amintesc că ăsta este costul suportat de partenerii 
iranieni. Face parte din înţelegerea noastră să pună la 
dispoziţie toate vizele de ieşire necesare. 


Mclver continuă să-l linguşească. 

— Avem nevoie de fiecare piesă de echipament gata de 
lucru pentru noile contracte Guerney, dacă hotărârea 
guvernului de-a aduce producţia de petrol la normal 
trebuie adusă la îndeplinire. Fără echipament... 

Lăsă propoziţia în suspensie şi din nou îşi ţinu respiraţia, 
rugându-se să fi ales momeala potrivită. 

Kia se încruntă. Orice costa bani din partea iraniană venea 
în parte şi din propriul său buzunar. 

— Cât de curând pot fi reparate şi aduse înapoi? 

— Dacă le pot scoate în câteva zile, două săptămâni. Poate 
mai mult, poate mai puţin. 

Din nou Kia şovăi. Contractele Guerney adăugate la 
contractele IHC deja existente, elicopterele, echipamentul, 
tot restul mijloacelor fixe şi materialele pentru sonde 
valorau milioane din care ştia că acum avea a şase parte. 
Fără să bag nici un ban, chicoti el adânc în sinea lui. În 
special, dacă totul e pus la dispoziţie, fără cheltuieli, de 
acest străin. 

— Viză de ieşire pentru trei elicoptere? 

Aruncă o privire la ceas. Era un Cartier şi împodobit cu 
pietre preţioase, un peşcheş din partea unui bancher care, 
cu două săptămâni în urmă, avusese nevoie să rămână 
singur cu o linie de telex în funcţiune, o jumătate de oră. În 
câteva minute avea o întâlnire cu preşedintele Controlului 
de Trafic Aerian şi putea cu uşurinţă să-l prindă în plasa 
acestei hotărâri. 

— Foarte bine. 

Era încântat că putea fi atât de puternic, un funcţionar 
oficial în ascensiune, în stare de-a sprijini implementarea 
politicii petroliere a guvernului, economisind în acelaşi timp 
banii partenerilor. 

— Foarte bine. Dar vizele vor fi valabile doar pentru două 
săptămâni şi licenţa va costa... se gândi o clipă, va costa 
cinci mii de dolari pe aparat, în numerar, înaintea plecării, 
şi trebuie să se-ntoarcă în două săptămâni. 


— Nu, nu pot să obţin atâţia bani lichizi la vreme. Aş putea 
să vă dau o chitanţă sau un cec plătibil la o bancă elveţiană, 
pentru două mii de dolari pe aparat. 

Se târguiră câteva clipe şi se înţeleseră la trei mii o sută 
de dolari. 

— Mulţumesc, aga Mclver, spusese politicos Aii Kia. Vă 
rog, prefăceţi-vă deprimat la plecare, ca să nu încurajați pe 
pungaşii care aşteaptă afară. 

Când Mclver se află în maşină, îşi scoase hârtiile şi se uită 
îndelung la semnături şi ştampila oficială. 

— E aproape prea frumos ca să fie adevărat! murmură cu 
glas tare. 

Sosirea avionului e legală! Kia spune că suspendarea n-o 
să ne afecteze pe noi, avem permis de ieşire pentru trei 
elicoptere de care-i nevoie în Nigeria pentru ceva mai mult 
de nouă mii de dolari, faţă de valoarea lor de trei milioane, 
e mai mult decât cinstit. N-am crezut niciodată c-o să mă 
descurc cu toate astea! 

— Mcilver, îşi spuse vesel, meriţi un scotch! Un scotch 
foarte mare! 

În partea de nord a oraşului, la periferie; ora 6,50 seara. 
Tom Lochart ieşi din taxiul vechi şi jerpelit şi îi dădu 
şoferului o hârtie de douăzeci de dolari. Impermeabilul şi 
uniforma de zbor erau şifonate şi el era foarte obosit, 
nebărbierit, murdar şi se simţea soios, dar bucuros de a fi 
în sfârşit în faţa casei şi lingă Şeherazada. Îndepărtă toate 
astea. Cădeau câţiva fulgi de zăpadă dar nu-i băgă în seamă 
şi se repezi în clădire şi pe scări la etaj. N-avea nevoie să 
încerce liftul: nu funcţiona de luni de zile. 

Maşina pe care o împrumutase de la unul dintre piloţii de 
la Bandar-e Delam rămăsese ieri fără benzină jumătatea 
drumului către Teheran, căci indicatorul rezervorului era 
defect. O lăsase la un garaj şi se-nghesuise într-un autobuz 
şi-apoi într-altul şi după nenumărate pene, întârzieri şi 
ocolişuri, ajunsese la autogara din Teheran în urmă cu două 
ore. N-avusese unde să se spele, nu exista apă curentă, 


toaletele erau doar obişnuitele găuri în pământ, înfundate, 
mizere şi bântuite de muşte. Nu găsise taxiuri la staţia de 
taximetre sau pe străzi. Nici un autobuz nu trecea cât de 
cât prin apropierea casei, şi era prea departe să meargă pe 
jos? Apoi apăru un taxi şi îl opri şi, deşi era aproape plin, 
supunându-se obiceiului, smuci uşa şi îşi făcu loc înăuntru 
implorându-i pe ceilalţi pasageri să-i îngăduie să împartă cu 
ei maşina. Se ajunse la un compromis rezonabil. Ei s-ar fi 
simţit onoraţi dacă el ar fi rămas, iar el s-ar fi simţit onorat 
să plătească pentru toţi şi să rămână ultimul şi să plătească 
şoferului cu bani gheaţă. Bani americani. Fusese ultima lui 
bancnotă. 

Scoase cheia şi o băgă în broască, dar uşa era încuiată pe 
dinăuntru, aşa că apăsă soneria, aşteptând nerăbdător ca 
slujnica să deschidă uşa. Şeherazada n-ar fi deschis 
niciodată ea însăşi. Degetele îi băteau pe uşă un ritm vesel, 
inima-i era plină de iubire. Înfierbântarea lui crescu când 
auzi apropiindu-se paşi. Zăvorul fu tras şi uşa se crăpă de 
un deget. O faţă ciudată, acoperită de chador se holbă la el. 

— Ce doreşti, aga? 

Vocea era aspră ca şi limba pe care-o vorbea, 
înfierbântarea lui se topi, lăsând în urmă-i un gol ameţitor. 

— Cine eşti? spuse la fel de răstit. 

Femeia vru să închidă uşa, dar el îşi strecură piciorul între 
marginea ei şi canat şi o deschise. 

— Ce faci în casa mea? Sunt Excelenţa Lochart şi asta e 
casa mea! Unde-i înălţimea Sa, soţia mea? Ei?! 

Femeia se lumină la faţă, apoi porni cu paşi mărunți în 
lungul coridorului către uşa sufrageriei şi o deschise. 
Lochart văzu acolo nişte străini, bărbaţi şi femei, şi arme 
sprijinite de perete. 

— Ce dracu se-ntâmplă? mormăi în engleză şi intra cu paşi 
mari în cameră. 

Aşezaţi turceşte, desculți, cu picioarele murdare, doi 
bărbaţi şi patru femei se uitau nemişcaţi la el de pe 
covoarele sale, sprijindu-se de pernele sale, întrerupţi de la 


masa pe care o luau în faţa căminului din sufrageria sa, în 
care ardea vesel un foc, mâncând din farfuriile sale 
împrăştiate neglijent în jur. Un bărbat mai în vârstă decât 
ceilalţi, spre patruzeci de ani, îşi sprijinea mâna pe pistolul 
înfipt în centură. 

Se simţi invadat de o furie nebună, prezenţa acelor străini 
fcr-i'. o violare şi un sacrilegiu. 

— Cine sunteţi voi? Unde-i soţia mea? Pentru Dumnezeu, 
ieşiţi afară din... 

Se opri. Arma era îndreptată către el. 

— Cine eşti, aga? 

Cu pieptul străpuns de mii de ace din pricina efortului 
deosebit, Lochart îşi domină furia. 

— Sunt... sunt... asta este casa mea... eu sunt proprietarul. 

— A, proprietarul! Eşti proprietarul? 

Bărbatul, care se numea Teymour, îl întrerupse cu un râs 
scurt. 

— Străinul, soţul femeii Bakravan? 

Ridică piedica pistolului când Lochart se pregăti să sară la 
el. 

— Nu! Pot să trag repede şi foarte precis. Căutaţi-l! îi 
spuse celuilalt bărbat care se ridică imediat în picioare. 

Omul îşi plimbă cu pricepere mâinile pe trupul lui, îi luă 
din mâini geanta de zbor şi se uită în ea. 

— N-are arme: Manualele de zbor, busola. E?ti pilotul 
Lochart? 

— Da, spuse Lochart, cu inima bătând să-i spargă pieptul. 

— Stai acolo! Acum! 

Lochart se aşeză pe scaun, departe de cămin. Omul puse 
pistolul pe covor lângă el şi scoase o hârtie. 

— Dă-i-o! 

Celălalt făcu ce i se spuse. Hârtia era scrisă în farsi. Îl 
priviră atenţi. 

Lui Lochart îi trebui puţin timp să descifreze scrisul: 
„Ordin de confiscare pentru crime împotriva statului 
islamic. Toate proprietăţile lui Jared Bakravan sunt 


confiscate, cu excepţia casei familiale şi a magazinului din 
bazar”. Era semnat indescifrabil în numele unui komiteh şi 
datat cu două zile în urmă. 

— Asta... asta-i ridicol! începu neajutorat. Excelenţa... 
Excelenţa Sa Bakravan a fost unul dintre marii suporteri ai 
Ayatolahului Khomeini. Mare! Trebuie să fie vreo greşeală! 

— Nu este. A fost arestat, găsit vinovat de camătă şi 
împuşcat. 

Lochart rămase cu gura căscată 

— Trebui... Trebuie să fie o greşeală... 

— Nu-i niciuna, aga, niciuna, spuse Teymour fără răutate, 
privindu-l atent, înțelegând primejdia ce zăcea în el. Ştim că 
eşti canadian, pilot, că ai fost plecat, că eşti căsătorit cu una 
dintre fiicele trădătorului şi nu eşti responsabil pentru 
crimele sale sau ale ei - dacă a comis vreuna. 

Întinse mâna după pistol când Lochart se roşi. 

— Am spus „dacă”, aga, stăpâneşte-ţi mânia! Aşteptă şi nu 
ridică pistolul greu, bine întreţinut şi gata de tragere. 

— Nu suntem nişte derbedei nepregătiţi, suntem luptători 
pentru libertate, profesionişti. Şi ni s-au dat aceste camere 
să păzim nişte VIP-uri care vor sosi mai târziu. Ştim că nu 
eşti duşmanul nostru, aşa că fii calm. Sigur că ăsta este un 
şoc pentru dumneata. Înţelegem, desigur că înţelegem, dar 
avem dreptul să luăm ceea ce-i al nostru. 

— Dreptul? Ce drept aveţi? 

— Dreptul cuceritorului, aga! A fost vreodată altfel? Voi, 
englezii, ar trebui să ştiţi asta mai bine ca oricare alţii. 

Vocea lui suna echilibrat. Femeile îl priveau cu ochi reci, 
duri. 

— Linişteşte-te. Niciunul dintre bunurile dumitale nu a fost 
atins. Încă. 

Făcu un semn din mână. 

— Convinge-te singur! 

— Unde-i soţia mea? 

— Nu ştiu, aga. Nu era aici când am sosit noi. Am sosit în 
dimineaţa asta. 


Lochart era aproape înnebunit de grijă. Dacă tatăl ei 
fusese găsit vinovat, o să sufere şi familia? Toată lumea? 
Stai o clipă, totul confiscat... cu excepţia casei familiale, nu 
scria aşa pe hârtie? Trebuie să fie acolo... Christoase, asta-i 
la kilometri depărtare şi n-am nici o maşină... 

Încerca să-şi pună mintea în mişcare. 

— Ai spus că n-a fost nimic atins încă. Vrei să spui că în 
curând o să fie atins? 

— Un om înţelept îşi protejează bunurile. Ar fi foarte 
înţelept să pui la adăpost ceea ce-i al domniei tale. Tot ce-i 
al lui Bakravan rămâne aici, dar bunurile domniei tale, nu. 
Sigur că poţi să le iei. Nu suntem hoţi. 

— Şi lucrurile soţiei mele? 

— Şi ale ei, desigur. Lucrurile personale. 'Ţi-am spus că nu 
suntem hoţi. 

— Cât... cât timp am? 

— Până mâine, la cinci după-amiază. 

— Nu-i de-ajuns timp, poate încă o zi? 

— Pân la cinci după-amiază. Vrei să mănânci ceva? 

— Nu, nu, mulţumesc! 

— Atunci, la revedere, aga, dar mai întâi, te rog, dă-mi 
cheile. 

Lochart roşi în ciuda hotărârii sale. Le scoase şi i le întinse 
celuilalt bărbat de lângă el. 

— Ai spus VIP Ce VIP? 

— VIP aga. Locul ăsta a aparţinut unui duşman al statului, 
acum este proprietatea statului, spre folosinţa oricui vrea 
acesta. lartă-mă, dar sigur că-nţelegi. 

Lochart îşi plimbă privirile de la el la celălalt bărbat din 
nou la el. Oboseala şi neputinţa îl striveau. 

— Eu... ăăă... înainte de-a pleca aş vrea să mă schimb să 
mă bărbieresc. Okay? 

După o pauză, Tleymour spuse: 

— Da. Hassan, du-te cu el! 

Lochart ieşi urmat de Hassan, urându-l pe acel bărbat şi 
pe ceilalţi şi tot ce se-ntâmpla. Trecu prin coridor către 


camera sa. Nimic nu fusese atins, deşi toate dulapurile şi 
sertarele erau deschise şi persista un miros de fum de 
ţigară, dar nici un semn de plecare grăbită sau violenţă. 
Patul fusese folosit. 

Adună-te şi fă un plan. Nu pot! E-n regulă. Atunci 
bărbiereşte-te şi fă un duş şi schimbă-te şi du-te la Mac. Nu- 
i prea departe, poţi să mergi pe jos până acolo şi el o să te 
ajute. O să-ţi împrumute bani şi o maşină şi-ai s-o găseşti la 
casa familiei şi nu te gândi la Jared. Pur şi simplu nu te 
gândi! 

Lângă Universitate, ora 8,10 seara. Rakoczy mută opaițul 
mai aproape de vraful de hârtii, agende, dosare şi 
documente pe care le furase din seiful de la etaj al 
Ambasadei Americane, continuând să le sorteze. Era singur 
într-o cămăruţă închiriată, una din multele încăperi ca nişte 
vizuini, cele mai multe pentru studenţi, închiriată pentru el 
de Farmad, studentul lidertudeh ucis în noaptea încăierării. 

Încăperea cu o singură ferestruică era murdară, 
neîncălzită, mobilată doar cu un pat, un scaun şi o masă 
şubredă. Geamurile erau crăpate şi pe jumătate acoperite 
cu carton. 

Râse tare. Atât de mult obţinut la un preţ atât de mic! 
Fusese un plan foarte bun. încăierarea ca să ne-acopere, 
perfect aranjată în afara porţilor ambasadei, studenţii, apoi 
pe neaşteptate focurile de armă de pe acoperişurile de 
peste drum, stârnind panică, porţile smulse uşor şi 
alergând în curte, singura noastră piedică infanteriştii 
marini înarmaţi cu puşti şi chiar şi ei cu ordin de-a nu trage, 
exact timpul necesar până ce sprijinitorii lui Khomeini să 
poată ajunge pentru a potoli încăierarea, ucigându-ne sau 
luându-ne prizonieri. Acoperit de infernul de-afară, 
alergând prin spatele clădirii, spărgând uşa secundară, apoi 
în sus pe scări, singur, în timp ce oamenii mei de afară 
creau alte diversiuni, trăgând în aer, strigând, atenţi să nu 
ucidă pe nimeni, dar făcând cât mai mult zomot şi ţipând. 
Un palier şi următorul, apoi alergând i-a lungul coridorului, 


strigând la americani - două târfe înspăimântate şi un tânăr 
- „La podea! întindeţi-vă sau o să fiţi ucişi!” Se supuseseră 
grăbiţi, ca şi toţi ceilalţi, nu-i învinovăţesc. Atacul fusese 
atât de neaşteptat şi ei pregătiţi, neînarmaţi şi cu grijă 
împinşi spre panică. În dormitor - gol, cu excepţia unui 
servitor iranian paralizat frică, cu braţele deasupra capului, 
pe jumătate vârât subpat, aruncând la iuţeală seiful în aer, 
totul în geanta de lui, apoi din nou afară, în jos pe scări, 
câte trei odată şi afară în mulţimea agitată. Ibrahim Kiabi şi 
ceilalţi m-au ajutat, retragerea perfectă, fiecare obiectiv 
atins. Sursa e impresionată, îşi zise din nou. Avansarea mea 
la gradul de maior e sigură şi tata o să fie atât de mândru 
de mine! 

— Pe Allah şi pe Profetul Său! spuse el involuntar, în timp 
ce un val de mulţumire îl cuprindea, fără să bage în seamă 
ce spusese. Nu m-am simţit niciodată atât de bine! 

Se întoarse fericit la munca sa. Până acum, seiful nu 
descoperea nici o comoară, dar multe documente despre ni 
CIA în Iran, unele ştampile personale, un cifru care ar fi 
putut fi deosebit, conturi, câteva legitimaţii de mică valoare, 
câteva chei. Nu-i nimic, îşi zise, mai sunt încă multe de 
verificat, agende şi hârtii personale. În curând Ibrahim 
Kiabi o să vină acolo ca să discute Marşul Femeilor. Ştie 
cum ar fi putut fi abătut către țelul tudeh. Khomeini e 
adevărata primejdie, îşi zise, şi singura.?i asta e ciudat, el şi 
inflexibilitatea lui de granit. Cât de repede e adus în faţa 
Infinitului, cu atât mai bine. Un curent de aer îngheţat 
trecu prin geamurile deschise. Nu-l deranja. Îi era cald 
pentru că purta scurta sa de piele, un pulover, cămaşă şi 
lenjerie groasă, ilic şi pantofi solizi. Întotdeauna să ai 
şosete?i pantofi zdraveni în caz că trebuie să fugi!: 
spuseseră profesorii săi. Întotdeauna să fii pregătit să fugi. 

Îşi aminti amuzat cum fugise de Erikki Yokkonen, 
purtându-l prin labirint şi pierzându-l acolo, lângă Casa 
Lepro?ilor. 


Sunt sigur că va trebui să-l ucid într-o zi. Şi pe diavoliţa 
aceea de femeie. Cum rămâne cu Azadeh? Cum rămâne cu 
fiica lui Abdullah Khan? Abdullah cel Crud care, deşi preţios 
ca agent dublu, începe să devină prea arogant, prea 
independent şi prea important pentru siguranţa noastră? 
Da, dar acum i-aş vrea pe amândoi, soţul şi soţia înapoi la 
Tabriz, făcând ce le cerem noi. Cât despre mine, mi-ar 
plăcea să fiu din nou în concediu, încă o dată acasă, teafăr, 
Igor Mzytryk, căpitan KGB din nou, acasă cu Delaurah, 
îmbrăţişând-o în patul nostru minunat, cu cele mai fine 
aşternuturi din Irlanda, ochii ei verzi strălucind, pielea ca 
spuma laptelui şi atât de minunată! Încă şapte săptămâni şi 
va sosi primul nostru născut. O, sper să fie băiat. 

Întotdeauna cu o ureche atentă să surprindă primejdia, 
auzi chemările muezinilor la rugăciunea de seară, începu să 
strângă de pe masă. În curând avea să vină acolo Ibrahim 
Kyabi şi nu era nevoie ca tânărul să ştie ce-l preocupa. Totul 
dispăru iute în geanta de voiaj. Ridică o scândură din podea 
şi puse geanta în adâncitura de dedesubt, care mai 
adăpostea un pistol automat încărcat, înfăşurat cu grijă 
într-o pânză îmbibată în ulei, şi o jumătate de duzină de 
grenade de fragmentaţie englezeşti. Puţin praf presărat în 
crăpături şi orice urmă a ascunzătorii dispăru. Micşoră 
flacăra opaiţului până când fitilul rămase abia o scânteie şi 
trase perdelele. Pe pervaz se strânsese puţină zăpadă. 

Începu să aştepte răbdător. Trecu o jumătate de oră. Nu 
era obiceiul lui Kyabi să întârzie. Apoi auzi paşi. Pistolul era 
îndreptat către uşă. 

Ciocăniturile, după un anume cod, se înşiruiră fără 
greşeală; totuşi, când descuie uşa, se strecura la adăpostul 
precar al peretelui şi o smuci brusc, gata să lovească 
duşmanul - dac-ar fi fost vreunul. Dar era Ibrahim Kyabi, 
înfofolit până la urechi şi bucuros că ajunsese. 

— lartă-mă, Dimitri, spuse bătând din picioare şi 
spulberându-şi zăpada din păr, dar autobuzele aproape că 
nu există. 


Rakoczy încuie uşa. 

— Punctualitatea e importantă. Vroiai să ştii cine a fost 
mullahul din elicopterul de la Bandar-e Delam, când tatăl 
tău a fost ucis. Sărmanul, ţi-am făcut rost de numele lui. 

Văzu ochii tânărului luminându-se şi îşi ascunse un 
zâmbet. 

— Se numeşte Hussain Kowissi şi e mullahul din Kowissi. Il 
ştii? 

— Nu. N-am fost niciodată acolo... Hussain Kowissi? Bun. 
Mulţumesc! 

— Am verificat pentru tine. În aparenţă este un fanatic 
anticomunist, fanatic sprijinitor al lui Khomeini, dar în 
realitate este un agent secret al CIA. 

— Cum? 

— Da, continuă Rakoczy minciuna foarte bine ticluita, a 
petrecut câţiva ani în S. U. A., trimis acolo de Şah, vorbeşte 
engleza fluent şi a fost recrutat în secret de ei când era 
student. Antiamericanismul lui e la fel de fals ca şi dăruirea 
lui. 

— Cum reuşeşti, Dimitri? Cum de ştii atât de multe fără 
telefoane, fără telex sau altele? 

— Uiţi că fiecare autobuz adăposteşte o parte din oamenii 
noştri, fiecare taxi, camion, sat, poştă. Nu uita, adăugă, 
crezând în ceea ce spunea, nu uita că masele sunt de 
partea noastră. Noi suntem Masele! 

— Da. 

Zelul tânărului era vizibil şi ştia că Ibrahim e instrumentul 
potrivit - şi pregătit. 

— Mullahul,Hmydn a ordonat Gărzilor Verzi să-ţi împuşte 
tatăl ca spion şi slugă a străinilor. 

Culoarea dispăru din obrajii lui Kyabi. 

— Atunci... atunci îl vreau! E al meu. 

— Ar trebui lăsat în seama profesioniştilor. O să aranjez... 

— Nu, te rog, trebuie să mă răzbun! 

Rakoczy se prefăcu că se gândeşte la asta, ascunzându-şi 
mulţumirea. Hussain Kowissi fusese demult însemnat să 


dispară. 

— În câteva zile am să fac rost de arme, o maşină şi o 
echipă ca să meargă cu tine. 

— Mulţumesc, dar asta e tot ce-mi trebuie. 

Cu degetele tremurătoare, scoase din buzunar un cuţit. 

— Asta şi o oră sau două şi nişte sârmă ghimpată şi-am să-i 
arăt până unde poate să meargă răzbunarea unui fiu. 

— Bun. Şi-acum Marşul Femeilor. E hotărât definitiv peste 
trei zile... 

Se opri cu o tresărire de surpriză. Ţâşni brusc spre celălalt 
perete şi apăsă o umflătură abia vizibilă. O parte a peretelui 
se trase la o parte ca să lase cale liberă câtre o scară 
întunecată şi şubredă. 

— Haide! ordonă şi-o rupse la fugă în jos, spre libertate cu 
Kyabi urmându-l orbeşte, cuprins de panică. 

În acel moment, fără nici un avertisment, uşa sări în 
țandări, aproape ruptă din balamale, şi cei doi oameni care 
o doborâseră cu umerii se prăbuşiră în încăpere, alţii 
trecând peste ei. Toţi erau iranieni, toţi purtau banderole 
verziei se năpustiră în urmărirea lor cu armele pregătite. 

În jos pe scări, câte trei odată, urmăriţi şi urmăritori, 
împiedicându-se, gata să cadă, ridicându-se la iuţeală şi 
ţâşnind afară în stradă, în noapte şi mulţime, şi acolo 
Rakoczy nimeri drept în ambuscada pregătită şi în braţele 
lor. Ibrahim Kyabi schimbă brusc direcţia fără şovăială şi 
dispăru, traversând strada în aleea aglomerată, înghiţit de 
întuneric. 

Dintr-o maşină veche, parcată de partea cealaltă a străzii, 
lângă ieşirea secundară, Robert Armstrong îşi urmărise 
oamenii intrând şi prinzându-l pe Rakoczy, apoi fuga lui 
Kyabi. 

Mai înainte ca lumea de pe stradă să înţeleagă ce se 
întâmplă, Rakoczy fusese înghesuit la iuţeală într-o dubă ce 
aştepta în apropiere. Doi dintre membrii Gărzilor Verzi 
înaintară către Armstrong, amândoi îmbrăcaţi mai bine 
decât de obicei, amândoi cu tocuri de piele la centură 


pentru Mauserele lor. Oamenii se traseră neliniştiţi din 
calea lor, privindu-i cu coada ochiului, nevrând să dea de 
necaz. Cei doi bărbaţi urcară în maşină şi Armstrong porni 
motorul, depărtându-se încet, ceilalţi membrii ai Gărzilor 
Verzi rămaşi amestecâdu-se printre trecători, în câteva 
clipe, Robert Armstrong fu o părticică a circulaţiei de la ora 
de vârf. Cei doi bărbaţi îşi traseră banderolele verzi de pe 
braţ şi le băgară în buzunar. 

— Iartă-ne, l-am pierdut pe ticălosul ăla tânăr, Robert, 
spuse cel mai în vârstă dintre ei într-o engleză cursivă, cu 
accent american. 

Era un bărbat în jur de cincizeci de ani, proaspăt ras - 
colonelul Hashemi Fazir, şeful adjunct al Contraspionajului 
Intern, pregătit în Statele Unite şi fost agent SAVAK înainte 
de a se forma acest departament al Serviciilor Secrete. 

— Nici o problemă, Hashemi, spuse Armstrong. Bărbatul 
mai tânăr de pe locul din spate spuse: 

— L-am filmat pe Kyabi la încăierarea de la ambasadă, 
aga, şi de Ir Universitate. 

Era trecut de douăzeci de ani, cu o mustață luxurianta şi 
cu buzele strâmbate crud. 

— O să-l ridicăm mâine. 

— Să fiu în locul vostru n-aş face-o acum, că e pe fugă, 
locotenente, răspunse Armstrong, atent la drum. Dacă l-am 
marcat, puneţi-i o coadă şi-o să vă ducă la peştii mai mari. 
V-a dus la Dimitri Yazerov. 

Ceilalţi râseră. 

— Da, aşa e! 

— Şi Yazerov o să ne ducă la tot felul de oameni şi locuri 
interesante. 

Hashemi îşi aprinse o ţigară şi le oferi şi lor. 

— Robert? 

— Mulţumesc. 

Armstrong trase un fum şi se strâmbă. 

— Dumnezeule, Hashemi! Sunt groaznice! O să te omoare! 

— Cum o vrea Allah. 


Apoi Hashemi cită în farsi: 

— Spălaţi-mă în vin când o să mor/ La groapă să-mi citiţi 
poeme despre vin/ De vreţi să mă găsiţi în Ziua de Apoi/ 
Cătaţi-mă în praf, la uşa pivniţei cu vin”. 

— Ţigările, nu vinul, or să te omoare, spuse sec Armstrong, 
legănat de melodicitatea versurilor persane. 

— Colonelul cita din Rubaiyatitle al lui Omar Khayyam, 
spuse săritor, în engleză, tânărul de pe bancheta din spate. 
Înseamnă că... 

— Ştie ce-nseamnă, Mohammed, îl întrerupse Hashemi. 
Domnul Armstrong vorbeşte perfect farsi. Mai ai multe de 
învăţat! 

Trase din ţigară o vreme, privind circulaţia. 

— Opreşte o clipă, te rog, Robert. Când maşina se opri, 
Hashemi spuse: 

— Mohammed, du-te înapoi la sediu şi aşteaptă-ne acolo. 
Asigură-te că nimeni, dar nimeni, n-ajunge la Yazerov 
înaintea mea. Spune-i echipei... doar să se asigure că totul 
e gata. Vreau să-ncep la miezul nopţii. 

— Da, domnule colonel. 

Tânărul plecă. Hashemi îl urmări până dispăru în mulţime. 

— Mi-ar prinde bine un whisky mare, cu sifon. Mai mergi 
un pic, Robert. 

— Sigur. 

Armstrong porni motorul, trăgând cu coada ochiului la 
însoţitorul său, simțind o notă deosebită în voce. 

— Probleme? 

— O grămadă. 

Cu chipul împietrit, Hashemi urmări o vreme maşinile şi 
trecătorii. 

— Nu ştiu cât de mult o să ni se mai îngăduie să operăm, 
cât de mult mai suntem în siguranţă sau în cine să am 
încredere. 

— Şi ce altceva e nou? zâmbi Armstrong mohorât. Asta-i 
riscul meseriei, lecţia pe care-am învăţat-o în unsprezece 


ani de când sunt consilier al Contraspionajului Intern şi 
douăzeci de ani înainte de asta, în poliţia din Hong Kong. 

— Vrei să fii de fătata când îl interoghez pe Yazerov, 
Robert? 

— Da, dacă nu vă stau în cale. 

— Ce vrea MI6 de la el? 

— Sunt un fost CID, fost Special Branch, sub un contract 
particular ca să v-ajut pe voi să puneţi pe roate un serviciu 
echivalent. Ştiai? 

— Îmi amintesc foarte bine. Două contracte pe câte cinci 
ani, unul care, din fericire, expiră până anul viitor, când ai 
să te retragi cu o pensie bună. 

— Slabă şansă! spuse Armstrong dezgustat. Khomeini şi 
guvernul o să-mi plătească pensia? Slabă şansă. 

Îl stăpânea de mult ideea că acum tot serviciul său din 
Iran era pierdere de vreme şi că, laolaltă cu devalorizarea 
dolarului Hong Kong, de când ieşise la pensie în '66, 
adevărata sa pensie avea să fie cam pe sponci. 

— Pensia mea a cam intrat la apă. Ochii negri se 
încruntară. 

— Robert, ce vrea MI6 de la ticălosul ăsta? Armstrortg se 
încruntă. Ceva era tare în neregulă în noaptea asta. Tânărul 
Kyabi n-ar fi trebuit să scape din plasă, iar Hashemi e 
nervos ca un agent începător la prima paraşutare în spatele 
liniilor. 

— Din câte ştiu eu, ei nu vor nimic. Pe mine mă 
interesează. Pe mine, răspunse cu voce liniştită. 

— De ce? 

O poveste tare lungă, se gândi Armstrong. Să vă spun că 
Dimitri Yazerov este un nume de acoperire pentru Feodor 
Rakoczy, islamo-marxistul rus pe care încerca să-l prindă de 
luni de zile? Să vă spun că adevăratul motiv pentru care mi 
s-a spus să v-ajut să puneţi mâna pe el în noaptea asta e că, 
din întâmplare, MI6 a descoperit prin intermediul unui 
turist ceh că numele lui adevărat este Igor Mzytryk, fiul lui 
Piotr Oleg Mzytryk, care, pe vremea când eu eram în Hong 


Kong, era cunoscut sub numele de Gregor Suslev, expert în 
spionaj, pe care-l credeam mort de multă vreme? 

Nu, nu-l vrem pe Yazernov, dar îl vrem într-adevăr - eu îl 
vreau - pe tatăl lui, care se presupune că trăieşte pe 
undeva la nord de graniţă, uşor de ajuns. O, Doamne, fă-l să 
fie în viaţă şi să putem pune mâna pe el, pentru că ardem 
de nerăbdare să scoatem totul de la scârbosul ăsta - fost şef 
al spionajului din Extremul Orient, profesor de spionaj la 
Universitatea din Vladivostok, membru marcant al 
Partidului şi Dumnezeu mai ştie ce altceva - totul, prin toate 
mijloacele cu putinţă. 

— Cred - noi credem - că Yazerov e mai important decât 
legătura sa cu studenţii tudehi. E frate geamăn cu 
dizidentul vostru kurd, Aii bin Hassan Karakose. 

— Vrei să spui că-i acelaşi om? 

— Da. 

— Imposibil! 

Armstrong ridică din umeri. li aruncase un os. Dacă nu 
vroia să-l înhaţe, asta era treaba lui. 

Circulaţia era din nou încurcată, toată lumea claxonând şi 
blestemând. Bărbatul îşi astupă urechile şi strivi chiştocul 
de ţigară iraniană. Hashemi îl privi încruntat. 

— De ce te interesează Karakose şi kurzii, dacă ceea ce 
spui e adevărat? 

— Kurzii acoperă toate frontierele: sovietice, irakiene, 
turceşti şi iraniene, spuse el dintr-o suflare, o largă mişcare 
naționalistă kurdă - foarte sensibilă şi uşor de exploatat de 
sovietici - cu mari implicaţii internaţionale prin toată Asia 
Mică. Sigur că ne interesează. 

Adâncit în gânduri, colonelul privi îndelung pe fereastră, 
afară, zăpada ce cădea alene. Un biciclist trecu pe lângă ei, 
izbind neglijent aripa maşinii. Spre surpriza lui Armstrong, 
Hashemi - de obicei un om echilibrat -cobori furios 
fereastra şi-l înjură pe tânăr şi toţi strămoşii săi. 

Strivi posomorât ţigara. 


— Lasă-mă aici, Robert. O să-ncepem cu Yazernov la 
miezul nopţii. Eşti binevenit. 

Deschise portiera. 

— Stai aşa, bătrâne, suntem prieteni de multă vreme. Ce 
dracu se întâmplă? 

Colonelul şovâăi, apoi trase portiera. 

— SAVAK a fost desfiinţat de guvern, ca şi celelalte 
departamente de informaţii, inclusiv noi, şi s-a ordonat 
dezmembrarea lor imediată. 

— Da, dar de la biroul primului ministru vi s-a spus deja să 
continuaţi în secret. N-ai de ce să te temi, Hashemi! Tu nu 
eşti pătat. [i s-a spus să-i zdrobeşti pe tudehi, pe fedaini şi 
pe marxiştii islamici... Mi-ai arătat ordinul. Operația din 
noaptea asta nu urma linia? 

— Da, aşa e. 

Hashemi făcu din nou o pauză, cu chipul împietrit şi vocea 
greoaie. 

— Da, aşa este, dar... Ce ştii de Komitehul Revoluționar 
Islamic? 

— Doar că se presupune că e compus din oameni aleşi 
personal de Khomeini, începu Armstrong sincer. Are puteri 
largi, nu ştiu cine, câţi sunt, unde sau când se întâlnesc, sau 
chiar dacă Khomeini prezidează şedinţele sau cine 
altcineva. 

— Eu ştiu sigur că în viitor, cu aprobarea lui Khomeini, 
acest komiteh va fi investit cu puterea supremă, că 
Bazargan este doar o personalitate de moment până când 
Komitehul va emite noua Constituţie Islamică care ne va 
aduce înapoi în vremea Profetului. 

— Drăcia dracului! murmură Armstrong. Fără guvern 
ales? 

— Deloc. 

Hashemi fierbea de furie. 

— Nu aşa cum cunoaştem noi termenul. 

— Poate că Constituţia o să fie respinsă, Hashemi. Poporul 
va trebui să voteze. Nu toată lumea e un sprijinitor fanatic 


al... 

— Pe Allah şi pe Profetul Lui! Nu te prosti singur, Robert, 
spuse aspru colonelul. Imensa majoritate sunt 
fundamentalişti. Ăsta e singurul lucru de care se pot agăța. 
Burghezii şi bogătaşii noştri şi clasele de mijloc sunt din 
Teheran, Tabriz, Abadan, Isfahan, toţi sprijiniți de Şah, o 
mină, comparativ cu ceilalţi treizecişişase de milioane 
dintre noi, dintre care cea mai mare parte nu ştiu nici 
măcar să citească sau să scrie. Fără îndoială că orice 
aprobă Khomeini o să fie votat. Şi ştim amândoi care-i 
viziunea lui despre Islam, Coran şi Saria. 

— Cât de curând o să fie gata Constituţia? 

— Înţelegi atât de puţine despre noi, după toată vremea 
asta, petrecută aici? spuse Hashemi iritat. În momentul în 
care avem puterea, o folosim până ne scapă. Noua 
Constituţie a intrat în vigoare în momentul în care 
nefericitul ăla de Bakhtiar a fost trădat de Carter, trădat de 
generali şi forţat s-o şteargă. Cât despre Bazargan -pios, 
cinstit, drept şi înclinat spre democraţie, numit de Khomeini 
primul ministru legal, dacă va fi ales - amărâtul e doar o 
momâie, un paravan pentru orice şi pentru tot ceea ce 
poate ieşi prost de aici înainte. 

— Vrei să spui c-o să fie ţapul ispăşitor, o să fie dat în 
judecată? 

— Judecată?! Ce judecată?! Nu ţi-am spus ce consideră 
Komitehul judecată? Dacă-l acuză, îl împuşcă! Insha Allah! 
Şi ultimul lucru - şi asta-i pricina pentru care nu pot să 
gândesc limpede, sunt atât de furios că trebuie să mă-mbăt 
- am auzit în după-amiaza asta, în foarte mare taină, că 
SAVAK a fost reorganizat în secret şi va fi rebotezat 
SAVAMA şi că Abri Pahmudi o să fie numit director. 

— Sfinte Dumnezeule! 

Armstrong se simţea de parcă cineva i-ar fi tras cu un par 
în cap. Abri Pahmudi era unul dintre cei trei prieteni de-o 
viaţă ai Şahului, care fuseseră la şcoală cu el în Iran şi mai 
târziu în Elveţia, care urcase treptele puterii ca să ajungă 


sus, în Serviciul Secret Imperial şi se zvonea că era, după 
membrii familiei Şahului, cel mai apreciat consilier, care 
chiar acum se presupunea că stă ascuns, aşteptând ocazia 
să negocieze cu guvernul Bazargan, în numele Şahului, o 
monarhie constituţională şi apoi abdicarea Şahului în 
favoarea fiului său Rheza.' 

— Dumnezeule mare, asta explică totul! 

— Da, spuse amar Hashemi. De ani de zile ticălosul, 
întâlnire militară sau politică, la fiecare conferinţă la nivel 
de stat, la orice înţelegere secretă şi, în ultimele zile, la 
orice, ăsta a luat parte la orice întâlnire crucială, la 
întâlnire importantă cu Statele Unite, cu generalii 
americani, la orice decizie importantă a Şahului, a 
generalilor noştri şi a fost prezent de fiecare dată când a 
fost discutată şi combătută o lovitura de stat. 

Era atât de furios, încât lacrimile începuseră să i se 
rostogolească pe obraji. 

— Suntem toţi trădaţi: Şahul, revoluţia, poporul, tu, eu, 
toată lumea. De câte ori în decursul anilor nu ne-am 
prezentat raportul în faţa lui, tu şi cu mine - iar eu de zeci 
de ori singur - cu liste, nume, conturi de bancă, legături 
secrete pe care numai noi le puteam afla şi cunoaşte? Totul, 
totul în scris, o singură copie. Nu era asta regula? Suntem 
toţi trădaţi. 

Armstrong se simţea cuprins de un fior de gheaţă. fără 
îndoială că Pahmudi ştia totul despre implicarea sa în 
Contraspionajul Intern. Pahmudi trebuia să ştie totul, toate 
lucrurile importante despre George Talbot, despre 
perechea sa de la CIA, Lavenov, echivalentul sovietic, toate 
planurile noastre pe termen scurt sau lung, operaţiile de 
neutralizare a amplasamentelor de radar ZIA cu oameni ca 
tânărul căpitan Ross, planurile debarcărilor. 

— Drăcia dracului, mormăi, furios în acelaşi timp că 
propriile lor surse nu-l preveniseră din timp. 

Pahmudi! Suav, inteligent, vorbitor a trei limbi şi discret. 
Niciodată în cursul anilor nu se iscase nici cea mâi mică 


urmă de suspiciune împotriva lui. Niciodată. Cum putuse să 
scape curat, chiar şi în faţa Şahului, care punea mereu să-i 
fie verificaţi şi rasverificaţi colaboratorii de vârf? Şi-avea 
toată dreptatea. Cinci tentative de asasinat împotriva lui, 
gloanţe în trup şi-n faţă. Nu era el conducătorul unui popor 
cunoscut pentru violenţa lui şi a conducătorilor săi? 

Christoase, unde-or să ducă toate astea? 

Pe aceeaşi şosea, ora 9,15 noaptea. Departe, către sud, 
Mclver înainta centimetru cu centimetru, îndreptându-se 
către zona bazarului unde se afla casa familiei Bakravan. 
Tom Lochart se afla lângă el. 

— O s-o-scoatem la capăt, spuse Mclver, bolnav de 
îngrijorare. 

— Sigur, Mac, nu-ţi face griji. 

— Da, n-avem de ce să ne îngrijorăm. 

Când ajunsese uşurat acasă de la întâlnirea la minister cu 
Aii Kia, îl găsise acolo pe Lochart, abia sosit cu câteva clipe 
mai înainte. Bucuria sporită de descoperirea că Tom e 
teafăr îi fusese umbrită deîndată de felul în care arăta şi de 
ştirile pe care Petikin i le prezentase - mesajul retransmis 
de Freddy Ayre din partea lui Scot Gavallan, de la Zagros, şi 
Starke luat de comitehul de la Kowiss ca să răspundă la 
întrebări în privinţa evadării de la Isfahan. 

— Toată vina este a mea, Mac, toată! spusese Tom Lochart. 

— Nu, nu-i vina ta, Iom. Suntem amândoi prinşi în cursă. 
Oricum, eu am aprobat zborul, măcar de i-ar fi folosit lui 
Valik. 'Toţi erau la bord, tu cum dracu ai scăpat?! Spune ce 
s-a-ntâmplat, apoi am să-l sun pe Freddy. Vrei ceva de băut? 

— Nu... nu, mulţumesc. Ascultă, Mac, trebuie s-o găsesc 
pe Şeherazada. Nu era acasă. Sper că e la ai ei şi trebuie... 

— E acolo, ştiu că-i acolo, Iom. Mi-a spus-o Erikki în 
dimineaţa asta, chiar înainte de-a pleca la Tabriz. Ai auzit 
de tatăl ei? 

— Da, am auzit. Păcat, mare păcat. Eşti sigur că-i acolo? 

— Da. 


Mclver merse greoi până la dulap şi-şi pregăti ceva de 
băut, continuând: 

— N-a stat în apartament de când ai plecat. Şi era teafără 
până alaltăieri, când au văzut-o Erikki şi Azadeh. Leri ei 
au... 

— Erikki a spus cumva cum se simţea? 

— A spus că era bine, după cum se putea aştepta. Ştii cât 
de strâns legate sunt familiile iraniene... Despre tatăl ei nu 
ştim altceva decât ce ne-a spus Erikki: că a fost chemat la 
închisoare ca martor şi următorul lucru pe care 1-a aflat 
familia a fost să meargă să ridice trupul, fiind împuşcat 
pentru crime împotriva Islamului. Erikki a zis că l-au luat 
şi... ei bine... erau în doliu. îmi pare rău, dar asta e! 

Luă o înghiţitură mare din băutura plăcută la gust, sim? 
indu-se ceva mai bine. 

— Era teafără, acasă. Mai întâi spune ce ţi s-a-ntâmplat, 
după asta am să-l sun pe Freddy şi plecăm să vedem ce-i cu 
Seherazada. 

Lochart înşiră totul pe nerăsuflate. II ascultară uluiţi. 

— când Rudi mi-a zis că acest ofiţer de aviaţie, Abbasi, era 
cel care a doborât HBC, aproape că mi-am ieşit din minţi. 
Cred că am leşinat şi următorul lucru pe care mi-l amintesc 
e că a doua zi Abbasi şi ceilalţi plecaseră deja. Mac, ideea 
asta a lui Charlie despre furtul aparatului n-are cum să 
stea-n picioare. Deloc. 

—"?tim asta, Tom; mai întâi termină-ţi povestea. 

— N-am putut obţine aprobarea să mă-ntorc în zbor, aşa 
că am împrumutat o maşină - am sosit doar de câteva 
ceasuri - şi am pornit drept către apartament. Ticăloşia e că 
a fost confiscat de Gărzile Verzi, cu toate bunurile domnului 
Bakravan, cu excepţia prăvăliei din bazar şi casa familială. 

Continuă cu cele întâmplate la apartament, adăugind: 

— Sunt ca un câine de pripas între ei. Acum, Seherazada 
şi cu mine nu mai avem nimic. 

Izbucni în râs şi era un râs amar şi Mclver simţi că ceva se 
rupe în el. 


— E-adevărat că era clădirea lui Jared - apartamentul şi 
tot ce mai avea înăuntru - deşi... deşi era parte din... 
zestrea Şeherazadei... Să mergem, ei, Mac? 

— Mai întâi lasă-mă să vorbesc cu Freddy. 

— O, desigur. lartă-mă. Sigur. Sunt atât de îngrijorat, că 
nu pot să gândesc ca lumea. 

Mclver îşi isprăvi băutura şi se duse la emiţător. Îl privi 
nemişcat o vreme. 

— Tom, spuse trist, ce vrei să faci cu povestea asta de la 
Zagros? 

Lochart şovăi. 

— Aş putea s-o iau pe Şeherazada cu mine... 

— E prea primejdios, flăcăule! lartă-mă, dar aşa e. Mclver 
îl simţi pe Lochart măsurându-şi posibilităţile şi 
cumpănindu-se, apoi oftă, simțindu-se foarte bătrân. 

— Dacă Şeherazada e de acord, o să mă-ntorc înapoi 
mâine pe seară cu Jean-Luc şi-o să rezolvăm treaba la 
Zagros, iar ea pleacă cu zborul următor la Al Shargaz... în 
funcţie de ceea ce găsim la Zagros... dacă trebuie să- 
nchidem. Insha Allah! O să transportăm toţi sondorii noştri 
la Shiraz, iar de-acolo or să plece cu cursele obişnuite. 
Compania lor o să le spună unde trebuie să meargă şi noi o 
să deplasăm totul la Kowiss, aparate, piese şi personal. 
Okay? 

— Da. Între timp am să mă duc la minister, mâine 
dimineaţă la prima oră, să văd dacă pot aranja şi acolo ceva. 

Mclver apăsă butonul emiţătorului. 

— Kowiss, aici sediul. Mă auziţi? 

— Sediul, aici Kowiss. Căpitanul Ayre! Dă-i drumul, te rog, 
căpitane Mclver. 

— Mai întăi în privinţa situaţiei de la Zagros Trei: spune-i 
căpitanului Gavallan că amândoi căpitanii Lochart şi 
Sessonne se vor întoarce mâine în jurul prânzului cu 
instrucţiuni. Între timp, pregătiţi aparatele, dând ascultare 
instrucţiunilor komitchului. 


Împuţiţi afurisiţi, îşi zise. Apoi continuă, în folosul celor 
care ascultau: 

— Administratorul IranOil de la Zagros să reamintească 
komitehului că Ayatolahul şi guvernul au ordonat în mod 
specific revenirea producţiei de petrol la normal, închiderea 
Zagrosului ar însemna o tulburare gravă a producţiei 
normale din zonă. Informaţi-l pe căpitanul Gavallan că am 
să prezint toate astea imediat ministrului Kia, care, cu o 
oră-n urmă, mi-a confirmat personal şi mi-a eliberat 
aprobări în scris ca să trimitem totul de-acolo şi să 
efectuăm schimbarea echipelor cu avionul nostru, până 
când... 

— Christoase, Mac, asta-i o veste grozavă! izbucni vocea 
prin eter, involuntar. 

— Da... cu avionul nostru, până când se reiau zborurile 
regulate. Echipele de schimb şi aparatele de schimb vor 
deservi toate contractele suplimentare şi contractele 
Guerney pe care guvernul ne cere să le preluăm, aşa că nu- 
n?eleg atitudinea komitehului local. Înţelegi, căpitane Ayre? 

— Yes, sir. Mesaj recepționat cinci pe cinci! 

— Căpitanul Starke s-a întors? O lungă tăcere, apoi: 

— Negativ, sediule. 

Vocea lui Mclver deveni şi mai rece. 

— Anunţaţi-mă imediat ce se-ntoarce. Căpitane Ayre, între 
noi doi - şi te rog să nu spui şi altora: dacă are o cât de mică 
problemă şi nu se-ntoarce teafăr la bază până-n zori, am să 
ţin la sol toate aparatele noastre din întreg Iranul, am să 
opresc toate operaţiile şi am să dispun ca absolut tot 
personalul nostru să părăsească Iranul. 

— Bravo, Mac! spuse Petikin în şoaptă. Mclver era prea 
concentrat ca să-l audă. 

— Ai înţeles asta, Kowiss? 'Tăcere, apoi: 

— Afirmativ. 

— În ceea ce te priveşte, adăugă Mclver, continuându-şi 
ideea ce-i venise brusc, te rog comunică-i din partea mea 
maiorului Changiz şi lui Barosanii că ţi-am ordonat să 


întrerupi chiar acum toate operaţiunile, inclusiv zborurile 
CASEVAC până când Starke se va întoarce la bază. Ai 
înţeles? 

Tăcere, apoi: 

— Afirmativ. Mesajul va fi transmis imediat. 

— Bun. Dar numai informaţia care se referă la baza, 
voastră, restul este secret până-n zori. Zâmbi strâmb, apoi 
adăugă: 

— Am să fac o inspecţie imediat ce se-ntoarce avionul, ca 
să mă asigur că toate documentele sunt la zi. Altceva? 

— Nu,sir, nu, pentru moment. Aşteptăm să vă vedem şi-o 
să fim pe recepţie ca de obicei. 

— Terminat. Închid. Petikin spuse: 

— Asta ar trebui sa ţină, Mac: Să-i pună un pic pe jăratic! 

— Poate da, poate nu. Nu putem să oprim zborurile 
CASEVAC. În afară de motivele umanitare, asta ne scoate în 
afara legii şi ei pot să ne fure totul. 

Mclver isprăvi de băut, aruncă o privire la ceas. 

— Haide, Tom. N-o să-l mai aşteptăm pe Jean-Luc. Hai să 
mergem s-o găsim pe Şeherazada. 

Traficul se mai rărise puţin, dar încă se mai circula cu 
viteza melcului, iar zăpada se depunea pe parbriz. Şoseaua 
era alunecoasă şi mărginită de troiene murdare de zăpadă. 

— Fă la dreapta la intersecţia următoare, spuse Lochart. 

— Okay, Iom. 

Un timp rulară din nou în tăcere. Mclver dădu colţul. 

— Tom, ai semnat pentru combustibil la Isfahan? 

— Nu, n-am făcut-o. 

— Te-a întrebat cineva ceva, ţi-a cerut numele, lucruri d- 
astea? Gărzile Verzi, oricine? 

Lochart îşi desprinse gândurile de la Şeherazada. 

— Nu, nu-mi amintesc. Eram doar „căpitanul”, parte din 
decor. Din câte-mi amintesc, n-am fost prezentat nimănui. 
Valik şi Annoush şi copiii au plecat la prânz, imediat ce-am 
ajuns, şi celălalt general... Christoase, numi aduc aminte 
numele!... Ah, da, Seladi, aşa-i zicea. Toată lumea-mi 


spunea „căpitane”. Eram doar o parte din decor. De fapt, 
am stat lângă elicopter, în hangar, toată vremea cât am fost 
acolo, urmărind realimentarea şi verificând aparatul, ba 
chiar mi-au adus ceva de mâncare pe o tavă şi-am mâncat 
în cabină. Am stat acolo toată vremea până când afurisiţii 
ăia din Gărzile Verzi au sărit pe mine şi m-au târât de-acolo 
şi m-au încuiat într-o cameră. Fără nici un avertisment, 
Mac! Pur şi simplu înconjuraseră baza. Trebuie c-au avut 
ajutor serios din interior. Trebuie să fie aşa. Ticăloşii ăia 
care m-au înşfăcat erau isterizaţi cu toţii. Strigau că eram 
CIA, american. Au ţinut-o întruna cu asta, dar erau mai 
preocupaţi de ocuparea bazei decât de mine. La intersecţie 
ia-o la stânga, Mac. De-acum nu mai e departe. 

Mclver conduse neliniştit. Era o zonă cu clădiri vechi şi 
trecătorii se holbau după ei. 

— Poate c-o să reuşim să-i ducem. Să pretindem că HBC a 
fost furat de la Doshan Tappeh de cineva necunoscut. Poate 
că n-o să se ţină după acte pân la Isfahan. 

— Şi-atunci de ce l-au luat pe Duke Starke? 

— Din obişnuinţă. Mclver oftă adânc. 

— Ştiu că-i cu bătaie lungă, dar s-ar putea să funcţioneze. 
Poate că „americanul de la CIA” o să vă fie de ajutor şio să 
pună capăt chestiei ăsteia. Lasă-ţi mustață sau barbă, cine 
ştie! 

Lochart scutură din cap. 

— Asta n-ajută. Sunt pe prima aprobare. Amândoi suntem, 
aici e buba. 

— Când ai decolat de la Doshan 'Tappeh cine te-a văzut? 

Lochart se gândi o clipă: 

— Nimeni. Cred că Nogger a supravegheat alimentarea cu 
o zi înainte. El... 

— Aşa-i, îmi amintesc acum. înjura, zicea că îi dădeam 
prea mult de lucru când era tinerica asta, Paula, în oraş. Da 
pe-acolo era cineva din personalul iranian, santinele? Ai 
plătit bacşiş cuiva? 

— Nu, nu era nimeni. 


Lochart îşi miji ochii, privind pe fereastra laterală. Se 
înfierbântă puţin şi arătă cu degetul. 

— Acolo e curba, nu mai e departe! 

Mclver se strecură încet pe străduţa îngustă unde abia 
aveau loc să treacă două maşini. De ambele părţi, zăpada 
troienise până sus zidurile. Uşi şi arcade de fiecare parte. 
Mclver nu mai fusese până atunci acolo şi era surprins că 
Bakravan, atât de bogat, trăia într-o zonă atât de săracă. A 
fost foarte bogat, îşi reaminti cu un fior involuntar şi-acum e 
foarte mort pentru crime împotriva statului. Şi ce ar fi putut 
constitui o crimă împotriva statului? Din nou se cutremură. 

— Aia-i uşa, acolo pe stângă! 

Se opriră lângă un troian de zăpadă acoperit de resturi. 
Fixată în peretele înalt, acoperit cu mucegai igrasios, se 
întrezărea o uşă nedefinită. Era ferecată cu benzi de fier, 
iar fierul era ruginit. 

— Hai înăuntru, Mac. 

— Am s-aştept câteva clipe şi dacă totul e-n regulă, am să 
plec. Sunt turtit. 

E-o singură soluţie, se gândea Mclver şi-ntinse mâna, 
oprindu-l pe Lochart. 

— Tom, avem permisiunea să scoatem de-aici trei '212. Tu 
iei unul, mâine. La dracu cu Zagros. Jean-Luc se descurcă 
acolo. Nu ştiu ce-i cu Şeherazada, dacă or s-o lase să plece 
sau nu, dar ar fi bine s-o ştergi de-aici cât mai repede. E 
singurul lucru de făcut. Pleacă repede, cât mai poţi! Pe ea o 
s-o urcăm în primul avion... 

— Şi tu? Cum rămâne... Cu tine cum rămâne, Mac? 

— Cu mine? N-ai de ce să-ţi faci griji. Tu şterge-o de-aici. 
Dac-or s-o lase pe ea să plece, ia-o şi pe ea! Jean-Luc se 
poate descurca la Zagros. Oricum, se pare c-o să trebuiască 
să-nchidem şi-acolo. E-n regulă? 

Lochart îl privi lung. 

— O să mă gândesc la asta, Mâc. Dar mulţumesc. leşi. 

— O să mă-ntorc imediat ce se crapă de ziuă. Nu-l lăsa pe 
Jean-Luc să plece fără mine. Putem să hotărâm atunci. 


Okay? 

— Da. 

Mclver îşi urmări prietenul lovind în uşă cu ciocănelul 
demodat. Sunetul era puternic. Amândoi bărbaţii aşteptară 
- Lochart ameţit de îngrijorare, pregătindu-se pentru 
întâlnirea cu familia, lacrimile, saluturile de bun-venit şi 
întrebările, trebuind să fie politicos, când ceea ce-şi dorea 
era să o ducă în camerele lor şi să o îmbrăţişeze şi să 
şteargă amintirea coşmarului. Aşteptă în faţa uşii, apoi bătu 
din nou, mai tare. Aşteptă. 

Mclver opri motorul ca să economisească benzina. 
Tăcerea făcu aşteptarea şi mai grea. Fulgii de zăpadă se 
adunau pe parbriz. Oamenii treceau pe alături ca nişte 
duhuri, suspicioşi şi ostili. 

Auzi apropiindu-se paşi înfundaţi şi vizorul apărat de gratii 
se deschise o idee. Ochii care îl cercetară pe Lochart erau 
reci şi duri şi nu recunoscu minuscula porţiune de chip pe 
care-o putea vedea. 

— Sunt eu, Excelenţa Lochart, începu în farsi, încercând 
să facă vocea să sune normal. Soţia mea, doamna 
Seherazada, este aici. 

Ochii priviră în jur ca să vadă dacă era singur sau însoţit, 
cercetară maşina din spatele lui şi pe Mclver, aflat pe locul 
şoferului. 

— Vă rog aşteptaţi, aga. 

Ferestruica se închise. Din nou aşteptă, tropăind ca să se 
încălzească. Aşteptă, apoi folosi iarăşi, nerăbdător, 
ciocănelul, dorindu-şi să poată izbi cu umărul în uşă şi s-o 
scoată din ţâţâni, deşi ştia că n-ar fi putut-o face. 

Alţi paşi. Ferestruica se deschise din nou. Alţi ochi şi alt 
chip. 

— Cum vă numiţi, aga? 

Lochart simţea nevoia să urle, dar n-o făcu. 

— Mă numesc aga pilot Thomas Lochart. Soţul 
Şeherazadei. Deschide uşa! E frig şi sunt obosit şi-am venit 
după soţia mea. Ferestruica se închise în tăcere. Un 


moment de aşteptare agonizantă, apoi, spre uşurarea lui, 
auzi zăvoarele trăgându-se. Uşa se dădu în lături. 
Servitorul ţinea un opaiţ deasupra capului. În spatele lui se 
întindea curtea interioară, înconjurată de ziduri înalte, cu o 
minunată fântână în centru, copaci şi plante acoperite 
pentru a fi apărate de frigul iernii. De partea cealaltă se 
afla o altă uşă bătută-n fier. Aceasta era deschisă şi-i văzu 
silueta în lumina lămpii. Ţâşni înainte şi ea se năpusti în 
braţele lui, plângând şi gemând. Uşa dinspre stradă se izbi 
în canaturi şi zăvoarele lunecară înapoi. 

— Aşteaptă! strigă Lochart către servitor, amintindu-şi de 
Mclver, apoi auzi motorul maşinii pornind şi depărtându-se. 

— Ce s-a-ntâmplat, aga? 

— Nimic, zise, şi-o ajută pe Seherazada să intre în casă, la 
căldură. 

Când o văzu în lumină, fericirea lui se topi şi stomacul se 
umplu de bulgări de gheaţă. 

Chipul ei era murdar şi buhăit, părul despletit şi slinos, 
ochii goi, îmbrăcămintea mototolită. 

— lisuse Christoase, murmură dar ea nu-i dădu atenţie. Se 
agăţă doar de el, înnebunită, mormăind un amestec de farsi 
şi engleză împletit cu gemete, lacrimile curgându-i pe 
obraji. 

— Seherazada, s-a terminat! E bine acum, spuse, 
încercând s-o mângâie. 

Dar ea continuă bolboroseala-i monotonă. 

— Seherazada... Seherazada, dragostea mea, m-am 
întors! Totul e-n regulă... 

Se opri. Parcă n-ar fi scos o vorbă. Brusc îi trecu prin 
minte, şi rămase împietrit de spaimă, că şi-ar fi putut pierde 
minţile. Începu s-o zguduie blând, dar nici asta nu avu 
vreun efect. Apoi îl observă pe bătrânul servitor rămas în 
picioare lângă scări, aşteptând porunci. 

— Unde e... unde-i înălţimea Sa, doamna Bakravan? 
întrebă, cu braţele Seherazadei petrecute strâns pe după 

— În camera ei, aga. 


— Te rog, spune-i că sunt aici şi că aş vrea s-o văd. 

— Oh, ea n-o să primească pe nimeni acum, aga. Pe 
nimeni. Voia lui Allah! N-a văzut pe nimeni din ziua-aceea. 

Lacrimi străluciră în ochii bătrânului. 

— Excelenţa voastră a fost plecat. Poate că nu ştiţi că 
Excelenţa sa... 

— Am auzit, da, am auzit. 

— Insha Allah, aga, Insha Allah. Dar ce crime ar fi putut 
comite stăpânul? Insha Allah că a trebuit el să fie alesul. 
Insha Allah, Insha Allah. 

— 'Te rog, spune-i înălţimii Sale... Seherazada, opreşte-te, 
haide, dragă, spuse-n engleză, gemetele ei înnebunindu-l. 
Opreşte-te! încetează! 

Apoi în farsi către servitor: 

— 'Te rog, roag-o pe înălţimea Sa să mă primească. 

— O, da, am s-o rog, aga. Iar înălţimea Sa n-o să deschidă 
uşa şi nici n-o să-mi răspundă şi nici n-o să vă primească dar 
am să mă duc imediat şi-am să vă îndeplinesc dorinţa. 

Se-ntoarse să plece. 

— Aşteaptă. Unde sunt ceilalţi? 

— Cine, aga? 

— Familia! Unde-i restul familiei? 

— A, familia. Înălţimea Sa este în camerele ei, doamna 
Şeherazada este aici. 

Din nou Lochart simţi furia zgândărită de gemetele ei. 

— Vreau să Spun unde este Excelenţa Sa Meshang şi soţia 
lui şi copiii şi cumnatele mele şi soţii lor! 

— Unde-ar putea fi decât acasă la ei, aga! 

— Atunci spune-i Excelenței sale Meshang c-am sosit! 
Meshang, cel mai mare dintre fii, şi familia sa erau singurii 
care locuiau aproape permanent acolo. 

— Desigur, aga. Cu voia lui Allah am să mă duc în bazar eu 
însumi. 

— În bazar? 

Bătrânul încuviinţă din cap. 


— Desigur, aga. În noaptea asta este acolo, el şi familia. 
Acum el este stăpânul şi trebuie să conducă afacerile. Voia 
lui Allah, aga. El este capul familiei Bakravan acum. O să 
plec îndată. 

— Nu, trimite pe altcineva. 

Bazarul era în apropiere şi n-ar fi însemnat nici un deranj. 

— Şeherazada... Şeherazada... încetează! spuse aspru, lar 
ea părea să nu-l audă. 

— E apă caldă în casă? 

— Ar trebui să fie, aga. Cazanele sunt foarte bune, dar nu 
au fost aprinse. 

— N-aveţi combustibil? 

— O, ar trebui să fie combustibil, aga. Vreţi să verific? 

— Da. Fă focul la cazane şi adu-ne ceva de mâncare. 

— Desigur, aga. Ce şi-ar dori Excelnţa Sa să mănânce? 
Lochart se stăpânea cu mult efort să nu-şi iasă din minţi, 
suspinele ei aducându-l în pragul nebuniei. 

— Orice. Nu, orez şi horisht, horisht cu carne de pui, 
spuse, corectându-se, denumirea unei mâncări obişnuite. 
Horisht de pui. 

— Cum doriţi, aga, dar bucătarul se mândreşte cu 
horishtul de pui şi-o să-i ia ore să pregătească ceva care să 
vă mulţumească. 

Bătrânul aşteptă politicos, plimbându-şi ochii de la Lochart 
la fată. 

— Atunci... atunci... Oh, pentru numele lui Allah, numai 
fructe! Fructe şi ceai. Orice fructe ai. 

Lochart nu mai putea suporta şi-o ridică pe Seherazada în 
braţe, urcă scările, trecu coridorul către camerele pe care 
le foloseau de obicei în această casă cu trei etaje, cu 
acoperiş plat, construită ca un palat, bogată şi plină de 
cotloane. Deschise uşa şi-o-nchise cu călcâiul. 

— Seherazada, ascultă-mă! Seherazada... Ascultă, pentru 
numele lui Dumnezeu, ascultă! 

Dar ea rămase sprijinită de el, bolborosind şi gemând. O 
duse în braţe până în încăperea cealaltă, unde aerul era 


stătut, ferestrele închise şi draperiile trase şi o forţă să stea 
pe patul nefăcut, apoi alergă în baia echipată modern - cea 
mai mare parte a instalaţiilor, cu excepţia toaletei. 

Nu era apă fierbinte. Apa rece curgea şi nu părea prea 
îngheţată. Găsi nişte prosoape, înmuie unul şi se întoarse 
înapoi cu inima strânsă dureros, ştiind că era la limita 
rezistenţei sale. Ea nu se mişcase. încercă să-i şteargă faţa, 
dar ea se opuse şi-ncepu să scuipe, strâmbându-se urât. Pe 
la colţurile gurii i se scurgea salivă. 

— Seherazada... Seherazada, draga mea! Pentru numele 
lui Dumnezeu! Dragostea mea! 

O ridică în braţe şi-o strânse la piept, dar nimic nu părea 
să ajungă până la ea. Numai gemetele persistente care îl 
împingeau din ce în ce mai mult către capătul răbdării. 

— Stăpâneşte-te! spuse cu glas tare, neputincios, şi se 
ridică în picioare, dar mâinile ei se agăţară de 
îmbrăcăminte şi încercară să-l tragă înapoi. 

— O, doamne, dă-mi putere! 

Îşi urmări cu privirea palma plesnind-o peste faţă. Pentru 
o clipă gemetele încetară. Se holbă la el neîncrezătoare, 
apoi ochii i se goliră din nou, bolboroseala reîncepu şi se 
agăţă iarăşi cu unghiile de hainele lui. 

— Doamne ajută-mă, spuse el zdrobit, apoi începu s-o 
izbească cu palma deschisă peste faţă, din ce în ce mai tare, 
încercând disperat să fie brutal, dar nu prea mult, apoi o 
rostogoli cu faţa în jos pe pat şi se porni s-o izbească cu 
putere peste fese până când palma începu să-l usture şi 
mâna să-l doară şi auzi ţipete care erau ţipete adevărate şi 
nu bolboroseli: 

— Tommyyyyy, opreşte-te! Tlommyyyy, te rog, lommyyy, te 
rog încetează, Tommyyyy! Mă doare! Ce-am făcut? Jur că 
nu m-am gândit la nimeni! Oh, Allah, Tommy, te rog 
înceteazăăăă! 

Se opri. Ochii-i erau înecaţi în sudoare, hainele răvăşite şi 
se lăsă să cadă gâfâind pe pat. Ea se zvârcolea de durere, 
cu obrajii şi fesele roşii, dar lacrimile ei erau lacrimi reale 


acum, iar ochii redeveniseră ochii ei, pe care îi cunoştea, şi 
mintea i se limpezise. 

— Oh, Tommyyyy, mă doaareee! M-ai bătu-uh-ut, suspină 
ca un copil pedepsit. De ce? De ce? Jur că te iubesc... N-am 
făcut nimic... nimic care să te rănească şi să te facă... să te 
facă să mă loveşti! 

Copleşită de durere şi ruşine că îl făcuse să se-nfurie, 
neînţelegând de ce, ştiind doar că trebuie să-l ajute să 
scape de furie, se târi de pe pat şi-i căzu la picioare, 
cerşindu-i iertare printre lacrimi. Şuvoiul lacrimilor se opri 
când mintea i se deschise în toată grozăvia realităţii şi 
ridică ochii către el. 

— O, Tommy, spuse ea printre suspine. Iata e mort... ucis... 
ucis de Gărzile Verzi... Ucis... 

— Da... da, draga mea... ştiu. O, ştiu, îmi pare rău! 

O ridică şi îşi amestecă lacrimile cu ale ei şi-o strânse 
puternic în braţe, transmiţându-i puterea lui, făcând-o să 
redevină ea întreagă, aşa cum şi ea îi dăduse din puterea ei 
şi-l făcuse să fie bărbat, apoi adormiră adânc, trezindu-se 
uneori, dar adormind din nou liniştiţi, umplându-se de viaţă, 
flacăra opaiţului aruncând umbre blânde. 

Se trezi chiar înainte de miezul nopţii. Îi surprinse 
privirea. Făcu un gest, încercând să se apropie ca să-l 
sărute, dar o opri un junghi de durere. 

— O, ţi-e bine? 

Braţele lui o înconjurară imediat.: Ah... ai grijă... lartă-mă! 
O, da... este... încercă să-şi privească spatele şi descoperi că 
era îmbrăcată cu haine murdare. Se strâmbă. 

— Oh, hainele astea... le rog să mă ierţi, dragul meu. Se 
ridică greoaie şi le smulse de pe ea, cu mişcări care-i 
trezeau dureri, ridică prosopul umed şi îşi şterse fata şi îşi 
frecă părul. Apoi, când se-apropie şi mai mult de lumină, 
văzu că unul din ochii ei era uşor vânăt, iar fesele pline de 
vânătăi. 

— Te rog, iartă-mă... Ce-am făcut... Ce-am făcut ca să te 
jignesc? 


— Nimic, nimic! zise el încurcat şi-i spuse în ce stare o 
găsise. 

Ea se holbă la el neîncrezătoare. 

— Tu spui că eu... Nu-mi amintesc nimic din toate astea... 
doar că mă... doar că mă băteai. 

— Îmi pare atât de rău, dar a fost singurul fel în care am 
putut... îmi pare atât de rău! 

— O, mie nu, mie nu! Dragul meu! 

Încercând să se adune, făcu un pas înapoi şi se aşeză 
grijulie pe pat, pe burtă. 

— Dacă nu erai tu... A fost voia lui Allah, dar dacă eram 
aşa cum spui... Ciudat. Şi nu-mi amintesc nimic... Nimic din 
clipa în care... 

Vocea îi tremură o clipă, apoi continuă, încercând să şi-o 
păstreze fermă: 

— Dacă n-ai fi fost tu, poate c-aş fi rămas nebună pe vecie! 

Se trase mai aproape şi-l sărută. 

— Te iubesc, iubitul meu! spuse în farsi. 

— Te iubesc, iubita mea! îi răspunse cuprins de dorinţă. 

După un moment, ea continuă cu o voce ciudată: 

— Tommy, cred că ceea ce m-a făcut să înebunesc... l-am 
văzut pe tata... l-am văzut ieri... cu o zi înainte... nu pot să- 
mi amintesc... Faptul că mort arăta atât de mic, atât de 
neînsemnat... Mort, cu toate găurile alea-n el, în faţă şi în 
cap... Nu-mi amintesc niciodată de el atât de mic. Dar ei l- 
au făcut să arate atât de mic. L-au luat... 

— Lasă, spuse el blând, văzând lacrimile gata să 
izbucnească din nou. Insha Allah! Nu te mai gândi la asta. 

— Sigur, bărbate, dacă spui tu, zise ea imediat, politicoasă, 
în farsi. Sigur că e voia lui Allah! Dar e important pentru 
mine să-ţi pot spune, să îndepărtez ruşinea că m-ai găsit în 
starea aceea. Aş vrea să-ţi spun... într-o zi. 

— Atunci spune-mi acum Şeherazada. Şi o să punem asta 
deoparte pentru totdeauna, îi răspunse la fel de oficial. Te 
rog, spune-mi acum. 


— Faptul că ei au făcut cel mai mare om din lumea mea - 
după tine... l-au făcut atât de insignifiant, fără nici un 
motiv... A fost întotdeauna împotriva Şahului, de câte ori 
putea, şi un mare sprijinitor al acestui mullah, Khomeini. 

O spunea liniştită şi auzi cuvântul mullah şi nu ayatolah 
sau imam, sau farmadeh şi ceva ca un avertisment îl 
străbătu. 

— L-au ucis pe tatăl meu fără nici un motiv. Fără judecată 
şi în afara legii şi l-au făcut mic. Au luat totul, ce avea el ca 
bărbat, soţ şi tată, ca prea iubit tată. „Voia lui Allah” ar 
trebui să spunem, şi-am să-ncerc, dar nu pot să cred că este 
ceea ce vrea Allah. S-ar putea să fie ceea ce vrea Khomeini. 
Nu?tiu. Noi, femeile, o să aflăm curând asta! 

— Ce... ce vrei să spui? 

— Peste trei zile, noi, femeile, o să facem o demonstraţie 
de protest. 'Toate femeile din Teheran. 

— Împotriva a ce? 

— Împotriva lui Khomeini şi a mullahilor care sunt 
împotriva drepturilor femeilor. Când ne vor vedea 
protestând fără chador, n-or să facă ceea ce e greşit. 

Lochart n-o asculta cu toată atenţia. Îşi amintea de ea aşa 
cum fusese cu câteva zile în urmă. Fusese oare numai cu 
câteva zile în urmă? Când începuse tot coşmarul ăsta? 
Seherazada cea atât de mulţumită de ea şi de portul 
chadorului, atât de fericită să fie doar soţie, nu modernă ca 
Azadeh. îi văzu ochii şi citi hotărârea şi ştia că îşi alesese 
locul. 

— Nu vreau să iei parte la demonstraţia asta: 

— Desigur. Da, bărbate, dar fiecare femeie din Teheran o 
să fie-acolo şi sunt sigură că nu vrei să fac de râs memoria 
tatălui meu în faţa reprezentanţilor ucigaşilor lui. Nu-i aşa? 

— E pierdere de vreme, spuse Lochart, ştiind că avea să 
piardă, dar obligat să continue. Mi-e teamă, dragostea mea. 
Un marş de protest al tuturor femeilor din Iran, sau din 
întreaga lume islamică, n-o să-l afecteze câtuşi de puţim pe 
Khomeini. Femeile din statul său islamic nu vor avea nimic 


în afară de ceea ce oferă Coranul, Nimic. Şi nici altcineva. E 
inflexibil. Nu stă în asta puterea lui? 

— Sigur că ai dreptate, dar noi o să demonstrăm în semn 
de protest şi-atunci Allah o să-i deschidă şi o să-i 
limpezească ochii. Aşa vrea Allah. Nu cum vrea Khomeini. în 
Iran avem felurile noastre de-a ne purta cu astfel de 
oameni, încercate de-a lungul istoriei. 

Îşi trecu braţele în jurul ei. 

Demonstrația nu e răspunsul, îşi zise. O, Seherazada, sunt 
atât de multe de hotărât, de spus, de discutat, şi-acum nu e 
vremea. Dar mai e Zagros şi un elicopter de scos din ţară. 
Însă asta îl lasă singur pe Mac la cârma corăbiei, daca e 
vreo corabie. Şi dacă l-aş lua şi pe el? Nu pot, decât cu 
forţa. 

— Seherazada, s-ar putea să trebuiască să fac un zbor, să 
duc un '212 în Nigeria. Ai veni şi tu? 

— Sigur, Tommy. Cât timp ai fi plecat? El şovăi. 

— Câteva săptămâni, poate mai mult. 

O simţi schimbându-se, în braţele lui, imperceptibil. 

— Când ai vrea să pleci? 

— Foarte curând, poate mâine. 

Ea se desprinse din îmbrăţişarea lui, fără să se depărteze. 

— N-aş putea s-o părăsesc pe mama. Cel puţin nu pentru 
un timp. E... e zdrobită de durere, lommy, şi... şi dac-aş 
pleca m-aş teme toată vremea pentru ea. După aceea maie 
şi sărmanul Meshang. El trebuie să se ocupe de afaceri. 
Trebuie să fie ajutat. Sunt atât de multe de făcut şi de 
supravegheat. 

— Ştii despre ordinul de confiscare? 

— Ce ordin? 

Îi spuse. Lacrimile-i umplură din nou ochii şi se ridică în 
picioare, uitându-şi pentru moment de durere. Privi 
îndelung flacăra lămpii şi umbrele pe care le arunca. 

— Atunci nu mai avem nici o casă. Nimic... Aşa a vrut 
Allah, spuse întunecată. 

Apoi, aproape imediat, pe un ton diferit: 


— Nu, nu aşa a vrut Allah. Aşa au vrut Gărzile Verzi. Acum 
va trebui să ne unim ca să salvăm familia, altfel tata ar fi 
înfrânt. Nu ne putem îngădui să-l ucidă şi după aceea să-l 
înfrângă. Asta ar fi groaznic. 

— Da, de acord, însă zborul ăsta ar rezolva problemele 
noastre pentru câteva săptămâni. 

— Da, ai dreptate, lommy, ca-ntotdeauna. Da, aş face-o 
dacă ar fi nevoie să plecăm, dar aici este casa noastră, încă, 
dacă nu chiar mai mult. Oricât de fericiţi o să fim aici. 
Dimineaţa am să trimit servitorii şi-am să aduc tot ce-i al 
nostru de la apartament. Ce-nseamnă câteva mărunţişuri, 
când avem casa asta şi pe noi? Am să aranjez totul. O, da, o 
să fim fericiţi aici! Dar furtul ăsta tace şi mai important ca 
noi să fim aici, să rezistam, să protestăm, să facem marşul, 
oh, mult mai important. 

Îi puse un deget pe buze când văzu că încearcă să 
vorbească. 

— Dacă trebuie, du-te în zborul ăsta şi... Desigur, trebuie 
să-ţi faci munca. Atunci, du-te, dragul meu, şi întoarce-te 
degrabă. în câteva săptămâni, Teheranul va fi normal şi bun 
din nou şi ştiu că asta este ce vrea Allah. 

O, da, îşi zise încrezătoare în sinea ei, fericirea acoperind 
durerea. Dar atunci voi fi în luna a doua şi Tommy va fi atât 
de mândru ele mine şi între timp va fi minunat să trăim aici, 
înconjurați de familie, tata răzbunat, casa plină de râsete 
din nou. 

— Toţi or să ne ajute, spuse, strecurându-se înapoi în 
braţele sale, atât de obosită, dar atât de fericită. O, Tommy, 
sunt atât de bucuroasă că suntem acasă. O să fie atât de 
minunat, lommy! 

Cuvintele ei deveniră din ce în ce mai încete în timp ce, 
valuri-valuri, o învăluia somnul. 

— O să-l ajutăm cu toţii... pe Meshang şi cei care au plecat 
or să se-ntoarcă... Mătuşa Annoush şi copiii... Or să ne- 
ajute... şi unchiul Valik... o să-l îndrume pe Meshang... 

Lochart n-avu puterea să-i spună. 


CAPITOLUL. 34 

DUMINICĂ 18 februarie 1979 

La palatul Hanului, în Tabriz; ora 3,13 noaptea. În 
întunericul încăperii scunde, căpitanul Ross deschise 
capacul de piele al ceasului său şi privi cifrele luminoase. 

— Totul e gata, Gueng? spuse în gurkali. 

— Da, sahib, şopti Gueng, bucuros că aşteptarea luase 
sfârşit. Cu multă prudenţă, amândoi se ridicară în tăcere de 
pe saltelele de paie întinse pe covoare vechi, urât 
mirositoare, aşternute pe podeaua din pământ bătătorit. 
Erau îmbrăcaţi şi Ross se duse la fereastră şi privi cu grijă 
afară. 

Santinela era ghemuită lângă uşă, dormind adânc, cu 
carabina în poală. La două sute de metri mai departe, 
dincolo de livezile şi clădirile acoperite de zăpadă, se afla 
palatul cu patru etaje al Hanilor Gorgoni. Noaptea era 
întunecată şi rece, cerul acoperit de câţiva nori, printre 
care se întrevedea strălucind din timp în timp haloul care 
înconjura luna. 

O să mai ningă încă, se gândi, apoi deschise încetişor uşa. 

Rămaseră amândoi acolo, cercetând întunericul cu toate 
simţurile. Nicăieri nici o lumină. Ross se apropie fără 
zgomot de santinelă şi îl scutură, dar omul nu se trezi din 
somnul provocat de drog, care avea să-l ţină cel puţin încă 
două ceasuri. Îl drogaseră cu multă uşurinţă, oferindu-i o 
bucată de ciocolată păstrată anume pentru acest scop în 
trusa lor de supravieţuire - o parte din ciocolată cu droguri, 
o parte cu otravă. încă o dată îşi concentra atenţia asupra 
nopții, aşteptând răbdător ca luna să dispară în spatele 
unui nor. Scarpină absent muşcătura unei gângănii ascunse 
în saltea. Era înarmat cu pumnalul kukri şi o grenadă. 

— Dacă suntem opriţi, Gueng, am ieşit la plimbare, îi 
spusese mai devreme. Mai bine ne lăsăm armele aici. De ce 
să avem kukri şi o grenadă? 

— E un vechi obicei gurka. E-o jignire adusă regimentului 
să umbli neînarmat. Mi-ar plăcea mai mult să ne luăm acum 


armele şi să ne strecurăm înapoi în munţi şi să ne croim 
drum către sud, sahib. 

— Dacă treaba de acum nu ţine, va trebui s-o facem. Dar 
e-un risc împuţit, spusese Ross. E un risc împuţit. O să ne 
prindă în cursă la loc deschis. Ăia încă ne mai vânează şi nu 
se lasă până nu ne prind. Nu uita că abia am reuşit s- 
ajungem până la ascunzătoare. Doar hainele ne-au mai 
salvat. 

După ambuscada în care fuseseră ucişi Vien Rosemont şi 
Tenzing, el şi Gueng dezbrăcaseră câţiva dintre atacatori şi- 
şi puseseră îmbrăcămintea tribală peste uniforme. Se 
gândiseră să-şi arunce uniformele cu totul, dar găsiseră că 
asta nu era o idee înţeleaptă. 

— Dacă ne prind, ne prind şi cu asta basta. Gueng rânjise. 

— Ca atare, ar fi mai bine să devii un bun hindu de-acum. 
Atunci, dac-o să ne ucidă, nu-i sfârşitul, ci un început. 

— Cum fac asta, Gueng? Să devin hindus? 

Zâmbi strâmb, amintindu-şi privirea perplexă a lui Gueng 
şi îndelunga ridicare din umeri, după care aranjaseră 
trupurile lui Vien Rosemont şi-a lui lenzing şi le lăsaseră 
unul lângă celălalt în zăpadă, după un vechi obicei al celor 
din munţi: „Acest trup nu mai înseamnă nimic pentru spirit 
şi, fiindcă spiritului îi este dat să renască, trupul este lăsat 
danie animalelor şi păsărilor, care sunt alte spirite ce se 
luptă cu propria lor kanna, în drumul lor către Nirvana, 
locul păcii cereşti”. 

În dimineaţa următoare îi zăriseră pe cei care-i urmăreau 
neobosiţi. când ieşiseră dintre dealuri, la periferiile 
Tabrizului, urmăritorii lor erau la abia o jumătate de milă în 
urma lor. Numai deghizarea îi salvase, îngăduindu-le să se 
piardă în mulţimea prin care treceau mulţi nomazi, la fel de 
înalţi ca şi el, cu aceeaşi ochi albaştri - şi mulţi dintre ei la 
fel de bine înarmaţi. 

Norocul îi însoţise şi mai departe şi el descoperise de la 
bun început uşiţa ascunsă din spatele garajului murdar, 
folosise numele lui Vien Rosemont şi omul de-acolo îi 


ascunsese. Abdullah Han venise în noaptea aceea, însoţit de 
gărzile lui, foarte agresiv şi suspicios. 

— Cine ţi-a zis să întrebi de mine? 

— Vien Rosemont - şi mi-a spus şi de locul ăsta. 

— Cine este acest Rosemont? Unde-i acum? 

Ross îi spusese ce se petrecuse în ambuscadă şi observase 
o schimbare în privirile omului, deşi rămăsese încă ostil. 

— De unde ştiu că-mi spui adevărul? Cine eşti? 

— Mai înainte de-a muri, Vien m-a rugat să vă las un 
mesaj. Delira şi suferea rău, dar m-a făcut să-l repet de trei 
ori ca să se-asigure. A zis: „Spune-i lui Abdullah Han că 
Peter vrea capul Gorgonei, iar fiul lui Peter e mai rău decât 
Peter. Se joacă cu caşul şi zerul*, ca şi tatăl, care-o să- 
ncerce să se folosească de Meduză ca să prindă Gorgona”. 

Văzuse privirile bătrânului luminându-se imediat, dar nu 
de bucurie. 

— Deci asta înseamnă ceva pentru domnia voastră! 

— Da, înseamnă că l-ai cunoscut pe Vien. Deci Vien e mort. 
Voia lui Allah! Dar e păcat. Vien era bun, foarte bun şi un 
mare patriot. Cine eşti? Care-ţi era misiunea? Ce faci în 
munţii noştri? 

Din nou şovăise, amintindu-şi că Armstrong îi spusese la 
pregătirea misiunii să nu se-ncreadă prea mult în acest 
bărbat şi totuşi Rosemont, în care el avusese încredere, 
spusese înainte de-a muri: „Poţi sa te-ncrezi în ticălosul ăsta 
bătrân cu ochii închişi. Eu am făcut-o de aproape zece ori şi 
nu m-a lăsat de izbelişte. Du-te la el, o să te scoată de-aici.” 

Abdullah Han zâmbise, tăietura gurii fiind la fel de crudă 
ca şi privirea. 

— Poţi să ai încredere în mine. 

— Cred că trebuie.? 

— Da. 

Dar nu prea mult, adăugase în sinea lui, urând cuvântul 
care costase milioane de vieţi, mai multe milioane de 
oameni libertatea şi, pe fiecare adult de pe Pământ, liniştea 
gândurilor într-o vreme sau alta. 


— Trebuia să neutralizez Sabalan, spusese şi-i istorisise ce 
se-ntâmplase acolo. 

— Allah fie lăudat! Am să dau de ştire lui Wesson şi Talbot. 

— Cui? 

— A, nu contează. Te duc în sud. Vino cu mine. Aici nu-i 
sigur. S-a dat alarma şi se oferă recompensă pentru doi 
sabotori englezi, doi duşmani ai Islamului. Cine eşti? 

— Ross, căpitanul Ross, şi acesta este sergentul Gueng. 
Cine erau oamenii care ne urmăreau? lranieni sau 
sovietici? Sau conduşi de sovietici? 

— Sovieticii nu operează pe faţă în Azerbaidjanul meu, nu 
încă. 

Buzele Hanului se răsuciseră într-un zâmbet ciudat. 

— Am o furgonetă afară. Intraţi iute acolo şi culcaţi-vă pe 
burtă în spate. O să v-ascund şi când o să fie sigur o să vă 
duc pe-amândoi înapoi la Teheran, dar va trebui să vă 
supuneţi poruncilor mele în cel mai mic amănunt. 

Asta fusese cu două zile în urmă. Dar apoi, sosirea 
străinilor ruşi şi a elicopterului schimbase totul. 

Luna trecu în spatele unui nor. 

Îl bătu pe Gueng pe umăr. Bărbatul cel scund dispăru în 
livadă. când semnalul Totul e-n ordine veni din noapte, îl 
urmă. Se acopereau reciproc, trecând unul în faţa celuilalt, 
mişcându-se foarte uşor, până când ajunseră la colţul aripii 
de nord a uriaşei case. Nu-ntâlniseră încă străji sau câini de 
pază, deşi Gueng văzuse nişte dobermani în lanţuri. Le fu 
uşor să urce o balustradă până la un balcon de la primul 
etaj. Gueng era în faţă. Străbătu în grabă jumătate din 
lungimea lui, trecând pe lângă înşiruirea de ferestre 
acoperite cu obloane către scara care urca la următorul 
balcon. Ajuns sus, se opri, încercând să-şi dea seama unde 
se află. Ross veni lângă el. Gueng arătă către al doilea rând 
de ferestre şi-şi scoase pumnalul, dar Ross scutură din cap 
şi-i făcu semn către o uşă laterală pe care-o observase 
adânc în umbră. Încercă minerul. Uşa scârţâi tare. Nişte 
păsări de noapte zbură tăcută ţipând în livadă, chemându- 


se. Amândoi bărbaţii priviră atenţi în direcţia de unde 
sosiseră păsările aşteptându-se să vadă o patrulă. Nu apăru 
nimeni. Încă un moment ca să se asigure, apoi Ross porni 
înainte înăuntru, cu sângele tensionat de valuri de 
adrenalină. Coridorul era lung, cu multe uşi de fiecare 
parte şi nişte ferestre către sud. 

În faţa celei de-a doua uşi se opri, încercând grijuliu 
minerul. Uşa se deschise fără zgomot şi el intră. Gueng îl 
urmă cu pumnalul scos şi grenada pregătită. 

Încăperea părea să fie o anticameră. Covoare, perne de 
sprijinit, mobilă şi canapele victoriene demodate. Două uşi 
se deschideau de acolo. Rugându-se să fi făcut alegerea 
bună, Ross deschise uşa cea mai apropiată, aflată pe colţul 
clădirii, şi intră. Draperiile erau trase. Doar o rază de lună 
se strecura într-o parte, arătându-le limpede patul şi 
bărbatul pe care-l căutau şi o femeie adormită acolo, sub 
plapuma groasă. 

Era omul care trebuia, dar nu se aşteptase la o femeie. 
Gueng închise uşurel uşa. Fără şovăire, trecură de fiecare 
parte a patului, Ross alegându-şi bărbatul şi Gueng femeia. 
Apăsară simultan batistele făcute ghem pe gurile celor 
adormiţi, ţinându-le cu de-ajunsă putere sub nas ca să-i 
împiedice să ţipe. 

— Suntem prieteni, pilotule! Nu ţipa! şopti Ross lângă 
urechea lui Erikki, necunoscându-i numele sau cine era 
femeia, ştiindu-l doar ca pilotul elicopterului. 

Văzu spaima profundă a trezirii bruşte transformându-se 
într-o furie oarbă, pe măsură ce somnul se risipea, şi 
mâinile uriaşe ridicându-se să-l sfâşie. Se feri de 
strânsoarea lor, apăsând ceva mai tare chiar sub nas, 
ţinându-l pe spate cu uşurinţă. 

— O să-ţi dau drumul. Nu ţipa, pilotule! Suntem prieteni, 
suntem englezi. Soldaţi englezi. Dă din cap dacă te-ai trezit 
şi-nţelegi. 

Aşteptă, apoi mai mult simţi decât văzu uriaşul 
încuviinţând din cap şi-i privi ochii. Ochii strigau primejdia. 


— 'Ţine-o bine, Gueng, până rezolvăm noi pe partea asta, 
spuse încetişor în gurkali, apoi către Erikki: Pilotule, nu te 
teme, suntem prieteni. 

Îi dădu drumul şi ţâşni deoparte când Erikki se-ntinse 
după el, apoi se răsuci în pat ca s-ajungă la Gueng, dar se 
opri împietrit. Lumina sclipea pe tăişul kukriului curbat, 
ţinut lângă gâtul ei. 

Ochii lui Azadeh erau larg deschişi şi îngheţase de spaimă. 

— Nu, las-o-n pace! spuse Erikki răguşit în ruseşte, zărind 
doar ochii orientali ai lui Gueng, gândindu-se, încă ameţit şi 
înspăimântat, că trebuie să fie unul dintre oamenii lui 
Cimtarga. 

Era încă buimac de somn, capul îl durea după orele de 
zbor, cele mai multe numai ghidându-se după instrumente, 
pe vreme proastă. 

— Ce vrei? Vorbeşte englezeşte. Eşti englez, nu-i aşa? 

— Nu, nu. Sunt finlandez. 

Erikki se holbă la Ross care era ceva mai mult decât o 
simplă siluetă în raza de lună. 

— Ce dracu vrei? 

— lartă-ne că te-am trezit aşa, pilotule spuse Ross dintr-o 
suflare, venind mai aproape, păstrându-şi vocea o şoaptă. 
Iartă-ne, dar trebuia să vorbesc cu tine în taină. E foarte 
important. 

— Spune-i ticălosului ăsta să-mi lase nevasta în pace. 
Acum! 

— Nevasta? O, da... da, desigur... iartă-mă! Ea n-o să ţipe? 
Te rog, spune-i să nu ţipe. 

Îl urmări pe bărbatul uriaş întorcându-se către femeia 
care stătea nemişcată sub. Pumnalul pregătit fără şovăire şi 
palma grea care-i acoperea gura şi îl văzu întinzând mâna 
greoi şi atingând-o, cu ochii pe kukri. Glasul lui era blând şi 
încurajator, dar nu vorbea engleză sau farsi, ci o altă limbă. 
În panică, Ross se gândi că era rusă şi asta îl descumpăni şi 
mai mult, aşteptându-se să dea peste un pilot englez al S-G 
fără cineva alături de el în pat, nu de un finlandez cu o soţie 


rusoaică şi se înspăimântă la gândui că îl trăsese pe Gueng 
după el într-o capcană. Ochii bărbatului se întoarseră către 
el şi-n ei se oglindea şi mai limpede primejdia. 

— Spune-i să-mi lase soţia în pace, spuse Erikki în engleză, 
încercând cu greu să se concentreze. N-o să ţipe. 

— Ce i-ai spus? A fost în ruseşte? 

— Da, a fost în ruseşte şi i-am spus: Ticălosul ăsta o să-ţi 
dea drumul peste o secundă. Nu striga. Apropie-te doar de 
mine. Nu te mişca repede, treci în spatele meu. Nu face 
nimic până nu săr la celălalt ticălos şi-atunci luptă-te cât 
poţi să-ţi aperi viaţa! 

— Eşti rus?! 

— Ţi-am spus că sunt finlandez şi mă obosesc foarte tare 
oamenii cu cuțite, noaptea. Englezi, ruşi, chiar finlandezi... 

— Eşti pilot pe elicopterele S-G? 

— Da. Grăbegşte-te şi dă-i drumul, oricine-ai fi, sau... Ross 
încă nu putea să-şi domine panica. 

— E rusoaică? 

— Soţia mea e iraniană. Vorbeşte ruseşte ca şi mine, spuse 
rece Erikki, mişcându-se uşor ca să treacă din îngustul 
fascicol de lumină a lunii în umbră. Treci în lumină, nu pot 
să te văd. Pentru ultima dată, spune-i nemernicului ăsta să-i 
dea drumul soţiei mele. Spune ce vrei, şi-apoi pleacă, ieşi 
afară! 

— lartă-mă pentru toate astea. Gueng, acum dă-i drumul 
femeii, adăugă în gurkali. 

Gueng nu se mişcă şi nici lama curbată. 

— Da, sahib, dar mai întâi ia pumnalul de sub perna 
omului. 

— Dacă întinde mâna după el, chiar dacă-l atinge doar, 
ucide-o. Eu mă ocup de el. Apoi spuse politicos în 
englezeşte: E okay. Ai un pumnal sub pernă. Te rog nu-l 
atinge. lartă-mă, dar dac-o faci mai înainte ca să fim cu toţii 
de acord... Ile rog, ai răbdare. Dă-i drumul, Gueng, spuse 
fără să-l scape din ochi pe pilot. Cu coada ochilor distinse 
trăsăturile vagi ale unui chip, părul lung, ciufulit, 


acoperindu-i pe jumătate obrazul, pijamalele de iarnă, 
groase, cu mâneci lungi, apoi ea trecu în spatele umerilor 
largi ai omului de lângă ea. 

Ross stătea cu spatele către lumină şi nu putu să vadă 
prea mare lucru. Doar ura din priviri, care se zărea chiar şi 
în întuneric. 

— Iartă-ne c-am pătruns ca nişte hoţi, în toiul nopţii. 
Scuze! spuse el, adresându-i-se. 

Ea nu-i răspunse. 

Repetă scuzele în farsi. Ea tot nu răspunse. 

— 'Te rog, cere-i iertare soţiei tale, în numele meu! 

— Vorbeşte englezeşte. Ce dracu vrei? 

Erikki se simţea mai bine c-o ştia acum în siguranţă, totuşi 
era foarte conştient de apropierea celuilalt bărbat cu 
pumnalul curbat. 

— Suntem un fel de prizonieri ai Hanului, pilotule, şi-am 
venit să te avertizez şi să-ţi cer ajutorul. 

— Să m-avertizezi despre ce? 

— L-am ajutat pe unul dintre căpitanii voştri acum câteva 
zile, Charles Petikin. 

Văzu că numele fusese recunoscut, aşa că se relaxa puţin. 
îi istorisi la iuţeală despre Doshan Tappeh şi despre atacul 
celor din SAVAK şi cum evadaseră, descriindu-l amănunţit 
pe Petikin, astfel ca să nu încapă vreo îndoială. 

— Charlie mi-a spus despre tine, spuse Erikki uluit, 
nemaitemându-se, dar nu şi că te-a lăsat lângă Bandar-e 
Pahlavi. Numai că nişte paraşutişti englezi l-au salvat din 
mâinile celor din SAVAK, care altfel i-ar fi zburat creierii. 

— L-am rugat să-mi uite numele. Eu, ăă... aveam o treabă. 

— Din fericire pentru Charlie, tu, noi... 

Ross zări femeia şoptind la urechea soţului ei, atrăgându-i 
atenţia. Bărbatul încuviinţă din cap şi-şi întoarse din nou 
privirile către el. 

— Tu poţi să mă vezi, eu nu, treci în lumină. Cât despre 
Abdullah... dac-aţi fi prizonierii lui, aţi fi legaţi în lanţuri sau 
în vreo temniţă, nu lăsaţi liberi prin palat. 


— Mi s-a spus că Hanul o să ne-ajute dacă dăm de necaz şi 
el a spus c-o să ne acundă pân-ar putea să ne ducă înapoi la 
Teheran. Între timp ne-a instalat într-o colibă mai ferită, la 
capătul celălalt al domeniului. O santinelă ne păzeşte 
permanent. 

— Să v-ascundă de ce? 

— Eram într-o misiune secretă şi ne urmăreau... 

— Ce misiune secretă? Tot nu te pot vedea, treci în lumină! 

Ross se mişcă, dar nu îndeajuns. 

— A trebuit s-aruncăm în aer nişte chestii secrete 
americane de radar, ca să nu cadă în mâinile ruşilor sau 
sprijinitorilor lor. 

— În Munţii Salpaâan? 

— Cum dracu' ştii de asta? 

— Mă forţează să pilotez pentru nişte ruşi şi alţii de 
stânga, care jefuiesc amplasamentele radar de lângă 
graniţă. Şi-apoi duc toată marfa la Astară, pe coastă. Unul 
dintre astea era o ruină, pe-coasta de nord a munţilor. N-au 
luat nimic de-acolo şi pân-acum restul n-a produs nimic 
care să merite, din câte ştiu eu. Zi-i mai departe! Să mă 
previi despre ce? 

— 'Te forţează? 

— Soţia mea e ostatica Hanului şi a sovieticilor în schimbul 
cooperării şi bunei mele purtări, spuse Erikki simplu. 

— Christoase! 

Mintea lui Ross lucra cu disperare. 

— Eu, ă... am recunoscut emblema S-G când te roteai pe 
deasupra şi-am venit să te-avertizez că aici sunt nişte 
sovietici. Au venit, aici dis-de-dimineaţă şi pun la cale 
răpirea ta, cu sprijinul binevoitor al Hanului - se pare că 
lucrează pe mai multe fronturi, e agent dublu. 

Zări uluirea lui Erikki. 

— Ai noştri ar trebui să afle asta repede. 

— Să mă răpească pentru ca să fac ce? 

— Nu ştiu exact! L-am trimis pe Gueng să dea o raită după 
ce a ajuns elicopterul tău. S-a strecurat printr-o fereastră 


din spate. Spune-le, Gueng! 

— A fost după ce-au prânzit, sahib, Hanul şi sovieticii, şi 
erau lângă maşina sovieticilor când au plecat. Eu eram în 
tufişuri, în apropiere şi-am putut s-aud bine. Vorbeau 
englezeşte. Sovieticul a spus: „Mulţumesc pentru 
informaţie şi pentru ofertă.” Hanul a spus: „Atunci ne-am 
înţeles. 'Totul, Patar!” Sovieticul a spus: „Da, am să 
recomand tot ceea ce vrei. Am să mă-ngrijesc ca pilotul să 
nu te mai deranjeze. Când o să termine aici, o să fie adus în 
nord”. 

Gueng se opri când Azadeh scoase un şuierat. 

— Da, memsahib! 

— Nimic. 

El se concentra, străduindu-se să-şi facă raportul cât mai 
desăvârşit. 

— Sovieticul a spus: „Am să mă-ngrijesc ca pilotul să nu te 
mai deranjeze. Când o să termine aici, o sa fie adus în nord 
definitiv”... 

Se gândi o clipă. 

— A, da, apoi a zis: „Mullahul n-o să-ţi mai facă necazuri şi- 
n schimb ai să-i prinzi pe sabotorii englezi pentru mine. În 
viaţă. Mi-ar plăcea în viaţă, dacă-i posibil”. Hanul a zis: „Da, 
o să-i prind, Patar.” 

— Nu, Piotr, spuse Azadeh cu mâna pe umărul lui Erikki. 
Numele lui e Piotr Mzytryk. 

— Christoase, murmură Ross, când totul căpătă înţeles. 

— Ce e? spuse Erikki. 

— Am să-ţi spun mai târziu. Termină, Gueng! 

— Da, sahib. Hanul a spus: „Am să-i prind, Patar, vii dacă 
pot. Ce primesc dacă sunt în viaţă?” 

Sovieticul a râs: „Orice. Dacă e realist. Şi eu?” Hanul a zis: 
„Am s-o aduc cu mine la următoarea vizită”. Sahib, asta e 
tot. După asta, sovieticul s-a urcat în maşină şi-a plecat. 

Azadeh se cutremură. 

— Ce-i? întrebă Erikki. 


— Vorbea de mine, spuse ea cu voce pierdută. Ross 
interveni: 

— Nu-nţeleg. 

Erikki şovăi, simţindu-şi capul ca prins într-un cerc de fier. 
Îi spusese că fusese chemată la prânz de către tatăl ei şi că 
Piotr Mzytryk o invitase la Tbilisi - „...şi pe soţul tău desigur, 
dacă e liber. Mi-ar plăcea tare mult să vă arăt ţinutul 
nostru” - şi cât de atent fusese sovieticul. 

— E... e ceva personal, n-are nici o importanţă, spuse. Se 
pare că mi-ai făcut un mare serviciu, cum aş putea să-l 
răsplătesc? 

Zâmbi obosit şi întinse mâna. 

— Mă numesc Yokkonen. Erikki Yokkonen, şi ea e soţia 
mea, AZ... 

— Sahib, şuieră prevenitor Gueng. 

Ross încremeni. Cealaltă mână a lui Erikki era sub pernă. 

— Nu mişca, spuse trăgând brusc kukriul din teacă. Erikki 
recunoscu tonul şi se supuse prudent. Ross trase perna, dar 
mâna nu se afla lângă pumnal. Lama sclipi în raza lunii. Se 
gândi un moment, apoi îl înapoie lui Erikki, cu minerul 
înainte. 

— lartă-mă, dar e mai bine să fii sigur. 

Scutură mâna întinsă, fermă şi simţi puterea enormă din 
ea. Îi zâmbi şi se-ntoarse uşor, primind pentru prima dată 
până atunci lumina pe chip. 

— Mă numesc Ross, căpitanul John Ross, şi-acesta e 
Gueng. 

Azadeh suspină şi ţâşni în picioare. O priviră cu toţii şi- 
acum Ross o văzu limpede pentru prima dată. Era Azadeh, 
Azadeh a lui, de-acum zece ani, Azadeh Gordon, aşa cum o 
ştia atunci, Azadeh Gordon din munţi, privindu-l nemişcată, 
mai frumoasă ea niciodată, cu ochii mai mari ca niciodată, 
ca şi atunci, un dar ceresc. 

— Dumnezeule, Azadeh, nu ţi-am văzut chipul! 

— Nici eu pe-al tău, Johnny! 


— Azadeh, Dumnezeule mare, se clătină Ross. Zâmbea cu 
toată faţa şi acelaşi lucru i se-ntâmpla şi ei. Şi-apoi îl auzi pe 
Erikki şi privi în jos şi-l văzu holbându-se la el, cu pumnalul 
uriaş în pumn şi un fior de teamă îi străbătu pe amândoi. 

— Eşti Johnny Ochi-frumoşi, spuse Erikki plat. 

— Da, da, sunt, am avut plăcerea de a-ţi cunoaşte soţia cu 
ani în urmă, cu mulţi ani în urmă. Dumnezeule mare, 
Azadeh, cât mă bucur să te văd! 

— Şieu, şieu! 

Mâna ei nu părăsise umărul lui Erikki. Erikki o simţea ca o 
arsură, dar nu se mişcă, vrăjit parcă de bărbatul din faţa 
lui. Azadeh îi spusese despre John Ross şi despre vara lor şi 
rezultatul acelei veri, că bărbatul nu ştiuse despre copilul 
ce fusese gata să se nască şi nici ea nu-ncercase vreodată 
să-l găsească şi să-i spună şi nici nu voia ca el să afle 
vreodată. 

— Vina a fost a mea, Erikki, nu a lui, îi spusese simplu. 
Eram îndrăgostită, abia împlinisem de câteva zile 
şaptesprezece ani şi el nouăsprezece, îi spuneam Johnny 
Ochi-frumoşi. Nu văzusem niciodată până atunci un bărbat 
cu asemenea ochi albaştri. Eram foarte îndrăgostiţi unul de 
celălalt, dar a fost doar dragostea unei veri. Nu ca a 
noastră, care va fi veşnică. A mea este şi, da, osămă 
căsătoresc cu tine dacă tata o să-mi îngăduie. O, da, îl 
implor pe Allah, dar numai dacă poţi să trăieşti mulţumit 
ştiind că odată, demult, cu foarte multă vreme în urmă, am 
devenit femeie. Trebuie să-mi promiţi, să-mi juri că poţi fi 
mulţumit ca bărbat şi soţ, căci poate într-o zi o să-l întâlnim 
şi-am să fiu fericită să-l întâlnesc, am să-i zâmbesc, dar 
sufletul meu va rămâne al tău, trupul meu al tău, viaţa mea 
a ta. Şi tot ceea ce am. Jurase după cum dorise ea. Cinstit şi 
cu tot sufletul, îndepărtând mulţumit îngrijorarea ei. 

Era un om modern şi înţelegător şi finlandez, nu fusese 
Finlanda întotdeauna o ţară a progresului? Nu fusese 
Finlanda a doua ţară din lume, după Noua Zeelandă, care 
dăduse femeilor dreptul la vot? Nu era îngrijorat. Deloc. 


Era doar trist că nu avusese grijă de ea, căci îi spusese de 
mânia tatălui ei, o mânie pe care-o putea înţelege. 

Şi-acum omul era aici. Suplu, puternic şi tânăr, mult mai 
aproape de dimensiunile ei decât el, mai aproape de vârsta 
ei decât el. Gelozia îl sfâşia. 

Ross încerca să se stăpânească, prezenţa ei dominându-l. 
Îşi desprinse ochii şi amintirile de la ea şi îşi întoarse 
privirile înapoi către Erikki. Putea să citească limpede în 
ochii lui. 

— Cu multă vreme în urmă ţi-am întâlnit soţia, în Elveţia. A 
fost la şcoală acolo, pentru o vreme. 

— Da, ştiu, spuse Erikki. Azadeh mi-a povestit despre tine. 
Sunt... sunteţi... este... E o întâlnire neaşteptată pentru noi 
toţi. 

Se ridică din pat, înălțându-se deasupra lui Ross, cu 
pumnalul încă în mână, şi toţi erau conştienţi de asta. De 
partea cealaltă a patului, Gueng ţinea încă pumnalul scos 
din teacă. 

— Deci, din nou, căpitane, din nou îţi mulţumesc pentru 
avertisment. 

— Ai spus că te-au forţat să pilotezi pentru sovietici. 

— Azadeh e ostatică pentru buna mea purtare, spuse 
simplu Erikki. 

Gânditor, Ross dădu din cap. 

— Nu poţi face multe dacă Hanul ţi-e potrivnic. Christoase, 
ce-ncurcătură! Mă gândeam că dacă ai fost şi tu ameninţat, 
ai putea şi tu să evadezi şi-ai putea să ne duci cu 
elicopterul. 

— Dac-aş putea aş face-o, da, desigur. Dar am douăzeci de 
santinele în jurul meu cât timp zbor şi Azadeh, soţia mea, şi 
cu mine suntem păziţi toată vremea cât suntem aici. Mai e 
un alt sovietic, îi zice Cimtarga, care e ca umbra mea, şi 
Abdullah Han e foarte grijuliu. 

Încă nu se hotărâse ce să facă cu omul ăsta, Ross. Trase cu 
ochiul la Azadeh şi înţelese că zâmbetul ei era curat, 
atingerea mâinii pe umăr sinceră şi că, limpede, omul nu 


mai însemna pentru ea nimic altceva decât un vechi 
prieten. Dar asta nu-i îndepărtă impulsul aproape copleşitor 
de a-şi ieşi din fire. Se strădui să zâmbească. 

— Trebuie să fim foarte prudenţi, Azadeh. Foarte! 

Simţise tresărirea sub palma ei când el pronunţase Johnny 
Ochi-Frumoşi şi ştia că, dintre toţi trei, doar ea putea să 
stăpânească această primejdie suplimentară. În acelaşi 
timp, gelozia lui Erikki, pe care el se străduia atât de mult s- 
o ascundă, o excita, ca şi admiraţia nedisimulată a fostului 
ei iubit. O, da, îşi zise, Johnny Ochi-Frumoşi, eşti mai 
minunat ca niciodată, mai suplu ca niciodată, mai puternic 
ca niciodată, mai excitant - cu pumnalul tău curbat, cu 
obrazul neras, hainele murdare şi mirosul bărbătesc! Cum 
de nu te-am recunoscut?! 

— Cu un moment în urmă, când am corectat pronunția 
omului ăsta din Patar în Piotr, a însemnat ceva anume 
pentru tine, Johnny. Ce anume? 

— Era un mesaj codificat pe care a trebuit să-l transmit 
Hanului, spuse Ross, conştient până la durere că ea îl 
stăpânea încă precum o vrajă. „Spune-i lui Abdullah Han că 
Peter - ăsta ar putea fi Patar sau Fitr al lui Gueng, sovieticul 
- că Peter vânează capul Gorgonilor şi fiul lui Peter este mai 
rău ca Peter. Fiul se joacă cu caşul şi zerul şi tot aşa şi tatăl, 
care va încerca să folosească Meduza ca să prindă 
Gorgona”. 

Azadeh spuse: 

— E uşor, Erikki? 

— Da, spuse Erikki cu gândurile aiurea. Dar de ce caş şi 
zer? 

— Să-ncercăm aşa, spuse ea înfierbântându-se: „Spune-i 
Iui Abdullah Han că Piotr Mzytryk, de la KGB, îi vrea capul; 
că fiul lui Mzytryk - să presupunem că e şi el din KGB -e 
mai rău decât tatăl său. Fiul se joacă cu caşul şi zerul”. 
Poate că asta înseamnă că fiul e-amestecat cu kurzii şi 
revolta lor care ameninţă puterea lui Abdullah Han din 
Azerbaidjan, că tatăl şi fiul sunt, de asemenea, implicaţi şi 


că „Piotr Mzytryk se va folosi de Meduză ca să prindă 
Gorgona”. Se gândi o clipă. 

— Ar putea fi asta o altă figură de stil care să însemne să 
folosească o femeie, poate chiar o femeie rea, ca să-l prindă 
pe tatăl meu? 

Ross rămase uluit. 

— Hanul, Dumnezeule, Hanul e tatăl tău? 

— Da, mi-e teamă că da. Numele meu de familie este 
Gorgon, spuse Azadeh, nu Gordon. Dar directorul de la 
şcoala de la Château d'Or mi-a spus din prima zi că cu greu 
aş putea purta un nume ca Gorgon. S-ar fi glumit pe seama 
mea până la insuportabil, aşa că trebuia să fiu doar Azadeh 
Gordon. Pentru mine a fost amuzant, iar directorul s-a 
gândit că era mai bine pentru mine dacă eram o simplă 
Azadeh Gordon şi nu fata unui Han. Erikki rupse tăcerea. 

— Dacă mesajul e corect, Hanul n-o să aibă deloc 
încredere în ticăloşii ăştia. 

— Da, Erikki, dar tatăl meu nu se încrede în nimeni, în 
nimeni, absolut în nimeni. Dacă tata joacă de ambele părţi, 
aşa cum crede Johnny, n-ai cum să ştii ce-o să facă. Johnny, 
cine ţi-a dat mesajul ca să i-l transmiţi? 

— Un agent CIA care spunea că pot să am încredere în 
tatăl tău cu ochii închişi! 

Erikki spuse cu subînţeles: 

— Am ştiut totdeauna că cei de la CIA sunt săriţi... 

— Ăsta era sănătos! spuse Ross, mai apăsat decât ar fi 
vrut. 

Îl văzu pe Erikki roşind şi zâmbetul femeii dispărând. Din 
nou tăcere. Mai dureroasă. Lumina din încăpere scăzu când 
luna trecu în spatele unui pâlc de nori. Se simțeau neliniştiţi 
în semiintuneric. Gueng, care doar privea şi asculta, simţea 
neliniştea crescând şi în tăcere se ruga la toţi zeii să-i apere 
de Meduză, diavolul păgân cu şerpi în loc de păr, despre 
care misionarii îi vorbiseră în prima sa şcoală din Nepal. 
Apoi, simţurile sale deosebite înregistrară apropierea 


primejdiei, şuieră un avertisment, se duse la fereastră şi 
trase cu ochiul afară. 

Două santinele înarmate, cu un doberman în lesă, se 
apropiau de scările din faţă. Ceilalţi erau la fel de nemişcaţi. 
Auziră santinelele tropăind în lungul terasei, câinele 
adulmecând şi trăgând de lesă, apoi îndreptându-se către 
uşa de-afară. Din nou o auziră trosnind. Oamenii intrară în 
clădire. Voci înfundate dincolo de uşa dormitorului şi 
răsuflarea câinelui adulmecând apoi lângă uşa anticamerei. 

Gueng şi Ross trecură de-o parte şi de alta a uşii cu 
pumnalele în mână. După un timp, santinelele se depărtară 
în josul coridorului, ieşiră din clădire şi coborâră din nou 
scările. Azadeh se foi nervoasă. 

— De obicei nu vin aici, niciodată! Ross şopti grăbit: 

— Poate că ne-au văzut venind aici. Ar fi mai bine să 
plecăm. Dacă auziţi focuri de armă, nu ne cunoaşteţi. Dacă 
mai suntem încă liberi la noapte, putem să venim aici, să 
zicem, chiar după miezul nopţii? Poate am putea face atunci 
vreun plan! 

— Da, spuse Erikki, dar veniţi mai devreme. Cimtarga m-a 
avertizat că s-ar putea să plecăm mai înainte de ivirea 
zorilor. Să fie în jur de unsprezece. Ar fi bine s-avem deja 
gata câteva planuri. Ieşirea de-aici o să fie foarte dificilă, 
foarte! 

— Cât timp o să lucrezi pentru ei până o să termini? 

— Nu ştiu. Poate trei sau patru zile! 

— Bun. Dacă nu luăm legătura cu tine, uită-ne! Okay! 

— Allah să te apere, Johnny, îi spuse Azadeh, neliniştită. 
Nu te-ncrede-n tatăl meu! Nu trebuie să-l laşi, pe el sau pe 
alţii, să pună mâna pe tine. 

Ross zâmbi şi zâmbetul lui lumină încăperea chiar şi 
pentru Erikki. 

— Nu-s probleme. Noroc tuturor! Făcu un semn de „nu-mi 
pasă” şi deschise uşa. În câteva secunde el şi cu Gueng 
dispărură la fel de tăcuţi precum veniseră. Erikki privi pe 
fereastră şi-i văzu doar ca pe nişte umbre, coborând 


treptele, remarcând cât de inteligent şi tăcut foloseau cei 
doi bărbaţi întunericul nopţii, invidiindu-l pe Ross pentru 
eleganța neglijentă a ţinutei şi mişcărilor. 

Azadeh stătea lângă el, cu un cap mai scundă, cu braţele 
în jurul mijlocului său, privind. După un moment, mâna lui îi 
cuprinse umerii. Aşteptară, pregătindu-se să audă strigăte 
şi focuri de armă, dar noaptea rămase netulburată. Luna 
ieşi din nori. Nici o mişcare, nicăieri. Trase cu coada 
ochiului la ceas. Era patru şi douazeci şi trei de minute. 
Privi cerul. Nu era nici un semn că s-ar apropia zorile. În 
zori trebuia să plece. Nu către coasta nordică a Munţilor 
Sabalan, dar către celelalte amplasamente radar, mai 
departe, către vest. Cimtarga îi spusese că CIA încă mai 
opera câteva amplasamente lângă graniţa turcă, dar că 
astăzi guvernul Khomeini ordonase închiderea şi 
evacuarea, intacte. 

— N-au să facă niciodată asta, spusese Erikki, niciodată! 

— Poate da, poate nu! Cimtarga râsese. În clipa în care 
primim ordine, tu şi cu mine o să zburăm acolo cu „nomazii” 
şi-o să-i grăbim. 

Matyer! Şi Matyer Johnny Ochi-Frumoşi, ajuns aici ca să 
ne complice vieţile. Totuşi, mulţumesc tuturor zeilor pentru 
avertismentul pe care 1-a adus. Ce pune la cale Abdullah 
pentru Azadeh? Aş ucide porcul ăla bătrân şi-aş isprăvi cu 
toate. Da, dar nu poţi! Am jurat pe zeii mei străvechi, un 
jurământ ce nu poate fi călcat, să nu m-ating de tatăl ei, aşa 
cum el însuşi a jurat pe Dumnezeu cel Unic să nu ne facă 
vreun rău - deşi o să găsească o cale ca să şi-l calce. Pot să 
fac la fel? Nu. Un jurământ e un jurământ. Ca cel pe care l- 
ai făcut în faţa ei, c-ai să poţi trăi mulţumit cu ea ştiind ce 
se-ntâmplase cu el - cu el - nu-i aşa? 

Mintea i se întunecă şi se bucură că se află în întuneric. 
Deci KGB-ul pune la cale răpirea mea. Dacă e un plan real, 
sunt gata. Azadeh - ce drăcie mai pune la cale Abdullah, 
acum, pentru ea? 


Şi iată că acest Johnny soseşte ca să ne tulbure pe toţi. Nu 
m-am gândit niciodată c-o să fie atât de arătos şi dur, nici 
un bărbat n-o să poată sta în calea lui. El cu împuţitul ăla de 
pumnal uriaş, pumnal pentru ucis. 

— Hai în pat, Erikki, spuse ea. E foarte rece, nu? 

Încuviinţă din cap şi o urmă, strecurându-se în 
aşternuturi, profund tulburat. 

Când se aflară din nou sub plapuma cea groasă, ea se 
ghemui la pieptul lui, îndeajuns ca să provoace o reacţie, 
dar îndeajuns ca să pară un gest normal, neafectat de 
NIMIC. 

— Ce nemaipomenit să fie el, Erikki! John Ross. Pe stradă 
cu siguranţă că nu l-aş fi recunoscut. O, a fost cu-atât de 
mult timp în urmă! Uitasem complet de el. Mă bucur atât de 
mult că te-ai căsătorit cu mine, Erikki! spuse cu vocea 
calmă şi iubitoare, sigură că în mintea lui transforma în 
pulbere vechea iubire. Mă simt atât de în siguranţă cu tine. 
De apărată. Dacă n-ai fi fost tu, aş fi murit de frică. 

O spunea de parcă aştepta vreun răspuns - nu aştept 
niciunul, dragostea mea, oftă în gând. 

Erikki o auzi oftând şi se-ntrebă ce-nsemna asta, simţindu- 
i căldura lângă trupul lui, urând furia care îl stăpânea. Era 
oare din pricină că îi părea rău că-i zâmbise fostului iubit 
aşa cum o făcuse? Sau e furioasă pe mine, poate că mi-a 
ghicit gelozia?! Sau e-ntristată că mi-am uitat jurământul 
sau mă urăşte pentru că-l urăsc pe acel bărbat? Jur că am 
să-l rup de ea... 

Azadeh visa. Ah, Johnny Ochi-Frumoşi, ce extaz am trăit în 
braţele tale, chiar şi prima dată când se spune că doare, 
dar nu a fost aşa! Doar o arsură care a devenit un şuvoi 
care mi-a luat şi mi-a dat viaţă, din nou, mai bună ca 
înainte, o, cu mult mai bună decât înainte. Şi-apoi Erikki. 

Era mult mai cald acum, sub plapumă. Mâna ei se întinse 
către coapsele lui. Îl simţi tresărind uşor şi-şi ascunse 
zâmbetul, sigură că îl pătrunsese căldura ei. Era atât de 
uşor să-l încălzească şi mai mult... Dar neînţelept, foarte 


neînţelept! Pentru că atunci ştia că el ar fi luat-o doar cu 
Johnny în faţa ochilor, ar fi posedat-o ca să se răzbune pe 
Johnny şi nu ca s-o iubească, poate chiar gândindu-se că în 
adâncurile ei ea se simţea vinovată şi încerca să-şi şteargă 
vinovăția. Oh, nu, dragostea mea! Nu sunt un copil prostuţ. 
Tu eşti cel vinovat, nu eu. Şi deşi ai fi mai tare decât de 
obicei şi mai dur, ceea ce de obicei mi-ar mări plăcerea, de 
data asta nu s-ar întâmpla aşa, pentru că, îţi place sau nu, 
m-aş opune chiar mai mult decât tine, prea conştientă de 
cealaltă dragoste a mea. Aşa că, dragul meu, e de zece ori 
mai bine să aşteptăm până în zori. până atunci, dragul meu, 
dacă am noroc, ai să te convingi singur că greşeşti să-l 
urăşti şi să fii gelos şi-ai să fii din nou Erikki al meu. lar 
dacă nu, atunci am să încep din nou. Sunt zece mii de feluri 
de a vindeca bărbatul meu. 

— Te iubesc, Erikki! spuse şi sărută pânza care-i acoperea 
pieptul. 

Se-ntoarse cu spatele, sprijinindu-şi spatele de el, şi se 
cufundă în somn, zâmbind. 

CAPITOLUL 35 

La Baza Aeriană Kowiss; ora 8,11 dimineaţa. Freddy Ayre 
izbi cu pumnul în masă: 

— Nu, pentru Dumnezeu! Ai auzit ordinele lui Mclver: 
dacă Starke nu se întoarce până-n zori, toate zborurile sunt 
anulate. E trecut de opt şi Starke nu s-a întors, aşa că 
toate... 

— Ai să te supui ordinelor mele strigă la el Esvandiary, 
managerul IranOiL glasul lui stârnind ecouri în cuprinsul 
bazei. 'Ţi-am ordonat să livrezi un nou rezervor de noroi şi 
țevi pentru contractul Guerney la sonda... 

— Nimic nu zboară până când nu se întoarce căpitanul 
Starke! se răsti Ayre. 

Se aflau pe câmpul de zbor, lângă cele trei '212 pe care 
Esvandiary le pregătise pentru operaţiile din ziua aceea. 
Cei trei piloţi echipați şi gata din zori, restul personalului 
străin urmărindu-i cu diferite grade de nervozitate sau 


mânie. În jurul lor se afla încărcătura unui camion de 
membri ai Gărzilor Verzi şi militari, ostili, de la baza 
aeriană, care abia sosiseră cu Esvandiary. Patru dintre 
oamenii lui Zataki stăteau pe vine lângă elicoptere, dar 
niciunul dintre ei nu mişcase de când izbucnise cearta, deşi 
toţi îi priveau atent. 

— Toate zborurile sunt anulate! repetă Ayre. Furios, 
Esvandiary strigă în farsi: 

— Străinii ăştia refuză să se supună ordinelor legitime ale 
lui lranOill. 

Un murmur de furie trecu printre sprijinitorii săi, armele 
se îndreptară către piloţi şi el împunse cu degetul către 
Ayre: 

— Au nevoie de-un exemplu! 

Fără nici un fel de avertisment, mâini brutale îl înşfăcară 
pe Ayre şi bătaia începu. Unul dintre piloţi, Sandor Petrofi, 
ţâşni înainte şi interveni, dar fu îmbrâncit, alunecă şi fu 
aruncat înapoi către ceilalţi, cu şuturi, rămânând neajutorat 
sub ameninţarea armelor. 

— Opriţi-vă! strigă Tăticu Kelly, căpitanul cel înalt, cu fata 
ca de cretă. Lăsaţi-l în pace! O să zburăm. 

— Bun. 

Esvandiary le spuse oamenilor să înceteze. Îl traseră pe 
Ayre în picioare. 

— Daţi drumul la toate misiunile! Imediat! 

Când aparatele fură în aer, dădu drumul piloților, 
avertizându-i grosolan: 

— N-o să mai fie nici un fel de răscoală împotriva Statului 
Islamic. Pe Allah! Toate ordinele de la IranQil vor fi duse la 
îndeplinire imediat! 

Foarte mulţumit că înăbuşise răscoala, aşa cum îi 
promisese comandantului bazei, intră cu paşi mari în biroul 
principal, străbătu coridorul până în biroul lui Starke, pe 
care îl ocupase forţat, şi se aşeză la fereastră, 
supraveghindu-şi domeniul. 


Văzu două elicoptere depărtându-se şi cel de-al treilea 
planând la şase metri deasupra rezervorului de noroi, aflat 
la o sută de metri mai departe, aşteptând echipa de la sol să 
agate cârligul de marele inel de oţel, sudat la capătul 
cablurilor metalice care formau legătura. 

În faţa biroului, Ayre, înconjurat de ceilalţi străini, era 
doftoricit de doctorul Nutt. 

Ticălos împuţit! îmi face prea multe necazuri, se gândi 
Esvandiary şi aruncă o privire scurtă la ceas, admirându-l. 
Era un Rollex de aur pe care-l cumpărase pe piaţa neagră 
în acea dimineaţă, aşa cum merita statutul său îmbunătăţit, 
cu banii primiţi peşcheş de la un bazaari care dorea ca fiul 
său să facă parte din IranOil. 

— Aveţi nevoie de ceva, Excelenţă? întrebă onctuos 
Pavoud, din uşă. Pot să adaug felicitările mele felului în care 
îi stăpâniţi pe străini? De ani de zile aveau nevoie de o 
bătaie bună, care să-i pună la locurile lor. Cât de-nţelept aţi 
fost! 

— Da. De-acum înainte, lucrurile aici or să meargă ca 
unse. În clipa în care apare o problemă, oricine e 
responsabil va fi pedepsit ca exemplu. Slavului Allah că fiul 
ăla de căţea, Zataki, pleacă cu derbedeii lui la Abadan peste 
o oră. 

— Acesta este unul dintre zborurile care or să plece la 
vreme, Excelenţă! 

Amândoi bărbaţii râseră. 

— Da. Adu-mi nişte ceai, Pavoud. 

Esvandiary neglija deliberat politeţea obişnuită şi băgă de 
seamă că umilinţa omului se adânci. Privi din nou pe 
fereastră. Doctorul Nutt cosea rana de deasupra ochiului 
lui Ayre. 

Mi-a făcut plăcere să văd cum îl băteau pe Freddy, se 
gândi. Da, da, mi-a făcut. 

În vântul rece, doctorul Nutt îl înfăşurase pe Ayre cu o 
pufoaică. 

— Ar fi bine să vii până la infirmerie, flăcăule. 


— E-n regulă, zise Ayre, simțind dureri în tot corpul. Nu 
cred... nu cred că s-a zdrobit ceva. 

— Ticăloşii, spuse cineva. Freddy, ar fi bine să ne gândim 
cum dracu ieşim de-aici. Eu o să fiu în primul avion. N-am 
de gând să mai risc. 

Priviră cu toţii în sus când motoarele elicopterului ce plana 
deasupra rezervorului de noroi. Îşi accentuară ritmul. 
Ridicarea unei astfel de încărcături grele era o operaţiune 
delicată, în special pe un asemenea vânt, dar nu era o 
problemă pentru un profesionist ca Sandor. Cârligul nimeri 
din prima încercare şi, în clipa în care echipa de la sol 
rămase cu mâinile libere, el mări puterea, motoarele 
gemură pe un ton mai înalt, preluând greutatea, apoi 
elicopterul şi încărcătura se ridicară la cer. Santinela de pe 
scaunul de lângă Sandor flutură din mână înfierbântat, ca şi 
celălalt din cabină. 

— Merge bine, căpitane! Fără grijă! auzi Sandor în căşti 
vocea lui Wazari, aflat în turn, şi măsură distanţa, câştigând 
înălţime, coordonându-şi perfect mâinile şi picioarele, 
nevăzând altceva decât figura lui Esvandiary la fereastra 
biroului, încă înnebunit de bătaia sălbatică pe care o 
primise Ayre, de prea mulţi oameni înarmaţi, la ordinul unui 
laş. II adusese înapoi în timp, la alte bătăi pe care fusese 
forţat să le privească, pe vremea când era copil, la 
Budapesta, în timpul revoluţiei ungare. 

— E okay, HFD, dar prea aproape, îl avertiză vocea lui 
Wazari. Eşti cam aproape, ia-o spre sud. 

Sandor mări turaţia, mişcându-se către turnul care se 
ridica deasupra clădirilor biroului. 

— Încărcătura stă bine? întrebă. Se simte ciudat! 

— Pare-n regulă, nu-ţi face griji... dar ia-o spre sud când te 
ridici. Totul e cinci cu cinci... la-o spre sud, mă auzi? 

— Eşti sigur? Pentru Dumnezeu, parcă alunecă cu toate... 


Indicatorul atinse marcajul de treizeci de metri. Chipul lui 
Sandor se înăspri şi mâna împinse manşa brusc spre 
dreapta, aplicându-i în acelaşi timp aparatului o rotaţie 
bruscă în acelaşi sens. Elicopterul se legănă ameţitor, 
paznicul de pe scaunul de lângă el fu dezechilibrat, izbindu- 
se de uşă, apoi îl înşfacă pe Sandor, încercând să se 
echilibreze, şi izbi comenzile. Din nou Sandor corectă prea 
mult, înjurând paznicul, ca şi cum omul împietrit de groază 
ar fi fost o adevărată pacoste. Pentru moment se părea că 
balansul puternic avea să doboare elicopterul din zbor, apoi 
Sandor împinse santinela înspăimântată într-o parte. 

— Mayday! încărcătura scapă! strigă, făcându-se că nu-l 
aude pe Wazari, cu ochii concentrați dedesubt, uitând de 
orice altceva în afară de nevoia de răzbunare, încărcătura 
alunecă! 

Trase de maneta de eliberare a încărcăturii, cârligul se 
deschise, rezervorul de oţel plonja din cer direct pe birouri. 
O tonă şi jumătate de oţel trecu prin acoperiş, pulverizând 
rafturi şi pereţi şi sticlă şi metal şi mese, zdrobind întregul 
colţ, şi rămase nemişcat, sprijinindu-se în rămăşiţele unui 
perete interior. 

O tăcere îngrozită cuprinse întreaga tabără vreme de 
câteva clipe, apoi urletul motoarelor umplu cerul când, 
eliberat brusc de greutate, elicopterul ţâşni în sus, abrupt, 
scăpat de sub control. 

Reflexele lui Sandor se luptară cu comenzile, dar mintea 
lui era nepăsătoare dacă avea să le stăpânească sau nu, 
dac-avea să aterizeze sau nu, ştiind doar că se răzbunase 
pe o brută. Lângă el, paznicul vomita şi căştile erau pline cu 
„ Lisuse Christoase, Lisuse Christoase” venind din turn. 

— Christoase! Fereşte! strigă cineva când elicopterul se 
răsuci, năpustindu-se spre ei. 

O rupseră la fugă, împrăştiindu-se în toate direcţiile, dar 
reflexele lui Sandor opriră motoarele şi reuşi o imposibilă 
aterizare forţată. Patinele tăiară zăpada de deasupra ierbii 
de la marginea peluzei, nu se agăţară şi elicopterul alunecă 


înainte, ca să se oprească apoi, neatins, patruzeci de metri 
mai departe. 

Ayre ajunse primul la cabină. Deschise uşă cu o smucitură. 
Sandor era alb ca hârtia şi privea prostit drept înainte. 

— Încărcătura a alunecat... spuse răguşit. 

— Da, fu tot ce putu spune Ayre, ştiind că-i o minciună. 

Ceilalţi ajunseră la ei şi-l ajutară pe Sandor, ale cărui mâini 
şi picioare tremurau moale, nestăpânite, să coboare din 
cabină. În spatele lui, lângă clădire, Ayre văzu Gărzile Verzi 
holbându-se la dezastru, apoi Pavoud şi celălalt funcţionar 
ieşind cu paşi mici pe uşa din faţă, în stare de şoc, privind 
colţul unde stătuse până atunci Esvandiary şi care acum era 
un morman de resturi. 

Doctorul Nutt îşi făcu loc cu coatele prin mulţime, 
grăbindu-se către ruine, în timp ce Wazari cobora pe scara 
de incendiu din turn, care era răsucit primejdios, atârnând 
înclinat pe jumătate deasupra clădirii. 

— Christoase, îşi zise Ayre, Wazari trebuie c-a văzut totul! 

Îngenunche lângă prietenul lui. 

— E-n regulă, Sandy? 

— Nu, spuse Sandor tremurând. Cred c-am înnebunit. Nu 
m-am putut opri. 

Wazari îşi croi drum printre oameni către cabină. 

Încă cuprins de panică la vederea rezervorului, 
năpustindu-se către el, ştiind că pilotul îi neglijase deliberat 
instrucţiunile. 

— Eşti nebun, fir-ai al dracului! explodă, acoperind 
zgomotul motoarelor ce se opreau. 

Ayre îşi ieşi din fire. 

— La dracu, încărcătura a alunecat! l-am văzut cu toţii, ca 
şi tine! 

— Sigur că da, ce dracu, am văzut şi eu la fel de bine ca şi 
tine! 

Ochii lui Wazari jucau nebuneşte încolo şi-ncoace, căutând 
Gărzile Verzi, dar niciunul nu era în apropiere, apoi îl zări 
pe Zataki apropiindu-se dinspre unul dintre bungalowuri. 


Spaima lui crescu. Era încă învineţit rău de la bătaia pe 
care i-o dăduse Zataki, avea nasul zdrobit şi gura încă plină 
de durere, acolo unde îi fuseseră smulşi trei dinţi. Şi ştia că 
avea să recunoască orice ca să ocolească o altă bătaie. 
Îngenunche lângă Sandor, trăgându-l pe Ayre cu el. 

— Ascultă, şopti disperat. Juri pe Allah c-ai să mă ajuţi? 
Promiţi! Da? 

— Am spus c-am să fac tot ce pot! 

Furios, Ayre-şi smulse braţul, aplecarea provocându-i 
dureri foarte mari. Se îndreptă de spate şi se trezi privindu- 
| pe Zataki în faţă. Gestul neaşteptat îl înfiora. Şi ochii. 
Toată lumea se trăsese înapoi. 

— Pilotule! Ai făcut asta ca să-l ucizi pe Esvandiary, nu-i 
aşa? 

Sandor îl privi lung din zăpadă. 

— Încărcătura a alunecat, colonele! 

Zataki îşi mută privirea spre Ayre, care-şi aminti ce-i 
spusese doctorul Nutt despre acest om, simţindu-şi propriul 
cap şi măruntaiele crăpând de durere, durere în tot corpul. 

— Operaţiunea e dificilă. Vântul e de vină. Încărcătura a 
alunecat. A fost voia lui Allah, Excelenţă! 

Wazari se dăduse înapoi un pas când Zataki se-ntoarse 
către el. 

— E-adevărat, Excelenţă, spuse imediat. Sus, vântul bate 
în rafale. 

Ţipă când pumnul lui Zataki îl lovi în stomac şi se ghemui 
de durere, apoi Zataki îl înşfacă şi-l izbi de elicopter. 

— Acum, spune-mi adevărul, scârbă! 

— E adevărul, scânci Wazari, abia în stare să vorbească 
din pricina greţii. E adevărul, a fost Insha Allah. 

Văzu pumnul lui Zataki pregătindu-se din nou şi ţipă într- 
un amestec bâlbâit de farsi şi engleză: 

— Dacă mă loveşti, am să spun orice vrei, orice, nu pot să 
mai îndur altă bătaie şi jur orice vrei, orice! Dar încărcătura 
a alunecat, pe Allah, încărcătura a alunecat! 

Zataki îl privi lung. 


— Allah o să te-aşeze în cazanele clocotite pentru restul 
veşniciei dacă ai jurat mincinos în urnele lui! Juri c-a fost 
numai voia lui Allah? Că încărcătura a alunecat? Juri că a 
fost voia lui Allah? 

— Da, da, jur! 

Wazari tremura neajutorat în încleştarea lui. Încercă să-şi 
păstreze privirile nevinovate, ştiind că singura lui şansă de 
supravieţuire ţinea de Ayre, dacă se dovedea preţios pentru 
el. 

— Jur pe Allah şi pe Profet c-a fost un accident. A fost... a 
fost voia lui Allah! Lnsha Allah. 

— Voia lui Allah, încuviinţă Zataki şi-i dădu drumul. Wazari 
alunecă în zăpadă, vomând. Toţi ceilalţi începură să-i 
mulţumească lui Dumnezeu sau Joss sau Cerului sau karmei 
că, pentru moment, criza trecuse. Zataki împunse cu 
degetul către ruine. 

— Scoateţi de-acolo ce-a mai rămas din Esvandiary. 

— Da, da, imediat, spuse Ayre. 

— Dacă nu se-ntoarce căpitanul, o să mă duci dumneata 
pe mine şi pe oamenii mei la Bandar-e Delam! 

Zataki se depărta. Gărzile Verzi plecară cu el. 

— Christoase! murmură cineva. 

Toţi erau aproape bolnavi de uşurare. Îi ajutară pe Sandor 
şi pe Wazari să se ridice în picioare. 

— E-n regulă, sergent? întrebă Ayre. 

— Nu, la dracu', nu! 

Wazari scuipă iarăşi. când observă că Gărzile Verzi se 
depărtaseră cu Zataki, faţa lui se strâmbă de ură. 

— Ticălosul! Sper să-l ia dracu! 

Ayre îl trase pe Wazari deoparte şi-şi cobori vocea. 

— N-am să uit c-am spus c-am să-ncerc să te-ajut! Zataki 
pleacă. O să fie-n regulă. N-am să uit! 

— Nici eu, spuse slab Sandor. Mulţumesc, sergent! 

— Îmi datoraţi afurisitele voastre de vieţi! spuse tânărul şi 
scuipă din nou, simţindu-şi genunchii moi şi pieptul arzând. 


Ai fi putut să mă omori şi pe mine cu împuţitul ăla de 
rezervor! 

— lartă-mă! 

Sandor întinse mâna. Wazari o privi, apoi îl privi în ochi. 

— Am să-ţi strâng mâna când o să scap teafăr din ţara asta 
împuţită. 

Plecă şchiopătând. 

— Freddy! 

Doctorul Nutit îi făcea semne de lângă dărâmături, unde, 
cu câţiva mecanici, ridica panouri şi resturi. Gărzile Verzi 
stăteau înjur, privind. 

— Dă-ne o mână de ajutor aici, vrei? 

Toţi se duseră să ajute, niciunul dintre ei nedorind să fie 
primul care să-l vadă pe Esvandiary. Il găsiră prăbuşit într-o 
nişă, sub unul dintre colţurile rezervorului. Doctorul Nutt 
se strecură lângă el, examinându-l cu multă greutate. 

— Trăieşte! strigă şi stomacul lui Sandor se revărsă. 

Săriră cu toţii să ajute la îndepărtarea ultimelor aşchii de 
panouri şi resturi din biroul lui Starke şi-l traseră uşurel 
afară. 

— Cred că e teafăr, spuse doctorul răguşit. Duceţi-l la 
infirmerie. Are un cucui urât în cap, dar membrele par 
întregi şi nimic nu-i zdrobit. Aduceţi careva o targa! 

Oamenii se grăbiră să-i dea ascultare, simțind de parcă un 
văl negru ar fi fost tras de deasupra lor, toţi urându-l pe 
Barosanu, dar toţi sperând să fie teafăr. 

Nebăgat în seamă, Sandor se strecură în spatele clădirii, 
atât de uşurat că-i venea să plângă şi vomă îndelung. Când 
se-ntoarse, numai Ayre şi Nutt aşteptau. 

— Sandy, ar fi bine să vii şi tu! Lasă-mă să-ţi dau ceva uşor, 
spuse Nut. Acum avem un afurisit de salon cu răniţi! Cu 
asta ne-am ales! 

— Eşti sigur că Barosanii e teafăr? 

— Foarte sigur! 

Ochii doctorului erau apoşi, albastru palid şi uşor injectaţi. 


— Ce s-a întâmplat? Ce n-a mers cum trebuie, Sandy? 
întrebă în şoaptă. 

— Nu ştiu, Doc! Tot ce-am vrut a fost să scap de ticălosul 
ăla şi, la vremea aia, să-i trântesc în cap rezervorul părea 
cea mai bună cale de-a o face. 

— Ştii că asta ar fi însemnat crimă? Stingherit, Ayre spuse: 

— Doctore, nu crezi c-ar fi mai bine s-o lăsăm aşa? 

— Nu, nu, nu cred! Vocea lui Nutt se aspri. 

— Sandy, ştii că asta ar fi fost o încercare deliberată de a 
ucide? 

— Da. 

Sandor îl privi în ochi fără să clipească. 

— Da, înţeleg asta şi-mi pare rău. 

— Îţi pare rău că nu e mort? 

— Jur pe Dumnezeu, doctore! Mulţumesc Domnului că e-n 
viaţă. Încă mai cred că s-a înrăit şi-a devenit o bestie şi tot 
ce urăsc mai mult şi nu pot să-l iert, pentru... pentru că a 
ordonat să-l bată pe Freddy, dar asta nu-i o scuză pentru 
ce-am făcut. Am făcut o nebunie şi nu poate fi iertată şi 
mulţumesc într-adevăr lui Dumnezeu că trăieşte! 

— Sandy, îi spuse Nutt cu vocea şi mai coborâtă, ar fi bine 
să nu pilotezi o zi sau două. Ai fost împins dincolo de 
margini. N-ai de ce să te-ngrijorezi, flăcăule, câtă vreme 
înţelegi asta. Dar ia-o uşurel o zi sau două. Ai s-o cam tragi 
la noapte, dar nu-ţi face griji! Şi tu, Freddy. 

Sigur că toate astea rămân între noi trei şi încărcătura a 
alunecat. Am văzut-o cu ochii mei. 

Îndepărtă firele de păr aruncate de vânt în joacă peste 
chelie. 

— Viaţa-i ciudată, foarte ciudată! Dar să rămână între noi 
trei. Dumnezeu a fost cu noi astăzi, Sandy, dacă există aşa 
ceva. 

Se îndepărtă, semănând mai mult ca niciodată cu un vechi 
sac de cartofi. Ayre îl privi un timp. 

— Doctorul are dreptate, ştii, am fost al dracului de 
norocoşi! atât de-aproape de un dezastru. atât... 


Se auzi un strigăt şi ridicară privirile. Unul dintre piloţii de 
lângă poarta principală strigă din nou şi arătă cu degetul. 
Inimile tresăriră. Starke se apropia pe drum, venind 
dinspre oraş. Era singur. Cât puteau vedea, părea neatins şi 
păşea mândru. Făcură semne înfierbântaţi şi el le răspunse. 
Cuvântul se răspândi în tabără ca fulgerul. Ayre pornise 
deja în fugă în întâmpinarea lui, uitând de durere. 

Poate că-n definitiv e un Dumnezeu în ceruri, se gândea 
vesel. 

CAPITOLUL. 36 

La Lengeh; ora 2,15 după-amiază. Scragger făcea plajă pe 
o plută mare, ancorată la o sută de metri depărtare de 
țărm, de care era legată o mică barcă de cauciuc. Pluta era 
făcută din scânduri groase, legate împreună pe butoaie 
goale de petrol. În bărcuţă se aflau unelte de pescuit şi un 
radiotelefon, iar sub ea atârna un minciog solid ce 
adăpostea o duzină de peşti pe care el şi Willy 
Neurchtreiter - alt pilot - îi prinseseră până atunci pentru 
cină, Golful abundând în creveţi, macrouri spaniole, ton, 
cod şi duzini de alte specii. 

Willy înota leneş în apele calde şi puţin adânci din 
apropiere. Baza lor se afla pe țărm - o jumătate de duzină 
de rulote, o bucătărie, dormitoare pentru personalul 
iranian, o rulotă pentru birouri de care era ancorat turnul 
antenei de radio, hangare cu spaţiu pentru o duzină de '212 
şi 206. Personalul din momentul acela consta din cinci piloţi 
- inclusiv el - şapte mecanici, cincisprezece funcţionari 
iranieni, lucrători cu ziua, bucătari şi servitori şi managerul 
IranOil, Kormani, acum bolnav. Din ceilalţi piloţi, doi erau 
englezi şi ultimul, Ed Vossi, american. 

La bază se aflau acum trei '212 - dar pentru moment nu 
era de lucru decât pentru unul singur - şi două Jet Ranger 
206 care nu prea aveau nici ele ce face. În afară de 
consorțiul francez, cu contractele de la Siri ale lui George 
de Plessey, toate celelalte contracte fuseseră anulate sau 
temporar suspendate, până la sfârşitul tulburărilor. 


Circulau încă zvonuri de tulburări serioase la marea bază 
navală de la Bandar-e Abbas, către est, şi de lupte 
desfăşurate de-a lungul întregii coaste. 

Cu două zile în urmă, necazurile atinseseră pentru prima 
dată şi baza lor. Acum aveau un komiteh permanent de 
Gărzi Verzi, poliţie şi-un mullah. 

— Ca să vă apărăm baza împotriva celor de stânga, 
Excelenţă căpitan. 

— Dar, Excelenţă mullah, prietene, n-avem nevoie de 
protecţie! 

— Voia lui Allah! Dar instalaţiile noastre de pe insula Siri 
sunt vitale şi-au fost atacate şi afectate de aceşti fii de 
căţea. Elicopterele noastre sunt vitale pentru noi şi n-o să 
îngăduim să fie atinse. Nu vă faceţi însă griji, nimic nu se 
schimbă între noi. Înţelegem nervozitatea voastră în 
privinţa zborului cu arme la bord, deci niciunul dintre noi n- 
o să fie înarmat - deşi unul dintre noi o să zboare mereu 
alături de voi, pentru protecţia voastră! 

Scragger şi ceilalţi fuseseră liniştiţi de prezenţa în komiteh 
a sergentului de poliţie din localitate, Qeshemi, cu care 
fuseseră întotdeauna în relaţii bune. Necazurile de la 
Teheran, Qom şi Abadan abia-i atinseseră aici, în 
strâmtoarea Hormuz. Grevele fuseseră reduse la minimum 
şi totul se desfăşurase în ordine. De Plessey plătea toate 
cheltuielile, aşa că tote erau în regulă, dacă nu punem la 
socoteală lipsa ue activitate. 

Leneş, Scragger privi către țărm. Baza era îngrijită şi se 
puteau vedea oameni desfăşurându-şi activităţile zilnice - 
curăţând, reparând, câţiva dintre cei din komiteh tândălind 
prin preajmă, la umbră. 

Ed Vossi se afla lângă un 206 de serviciu, verificându-l. 

— Atât că nu prea-i de lucru, murmură Scragger. 

De luni de zile era aşa şi ştia prea bine cât de costisitor şi 
dezastruos putea să fie asta. Le lipseau zborurile regulate şi 
aveau nevoie de echipamente mai moderne, nevoie care-l 
convinsese pe el să-şi vândă Sheik Aviation lui Andrew 


Gavallan cu atât de mulţi ani în urmă. Dar nu regret, se 
gândi, Andy e un băiat de zahăr. A fost corect cu mine, am o 
bucăţică din companie şi pot să zbor câtă vreme sunt în 
stare. Dar Iranul e cumplit pentru Andy, acum. Nici măcar 
nu primeşte banii pentru munca făcută sau pentru lucrările 
care se desfăşoară, exceptând locul ăsta şi asta-i o nimica 
toată. Trebuie că sunt patru sau cinci luni de când sunt 
închise băncile şi deci duce operaţiunile din Iran pe punga 
lui. Trebuie să se întâmple ceva. Dacă lucrează numai Siri, 
asta nu-i ajunge nici măcar să acopere jumătate din 
cheltuieli. 

Cu trei zile în urmă, când îl adusese înapoi pe Kasigi de la 
instalaţiile Iran-Toda de lângă Bandar-e Delam, acesta îl 
întrebase pe de Plessey dacă ar fi putut închiria un 206 ca 
să meargă la Arshahaz sau Dubai. 

— Trebuie să iau imediat legătura, prin telex sau telefon, 
cu sediul nostru central din Japonia, ca să-mi confirme 
aranjamentele pe care le-am făcut cu tine pentru plata pe 
loc şi pentru ridicarea viitoarelor transporturi. 

De Plessey încuviinţase imediat. Scragger hotărâse să 
piloteze el însuşi şi era bucuros c-o făcuse. Cât stătuse la Al 
Shargaz, se întâlnise cu Johnny Hogg şi Manuela şi Genny. 
Între patru ochi, Genny îl pusese la curent cu toate, în 
special cu cele întâmplate lui Lochart. 

— Dumnezeule mare! spusese, uluit de cât de iute se 
risipea munca lor şi îi înghiţea şi pe ei revoluţia. Săracu' 
Tom! 

— Tom trebuia să plece la Bandar-e Delam în ziua în care 
am plecat eu, dar n-a ajuns, aşa că încă nu ştim ce s-a- 
ntâmplat cu adevărat. Cel puţin eu nu ştiu. Scrag, 
Dumnezeu?tie când o să putem vorbi din nou în linişte, însă 
mai e ceva, dar numai între noi. 

— Să-mi sară ochii sau mi-i scot singur! 

— Nu cred că guvernul va reveni vreodată la normal. 
Vroiam să te-ntreb, dacă se-ntâmplă, ar putea partenerii, cu 


sau fără sprijin oficial, sau IranOil, să ne dea afară forţat şi 
să păstreze aparatele şi echipamentul nostru? 

— De ce-ar face-o? Trebuie să aibă elicoptere... dar dac-ar 
vrea, sigur, ar putea, ba chiar prea uşor! spusese şi 
fluierase, pentru că posibilitatea asta nu-i trecuse prin 
minte până atunci. Drăcia dracului!- Dacă hotărăsc că n-au 
nevoie de noi, Genny, şi-asta ar fi floare la ureche, floare la 
ureche... Ar putea să facă rost de alţi piloţi, iranieni sau 
mercenari. în definitiv, noi nu suntem aşa? Sigur că pot să 
ne dea afară şi să ne păstreze echipamentul. Şi dac-am 
pierdut tot aicea, s-a terminat cu S-G. 

— Aşa gândeşte şi Duncan. Am putea pleca cu aparatele şi 
piesele dacă ar încerca s-o facă? 

El râsese. 

— Ar fi un fel de mană cerească, zău aşa! Dar nu se poate 
face, Genny. Dacă încercăm şi ne prind, ne dau cu legea-n 
cap. N-avem cum s-o facem. Nu fără aprobarea Controlului 
de Trafic Aerian iranian. 

— Să zicem că ar fi vorba de Sheik Aviation... 

— N-ar fi nici o diferenţă, Genny. 

— l-ai lăsa pur şi simplu să-ţi fure munca de-o viaţă, 
Scrag? Scrag Scragger, erou decorat de două ori, nu-mi 
vine să cred! 

— Nici eu, spusese el imediat, deşi ce-aş face eu în cazul 
ăsta numai Dumnezeu ştie. 

Văzuse faţa drăguță ridicată spre el, cu ochelarii negri 
ridicaţi sus, deasupra frunţii, şi neliniştea din ochi, ştiind că 
îngrijorarea ei nu era numai pentru Mclver şi pentru tot 
ceea ce ridicase el, nu numai pentru acţiunile şi pensia lor, 
care, ca şi a lui, era legată de existenţa S-G, dar, de 
asemenea, şi pentru Andrew Gavallan şi toţi ceilalţi. 

— Ce-aş face? spusese el încetişor. Ei bine, avem aproape 
tot atât de mult băgat în Iran în piese de schimb ca şi în 
aparate. Ar trebui să începem să le scoatem afară, deşi, 
cum am face-o fără să le trezim suspiciuni celor de-aici, nu 
ştiu. N-am putea să le scoatem pe toate, dar am putea să 


luăm o felie mare. După asta ar trebui să plecăm cu toţii în 
acelaşi timp. Toată lumea, toate elicopterele - de la 
Teheran, Kowiss, Zagros, Bandar-e Delam şi de-aici. Ar 
trebui... ar trebui să venim încoace la Al Shargaz. Da, 
Genny, avem cu toţii distanţe diferite de zbor şi unii vor 
trebui să realimenteze o dată, poate chiar de două ori, şi 
chiar dacă ajungem la Al Shargaz, tot ne lovim de lipsa 
autorizaţiilor legale. O cercetase cu privirea. Andy crede că 
asta au de gând să facă partenerii? 

— Nu, nu, nu încă! Şi nici Duncan nu e sigur, dare o 
posibilitate şi Iranul e din ce în ce mai rău, pe zi ce trece. 
De-asta sunt aici. Ca să-l rog pe Andy. Nu poţi spune asta 
într-o scrisoare sau într-un telex. 

— I-ai telefonat lui Andy? 

— Da şi i-am spus cât de mult am îndrăznit. Duncan mi-a 
spus să am grijă şi Andy a zis că vor încerca să verifice la 
Londra şi când o să sosească, peste câteva zile, or să 
hotărască ce ar trebui să facem. 

Îşi aşezase ochelarii la loc pe nas. 

— Ar trebui să ne pregătim, nu-i aşa, Scrag? 

— Mă miram de ce l-ai părăsit pe Duncan. El te-a trimis? 

— Sigur. Andy o s-ajungă aici peste câteva zile. 

Mintea lui Scragger zumzăia ca un viespar. Dacă le 
tragem clapa, cineva o s-o-ncaseze sigur. Ce-i de făcut cu 
Kish, Lavan şi radarul de la Lengeh, care ar putea să ridice 
la iuţeală douăzeci de avioane de vânătoare în câteva 
minute, să ne prindă înainte de-a ajunge pe cerul 
prietenilor, dacă decolăm fără aprobare? 

— Duncan crede că ăştia ne coc ceva? 

— Nu, spusese ea. El nu, dar eu cred. 

— În cazul ăsta, Genny, doar între noi doi, ar fi bine să 
punem la cale ceva. 

Îşi aminti cum i se luminase faţa şi se gândi din nou ce 
bărbat norocos era Duncan Mclver, deşi era fudul şi 
încăpățânat ca toţi bărbaţii. Privea marea când auzi 


motorul unui 206 şi îl văzu ridicându-se frumos în aer. 
Eddie e un pilot pe cinste, îşi zise. 

— Hei, Scrag! 

— Da, Willy! 

— Tu înoţi şi eu păzesc! Willy se urcă pe plută. 

— Bine, colega. 

Pe lângă abundența de peşte comestibil erau şi răpitori - 
rechini şi, din când în când, meduze otrăvitoare - dar destul 
de rar în aceste ape puţin adânci şi, dacă ţineai ochii larg 
deschişi, le vedeai umbra cu suficient de mult timp înainte 
ca să poţi ajunge la plută. Scrager bătu în lemn, ca de 
obicei, înainte de a sări în apa călduţă, adâncă de mai puţin 
de doi metri. 

Willy Nerchtreiter era şi el gol puşcă. Un bărbat de 
patruzeci şi opt de ani, şaten, scund, îndesat şi butucănos, 
avea peste cinci mii de ore de zbor pe elicoptere, zece ani 
în armata germană şi opt în S-G. Lucrase în Nigeria, Marea 
Nordului, Uganda şi aici. Şapca lui cu cozoroc se afla pe 
barcă şi şi-o puse pe cap odată cu ochelarii, privind printre 
pleoape elicopterul care se îndrepta spre Golf, apoi îşi 
întoarse ochii către Scragger. 

Soarele îl uscă în câteva clipe. Îi plăcea soarele şi înotul şi 
faptul că se afla la Lengeh. E atât de diferit de casă, se 
gândea. Casa lui se afla în Kiel, în Germania de Vest, pe 
ţărmul Mării Baltice, unde clima era aspră şi în general 
rece. Soţia lui şi cei trei copii plecaseră acasă anul trecut, 
din pricină că, fireşte, copiii aveau nevoie de şcoală şi el 
alesese să facă două luni acolo şi una în Kiel şi obținuse un 
transfer înapoi în Marea Nordului, ca să fie mai aproape. 
Luna următoare, după concediu, nu avea să se mai întoarcă 
la Lengeh. 

S-o ia dracu de Mare a Nordului, cu vremea ei urâtă şi 
primejdiile neîncetate, cu dormitoarele aglomerate şi 
strâmte şi uriaşa plictiseală a celor două săptămâni de 
serviciu pe o platformă de foraj aflată la sute de mile 
distanţă de țărm, ca să-ţi câştigi dreptul la o săptămână de 


stat acasă la Kiel şi bani abia de ajuns ca să plăteşti ipoteca 
la casă şi taxele şcolare şi să trăieşti cât de cât, şi să 
economiseşti câte ceva pentru vacanţă. Dar ai să fii lângă 
copii şi Hilda, şi mama şi tata. Întotdeauna acasă e acasă. 
Da, este, şi cu ceva noroc, într-o zi, curând, toţi germanii 
vor putea să trăiască laolaltă, liberi. Mama o să-şi poată 
vizita familia în Schwerin oricând o să vrea, iar Schwerin şi 
toate celelalte Schwerinuri n-or să mai fie ocupate. Oh, 
Doamne, ajută-mă să trăiesc până atunci! 

— Scrag, vine-o umbră! 

Scragger o văzuse aproape în acelaşi timp şi înotă înapoi, 
urcându-se pe plută. Umbra se apropia iute. Era un rechin. 

— Afurisitul! Uită-te ce mare e! 

Rechinul încetini, apoi începu să-i înconjoare leneş, 
despicând cu uriaşa-i aripă dorsală suprafaţa calmă a mării. 
Cenuşiu închis, ucigător şi deloc grăbit. Amândoi bărbaţii îl 
priviră cu gurile căscate, apoi Scragger chicoti. 

— Ce-i facem, Willy? 

— Da, Sfinte Sisoe, nu e Fălci, da e cel mai mare pe care l- 
am văzut pân-acum, aşa că hai să punem mâna pe el, 
pentru Dumnezeu! 

Vesel, apucă cârligul şi sfoara subţire şi tare de nylon din 
barca pneumatică. 

— Ce facem cu momeala? Ce zici să punem ca momeală? 

— Macroul ăla! Ăla mare! 

Râzând, Willy se aplecă, strecură mâna în minciog şi 
scoase afară peştele care se zvârcolea, înfigându-l în acul 
de oţel. Se umpluse de sânge pe mâini şi se spălă în apă 
privindu-şi prada. Apoi se ridică, verifică bucata scurtă de 
lanţ agăţat de cârlig, înnodând cu grijă de capătul lui 
coarda groasă de pescuit din nylon, care se afla pe mosorul 
undiţei. 

— Gata, Scrag! 

— Nu, amice, tu l-ai văzut primul. 

Înfierbântat, Willy îşi şterse cu dosul mâinii sarea de pe 
frunte, îşi aşeză şapca şmechereşte şi privi rechinul care se 


rotea încă la douăzeci de metri distanţă. Aruncă cu mare 
grijă momeala, direct în drumul său, întinzând uşurel 
struna. 

Rechinul trecu pe lângă momeală şi continuă să se 
rotească. Amândoi bărbaţii înjurară. Willy aduse momeala 
înapoi. Macroul dansa şi izbea spasmodic, pe moarte. În 
urma lui rămânea un firicel de sânge. Din nou Willy aruncă 
perfect, din nou nu se-ntâmplă nimic. 

— Drace! spuse Willy.- 

De data asta lăsă momeala unde era, privind-o cum 
coboară din ce în ce mai jos până când se aşeză pe fund, 
mulţumindu-se să ţină firul de nylon întins. Rechinul se- 
ntoarse, trecu pe deasupra ei aproape atingând-o cu 
pântecul şi continuă să se rotească. 

— Poate că nu-i e foame! 

— Puii ăştia de căţea sunt întotdeauna flămânzi. 

— Poate că ştie că-l pândim, sau are de gând să ne tragă 
pe sfoară. Scrag, ia un peşte mai mic şi aruncă-l deasupra 
momelei când ajunge acolo. 

Scragger alese un cod mic. Îl aruncă cu pricepere. Peştele 
căzu în apă la zece metri înaintea rechinului. Simţi 
primejdia şi ţâşni către fundul nisipos. Rechinul nu-i dădu 
nici o atenţie, nici lui şi nici macroului din apropiere, 
mulţumindu-se să fluture din coadă şi să se rotească. 

— Lasă momeala unde e, spuse Scragger. Poate că 
nemernicul nu-i simte mirosul. 

Puteau să-i zărească ochii galbeni şi cei trei mici peşti pilot 
plutind deasupra capului, linia subţire a gurii uriaşe sub 
nasul turtit, pielea netedă şi coada puternică. Alt cerc, mai 
aproape de data asta. 

— Pariez că are cam doi metri, doi metri juma', mai 
aproape de doi juma', Willy! 

— Împuţitul se uită la noi, Scrag, spuse Willy neliniştit. 
Entuziasmul îl părăsise, lăsând un gol în locul lui. 

Scragger se încruntă; avea aceeaşi senzaţie. Îşi mută 
privirea de pe ochii aceia către bărcuţa pneumatică. Acolo 


nu avea nici un fel de armă care să însemne cât de cât ceva, 
doar un cuţitaş în teaca lui, un mic harpon de aluminiu cu 
trei vârfuri şi ramele. Totuşi, trase de saulă ca să aducă 
bărcuţa mai aproape, îngenunche şi se-ntinse după cuţit şi 
harpon. 

— Ar fi bună o puşcă, zise. 

Un strigăt neaşteptat al lui Willy îl făcu să sară în sus şi 
abia avu timp să vadă rechinul venind drept spre el cu toată 
viteza. Lovi marginea bărcii de cauciuc, scoţându-şi capul 
urât din apă, cu fălcile căscate spre el. Se izbi de butoaiele 
de petrol, făcând pupa bărcii să salte afară din apă, apoi 
dispăru, lăsându-i pe cei doi cu gurile căscate. 

— Sfinte Sisoe, strigă Willy arătând cu degetul. Rechinul 
se repezise la momeală. Îl văzură înşfăcând-o şi 
îndepărtându-se cu cârligul în gură, în timp ce coarda cânta 
pe mosor. Willy îşi ţinu răsuflarea, întinse struna şi-apoi, cu 
amândouă mâinile pe minerul undiţei, trase brusc. 

— L-am luat! 

Trăgea din răsputeri, înfăşurând firul pe mosorul ce 
scârţâia. Cârligul se înfipsese adânc. 

— Ticălosul ăsta era cât pe-aci să mă-nşface, spuse 
Scragger cu inima bătându-i nebuneşte, urmărind din 
priviri firul întins. Nu-l lăsa pe nemernic să te tragă-n piept! 

Willy întinse şi mai tare coarda şi începu să se lupte cu 
peştele. 

— Ai grijă, Willy, o să se-ntoarcă şi-o să vină-napoi repede. 

Dar rechinul n-o făcu. Încetini doar avansul, trăgând de 
coardă şi de cârlig, frenetic, făcând apa din jurul lui să 
clocotească, ieşind pe jumătate din valuri, rostogolindu-se şi 
smucind. Dar cârligul rezistă, iar firul era de-ajuns de tare 
şi Willy îi lăsa peştelui doar atâta spaţiu cât era nevoie, 
îngăduindu-i să înoate puţin, apoi trăgându-l din nou înapoi. 
Minutele treceau. Oboseala luptei cu un astfel de peşte, 
fără scaun sau centură de siguranţă, fără a se putea ajuta 
cu picioarele, era istovitoare, dar Willy rezista. Brusc, 


rechinul renunţă la luptă, începând din nou să facă, încet, 
cercuri. 

— Bravo, Willy! L-ai prins, Willy! 

— Scrag, dacă vine încoace repede, vezi dacă poţi să m- 
ajuţi să nu se-ncurce struna. Şi când îl aduc îndeajuns de 
aproape, trage-i una cu harponul. 

Spatele şi mâinile îl dureau, dar era entuziasmat, 
aşteptând următoarea-mişcare - care veni la iuţeală. 
Rechinul se răsuci şi ţâşni către ei. Willy începu să înfăşoare 
frenetic mosorul ca să recupereze bucla de fir ce atârna, 
altfel rechinul s-ar fi putut întoarce din nou, rupând struna, 
dar acesta se mulţumi să intre glonţ direct sub plută. Ca 
prin minune, struna nu se încâlci şi când rechinul ieşi pe 
partea cealaltă ca să ţâşnească spre ape mai adânci, Willy îl 
lăsă să ducă coarda cu el şi prelua treptat tensiunea. 

Încă o dată rechinul încercă să se scuture de cârlig într-un 
paroxism de furie, înspumând apa, şi încă o,dată Willy reuşi 
să-l ţină. Dar muşchii începeau să-l lase. Ştia că n-avea să 
mai fie în stare să-l ţină singur şi înjură încetişor. 

— Dă-mi o mână de ajutor, Scrag! 

— E-n regulă, colega. 

Împreună, cei doi bărbaţi apucară undiţa, Willy înfăşurând 
mosorul, trăgând rechinul aproape, jucându-se cu el din ce 
în ce mai din scurt. Rechinul înota încet. 

— Oboseşte, Willy. 

Centimetru cu centimetru, îl aduceau mai aproape. 
Rechinul era acum la treizeci de metri de plută, 
mulţumindu-se pur şi simplu să înoate, marea sa coadă 
arcuită legănându-se încet într-o parte şi cealaltă, făcând 
valuri. Ca să respire, rechinul trebuie să înainteze. Dacă se 
opreşte, se sufocă. Se luptau răbdători cu el, greutatea şi 
forţa acelui trup istovindu-i. Puteau să-i vadă acum 
dimensiunile uriaşe, ochii galbeni, fălcile strânse, peştii 
pilot. 

Douăzeci şi cinci de metri, douăzeci, optsprezece, 
şaptsprezece - şi-atunci se petrecu miracolul. Rechinul se 


trezi la viaţă şi se depărta cu viteză incredibilă până la 
cincizeci de metri, desfăşurând coarda de pe mosor într-un 
acompaniament de şuierături, apoi se-ntoarse la nouăzeci 
de grade cu toată viteza şi se depărta, dar Willy reuşi să 
tensioneze din nou coarda, forțând peştele să se rotească, 
fără să-l mai poată aduce însă mai aproape, încă un cerc. 
Willy îşi folosea toată puterea, fără nici un succes. La 
următorul ocol câştigă puţin. Încă un centimetru, încă unul, 
apoi amândoi bărbaţii alunecară şi aproape căzură în apă 
când coarda rămase liberă. 

— L-am pierdut, Sfinte Sisoe! 

Amândoi gâfâiau, simțeau junghiuri în muşchi şi erau 
crunt dezamăgiţi. Nu se vedea urmă de rechin. 

— Afurisitul de fir, spuse Willy, învârtind mosorul şi 
înjurând în două limbi. 

Dar nu era firul. Era lanţul. Zalele de lângă cârlig erau 
zdrobite. 

— Nemernicul 1-a ros cu dinţii, spuse Scragger uluit. 

— S-a jucat cu noi, Scrag, spuse Willy dezgustat. Ar fi 
putut să-l rupă oricând voia. Şi-a bătut joc de noi. 

Scrutară apele dimprejur, dar nu se vedea urmă de rechin. 

— Ar putea să stea la fund, aşteptând, 

— Mai degrabă e la două mile distanţă, furios ca un dingo 
turbat. 

— Pariez că-i nebun, Scrag! Cârligul ăla nu-i face deloc 
bine. Cercetară amândoi marea. Nimic. Apoi băgară de 
seamă că bărcuţa de cauciuc era lăsată la pupă, pe 
jumătate cufundată în apă. Scragger se aplecă şi-o examina 
cu grijă, fără să scape din ochi largul mării şi spaţiul de sub 
plută. 

— Vite. 

Într-una dintre camerele de aer se vedea o spărtură mare. 

— Nemernicul a făcut-o când ne-a atacat! Aerul scăpa 
repede. 

— Nici o problemă! Putem să ajungem pân-la țărm la 
vreme. Haide! 


Willy se uită la plută, apoi la mare. 

— Scrag, du-te tu! Eu aştept o barcă de lemn, cu cineva la 
pupă, înarmat cu o mitralieră. 

— Nu-i nici o problemă, pentru Dumnezeu, haide! 

— Scrag, spuse Willy dulce, te iubesc ca pe-un frate, da nu 
mă mişc. Puiul ăla de căţea a băgat spaimă-n mine. 

Se aşeză în centrul plutei şi-şi înconjură genunchii cu 
braţele. 

— Ticălosul pândeşte pe undeva, pe la fund. Vrei să pleci, 
du-te, okay, dar eu, eu ştiu că regulamentul zice că atunci 
când ai dubii, aşază-te şi gândeşte. Cheamă cealaltă barcă 
cu emițătorul. 

— O s-o aduceu. 

Bărcuţa se îndoi când Scragger păşi grijuliu în ea, aproape 
răsturnându-se, şi el sări înjurând înapoi pe plută mai 
repede decât ar fi vrut. 

— De ce dracu râzi? 

— Ai ieşit de-acolo de parc ai fi avut o meduză pe buci! 
Willy încă râdea. 

— Scrag, de ce nu-noţi până la țărm? 

— Pe mă-ta! 

Scragger privi ţărmul cu inima bătându-i ca un ciocan. 
Astăzi părea mai departe, deşi-n celelalte zile părea atât de 
apropiat. 

— Dacă înoţi, eşti nebun, spuse Willy, de data aceasta 
serios. N-o face! 

Scragger nu-i dădu nici o atenţie. 

Ştii ceva? se gândea. Eşti ud în chiloţi. Nemernicul era mic 
şi ai înfipt cârligul în el şi el a fugit şi e la mile distanţă în 
Golf. Da, dar unde? 

Strecură un călcâi în apă. Ceva de dedesubt îi atrase 
privirile. Îngenunche la marginea plutei şi trase minciogul. 
Era gol. Tot fundul era smuls. 

— Lua-l-ar dracu! 

— Am să chem barca, spuse Willy, întinzându-se după 
emiţător. Cu o mitralieră. 


— Nu-i nevoie de asta, Willy, se voinici Scragger. Hai, cine- 
ajunge primul la țărm?! 

— Nici mort! Scrag, pentru Dumnezeu, nu! Willy rămase 
cu gura căscată când Scragger se aruncă în apă. Îl văzu 
ieşind la suprafaţă cu bătăi puternice din braţe, apoi brusc 
se întoarse înapoi şi sări pe plută, pufnind şi înecându-se de 
râs. 

— Te-am prostit, ă?! Ai dreptate, fiule, oricine ar înota 
acum până la țărm, e nebun. Cheamă barca! Eu mai prind 
ceva pentru masă. 

Când sosi barca, unul dintre mecanici era la cârmă, iar la 
prova stăteau două Gărzi Verzi înfierbântate. Alţii priveau 
de pe plajă. Se aflau la jumătatea drumului înapoi către 
țărm când rechinul apăru din senin şi începu să se rotească 
în jurul lor. Gărzile Verzi începură să tragă şi în 
înfierbântarea lor unul căzu peste bord. Scragger reuşi să 
pună mâna pe arma acestuia şi începu să tragă asupra 
rechinului care ţâşnise spre omul înţepenit de spaimă, 
rămas în picioare în apa puţin adâncă. Gloanţele trecură 
prin capul rechinului, prin ochi şi, deşi rechinul era mort, 
nu voia s-o creadă, continuând să se rostogolească şi să se 
zvârcolească clămpănind din fălci şi lovind din coadă, apoi 
se scufundă după pradă, dar, lipsit de miros şi vedere, greşi 
ţinta şi continuă să înoate de-a lungul fundului până când se 
puse singur pe plajă, zvârcolindu-se, pe jumătate ieşit afară 
din apă. 

— Scrag! spuse Willy când putu să vorbească. Ai norocul 
dracului! Dac-ai fi înotat, te-ar fi prins! Ai norocu dracului! 

CAPITOLUL. 37 

La Sonda Rosa, Zagros; ora 3,05 după-amiază. Iom 
Lochart ieşi din 206 ţeapăn şi îi strânse mâinile lui Mimo 
Sera, omul companiei, care-l întâmpină călduros. 

Cu Lochart venise şi expertul de la SCHLUM-BERGER, 
Jesper Almqvist, un suedez înalt şi tânăr, încă netrecut de 
treizeci de ani. Adusese cu el valiza lui specială cu sculele 


trebuitoare, toate celelalte echipamente fiind deja acolo, la 
faţa locului. 

— Buon giorno, Jesper! Mă bucur să te văd. Te-aşteaptă. 

— E okay, domnule Sera. M-apuc de treabă. 

Tânărul plecă spre sondă. El deschisese cele mai multe 
puțuri din câmpul acela petrolier. 

— Hai înăuntru o clipă, Tom. 

Sera îl conduse prin zăpadă către rulota birourilor, 
înăuntru era cald, iar pe burduhănosul godin de fontă, aflat 
lângă celălalt perete, se odihnea o oală cu cafea. 

— Mulţumesc. Sunt turtit! Drumul de la Teheran a fost 
monoton. 

Sera îi întinse o ceaşcă. 

— Ce dracu se-ntâmplă? 

— Mulţumesc. Nu prea ştiu bine. L-am lăsat pe Jean-Luc la 
bază. El a schimbat câteva cuvinte cu Scot, după care mi-a 
spus că-i mai bine să-l aduc pe Jesper imediat şi să vin şi eu. 
N-am vorbit încă cu Nitchak Han. O s-o fac imediat ce mă- 
ntorc, dar Scot a fost destul de limpede. Nitchak Han i-a zis 
că komitehul ne-a dat patruzeci şi opt de ore ca să plecăm. 
Mcilver... 

— Dar de ce? Mamma mia, dacă plecaţi, va trebui să 
închidem complet tot câmpul! 

— Ştiu. Doamne, cafeaua-i bună! Nitchak Han a fost 
întotdeauna rezonabil pe vremuri. Ai auzit că komitehul 
ăsta 1-a împuşcat pe Năşiri şi-a dat foc la şcoală? 

— Da; groaznic. Era un om grozav, deşi de partea Şahului. 

— Aşa eram cu toţii, câtă vreme a fost Şahul la putere, 
spuse Lochart, gândindu-se la Şeherazada şi Jared 
Bakravan şi Emir Paknouri şi HBC, întotdeauna la HBC şi 
Şeherazada. 

În zori o părăsise, detestând asta. Era încă adânc 
cufundată în somn. Se gândise s-o trezească, dar nu avea 
prea mare lucru să-i spună. Zagros era responsabilitatea sa 
şi ea părea atât de istovită, iar vânătăile de pe faţa ei atât 
de intense... îi lăsase un bileţel: „Mă întorc peste câteva 


zile. Dacă ai probleme, du-te la Mac sau Charlie. Toată 
dragostea mea,” îşi întoarse privirile către Sera. 

— Mclver are o întâlnire în dimineaţa asta cu cineva de 
sus, din guvern, aşa că, cu ceva noroc, putem să le rezolvăm 
pe toate. A spus c-o să ne trimită un mesaj imediat ce se- 
ntoarce. Radioul tău merge? 

Sera ridică din umeri. 

— Ca de obicei: din când în când. 

— Dac-aud ceva, îţi trimit vorbă - ori în noaptea asta, ori 
cu prima ocazie. Sper să fie totul o furtună într-un pahar cu 
apă. Dar dacă trebuie s-o ştergem, Mclver mi-a spus c-o să 
ne aşezăm temporar în afara Kowissului. Nici dracu nu 
poate să vă ajute de-acolo! Ce crezi? 

— Dacă vă forţează să plecaţi, va trebui să evacuăm. O să 
trebuiască să ne duci până la Shiraz. Sediul companiei 
noastre e acolo. Pot să ne ţină sau să ne trimită acasă până 
când o să ni se permită să ne întoarcem. Madonna, ar fi de 
închis unsprezece baze în schimburi duble. 

— Am putea folosi amândouă elicopterele mari. Nu-ţi face 
griji! 

— Ba-mi fac griji cu duiumul, Tom! Sera arăta într-adevăr 
foarte îngrijorat. 

— N-avem cum să-nchidem şi să scoatem oamenii de-aici 
în patruzeci şi opt de ore. Sub nici o formă! 

— Poate că n-o să fie necesar. Să sperăm. Ha! Lochart se 
ridică. 

— Dacă va trebui să evacuăm, cea mai mare parte a 
oamenilor or să sară în sus de bucurie. N-au fost schimbaţi 
de săptămâni şi toţi trebuiau să plece de mult. 

Sera se ridică şi el şi privi pe fereastră. Se putea vedea 
soarele după-amiezei sclipind pe crestele de deasupra 
sondei Bellissima. 

— Ai auzit ce treabă bună au făcut Scot cu Pietro? 

— Da. Flăcăii-i spun Pietro Bombardierul acum. Îmi pare 
rău de Mărio Guineppa. 


— Che sora sărai, Doctorii sunt toţi stronzo - trecuse 
printr-un control abia luna trecută. Era perfect. Stronzol. 

Italianul se uită la el cercetător. 

— Ce se-ntâmplă, Tom? 

— Nimic. 

— Cum a fost la Teheran? 

— Nu prea bine. 

— Ţi-a zis Scot ceva ce eu nu ştiu? 

— Dacă există vreun motiv pentru ordinul komitehului. Nu, 
nu mi-a zis. Poate pot scoate ceva de la Nitchak Han. 

Lochart îi strânse mâna şi plecă. Odată ridicat în aer, se 
gândi la povestea pe care i-o spusese Scot lui Jean-Luc şi 
Jesper despre ce se-ntâmplase în sat după ce komitehul îl 
condamnase pe Nitchak Han la moarte. 

— În momentul în care l-au scos pe Nitchak Han din 
clădirea şcolii şi-am rămas singur, m-am strecurat în pădure 
cât de tiptil am fost în stare. Câteva minute mai târziu am 
auzit o groază de focuri de arme şi-am şters-o înapoi la 
bază cât de repede am putut. Trebuie să recunosc că 
aproape mă scăpasem pe mine. Mi-a luat o bună bucată de 
vreme. Afurisita de zăpadă s-a aşternut în unele locuri în 
troiene de trei metri. Nu multă vreme după ce m-am întors, 
au venit bătrânul Nitchak Han, mullahul şi unul dintre 
săteni. Pentru Dumnezeu, eram atât de uşurat. Eram sigur 
că Nitchak Han şi mullahul fuseseră ucişi şi cred că şi ei 
erau la fel de uşuraţi, pentru că s-au holbat la mine să le 
iasă ochii din cap, crezându-mă şi pe mine mort. 

— De ce? întrebase Tom. 

— Nitchak Han spune că, chiar înainte ca komitehul să 
plece, dăduseră foc clădirii şcolii, crezându-mă pe mine încă 
înăuntru. Au spus că au poruncit ca toţi străinii să plece din 
Zagros. 'Toată lumea, în special noi cu elicopterele noastre, 
până mâine noapte. 

Lochart privea terenul de dedesubt. Nu era încă departe 
de bază, iar satul se afla în apropiere. Soarele după-amiezei 
aluneca în jos către orizont, strecurându-se în spatele 


munţilor. Era îndeajuns de multă lumină, dar lipsea căldura 
soarelui care să-i încălzească. Chiar înainte de a pleca cu 
Jesper la sonda Rosa, nefiind nimeni în preajmă, Scot îi 
spusese ce se-ntâmplase de fapt. 

— Am văzut totul, Tom. N-am fugit când am spus c-am 
făcut-o. N-am îndrăznit să spun nimănui, dar am privit din 
şcoală pe fereastră. Mi-era frică de moarte, ca dracu şi-am 
văzut totul. S-a petrecut atât de repede. Doamne, s-o fi 
văzut pe nevasta bătrânului Nitchak Han cu carabina, şi 
dup-aia să-mi povesteşti despre tigroaice. Şi tare! A 
împuşcat unu din Gărzile Verzi în burtă, 1-a lăsat să ţipe 
ceva şi bang, l-a terminat. Pun pariu că ea a fost cea care 
1-a împuşcat pe primul ticălos, şeful, ori cine dracu o fi fost 
ăsta. N-am văzut în viaţa mea o asemenea femeie! N-am 
crezut vreodată c-ar exista aşa ceva. 

— Şi Năşiri? 

— Năşiri n-a avut nici o şansă. A fugit şi l-au împuşcat. 
Sunt sigur că l-au împuşcat, pentru că era martor şi nu din 
sat. Asta mi-a pus mintea şi picioarele la lucru şi m-am 
strecurat pe fereastră cum ţi-am spus şi când Nitchak Han 
a venit aici, m-am prefăcut a crede ce-a zis. Dar jur pe 
Dumnezeu, Iom, toţi ticăloşii âia din komiteh erau morţi 
înainte de-a pleca din sat, deci Nitchak Han a dat ordin fie 
arsă şcoala. 

— Nitchak Han n-ar face asta. Nu cu tine acolo, cineva 
trebuie că te-a văzut când ai ieşit de-acolo. 

— Sper din toată inima că greşeşti, pentru că atunci sunt o 
ameninţare permanentă pentru sat: singurul martor! 

Lochart ateriza şi porni pe jos către sat. Singur, itchak 
Han şi mullahul îl aşteptau la cafenea, aşa cum fusese 
aranjat. Şi mulţi săteni - nici o femeie. 

Cafeneaua era locul de întâlnire al satului. O încăpere 
mică, făcută din buşteni şi chirpici, un acoperiş în pantă, un 
cămin primitiv, grinzile tavanului înegrite în decursul anilor 
de fumul focului de lemne. Pe jos erau aşternute covoare 
grosolane pentru a sta pe ele. 


— Salaam, kalandar. Pacea fie cu tine, spuse Lochart, 
folosind titlul onorific care confirma că Nitchak Han era de- 
asemenea mai-marele bazei. 

— Pacea fie cu tine, kalandar al oamenilor zburători! spuse 
bătrânul politicos. 

Lochart simţi şfichiul din glasul în care nu mai era nici un 
pic din prietenia de pe vremuri. 

— Te rog stai aici, după plac. Călătoria ta a fost 
folositoare? 

— Cum o vrea Allah. Mi-a fost dor de casa mea de aici, din 
Zagros. Şi de prietenii din Zagros. Eşti binecuvântat de 
Allah, kalandar. 

Lochart se aşeză pe covorul inconfortabil şi schimbă 
interminabilele politeţuri, aşteptând ca Nitchak Han să-i 
îngăduie să ajungă la subiect. Încăperea era înăbuşitor de 
mică şi mirosea sufocant a stătut, a trupuri nespălate, 
duhnind a capră şi a oaie. Ceilalţi bărbaţi priveau în tăcere. 

— Ce-l aduce pe excelența ta în satul nostru? spuse 
Nitchak Han, şi prin audienţă trecu o undă de încordare. 

— Am fost surprins şi tulburat când am auzit că străinii au 
venit în satul nostru şi-au avut impertinenţa să pună mâinile 
lor murdare pe domnia ta. 

— Voia lui Allah! 

Ochii lui Nitchak Han se îngustară uşor. 

— Străinii au venit în satul nostru, dar au plecat lăsând 
satul nostru aşa cum a fost întotdeauna. Tabăra voastră, din 
nefericire, nu va mai fi la fel. 

— Dar de ce, kalandar. Am fost buni cu satul şi am angajat 
mulţi dintre oamenii voştri. 

— Eu nu trebuie să discut hotărârile guvernului nostru sau 
ale acestor komitehuri ale guvernului nostru sau ale 
conducătorului poporului nostru, Ayatolahul. Tânărul pilot a 
văzut şi-a auzit, deci nu mai e altceva de spus. 

Lochart simţi capcana. 

— Tânărul pilot a văzut şi-a auzit numai ce s-a-ntâmplat la 
şcoală, kalandar. Cer ca nouă, vechi, dar cunoscuţi oaspeţi, 


- îşi alese cuvintele cu grijă - să ni se îngăduie să aşteptăm 
o schimbare în hotărârile conducătorilor de-acum, care par 
să fie împotriva intereselor Zagrosului. 

— Zagrosul se întinde pe mii de kilometri şi acoperă 
pământurile kashkai şi bakhtiari şi pământurile a o sută de 
alte triburi. Yazdeh e Yazdel replică aspru Nitchak Han şi 
apoi cită din Rubbaiyat: „Încredinţează-ţi trupul soartei şi 
împacă-te cu durerea, căci ceea ce ţi-e scris, eu n-am să 
şterg”. 

— Adevărat! Dar n-a scris, de asemenea, Omar Khayyam 
şi: „Bunul şi răul sunt în inima omului. Bucuria şi durerea 
sunt norocul şi destinul; nu invoca Roata norocului, căci de- 
ţi vei întreba înţelepciunea, vei afla că Roata e de o mie de 
ori mai neajutorată decât tine”. 

O şoaptă trecu printre săteni. Bătrânul mullah încuviinţă 
mulţumit din cap şi nu spuse nimic. Ochii lui Nitchak Han 
zâmbiră, deşi gura rămase nemişcată şi Lochart ştia că 
întâlnirea avea să se desfăşoare mai bine de-acum. O 
binecuvântă pe Seherazada, care-i deschisese urechile şi 
ochii către Rubbaiyat, ceea ce în farsi era mai presus de 
orice eleganţă. 

Toţi aşteptau. Nitchak Han îşi scarpină barba, scotoci în 
buzunar şi trase afară un pachet de ţigări. Lochart scoase 
ca din întâmplare peşcheşul - o brichetă Dunhill, placată cu 
aur, pe care o cumpărase de la Jordon Porcărie anume 
pentru acest scop. 

— Porcărie, te strivesc dacă n-o să funcţioneze la prima 
apăsare! 

Mângâie rotiţa. Scânteia aprinse fitilul şi el răsuflă uşurat. 
Mâinile îi erau ferme când se înclină înainte ca să ofere foc 
bătrânului. Nitchak Han şovăi, pufăi din ţigară şi trase un 
fum adânc în piept. 

— Mulţumesc. 

Ochii lui se îngustară când Lochart aşeză bricheta pe 
covor, în faţa lui. 


— Poate ai să primeşti acest dar de la noi toţi, cei din 
tabără, care-ţi suntem recunoscători pentru îndrumările şi 
protecţia domniei-tale. De fapt, nu ai doborât porţile şi ai 
luat în stăpânire baza, în numele Poporului? Nu ai câştigat 
cursa de coborâre înfrângându-i pe cei mai buni dintre noi 
prin deosebitul domniei-tale curaj? 

Un alt foşnet în încăpere. 'loţi aşteptau plini de desfătare, 
căci întrecerea se îndârjise, deşi, iarăşi, toţi ştiau că 
necredinciosul spusese doar ceea ce era adevărat. Tăcerea 
se adânci. Apoi Hanul întinse mâna şi ridică bricheta, 
privind-o îndeaproape. Degetul său mare, noduros, ridică 
uşor capacul aşa cum îi văzuse făcând pe cei de la bază. 
Aproape fără ca rotiţa să se mişte, bricheta se aprinse la 
prima apăsare şi toată lumea fu la fel de încântată de 
calitatea peşcheşului. 

— Ce îndrumări îi sunt trebuitoare Excelenței Tale? 

— Nimic special. Nimic, Excelenţă kalandar, spuse Lochart 
nepăsător, continuând jocul după regulile persane. 

— Dar trebuie totuşi să existe ceva care să-l facă pe 
Excelenţa sa să se simtă mai bine. 

Bătrânul strivi mucul ţigării de pământ. În cele din urmă, 
Lochart îngădui să se lase convins. 

— Ei bine, dacă Excelenţa voastră are mărinimia de a 
întreba... dacă Excelenţa voastră ar pune o vorbă pentru 
noi, astfel încât komitehul să ne dea ceva mai mult timp, aş 
fi foarte recunoscător. Excelenţa voastră, care cunoaşte 
aceşti munţi ca pe propria farfurie, ştie că nu putem să ne 
supunem ordinelor unui străin. E limpede că nu putem 
scoate personalul sondelor şi nici asigura aparatele, 
proprietatea ilustrei ramuri Yazdeh a kash kailor din 
Zagros, şi nici să luăm de aici maşinile sau piesele până 
mâine la apusul soarelui. 

— E-adevărat, străinii nu ştiu mare lucru, încuviinţă 
Nitchak Han binevoitor. 

Da, îşi zise. Străinii nu ştiu nimic şi fiii ăştia de căţea care 
au îndrăznit să încerce să-şi strecoare felul lor murdar, 


străin, de viaţă au fost repede pedepsiţi de Allah. 

— Poate că komitehul ar mai acorda încă o zi. 

— Asta ar fi mai mult decât aş îndrăzni să cer! Dar domnia 
ta, kalandar, va fi îndeajuns să le arăţi cât de puţin ştiu 
despre Zagros. Poate că au nevoie de-o lecţie. Ar trebui să li 
se spună cel puţin două săptămâni. În definitiv, eşti 
kalandarul Yazdehului şi al tuturor celor unsprezece sonde 
şi tot Zagrosul îl cunoaşte pe Nitchak Han. 

Nitchak Han era foarte mândru, ca şi sătenii, plăcut 
legănaţi de logica necredinciosului. îşi scoase ţigările şi 
bricheta. Se aprinse de prima dată. 

— Două săptămâni, spuse, şi toată lumea fu foarte 
satisfăcută, inclusiv Lochart. 

Apoi adăugă, ca să-şi lase timp să cugete dacă două 
săptămâni nu era prea mult. 

— Am să trimit un mesager să ceară două săptămâni. 
Lochart se ridică şi-i mulţumi adânc Hanului. Două 
săptămâni aveau să-i dea îndeajuns timp lui Mac. 

Afară, aerul i se păru că are gustul vinului şi-şi umplu 
plămânii mulţumit, bucuros de felul în care purtase delicata 
negociere. 

— Salaam; Nitchak Han, pacea fie cu tine! 

— Şi cu tine! 

Dincolo de piaţă se afla moscheea, iar lângă ea ruinele 
şcolii. De partea cealaltă a moscheii se afla casa cu un etaj 
al lui Nitchak Han şi, în uşă, nevasta lui şi doi dintre copiii 
săi, alături de câteva dintre femeile satului, toate la fel de 
colorat îmbrăcate. 

— De ce-a ars şcoala, kalandar? 

— Se pare că unul dintre membrii komitehului ar fi zis: 
„Aşa va dispărea tot ce-i străin! Aşa va dispărea baza şi tot 
ceea ce cuprinde. N-avem nevoie de străini aici, nu dorim 
străini aici!” 

Lochart se simţi întristat. 

Aşa credeţi cei mai mulţi dintre voi. Dacă nu toţi, îşi zise în 
sinea lui. Şi totuşi mulţi dintre noi încercăm să fim parte din 


Iran, să vorbim limba. Vrem să fim acceptaţi printre voi, 
deşi n-o să fim vreodată. Şi-apoi de ce rămânem, de ce 
încercăm? Poate pentru acelaşi motiv pentru care a rămas 
Alexandru cel Mare, pentru care el şi zece mii dintre ofiţerii 
săi s-au însurat cu femei iraniene într-o singură, vastă, 
ceremonie. Pentru că Iranul arunca asupra lor o vrajă 
indefinită, deosebit de copleşitoare, care stăpâneşte - aşa 
cum sunt şi eu stăpânit. 

O explozie de râsete ajunse până la ei dinspre grupul 
femeilor care-o înconjurau pe soţia lui Nitchak Han când 
aceasta spuse ceva. 

— E bine când nevestele sunt vesele, nu? Ăsta-i darul lui 
Allah pentru bărbaţi, spuse Hanul jovial şi Lochart 
încuviinţă din cap. 

Se gândi ce fantastic noroc avea Nitchak Han şi ce dar al 
lui Allah era soţia lui, ca şi Şeherazada pentru el şi, 
gândindu-se la ea încă o dată, grozăvenia nopţii trecute se 
ridică în el, spaima că aproape o pierduse, nebunia şi 
nefericirea ei, apoi bătaia şi priveliştea vânătăilor, când tot 
ceea ce-şi dorise fusese fericirea ei pe lumea asta şi în cea 
viitoare, dacă cumva exista o lume viitoare. 

— Şi ce noroc de la Allah că trage aşa bine. Eh?! 

— Da, zise Lochart, mai înainte de a se fi putut opri. Simţi 
un nod în stomac şi se blestemă că-şi lăsase atenţia să 
scadă. Zări privirile străpungătoare şi adăugă în grabă: 

— Trage? Soţia domniei tale trage bine?! Te rog să mă 
ierţi, Excelenţă, nu te-am auzit prea limpede, vrei să spui cu 
puşca? 

Bătrânul nu zise nimic. Se mulţumi să-l cântărească din 
ochi şi-apoi încuviinţă agale din cap. Lochart îşi păstră 
privirea neclintită şi se uită din nou de partea cealaltă a 
pieţei, întrebându-se dacă nu fusese o capcană deliberată. 

— Am auzit că multe femei kashkai pot trage cu puşca. S- 
ar părea că Allah v-a binecuvântat în multe feluri, kalandar. 

După o pauză, Nitchak Han spuse: 


— Am să-ţi trimit vorbă mâine câtă vreme a acceptat 
komitehul. Pacea fie cu tine! 

Întorcându-se către bază, Lochart se întrebă: A fost o 
capcană în care am căzut? Dacă remarca a fost involuntară, 
făcută din mândrie pentru ea, atunci poate, poate că 
suntem în siguranţă - şi noi şi Scot. În orice eventualitate, 
avem timp - noi avem, poate Scot n-are. 

Soarele trecuse de partea cealaltă a platoului şi 
temperatura coborâse din nou sub punctul de îngheţ. Frigul 
îl ajută să-şi limpezească mintea, dar nu îndepărtă 
neliniştea sau îngrijorarea. O săptămână, două săptămâni 
sau câteva zile, n-ai prea mult timp, îşi zise. 

În Teheran, Mclver îi spusese că obținuse licenţă de export 
pentru trei '212, spre a fi duse la Al Shargaz pentru 
reparaţii. 

— Tom, am să trimit unul dintre ai voştri, unul de-aici şi 
unul de la Kowiss. Şi de-acolo în Nigeria. Dar, pentru 
Dumnezeu, păstrează asta doar pentru tine! Aici sunt 
hârtiile de plecare, datate miercurea viitoare. Cred c-ar 
trebui să te duci singur şi să ieşi cât mai poţi. Şterge-o de- 
aici şi stai la Al Shargaz. Sunt o mulţime de piloţi acolo care 
pot să ducă elicopterele mai departe. 

leşi dintre copaci şi văzu baza, pe Scot şi Jean-Luc 
aşteptându-l lângă un '212. Am să-l trimit pe Scot cu 
aparatul orice se va-ntâmpla, îşi zise Lochart şi, luând 
hotărârea, o parte din grijă îl părăsi. 

Decizia majoră este: începem să evacuăm sau nu? Ca să 
hotărăşti asta, trebuie să hotărăşti cât poţi să ai încredere 
în Nitchak Han - oricum, nu prea multă. 

CAPITOLUL. 38 

La sediul Contraspionajului Intern; ora 6,42 seara. Abia 
trecuseră douăzeci şi trei de ore de când fusese capturat 
Rakoczy, dar era deja zdrobit şi bolborosea la al treilea 
nivel: adevărul. Primele două niveluri erau doar poveşti de 
acoperire, adevăruri parţiale, repetate şi răsrepetate de 
toţi agenţii de carieră, până se implantau adânc în 


subconştient, în speranţa că aceste adevăruri parţiale 
aveau să abată anchetatorii de a sonda mai profund sau 
aveau să-i facă să creadă că aveau deja tot adevărul. 

Din nefericire pentru el, anchetatorii săi erau experţi şi 
nerăbdători să sape şi mai adânc. Problema lor era doar să 
nu îngăduie să moară din chinuri mai înainte de asta. 
Problema lui era cum să moară mai repede. 

Când fusese prins, în dimineaţa trecută, încercase imediat 
să-şi înfigă dinţii în vârful gulerului, unde avea cusută o 
capsulă cu otravă. Un reflex căpătat la antrenamente. Dar 
răpitorii îi anticipaseră mişcarea, ţinându-i capul pe spate 
în timp ce-l adormiseră cu cloroform, apoi îl dezbrăcaseră 
cu atenţie, îi căutaseră în gură dintele fals cu otravă şi în 
anus o eventuală capsulă. 

Se aşteptase la bătăi şi la droguri. 

— Dacă le folosesc, căpitane Mzytryk, eşti terminat! îi 
spuseseră profesorii. Nu prea ai altceva de făcut decât să- 
ncerci să mori înainte de a trăda secretele. Mai bine să mori 
înainte de-a reuşi să te doboare! Nu uita niciodată c-o să te 
răzbunăm. Chiar şi peste cincizeci de ani, tot o să-i ajungem 
pe cei care te-au trădat. 

Nu se-aşteptase la nivelul de suferinţă la care-l aduseseră 
atât de repede, sau de lucrurile de neconceput pe care i le 
făcuseră. Electrozi înlăuntrul lui, în urechi, nas, gură, 
stomac, rect, pe testicule şi pe globurile ochilor, injecții cu 
droguri care-l adormiseră şi îl treziseră lăsând doar minute 
între secvențele de somn şi trezire, somn şi trezire, 
dezorientându-l, întorcându-l pe dos, storcându-l. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Hashemi, spusese Robert 
Armstrong îngreţoşat, cu mult timp în urmă, la început, de 
ce nu-i daţi pur şi simplu un drog? Le-aveţi şi aflaţi tot 
adevărul? N-aveţi nevoie de toată porcăria asta! 

Colonelul Hashemi Fazir ridicase din umeri. 

— Puţină cruzime e bună pentru suflet. Pe Allah, ai văzut 
dosarul. Ai văzut ce-au făcut cei de la KGB unora dintre 
cetăţenii noştri, care nici măcar nu erau spioni. 


— Asta nu-i o scuză. 

— Avem nevoie de informaţiile lui repede, pe Allah. 
Trebuie s-ajungem la al treilea nivel cu care ne tot frecai la 
cap. N-am timp de etica voastră încurcată. Robert, dacă nu 
vrei să stai, pleacă! 

Armstrong rămăsese. Îşi astupase urechile să nu audă 
ţipetele, urând brutalitatea. 

Nu era nevoie de asta! Nu astăzi, îşi spusese, ştiind că el 
ar fi murit de mult. Prin oglinda semitransparentă îi 
urmărea pe cei doi bărbaţi desfăşurându-şi din nou 
priceperea asupra lui Rakoczy, în mica, dar bine echipata 
cameră, într-un fel părându-i rău pentru el. În definitiv, 
Rakoczy era un profesionist ca şi el, un om curajos, care le 
rezistase extraordinar. 

Brusc, ţipetele se opriră şi Rakoczy rămase din nou inert. 
Hashemi vorbi în microfonul care transmitea în căştile de la 
urechile oamenilor de jos. 

— A murit? V-am spus, idioţilor, fii de căţea, să fiţi atenţi! 

Unul dintre cei doi bărbaţi era doctor. Căştile pe care le 
purtau opreau toate sunetele, exceptând instrucţiunile 
anchetatorilor. Nervos, ridică pleoapele lui Rakoczy şi se 
uită la ochii lui, apoi îi ascultă inima cu stetoscopul. 

— Trăieşte, domnule colonel. Încă se mai poate lucra. 

— Daţi-i cinci minute, apoi treziţi-l. Şi nu-l omorâţi până nu 
vă spun eu! 

Furios, Hashemi închise microfonul şi-l înjură. 

— Nu-l vreau mort acum, când suntem atât de aproape de- 
al goli de tot. 

Se uită la Armstrong cu ochi sclipitori. 

— E cel mai bun pe care am pus mâna până acum. Ei?! Pe 
Allah, Robert, e o mină de aur. 

Rakoczy bolborosise de mult cele două poveşti de 
acoperire şi după asta, numele său adevărat, numărul KGB, 
unde fusese pregătit, născut, căsătorit, unde locuia, 
superiorii din Tbilisi implicaţiile în Iran, tudehi, mujhadini, 


cum şi unde sprijineau mişcarea de independenţă kurdă şi 
cine erau legăturile sale. 

— Cine-i cea mai de sus legătură KGB în Azerbaidjan? 

— Eu... nu mai... vă rog... vă-rog-opriţi-vă-e-Abdullah-Han, 
din Tabriz... El, numai el e important şi el... ela fost... 
este... şi şi şi şi o să fie primul preşedinte când Azer... 
Azerbaidjanul devine... devine independent, dar acum e 
prea mare şi inde... independent... aşa... aşa că acum este 
Secţiunea 16/a... 

— Nu ne spui adevărul! Daţi-i o lecţie! 

— Oh, ba-da-ba-da-vă-roooog... 

Apoi îl readuseră la viaţă şi începuse să bolborosească din 
nou despre Ibrahim Kyabi, tatăl lui Ibrahim, mullahul 
Kowissi, cine erau liderii studenţilor tudeh, despre propria-i 
soţie, despre tatăl său şi unde locuia în Tbilisi, despre 
bunicul său care fusese în poliţia secretă a tarului înainte 
de a fi membru fondator al Ceka, apoi OGP NKVD şi în 
sfârşit KGB, fondat în '54 de Hruşciov după ce Beria fusese 
împuşcat ca spion în slujba Occidentului. 

— Crezi că Beria a fost spionul nostru, Mzytryk? 

— Da... da... da a fost, la KGB există dovezi o daaaa... vă 

— Cum ar putea să aibă dovezi la o asemenea minciună? 

— Da, a fost o minciună dar noi trebuia s-o credem noi 
vă-vă-implooooooor! 

— Nu-l mai chinuiţi, diavolilor! 

Vocea lui Armstrong interveni poruncitoare. 

— Nu-i nevoie să-l chinuiţi dacă cooperează. De câte ori 
trebuie să vă spun? Câtă vreme spune adevărul, nu-l 
atingeţi. Daţi-i un pahar cu apă. Acum, Mzytryk, spune tot 
ce ştii despre Gregor Suslev. 

— Este... este spion, cred. 

— Nu ne spui adevărul, urlă Hashemi la el, anume. Daţi-i o 
lecţie! 


este... Piotr Oleg Mzytryk tatăl meu tatăl meu... Suslev a 
fost numele lui... numele lui de acoperire în Orientul 
îndepărtat când era la Vlad... Vladivostok şi şi şi un alt 
nume Brodnin... şi şi şi el locuieşte înTbilisi şi e comisar şi 
consilier-şef în probleme iraniene şi legătura lui Abdullah 
Han... 

— Minţi din nou. De unde ai putea să ştii secretele astea? 
Daţi-i o lec... 
secret şi ştiu că e adevărat... Brodnin a fost ultimul şi apoi 
el... Allah-ajutooor! 

Leşină din nou. Din nou îl readuseră în simţiri. 

— Cum îl contactează Abdullah Han? 

— E]... eu... ei se întâlnesc de câte ori... cineva... câte... 
câteodată la... la dasha... câteodată la Tabriz... 

— Unde la Tabriz? 

— La... la palatul Hanului... 

— Cum aranjează întâlnirile? 

— Cu un cod... Un telex... un cod de la Teheran... de la 
sediu... 

— Ce cod? 

— G 16...G 16... 

— Care-i numele conspirativ al lui Abdullah Han? 

— Ivanovici... 

— Şi al legăturii sale? 

Armstrong era foarte grijuliu să nu îl tulbure pe bărbatul 
neajutorat reamintindu-i că îşi trădase tatăl. 

— Aii... Aii Khoi... 

— Care-au fost legăturile lui Brodnin? 

— Nu... nu-mi amintesc... Nu-mi amintesc... 

— Ajutaţi-l să-şi amintească! 

— Vă-rog-vă-rog-oh-Doamne-Doamneeeeee-aştep-taaaţi 
lăsaţi-mă să mă gândesc nu pot să-mi amintesc a fost a 
fost... aşteptaţi mi-a spus că erau erau trei... Era ceva ca 
unul unul unul dintre ei era o culoare o culoare aşteptaţi da 


Gri da Gri aşa era şi... şi un altula fost... şi un altula fost 
Brut şi ceva... Brut şi ceva... cred c-a fost Julan Brut şi 
cumva... 

— Ce altceva, întrebă Armstrong. Al treilea? 

— Nu... nu pot să-mi amintesc... Nu-aşteptaţi-lăsaţi-mă-să- 
măgândessssc! A mai fost a mai fostun altul... Mi-a fost... că 
a mai fost... mi-a spus... despre... despre patru... unul... 
unul era... Ted Ivor... Ever şi încă ceva... Everly... şi altul 
erau... au fost... dacă eu... vă rog dacă mă gândesc... lăsaţi- 
mă să mă gândesc şi era... era... Peter... nu... Percy 
Smedley da Smedley Tailler, sau Smidley... 

Culoarea fugi din obrajii lui Armstrong. 

— Asta a fost tot? 

— Ce... asta da... asta da el asta mi-a spus mie... 

— Spune-ne tot ce ştii despre Roger Crosse! 

Nici un răspuns. Prin oglindă-l văzură zvârcolindu-se pe 
masa de operaţie, trăgând de fire, căci altă durere pornise 
în trupului său şi, amestecate cu gemetele, cuvintele se 
revărsară din nou. 
aproape cel mai bun agent secret englez al nostru pentru 
pentru pentru... timp de douăzeci sau... mai mulţi ani 
pentru noi... şi Brodnin Brod... tatăl meu a găsit... a aflat că 
el a fost agent dublu... triplu şi a ordonat pentru el 
Secţiunea 16/a... Crosse ne-a înşelat ani de zile înşelat 
înşelat înşelat... 

— Cine 1-a informat pe Brodnin despre Crosse? 

— Nu-ştiu-jur-că-nu-ştiu nu pot să ştiu totul totul numai ce- 
a fost în dosarul lui şi ceea ce mi-a zis... 

— Cine a fost legătura lui Roger Crosse? 

— Nu ştiu, nu ştiu, cum aş putea să ştiu ştiu doar ceea ce 
am citit pe ascuns în dosarul tat... trebuie să mă 
credeeeeeţi... 

— Spune-mi tot ce era în dosar, porunci Hashemi la fel de 
profund interesat acum ca şi Armstrong. 


Ascultară alegând cuvintele dintre ţipete. Din vreme în 
vreme, aproape incoerentul amestec de rusă şi farsi pe care 
Rakoczy continua să îl reverse din el, aducea alte nume şi 
adrese şi acoperiri şi grade ca răspuns la întrebările lor, 
memoria lui ajutată de noi niveluri de durere, până când 
istovi şi începu să se repete, el însuşi ameţit şi fără valoare. 
Apoi, printre bolboroseli: 

— Pah... Pah... mud... Pah... mudi... 

— Ce-i cu Pahmudi? spuse brusc Hashemi. 

— Eu... este... ajutoooooor! 

— Ce-i cu Pahmudi? E agent sovietic? Numai bâlbâieli, 
lacrimi şi ameţeală. 

— Ar fi mai bine să-l lăsaţi să se odihnească, Hashemi! 
Memoria lui e prea bună ca să-l lăsăm să crape. Am putea 
afla mâine ce înseamnă „Pahmudi” şi să trecem prin tot 
materialul. 

Armstrong era la fel de golit de puteri, minunându-se în 
sinea lui de cunoştinţele pe care le oferise Rakoczy. 

— Aş sugera o perioadă de odihnă. Lăsaţi-l să doarmă cinci 
ore, după care putem să-ncepem din nou. 

În cameră, cei doi bărbaţi aşteptau instrucţiuni. Doctorul 
aruncă o privire la ceas. Era acolo de şase ore fără pauză, îl 
dureau spatele şi capul, dar era un vechi specialist SAVAK şi 
foarte mulţumit că-l adusese pe Rakoczy la nivelul 
adevărului fără droguri. 

— Ateist afurisit! Fiu al unui tată împuţit! îşi zise 
dezgustat. 

— Lăsaţi-l să doarmă patru ceasuri şi apoi începem din 
nou, se auzi în căşti. 

— Da, domnule colonel! Foarte bine. 

Se uită sub pleoape, apoi spuse prudent asistentului său 
care era surdo-mut, dar putea să citească pe buze: 

— Lasă-l aşa cum e. Asta o să ne economisească timp când 
ne-ntoarcem. O să aibă nevoie de-o injecție ca să se 
trezească. 


Omul dădu din cap şi când uşa fu deschisă de-afară, 
plecară amândoi. 

În camera din spatele oglinzii aerul era uscat şi încărcat 
de fum de ţigară. 

— Ce-o fi cu Pahmudi? Trebuie să aibă legătură cu Piotr 
Oleg Mzytryk. 

Armstrong trecea în revistă ce ascultase, minunându-se de 
toate informaţiile de la Rakoczy. Hashemi îşi desprinse 
privirile de pe bărbatul care zăcea pe masă şi închise 
casetofonul, apăsând butonul de derulare. Într-un sertar pe 
jumătate deschis se aflau şapte alte casete. 

— Poţi să-mi faci copii? întrebă Armstrong. 

— De ce nu? 

Ochii lui Hashemi erau injectaţi şi ţepii bărbii dese se 
vedeau întunecaţi, deşi se bărbierise doar cu câteva ore în 
urmă. 

— Ce a fost atât de important în privinţa numelui Brodnin, 
legat de Piotr Oleg şi toate celelalte nume? Grey, Julan Brut- 
cumva, led Ever şi Percy Smedley sau Smidley 'Tailler? 

Armstrong se ridică pentru a-şi dezmorţi umerii şi a-şi 
acorda puţin timp de gândire. 

— Brodnin a fost un om de afaceri sovietic, KGB, dar un 
agent dublu al nostru - n-am avut niciodată vreo suspiciune 
că ne trăgea pe sfoară. Julan Brut şi-mai-nu-ştiu-cum 
trebuie să însemne Julian Broadhurst. N-am avut niciodată 
nimic cu el, nici măcar o şoaptă, nimic. E lumina 
conducătoare a Societăţii Fabian, un foarte respectat 
membru al Partidului Laburist, pleacă şi vine când vrea în 
guvern, consilier şi confident al primilor miniştri. 

Adăugă dezgustat: 

— Patriot! 

— Ei bine, acum îl aveţi. Trădător! Aşa că puneţi-l pe masă 
câteva ceasuri, mulgeţi-l bine şi apoi aruncaţi-l în Tamisa. 
Grey? 

— Lordul Grey, torţa stângii, fost sindicalist, conducătorul 
turbat al lobiului anti-Chinez, anti-Hong Kong, politicos 


anticomunist, trimis în Camera Lorzilor acum câţiva ani ca 
să provoace alte necazuri. Am făcut nişte cercetări în 
privinţa lui, acum câţiva ani, dar era curat ca un înger. 
Nimic în afară de politică. 

Dumnezeule, se gândi Armstrong, dacă-s amândoi spioni şi 
trădători şi dac-o putem dovedi, asta o să sfâşie laburiştii - 
fără să mai vorbim de explozia pe care Percy o s-o producă 
între conservatori. Dar cum să dovedeşti asta şi să rămâi în 
viaţă? 

— N-am avut nimic cu el, niciodată. 

— Aveţi acum: trădător! Scoateţi tot de la el şi împuşcaţi-l. 
Ted Ever? 

— Everley. Băiatul de aur al [UC, pregătit pentru funcţii 
înalte. Politică impecabilă de centru. Nici măcar o urmă de 
roz, fără să mai vorbim de comunişti. 

— Acum îl aveţi, radeţi-l. Smedley sau Smidley-Iaylor? 

Robert Armstrong îi întinse ţigările. Percy Smedley-ITaylor, 
mic nobil de ţară, bogat, Trinity College, un sărit apolitic 
care reuşeşte să nu-şi vadă aberaţiile publicate în presă 
când e prins, binecunoscut critic de balet, publicat de 
felurite reviste erudite, cu legături impecabile, de neatins, 
printre cele mai înalte şi mai delicate surse ale puterii în 
Anglia. Sfinte Dumnezeule, dacă-i un spion sovietic? 
Imposibil. Nu fi tâmpit! Lucrezi de prea mulţi ani, ştii prea 
multe secrete ca să te mai surprindă ceva despre cineva! 

— Nu-nseamnă cine ştie ce, dar am să-l verific, Hashemi, 
spuse, nevrând să împărtăşească ceea ce ştia până când nu 
hotăra ce avea de făcut. 

Casetofonul se opri, caseta isprăvindu-se. Hashemi o 
scoase, aşezând-o alături de celelalte în sertarul de jos pe 
care îl închise cu grijă. 

— Atunci ocupă-te de ei după obiceiurile noastre: trimite- 
le un emisar, Robert, lor şi împuţiţilor lor de prieteni sus- 
puşi. Şi-atunci o să-ţi dea curând o mulţime de peşcheşuri 
care or să compenseze pierderea pensiei. 

Hashemi râse trist, introducând o nouă casetă. 


— Dar nu te duce singur sau o să sfârşeşti într-o alee 
pustie cu un cuţit în spate sau cu otravă în bere. Ticăloşii 
ăştia sus-puşi sunt toţi la fel. 

Era foarte obosit, dar bucuria resimţită în faţa tuturor 
informaţiilor minunate pe care le oferise Rakoczy îndepărta 
nevoia de somn. 

— Avem îndeajuns de la el ca să-i zdrobim pe tudehi, să 
controlăm kurzii, să oprim insurecția din Azerbaidjan, să 
asigurăm Teheranul şi Kowissul... şi să-l întărim pe 
Khomeini la putere, spuse încet, ca pentru sine. 

— Asta vrei? Cum rămâne cu Abrim Pahmudi? Chipul lui- 
Hashemi se-ntunecă. 

— Să mă lase Allah să mă ocup de el cum trebuie! S-ar 
putea ca Rakoczy să-mi dea o cheie de aur pentru el. II privi 
pe Armstrong. Aur şi pentru tine, nu? Acest Suslev, Piotr 
Oleg? Care 1-a ucis pe marele Roger Crosse? Eh?! 

— Da. Acum ştii şi tu cine este cel mai mare duşman altău. 

— Ce înseamnă Mzytryk, acest Suslev, pentru tine? 

— M-am ciocnit de el cu ani în urmă, în Hong Kong. 
Armstrong luă o gură de cafea rece. Muşcase momeala. 

— Ar putea să-ţi ofere ţie - şi mie - mult mai mult aur 
decât fiul său. Ar putea să-l termine pe Abrim Pahmudi şi 
după el Christos mai ştie pe cine altul, poate chiar 
komitehul Revoluționar. Aş da mult ca să-l interoghez pe 
Suslev. Cum am putea face asta? 

Hashemi îşi desprinse gândurile de la Pahmudi, 
îndreptându-le către primejdia imediată în care se afla el şi 
familia lui. 

— În schimbul acestui serviciu ai să-mi aranjezi un 
paşaport britanic, ieşirea peste graniţă şi o pensie serioasă 
- dacă o să am nevoie? 

Armstrong întinse mâna. 

— S-a făcut! 

Cei doi bărbaţi îşi strânseră mâinile, amândoi ştiind că 
gestul nu avea altă valoare decât aceea a politeţei, dar 


amândoi ştiind că ar face-o dac-ar putea, dar numai atâta 
vreme cât ar fi fost în avantajul lor. 

— Dacă-l prind, Robert, eu controlez interogatoriul şi pun 
primul întrebările. 

— Sigur, tu eşti şeful! 

Ochii lui Armstrong ascundeau entuziasmul. 

— Poţi să-l prinzi? 

— Poate-aş putea să-l conving pe Abdullah Han să aranjeze 
o întâlnire de partea asta a frontierei. Rakoczy le-a dat 
destule despre el să-l fac să se zvârcolească, deşi va trebui 
să fiu foarte grijuliu. E unul dintre cei mai buni agenţi ai 
noştri, totuşi. 

— Oferă la schimb ce ştii despre Secţiunea 16/a! Pariez că 
nu ştie că l-au trădat. 

Hashemi dădu din cap. 

— Dacă îl aducem pe Piotr Oleg dincoace de graniţă... Nu-i 
nevoie să-l aducem aici. Putem să-l curăţăm la sediul din 
Tabriz. 

— Nu ştiam c-aveţi un astfel de loc acolo. 

— Multe lucruri nu ştii despre Iran, Robert. Hashemi strivi 
ţigara. cât timp mai am? se întrebă nervos, cu desăvârşire 
neobişnuit cu sentimentul de a fi vânatul şi nu vânătorul. 

— Dacă mă gândesc bine... Dă-mi mâine paşaportul. 

— Cât de curând ai putea să-l „convingi” pe Abdullah Han? 

— Trebuie totuşi să fim foarte atenţi. Ticălosul e 
atotputernic în Azerbaidjan. 

Amândoi aruncară o privire către Rakoczy, care tresări o 
clipă, gemu, apoi se prăbuşi înapoi în coşmarul său. 

— Trebuie să fim foarte atenţi. 

— Când? 

— Mâine. Imediat ce terminăm cu Rakoczy o să-l vizităm 
pe Abdullah. Tu ai putea să pui la dispoziţie avionul sau 
elicopterul. Eşti în foarte bune relaţii cu IHC, nu-i aşa? 

Armstrong zâmbi. 

— Ştii totul, nu? 


— Doar despre lucrurile legate de Teheran, lumea islamică 
şi iraniană. 

Hashemi se întreba ce-ar face Mclver şi ceilalţi străini care 
lucrau la exploatările petroliere dac-ar şti că ministrul 
adjunct Aii Kia, proaspăt numit în consiliul ATC, 
recomandase cu câteva zile în urmă naţionalizarea imediată 
a tuturor companiilor străine din ramura petrolului, a 
tuturor avioanelor înregistrate în Iran, a companiilor de 
aviaţie, precum şi expulzarea tuturor piloților şi a 
personalului străin. 

— Cum o să deserviţi câmpurile petroliere, Excelenţă 
ministru? întrebase când i se spusese. 

— N-avem nevoie de străini. Piloții noştri or să 
deservească câmpurile noastre. Avem sute de piloţi care 
trebuie să-şi dovedească credinţa. Bănuiesc c-aveţi dosare 
secrete în privinţa tuturor piloților străini, a funcţionarilor 
şi aşa mai departe. Komitehul aaa. are nevoie de ele. 

— Nu cred c-avem ceva, Excelenţă. Dosarele acelea erau 
alcătuite de SAVAK, îi spusese fără să şovăie Hashemi. 
Presupun că ştiţi că aceşti oameni groaznici aveau un dosar 
amănunţit asupra Excelentei voastre. 

— Ce dosar? Eu? SAVAK? Cu siguranţă te-nşeli! 

— Poate. Nu l-am citit niciodată, Excelenţă, dar mi s-a spus 
că există. Mi s-a spus că începe de acum douăzeci de ani. 
Probabil nu conţine altceva decât minciuni. 

Lăsase în urma lui un ministru adjunct extrem de tulburat 
şi promisiunea că avea să încerce să obţină în secret 
dosarul şi să i-l dea, şi râsese tot drumul până la sediul 
Contraspionajului Intern. 

Dosarul asupra lui Aii Kya, după care el avea o copie, 
începea într-adevăr cu evenimente petrecute în urmă cu 
douăzeci de ani şi conţinea dovezi inatacabile asupra a tot 
felul de afaceri murdare - camătă, voturi acordate Şahului, 
asupra faptului că Aii Kya fusese informator, laolaltă cu 
foarte ingenioase practici sexuale, fotografiate, care ar fi 
pus pe jeratic fundamentaliştii conservatori. 


— Care-i gluma? întrebă Armstrong 

— Viaţa, Robert. Acum câteva săptămâni aveam la 
dispoziţia mea toată aviația dacă era nevoie. Acum trebuie 
să te rog pe tine să aranjezi un zbor. Tu pregăteşti asta, eu 
pregătesc aprobările. 

Zâmbi. 

— Să-mi dai paşaportul englezesc şi să fie al dracului de 
valabil, cum ar spune Talbot. Înaintea decolării. Neam 
înţeles? 

— Ne-am înţeles. Armstrong îşi stăpâni un căscat. 

— Cită vreme aşteptăm, pot s-ascult ultima casetă? 

— De ce nu? 

Hashemi se întinse după cheie, dar se opri auzind un 
ciocănit în uşă. Se ridică obosit şi-o deschise. Oboseala-i 
dispăru. Dincolo de uşă se aflau patru bărbaţi, unul dintre 
oamenii săi, cu chipul alb ca varul, şi trei din Gărzile Verzi, 
înarmaţi. Îl cunoştea pe cel mai în vârstă dintre ei. 

— Salaam, generale! spuse politicos, cu inima bătând 
nebuneşte. Pacea fie cu tine! 

— Salaam, colonele! Pacea fie cu tine! Generalul Janan era 
un bărbat cu trăsături aspre şi o linie subţire ce-i ţinea loc 
de gură. SAVAK. Se uită rece la Armstrong, apoi scoase o 
hârtie şi i-o întinse lui Hashemi. 

— Trebuie să îmi predai imediat pe prizonierul Yazernov. 

Hashemi luă hârtia, mulţumindu-i lui Allah că riscase totul 
ca să-l captureze pe Rakoczy şi să-l târască până la al 
treilea nivel atât de repede. 

„Către colonelul Hashemi Fazir, Contraspionajul Intern. 
Imediat. Imediat. Prin hotărârea Komitehului Revoluționar, 
Departamentul Contraspionajului Intern este dizolvat şi tot 
personalul cuprins în această organizaţie trece imediat sub 
comanda generalului Janan. Sunteţi suspendat din toate 
îndatoririle până la noi ordine. Veţi preda imediat 
generalului Janan pe prizonierul Yazernov şi toate benzile 
de la interogatoriu. Semnat: Abrim Pahmudi, director 
SAVAMA”. 


— Spionul e încă la al doilea nivel şi va trebui să aşteptaţi, 
e periculos să-l deplasaţi acum. 

— Nu mai e-n responsabilitatea ta. 

Generalul făcu un semn către unul din oamenii săi care 
ieşi, chemându-i pe ceilalţi după el pe coridor, apoi cobori 
treptele în camera de dedesubt, luându-l cu ei pe doctor, 
alb la faţă şi foarte nervos. Când Gărzile Verzi văzură 
bărbatul gol de pe masă şi instrumentele şi felul în care era 
legat la ele, ochii lor sclipiră. Doctorul începu să-l desprindă 
de aparate. În camera de interogatoriu de deasupra, 
Hashemi se întoarse către general. 

— Vă spun oficial că e foarte primejdios să-l mişcaţi acum. 
Sunteţi responsabil pentru asta. 

— Insha Allah. Dă-mi benzile. 

Hashemi ridică din umeri, descuie sertarul de sus şi-i dădu 
duzina de benzi inutile de la primul şi-al doilea nivel. 

— Şi celelalte? Acum! 

— Nu mai sunt şi altele. 

— Deschide sertarul. 

Din nou Hashemi ridică din umeri, alese o cheie şi o folosi 
atent. Dacă era-ntoarsă cum trebuie, cheia punea în 
funcţiune demagnetizatorul şi ştergea benzile. Doar el şi 
Armstrong cunoşteau acest secret - şi instalaţia secretă de 
copiere a casetelor din casetofon. 

— Nu ştii niciodată, Hashemi, când vei fi trădat sau de 
cine, îi spusese Armstrong cu ani în urmă când, împreună, 
instalaseră dispozitivul. S-ar putea să vrei să ştergi benzile, 
apoi să foloseşti pe cele secrete ca să-ţi cumperi libertatea. 
Nu poţi fi niciodată prea prudent în jocul ăsta. 

Hashemi trase sertarul, rugându-se ca amândouă 
aparatele să funcţioneze corect. Insha Allah, îşi zise şi-i 
întinse cele opt casete. 

— Sunt goale, îţi spun. 

— Dacă sunt, primeşte-mi scuzele, dacă nu, Insha Allah. 

Generalul se uită la Armstrong cu ochi de granit. 


— Ar fi bine să părăseşti la iuţeală Iranul. Îţi dau o zi şi-o 
noapte - în amintirea serviciilor trecute. 

Acasă la familia Bakravan, lângă bazar; ora 8,57 noaptea. 
Şeherazada stătea întinsă pe burtă pe pat, lăsându-se 
masată, gemând de plăcere când bătrâna îi întindea 
uleiurile peste vânătăi şi pe toată pielea. 

— 0... ai grijă, Jări. 

— Da, da, prinţesa mea, cârâi Jări, îndepărtând durerea cu 
mâinile-i puternice, dar blânde. 

Fusese doica şi servitoarea Şeherazadei de la naştere şi,o 
alăptase după ce copilul ei, născut cu o săptămână mai 
devreme, murise. O alăptase pe Şeherazada doi ani şi apoi, 
pentru că Jări era o femeie tăcută şi blândă şi rămăsese 
văduvă, îi fusese dată în grijă. 

Când Şeherazada se căsătorise cu Emir Paknouri, o 
însoţise în casa acestuia şi, când căsătoria luase sfârşit, se- 
ntorseseră mulţumite acasă. „E-o prostie să alături o astfel 
de floare unuia care preferă băieţii, oricât de mulţi bani ar 
avea!” gândise mereu Jări, dar fără s-o spună cu glas tare. 
Niciodată! Niciodată! Niciodată! E primejdios să te pui cu 
capul familiei, oricare ar fi ăsta şi cu atât mai mult cu un 
avar lacom de bani ca Jared Bakravan, îşi zise, fără să-i 
pară rău că murise. când Şeherazada se căsătorise a doua 
oară, Jări nu plecase să locuiască cu ea în apartament, dar 
asta nu conta, pentru că Şeherazada petrecea zile întregi 
acolo, când necredinciosul pleca. Toată casa îl numea aşa şi- 
l tolera pentru că ea era fericită, o fericire pe care numai 
femeile o înțelegeau. „Ehei, ce diavoli mai sunt bărbaţii!” 
zisese în sinea ei, ascunzându-şi zâmbetul, înțelegând 
foarte bine. Auziseră cu toţii ţipetele din noaptea trecută şi 
suspinele şi deşi toţi ştiau că bărbatul avea dreptul să-şi 
bată nevasta şi că Allah îi îngăduise necredinciosului s-o 
lovească pentru a-şi aduce stăpâna în simţiri, ea auzise şi 
alt fel de ţipete, chiar înaintea zorilor, în dimineaţa aceea: 
strigătele ei şi-ale lui în Grădina lui Allah. 


Nu fusese niciodată acolo, ea însăşi. Şeherazada şi alte 
femei îi spuseseră despre visul acela, dar cele câteva ori în 
care soţul ei se culcase cu ea fusese numai pentru plăcerea 
lui şi nu a ei. Partea ei fusese durerea şi şase copii înainte 
de a împlini douăzeci de ani, patru dintre ei murind de mici, 
apoi murise el, eliberând-o de moartea la naştere care ştia 
că o aştepta, inevitabilă altfel. Voia lui Allah. O, da, îşi spuse 
mulţumită. Allah m-a salvat şi 1-a luat pe el şi-acum sigur 
arde-n iad, fiindcă era un hulitor spurcat, care abia se ruga 
o dată pe zi. Şi tot Allah mi-a dat-o pe Seherazada. 

Privi trupul minunat, satinat şi prelung şi părul negru- 
negru. Ehei, îşi spuse, ce binecuvântare să fii atât de 
tânără, atât de moale, de ageră, atât de pregătită să 
împlineşti în sfârşit lucrarea lui Allah... 

— Întoarce-te, prinţesă. 

— Nu, Jări... Mă doare atât de tare... 

— Da, dar trebuie să-ţi întind muşchii pântecului şi să-i 
pregătesc. 

Jări chicoti. 

— În curând trebuie să fie foarte puternici. Imediat, 
Seherazada se întoarse cu faţa către ea, uitând de durere. 

— O, Jări, eşti sigură? 

— Numai Allah e sigur, prinţesă. Dar ţi-a mai întârziat 
vreodată până acum? N-a trecut de mult vremea? Şinu e 
de mult vremea să ai un fiu? 

Cele două femei râseră împreună, apoi Seherazada se- 
ntoarse pe spate şi se abandonă mâinilor ei şi viitorului şi 
fericirii pe care avea s-o trăiască atunci când îi va spune: 
"Tommy, mă simt onorată să-ţi spun”... Nu, aşa nu-i bine. 
„Tommy, Allah ne-a binecuvântat”... nu, nici aşa nu-i bine, 
deşi e-adevărat. Dac-ar fi mahomedan şi iranian, ar fi mult 
mai uşor. O, Allah şi Profetule! Fă-l pe Tommy mahomedan 
şi salvează-l de Iad! Fă-l pe fiul meu puternic şi lasă-l să 
crească să aibă fii şi fiice şi aceştia la rândul lor fii! O, cât de 
binecuvântaţi suntem de Allah! îşi lăsă gândurile să 
plutească. Noaptea era liniştită. Încă mai ningea puţin şi nu 


se auzeau prea multe focuri de armă. În curând avea să 
vină masa de seară şi apoi avea să joace table cu vărul ei 
Karim, sau cu Zarah, soţia fratelui ei, Meshang, şi-apoi va 
dormi, mulţumită de ziua petrecută din plin. 

În dimineaţa aceea, când Jări o trezise, soarele era de mult 
pe cer şi, deşi plânsese puţin de durere, uleiurile şi masajul 
îndepărtaseră în curând cea mai mare parte a suferinţei. 
Apoi spălarea rituală şi prima rugăciune a zilei, 
îngenuncheată în faţa micului altar, într-un colţ al 
dormitorului, şi sajadeh, mica tapiserie minunat ţesută, 
pătrată, cu bolul de nisip sacru din Cabella şi lângă asta 
şiragul de mătănii şi exemplarul ei din Coran, minunat 
decorat. Un dejun scurt: ceai, pâine proaspătă din cuptor, 
încă fierbinte, unt şi miere şi lapte, un ou fiert, ca 
întotdeauna. Nu prea duceau lipsă de nimic, nici chiar în 
toiul tulburărilor. Plecase apoi grăbită în bazar, cu văl şi 
chador, ca să-l vadă pe Meshang, preaiubitul ei frate. 

— O, Meshang, dragul meu, arăţi atât de obosit! Ai auzit 
de apartamentul nostru? 

— Da, da, am auzit, spusese el greoi, cu cearcăne 
întunecate sub ochi. 

Cele patru zile de când tatăl lor se dusese la închisoarea 
Evin îl îmbătrâniseră. 

— Fii de căţea! Cu toţii! Dar nu sunt din poporul nostru. 
Am auzit că sunt de la OEP sub ordinele Koniitehidui 
Revoluționar. 

Se cutremurase. 

— Voia lui Allah! 

— Voia lui Allah, da, dar soţul meu a spus că un bărbat 
numit Teymour, şeful lor, acest om a spus că avem timp 
numai până la rugăciunea de după-amiază, astăzi, ca să ne 
luăm lucrurile de acolo! 

— Da, ştiu. Soţul tău mi-a lăsat un mesaj înainte de-a pleca 
în dimineaţa asta la Zagros. l-am trimis pe Aii şi Hassan şi-o 
parte dintre ceilalţi servitori. Le-am spus să se prefacă că 
sunt lucrători cărători cu spatele şi să ia tot ce pot. 


— O, mulţumesc, Meshang. cât de deştept eşti! Fusese 
foarte uşurată. Ar fi fost de neconceput să se ducă ea însăşi. 
Ochii i se umpluseră de lacrimi. 

— Ştiu că e voia lui Allah, dar mă simt atât de goală fără 
tata! 

— Da, da, la fel şi eu, Insha Allah. 

Nu putea face nimic în plus. Făcuse totul corect, 
supraveghind spălarea trupului şi înfăşurându-l cu cea mai 
bună muselină. 

Acum, prima parte a doliului trecuse. În cea de-a 
patruzecea zi, la cimitir avea să urmeze o altă ceremonie, 
când aveau să mai plângă o dată şi să-şi sfâşie hainele şi să 
nu se lase consolaţi. Dar după asta, ca şi acum, fiecare avea 
să-şi reia din nou povara traiului, mai era de spus shahada 
de cinci ori pe zi, Cei Cinci Stâlpi ai Islamului de urmat, ca 
să te-asiguri c-aveai să ajungi în Paradis şi nu în Iad, 
singurul rost cu adevărat important în viaţă. Am să ajung cu 
siguranţă în Paradis, îşi spuse cu deplină încredere. 

Stătuseră tăcuţi în mica încăpere de deasupra prăvăliei, 
care, cu-atât de puţin timp în urmă, fusese domeniul privat 
al lui Jared Bakravan. Trecuseră doar patru zile de când 
tata negocia cu Aii Kia noul împrumut - pe care, totuşi, 
cumva trebuie să-l punem la dispoziţie -iar Paknouri a dat 
năvală înăuntru şi toate necazurile noastre au început. Fiu 
de căţea! E numai vina lui. Ela adus Gărzile Verzi aici. Da. 
A fost un blestem toţi anii ăştia. Dacă n-ar fi fost slăbiciunea 
lui, Seherazada ar fi avut cinci sau şase copii până acum şi 
nu ne-ar mai călări necredinciosul care ne face ţinta a mii 
de ironii în bazar. 

Văzuse vânătaia din jurul ochiului ei stâng, dar nu 
comentase. În dimineaţa aceea îi mulţumise lui Allah şi 
fusese de acord cu soţia lui că bătaia o adusese-n fire. 

— O bătaie bună din când în când nu face rău, Zarah, 
spusese el cu uşurare, gândindu-se: Toate femeile au nevoie 
din când în când de câte o bătaie bună, din pricina 
cicălelilor nesfârşite şi a pisălogelilor şi a plânsetelor şi 


certurilor şi geloziilor şi veşnicelor iscodeli şi toată 
vorbăraia asta spurcată despre vot şi marşuri şi 
demonstraţii. Împotriva a ce? Împotriva legilor lui Allah? N- 
am să-nţeleg niciodată femeile. Ba chiar Profetul, fie-i 
numele lăudat, el, cel mai desăvârşit dintre bărbaţii care-au 
trăit vreodată, chiar şi el a avut probleme cu femeile şi-a 
avut încă zece neveste pe lângă Khadija, prima nevastă, 
care a murit după ce-i dăruise şase copii. Ce trist că nu i-a 
supravieţuit nici un fiu, doar fiica sa, Fatima. Chiar după 
toată experienţa asta cu femeile, stă scris că însuşi Profetul, 
Chiar şi el, se depărta de ele din vreme-n vreme pentru a 
sta în pace. De ce nu pot fi femeile mulţumite, stând acasă, 
supuse, tăcute, fără să se amestece în treburile noastre? 

Sunt atât de multe de făcut. Atât de multe capete de 
sfoară de găsit şi apucat, taine de descifrat, conturi şi 
chitanţe de datorii, datornici de găsit şi-atât de puţin timp! 
Toate proprietăţile noastre furate, satele, domeniul de la 
Caspica, case şi apartamente şi clădiri prin tot Teheranul... 

De toate ştiau diavolii! Diavolii! Komitehul Revoluționar şi 
mullahii şi Gărzile Verzi sunt diavolii pe Pământ. Cum o să 
mă descurc cu toţi? Dar trebuie, într-un fel sau altul, 
trebuie! Şi după asta, anul viitor am să fac pelerinajul la 
Mecca. 

— Voia lui Allah, spusese şi se simţi ceva mai bine. Şi e voia 
lui Allah că trebuie să fac toate astea mai înainte decât mă 
aşteptam, deşi sunt foarte bine pregătit, aşa cum orice fiu 
ar trebui să fie, ca să preia un imperiu, chiar şi imperiul 
Bakravan. Şi de asemenea e voia lui Allah că ştiu deja cele 
mai multe dintre taine, şoptite mie de tata în cursul 
ultimilor ani, când a descoperit că poate avea încredere în 
mine, că sunt mai inteligent decât se aşteptase el vreodată. 
Nu i-am sugerat eu să-şi deschidă contul secret din băncile 
elveţiene, cu aproape şapte ani în urmă, şi nu i-am explicat 
despre biletele de tezaur americane, investiţiile în 
construcţii imobiliare din America şi aproape totul despre 
cele Şapte Surori? Am făcut milioane. Totul e la adăpost de 


aceşti fii de căţea, Allah fie lăudat! La adăpost în aur, 
pământ, acţiuni, dolari, mărci, yeni şi franci elveţieni, în 
Elveţia. Seherazada îl privise, aşteptând. 

— Servitorii or să termine totul înainte de apus, 
Seherazada. Nu te-ngrijora. 

O iubea, dar ar fi vrut să plece ca să-şi poată continua 
treburile. Era însă vremea să lege la un loc alte sfori. 

— Acest soţ al tău a fost de acord să se facă mahomedan, 
nu-i aşa? 

— Cât de bun eşti că-ţi aminteşti, dragă Meshang. Soţul 
meu a fost de acord sa se gândească la asta, spuse 
prudentă, îl învăţ de câte ori pot. 

— Bun. când se-ntoarce, te rog spune-i să vină să discute 
cu mine. 

— Da, desigur, spuse imediat. 

Meshang era capul familiei acum şi ca de obicei trebuia să 
i se supună fără crâcnire. 

— Acel an şi-o zi a trecut, nu-i aşa? Chipul Şeherazadei se 
luminase. 

— Sunt onorată să-ţi spun, dragă Meshang, că s-ar putea 
ca Allah să ne fi binecuvântat. Sunt în întârziere o zi sau 
două. 

— Allah fie lăudat, asta merită sărbătorit! Tata ar fi fost 
atât de bucuros. 

O bătuse pe mână. 

— Bun. Acum, cum rămâne cu el, soţul tău? Asta ar fi 
momentul potrivit pentru divorţ, nu-i aşa? 

— Nu, 0, cum poţi să spui un astfel de lucru? izbucni ea 
mai înainte de-a se putea stăpâni. O, nu, deloc! Asta ar fi 
groaznic! Aş muri! Ar fi groaznic! 

— Taci, Şeherazada! Gândeşte-te! Meshang fusese uluit de 
proastele ei purtări. 

— Nu e iranian, nu e mahomedan, n-are bani, n-are viitor, 
nu merită să facă parte din familia Bakravan. Nu eşti de 
acord? 


— Da, desigur, sunt de acord cu tot ce spui. Dar dacă aş 
putea să adaug... spuse ea dintr-o suflare. 

Îşi păstrase ochii plecaţi ca să-şi ascundă uimirea, 
blestemându-se că nu înţelesese cât de mult îi displăcea 
Tommy al ei lui Meshang şi că acesta era deci un duşman de 
care trebuia să te fereşti. Cum am putut să fiu atât de naivă 
şi-atât de proastă? 

— Sunt de acord c-ar putea fi unele probleme, dragul meu, 
şi sunt de acord cu tot ceea ce spui, se auzise răspunzându- 
i cu cel mai dulce glas, în timp ce mintea ei lucra cu viteza 
luminii, analizând, mărunţind, încercând să facă un plan, 
pentru moment şi pentru viitor, căci fără bunăvoința lui 
Meshang viaţa avea să fie foarte dificilă. Eşti cel mai 
înţelept bărbat pe care-l cunosc, dar poate mi s-ar îngădui 
să-ţi spun că Allah mi 1-a aşezat în cale. Tata a încuviinţat 
căsătoria mea, aşa că până când Allah îl îndepărtează din 
calea mea şi-mi îndreaptă... 

— Dar acum eu sunt capul familiei şi totul s-a schimbat. 
Ayatolahul a schimbat totul, spusese el scurt. 

Nu-i plăcuse niciodată Lochart. îl dispreţuise ca pe un 
necredincios, pricina tuturor necazurilor lor din prezent şi 
din trecut. Îl dispreţuise ca pe un intrus şi o cheltuială fără 
rost, dar, fiindcă nu avea nici o putere să se amestece şi din 
pricina acceptului tăcut al tatălui său, păstrase toate astea 
pentru el. 

— Nu-ţi face griji în căpşorul tău drăguţ! Revoluţia a 
schimbat totul. Trăim într-o lume diferită şi în lumina 
acestor lucruri trebuie să mă gândesc la viitorul tău şi la 
viitorul fiului tău. 

— Ai perfectă dreptate, Meshang, şi-am să te binecuvântez 
că te gândeşti la mine şi la copilul meu, şi cât de minunat e 
şi ce noroc că eşti aici ca să ai grijă de noi! spusese ea, 
reuşind din nou să se stăpânească. 

Continuase să-l flateze, să-l linguşească, pocăindu-se 
pentru lipsa de bună creştere, folosindu-şi toată priceperea, 


neîngăduindu-i să se abată şi să schimbe discuţia către alte 
lucruri. Şi-apoi, la momentul potrivit, spusese: 

— Sunt sigură că trebuie să fii foarte ocupat. Se ridicase 
zâmbind. 

— Vii cu Zarah diseară la cină? Vine vărul Karim, dacă 
poate să plece de la unitate. N-o să fie nostim? Nu l-am 
văzut de la... 

Se oprise la timp. 

— De aproape o săptămână. Dar cel mai important lucru, 
Meshang, bucătarul pregăteşte horishtul tău favorit, aşa 
cum îţi place ţie. 

— O, aşa? Ei bine, da, da, o să venim. Dar spune-i să nu 
pună prea mult usturoi. Şi-acum, în ceea ce-l priveşte pe 
soţul tău... 

— O, asta mi-a adus aminte, dragă Meshang, spuse, jucând 
ultima ei carte, am auzit că Zarah a primit învoirea ta să se 
ducă poimâine la Marşul Femeilor. cât de mult bun-simţ 
dovedeşti! 

Văzuse brusca roşeaţă de pe chipul lui şi râsese în sinea ei, 
ştiind că Zarah era la fel de hotărâtă să se ducă pe cât era 
el de hotărât să nu o lase. 

EI izbucnise furios. Ea ascultase răbdătoare, cu ochi 
nevinovaţi, încuviinţând din timp în timp, la momentul 
potrivit. 

— Soţul meu e de-aceeaşi părere, pe de-a-ntregul, cu tine, 
dragă Meshang, spusese cu pasiunea potrivită momentului. 
Da, pe deplin, prea-iubite frate şi am să-i reamintesc cu 
siguranţă lui Zarah, dacă mă-ntreabă, de ceea ce crezi tu. 
Nu că asta ar însemna mare lucru pentru ea sau pentru 
mine, pentru că la acest marş de protest noi o să mergem. Îl 
sărută în fugă. 

— La revedere, dragul meu. încearcă să nu munceşti prea 
mult. O să mă-ngrijesc eu de horisht. 

Apoi plecase imediat la Zarah şi-o avertizase că Meshang 
era încă furios când auzea de marş. 


— Ridicol! 'Toate prietenele noastre or să fie acolo, 
Şeherazada! Vrea să ne facă de râs în faţa lor? 

Făcuseră împreună un plan. Când isprăviseră era deja 
târziu, spre seară, şi ea trebuise să alerge acasă, să 
comande horishtul, aşa cum îi place stăpânului şi dacă pui 
prea mult usturoi şi nu-i perfect, am să o chem pe bătrâna 
Ashabageh, ghicitoarea, să te deoache! Du-te la piaţă şi 
cumpără pepenii care-i plac! 

— Dar, stăpână, n-au fost pepeni de... 

— Fă rost de unul! strigase ea bătând din picior. Nu mă 
îndoiesc c-o să faci rost de unul. 

Apoi o supraveghease pe Jări care aranjase toate lucrurile 
ei şi ale lui Tommy, lăsând să-i scape din când în când câte o 
lacrimă pentru pierderea apartamentului, pe care el îl 
dorise şi de care se bucurase mai mult decât ea, dar şi de 
bucuria de a fi din nou acasă. Odihna, ultima rugăciune, şi- 
apoi baia, şi-acum masajul. 

— Gata, prinţesă, spuse Jări, simţindu-şi braţele obosite. 
Acum ar trebui să te-mbraci pentru cină. Ce ţi-ar plăcea să 
porţi? 

— Rochia care i-ar plăcea cel mai mult lui Meshang. Fusta 
de lână multicoloră şi bluza pe care le admiră atât de mult. 

Apoi încă o verificare a horishtului şi polo, mâncarea 
iraniană de orez, apetisantă, cu o crustă galbenă deasupra, 
şi celelalte specialităţi pentru Meshang, pepenele dulce, 
aromat şi zemos şi perfect tăiat. Il aştepta să sosească pe 
vărul lor, Karim Peshadi, iubindu-l, amintindu-şi minunatele 
vremuri când crescuseră împreună, familiile lor 
întotdeauna amestecate verile pe domeniile lor de la Marea 
Caspică, înotând şi plimbându-se cu barca cu pânze, iar 
iarna schiind în apropierea Teheranului, nimic altceva decât 
petreceri, dansuri şi cântece. Karim, înalt ca şi tatăl său, 
colonelul comandant al Kowissului, şi la fel de minunat. 
întotdeauna asociindu-l pe Karim cu acea primă seară de 
septembrie în care-l văzuse pe acest străin ciudat înalt cu 


ochi albastru-cenuşii, ochi care sclipeau ca focurile cereşti 
de care vorbeau poeţii străvechi. Clipa în care el o zărise... 

— Înălţimea voastră, Excelnţa Sa, vărul vostru Karim 
Peshadi, cere îngăduinţa de a vi se-nfăţişa. 

Alergă bucuroasă să-l întâmpine. El privea pierdut pe 
fereastra celei mai mici dintre camerele de primire, cu 
pereţii din oglinjoare şi ferestruici aşezate într-un 
aranjament artistic persan, singura mobilă fiind obişnuita 
canapea joasă desfăşurată de-a lungul pereţilor, la câţiva 
centimetri deasupra covoarelor moi, tunse scurt, şi 
îmbrăcată cu cea mai fină țesătură persană, ca şi backrestul 
prins pe pereţi. 

— Dragă Karim! cât de minunat... Se opri. Era prima oară 
când îl vedea din ziua aceea, cu o săptămână în urmă, când 
plecaseră împreună să se-alăture revoltei de la Doshan 
Tappeh, şi-acum privea la un străin cu chipul tras, cu pielea 
întinsă peste pomeţii ridicaţi ai obrajilor de o paloare 
înspăimântătoare, cearcăne întunecate împrejurul ochilor, 
barba nerasă, hainele în dezordine, când de obicei el era 
îmbrăcat impecabil. 

— O, Karim! Ce s-a-ntâmplat? Buzele lui se mişcară, dar 
nu lăsară să scape nici un sunet. Încercă din nou. 

— Tata e mort! Împuşcat pentru crime împotriva Islamului. 
Sunt suspect şi suspendat din serviciu şi-aş putea fi arestat 
în orice moment, spuse amar. Cea mai mare parte din 
prietenii noştri sunt şi ei suspecți. Colonelul Jabani a 
dispărut, acuzat de trădare. Îţi aminteşti? Cel care a condus 
poporul împotriva Nemuritorilor şi s-a ales cu o mână 
smulsă! 

Se aşeză prostită, ascultându-l, privindu-l. 

— Dar răul abia acum vine dragă Seherazada: Unchiul... 
unchiul Valik şi Annoush şi micul Jalal şi Setarem sunt to?i 
morţi, ucişi încercând să evadeze în Irak, într-un '212 civil. 

Simţi că i se opreşte inima şi nenorocirea se prăvăli asupra 
ei. 


— Au fost interceptaţi şi doborâţi lângă graniţa irakiană. 
Eram la birouri astăzi, aşteptâând să răspund la întrebările 
komiâehului nostru, când a sosit telexul de la baza noastră 
de la Abadan. Fiii ăia de căţea din komiteh nu ştiu carte, aşa 
că mi-au cerut mie să citesc cu glas tare, fără să ştie că am 
vreo legătură cu Valik, că suntem rude. Telexul era marcat 
„secret” şi spunea că trădătorii general Valik şi un general 
Seladi au fost identificaţi în epava '212 după cărţile de 
identitate, alături de alţii, şi o femeie şi doi copii. Ne cerea 
să verificăm elicopterul. Se presupune că e unul de la 
compania lui lommy, care a fost furat, EP-HBC. 

Ea leşină. 

Când îşi reveni, Jări îi tampona fruntea cu un prosop rece, 
iar ceilalţi servitori erau adunaţi, neliniştiţi, de jur împrejur. 
Undeva în spate, alb la faţă, Karim îşi cerea scuze. 

Îl privi îndelung fără să-l vadă, apoi tot ceea ce spusese îi 
reveni în minte, laolaltă cu cele spuse de Erikki şi de 
ciudăţenia comportamentului lui Tommy. Din nou, toate cele 
trei se amestecară şi un alt val de groază o învălui. 

— A... a sosit Excelenţa sa, Meshang? întrebă cu voce 
slabă. 

— Nu, nu, prinţesă! Lasă-mă să te duc în pat. Ai să te simţi 
mai bine. 

— Eu... nu... mulţumesc, Jări. Îmi e mai bine... Te rog, lasă- 
ne singuri. 

— Dar, prinţesă... 

— Lasă-ne singuri. 

Se supuse. Karim era îndurerat. 

— Te rog, iartă-mă, dragă Şeherazada! N-ar fi trebuit să 
te-ngrijorez cu toate problemele astea, dar eu am aflat 
despre... despre tata abia în dimineaţa asta. Îmi pare atât 
de râu, Şeherazada! N-ar trebui ca o femeie să se 
îngrijoreze... 

— Karim, ascultă-mă! 'Te implor! îl întrerupse cu disperare 
crescândă. Orice-ai face, nu pomeni despre unchiul Valik! 


Nu-i spune lui Meshang despre el şi despre ceilalţi. Nu 
încă! Te rog, nu încă! Nu-i zice nimic de Valik! 

— Dar de ce? 

— Pentru câ... pentru că... 

O, Allah, Allah! Ce trebuie să fac? se gândea, venindu-i să 
strige. Sunt sigură că Tommy pilota HBC. O, Allah, fă să mă- 
nşel, dar sunt sigură că asta-i ceea ce a spus Erikki când |- 
am întrebat cât de mult o să lipsească Tommy! N-a zis 
Erikki: „nu-ţi face griji, Tommy are un zbor până la Bandar- 
e Delam, HBC, piese de schimb. Asta n-ar trebui să-i ia mai 
mult de o zi sau două”. Şi nu-i Bandăr-e Delam lângă 
Abadan, care-i lângă graniţă? N-a „venit unchiul Valik să-l 
vadă pe Tommy noaptea târziu, mult prea târziu, doar dacă 
problema era foarte urgentă şi după asta, după ce-a plecat, 
nu era Iom schimbat? Nu se tot frământa privind flăcările 
focului? „Familia trebuie să aibă grijă de familie.” Nu 
spunea el asta? O, Allah, ajută-mă! 

— Ce s-a-ntâmplat, Şeherazada? Ce este? 

— Nu îndrăznesc să spun, Karim, deşi mă încred în tine 
până la moarte. Trebuie să-l apăr pe Tommy. Dacă Meshang 
află despre Tommy, ăsta o să fie sfârşitul, pentru toţi. O să-l 
denunțe. N-o să rişte alte necazuri sau crime împotriva lui 
Allah. Nu pot să mă opun familiei. Meshang o să mă facă să 
divorţez. Allah să m-ajute, ce trebuie să fac? Fără lommy o 
să mor. Ştiu c-o să mor. O să... Ce spunea lommy, că osă 
ducă un elicopter undeva? Un zbor la Al Shargaz? Acolo, 
sau în Nigeria? Nu-ndrăznesc să-ţi spun, Karim! Nu- 
ndrăznesc! Dar când ochii ei văzură cât era de îngrijorat, 
gura i se deschise şi revărsă tot ceea ce nu îndrăznise să-i 
spună. 

— Dar e cu neputinţă! bâlbâi el. 'Telexul spunea că n-au 
fost supraviețuitori. Imposibil să fi pilotat el. Imposibil! 

— Da, dar el era. Sunt sigură de asta, sunt sigură de asta! 
O, Karim, ce-o să fac! Te rog ajută-mă! Te rog, te implor! Te 
rog ajută-mă! 


Lacrimile îi curgeau pe obraji şi el o luă în braţe încercând 
s-o liniştească. 

— Te rog, nu-i spune lui Meshang! Ile rog ajută-mă! Dacă 
Tommy al meu... o să mor! 

— Dar Meshang o să afle cu siguranţă! Trebuie să afle! 

— Te rog, iartă-mă, ajută-mă! Trebuie să poţi face ceva! 
Trebuie să fie ceva! 

Uşa se deschise şi Meshang intră grăbit, cu Zarah după el. 

— Seherazada, draga mea, Jări a spus că ai leşinat. Ce s-a- 
ntâmplat? 'Te simţi bine? Karim, ce faci tu? 

Meshang se opri uluit la vederea înfăţişării neîngrijite al 
lui Karim şi a palorii obrazului. 

— Ce se-ntâmplă? 

În tăcerea care se lăsă, Seherazada îşi duse mâinile la 
gură, îngheţată de spaimă că avea să scape din nou totul. Il 
văzu pe Karim ezitând. Tăcerea se adânci şi mai mult, apoi 
îl auzi spunând dintr-o suflare: 

— Am ştiri groaznice! Mai întâi... mai întâi despre tata... A 
fost... împuşcat... împuşcat pentru... pentru crime împotriva 
Islamului... 

Meshang explodă. 

— Asta-i cu neputinţă! Eroul de la Tofar?! Te-nşeli, fără 
îndoială! 

— Nici cu Excelenţa Sa Jared Bakravan n-ar fi fost cu 
putinţă, dar e mort şi tata e mort ca şi el şi mai sunt şi alte 
veşti, toate proaste! 

Neputincioasă, Şeherazada începu să p lângă, Zarah o 
îmbrăţişa, iar inima lui Karim se topi toată şi-l îngropa pe 
Valik, soţia şi copiii ca alţii să trăiască. 

— Insha Allah, spuse, urând scuza pe care n-o mai putea 
accepta pentru crimele comise de hulitori în numele lui 
Allah, pe care astfel de oameni nu-l vor cunoaşte niciodată. 

Ayatolahul e doar un dar de la Allah. Trebuie să-l urmăm, 
să curăţăm Iranul de aceşti hulitori nemernici, îşi zise. Allah 
o să-i pedepsească după moarte, aşa cum noi, cei ce trăim, 
trebuie să-i pedepsim prin moarte. 


— Veştile mele sunt toate proaste. Sunt suspect, ca cea 
mai mare parte dintre prietenii mei, aviația este luată la 
întrebări. I-am spus prosteşte totul Şeherazadei. Vroiam să 
ştii, Meshang, dar i-am spus prosteşte şi ăsta a fost motivul 
pentru care a leşinat. Te rog să mă ierţi, îmi pare rău! Nu 
rămân, nu pot, trebuie să mă-ntorc! Am vrut doar să vă 
spun despre asta. Trebuia să spun cuiva! 

La biroul lui Mclver; ora 10,21 noaptea. Mclver era singur 
în biroul de la ultimul etaj, aşezat în scaunul său vechi, 
scârţâitor, cu picioarele întinse confortabil pe birou, citind, 
lumina fiind bună şi camera călduroasă mulţumită 
generatorului. Telexul funcţiona, ca şi aparatul de radio- 
emisie. Era târziu, dar n-avea nici un rost să se ducă acasă 
încă, unde era frig şi umed şi Genny nu era. Ridică privirile. 
Auzise paşi grăbiţi pe scările de afară. La uşă, un ciocănit 
nervos. 

— Cine e? 

— Căpitane Mclver, sunt eu, căpitanul Peshadi, Karim 
Peshadi! 

Surprins, Mclver deschise uşa, cunoscându-l pe tânăr 
destul de bine, atât ca elev pilot, cât şi văr favorit al 
Şeherazadei. Întinse mâna, ascunzându-şi surpriza la 
vederea înfăţişării tânărului. 

— Intră, Karim! Ce pot să fac pentru tine? Mi-a părut tare 
rău când am auzit despre arestarea tatălui tău. 

— A fost împuşcat acum două zile. 

— O, Christoase! 

— Da. lertaţi-mă, nimic din ce-o să urmeze nu e plăcut. 

Grăbit, Karim închise uşa şi-şi cobori vocea. 

— Iertaţi-mă, dar trebuie să mă grăbesc. Am întârziat deja 
ceasuri întregi, dar de-abia m-am întors de la Seherazada. 
Am fost la apartamentul dumneavoastră, dar căpitanul 
Petikin a spus că sunteţi aici. Azi-noapte am citit un telex 
secret de la baza noastră din Abadan. 

Îi spuse ce conţinea. Mclver rămase descumpănit şi 
încercă să ascundă asta. 


— I-ai spus căpitanului Petikin? 

— Nu, nu. M-am gândit că ar trebui să vă spun numai 
dumneavoastră. 

— Din câte ştim până acum, HBC a fost furat. Niciunul 
dintre piloţii noştri nu a fost... 

— Nu sunt aici oficial. Am venit să vă spun doar, pentru că 
Tom nu-i aici. N-am ştiut ce să fac altceva. Am auzit-o pe 
Seherazada şi am aflat tot din întâmplare despre Tom. 

Repetă ce-i spusese Seherazada. 

— Cum ar putea Tom să trăiască şi ei să fie morţi, cu toţii? 
Mclver simţi durerea din piept pornindu-se din nou. 

— În numele lui Allah, spuneţi-mi adevărul! Trebuie să 
ştiu. Tom trebuie să vă fi spus! Puteţi avea încredere în 
mine! explodă tânărul, ieşindu-şi din fire de îngrijorare. 
Trebuie să aveţi încredere în mine. Poate că pot să v-ajut. 
Tom e într-o primejdie groaznică, ca şi Seherazada şi toate 
familiile noastre. Trebuie să aveţi încredere în mine! Cum a 
scăpat Tom? 

Mclver simţea plasa strângându-se în jurul tuturor - 
Lochart, Petikin, el însuşi. Nu te pierde cu firea, îşi porunci. 
Ai grijă! Nu trebuie, nu poţi să-ţi permiţi să recunoşti ceva! 
Nu admite nimic! 

— Din câte ştiu, Iom nu era pe lângă HBC! 

— Mincinosule! spuse înfuriat tânărul şi izbucni iarăşi, 
aruncându-i în faţă ceea ce pusese cap la cap pe drumul 
până acolo, mergând pe jos, luptându-se să se urce într-un 
autobuz, apoi din nou pe jos, sub ninsoarea care cădea, 
îngheţat şi disperat că trebuia să apară şi înaintea 
komitehului. Trebuie să fi semnat aprobarea. Tu sau 
Petikin! Şi numele lui Tom trebuie să fie pe aprobare. O ştim 
cu toţii prea bine. Tu şi toată... cât ne frecai cu respectatul 
regulamentelor, semnatul formularelor, „întotdeauna să ai 
un formular semnat”. Ai făcut-o, nu-i aşa? Nu-i aşa? strigă. 

— Ar fi mai bine să pleci, căpitane! spuse scurt Mclver. 

— Eşti la fel de implicat ca şi Iom, nu vezi? Ai intrat la apă 
ca şi... 


— Cred c-ar fi mai bine s-o laşi baltă. Ştiu că eşti obosit şi e 
groaznic ce s-a-ntâmplat cu tatăl tău, spuse blând Mclver. 
Crede-mă, îmi pare foarte rău! 

Nu se mai auzea nici un sunet în afara zumzetului domol al 
emiţătorului şi al generatorului care se afla deasupra, pe 
acoperiş. Mclver aşteptă. Karim aşteptă. Apoi tânărul mişcă 
uşor din cap. 

— Ai dreptate, spuse răguşit. De ce să te-ncrezi în mine? 
încrederea s-a dus dintre noi. Lumea noastră a devenit 
Iadul pe Pământ şi totul din pricina Şahului. Ne-am încrezut 
în el şi el ne-a trădat: A luat nişte aliaţi prefăcuţi, ne-a 
împuşcat generalii, a fugit şi ne-a lăsat în gunoi, plini de 
ruşine, pe mâna unor falşi mullahi. Jur pe Allah că poţi să 
te-ncrezi în mine, dar ce mai înseamnă asta pentru tine, sau 
pentru oricine altcineva? încrederea s-a dus dintre noi. 

Obrazul i se strâmbă. 

— Poate şi Allah a plecat dintre noi. 

Emiţătorul din cealaltă încăpere trosni uşor, făcând auziţi 
paraziţii de la vreo furtună, aiurea. 

— Poţi să iei legătura cu Zagros? Seherazada a zis că Tom 
s-a întors în dimineaţa asta. 

— Am încercat mai devreme, dar nu pot să-i contactez! 
spuse Mclver sincer. La vremea asta din an e aproape 
imposibil, dar am auzit că au ajuns cu bine. Baza noastră 
din Kowiss a transmis un raport chiar în după-amiaza asta. 

— Ar fi bine... ar fi bine să-i spui lui Iom... să-i spui ce ţi- 
am zis. Spune-i s-o şteargă, zise Karim mohorât. Sunteţi toţi 
prea norocoşi, puteţi toţi pleca acasă... 

Spre disperarea lui, explodă şi lacrimile i se scurseră pe 
obraji. 

— Oh, băiete! 

Plin de compasiune, Mclver îl cuprinse pe după umeri, 
încercând să-l liniştească pe tânărul de aceeaşi vârstă cu 
propriul său fiu aflat departe, în Anglia, în siguranţă, născut 
din fericire englez, din fericire în siguranţă pe pământ, 
medic şi neavând nimic de-a face cu zborul. În siguranţă. 


Dumnezeule din ceruri! Cine dracu e vreodată în 
siguranţă?! 

Peste puţină vreme simţi tresăririle din pieptul tânărului 
rărindu-se. Ca să-i protejeze orgoliul, se trase înapoi, se- 
ntoarse şi, privind către chicinetă, spuse ca din întâmplare: 

— Mă pregăteam să beau nişte ceai. Bei cu mine? 

— Eu... aş bea doar puţină apă şi dup-aia... după asta, 
plec. Mulţumesc. 

Mclver se duse imediat să-i aducă. Sărmanul flăcău, se 
gândea, cât de îngrozitoare e întâmplarea asta cu tatăl său, 
un om atât de minunat, dur, sever, dar cinstit şi loial, care n- 
a călcat niciodată un pas alături! Groaznic! Sfinte 
Dumnezeule! Dacă l-au împuşcat, o să ne-mpuşte pe toţi. O 
să fim cu toţii morţi foarte repede, într-o zi sau alta! 

— Uite, spuse îngreţoşat, întinzându-i lui Karim paharul. 

Tânărul primi, stânjenit că-şi pierduse controlul în faţa 
unui străin. 

— Mulţumesc. Noapte bună! 

Îl văzu pe Mclver privindu-l ciudat. 

— Ce e? 

— Doar o idee neaşteptată, Karim. Ai acces la turnul 
Doshan Tappeh? 

— Nu ştiu. De ce? 

— Dac-ai putea, fără ca cineva să ştie ce vrei, poate c-ai 
putea să obţii aprobarea HBC. Trebuie să fie în registrul de 
decolări, dacă au folosit vreunul în ziua aia. Şi-atunci putem 
să vedem, nu-i aşa, cine îl pilota. Ei? 

— Da, dar la ce-ar folosi? spuse Karim, urmărind cu 
atenţie ochii şterşi de pe chipul colţuros. Au fost în 
funcţiune înregistratoarele automate. 

— Poate da, poate nu. S-au dus lupte pe-acolo. Poate că n- 
au fost atât de eficienţi. După câte ştim, oricine a luat HBC 
nu a avut aprobarea verbală de la turn. A decolat pur şi 
simplu. Poate că în fierbinţeala momentului nici n-au 
înregistrat vreo aprobare. 


Speranţa lui Mclver creştea pe măsură ce răsucea ideea. 
Doar registrul ar spune. Registrul de zbor, nu-i aşa? 

Karim încerca să ghicească încotro îl împingea Mclver. 

— Şi dacă scrie 'lom Lochart”? 

— Nu ştiu cum s-ar putea, pentru că atunci ar avea 
semnătura mea pe el şi-atunci, ei, atunci ar trebui să fie un 
fals. 

Mclver ura minciunile, istorioara lui încropită la iuţeală 
sunând din ce în ce mai prost, pe clipă ce trecea. 

— Singura aprobare pe care am semnat-o a fost pentru 
Nogger Lane, să ducă nişte piese de schimb la Bandar-e 
Delam, dar am anulat-o înainte de a pleca. Piesele nu erau 
atât de importante şi până una-alta HBC a fost furat. 

— Aprobarea este singura dovadă? 

— Numai Dumnezeu ştie asta! Dacă aprobarea spune 'lom 
Lochart” şi e semnată de mine, e un fals. Un fals ca ăsta ar 
putea să provoace o mulţime de necazuri şi ca atare n-ar 
trebui să existe, nu-i aşa? 

Karim scutură încetişor din cap, ajungând deja, în gând, la 
turn, pe lângă gărzi - or fi cumva santinele? - găsind 
registrul şi pagina potrivită şi văzând una dintre Gărzile 
verzi în uşă, ucigându-l, luând registrul şi alergând la fel de 
tăcut şi de tainic precum intrase, ducându-se la Ayatolah, 
dezvăluindu-i monstruoasa crima comisă împotriva tatălui 
său, Ayatolahul înţelept înțelegând, nu ca aceşti câini care 
îşi bat joc de Cuvânt, poruncind imediat răzbunarea în 
numele lui Allah cel Unic. Apoi ducându-se la Meshang şi 
spunându-i lui că familia era salvată, dar şi mai important, 
ştiind că Şeherazada, pe care el o iubea cu disperare şi o 
dorea cu disperare, dar pe care n-ar fi putut s-o aibă 
vreodată în această viaţă - îi era văr primar şi era împotriva 
legilor Coranului -era de asemenea salvată. 

— Aprobarea n-ar trebui să existe, spuse obosit. Am să- 
ncerc. Da, am să-ncerc. Ce s-a-ntâmplat cu Tom? 

În spatele lui Mclver telexul începu să clănţăne. Amândoi 
tresăriră. Mclver se întoarse spre Karim. 


— Când îl vezi, întreabă-l pe el! Asta-i cel mai potrivit 
lucru. Nu-i aşa? Întreabă-l pe Tom. 

— Salaam. 

Îşi strânseră mâinile şi el plecă, iar Mclver încuie uşa. 

Telexul era de la Genny, din Al Shargaz. „Salut pustiu nr. 
1! Am vorbit îndelung cu Chinezoiul, care soseşte mâine 
noapte, luni, şi o să fie în avionul de Teheran marţi. A spus 
că este absolut necesar să te întâlneşti cu el la aeroport 
pentru discuţii. Aici au fost acute toate pregătirile pentru 
reparaţiile elicopterelor?i întoarcere rapidă. Te rog, 
confirmă. Am vorbit cu copiii din Anglia şi totul e-n regulă. 
Mă distrez grozav ici, ocolind oraşul şi mă bucur că nu e?ti 
aici. De ce nu şti? McAllister.” 

McAllister era numele ei de fată şi-l folosea numai când 
era foarte supărată pe el. 

— Buna mea pătrimea! spuse cu glas tare, citindu-l. 
Telexul îl făcu să se simtă mai bine. Mă bucur că -n 
siguranţă şi-afară din porcăria asta. Mă bucur c-a vorbit cu 
copiii. Asta o s-o facă mai veselă. Băbuţa ea! Reciti telexul. 
Ce dracu e atât de important pentru Andy? O să aflu destul 
de curând. Cel puţin putem avea legătura prin Al Shargaz. 
Se aşeză la biroul secretarei şi începu să dactilografieze 
confirmarea. 

Pe înserat primise un telex de la sediul din Abereen, dar 
sosise deformat. Doar semnătura mai era iteligibilă: 
„Gavallan”. 'Trimisese înapoi o cerere de repetare a 
transmisiei şi aştepta de-atunci. În seara asta recepţia radio 
era la fel de proastă. 

Umblau zvonuri de viscole în munţi şi BBC World Service, 
a cărui transmisie oscila groaznic, mai rău decât de obicei, 
vorbea de furtuni extraordinare de-a curmezişul întregii 
Europe şi a coastei de esta Americii şi inundaţii cumplite în 
Brazilia. Ştirile erau în general proaste: greve nesfârşite în 
Anglia, lupte grele între chinezi şi armatele vietnameze, un 
avion civil ce venea la aterizare doborât de guerilă, era de 
aşteptat ca preşedintele Carter să ordone raţionalizarea 


benzinei, sovieticii testau o rachetă de croazieră de două 
mii cinci sute de kilometri, şi în Iran „preşedintele Yaser 
Arafat s-a întâlnit cu Ayatolahul Khomeini în mijlocul unei 
manifestații tumultuoase de bun venit; cei doi lideri s-au 
îmbrăţişat public, iar OEP a preluat clădirea Ambasadei 
Israeliene din Teheran. S-a comunicat că lupta continuă în 
Azerbaidjan între forţele adverse şi cele fidele lui Khomeini. 
Primul ministru Bazagran a ordonat închiderea celor două 
posturi?i împuşcarea altor generali.” 

Deprimat, Mclver închisese aparatul, efortul de-a încerca 
să desluşească ştirile printre paraziți dându-i o durere de 
cap cumplită. Migrena îl chinuise toată ziua. începuse după 
întâlnirea de dimineaţă cu ministrul Aii Kia. Kia acceptase 
cecurile pentru banca din Elveţia „taxele” pentru cele trei 
aparate care trebuiau să plece - şi de asemenea pentru 
cinci aterizări şi decolări ale avionului şi promisese să afle 
ce se-ntâmplase cu expulzările de la Zagros. 

— Până atunci transmiteţi komitehului de la Zagros că 
ordinul lor este anulat de acest departament până la noi 
investigaţii. 

Mare scofală o să facă asta când ţi se propteşte-n fată 
ţeava unei puşti! î?i zise. Mă întreb ce fac acum trimis de 
Tabriz ATC din partea companiei lran-limber. „Căpitanii 
Yokkonen şi Lane sunt necesari aici pentru lucrări de 
urgenţă, timp de trei zile. Termenii obişnuiţi pentru aparat. 
Mulţumesc”. Era semnat ca de obicei de managerul 
regional şi era o cerere obişnuită. E mai bine pentru 
Nogger decât să stea pe fund aici, î?i zise. Mă întreb de ce 
avea nevoie tatăl lui Azadeh de ea? 

Prompt, la 7,30 după-amiază, Kowissul începuse să 
transmită, dar transmisia era abia doi pe cinci, atât cât să 
fie audibilă parţial, şi oscila prost. Freddy Ayre raportase că 
Starke se întorsese neatins. 

— Slavă Domnului! 

— Repe... Vă aud... pe voi... unu pe cinci, căp... ver! 


— Repet, spusese el mai încet şi atent. Spune-i lui Starke 
că sunt foarte bucuros că s-a întors. E teafăr? 

—. tanul Starke... spuns... bări... iteh... 

— Repetă, Kowiss. 

— Repet, căpit... arke a rasa. bărilor komi... sa... 

— Te aud unu pe cinci. Încearcă din nou la nouă dimineaţa, 
sau mai bine o să rămân aici până târziu şi o să încerc înjur 
de unsprezece. 

— Înţeleg... târziu... unsprezece noaptea. 

— Da. În jur de unsprezece noaptea. 

— Căpitan... Lochart şi Jean-Luc... Zagros... bine. Restul 
transmisiei fusese incomprehensibil. Se aşezase pe scaun şi 
începuse să aştepte. Aşteptând, aţipise puţin, citise puţin şi- 
acum, aşezat lângă telex, aruncă din nou o privire la ceas. 
10,30. 

— Îndată ce termin cu chestia asta, o să chem Kowis-sul, 
spuse cu glas tare. 

Isprăvi atent telexul pentru soţia sa, adăugind pentru 
Manuela că totul e în ordine la Kowiss. Este, îşi zise, câtă 
vreme Starke s-a întors înapoi şi e teafăr şi toţi băieţii sunt 
teferi. Strecură banda perforată în cititorul de bandă, 
formă numărul pentru Al Shargaz, aşteptă interminabil 
răspunsul, apoi apăsă butonul de transmisie. Banda şerpui 
în suportul ei. Încă o aşteptare lungă, dar codul de recepţie 
al Al Shargazului îi parveni în cele din urmă. 

— Bun! 

Se ridică şi se întinse. În sertarul mesei se aflau pilulele şi 
o luă pe a doua din acea zi. 

— Afurisită tensiune! mormăi. 

Avusese tensiunea şaisprezece cu unsprezece la ultimul 
control medical. Pastilele o aduseseră până la un confortabil 
treisprezece cu opt. 

— Da ascultă, Mac, asta nu-nseamnă că poţi să dai pe gât 
whisky, vin, ouă şi frişca. Colesterolul tău e... 

— Ce afurist de whisky şi frişca? Pentru Dumnezeu, 
Docvaici suntem în Iran! 


Îşi aminti cât de nervos fusese şi, când Genny întrebase 
„Cum a fost?”, răspunsese: 

— Grozav, mai bine decât ultima dată şi nu mă mai cicăli 
atât! La dracu, nu pot să fac nimic în plus faţă de ce fac 
deja, dar sigur că mi-ar prinde bine un whisky mare (eu 
sifon şi gheaţă şi dup-aia încă unul! 

În seif se găsea mai întotdeauna o sticlă, iar în micul 
frigider - gheaţă şi sifon... Acum nu mai era nici urmă. 
Rezervele erau pe zero. Îşi făcu o cană cu ceai. Ce-o fi cu 
Sărim şi HBC? O să mă gândesc la asta mai târziu, acum e 
unsprezece noaptea. 

— Kowiss, aici leheranul, mă auziţi? 

Răbdător, chemă şi rechemă, apoi se opri. Peste un sfert 
de oră încercă din nou. Nici un contact. 

— Trebuie să fie furtuna, spuse, pierzându-şi răbdarea. La 
dracu, încerc de-acasă! 

Îşi puse paltonul şi urcă scara în spirală pe acoperiş, ca să 
verifice nivelul combustibilului din generator. Noaptea era 
foarte întunecoasă şi tăcută, rar de tot câte-un foc de armă, 
iar cele care se-auzeau erau atenuate de ninsoare. Nu 
vedea pe nicăieri nici o urmă de lumină. Zăpada încă mai 
cădea alene, se depuseseră aproape doisprezece centimetri 
din zori; O şterse de pe faţă şi lumină indicatorul cu 
lanterna. Nivelul combustibilului era în regulă, dar ar 
trebui să facă cumva rost de câteva kilograme în 
următoarele câteva zile. Drăcia dracului, ce-o fi cu HBC? 
Dacă Karim ar putea să facă rost de registru şi registrul ar 
putea fi distrus, n-ar mai rămâne nici o urmă. Nu-i aşa? Da. 
Dar cum rămâne cu alimentarea la Isfahan? Pierdut în 
gânduri, se întoarse, încuie şi, folosind lanterna ca să-şi 
lumineze drumul, o porni în jos pe scări cele cinci etaje. Nu 
auzi telexul trezit la viaţă în spatele lui. In garaj se duse 
până la maşină şi-o descuie. Inima îi tresări când văzu 
apropiindu-se o siluetă înaltă. SAVAK şi HBC îi apărură 
brusc în minte. Aproape scăpă lanterna din mână. Dar 


bărbatul era Armstrong, într-un impermeabil închis la 
culoare şi cu pălărie neagră. 

— lartă-mă, căpitane Mclver, n-am vrut sa te sperii. 

— Ei bine, ai reuşit, spuse el furios, cu inima încă bătând 
să-i spargă pieptul. De ce dracu nu te-anunţi şi nu vii sus, în 
birou, în loc să te-ascunzi în afurisitele astea de umbre, ca 
un afurisit de răufăcător? 

— S-ar putea să mai ai şi alţi vizitatori. Am văzut unul 
ieşind, aşa că m-am gândit c-ar fi mai bine s-aştept. Iartă- 
mă le rog, coboară lumina lanternei. 

Furios, Mclver făcu ce i se ceruse. De când Gavallan i-l 
arătase pe Armstrong, îşi scotocise memoria, dar nu îşi 
amintea să se fi întâlnit vreodată cu el. „Serviciul Secret şi 
CID” nu avea darul să-i îndepărteze dezgustul. 

— Unde dracu ai fost? Te-am aşteptat la aeroport, dar nu 
ai apărut! 

— Da, îmi pare rău. Când se-ntoarce avionul la Teheran. 

— Marţi - dacă vrea Dumnezeu. De ce? 

— Aproximativ când? 

— La prânz. De ce? 

— Asta ar fi minunat. Trebuie s-ajung la Tabriz. Aş putea 
să-l închiriez - eu şi un prieten? 

— Nici vorbă! N-aş putea obţine niciodată aprobarea. Şi 
cine-i prietenul? 

— Garantez eu aprobarea. lartă-mă, căpitane, dar e foarte 
important. 

— Am auzit c-au fost lupte grele în Tabriz. S-a spus la 
radio azi-noapte. îmi pare rău, nu pot să autorizez asta. Ar 
fi un risc inutil pentru echipaj. 

— Domnul Talbot ar fi chiar bucuros să alăture rugămintea 
lui pentru o mână de ajutor, spuse Armstrong cu aceeaşi 
voce răbdătoare şi liniştită. 

— Nu, îmi pare rău. 

Mclver se-ntoarse, dar fu oprit de neaşteptatul venin din 
vocea celuilalt. 


— Mai înainte de-a pleca, pot să te-ntreb despre HBC şi 
Lochart, partenerul tău Valik şi soţia lui şi cei doi copii? 

Mclver împietri. Zărea chipul ca sculptat şi gura cu buze 
dure şi ochii care clipeau în lumina reflectată de lanternă. 

— Nu înţeleg ce vrei să spui. 

Armstrong băgă mâna în buzunar şi scoase o bucată de 
hârtie, ridicându-i-o până în dreptul ochilor. Căpitanul 
îndreptă cercul de lumină spre ea. Hârtia era o fotocopie a 
unei înregistrări dintr-un registru de zbor. Scrisul era 
îngrijit. „EP-HBC aprobat la 0620 pentru un charter IHC 
către Bandar-e Delam; livrare de piese de schimb; pilot: 
căpitan 'Tom Lochart; zbor autorizat de căpitanul Mclver”. 
Jumătatea inferioară a hârtiei era o fotocopie a aprobării 
propriu-zise, semnată de el, cu căpitanul N. Line trecut pe 
ea şi scris: bolnav şi înlocuit cu căpitanul T. Lochart. 
înlocuit. 

— Un dar, cu complimentele mele. 

— De unde-i luat-o? 

— Când avionul intră în spaţiul aerian al Teheranului, 
transmite-i căpitanului Hogg că are un zbor imediat la 
Tabriz. O s-aveţi aprobarea la vremea potrivită! 

— Nu, nu văd... 

— Dacă nu aranjezi totul bucuros şi mai ales în linişte, 
doar între noi, spuse Armstrong cu asemenea hotărâre că 
Mclver se simţi cuprins de spaimă, originalul acestora 
ajunge la SAVÂK, redenumit SAVAMA. 

— Ăsta-i şantaj! 

— E un târg. 

Armstrong îi înghesui hârtia în mână, pregătindu-se de 
plecare. 

— Aşteaptă! Unde sunt originalele? 

— Nu în mâinile lor, până una alta! 

— Dacă fac ce spui, le primesc înapoi? 

— Cred că glumeşti! Sigur că nu primeşti nimic! 

— Asta nu-i cinstit! Asta nu-i cinstit deloc, fir-ai al dracului! 


Armstrong se întoarse spre el, privindu-l de sus, cu chipul 
ca o mască. 

— Sigur că nu-i cinstit. Dacă le primeşti înapoi, aţi ieşit din 
joc, nu-i aşa? Toţi! Câtă vreme astea există, ai să faci ceea 
ce ţi se cere, nu-i aşa? 

— Eşti un ticălos împuţit! 

— Şi tu eşti un prost care ar trebui să aibă grijă de 
tensiunea lui. 

Mclver rămase cu gura căscată. 

— Cum de ştii şi asta? 

— Ai rămâne uluit câte ştiu despre tine şi Genevere 
McAllister şi Andrew Gavallan şi Nobila Casă şi-o mulţime 
de alte lucruri pe care n-am început încă să le folosesc. 

Vocea lui Armstrong deveni mai aspră, oboseala şi liniştea 
împiedicându-l să se stăpânească. 

— Nu-nţelegeţi, fir-aţi ai dracului, că există o foarte are 
probabilitate ca tancurile şi avioanele sovietice să fie 
definitiv staționate de partea asta a strâmtorii Hormuz 
Iranul să fie o afurisită de provincie sovietică? Am sosit să 
mă tot joc de-a creşa cu voi, cretinilor! Faceţi doar ceea ce 
vă spun, fără să cârtiţi, sau de nu, vă trimit toţi la dracu! 


SFÂRŞIT 


* Royal Air Force - Forţele Aeriene Regale [engleze] 
* Nu se schimbă nimic [aprox. în Ib. latină]. 

* Royal Canadian Air Force. 

* * Royal Australian Air Force. 

* * United States Air Force. 

* Mic spiriduş cafeniu care este spiritul unei saune. 
* Wingcowingcomander Poreclă dată Australiei. 

* * comandant de escadrilă. 


* Trupe coloniale engleze de elită, recrutate în tona indo- 
nepaleză. 

* Denumire a platourilor golaşe din Africa deSud. 

* Varză [Kraul], poreclă dată de francezi nemților. 

* Negustor în bazar. 

* Joc de cuvinle în Ib. engleză: kurd - curd [caşl].