Mohammed Hanif — Explozia intarziata a fructelor de mango

MOHAMMED” 


HANIE 


COMMONWEALTH WRITERHS PRIZE Z2UUY9 


ÇƏ ; 5 A LA 5 
C xplozra 1N/GrzIra/ 


; a frui '/elor de Mango 
bi 


Mohammed Hanif 

Explozia întârziată 

A FRUCTELOR DE MANGO 

Traducere din limba engleză de GABRIEL PAVEL 
HONCIUC 

LEDA 

GRUPUL EDITORIAL CORINT 


Mohammed Hanif s-a născut la Okara, în Pakistan, în 
1965. A absolvit Academia Forţelor Aeriene Pakistaneze, 
dar a renunţat la cariera de pilot pentru a se dedica 
jurnalismului. A lucrat pentru o serie de publicaţii precum 
Newsline, India Today, The Washington Post, The New 
York Times și Counter Punch. A scris piese de teatru 
pentru BBC Radio și pentru scenă. A urmat cursurile de 
Creative Writing de la University of East Anglia. În prezent 
locuiește la Londra și este șeful secţiei în limba urdu a 
BBC. Explozia întârziată a fructelor de mango a fost distins 
cu Commonwealth Writers' Prize pe anul 2009 pentru cel 
mai bun roman de debut și a fost deopotrivă nominalizat la 
Man Booker Prize 2008 și a figurat ca finalist în cursa 
pentru Guardian First Book Award 2008. 


PROLOG 

Poate că m-aţi văzut la televizor după ce s-a prăbușit 
avionul. Reportajul a fost scurt și totul în el părea 
decolorat de soare și ușor șters. A fost scos după primele 
două buletine de știri, pentru că părea să aibă un efect 
nefavorabil asupra moralului forțelor armate ale ţării. Nu 
se vedea în reportaj, dar grupul nostru se îndrepta spre 
Pak Unut, care era parcat în spatele cameramanului, în 
mijlocul pistei. Avionul era conectat în continuare la o 
pompă de carburant auxiliară și înconjurat de niște militari 
vigilenţi, îmbrăcaţi în uniforme de camuflaj. Cu fuselajul 
său mat și cenușiu abia înălțându-se deasupra pământului, 
semăna cu o balenă eșuată pe plajă, care medita la cum să 
se târască înapoi în mare, cu botul plecat sub povara 
uriașei sarcini pe care o avea de îndeplinit. 

Pista se afla în mijlocul deșertului Bahawalpur, la o mie 
de kilometri depărtare de Marea Arabiei. Între furia albă a 
soarelui și întinderea nesfârșită de nisip sclipitor nu se 
zărea nimic, doar doisprezece bărbaţi în uniforme kaki, 
îndreptându-se spre avion. 

Pentru o clipă, în reportaj apărea chipul generalului Zia, 
ultima imagine înregistrată a unui bărbat fotografiat de 
atâtea ori. Cărarea pe mijloc din părul său strălucea în 
soare, dinţii nefiresc de albi îi scânteiau, mustaţa își 
executa micul dans obișnuit în faţa camerei de filmat, dar, 
pe măsură ce aceasta din urmă se îndepărta, îţi dădeai 
seama că generalul nu zâmbea. Dacă priveai atent, 
observai, probabil, că-l supăra ceva. Avea mersul unui 
bărbat constipat. 

Cel care pășea în dreapta lui era ambasadorul Statelor 
Unite în Pakistan, Arnold Raphel, ale cărui chelie lucioasă 
și mustață grijuliu tunsă îi dădeau aerul unui respectabil 


1 Pak[istan] Unu — denumire codificată dată avionului care-l 
trans- porta pe Președintele Pakistanului, după modelul 
celebrului Air Force One, avionul Președintelui Statelor Unite. 


om de afaceri homosexual dintr-un orășel de provincie 
american. Era surprins în momentul în care își scutura un 
fir de praf invizibil de pe reverul sacoului său bleumarin. 
Tinuta lui elegantă și relaxată ascundea o inteligenţă 
diplomatică deosebită; era autorul unor rapoarte 
inteligente și incisive și avea capacitatea de a rămâne 
politicos chiar și în cele mai ostile confruntări. În stânga 
generalului Zia, fostul său principal spion și șef al 
Serviciului Intern de Informaţii, generalul Akhtar, părea 
tras în jos de greutatea celor șase medalii pe care le purta 
în piept și-și târâia picioarele, de parcă ar fi fost singurul 
om din grup care știa că nimeni n-ar fi trebuit să urce la 
bordul acelui avion. Își ţinea buzele strânse și, chiar și 
după ce soarele calcinase și copleșise totul în jur și lăsase 
toate împrejurimile secate de culori, se vedea că pielea lui 
de obicei palidă căpătase o nuanţă galben-umedă. 
Necrologul său din ziarele de a doua zi l-a descris ca fiind 
Soldatul Tăcut și unul dintre cei zece bărbaţi care mai 
stăteau între Lumea Liberă și Armata Roșie. 

În momentul în care grupul se apropia de covorul roșu 
care ducea spre scara mobilă a avionului Pak Unu, atunci 
m-aţi fi putut vedea și pe mine pășind înainte. Aţi fi văzut 
imediat că eram singurul din cadru care zâmbea, dar, în 
timp ce salutam și după aceea, în timp ce mă îndreptam 
spre avion, zâmbetul îmi dispăruse de pe față. Știu acum 
că salutam un grup de oameni ca și morți. Dar, dacă ești în 
uniformă, saluți. Atât și nimic altceva. 

Mai târziu, experţii judiciari de la constructorul 
Lockheed au adunat la un loc piesele avionului prăbușit și 
au simulat diverse scenarii, încercând să descifreze 
misterul faptului că un C130 în perfectă stare de 
funcţionare s-a prăbușit din văzduh la doar patru minute 
după decolare. Astrologii au scos fișele cu prezicerile lor 
pentru luna august 1988 și au dat vina pe Jupiter pentru 
prăbușirea care i-a ucis pe capii armatei pakistaneze, 
precum și pe ambasadorul Statelor Unite. Intelectualii 
stângiști au salutat sfârșitul unei dictaturi crude și au 


evocat dialecticile istorice în asemenea cazuri. 

Dar, în acea după-amiază, istoria făcea o siestă 
prelungită, așa cum face de obicei între sfârșitul unui 
război și începutul altuia. Mai mult de o sută de mii de 
soldaţi sovietici se pregăteau să se retragă din Afganistan, 
după ce ajunseseră să mănânce pesmeţi unși cu cremă de 
ghete din rezervele armatei, iar acei oameni care se 
vedeau în secvenţa de la televizor erau învingătorii de 
necontestat. Ei se pregăteau de pace și, fiind oameni 
precauţi, veniseră în deșertul Bahawalpur ca să cumpere 
tancuri, în același timp în care așteptau sfârșitul 
Războiului Rece. Își terminaseră treaba și acum se 
întorceau cu avionul spre casă. Cu stomacurile pline, nu 
mai aveau despre ce să discute; se purtau cu nerăbdarea 
oamenilor politicoși, care nu vor să se jignească între ei. 
Abia mai târziu lumea va fi spus: „Ai văzut reportajul ăla, 
ai văzut ce mers șovăitor și obosit aveau?! - oricine putea 
să-și dea seama că erau mânaţi spre avionul acela de mâna 
invizibilă a morții”. 

Familiile generalilor au obţinut compensaţii întregi și au 
primit sicrie înfășurate în steaguri, cu instrucţiuni stricte 
să nu le deschidă. Familiile piloților au fost ridicate și 
aruncate în celule cu plafoanele pătate de sânge timp de 
câteva zile, apoi eliberate. Trupul ambasadorului Statelor 
Unite a fost înmormântat în cimitirul Arlington?, iar piatra 
lui de mormânt, împodobită cu un clișeu doar pe jumătate 
elegant. Autopsii nu s-au făcut, informaţiile n-au condus la 
nimic, investigaţiile s-au blocat și au existat mușamalizări 
care să mușamalizeze mușamalizările. Dictatorii din 
Lumea a Treia întotdeauna sar în aer în circumstanţe 
ciudate, dar, dacă steaua cea mai strălucitoare din 
serviciile diplomatice americane (asta s-a spus despre 
Amold Raphel la slujba de înmormântare de la cimitirul 
Arlington) se prăbușește împreună cu opt generali 


2 Unul dintre cele două cimitire naţionale din Statele Unite 
adminis- trate de Armată. 


pakistanezi, lumea se așteaptă să existe cineva care să dea 
niște șuturi. Vanity Fair a comandat un material de 
investigaţie, New York Times a publicat două editoriale, fiii 
decedatului au înaintat petiţii la tribunal, apoi au căpătat 
niște posturi bine plătite în aparatul guvernamental. S-a 
spus că aceasta a fost cea mai mare mușamalizare din 
istoria aviaţiei, de la ultimul caz despre care se spusese că 
fusese cea mai mare mușamalizare. 

Singurul martor al acelei deplasări televizate, singurul 
care a scăpat cu viaţă din ea a fost complet ignorat. 

Pentru că, dacă aţi ratat acel reportaj, probabil că m-aţi 
ratat și pe mine. Asemenea istoriei însăși. Fu am fost 
singurul care a scăpat. 

În epava avionului s-au găsit nu cadavre, nici martiri cu 
chipurile senine, așa cum a pretins armata, nici oameni 
răniți ușor, vag desfiguraţi, deci nu destul de fotogenici 
pentru a le fi arătaţi camerelor de filmat sau familiilor, ci 
rămășițe - asta s-au găsit: rămășițe. Fărâme de trupuri 
împroșcate pe bucăţile de avion distruse, oase carbonizate 
lipite de metalul deformat, membre smulse și fețe topite 
sub forma unor fleici de carne rozulie. Nimeni nu va putea 
spune vreodată nici că sicriul care a fost îngropat în 
cimitirul Arlington nu conţine și rămășițe din trupul 
generalului Zia, nici că în moscheea Șah Faisal din 
Islamabad nu au fost îngropate și ceva rămășițe din steaua 
cea mai strălucitoare a Departamentului de Stat american. 
Singurul lucru care poate fi spus cu certitudine este că 
rămășițele mele nu se află în niciunul dintre cele două 
sicrie. 

Da, domnilor, eu am fost singurul care a scăpat. 

Numele Shigri nu a apărut în rapoarte, anchetatorii de 
la FBI m-au ignorat și nicio clipă n-a trebuit să stau sub un 
bec orbitor și să explic circumstanţele prezenţei mele la 
locul accidentului. N-am apărut nici măcar în poveștile 
născocite pentru a mușamaliza adevăml. Nici teoriile 
conspirației, potrivit cărora un obiect zburător 
neidentificat ar fi intrat în coliziune cu avionul 


prezidenţial, nici martorii oculari smintiţi, care ar fi văzut 
o rachetă sol-aer trasă de pe spinarea unui măgar 
singuratic nu s-au deranjat să inventeze vreo poveste în 
legătură cu băiatul în uniformă, cu o mână pe teaca sabiei 
lui, care a pășit înainte, a salutat, apoi .l zâmbit și s-a 
alăturat grupului. Eu am fost singurul care a urcat în acel 
avion și a supravieţuit. 

Ba chiar am fost dus cu mașina până acasă. 

Dacă aţi văzut reportajul, poate că v-aţi întrebat ce 
căuta băiatul acela cu trăsături de muntean în deșert, de 
ce era el înconjurat de generali cu patru stele, de ce 
zâmbea. 'Toate astea din cauză că mi-am primit pedeapsa. 
Așa cum ar fi spus Obaid, este ceva poetic în a comite o 
crimă după ce ţi-ai executat sentința. Nu prea mă 
interesează pe mine poezia, dar să fii pedepsit înaintea 
unei crime este ceva ce aduce a melopee. Vinovaţii comit 
crima, nevinovaţii sunt pedepsiţi. Aceasta e lumea în care 
trăim. 

Pedeapsa mea a început cu exact două luni și 
șaptesprezece zile înainte de prăbușirea avionului, când m- 
am trezit la semnalul de deșteptare și, fără să deschid 
ochii, am întins mâna ca să trag pătura de pe Obaid, un 
obicei căpătat în cei patru ani de când împărţeam aceeași 
cameră cu el. Era singura cale de a-l trezi. Mâna mi-a 
mângâiat un pat gol. M-am frecat la ochi. Patul era făcut 
de curând, cu un cearșaf alb scrobit, tras peste o pătură de 
lână cenușie, ca o văduvă hindusă în doliu. Obaid 
dispăruse, iar nenorociţii, evident, aveau să mă suspecteze 
pe mine. 

Îi poţi bănui de orice pe oamenii noștri în uniformă, dar 
niciodată c-ar avea imaginaţie. 

FORMULARUL PD 4059 

Raport despre absenţii nemotivaţi sau dispariţiile fără 
cauze obiective 

Anexa 1 

Declaraţie a subofițerului-cadet Ali Shigri, Pak Nr. 
898245 


Subiect: Investigaţie asupra circumstanțelor în care 
cadetul Obaid-ul-llah a devenit absent nemotivat 

Locul unde a fost înregistrată declaraţia: Celula nr. 2, 
Camera Principală de Gardă, Popota Cadeţilor, Academia 
Forţelor Aeriene Pakistaneze 

Subsemnatul, subofițer-cadet Ali Shigri, fiul colonelului 
Quli Shigri, decedat, afirm solemn prin prezenta și declar 
că, la semnalul de deșteptare din dimineaţa zilei de 31 mai 
1988, eram ofiţer de serviciu. Am sosit la orele 06.30 fix, 
pentru a inspecta Escadronul „Furia”. În timp ce 
inspectam al doilea rând, am observat că eșarfa de la 
centura sabiei mele era slăbită. Am încercat s-o strâng. 
Eșarfa mi s-a rupt în mână. Am fugit spre dormitorul meu, 
ca să-mi iau o altă eșarfă și i-am strigat cadetului Atiq să 
preia comanda. Am ordonat ca escadronul să execute pasul 
pe loc. Nu mi-am găsit eșarfa de rezervă în dulap; am 
observat că dulapul cadetului Obaid era deschis. Eșarfa lui 
se afla unde trebuia să fie, pe primul raft, în colţul din 
dreapta, în spatele caschetei cu șnur aurit. Pentru că mă 
grăbeam, nu am observat nimic ilegal în dulapul său. Am 
observat, însă, că poezia de pe latura interioară a ușii 
dulapului său lipsea. Nu mă interesează poezia în mod 
deosebit, dar, ţinând cont de faptul că Obaid era colegul 
meu de cameră, știam că îi plăcea să afișeze în fiecare lună 
o nouă poezie în dulapul său, pe care întotdeauna o lua de 
acolo înainte de inspecția săptămânală a dulapurilor. 
Deoarece Procedurile  Operaţionale Standard ale 
Academiei nu se referă la afișarea poeziilor în dulapurile 
din dormitoare, nu am raportat această chestiune mai 
devreme. M-am întors la ora 06.43 și am găsit întregul 
escadron stând în poziţie indiană. Le-am spus tuturor să se 
ridice imediat și să ia poziția de drepţi, iar cadetului Atiq i- 
am reamintit că poziţia indiană era ilegală ca pedeapsă și 
că el, în calitate de comandant de escadron în exerciţiu, ar 
fi trebuit să cunoască regulile. Mai târziu, l-am recomandat 
pe  cadetul Atiq pentru o panglică roșie; copia 
recomandării poate fi atașată prezentei anexe. 


Nu aveam timp pentru un apel nominal în acel moment, 
pentru că rămăseseră numai șaptesprezece minute până 
când trebuia să ne prezentăm pe platoul de adunare. În loc 
să îndrept Escadronul „Furia” spre popotă în pas de marș, 
le-am ordonat tuturor să se miște în pas alergător. Deși 
purtam sabia la instrucţia tăcută? din acea zi și nu aveam 
voie să merg în pas alergător, am alergat împreună cu 
ultimul rând, ţinându-mi teaca la o distanţă de șase ţoii de 
corp.  Locţiitorul Comandantului ne-a văzut de pe 
motocicleta sa Yamaha și a încetinit când a trecut pe lângă 
noi. Am ordonat ca întregul escadron să salute, dar 
Locţiitorul Comandantului nu mi-a întors salutul și a făcut 
o glumă despre sabia și cele două picioare ale mele. Gluma 
nu poate fi reprodusă în această declaraţie, dar menţionez 
acest fapt pentru că au apărut unele îndoieli în timpul 
interogatoriului, legate de faptul dacă într-adevăr am 
însoţit escadronul sau nu. 

Militarilor din Escadronul „Furia” le-am dat patru 
minute pentru micul dejun, iar eu însumi am așteptat pe 
treptele care duceau la sala de mese. În acest timp, am 
stat în poziție pe loc repaus și am revizuit mental 
comenzile pentru instrucţia din ziua respectivă. Este vorba 
de un exerciţiu pe care l-am învăţat de la locotenentul 
Bannon, detașat pentru instrucţie. Deși nu există comenzi 
verbale în  instrucţia tăcută, vocea interioară a 
comandantului trebuie să rămână la intensitatea 5. Nu 
trebuie să-i fie audibilă, evident, persoanei care stă lângă 
el. Îmi practicam în continuare cadenţa tăcută, când 
escadronul a început să se adune în faţa sălii de mese. Am 
făcut o inspecţie rapidă a escadronului și am găsit un 
novice cu o felie de pâine prăjită în buzunarul cămășii de 
uniformă. l-am înfundat pâinea prăjită în gură și i-am 
ordonat să facă rostogoliri înainte, fără să rămână în urma 
escadronului, cu care m-am îndreptat în marș către platoul 


3 Centru de instrucţie militară al Armatei Statelor Unite, situat în 
statul Carolina de Nord. 


de adunare. 

I-am predat comanda sergentului de zi, care i-a condus 
pe militari în marș către depozitul de armament, ca să-și ia 
carabinele. Abia după recitarea din Coran și după 
intonarea imnului naţional, în timp ce detașamentul de 
instrucţie tăcută se împărțea în două formaţii, sergentul de 
zi a venit să mă întrebe de ce cadetul Obaid nu se 
prezentase la datorie. Urma să fie cap de coloană pentru 
repetiţia de instrucţie din acea zi. Am fost surprins, pentru 
că tot timpul crezusem că el se afla deja în escadronul pe 
care tocmai i-l predasem sergentului. 

— Se prezintă la raport ca fiind bolnav? M-a întrebat 
sergentul. 

— Nu, domnule sergent, am răspuns eu. Sau, dacă se 
prezintă, eu nu știu nimic despre asta. 

— Şi cine ar trebui să știe? 

Am ridicat din umeri și, până să apuce sergentul să mai 
spună ceva, locotenentul Bannon a anunţat că sectorul 
tăcut era constituit. Trebuie să menţionez că majoritatea 
sergenţilor de instrucţie din Academia noastră nu 
apreciază eforturile depuse de locotenentul Bannon în 
încercarea lui de a organiza propriul nostru detașament de 
instrucţie tăcută. Aceștia nu sunt de acord cu tehnicile lui 
de instrucţie. Nu înţeleg faptul că nimic nu-i impresionează 
pe civili mai mult decât o prezentare de instrucţie tăcută și 
că noi avem multe de învăţat din experienţa locotenentului 
Bannon ca șef al sectorului de instrucţie de la fortul 
Braggl. 

După instrucţie, m-am dus la infirmerie, ca să verific 
dacă nu cumva cadetul Obaid se declarase bolnav. Nu l-am 
găsit acolo. În timp ce ieșeam de la 

1 Complex de mișcări efectuate sincronizat de către 
detașamentul de militari, mai ales cu manevrarea 
armamentului, fără comenzi verbale. 

Infirmerie, l-am văzut pe novicele din escadronul meu 
stând în zona de așteptare cu bucățele de pâine prăjită 
vomitate pe pieptul cămășii sale de uniformă. 


S-a ridicat în picioare ca să mă salute, iar eu i-am spus 
să rămână așezat și să nu se mai facă de râs. 

Deoarece cursul de Formare a Caracterului începuse 
deja, în loc să mă duc la sala de curs, m-am întors în 
dormitorul meu. l-am cerut omului nostru de serviciu, 
căruia îi spunem Unchiul Scrobeală, să-mi repare centura 
și m-am odihnit o vreme în patul meu. Am verificat, de 
asemenea, patul lui Obaid, noptiera și dulapul lui, în 
căutarea unui indiciu oarecare despre locul unde s-ar fi 
putut afla el însuși. Nu am observat nimic necuvenit în 
aceste locuri. Cadetul Obaid câștigase concursul pentru 
cel mai ordonat dulap din toate escadroanele încă din 
primul său semestru la Academie și totul era aranjat în 
conformitate cu manualul dulapului de dormitor. 

Am urmat toate celelalte cursuri din acea zi. Am fost 
trecut prezent la cursurile respective. La Studii Regionale, 
ni s-a vorbit despre Tadjikistan și renașterea islamismului. 
La Studii Islamice, ni s-a ordonat să facem studiu 
individual, profesorul nostru, Maulana Hidayatullah, fiind 
supărat pe noi, pentru că, în momentul intrării sale în 
clasă, unii cădeţi cântau o variantă obscenă a unui cântec 
popular de nuntă. 

În timpul instrucției de după-amiază, am fost convocat la 
biroul Locţiitorului Comandantului. Mi s-a cerut să mă 
prezint în pas alergător și m-am prezentat acolo în 
uniformă. 

Locţiitorul Comandantului m-a întrebat de ce nu-l 
trecusem absent pe cadetul Obaid la inspecția de 
dimineaţă, de vreme ce el nu era prezent. 

I-am spus că nu făcusem apelul. 

M-a întrebat dacă știam unde se afla cadetul Obaid. 

Am răspuns că nu știam. 

M-a întrebat unde fusesem eu însumi între momentul 
ieșirii de la infirmerie și începutul cursului de Formare a 
Caracterului. 

I-am spus adevărul. 

Mi-a cerut să mă prezint la camera de gardă. 


Când am ajuns acolo, cadetul de serviciu de la camera 
de gardă mi-a cerut să aștept în celulă. 

Când l-am întrebat dacă eram în stare de arest, cadetul 
de serviciu a râs și a făcut o glumă despre salteaua din 
celulă, care avea prea multe găuri. Gluma respectivă nu 
poate fi reprodusă în această declaraţie. 

După o jumătate de oră, a sosit  Locţiitorul 
Comandantului și m-a informat că eram sub atentă 
supraveghere și că voia să-mi pună câteva întrebări despre 
dispariția  cadetului Obaid. Mi-a spus că, dacă nu-i 
spuneam adevărul, avea să mă predea Serviciului Intern 
de Informaţii, iar cei de acolo m-ar fi spânzurat de 
testicule. 

L-am asigurat de întreaga mea cooperare. Locţiitorul 
Comandantului m-a interogat timp de o oră și patruzeci de 
minute despre activităţile lui Obaid și prietenia mea cu el 
și a vrut să știe dacă observasem ceva ciudat în 
comportamentul acestuia, în ceea ce el a numit „zilele care 
au dus la dispariţia lui”. 

I-am spus tot ce știam. A ieșit din celulă la sfârșitul 
sesiunii de întrebări-și-răspunsuri și s-a întors după cinci 
minute cu câteva foi de hârtie și un creion; mi-a cerut să 
scriu tot ce se întâmplase în acea dimineaţă și să descriu 
în detaliu unde și când îl văzusem ultima dată pe cadetul 
Obaid. 

Inainte de a părăsi celula, Locţiitorul Comandantului a 
vrut să știe dacă aveam eu însumi vreo întrebare. L-am 
întrebat dacă aveam posibilitatea să particip la repetiţia 
pentru instrucţia tăcută, pe care o pregăteam pentru 
inspecția anuală a președintelui. I-am cerut să-l informeze 
pe locotenentul Bannon că puteam să lucrez în continuare 
la cadenţa tăcută în celulă. Locţiitorul Comandantului a 
făcut o glumă despre doi marinari și un săpun într-o 
toaletă de la fortul Bragg. Nu mi s-a părut că se aștepta de 
la mine să râd, așa că nu am râs. 

Prin prezenta, declar că l-am văzut ultima dată pe 
cadetul Obaid când stătea întins pe pat, citind o carte de 


poezie în limba engleză, în noaptea dinaintea dispariţiei 
sale. Cartea avea o copertă roșie, pe care era ceva ca un 
fel de umbră alungită a unui bărbat. Nu-mi aduc aminte 
care era titlul cărții. După ce s-a dat stingerea, l-am auzit 
cântând, cu o voce joasă, un vechi cântec indian. l-ara 
cerut să tacă. Ultimul lucru pe care mi-l amintesc, dinainte 
să adorm, este că fredona cântecul în continuare. 

A doua zi dimineaţă, nu l-am mai văzut, iar activităţile 
zilnice mi le-am descris cu exactitate în această declaraţie, 
în prezenţa co-semnatarului. 

Viaţa este în mâinile lui Allah, dar.. 

9 

în încheiere, doresc să menţionez că, în zilele care au 
precedat dispariţia fără vreun motiv plauzibil a cadetului 
Obaid, nu am observat nimic suspect în comportamentul 
acestuia. Cu doar trei zile înainte să fie declarat absent 
nemotivat, a primit a patra lui panglică verde pentru că 
luase parte în mod activ la Activităţile Literare de După 
Cină (ALDE). Făcuse planuri să mă invite la sfârșit de 
săptămână să mâncăm o îngheţată și să vedem împreună 
filmul Hhere Eagles Darel. Dacă avea vreun plan de a 
absenta nemotivat, cadetul Obaid nu mi l-a împărtășit mie 
și, din câte știu, nici altcuiva. 

De asemenea, doresc să afirm cu umilinţă că statutul de 
arestat este inoportun și că, dacă nu mi se permite să mă 
întorc în dormitorul meu, ar trebui să mi se permită să 
păstrez comanda detașamentului de instrucţie tăcută, 
pentru că bătăliile de mâine sunt câștigate cu practica de 
astăzi. 

Declaraţie co-semnată și confirmată ca martor de 

Comandantul de Escadron Karimullah, 

Locţiitor al Comandantului, 

Academia Forțelor Aeriene Pakistaneze 

’ Film de spionaj despre al Doilea Război Mondial 
(1968), în regia lui Brian G. Hutton, avându-i în rolurile 
principale pe Richard Burton și Clint Eastwood. 


UNU 


Precis că este ceva în neregulă cu nenorociţii ăștia de 
comandanţi de escadron, ceva ce-i face să creadă că, dacă 
te încuie într-o celulă, și-și lipesc gura împuţită de urechea 
ta, și-ţi urlă în ea ceva de mamă, pot afla toate 
răspunsurile. Acești comandanţi care nu au niciun 
escadron de comandat sunt, în general, motiv de tristeţe. 
Propria lor lipsă de calităţi de conducător este cea care îi 
oprește la jumătatea carierei, lăsându-i fără nicio direcţie 
și obligându-i să treacă de la o unitate de instrucţie la alta, 
în permanenţă adjuncţi ai unui comandant sau ai altuia. 
Centurile îi dau de gol, slăbite și lăsate în jos, copleșite sub 
greutatea burdihanelor. Sau beretele, atât de atent 
poziţionate, încât să le ascundă cheliile strălucitoare. 
Planurile lor utopice legate de câte un masterat la seral și 
câte o viaţă nouă se străduiesc din greu să ţină pasul cu 
avansările ratate și perspectivele de pensionare. 

Priviţi urmele de salată de fructe de pe pieptul 
torţionarului meu, deasupra buzunarului din stânga de la 
cămașa de uniformă, și-i puteţi citi întreaga biografie. 
Insigna gălbejită de parașutist este singurul lucru pe care 
și l-a câștigat în afara cazărmii. Medaliile de pe rândul 
întâi au venit, pur și simplu, și i s-au atârnat singure în 
piept. Le-a primit pentru că era prezent: Medalia pentru a 
40-a Zi a Independenţei; Medalia pentru Aniversarea 
Escadronului; Medalia pentru că Astăzi-Nu-Am-Făcut- 
Laba. Apoi rândul al doilea, de roade ale muncii depuse și 
ale calităţilor sale de conducător: una pentru organizarea 
unui turneu de squashl; o alta pentru marea bătălie care a 
fost săptămâna plantării de copaci. Locţiitorul, care își ţine 
gura lipită de urechea mea și se gândește la mama mea, a 
prins și el un bilet gratuit spre Mecca și poartă acum și o 


medalie pentru pelerinaj“. 

Vorba lui Obaid: „Slavă lui Dumnezeu, slavă lui 
Dumnezeu! Pentru fiecare maimuţă, există câte o hurie6.” 

Locţiitorul Comandantului își irosește și mai mult din 
viața deja irosită, încercând să mă doboare cu respiraţia 
lui urât-mirositoare și cu urletele lui neîncetate. Nu știe, 
oare, că eu am inventat, de fapt, unele dintre căcaturile pe 
care mi le revarsă în ureche? N-o fi auzit de tratamentul 
lui Shigri? N-o fi știind că mi-am făcut un obicei din a 
merge în alte escadroane în toiul nopţii, ca să-i fac pe nou- 
sosiți să plângă cu tratamentul meu de trei minute legat de 
mamele lor? O fi crezând cu adevărat că zbieretele astea 
„s-o-fut-în-cur-pe-mă-ta”, chiar dacă sunt emise cu 
intensitatea 5, mai contează când mai ai doar câteva 
săptămâni până la inspecția anuală a președintelui și până 
la primirea gradului de ofiţer? 

A naibii de simplă teoria: orice soldat bun învaţă să 
ignore zgomotul și să nu mai facă legătura între asemenea 
expresii și sensul lor aparent. Altfel spus, cine zice 
lucrurile acelea despre mama ta nu are absolut deloc 
intenţia - și sunt sigur că nici dorința - de a-i face mamei 
tale ceea ce spune că ar vrea să-i facă. Le spune pentru că 
sunt lucruri care îi vin în gură la foc automat, și sună ca 
lumea, și nu necesită nici pic de imaginaţie. Ultima silabă 
a cuvântului mamă reverberează în capul tău o vreme, 
fiindcă îţi este spusă cu buzele lipite de urechea ta. Şi cam 
asta-i tot. Individul respectiv nici măcar n-a văzut-o pe 
sărmana ta mamă. 

Cine cedează la volumul înalt al acestor zbierăte ar 
trebui ori să rămână în sătucul său și să aibă grijă de 
caprele tatălui său, ori să studieze biologia și să ajungă 


4 Joc sportiv asemănător tenisului, care se joacă pe terenuri 
închise între patru pereţi, cu mingi mai mari și moi. 

5 Aluzie la pelerinajul la Mecca, denumit hagialâc, pe care 
orice mu- sulman trebuie să-l facă măcar o dată în viaţă. 

6 Denumire dată nimfelor de o răpitoare frumuseţe, despre 
care se crede că populează raiul musulman. 


doctor, fiindcă numai atunci ar putea să se bucure de toată 
liniștea și pacea pe care și le dorește. Ca soldat, zgomotul 
este primul lucru de care înveţi să te protejezi, iar ca 
ofițer, zgomotul este cea dintâi armă de atac pe care înveţi 
s-o folosești. 

In afară de cazul în care faci parte din detașamentul de 
instrucţie tăcută. 

Priviţi platoul de adunare în timpul instrucției de 
dimineaţă și vedeţi cine comandă. Cine conduce? Suntem 
acolo mai mult de o mie, aleși dintr-o populaţie de o sută 
treizeci de milioane de oameni, trecuţi prin teste fizice și 
psihologice atât de epuizante, încât doar unul dintr-o sută 
de candidaţi reușește, și, când această cremă a naţiunii 
noastre - ceea ce ni se reamintește în mod constant că 
suntem - sosește aici, cine o conduce? Păi, cine are glasul 
cel mai puternic, cine are gâtlejul cel mai răsunător, cel al 
cărui piept se poate umfla suficient, pentru a produce o 
comandă care năucește ciorile abia trezite de dimineaţă și- 
i face până și pe cei mai încăpăţânaţi dintre cădeţi să-și 
înalte genunchii la nivelul mijlocului și să reducă lumea la 
tăcere când izbesc în beton cu călcâiele bocancilor. 

Sau, cel puţin, așa credeam, înainte să sosească 
locotenentul Bannon, cu teoriile lui despre cadenţa 
interioară, despre comenzile tăcute și cu tehnicile lui de 
instrucţie subsonică. „O instrucţie cu comenzi este doar 
atât: o instrucţie”, cum îi place să spună lui Bannon. „O 
instrucţie fără comenzi este o artă. Când transmiţi o 
comandă cu vocea ridicată, numai cei din escadronul tău 
te ascultă. Dar, când șoptește cadenţa ta interioară, atunci 
zeii își iau notițe.” 

Nu-i vorbă că Bannon ar crede în vreun zeu. 

Mă întreb dacă va veni să mă viziteze aici. Mă întreb 
dacă îl vor lăsa în această celulă. 

Locţiitorul Comandantului este epuizat din cauza 
poveștii lui cu mama mea și parcă văd cum se apropie un 
apel la bunul meu simţ. Imi încordez mușchii stomacului în 
așteptarea iminentului discurs cu „crema naţiunii”. Nu 


vreau să borăsc. Celula este și așa mică și habar n-am cât 
timp voi rămâne aici. 

— Ești crema naţiunii noastre, zice el, clătinând din cap. 
Ai ajuns mândria Academiei noastre. Tocmai te-am 
recomandat pentru sabia de onoare. O vei primi de la 
președintele Pakistanului. Ai două variante: absolvi cu 
onoruri în patru săptămâni sau ieși de-aici dându-te de-a 
dura în sunetul tobelor. Mâine. Pac. Pac. La fel ca Tony 
Singh - și bate din palme de două ori, ca figuranţii aceia 
din filmele indiene, din corurile care cântă câte un 
qawivalf. 

Asta i s-a făcut lui Tony Singh. L-au scos afară pe bietul 
păcătos în duruit de tobe. Oricum, niciodată n-am înțeles 
ce dracului căuta unul ca Tony Singh în forțele aeriene ale 
Republicii Islamice. Inainte să-l cunosc pe Tony Singh — 
Sir Tony, cum ar fi trebuit să-i spunem, ținând cont că era 
cu șase stadii de pregătire înaintea noastră -, singurul 
Tony pe care-l știam era câinele vecinului nostru și 
singurul Singh pe care-l văzusem era în manualul meu de 
istorie, un maharajah chior, care condusese Punjabul cu 
câteva secole în urmă. Am crezut că Divizarea2 le 
rezolvase problema tuturor Tony-lor și tuturor Singh-ilor, 
dar se vede că unii nu pricepuseră mesajul.” 

Tony Singh n-a priceput mesajul nici măcar când i s-a 
găsit un radio cu tranzistori în dormitor și a fost acuzat de 
spionaj. Voia să asculte Top of the Pops1 - cu asta s-a găsit 
să se apere Sir Tony I s-a redus acuzaţia la comportament 
nespecific unui ofițer și tot a fost dat afară în ritm de tobe. 

Un singur toboșar - un caporal care, după ce toată viața 
lui a cărat cea mai mare tobă din fanfara Academiei, 
ajunsese să și arate ca o tobă - mergea înaintea lui, bătând 
un ritm de marș de genul ram, ram, ram-pam-pam. Noi, 


7 Este vorba de procesul de divizare care a dus la 
despărțirea Pakis- tanului de India în 1947. Provincia Punjab, 
aflată de-o parte și de alta a frontierei politice dintre cele două 
state, a fost divizată și ea cu același prilej. 


ceilalţi, cei peste o mie, ne-am aliniat de ambele părți ale 
Bulevardului Vulturilor, care duce de la camera de gardă 
la poarta principală. 

Ni s-a comandat pe loc repaus. 

Tony Singh a ieșit din camera de gardă, după ce 
petrecuse câteva nopţi chiar în această celulă. Fusese ras 
în cap, dar încă își mai purta uniforma. Stătea mândru și 
refuza să privească în jos sau în părti. 

Ni s-a comandat să batem din palme. 

Am început încet. L.ocţiitorul Comandantului s-a apropiat 
de Sir Tony și i-a smuls centura de la brâu și gradele de la 
epoleţi, apoi a făcut un pas în faţă și i-a șoptit ceva la 
ureche. Sir Tony s-a lăsat în genunchi, a pus ambele mâini 
pe drum și s-a rostogolit înainte, fără să atingă pământul 
cu ţeasta lui rasă. 

Amărâtul încerca s-o facă pe grozavul chiar și când avea 
curul îndreptat spre cer. 

Înaintarea lui era dureros de înceată. Ritmul tobei a 
devenit de nesuportat după o vreme. Unii cădeţi băteau 
din palme cu mai mult entuziasm decât alţii. 

M-am uitat prin jur și l-am văzut pe Obaid străduindu-se 
din greu să-și controleze lacrimile. 

x * , 

Program muzical produs de BBC. 

— Domnule, jur pe Dumnezeu că nu știu nimic despre 
locul unde se află cadetul Obaid, zic eu, încercând să trec 
de linia vagă dintre a mă umili și a-l scuipa în faţă. 

Locţiitorul Comandantului vrea să ajungă odată acasă. O 
seară de cruzime domestică și serialul Baywatch îi fac cu 
ochiul. Face un gest din mână cu care îmi desfiinţează 
declaraţia. 

— Ai o singură noapte să te mai gândești. Mâine află 
Comandantul și singurii pe care-i urăște mai mult decât pe 
oamenii care-i dispar sunt colaboratorii lor care se cred 
sule deștepte. Abia așteaptă vizita președintelui. Noi toţi 
abia îi așteptăm vizita. Să n-o dai în bară. 

Se întoarce să plece. Partea de sus a corpului meu se 


prăbușește. Pune o mână pe clanţa ușii, apoi se întoarce; 
partea de sus a corpului meu se îndreaptă la loc. 

L-am văzut pe tatăl tău odată și al dracului ce soldat mai 
era. Uită-te la tine - și pe buzele lui apare un rânjet 
viclean. Voi ăștia, băieţii de la munte, sunteţi norocoși că 
n-aveţi păr pe faţă. 

Eu îl salut, folosindu-mă de toată instrucţia mea tăcută 
ca să-mi stăpânesc cadenţa interioară, care spune: „O fut 
și eu pe mă-ta”. 

Mă întreb o clipă ce ar face Obaid în această celulă. 
Primul lucru care l-ar deranja este mirosul pe care l-a lăsat 
în urmă locţiitorul Comandantului - miros greu de ceapă 
arsă și iaurt de casă care s-a stricat. Mirosul suspiciunii, 
mirosul lucrurilor care n-au prea mers conform planului. 
Deoarece Obaid al nostru, Micuţul nostru O, crede că nu 
există nimic pe lume de care să nu poţi scăpa cu un jet de 
Poison? pe încheietura mâinii și un cântec vechi. 

Este inocent în același fel în care sunt inocenți canarii 
singuratici, când zboară de pe o ramură pe alta, numai 
bătăile delicate din aripi și cei câţiva mililitri de sânge 
ţinându-i plutind în aer împotriva gravitaţiei acestei lumi, 
care îi trage pe toţi și toate spre suprafaţa ei spurcată. 

Ce șanse ar avea Obaid cu acest locţiitor de Comandant? 
Micutul O, șoptitorul de cuplete antice, cântăreţul pieselor 
de aur de demult. Cum o fi trecut el prin procesul de 
selecţie? Cum o fi reușit să treacă testul calităţilor 
ofițerești? Cum și-o fi condus el, oare, colegii candidaţi 
prin scenariile de tot râsul de supravieţuire în junglă? Cum 
și-o fi mistificat el, oare, felul de-a fi, ca să treacă de 
profilurile psihologice? 

Tot ce trebuia făcut era să i se tragă pantalonii în vine, 
ca să i se vadă chiloţii de mătase cu inimioare brodate pe 
betelie. 

Unde ești tu, Micuţule 0.? 

Locotenentul Bannon ne-a văzut pentru prima dată la 


8Titlul unui film erotic din 1977, în regia lui Vangelis Serdaris. 


spectacolul anual de varietăţi, când am executat dansul 
nostru de-a Porumbelul-și-Șoimul. Asta era înainte să-i vină 
Comandantului ideea să înlocuiască acele spectacole de 
varietăți cu Cercurile de Studii Coranice și cu Activităţile 
Literare de După Cină. Fiind noi abia în semestrul al 
treilea, trebuia să facem toate numerele alea de rahat 
îmbrăcaţi în toale fistichii, iar cei mai avansați decât noi 
făceau playback la cântecele lui George Michael. Noi 
mimam un poem revoluţionar, extrem de macho. Eu, 
Vulturul Imperialist, mă  năpusteam peste Obaid, 
Porumbelul Lumii a Treia; el se lupta cu mine și, într-un 
final apoteotic, stătea pe pieptul meu şi-mi scotea sânge 
din gât cu pliscul lui de carton. 

Bannon a venit în culise tocmai când ne lepădăm de 
penele ridicole și a făcut cunoștință cu noi: 

— O-la-la, voi, răcanilor, ați merita s-ajungeţi la 
Hollywood! Ne-a spus el și ne-a strâns mâinile peste 
măsură de ferm. Bun spectacol. Bun spectacol - apoi s-a 
întors către 

Obaid, care își curăța crema de ghete maro de pe obraji 
cu o batistă, și i-a spus: Fără vopseaua aia războinică, ești 
doar un puști. Cum te cheamă? 

Undeva, în spatele nostru, Soapta nepăsătoare a lui Sir 
Tony suna atât de fals, încât interlocutorii scrâșneau din 
dinți a protest. 

Sub bereta stacojie, fața lui Bannon era ca pielea 
tăbăcită, iar ochii săi ca niște băltoace verzi, care nu mai 
văzuseră strop de ploaie de ani de zile. 

— Obaid. Obaid-ul-llah. 

— Ce înseamnă? 

— Slujitorul lui Allah, a zis Obaid pe un ton șovăitor, ca 
și cum ar fi simţit nevoia să explice că nu el își alesese 
numele. 

— Dar numele dumneavoastră ce înseamnă, domnule 
locotenent Bannon? - i-am venit eu în ajutor lui Obaid. 

— Este un nume și-atât, mi-a răspuns el. Nimeni nu-mi 
spune „domnule locotenent”. Pentru voi, saltimbancilor, 


sunt l'ent Bannon - și a pocnit din călcâie și s-a întors 
iarăși spre Obaid. Amândoi am luat poziţia de drepți. Și-a 
îndreptat spre Obaid salutul militar cu două degete 
azvârlite înapoi și a zis niște cuvinte care, în acel moment, 
ni s-au părut o simplă expresie din jargonul militar 
american, dar care aveau să devină, mai târziu, subiect de 
bârfă în sala de mese: Ne vedem pe platou, Micuţule O. 

M-am simţit gelos, nu din cauza intimităţii pe care o 
implicau vorbele lui, ci fiindcă mi-a părut rău că nu 
venisem eu cu această poreclă pentru Obaid. 

Fac o listă mentală a lucrurilor care mi-ar putea fi găsite 
în dormitor și reproșate: 

1. Un sfert de sticlă de un sfert de rom Murree; 

2. O poză de grup a unor novici în chiloţi (de fapt, în 
chiloţi albi și uzi în decembrie); 

3.0 casetă video cu Love on a Horse]. 

4. Plăcuţele de identificare ale lui Bannon, încă trecute 
ca fiind lipsă pe panoul de Obiecte Pierdute / Găsite din 
camera de gardă. 

Dacă sângele meu de Shigri nu ar fi atât de lipsit de 
orice înclinaţie literară, aș trece pe listă și poezia drept 
proba meriminatorie numărul 5, dar cine dracului se 
gândește cu adevărat la poezie, când stă întemnițat, dacă 
nu este comunist sau poet? 

În ușa celulei, este o fantă ca de cutie poștală, de parcă 
ar urma să primesc scrisori de la diverși: „Dragă Ali Shigri, 
sper că ești perfect sănătos și că te bucuri de timpul 
petrecut în...” 

Stau în genunchi, cu ochii la același nivel cu fanta ca de 
cutie poștală. Ştiu că Obaid ar fi ridicat clapa fantei și ar fi 
stat aici, uitându-se la defilarea de funduri de culoare kaki, 
și s-ar fi amuzat încercând să ghicească despre fiecare al 
cui fund era. Micuţul nostru O. Ar putea face o analiză 
detaliată a personalităţii cuiva doar uitându-se la ce 
înălţime și cât de strâns își poartă centurile cei care trec 
prin faţa lui. 

Nu vreau să ridic și eu clapa și să găsesc pe cineva care 


se uită la mine, în timp ce eu mă uit la acel cineva. 
Probabil că zvonul s-a împrăștiat deja. Măcelarul ăla de 
Shigri este acolo unde merită să fie, aruncaţi cheia. 

Clapa se ridică de una singură și o față-de-căcat de 
novice mă anunţă că este ora cinei. 

— Cară-te, îi spun eu, regretând imediat: burtă goală 
înseamnă vise urâte. 

In visul meu, apare un avion Hercules C130, acoperit cu 
flori strălucitoare, cum vezi pe mașinile acelea hippy. 
Elicele avionului sunt de un alb pur și se învârt cu 
încetinitorul, 

răspândind șuvoaie de flori de iasomie. Micuţul O. Stă în 
capătul aripii din dreapta, chiar în spatele elicei, purtând o 
robă de mătase neagră și cascheta de ceremonie. În 
capătul aripii din stânga, stau eu, îmbrăcat în uniformă 
completă. Micuţul O. Îmi urlă ceva, încercând să acopere 
zgomotul aparatului de zbor. Nu-i disting propriu-zis 
cuvintele, dar gesturile lui îmi spun că-mi cere să vin la el. 
Când fac primul pas către Micuţul O, avionul se înclină, 
efectuează un viraj către stânga de treizeci de grade și, 
dintr-odată, alunecăm și unul, și celălalt de-a lungul 
aripilor, prăbușindu-ne în hău. Mă trezesc, scoțând un 
țipăt dintre acelea care își trimit ecourile prin tot trupul, 
dar ţi se împotmolesc în gât. 

De dimineaţă, mi se dă peste nas cu poezia. Rilke, 
pentru cei interesaţi. 

Ofiţerul-comandant al Academiei noastre - sau, mai 
simplu, Comandantul, cum îi place să-și spună - este un 
bărbat al gusturilor sofisticate. Are părul bine tuns și 
frezat, uniforma croită special, medaliile de Stat-Major și 
de la Colegiul de Comandă lustruite la perfecţie. Epoleţii îi 
sunt plini. Ce-i drept, semiluna și săbiile încrucișate ale 
unui general cu două stele n-au sosit încă, dar individul se 
distrează de minune în așteptarea lor. 

Câteva foi de hârtie mototolite, băgate în spintecătura 
obligatorie din salteaua mea - iată ce s-a găsit. Indicii, 
crede toată lumea. 


Eu nu citesc poezie și mi-am făcut un obicei din a refuza 
chiar să și pretind c-aș citi cărțile ciudate de poezie pe 
care mi le tot dădea Obaid. Intotdeauna m-am scuzat, 
spunându-i că nu pot să apreciez poezia decât în urdu, așa 
că el s-a apucat și a tradus poeziile neamţului ăstuia în 
urdu pentru aniversarea mea, ba chiar le-a scris rimat în 
urdu, numai și numai pentru că eu mă pronunţasem 
împotriva poeziei în rimate. Cinci poezii mi-a tradus, cu 
scrisul lui de mână <. Iligrafic și frumos, tot numai curbe și 
trăsături elegante, I c care le-a lipit în interiorul dulapului 
meu. 

În cadrul operaţiei de curăţenie pe care am întreprins-o 
în dimineaţa dispariţiei lui, am înghesuit poeziile în saltea, 
'V'crând că locţiitorul Comandantului n-ar fi mers atât de 
departe în căutarea adevărului. 

M-am gândit la cele mai multe lucruri și mi-am pregăl îl 
răspunsurile, dar asta chiar că mă lasă fără grai. De ce au 
de gând să mă acuze? De redarea poeziei străine în limba 
noastră naţională? De folosirea abuzivă a papetăriei? 

Am decis că voi da răspunsuri cinstite. 

Comandantul găsește amuzantă toată povestea. 

— Bună poezie, spune el, îndreptând hârtia mototolită. 
În loc de instrucţia de dimineaţă, ar trebui să ne începem 
liua cu recitări de poezie. Apoi, se întoarce către locţiitor: 
Unde aţi găsit-o? 

— În salteaua lui, domnule Comandant, zice locţiitorul, 
simțindu-se mulțumit de el însuși, ca unul care își depășise 
cu mult rolul său nenorocit. 

Rilke este mototolit din nou, iar Comandantul își fixează 
locţiitorul cu o privire de care nu sunt capabili decât 
ofițerii care au moștenit gene de general. 

— Am crezut că s-a rezolvat problema respectivă. 

Așa-ţi trebuie,  dobitocule, bubuie cadența mea 
interioară. 

Comandantul știe cum să ia pulsul naţiunii, ajustându-și 
întotdeauna pânzele după cum suflă vântul dinspre Casa 
Armatei. Expresii cum ar fi: „Preaputernicul Allah” și 


„întotdeauna  ţineţi-vă caii pregătiţi, căci vin rușii 
necredincioși” au fost cultivate în ordinele lui de zi în 
ultimul timp, dar tot n-a renunţat la misiunea lui mai mult 
decât seculară de a scăpa de saltelele cu spumă găurite. 

— Ştii de ce eram noi ofițeri de un soi mai bun? Nu din 
cauza instructorilor cu pregătire la Sandhurst?. Nu, ci 
pentru că dormeam pe saltele subţiri de bumbac, înveliţi 
cu pături de lână grosolane, care îţi dădeau o senzaţie de 
dos de măgar. 

Eu privesc dincolo de capul Comandantului și trec în 
revistă fotografiile cu inspecția prezidenţială aliniate pe 
perete, marile trofee lucioase închise într-o vitrină de 
sticlă, încercând să-l descopăr pe tăticul meu. 

Da, iată, bărbatul acela de bronz cu pistolul în mână, 
înalt de nouă ţoii, este al meu. Trofeul Memorial Shigri 
pentru Cel Mai Bun Trăgător de la Distanţă Mică, denumit 
astfel după colonelul Quli Shigri și câștigat de subofițerul 
Ali Shigri. 

Nu vreau să mă gândesc în momentul acesta la colonelul 
Shigri, sau la ventilatorul din plafon, sau la cearșaful de 
pat care îi lega pe unul de altul. Dacă mă gândesc la tata, 
și la ventilatorul din plafon, și la cearșaful de pat, ori mă 
ener vez foarte tare, ori mă întristez foarte tare. Şi nu e 
locul potrivit pentru niciunul dintre sentimentele acestea. 

— Şi-acuma, uită-te la ei, se întoarce Comandantul spre 
mine. 

Braţele mi se lipesc de laturile corpului, gâtul meu trece 
subtil într-o poziţie din care pot să mă holbez în continuare 
la bărbatul de bronz. 

„Mai scutește-mă - îmi spun în mintea mea -, doar n-am 
inventat eu porcăria de tehnologie după care se fac 
saltelele cu spumă.” 

— La fătălăii ăștia... Minunat cuvântul ăsta nou, îmi 
spun eu. Așa își menţine autoritatea - vine cu expresii noi, 


9 Academia Regală britanică pentru instruirea ofițerilor Armatei 
terestre. 


pe care nu le înţelegi cu adevărat, dar știi ce vor să spună 
iu legătură cu tine. La fătălăii ăștia, care dorm pe saltele 
groase de nouă ţoii, sub nenorocitele de cuverturi ca de 
mătase, și fiecare dintre ei se crede o scârbă de prinţesă 
mogulă în luna de miere - după care îi întinde foile 
mototolite, cu poeziile lui Rilke, locţiitorului, semn că 
interogatoriul poate continua. 

— Astea sunt ale tale? Mă întreabă locţiitorul, flutui. 
Indu-mi poeziile prin faţă. Eu încerc să-mi amintesc măcar 
«ova din poezii, dar mă împotmolesc la un vers pe care-l 
(iu minte doar pe jumătate, despre un arbore care crește 
dintr-o ureche, ceea ce sună destul de ciudat și în engleză, 
dar complet nebunește în urdu, și încă rimat. Mă întreb ce 
scria ticălosul ăla în germană. 

— Nu, dar cunosc scrisul de mână, zic eu. 

— Şi noi cunoaștem scrisul de mână, zice el triumfător. 
Ce căutau în salteaua ta? 

Imi pare rău că n-au găsit sticla de rom sau caseta video. 
Anumite lucruri se explică de la sine. Rămân la adevăr și 
Zic: 

— A fost un cadou de ziua mea de la cadetul Obaid. 

Locţiitorul îi întinde poeziile înapoi Comandantului, de 
parcă și-ar fi încheiat pledoaria, indiferent care va fi fost 
aceasta. 

Am văzut la viața mea tot soiul de poponari în meseria 
asta, începe Comandantul sfătos. Dar un fătălău care să-i 
dea poezii unui alt fătălău, apoi celălalt fătălău să și le 
înghesuie într-o gaură din saltea - zău că asta-i o 
perversiune care mă depășește. 

Vreau să-i spun cât de repede își poate pierde farmecul 
un cuvânt nou, din cauza întrebuinţării excesive, dar el nu 
a terminat încă. 

— Se crede prea deștept pentru noi, curistul, mai zice el, 
adresându-i-se  locţiitorului, care în mod evident se 
distrează. Pune-i pe-ăia de la Serviciul Intern de Informaţii 
să stea de vorbă cu el - apoi se întoarce spre mine, ceea ce 
îmi spune că tot n-a terminat încă: Şi-ascultă aici, băiete. 


Oi fi tu mare sculă deșteaptă și-oi fi citind toată poezia 
pentru fătălăi de pe lume, dar există un lucru cu care nu te 
poţi pune, și-anume experienţa. Cum sună asta față de 
poezie? Când am început eu să port această uniformă... 

Arunc o ultimă privire către bărbatul de bronz cu pistol. 
Ochii bulbucațţi ai colonelului Shigri mă fixează. Nu e locul 
potrivit, îmi spun în sinea mea. 

Comandantul simte neatenţia mea de moment și se 
repetă: 

— Când am început eu să port această uniformă, tu erai 
încă în stare lichidă. 

Locţiitorul mă scoate afară din biroul Comandantului. Pe 
drumul de întoarcere, caut să evit saluturile cadeţilor care 
trec pe lângă mine. Încerc să dau de înţeles că fac o 
plimbare firească împreună cu locţiitorul Comandantului, 
care se va termina în dormitorul meu, mai degrabă decât 
în celulă. 

Dar nu mă gândesc la nimic altceva decât la Serviciul 
Intern de Informaţii. 

Trebuie să fie o ameninţare goală. Nu se poate să cheme 
nenorocitul de Serviciu Intern de Informaţii doar din cauză 
că un cadet absentează nemotivat. Serviciul Intern de 
Informaţii se ocupă de siguranţa naţională și de spioni. Şi, 
oricum, cine dracului mai are nevoie de spioni în ziua de 
astăzi? Statele Unite au sateliți cu camere de filmat atât de 
puternice, încât pot să-ţi numere cu precizie firele de păr 
din dos. Bannon ne-a arătat o fotografie făcută de un 
asemenea satelit și pretindea că văzuse fotografii de dosuri 
luate din spaţiu, dar că nu putea să ni le arate, pentru că 
erau secrete militare. 

Am fumat hașiș odată, dar, în munţii de unde provin eu, 
hașișul e ca un condiment în bucătărie, pentru dureri de 
cap și altele. Obaid a făcut rost de un pic de hașiș de la 
Unchiul Scrobeală, omul nostru de serviciu, și l-am fumat 
amândoi într-o noapte luminată de lună, în mijlocul 
platoului de adunare. Obaid a suferit un acces de 
muzicalitate, iar eu a trebuit să-i pun, practic, un căluș în 


gură și abia după aceea să-l aduc înapoi în dormitorul 
nostru. 

Trebuie neapărat să-i transmit un SOS1 lui Bannon: 
Scoate omul din suferință. Scoate omul din suferinţă. 

1 Semnalul de primejdie SOS reprezintă inițialele 
cuvintelor englezești Save Our Souls - „Salvaţi sufletele 
noastre” și a fost ales pentru că, în limbajul Morse folosit 
de telegrafiști, este simplu de reţinut: trei puncte - trei 
linii - trei puncte. 

De asemenea, Serviciul Intern de Informaţii se ocupă de 
droguri, dar noi n-am luat niciodată droguri. Ce-i drept, 


DOI 


Înaintea rugăciunii de dimineaţă din ziua de 15 iunie 
1988, pe când citea Coranul, generalul Mohammed Zia ul- 
Haq s-a oprit cu degetul arătător la versetul XXI, 87, și tot 
restul scurtei sale vieți și l-a petrecut visând la 
măruntaiele unei balene. De asemenea, versetul a 
declanșat alarma în sistemul său de securitate, care l-a 
ţinut închis pe generalul Zia în reședința lui oficială, Casa 
Armatei. Două luni și două zile mai târziu, a părăsit pentru 
prima dată Casa Armatei și a fost ucis într-un accident de 
avion. Națiunea s-a bucurat și nu a aflat niciodată că 
drumul generalului Zia spre moarte a început prin ușoara 
ezitare pe care a încercat-o în legătură cu traducerea unui 
verset, în acea zi profetică. 

În traducerea engleză a Coranului de către Marmaduke 
Pickthall, versetul XXI, 87 sună astfel: „Și amintește-ţi de 
Zun-nus, când s-a îndepărtat mânios. Și-a imaginat că Noi 
nu avem nicio putere asupra lui! Dar a strigat din 
adâncurile întunericului: «Nu există alt Dumnezeu afară de 
Tine; slavă Tie; am greșit cu adevărat!» ” 

Când a ajuns cu degetul la cuvintele „am greșit cu 
adevărat”, generalul Zia s-a oprit. A reluat versetul cu 
degetul de la început, trecând pe sub aceleași cuvinte iar 
și iar, cu speranţa de a le scoate la iveală sensul adevărat. 
Nu erau cum și le aducea el aminte din alte lecturi ale 
versetului. 

În arabă, versetul spune: 

tfii - . * "ij cdi care s-ar traduce: „Și eu sunt unul dintre 
cei ce și-au ponegrit propriile suflete". Dar acolo spunea, 
iată: „Am greșit". 

Generalul știa prea bine povestea lui Iona. Faptul că 
Iona era numit Zun-nus acolo nu-l tulbura câtuși de puţin. 
Ştia că Iona și Zun-nus erau unul și același, un profet 
frustrat care își părăsise clanul, ajunsese în burta unei 
balene, apoi repetase același verset iar și iar, până când 


balena îl scuipase înapoi afară, viu și nevătămat. 

Generalul Zia își făcuse un obicei din a citi traducerea în 
limba engleză a Coranului înainte de rugăciunea de 
dimineaţă, pentru că îl ajuta să se pregătească pentru 
discursul de recepţie de la ceremonia de decernare a 
Premiului Nobel. Avea să insiste, pentru prima dată în 
istoria premiului, asupra unei recitări din Coran înaintea 
discursului de recepţie. Premiul nu fusese anunţat încă, 
dar el era plin de speranţă și căuta un pasaj numai potrivit 
pentru a fi citat cu acea ocazie. 

Rugăciunea lui Iona nu avea de gând să și-o introducă în 
discurs, dar discrepanţa dintre ce-și amintea el și ce avea 
în faţa ochilor acum, pe pagină, îl deranja pe generalul Zia. 
Distrat, și-a schimbat poziţia corpului și a început să-și 
scarpine buca stângă de covorașul de rugăciune, 
mișcându-și în continuare degetul arătător de la dreapta la 
stânga și înapoi pe sub versetul problematic. Covorașul de 
rugăciune era o carpetă veche de Buhara, de un metru pe 
jumătate de metru, ţesută cu fir de aur și împodobită, în 
colțul din dreapta, cu o busolă de aur masiv, care indica în 
permanenţă Kaaba” de la Mecca. 

Când i-l oferise generalului, prințul Naif, al doilea în 
ordinea prinților moștenitori ai Arabiei Saudite, îi spusese 
în glumă: „Această busolă vă va indica Mecca indiferent 
unde vă aflaţi, chiar și în spaţiu”. 

Iar generalul Zia îi replicase, cu simţul umorului specifie 
relaţiei dintre ei: „Și, dacă dorinţele ar fi niște covoare ale 
lui Aladin, păcătoşii ca mine ar zbura întruna spre Mecca". 

Generalul Zia s-a gândit că poate ar fi trebuit să-și 
trimită discursul în urdu sau să-și amelioreze cunoștințele 
de arabă și să-și ia prin surprindere prietenii saudiţi. In 
vizitele sale la ONU, făcuse cunoștință cu femeile acelea 
îmbrăcate cu taioare și plătite foarte bine, care traduceau 


10 Construcţie de granit negru, locul cel mai sfânt al Islamului, 
spre care se îndreaptă cu faţa credincioșii musulmani când își fac 
rugăciunile. 


în toate limbile posibile, pe măsură ce vorbeai. Cu 
siguranţă că suedezii puteau să și le permită. Apoi s-a 
gândit la bunul său prieten Ronald Reagan, care se 
moșmondea întruna cu căștile și care și-ar fi pierdut 
răbdarea, drept care s-a hotărât să rămână la limba 
engleză. Mai bine să se uite la o altă traducere, și-a spus 
el. S-a ridicat de pe covorașul de rugăciune, înfășurându-și 
cămașa de noapte din mătase chinezească în jurul 
pântecului umflat - „singura parte civilă a trupului meu și, 
prin urmare, imposibil de controlat”, după cum îi plăcea să 
spună. 

Înainte să se mute el aici, această cameră cu podeaua de 
marmură și cu pereţii tapetaţi cu lambriuri de mahon 
conținea cărți despre istoria militară și portretele 
predecesorilor săi. Generalul a cerut ca toate cărțile și 
tablourile să fie mutate în anexa camerei de oaspeţi și a 
transformat-o în cameră de rugăciune. Casa Armatei, care 
acum îi servea și drept birou Administratorului-Șef al Legii 
Marţiale, era un bungalowl colonial, cu paisprezece 
dormitoare, șapte hectare de pajiște și o mică moschee. [i 
reamintea de filmele vechi, în alb-negru, și de conducătorii 
binevoitori, care erau apropiaţi de poporul lor. Noua Casă 
Prezidenţială era gata. Acolo îi primea pe demnitarii 
străini și se întreținea cu mulahii!! locali câteva zile pe 
săptămână, dar nu avea tragere de inimă să se și mute în 
ea. Se simţea pierdut prin coridoarele somptuoase ale 
Casei Prezidenţiale și-l instruise pe aghiotantul său 
principal să-i spună Primei Doamne că lucrarea nu se 
terminase încă. 

„Băile nu sunt terminate și mai sunt anumite probleme 
legate de siguranţă”, îi spunea el însuși, ori de câte ori ea 
îl bătea la cap în legătură cu mutatul în casă. Noua Casă 
Prezidenţială îi amintea de palatul prinţului Naif și, cu 
toate că îl iubea și-l respecta pe prinţul Naif ca pe un frate, 


11 Denumire dată, în India, unei case cu un singur nivel și, de 
obicei, cu o vastă verandă. 


ceea ce era bun pentru prințul de viţă regească al unui 
regat deșertic bogat în petrol nu era neapărat potrivit 
pentru umilul conducător al unei naţiuni sărmane de o sută 
treizeci de milioane de oameni. 

Nu era sigur de acest număr, dar, în tot cazul, era o 
cifră rotundă și el avea să se ţină de ea până când ar fi 
ajuns în postura de a ordona un nou recensământ. 

A învelit versiunea engleză a lui Pickthall cu o copertă 
de catifea verde și a pus-o înapoi pe raft, alături de alte 
exemplare, comentarii și interpretări ale Cărţii sfinte. S-a 
întrebat dacă să-și pună uniforma sau nu înainte de a se 
duce la rugăciunea de dimineaţă. Pe șeful Serviciului 
Intern de Informaţii urma să-l primească la ora 6.30, 
rugăciunea se va fi terminat până la ora 6.15 și voia să-și 
rezerve puţin timp ca să stea de vorbă cu imamul moscheii 
de la Casa Armatei. 

Intre luarea unei decizii și aplicarea ei, generalului Zia îi 
plăcea, câteodată, să consulte divinitatea. Și, cu toate că 
schimbatul în uniformă înainte sau după rugăciunea de 
dimineață nu avea cum să afecteze destinul celor o sută 
treizeci de milioane de supuși ai săi, și-a luat, oricum, un 
alt exemplar din Coran de pe raft, și-a închis ochii, a 
deschis Cartea la întâmplare și s-a plimbat cu degetul pe 
pagina din faţa lui, ţinându-și ochii mai departe închiși. 
Pentru el 

și pentru ţara lui și-a dorit o zi în siguranţă, apoi și-a 
deschis ochii și și-a găsit degetul arătând spre: 

Rutina zilnică dinainte de răsărit, care făcea din Casa 
Armatei un avanpost al supușilor ei, începuse deja în afara 
biroului său. Militarii de pază din tura de noapte își 
închideau la loc siguranţele pistoalelor Kalaşnikov și-și 
întindeau  mădularele; o echipă de grădinari fusese 
percheziționată în camera de gardă principală; aghiotantul 
personal al generalului Zia prindea șapte seturi identice de 
medalii pe piepturile a șapte uniforme diferite; prima din 
sutele de vrăbii de casă, care se ascundeau în spatele 
proiectoarelor și al tunurilor antiaeriene care asigurau 


Casa Armatei cu un paravan de siguranţă își lua zborul, 
ciripind de zor, în încercarea de a porni conversaţia 
matinală. 

Generalul Zia a oftat, și-a presat Coranul peste amândoi 
ochii, l-a sărutat unde se împreunau paginile și l-a pus la 
loc pe raft. S-a îmbrățișat de unul singur, ca să-și 
controleze  tremurăturile care-i  cuprinseseră corpul. 
Același verset din două volume diferite, atât de devreme 
dimineaţa. Nu i se mai întâmplase niciodată. 

Din noaptea loviturii de stat, consultase întotdeauna 
Cartea în căutarea unei călăuziri și întotdeauna găsise în 
ea răspunsurile pe care le căuta. Cu unsprezece ani mai 
devreme, cu doar câteva clipe înainte să le ordone trupelor 
sale declanșarea Operațiunii Fairplay, prin care l-a 
înlăturat pe primul-ministm Bhutto!? și s-a instalat în 
fruntea ţării, deschisese Coranul și căzuse în el peste 
versetul: „El este cel care v-a făcut conducători pe 
pământ”. 

Doi ani mai târziu, după ce respinsese apelurile liderilor 
lumii de a nu-l spânzura pe Bhutto și înainte de a semna 
decretul de condamnare a lui la moarte, generalul Zia des 
chisese Cartea sfântă și găsise acest verset: „Și vinovaţii 
pri vesc focul, și știu că sunt pe cale să pice în el, și de 
atunci nu găsesc nicio cale de scăpare”. 

Și totuși, deși a citit destul Muadudil, ca să știe atâta 
lucru despre Coran, că nu este o carte a profeţiilor, că nu e 
făcut ca să fie folosit în treburile lumești, generalul Zia nu 
putea rezista ispitei, ca un copil care se uită pe furiș la 
cadourile-surpriză pregătite pentru ziua lui. 

Ce ar trebui să facă un om singur, aflat la răscrucea 
istoriei? 

După unsprezece ani, devenise pentru el o obișnuinţă. 


12 Zulfikar Aii Bhutto (1928-1979) a fost președinte (1971 — 
1973), apoi prim-ministru (1973 — 1977) al Pakistanului. 
înlăturat de la putere prin puciul militar condus de generalul Zia 
ul-Haq, a fost condamnat la moarte și executat în 1979, pe motiv 
că el însuși autorizase executarea unui oponent politic. 


Fiindcă începuse să consulte Cartea sfântă în fiecare zi, de 
parcă n-ar fi fost cuvântul Domnului, ci horoscopul său 
zilnic de pe ultima pagină a ziarului Pakistan Times. În 
această dimineaţă, se simţea ca un dependent care, după 
un timp îndelungat, se privește în oglindă și nu recunoaște 
ce vede. Simţea o nevoie uriașă de a-și oferi un alt început. 
A luat un alt exemplar din Coran, dar, cum îi tremurau 
mâinile, l-a pus înapoi pe raft, fără să-l deschidă. Işi dădea 
seama că avea nevoie de ajutor; avea nevoie să stea de 
vorbă cu imamul de la moscheea Casei Armatei. 

Pășind pe coridorul care ducea la moschee, a trecut prin 
faţa propriului dormitor. A deschis ușa delicat și s-a uitat 
pe furiș înăuntru. Lampa de pe noptieră era aprinsă, iar 
soţia lui dormea cu fundul ei amplu înspre el. De fiecare 
dată când o vedea în această poziţie, își amintea de ce îi 
spusese 

Maulana  Muadudi (1903-1979), gânditor politic 
pakistanez. 

Prințul Naif despre motivul pentru care beduinii au 
mădularele atât de lungi. In opinia prinţului, ele 
evoluaseră în funcţie de măreţele dosuri ale femeilor 
acelui neam. „Evoluţia are loc foarte rapid în deșert”, 
glumise generalul Zia. 

Soţia lui s-a mișcat în somn, umflăturile colosale care 
erau bucile ei s-au cutremurat, iar generalul a închis ușa la 
fel de ușor cum o deschisese și s-a dus în propria lui 
cameră, care se prelungea cu biroul său de lucru, atunci 
când rămânea până noaptea târziu, și cu camera sa de 
toaletă, construită ca un dulap în perete. Avea de gând să 
se schimbe înainte de rugăciune. Nu voia să-l lase pe 
directorul Serviciului Intern de Informaţii să-l aștepte. 

Camera lui era puţin mobilată, cu un pat dublu de lemn, 
modelul standard al Armatei, un teanc de ziare de 
dimineaţă pe una dintre noptierele de lângă pat, iar pe 
cealaltă, un pahar cu lapte acoperit cu un șervet brodat. 

Paharul cu lapte era una dintre acele obișnuinţe casnice, 
care își schimbaseră de mai multe ori sensul în răstimpul 


celor treizeci și patru de ani de când era căsătorit. Când 
abia se căsătorise - pe-atunci era căpitan -, soţia lui i-l 
punea pe noptieră ca pe un nevinovat afrodiziac conjugal. 
Când experimentase băutul de whisky, ca maior, ca să-și 
impresioneze superiorii, laptele devenise un leac pentru 
stările lui de mahmureală. În perioada cât fusese colonel 
și, apoi, general de brigadă, laptele îi îngrijise ulcerul 
stârnit de anxietatea promovării. Acum, devenise un 
simplu talisman. Prima Doamnă recita câteva versete, sufla 
peste lapte și-l trântea pe noptiera din partea lui de pat, 
știind prea bine că el nu avea să-l bea. „Pentru viaţa ta 
lungă”, zicea. „Să le zădărnicească dușmanilor tăi 
comploturile.” Generalul Zia nu se mai atinsese de ani de 
zile de paharul cu lapte, dar nici nu-l lăsa inima să-i spună 
soţiei sale să nu i-l mai pună pe noptieră. Cine se poate 
înţelege cu femeile? Dacă trei plutoane din Serviciile 
Speciale, răspândite în jurul reședinței sale, o baterie de 
tunuri antiaeriene și șase telefoane colorate diferit, 
reprezentând șase linii telefonice de maximă urgenţă, 
aranjate pe o masă din dormitorul său nu-l puteau salva, 
cum ar fi putut un pahar cu lapte să-l protejeze împotriva 
comploturilor pe care Prima Doamnă și le închipuia 
mereu? Dar cine se putea înţelege cu o Primă Doamnă 
care întotdeauna se plângea că locuinţa era prea 
înghesuită și că la televiziunea naţională nu era nimic bun 
de văzut? 

Generalul Zia și-a privit ceasul și a realizat că, dacă 
începea să-și pună uniforma, fără doar și poate ar fi 
întârziat la rugăciune. Nu că ar fi contat, deoarece imamul 
avea să-l aștepte să apară, înainte să-și înceapă 
rugăciunea, dar versetul despre Iona îi dădea palpitaţii la 
inimă și simţea el că numai în moschee și-ar fi putut găsi 
liniștea. 

Când a ieșit pe ușa de serviciu a Casei Armatei, care 
ducea la moschee, doi militari din trupele de comando, 
care stăteau în umbră, l-au salutat. Absorbit de 
murmurarea versetului pe care întotdeauna îl recita în 


momentul în care punea piciorul afară din casă dimineaţa, 
generalul Zia a fost surprins de bufnitura bocancilor pe 
beton. Poticnindu-se de pragul ușii, a făcut un pas înapoi, 
după care a pășit afară din nou și, în loc să le întoarcă 
salutul celor doi militari, s-a mulțumit să dea din cap 
înspre ei. A încercat să recite versetul din nou, dar mintea 
lui părea să se fi întors la neobositele rugăminţi ale lui 
Iona. 

Imamul și-a început rugăciunea de îndată ce generalul 
Zia și-a ocupat locul în spatele lui. Șeful Serviciului Intern 
de Informaţii, generalul Akhtar, stătea în stânga, mișcările 
lui fiind cu o fracțiune de secundă în urma celor ale 
generalului Zia, ca și cum, chiar și când se prosterna 
înaintea lui Allah, generalul Akhtar voia ca semnalul să 
vină de la Șeful său. Iar generalul Zia era liniștit, având pe 
cineva drept ochii și urechile sale, care se rugau odată cu 
el. Ştia că avea un frate întru credinţă și, de asemenea, că 
fratele respectiv era cu el, acolo, și nu în altă parte, 
nutrind cine știe ce ambiţii întunecate. 

Asemenea majorității oamenilor care se roagă de cinci 
ori pe zi, generalului Zia i se părea dificil să se 
concentreze la rugăciunea din acel moment. Buzele lui 
murmurau versetele corecte, mâna i se ducea în sus, la 
ureche, genunchii lui se plecau la chemarea imamului, iar 
fruntea lui atingea pământul cu o eficienţă îndelung 
exersată, dar mintea lui rămăsese la Iona, înăuntrul 
balenei, unde erau zgomote gâlgâite, și bulboane 
gigantice, și Iona își vântura braţele pe întuneric. Inghiţea 
cu greu și simţea cum un roi de peștișori îl ciuguleau, 
croindu-și drum spre inima lui. Scuipa și înghiţea lacom 
aer, în timp ce balena plonja din ce în ce mai adânc în 
mare. Generalului Zia i se părea că el însuși aluneca 
printr-o mare de mâzgă, până ajungea la un perete gros 
de. Carne caldă, la care în sfârșit se oprea. Atât de 
absorbit era în măruntaiele balenei, încât i-a luat ceva timp 
ca să realizeze ce spunea imamul. 

Generalul Zia fusese numit în fruntea armatei de numai 


un an și patru luni, când a organizat lovitura de stat și și-a 
atribuit funcţia de Administrator-$etf al Legii Marţiale. Nu 
era sigur de câtă încredere aveau în el sau - lucru mult 
mai important - cât de mult îl respectau cei opt generali 
care formau consiliul său. Toţi îl salutau, îi spuneau Șeful 
chiar și în conversațiile lor private, conform transcrierilor 
convorbirilor telefonice, pe care generalul Zia le văzuse, și- 
i îndeplineau ordinele. Dar putea el cu adevărat să aibă 
încredere în acea clică elitistă de băutori zdraveni de 
whisky, rași, tunși și frezați? Neavând încredere în nimeni 
care avea mai mult de două stele pe umeri, era de la sine 
înţeles că, la prima întâlnire a corpului de comandanţi de 
după noaptea loviturii de stat, generalul Zia era oarecum 
tulburat, că nu știa sigur ce voiau acei generali de la el, nu 
știa sigur ce așteptau de la el să facă, dacă tot pusese 
mâna pe ţară. Duseseră la îndeplinire lovitura de stat de 
parcă s-ar fi prezentat la raport pentru o inspecţie de 
rutină, dar generalul Zia știa că nu se putea baza pe 
loialitatea lor. Trebuia să omoare pisica de la bun început. 

Generalul Zia se căsătorise pe vremea când era un 
simplu căpitan în divizia de blindate. Era, de asemenea, 
virgin. Unul dintre unchii lui din partea mamei îl luase 
deoparte în noaptea nunţii și-i șoptise la ureche un vechi 
proverb persan: „Omoară pisica încă din prima zi”. Unchiul 
îl strânsese de umăr, izbucnise într-un râs vulgar și-i 
dăduse brânci în camera unde viitoarea Primă Doamnă îl 
aștepta pe un pat, ca o legăturică de mătase roșie. Zia nu 
cunoștea niciun persan pe atunci și nu găsise nicio pisică 
pe care s-o omoare în acea noapte. 

— Ţi-ar plăcea să te schimbi în ceva mai comod? O 
întrebase el, răsucind în jurul degetului tivul brodat al 
cămășii ei de noapte de mătase roșie. 

— Mă simt destul de comod așa cum sunt, îi răspunsese 
ea, smulgându-i tivul din mână, apoi se întorsese cu 
spatele la el și adormise. 

Lamentabilul eșec din acea primă noapte, știa prea bine, 
avusese drept urmare o căsnicie în care autoritatea lui nu 


fusese niciodată pe deplin restabilită. Douăzeci și trei de 
ani mai târziu, în dimineaţa de după lovitura de stat de la 
miezul nopţii, generalul Zia aflase care era înţelesul 
proverbului. Intenţiona să omoare pisica, s-o îngroape și 
să-și înalțe steagul peste mormântul ei. Atâta doar, că nu 
era foarte sigur cum avea să procedeze în acest sens. 
„Allah mă va îndruma”, își spusese el, înainte să intre în 
sala de conferinţe. 

În prima ședință de după lovitura de stat a generalului 
Zia, opt generali, incluzându-i aici pe comandanții forţelor 
navale și aeriene, stăteau în jurul unei mese din sala de 
conferinţe a Cartierului General. Gândindu-se, probabil, la 
natura istorică a ședinței respective,  ordonanţele 
pulverizaseră cu generozitate odorizant cu miros de 
trandafiri, așa încât sala mirosea ca un sicriu proaspăt 
sigilat. Generalul aghiotant, pe nume Beg - un general cu 
două stele și cu o înclinaţie spre accese imprevizibile de 
strănut -, stătea într-un colţ, cu o batistă albă peste nas, 
pregătit să noteze fiecare cuvânt care ar fi fost pronunţat 
în timpul conferinţei. Câte un exemplar al ordinii de zi se 
afla în faţa fiecăruia dintre ei, într-o mapă de piele verde, 
împodobită cu săbii de aur încrucișate, pe care se sprijinea 
o lună nouă, foarte subţire. Generalul Zia nu putuse să nu 
observe că, deși toţi opt se ridicaseră și-l salutaseră, cu 
toții se așezaseră la loc, fără să mai aștepte ca el să-și 
ocupe locul mai întâi. Își tot schimbau poziţia pe scaune și, 
înainte ca el să declare ședința deschisă, comandantul 
forțelor navale zisese: 

— Vreau să se consemneze: eu am fost informat despre 
lovitura de stat când aceasta era deja în plină 
desfășurare... 

Strănutul înăbușit al generalului-aghiotant le distrăsese 
atenţia tuturor pentru o clipă și-i oferise generalului Zia 
ocazia introducerii de care avea atâta nevoie. Il fixase pe 
comandantul forțelor navale cu niște ochi mari, 
binevoitori, și i se adresase pe un ton rugător: 

— Bineînţeles că vom lua notă de protestul dumitale și 


bineînţeles că vom avea nevoie de îndrumarea dumitale în 
ceea ce am hotărât să facem. Dar, cum noi toţi ne întâlnim 
pentru prima dată după ce am reușit să ne salvăm ţara, 
fără să vărsăm nici măcar o singură picătură de sânge, 
oare nu s-ar cuveni să ne începem ședința cu o recitare din 
Coran? Allah să ne îndrume în toate eforturile noastre! 

Generalii se frecaseră de scaune și mai tare, neștiind 
cum să reacționeze la o asemenea propunere. Toţi erau 
musulmani și toţi știau că Seful avea o înclinaţie spre 
religie. Unii dintre ei chiar îi spuneau „Mulahul” când 
vorbeau între ei pe linii telefonice securizate. Dar ședința 
era ședință și să amesteci religia cu tot ce era legat de 
conducerea ţării — asta era ceva ce depășea puterea lor de 
înţelegere. Un sfert de secol de instrucţie militară îi 
pregătise pentru multe sarcini; puteau să toasteze în cinci 
limbi diferite, puteau să mărșăluiască în pasul celor mai 
bune armate din lume și să ţină exerciţii militare 
combinate cu ele. Dacă și-ar fi lepădat uniformele, s-ar fi 
putut afirma în cariere diplo matice sau la conducerea 
universităţilor. Dar toate cursurile lor de comandanţi de 
stat-major și toate abilităţile lor de supravieţuire nu erau 
de ajuns. Nu se pricepeau să spună nu unei propuneri de a 
recita din Coran, venită de la propriul lor Şef. Se mai 
frecaseră puţin pe scaune. Mai trăseseră pe nas puţin aer 
cu miros de trandafiri. 

Generalul Zia scosese un exemplar din Coran subţire, de 
culoare purpurie, din mapa sa, își pusese ochelarii de citit 
și începuse să recite. Toţi comandanții aceia își lăsaseră 
privirile în jos, plini de respect, și ascultaseră în liniște; 
unii își puseseră mâinile în poală, întrebându-se dacă nu 
cumva sosise și pentru ei timpul să înfrunte consecinţele 
felului lor de a fi, lipsit de credinţă. 

Recitarea nu durase mai mult de trei minute. Vocea 
generalului Zia era croncănitoare, dar, când se citește 
Coranul cu voce tare, este ceva care face ca până și glasul 
cel mai lipsit de muzicalitate să pară suportabil. După ce 
terminase de recitat, generalul Zia îi înmânase Coranul 


generalului din stânga sa: 

— Cum generalul Akhtar vorbește foarte bine limba 
engleză, îl voi ruga pe el să citească traducerea, pentru 
aceia dintre noi care nu înţeleg araba. 

„O prostie patentată”, se gândise comandantul forţelor 
navale. „Niciunul dintre noi nu înţelege araba.” 

Generalul Akhtar începuse să citească pe un ton 
șovăielnic: 

— „încep în numele lui Dumnezeu, cel preasfânt, cel mai 
milos...” 

Generalul Zia rămăsese cu ochii ţintă la el, fără să 
clipească, până când lectura traducerii ajunsese la final. 
Nici nu terminase bine de citit generalul Akhtar, că 
generalul Zia îi și înhățase din mână exemplarul din Coran 
și-l ridicase în sus, ca să fie bine văzut de toţi generalii. 

— Ce credeţi că se spune aici, în această parte pe care 
tocmai am recitat-o? A urmat un moment de liniște. 
Generalul Beg și-a tras nasul în spatele batistei. Generalul 
Zia a ridicat vocea: Haideţi, vorbiţi - apoi s-a supus 
propriei comenzi: în arabă, se spune: „în numele lui Allah”. 
Nu se spune în numele lui Dumnezeu, nu se spune în 
numele zeilor, nu se spune în numele vreunei divinităţi 
fără nume. Se spune: „în numele lui Allah” - și a făcut o 
pauză dramatică: Le reamintesc fraţilor mei de faţă că 
primul lucru pe care un nemusulman trebuie să-l spună ca 
să devină musulman, primul act de credinţă pe care orice 
credincios trebuie să-l proclame este: „Nu există alt 
Dumnezeu în afară de...” - și iar a făcut o pauză și a privit 
în jurul mesei, așteptând să completeze cineva prima 
kalimaL Nimeni, însă, n-a vorbit. Atunci, a repetat: „Nu 
există alt Dumnezeu ÎN AFARĂ DE.. 

— Allah, au murmurat cu toţii, precum copiii de școală, 
care nu sunt siguri dacă nu cumva li se cere să răspundă la 
o întrebare-capcană. 

— Da, a zis generalul Zia și a izbit cu pumnul în masă. 
Dragii mei generali, să lămurim un lucru, înainte de a auzi 
protestele și sugestiile voastre: Nu există alt Dumnezeu în 


afară de Allah. Și, cum Allah însuși zice că nu există alt 
Dumnezeu, să abolim acest cuvânt. Să încetăm de a mai 
pretinde că Dumnezeu ar fi Allah. Este o invenţie 
apuseană,!* o modalitate ușoară de a confunda creatorul 
cu distrugătorul. Noi respectăm toate religiile, în special 
creștinismul și iudaismul. Dar vrem noi, oare, să devenim 
ca ei? Creștinii îl numesc pe Iisus fiul lui Dumnezeu. Ce-ar 
trebui să înțelegem, că vreun dumnezeu s-a pogorât în 
timp ce Marin dormea dusă și...? - și a făcut un cerculeţ cu 
degetul mare și cel arătător de la mâna stângă și l-a 
străpuns cu degetul mijlociu de la mâna dreaptă. Evreii 
mai au puţin până să spună că Dumnezeul lor e Moise. Aţi 
putea crede că e totuna pentru oamenii noștri. Dumnezeu, 
Allah, nicio diferenţă între ei? - și a mimat accentul 
sincopat englezesc, pe care îl preferau mulţi dintre 
generalii săi. Dar cine să le spună că noi credem în Allah, 
și nu în alt dumnezeu? Nu ne-a ales, oare, Allah pe noi ca 
să clarificăm această confuzie? Apoi, ca și cum și-ar fi adus 
aminte, a făcut apel la patriotismul camarazilor săi 
generali: Până și hindușii spun despre monștrii lor cu șase 
braţe că simt dumnezei. Nu este și ăsta un motiv suficient 
pentru a ne ţine departe de acest cuvânt? Și, dacă vreunul 
dintre voi are vreo îngrijorare cum că oamenii nu vor ști să 
aprecieze la justa ei valoare diferenţa dintre Dumnezeu și 
Allah, vă propun să lăsăm acest lucru în grija lui Allah. 

Tăcerea totală care a urmat scurtului său discurs l-a 
satisfăcut pe generalul Zia. 

— Și-acum, să ascultăm protestul comandantului forțelor 
navale. 

Acesta, însă, năucit de predica despre numele lui 
Dumnezeu, s-a simţit dintr-odată foarte neînsemnat. Adică 
el era îngrijorat de o încălcare a protocolului, când 
întreaga naţiune îl chema pe Dumnezeu cu tot felul de 
nume greșite. 

Generalii care pe la spate îl numiseră pe Zia „mulah” s- 


13 Cele șase kalime sunt învăţăturile de bază ale Islamului. 


au simţit rușinaţi de faptul că-l subestimaseră: nu numai că 
era mulah, dar era un mulah a cărui înţelegere a religiei 
nu trecea dincolo de repetatul papagalicește al celor auzite 

de la mulahul de lângă el. Un mulah fără barbă, un 
mulah în uniformă de general cu patru stele, un mulah cu 
instinctele unui inspector fiscal corupt. 

Cei opt generali stăteau în jurul mesei copleșiți de cele 
întâmplate, încercând să priceapă, totuși, ce li se spusese. 
Dacă ar fi putut să le descifreze gândurile, iată ce ar fi 
putut auzi generalul Zia: 

„Ce l-au învăţat ăia la Sandhurst?” 

„O ţară care crede c-a fost creată de Dumnezeu și-a 
găsit, în sfârșit, ce merita: un idiot cu gură mare, care 
crede c-a fost ales de Allah să-i spele imaginea.” 

„Chiar că are dreptate. Cum de nu m-am gândit la asta 
mai demult?” 

„Pe cine va numi, oare, locţiitor?” 

„Unde sunt, la o ședință a comandanților armatei sau 
într-o moschee de la ţară?” 

„Voi interzice cuvântul Dumnezeu acasă.” 

„Cine ar fi crezut c-avem un geniu teocratic în 
uniformă?” 

„Putem continua cu ordinea de zi? Tocmai am răsturnat 
un guvern ales - cum dracului avem de gând să conducem 
țara asta? Ce, o să se pogoare Allah printre noi și-o să 
patruleze pe nenorocitele-alea de străzi?” 

Singura persoană care și-a exprimat gândurile a fost 
generalul Akhtar, un fost boxer la categoria mijlocie, un 
bărbat de origine tribală, care se purta ras și avea în el 
atât de multă demnitate soldățească, încât s-ar fi putut 
naște în orice ţară de pe oricare dintre cele cinci 
continente și tot ar fi ajuns general. Abilitatea lui de a se 
purta cu graţie marţială și talentul său de a-și linguși 
superiorii deveniseră în așa măsură legendare, încât, 
potrivit unei glume care circula prin tranșee, ar fi putut 
lichida o întreagă unitate inamică numai pupându-i în dos 
pe toţi. 


Ceilalţi generali au încetat să mai gândească și s-au 
aplecat în faţă, fiecare pe scaunul său, pentru a-l asculta 
pe generalul Akhtar. 

— Cu slava lui Allah ai întors această ţară din pragul 
distrugerii, cu mila lui Allah ai salvat această ţară când po 
liticienii erau gata s-o împingă peste marginea prăpastiei. 
Vreau să mulțumesc... - și s-a oprit, de parcă urma să-i 
mulțumească lui Dumnezeu. Şi-a pus respectuos mâinile de 
boxer pe mapa verde și a continuat:...Vreau să-i 
mulțumesc lui Allah și vizionarului nostru Şef de Stat- 
Major, căruia Allah i-a dăruit înțelepciunea de a lua decizia 
corectă la timpul potrivit. Apoi, a privit de jur-împrejurul 
mesei înainte de a mai spune: Vreau să le mulţumesc și 
comandanților noștri, foarte buni profesioniști, așezați în 
jurul acestei mese, care au dus la îndeplinire lovitura de 
stat, la ordinele Șefului nostru, într-o manieră atât de 
disciplinată, încât nici un singur glonţ nu a trebuit să fie 
tras, nici o singură picătură de sânge nu a trebuit să fie 
vărsată. 

Echilibrul puterii din acea cameră s-a schimbat brusc și 
cei opt generali, în ciuda diferitelor nivele de afiliere la 
religie, în ciuda gusturilor diverse în materie de whisky și 
femei și a diferitelor accente cu care vorbeau limba 
engleză, au ajuns la una și aceeași concluzie: generalul 
Akhtar le-o luase înainte. Fiecare dintre ei ar fi trebuit să 
spună aceste cuvinte. Dintr-odată, aerul cu miros de 
trandafiri din sala de ședințe și-a pierdut prospeţimea. 
Generalul Beg și-a șters nasul și și-a băgat batista înapoi în 
buzunar. 

Întrunirea și-a mutat apoi atenţia la ordinea de zi, la 
probleme urgente precum securizarea graniţelor ţării, 
găsirea unei justificări legale pentru lovitura de stat și 
alcătuirea unei liste cu politicienii în care se putea avea 
încredere că aveau să susțină regimul militar. Generalul 
Zia a făcut aluzie la lucrurile bune și frumoase ce aveau să 
urmeze: 

— Am nevoie de guvernatori pentru provincii, am nevoie 


de miniștri care să conducă ministerele. Pe dne pot conta, 
în afară de profesioniștii adunaţi în jurul acestei mese? 

S-au ridicat cu toţii și au părăsit sala liniștiți, dar 
niciunul nu a uitat mesajul Șefului lor. În următorii 
unsprezece ani, mulţi dintre acei generali aveau să se 
retragă din funcţii. Unii aveau să fie numiţi guvernatori de 
provincii, alţii să fie înlocuiţi de subalternii lor. Două 
lucruri care nici măcar nu fuseseră pe ordinea de zi au 
supravieţuit oricărei răsturnări care a mai urmat. 
Generalul Akhtar a rămas general până în clipa morţii și 
toate numele lui Dumnezeu au fost șterse încet-încet din 
memoria naţiunii, de parcă un vânt ar fi măturat întreaga 
țară și le-ar fi luat pe sus cu el. Nume discrete, inofensive, 
precum persanul Khuda, care a fost întotdeauna ușor de 
mânuit pentru poeţii de gazeluri, deoarece rimează cu 
majoritatea verbelor de acţiune; sau Rab, pe care oamenii 
sărmani îl invocau în ceasurile lor de suferinţă; sau Maula, 
pe care-l strigau sufioţii în ședințele lor de fumat haşiş. 
Allah și-a dat Lui însuși nouăzeci și nouă de nume. 
Credincioșii lui improvizaseră multe altele. Dar toate 
aceste nume au început să dispară ușor-ușor: din 
declaraţiile oficiale, din predicile de vinerea, din 
editorialele ziarelor, din rugăciunile mamelor, de pe cărțile 
poștale cu felicitări, din rapoartele oficiale, de pe buzele 
prezentatorilor de spectacole de televiziune de genul cine- 
știe-câștigă, din cărţile cu povești ale copiilor, din 
cântecele iubiţilor, din deciziile curților judecătorești, din 
saluturile operatorilor de telefonie, din cererile de habeas 
corpus!, din competiţiile de dezbateri inter-școli, din 
discursurile de inaugurare a drumurilor, din slujbele de 
comemorare, din blestemele jucătorilor de crichet - ba 
chiar și din rugămințţile insistente ale cerșetorilor. 

În numele lui Dumnezeu, Dumnezeu a fost exilat din 


14 Formula completă, în limba latină, este habeas corpus ad 
subiciendum („să pui trupul la dispoziţie") și se referă la 
aducerea unei persoane în fața judecătorului. 


toată ţara și înlocuit de singurul și unicul Allah, care, după 
cum se convinsese generalul Zia, vorbea numai prin el. Dar 
iată că astăzi, după unsprezece ani, Allah îi trimitea semne 
care indicau, toate, un loc atât de întunecos, atât de fatal, 
încât generalului Zia îi părea rău că nu reușea să-și 
risipească unele îndoieli care aveau de-a face cu Cartea 
sfântă. Ştia că, pentru oricine nu avea optimismul lui Iona, 
burta balenei era locul de odihnă cel din urmă. 

Când imamul a început să recite rugăciunea de după 
rugăciune, generalul Zia și-a dat seama, după o clipă de 
gândire, că o dată în plus era încercat de povestea lui Iona. 
După altă clipă de gândire, și-a dat seama că imamul nu 
mai recitase niciodată acel verset la rugăciunea de 
dimineaţă. A izbucnit într-un hohot de plâns. Ceilalţi 
credincioși s-au rugat mai departe; erau deja obișnuiți cu 
plânsetele generalului Zia în timpul rugăciunilor, deși nu 
erau niciodată siguri dacă lacrimile lui se datorau 
intensității devoţiunii sale religioase, problemelor de stat 
care îi ocupau mintea sau vreunei alte șfichiuiri din vârful 
limbii pe care i-o făcuse Prima Doamnă. Toţi se prefăceau 
că nu băgaseră de seamă că președintele lor se îneca de 
plâns. Generalul Zia și-a întors fața spre stânga, și-a întors 
faţa spre dreapta, a binecuvântat lumea întreagă și l-a 
apucat de mână pe generalul Akhtar. A dat să-i vorbească, 
dar s-a înecat cu propriile lui cuvinte. Generalul Akhtar l-a 
strâns de mână pe generalul Zia și l-a bătut ușor pe spate, 
ca să-l ajute să se liniștească. Într-un final, cuvintele i-au 
ieșit pe gură: 

— Poţi, te rog, să-mi ridici nivelul de securitate? - la 
care generalul Akhtar a dat din cap cu entuziasm și i-a 
strâns mâna din nou, cu o strânsoare de boxer. Generalul 
Zia s-a smiorcăit, cu ochiul stâng a vărsat o lacrimă, cu 
ochiul drept l-a privit cu suspiciune pe imam, apoi a zis: 
Ridică-l, te rog, la nivelul de roșu. 


TREI 


— Nu vreau ca Serviciul Intern de Informaţii să-și vâre 
nasul în treburile mele, murmură locţiitorul, în timp ce mă 
conduce din biroul Comandantului înapoi în celulă. 

Aș vrea să-i spun: „Amin, domnule. Amin”, dar îi arunc o 
privire și decid să-mi ţin gura. Pare să fie într-o dispoziţie 
introspectivă. Fiecare vizită la biroul Comandantului îi mai 
risipește locţiitorului acestuia încă puţin din bruma de 
ambiţie ce i-a mai rămas. Pentru o clipă, mi-e și milă de el. 
Mi-e milă de mersul său de subordonat. Aș vrea să-l 
mângâi pe burta parcă ţinută în chingi de nasturii cămășii 
de uniformă. Aș vrea să-i repar tocurile uzate ale 
pantofilor. 

La cursurile de Studii de Război, ni s-a predat Arta 
războiului și am încă proaspete în minte fragmentele din 
Sun Tzu!'5. Nu spunea el că, dacă inamicul îţi lasă o ușă 
deschisă, nu ezita, dă buzna pe-acolo? 

— Domnule, sunt de acord cu dumneavoastră, va fi o 
rușine pentru Academie, dacă este chemat Serviciul Intern 
de Informaţii, zic eu, pe un ton foarte îngrijorat. 

— Şi cine dracului este răspunzător pentru această 
rușine? Cine nu cooperează cu mersul anchetei? Zice el, 
fluturându-mi dosarul anchetei prin faţă. 

— Mă jur pe Dumnezeu, domnule... zic eu și apoi tac, 
pentru că locţiitorul Comandantului mă privește în ochi, se 
întoarce brusc și, în loc să mă conducă înapoi în celulă, se 
îndreaptă spre moschee. 

Bulevardul $oimilor, care duce la moschee, se topește 
sub tălpile bocancilor mei. Camarazii mei cădeţi se află fie 
la cursul de Formare a Caracterului, fie strânși cu 
centurile de scaune în simulatoarele de carlingă, făcând 
exerciţii de aterizare în caz de urgenţă. lar eu mă aflu aici, 


15 Potrivit credinţei hinduse, kundalini este energia primordială, 
abso- lută, care susține și dă naștere fiecărui lucru cunoscut în 
Univers. 


escortat spre casa lui Allah. Nici măcar nu este ora de 
rugăciune. Iar locţiitorul Comandantului, știu foarte bine, 
nu e genul care se roagă. Nici eu nu sunt evlavios, dar, de 
când Comandantul a declarat obligatorii cele cinci 
rugăciuni zilnice și s-a apucat să facă și apelul la ele, n-am 
avut ce face și l-am vizitat destul de des pe Allah. 

Obaid a devenit foarte pios timp de câteva zile, ba chiar 
mi-a adus de la bibliotecă o carte intitulată Sănătate, 
avuție și înțelepciune prin rugăciune. Aânceput să-și 
petreacă din ce în ce mai mult din timpul său liber în 
moschee. Pioșenia lui s-a terminat, însă, în ziua în care un 
cadet de serviciu l-a prins făcând yoga între rugăciuni. 
Acum stătea în poziţia lotus, cu degetele mari și cele 
arătătoare proptite pe genunchi, încercând să-și elibereze 
energia kundalinil, în momentul următor era acuzat de 
practicarea hinduismului într-o moschee. A fost lăsat în 
pace doar după ce eu l-am ameninţat pe acel cadet de 
serviciu că nu-l mai invităm niciodată la nopţile noastre de 
vizionări de casete video. 

Nu-mi vine în minte ce anume ar putea găsi locţiitorul 
Comandantului în moschee, cu care să-și completeze 
dosarul. 

Doar dacă nu s-a oferit Allah voluntar să depună 
mărturie împotriva mea. 

Moscheea este făcută dintr-o serie de barăci vechi, 
convertite într-o sală de rugăciune cu plafonul jos, cu un 
minaret din placaj lipit deasupra - un aranjament 
temporar, 

1 Gânditor și strateg militar chinez din secolele VI-V î.H. 

De vreme ce modelul arhitectural pentru noua locuinţă a 
lui Allah este înfățișat într-o casetă de sticlă, chiar la 
intrarea în moschee. Are o cupolă verde cu dungi aurite, 
patru minarete și niște figurine de plastic în poziție de 
rugăciune în spaţiul principal. Ne oprim la poarta 
moscheii. Locţiitorul Comandantului se așază ca să se 
descalţe. Eu rămân în picioare, neștiind sigur ce se 
așteaptă de la mine să fac. 


— Intri cu mine, subofițer, zice el. 

— Hainele mele nu sunt curate, domnule, zic eu, 
avansând același semiadevăr pe care-l folosesc de luni de 
zile, ca să evit rugăciunile obligatorii. 

— Nu-ţi face griji, trebuie doar să stăm de vorbă. 

Mi se întoarce stomacul pe dos. Sun Tzu știa ce spunea 
despre elementul de surpriză, dar nu a scris o vorbă 
despre cum te simţi când tu ești cel surprins. 

În moschee, nu e nimeni la ora aceasta, cu excepţia unor 
cădeţi îmbrăcaţi în shalwar gameez!S-uri albe și cu scufii 
pe capete, absorbiți de ceea ce pare a fi un joc de cărţi 
foarte disputat. Nu-i recunosc după chipuri, dar, după 
haine, par să fie ultimele victime ale războiului aflat în 
plină desfășurare și legat de scrobeală. Comandantul 
nostru vrea ca toată lumea să poarte uniforme dublu 
scrobite, chiar și în luna iunie, ceea ce conduce la apariţia 
în mod regulat a unor iritaţii și chiar a unor infecții urâte 
de piele. Intotdeauna sunt cozi lungi de cădeţi la 
infirmerie, cu picioare care fac eforturi supraomenești ca 
să evite cutele ascuţite ca niște lame ale pantalonilor, cu 
mâini care încearcă să scarpine în locuri imposibile. 

Escadronul medical consideră scrobeala o ameninţare 
pentru starea de sănătate a cadeţilor și a contraatacat cu 
Procedurile de Operare Standard în Cazuri de Izbucnire a 
unei Epidemii. Oricine capătă o infecţie de piele din cauza 
uniformei scrobite în exces obţine o prescripţie medicală 
care spune clar: „Interzis portul uniformei scrobite”. De 
vreme ce Comandantul nu acceptă nicio uniformă 
nescrobită în serviciul activ și nici nu li se poate îngădui 
celor afectaţi să rămână în dormitoare, tuturor acelor 
cădeţi lisa ordonat să-și petreacă ziua în moschee. 

„Asta ce-i, pedeapsă? Recompensă?” își făcuse obiceiul 
să întrebe Obaid. 


16 Sau shalwar kameez, costum tradițional purtat deopotrivă de 
bărbaţi și de femei în Asia de Sud, format din pantaloni largi, gen 
șalvari, ca de pijama, și un bluzon sau o tunică lungă. 


Singurul învingător evident, în această vrajbă continuă 
dintre cadrele medicale și Comandantul nostru, este însuși 
Dumnezeu. În ultima vreme, sunt mai mulţi credincioşi ca 
niciodată la moschee. 

Când îl văd pe locţiitor apropiindu-se, băieţii noștri în 
alb nu nimeresc mai repede să-și adune cărțile și monedele 
și să se transforme, dintr-o adunătură de pungași care 
joacă rummy pe câte o rupie, în tot atâţia tineri cucernici. 
Locţiitorul Comandantului le aruncă o privire aprobatoare, 
de parcă numai prefăcându-se că se roagă au și fost iertaţi 
în ochii lui și ai lui Allah. Nu pricep ce vrea nici atunci 
când îl văd că ia un exemplar din Coran de pe unul dintre 
rafturile cu cărţi aflate de-a lungul peretelui din sala 
principală de rugăciune, mi-l înmânează și stă locului, 
holbându-se la mine. Aștept următoarea lui comandă. 

— Acuma, pune mâna dreaptă pe el și spune-mi că nu 
știi de ce este Obaid absent nemotivat. Spune-mi că nu ai 
cunoștință de locul unde se află. 

Îmi vine să-i spun pe faţă unde să se ducă, numai că 
suntem în moschee. 

— Nu pot jura, domnule - în tot cazul nu pe Coran, zic 
eu. 

— Așadar, știi despre ce e vorba, zice el. Refuzând să 
juri, îţi recunoști vinovăția, nu? Uită-te în jur, suntem doar 
tu, eu și Allah al nostru - și întinde mâna dreaptă, pe care 

și-o pune pe Coran. Spune-mi adevărul și jur pe sfântul 
Coran că te scap din beleaua asta. 

— l-am promis tatălui meu să nu jur niciodată pe Coran, 
chiar dacă spun adevărul. De fapt, mai ales atunci când 
spun adevărul, zic eu cu vocea secătuită, cu degetele 
amorțite pe învelitoarea de catifea a Coranului. 

— Tatăl tău n-a spus nicio rugăciune toată viaţa lui, zice 
locţiitorul Comandantului. 

— Aveţi dreptate, domnule, dar a fost un om foarte 
spiritual. A respectat Coranul pentru sacralitatea lui și nu 
l-a implicat niciodată în treburile lumești, zic eu, 
întrebându-mă cum i s-ar fi părut colonelului Shigri faptul 


că era descris ca un om spiritual. 

Colonelul a trecut, într-adevăr, printr-o fază spirituală 
febrilă, în timpul căreia își termina băutul de whisky la 
miezul nopţii și-și petrecea restul orelor de noapte 
recitând din Coran. Și mi-a spus, într-adevăr, să nu jur 
niciodată pe Cartea sfântă. Dar călătoria lui spirituală nu a 
durat atât de mult, încât să-și poată da seama cineva - fie 
și el însuși — dacă fusese, cum zicea el, „o schimbare sau o 
variație”. Exemplarul său din Coran zăcea deschis pe 
biroul din camera sa în dimineaţa când a fost găsit 
spânzurat de ventilatorul din plafon cu propriul cearșaf de 
pat. 

Ventilatorul din plafon. 

Cearșaful de pat. 

Ochii lui ieșiţi din orbite. 

Colonelul cântărea o nenorocită de tonă. Unde erau și ce 
făceau legile fizicii? 

— Unii oameni ţin cu tot dinadinsul să-și sape singuri 
groapa, zice locţiitorul, îmi smulge Coranul din mână și-l 
pune înapoi pe raft. 

— Domnule, chiar nu știu, dar asta nu înseamnă că nu vă 
pot ajuta să aflaţi, zic eu, încercând cu disperare să-mi 
injectez în ecuaţie propriul element de surpriză. 

— Nu mă f... dă să zică locţiitorul Comandantului, dar își 
dă seama că se află în moschee, drept care se răstește la 
victimele  scrobelii: leșiţi afară și aliniaţi-vă în faţa 
moscheii! 

— Nu știu de ce vrea Comandantul să implice Serviciul 
Intern de Informaţii în treaba asta, zic eu. Pentru că știi 
foarte bine, domnule, că Obaid este prietenul meu și vreau 
să aflu și eu, la fel de mult ca și dumneavoastră, unde s-a 
dus și de ce, continui eu, călcând în picioare tot ce ne-a 
învăţat Sun Tzu pe noi, războinicii în devenire. 

— Mai tacă-ţi gura! Imi latră locţiitorul. Nu mă 
interesează sentimentele tale - după care iese afară și 
zbiară la cadeţii în alb: Aţi transformat casa lui Dumnezeu 
într-o cloacă nenorocită cu jocurile voastre de noroc... 


Un lucru bun legat de vizitarea moscheii este că-l poate 
calma câteodată chiar și pe un păcătos ca mine. „Este în 
mâinile Lui de-acum”, spunea colonelul Shigri în faza lui 
spirituală. 

A doua noapte petrecută în celulă și deja mă simt ca 
acasă. Cina îmi este servită. li pasez novicelui o bancnotă 
de cinci rupii și-mi întorc atenţia spre puiul cu curry, spre 
orez și salata de castraveți. Până când termin, cadetul de 
serviciu se întoarce cu o sticlă de Coca-Cola și două ţigări 
Gold Leaf. Dau gata sticla din două înghiţituri lungi şi-mi 
aprind o ţigară, păstrând-o pe cealaltă pentru mai târziu. 

— Ai vreo revistă? Il întreb pe cadetul de serviciu. 

El dispare și se întoarce cu un număr vechi de un an din 
Reader's Digest. Speram să vină cu ceva mai puţin 
intelectual. Pe de altă parte, prizonierii nu-și pot alege 
distracţiile. Cadetul de serviciu pleacă, luând cu el tava pe 
care îmi adusese cina, dar uitând să-mi ia cutia cu 
chibrituri. 

Intr-o bună zi, dobitocul ăsta o să fie deferit curții 
marţiale. 

După ce-mi fumez până la chiștoc ţigara Gold Leaf, mă 
descalţ, îmi scot centura și cămășa și mă pregătesc pentru 
noapte. Citesc mai întâi „Umor în uniformă”. Nimic foarte 
amuzant. Singurele poze cu femei sunt într-un pictorial în 
alb-și-negru despre Nancy și Ronald Reagan, intitulat 
„Când erau tineri”. Chiar și la douăzeci și opt de ani, ea 
avea fața unui dos de mâţă bătrână. Cenzorii Academiei au 
făcut o treabă bună când i-au obliterat sânii cvasi- 
inexistenţi cu un marker negru. Chiar și în clipe disperate 
cum sunt acestea, sar peste fotografii și încep să citesc 
versiunea condensată a FEvadării din Colditz]. 

Mă opresc din lectură la jumătate și compar situaţia mea 
cu cea a locotenentului Anthony Roit. Mi se pare de la sine 
înţeles că eu sunt într-o situaţie mult mai proastă. Chiar 
dacă mi-aș face o parapantă din salteaua cu spumă de aici, 
din celulă, și din câteva bețe de chibrit, de unde dracului 
aș putea sări? 


Dau paginile mai departe, într-o ultimă încercare de a 
găsi inspiraţie. În „Așa e viaţa”, este o anecdotă de cinci 
rânduri despre o anume Sherry Sullivan, care își spală 
mașina îmbrăcată într-o salopetă, iar vecina o confundă cu 
soţul ei. Numele își face efectul!” și, dintr-odată, sângele 
începe să-mi fiarbă. Uit de adâncitura din saltea. 
Adânciturile astea sunt ca târfele de pe autostradă, 
murdare și obosite. 

Întâlnirea mea cu Sherry Sullivan se termină cu niște 
zvâcniri pasionale atât de intense, încât și uit de a doua 
țigară Gold Leaf și mă cufund într-un somn atât de dulce, 
încât, în visele mele ca niște filme în tehnicolor, locţiitorul 
Comandantului îmi face bocancii cu cremă, iar 
Comandantul îmi lustruiește sabia cu vârful limbii. 
Parapanta locotenentului Roit aterizează în siguranţă în 
Piaţa Trafalgar. 

Dimineaţa este încă și mai glorioasă. Mă trezește o 
adiere de colonie Old Spice. L’entul Bannon stă rezemat de 
ușă. 

— Hopa-sus, dragul meu prizonier. 

Trebuie neapărat să-l întreb cam o mie și unu de lucru ri 
Dar este într-o dispoziție prea voioasă. 

— Simpatic bârlog ai aici, zice el. 

— Nu-i așa de rău pe cât pare, zic eu. V-aţi găsit un nou 
comandant pentru instrucţia tăcută? - dar încercarea mea 
de a fi sarcastic trece nebăgată în seamă, așa că-mi aprind 
a doua ţigară Gold Leaf. E rândul lui s-o facă pe deșteptul: 

— Văd că liniile de aprovizionare îţi sunt asigurate. 

— Obaid v-a spus ceva? Întreb eu. 

Vocea mea seacă mă surprinde până și pe mine. O ţigară 
Gold Leaf pe stomacul gol mă transformă întotdeauna într- 
un gânditor detașat. 


17 Escape front Colditz (1973), titlul unui roman de E R. Reid, 
despre un castel german unde erau aduşi, în al Doilea Război 
Mondial, prizonierii aliați care încercaseră să evadeze din alte 
închisori și lagăre, de aici eva- darea fiind considerată imposibilă. 


Știu cum ni se spune pe la spate mie și lui Obaid: 
parașutele fortului Bragg. 

Doar pentru că suntem prieteni la cataramă cu Bannon. 
Chiar dacă Bannon este doar un șef de instrucţie de la 
fortul Bragg - un amărât de locotenent -, în lanţul trofic al 
Academiei se află undeva între un rechin și un leopard 
pătat. 

— Micuţul O. A fugit mâncând pământul, zice el, de 
parcă ar veni cu știrile de ultimă oră, în timp ce eu trag un 
ultim fum prelungit din ţigară, inhalez arsura din chiștoc și 
încep să tușesc. Bannon continuă: Mă întâlnesc astăzi, 
după-amiază, cu El Comandante. Până atunci, ar trebui să 
am ceva informaţii de top pentru tine. Apoi, dintr-odată, 
iese la iveală yankeul distant din el. Şi apropo, zice, 
Comandantul vrea să-ţi continui treaba bună pe care o faci 
cu detașamentul de instrucție tăcută. 

În sentimentul de ușurare care mă cuprinde, brusc, 
decid să rămân la filosofie: 

— Ştiţi ce spunea Sun Tzu? Așteaptă-ţi dușmanul până 
se plictisește și vine la tine și ai câștigat bătălia pe 
jumătate. 

— Chiar a spus gălbejitul ăla bătrân așa ceva? 

— Dacă își petrecea noaptea în celula asta, făcându-și 
laba după Reader's Digest, ajungea la aceeași concluzie. 

În timp ce cobor scările de la camera de gardă, trecând 
în revistă lumea cum numai un prizonier eliberat pe cuvânt 
de onoare o poate face, privesc în față limitele libertăţii 
mele. Mă așteaptă un poliţai militar de vârsta a doua, 
înarmat cu o carabină Enfield 303 străveche. 

— Am ordin să te ţin sub atentă supraveghere, zice el. 

Ar fi trebuit să mă aștept că nu m-ar fi lăsat să hoinăresc 
în libertate. Singura surpriză este că Bannon s-a făcut că a 
uitat să-mi spună de acest aranjament. Memoria lui 
Bannon are mai multe găuri decât o ţintă folosită cu 
nemiluita în tirul de aproape. 

Să vedem cât de repede poate să alerge gardianul meu. 

Am timp suficient ca să ajung la platoul de adunare. Aș 


putea, probabil, să merg în pas de funeralii până în 
dormitorul meu, să fac o baie tihnită și tot aș ajunge la 
timp la adunare, dar simt o explozie bruscă de energie și 
încep să mă mișc în pas alergător, iar gardianul și carabina 
lui 303 încearcă din greu să ţină pasul cu mine. Briza de 
dimineață mă întâmpină și dintr-odată mă simt ca și cum 
aș zbura. Distanţa dintre mine și gardian se tot mărește. O 
trupă de noi recruți trece pe lângă mine și mă salută la 
intensitatea 5, cu entuziasmul celor care încep o viaţă 
nouă. 

— Curaj, băieţi, curaj. Tara are nevoie de voi, strig după 
ei. 

Fluier către o pereche de ciori care se pupă pe stâlpul 
telefonic. Bătrânul nostru om de serviciu, care ne 
transportă lenjeria cu căruţa lui trasă de un măgar, tresare 
din moţăială când îl salut în gura mare: 

— Bună dimineaţa, Unchiule Scrobeală, las-o mai încet 
cu chestia aia albă! 

În escadronul meu, băieţii sunt deja aliniaţi pentru 
inspecția de dimineaţă a ţinutei. Optzeci și șase de feţe 
care nu se mai opresc din căscat se și sperie când mă văd 
alergând așa, dis-de-dimineaţă. lau toţi poziția de drepţi, 
scrâșnind ca roţile unui avion uitat pe pista de decolare de 
prea mult timp. 

Mă opresc în faţa formaţiei și încep să sar pe loc. 

— Haideţi! Treziţi-vă! Le strig. Dispar și eu timp de o zi 
și voi vă transformați în fătălăi. Unde e spiritul 
Escadronului „Furia”? 

Mi se alătură fără nicio altă comandă, la început fără 
tragere de inimă, apoi prinzându-mi ritmul, și încep să 
alerge cu toţii pe loc. Eu trec printre rânduri, ţinând mâna 
întinsă la nivelul piepturilor lor și în curând toţi își ridică 
genunchii atât de sus, încât îmi ating mâna cu ei. 

Sunt bucuroși că m-am întors la ei. De parcă ar avea de 
ales, pricăjiţii. 

Gardianul-poliţist stă într-un colţ; nici acum nu și-a tras 
sufletul de la alergare și e de-a dreptul zăpăcit de primirea 


entuziastă rezervată prizonierului său. 

— La dreapta! Marş rapid, le ordon. Ne vedem pe 
platou, băieţi. 

O iau la fugă spre dormitor, fără să privesc înapoi la 
gardianul-poliţist. Vreau să văd: este chiar atât de supus 
pe cât pare? Și, oricum, de ce anume vrea să mă păzească? 

Mă urmează. Ticălosul mă urmează pe tot drumul până 
în cameră și se oprește lângă ușă, de-acum chiar vigilent, 
îmi deschid dulapul și arunc o privire din colţul ochiului 
spre patul lui Obaid. Un cearșaf alb nou-nouţ întors peste o 
pătură gri. Parcă ar fi o văduvă hindusă îndoliată. Inspir 
adânc și-mi inspectez dulapul. Aici e strânsă toată viaţa 
mea, în teancuri mici, ordonate: cămășile de uniformă în 
stânga, pantalonii în dreapta, epoleţii mei auriţi de 
subofițer în unghi drept faţă de caschetă, periuţa de dinţi 
paralelă cu tubul de pastă de dinţi și crema de ras pusă în 
picioare pe capac și paralelă cu pămătuful pentru ras; 
toate ustensilele vieţii mele de zi cu zi sunt aranjate după 
manualul dulapului-standard. Trag sertarul, ca să verific 
ceea ce știu deja. Mi-a fost controlat. Arunc o privire către 
sabia care atârnă pe partea interioară a ușii dulapului. Un 
fir de mătase verde provenit de la ciucurii de pe mânerul ei 
este legat ca din întâmplare în jurul vârfului tecii - exact 
cum l-am lăsat. Mă gândesc să mă îndrept spre patul lui 
Obaid. Gardianul se uită și el într-acolo. Încep să mă 
dezbrac. 

Mâinile mi se mișcă de sus în jos pe cămașă, desfăcând 
nasturii în timp ce eu îmi trec rapid în revistă opţiunile. 
Imi arunc peste umăr cămașa, fără să privesc înapoi, și-mi 
trag maieul din pantaloni. Gardianul își mută greutatea de 
pe un picior pe altul și-și mângâie cu degetele ţeava 
străveche a carabinei. Ticălosul nu are de gând să se 
miște. Mă întorc spre el şi-mi smucesc în jos fermoarul de 
la pantaloni, apoi mă apropii, trăgând în jos cu degetele 
betelia chiloților. 

— Unchiu' trei-zero-trei, chiar vrei s-o iei? 

Individul se retrage jenat și iese din cameră, pășind cu 


spatele. 

În cui ușa cu zăvorul și mă reped spre patul lui Obaid. N- 
are niciun rost să mă uit în sertarul noptierei de lângă pat. 
Au luat totul. intorc salteaua pe dos. Evident că nu s-au 
gândit că mai pot fi și alte ascunzători într-o saltea, în 
afară de găurile obligatorii. Pe una dintre laturi, este un 
fermoar; îl deschid și-mi strecor mâna înăuntru. Pipăi cu 
degetele înainte și înapoi, explorând suprafaţa ca de 
mortăciune spongioasă a saltelei cu spumă. Găsesc o 
deschizătură și-mi vâr mâna în tunelul săpat în spumă. 
Degetele mi se ating de o bucată moale de mătase, pe care 
o trag afară. 

Batista lui Obaid, cu model de trandafiri. Miroase a 
parfum Poison și a Obaid și pe ea este scris un număr de 
cinci cifre, cu scrisul de mână al lui Obaid, tot numai curbe 
și trăsături elegante. 

De parcă m-ar lăsa cineva să mă apropii de un telefon. 
Singurul telefon de unde se poate suna în afara Academiei 
se găsește la infirmerie. Și gardianul meu bate în ușă 
nerăbdător. 

Obaid a sosit la două zile după ce a început 
antrenamentul nostru și întotdeauna și-a păstrat aerul 
acela de om care e mereu cu un pas în urmă în viață. Când 
l-am văzut prima dată, purta o pereche de blugi Levi's 
contrafăcuţi, o pereche de pantofi englezești extrem de 
lustruiţi și o bluză de mătase neagră cu un logo pe 
buzunar: „Avânţi”. Părul lui negru și lung, înfoiat, îi 
acoperea urechile. Și, dacă îmbrăcămintea lui civilă de 
băiețaș-de-oraș nu era suficientă pentru a-l scoate în 
evidență în mijlocul unei formaţii de capete-pătrate 
îmbrăcaţi în kaki, mai purta și o batistă cu model de 
trandafiri, împăturită cu grijă și băgată sub guler. Din când 
în când, își scotea batistuţa și ștergea cu ea picăturile 
invizibile de transpiraţie pe care le avea pe frunte. Își lăsa 
toată greutatea pe un singur picior, cu degetul mare de la 
mâna dreaptă băgat în buzunarul blugilor, cu braţul stâng 
atârnându-i la întâmplare, cu fundul cabrat, și se uita 


pierdut în depărtare, pe deasupra copacilor, de parcă s-ar 
fi așteptat să vadă un avion ridicându-se de la pământ. 

Ar fi trebuit să stea cu ochii pe ușa pe care și-a făcut 
apariţia, pentru inspectarea ţinutei, Sir Tony, cel ce avea 
să fie scos afară, în sunet de tobă, nu peste mult timp. 
Cămașa lui kaki scrobită era descheiată până la buric, iar 
cu mâinile își moșmondea catarama centurii. Văzându-l 
cum se apropia de noi, m-am gândit că-și lega centura 
chiar atunci, dar el și-a smuls-o brusc și a urlat: 
„ATENŢIUNE!” Eu mi-am lipit călcâiele, mi-am scos 
pieptul la înaintare, mi-am tras umerii înapoi, mi-am lipit 
braţele de corp și am aruncat 

o privire spre Obaid. Işi mutase greutatea pe piciorul 
drept și-și băgase degetul mare de la mâna stângă în 
buzunarul stâng al blugilor, de parcă ar fi pozat pentru o 
reclamă la marca Levi's. Sir Tony era genul de sir care 
credea că autoritatea consta numai în propoziţii 
neterminate și cuvinte înjumătăţite. 

— "ţiune, scârbelor, 'ţiune, a lătrat el, dând iama în 
escadron. 

Mie șira spinării mi s-a îmbăţoșat și mai tare. Centura 
lui a șfichiuit prin fața ochilor mei, făcându-mă să clipesc. 
Am auzit-o plesnind fundul cabrat al lui Obaid. Atât de 
surprinzător l-a atacat, încât Obaid n-a avut nicio reacție, 
doar a scâncit. I s-au înmuiat genunchii și a căzut la 
pământ, proptindu-se într-o mână, în timp ce cu cealaltă 
încerca fără vlagă să-și protejeze dosul de alte eventuale 
lovituri. N-au mai fost altele. 

Sir Tony i-a făcut o inspecţie totală a ţinutei. Batistuţa 
cu model de trandafiri a fost primul articol de 
îmbrăcăminte luat în vizor. Sir Tony și-a înfășurat-o în jurul 
degetului și a mirosit-o. 

— Un căcat de Poison contrafăcut, a zis el, etalându-și 
cunoștințele în materie de parfumuri. 

Pe urmă, i-a îndesat batistuța în gură lui Obaid, și-a 
ridicat piciorul drept și i l-a vânturat pe dinainte. Obaid a 
priceput sensul gestului, dar, evident, nu și simbolismul 


acestuia. S-a lăsat în genunchi, și-a scos batistuţa din gură 
și a încercat să șteargă pantoful drept al lui Sir Tony, care 
acum era la nivelul nasului său. Sir Tony stătea cu mâinile 
în șolduri, privind în jur la noi, ceilalți. Fuseserăm deja la 
mila toanelor lui timp de două zile și știam că oricine se 
aventura să-i arunce fie și o singură privire devenea 
următoarea lui victimă, așa c-am stat și am privit fix 
înainte, înainte și fix. Sir Tony i-a dat lui Obaid un șut ușor 
în bărbie și abia atunci lui Obaid i-a picat fisa. Și-a îndesat 
batistuţa înapoi în gură și a început să lustruiască 
pantoful, făcând cerculeţe cu gura în jurul bombeului. 

Cu amândoi pantofii lustruiți până când s-a declarat 
mulțumit, Sir Tony și-a întors atenţia spre celelalte 
elemente ale ţinutei lui Obaid. S-a chinuit un timp 
îndelungat să-i sfâșie buzunarul cu logoul „Avânţi” de pe 
bluză, dar era de mătase și nu s-a lăsat desprins. I-a smuls, 
atunci, toţi nasturii și i-a scos bluza. Obaid nu purta nimic 
pe dedesubt și a ezitat când Sir Tony i-a făcut semn spre 
pantaloni. Văzându-l că șovăie, Sir Tony și-a pus mintea și 
i-a desfăcut chiar el catarama curelei; după câteva 
secunde, Obaid a rămas doar în chiloţi, cu șosetele albe și 
pantofii englezești lucioși, iar în gură mai avea încă 
batistuța cu model de trandafiri. Sir Tony i-a scos-o din 
gură, legându-i-o, oarecum tandru, în jurul gâtului. Obaid 
era de-acum în poziţie de drepţi, tremurând ușor, dar, 
totuși, drept și ţeapăn, cu braţele lipite de corp. 

— Preia comanda, i-a spus Sir Tony și l-a bătut ușor 
peste obraz, apoi s-a îndepărtat, legându-și centura. 

Noi ne-am aliniat în spatele lui Obaid, care ne-a condus 
în marș înapoi spre dormitoare. Abia când l-am văzut în 
fața noastră - aproape gol, dacă nu puneam la socoteală 
chiloţii și pantofii englezești -, conducându-ne spre 
dormitoare în prima lui noapte petrecută în escadron, am 
observat că și chiloţii lui erau de mătase, prea mici și prea 
strâmţi, cu inimioare brodate pe betelie. 

— Frumoși blugii, am șoptit eu din patul meu, după 
semnalul de stingere din prima lui noapte petrecută în 


dormitor. 

Obaid se afla în patul de lângă mine, iar pătura lui era 
luminată pe dedesubt de o mică lanternă care se mișca în 
toate părțile. Nu mi-am putut da seama: citea o carte sau 
își inspecta părțile ascunse, căutând vreo stricăciune? 

— Tatăl meu îi face, a zis el, apoi a stins lanterna și și-a 
luat pătura de pe cap. 

Din felul în care a pronunţat cuvintele tatăl meu, am 
înţeles că nu-l plăcea prea mult. 

— Tatăl tău deţine Levi's? 

— Nu, deţine doar o fabrică. Exportă. La Hong Kong. La 
Bangkok. 

— Trebuie că face o mulţime de bani. De ce n-ai intrat în 
afacerea de familie? 

— Am vrut să-mi urmez visele. 

La naiba. N-o fi fost vreun civil dintr-ăia nebuni aflaţi în 
căutarea martiriului unde vrei și unde nu vrei? 

— Şi care-s visele-alea? Să lingi bocancii altora? 

— Vreau să zbor. 

Evident, băiatul petrecuse prea mult timp în jurul 
depozitelor de mărfuri ale tatălui său, silabisind mărcile 
contrafăcute. Am rămas tăcut o vreme. Careva din 
dormitorul vecin plângea în hohote, probabil nedeprins cu 
toate cuvintele porcoase, care îi erau servite la ureche 
despre maică-sa - precis că-i era în continuare dor de ea. 

Și eu? Când am împlinit șase ani, eram deja într-un 
dormitor ca ăsta. Niciodată n-am avut probleme. 

— Taică-tu cu ce se ocupă? A întrebat Obaid, 
aprinzându-și iar lanterna și îndreptând-o spre mine. 

— Stinge chestia aia. Ne bagi în belele, am zis eu. A fost 
în armată. 

— S-a pensionat? 

— Nu. A murit. 

Obaid s-a ridicat în fund în patul lui și și-a strâns pătura 
la piept. 

— Îmi pare rău. Cum s-a întâmplat? 

— Era într-o misiune. Secretă. 


Obaid a tăcut o clipă. 

— Înseamnă că tatăl tău a fost un shaheed'. Sunt onorat 
să fiu colegul tău de cameră. 

M-am întrebat ce-aș fi preferat să am: un tată în viaţă, 
care fabrica mărci americane contrafăcute, ori un tată de 
legendă, spânzurat de ventilatorul din plafon. 

— Şi tu chiar ai visat să te înrolezi în armată? L-am 
întrebat. E 

— Nu. Pentru cărți. Imi place să citesc. 

— Taică-tu face și cărți? 

— Nu. Detestă cărțile. Dar pentru mine sunt un hobby a 
zis el, apoi m-a întrebat: Tu ai vreun hobby? 

Plânsul din dormitorul de alături se redusese la o 
smiorcăială. 

— Nu m-am înrolat în armată ca să colecţionez timbre, 
am zis eu și mi-am tras pătura peste cap. 

Îmi desfac șireturile bocancilor, îmi scot șosetele, pe 
urmă iau de pe umeraș o pereche de pantaloni kaki de 
bumbac şi o cămașă, amândouă scrobite. Crăcii 
pantalonilor mei stau ţepeni ca două bucăţi de carton lipite 
una de alta și pârâie când picioarele mele îi străbat și-i 
despică. În timp ce îmi vâr cămașa în pantaloni cu o mână, 
cu cealaltă deschid ușa. 

— Felicitări, Unchiu' trei-zero-trei, nu ţi-a evadat 
prizonierul. 

Mă uit în oglindă. Trei zile de nebărbierit și doar câteva 
fire de păr ici și colo, pe bărbia mea. Ca spinii de cactus, 
cum zicea Obaid - puţini, dar ţepoși. 

Iau briciul din sertar. Câteva treceri peste față pe uscat 
și am scăpat de spini. 

Pe fața colonelului Shigri, n-am văzut niciodată nici 
măcar un singur fir de păr. Era proaspăt ras când l-au 
dezlegat de la ventilatorul din plafon. 

Îl văd în oglindă pe gardian, care stă în spatele meu, 


18 Cuvânt arab care desemnează martirii sfinţi. în Pakistan, el se 
re- feră mai ales la asasinatele politice. 


cum zâmbește. 

Detașamentul meu de instrucţie tăcută ia poziţia de 
drepţi de îndată ce ajung pe platoul de adunare. Nu-l văd 
pe Bannon. Sunt sigur că este în faza lui de tip dat naibii, 
ceea ce, în mod normal, presupune să-și aprindă o ţigară la 
prima ceașcă de Nescafe Instant. Nu trebuie să-l aștept. 
Băieţii mei, optsprezece în total, stau pe trei rânduri, cu 
mâna dreaptă pe ţevile carabinelor G3, cu baionetele fixate 
și îndreptate spre cer. 

Incep să le inspectez ţinuta, într-un pas alene și tihnit, 
cu mâna stângă pe mânerul sabiei, chipul reflectându-mi- 
se deformat pe  bombeurile  bocancilor lor. Sunt 
optsprezece dintre cei mai buni: nu mă aștept să găsesc la 
ei vreun bocanc stropit, sau vreo dungă îndoită la 
pantaloni, sau vreo centură nestrânsă, dar nu poţi încheia 
cu adevărat inspecția fără să te iei de cineva. Pe măsură ce 
mă apropii de penultimul din rândul al treilea, îmi reperez 
victima. Trag sabia cu mâna dreaptă, mă răsucesc pe 
călcâie și, până să apuce individul să clipească, l-am și 
împuns cu vârful chiar deasupra centurii, în burta care i s- 
a relaxat după semnul meu de încuviinţare din cap. Își 
suge burta. Nu doar băiatul de la vârful sabiei mele - toţi 
cei din jur își sug burţile fără să scoată un sunet; coloanele 
lor vertebrale, și așa drepte, se întind cât pot de mult. 
Sabia mea trasează un arc prin aer, vârful găsește gura 
tecii și pătrunde în interiorul de catifea. Îmi reiau mersul 
în momentul în care garda sabiei se lovește de capătul de 
sus al tecii. Nu schimbăm niciun cuvânt. Privirile mele 
parcurg rândurile de feţe serioase, nemișcate, cu ochi care 
nu clipesc. 

Buni băieți mai sunt. 

Putem începe. 

Toate rahaturile astea cu sunetul tăcerii nu sunt decât 
atât, niște rahaturi. Tăcerea e tăcere; detașamentul nostru 
de instrucţie tăcută știe de-acum acest lucru. Asta facem 
deja de o sută zece zile, șapte zile din șapte. Cei care își 
aveau ceasurile interioare defecte, cei care aveau obiceiul 


să arunce priviri în lături ca să prindă mișcările, cei care 
numărau pe mutește ca să-și coordoneze manevrele și cei 
care își răsuceau degetele în bocanci, ca să nu li se 
blocheze circulaţia sângelui, cu toţii au fost eliminaţi. 

Aici, dorința mea este ordin pentru ei. 

Bannon, care și-a făcut apariţia în liniște în timpul 
inspecției mele, ia poziția de drepţi cu o izbitură exagerată 
a bocancilor în beton, care vrea să fie pentru mine 
semnalul că pot să încep. Ignor venele sângerii care se 
întretaie pe sub pleoapele lui pleoștite, execut un stânga- 
mprejur şi-mi trag sabia; ţinând-o în faţa pieptului, aduc 
garda la nivelul buzelor. Odată salutul executat și acceptat 
în tăcere, mă întorc și fac patru pași înspre detașamentul 
tăcut. În momentul în care călcâiul meu aterizează a patra 
oară, detașamentul ia poziţia de drepţi la unison. 

Inceput perfect. 

Sabia mea intră înapoi în teacă; în momentul în care 
garda ţăcăne, lovindu-se de teacă, se aude un șuierat prin 
aer. Carabinele se despart de mâinile stângi ale băieţilor 
cu baionetele îndreptate în sus, descriu câte un cerc peste 
capetele tuturor și aterizează în siguranţă în mâinile lor 
drepte. Apoi, sunt apucate cu ambele mâini, ţinute în faţa 
piepturilor și lovite peste încărcătoare de trei ori. Fanfara 
mea de carabine își face numărul timp de cinci minute, 
armele răsucindu-se și formând cercuri prin aer. Mâinile 
care lovesc încărcătoarele sunt perfect sincronizate. De 
optsprezece ori câte cinci kilograme de metal și lemn se 
supun comenzilor mele tăcute. 

Cadenţa mea interioară decide. 

Detașamentul se împarte în două, ambele jumătăţi 
mărșăluiesc în direcţii opuse câte zece pași, se opresc, se 
întorc și, cu o eleganţă naturală, se reunesc într-un singur 
rând. 

A sosit momentul să le arăt amărâţilor cum se face. 

Stau la un metru distanţă de capul de coloană. Ne 
privim fix ochi în ochi. O singură clipire sau o privire 
aruncată lateral poate fi fatală. Capul de coloană își aduce 


carabina la nivelul pieptului și-o aruncă spre mine. 
Carabina descrie un semi-arc de cerc și mâna mea 
dreaptă, bine antrenată, o primește. Unu. Doi. Trei. Mâna 
mea dreaptă o aruncă în spirală pe deasupra capului meu, 
ca s-o poată prinde mâna mea stângă. Următoarele șaizeci 
de secunde, carabina saltă și dansează pe deasupra 
capului meu și în jurul umerilor. Pentru spectatori, 
carabina G3 este ca un titirez neclar de metal și lemn, una 
cu mine înainte să facă o buclă triplă și să se oprească în 
mâna capului de coloană. 

Pentru final, detașamentul se aliniază din nou pe două 
rânduri și eu îmi încep marșul încet chiar pe mijloc, 
ţinându-mi sabia ţeapănă înaintea pieptului. Fiecare pas pe 
care-l fac este o comandă pentru ambele șiruri să-și arunce 
carabinele unii altor, fiecare înspre cel din faţa lui. E ca și 
cum ai păși printr-un asalt calibrat de ţăpușe zburătoare. 
Aruncă. Prinde. Ratezi un tempo și baioneta ţi se poate 
înfige în ochiul partenerului. Pășesc printr-o spirală lungă 
de douăzeci de metri de carabine care descriu cercuri prin 
aer. Pare ceva spectaculos, dar e ușor de făcut, după trei 
luni de practică. 

Apropiindu-mă de ultima pereche, îi arunc o privire 
individului din dreapta mea, doar cât îmi abat pupilele spre 
el. Mâna lui tremură când primește carabina care tocmai a 
trecut șuierând pe lângă nasul meu. Mâna lui dreaptă 
întârzie aruncarea doar cu o nanosecundă, carabina 
descrie un semicerc prin aer și mă lovește cu patul în 
tâmplă. 

Perfect. 

Leșin. 

Dacă ticălosul ar mai fi întârziat încă un tempo, mă lovea 
cu baioneta, și nu cu patul. 

Infirmierii mă descalţă, îmi scot sabia şi-mi slăbesc 
centura. Cineva îmi pune o mască de oxigen pe față. Mă 
abandonez confortului tărgii și respir adânc. Îmi pare rău 
că nu-mi permit luxul să-mi pierd cunoștința, dar starea 
mea trebuie să se stabilizeze rapid. Nu vreau să se-apuce 


nenorociţii ăia hipereficienţi să-mi deschidă craniul. 

În timp ce stau întins pe spate pe cearșafurile albe din 
sala de îngrijire specială a infirmeriei, o ordonanţă îmi 
vâră un ac în braţ. Cineva trage o draperie. Telefonul se 
află de partea cealaltă a draperiei. Mă simt liniștit, chiar 
prea liniștit, ca să arunc fie și o privire de confirmare spre 
el. 

Mă trezesc năucit și-mi dau seama imediat că mi-au 
băgat un sedativ în perfuzie. 

Bannon stă pe un taburet lângă patul meu. 

— Nu e vorba de Obaid, zice el. Lipsește o aeronavă. 
Ditamai mașinăria - s-a dus dracului, a dispărut. Eu sper 
că este o halucinație indusă de sedativ dar mâna lui 
Bannon stă pe umărul meu, plus că el este singurul, din 
toată Academia, care numește un avion, aeronavă. Îmi 
explică: Lipsește un MF17 și tipii cred că Obaid l-a luat. 

— Dumneavoastră ce credeţi? Întreb eu, simţindu-mă și 
prost, și adormit în același timp. 

Adică Micuţul O. Și-a luat zborul cu un avion? 

Procedurile de urgenţă pentru Mushshak, MF17, avion 
cu elice, două locuri, control dublu, acţionat de un motor 
Saab de două sute de cai-putere: 

Motor în flăcări: 

+ Oprește alimentarea. 

e Intră în coborâre sub un unghi de treizeci de grade. 

e Ajustează eleroanele. 

e Uită-te după un câmp unde ai putea să aterizezi. 

Dacă incendiul continuă: 

+ Eliberează cârligul de la centura de siguranţă. 

+ Ejectează acoperișul carlingii. 

e Tine-ți capul plecat. 

e Caţără-te pe aripa dreaptă. 

e Sari. 

— De ce pe aripa dreaptă? Am întrebat eu, ridicând 
mâna la cursul de Proceduri de Urgenţă. 

— Ca să mori mai repede, a fost răspunsul. 

Avionul MF17 nu are parașute. 


— Aeronava lipsește și acum, zice Bannon. 

— Pizda mă-sii de avion! Nu poate fi în aer la patruzeci 
și opt de ore după ce a decolat. Dumneavoastră i-aţi 
plantat căcatul ăsta de idee de la bun început. Acuma, ce 
staţi aici degeaba? Faceţi ceva! urlu la el și realizez că 
vocea mea e sugrumată. Probabil din cauza sedativelor, 
îmi spun. 

— A dispărut de pe radar la zece minute după decolare, 
zice Bannon într-o șoaptă care abia se aude. | 

— Au trimis avioanele de vânătoare după el? Intreb eu. 

— Nu, zice el. Au crezut că era un zbor de antrenament 
de rutină. Când l-au apelat, Obaid le-a dat indicativul tău. 


PATRU 


Generalul Zia ul-Haq își repeta în faţa unei camere de 
televiziune discursul special adresat naţiunii, când în 
cameră a intrat comandantul serviciului său de siguranţă, 
general de brigadă TM. Salutul generalului de brigadă TM 
era un spectacol în sine, indiferent de momentul zilei sau 
de importanţa ocaziei. Când a bufnit cu piciorul pe covorul 
gros, calitatea respectului său a produs reverberaţii în 
draperiile de catifea din salonul Casei Armatei și, o dată în 
plus, generalul Zia n-a fost atent și a ratat semnul care îi 
spunea unde să se oprească din cititul discursului și să fie 
spontan. În punctul respectiv, ar fi trebuit să dea la o 
parte, cu mâna stângă, teancul de hârtii din faţa lui, să ia 
de pe nas, cu mâna dreaptă, ochelarii de citit, să privească 
țintă spre cameră și să spună: „Dragii mei compatrioți, 
acum vreau să vă spun ceva din inimă...” Dar mâna lui 
stângă și mâna lui dreaptă nu păreau să comunice între 
ele. Toată dimineaţa, ori își luase ochelarii de pe nas în 
timp ce încă mai citea, ori își dăduse discursul deoparte și 
se holbase apoi în cameră, cu ochelarii pe nas și fără să 
spună nimic. Generalul Zia s-a uitat la Ministrul 
Informaţiei, care privea discursul pe un monitor TV, cu 
mâinile strânse în poală, dând din cap cu entuziasm la 
fiecare propoziţie și la fiecare pauză. Ministrul Informaţiei 
i-a cerut echipei de filmare să părăsească încăperea. 

Generalul de brigadă TM rămăsese nemișcat lângă ușă, 
cu ochii aţintiți la camera de filmat și monitorul pe care 
echipa de la televiziune le lăsase în urmă. Era ceva diferit 

în camera aceea: parcă aerul era mai dens, culorile nu 
mai erau așa cum și le amintea de ieri. 

— Un discurs foarte puternic, domnule general, a zis 
Ministrul Informaţiei, încercând să ignore privirea fixă și 
ostilă a generalului Zia. 

De când generalul Zia luase decizia de a se închide în 
Casa Armatei, după impunerea Codului Roșu, Ministrul 


Informaţiei rămăsese dintr-odată fără nicio știre pe care s- 
o furnizeze ca titlu pentru jurnalul de televiziune de seară. 
După două zile de reciclare a unor materiale filmate mai 
vechi, îi sugerase generalului Zia să înregistreze un 
discurs adresat naţiunii. 

— Este un discurs mort. N-are niciun pic de emoție, a zis 
generalul Zia. Oamenii vor crede nu numai că sunt 
prizonier în propria mea Casă a Armatei, ci și că sufăr de 
cine știe ce soi de demenţă. 

Ministrul Informaţiei a dat din cap cu entuziasm, de 
parcă acesta fusese planul lui de la bun început. 

— lar partea aia cu marile ameninţări cu care se 
confruntă măreaţa noastră naţiune sună prea poetic. Dacă 
sunt ameninţări, numește-le. Fă-le mai... fă-le și mai 
amenințătoare. Paragraful care zice: „Nu mă voi muta în 
Casa Prezidenţială, pentru că temeliile ei sunt înecate în 
sânge” nu are sens. Al cui sânge? Spune ceva despre 
politicienii care le sug sângele oamenilor. Spune ceva 
despre oamenii sărmani. Ştii, nu-i așa? că sunt oameni 
sărmani în această ţară. Sunt sigur că nu vrei să te numeri 
și tu printre ei. 

Ministrul Informaţiei și-a recuperat discursul de pe masă 
și a părăsit încăperea, fără să dea nimeni mâna cu el și tot 
fără să aibă nimic de oferit naţiunii la jurnalul de seară. 

— Ia loc, fiule, a zis generalul Zia și s-a întors, oftând, 
către generalul de brigadă TM. Eşti singurul om din ţara 
asta, în care mai pot avea încredere. 

De îndată ce s-a așezat pe marginea canapelei, generalul 
de brigadă TM și-a dat seama că nici locul de sub el nu mai 
era la fel - era mai adânc și mai moale. 

În principiu, siguranța generalului Zia cădea în 
responsabilitatea generalului Akhtar și a Serviciului Intern 
de Informaţii condus de el, dar cel ales să se ocupe de 
siguranţa lui personală era generalul de brigadă TM, un 
butoi de om, de fapt un butoi-plin-de-suspiciuni de om, 
care fusese umbra lui Zia în ultimii șase ani. Echipa lui de 
comando, înarmată până în dinţi, forma un inel în jurul 


biroului și al locuinţei personale a generalului Zia; urmau 
apoi cercuri concentrice în jurul acelui inel, pe o rază de 
trei kilometri. Pe o rază de încă cinci kilometri, datoria 
menţinerii siguranţei cădea pe seama soldaţilor obișnuiți 
din armată. Dincolo de acest cerc, se afla poliția civilă, de 
la care nimeni nu se aștepta să facă și altceva decât să 
oprească traficul și să-i îndepărteze cu bastoanele de 
cauciuc pe toţi entuziaștii care încercau să arunce o privire 
la convoiul generalului Zia. Acest cerc de opt kilometri era 
gata să se pună în mișcare la cel mai mic avertisment, 
păstrându-l în centrul său pe generalul Zia; dar, de când 
acesta își anulase toate angajamentele publice, care l-ar fi 
scos din Casa Armatei, punctul central al suspiciunilor 
generalului de brigadă TM devenise chiar Casa Armatei. 
Generalul Zia îl văzuse pentru prima dată pe TM când 
acesta era maior și o minusculă pată pe cer, conducând o 
formaţiune de parașutiști care săriseră dintr-un Hercules 
C130 cu ocazia parăzii de Ziua Naţională. Pata minusculă 
înflorise sub forma unei parașute verde cu alb, iar TM 
aterizase, manevrându-și cu dibăcie cablurile de control 
ale parașutei, chiar în cercul cu diametrul de un metru 
care fusese trasat cu cretă albă chiar în faţa podiumului de 
pe care generalul Zia urmărea parada. Devenit ofițer într-o 
perioadă când parașutele erau încă o entitate exotică, 
generalul Zia se declarase fascinat de aterizarea la punct 
fix a lui TM. Coborâse de pe podium, îl îmbrăţișase pe TM 
și îi spusese să rămână la petrecerea de după sfârșitul 
parăzii. TM era în spatele generalului Zia, când acesta 
trecuse prin fața lungului șir de ambasadori și alţi 
demnitari străini adunaţi pentru recepţie. Apoi, generalul 
Zia ieșise din zona VIP-urilor și „se amestecase în 
mulțimea  fremătătoare”, la sugestia Ministrului 
Informaţiei. Ministrul îi dictase deja televiziunii de stat 
acest titlu și acum era obligat să procedeze în consecinţă. 
Mulțimea în care se amestecase generalul Zia era compusă 
dintr-o adunare exclusiv masculină de profesori de școală 
primară, grefieri de la tribunal, funcţionari de prin birouri 


și cadre de prin cabinetele birocraţilor guvernamentali, 
cărora șefii lor le dăduseră ordin să fie de față. Mulţi 
dintre cei care formau mulţimea erau soldaţi în haine 
civile, aduși cu autobuzele din cantonamentele vecine. 
Avându-l pe TM lângă el, generalului Zia i se păruse că 
mulțimea devenea, dintr-odată, mult mai disciplinată. 
Prezenţa mătăhăloasă și impunătoare a lui TM îl făcuse pe 
generalul Zia să-și uite vechiul obicei de a privi în jur, de a 
încerca să ochească, în mulțime, pe oricine ar fi putut 
azvârli înspre el fie o piatră, fie vorbe de ocară. Generalul 
de brigadă TM naviga prin mulţime fără pic de efort, 
coatele lui funcționând ca ramele unui vâslaș îndemânatic, 
de parcă mulţimea fremătătoare n-ar fi fost nimic altceva, 
decât o apă moartă dintr-un lac stătut. 

— Perfectă săritură ai făcut, îi spusese generalul Zia, 
schițând o floare cu mâinile prin aer. Erau în mașină și în 
drum spre Casa Armatei, după ceremoniile care încheiau 
parada. Te pricepi de minune. Dar dacă nu ţi se deschide 
chestia aia, după ce sari? 

— Viaţa este în mâinile lui Allah, îi răspunsese TM, 
așezat pe marginea banchetei din mașină. Dar eu îmi 
împachetez singur parașuta - la care generalul Zia dăduse 
din cap în semn de apreciere, așteptând să afle mai multe. 
TM era un om zgârcit la vorbă, dar tăcerea îl făcea să se 
simtă stingher, așa încât venise cu informaţii 
suplimentare: Am scris o deviză pe peretele barăcii unde 
împachetăm parașutele: „O parașută bine împachetată îţi 
dă speranţă”. 

Aceasta a fost prima și ultima realizare literară a lui TM; 
trupul său avea mai multă noimă. Trupul lui TM era ca un 
trunchi de copac, în permanenţă acoperit de uniforma de 
camuflaj. Capul său mic era întotdeauna acoperit cu o 
beretă stacojie, proptită peste urechea stângă. Ochii lui 
mici și căprui scormoneau întruna după dușmani invizibili. 
Chiar și la recepţiile oficiale, unde toţi ceilalți militari 
apăreau în uniformele de ceremonie cu epoleţi auriti, 
exista un bărbat, în spatele generalului Zia, în echipament 


maro-gălbui de luptă, ale cărui priviri se mutau ca niște 
săgeți de la chipul unui VIP către cel al unui chelner, apoi 
către cel al unei doamne cu mâna vârâtă în poșetă. În cei 
șase ani de când era șeful siguranţei personale a 
generalului Zia, nu doar că-l apărase pe acesta de toţi 
dușmanii vizibili și invizibili, dar îl și condusese prin atâtea 
mulțimi, una mai fremătătoare decât alta, încât generalul 
Zia începuse chiar să se creadă iubit de popor. 

Acum, dacă tot crescuse nivelul de ameninţare, în 
privinţa propriei siguranţe, la roșu, fără să-l consulte pe 
omul său de încredere, generalul Zia voia și o estimare 
corespunzătoare a situaţiei. Generalul de brigadă TM se 
foia pe marginea canapelei. Nu era obișnuit să poarte o 
discuţie cu generalul Zia în timp ce stătea jos. Incerca din 
răsputeri să stea nemișcat și să se concentreze, dar ochii 
lui continuau să scruteze însemnele prezidenţiale de pe 
draperiile de catifea de culoare purpurie și de pe covorul 
persan asortat. Brusc, tot aerul i-a ieșit afară din plămâni 
și umerii i s-au 

prăbușit. Nu-i venea să creadă. Şi covoarele, și 
draperiile erau noi. Cum ajunseseră toate lucrurile astea 
acolo, fără ca el să știe? 

— Cine vrea să mă omoare? A întrebat generalul Zia pe 
un ton neutru, de parcă s-ar fi interesat de stadiul tunsului 
peluzei. 

Generalul de brigadă TM a pipăit husa de brocart a 
canapelei cu vârfurile degetelor și s-a întrebat cum reușise 
cineva s-o schimbe fără să-și dea el acordul din punctul de 
vedere al siguranţei? 

TM era singura persoană din anturajul militar al 
generalului Zia, care avea acces, la orice oră din zi sau din 
noapte, la spaţiul său de lucru sau de locuire. Era, de 
asemenea, singurul bărbat din cercul apropiaților săi, care 
nu i se alătura generalului Zia la cele cinci rugăciuni 
zilnice — un privilegiu în așa măsură excepţional, încât îi 
lăsa uimiţi pe ceilalți. Oricui i se întâmpla să se găsească 
în preajma generalului Zia la ora rugăciunii era de la sine 


înţeles că trebuia să i se alăture, indiferent unde s-ar fi 
aflat, în avionul oficial sau în buncărul de la 
Comandamentul Naţional. Generalul Zia își privea ceasul 
și toată lumea, inclusiv polițaii și politicienii, care nici 
măcar nu știau când să stea drepţi sau să se aplece în 
timpul rugăciunii, se aliniau împreună cu el, de parcă 
pietatea lor tocmai acel moment l-ar fi așteptat, ca să se 
manifeste. În timpul rugăciunilor de acest fel, generalul de 
brigadă TM stătea cu spatele spre adunare, privind cu 
atenţie spre toate punctele posibile de acces. La început, 
acest lucru îi apăsase conștiința generalului Zia, care-l 
întrebase pe TM cum se simţea în legătură cu faptul că nu 
putea să i se alăture la rugăciune. 

— Datoria este ca o rugăciune, domnule general, îi 
răspunsese acesta. Dacă aș fi la război, nu s-ar aștepta 
nimeni de la mine să-mi las arma și să mă rog. 

De atunci înainte, generalul Zia își făcuse un obicei din a 
mai spune întotdeauna câteva cuvinte în locul lui TM, 
reamintindu-i lui Allah că omul său de încredere nu se 
putea ruga din cauză că se afla la datorie. 

Generalul de brigadă TM arunca priviri ca niște săgeți 
de jur-împrejurul camerei, simțindu-se iritat de noile 
ţesături, de culorile diferite. Știa că siguranţa nu însemna 
doar să te arunci în faţa glonţului unui asasin ori să-i 
smulgi unghiile unui potenţial conspirator, ci mai cu seamă 
să anticipezi schimbările subtile din tiparul vieţii de zi cu 
Zi. 

— Generalul Akhtar are toate dosarele, domnule 
general. Dosare individuale pentru toţi suspecţii. Și pentru 
toate scenariile posibile, a zis el cu atenţia distrasă, ochii 
săi oprindu-se pe peretele din față, unde apăruse un 
portret al întemeietorului Națiunii!” - un portret pe care 
nu-l mai văzuse până atunci. 


19 Este vorba de Muhammad Aii Jinnah (1876-1948), cel dintâi 
Gu- vernator General al Pakistanului (din 1947 până la moartea 
sa). 


— Dosarele alea mint. Eu te întreb pe tine, nu pe 
generalul Akhtar. Tu ești umbra mea, tu ar trebui să știi. 
Tu îi vezi pe toţi cei care vin să stea de vorbă cu mine; tu 
cunoşti fiecare cotlon și colţișor din casa asta. Eşti aici ca 
să mă protejezi. În calitate de Comandant Suprem, vreau 
să știu: de cine mă protejezi? Cine încearcă să mă ucidă? A 
zis generalul Zia, ridicând vocea. 

Ochii lui sașii s-au încrucișat parcă și mai tare și două 
picături de scuipat i-au scăpat de pe buze, una poposindu-i 
în mustață, iar cealaltă lăsându-se absorbită de vița-de-vie 
și de florile covorului persan de sub picioarele lui. 

Generalul de brigadă TM nu era obișnuit să i se 
vorbească pe tonul acesta. Știa dintotdeauna că generalul 
Zia se simţea fizic ameninţat de prezenţa lui când erau 
singuri, numai ei doi, și în apele lui numai atunci când mai 
erau și alţii de față. TM era pregătit pentru astfel de 
situaţii și a înţeles imediat că vocea ridicată și tonul 
imperativ erau, de fapt, ecouri ale fricii. TM avea o vastă 
experienţă în a mirosi 

frica. De pildă, când le pui oamenilor ultima întrebare; 
când ei descoperă că vremea explicaţiilor a trecut; când 
realizează că interogatoriul s-a terminat și că nu vor avea 
parte de niciun proces - numai atunci ridică vocea, urlă, 
pretind că nu sunt speriaţi. Dar le-o miroși, frica, la fel 
cum le-o miroși caprelor, înainte de a le tăia: cu behăitul 
pe buze și pișatul între picioare, la fel ca bărbaţii care urlă 
când intri în camera lor și trântești ușa în urma ta. 

— Toţi, a zis el. 

Generalul Zia s-a ridicat brusc de pe canapea: 

— Ce vrei să spui, brigadier Tahir Mehdi? Cine? A urlat 
el și, de astă dată, scuipatul său a ţâșnit ca din duș pe faţa 
lui TM. 

Când generalul Zia nu te numea fratele meu, fiul meu, 
onorabilă soră şi ţi se adresa pe nume, însemna că era într- 
o pasă proastă. Când ţi se adresa pe nume și-ți spunea și 
gradul, probabil că ţi-l pierduseși deja, gradul respectiv. 
Generalul de brigadă TM nu se temea c-ar fi putut să fie 


concediat. S-ar fi întors bucuros să-și antreneze băieţii și 
să facă sărituri de mare precizie cu parașuta. Generalul 
Zia știa lucrul acesta dintr-un moment de rară intimitate, 
când TM îi mărturisise că doar câteva oase îi rămăseseră 
în corp nerupte în exercitarea pasiunii sale. Păruse foarte 
mândru. 

— Îi suspectez pe toţi. Chiar și pe propriii mei băieţi. 

— Pe cei din echipa ta? Sunt aici douăș'patru de ore din 
douăș'patru. 

— Îi trimit înapoi la unităţile lor la fiecare șase 
săptămâni şi-mi iau alţii noi. Poate c-aţi observat. Nu are 
niciun rost să ne încredem în nimeni, domnule general. Aţi 
văzut ce-a păţit Indira Ghandi”. 

Pe generalul Zia l-a trecut un frison. Indira Ghandi 
fusese împușcată de propriile ei gărzi de corp, în timp ce-și 
făcea plimbarea în grădină. El fusese nevoit să meargă în 
India, ca să asiste la funeraliile ei, unde văzuse la faţa 
locului ce monstruozitate putea să fie religia hindusă. 
Construiseră un rug din lemne, turnaseră unt topit peste 
el, după care propriul fiul al Indirei aprinsese focul. 
Generalul Zia stătuse acolo și privise cum se aprindea 
trupul Indirei, îmbrăcat într-un sari de bumbac alb. La un 
moment dat, i se păruse că dădea să se ridice și s-o ia la 
fugă, dar imediat după aceea îi explodase craniul. 
Generalul îi mulţumise lui Allah că lor le dăduse 
Pakistanul, ca să nu fie nevoiţi și copiii lor să asiste la tot 
acel iad pe pământ în fiecare zi. 

— Cum îi alegi pe acești băieţi? Și de ce șase săptămâni? 
De ce nu le-ar veni dne știe ce idee în aceste șase 
săptămâni? 

— Din cauza familiilor lor; avem grijă de ele timp de șase 
săptămâni. În plus, le verific trecutul. Nu poponari. Nu 
comuniști. Nu dependenţi de jurnalele de știri. Nu veţi găsi 


20 Este vorba de Rajiv Ghandi (1944-1991), succesorul mamei 
sale în funcţia de prim-ministru al Indiei (1984-1989), el însuși 
asasinat de o femeie-terorist sinucigașă. 


în jurul dumneavoastră așa ceva. 

— Vrei să zici că le poate veni vreo idee citind ziarele? Ai 
văzut ziarele noastre? Cred c-ar trebui să-ţi revizuiești 
regulile. 

— Niciun bărbat capabil să citească un ziar nu poate 
avea dorinţa de a se arunca între dumneavoastră și glonțul 
asasinului, a zis generalul de brigadă TM, care încă mai 
încerca să rezolve misterul cu portretul, covorul, draperia 
și canapeaua. 

Băieţii lui TM erau recrutaţi din sate îndepărtate și 
antrenați atât de intens, încât, în momentul în care își 
terminau antrenamentul - dacă și-l terminau, pentru că 
mai 

1 Femeie-politician (1917-1984), fiica lui Jawaharlal 
Nehru, care a îndeplinit patru mandate de prim-ministru al 
Indiei, primele trei succesive (1966-1977 și 1980-1984). 

Mult de două treimi din ei se milogeau să fie lăsaţi să se 
întoarcă în satele lor -, aveau niște priviri goale. Obedienţa 
mută și desăvârșită le era bine vârâtă în cap, de vreme ce 
erau puși să sape gropi în pământ toată ziua, doar ca să 
umple gropile pe care le săpaseră în ziua precedentă. Erau 
ţinuţi la distanţă de civili atât de mult timp, încât ajungeau 
să considere că orice persoană îmbrăcată în civil era o 
ţintă legitimă. Generalul Zia și-a desfăcut braţele, vrând să 
sugereze exasperarea și așteptând ca TM să-i mai spună 
ceva. 

— Astea sunt procedeele mele, a zis generalul de 
brigadă TM, ridicându-se de pe canapea. Şi se pare c-au 
funcţionat bine până acum. Dacă îmi permiteţi, pot să v- 
aduc înapoi plutonul K-97!. 

Generalul Zia a observat cu satisfacţie că nu folosise 
expresia „câinii de pază”. 

— De ce am avea nevoie de câinii ăia împuţiţi? Ce, sunt 
mai buni decât militarii tăi? 


21 Denumire codificată a serviciilor de pază canină: indicativul K- 
9 se citește la fel, în limba engleză, cu adjectivul canine. 


Generalul de brigadă TM și-a dus mâinile la spate, și-a 
fixat privirile deasupra capului generalului Zia și s-a lansat 
în cel mai lung discurs din toată cariera lui. 

— Avem protecţie aeriană. Păzim toate punctele de 
acces către Casa Armatei. Supraveghem toate mișcările pe 
o rază de opt kilometri. Dar, dacă se găsește cineva, chiar 
în acest moment, care să sape un tunel din afara acestui 
perimetru, lung și adânc, până sub dormitorul 
dumneavoastră? Acoperire subpământeană nu avem. 

— Mi-am anulat toate angajamentele publice, a zis 
generalul Zia. Nu mă mai duc la Casa Prezidenţială nici 
măcar pentru treburi de stat. 

Dintr-odată, generalul de brigadă TM s-a simţit ca un 
civil: prea lent ca să înţeleagă evidenţa, ca să vadă ceva 
ce-i sărea în ochi. Covoarele, draperiile, canapelele erau 
din proaspăt-construita Casă Prezidenţială. Incă nu-și 
dădea seama unde mai văzuse portretul. 

— Nu plec din Casa Armatei până când nu afli despre 
cine e vorba. Verifică dosarele generalului Akhtar. Maiorul 
Kiyani are un suspect - vorbește cu el. 

— Am nevoie de o zi liberă, domnule general, a zis 
generalul de brigadă TM, luând poziția de drepţi, la care 
generalul Zia s-a străduit din răsputeri să rămână calm. 
Adică el era îngrijorat de toate acele ameninţări la adresa 
vieţii lui, iar șeful siguranţei sale personale voia să plece 
pentru o zi la odihnă și recreere. Conduc săriturile cu 
parașuta la parada de Ziua Naţională, i-a explicat omul său 
de încredere. 

— Mă gândeam să anulez parada, a zis generalul Zia. 
Dar generalul Akhtar insistă că nu putem serba Ziua 
Naţională fără parada de Ziua Naţională, așa că mă 
gândesc să scurtez ceremoniile. Nu mă mai amestec în 
mulțime după defilare. Dar tu poti să-ţi faci săriturile, dacă 
vrei. Și nu mă mai duc nici la Academie. Au pregătit nu 
știu ce prezentare de instrucţie tăcută. Ştii ce înseamnă 
asta? 

Generalul de brigadă TM a ridicat din umeri și ochii lui 


au dat roată pentru ultima dată prin încăpere. 

Înainte să plece, n-a uitat să aducă vorba despre 
încălcarea măsurilor de siguranţă. 

— Domnule general, dacă doriţi să aduceţi aici câte ceva 
din Casa Prezidenţială, vă rog: informaţi-mă și voi asigura 
verificarea din punctul de vedere al siguranţei. 

Rămas cu gândurile la tunelul de sub dormitorul său, 
generalul Zia și-a ridicat mâinile în aer și a zis: 

— Prima Doamnă... Zău că nu știu ce vrea femeia asta. 
Încearcă tu să te-nţelegi cu ea. 


CINCI 


Stau nemișcat în pat, cu ochii închiși, în timp ce ascult. 
Cineva geme în camera învecinată. Aud sunetul slab al 
fanfarei Academiei, exersând un marș lent. Fiecare sunet 
este filtrat, în surdină; lumina pare să pălească. Este la fel 
ca în după-amiezele de care îmi aduc aminte, din casa 
noastră de pe colina Shigri, unde o pată de lumină 
orbitoare de pe creasta unui munte reușește să te 
păcălească să crezi că a mai rămas mult din zi. Acum 
soarele este ca o portocală zemoasă, care coboară spre 
orizont, munţii cei mai înalţi sunt înecaţi în lumina lui 
strălucitoare, iar în clipa următoare, singura lumină 
rămasă este licărul unui foc de pe o creastă îndepărtată. 
Noaptea la munte este ca un cearșaf negru aruncat din 
văzduhuri. Ziua își face bagajele și dispare fără să anunţe 
pe nimeni, fără vreun la-revedere formal. 

Exact ca Micuţul O. 

Incerc să-mi alung din minte amurgul montan și să mă 
concentrez asupra stării mele actuale. Ziua pierdută are 
ceva trist în ea, dar de partea cealaltă a draperiei se află 
un telefon, iar Obaid nu e genul de persoană care să 
mâzgălească numere de telefon pe batistuţa lui favorită, 
dacă nu înseamnă ceva. 

Imi deschid ochii și văd o siluetă - asistentul de serviciu 
aplecat peste un ziar de partea cealaltă a draperiei. Scot 
un geamăt moale, ca să verific dacă este atent sau nu. Își 
ridică nasul din ziar, aruncă o privire vagă spre mine, apoi 
își îndreaptă din nou atenţia spre ziar. 

În faza lui de yoghin, Obaid pretindea că, dacă meditezi 
cu regularitate, le poţi impune oamenilor să facă anumite 
chestii - de obicei, lucruri mărunte. Dacă te holbezi la 
ceafa unui străin destul de mult, acesta se va întoarce, mai 
mult ca sigur, și va privi spre tine. Obaid a demonstrat 
acest lucru de mai multe ori. Reușita este întâmplătoare, în 
cel mai bun caz, dar să-i faci pe oameni să se miște din 


punctul A în punctul B - iată o provocare mult mai mare. 
N-am eu prea multă experienţă, dar mă holbez și mă 
holbez și, după vreo jumătate de secol, asistentul se ridică 
și pleacă. 

Nu pot ști cu siguranţă dacă a dispărut ca să-și spună 
rugăciunile sau ca să cineze mai devreme. I s-o fi terminat 
tura. Tot ce știu este că alt moment oportun nu am. 

Odată membrele mele intrate în acţiune, totul se 
întâmplă foarte repede; cămașă, bocanci, centură, sabie, 
caschetă - toate își găsesc locurile pe corpul meu precum 
părțile unei carabine care se împreunează în mâinile unui 
soldat experimentat. Tonul telefonului este răsunător și 
clar; încep să formez numărul cu sentimentul urgenţei, de 
parcă Obaid ar fi cel care urmează să ridice receptorul de 
la celălalt capăt al firului. 

Când formez ultimele două cifre, nasul meu captează un 
vag miros de ţigară Dunhill. Primul meu gând este că 
vreun obraznic și jumătate fumează în incinta infirmeriei. 
Moralul îmi crește deodată la gândul c-aș obţine, probabil, 
o ţigară de la el după ce termin de vorbit la telefon. 

Mi se răspunde la al doilea ţârâit. Telefonistul, obișnuit 
să primească o mulţime de apeluri, răspunde pe un ton 
neutru; abia după ce mă va identifica după grad și-mi va 
putea stabili locul în schema generală a lucrurilor va 
decide cum este cazul să mi se adreseze. 

— Salaam aleikum”. Casa Armatei, zice el, iar, pentru 
mine, șocul de a fi conectat la locul acela se împletește cu 

sentimentul de ușurare că pare să fie un civil cel care 
mi-a răspuns. De obicei, sunt ușor impresionabili. 

— Khati sahib”, încep eu. Sunt o rudă a generalului Zia. 
Știu că nu mă puteţi pune în legătură directă cu el, dar 


22 Textual: „Pacea fie cu tine!", formulă de salut în limba arabă, 
care este prezentă, cu mărunte variațiuni, în mai multe limbi 
orientale. 

23 Formulă de adresare protocolară, formată din cuvintele khan 
(„condu- cător") și sahib („stăpân"); un echivalent aproximativ ar 
fi „stimate domn". 


puteţi prelua un mesaj urgent? 

— Numele dumneavoastră, domnule? 

— Subofiţer Ali Shigri. Fiul colonelului Quli Shigri. Al 
răposatului colonel Shigri. Aceasta mi se pare întotdeauna 
partea cea mai grea, dar numele își face brusc efectul și 
dintr-odată mă simt ascultat. Nu c-ar crede, într-adevăr, că 
sunt rudă cu generalul, dar este evident că a auzit de 
colonelul Shigri. Cine nu-l cunoaște, oare, în Casa Armatei, 
pe răposatul colonel Shigri? Trec mai departe: Aveţi un 
creion și hârtie? 

— Da, domnule. Ș 

— Scrieţi așa: a sunat fiul colonelului Quli Shigri. Işi 
prezintă omagiile. Își exprimă salaam-ul. Aţi înţeles asta? 
Salaam-ul. 

— Da, domnule. 

— Zice că vrea să furnizeze niște informaţii foarte 
urgente, foarte importante, despre avionul dispărut. Este o 
problemă de... aţi înţeles până aici? - la care el îmi 
răspunde afirmativ iar eu mă gândesc intens la un final de 
mesaj care să capteze atenţia, de pildă: „Singurul meu 
prieten de pe lumea asta e în primejdie. Dacă l-aţi prins 
voi, băieţi, purtaţi-vă frumos cu el. Deţin informaţii de 
primă mână de la CIA, pe care nu le pot împărtăși nimănui. 
Salvaţi-mă naibii.” Continui:...0o problemă de siguranţă 
naţională. Trebuie să-i transmiteţi direct acest mesaj. 

Simt mirosul de fum de ţigară Dunhill în cameră încă 
dinainte să aud vocea. Aș recunoaște-o și din sicriu. 

— Subofiţer Ali? 

Faptul că vocea mi-a folosit prenumele mă face să pun 
receptorul jos brusc. 

Maiorul Kiyani de la Serviciul Intern de Informaţii stă 
proptit în pragul ușii, cu o mână rezemându-se de cadru, 
cu cealaltă ţinându-și ridicată ţigara la nivelul pieptului. 
Este în haine civile - întotdeauna în haine civile. Poartă un 
shalwar qameez de mătase de culoare crem, călcat cu 
grijă, iar părul geluit îi lucește la lumina becului, o buclă 
aranjată cu atenţie căzându-i chiar pe mijlocul frunţii, 


acolo unde i se întâlnesc sprâncenele stufoase. 

Nu l-am văzut niciodată în uniformă. Nici măcar nu sunt 
sigur dacă are vreuna sau dacă știe cum să poarte vreuna. 
L-am văzut pentru prima dată la înmormântarea tatălui 
meu; avea obrajii ușor supti, iar ochii îi păreau sinceri. Pe 
de altă parte, însă, erau atât de mulţi oameni acolo, iar eu 
am presupus că era doar unul dintre mulţii discipoli ai 
tatei care ne roiau prin jurul casei și ori mai reparau câte 
ceva, ori aveau grijă de documentele lui. 

„Imi dau seama că e foarte dureros pentru tine, dar 
colonelul ar fi vrut ca toate aceste lucruri să fie făcute 
rapid”, mi-a spus el atunci, tamponându-și ochii cu o 
batistuţă albă, după ce sicriul cu tatăl meu înăuntru fusese 
depus, înfășurat în steag, la rădăcina mărului său preferat 
de pe colina Shigri. 

După zece minute, formulase o declaraţie în propriul 
meu interes și mă făcuse s-o semnez. In declaraţie se 
spunea că eu, fiind singurul bărbat rămas în familie, nu 
voiam să i se facă autopsie, nu suspectam pe nimeni de 
nimic rău și nu găsisem niciun bilet de sinucigaș. 

„Sună-mă, dacă ai nevoie vreodată de ceva”, mi-a mai 
spus el atunci, dar a plecat fără să-mi lase un număr de 
telefon. N-am avut nevoie niciodată de nimic. Nu de la el. 

— Văd că ești gata îmbrăcat și pregătit de plecare, îmi 
spune el acum. 

La oamenii ca maiorul Kiyani, nu există legitimaţii de 
identificare, nici mandate de arestare, nici măcar pretenţia 
c-ar întreprinde ceva legal sau pentru tine și nu pentru 
altceva. Este capabil de un calm de-a dreptul crud - calmul 
unui bărbat care își aprinde ţigara într-un salon de spital și 
nici măcar nu se uită în jur după vreun obiect pe care să-l 
folosească drept scrumieră. 

— Unde mergem? Intreb eu. 

— Undeva unde să putem vorbi - și ţigara lui îmi face 
semn vag prin aer, fără să indice vreo direcţie anume. 
Locul ăsta e plin de oameni bolnavi. 

— Sunt arestat? 


— Mai lasă dramatismele. 

În faţa infirmeriei, stă parcată o Toyota Corolla albă, 
fără numere de înmatriculare, un model de la începutul 
anului 1988, care nu este încă disponibil pe piaţă. Mașina 
este de un alb lucios și fără pată, iar învelitorile scrobite 
ale scaunelor, din bumbac, sunt asortate la culoare. Când 
maiorul Kiyani pornește din loc, eu îmi dau seama că mă ia 
cu el, că mă duce de aici, că mă duce undeva nu foarte 
aproape, nici foarte plăcut. 

Mi-e dor de pe acum de dormitorul meu, de 
detașamentul meu de instrucţie tăcută, chiar și de 
zeflemelile obosite și triste ale locţiitorului Comandantului. 

Mașina e foarte goală. Maiorul Kiyani nu poartă cu el 
nici servietă, nici dosare, nici măcar vreo armă. Mă uit cu 
poftă la pachetul de ţigări și la bricheta de aur de pe 
bordul mașinii, din faţa lui. Stă lăsat pe spate, ţine volanul 
cu mâinile relaxate și mă ignoră. Îi studiez degetele rozulii, 
cu manichiura făcută, degetele unui bărbat care nu a 
trebuit niciodată să depună vreo muncă serioasă. Dintr-o 
singură privire la pielea lui, poţi să-ţi dai seama că s-a 
tratat în mod constant cu whisky scoţian de contrabandă, 
cu pui la tavă și cu un șir nesfârșit de curve de încredere, 
pe care i le-a furnizat agenţia lui. Dacă-l privești în ochii de 
culoare albastru-cobalt înfundaţi în orbite, îţi dai seama că 
e genul de om care pune mâna pe telefon, sună undeva în 
străinătate și o bombă explodează într-un bazar aglomerat. 
Probabil că stă și așteaptă în faţa unei case, la miezul 
nopţii, în Corolla lui albă cu farurile stinse, în timp ce 
oamenii lui se caţără pe zid și remodelează vieţile unor 
amărâţi de civili. Sau, așa cum știu din experiența mea 
personală, își face apariţia liniștit la înmormântări, după 
câte o moarte accidentală sau sinucidere inexplicabilă și 
mușamalizează lucrurile cu o declaraţie scurtă și la obiect, 
rezolvă detaliile scăpate din vedere, te scutește de agonia 
autopsiilor și de speculaţiile presei străine despre coloneii 
decoraţi, care ajung să se bâţâie spânzurați de 
ventilatoarele din plafon. Este genul de om care conduce 


lumea cu un pachet de Dunhill, o brichetă de aur și o 
mașină fără numere de înmatriculare. 

Se întinde spre torpedou și scotocește după o casetă. 

— Asha sau Lata? Mă întreabă. 

Zăresc un toc de mărimea unei palme și mânerul de 
fildeș al unui pistol gri metalizat și dintr-odată mă simt în 
largul meu. Prezenţa unei arme în torpedou justifică 
această călătorie. Mă poate duce oriunde vrea să mă ducă. 

Ca să fiu sincer, eu chiar nu pot spune care-i diferenţa 
dintre Lata și Asha. Sunt două surori indiene urâte, grase, 
bătrâne și amândouă cântă de parcă ar fi niște pisicuţe 
adolescente cu vino-ncoace. Probabil că una sună mai sexy 
decât cealaltă, însă nu bag mâna în foc. Dar ţara este 
împărţită în două tabere adverse: cei cărora le place Asha 
și cei cărora le place Lata. Ceai sau cafea? Cola sau Pepsi? 
Maoist sau leninist? Șiit ori sunit? 

Obaid zicea că e foarte simplu. Totul depinde de cum te 
simţi și de cum ai prefera să te simţi. N-am auzit în viaţa 
mea prostie mai mare. 

— lata, zic eu. 

Maiorul Kiyani zice că am gusturile bune ale tatălui meu 
și bagă o casetă în casetofon. De fapt, este un cântăreț de 
muzică populară, care cântă un gazel, ceva despre 
înălţarea unui zid în mijlocul deșertului, în așa fel, încât 
nimeni să nu-i poată deranja pe iubăreţii rătăcitori. 

— Nu-ţi face griji, zice el. Ştim că faci parte dintr-o 
familie respectabilă. 


ȘASE 


O PERSOANĂ DIN ISLAMABAD CARE SPERA SĂ-ȘI 
AMELIOREZE calitatea vieţii după dispariţia generalului 
Zia din viaţa publică era un diplomat în vârstă de patruzeci 
și cinci de ani, cu un început de chelie, proaspăt căsătorit, 
care nu avea să mai trăiască suficient pentru a-și sărbători 
cea de-a patruzeci și șasea aniversare. 

Amold Raphel spăla un mănunchi de rucole în bucătărie, 
o zonă a casei pe care n-o cunoștea prea bine. Ca orice 
bucătărie a unui ambasador al Statelor Unite, și aceasta 
era proiectată pentru o echipă de bucătari, chelneri și 
ajutoarele lor, și nu pentru steaua cea mai strălucitoare a 
Departamentului de Stat, care încerca să pregătească o 
cină pentru două persoane. Amold Raphel voia să-și 
surprindă soţia, pe Nancy - căreia îi spunea Brioșă în 
momentele lor de intimitate -, oferindu-i o seară gen 
Foggy Bottom? la Islamabad. Le ceruse tuturor celor din 
personalul casei să-și ia seara liberă, comunicase la biroul 
de monitorizare ca toate apelurile importante să fie 
redirecţionate către reședința Primului Secretar și 
închisese toate ușile vastelor saloane, sufragerii și camere 
de oaspeţi. La întoarcerea de la partida săptămânală de 
tenis, Nancy avea să descopere că nu mai erau decât ei 
doi, în propria lor locuinţă, fără servitori care să se fâţâie 
de colo-colo în așteptarea instrucţiunilor legate de cină. 
Pentru o seară, aveau să trăiască viaţa unui cuplu de 
proaspăt căsătoriţi; să-și ia cina devreme, așa cum 
obișnuiau în apartamentul lor cu două dormitoare de la 


24 Textual:,Valea ceţoasă", denumire dată unuia dintre cele mai 
vechi cartiere de secol XIX din Washington D.C., o zonă devenită 
șic prin exce- lenţă (deși se credea că, fiind o depresiune 
naturală, aici s-ar fi adunat ceţurile și fumurile de la coșuri), unde 
se află Clădirea Harry S. Truman a Departamentului de Stat. Prin 
metonimie, formula se referă la diplo- maţia americană în 
general. 


Washington, apoi să facă dragoste spontan, după ce ar fi 
urmărit triumful echipei Redskins asupra celor de la Green 
Bay Packers, într-un meci crucial de baraj din NFL - Liga 
Naţională de Fotbal. 

Berile se răceau în frigiderul de mărimea unei morgi, 
fripturile hawaiiene se marinau în vase albe de ceramică. 
Amold își programase deja antena parabolică pentru a 
recepționa meciul, iar acum căuta pe nenumăratele rafturi 
din bucătărie niște ulei de măsline și o râșniță de piper. 
Era hotărât să creeze o atmosferă de Coasta de Est 
americană în spatele zidurilor încununate cu sârmă 
ghimpată ale conacului său de ambasador, cu optsprezece 
dormitoare, încerca să nici nu se gândească la cele trei 
nivele diferite de securitate, care-i înconjurau reședința, la 
numeroasele antene de toate felurile fixate de acoperișuri 
sau la telefoanele cu beculeţe colorate în funcţie de 
codificări, presărate prin toată zona care era locuinţa lui 
privată. 

Amold voia să creeze o seară memorabilă. Nu era el 
genul de diplomat familist, dar era pe deplin conștient că 
Nancy își pusese în așteptare propria ei carieră din cadrul 
Departamentului de Stat, ca să poată fi alături de el în acel 
oraș blestemat. Pentru o seară măcar, avea să fie la fel ca 
în zilele de demult, când se terminau, în fine, orele lungi 
petrecute la biroul lor din Washington și făceau cu 
schimbul la pregătitul meselor: Nancy gătea mereu altă și 
altă reţetă de lasagna, pe când el, Arnold, când îi venea 
rândul, avea câte o bruscă inspiraţie de a comanda 
mâncare chinezească la pachet. Islamabadul era un 
furnicar de conspirații și dineuri oficiale; erau mai mulţi 
furnizori și bucătari de la CIA pe familie, decât mese într-o 
zi. Nancy începuse să se prezinte drept begum, soţia care 
nu avea nimic de făcut în propria ei casă. 

Amold abandonase deja căutarea uleiului de măsline și 
era pe punctul de a-și scoate din frigider o bere Budweiser, 
fredonând imnul celor de la Redskins, când a sunat 
telefonul roșu. Numai trei persoane îl puteau suna pe 


telefonul respectiv și pe niciuna dintre ele nu putea să i-o 
paseze Primului Secretar. Era, cel mai probabil, șeful său 
de l.i Washington, George Shultz, cel care nu știa ce e 
prânzul Era ora prânzului la Foggy Bottom, iar Secretarul 
de Și.îl se punea pe dat telefoane altminteri scurte, așa 
încât Arnold .1 ridicat receptorul fără să se mai gândească, 
pregătii să și informeze rapid șeful despre ultimele evoluţii 
diplomatice 

La telefon era, însă, generalul Zia ul-Hag, președintele 
ţării care-l găzduia pe el, politicos și bătând câmpii ca 
întotdeauna: dacă Nancy era sănătoasă, cum se adaptase 
la vremea locală, dacă se înţelegea cu servitorii, dacă 
plănuiau vreun copil în curând? Amold i-a ţinut isonul: 
Nancy iubea Islamabadul, începuse să ia lecţii de urdu, se 
obișnuise cu atât de mulţi servitori și i-ar fi plăcut să-i 
telefoneze cândva Primei Doamne. 

— Amie, ce-ar fi s-o aduci pe-aici? 

Când generalul Zia îi spunea lui Arnold Raphel pe 
numele mic, și încă Amie, precis aștepta de la el ceva ce-i 
depășea lui statutul diplomatic. 

— Sigur că da, domnule președinte. Niciun diplomat 
adevărat n-ar trebui să mănânce vreodată acasă. N- 
așteptăm decât invitaţia din partea dumneavoastră. 

— Știu că treburile astea s-ar cuveni să fie aranjate mai 
din timp, dar mai avem încă un prieten american la cină și 
el s-ar bucura foarte mult să vă vadă. 

Amie s-a uitat la fripturile lui hawaiiene și a intrat în 
panică: altă sesiune de spălat creierii cu vreo delegaţie din 
partea Asociaţiei Pakistaneze a Doctorilor Nord-Americani, 

96 Mohammed Hanif aflată în vizită. Altă seară irosită în 
discuţii despre planurile cine știe cărui proiect de moschee 
în cine știe ce cartier uitat de Dumnezeu de prin New 
Jersey. Altă dezbatere despre cum poate fi adaptat 
minaretul, astfel încât să reflecte adevărata sensibilitate 
arhitectonică islamică, fără a fi în dezacord cu valorile 
estetice americane. Oare cum l-ar fi putut lămuri pe 
general că în fișa postului de ambasador nu figura și 


datoria de a se lăsa folosit drept cobai pentru răspândirea 
islamismului în America de Nord? S-a gândit să invoce o 
scuză suficient de diplomatică, eventual ceva legat de 
Nancy care ar fi avut o indispoziţie gastrică sau, poate, că 
s-ar fi întreţinut cu vreun grup de editori de ziare locali; 
amândouă inutile, știa foarte bine. Personalul din casă 
probabil că-i raportase deja generalului Zia că amba- 
sador-sahib plănuia o lună de miere la el acasă, iar 
generalul însuși probabil că știa mai bine decât el cine și 
unde se întreținea cu editorii de ziare locali. 

Până să apuce Amie să inventeze ceva, generalul a pus 
capăt viselor lui legate de o seară tihnită în familie. 

— Vine la cină și Bill, a zis el. 

— Bill Casey? A întrebat Amie, nemaisimţindu-se deloc 
ambasadorul Statelor Unite. 

S-a întrebat dacă prietenii săi de la Langley% plănuiau 
să pună piciorul în prag, după ce-i încredințaseră cea mai 
importantă operaţiune după cealaltă, de la Saigon. 
„Singura diferenţă este că te vei ocupa de o victorie, și nu 
de o înfrângere”, îi spusese Bill Casey. Oricum, ambasada 
era plină de oamenii lui Bill, de la trio-ul format din 
atașatul militar, cel comercial și cel cultural, până la 
funcţionarii politici și analiștii din domeniul comunicaţiilor. 
Câteodată, Amold se întreba dacă și bucătarul său își 
primea reţetele tot de la Langley. Era conștient de 
necesitatea tuturor acestor lucruri, fiindcă Bill îi tot 
reamintea faptul că oamenii săi de la CIA organizau cea 
mai mare operaţiune sub acoperire împotriva sovieticilor 
din Pakistan, de la ultima lor operaţiune de cea mai mare 
amploare, tot sub acoperire și tot împotriva sovieticilor, de 
cine mai știa unde. Același Bill nu pierdea nicio ocazie de a 
reaminti oricui felul în care i ţinea el strâns de coaie pe 
rusnaci în Afganistan - Bill, care îi spunea mereu vechiului 
său amic Ronald Reagan că Ves tul Sălbatic revenise în 


25 Localitate din statul american Virginia, unde își are sediul 
Agenţia Centrală de Informaţii (CIA). 


actualitatel, că afganii erau niște cowboy cu turbane și că 
le trăgeau rușilor șuturi în cur, așa cum nimeni nu le mai 
trăsese vreodată. 

Însă Amie era ambasadorul pe acolo și n-ar fi trebuii. I 
afle despre iminenta vizită a lui Bill Casey de la generalul 
Zia. Directorul Agenţiei putea vizita oricând voia pe ori 
cine voia, dar până și directorul Agenţiei trebuia să-l 
informeze pe ambasador, care era, tehnic vorbind, gazda 
sa. Dar cum să te înţelegi cu Bill Casey, despre care Nancy 
spunea că avea un tic verbal: „Eu sunt, Bill. Dă-mi-l pe 
Ronnie la telefon"? 

Generalul Zia a râs: 

— Nu-ţi face griji, e doar o vizită formală. Ştii și tu, când 
Bill se-ntâlnește cu prinţul Naif, se-apucă amândoi de 
nebunii. Au sunat de la Jeddah?’ cu o oră în urmă, că li s-a 
făcut chef să mănânce combinaţia aia de oaie cu curry și 
tărtăcuţă amară pe care le-a gătit-o Prima Doamnă când 
au fost aici ultima dată. Iar eu le-am spus: „Soţia mea e 
sora voastră și știți că surorilor le place să-și hrănească 
fraţii”. 

— İl întâmpin eu și-l aduc la dumneavoastră, i-a spus 
Arnie, care habar n-avea unde și când sosea Bill. 

— Nu-ţi face griji, a zis generalul Zia. S-au luat la 
întrecere cu avioanele din Arabia Saudită până aici. Prințul 
a câștigat și se află deja la noi. Generalul Akhtar îl ia pe 
Bill de la aeroport. Avionul lui ar trebui să aterizeze chiar 
acum. Vino direct aici și, dacă Nancy nu zice nu la 
perspectiva unei tărtăcuțe amare, adu-o și pe ea, 
bineînţeles. 

Devotamentul generalului Akhtar Abdur Rehman, șeful 
Serviciului Intern de Informaţii, faţă de îndatoririle sale nu 
era devotamentul obișnuit al unui bărbat ambițios faţă de 
munca lui. Generalul Akhtar își aborda îndatoririle ca un 
poet care contemplează o epopee aflată în lucru; invocând 
bătălii în imaginaţia sa, inventând și înlăturând intrigi 


26 Port saudit la țărmul Mării Roșii. 


secundare, punând în echilibru rima și raţiunea. Munca sa 
îl putea duce, într-o singură zi, de la un sediu de anchetă la 
un banchet de stat și, de acolo, pe pista neluminată a unui 
aeroport oarecare, unde trebuia să întâmpine un oaspete a 
cărui oră de sosire nu i-o spusese nimeni. Pe al doilea om, 
ca putere din Pakistan nu-l deranja să aștepte pe întuneric, 
dacă oaspetele se întâmpla să fie al doilea om, ca putere, 
din Statele Unite ale Americii. 

Data următoare când s-ar fi aflat pe un aerodrom, 
generalul Akhtar avea să fie îmbrăcat în uniformă, nevoind 
să urce la bordul avionului, dar nevoit s-o facă, pur și 
simplu din respect faţă de Şeful său. Iar acela avea să fie 
ultimul ordin de care va fi ascultat vreodată. 

Generalul Akhtar a privit spre cerul tivit cu portocaliu al 
Islamabadului și s-a întrebat de ce întârzia oaspetele său 
atât de mult. 

Avionul C141 Star Lifter al lui Bill Casey, care-l aducea 
din Arabia Saudită, se învârtea în cercuri pe deasupra 
bazei militare din apropierea Islamabadului. li fusese dat 
deja OK-ul pentru aterizare, dar Bill încă se mai 
împrospăta după un somn de două ore. Interiorul avionului 
era cât cameră de hotel, cât buncăr de comunicaţii: un 
centru de comandă zburător, încărcat cu atât de mult 
metal negru cu luminițe care clipeau, încât o echipă de trei 
sergenţi lucrau în continuu la monitorizarea şi 
decodificarea mesajelor care veneau și plecau. Erau acolo 
stații de bruiaj de frecvență modulară, care contracarau 
toate celelalte transmisii pe o rază de zece mile, 
deflectoare digitale, care induceau în eroare orice rachetă 
trasă înspre avion, staţii de bruiaj duble, care contrabruiau 
orice alt echipament de bruiaj care funcţiona în zonă. De 
asemenea, putea zbura sub cinci identități diferite, 
schimbând indicativele de apel pe măsură ce traversa 
continentele. Era Duke Unu când își luase zborul din 
Arabia Saudită. Undeva deasupra Mării Arabiei, devenise 
Texan Doi. 

Camera de locuit din avion era un spaţiu dotat la un 


nivel hotelier de bază, cu pat dublu, duș și un televizor 
mic. Bill s-a bărbierit și și-a făcut bagajul din nou, cât să-i 
lase prinţului Naif ceva timp în plus, ca să câștige cursa. 
După cinci ani, de când avea de-a face cu omologul lui 
saudit, Bill învățase o lecţie: poţi să-l scoţi pe un beduin 
din deșert, poţi să-l dai jos de pe cămilă și să-i dai cea mai 
scumpă mașinărie de zbor din lume, însă n-are niciun rost 
să-l faci să renunţe la jocheul de cămile din el. Dacă prinţul 
voia să se ia la întrecere cu avionul său pe drumul spre 
cină, șeful de la CIA înţelegea să-i ofere satisfacţie. 

Când avionul C141 al lui Bill s-a îndreptat, în sfârșit, 
spre pistă, iar pilotul a început să comunice cu tumul de 
control, echipamentele de contrabruiaj au intrat în 
funcțiune. Mii de ascultători ai programului de Melodii de 
Aur de la Radio Ceylon s-au trezit cu cântecele lor favorite 
întrerupte de un cor de cimpoaie, pe care-l emitea 
generatorul de pulsuri de acoperire al avionului. Sosirea 
era atât de secretă, încât nici măcar controlorul traficului 
aerian, obișnuit cu sosirea avioanelor militare americane la 
ore ciudate, nu știa că, de fapt, intrase în comunicare cu 
un zbor de VIP-uri. Oferindu-i pilotului instrucţiuni pe un 
ton respectuos, el se gândea: „Alt avion burdușit cu 
spirtoase și carne de porc, pentru spionii ăia americani de 
la ambasada Statelor Unite". 

Avionul a înaintat încet spre capătul extrem al benzii de 
asfalt, iar luminile de ghidaj de pe pistă s-au aprins numai 
atunci când s-a oprit de-a binelea. Șase limuzine Mercedes 
identice negre erau parcate la capătul pistei. Patru 
motociclişti - sau „piloţi”, cum li se spune la Unitatea 
Specială pentru Siguranța VIP-urilor - așteptau în faţa 
convoiului, călare pe motoarele lor Kawasaki 1000, având 
sistemele auditive ale căștilor deschise în permanenţă, în 
așteptarea instrucțiunilor. Generalul Akhtar l-a salutat pe 
Bill Casey - salut complet, cu lovit din călcâie și cu palma 
ridicată la nivelul sprâncenei drepte și ţinută vertical, 
îndreptată în faţă. 

— Bun venit, domnule mareșal, a zis el. 


Toată povestea începuse ca o glumă, când Bill Casey, la 
prima lui întâlnire cu Akhtar, insistase să-l numească 
Generalissimo. „Ei bine, dacă eu sunt general, 
dumneavoastră trebuie să fiți mareșal, domnule”, îi 
spusese Akhtar, iar acum insista și el cu această atribuire 
de roluri, de câte ori venea Bill în vizită. 

— Las-o naibii, Akhtar, a zis Bill Casey ducându-și o 
mână moale la sprânceană. Sunt mort de oboseală. 

Motocicliştii au dat drumul la sirene unul câte unul, iar 
generalul Akhtar și Bill Casey au urcat într-a patra 
limuzină. O echipă din Grupul Operațional Special de la 
CIA, purtând costume, fără arme la vedere, și un grup de 
comando pakistanez, înarmat cu pistoale Uzi delicate ca 
nişte jucării, s-au suit în celelalte limuzine și cu toții și-au 
început călătoria spre Casa Armatei. Pentru civili, era un 
drum cu mașina de patruzeci de minute. Convoiul de VIP- 
uri, având toată circulaţia oprită și pietonii ţinuţi la 
marginea trotuarului, l-a făcut în doar douăsprezece 
minute. Totuși, generalul Akhtar nu părea să se grăbească. 

— Doriţi o băutură înainte de cină, domnule? A întrebat 
el, ţinându-și ambele mâini în poală. 

— Mergem direct la cină? A întrebat Bill obosit. 

— Prinţul Naif a sosit deja, domnule. 

— Şi prietenul meu... - a zis Bill, mimând mustata 
generalului Zia cu degetul mare și arătătorul de la mâna 
dreaptă - ... chiar așa, are viziunile alea? 

Generalul Akhtar a zâmbit sfios, și-a scos pieptul în faţă 
și a zis pe un ton foarte preocupat: 

— Unsprezece ani înseamnă foarte mult. Este puţin 
obosit. 

— Mie-mi spui? A zis Bill și s-a lăsat pe spate pe scaun. 
Dă-i înainte. Imbată-mă. 

Generalul Zia nu oferea niciodată băuturi alcoolice la 
dineurile lui, nici măcar la cele oficiale, nici măcar pentru 
alcoolicii recunoscuţi. Generalul Akhtar Abdur Rehman 
considera de datoria lui să-și menţină oaspeţii binedispuși, 
indiferent că era la biroul său ori în timpul călătoriei cu 


mașina spre Casa Armatei. A bătut cu mâna în scaunul 
șoferului și acela, fără să-și întoarcă privirile, i-a întins o 
geantă neagră de pânză. Akhtar a scos din ea două pahare, 
o frapieră argintie cu gheaţă, o sticlă de whisky Royal 
Salute și i-a turnat lui Bill Casey jumătate de pahar, iar lui 
și-a turnat un pahar de apă; i-a cerut șoferului să 
încetinească și a zis: 

— Noroc. 

— Noroc, i-a răspuns Casey. Noroc dumitale, generale. 
Frumoasă ţară mai aveţi - și a tras draperia de la fereastra 
limuzinei și a privit mulţimea de oameni îngrămădiţi la 
marginea drumului, ţinuţi în frâu de cordonul de siguranţă 
al poliției și așteptând să treacă odată mai repede 
convoiul, ca să poată și ei să-și vadă mai departe de ale lor. 

Și totuși, a continuat el, e trist că n-ai unde să stai și să 
bei un nenorocit de păhărel. Noroc. 

Dincolo de cordoanele desfășurate de poliție de-a lungul 
drumului pentru această procesiune de VIP-uri, oamenii 
stăteau, și așteptau, și-și dădeau cu părerea: un adolescent 
nerăbdător să-și continue prima cursă pe un motor Honda; 
un soţ beat care mesteca de zor nuci de betel, ca să scape 
de miros până nu ajungea acasă; un cal copleșit de 
greutatea prea-mulţilor pasageri din căruţă, pasagerii 
înjurându-l pe vizitiu c-o luase pe drumul acela, iar vizitiul, 
simțind înţepături și ace în picior, implorându-i să-i dea 
doza de opiu întârziată; o femeie acoperită cu o burga 
neagră - singura parte vizibilă a corpului ei fiind sânul 
stâng, la care își alăpta pruncul; un băiat dintr-o mașină, 
care încerca s-o ţină de mână pe o fată la prima lor 
întâlnire; un copil de șapte ani care vindea boabe de năut 
prăjite și acoperite de praf; un bătrân sacagiu care își 
oferea spre vânzare apa dintr-un burduf din piele de capră; 
un dependent de heroină, care își observase distribuitorul 
încremenit și el de partea cealaltă a drumului, un mulah 
care avea să întârzie la rugăciunea de seară; o ţigancă 
vânzătoare de puișori de găină cu puful rozaliu; un ofiţer 
de instrucţie din Forţele Aeriene, în uniformă, stând într-o 


Toyota Corolla condusă de un civil fumător de Dunhill; un 
vânzător ambulant de ziare care striga sus și tare titlurile 
zilei; membrii echipajului cursei aeriene a companiei 
Singapore Airlines blocaţi într-o dubă și spunând bancuri 
în trei limbi; o pereche de traficanţi de arme cu livrare la 
domiciliu, care se foiau nervoși, ţinându-și valizele cât mai 
aproape de ei; un student la medicină, în anul trei, care 
plănuia să-și ia zilele aruncându-se pe șine în faţa 
Expresului Shalimar; un soţ și o soţie, întorcându-se pe 
motoretă de la o clinică de fertilizare; un imigrant ilegal 
bengalez, care abia aștepta să-și vândă rinichiul, ca să 
poată trimite bani acasă; o femeie oarbă care scăpase de 
închisoare de dimineaţă și-și petrecuse tot restul zilei 
încercând să-i convingă pe trecători că nu era cerșetoare; 
unsprezece adolescenţi îmbrăcaţi în alb, nerăbdători să 
ajungă pe teren pentru o partidă de crichet pe timp de 
noapte; polițiști ieșiţi din tură, care așteptau să găsească 
pe cineva care să-i ducă pe degeaba spre casă; o mireasă 
care se îndrepta cu o ricșă spre salonul de frumuseţe; un 
bătrân azvârlit afară din casa fiului său și hotărât să 
meargă pe jos până la casa fiicei, la optzeci de kilometri 
depărtare'; un hamal de la gară, îmbrăcat în continuare în 
uniforma reșio și ducând, într-o sacoșă de cumpărături, un 
sari străinului în care urma să se schimbe în noaptea 
aceea; o pisică abnn donată, care își adulmeca drumul 
înapoi spre casa stăpn nului; un camionagiu cu turban 
negru, care cânta în gura mare un cântec de dragoste 
despre iubita lui; un autobuz plin cu infirmiere aflate în 
perioada de instructaj, acum în drum spre spitalul 
guvernamental în care urmau să intre în tura de noapte... 
În timp ce fumul de la ţevile de eșapament ale 
motoarelor lăsate în ralanti se făcea una cu smogul care 
coboară peste Islamabad în amurg, în timp ce inimile lor 
lăsate în așteptare fierbeau de nerăbdare, toţi păreau să 
aibă o singură întrebare în minte: „Care dintre prea mulţii 
noștri conducători o fi acesta? Dacă siguranţa lui este atât 
de importantă, de ce nu-l ţin pur și simplu închis în Casa 


Armatei?” 


ȘAPTE 


MĂ uit ţintă prin parbriz atât de intens, de parcă eu aș fi 
cel care conduce mașina. Nu pot decât să admir felul în 
care maiorul Kiyani nu acordă nimănui prioritate pe 
drumul acesta îngust, plin de gropi. Își menţine viteza în 
faţa unui camion care vine din faţă, își aprinde farurile cu 
faza lungă, cu degetele bate ritmul muzicii pe volan și, în 
ultimul moment posibil, camionul este cel care se abate și 
iese de pe drum. Corolla maiorului Kiyani pare a fi o 
extensie a puterii lui, neclintită, nelimitată și care nu are 
nevoie de nicio justificare. 

Un copil iese în fugă dintr-un lan auriu de grâu gata de 
seceriș, iar maiorul Kiyani apasă claxonul și-l ţine apăsat 
un kilometru. 

Traficul este firav la ora aceasta târzie - în majoritate 
camioane și autobuze de noapte, uneori câte un tractor 
care trage câteva tone de trestie de zahăr stivuită într-o 
căruță supraîncărcată, după care se ţin câţiva derbedei în 
fugă, încercând să tragă afară câte o trestie de zahăr, sau 
două. Trecem pe lângă un car tras de boi, care abia se 
târăsc pe marginea drumului; boii înhămaţi la el sunt orbiţi 
de farurile mașinii noastre; câinele care merge în urma 
carului scheaună o singură dată și se ferește, ca să evite 
monstrul care gonește. 

Incet, foarte încet, încep să mi se formeze în minte 
răspunsuri - răspunsuri la întrebările pe care maiorul 
Kiyani mai mult ca sigur că mi le va pune. El trebuie să 
afle ce știu eu. Eu trebuie să mă asigur că fiecare fărâmă 
de informaţie pe care i-o dau lărgește golul dintre ceea ce 
știe și ceea ce i-ar plăcea să știe. Premisa optimismului 
meu ţine de o filosofie: nu m-ar fi luat cu el, dacă știa. N-aș 
sta eu acum pe învelitoarea albă și scrobită a scaunului 
acesta confortabil al mașinii sale Corolla și n-aș asculta 
muzică, dacă el ar ști. Aș fi urcat în spatele unui jeep, 
încătușat și legat la ochi, cu acuzaţiile și condamnarea 


gata formulate. Sau poate atârnând de propriul meu 
cearșaf de pat în propriul meu dormitor. 

De unde e maiorul Kiyani? 

De la Serviciul Intern de Informaţii. 

Cu ce se ocupă acest serviciu? 

Cu investigaţiile. 

Ce investighează el? 

Ce nu se știe. 

Inainte să cadă în gol de pe marginea prăpastiei, sunt 
convins, fiecare își spune câte o poveste cu final fericit. 
Aceasta e povestea mea. 

Optimismul mi se duce direct la vezică și mi-ar părea 
bine dacă maiorul Kiyani ar ajungă odată la destinaţie, 
oricare ar fi ea. Semnele de pe marginea drumului îmi 
spun că ne îndreptăm spre Lahore, dar sunt șase ieșiri de 
pe drum, care duc spre diferite părți ale ţării, iar maiorul 
Kiyani șofează, probabil, în direcția opusă celei în care 
vrea să te ducă. Un timp îndelungat, stăm într-un blocaj în 
trafic provocat de poliție, ca să lăsăm să treacă un convoi 
de limuzine negre, care abia se târăsc prin fața noastră. 

— Tot ce știu despre această profesie de la tatăl tău am 
învăţat, zice el, privind înainte. Dar se pare că tu n-ai 
învăţat nimic de la el. Americanii sunt niște belele. Știu 
sigur că prietenul tău Bannon se află în spatele acestei 
aventuri nebunești. 

— Atunci de ce nu călătorește el cu dumneavoastră în 
locul meu? Intreb eu. 

— Ştii de ce, zice maiorul Kiyani. Este american, e 
oaspetele nostru. N-ar fi trebuit să se înhăiteze cu de-ăștia 
ca voi. Instrucţia trebuie să rămână pe platoul de defilare. 
De ce face el în afara platoului mă ocup eu. 

— Aţi găsit avionul? Întreb eu, având grijă să nu 
pomenesc de Obaid. 

Se întoarce cu faţa spre mine. Un camion vine direct 
spre noi. Tresar pe scaun și-mi încleștez o mână de bordul 
mașinii. Mișcând imperceptibil volanul, maiorul Kiyani 
cârmește mașina pe o alee și parchează în faţa unui 


restaurant de pe marginea drumului. Deschide torpedoul, 
își ia pistolul, și-l vâră sub bluzon. 

Apoi deschide portiera și-mi întoarce privirea: 

— Tu și cu prietenul tău credeţi, probabil, c-aţi inventat 
poponăria, dar să știi că ea există de mult, dinainte cu mult 
timp ca voi să îmbrăcaţi această uniformă. 

Comandă mâncare. Eu cer legume fierte, el cere pui la 
tavă. 

— Adu-i specialitatea casei, îi spune chelnerului. Tânărul 
nostru are nevoie să mănânce hrănitor. 

Mâncăm în tăcere. Mâncarea e prea condimentată 
pentru gusturile mele de muntean. Şi mai și trebuie să mă 
duc la budă. Nu sunt sigur dacă se cuvine să mă ridic, pur 
și simplu, și să mă duc sau trebuie să-i cer permisiunea 
maiorului Kiyani. 

Mă ridic în picioare, făcând semn cu capul spre budă. El 
îmi face semn din ochi să stau jos. 

— Poate c-ar fi mai bine să aștepți. Nu mai durează mult. 

Mă uit la bărbatul cu turban care păzeşte buda 
restaurantului și mă gândesc: poate că are dreptate. 
Budele restaurantelor de la marginea drumului sunt în 
general mizerabile și aș prefera să mă ușurez în câmp 
deschis și sub un cer înstelat, decât într-o încăpere plină 
de pișat și de mirosul rahatului picant. 

Un chelner se fâțâie în jurul nostru după ce ne-am 
terminat masa, așteptând alte comenzi. Maiorul își 
mimează semnătura prin aer, chelnerul aduce nota de 
plată, maiorul mâzgălește ceva pe ea și se ridică să plece 
fără să plătească nimic. 

Trebuie să fie un obișnuit al localului, mă gândesc eu. 
Probabil că are cont la ăștia. 

Restul călătoriei este o luptă între mușchii vezicii mele și 
accesul subit de patriotism al maiorului Kiyani. Dau din 
cap entuziasmat când îmi reamintește că, ultima dată când 
a mai încercat cineva să dispară cu un avion, ţara s-a 
scindat în două. Eu îmi strâng coapsele și practic ţopăi pe 
scaun când se apucă să-mi vorbească despre cariera 


ilustră a tatălui meu. 

— Ştii ce se spune despre taică-tu? Că era unul dintre 
cei zece bărbaţi care mai stăteau între sovietici și Lumea 
Liberă. 

Dau din cap entuziasmat, în timp ce el îi dă înainte cu 
sacrificiile pe care niște soldaţi invizibili, ca el și ca tatăl 
meu, trebuie să le facă de dragul siguranţei naţionale. 

Eu îmi strâng și mai tare coapsele. Îmi vine să-i spun: 
„Pot să mă piș mai întâi și abia pe urmă să salvăm lumea 
împreună?” Dar mașina cotește, în sfârșit, pe un drum 
îngust, care duce la poarta sumbră și impunătoare a 
fortului Lahore. 

În istoricul oraș Lahore, fortul este un loc foarte istoric. 
A fost construit de același individ care a construit și 
mausoleul Taj Mahal, regele mogul Șahjahan”, care a fost 
aruncat în temniţă de propriul său fiu, ca un soi de 
pensionare prematură forțată. N-am fost niciodată la fort, 
dar l-am văzut într-o reclamă la șampon. 

Oare arăt eu ca o persoană care își dorește o lecţie de 
istorie la miezul nopţii? Fortul este în mod evident închis 
turiștilor. Sunt sigur că maiorul poate obţine autorizaţie de 
vizitare după orele de program oriunde, dar nu s-ar cuveni, 
oare, să mă ducă la vreun centru de interogare, sau la vreo 
casă conspirativă, sau pe unde i-o fi ducând pe oameni 
când are chef să stea de vorbă cu ei? 

Doi soldaţi se ivesc din umbră când mașina se apropie 
de poartă. Maiorul lasă geamul în jos și-și scoate gâtul 
afară, dar nu vorbește. Poarta, probabil construită pentru 
a permite accesul unei procesiuni de elefanţi, se deschide 
încet și dezvăluie un oraș părăsit, la care a visat un rege 
blestemat. 

Unele zone din fort sunt luminate slab, dezvăluind 
porțiuni din zidurile lui de piatră, care sunt atât de late, 
încât ar putea galopa caii pe ele, grădini atât de vaste și de 


27 Sau Şah Jahan („Regele Lumii", 1592-1666), conducător al 
Impe- riului Mogulilor între anii 1628-1658). 


verzi, încât dispar și reapar după ce ai condus o vreme. 
Curtea Oamenilor Simpli și Curtea Doamnelor își dezvăluie 
gloria trecută și fărâmiţată. Mă întreb unde este faimosul 
Palat al Oglinzilor - acolo s-a făcut reclama la șampon. 

Singurele semne de viață în această etalare pustie de 
măreție inutilă sunt două camioane militare cu farurile 
aprinse și motoarele rulând în gol. Maiorul Kiyani 
parchează mașina lângă aceste camioane. Coborâm din 
mașină și ne îndreptăm spre Curtea Oamenilor Simpli. 
Este slab luminată și nu reușesc să-mi dau seama de unde 
provine lumina. Mă aștept ca, din spatele coloanelor, să 
apară soldaţi moguli înarmaţi cu sulițe, care să ne conducă 
la rege, iar acesta, în funcţie de dispoziţia lui, fie să ne 
ceară să ne alăturăm orgiei lui de noaptea târziu, fie să 
pună să ni se taie capetele și să fim aruncaţi de pe zidurile 
fortului. 

Maiorul Kiyani cotește brusc și începem să coborâm pe o 
scară din beton, care în mod cert nu a fost construită de 
moguli. Intrăm într-o sală goală, vastă, care seamănă 
ciudat de bine cu un hangar de avioane. Exact în mijlocul 
sălii, sub un bec probabil de o mie de wati, stă un 
locotenent-major care se ridică și-l salută pe maiorul 
Kiyani, când vede că ne apropiem de masa lui de metal, 
stivuită cu teancuri întregi de dosare galbene umflate. 

Maiorul Kiyani încuviințează din cap, dar nu scoate o 
vorbă. Își trage un scaun, apucă un dosar și începe să-i 
răsfoiască paginile grăbit, de parcă a și uitat de prezenţa 
mea. 

Apoi își amintește: 

— Arată-i subofiţerului Shigri unde e toaleta, zice el, 
fără să-și ridice privirea din dosar. 

Pășesc în urma locotenentului-major, de-a lungul unui 
coridor bine luminat, având pe ambele părţi uși de fier 
numerotate cu cifre albe, care au fost vopsite pe ele cu 
matrițele. Pe coridor este o liniște absolută, dar, din 
spatele ușilor, se aud sforăiturile înfundate ale unor 
oameni care visează. La capătul coridorului, se găsește o 


ușă de fier mai mică și ruginită, fără niciun număr trecut 
pe ea. Locotenentul-major scoate o cheie, descuie și se dă 
la o parte. Deschid ușa și fac un pas înăuntru. Ușa mă 
izbește în spate și este încuiată după mine. Mă întâmpină 
mirosul teribil al unei toalete închise, care n-a mai văzut 
strop de apă de secole. Mă izbesc cu capul de perete. Se 
aprinde un bec tot de o mie de waţi. Atât de strălucitoare 
este lumina, atât de copleșitoare putoarea, încât în primele 
câteva momente nu văd nimic. j 

Este o budă, măcar asta e clar. In podea este o gaură 
atât de plină de fecale amorfe, încât la suprafață se 
formează bule. In rest, podeaua este acoperită cu un strat 
gros de mâzgă lăsat de un lichid infect oarecare. La 
înălţimea genunchiului, din perete iese un robinet de apă, 
dar care stă uscat de atâta timp, încât a și ruginit. Există și 
un WE înnegrit, cu lanțul rupt; îi ridic capacul și arunc o 
privire 

înăuntru. Să tot fie vreo două degete de apă pe fundul 
vasului, în care se reflectă rugina portocalie din interior. 

Nevoia de pișare m-a părăsit pentru totdeauna. Pute atât 
de tare, încât îmi vine greu să mă mai gândesc și la 
altceva. 

Rămân în picioare lângă perete și-mi închid ochii. 

Trebuie să aibă vreun dosar despre mine pe undeva, în 
care se spune că subofițerul Shigri nu suportă budele 
murdare. Am absolvit cursul de supraviețuire în junglă, am 
învățat cum să vânez șerpi în deșert și cum să-mi potolesc 
setea. Nimeni nu s-a gândit vreodată să creeze vreun curs 
despre cum să supravieţuiești în budele puturoase. 

Mă reped la ușă și încep să izbesc în ea cu amândoi 
pumnii încleștaţi. 

— Deschide ușa asta împuţită. Scoate-mă din haznaua 
asta. Locul ăsta pute. 

Dau cu capul în ușă de câteva ori, după care idioţenia 
gesturilor mele devine evidentă chiar și pentru mine. Tot 
urlatul ăsta face duhoarea suportabilă. Încă mai simt miros 
de pișat și de rahat, dar acum parcă s-a mai atenuat. Să 


mă fi obișnuit deja cu el? 

N-au niciun chef să mă interogheze la ora asta. M-am 
pricopsit cu locul ăsta pentru tot restul nopţii. 

Mă rezem cu spatele de perete, îmi încordez degetele de 
la picioare în bocanci și decid să-mi petrec noaptea stând 
în picioare. Nici nu mă gândesc să le fac măcelarilor ăstora 
plăcerea de-a mă vedea întins pe jos în balta asta de pișat. 
Sunt mâzgăleli pe perete, dar nu-mi stă mintea la ele 
acum, ca să mă apuc să le citesc. Imi sar în ochi cuvintele 
„generalul Zia” și referirile la mama și la sora lui, restul 
suplinește imaginaţia mea. 

Mă intrigă ideea că în locul ăsta s-au aflat oameni 
suficient de furioși pe general, încât să scrie chestii despre 
maică-sa și soră-sa. Poate că mi s-a cam dus norocul, dar, 
ultima dată când am verificat, eram încă ofițer de 
instrucţie îmbrăcat în uniformă și faptul că m-au băgat în 
haznaua asta pentru civili reprezintă suprema insultă. 

Colonelul Shigri a încercat să mă convingă să nu mă 
înrolez în armată. 

— Corpul ofițeresc nu mai este ce era odată, a zis el, 
turnându-și primul whisky din acea seară, după 
întoarcerea din a nu știu câta incursiune în Afganistan. 
Oamenii pe care i-am avut colegi în armată erau toţi din 
familii bune. Și nu mă refer aici la familii înstărite. Vreau 
să spun că erau oameni respectabili, oameni buni. Când îi 
întrebai de unde erau, știai că taţii și bunicii lor fuseseră 
oameni distinși. lar acum ai fii de prăvăliași, băieţi de 
lăptari, oameni care nu sunt buni de nimic altceva. Nu 
vreau să văd cum îi nenorocesc viața fiului meu asemenea 
corcituri. 

Ar trebui să mă vezi acum, tăticule. 

În sinea lui, știa că nu eram convins. M-a chemat din nou 
când își turna ultimul whisky, probabil al șaptelea. Era 
genul de bărbat care bea trei whisky-uri pe seară, dar, 
când se întorcea din incursiunile lui afgane, se simţea 
peste măsură de însetat. li simțeam în voce o amărăciune 
cu care nu eram obișnuit în acel moment, dar care avea să 


devină permanentă. 

— Am trei decoraţii de război și răni care stau dovadă 
pentru ele, mi-a spus. Du-te la orice popotă din ţară și vei 
găsi câțiva oameni ale căror vieţi le-am salvat. Și-acum? 
Uită-te la mine. M-au transformat într-un pește. Am fost 
antrenat să salvez vieți, acum fac trafic cu ele. 

Își rotea paharul cu whisky între degete și repeta 
întruna cuvântul pește. 

Aţipesc și visez că mă piş în pârâul rece și limpede, care 
curge pe lângă casa noastră de pe colina Shigri. Mă 
trezesc, şi-mi tremură genunchii, iar mâzga de pe jos mi se 
infiltrează în tălpile  bocancilor. Partea stângă a 
pantalonilor mei este udă leoarcă. Mă simt mult mai bine. 

Rămâi dracului în picioare. Rămâi dracului în picioare. 

Asta îmi spun primul lucru, înainte să-mi evaluez 
situaţia. Ce li se făcea, oare, soldaţilor din armata mogulă, 
care cădeau în dizgrație? Dacă-i decapitau fără multă 
vorbă sau îi lăsau să fie călcațţi în picioare de vreun elefant, 
probabil că aveau o soartă mai bună decât asta. 

_ Duhoarea a devenit fetidă și face aerul parcă mai dens. 
Imi închid ochii și încerc să-mi imaginez că sunt acasă, pe 
colina Shigri. Aerul de munte pătrunde până la mine, în 
ciuda ușilor de fier, și a închisorii subterane, și a zidurilor 
fortului. Se rotește în vârtejuri în jurul meu, aducând cu el 
mirosul pământului săpat de copitele caprelor, aroma de 
migdale verzi și clipocitul unui torent rece, limpede, care 
se rostogolește prin preajmă. Liniştea munţilor este 
punctată de un sunet ca un bâzâit, care vine de lao 
distanţă anume, dar nu de foarte departe. Cineva cântă cu 
o voce îndurerată. Până să identific vocea, mi se toarnă o 
găleată de apă în cap, iar faţa îmi este împinsă atât de 
aproape de becul de o mie de wati, încât mi se pârlesc 
buzele. Nu știu cine pune întrebările. Ar putea fi maiorul 
Kiyani. Ar putea fi unul dintre tovarășii lui fără uniformă. 
Răspunsurile mele, atunci când reușesc să le formulez, 
sunt întâmpinate cu alte întrebări. Nici măcar nu este un 
interogatoriu. Pe nimeni nu interesează răspunsurile mele. 


Pe scârbele-astea nu-i interesează decât sexul. 

Locotenentul Bannon și cadetul Obaid întreţineau relaţii 
sexuale? 

Erau foarte apropiaţi. Dar nu știu. Nu cred. 

Tu și Obaid întreţineaţi relaţii sexuale? 

Du-te dracului. Nu. Eram prieteni. 

L-ai futut vreodată? 

Aud foarte bine. Răspunsul e nu, nu și nu. 

Nu era în patul lui în noaptea dinaintea dispariţiei. Ştii 
unde era? 

Singura persoană cu care ar fi putut fi este locotenentul 
Bannon. Câteodată se plimbau împreună. 

De asta l-ai trecut prezent când s-a făcut apelul la 
Escadronul „Furia”? 

Am crezut că urma să vină direct pe platou. Mai făcea 
câteodată chestii de-astea. 

Avea vreo tendinţă de sinucidere cadetul Obaid? Ti-a 
spus vreodată c-ar vrea să-și ia zilele? 

Imi imaginez un avion cu două locuri, care se 
prăbușește, rostogolindu-se prin aer, și strălucirea albă și 
fierbinte a becului începe să se atenueze. 

Obaid citește poezie. Fredonează cântece despre 
moarte, dar nu mi-a vorbit niciodată serios despre moarte. 
Nu mie, cel puţin. Nu ca un eventual sinucigaș. 


OPT 


Uriașa sală de recepții a Casei Armatei era rezervată 
primirii demnitarilor străini, mai exact a VVIP'-urilor care 
veneau în vizită din Statele Unite și Arabia Saudită. După 
câștigarea cursei aeriene din Arabia Saudită până la 
Islamabad, prințul Naif stătea pe o canapea tapițată cu 
catifea, fumând Mariboro Reds și lăudându-se cu bariera 
sonică pe care avionul său F16 o depășise în zborul spre 
cină. 

— Fratele nostru Bill probabil că mai zboară și acum 
peste Marea Arabiei, a râs el și a mimat cu braţele zborul 
unei păsări obosite. 

— Slavă lui Allah, a zis generalul Zia. Totul se întâmplă 
cu binecuvântarea Lui. Am făcut o cursă într-unul de-ale 
noastre și oasele mele bătrâne m-au durut zile întregi după 
aceea. Cu voia lui Allah, tu ești încă tânăr. 

Generalul Zia se uita întruna cu colțul ochiului la 
doctorul Sarwari, care-l însoţise pe prințul Naif la cererea 
sa, dar care părea uitat în vâltoarea laudelor pentru 
victoria prințului. Generalul Zia dorea să stea de vorbă cu 
doctorul regesc despre starea sa de sănătate. 

Starea generalului Zia, chiar dacă el însuși prefera să-i 
spună „o biată mâncărime, acolo”, îi dăduse peste cap 
obișnuinţele de la rugăciuni. Intotdeauna fusese foarte 
mândru de faptul că era genul de musulman care își putea 
face spălările rituale pentru rugăciunea de dimineaţă și cu 
aceleași spălări rituale să-și spună și rugăciunea de 
noaptea târziu.?8 

Toate lucrurile care îi întrerupeau spălările rituale 
fuseseră eliminate din rutina lui zilnică; usturoiul, lintea, 
femeile care nu-și acopereau capetele cum se cuvine. Dar, 
de când se închisese în Casa Armatei, îl apucase acea 
mâncărime. 


28 Iniţialele cuvintelor Very Very Important Person, „persoană 
foarte foarte importantă". 


Mai întâi, își chemase medicul oficial, îi spusese despre 
micile picături de sânge pe care le găsise pe dinăuntrul 
șezutului de la pantaloni, dar nu-și putuse lua inima în 
dinţi să-i vorbească despre mâncărime. p 

— Simţiţi arsuri sau mâncărimi pe canalul rectal? Il 
întrebase doctorul. 

— Nu, se grăbise el să-i răspundă. 

— Domnule general, sângerările interne pot fi 
periculoase, dar la dumneavoastră pare să fie vorba despre 
viermi intestinali - adică tenii. Dacă îmi spuneți când 
puteți veni la Spitalul Militar General, fac toate pregătirile 
pentru un control amănunţit. 

Generalul Zia mormăise ceva despre codul roșu și-l 
trimisese la plimbare pe doctor. Deși medicul oficial era 
verificat, ar fi însemnat să-i trimită analizele la alte 
laboratoare ori să se consulte cu colegii săi doctori și Zia 
nu voia nimic de felul acesta. Propria lui fiică tocmai 
absolvise o școală medicală, dar cu ea nu putea vorbi 
despre așa ceva. 

Apoi vorbise la telefon cu prinţul Naif și-și adusese 
aminte că prințul călătorea întotdeauna cu medicul 
personal, singura persoană din anturajul său care purta 
costum și ducea cu sine o geantă de piele neagră și care 
nu scotea nicio vorbă - nici nu spunea bancuri, nici nu 
râdea la maimuţărelile neîntrerupte ale prinţului. 

— Nu-mi împart eu doctorul cu oricine, zisese prințul 
Naif, mimând seriozitatea când generalul Zia îi ceruse, 
într-un târziu, permisiunea de a primi o consultaţie privată 
din partea doctorului. Mă știe pe toate părţile, mai bine 
decât oricare dintre nevestele mele. Dar cu tine, fratele 
meu, împart orice, absolut orice. Chiar și arma mea 
secretă - și făcuse un gest înspre doctorul Sarwari, care se 
prefăcea că nu despre el se vorbea. 

— Am o mică problemă personală. Şi nu vreau ca 
medicul meu militar să se apuce să discute problemele 
mele personale. Ştii cum sunt pakistanezii noștri, le place 
să bârfească. 


— Doctorul meu are grijă de toate chestiile mele 
personale, a chicotit prinţul Naif. Și nu vorbește cu nimeni 
niciodată. Apoi se întorsese spre doctor și-i spusese: Ai 
grijă de chestiile personale ale fratelui meu ca și cum ar fi 
chestiile mele personale - și murea de râs. 

Generalul Zia s-a forțat să zâmbească, s-a ridicat și s-a 
îndreptat spre biroul său. Doctorul, care nu a gustat 
gluma, l-a urmat posac. 

După ce petrecuse opt ani având grijă de libidoul 
prinţului Naif, nimic nu-l mai surprindea pe doctorul 
Sarwari la toţi acești conducători. Își consumau cu toţii 
prea mult timp și energie ca să-și menţină sulele în formă. 
Dacă și-ar canaliza măcar o parte din acest zel spre 
treburile lor zilnice, lumea largă ar fi mult mai bună, se 
gândea doctorul Sarwari în momentele lui de disperare. 
Comandase atâţia ficaţi de dropii gulerate, ca să prepare 
afrodiziace pentru prinţ, îi frecase cu mâna lui mădularul 
cu atâtea pomezi făcute din testicule de tigri bengalezi, 
încât el însuși nu mai avea câtuși de puţin chef de sex. 
Chiar și colegii săi din cercurile medicale saudite îl știau 
drept îngrijitorul cu normă întreagă al mădularului regal. 
La urma urmei, prințul își avea propriul specialist 
cardiolog, propriul specialist dermatolog și chiar un 
chirurg plastician pe statele de plată ale familiei regale. 
Dar sănătatea sexuală era cea mai dragă inimii prinţului, 
iar doctorul Sarwari era cel căruia îi revenea cinstea. 
Doctorul Sulei Regale - așa i se spunea pe la spate. 

La o asemenea fișă a postului, generalul Zia nici nu i-ar 
fi putut-o lua în nume de rău doctorului Sarwari, când 
acesta a închis ușa de la biroul său personal și l-a întrebat: 

— Cum să fie: mai groasă, mai lungă? 

Generalul Zia, care nu-l mai auzise niciodată pe doctor 
vorbind, a rămas năucit atât de amestecul de accente 
american și arab, cât și de întrebarea lui ciudată. A ignorai 
gesturile pe care le făcea cu mâinile. 

Doctorul Sarwari, în schimb, a fost plăcut surprins de 
problema personală pe care i-a explicat-o generalul Zia și 


pentru prima dată a zâmbit și el. 

Generalul Zia s-a dovedit pregătit, când doctorul i-a 
propus o examinare făcută pe loc. Se gândise atât de mult 
la ea, încât s-a întors automat cu spatele la doctor, și-a 
desfăcut cureaua și și-a lăsat pantalonii să-i alunece în jos 
pe picioare. A simţit mișcare în spatele lui, apoi o mână cu 
mănușă chirurgicală, care i-a atins bucile. 

— Frate, aplecat la tine, te rog, i-a spus doctorul, dar 
generalul Zia tot nu putea trece peste accentul american al 
acestuia. Întotdeauna îl auzise vorbind în arabă cu prinţul. 
S-a rezemat cu coatele de masă. Mai mult, i-a cerut 
doctorul. Și-a pus obrazul drept pe masă și a încercat să se 
gândească la ceva ce i-ar fi putut distrage atenţia. 

Capul i se găsea între două steaguri: într-o parte, 
drapelul naţional al Pakistanului, cu verde și alb și cu o 
lună nouă și subţire orientată spre dreapta; în partea 
cealaltă, drapelul Armatei pakistaneze. Aproape că luase 
hotărârea de a inversa luna nouă de pe drapelul naţional, 
după ce un învăţat islamic făcuse observaţia că era o lună 
care apunea, și nu răsărea, dar apoi consilierii îi 
reamintiseră că drapelul era de vreo patruzeci de ani așa 
cum era și până atunci nimeni nu avusese vreo problemă 
legată de orientarea lunii noi de pe el, drept care era mai 
bine să fie lăsat în pace. 

Cu un sentiment de ușurare a simţit că doctorul își 
lubrifiase degetul înainte de a-l examina cu el. 

S-a uitat la drapowrburttmfevsub Sawile încrucișate, se 
afla celebrul slogan pe cqţe îrih tigpl Națiunii îl oferise 
acestei ţări drept cadou de naștere și deviză: „Credinţă. 
Unitate. Disciplină". Dintr-odată, sloganul i s-a părut nu 
doar banal și fără sens, dar și prea lumesc, prea evaziv, 
aproape eretic. Auzi, credinţă! Care credinţă? Unitate? 
Disciplină? Oare chiar au nevoie soldaţii de sloganul ăsta? 
Nu se presupune c-ar trebui să fie uniţi și disciplinati, 
tocmai prin natura specială a chemării lor? A simţit 
respiraţia doctorului pe fundul său. Degetului cauciucat i-a 
luat locul un tub metalic rece, care nu i-a provocat durere, 


ci doar un anume disconfort. 

I-a trecut prin minte că întemeietorul Națiunii, atunci 
când venise cu acest slogan, se gândise la civili, nu la 
forțele armate. Sloganul ăsta, și-a spus generalul Zia, 
trebuia să dispară. Gândurile sale au devenit năvalnice: 
căuta cuvinte care să reflecte adevărata natură a misiunii 
soldaţilor săi. Allah trebuia să fie prezent. Jihadul?”? - foarte 
important. Ştia că l-ar fi mulţumit pe prietenul său Bill 
Casey Nu se putea decide asupra unui al treilea cuvânt, 
dar știa că urma să-l găsească. 

Doctorul l-a lovit ușor peste bucă și i-a spus: 

— Poţi ridicat, acum. 

Generalul și-a tras izmenele înainte să se întoarcă, 
având grijă ca doctorul să nu-i zărească părțile frontale, 
încă își mai amintea prima lui întrebare. Când s-a întors, l- 
a văzut rânjind: 

— Zahăr mâncat? 

Generalul Zia a scuturat din cap, neștiind ce trebuia să 
înţeleagă. 

— Da. Da. Am poftă de dulce. 

Flate, păi de-aia tu așa dulce - și doctorul l-a mângâiat 
pe obraz cu mâna înmănușată, iar generalul Zia s-a înroșit 
la gândul că tocmai își scosese mâna aia din... Ai viermi, 
domnule general, i-a mai spus doctorul, desfăcându-și 
palma mâinii drepte și arătându-i niște viermișori morți. 

— Atunci de ce îmi dau asemenea mâncărimi? 

Doctorul a rânjit și mai tare: 

— Ei ca prizonierii. Ei viermi. Mâncat zahăr, obţinut 
energie, vrut afară. Vrut găsit ieșire. Mâncărime ca... - șia 
încercat să găsească expresia potrivită, apoi a făcut o 
mișcare cu mâinile de parcă ar fi săpat cu o lopată. 
Mâncărimea de la viermii care săpat. Făcut așa, tuneluri. 

Generalul Zia a dat încet din cap. Pentru a doua oară în 


29 Termen arab care desemnează războiul purtat de musulmani 
ca o datorie sacră împotriva necredincioșilor sau dușmanilor în 
general. 


ultimele trei zile era pus în gardă în privinţa tunelurilor. Și 
el, care își făcea griji că era înghiţit de o balenă, în timp ce 
inamicul îi mânca din măruntaie. Un gând blasfemitor i-a 
trecut prin minte: dar dacă exista o armată de mici Iona 
prinși în burta sa, care se rugau să iasă afară? 

— O să mai reduc din zahăr. 

— Nu redus din zahăr, a zis doctorul și a scos la iveală o 
sticlă de îndulcitor Canderel. Zahăr terminat. OK? Gata cu 
zahăr. lei asta. 

Doctorul și-a închis geanta, iar generalul Zia l-a luat cu 
mâinile de faţă și l-a sărutat pe ambii obraji, după obiceiul 
arab. 

Apoi și-a dat seama că avea pantalonii căzuţi în jurul 
gleznelor. 

Mai târziu, la cină, savurând amăreala tărtăcuţei amare 
și tamponându-și colţurile gurii cu șervetul, Bill Casey i-a 
vorbit ca un spirit iluminat de o înţelegere superioară: 

— Frate Zia, crezi că oamenii tăi încearcă să te omoare? 
Ar trebui să-i vezi pe vulturii ăia de pe colina Capitoliului. 
Pe mine m-au și omorât. 

Prima rază de lumină a zilei mă surprinde moţăind în 
picioare, cu spatele lipit de perete, cu degetele de la 
picioare strânse în bocanci, cu cămașa kaki leoarcă de 
transpiraţie și descheiată pană la buric. Este ca o suliță 
lungă și subţire, care pătrunde printr-o crăpătură 
minusculă, pe unde este fixată ușa metalică de peretele 
toaletei. Luminează particulele străvechi de praf din 
închisoarea fortului Lahore. Scoate în relief peretele 
toaletei pe care-l am în faţă, dezvăluind porțiuni de graffiti 
și oferindu-mi ceva cu care să-mi ocup mintea, în afara 
unor planuri fantasmagorice cu evadări imposibile. Când 
am văzut că maiorul Kiyani mă adusese cu mașina la fort, 
m-am așteptat la o celulă pe măsura unui ofițer de 
instrucţie și la o echipă de specialiști-anchetatori. M-am 
pricopsit cu această hazna și cu mine însumi drept 
companie. 

Putoarea mi-a invadat porii și a devenit o parte din mine. 


Mi se învârte capul din cauza lipsei de somn, am buzele 
uscate, iar picioarele mi s-au umflat de la statul în picioare 
toată noaptea. Faptul că jumătate de noapte am mers — 
trei pași într-o direcţie, doi în cealaltă - evident că nu mi-a 
oferit exercițiul de care aveam nevoie. Mă gândesc să-mi 
scot bocancii. Mă aplec să mi-i desfac, văd îndeaproape 
jegul gălbui de pe jos și renunţ la idee. Îmi întind braţele și 
mă concentrez asupra ofertei de lectură. 

Mâzgălelile de pe pereţi sunt în trei limbi și cei care au 
scris au folosit o gamă largă de materiale. Recunosc două 
dintre limbi, pe a treia nu pot decât s-o ghicesc. Descifrez 
ce este zgâriat, mai mult ca sigur, cu vreun cui. Ceea ce 
pare a fi rugină uscată este, probabil, sânge și nici nu 
vreau să mă gândesc la ce altceva o mai fi fost folosit 
pentru scris. 


NOUĂ 


Văd seceri și ciocane, curmali și cinșpe feluri de sâni. 
Cineva care, după toate aparențele, a reușit să strecoare 
înăuntru un pix a desenat un drum, străjuit pe ambele 
părţi de meri, care duce la o căsuţă. Predecesorii mei din 
acest loc au avut o mulţime de lucruri de spus, atât 
personale, cât și politice: 

„Am fost biciuit de o sută de ori și mi-a plăcut.” 

„Mă rog să sfârșesc ușor.” 

„Asia e roșie de la sângele martirilor.” 

„Asia e verde și Allah s-o păstreze tot așa.” 

„Trandafirii sunt roșii. Violetele sunt albastre. Tara asta 
e kaki.” 

„Irage-i-o Primei Doamne, nu bietei naţiuni.” 

„Lipă de la primul șfichi de bici. Dar nu leșina; cine o ia 
de la început numără iarăși de la unu.” 

„Dragă fiule, pentru viitorul tău am făcut ce-am făcut.” 

„Maiorul Kiyani e târfa mea.” 

„Lenin trăiește.” 

„O iubesc pe Nadia.” 

„Lenin a fost un poponar.” 

Un cuplet persan îl descifrez vag: iubita, cosițe lungi, 
șerpi. Cred că m-am prins despre ce-i vorba. 

Mă gândesc să contribui și eu cu ceva de genul: „într-o 
seară foarte fierbinte, subofițerul Shigri a avut o sclipire 
genială...” 

Nu-i destul spaţiu pe perete. 

Conspirația instrucției tăcute pe care încearcă s-o 
dezgroape maiorul Kiyani a fost o idee cretină, care, 
asemenea celor mai multe idei cretine, ne-a venit la 
sfârșitul unei zile foarte călduroase, la Academie. Trăgeam 
cu săgeți într-un afiș cu Bruce Lee, în camera lui Bannon, 
după o zi plină pe platoul de adunare. Toată căldura pe 
care corpurile noastre o acumulaseră în timpul exerciţiilor 
de la instrucţie a început dintr-odată să emane din noi: 


scrobeala uniformelor ni se lipea de corpuri precum cleiul 
brut, nădușeala se scurgea pe noi în jos asemenea unor 
șopârle care s-ar fi târât pe carnea noastră, picioarele ni se 
sufocaseră și muriseră în sicriele lor de piele lustruită. 
Camera lui Bannon, cu aparatul ei de aer condiţionat 
hipereficient și zgomotos, era un refugiu evident. Bannon 
își proiectase camera ca pe un buncăr; nu avea pat, ci 
numai o saltea de format mare pusă direct pe jos, 
acoperită de un coviltir din pânză cu model de camuflaj, pe 
care și-l improvizase el însuși din patru bețe de bambus. 
Tot pe jos, era un Buddha mic și dolofan, care stătea pe un 
exemplar din Stars and Stripes. In burta lui Buddha, era o 
încăpere secretă, în care Bannon își ţinea rezerva de hașiș. 
Uniformele lui erau atârnate ordonat în dulapul fără uși. 
Singurele libertăţi pe care și le luase în privinţa proiectării 
camerei erau aparatul de aer condiţionat și un afiș cât 
toate zilele cu Jocul morții“, care acoperea întreaga 
parte interioară a ușii. Afișul reprezenta un cadru din 
punctul culminant al filmului, după ce ultimul 
supravieţuitor dintre ticăloși, Kareem Abdul-Jabbar, reușea 
să-și vâre ghearele în partea dreaptă a cutiei sale toracice, 
lăsându-i patru zgârieturi paralele, clar delimitate. Mâinile 
lui Bruce Lee, într-o poziţie defensivă clasică, erau curate 
ca lacrima; gura stătea să-i sângereze. 

Motivul oficial pentru vizitele regulate pe care le făceam 
în camera lui Bannon era că lucram la detaliile 
programului nostru de instrucţie tăcută pentru inspecția 
președintelui. Trebuia să revizuim evoluţia 
detașamentului, să plănuim 


30 Armă pentru lupta corp la corp, sub forma unui pumnal cu 
dublu tăiș, fabricat de W.E. Fairbaim și E.A. Sykes la Shanghai 
înaintea celui de-al Doilea Război Mondial, cu care au fost dotate 
mai ales trupele de comando britanice în timpul conflagrației 
mondiale. 

31 Expresie chinezească intrată în limba engleză cu două 
sensuri apro- ximative: de „făcut în China" și de „cooperant, 
întreprinzător, entuziast", adesea la modul naiv. 


1 Textual: „Stele și dungi” - denumire metonimică a 
drapelului Statelor Unite ale Americii; aici, titlul unei 
reviste de informaţii militare ale forţelor armate nord- 
americane. 

2 Game ofdeath, titlul unui film din 1978 cu Bruce Lee. 

Fiecare manevră și să lucrăm la propria noastră cadență 
interioară. 

De fapt, aterizam acolo în fiecare zi după instrucţie 
pentru că lui Obaid îi plăcea să-și lipească obrajii de 
grătarul aparatului de aer condiţionat, iar eu voiam să mă 
joc cu cuțitul Fairbaim-Sykesl, model gung ho2, al lui 
Bannon și să-i ascult poveștile despre Operaţiunea „Orez 
sângeros” din Vietnam. Făcuse acolo două stagii active și, 
dacă avea dispoziția corespunzătoare, ne putea face să ne 
închipuim patrulările lui de noapte și să simțim mișcarea 
fiecărei frunze de pe drumul „Orezului sângeros”. Își 
împodobea poveștile cu o spoială generoasă de Cha obo, 
Chao ong, Chao co - probabil singurele cuvinte în 
vietnameză pe care le știa. Își numise papucii de casă ho- 
și-mini. Obaid avea unele îndoieli. 

— Ce căuta un instructor militar la vânătoare de 
comuniști într-o zonă de război? 

— De ce nu-l întrebi? li răspundeam eu, apoi continuam 
să mă laud cu propriile mele cunoștințe despre acest 
subiect, spicuite din două cursuri despre istoria războiului 
din Vietnam: Era război, Micuţule O, cel mai mare dintre 
toate războaiele în care a luptat America. Toată lumea 
trebuia să lupte. Chiar și preoţii și frizerii Armatei Statelor 
Unite erau pe front. 

Dar, în ziua aceea, Bannon era într-o stare de spirit 
întunecată, cu chef de aruncat cuțite. Era dificil să scoţi un 
cuvânt de la el, despre orice altceva în afară de pedigriul 
pumnalului său gung ho. Stăteam întinși sub coviltirul din 
pânză cu model de camuflaj. O ţigară cu hașiș neaprinsă îi 
atârna de buze lui Bannon, care își ţinea cuțitul de vârf și 
măsura din ochi distanţa până la Bruce Lee. 

— Daţi-mi o ţintă, a zis el, neadresându-se nimănui în 


mod special. 

— A treia coastă de sus în jos, a zis Obaid, fără să-și 
mute obrazul de lângă aparatul de aer condiţionat. 

Bannon și-a dus, pentru o clipă, mânerul cuţitului la 
buze. Apoi, încheietura mâinii lui a zvâcnit, cuțitul s-a 
răsucit prin aer și s-a înfipt între coastele a treia și a patra 
ale lui Bruce Lee. 

— La naiba. Din cauza aerului condiţionat, a zis el. 
Cuţitele astea gung ho funcţionează cel mai bine afară - și 
a sugerat închiderea aparatului de aer condiţionat, ca să 
mai încerce o dată. 

Dar Obaid nici n-a vrut să audă. El a ţintit sfârcul drept 
al lui Bruce Lee și a ratat, lovind în zona albastră de 
deasupra umărului drept. 

Eu m-am îndreptat spre afiș, am scos cuțitul din el și m- 
am dat înapoi, privind fix către ochiul drept al lui Bruce 
Lee, ţinta pe care mi-o stabilisem. Când arunci la ţintă de 
la mică distanță, de obicei propriul ochi te trădează, nu 
felul în care ţii arma. Trebuie să încastrezi ţinta printre 
vinișoarele din globii tăi oculari. Dacă ţinta nu e vie în 
ochiul tău, poţi să ţii mâinile cât de nemișcate vrei, poţi să- 
ţi ţii respiraţia până te învineţești, însă nu ai nicio garanţie 
că vei nimeri ţinta. Când s-a desprins cuțitul de vârfurile 
degetelor mele, am închis ochii și nu i-am deschis până nu 
l-am auzit pe Bannon exclamând: 

— Măi, omule! Măi, omule! 

M-am ridicat de pe saltea, m-am apropiat de afiș, am 
scos cuțitul din irisul ochiului drept al lui Bruce Lee și i l- 
am azvârlit peste umăr lui Bannon. N-a trebuit să mă uit 
înapoi, ca să aflu că-l prinsese. Obaid a strigat: 

— N-o face pe nebunul, Ali. E doar o șmecherie de circ. 

Bannon a pus cuțitul înapoi în teaca de piele și și-a 
aprins ţigara cu hașiș. 

— La Danang, am capturat un gălbejit care mi-a omorât 
nouă oameni cu un cuţit. Individul era dat dracului, ca o 
maimuţă se ascundea în copaci; nu știu, dar am impresia 
că sărea dintr-un copac într-altul, ca un Tarzan chinezoi. 


Nimeni nu-l văzuse vreodată. Îi lichidase pe toţi în același 
mod, în timp ce patrulau. Băieţii mei stăteau pe-afară, cu 
automatele MI 6 aţintite spre tufișuri, pregătiți pentru 
ambuscadă, auzeau câte o creangă mișcându-se, priveau în 
sus, hâșșști! - și Bannon a făcut o mișcare cu două degete, 
ca și cum și-ar fi retezat mărul lui Adam. În ochii lui, parcă 
și vedeam lățindu-se câte o funie roșie. Vorbirea i s-a făcut 
ușor gâtuită. Aparatul de aer condiţionat refuza să 
împrăștie fumul gros de hașiș din cameră. 

— Plantaserăm nişte mine în jurul buncărului și 
puseserăm și-o plăcuţă: „Ho-și-Min le-o trage la câini”. 
Ştiţi de ce, ca să momim inamicul; făceam tot timpul 
treaba asta. Dar gălbejitul nu se arăta niciodată. 

Ţigara i s-a stins. Bannon și-a aprins-o din nou șia 
încercat să-și amintească unde rămăsese: 

— Așa, da. Ideea este că, până la urmă, l-am prins și 
băieţii voiau să-l toace mărunt. Dar eu am zis că trebuia 
să-l interogăm, să facem lucrurile ca la carte. A reieșit că 
era un circar. Vă vine să credeţi așa ceva? Până-n Taiwan 
ajunsese, tot aruncându-și pumnalele în jurul unei fete 
îmbrăcate în pijamaua mă-sii. Pe urmă, taică-su de optzeci 
de ani fusese omorât în timp ce muncea într-un lan de orez 
- pur și simplu, fusese împușcat într-un raid aerian. Așa că 
tipul a renunţat la femeia țâțoasă și la cortul circului. Nu s- 
a dus la Vietcong*?, așa cum ar fi fost justificat să facă. S-a 
dus de 

unul singur în junglă - el și pumnalele lui de la circ. 
Apoi, Bannon a tras un fum adânc în piept și l-a expirat sub 
formă de spirală. Așa că, Micuţule O, ăsta-i sensul poveștii 
mele de doi bani. Poţi să arunci cuţitele la circ și, chiar 
dacă ai parte de-o femeie ţâţoasă, tot o ciudăţenie de 
circar ești. După cum poţi să ai același cuţit și, dacă-i freci 
lama cu o brumă de scop, ești bărbat. Un bărbat adevărat, 


32 Sau Frontul de Eliberare Naţională, armată cu afiliaţii 
comuniste din Vietnamul de Sud, care lupta împotriva trupelor 
nord-americane. 


nu un că- 

Canar de soldat care stă cu mutra lipită de aerul 
condiţionat, ca tine. 

Eu am întins mâna spre Bannon. El a mimat o întrebare 
cu ţigara cu hașiș: „Ești sigur?” 

Eram foarte sigur. Obaid s-a uitat la mine cu ochi 
panicaţi. Bannon mi-a întins ţigara și eu am tras un fum 
zdravăn și l-am ţinut în plămâni până mi s-au umplut ochii 
de lacrimi. Între momentul în care am expirat fumul ăla 
înţepător, dulceag, și momentul în care am borât, după o 
jumătate de oră, s-a întâmplat să-mi vină ideea cretină 
care m-a adus în văgăuna asta de căcat. 


ZECE 


Pe măsură ce parcurgea ziarele de dimineaţă, după 
difuzarea discursului său în faţa naţiunii, generalul Zia era 
din ce în ce mai binedispus. Le-a desfăcut unul câte unul 
pe masa din sufragerie, până ce suprafața lucioasă din 
lemn de mahon a dispărut sub fotografiile și cuvintele lui. 
A pus deoparte creionul roșu, a savurat ceaiul și a făcut un 
semn de încuviințare din cap spre chelnerul de serviciu din 
colț. Ceea ce-i plăcea în legătură cu Ministrul său al 
Informaţiei generalului Zia era că, deși îl știa ca un ticălos 
prefăcut, cu un fals masterat în administrarea afacerilor, 
care făcuse o grămadă de bani comandând cărţi inutile, 
care nu mai ajungeau niciodată să le fie livrate 
bibliotecilor militare, știa cum să se descurce cu editorii 
tuturor acestor ziare. Generalul Zia încercase el însuși să-i 
cultive pe acești editori și descoperise că erau genul de 
intelectuali care se rugau cu pioșenie alături de el, apoi se 
duceau repede să se îmbete în camerele de hotel puse la 
dispoziţie de guvern, cu spirtoasele pe care le cumpăra 
pentru ei Ministrul Informaţiei. lar a doua zi dimineaţa, 
editorialele lor nu erau decât niște transcrieri dezordonate 
a ceea ce le spusese generalul Zia între rugăciuni și 
sesiunile lor de beţivăneală. 

În această dimineaţă, însă, lucrurile erau diferite. Presa 
naţională arătase, în sfârșit, o anumită sclipire. Editorii își 
folosiseră imaginația când îi relataseră cuvântarea. 
Fiecare ziar o avea ca titlu de pagina întâi. Mesajul era 
transmis tare și răspicat: „Bătălia pentru frontierele 
noastre ideologice a început”. Era mulţumit în special de 
ideea benzii cu cele trei fotografii cu care venise ziarul 
Pakistan Times, pentru a ilustra principalele puncte din 
partea improvizată a 

discursului. „Inainte de toate, sunt musulman”, era titlul 
de sub o fotografie a lui însuși înfășurat într-un cearșaf alb 
de bumbac, ţinându-și capul rezemat de peretele de 


marmură neagră al Kaabei de la Mecca. „Pe urmă, sunt un 
soldat al Islamului, scria sub portretul său oficial, în care 
își purta uniforma de general cu patru stele. „Și apoi, fiind 
conducătorul ales al statului nostru musulman, sunt un 
servitor al poporului meu”, era titlul celei de-a treia 
fotografii, care îl reprezenta în ţinuta sa prezidenţială, 
arătând foarte demn într-un sherwani” negru, cu ochelarii 
de citit, nu impunător, ci autoritar, nu ca un lider militar, 
ci ca un președinte. 

Șefilor de stat - în special șefilor de stat ai ţărilor în curs 
de dezvoltare - li se întâmplă rar să aibă răgazul de a-și 
admira propriile realizări. Acesta era unul dintre acele 
rare momente, când generalul Zia putea să se rezeme de 
spătarul scaunului, cu ziarul în poală, să-și mai comande o 
ceașcă de ceai și să se cufunde trup și suflet în bunăvoința 
colectivă a celor o sută treizeci de milioane de supuși ai 
săi. Cu creionul roșu, și-a notat pe marginea ziarului să nu 
uite să-i spună Ministrului Informaţiei să-l nominalizeze pe 
editorul ziarului Pakistan Times la un premiu literar 
naţional. Da, și să-i mai spună Ministrului Informaţiei că, 
dacă le vorbești oamenilor din inimă, ei chiar te ascultă. A 
decis ca, de atunci înainte, discursurile lui să includă un 
paragraf care să înceapă cu: „Dragii mei compatrioți, acum 
vreau să vă spun ceva din inimă”. Parcă se și vedea într-o 
adunare publică, azvârlind cât colo, în mulţime, discursul 
scris, ale cărui foi zburau pe deasupra capetelor audienței: 
„Stimaţi concetăţeni, nu vreau să vă citesc dintr-un text 
scris, nu sunt o păpușă care să recite papagalicește, 
pagină cu pagină, cuvintele scrise de vreun birocrat educat 
în apus. Eu vă vorbesc din inimă...” - și a izbit cu pumnul 
în masa din sufragerie cu atâta forţă, încât ceașca de ceai 
a zăngănit pe farfurioară, ziarul Pakistan Times i-a 
alunecat de pe genunchi, iar creionul roșu i s-a rostogolit 
de pe masă. Chelnerul de serviciu, care stătea în colț, 


33 Veșmânt bărbătesc lung și drept, asemănător cu un pardesiu, 
în- cheiat până la baza gâtului. 


inițial a tresărit, apoi, observând zâmbetul extatic de pe 
chipul generalului, s-a relaxat și a decis că era mai bine să 
nu ridice ziarul și creionul de pe jos. 

În oricare altă zi, generalul Zia ar fi citit editorialele, ar 
fi căutat comentariile negative, ar fi parcurs reclamele în 
căutarea unor modele feminine care nu erau acoperite 
cum se cuvine, dar acum era atât de mulţumit de felul în 
care îi fusese relatat discursul, inima lui era atât de plină 
de tandrete faţă de ziare și jurnaliști, încât n-a văzut ultima 
pagină din Pakistan Times. A ratat ilustraţia care-l 
prezenta în uniformă militară de ceremonie, cu cascheta 
cu șnur auriu pe cap și cu câteva zeci de medalii 
atârnându-i de piept. O eșarfă de mătase cu emblemele 
tuturor forțelor armate îi traversa pieptul în diagonală, iar 
mâinile și le ţinea încrucișate peste rușine, de parcă 
fiecare dintre ele ar fi încercat s-o reţină pe cealaltă. In 
colţurile gurii îi dăduseră balele, iar cu ochii larg deschiși 
se holba, ca un copil care, hoinărind printr-un magazin de 
dulciuri, l-ar descoperi pe proprietar dormind buștean. 

Prima Doamnă se ţinea departe de ziare. Prea multe 
cuvinte al căror sens nu-l pricepea și prea multe fotografii 
ale soţului ei. Ea însăși rareori apărea în ziare și, dacă 
apărea, o făcea, de obicei, la câte o sărbătoare de-a 
copiilor sau la câte o competiţie de recitări din Coran 
pentru femei, unde o trimitea generalul Zia ca să 
reprezinte guvernul și să înmâneze premiile. De la 
Ministrul Informaţiei primea tăieturi din ziare cu acele 
fotografii, pe care ea, de obicei, le ascundea de general, 
pentru că acesta găsea întotdeauna câte ceva de criticat la 
înfățișarea ei. Dacă se farda, o acuza că le imita pe femeile 
occidentalizate din înalta societate. 

Dacă nu se farda, îi spunea că arăta ca moartea, foarte 
nepotrivit pentru o Primă Doamnă. În mod constant îi ţinea 
predici că, din postura de Primă Doamnă a unui stat 
islamic, ar fi trebuit să fie un model de comportament 
pentru alte femei: „Uite ce-a făcut doamna Ceaușescu 
pentru ţara ei”. 


Prima Doamnă n-o întâlnise niciodată pe doamna 
Ceaușescu, iar soțul ei nu se deranjase niciodată să-i 
explice cine era sau ce făcuse ea. Soţia generalului Zia le 
condusese, în schimb, la cumpărături pe alte prime 
doamne aflate în vizită, dar nu era deloc amuzant, pentru 
că negustorii fie refuzau să primească bani de la ea, fie îi 
spuneau niște preţuri atât de mici, încât nici măcar nu mai 
avea rost să se târguiască. Bazarurile erau golite de 
cumpărători înainte de sosirea ei, drept care se simţea de 
parcă ar fi intrat în decorul unei telenovele. Generalul Zia 
o încuraja, din când în când, să citească ziarele, ca să fie la 
curent cu schimbările sociale și politice pe care le făcea el 
în ţară, dar ea nu se deranja niciodată. 

— Ziarele astea sunt pline de ce-ai spus tu, și ce-ai făcut, 
și cu cine te-ai întâlnit. lar tu ești întotdeauna aici, 
pierzând vremea prin casă. Nu te văd destul, ca să nu mai 
trebuiască să te văd holbându-te la mine de pe fiecare 
pagină a fiecărei gazete de doi bani? 

Dată fiind o asemenea indiferenţă faţă de presa 
naţională, nu se poate să fi fost o coincidenţă faptul că 
Prima Doamnă a găsit, pe noptiera ei de lângă pat, un 
exemplar din Pakistan Times împăturit cu grijă, astfel încât 
să lase la vedere fotografia de pe ultima pagină, fotografia 
care avea să-i distrugă, odată pentru totdeauna, 
încrederea în bărbaţi și să ducă la concedierea pe nepusă 
masă a editorului cotidianului Pakistan Times. 

Ceea ce a șocat-o pe Prima Doamnă înainte de toate, 
legat de fotografie, era cantitatea de carne care ieșea la 
iveală de sub bluza acelei femei albe. Și-a dat seama 
imediat că femeia purta un sutien dintr-acelea noi, cu 
structură de sârmă, care împing sânii în sus, făcându-i să 
pară mai mari. Multe dintre nevestele celorlalţi generali 
purtau asemenea sutiene, dar aveau, cel puţin, decenţa să 
poarte bluze cum se cuvine, care nu le arătau pielea deloc, 
ci doar făceau aluzie la formele lor amplificate. Femeia din 
fotografie, în schimb, purta o bluză cu decolteul atât de 
adânc, de-i ieșeau sânii pe jumătate afară din ea, și mai 


erau și împinși în sus și în așa hal de apropiaţi, încât 
diamantul de la colier i se odihnea în pragul despicăturii 
dintre ei. 

Şi apoi soţul ei, Omul Adevărului, Omul Credinței, 
bărbatul care le ţinea femeilor lecţii de cucernicie la 
televizor la ore de maximă audienţă, bărbatul care 
concediase judecători și crainici de știri, fiindcă refuzaseră 
să poarte pe cap dupatta| bărbatul care dăduse ordin ca 
niciodată să nu fie arătate împreună două perne pe un pat 
gol într-un film de televiziune, bărbatul care le ceruse 
proprietarilor de cinematografe să acopere orice picior sau 
braţ dezgolit al actriţelor de pe afişele filmelor - același 
bărbat stătea și se holba la globurile alea de carne albă cu 
atâta convingere, de s-ar fi zis că nevasta lui se născuse 
fără nimic în acea parte a trupului. 

Titlul anunţa inofensiv: „Președintele, acordându-i un 
interviu celebrei corespondente străine Joanne 
Herring?” 

Pe naiba interviu, s-a gândit ea. Din câte se vedeau în 
poză, nu domnișoara Herring îi lua generalului Zia un 
interviu, ci el îi interoga ei sânii. Prima Doamnă a pus 
deoparte ziarul, a băut un pahar cu apă, s-a gândit la cei 
treizeci și patru de ani de când era căsătorită cu generalul, 

și-a reamintit de cei cinci copii deveniți adulţi, de fiica 
lor cea mai mică, deocamdată necăsătorită. Pentru o clipă, 
s-a îndoit de ceea ce-i văzuseră ochii și a luat iarăși ziarul 
în mâini. N-aveai cum să vezi greșit așa ceva. Și nu era 
genul de situaţie în care să-i poţi scrie câteva rânduri 
editorului, cerându-i o dezminţire. Ochii generalului Zia, în 
mod normal încrucișaţi, dreptul privind într-o direcţie, în 


34 Şal sau eșarfă din bumbac, mătase, şifon sau alte 
materiale, care aco- peră capul și umerii. 

35 în anii 1980, Joanne Herring (n. 1929) era o figură 
proeminentă a scenei politice americane și a făcut un puternic 
lobby pentru ca guvernul american să-i finanţeze și antreneze pe 
luptătorii de gherilă afgani, ca să contracareze acţiunile trupelor 
sovietice de ocupaţie din Afganistan. 


timp ce stângul rătăcea în altă parte, căutând altceva, 
erau, de astă dată, concentrați în aceeași direcţie, asupra 
acelorași obiecte. Unghiul privirii lui fixe era atât de 
evident, încât, dacă ai fi tras două linii cu un creion, ai fi 
putut să-i conectezi irișii ochilor direct cu cele două sfere 
albe, împinse în sus și apropiate. 

A încercat să-și aducă aminte cu ce fusese îmbrăcată 
femeia respectiva ultima dată când o văzuse. În orice caz, 
ţinea minte foarte clar cum arăta soțul ei când o văzuse el 
ultima dată pe acea femeie. 

Prima Doamnă începuse să-l bănuiască pe soţul ei că 
punea ceva la cale, când acesta îi ceruse să-i pună în 
bagaje și vechiul costum de safari, pentru vizita lor în 
Statele Unite. Suspiciunile ei se adânciseră când îi spusese 
că prima lor oprire avea să fie nu la Washington D.C. Sau 
la New York, ci în orașul Lufkin din Texas, unde aveau să 
participe la un bal de binefacere. Jeddah, Beijing, Dubai, 
Londra - asta înțelegea. Erau opriri obișnuite pentru 
generalul Zia. Dar Lufkin, Texas? Și costumul de safari? 
Bătrânul punea la cale ceva dubios, cu siguranţă, se 
gândise Prima Doamnă, verificându-i costumul de safari, 
din poliester de culoare bej, ca să fie sigură că nu-i lipsea 
vreun nasture. 

Generalul Zia desființase toate tipurile de îmbrăcăminte 
occidentală din garderoba sa, cu excepţia uniformelor 
militare. Întotdeauna purta câte un sherwani negru la 
ocaziile de stat și, prinzând aluzia din zbor, birocraţii 
începuseră cu toţii să poarte același tip de îmbrăcăminte, 
cu variațiuni minore. Cei mai aventuroși experimentau 
diverse croieli și culori și, din când în când, o serie de 
acoperăminte de cap, dar, în general, rămâneau la ceea ce 
el, generalul Zia, începuse să numească Tinuta Naţională. 
Dar generalul Zia, ca toţii bărbaţii cu principii, era 
întotdeauna gata să facă o excepţie pentru câte o cauză 
înaltă. Iar, dacă această cauză era o strângere de fonduri 
pentru jihadul afgan, atunci niciun principiu nu era 
îndeajuns de sacru. 


Balul de binefacere de la Lufkin era găzduit de Joannc 
Herring, prezentatoarea ştirilor de seară de la 
Televiziunea Comunitară din Lufkin și ambasador onorific 
al l'akista nului în Statele Unite, desemnare făcută după 
interviul de patru ore, luat cu trup și suflet generalului Zia. 
Joanne își atribuise misiunea de a scăpa lumea de rău, dar 
insista să se distreze în timp ce și-o îndeplinea. 

Și, Doamne, chiar că Lufkinul avea nevoie de un pic de 
amuzament exotic! 

Spre deosebire de ce se crede în mod curent, milionarii 
petroliști de la Lufkin au niște vieţi plictisitoare. Influenţa 
lor politică este marginală și doar câţiva dintre ei se 
bucură de stilul de viaţă al sforarului ticălos, pe care mass- 
mediei din afara Lufkinului îi place să-l proiecteze. 
Donaţiile lor de câte zece mii de dolari în contul 
reprezentantului local în Congres le aduc cel mult o 
scrisoare semnată de un simplu consilier de la Casa Albă. 
Cei cu buzunarele mai adânci pot să arunce câte o sută de 
mii de dolari, pentru a se face invitaţi la micul dejun anual 
de rugăciune, în prezenţa lui Ronald Reagan, la 
Washington D.C, unde președintele sosește în mijlocul lor 
numai la rugăciune, stă pe podium timp de un sfert de oră, 
după care îi lasă cu budincile răcite între timp și cafelele. 

Așa încât sosirea unui președinte - fie și a președintelui 
Pakistanului, o ţară despre care nu știau mai nimic - și 
faptul că individul nu era numai președinte, ci și general 
cu patru stele, comandantul celei mai numeroase armate 
musulmane din lume și unul dintre cei șapte bărbaţi care 
mai stăteau între Armata Roșie sovietică și Lumea Liberă 
— Așa cum le reamintea în fiecare zi știrista lor favorită -, 
însemna că sosise momentul să-și dea la curăţat 
smochingurile și rochiile de seară. 

În avanpremiera balului, Joanne începuse să folosească 
drapelul Pakistanului drept fundal pentru emisiunea ei. 
Crema cremei acelei comunităţi din estul Texasului și 
eventualii sprijinitori ai jihadului împotriva sovieticilor au 
primit invitaţii însoţite de o fotografie a unui copil afgan 


mort (legenda. „Mai bine mort decât roșu”). Altele arătau 
un mujahedin” afgan anonim, cu capul învelit într-un șal 
vechi și cu un lansator de rachete pe umăr (legenda: „Zece 
dolari de-ai tăi îl pot ajuta pe el să doboare un elicopter 
Hind rusesc”). Joanne își urmase invitaţiile cu apeluri 
telefonice entuziaste - „Spune și tu, chestia asta nu-ți 
înfierbântă scăfârlia? Nu-i ăsta chilipirul secolului?” -, 
transformând micul oraș texan într-o tabără de bază a 
mujahedinilor afgani, care luptau la mai bine de zece mii 
de kilometri depărtare. 

Hotelul Holiday Inn din Lufkin își botezase etajul al 
treilea, Etajul Prezidenţial. Joanne le furnizase celor de 
acolo un drapel pakistanez și o casetă audio cu o recitare 
din Coran, care îi fusese prompt expediată furnizorului de 
carne, ca s-o asculte când ar fi început măcelul. 
Președintele avea să-și primească porţia de carne halal. 
Chelnerii fuseseră învăţaţi să-și spună salaam-ul în urdu. 

În ciuda tuturor acestor eforturi, când convoiul oficial 
trăsese în fața verandei de la Holiday Inn, generalul Zia 
fusese dezamăgit să vadă o mică structură gen birou, cu 
un 

1 Termen arab care îi desemnează pe cei angajaţi în 
Jihad. 

Termen arab care desemnează orice obiect sau acțiune 
acceptabilă din punctul de vedere al legii islamice sharia. 
Antonimul este haraam. 

Drapel pakistanez fluturând pe deasupra.1 O instalase 
pe Prima Doamnă în Apartamentul Prezidenţial. Ea se 
plânsese de dimensiunile dormitorului, de articolele de 
toaletă gratuite din baie şi chiar îşi pierduse cumpătul 
când ceruse la recepție să i se facă legătura cu Casa 
Armatei și fusese pusă în legătură cu magazinul local al 
Armatei Salvării. 

Între timp, întâmpinând oarecari dificultăţi, generalul 


36 Lanţul de hoteluri Holiday Inn se adresează, în general, unui 
public de condiţie medie și cu venituri modeste. 


Zia se schimbase în costumul de safari. Pântecul îi ieșea în 
afară ca o minge de fotbal, iar bluza de-abia i-l putea 
cuprinde.  Mormăise ceva despre întâlnirea cu un 
important senator texan, își apucase geanta și se dusese 
într-o altă cameră de pe același palier, pe care scria 
„Biroul Prezidenţial”. Avea și el sentimentul că hotelul nu 
se ridica la înălțimea statutului său. El personal era un om 
umil, căruia nu-i trebuia decât un divan și un covoraș de 
rugăciune, dar șefii de stat trebuia să stea în hoteluri de 
nivel prezidenţial, ca să nu-și piardă simţul menirii. 
Trebuia să apere onoarea ţării sale, dar nu-i putea reproșa 
Joannei povestea cu hotelul, după tot ce făcuse ea pentru 
țara lui și pentru cauza afgană. 

Își pusese geanta pe birou, luase o foaie de hârtie cu 
antetul hotelului și încercase să-și strunească inima care-i 
bubuia în piept, notându-și ceva pe hârtie. Gazda și 
tovarășa lui de luptă Joanne avea să sosească în scurt timp 
și numai când se gândea cu ce ar fi putut ea să fie 
îmbrăcată, cum ar fi putut să miroasă, totul era motiv de 
nervozitate pentru el. Un șuvoi de transpiraţie îi cobora pe 
șira spinării. Pentru a-și lua gândul de la ea, încercase să- 
și noteze câte ceva pentru discursul său de la balul de 
binefacere: 

1. Glumă - de comparat lIslamabadul și Lufkinul 
(jumătate ca mărime și dublu ca lipsă de distracţii?) 

2. Islam, creștinism... forţele binelui, comunismul 
diabolic (de folosit expresia „fără Dumnezeu”) 

3. America superputere, dar Texasul adevărata 
superputere? Și Lufkinul suflet al adevăratei superputeri? 
(de cerut Joannei o expresie de cowboy?) 

Auzise o bătaie în ușă. Sărise de pe scaun și rămăsese în 
picioare, neștiind ce să facă. Să-și părăsească biroul? S-o 
mtampine la ușă? Să dea mâna cu ea? S-o îmbrăţișeze? S-o 
sărute pe obraz? 

Generalul Zia știa cum să-i întâmpine pe bărbaţi. Nimeni 
dintre cei care se întâlniseră vreodată cu el nu mai uitase 
dubla lui strângere de mână. Nici măcar diplomaţii cinici 


nu puteau tăgădui căldura sinceră a îmbrăţișărilor sale. 
Politicienii se lăsaseră convertiți la cauza lui după ce le 
pusese o mână înţelegătoare pe genunchi și-i bătuse cu 
palma pe umăr prietenește. li luase ceva timp ca să-și dea 
seama cum să se comporte cu femeile, în special cu cele 
străine. Își inventase, apoi își perfecționase un stil propriu. 
Când ajungea în dreptul unei femei, într-un rând de 
oficialități, își ducea mâna dreaptă la inimă și-și înclina 
capul în semn de respect. Femeile care își făcuseră temele 
știau că trebuia să-și ţină mâinile acasă și să dea din cap 
apreciativ. Cele care insistau să testeze limitele cucerniciei 
lui întindeau câte o mână, iar el le-o strângea moale, cu 
doar patru degete, și refuza să le privească în ochi. 

Dar cu Joanne lucrurile stăteau altfel. Când sosise 
pentru prima dată la Casa Armatei, pentru interviul cu el, 
nu-i observase mâna dusă la inimă, capul plecat, nici 
măcar tentativa de a da mâna cu ea, și-l sărutase pe 
amândoi obrajii, obligându-l pe generalul de brigadă TM să 
se uite în altă parte. Incă de la prima lor întâlnire, 
generalul Zia realizase că avea de-a face cu o persoană 
specială, căreia nu putea să-i aplice toate regulile lui 
sociale în privința femeilor. Nu existaseră, oare, femei 
războinice, care luptaseră umăr la umăr cu bărbaţii în 
primul război musulman? Nu era ea, oare, un aliat al 
jihadului său împotriva comuniștilor lipsiţi de Dumnezeu? 
Nu promisese ea că avea să facă mai mult decât întregul 
Departament de Stat? Nu putea fi considerată ea un 
bărbat onorific? Ba chiar un mujahedin? În acest punct, de 
obicei, logica lui se sfărâma, fiindcă își amintea de părul ei 
înfoiat, auriu, de colierul cu diamant în formă de inimă, 
care își făcuse cuib între sânii ei, de buzele ei roșii, 
voluptuoase, și de șoaptele pe care i le revărsa în ureche, 
care făceau până și din cea mai banală conversaţie un 
schimb de secrete. 

Allah îi pune la încercare numai pe cei pe care-i place cu 
adevărat, își spusese el pentru a cine știe câta oară și se 
așezase înapoi pe scaun, ferm hotărât, zicând. 


— Da, intră... 

Ușa se deschisese și în cameră pătrunsese un vârtej de 
parfum de santal, de mătase de culoarea piersicii și de ruj 
de buze mov, care se apropiase de el, uguind: 

— Excelenţă! Bun-venit în frumosul oraș Lufkin! 

Generalul Zia se ridicase, încă nesigur dacă să 
părăsească biroul, dacă s-o sărute, ori s-o îmbrăţișeze, ori 
să-i întindă mâna din spatele biroului, de la o distanţă 
sigură. Apoi, văzând că Joanne se năpustea spre el, 
autocontrolul datorită căruia trecuse cu bine peste trei 
războaie, o lovitură de stat și două scrutinuri i se 
evaporase. Plecase de după biroul care trebuia să fie 
reduta lui împotriva tentaţiei și se îndreptase și el spre ea 
cu braţele întinse, neputând să se concentreze la chipul 
sau la trăsăturile ei. Când să se îmbrăţișeze, observase cu 
satisfacţie că Joanne nu-și pusese pantofi cu tocuri cui, 
care ar fi făcut-o cu un cap mai înaltă decât el. Fără 
tocurile ei, aveau aceeași înălțime. Sânul ei stâng se 
apăsase ușor de costumul de safari prea strâmt al 
generalului Zia, care își închisese ochii și-și proptise 
bărbia pe umărul ei, mai precis pe curelușa de satin a 
sutienului. Pentru o clipă, chipul Primei Doamne îi 
fulgerase prin faţa ochilor, așa încât își mutase gândurile 
spre alte lucruri: momente din glorioasa lui carieră; prima 
strângere de mână cu președintele Reagan, discursul lui 
de la ONU; Khomeini spunându-i s-o lase mai încet. Visul 
se sfârșise brusc, atunci când ea se eliberase din braţele 
lui, îl prinsese de faţă cu ambele mâini și-i aplicase câte un 
sărut pe amândoi obrajii, spunându-i: 

— Excelenţă, trebuie neapărat să vă aranjaţi puţin - la 
care generalul Zia își supsese burta. Joanne îi răsucise 
ușor mustaţța cu degetele și continuase: Texanii sunt 
oameni cu inimă mare, dar, când vine vorba de părul de pe 
faţă, sunt foarte închiși la minte. Acuma: dacă îi cereţi 
acelei matahale simpatice de afară să-i dea voie să intre 
omului meu, ne îngrijim noi de asta. 

Pentru prima dată în viaţă, generalul Zia îi dăduse un 


ordin generalului de brigadă TM strigând la el: 

— TM, lasă-l să intre! 

Singurul om de afaceri din tot Lufkinul, care nu fusese 
invitat la balul de binefacere, intrase în Biroul Prezidenţial. 
Era un bărbat negru, bătrân, cu o geantă de bărbier din 
piele, care-l salutase pe general: 

Salaam alaikum. Am auzit io c-o purtaţi pă oală, da. Las’ 
că vă fac io oala asta brici, înălțimea Voastră - și, până să 
poată spune ceva generalul Zia, bărbatul îi îndesase deja 
un prosop alb în jurul gâtului și se pusese pe fasonat 
mustata lui, vorbindu-i în continuare: Și vă-ntâlniţi cu taica 
Ronnie? Po să vă dau să-i duceţi un mesaj important? Să-i 
spuneţi că nu-i John Wayne“. Să nu mai încerce. Că Lufkin 
e un oraș vechi și frumos, da' uite că unii dă pe-aci încă 
mai e rasiști. Zice că e un cioroi în pădure când nu vrea 
copiii să mănânce. Io le spun că cioroiu' ăla a văzut păduri 
în Coreea, că cioroiu' ăla a văzut păduri în Vietnam. Numa 
c-acuma cioroiu' ăla nu-i în pădure, cioroiu ăla e uite-aici și 
are briciu' la gâtu' matale, așa că vezi ce zici, condusese 
el, ridicându-i generalului Zia în faţă o oglindă cu ramă de 
argint. Mustaţa lui groasă, zburlită, fusese tunsă până 
devenise, într-adevăr, dreaptă ca un brici. Acum o să-i 
înfierbânte mintea lu’ doamna matale, mai zisese bătrânul. 

Noua lui mustață nu-i înfierbântase mintea Primei 
Doamne care, de fapt, abia dacă-i aruncase o privire 
scurtă, sarcastică. 

— Încerc doar să-mi mulțumesc gazdele. Totul pentru o 
cauză nobilă, bombănise generalul Zia, în timp ce ea 
schimba canalele la televizor. 

— Să-ţi mulțumești gazda, vrei să spui, zisese ea, 
oprindu-se la o reluare a unui episod din Dallas. 

Prima Doamnă nu se deda la gesturi nechibzuite. Totuși, 
primul ei impuls a fost să sfâșie ziarul, să-l arunce cât colo 
și să încerce să uite întregul incident. El avea să-l vadă și 


37 Aluzie la faptul că președintele Reagan, pe vremea când era 
actor, a jucat în filme alături de John Wayne. 


să realizeze cât de mult se făcuse de râs. La cei șaizeci și 
trei de ani ai lui, cu cinci titluri înaintea numelui și o 
națiune de o sută treizeci de milioane de oameni, în faţa 
cărora dădea socoteală, el își aducea o boarfă oarecare 
tocmai din Texas și pe urmă stătea și se holba cu jind la 
ţâţele ei. 

Apoi, dintr-odată, și-a dat seama că mai erau mii de 
oameni care se uitau la fotografia aceea: oare ce gândeau 
cu toţii? Mai mult ca sigur că nimeni n-ar fi fost deranjat 
de celebra corespondentă străină, s-a gândit ea. Femeia 
aceea era o profesionistă, era americancă, putea să poarte 
ce-i plăcea. Dacă trebuia să poarte un sutien care să-i salte 
sânii și rochii decoltate, ca să obţină interviuri cu 
președinți, foarte bine, pentru asta era plătită. Dar el? 
Prima Doamnă nu știa cu adevărat ce părere aveau masele 
despre el, dar îl știa înconjurat de oameni care i-ar fi spus 
că totul era o conspirație organizată de ziar, că fotografia 
fusese măsluită și că editorul ar fi trebuit deferit justiţiei, 
într-un tribunal militar, pentru publicarea de materiale 
obscene. 

Sentiment de fer’??? 

Și, chiar presupunând c-ar fi crezut ce se vedea în 
fotografie, care era problema? Doar este și el un muritor 
ca și noi, ar fi spus oamenii. Dincolo de toată pălăvrăgeala 
despre cucernicie și purdah| era și el un om căruia îi 
curgea sânge prin vene și care nu se putea abţine să 
arunce o privire. Apoi și-a dat seama că mai exista o 
persoană, nu în fotografie, nenumită în titlu, care avea să 
fie adevăratul obiect de batjocură al naţiunii. Parcă și 
auzea chicotelile de la întâlnirile cabinetului: „N-am știut 
până acum că președintelui îi plac mari și albe”. Parcă și 
auzea râsetele înfundate din buncărul Comandamentului 


38 Practica musulmanilor și a hindușilor de a-și ascunde femeile 
de privirile bărbaţilor străini. 

39 Textual: „sentimentul fierului" (fr.) - capacitatea unei 
persoane de a-și simţi sabia ca pe o parte a propriului trup. 


Naţional: „Bătrânul soldat încă mai trage la ţinte. Bună 
pereche de antibalistice, domnule general.” Sau toate 
femeile alea begum din lumea bună: „Bietul bărbat! Poţi 
să-l învinuiești? I-ai văzut, oare, nevasta? Arată de parcă 
tocmai și-a părăsit satul, după ce a stat o zi întreagă în fața 
plitei.” 

Prima Doamnă se simţea de parcă toată națiunea de o 
sută treizeci de milioane de oameni se uita, în acel 
moment, la fotografia aceea și-i plângea ei de milă sau își 
râdea pe seama ei. Parcă și auzea hohotele de râs cum 
urcau dinspre plajele de la Marea Arabiei până spre 
vârfurile Himalayei. 

— Îţi scot eu până la urmă ochii ăștia, a șuierat ea 
printre dinţi, privind fotografia. Carne tocată fac din tine, 
tap bătrân și ticălos! - moment în care chelnerul de 
serviciu a venit în fugă de la bucătărie. Ies la o plimbare, i- 
a spus Prima Doamnă, făcând ziarul un sul strâns. Oamenii 
lui TM să nu se ţină după mine. 


UNSPREZECE 


Omul care îmi acoperă ochii pare un expert în genul ăsta 
de lucruri. Cicatricea în formă de jumătate de lună de pe 
obrazul lui stâng, proaspăt ras, mustaţa subţire parcă 
trasată cu creionul și costumul shalwar gameez călcat cu 
grijă îi dau aerul unui golan pocăit. Degetele lui sunt 
blânde și agile și-mi fac un nod la ceafă, pe care nici nu-l 
simt. Mă ia de mână și mă scoate din latrină. Legătura de 
la ochi e destul de largă, așa că pot să-mi ţin ochii deschiși, 
dar e și destul de strânsă, încât să nu ajungă până la mine 
nici măcar o rază rătăcită de lumină. Mă întreb cum se 
cuvine să stai cu ochii - deschiși sau închiși - când ești 
legat la ei. Când ieşim din toaleta împuţită, inspir guri 
mari de aer, sperând să-mi descotorosesc trupul de 
putoarea dinăuntru, pe care o simt încă în adâncul 
gâtlejului. Nici măcar colecţia de parfumuri a lui Obaid n- 
ar fi de-ajuns pentru a mă scăpa de această duhoare. 

Coridorul e larg, tavanul înalt, iar podeaua de sub 
bocancii mei este făcută din lespezi de piatră inegale. 
Sunetele călcăturii noastre - care încep să se succeadă ca 
la defilare, după primii pași nesiguri - răsună pe coridor. 
Ne oprim. Celălalt salută. Eu rămân într-o poziție cât de 
drepţi, cât pe loc repaus. Presupun că nu ești obligat să 
saluţi, când nu vezi pe cine saluţi. Încăperea miroase a 
odorizant de trandafiri și fum de ţigări Dunhill. Nişte 
hârtie foșnește, cineva își aprinde bricheta, un dosar este 
aruncat peste masă. 

— Faceţi ce aveţi de făcut, dar să nu văd niciun semn pe 
el. 

Este vocea maiorului Kiyani, răgușită, ca și cum gâtlejul 
său n-ar avea niciun chef să emită un asemenea ordin. 

Cineva pune mâna pe dosar. 

Eu nu sunt măcelar, ca voi ăștia, zice în șoaptă o voce 
nerăbdătoare. 

— Să nu mai fim atât de sensibili, zice maiorul Kiyani, în 


timp ce se aude cum cineva își trage un scaun. Vorbesc cu 
omul meu de aici. 

Nu-l asculta, îmi spun eu. Aceleași vechi rahaturi cu 
polițistul bun și polițistul rău. Sunt cu toţii aceiași pui de 
căţea. 

Aud pași prin cameră. Capătul fierbinte al ţigării Dunhill 
a maiorului Kiyani se apropie de faţa mea pentru o clipă, 
apoi se îndepărtează. 

— Stai jos, te rog - vocea care mi se adresează este a 
poliţistului bun, dar e clar că tipul nu se uită la mine, care 
înaintez, târșâindu-mi picioarele, și mă opresc. Trebuie să-i 
scoatem aia de la ochi, zice vocea. Eu rămân pe loc. Oare 
ai voie să-ţi dai singur jos nenorocita de legătură de la 
ochi? Apoi: Te rog să-ţi descoperi ochii, domnule Shigri. 

Maiorul din armata terestră, care stă pe scaun în faţa 
mea, poartă însemnele Corpului Medical pe umărul drept 
al uniformei kaki: un ecuson rotund, de catifea roșie, cu 
doi șerpi negri încolăciţi unul în jurul celuilalt, cu boturile 
căscate doar pe jumătate, ca într-un sărut cenzurat. 
Favoriţii săi lungi și cărunţi sfidează regulamentul în 
materie de frizură militară. Intoarce cu atenţie paginile 
unui dosar cu coperţile galben-verzi, ţinându-și vârful 
limbii sub dinţi, de parcă tocmai a descoperit că sufăr de o 
boală rară, pe care n-a mai tratat-o până acum. 

— Eu nu lucrez aici, zice el, făcând un gest din mână, 
care vrea să spună: în biroul ăsta. 

În jur sunt scaune din piele, o masă cu blatul îmbrăcat în 
piele verde și o canapea cu husă de catifea. Un portret 
oficial al generalului Zia tronează pe perete. Imaginea este 
retușată atât de generos, încât buzele au căpătat o nuanţă 
de roz pe sub mustaţa neagră ca lignitul. Dacă maiorul 
Kiyani nu și-ar fi atârnat uniforma pe perete, cu plăcuţa de 
identificare la vedere, aș putea crede că ne aflăm în biroul 
unui director de bancă. 

Mă așez pe marginea scaunului. 

— Trebuie să facem câteva teste. Foarte simple. La 
primul dintre ele, ai niște întrebări cu mai multe variante 


de răspuns. Îl bifezi doar pe cel pe care-l consideri corect, 
fără să te gândești prea mult. În partea a doua, eu îţi arăt 
niște imagini, iar dumneata îmi descrii, în câteva cuvinte, 
semnificaţia pe care o capătă ele pentru dumneata. 

Mai întâi, îmi suspectează, deci, loialitatea faţă de ţară, 
iar acum vor să cerceteze cotloanele întunecate ale minţii 
mele, ca să descopere ce anume provoacă toată dezordinea 
din țară. 

— Dacă nu vă supăraţi, domnule maior, pot să întreb... 

— Poţi să întrebi ce vrei, tinere, dar asta e doar o 
estimare de rutină. Am fost trimis aici de la Islamabad și 
trebuie să mă duc înapoi cu niște rezultate. Cred că-i mai 
bine să-ţi petreci timpul cu mine, rezolvând testele astea, 
decât cu cei care încearcă din greu să nu-ţi lase prea multe 
semne. 

Are dreptate, ca toţi polițiștii buni. 

Împinge spre mine un teanc subţire de foi capsate, pune 
peste ele un creion și-și scoate ceasul de mână. 

— Nu există răspunsuri corecte sau greșite la întrebările 
astea, zice el, încercând să mă liniștească. Singurul lucru 
care contează este să termini toate cele șaizeci de 
întrebări în douăzeci și cinci de minute. $mecheria este să 
nu te gândești. 

Poţi să mai zici o dată. Dacă nu eram genul care 
gândește, aș fi fost acum pe platoul de adunare, 
mărșăluind în sus și în jos și impunându-le respect 
celorlalţi, n-aș fi stat aici, încercând să rezolv teste pentru 
țăcăniţi. 

Mă uit la teancul de hârtie. Pe pagina de titlu scrie doar 
„MDRS P8039” - niciun indiciu despre ce se află sub ea. 

Ești gata? Mă întreabă maiorul, oferindu-mi un vag 
zâmbet de încurajare. Eu încuviinţez din cap. Dă-i drumul, 
zice el, așezându-și ceasul pe masă. 

Întrebarea nr. 1: Dacă ar trebui să vă descrieţi starea 
mentală din acest moment, cum v-aţi considera? 

a. Deprimat 

b. ușor deprimat 


c. fericit 

d. niciuna dintre variantele de mai sus 

Tatăl meu a fost găsit spânzurat de ventilatorul din 
plafon. Micuţul O. A dispărut cu ditamai avionul. Mi-am 
petrecut ultimele două nopţi încuiat într-o budă pentru 
civili. Serviciul Intern de Informaţii mă cercetează pentru 
niște crime pe care este clar că nu le-am comis. Tocmai mi- 
am desfăcut legătura de la ochi cu propriile mele mâini. Ce 
părere aveţi? 

Nu e suficient spaţiu ca să scrii, doar niște pătrăţele de 
bifat. 

Ușor deprimat, să zicem. 

Urmează întrebări despre sănătatea mea spirituală - 
ușor spiritual; gânduri sinucigașe - niciodată; viaţa sexuală 
- vise erotice câteodată. 

Credinţa în Dumnezeu... îmi pare rău că nu există 
opţiunea „aș vrea eu”. 

Bifez pătrăţelul în dreptul căruia scrie: „fermă”. 

Până ajung la întrebările de genul dacă i-aș salva celui 
mai bun prieten al meu pisicuța care se îneacă într-un râu 
sau mi-aş spune că pisicile știu să înoate, a început deja să- 
mi placă testul, iar creionul meu bifează pătrăţelele cu 
entuziasmul celui ce jubilează în faţa propriei sănătăţi 
mentale. 

Polițistul cel bun își ia ceasul de mână de pe masă și-mi 
zâmbește apreciativ. Chiar vrea să mă descurc. 

Ajung și la inevitabila întrebare despre droguri. Nu ţi se 
dă opţiunea de a răspunde „numai o dată”. Nu ești întrebat 
dacă ţi-a plăcut. 

Bifez „niciodată”. 

Intorcându-mă în pas alergător din camera lui Bannon, 
în loc s-o iau pe Bulevardul Martirilor, am sărit peste un 
gard viu și am luat-o printre tufele care înconjoară platoul 
de adunare. Un licurici singuratic s-a ivit de niciunde și a 
început să zboare planat înaintea mea, de parcă mi-ar fi 
deschis calea. Gardul viu înconjura platoul ca un perete 
perfect format, dar cu muchii tăioase. Iarba pe care 


călcam cu bocancii era umedă de la rouă înserării. 
Gândeam din greu, cum gândești când sângele îţi absoarbe 
haşiş din regiunea Chitral și ţi se năpustește spre cap cu 
mesaje urgente venite de hăt-departe, înlăturându-ţi toate 
îndoielile și transformându-ţi toanele în planuri fără cusur. 
Mesajele pe care le primeam erau atât de tari și răspicate, 
încât am tras un șut în gardul viu, numai ca să fiu sigur că 
totul era de-adevăratelea, iar acela s-a luminat, de parcă 
mii de licurici s-ar fi trezit brusc din amorţeală și ar fi 
lansat un asalt hotărât asupra nopţii. lete-al naibii, mi-am 
spus: e timpul să mă trezesc și să răspândesc lumina. 

Potrivit ediţiei speciale din Reader's Digest, dedicată 
războiului împotriva drogurilor, niciun savant nu a fost în 
stare vreodată să descrie toate efectele fumatului de iarbă 
asupra minţii omului. Hașișul din Chitral n-ar trebui să fie 
nici măcar ţinut în aceeași încăpere cu șoarecii de 
laborator. 

lată ce-am văzut: o umbră își făcea de treabă în jurul 
catargului înălțat pe o estradă, la marginea platoului de 
adunare, pe care era arborat drapelul Pakistanului. 
Individul s-a urcat pe estradă, a privit în stânga și-n 
dreapta, după care/ foarte încet, a desfăcut drapelul de la 
baza catargului, unde fusese coborât și înfășurat pe durata 
nopții. 

Ceea ce mi-a fluturat mie prin minte a fost drapelul 
înfășurat în jurul sicriului tatălui meu. Parcă și auzeam 
rugăciunile de înmormântare în cap, din ce în ce mai tare. 
Sicriul s-a deschis și, printre cornul de lună și steaua de pe 
drapel, am văzut chipul tatălui meu schimonosindu-se la 
mine. 

Ce trebuia să facă un Shigri? 

M-am supus ordinelor. M-am trântit la pământ pe coate 
și genunchi și mi-am fixat ţinta. Ani întregi în care o 
luasem pe scurtături interzise și escaladasem zidurile 
Academiei, ca să văd filme noaptea târziu, mă pregătiseră 
pentru această clipă. M-am făcut una cu gardul viu și am 
așteptat. 


Un nenorocit oarecare, bolnav la cap, încerca să ne fure 
steagul. Un nenorocit oarecare încerca să pângărească 
mormântul tatălui meu. Gândeam cu o limpezime pe care 
numai hașișul din Chitral o poate induce. M-am târât pe 
coate și genunchi, înaintând cu secretoșenia celui hotărât 
să salveze onoarea ţării sale și medaliile tatălui său. 
Licuricii se învârteau în jurul capului meu. Frunzișul umed 
își croia drum înăuntrul bocancilor și cămășii mele de la 
uniformă, dar privirile mele erau aţintite spre hoţul care 
acum se ghemuise la baza catargului, străduindu-se din 
greu să dezlege drapelul de pe funia folosită pentru a-l 
înălța. Nu părea să se grăbească, în schimb eu mi-am 
grăbit târâșul, hotărât să-l prind asupra faptului. Un spin a 
ieșit din străfundurile frunzișului și mi s-a înfipt imediat 
după cot. Am simţit o vagă arsură, după care ceva umed pe 
mânecă în jos. M-am târât mai departe, fără să mă opresc. 

Când m-am apropiat de estradă, am sărit peste gardul 
viu și, până să mă vadă hoţul, m-am repezit la el și l-am 
țintuit la pământ. 

— Ce ai, de sari la un bătrân ca mine? A zis Unchiul 
Scrobeală, pe un ton calm, fără să opună nicio rezistenţă. 

M-am simţit de parcă m-ar fi prins cineva trăgându-i-o 
găurii din saltea. Gata, nu mai fumez niciodată mizerie 
dintr-aia, mi-am promis în sinea mea. 

— Am crezut că vrea să ne fure cineva steagul, am zis 
eu, ridicându-mă. 

— Voiam să-l iau ca să-l spăl, că e vai de capul lui, a zis 
Unchiul Scrobeală, cercetând estrada, ca și cum ar fi vrut 
să fie sigur că nu-i scăpase ceva. Și-a vârât mâna sub 
cămașă, a scotocit puţin acolo, pe urmă și-a scos-o iarăși 
afară, ţinând un săculeţ de iută gol. 

— Ce prostuţ ești, băiatule! Unde pleci așa? A zis el, 
privind în jur panicat. 

Am crezut, în prima clipă, că vorbea cu mine, dar eu nu 
plecam nicăieri, așa că am rămas nemișcat și i-am urmărit 
privirea. S-a lăsat în genunchi, și-a coborât fața până 
aproape de suprafaţa estradei și a început să se fâţâie de 


colo-colo în genunchi, de parcă prostuţul de băiat era un 
vierme. 

Unchiul Scrobeală avea graţia leneșă a celui dependent 
de droguri de-o viaţă întreagă. Atât de agil se mișca și cu 
asemenea simţ al finalităţii, încât l-am însoţit în căutare, 
fără să știu ce căutam de fapt. A privit încordat la baza 
estradei și a ochit ceva pe aleea îngustă cu iarbă dintre 
estradă și marginea platoului de adunare; cu steagul 
înfășurat în jurul braţului, s-a repezit înspre ceea ce 
văzuse. Am zărit și eu, timp de o fracțiune de secundă, 
ceva ce s-a contorsionat, și-a înălțat capul verde-jad, iar 
dungile ca de zebră i s-au vălurit de-a lungul corpului. Apoi 
s-a ondulat sub forma unei spirale. Unchiul Scrobeală l-a 
prins de coadă și a început să-i mângâie capul cu degetul 
arătător, pe la spate, ca și cum ar fi pipăit o bijuterie rară. 
Șarpele și-a tras capul între rotocoalele trupului și s-a 
strâns în sine, iar 

Unchiul Scrobeală l-a învelit în steag și l-a ţinut cu două 
degete, la o distanţă anume de trupul său. 

Aș fi crezut că mai aveam încă halucinaţii, dacă Unchiul 
Scrobeală nu s-ar fi lansat din proprie iniţiativă într-o 
explicaţie: 

— Nimic nu-i pur în ţara asta, nici hașișul, nici heroina, 
nici măcar praful de chilii - la care eu m-am întrebat ce 
luase în ziua aceea. Ăsta-i nectarul naturii, a mai zis el și 
mi-a fluturat bocceluţa făcută din steag prin faţa ochilor. 

Șarpele părea să fi adormit. Luna și steaua de pe steag 
încremeniseră în nemișcare, așa mototolite cum erau. 

— Unchiule, trebuie să mergi la un doctor, am zis eu, mi- 
am dus un deget la frunte și am desenat cu el un cerc. lar 
ai băut benzină. 

— Aia are un miros oribil și-ţi dă senzaţia că limba ta 
este o bucată de carne moartă. Dezgustător, a zis el și a 
scuipat cu scârbă. 

Și ăsta? Am întrebat eu, arătând spre legăturica din 
mâna lui. Arată mic, rău și iute. Ar putea să te și omoare. 

Unchiul a mimat un zâmbet, a pipăit legătura cu mâna, 


ca și cum ar fi căutat ceva - ceva ce apoi a înhăţat cu două 
degete. A scos cu blândeţe în afară capul frumos al micii 
bestii, pe care cu această ocazie am văzut-o și eu mai 
îndeaproape: avea ochii ca două smaralde miniaturale, 
gura deschisă, care dezvăluia un model în formă de tablă 
de șah, lucios, și cu limba bifurcată șfichiuia prin aer cu 
mici săgetări furioase. 

Până să-mi dau seama ce avea de gând, Unchiul 
Scrobeală și-a desfăcut nasturii de la cămașă, și-a dezgolit 
umărul și a adus capul șarpelui suficient de aproape, cât să 
se lase atacat. Limba i-a lins umărul. El și-a smucit mâna 
înapoi, și-a lăsat capul spre stânga încet, ca într-o reluare 
cu încetinitorul, și aproape că i-a căzut pe umăr, i s-au 
închis ochii și un geamăt i-a scăpat pe gură. După aceea, i 
s-au deschis ochii la fel de încet. Erau plini de vioiciune, 
precum doi soldaţi care își încep supravegherea. Fruntea 
lui, în mod normal presărată cu o reţea de zbârcituri, era 
de-acum destinsă. Chiar și umbra părea să i se fi lungit, 
desfășurându-se pe întreaga lungime a platoului de 
adunare. 

A legat steagul într-un nod strâns, l-a îndesat în sacul de 
iută și, după ce și-a pus prizonierul la păstrare, m-a privit 
de parcă ar fi așteptat să-mi audă opinia în legătură cu 
prestaţia sa. 

— Te poate ucide, am zis eu, simţindu-mă și reușind să 
par protector. 

— Numai dacă ești lacom, a zis el, apoi, ca o explicaţie 
tardivă, a adăugat: Sau dacă-ţi injectezi. 

— Poftim? 

—E ca un medicament, dacă-l iei în stare pură. 
Amestecă-l cu metal și devine otravă. Poate că te simţi de 
parcă ai fi drogat o vreme, dar, până la urmă, te omoară. 
Încearcă următoarea chestie: pune o picătură pe vârful 
unui cuţit, freacă-l de pielea unui elefant, iar elefantul va 
cădea mort. Ar putea dansa la început, elefantul acela. Ar 
putea crede c-are aripi, bietul elefant. Apoi, elefantul ar 
putea să ajungă să-și târască picioarele. Dar, până la urmă, 


elefantul tot va cădea mort. 

Luna s-a ivit printr-un nor transparent și umbra 
Unchiului Scrobeală s-a micșorat până la propria-i 
lungime, de parcă fusese redusă la dimensiuni mai ușor de 
mânuit. 

— Cât mă costă o doză? Am întrebat eu, băgând mâna în 
buzunarul gol, pe deplin conștient că Unchiul Scrobeală nu 
cerea niciodată plată pentru ce furniza. 

— Drept cine mă iei, domnule? Ce sunt eu, furnizor de 
droguri? 

Revenise la mormăielile lui obișnuite. Lumina din ochii 
se stinsese deja. 

— Trebuie să mă ocup de niște lucruri legate de familie, 
m-am scuzat eu. = 

E sleit acum, a zis el și și-a lovit ușurel sacul de iută. [i 
mai trebuie o săptămână ca să producă aia ce vrei tu. 

Şapte zile mai târziu, am desfăcut maldărul de uniforme 
proaspăt scrobite pe care mi le lăsase pe pat Unchiul 
Scrobeală și dintre ele s-a rostogolit pe pat o fiolă de 
mărimea unui deget, care avea în ea câteva picături dintr- 
un lichid de culoarea chihlimbarului. 

Mi se oferă ceai, probabil drept recompensă pentru 
completarea primului test cu două minute mai devreme 
decât cele douăzeci și cinci de minute alocate. Urăsc 
ceaiul, dar siropul fierbinte îmi încinge gâtlejul și, pentru o 
clipă, mirosul care mi se instalase în cerul gurii este 
alungat. 

Al doilea test nu are întrebări, doar imagini. Și nu 
imagini propriu-zise, ci niște versiuni abstracte ale unor 
obiecte reale, născocite de un ticălos nebun, la care nu 
poţi spune dacă e vorba de o amibă sau de o hartă a 
instalaţiilor strategice de apărare ale Indiei. 

Ai grijă, îmi spun. Imi lungesc sorbitul ceaiului din 
ceașcă. Aici se pot diferenţia cu adevărat nebunii de cei 
aflaţi la limita geniului, ca mine. 

Prima imagine aș putea să jur că reprezintă un cap de 
vulpe retezat. 


Lac. Eventual Triunghiul Bermudelor, zic eu. 

La fiecare trei luni, apare câte un articol în Reader's 
Digest despre avioane dispărute deasupra Triunghiului 
Bermudelor. Trebuie să fie răspunsul cel mai sănătos la 
minte. Văd că doctorul își notează răspunsurile mele; de 
fapt, scrie mult mai multe lucruri decât spun eu. 

În a doua imagine, un liliac gigantic atârnă cu capul în 
jos. 

— Papion. 

— Ce altceva îţi vine în minte? Întreabă el. 

— Un papion roz cu negru. Un papion foarte mare. 

Imi arată apoi două penisuri care se atacă unul pe 
celălalt. 

— Bocanci militari, zic eu. Bocanci militari în poziţie pe 
loc repaus. 

Un bărbat cocoșat în mijlocul unui nor în formă de 
ciupercă. 

— Un uragan. Poate un submarin în imersiune. 

Niște vrăjitoare însetate de sânge luptându-se. 

— Potcoavă de cal. 

O pereche de purcei de lapte holbându-se la mine. 

— Yodal în oglindă. 

Ultima imagine este atât de elocventă, încât nici n-ar fi 
putut s-o facă mai clară autorul acestor imagini scârboase: 
o pereche de testicule amplasate pe un bloc de gheaţă roz. 

— Mango, zic eu. Sau vreun alt fruct. Poate pe gheaţă. 

Stau și mă holbez în ceașca de ceai golită, în timp ce 
doctorul consemnează febril în agenda sa ultimele 
observaţii făcute de mine. 

Se grăbeşte, cu siguranţă. Își aruncă desenele, hârtiile și 
creionul în geantă, îmi urează noroc „Mult noroc, tinere” - 
și deja este la ușă, potrivindu-și bereta; încă o emblemă a 
Corpului Medical, încă o pereche de șerpi cu limbile 
scoase afară. 

— Domnule maior, întreb eu, de ce v-au trimis...? 

— Să nu uiţi, tinere, deviza noastră: „Faci sau mori. Nu 
întrebi niciodată...” 


— Domnule maior, deviza Corpului Medical este: 
„Servește umanitatea fără să...” 

— Uite ce e, tinere, trebuie să prind zborul spre 
Islamabad. Vor să primească rezultatele imediat. Probabil 
că vor să descopere dacă știi ce-ai făcut. Dumneata știi? 

— N-am făcut nimic. 

Personaj din seria de filme Războiul stelelor, în regia lui 
George Lucas. 

Răspunsul ăsta nu-și are locul în acest chestionar, așa 
încât zău că nu-l pot consemna în evaluare. Spune-i lui asta 
- şi-mi face semn cu mâna către soldatul care m-a adus aici 
din hazna și care dintr-odată și-a făcut apariţia în cadrul 
ușii. Adaugă: Mult noroc. Se pare că provii dintr-o familie 
bună. 

Soldatul nu mă mai leagă la ochi. Mă conduce într-o 
încăpere care face tot posibilul să semene cu o cameră de 
tortură. Un scaun de frizer cu niște curele de cauciuc 
atașate de mânere este conectat la o serie de mecanisme 
electrice care par făcute de amatori. Un întreg sortiment 
de bastoane, biciuști de piele și cosoare sunt aranjate pe o 
masă, împreună cu un borcan de sticlă cu praf de chilii. 
Niște funii de nailon atamă de un cârlig de pe perete și o 
pereche de anvelope vechi sunt prinse de tavan cu lanţuri 
de metal, probabil ca să fie spânzurați prizonierii cu capul 
în jos. Singurul element nou este un fier de călcat Philips, 
de culoare albă, nebăgat în priză. Mă și mir: o cameră de 
tortură care se dedublează și se face spălătorie. Totul pare 
decorativ, cam ca scena unui teatru abandonat. Dar apoi 
privesc în sus, către tavan, văd stropi de sânge uscat și, 
privind iar în jur, îmi dau seama că toate drăcăriile alea 
chiar sunt funcţionale. Ce nu reușesc să înţeleg este cum 
naiba de-au împroșcat cu sângele cuiva pe tavan, dar iată 
că sunt pe cale să înţeleg și asta: 

— Domnule, vă rog să vă scoateţi uniforma, zice soldatul 
respectuos. _ 

— De ce? Intreb eu, căutând să mai salvez câte ceva din 
demnitatea de ofițer. 


— Vreau să mă asigur că nu sunt semne pe corpul 
dumneavoastră. 

Îmi scot încet cămașa. Mi-o ia și o agaţă de un cârlig, îmi 
pune deoparte bocancii. Îmi împăturește pantalonii cu 
grijă. Eu uru întind mâinile în părţi, invitându-l să 
procedeze la ceea ce știe că trebuie să facă. Imi face semn 
spre chiloţi. Mă supun. 

Îmi dă ocol. Eu stau drept ca lumânarea, cu mâinile 
încrucișate la spate, fără să mă fâţăi, fără să mă scarpin. 
Dacă tot vrea să mă vadă gol, măcar să nu-i dau satisfacția 
de a privi un fătălău sfios. 

Aștept să-și înceapă interogatoriul, dar el nu pare să 
aibă vreo întrebare de pus. 

— Domnule, vă rog staţi într-un colţ și să nu vă atingeţi 
de nimic - și, înainte să părăsească încăperea, bagă fierul 
de călcat într-o priză. 

Chiar și torționarii profesioniști trebuie să se mai abţină 
câteodată, îmi spun eu. Sau poate că aici se practică un 
sistem oarecare de tortură de sine: stai și te holbezi la 
toate aceste instrumente și îți imaginezi cum le-ar face față 
diferitele părți ale corpului tău. Încerc să nu mă gândesc la 
lumina chihlimbarie a fierului de călcat. Doar maiorul 
Kiyani a zis: fără semne. 

Soldatul se întoarce cu dosarul galben-verde și cu un 
interes proaspăt în privinţa familiei mele. 

— Sunteţi rudă cu răposatul colonel Shigri? 

Inspir adânc și dau din cap că da. 

— Am fost la înmormântarea lui. Probabil că nu vă 
amintiți de mine - la care eu îi cercetez atent faţa, căutând 
vreun indiciu asupra intenţiilor pe care le are. Zice: Sper 
să mă iertaţi, domnule. Eu îmi fac datoria și nimic altceva, 
încuviințez iarăși din cap, de parcă l-am și iertat deja. Pare 
genul de om care vrea să ajute, dar nu vrea să fie înţeles 
greșit. Cred că știți că el a construit locul acesta. În două 
săptămâni. Eu am supravegheat construcția. 

— Credeam că mogulii au construit locul ăsta. 

O cameră de tortură nu este locul potrivit pentru a 


discuta realizările strămoșilor tăi. 

— Nu, domnule, această adăugire, birourile, cazarma și 
toată treaba asta din subteran. El a ordonat construcţia. 

Bună treabă, tăticule. 

Dosarul din mâna soldatului este marcat cu însemnarea 
„Confidenţial” și cu numărul meu din forțele aeriene. Mă 
întreb ce se spune acolo despre mine. Dar despre Obaid? 
Despre noi? 

El a ordonat și astea? Avea obiceiul să...? - și fac un gest 
din mână în care cuprind scaunul de frizer și lanţurile care 
atârnă din tavan. 

— Colonelul își făcea datoria și nimic altceva, zice el, 
apoi închide dosarul și-l strânge la piept sub braţele 
încrucișate. 

Ştiam că tata se ocupa cu logistica războiului de gherilă 
din Afganistan în numele generalului Zia. Ştiam că era 
ofițerul de legătură dintre americani, care finanțau 
războiul, și Serviciul Intern de Informaţii, care distribuia 
fondurile respective către mujahedini. Dar mie nu mi-a 
spus niciodată că datoria lui presupunea și construirea și 
administrarea acestui gen de instalaţii. 

— Toţi ne facem datoria, zic eu în șoaptă și mă reped 
spre masa de lângă scaunul de frizer, de unde apuc un 
cosor și mi-l pun la gât. Metalul e rece, dar nu pare prea 
tăios. Nu mișca. Dacă te mişti, o să descoperi o mulțime de 
semne pe corpul meu - la care el își desface braţele, 
neștiind încă sigur ce vreau de la el. Dă-mi dosarul ăla. 

Ţine strâns dosarul cu o mână și braţul celălalt și-l 
întinde spre mine. 

— Domnule, nu fiţi caraghios. 

— Cinci minute. N-o să știe nimeni. 

Amenințarea din vocea mea este contrazisă de 
asigurarea implicită. 

Înaintează către mine, șovăind și ţinând dosarul de 
partea lui. Probabil că n-a mai fost șantajat de prizonieri în 
pielea goală. 

— Măcar atât poţi să faci și dumneata după tot ce-a 


făcut tatăl meu pentru dumneata, îl grăbesc eu. 

Habar n-am ce-ar fi putut face tatăl meu pentru el. Dar 
el mi-a spus că a participat la înmormântare. 

— Cinci minute, zice el și se uită spre ușă, scarpinându- 
și cicatricea în formă de semilună de pe obraz, care dintr- 
odată s-a făcut roșie. 

Eu încuviinţez energic din cap și întind o mână spre el, 
oferindu-i cosorul drept semn al intenţiilor mele pașnice. 

Mi-l ia cu o mână şi-mi dă dosarul cu cealaltă, care îi 
tremură. 

„Raport preliminar întocmit de maiorul Kiyani...” 

Trec peste pagina de titlu. Primul document este propria 
mea declaraţie. Întorc pagina și-mi cade ceva pe jos. Mă 
aplec și ridic o fotografie polaroid, cam neclară: o elice 
deformată, un acoperiș de carlingă distrus, o aripă smulsă 
din fuselaj. Toate sunt părţi ale unui MF17 prăbușit. 
Fotografia poartă și o dată în partea de jos: este ziua în 
care Obaid a fost declarat absent nemotivat. Pentru o 
clipă, mi se înceţoșează ochii. Pun fotografia înapoi în 
dosar. Alt formular, altă declaraţie cu semnătura lui 
Bannon: „Profilul subiectului: subofițer Shigri”. Cuvinte 
precum ofiter  strălu - cât, pierdere personală, 
comportament secretos îmi fulgeră prin faţa ochilor, după 
care aud pași apropiindu-se de încăpere. 

— Mai târziu, zice soldatul și-mi smulge dosarul din 
mâini. 

Apoi, până să-i anticipez eu mișcarea următoare, mă 
ridică de mijloc, îmi îndeasă capul într-una dintre anvelope 
și trage de un lanţ de metal. Mă trezesc atârnând la 
jumătatea distanţei dintre tavan și podea. 

Maiorul Kiyani vorbește cu o voce răgușită. Nu e 
mulțumit să mă vadă legănându-mă liniștit în aer, cu 
trunchiul proptit de cauciuc. 

— Am spus fără semne, zice el, pășind în cerc pe sub 
mine. Fumul de ţigară Dunhill urcă până la nările mele și-l 
inhalez lacom. N-am spus să puneţi de-o distracţie aici. 

Pe urmă, apucă fierul de călcat Philips și se apropie de 


capul meu, cu părul lui dat cu gel și cu sprâncenele 
stufoase la nivelul feţei mele. Apropie vârful fierului de 
sprânceana mea stângă. Ochii mei se închid cu de la sine 
putere, gata panicaţi. Simt mirosul de păr ars şi-mi trag 
înapoi capul. 

— Întreabă lumea de tine, Tarzan. Ai face bine să începi 
să vorbeşti, până nu i se risipește bunăvoința. Mi-ar lua 
mai puţin de un minut să scot adevărul de la tine cu fierul 
ăsta, dar după aia n-o să mai vrei niciodată să te dezbraci 
în fața nimănui. Și sunt convins că nici măcar tu n-o să te 
împaci cu gândul ăsta, zice el, apoi se întoarce spre un alt 
soldat, care l-a urmat în încăpere: Pune pe el niște haine și 
du-l în camera VIP-urilor. 


DOISPREZECE 


Ținând strâns, cu ambele mâini, ziarul făcut sul, Prima 
Doamnă a luat-o peste pajiștile din jurul Casei Armatei, 
nebăgându-l în seamă pe grădinarul de serviciu, care își 
înălțase capul dintr-o tufă de trandafiri și dusese la frunte 
mâna murdară, ca să-și prezinte omagiile. Când s-a 
apropiat de poarta principală de la Casa Armatei, gărzile 
de serviciu au ieșit afară din cabina lor, i-au deschis poarta 
și s-au pregătit s-o urmeze. Ea le-a făcut un semn cu ziarul, 
fără să ridice ochii din pământ, vrând să le spună să 
rămână la post. Gărzile au salutat-o și s-au întors în cabina 
lor. Procedurile standard în caz de cod roșu în privinţa 
măsurilor de siguranţă, după care se ghidau acei militari, 
nu pomeneau nimic despre mișcările Primei Doamne. 

Nici nu-și mai amintea când trecuse de poartă ultima 
dată. Intotdeauna ieșea într-un miniconvoi format din doi 
motocicliști, propriul ei Mercedes-Benz negru, iar acela 
era urmat de un jeep decapotabil, plin de o grupă de 
comando înarmată. Drumul de sub picioarele ei arăta ca o 
pistă de aterizare abandonată, netedă și fără sfârșit. Nu 
observase niciodată copacii străvechi care străjuiau 
drumul. Cu trunchiurile lor albe, văruite, și cu crengile 
încărcate de rândunele somnolente, păreau fundalul unei 
povești cu fantome. Prima Doamnă a rămas surprinsă, 
văzând că n-a oprit-o nimeni la intrarea în Administraţia 
Bazei, alăturată Casei Armatei, unde soţul ei era ocupat s-o 
facă pe președintele. 

— Intră naibii în rând! I-a strigat o voce și s-a trezit la 
capătul unei lungi cozi de femei, fiecare de vârsta a doua 
sau a treia, fiecare acoperită cu câte o dupatta albă. 

Se vedea după feţele lor că erau sărace, dar că făcuseră 
efortul de a se găti cu ocazia respectivă. Tinutele lor 
shalwar gameez de bumbac erau îngrijite și călcate; unele 
își pudraseră gâturile și obrajii cu pudră de talc. Se 
vedeau, pe unghiile lor, oje de cel puţin două nuanţe de 


roșu. Prima Doamnă și-a văzut soţul la celălalt capăt al 
cozii: își arăta mereu dinţii, mustaţa lui părea să execute 
micul ei dans rezervat camerei de televiziune, cărarea de 
pe mijlocul părului dat cu ulei scânteia în soare. 

Generalul Zia le distribuia tuturor acelor femei niște 
plicuri albe și, când le întindea banii, le și bătea ușor pe 
capete, parcă n-ar fi fost niște femei sărmane care primeau 
câţiva bani în plus, atât de necesari, ci niște copii de școală 
aflaţi la o adunare de dimineaţă, cărora directorul școlii le 
împărțea premii de consolare. Prima Doamnă s-a gândit s-o 
ia înaintea cozii și să-și confrunte soțul în faţa echipei de la 
televiziune. S-a gândit să despăturească ziarul în faţa 
camerei și să ţină un mic discurs, în care să spună lumii 
întregi că Omul Credinței, Omul Adevărului, acest Prieten 
al Văduvelor nu era nimic altceva decât un jinduitor la 
tâte. 

A fost, însă, numai o fantezie de moment, pentru că și-a 
dat seama și ea nu doar că discursul ei nu avea să ajungă 
niciodată pe ecranele televizoarelor naţiunii, ci, mai 
degrabă, avea să stârnească niște zvonuri urâte la 
Islamabad, care s-ar fi împrăștiat în cele patru colţuri ale 
țării până la sfârșitul zilei, și anume că ea, Prima Doamnă, 
era o nebună geloasă pe sărmanele văduve pe care soţul ei 
încerca să le ajute. S-a gândit să desfacă ziarul și să le 
arate fotografia celorlalte femei de la coadă, însă și-a dat 
seama că ele ar fi crezut că exagerează. „Ce rău face 
președintele, dacă vorbește cu o femeie albă?” - ar fi 
întrebat ele. „Toţii președinții fac la fel”. 

S-a uitat la lungul șir de femei dinaintea ei, și-a tras 
dupatta jos peste frunte și a luat hotărârea să stea și ea la 
rând, răbdătoare, să înainteze cu câte un pas, pe măsură 
ce femeile de la coadă avansau spre binefăcătorul lor. 
Mâinile ei rulau în continuare ziarul într-un sul din ce în ce 
mai strâns. Femeia din faţă îi aruncase priviri suspicioase 
încă de când se așezase la coadă. Se uitase la inelul cu 
diamant al Primei Doamne, la cerceii de aur din urechi, la 
colierul de perle de la gât, și-i șuierase printre dinţi: 


— Ţi-a lăsat soţul toate bijuteriile astea sau a trebuit să-l 
omori ca să le obţii? 

Cum generalul Zia refuza să plece din Casa Armatei, 
chiar și pentru a-și îndeplini funcţiile de stat, din cauza 
codului roșu, Ministrul Informaţiei rămăsese fără idei prin 
care să-și păstreze Șeful și în interior, și în atenţia știrilor 
de televiziune. Când generalul Zia îi ordonase să bage la o 
oră de maximă audienţă ceva legat de Programul 
Prezidenţial de  Ajutorare a  Văduvelor, Ministrul 
Informaţiei se arătase iniţial ezitant. 

— Dar întotdeauna facem asta în timpul Ramadanului, 
domnule președinte, murmurase Ministrul Informaţiei pe 
un ton de scuză. 

Nu era sigur de unde ar fi putut face rost de atât de 
multe văduve în perioada respectivă a anului. 

— Este vreo lege în ţara asta, care să-mi interzică să-i 
ajut pe oamenii sărmani în luna iunie? Uriașe la el drept 
răspuns generalul Zia. S-a făcut vreun studiu de economie, 
care zice că văduvele noastre au nevoie de ajutor în timpul 
Ramadanului, dar nu și mâine dimineaţă? 

Ministrul Informaţiei își încrucișase mâinile în faţă și 
scuturase din cap entuziasmat: 

— Genială idee, domnule președinte. Ar fi o bună 
schimbare în prezentarea ştirilor. Oamenii și-au pierdut 
interesul față de toată vorbăria despre sovieticii care 
pleacă înapoi acasă și despre mujahedinii noștri afgani, 
care trag unii într-alţii. 

— Şi vezi ce faci ca să fie noi, bancnotele de o sută de 
rupii. Femeile alea bătrâne se dau în vânt după mirosul 
banilor noi. 

Îndată fusese transmis ordinul către Ministerul 
Asistenţei Sociale, să se facă rost de trei sute de văduve 
îmbrăcate corespunzător, ca de ceremonie. Casierii Băncii 
de Stat lucraseră peste program, ca să introducă bancnote 
noi, de câte o sută de rupii, în trei sute de plicuri albe. 
Fusese emis și un comunicat de presă, prin care se anunţa 
că președintele avea să le distribuie pomeni unor văduve 


merituoase. Ministrul Informaţiei elaborase și o notă 
adițională, care avea să le fie trimisă editorilor de ziare 
după ceremonie și în care se spunea că președintele se 
amestecase printre văduve, iar curajul lor îi umpluse ochii 
de lacrimi. 

Dimineaţa, un convoi de autobuze depusese două sute 
patruzeci și trei de femei la corpul de gardă al Casei 
Armatei. Oficialii de la Departamentul de Probleme Sociale 
nu fuseseră în stare să adune, în ciuda eforturilor depuse, 
numărul cerut de văduve autentice și merituoase, drept 
care, în ultimul moment, băgaseră la grămadă câteva 
dintre femeile din personalul departamentului, plus niște 
cunoștințe și rude. 

Un maior de serviciu intrase în panică și-l chemase pe 
generalul de brigadă TM, spunându-i că veniseră sute de 
femei care așteptau să intre în Administraţia Bazei. Nu 
avea resurse umane ca să le percheziţioneze corporal, 
având în vedere că nu existau femei-poliţist în serviciul 
Casei Armatei și că, potrivit procedurilor operaţionale 
standard în caz de cod roșu, nu le putea permite să intre 
fără o percheziţie corporală adecvată. 

— Ţine-le acolo, îi spusese generalul de brigadă TM 
dintr-o răsuflare, întrerupându-și programul personal de 
exerciții de dimineaţă, de cinci sute de flotări. 

Apoi sărise direct în jeep, legându-și cu o singură mână 
catarama tocului de la pistol. 

Femeile rămăseseră în faţa porţii de la Casa Armatei. 
Unele dintre ele, care mai luaseră parte la ceremonii de 
felul acesta, proferau ameninţări către gărzile de serviciu, 
spunând că aveau de gând să i se plângă președintelui. 

— Suntem oaspetele lui, nu niște miloage la marginea 
drumului. El ne-a invitat aici. 

Soldaţii din gardă, care erau din ce în ce mai cuprinși de 
neliniște, răsuflaseră ușuraţi când generalul de brigadă 
TM sărise jos din jeep și le ordonase femeilor să se alinieze 
pe trei rânduri. 

Pentru TM, un asemenea conclav de femei era un 


coșmar din punctul de vedere al siguranţei, chiar dacă n-ar 
fi fost în funcţiune alerta de cod roșu. Toate acele ţinute 
largi shalwar gameez, toate acele dupatta care fluturau, 
gentile, bijuteriile care scoteau din minţi detectoarele de 
metale — și mai erau și nenorocitele de văluri burga| De 
unde să știi dacă nu cumva reușeau să bage vreun lansator 
de rachete sub umbrar? De unde să știi măcar dacă erau 
cu adevărat femei? Generalul de brigadă TM pusese 
imediat piciorul în prag în chestiunea femeilor cu burgas. 
Trimisese după Ministrul Informaţiei, care superviza 
echipa de la televiziune pe pajiștea din fața Administraţiei 
Bazei. 

— Ştiu că vălurile astea dau bine la televizor și știu că 
președintelui îi plac, dar ne aflăm în situaţie de cod roșu în 
privinţa siguranţei și nu pot să las înăuntru vreun ninja 
căruia nu-i văd faţa. 

Ministrul Informaţiei, întotdeauna rezonabil când avea 
de-a face cu bărbaţi în uniformă, subscrisese prompt și le 
ordonase femeilor cu burgas să se urce înapoi în autobuz 
și să plece. Protestele lor gălăgioase și propunerea venită 
din partea uneia dintre ele - sau a mai multora -, să-și 
scoată vălurile, fuseseră ignorate. Apoi, generalul de 
brigadă TM 

își întorsese atenţia spre femeile rămase, devenite 
ascultătoare, după ce văzuseră ce se întâmplase cu 
surorile lor. 

Nu părăsiţi rândurile, strigase el cât putuse de tare. 
Nimeni nu se apleacă să-i atingă președintelui picioarele. 
Nimeni nu încearcă să-l îmbrăţișeze. Dacă el își pune mâna 
pe capetele voastre, nu faceţi mișcări bruște. Cine nu se 
supune acestor instrucţiuni... - și generalul de brigadă TM 
pusese mâna pe tocul armei, dar apoi se răzgândise. I se 
păruse și lui oarecum excesiv să amenințe o întreagă 
mulțime de văduve cu pistolul...Dacă vreuna dintre voi 
încalcă aceste reguli, nu veţi mai fi niciodată invitate să vă 
întâlniți cu președintele. 

Generalul de brigadă TM realizase cât de inutilă era 


ameninţarea lui, când le văzuse pe văduve cum rupeau 
rândurile și începeau să discute între ele, ca studenţii care 
se reîntâlnesc după vacanţa de vară. Sărise în jeep și se 
îndreptase către cortul cel mare de pe pajiștea din faţa 
Administraţiei Bazei, de unde cei de la televiziune se 
pregăteau să filmeze ceremonia. Acolo, văzuse o femeie 
singură, cu un ziar în mână, mergând înspre văduvele pe 
care acum gărzile încercau să le adune pe un rând. Se 
gândise să întoarcă mașina și să afle de ce naiba femeia 
aceea nu stătea laolaltă cu celelalte văduve, dar apoi 
observase că generalul Zia stătea de vorbă deja cu 
Ministrul Informaţiei, așa că îi strigase: 

— Intră naibii în rând! După care se grăbise să ajungă la 
președinte. 

Generalul Zia simţea întotdeauna o furnicătură de 
sfinţenie în măduva coloanei vertebrale, când era 
înconjurat de oameni cu adevărat săraci și nevoiaşi. 
Întotdeauna era în stare să-i deosebească pe cei realmente 
disperaţi, de cei care erau doar lacomi. In cei unsprezece 
ani de când se afla la conducere, oferise contracte de 
multe milioane de dolari pentru niște drumuri despre care 
știa că aveau să fie luate pe sus la primul semn al 
musonului. Le aprobase împrumuturi de miliarde de rupii 
unor fabrici despre care știa că nu aveau să producă nimic. 
Făcea lucrurile acestea pentru că era vorba de raţiuni de 
stat și așa trebuia să facă. Nu simţea nicio plăcere. Dar 
acest ritual de a-i înmâna câte un plic, în care se aflau 
câteva sute de rupii, unei femei rămase fără un bărbat 
care să se îngrijească de ea îl făcea să se simtă exaltat. 
Recunoștința de pe feţele acestor femei era din inimă, 
binecuvântările cu care-l copleșeau erau sincere. 
Generalul Zia credea că Allah nu putea să nu le primească 
rugăciunile - era sigur că ajungeau imediat la destinatar. 

Un producător de televiziune cu mare atenţie la detalii 
s-a apropiat de Ministrul Informaţiei și i-a făcut semn spre 
cearșaful uriaș care servea drept fundal pentru ceremonie 
și pe care scria: Programul Prezidenţial de Ajutorare a 


Ferestrelor“. 

Ministrul Informaţiei știa din experienţă că o greșeală de 
ortografie i-ar fi putut strica ziua generalului Zia, dacă nu 
și cariera. Generalul făcea fotocopii după articolele din 
ziare, chiar și după cele care-l preamăreau, și le trimitea 
înapoi editorilor cu câte un bilet de mulţumire, iar erorile 
tipografice le încercuia cu roșu. Ministrul Informaţiei s-a 
plasat strategic în fața scrisului greșit și nu s-a mai clintit 
de acolo cât a durat ceremonia. Probabil că a fost prima și 
ultima dată când Ministrul Informaţiei nu a fost văzut, în 
montajul oficial făcut la televiziune, la locul său obișnuit și 
în starea sa de spirit obișnuită: întotdeauna stătea în 
spatele Șefului său, cu gâtul întins cât să poată fi văzut 
peste umerii generalului Zia și întotdeauna rânjind cu 
atâta fervoare, încât s-ar fi zis că supraviețuirea naţiunii 
depindea de buna lui dispoziţie. 

— Roagă-te pentru viitorul prosper al Pakistanului și 
pentru sănătatea mea, i-a spus generalul Zia unei văduve 
de 

șaptezeci și cinci de am, o uscătură de femeie care, ca o 
vrednică veterană a ceremoniilor de acest fel, era prima la 
rând. 

— Pakistanul e foarte prosper, a zis ea, fluturându-i 
plicul în faţă, după care l-a ciupit de obraji cu amândouă 
mâinile. Iar tu ești la fel de sănătos ca un bou tânăr. Allah 
să-ţi distrugă toţi dușmanii! 

Generalul Zia și-a arătat dinţii, în timp ce mustaţa lui 
executa o mică volută, apoi și-a dus mâna dreaptă la inimă 
și a bătut ușor cu palma stângă umărul bătrânei, 
spunându-i: 

— Sunt ceea ce sunt datorită rugăciunilor tale. 

Ocupat, în ultimele zile, cu alerta în privinţa siguranţei 
personale, declanșată de versetul din Iona, generalul Zia s- 


40 Joc de cuvinte intraductibil: în loc de President's Rehabilitation 
Pro- grammefor Widows (,„yăduve") este scris for Windows 
(„Ferestre"). 


a simţit împăcat pentru prima dată de nici nu mai știa 
când. A privit lungul șir de femei cu capetele acoperite, cu 
ochii plini de speranţă, și a realizat că ele erau îngerii lui 
salvatori, ultima sa linie de apărare. 

Generalul de brigadă TM stătea în afara cadrului și se 
zbârlea tot văzând cum femeile acelea îi nesocoteau 
instrucțiunile. Dar camera filma, iar TM știa măcar atâta 
lucru despre televiziune, că trebuia să stea în afara 
cadrului, să-și controleze furia și să se concentreze asupra 
celuilalt capăt al cozii, unde părea să fie în plină 
desfășurare o mică răzmeriţă. 

Majoritatea femeilor de la coadă știau de ce îi lua 
președintelui atât de mult să înmâneze câteva sute de 
rupii: avea chef de vorbă, le întreba pe toate femeile de 
sănătate, apoi, plin de răbdare, le asculta răspunsurile 
plictisitoare și le cerea să se roage pentru sănătatea lui. 
Intervalul de o oră și treizeci de minute rezervat 
ceremoniei mai avea puţin până să se încheie și mai mult 
de jumătate dintre femei încă mai așteptau să le vină 
rândul. Ministrul Informaţiei s-a gândit să se apropie de 
președinte și să-i ceară permisiunea să distribuie el 
plicurile rămase, dar și-a adus aminte de cuvântul 
ortografiat greșit, pe care-l acoperea, și a preferat să 
rămână pe loc. Generalul de brigadă TM s-a uitat la ceas, 
apoi s-a uitat la președintele care flecărea cu femeile și a 
decis că programul acestuia nu era problema lui. 

Prima Doamnă nu se bucura deloc de sprijinul pe care-l 
aștepta din partea celorlalte femei de la coadă, ca din 
partea unor surori întru suferinţă. 

— Femeile-astea begum, ca ea, ne fac reclamă proastă, i- 
a șoptit femeia din faţă femeii din faţa ei, având grijă i 
Prima Doamnă să audă. Uită-te cât aur poartă pe ea vaca 
asta! A zis ea, ridicând vocea. Probabil că soţul ei a murit 
încercând s-o ţină pe ea împodobită cu toate gătelile-alea. 

Prima Doamnă și-a tras dupatta și mai mult peste cap. 
Și-a strâns-o peste piept, într-o încercare tardivă de a-și 
ascunde colierul. 


Apoi și-a dat seama că ea, în ochii tuturor acelor femei, 
părea o escroacă, o femeie-begum bogată, care se prefăcea 
că era văduvă și venea să profite de pomana oficială. 

— Soţul meu nu e mort, a zis ea, ridicând vocea cât să se 
facă auzită de cel puţin zece femei din faţă, care s-au 
întors și s-au uitat la ea. Dar l-am părăsit. Și chiar așa, 
uite, luaţi voi astea, a mai zis ea, și-a scos cerceii, și-a 
desfăcut colierul și le-a îndesat în mâinile șovăitoare ale 
celor două femei aflate în faţa ei. 

Zvonul că o femeie din spate împărțea bijuterii de aur s- 
a răspândit de-a lungul cozii. 

Cu ochiul său drept, generalul Zia a observat că la 
capătul cozii se iscase o tulburare. Cu ochiul stâng, l-a 
căutat pe Ministrul Informaţiei. Voia să afle ce se întâmpla, 
dar ministrul stătea în faţa unei lozinci, de parcă ar fi păzit 
ultimul buncăr de pe o linie de front aflată sub atac. 

O femeie incredibil de tânără, abia trecută de douăzeci 
de ani, a refuzat plicul întins de generalul Zia, în schimb și- 
a scos dupatta de pe cap și a desfășurat-o în fața camerei 
de filmat. Pe ea scria: „Eliberaţi-o pe oarba Zainab”. 

Generalul Zia s-a dat cu un pas înapoi, generalul de 
brigadă TM a făcut câţiva pași înainte cu mâna dreaptă 
pregătită să scoată arma. Camerele de filmat au trecut 
rapid la un prim plan al femeii care urla. 

— Nu sunt văduvă, ţipa ea. Nu vreau banii tăi. Vreau s-o 
eliberezi imediat pe biata femeie oarbă. 

— Dar am înfiinţat școli speciale pentru orbi. Am 
constituit un fond special pentru oamenii cu handicapuri, a 
îngăimat generalul Zia. 

— Nu vreau de pomană de la tine. Vreau dreptate pentru 
Zainab, pentru oarba Zainab. Ce, e vina ei că nu-i poate 
recunoaște pe cei care au atacat-o? 

Generalul Zia a aruncat o privire peste umăr și, din 
sprânceana ochiului stâng, l-a întrebat pe Ministrul 
Informaţiei de unde dracului făcuse rost de o asemenea 
văduvă. Ministrul Informaţiei, însă, nu s-a mișcat de unde 
stătea; imaginându-se în prim-planul camerei de filmat, 


afișa un rânjet cu toată gura. A scuturat din cap și s-a 
gândit la un titlu pentru fotografia din ziarele de a doua zi: 
„Președintele și Ministrul Informaţiei într-un moment de 
relaxare”. 

Generalul de brigadă TM putea îngădui dezordinea la un 
capăt al cozii, dar acum erau femei care își vânturau 
braţele în toate direcţiile și care ţipau la ambele capete: 
cele de mai departe o blestemau pe ultima femeie din 
rând, iar aceasta, care era chiar în faţa lui, sfida protocolul 
prezidenţial. TM și-a scos pistolul și s-a apropiat de 
cameraman: 

— Oprește filmarea! 

— E bun materialul ăsta, rupt din viaţă, i-a spus 
cameramanul, cu ochiul în continuare lipit de aparat. 

Apoi a simţit ceva tare împungându-l în coaste și și-a 
închis camera. 

Generalul de brigadă TM a ordonat ca protestatara să 
fie scoasă din rând, iar ceremonia a continuat de unde 
fusese întreruptă, de astă dată fără camera de filmat. 
Generalul Zia făcea de-acum niște mișcări mecanice, abia 
dacă se mai uita la femei când ele făceau câte un pas 
înainte, ca să-și primească plicurile. Nu-l mai interesau 
nici binecuvântările lor. Dacă inamicii pătrunseseră chiar 
și printre îngerii lui salvatori, se gândea el, cum s-ar mai fi 
putut încrede în cineva? 

Când și ultima femeie de la coadă a făcut pasul înainte 
ca să-și primească plicul, generalul Zia se întorsese deja cu 
faţa către Ministrul Informaţiei. Voia să-i spună câteva 
cuvinte care să-l usture. I-a întins plicul femeii, fără să se 
uite la ea; femeia, în schimb, i-a luat mâna și i-a îndesat în 
palmă un mic inel metalic. El s-a întors cu fața spre ea 
numai atunci când a auzit zgomot de sticlă spartă. 

În faţa lui se afla propria soţie, care își lovea una de alta 
încheieturile mâinilor acoperite cu brățări de sticlă, ceva 
ce femeile făceau numai când aflau că le murise soţul. 

Mai târziu, ea avea să asculte, răbdătoare, cum 
generalul Zia dădea vina pe dușmanii săi din presă, cum 


pleda în favoarea interesului naţional și cum îi reamintea 
de cei treizeci și patru de ani de convieţuire. Avea să-i 
spună tot ce își imaginase deja Prima Doamnă că i-ar fi 
spus. Ea urma să se declare de acord să-și îndeplinească 
pe mai departe îndatoririle ceremoniale de soţie de 
președinte, să apară la ceremoniile de stat și să se 
întreţină cu alte prime doamne, dar numai cu condiţia ca el 
să nu mai intre niciodată în dormitorul ei. 

Deocamdată, însă, i-a spus un singur lucru, înainte să se 
întoarcă și să plece: 

— Poţi să treci și numele meu pe lista aia de văduve. 
Pentru mine, ești ca și mort. 


TREISPREZECE 


Soldatul care mă escortează înapoi din camera de 
tortură îmi dezleagă mâinile, nu se mai obosește să-mi 
scoată legătura de la ochi, îmi apasă gatul în jos cu o 
mână, își ridică bocancul până la bucile mele și mă 
îmbrâncește într-o încăpere. Aterizez cu faţa în jos și simt 
pe limbă nisip. Ușa care se izbește în spatele meu e mică. 
Observ cu un sentiment de ușurare că nu mai sunt în buda 
unde mi-am petrecut noaptea. Mă moșmondesc să-mi 
dezleg cârpa legată la ochi, dar nodul e prea strâns. O trag 
brusc în jos și o las așa, să-mi atârne în jurul gâtului 
precum zgarda câinelui unui sărman. Clipesc și iarăși 
clipesc din ochii, dar nu zăresc nimic. Mi-i deschid larg, 
mi-i strâng - nu văd nimic. Oare chiar am orbit complet? 
Stau nemișcat, mă tem să mișc din mâini și din picioare, 
mă tem că m-aș putea găsi într-un mormânt. Respir, iar 
aerul miroase ca o cuvertură care și-a petrecut noaptea 
afară, în timpul musonului, dar tot e mai bine decât 
duhoarea de azi-noapte. Așa, de probă, mișc mâna dreaptă, 
îmi întind braţul: nu ating nimic. Îmi întind braţul stâng: 
nimic altceva decât golul. Îmi întind braţele în faţă, în 
spate, fac o întoarcere de trei sute șaizeci de grade cu 
braţele întinse - nu vin în contact cu nimic. Îmi ţin mâna în 
față și încep să merg, numărându-mi pașii. După zece pași, 
mâna mea șterge un perete de cărămidă. Imi trec mâna 
peste cărămizile netede, subţiri, pe care le-au folosit 
mogulii când au construit acest fort. Concluzie: sunt încă 
la fortul Lahore. Sunt într-o parte a fortului care nu este o 
adăugire construită de armată. Mă mișc spre stânga. După 
doisprezece pași, mă ciocnesc de o altă mostră de zidărie 
mogulă. Ciocănesc în perete și, așa cum ar fi trebuit să mă 
aștept, nu se aude nimic altceva, decât zgomotul înfundat 
al  încheieturii degetului meu care lovește într-un 
monument istoric. 

Nu sunt într-un mormânt. Am destul spaţiu, pot să 


respir. Sunt într-o temniță de dimensiuni de lux. Ochii mei 
se obișnuiesc treptat cu întunericul, dar nu văd nimic. Ba 
chiar, întunericul devine din ce în ce mai întunecat. Este 
genul de întuneric străvechi, fabricat de imaginaţia sadică 
a mogulilor. Poate că și-au pierdut imperiul, nenorociţii, 
dar știau să construiască temnițe. Mă pun în genunchi și 
pornesc într-un tur al noii mele reședințe, pe care-l fac 
târâș. Nisipul este chiar nisip, iar sub el e podeaua, din 
plăci reci de piatră, care nu se mai sfârșesc. Oricine ar 
plănui să sape un tunel, ca să scape de aici, ar trebui să 
angajeze o companie de exploatare minieră. În acest 
monument al valorilor arhitecturale de secol șaisprezece, 
singura concesie făcută vremurilor moderne este o găleată 
de plastic, într-un colţ, peste care dau cu capul. Probabil 
că n-a mai fost folosită de mult timp, dar din ea emană un 
miros de stătut, care îmi spune verde în faţă că nu trebuie 
să mă aștept să fiu dus la toaletă. 

Stau cu spatele rezemat de perete și-mi închid ochii, 
sperând ca întunericul să devină mai puţin întunecat, așa 
cum se întâmplă la cinematograf. li deschid din nou. Dar 
aici nu e ca la cinematograf. Nu pot nici măcar să disting 
vreo umbră imaginară. 

Trec minute, ore. Cum aș putea face ca să știu de cât 
timp sunt aici? Dacă stau nemișcat, o să-mi pierd vederea 
sau chiar părți din creier și probabil că mi se vor anchiloza 
membrele. Sar în sus, cuprins de panică. În picioare, 
domnule Shigri, și pune-te la treabă. Imi ordon de unul 
singur să alerg. Alerg pe loc o vreme, ca să-mi fac 
încălzirea. Imi ţin gura închisă și mă concentrez asupra 
respiratului pe nas. 

Nu-i o alegere bună, ca exerciţiu, pentru că inspir 
nisipul de pe jos, pe care tot eu l-am săltat în aer. Mă 
opresc. Îmi duc mâinile la ceafă, mă ridic pe vârfuri și 
încep să execut frenetic genuflexiuni. După ce fac cinci 
sute, fără pauză, sar în sus și aterizez cu mâinile pe nisip și 
cu trupul paralel cu podeaua. Fac o sută de flotări; un strat 
subţire de transpiraţie îmi acoperă trupul și o strălucire 


interioară îmi aduce un zâmbet pe faţă. Apoi, rezemat cu 
spatele de perete, mă gândesc că Obaid ar putea, probabil, 
să scrie un articol despre toate acestea, să-l trimită la 
Reader's Digest și să-și împlinească visul de a primi o sută 
de dolari prin poștă pentru „Gimnastică aerobică pentru 
prizonierii solitari”. 

Scurta carieră de mânuitor de sabie mi-am început-o 
exersând pe un cearșaf de pat. Am atârnat cearșaful peste 
draperia din dormitor și am desenat un cerc aproximativ la 
înălțimea la care s-ar fi cuvenit să se afle mutra țintei 
mele. M-am așezat cu spatele la cearșaf și am încercat să-l 
străpung din toate unghiurile posibile: peste umăr, cu 
mâna stângă sau lovindu-l din întoarcere. După o oră, 
cearșaful era făcut zdrenţe, iar cercul - mai mult sau mai 
puţin intact, râzându-și de măiestria mea de spadasin. 

A doua zi, când Obaid se pregătea să iasă, fiindcă era 
sfârșit de săptămână, eu am pretins că aveam febră. Obaid 
a venit lângă patul meu, și-a pus mâna pe fruntea mea și a 
dat din cap cu o îngrijorare prefăcută: 

— Probabil că e doar o durere de cap, a zis el, arborând 
o mutră dezamăgită de perspectiva de a vedea Tunurile 
din Navarone“! fără mine. 

— Eu nu sunt un băiat de oraș ca tine. Sunt de la munte, 
unde numai femeile au dureri de cap, i-am replicat eu, 
iritat de propria mea minciună. 

Obaid a rămas nedumerit: 

— Ce știi tu despre femei? M-a luat el peste picior, în 
timp ce-și stropea încheieturile mâinilor cu un jet generos 
de Poison. Tu nu ţii minte nici măcar cum arăta maică-ta — 
dar eu mi-am tras cearșaful de la pătură peste cap și am 
început să mă detașez, puţin câte puţin. 

De îndată ce a plecat, am încuiat ușa camerei și m-am 


41 Film de război din 1961, în regia lui J. Lee Thompson, avându-i 
în rolurile principale pe Gregory Peck și Anthony Quinn, despre 
un grup de comando aliat, care se infiltrează pe o insulă 
grecească din Marea Egee, pentru a distruge o baterie de tunuri 
germane de mare calibru. 


echipat în uniformă; bocanci, caschetă, centura sabiei, 
teacă - tot ce trebuia. De acum înainte, orice repetiție avea 
să fie o repetiție cu costumaţie completă. N-avea niciun 
rost să fac lucrurile pe jumătate; simularea n-avea niciun 
sens dacă nu se desfășura în circumstanţele exacte. Am 
scos un prosop alb. În locul cercului, de astă dată am 
desenat cu un creion o formă ovală, apoi două cerculeţe în 
chip de ochi și un șapte inversat care voia să fie nasul. Mi- 
am făcut și o plăcere suplimentară, desenându-i și o 
mustață ca o mătură. Mi-am atârnat apoi creaţia peste 
draperie, am dus mâna dreaptă la mânerul sabiei și am 
făcut cinci pași înapoi. Am luat poziţia de drepţi, cu ochii 
aţintiţi la chipul mustăcios de pe prosop. Am scos sabia și 
am întins-o către ţintă. Vârful a fluturat prin aer la câţiva 
centimetri distanţă de prosop. 

Cinci paşi este distanța  regulamentară dintre 
comandantul  parăzii și oaspetele de onoare care 
inspectează parada - este ceva ce nimeni nu poate 
schimba. Am încercat să arunc sabia. Vârful a străpuns 
bărbia, ce-i drept, dar despre aruncat sabia nici nu poate fi 
vorba. Nu poti face așa ceva cu o ţintă vie, pentru că, dacă 
ratezi, rămâi ca prostul, cu mâinile goale. Nu-i vorbă, că 
nici nu-mi permiteam să ratez și nici nu mi s-ar fi oferit o 
șansă de genul cel-maibun-din-trei-încercări. 

Ştiam care era problema - nu distanţa, nici faptul că 
ţinta mea urma să fie în mișcare. Problema era, de fapt, 
relaţia dintre mâna mea care mânuia sabia și sabia însăși. 
Erau două entităţi diferite. Prin exerciţiu, îmi puteam 
îmbunătăţi coordonarea dintre mână și ochi, le puteam 
face să lucreze mai bine împreună, dar, din păcate, nu era 
suficient. Braţul și sabia trebuia să devină una. Mușchii din 
tendoanele mele trebuia să se unifice cu moleculele care 
alcătuiau sabia. Trebuia s-o mânuiesc de parcă ar fi fost o 
extensie a brațului meu. Așa cum zisese Bannon de atâtea 
și atâtea ori în ședințele noastre de aruncat cuțite, trebuia 
să mai lucrez la ceea ce se numește sentiment de fer. 

Era timpul să caut înlăuntrul meu sentimentul oţelului. 


Mi-am scos centura sabiei, m-am întins pe pat, cu 
încălţările în picioare, și m-am tot uitat la cele două 
cerculeţe de pe prosop, încercând Detașarea Totală, un 
exerciţiu inventat chiar de mine. Este un exerciţiu lent și 
puţini au forța mentală necesară pentru a-l practica, 
fiindcă presupune să-ţi abandonezi complet propriile 
gânduri și să-ți controlezi în permanenţă mușchii. Eu am 
fost capabil să-l practic în timpul acelei vacanțe în care 
colonelul Shigri și-a căutat iertarea păcatelor aplecat peste 
Coran în timpul zilei, urzindu-și apoi următoarea 
incursiune în Afganistan, aplecat peste whisky în timpul 
serilor. Am avut o mulţime de timp la dispoziţie. 

Din creștetul capului, Detașarea Totală își croiește drum 
spre degetele de la picioare. Îmi încordez, îmi ţin așa, îmi 
destind mușchii nod cu nod; restul corpului nu e conștient; 
atât anticiparea, cât și năzuinţa sunt contraproductive. 

Nu se află în mușchi. Sentimentul oţelului se află cu 
totul în minte. Ar trebui ca sabia să simtă ce vrei prin 
vârfurile degetelor. 

La întoarcere, Obaid a fost surprins când m-a găsit în 
uniformă. Nu l-am lăsat să-mi povestească Tunurile din 

Navarone, ci am scos un petic de ochi din piele neagră, 
pe care-l tăiasem dintr-un bocanc mai vechi de instrucție al 
meu și i-am cerut să și-l pună peste ochi. Pentru o dată, nu 
mi-a pus nicio întrebare, nici nu m-a luat cu vreo glumă de 
genul „iar o face pe grozavul Shigri”. N-a scos o vorbă 
când m-a văzut trăgând toate draperiile și stingând 
luminile una câte una. 

Ceva tot a zis când a auzit zgomotul făcut de catarama 
de la centura sabiei mele: 

— Sper că știi ce faci. 

Am aprins veioza, am scos o sticlă cu cremă de ghete de 
culoare albă și mi-am înmuiat vârful sabiei în ea. Obaid se 
uita în continuare la mine, de parcă mi-ar fi crescut coame 
chiar atunci și chiar acolo, în faţa lui, dar a avut bunul-simţ 
să nu zică nimic. 

— OK, Micuţule O. Poţi să te mişti cum vrei, dar, dacă 


vrei să-ți mai foloseşti amândoi ochii, stai cât de nemișcat 
poţi tu. Şi da, știu ce fac. Păstrează-ţi discursul moralizator 
pentru mai târziu. 

Am stins veioza. M-am apropiat de Obaid și m-am oprit 
foarte aproape de el - îi simțeam respiraţia mirosind a 
nucșoară. Asta înţelegea el printr-o bună igienă orală și 
avea întotdeauna câteva capsule verzi în buzunar. Am 
făcut cinci pași înapoi: unu, doi, trei, patru, cinci. Mi-am 
pus mâna dreaptă pe mânerul sabiei, cu mâna stângă am 
ţinut teaca verticală și nemișcată. Pe întuneric, în lama 
sabiei s-a reflectat o rază de lumină a lunii, filtrată printr-o 
fisură din draperie, și, pentru o clipă, a strălucit. Așa s-ar 
întâmpla și în ziua respectivă, dacă s-ar nimeri să nu fie 
nori, m-am gândit eu. Dar ce gândeam nu conta. Din 
mintea mea, comanda se transmisese de una singură spre 
tendoanele antebraţului, iar moleculele din metalul sabiei 
prinseseră viață și voinţa mea s-a făcut una cu vârful 
sabiei, care a găsit mijlocul peticului de piele. Mi-am băgat 

sabia înapoi în teacă și i-am cerut lui Obaid să aprindă 
lumina. Când s-a întors, după ce a aprins lumina, am văzut 
o mică pată albă în mijlocul peticului negru de pe ochiul lui 
drept. De satisfacţie, mușchii umerilor mi s-au relaxat. 
Obaid a venit către mine și s-a oprit în faţa mea, și-a luat 
peticul de pe ochi și a scos limba, oferindu-mi capsula de 
nucșoară pe jumătate mestecată - era ca o muscă verde pe 
vârful roșu, catifelat, al limbii lui. Am luat-o și mi-am pus-o 
tot pe limbă, savurându-i mirosul dulce. Semințele amare 
le mâncase el deja. 

A făcut apoi un pas înainte și și-a pus amândouă mâinile 
pe umerii mei. Eu m-am băţoșit. El și-a lipit buzele de 
urechea mea și a zis: 

— Cum poţi fi atât de sigur? 

— E ceva ce am în sânge, i-am spus eu, scoțând o 
batistuță albă din buzunar, cu care am curăţat vârful 
sabiei. Dacă ţi-ai fi găsit și tu tatăl atârnând de ventilatorul 
din plafon, ai ști cum pot fi atât de sigur. 

— Ştim pe cineva care poate să afle, a zis el, cu bărbia 


pe umărul meu. 

Îi simţeam căldura obrazului. 

— N-am încredere în el. Și, în plus, ce să-i spun? „L/ent 
Bannon, ai putea să-ţi foloseşti cunoștințele ca să se facă 
lumină în cazul tragicului deces al unui anume colonel 
Shigri, care poate c-a lucrat sau poate că n-a lucrat pentru 
CIA, care poate că s-a sinucis, poate că nu?” 

— Trebuie să începi de undeva. 

Eu mi-am șters vârful sabiei viguros, pentru ultima dată, 
și mi-am băgat-o înapoi în teacă, zicând: 

— Nu încep nimic. Eu caut un sfârșit aici. 

Obaid și-a lipit iarăși buzele de urechea mea și mi-a 
șoptit: 

— Câteodată, este un punct orb chiar sub nasul tău. 

Respirația lui cu miros de nucșoară mi-a vuit în ureche 
precum valurile unei mări dulci. 

Am aţipit, probabil, fiindcă, atunci când mă trezesc, sunt 
iar șocat că mă aflu în același întuneric, iar cineva 
încearcă să mă împingă de la ceafă cu ceea ce pare a fi o 
cărămidă. Prima mea reacţie: precis bezna îmi joacă feste 
și de aceea inventez o prezenţă imaginară. Inchid ochii din 
nou și-mi rezem capul de perete în același loc; iarăși simt 
că mi-l împinge o cărămidă. Mă întorc și-i urmăresc 
muchia cu degetele. Cărămida iese în afară cu un deget. 
Pe măsură ce-i pipăi muchiile, cu dorinţa disperată de a 
crede în miracole, cărămida se mișcă din nou. Este împinsă 
din partea cealaltă. Pun mâna pe ea și o împing ușor 
înapoi. De astă dată, este împinsă mai tare spre mine. De- 
acum, este pe jumătate ieșită afară din zid. O prind cu 
amândouă mâinile și o scot ușor-ușor, sperând să-mi văd 
celula inundată de lumină și de cântec de păsărele. Nu se 
întâmplă nimic. Este la fel de întunecat cum și-au dorit 
mogulii să fie. Îmi bag mâna în gaură și degetele mele 
ating o altă cărămidă. O împing și cealaltă cărămidă se 
mișcă și ea. O mai împing puţin și dispare. Și totuși, nici 
măcar o licărire de lumină. Simt că de cealaltă parte a 
peretelui cineva își ţine respiraţia, pe urmă expiră ușor. 


Aud un chicotit, foarte clar și de neconfundat - un chicotit 
dintr-un gâtlej de bărbat. 

Apoi, chicotitul se oprește și aud o șoaptă care trece 
prin gaura din perete - o șoaptă care pare firească, de 
parcă am fi doi curteni care ne plimbăm prin Curtea 
Oamenilor Simpli din fort, așteptând sosirea lui Akbar cel 
Mare”. 

— Te-am lovit? Mă întreabă o voce, de parcă ar vrea să 
știe ce temperatură este în celula mea. 

— Nu, zic eu și nu știu de ce sună atât de emfatic, mai 
ales că m-a lovit. Nu m-ai lovit deloc. Dar eu pe tine? 

Chicotitul revine. Vreun nebun pe care l-au băgat acolo 
și au uitat de el, îmi spun eu. 

— Ţine-ţi cărămida la îndemână. O pui înapoi când îţi 
spun eu. Poţi să le spui orice despre mine, dar nu și asta. 

— Cine ești? Întreb eu, fără să mă gândesc să-mi apropii 
fața de gaură. 

Ecoul vocii se reverberează în temniţă și dintr-odată 
întunericul prinde viaţă, devine un fel de pântec plin de 
posibilități. 

— Stai ușor, îmi șoptește celălalt pe un ton apăsat. 
Vorbește în gaură. 

— De ce ești aici? Cum te cheamă? Șoptesc eu, cu faţa 
băgată pe jumătate în gaură. 

— Nu-s chiar atât de prost să-ţi spun cum mă cheamă. 
Pe-aici colcăie de spioni. 

Aștept să-mi spună mai multe. Îmi schimb poziţia și-mi 
așez urechea în dreptul găurii. Aştept. Imi vorbește abia 
după o lungă pauză: 

— Dar pot să-ţi spun de ce sunt aici. 

Eu tac și aștept - nu știu ce aștept, să-mi citească din 
rechizitoriu? -, dar el rămâne la fel de tăcut. Poate că are 
nevoie de o încurajare din partea mea. 


42 Jalaluddin Muhammad Akbar (1542-1605), conducător al 
Imperiului Mogulilor care se întindea, la moartea sa, pe un milion 
de kilometri pătrați. 


— Ascult, îi spun. 

— Pentru asasinarea generalului Zia, zice el. 

Civili împuţiţi, îmi vine să-i urlu în faţă. Maiorul Kiyani a 
făcut intenţionat: m-a băgat într-un mormânt ca de regi și 
mi-a dat drept vecin un nebun de civil, creând și un canal 
de comunicare între noi. Probabil că asta înseamnă pentru 
el tortură la oamenii de familie bună. 

— Hai, nu zău? Exclam eu pe celebrul ton sarcastic 
marca Shigri. N-ai prea făcut treabă bună. Am vorbit cu el 
numai acum două zile și mi s-a părut foarte viu. 

Pentru un civil, îmi dă un răspuns pe măsură: 

— l-auzi, ești oaspetele lui personal. Ce-ai făcut, ca să 
meriți onoarea? 

— Sunt membru al forțelor armate. E o neînțelegere la 
mijloc. 

Se simte cât de impresionat este, pentru că rămâne 
tăcut vreme îndelungată. 

— Nu minţi, nu? Zice apoi, cât întrebând, cât mirându- 
se. 

— Sunt și acum în uniformă, zic eu, constatând faptul în 
sine, deși sună ca o încercare de a mă liniști pe mine 
însumi. 

— Pune-ţi mutra în faţa găurii, vreau să te văd. 

Imi bag faţa cât pot de mult în gaură și-i șoptesc incitat: 

— Ai un foc? - fiindcă, dacă are un foc, ar putea foarte 
bine să aibă și o ţigară. 

Rămân stupefiat când simt o flegmă care mă izbește 
peste ochi - atât de stupefiat, încât nici nu-i răspund cu 
aceeași monedă. Până să reacţionez eu și să-i spun: 

— Ce pizda mă-ctii... celălalt a și vârât cărămida înapoi în 
gaură, iar mie nu-mi rămâne decât să mă șterg la ochi și să 
mă simt ca un idiot, flegmat de unul pe care nu știu cum îl 
cheamă și pe care nu l-am văzut la faţă. 

Ce i-am spus, de nu i-a plăcut? Mă ridic înfuriat și încep 
să măsor încăperea cu pasul în sus și-n jos. Picioarele mele 
știu deja când să se oprească și când să se întoarcă. Încerc 
să-mi aduc aminte ultimele cuvinte pe care i le-am adresat. 


Tot ce i-am spus a fost că sunt și acum în uniformă. 
Credeam că persoanele civile iubesc uniformele noastre. 
Sunt cântece la radio, și filme la televizor, și ediţii speciale 
în care ziarele ne cinstesc uniforma. Sute de mii de 
doamne abia așteaptă să-și dea numărul de telefon cuiva 
îmbrăcat în uniformă. Vecinul meu civil probabil că suferă 
de o gelozie cu totul ieșită din comun. 

De unde dracului să știu eu cum sunt civilii sau ce 
gândesc ei? Tot ce știu despre ei am aflat de la televizor 
sau din ziare. La Televiziunea Naţională pakistaneză, îi văd 
în fiecare zi cum ne ridică în slăvi. La Academie, primim un 
singur ziar, Pakistan Times, care în fiecare zi, fără 
excepţie, prezintă cel puţin zece fotografii cu generalul Zia 
și singurii civili care apar în ele sunt cei care stau aliniaţi 
și așteaptă să-i prezinte omagiile. Nu se spune o vorbă 
despre nebunii care vor să te scuipe. 

Aud iarăși cărămida frecându-se de alte cărămizi. Aud și 
fluieratul slab de la celălalt capăt al găurii din zid. Mă 
gândesc să-mi pun și eu cărămida la loc în zid și să-mi 
transform singurătatea în solitudine, vorba lui Obaid. Dar 
vecinul meu are acum chef de vorbă. Îmi apropii urechea 
de gaură, având grijă ca nicio parte din faţa mea să nu 
poată fi luată drept ţintă. N 

— Nu vrei să-ți ceri iertare? Imi șoptește celălalt, 
luându-mă, evident, peste picior. 

— Pentru ce? Întreb eu la întâmplare, fără să-mi apropii 
faţa de gaură, fără să mă mai deranjez să-mi cobor vocea. 

— Șșșt! Ne omoară pe amândoi, zice el înfuriat. Voi, 
ăștia, m-aţi băgat aici. 

— Care noi, ăștia? 

— Ăștia în kaki. Militarii. 

— Dar eu fac parte din forţele aeriene, zic eu, încercând 
să creez o breșă în unitatea de nezdruncinat a forțelor 
armate ale națiunii. 

— Şi care-i diferenţa? Ce, voi, ăștia, aveţi aripi? Aveţi 
mai multe ouă? 

Decid să nu-i bag în seamă înţepăturile și să încerc să 


port o conversaţie normală cu el. Vreau să-i dau o șansă de 
a-mi dovedi că nu-i un simplu caz de civil cu minţile duse. 

— De cât timp ești aici? 

— De cu două zile înainte ca voi, ăștia, militarii, să-l 
spânzurați pe primul-ministru Bhutto. 

Ignor încercarea lui de a mă implica în crime pe care, 
bineînţeles, nu le-am comis. 

— Ce-ai făcut? 

— Ai auzit vreodată de Sindicatul Măturătorilor din 
Pakistan? 

Deduc din sentimentul de mândrie care se degajă din 
vocea lui că se așteaptă să fi auzit de sindicatul respectiv, 
dar eu habar n-am, pentru că nu mă interesează 
convingerile politice ale acestei profesii, presupunând că 
măturatul șanţurilor poate fi numit profesie. 

— Bineînţeles. Organizaţia care îi reprezintă pe oamenii 
de serviciu. 

— Ei bine, eu îi sunt secretar general, zice el, ca și cum 
prin asta s-ar explica totul, de la arhitectura mogulă a 
temniţei în care ne aflăm, până la ura iraţională care-l 
animă faţă de concetăţenii săi în uniformă. 

— Şi, ce-ai făcut? N-ai măturat șanțurile cum s-ar fi 
cuvenit? 

Imi ignoră și el gluma și zice pe un ton grav: 

— Am fost acuzat de complot în vederea uciderii 
generalului Zia. 

Ei, atunci suntem doi, îmi vine să-i spun, dar nu pot avea 
propriu-zis încredere în individul ăsta. 

Dacă e vreo cârtiţă plantată de maiorul Kiyani, ca să-mi 
câștige încrederea? Numai că oamenii maiorului Kiyani n- 
ar avea nici imaginaţia, nici tăria să joace rolul unui 
membru al sindicatului măturătorilor. 

— Adică ai complotat ca să-l omori? Cum aveai de gând 
să procedezi? 

— Comitetul nostru central i-a trimis o invitaţie 
generalului Zia, să inaugureze Săptămâna Curăţeniei 
Naţionale. Eu m-am opus invitării lui, fiindcă lovitura de 


stat pe care a condus-o a fost o piedică în calea luptei 
muncitorimii împotriva burgheziei naţionaliste. Totu-i la 
dosar. Poţi să-mi citeşti obiecțiile în procesul-verbal al 
ședinței. Agenţiile de spionaj ne-au infiltrat sindicatul cu 
oamenii lor, iar colegii noștri maoiști ne-au trădat și au 
format un comitet central paralel, care l-a invitat pe 
generalul Zia. Pe urmă, cei care se ocupă de siguranţa lui 
au găsit o bombă în șanțul de pe marginea drumului, pe 
care urma să-l măture generalul când ar fi venit să 
inaugureze Săptămâna Curăţeniei. Uite cum funcţionează 
mintea soldăţoilor noștri. Eu m-am opus invitării lui - nu 
voiam să-l văd că se apropie de șanțurile de pe străzile 
noastre - și cine a fost primul pe care l-au arestat? Tot eu. 

Și, deci, pana la urma, tu ai plantat bomba sau nu? 
Întreb eu. 

— Fiecare membru al Sindicatului Măturătorilor din 
Pakistan crede în lupta politică, zice el pompos, ca să 
închidă subiectul. 

Tăcerea se prelungește o vreme și, nu știu de ce, parcă e 
și mai întunecat. _ 

— Dar... de ce ar vrea cineva să-l omoare? Intreb eu. Mi 
se pare foarte popular. I-am văzut chipul pe camioane, pe 
autobuze... 

— Problema cu voi, ăștia, îmbrăcaţi în kaki este c-aţi 
început să credeţi propriile voastre prostii. 

Nu-i răspund. Îmi dau seama că este un dobitoc de civil, 
dar de un soi cu care nu m-am mai întâlnit până acum. 
Chicotește din nou și începe să-mi vorbească pe un ton 
nostalgic: 

— Ştii ce-au încercat cu sindicatul nostru, înainte să-i 
abordeze pe maoiști? 

— Nu, zic eu, care m-am plictisit să mă prefac a ști 
lucruri despre care nu am nici cea mai vagă idee. 

Au încercat să ni-l infiltreze cu mulahi, așa cum au 
procedat cu fiecare sindicat din această ţară. Au încercat 
chiar să deturneze Săptămâna Curăţeniei cu sloganul 
„Curăţenia este jumătate din credință” - și începe să râdă. 


— Şi ce-i cu asta? Zic eu, care chiar nu mă prind de 
poantă, de vreme ce sloganul respectiv e scris pe jumătate 
din toaletele publice din Pakistan și nu-i vorba că i-ar păsa 
cuiva, dar nici măcar nu-l găsește nimeni amuzant. 

— Păi, toți măturătorii sunt ori hinduși, ori creștini. Şi 
voi, ăștia, îmbrăcaţi în kaki aţi crezut că vă puteţi trimite 
mulabhii să ne distrugeţi nouă sindicatul. 

Ce imagine! - o mulțime de bărboși încercând să se 
infiltreze în rândurile comunităţii măturătorilor naţionali. 
Ce-i drept, n-a fost o idee foarte strălucită. 

— Dar să-ţi spun ceva ce n-aş spune în public, zice el pe 
un ton de șoaptă joasă, dar intensă. Maoiștii probabil că 
sunt mai răi decât mulabhii. 

— Uite ce este: am înţeles că ești secretar general și-așa 
mai departe, dar tu crezi cu adevărat că Zia și generalii lui 
stau și-și pun problema cum să zdrobească puterea 
oamenilor de serviciu? Sunt sigur că ești mult prea 
inteligent ca să crezi așa ceva. 

Poate că tonul meu condescendent îl face să tacă mai 
întâi și apoi să izbucnească furios: 

— Şi tu faci parte din categoria burghezilor reacţionari, 
care n-au înţeles niciodată dialectica istoriei noastre. Am 
fost la un pas de a răsturna guvernul, zice el, iar mie îmi 
pare rău că nu-l văd. Dintr-odată, îmi suna ca un batran 
irascibil, plin de idei pe care nu le înţeleg. Am declanșat o 
grevă, zice. ii minte greva din 1979 a Sindicatului 
Măturătorilor din Pakistan? Bineînţeles că n-ai de unde să 
știi, dar măturătorii din cantonamentele voastre n-au voie 
să se înscrie în sindicat. După trei zile, mormanele de 
gunoi erau cât munţii de înalte, și toate șanțurile de pe 
toate străzile erau înfundate, și fraţii tăi burghezi civili s- 
au văzut nevoiţi să-și care singuri gunoiul la gropile de 
gunoi. 

Dau să-l întrerup și să-l întreb cu ce era diferită situaţia 
de atunci față de momentele când măturătorii nu sunt în 
grevă, dar aud un zgomot ca de zgârietură în ușa temniţei 
mele. 


Rămân uimit și eu de viteza și precizia cu care pun 
cărămida la locul ei în zid. Sunt gata să părăsesc văgăuna 
asta cufundată în beznă. Cu siguranţă că joculeţul 
maiorului Kiyani a luat sfârșit. O fi el animalul de companie 
al generalului Akhtar, dar nu se poate să aibă lesa chiar 
atât de lungă. Abia aștept să mă spăl pe dinţi, să-mi pun o 
uniformă curată și, înainte de toate, să simt razele soarelui 
cum îmi străpung ochii. 

Singura lumină pe care o văd este ca o gură de tunel 
strălucitoare, care mă orbește pe moment, când ușa se 
deschide doar pe jumătate. Singurul lucru pe care-l văd 
este o mână care depune înăuntru o tavă de inox. Până să 
apuc eu să mă ridic, să-l salut pe cel din spatele ușii, să 
primesc sau să trimit un mesaj, să-i smulg arma și să-l iau 
ostatic sau, pur și simplu, să mă milogesc la el să-mi dea o 
țigară, ușa se închide la loc, iar încăperea se cufundă 
înapoi în beznă. Atâta doar, că se umple de mirosul unei 
mâncări gătite fierbinţi. 

Tu vrei libertate, ei îţi dau pui la tavă. 


PAISPREZECE 


Generalul Zia ul-Haq a scos fotocopia unui articol din 
New York Times din teancul său de ziare de dimineaţă și a 
oftat. Iarăşi femeia asta, oarba Zainab, cu o dupatta albă 
care îi acoperea capul și fruntea și cu o pereche de 
ochelari de soare ieftini, de plastic, peste ochi. Ştia că ea 
era încă dinainte să citească textul de sub fotografie, încă 
dinainte să vadă titlul: „Justiţie oarbă în ţara celor puri”. 

Dimineţile generalului au devenit insuportabile de când 
Prima Doamnă a încetat să-i mai servească micul-dejun. Cu 
ea la masă, putea măcar să-și manifeste frustrarea faţă de 
titlurile zilei, răstindu-se la ea. În ultima vreme, stând 
singur la masa de douăzeci și patru de persoane, arăta ca 
un bibliotecar din iad; lua câte un ziar, sublinia veștile 
rele, încercuia orice părticică bună, împungea cu degetul 
fotografiile liderilor opoziţiei și azvârlea cu ziarul înspre 
chelnerul de serviciu, care stătea ascuns într-un colţ și 
spera din tot sufletul ca măcar unele dintre știri să fie 
bune. 

Ce are presa occidentală, nu e zdravănă? Ce are, de este 
atât de obsedată de sex și de femei? Era a treia relatare 
din presa internaţională despre oarba Zainab. Un caz 
simplu de curvăsărie ilegală fusese transformat într-o 
chestiune internaţională. De ce oare? S-a întrebat 
generalul Zia. Poate pentru că era oarbă, s-a gândit el, 
pentru că altfel nu prea aveai de ce să te uiţi la ea. Numai 
americanii pot să dedice spaţiul de pe prima pagină unor 
oarbe care preacurvesc. Perverșii! 

Generalul Zia și-a amintit de reporterul de la New York 
Times, care îi luase un interviu: tot numai lapte și miere, 

cum nu mai întâlnise niciodată, în toată lumea 
musulmană, așa un conducător erudit. El îi vorbise timp de 
două ore, îi dăruise un covoraș persan și-l condusese până 
afară, pe verandă, la sfârșitul interviului. Și-a amintit că 
reporterul întrebase despre cazul femeii oarbe, iar el îi 


dăduse replica standard. 

— Problema se judecă. Tot așa este întrebat și 
Președintele Statelor Unite, despre un caz penal aflat pe 
rol la un tribunal american? 

S-a uitat din nou la fotografie. Nu-i venise niciodată să 
creadă că oarba Zainab chiar era oarbă. Orbilor nu li se 
publică fotografiile pe prima pagină a ziarelor americane. 
Şi-a potrivit mai bine pe nas ochelarii de citit, a reluat cu 
atenţie relatarea și a realizat că nu era chiar toată foarte 
rea. El însuși era descris ca fiind un „dictator zâmbitor”, 
„un bărbat cu maniere impecabile”, „un om care spune 
bancuri despre el însuși, „un om care vorbește deschis, 
fără nicio reţinere, într-o engleză fluentă, dar care a 
refuzat să discute cazul femeii oarbe". Optimismul i-a 
dispărut când a pus articolul acela deoparte și a găsit un 
alt fragment al paginii editoriale din același New York 
Times - un fragment de două paragrafe, intitulat la fel: 
„Justiţie oarbă". Ştia că editorialele critice din ziarele 
americane constituiau indicii ale faptului că proprietarii 
acelor ziare voiau să te sape și că, probabil, făceau acest 
lucru la comanda guvernului de la Washington. A subliniat 
formule precum „primitiv", „dictator viclean”, „prietenul 
fundamentalist al guvernului nostru, care își conduce ţara 
într-un ritm ametitor înapoi în timp”. Cu fiecare cuvânt pe 
care-l sublinia, îi creștea tensiunea. Ochiul stâng i se 
contracta. S-a uitat la partea de sus a paginii editoriale și a 
subliniat numele Arthur Sulzberger. Apoi a pus mâna pe 
telefon și l-a sunat pe Ministrul Informaţiei, care îi 
aranjase interviul și-și salvase postul, în felul acesta, după 
tot acel fiasco lamentabil cu văduvele. 

— Ce fel de nume este Sulzberger? A întrebat generalul 
Zia, renunțând la introducerea sa obișnuită (cum te mai 
simţi, ce-ţi mai fac soţia și copiii?). 

Ministrul Informaţiei a rămas oarecum în ceaţă: 

— lertaţi-mi ignoranţța, domnule președinte, dar n-am 
auzit acest nume. 

— Te-am întrebat eu dacă-l cunoști pe omul ăsta? Nu te- 


am întrebat decât atât: ce fel de nume este: creștin, 
evreiese, hindus? 

— Nu sunt sigur, domnule președinte. Sună german. 

— Știu că unele ziare te numesc Ministrul 
Dezinformaţiei, dar nu e cazul să încerci să justifici un 
asemenea titlu. Află și anunţă-mă înainte de rugăciunea de 
seară - și i-a trântit telefonul. 

Primul loc spre care s-a îndreptat Ministrul Informaţiei a 
fost propriul său birou de monitorizare, unde se păstrau 
dosarele tuturor corespondențţilor, editorilor și directorilor 
de ziare. Nimeni de acolo nu auzise vreodată acel nume. L- 
a sunat apoi pe un reporter local care se legitimase de 
multe ori ca fiind de la New York Times; a reieșit că 
individul era doar corespondentul local al 
corespondentului regional al ziarului și nu auzise niciodată 
de Arthur Sulzberger. 

Fără tragere de inimă, ba chiar în silă, Ministrul 
Informaţiei s-a adresat cu aceeași cerere departamentului 
de informaţii externe din cadrul Serviciului Intern de 
Informaţii, știind că urma să i se dea raportul generalului 
Zia și că acesta urma să-l întrebe de ce mai avea nevoie 
ţara de un Ministru al Informaţiei, dacă tot agenţiilor de 
spionaj le revenea să-i facă lui toate treburile murdare. 

Când Serviciul Intern de Informaţii i-a răspuns politicos, 
pe la mijlocul după-amiezii, că nu avea nicio informaţie 
despre un anume Arthur Sulzberger, frustrarea lui s-a 
lăsat cu anularea permiselor de editare pentru două 
reviste locale de film. Apoi, însă, a avut o sclipire de geniu. 

New York Times, nu-i așa? era la New York. Și-a tras de 
unul singur o palmă peste frunte și l-a sunat pe atașatul de 
presă al Pakistanului de la New York, care nu i-a putut da 
un răspuns pe loc, dar l-a încredinţat că avea să afle în cel 
mult jumătate de oră, de vreme ce avea legături excelente 
cu redacţia de știri de la New York Times. Atașatul de 
presă l-a sunat mai departe pe un șofer de taxi pakistanez, 
un tip foarte prietenos, despre care știa că nu scăpa niciun 
cuvânt din niciun ziar și întotdeauna îl punea la curent cu 


orice relatare legată de Pakistan. 

— Sulzberger! A răcnit șoferul de taxi în telefonul său 
din mașină, trecând pe roșu la un semafor din Manhattan. 
Sulzberger, sigur că da... Evreul ăla. 

Informaţia a călătorit apoi în sens invers, din taxi spre 
consulatul pakistanez de la New York și de acolo spre 
Ministerul Informației de la Islamabad, pe un 
teleimprimator securizat, așa încât, cu cinci minute înainte 
să expire termenul-limită, Ministrul Informaţiei a primit o 
notă cu ștampila „Clasificat”. 

Proprietarul ziarului New York Times era evreu. 

Generalul Zia a primit informaţia cu un sentiment de 
ușurare. Simţise el, în măruntaiele lui, că așa era, drept 
care a ţipat la Ministrul Informaţiei: 

— Ce mai aștepți? Scoate o declaraţie de presă, în care 
să spui că toată agitația legată de această femeie oarbă 
este propagandă evreiască. Şi, data viitoare când mai 
mergem în America, invită-l pe Sulzberger la prânz. Fă 
rost, pentru el, de un covor mare persan. 

La sfârșitul unei astfel de zile nebunești la birou, 
Ministrul Informaţiei nu putea să-și ia inima în dinţi și să-i 
spună generalului Zia că declaraţia de presă legată de 
propaganda evreiască fusese emisă încă de la prima oră a 
dimineţii. Biroul său avea proceduri de operare standard, 
când venea vorba de dat replică la relatările critice la 
adresa generalului Zia. Acestea erau împărţite în două 
categorii: 

Explozia întârziată a fructelor de mango 189 

propaganda hindusă și cea evreiască. Și, cum relatarea 
apăruse în New York Times, nu prea puteai s-o bagi la 
capitolul propagandă hindusă. 

Generalul Zia știa că Amold Raphel nu avea cum să-l 
ajute, dar l-a sunat oricum. Desigur, ambasadorul văzuse 
interviul. 

— Câteva pasaje nu sunt rele, i-a spus el generalului Zia, 
căutând să-l îmbuneze. 

— Editorialul... a zis generalul Zia și s-a oprit. Apoi a 


continuat:... Editorialul este foarte supărător. Nu mă 
deranjează insultele personale, dar cineva încearcă să 
submineze relația noastră de prietenie. Cineva încearcă să 
submineze toate lucrurile bune pe care le-am făcut 
împreună. 

— Este vorba, probabil, de un grup de autori de articole 
independenţi, de pe pagina cealaltă“, domnule președinte, 
într-o zi ceva mai săracă în știri. Eu nu mi-aș face prea 
multe griji în legătură cu asta. 

— Dar, vezi dumneata, ne ameninţă șansele la Nobel. Eu 
speram să-l primim împreună, a zis generalul Zia. La 
celălalt capăt al firului s-a lăsat tăcerea. Pentru eliberarea 
Afganistanului, a adăugat el și s-a gândit că băiatul ăsta, 
Amie, nu era cine știe ce inteligent. 

— Putem discuta despre asta la petrecere, domnule 
președinte. Sper să puteţi veni, i-a răspuns ambasadorul. 

Generalul Zia și-a dat seama că o declaraţie care 
învinuia presa evreiască și o discuţie cu ambasadorul 
Statelor Unite nu aveau cum să rezolve problema oarbei 
Zainab, când un alt grup de femei a organizat un alt 
protest la Islamabad, a doua zi. 

— Toate sunt femei-begum bogate, i-a spus Ministrul 
Informaţiei. Mai mulţi șoferi decât protestatare. 

Când se confrunta cu o asemenea dilemă juridică, 
întotdeauna generalul Zia lua telefonul și-l suna pe Qadi 
sau Cadiul -, omul său de la Mecca, în vârstă de nouăzeci 
de ani, care fusese judecător la Tribunalul Islamic Saudit, 
se pensionase cu treizeci de ani mai înainte și de atunci nu 
lipsise de la nicio rugăciune din Kaaba. Omul acela trăia, 
practic, în Casa Domnului. 

Discuţia telefonică dintre ei a început, cum începea 
întotdeauna, cu generalul Zia exprimându-și dorinţa de a 


43 Este vorba de așa-numita pagină op-ed (abreviere de la 
opposite edi- torial page), aflată faţă în faţă cu pagina care 
conţine editorialul din fiecare număr; aici se publică de obicei 
rubrici permanente, articole indepen- dente, scrisori etc. cu opinii 
și observaţii asupra temei din editorial. 


muri în timpul unui pelerinaj la Mecca și de a fi îngropat la 
picioarele Cadiului. Acesta i-a dat asigurări generalului că 
Allah avea să-i îndeplinească dorinţa și l-a întrebat care 
era scopul telefonului. 

— Cu binecuvântările tale, am introdus în Pakistan legi 
noi și, prin mila lui Allah, sute de păcătoși au fost 
condamnaţi: avem două sute de hoţi care așteaptă să le fie 
tăiate mâinile și mii de beţivi au fost deja biciuiţi în public. 

— Allah să te ajute, murmura întruna Cadiul. Allah să te 
ajute! 

— Tocmai a fost pronunţată o sentinţă de condamnare la 
moarte prin lapidare și te-am sunat în legătură cu asta, a 
zis generalul Zia, preferând să nu pomenească de Zainab. 

— O adevărată încercare, fratele meu. O adevărată 
încercare, a zis Cadiul și vocea lui, deși avea nouăzeci de 
ani, parcă tuna în receptor. Conducătorii noștri din acest 
regat saudit fie să rămână la conducere până în ziua 
Judecăţii de Apoi! - n-au curaj să facă așa ceva. Lor le plac 
soluţiile facile, care să dea bine în ochii tuturor; hârști- 
hârști! după rugăciunile de vineri, și toată lumea pleacă 
fericită acasă. Nu taie doar capul criminalului - ucid 
spiritul legii. Oamenii devin simpli spectatori. Adulterul 
este o crimă împotriva societăţii și oamenii trebuie să 
aplice ei înșiși pedeapsa. Nu poţi să-i  pasezi 
responsabilitatea unui călău angajat și să crezi că ai făcut 
treaba lui Allah. 

— Așa este, Qadi, voiam să-ţi cer călăuzirea în această 
problemă. Ce se întâmplă: acuzata pretinde c-a fost forțată 
să preacurvească. Noi, atunci, cum stabilim dacă spune 
sau nu adevărul? Adică, uneori poţi să te uiţi la chipul unei 
femei și să-ţi dai seama c-a preacurvit, dar avem nevoie de 
proceduri legale prin care să stabilim acest lucru. 

Cadiul i-a răspuns de parcă s-ar fi gândit de mult timp 
chiar la lucrul acesta: 

— Femeile vin întotdeauna cu această scuză după ce 
sunt prinse preacurvind, însă noi știm, cu toţii, că violul nu 
e ușor de comis. Violatorul ar avea nevoie de cel puţin 


patru complici. Ar trebui să fie doi bărbaţi care s-o ţină pe 
femeie de braţe, alți doi care să-i ţintuiască picioarele la 
pământ, apoi al cincilea, între picioarele ei, care să comită 
violul. Așa că răspunsul este: da, o femeie poate fi violată 
și este un delict grav. 

— Așadar, femeii trebuie să i se ceară să-i recunoască pe 
toţi cei cinci făptași la tribunal? A întrebat generalul Zia. 

— Legea noastră, după cum știi, nu e cioplită în piatră, 
ci ne încurajează să ne folosim bunul-simţ. De pildă, pe cei 
doi bărbaţi care îi imobilizează braţele poate că femeia nu 
are cum să-i recunoască, iar judecătorul poate face o 
excepţie. 

— Dar dacă ea nu l-a văzut pe niciunul dintre făptași? 
Dacă purtau măști? 

Generalul Zia și-a dat seama că bătrânul se înfuriase 
brusc: 

— De ce să poarte mască un violator? Ce, e jefuitor de 
bancă? Jefuitorii de bănci poartă măști. Răpitorii poartă 
măști. N-am auzit niciodată de un violator care să poarte 
mască, în toţi cei patruzeci de ani cât am fost judecător - 
după care generalul Zia s-a simţit ca un prost, iar Cadiul a 
continuat, de astă dată cu o voce profesorală, 
moralizatoare, 

distantă: Violatorul vrea să-și vadă propria reflecţie în 
ochii femeii. Este unul dintre motivele pentru care nu 
poartă niciodată mască, a zis el. 

— Și dacă ar fi oarbă femeia despre care e vorba? A 
întrebat generalul Zia. 

Cadiul, însă, n-a înţeles aluzia interlocutorului său. 

— Vrei să spui oarbă din punct de vedere moral sau în 
sensul că Allah nu i-a dat capacitatea fizică de a vedea? 

Oarbă. O femeie care nu vede. 

— Legea nu face diferenţă între cei care văd și cei care 
nu văd. Să presupunem, de dragul argumentaţiei juridice, 
că violatorul era orb. În cazul acesta, ar fi el îndreptăţit să 
se bucure de vreun privilegiu? La fel și victima, oarbă sau 
nu, este îndreptăţită să primească același tratament, are 


aceleași drepturi. 

Cum îi va recunoaște pe violatori și pe cei care au 
imobilizat-o? 

Se poate face în două feluri: dacă e căsătorită, soţul ei 
va trebui să declare la tribunal că este o femeie de 
moralitate sănătoasă; pe urmă, trebuie găsiţi patru bărbaţi 
musulmani onorabili, care au fost martori la delict. Și, cum 
violul este un delict foarte gray dovezile circumstanţiale nu 
sunt suficiente. „Am auzit ţipete, și am văzut sânge, și l-am 
auzit pe bărbat lovind-o” - nu sunt dovezi suficiente; 
martorii trebuie să fi atestat la penetrarea propriu-zisă. Iar 
dacă femeia nu e căsătorită, va trebui să demonstreze că, 
înainte ca delictul oribil să fi fost comis, ea era virgină. 

Totodată, de promisiunea ei de a-și onora îndatoririle 
oficiale. La început, ea l-a ascultat în tăcere, dar, când a 
ajuns la partea în care victima trebuia să-și probeze 
virginitatea, l-a întrerupt: 

— Vorbești despre cazul oarbei Zainab? 

— Da, în fine, dar în principiu încercăm să stabilim un 
precedent legal, care să protejeze onoarea femeilor. 
Onoarea tuturor femeilor. 

— Nu știu cum e cu legea și voi ţine discursul ăsta, dacă 
așa zice legea - și Prima Doamnă și-a împins farfuria 
deoparte. Dar cine și cum se așteaptă de la biata femeie să 
demonstreze că era virgină, dacă o haită de bărbaţi au 
călărit-o timp de trei zile și trei nopţi? 

La ora cinei, generalul Zia se simţea deja mult mai bine. 
Îi comunicase Judecătorului Suprem sfatul juridic primit de 
la Cadiu, iar acum își compunea în minte un discurs pe 
care avea de gând să-i ceară Primei Doamne să-l ţină la 
târgul anual de binefacere al Asociaţiei Generale a 
Femeilor Profesioniste din Pakistan. A încercat să-și 
verifice unele argumente, spunându-i-le Primei Doamne și 
reamintindu-i, 


CINCISPREZECE 


MĂ iau după aroma de pui și mă târăsc în patru labe 
spre ușă. Apuc tava și o las înapoi jos. E fierbinte. Dintr- 
odată, mă simt foarte înfometat. Mă așez cu spatele 
rezemat de ușă, apoi încep să mănânc. Lumea întreagă se 
reduce, pentru mine, la carnea de pui fragedă, stropită cu 
sos cremos de curry. Chiar și condimentele amărui care 
îmi rămân printre dinți mi se par semne ale unui viitor 
liber și prosper. Când ajung pe la jumătatea porţiei de pe 
tavă, cărămida este împinsă iar în afară. Imi iau tava, mă 
apropii cu ea de gaură și scot cărămida. 

— Am vrut să verific dacă ţi-au dat de mâncare, fiindcă 
uneori le place să-i înfometeze pe nou-veniţi. Poţi să iei de 
la mine. Fiertură de linte garnisită cu pietricele și pâine 
juma-juma, adică jumate făină, jumate nisip. Bucătarii 
militari sunt foarte consecvenţi. Aceeași mâncare primesc 
de nouă ani de zile. 

Resimt și eu vinovăția care îi roade, probabil, pe 
prizonierii privilegiați. Îmi las tava deoparte. Zic: 

— Nu. Mi-au dat de mâncare. 

O vreme, tăcem și unul, și celălalt. Absența oricărei 
perspective de revenire în libertate în viitorul apropiat 
atârnă greu în aer. Dintr-odată, acest platou cu mâncare 
fierbinte,  copioasă, pare să fie promisiunea unei 
condamnări îndelungate. Simt cum pereţii temniţei se 
strâng în jurul meu. 

— A avut vreun efect atunci greva aia a voastră? Zic eu, 
dorind cu disperare să stau de vorbă despre orice altceva 
decât calitatea mâncării sau textura întunericului din 
această zonă a fortului. 

— Ideea noastră era că oamenii, confruntaţi cu atât de 
mult gunoi necolectat, aveau să se răscoale, din 
solidaritate cu noi. Dar nici măcar n-a observat careva. Se 
obișnuiese, oamenii ăștia ai noștri, cu orice. Chiar și cu 
duhoarea gunoiului pe care tot ei îl produc. 


— Nu se poate să nu fi observat cineva. Altfel n-ai fi aici. 

— A, da, voi, ăștia, aţi observat. După ce vreun analist de 
la serviciile secrete a observat că mulahii nu se puteau 
infiltra în rândurile noastre, au început să cultive propria 
noastră fracțiune maoistă - și șoapta lui devine brusc 
animată: N-aș spune asta în public, dar maoiștii sunt chiar 
mai răi decât mulahii. 

Nu știu de ce îi tot dă înainte cu maoiștii lui, dar știu că 
așteaptă o reacţie la confesiunea lui. Singurul Mao pe 
care-l știu este chinezul ăla cu șapcă și habar n-am ce 
caută oamenii lui în Pakistan, darmite în sindicatul 
măturătorilor. 

— Asta probabil c-așa e, zic eu prudent. Nimic de 
valoare n-a mai dat China de la Sun Tzu încoace. Chiar și 
avioanele cu reacție pe care ni le dau sunt niște sicrie 
zburătoare. 

Se vede clar că secretarul general nu este interesat de 
calitatea forţelor care apără spaţiul aerian al patriei lui. 

— Le-am dovedit, printr-o analiză empirică a așa-ziselor 
mișcări țărănești de la noi, că modurile noastre de 
producţie sunt determinate de mica burghezie, și nu de 
ceea ce ei numesc moșieri feudali, dar acești maoiști sunt 
foarte dogmatici. In Pakistan, nu poate avea loc o revoluție 
a ţăranilor. Nu ești de acord? 

Parcă mă imploră să fiu de acord. 

— Ba da, zic eu. Normal. Ţăranii pakistanezi sunt 
fericâţi, nimeni nu moare de foame la noi. 

— Asta vă învaţă în armată? Că ţăranii noștri sunt bine 
hrăniţi și că în fiecare noapte, înainte să se culce, 
dansează voioși în jurul recoltelor îmbelșugate. Voi, ăștia, 
trăiţi pe altă planetă. Asta-i chiar mai rău decât 
propaganda maoistă. 

— Nu ne învaţă nimic de genul ăsta, zic eu - și chiar așa 
este. Doar pentru că port uniformă, crezi că nu știu nimic 
despre oamenii noștri. Eu sunt din ţara asta, ba chiar sunt 
un fiu al acestui pământ. Provin dintr-o familie de ţărani - 
ceea ce nu este întru totul adevărat, dar acasă, pe colina 


Shigri, chiar aveam o livadă. 

— Nu-ţi irosi jargonul pseudo-feudal cu mine. Exact asta- 
i problema cu ţăranii noștri. Maoiștii cred că noi trăim într- 
o societate agrară. Dar uită-te la modurile noastre de 
producţie, uită-te la modelele pe care le urmează 
proprietatea funciară. Trăim într-o eră pre-feudală, pre- 
agrară. Și maoiștii ăștia vorbesc despre o revoluţie a 
țăranilor. Este cel mai rău tip de romantism burghez - la 
care eu mă gândesc la cei care l-au interogat. Probabil că 
le-a spus câteva să-i usture, secretarul general, și nici cu 
mine n-a terminat încă: Ai văzut vreun singur ţăran în 
închisoarea asta? 

— Eşti singura persoană pe care am întâlnit-o aici, zic 
eu. 

Tace o clipă, realizând brusc, probabil, că sunt foarte 
nou în acest loc și că nu știe prea multe despre mine. Dar 
nevoia de a-și încheia pledoaria îl face să depășească 
situaţia jenantă apărută în conversaţie, drept care 
continuă: 

— Nu e niciunul. Nu ţărani adevăraţi, în tot cazul. Nici 
ţărani revoluționari. Cei pe care i-am întâlnit luptă pentru 
stăpânii lor feudali, nu împotriva lor. Luptă pentru 
păstrarea stătu Cjuo-ului. Luptă pentru ca stăpânii lor 
feudali să-i poată ţine pe mai departe în lanţuri. 
Subminează adevărata luptă de clasă a muncitorilor ca 
mine și ca tine. _ 

Mă simt ușurat. In sfârșit, sunt acceptat. Sunt un 
muncitor și lupta mea este una veritabilă. 

Potrivit manifestului partidului nostru, nu există nicio 
diferenţă între munca unui măturător și munca unui 
soldat, zice el, doar ca să sublinieze, cred eu, regulile 
angajamentului nostru comun. Ambele sunt forme ale 
muncii exploatate, prin care prosperă complexul militaro- 
industrial. 

Nu mă deranjează că sunt numit muncitor la modul 
generic, dar nu cred c-aș fi un foarte bun măturător. 

— Erai măturător? Îl întreb. Înainte să ajungi secretar 


general, vreau să zic. 

— Nu, zice el, pe un ton iritat. Eram cultivator de 
mango, înainte să încep să mă ocup de organizarea 
măturătorilor. 

— Domnule secretar general, pot să aduc în discuţie o 
părere diferită? Presupun că te opui unei revoluţii a 
ţăranilor pentru că ţi-e frică, în primul rând, că vor prelua 
conducerea fermei tale de mango, zic eu pe ton triumfător, 
de parcă n-am fi într-o închisoare subterană, ci la o ședință 
a comitetului executiv central, de care ţinea el. Oftez 
profund şi-mi închipui niște încăperi în care tai fumul cu 
cuțitul, împânzite cu scrumiere care dau pe dinafară. 

Secretarul general tace o clipă, apoi își drege glasul și 
vorbește pe un ton apologetic: 

— Şi eu am fost maoist. Pe toţi proprietarii de livezi de 
mango, din toată ţara, i-am organizat într-un sindicat. Am 
fost președinte fondator. In decurs de un an, am format 
alianţe strategice cu fermele de mango din India și Mexic. 
Dar membrii noștri erau burghezi în inima lor, fiecare 
dintre ei, fără excepţie, era un dușman de clasă. Ziua luau 
parte la cercurile noastre de studii, iar noaptea se duceau 
și organizau petreceri cu mango pentru generalii noștri. 
Dacă ar fi fost receptivi, am fi devenit cea mai mare 
cooperativă de fermieri din întreaga lume capitalistă. 
Imaginează-ţi lovitura pe care am fi dat-o economiei 
capitaliste. 

— Domnule secretar general, mă adresez eu cât mai 
formal, pot să aduc în discuţie o altă părere diferită, care 
să fie consemnată oficial? Chiar ai crezut că poți să dobori 
economia capitalistă, fixând un preţ anume la fructele de 
mango? 

De partea cealaltă s-a lăsat liniștea. Îmi închid ochii și, 
când îi deschid la loc, întunericul pare pătat de cercuri 
fluorescente, care dansează în aerul stătut. 

— Mi-am dat seama de asta. De aceea m-am lepădat de 
propria mea clasă și am început să-i organizez pe 
măturători. Dar voi, ăștia, militarii sunteţi speriaţi chiar și 


de cei mai sărmani dintre sărmani, care vă curăţă șanțurile 
de pe marginea străzilor - și, acestea fiind zise, pune 
cărămida la loc în zid. 

Întins pe podea, cu faţa în jos, cu obrazul stâng pe 
nisipul rece, cu braţele întinse lateral și palmele orientate 
în sus, încerc să-mi golesc mintea de măturători, și 
maoiști, și ţărani, și cercuri fluorescente. Secretarul 
general mi se pare prea bine informat ca să fi pus la cale 
orișice și cu atât mai puţin un plan care implica plasarea 
unei bombe într-un șanț oarecare. Oare m-ar crede el, 
dacă i-aș spune despre planul meu? Am putea, probabil, să 
ne comparăm observaţiile. Am putea, probabil, să învăţăm 
fiecare din eșecul celuilalt, să facem schimb de ponturi 
despre anchetatorii noștri. De partea lui, însă, e liniște 
totală. Cred că e rândul meu să fac o mișcare de 
împăciuire. 

lau mâncarea, câtă mi-a rămas, împing cărămida spre el 
și-i șoptesc: 

— Mai am niște pui aici, dacă-l vrei. 

Îl aud adulmecând tava. Își bagă mâna în gaură și-i dă 
un brânci tăvii, răstumându-mi pe cămașă sosul de curry. 

— Nu mănânc eu resturi de la colaboraţioniști - apoi 
împinge cărămida înăuntru, semn că discuţia s-a încheiat. 

Mă tem că nu voi lua parte la revoluţie. 

Îmi scot cămașa, ca să încerc s-o curăţ, pe întuneric, cu 
legătura de la ochi, care îmi atârnă în jurul gâtului. Nimic 
nu e mai dezgustător decât o pată de curry pe cămașa de 
la uniformă. 

Cuiva îi pasă de mine suficient cât să-mi aducă o 
mâncare ca lumea, dar nu destul ca să mă elibereze sau, 
cel puţin, ca să mă ducă într-o celulă cu fereastră. 

Secretarul general mi-a citit gândurile. Cărămida 
hârșâie, iar el vorbește ca și cum ar vorbi de unul singur: 

— Ştii care-i cel mai frumos lucru din fortul ăsta? Nu 
Palatul Oglinzilor, nici Curtea Oamenilor Simpli - nu. Este 
o celulă cu fereastră din subteran. M-au băgat acolo timp 
de o lună. Chiar se vede cerul. Fereastra se deschide spre 


pajiștile fortului. Rândunelele cântă în faţa ei cât e ziua de 
lungă. A fost cea mai fericită perioadă din viaţa mea. 

Un prizonier cu o sinceră nostalgie după un alt loc de 
detenţie - mie nu mi se va întâmpla niciodată așa ceva. 

— Şi ce-ai făcut ca să obţii un asemenea privilegiu? Ţi-ai 
turnat colegii măturători cu care ai conspirat? 

— Tu ţi-ai petrecut prea mult timp pe platoul de 
adunare, mărșăluind în sus și-n jos, ca să înţelegi 
complexitatea relaţiei dintre cel care oprimă și cel 
oprimat. 

— Învaţă-mă tu. 

— L-au trimis pe cel mai bun om al lor să mă ancheteze, 
mâna dreaptă a lui Zia, colonelul Shigri. Încă din prima zi 
mi-a legat zonele intime cu fire electrice, dar, dacă a văzut 
că n-a reușit să mă zdrobească, mi-a devenit prieten. M-a 
mutat într-o celulă cu fereastră. Un om tare bun. Trebuie 
să fie general de-acum. 

Când te gândești că mâinile care te-au legănat au și 
legat testiculele cuiva cu fire electrice - nu este un gând 
foarte încurajator. Un fior de scârbă îmi trece prin tot 
corpul. Parcă am crampe la stomac. 

— M-au băgat înapoi în beciul ăsta după ce l-au mutat pe 
el de aici. Credea în dialog. Singurul om în kaki, cu care 
am purtat o conversaţie decentă. Mă întreb dacă a fost 
promovat sau... 

— E mort. S-a spânzurat, zic eu, pentru că vreau să tacă 
odată secretarul general, care chiar asta și face, timp de 
câteva momente. 

— Nu părea genul de persoană... - dar vocea 
secretarului general sună spartă. 

— Știu, zic eu pe un ton tăios. Au făcut în așa fel, încât 
să pară că se spânzurase. 

— De unde știi? Ţi-au făcut o spălătură de creieri, ca să 
crezi orice vor ei să crezi. 

Nu-mi place tonul condescendent. 

— Doar pentru că port uniformă, doar pentru că mi-au 
dat să mănânc pui, se pare că mă iei de prost. Crezi că 


sunt un simplu idiot în uniformă. Ascultă aici, domnule 
secretar general, n-am nevoie de predicile dumitale. Sunt 
anumite lucruri în viaţă, numite fapte - poţi să le spui și 
realităţi empirice. Nu-mi trebuie să mă uit într-o cărțulie 
roșie scrisă de un chinezoi cu o șapcă de tot râsul. N-am 
nevoie să-mi spună niște broșuri comuniste care sunt 
faptele vieţii mele. Pot să mi le aflu și singur - și trântesc 
înapoi cărămida în perete și-mi spun că s-a terminat. 

Nu mai am nevoie de lecţii de la un civil nebun. Nu mai 
vreau să-mi povestească un ratat oarecare cum i-a 
schimbat lui viaţa colonelul Shigri. _ 

Fără cămașă pe mine, stau întins pe spate, pe jos. Imi 
place să simt nisipul și piatra sub spate. Strâng nisip cu 
amândouă mâinile și mă joc de-a clepsidra; las nisipul să- 
mi picure încet din pumni, încercând să-i coordonez 
scurgerea din ambele mâini. Este dificil, dar am tot timpul 
să exersez. 

„În spatele tău este un punct mort”, stătea scris pe o 
pancartă mare, roșie, una dintre multele care punctau 
pista de decolare, pentru a marca Săptămâna anuală a 
Siguranţei Zborului. PRIMEJDIILE ASCUNSE RĂNESC - 
parcă urlau literele gigantice, vopsite cu portocaliu direct 
pe asfalt. Exista și o linie de decolare nou-nouţă, trasată 
chiar pe mijlocul pistei, precum și marcaje noi, făcute cu 
galben, care indicau traseele de rulaj. Chiar și silueta 
cocoșului ruginit din vârful giruetei se prezenta cu un 
aspect nou, de bronz. 

— Probabil că oaspetele nostru se plictisește. Ia-l cu 
dumneata într-o călătorie de plăcere la zborul următor, mi- 
a sugerat Comandantul, după ce a dezvelit o placă pe cam 
era înscrisă deviza din acest an a campaniei pentru 
siguranța zborului: „Siguranța este în ochiul celui ce 
privește”. 


44 Parafrază a formulei devenite proverb: Beauty is in the eye of 
the beholder („Frumuseţea este în ochiul celui ce privește"), care 
a fost expri- mată sub diverse forme încă din Antichitate, dar ca 


— Mi-ar plăcea, a zis Bannon. Arată-mi câteva dintre 
rahaturile-alea de pilot pe care le faci. 

— Mâine, i-am spus eu. Aranjez un picnic în văzduh 
pentru dumneavoastră. 

Era timpul să efectuez câteva controale de detaliu în 
legătură cu trecutul colonelului Shigri. În seara aceea, l- 
am abordat pe Unchiul Scrobeală și i-am plasat o comandă 
pentru o specialitate de-a lui. Unchiul a scos de sub 
cămașă o ţigară mototolită: 

— Fumează una de-asta în fiecare zi și n-o să te mai 
doară capul niciodată, iar nevastă-ta n-o să se mai plângă 
niciodată - și mi-a făcut cu ochiul. 

Am netezit ţigara și i-am dat drumul în buzunărașul de 
pe mâneca salopetei mele de zbor. 

— Unchiule, știi foarte bine că nu sunt căsătorit. Ce 
naiba, nimeni nu e căsătorit aici. 

— Să fii pregătit. Să fii pregătit, a bombănit el, după 
care și-a încercat ușurel cravașa pe măgar și a luat-o din 
loc, ducând cu el baloturile de rufe de spălat. 

Bannon și-a făcut apariţia purtând o eșarfă portocalie, o 
jachetă de aviator și o șapcă de baseball cu un vultur 
pleșuv imprimat pe ea. Stătea și mă privea cu atenţie în 
timp ce eu făceam verificările preliminare zborului și 
pregătirile de decolare. Părea dezamăgit de dimensiunile 
carlingei, dar și-a trecut mâna peste acoperișul de sticlă și 
a zis: 

— Păsărică dulce, apoi, după ce și-a legat centura de 
siguranţă, a scotocit sub scaun și a rămas perplex. N-avem 
parașute? M-a întrebat. 

— Nu vă faceţi griji, i-am spus eu. N-avem nevoie. 

„Siguranţă... Aici, acolo și în aer” - zicea o altă pancartă, 
care ne-a întâmpinat la capătul pistei, când am decolat și 
ne-am înălțat spre zona de antrenament. 

Pe fundalul unui cer albastru, fără nori, avionul nostru 


atare abia în secolul al XIX-lea, de către scriitoarea Margaret 
Wolfe Hungerford, în romanul Molly Bawn (1878). 


MF17 cu două locuri părea să nu se miște, de parcă ar fi 
atârnat de niște fire invizibile într-un muzeu al aviaţiei. Am 
verificat legătura cu tumul de control. Era una dintre 
rarele zile când nu ai parte de vânt nici din faţă, nici din 
spate. Sub noi, Pakistanul afișa o simetrie uluitoare, cu 
pătrate verzi de vegetaţie, despărțite de râuri liniștite, în 
care se reflectau razele blânde ale soarelui. 

— Vreti să vedeţi Valea Neagră și Albă? 

Bannon stătea încordat pe locul lui, de parcă n-ar fi fost 
sigur dacă să aibă încredere sau nu în calităţile mele de 
pilot. 

— De prea multe ori am urcat în elicoptere cu oamenii 
mei care au murit. Prea multe amintiri, a zis el, jucându-se 
nervos cu hamașamentul de siguranţă. 

— Asta nu-i elicopter și nici eu nu-s mort, l-am imitat eu, 
încercând să-l înveselesc. El a zâmbit forțat și nervos. 
Uitaţi. Am o preferată de-a dumneavoastră - și am scos 
ţigara cu haşiş din buzunar și i-am întins-o. „Urcăm la trei 
mii de metri pentru manevre”, am zis la microfon, am tras 
ușor de manșă înapoi și mi-am verificat din nou panourile 
de control. Pe măsură ce avionul se înălța constant, parcă 
ne  înfundam în scaune.  Cadranul accelerației 
gravitaționale indica 1,5 - gravitația ne trăgea ușurel 
obrajii în jos. 

Bannon stătea și nu știa ce să facă, dacă să-și aprindă 
ţigara sau nu. 

— Daţi-i drumul, sunteţi invitatul meu, i-am spus eu. Aţi 
văzut: siguranţa este în ochiul celui ce privește - și am 
scos o brichetă, mi-am întins mâna stângă și am deschis 
supapa de aerisire dinspre partea unde stătea el a 
acoperișului carlingei, după care i-am aprins ţigara. 

Avionul s-a scuturat ușor, tiparul vibraţiilor s-a 
schimbat, iar sunetul elicei, care tăia aerul cu 2.100 de 
rotații pe minut, s-a strecurat înăuntru. 

În stânga noastră s-a ivit lanţul muntos Negru și Alb. 
Munţii Negri erau acoperiţi cu pini de un verde luxuriant și 
cu arbuști bogaţi, în timp ce Munţii Albi formau o serie de 


creste golașe, cenușii. Altimetrul indica două mii de metri, 
elicea părea să se îndrepte chiar spre orizont; un nor în 
formă de vacă ne-a înghiontit vârful aripii drepte, apoi s-a 
scufundat sub ea și a dispărut. Nervos cum era, Bannon a 
fumat mai mult de jumătate din ţigara cu hașiș din două 
fumuri lungi. Carlinga era plină de-acum de miros de 
carburant și de fum de hașiș. Mi-am ţinut respiraţia — 
doar eram răspunzător de siguranţa aeronavei. Bannon mi- 
a întins ţigara, din care mai rămăsese abia puţin mai mult 
decât chiștocul. 

— Mașinăria știe cine o pilotează, am zis eu, scuturând 
din cap, la care el a râs cum numai un drogat știe să râdă. 
Vreţi puţină distracţie? Am zis eu și, fără să mai aştept un 
răspuns din partea lui, am poziționat avionul într-un unghi 
de coborâre de treizeci de grade, am echilibrat aripile, am 
tras de cârma dreaptă și am smucit de manșă tot spre 
dreapta. Bannon a încercat să sară de la locul său, dar 
avionul îl împingea zdravăn și gravitația îl ţintuia de scaun. 
Aripa dreaptă a continuat să se rotească și în curând am 
ajuns răsturnaţi, atârnând de hamașamentele de siguranţă. 

Ținând avionul în această poziție, am apăsat butonul de 
intercomunicaţie: 

— Cine l-a lichidat pe colonelul Shigri? 

Eram într-o poziţie foarte avantajoasă pentru a vedea 
lumea: cu picioarele îndreptate spre cer, cu gâtul încordat 
și ochii holbându-se spre pământ, exact așa cum atârnam 
eu, cu capul în jos, în mărul din curtea din spate a casei 
noastre de pe colina Shigri. 

Dă-o-n mă-sa, a zis Bannon și vocea lui a sunat metalic 
în receptor. Pune-mi curul la locul lui. 

I-am făcut pe plac. Am lăsat manșa să revină ușor spre 
stânga și am împins cârma dreaptă la loc; avionul a făcut o 
rostogolire completă. Am verificat altimetrul: două mii de 
metri - exact de unde plecaserăm. 

— Nu-i așa c-a fost o rostogolire perfectă? - și l-am privit 
pe Bannon, în timp ce cu mâna stângă lucram la comenzi. 
Era galben la față, iar fruntea o avea leoarcă de 


transpiraţie. Când a tras o râgâială, cabina s-a umplut de 
miros de Coca-Cola și omletă pe jumătate digerată. 

— Furia Doi poziționat la două mii de metri. 

Vocea din tumul de control a bălmăjit ceva timp de 
câteva secunde. 

— Înţeles, am zis eu, fără să ascult. 

Bannon vorbea și el: 

— Noi n-am avut niciun amestec. Am auzit tot felul 
chestii, dar numai căcaturi. Trebuie să privești contextul, 
iar contextul, în cazul ăsta, era următorul - și a început să 
numere niște bani invizibili cu degetele mari și cu 
arătătoarele de la ambele mâini. O grămadă de biștari 
ajungeau în Afganistan. Tot jihadul ăla împotriva 
comuniștilor nu însemna nimic altceva decât grămezi peste 
grămezi de parale. Mujahedinii, să știi și tu, pur și simplu 
își iubeau verzișorii. Şi da, noi le-am adus catâri din 
Argentina, și tunuri antiaeriene din Egipt, și pistoale AK47 
din China, și aruncătoare de rachete Stinger din Nevada, 
numai că singurul lucru care avea, într-adevăr, efect 
asupra lor era dolarul. Nu pun la îndoială motivațiile lor, 
ţine minte. Mujahedinul obișnuit este foarte fericit să aibă 
un șal pe un umăr și un lansator de rachete pe celălalt și 
este cel mai bun luptător de gherilă pe care l-am văzut 
vreodată - Doamne, ce nevoie aș fi avut de câţiva dintr- 
ăștia în Vietnam! -, dar ce vreau să spun este că liderii lor, 
comandanții lor cu vile în Dubai și verii lor cu afaceri la 
Hong Kong, vreau să spun că nimeni nu-i putea controla 
sub nicio formă. Deși banii nu erau motivaţia lor 
principală, mujahedinii pur și simplu își iubeau dolarii. Dar 
la fel se întâmpla și cu ofiţerii voștri superiori și, normal, 
într-o astfel de situaţie au mai și dispărut din ei - și 
Bannon s-a oprit, ţinând mai departe chiștocul ţigării în 
mână. I l-am luat și l-am aruncat prin supapa de aerisire; 
chiștocul s-a ridicat în aer ca balonul și apoi a dispărut în 
tăria cerului. 

— Scutiţi-mă de analize. Vreţi să spuneţi că unul dintre 
oamenii care vă voiau verzișorii era și colonelul Shigri? 


Directorul băncii cu care lucra tatăl meu a venit să 
discute cu mine a doua zi după înmormântare și a 
transferat contul lui pe numele meu. Trei sute 
douăsprezece rupii mari și late. 

— A, nu. Deloc. Nu sugerez asta nici măcar pe departe. 

Am smucit manșa spre stânga și am împins de cârma 
dreaptă, ca să menţin avionul pe direcţie. Voiam să-i văd 
bine faţa lui Bannon. El a inspirat adânc și a privit atent în 
afară, peste toată Valea Neagră, unde cine știe ce dobitoc 
întreprinzător tăiase pinii de pe un întreg versant al 
muntelui și scrisese cu var alb direct pe stânci: „Mard-e- 
Momin, Mard-e-Hag, Zia-ul-Hag, Zia-ul-Haq"%. 

— Sunt numai urechi, am zis eu, îndreptând avionul mai 
departe de munţi. 

Nu aveam chef să-i dau o lecţie de urdu, nici să-i explic 
ce căuta Omul Credinței pe vârful unui munte din Valea 
Neagră. 

— Ştii câţi bani treceau prin mâinile colonelului Shigri? 
Fără să mai punem la socoteală echipamentele de aici, fără 
să mai contabilizăm ajutoarele umanitare. Numai biștarii 
din valizele Samsonite. Trei sute de milioane de dolari 
numerar. În fiecare trimestru. Și ăștia erau doar banii 
contribuabilului american, lăsând la o parte ce mai venea 
de la saudiţi. Ei, și dispar douăș'cinci de milioane - îţi spun 
cu mâna pe inimă -, care sună ca și cum ar fi un morman 
de verzișori, dar nu însemnau nimic. De partea noastră, 
nimeni nici măcar n-a clipit. Pentru că nu te mai uiţi la 
mărunţiș, când lupţi cu cel mai rău dușman de la Hitler 
încoace. Şi totuși. Douăș'cinci de milioane sunt o grămadă 
de bani la voi, aici. Tu-l cunoșteai pe taică-tu mai bine 
decât mine. Știu c-avea principii rigide și uniforme 
băţoase, dar îi și plăcea să bea whisky îi plăcea să fie 
înconjurat de femei, așa că n-ai de unde ști - la care eu m- 
am uitat la el fără să clipesc, de a simţit nevoia să se 


45 Sensul sloganului este: „Omul Credinței, Omul Adevărului, Zia 
ul-Haqg, Zia ul-Haq". 


explice: Uite cum vine treaba, măi băiatule: eu nu știu și 
nici tu nu știi cât costă o curvă în Elveţia. Dar sigur nu 
costă douăș'cinci de milioane de dolari americani. 

Am eu mutră de individ care a moștenit douăzeci și cinci 
de milioane de dolari? Am zis eu. 

Mi-a aruncat o privire goală, întrebându-se, probabil, de 
ce luam totul atât de personal. Am scotocit prin buzunar și 
am scos la iveală o bancnotă de cincizeci de dolari 
mototolită. 

— Aștia-s toţi banii mei - și i-am aruncat-o în poală, unde 
a și rămas, ca o acuzaţie nedovedită. 

M-am întrebat dacă era cazul să-i spun că-l ajutasem pe 
tata să se ocupe de banii ăia. Bannon nu m-ar fi crezut 
niciodată. Am tras aer adânc în piept și am apăsat butonul 
staţiei radio. 

— Furia Doi, încep exerciţiul de radio-tăcere. 

Am împins manșa înainte până la capăt, am tras cât am 
putut de cârma stângă. Avionul a intrat în picaj, executând 
cu aripile o piruetă de 360 de grade. A luat-o direct în jos, 
răsucindu-se pe toate cele trei axe. Botul îi vâna coada, 
aripile îi vuiau ca lamele unui tocător și nouă gravitația 
negativă ne scotea maţele pe gât. Pătratele verzi care erau 
pășunile și canalele drepte, care sclipeau, se făceau din ce 
în ce mai mari cu fiecare rotaţie. Am aruncat o privire spre 
Bannon. Mâinile îi fluturau în sus, faţa i se schimonosea 
într-un țipăt pe care nu-l putea scoate. 

Adică tata le-o trăgea curvelor de la Geneva, în timp ce 
eu mă trezeam în fiecare zi la ora cinci dimineaţa, ca să-i 
justific investiția în educaţia mea la liceul particular, și-mi 
petreceam vacanţele de vară inventând exerciţii fizice 
pentru mine însumi? 

Bannon era un artist al tromboanelor. 

Altimetrul indica șapte sute de metri. Am redus 
acceleraţia, am tras cât am putut de cârma dreaptă și de 
manșă ușor înapoi și avionul a reînceput să urce, descriind 
o curbă lungă. Verdeţurile s-au îndepărtat din nou. Vocea 
lui Bannon era înspăimântată și răgușită. 


— Încerci să omori un american? 

— Încerc doar să stau de vorbă, am zis eu și am apăsat 
butonul staţiei radio, ca să-i spun controlorului de trafic: 
Exerciţiul de radio-tăcere terminat. Efectuat redresarea 
prin răsucire completă. 

Bannon a început să-mi vorbească pe un ton măsurat, de 
parcă ar fi ţinut o cuvântare la înmormântarea mătușii lui 
preferate: 

— Taică-tu n-a avut niciodată un contabil, un casier, 
ceva de genul ăsta. Ne înţelegeam doar prin vorbe. Dar noi 
știam că era băiat bun și crede-mă când îţi spun că nu erau 
prea mulţi dintr-ăștia. Ne-a lovit în moalele capului, când 
am auzit ce-a păţit. Eu nu eram implicat pe-atunci. Nici 
măcar nu eram detașat pe zona Asiei de Sud, dar știu 
câţiva ţipi care au lucrat cu el și care și-au băut lacrimile 
cu bere. Mare pierdere. Și nu vreau să spun că n-a 
tulburat nimeni apele, dar ideea era să rămâi pe direcţie și 
să mergi mai departe - căcaturi de-astea diplomatice. 

— Deci nu s-a deranjat nimeni să afle ce și cum? 

— Nu, nu s-a deranjat. Pentru că se știa. Ordinul venise 
de sus de tot. Nu s-a vrut să fie scuturată barca, dacă se 
poate spune așa. Adică, hai, că nu-i niciun secret. Ce mare 
căcat, sigur îţi dai seama. De la cel mai înalt nivel - și mi-a 
făcut un gest cu mâna spre muntele cel negru vopsit cu 
alb: Mard-e-Haqg - Omul Adevărului. 

Am fost plăcut surprins de cunoștințele sale de urdu. L- 
am bătut ușor pe umăr și am dat din cap înţelegător. 

— Bun. Și ce căutaţi acum aici? Ce vreţi de la mine? 

— Nimic. Am venit să conduc instrucţia tăcută și-atât. 
Ştii care sunt regulile. 

Am tăcut o vreme. Apoi am zis: 

— Nu se poate să nu fi venit vorba despre toată povestea 
asta prin ședințe, prin rapoarte. La urma urmei, era omul 
vostru cel mai bun - și am întors manșa spre stânga, 
făcând pregătirile pentru aterizare. 

Ce-ai fi vrut să spună? Ei, mai lăsaţi-ne cu Războiul 
Rece, că Mard-e-Haq al nostru cel sașiu nu luptă ca la 


carte? Tine minte, băiatule, că toate astea sunt 
presupuneri. Presupuneri savante ale amicilor de la 
Langley, care l-au iubit pe taică-tu, dar tot presupuneri, 
nimic altceva. Nimeni n-a știut cu certitudine. Totul s-a 
făcut la un nivel foarte jos. Habar n-am cine a apăsat pe 
trăgaci. 

Propriul cearșaf... am zis eu, după care am cerut 
permisiunea turnului de control de a ateriza și l-am 
informat pe controlorul de trafic despre pasagerul meu 
care avea rău de înălţime. 

ȘŞoaptele secretarului general se reverberează prin 
celula mea. Nu-mi dau seama dacă delirează sau încearcă 
doar să mă distreze pe mine. 

— Tovarășe, cred c-am orbit. Nu mai văd nimic - așa că 
mă frec și eu la ochi și tot așa, nu văd nimic, cu toate că 
știu că nu sunt orb. Jur că nu văd nimic, zice el. Mi-au adus 
de mâncare, s-a deschis ușa, dar nu văd nimic. Absolut 
nimic. 

— Probabil că e noapte, tovarășe, îi spun eu, încercând 
să-mi rețin un căscat. Ții minte cum e cu ziua și noaptea? 
Noapte, zi, pe urmă iar noapte. 

— Aș fi înțeles dacă ar fi fost găsit cu ţeava pistolului în 
gură. Era genul de om care să facă așa ceva. Dar cu 


ȘAISPREZECE 


După ce unitatea de contraspionaj a Serviciului Intern 
de Informaţii și-a încheiat verificarea săptămânală a zonei 
locuibile din Casa Armatei, în căutarea unor microfoane 
sau dispozitive de bruiere, a venit generalul de brigadă TM 
și a făcut propria inspecţie a locurilor cu pricina, una de 
modă veche, manuală. A scos husele de mătase ţesute de 
mână, de culoare roșu-închis, de pe toate pernele și și-a 
trecut degetele peste căptușelile lor de catifea. A scuturat 
zdravăn draperiile din același material, a pieptănat cu 
degetele ciucurii de mătase de culoare maro și a privit cu 
suspiciune șnururile argintii care ţineau strânse acele 
draperii. A întors pe dos, unul câte unul, covoarele 
persane, prădate din palatele regilor afgani și făcute cadou 
generalului Zia de către conducătorii mujahedinilor afgani, 
și a cercetat cu talpa bocancului orice suprafaţă 
neregulată de pe substratul cenușiu sintetic. A luat la rând 
veiozele, toate din alamă lucitoare, cu întrerupătoarele la 
capătul unor cordoane de mătase, și le-a aprins, le-a stins, 
le-a aprins, le-a stins. 

Neîncrederea generalului de brigadă TM în Serviciul 
Intern de Informaţii se baza pe un principiu simplu: 
polițiștii și hoţii ar trebui să fie organizaţi separat. O 
singură problemă avea cu Sil, și anume că totul era făcut 
de aceiași oameni. După ce au trecut prin zona locuibilă cu 
detectoarele lor de microfoane, cu antenele, și după ce au 
bătut cu palma șezuturile unor scaune alese la întâmplare, 
oamenii aceia n-au făcut decât să semneze un document 
care preciza că nu fusese detectat niciun dispozitiv de 
spionaj. Generalul de brigadă TM nu era deloc sigur dacă 
trebuia să se încreadă în acele documente semnate și 
parafate. La urma urmei, potenţialii asasini ai 
președintelui nu-și fac treaba semnând declaraţii pe 
proprie răspundere, pe măsură ce se apropie de ţintă. TM 
urmase cursurile pentru ofiţerii de stat-major și cadrele de 


comandă și înțelegea de ce îi trebuia unei ţări un serviciu 
de spionaj, de ce forţele armate aveau nevoie de spioni 
care să le spioneze propriii soldați și ofițeri - și asta nu-l 
deranja. Dar mai era un motiv pentru care nu agrea genul 
acela de spion militar. Generalul de brigadă TM nu-i 
înghițea, pentru că nu purtău uniforme. Era și așa destul 
de greu să ai încredere în cineva care nu purta uniformă, 
dar cum naiba să ai încredere în cineva care mai avea și 
rang militar și nu purta uniformă? Generalul de brigadă 
TM considera Serviciul Intern de Informaţii o ameninţare 
de același nivel cu poliţia pakistaneză cea coruptă și cu 
prinții saudiţi cei leneși, dar, cum datoria lui era să tacă și 
să vegheze, nu pomenise niciodată de așa ceva de faţă cu 
generalul Zia. Verificând și cabinetul cu trofee, a conchis 
că fie și numai aglomerarea de obiecte din Casa Armatei 
constituia un risc din punctul de vedere al siguranţei. 
„Cine ce nevoie are de toate fotografiile astea?” se gândea 
el, stând în faţa peretelui tapetat cu portretele înrămate 
ale foștilor generali care conduseseră ţara. Nu s-a putut 
abţine să observe că erau din ce în ce mai corpolențţi și cu 
piepturile din ce în ce mai bogate în medalii. Ajuns la 
capătul șirului de fotografii, s-a oprit în faţa unui portret 
de mari dimensiuni, o pictură în ulei, care-l reprezenta pe 
Muhammad Ali Jinnah, întemeietorul Pakistanului, 
îmbrăcat într-un costum proaspăt croit pe Savile Row1 și 
absorbit în studierea unui document. 

Străduță londoneză din cartierul Mayfair, celebră 
pentru numeroșii croitori de lux de haine bărbătești. 
Printre celebrităţile care și-au făcut costume aici se 
numără lordul Nelson, Napoleon al 111-lea, Winston 
Churchill sau prinţul Charles. 

Cu monoclu la ochiul stâng și cu privirea sa intensă, 
Jinnah arăta ca un chimist din secolul al XVIII-lea, chinuit 
de iminenţa unei noi descoperiri. 

Generalul de brigadă TM s-a uitat cu admiraţie la 
portretul întemeietorului; nu-l deranjau civilii, dacă erau 
îmbrăcaţi cum se cuvine și dacă se comportau așa cum se 


cuvine să se comporte civilii. „Uită-te la individul ăsta”, și- 
a spus el și a făcut un pas înainte, apropiindu-se de 
portret. „A fost el civil, și purta haine civile, și spunea 
lucruri civile, dar în adâncul inimii era soldat.” Pe TM nu-l 
deranja să-l salute pe individul respectiv, și asta din curat 
patriotism, din genul de patriotism pe care numai un 
soldat decorat îl poate resimti; așa încât a făcut un pas 
înapoi și a salutat. În momentul în care a bătut cu piciorul 
în covor, descriind cu mâna un arc de cerc prin aer și 
ducându-și palma deschisă în dreptul sprâncenei, rama 
tabloului s-a clătinat. S-a clătinat imperceptibil, dar ochiul 
atent al generalului de brigadă TM tot a observat vibrația 
și a privit brusc în jur. S-a simţit jenat și sfios, precum un 
copil care a tulburat un aranjament ikebana fără cusur din 
casa unui verișor bogat. A făcut iar un pas înainte, a luat 
rama de colţuri cu amândouă mâinile, s-a dat iar înapoi, ca 
să verifice dacă era perfect dreaptă, apoi, înfiorat, i-a dat 
drumul. Și-a pus mâna dreaptă pe tocul pistolului și a 
înlemnit. Întemeietorul îi făcuse cu ochiul din spatele 
monoclului. Ar fi putut să jure că îi văzuse ochiul stâng 
mișcându-se. 

— Şi eu am făcut același lucru câteodată. 

Auzind vocea generalului Zia, TM s-a răsucit pe călcâie 
și a salutat, de astă dată mai puţin agresiv și făcând un 
sfert de pas lateral, în așa fel încât să ajungă în faţa ramei, 
ca să n-o vadă generalul Zia clătinându-se. 

Fără uniformă și fără toate dichisurile prezidenţiale, 
generalul Zia părea intrat la apă. Halatul de mătase parcă 
plutea în jurul lui. Mustata, pe care și-o purta întotdeauna 
cernită și răsucită, acum îi cădea pleoștită peste buza de 
sus. Și-o tot sugea nervos. Părul, pe care și-l purta 
întotdeauna dat cu briantină și pieptănat cu cărare pe 
mijloc, era într-o stare neglijentă, ca un detașament de 
soldaţi din gardă în pauza de ceai. 

— A fost singurul conducător adevărat pe care l-am avut, 
a zis generalul Zia și s-a oprit, de parcă s-ar fi așteptat ca 
generalul de brigadă TM să-l corecteze. 


Dar acesta era încă în stare de șoc. Nu credea în 
superstiții. Nu credea în coincidenţe. Ştia că, dacă îţi ungi 
arma și-i tragi piedica de siguranţă, poţi să tragi cu ea. 
Ştia că, dacă socotești viteza vântului cu exactitate și te 
pricepi să-ţi controlezi coborârea, parașuta te duce exact 
unde vrei să aterizezi. Ştia că, dacă îi pomenești unui 
prizonier numele fiică-sii, după ce l-ai împiedicat să 
doarmă timp de trei zile, sigur îţi spune tot ce are pe 
suflet. Generalul de brigadă TM nu avea, însă, niciun fel de 
experienţă în privinţa bărbaţilor care muriseră demult, 
care purtaseră monoclu, care stăteau încadraţi de rame 
poleite cu aur și care îţi răspundeau la salut, clipindu-ţi din 
ochi. 

— Acest portret nu este verificat din punctul de vedere 
al siguranţei, domnule general. Avem un cod roșu, pe care 
generalul Akhtar n-ar fi trebuit să-l încalce. 

— Dragă fiule, pot să suport zvonurile din fiţuicile 
americane, dar, zău așa, chiar trebuie să mă sperii de niște 
tablouri pe care mi le-a făcut cadou directorul spionajului 
meu? Până și generalul Akhtar este bănuit acum? Spui că 
nu sunt în siguranţă nici măcar în propriul meu salon? — și 
generalul Zia s-a oprit pentru o clipă, apoi a adăugat: Sau 
nu-ți place bărbatul din tablou? 

— A fost civil, domnule general, dar ne-a oferit această 
țară. 

Generalul Zia și-a vârât mâinile în buzunarele halatului, 
ca să-și ascundă iritarea. Generalul de brigadă TM n-avea 
niciun pic de simţ al istoriei. 

— Mă rog, dacă-l compari cu banya’ ăla de Gandhi, sau 
cu Nehru, care a fost un curvar, da, bineînţeles, a fost un 
mare conducător. Dar, de atunci, au mai fost și alţii care, 
în felul lor umil... - și generalul Zia s-a uitat la chipul 
inexpresiv al lui TM, realizând că nu avea să primească 
niciun compliment din partea lui, așa încât a hotărât să 
schimbe subiectul: Fiule, mă simt ca un prizonier în 
această casă. Ăștia de la Sil sunt niște proști. Se pricep să 
lupte cu rușii, pe legea mea! Își au spionii împrăștiați pe 


jumătate de glob, dar nu sunt în stare să-și dea seama cine 
încearcă să le asasineze președintele! 

Singurul lucru pe care generalul de brigadă TM nu l-ar fi 
făcut niciodată era să-și toarne fraţii întru uniformă, nici 
măcar pe cei care preferau să nu-și poarte uniformele. A 
încercat și el să schimbe subiectul și a venit cu o 
propunere pe care nici n-a făcut-o bine, că a și început să 
regrete c-o făcuse. 

— Ce-ar fi să mergeţi într-o umrah“%, domnule general? 

Generalul Zia mergea la Mecca de cel puţin zece ori pe 
an, iar generalul de brigadă TM trebuia să-l însoţească. 
Ştia că Șeful se simţea într-o siguranţă totală acolo, dar 
mai știa că se comporta ca un puști de doisprezece ani, 
căruia nu-i place petrecerea de aniversare: îl apucau 
pandaliile, urla, își lovea capul de peretele din marmură 
neagră al Kaabei, o lua la fugă în jurul ei, de parcă ar fi 
fost în cine știe ce competiţie, nu într-un pelerinaj. 

— Crezi că Jinnah s-ar duce în pelerinaj în aceste 
condiţii? 

Generalul de brigadă TM a simţit ochiul întemeietorului 
cum clipea la spatele lui. Ar fi vrut să-i reamintească 
generalului Zia că Jinnah nu se dusese niciodată în 
pelerinaj la Mecca. Ar fi vrut să-i spună că întemeietorul, 
presupunând că și-ar fi găsit destul timp pentru o 
revigorare spirituală, probabil că s-ar fi îndreptat spre 
cutare cârciumă din vestul Londrei. Dar TM a rămas în 
poziţie de drepţi, ignorând întrebarea generalului Zia, și și- 
a strâns degetele în ghete; nu era sigur dacă îi mai 
ajungea suficient sânge la cap. 

— Oare Jinnah a trebuit să ia vreodată asemenea decizii? 
A întrebat generalul Zia, făcând o ultimă încercare 
disperată de a-l educa pe generalul de brigadă TM în 


46 Termen care marchează, în India, apartenenţa la casta 
negusto- rească. 

47 Termen arab care înseamnă, textual, „vizită într-un loc 
aglomerat" și se referă, în speţă, la călătoriile simple la Mecca, 
pe care un musulman le poate face oricând în timpul anului. 


legătură cu vestigiile istoriei. Oare Jinnah a trebuit să 
lupte vreodată împotriva rușilor dimineaţa, iar seara să-i 
convingă pe americani că este o luptă care merită încă 
purtată? A fost el vreodată prizonier în propria-i Casă a 
Armatei? 

— Am înţeles, domnule general, a răcnit generalul de 
brigadă TM și a pocnit din călcâie. 

— Cred că e mai bine să rămân în ţară. 

Generalul de brigadă TM s-a simţit ușurat. Nu voia nici 
el să meargă la Mecca. Nu voia să se afle din nou în acel 
spaţiu gol, din marmură neagră. 

Generalul de brigadă TM se simţea plin de viaţă când 
avea parte de acţiune sau, cel puţin, de promisiunea că 
urma să aibă parte de ea. Când ești la șapte mii de metri 
deasupra pământului, în cădere liberă, îţi ajustezi poziţia 
corpului, îţi lași trupul să fie purtat de curenţii de aer, 
plutești, plonjezi câte trei sute de metri, mai faci o tumbă, 
îţi desfaci mâinile și picioarele cât poţi de mult, tragi de 
coarda care îţi desface parașuta și, dintr-odată, lumea 
devine ceva real — un ochi de beton în fața podiumului 
prezidenţial sau o tufă bogată în spatele liniilor inamicului. 

Aceeași senzaţie de așteptare o trăise și prima dată când 
intrase în clădirea Kaabei, pășind în spatele generalului 
Zia. I se oferise o robă de culoare albă, asemenea celor 
purtate de toţi ceilalţi, dar el aruncase o singură privire la 
polițiștii saudiţi care constituiau escorta și refuzase. Chiar 
dacă era în Casa Domnului, nu însemna că trebuia să-și 
uite datoria. Generalul Zia fusese întrebat dacă șeful 
siguranţei sale personale trebuia lăsat să intre așa, 
îmbrăcat în uniforma de luptă, dar Zia începuse deja să 
tipe violent și să dea din cap necontrolat. Poliţiștii saudiţi 
nu înțelesesem prea bine dacă era de acord sau nu. 
Generalul Zia se smiorcăia, și-și înfundase capul în 
propriul veșmânt alb, și începuse deja să se roage cu voce 
tare, în timp ce se apropiau cu toţii de încăperea neagră 
din centrul clădirii. Generalul de brigadă TM privise în jur, 
în căutarea unor posibile ameninţări. Cei care se rugau 


erau puțini, risipiţi și stăteau cu feţele plecate; în toate 
acele diferite poziţii de rugăciune, semănau cu niște 
buturugi aruncate în jur la întâmplare. Lumina era 
strălucitoare, ca pe o scenă, dar și rece. Generalului de 
brigadă TM îi plăceau locurile bine luminate. Centrul 
atenţiei sale era cubul de marmură neagră, cu tavanul jos, 
învelit în mătase neagră. Nu se aștepta la vreo ameninţare 
acolo. Încăperea neagră se afla în același loc de mai bine 
de o mie patru sute de ani, dar el tot trebuia să se arate 
precaut, știind că era deschisă în mod special pentru 
generalul Zia. Ceilalţi pelerini se mulțumeau să-i atingă 
pereții exteriori și să depună sărutări pe mătasea neagră 
brodată cu fir de aur, care o împodobea pe dinafară. 

Le ceruse celor de la Serviciul Intern de Informaţii un 
dosar asupra locului respectiv, când își făcuse propria 
evaluare de risc, și primise de la ei o pagină fotocopiată 
dintr-un manual de liceu de Studii Islamice. 

Exact în locul acela, Avraam încercase să-și 
măcelărească fiul, iar Mahomed zdrobise idolii și declarase 
că toţi nemusulmanii care și-ar fi predat armele aveau să 
fie în deplină siguranţă. 

Singurii care purtau arme în seara aceea erau cei care 
asigurau paza din partea saudită. Generalul de brigadă TM 
se întrebase dacă oamenii aceia chiar știau să-și folosească 
armele. Peste tot aerul vibra de respect și de rugăciuni, 
așa încât și el își luase mâna de pe tocul pistolului. 
Aruncase în jur priviri de turist, trecătoare, ușor curioase 
și deloc suspicioase. Observase cu interes că majoritatea 
credincioșilor erau negri, dar că mai erau și oameni de alte 
naționalități. Văzuse o femeie albă, stând într-un colţ și 
recitând din Coran. Nu-și putuse reţine zâmbetul văzând 
un bătrân chinez care ţinea un rozariu într-o mână, un 
baston cu cealaltă și-și ţâra picioarele de jur-împrejurul 
cubului negru. 

Generalul de brigadă TM se gândise că și el ar fi putut 
reveni acolo ca pelerin, după ce s-ar fi pensionat, ca să 
vadă: putea simţi și el ce simțeau ceilalţi? 


Cei care îi însoțeau, prinți saudiți cu capetele acoperite 
cu kaffiyeh“*-uri de mătase tivite cu aur, o luaseră înainte, 
ca să le arate drumul. TM pierduse de mult socoteala 
numeroșilor prinți care trăiau în regatul acela. 

Când se apropiaseră de cubul de marmură neagră din 
centru, generalul de brigadă TM trecuse în fruntea 
grupului, realizând subit că, la urma urmei, intrau într-o 
zonă necunoscută. Ușa se deschisese și nu se întâmplase 
nimic. Nu era nimeni care să le facă vreo ambuscadă, la fel 
cum nu era nimeni care să-i întâmpine. 

Încăperea era goală. 

Nici vorbă de fulgerări de lumină divină, nici de tunete: 
pereţii încăperii erau negri, fără nici măcar o inscripţie. Și, 
dacă n-ar fi fost vocea sugrumată a generalului Zia care se 
ruga de iertare, ar fi fost o încăpere tăcută, plină de aer 
stătut. Casa lui Allah era o cameră goală și întunecată. 
Generalul de brigadă TM ridicase din umeri și rămăsese în 
cadrul ușii, de unde îi supraveghease pe ceilalţi pelerini, 
care înconjurau Kaaba. 

x * ) 

Generalul de brigadă TM a simţit iarăși ochiul 
întemeietorului cum clipea la spatele lui. Generalul Zia și-a 
dat seama că TM nu avea dispoziţia necesară pentru o 
conversaţie politicoasă. Și-a strâns halatul de casă în jurul 
său și a părăsit încăperea, bombănind ceva, din care șeful 
siguranţei sale personale a înţeles doar că „merge la 
culcare”. Însă generalul Zia spusese altceva: „Cine poate 
merge la culcare pe o vreme atât de câinoasă?” 

Generalul de brigadă TM s-a îndreptat spre tabloul 
înrămat, căutând să evite privirea întemeietorului. Şi-a 
băgat amândouă mâinile în buzunare și le-a scos de acolo 
înfășurate în batiste albe. A ridicat rama, ţinând-o de 
margini, și a scos-o de pe cuiul de care atârna. Și-a lipit-o 


48 Acoperămânfe^rfŞ^pwitiaf d&afabf* ca să se apere de soare 
și de praf, sub forma unui. pătrat îpfjsuţaț îpjurul capului și ţinut 
de un șnur. 


de piept și a dus-o la canapea, unde a întors-o cu grijă și a 
culcat-o, cu chipul întemeietorului orientat în jos. Și-a tras 
un crac al pantalonului în sus cu mâna dreaptă și a scos la 
iveală un pumnal, dintr-o teacă de piele prinsă deasupra 
gleznei. A înlăturat cârligele unul câte unul, a strecurat 
vârful pumnalului sub cartonul din spate, l-a ridicat și l-a 
dat deoparte. O bucată de stofă groasă și catifelată, de 
culoare verde, acoperea spatele portretului. Şi-a trecut 
degetele peste zona unde se afla, pe partea cealaltă, chipul 
întemeietorului. În spatele ochiului său cu monoclu, a 
descoperit un obiect rotund și tare. Şi-a luat iar pumnalul, 
a tăiat o gaură exactă în jurul acelui obiect și a scos la 
iveală un disc metalic de culoare cenușie, puţin mai gros, 
dar nu mai mare decât o monedă de o jumătate de rupie. 
L-a luat în palma acoperită cu batista și l-a ţinut departe 
de corpul său, de parcă ar fi fost gata să explodeze. 

În timp ce generalul de brigadă TM cerceta discul acela 
pe ambele părţi, încercând să descopere dacă era doar 
vreo șmecherie artistică introdusă de cel care pictase 
portretul sau vreun dispozitiv letal, care mai avea puţin și-l 
făcea pe el arșice, suprafaţa de metal s-a desfăcut pe 
mijloc, precum draperiile unui teatru în miniatură, și o 
mică lentilă concavă i-a clipit în faţă. Draperiile metalice s- 
au închis la loc imediat. 

Generalul de brigadă TM a strâns în palmă camera 
minusculă de filmat și a încercat s-o zdrobească până când 
i-au pocnit lui încheieturile degetelor. 

Bombe  telecomandate, gloanţe cu vârfurile oţelite, 
pumnale aruncate de la distanţă, sclipirea metalică a 
carabinei unui lunetist, rachete sol-aer lansate de pe umăr, 
gărzi de corp pline de resentimente și cu mâncărimi la 
degetele de pe trăgaciuri - de toate acestea generalul de 
brigadă TM putea să se ocupe fără ca inima să-i bată 
câtuși de puţin mai repede. Și totuși, această minusculă 
cameră de filmat l-a înfuriat atât de tare, încât pe moment 
a și uitat care îi era datoria; în loc să cheme o echipă de 
experți criminaliști, care să încerce să depisteze încotro se 


duceau semnalele emise de cameră, el s-a îndreptat spre 
dormitorul generalului Zia. In faţa ușii, a ezitat o clipă, a 
tras aer adânc în piept de trei ori, ca să se liniștească, și 
abia pe urmă a ciocănit. 

Prima Doamnă i-a deschis ușa, s-a oprit în faţa lui și l-a 
privit batjocoritor, de parcă ar fi fost vorba de un copil 
care bătuse la ușa dormitorului mamei sale, după ce făcuse 
pipi în pat. 

— Acum ce mai este? A întrebat ea. Are programată o 
întâlnire de taină cu vreo altă corespondentă din 
străinătate? Sau India e pe cale să ne atace din nou? 

Generalul de brigadă TM chiar nu știa cum să-i 
răspundă unei femei. 

Şi-a desfăcut palma și i-a arătat Primei Doamne discul 
de metal. 

Ea s-a uitat la el cu niște ochi plini de silă: 

— Șeful dumitale nu mai locuiește aici - apoi s-a întors și 
a strigat în lungul holului: Ia uite, Zia, prietenul tău are un 
cadou pentru tine! 

Explozia întârziată a fructelor de mango 221 


ȘAPTESPREZECE 


Îţi plac fructele de mango? Zice secretarul general, cu o 
șoaptă care abia se aude. 

Respirația lui este greoaie. Pare să sufere. Nici lui nu i- 
au dat de mâncare, ticăloșii. Cât să fi trecut? Nu se poate 
să fi trecut mai mult de trei zile. Mă târăsc spre gaura din 
perete, dărâmând micile piramide de nisip pe care le-am 
tot construit ca să marchez trecerea zilelor. Nu-i vorbă, că 
nu știu când începe ziua sau când se termină. Nimeni n-a 
ciocănit în ușă nici măcar o dată. N-am auzit niciun sunet, 
de nicăieri. 

— Nu-mi plac, îi spun eu. Nu merită efortul. Noi avem 
niște meri în curtea din spatele casei, pe colina Shigri. 
Merele îmi plac. Le culegi, le freci de pantaloni și le 
mănânci. Fără bătaie de cap. 

Secretarul general tace mai mult timp, de parcă mi-ar 
culege vorbele de pe jos și ar încerca să scoată o 
propoziţie din ele. 

— Sunteţi rude? 

— Suntem. 

— Frați? 

— Mai rău. 

Întâi tace, apoi lovește cu pumnul în perete de trei ori. 

— Credeai că poţi face totul de unul singur? N-ai niciun 
strop de simţ al istoriei. Ar fi trebuit să dai mâna cu 
camarazii tăi soldaţi. Doar sunteţi tovarăși de arme. 

Dacă ar fi știut el, secretarul general... 

— Am fost singurul lui fiu. 

x * . 

în timp ce mă îndreptam de pe platoul de adunare spre 
dormitor, simțeam cum se topea sub tălpile bocancilor mei 
suprafața de asfalt a drumului. In depărtare, mirajele se 
succedau unul după altul, sub formă de vapori care se 
făceau nevăzuți când mă apropiam de fiecare dintre ele. 
Bannon și Obaid rămăseseră pe platou, ca să exerseze încă 


o dată instrucţia tăcută. N-avea rost să mă duc în 
dormitorul meu. Am luat-o direct spre confortul buncărului 
în care locuia Bannon. Aparatul de aer condiţionat era 
pornit, iar cămașa mea leoarcă de transpiraţie s-a făcut 
ţeapănă în câteva minute. Mi-am scos-o și am stat acolo în 
maieul alb, uitându-mă în jur după ceva care să-mi ia 
gândurile de la comenzile tăcute ale instrucției, care încă 
mi se reverberau în cap. M-am întins pe jos, cu capul pe 
saltea, și mi-am pus bocancii aproape lipiți de grătarul 
aparatului de aer condiţionat. Am scotocit sub saltea și, 
așa cum mă așteptam, de fapt, am găsit un plic maro, cu 
numărul pe iulie din ediţia specială Playboy World. O 
frumuseţe thailandeză, pe nume Diana Lang, împărțea 
coperta cu Yasser Arafat: „Instantaneele Dianei Lang” și 
„Armele și atitudinile lui Arafat”. 

Am lăsat pentru mai târziu interviul cu Yasser Arafat și 
m-am dus direct la pictorialul de la mijloc. Ușa s-a deschis 
și a intrat Bannon, făcându-și vânt cu cascheta. 

— Mă las păgubaș, a zis el. Prietenul ăsta al tău n-o să 
reușească. 

Mi-a ignorat mâna care se lupta simultan să înghesuie 
revista la loc în plic și plicul să-l îndese la loc sub saltea, în 
timp ce-și vorbea lui însuși, pe faţa ca de crocodil alb a lui 
Bannon curgeau pârâiașe de transpiraţie, iar părul i se 
lipise de pielea capului: 

— Mai sunt două săptămâni până la inspecția 
președintelui, iar eu am oameni care nu sunt în stare nici 
măcar să mărșăluiască în cadență. 

Mi-am dat picioarele jos de pe grătarul aparatului de aer 
condiționat și l-am întrebat pe Bannon despre ce vorbea. 

— Micuţul O. Nu va rămâne în detașamentul de 
instrucţie tăcută. Cum încep mișcările, începe și el să 
transpire ca o curvă în biserică. Nu are aptitudinile 
necesare și cu asta, basta. 

— Poate că Obaid nu are un talent înnăscut pentru ce se 
face pe platou, dar prinde repede, am zis eu. N-am văzut 
niciodată pe nimeni la fel de motivat ca el. Noaptea, stă în 


dormitor și-și repetă mișcările. 

— Poate c-ar fi ieșit un bun kamikaze din el, dar pur și 
simplu nu-i făcut pentru a duce până la capăt nenorocitul 
de exerciţiu. 

— Este foarte emoţionat în legătură cu asta. Sper că 
puteţi să... și am lăsat enunţul suspendat în aerul rece. 

Eram sigur că Bannon știa ce voiam să zic. Nu-l puteam 
lăsa baltă pe Obaid. A 

— E spre binele lui, a murmurat Bannon. li spui să se 
întoarcă la dreapta, iar el face întoarcere la stânga. li ceri 
s-arunce carabina, iar el pur și simplu stă și nu face nimic. 
Și asta se întâmplă când eu îi dau comenzi verbale. 
Imaginează-ţi ce dezastru s-ar crea în partea de instrucţie 
tăcută. Azi ne făceam spiralele cu carabine și toate 
aruncările lui mi-au venit mie în cap. O să omoare pe 
cineva sau el o să fie omorât. Încearcă tu să-i bagi minţile 
în cap. Va fi, probabil, un foarte bun ofiţer, dar în niciun 
caz nu va mai repeta cu noi. Trebuie să merg să-mi 
completez raportul final. 

Și Bannon a ieșit din cameră fără să privească înapoi, 
fără să promită nimic. 

Eu încă mai meditam dacă era cazul să aflu ce căuta 
Yasser Arafat într-o revistă plină de fete din Orient, cu 
părul pubian tuns în formă de inimă, când Obaid a deschis 
ușa, a intrat, a închis-o în urma lui cu piciorul și s-a 
rezemat de afișul cu Bruce Lee, uitându-se fix la mine, de 
parcă eu aș fi fost unicul motiv pentru lipsa lui de 
coordonare între mâini și ochi. 

Avea uniforma kaki pătată de sudoare, își legase strâns 
de mâna dreaptă eșarfa albastră, iar pe obrazul drept avea 
o vânătaie. Ochii lui, de obicei senini, erau ca niște 
vârtejuri înfuriate. 

Motivele pentru obișnuita chelfăneală încasată pe platou 
îmi erau evidente. Puteai lua note mari la istoria 
războiului, puteai să-ți repeţi mișcările de la instrucţie cât 
era noaptea de lungă, dar, când ajungeai la partea cu 
instrucţia tăcută, nu puteai trage cu ochiul în manuale, ca 


să afli ce și cum să faci. Obaid îmi făcea mie toate lecţiile. 
Îmi desena hărţile de zbor, avea grijă de incapacitatea mea 
de a mă concentra la orice text scris mai mult de două 
paragrafe și-mi scotea ideile principale. In ciuda faptului 
că mie îmi lipsea glanda învăţăturii - sau poate tocmai din 
această cauză -, eram deasupra tuturor la capitolul 
instrucţie, ajungând la comanda detașamentului, în timp ce 
el încă mai zăbovea pe banca de rezerve. Oricine era 
capabil să stea și să citească o carte, în afara sălii de 
cursuri, mai mult de zece minute nu avea să ajungă 
niciodată un ofițer bun, iar o pereche coerentă de bocanci 
militari pe platoul de adunare, nici atât. Bannon avea 
dreptate: un pas greșit, o singură notă falsă la capitolul 
cadență tăcută, și demonstraţia elegantă pe care o 
pregăteam pentru inspecția președintelui se putea duce 
naibii. Ba chiar, putea să-mi distrugă mie manevra cu 
sabia, pe care i-o pregăteam tot președintelui. 

M-am gândit să-i distrag atenţia lui Obaid cu pozele cu 
Yasser Arafat, dar, când i-am văzut faţa schimonosită, am 
renunţat. Își încleșta și-și desfăcea pumnii. Avea o furie în 
ochi, pe care nu i-o mai văzusem până atunci. M-am 
apropiat de el, ca să-i pun o mână pe umăr. S-a dat înapoi, 
s-a întors, și-a pus mâinile peste faţă și a început să dea cu 
capul în perete. 

— O să fie bine, i-am spus eu, simţindu-mă ca un doctor 
care te sfătuiește să-ţi trăieşti viaţa din plin, după ce te 
informează că mai ai cel mult șase săptămâni de trăit. O 
clipă a rămas nemișcat, apoi a ţâșnit din poziţia în care se 
afla și s-a aruncat spre patul lui Bannon, doborând beţele 
de bambus care susțineau coviltirul din pânză cu model de 
camuflaj de deasupra saltelei. Toate cărţile pe care le 
citise nu-l învăţaseră o regulă militară de bază: furia ţi-o 
stăpânești dându-le altora șuturi în cur, nu răvășindu-ţi 
lucrurile prin cameră. A luat perna și a zvârlit-o în perete. 
Dezamăgât de lipsa impactului, a pus mâna pe statueta de 
ceramică reprezentându-l pe Buddha. Eu am sărit la el și l- 
am oprit. 


— Nu, pe Buddha nu, i-am spus și i l-am luat din mâini. 

Degetele lui încălziseră fața de ceramică a lui Buddha, 
răcită până atunci de aerul condiţionat. S-a uitat în jur, 
căutând altceva de aruncat. Aerul rece îi uscase câteva 
dintre petele de transpiraţie de pe cămașă. Când m-am 
apropiat ca să-l mai liniștesc, am recepționat și nuanţa de 
nucșoară din respiraţia lui, și mirosul ca de mosc al 
transpiraţiei uscate. l-am spus: 

— Hai să vorbim despre toată povestea - așa mi-ar fi 
spus și el mie, în mod normal, în astfel de situaţii. 

— Încerci să mă dai deoparte. 

— Uite ce e, Micuţule O... - și, tot căutându-mi 
cuvintele, am încercat să suplinesc tăcerea mângâindu-l cu 
mâna de pe umăr spre ceafă. Părul i s-a zbârlit sub palma 
mea, gâtul îi era cald și acum, în ciuda răcoarei din 
cameră. 

Iritat de propria mea lipsă de empatie, i-am spus verde 
în față: Uite ce este, nu-i un picnic la care nu vreau să te 
iau. 

E spre binele tău, Micuţule O. 

El nu mi-a băgat în seamă tonul condescendent: 

— Există o modalitate mult mai simplă, mi-a spus. De ce- 
i plin locul ăsta? De avioane. Ce trebuie să facem? Luăm 
un avion și... 

— ...Şi am încheiat discuţia, i-am tăiat-o eu. 

Pentru un bărbat în uniformă, își făcea niște idei naive 
despre militărie. Se credea un soi de personaj din Jonathan 
Livingstone Seagull”, ultimul adaos la teancul de cărţi de 
pe noptiera de lângă patul său, și vorbea despre avioane ca 
și cum n-ar fi fost niște mașini de luptă de milioane de 
dolari, ci un soi de vehicule pentru căutările lui spirituale. 

— „Vântul era o șoaptă pe faţa lui și oceanul rămăsese 
nemișcat sub el... /, a zis Obaid cu ochii închiși. Pot să fac 
totul de unul singur - și m-a bătut ușor pe obraz. 


49 Titlul unui roman-fabulă publicat în 1970 de Richard Bach (n. 
1936), despre un pescăruș care învaţă sensurile vieţii și zborului. 


— Tu abia poţi s-aterizezi cu ditamai drăcia. Las-o baltă. 

— Cine are nevoie să mai aterizeze? A zis el și a scos o 
hartă de zbor, pe care marcase coordonatele și încercuise 
cu roșu Casa Armatei. Douăzeci și trei de minute, dacă nu 
bate vântul din faţă sau din spate. 

Am înșfăcat harta, am azvârlit-o peste umăr și m-am 
uitat fix în ochii lui. Mi-a întors privirea, fără să clipească. 
M-am gândit să-i povestesc despre nectarul Unchiului 
Scrobeală, dar am renunţat imediat. 

— Colonelul Shigri nu s-a sinucis și nici eu n-am de 
gând, i-am spus. Apoi mi-am lipit gura de urechea lui și am 
strigat cu intensitatea 5: S-A INTELES? - în timp ce mă 
gândeam: mă cac în ea de cadență interioară. S-a înţeles? 
Am urlat din nou. 

Şi-a apăsat și el urechea de gura mea, s-a sprijinit de 
mine și mi-a pus o mână pe talie, zicând: 

— Dacă vrei s-o faci aici, păstrează-mă în echipă. Ai 
nevoie de-o rezervă. 

I-am dat mâna la o parte și am făcut un pas înapoi. 

— Ascultă, rămâi la Rilke al tău, sau la ce mai citeşti 
zilele astea. Ce-ai de gând să faci? Uite, asta-i sabia mea, 
uite-l pe general, că vine, ia uite cum i-o trag - și m-am 
prefăcut că dau o lovitură slabă din încheietură, cu o sabie 
imaginară. Vai, pardon, am ratat! Pot să mai încerc o dată? 

Cred că l-am ucis cu aceste cuvinte. 

Nu i-am văzut pumnul venind spre stomacul meu și, 
când m-am aplecat în faţă, m-a lovit cu genunchiul în 
coaste și m-a trimis învârtindu-mă peste patul lui Bannon, 
cu faţa în jos. M-am trezit căzut grămadă peste beţele de 
bambus și coviltirul cu model de camuflaj. Atât de surprins 
am fost de lovitura Micuţului O, încât n-am simţit nicio 
durere. L-am văzut pe Bruce Lee parcă prin ceaţă pentru o 
clipă. Obaid a venit și s-a aplecat peste mine și m-a privit 
de sus în jos, de parcă nu m-ar mai fi văzut niciodată. 
Bocancul meu l-a prins între picioare, așa că s-a prăvălit 
lângă mine. 

Mi-am frecat partea de jos a coșului pieptului și am 


oftat. Obaid s-a proptit într-un cot și m-a privit de aproape. 
Apoi s-a ridicat brusc, de parcă ar fi luat o hotărâre. Şi-a 
proptit genunchii de-o parte și de alta a șoldurilor mele și 
a început să-mi tragă maieul din pantaloni. Mi-a frecat cu 
blândeţe coșul pieptului cu ambele mâini, privindu-mă tot 
timpul în ochi. Nu-mi plăcea să-l văd urmărindu-mi 
reacţiile, așa încât mi-am închis ochii, coapsele mi s-au 
ridicat involuntar, iar pantalonii kaki apretaţi mi s-au 
părut, brusc, foarte strâmţi. Am sperat ca Bannon să-și 
completeze raportul pe îndelete. 

Mi-a ridicat maieul, aerul rece mi-a dat fiori peste piept 
și sfârcurile mi s-au întărit și înroșit ca nerușinatele; 
centura o aveam desfăcută. Mi-am supt stomacul și mi-am 
ţinut respiraţia când mâna lui mi s-a vârât în pantaloni. Nu 
mi-a luat-o în mână, ci doar și-a lăsat mâna să se frece de 
sula mea, de parcă ar fi fost o întâlnire întâmplătoare. M- 
au speriat buzele lui, care își croiau drum spre pieptul 
meu, atingându-mă tandru. Eram speriat să fiu sărutat. 

Am inspirat mirosul de ulei de iasomie din părul său și 
m-am cufundat cât am putut de adânc în saltea; un băț de 
bambus a pârâit sub mine și am încercat să mă ridic de 
acolo, cuprins de panică. M-a țintuit pe saltea, cu mâna 
băgată în pantalonii mei, Buzele lui călătoreau de-a lungul 
maxilarului meu, iar buricele degetelor lui desenau 
cerculețe discrete pe vârful sulei mele. Am icnit și am 
început să mișc din coapse, dar el m-a ţinut apăsat cu 
genunchiul. Buzele lui au luat-o în jos pe pieptul meu și 
continuau să călătorească la vale. Mă gândeam la ceva 
concret, cu ochii închiși. Pe lângă casa mea de pe colina 
Shigri, curge un pârâu; m-am închipuit pe mine însumi 
stând acolo în toiul iernii și experimentând prima mea 
erecţie în apa rece ca gheaţa. Am tresărit din tot corpul și 
sula mea i-a atins vârful nasului. A râs. 

Surpriza mi-a fost și mai mare, când și-a tras pantalonii 
în jos, mi-a luat mâna și mi-a pus-o pe sula lui. M-am trezit 
cu ceva curb în mână, nu cu ceva oarecum curbat, ci cu un 
corn ca de lună nouă. O avea încovoiată ca un arc, iar 


erecţia i se arcuia spre buric. A oftat și s-a întins lângă 
mine. Își ţinea ochii închiși, iar pe buze i se lăţea un 
zâmbet tandru, un zâmbet atât de senin, atât de împlinit și, 
totuși, atât de blând, încât părea să se fi retras într-o lume 
a lui, unde vântul îi șoptea în faţă, iar oceanul de sub el 
încremenise. 

Mult timp n-am îndrăznit să spun o vorbă. Aerul 
condiţionat se oprise la un moment dat și singurul sunet 
din cameră îl dădea respiraţia celor doi băieţași speriaţi. 

— Nu, nu... mi-a șoptit la urmă, strângându-mi-o în 
mâinile făcute căuș, într-o zadarnică încercare de a nu lăsa 
vreo urmă pe pat...Nu pe cearșaf. 

Apoi mi-a vorbit stând cu faţa în sus și holbându-se la 
tavan: 

— Sper să nu faci vreo prostie. 

— Şi eu sper să nu faci tu vreo tâmpenie, i-am spus. 

— N-o să fac, mi-a răspuns. 

A doua zi dimineaţă, dispăruse. 


OPTSPREZECE 


Chiar dacă n-ar fi fost oarbă, Zainab tot n-ar fi fost în 
stare să-și citească interviul din ziar, pentru că era 
analfabetă. Veștile ei proveneau din mirosuri, de la păsări, 
din bătaia vântului. În dimineaţa aceasta, simţea veștile 
proaste plutind în aer. Auzea răsunând nerăbdarea 
păsărilor în fâlfâitul aripilor, presimţea o migraţie și lungi 
nopți de singurătate, care se apropiau de ea în marș forțat. 

Și-a ţinut respiraţia o clipă, ignorând semnele rele care 
pluteau în aer, și a încercat să se concentreze la ceea ce 
făcea. 

Zainab se împingea în barele de fier ale celulei, făcând 
firimituri dintr-o bucată de pâine și aruncându-le unui stol 
de rândunele care coborau în curtea închisorii în fiecare 
dimineaţă. La fel ca mulţi orbi, putea spune câte păsări 
erau doar ascultându-le fluturatul din aripi. Să fi fost vreo 
cincisprezece. Ciuguleau voioase firimiturile, deși foamea 
și-o potoliseră, cu toată mâncarea pe care o căpătau de la 
închisoare. În fiecare dimineaţă, câteva femei păstrau 
bucăţi de pâine și-și întindeau mâinile printre barele de 
fier, încercând să ademenească mereu aceleași rândunele, 
sperând să le vadă ciugulind firimiturile și, cu puţin noroc, 
să vină și să le culeagă mâncarea din palme. Totuși, în 
dimineaţa aceea, rândunelele păreau mai interesate să se 
joace între ele. 

Zainab nu se purta la fel ca restul deţinutelor 
condamnate la moarte; acelea se rugau, plângeau, 
urmăreau obsesiv mersul petiţiilor depuse, în care cereau 
să li se arate milă, și, după ce li se respingea și ultimul 
apel, își întorceau atenţia spre viaţa de după moarte și 
începeau să-și caute iertarea de la zero. Ea, în schimb, 
Zainab, nu comisese nicio crimă și stătea liniștită în celula 
ei - denumită „celula neagră”, pentru că îi găzduia pe 
condamnaţii la moarte -, unde trăia de parcă ar fi fost 
propria ei casă. De dimineaţă, se trezise, își făcuse 


curăţenie în celulă, îi masase picioarele colegei de celulă 
însărcinate și-și turnase ei însăși ulei în păr. După ce își 
hrănea păsările, urma să facă vizite în alte celule, care nu 
erau celule negre, și să le maseze picioarele altor două 
prizoniere însărcinate. „De ce ar vrea cineva să omoare o 
sărmană femeie oarbă?” - acesta era răspunsul ei constant 
la toată agitația creată de avocatul ei și de câteva grupuri 
de femei din afara închisorii, în legătură cu condamnarea 
ei la moarte. Până și cea care o păzea, în aripa închisorii în 
care se afla, o respecta pentru politeţea ei, pentru felul în 
care le ajuta pe alte prizoniere și pentru că îi învăţă pe 
copiii acelora să recite din Coran. Zainab era prizoniera 
preferată a directoarei închisorii, cea care îi și dăduse 
perechea de ochelari de soare care îl înfuriaseră în așa hal 
pe generalul Zia. „Ca să te apere de soare” - îi spusese 
directoarea. Zainab primise ochelarii zâmbind și fără să se 
plângă, fără să-și plângă de milă, fără să obiecteze că 
lumina soarelui nu avea ce căuta în ochii ei ca niște 
păltoace albe și moarte. In spatele ochelarilor negri de 
plastic, ochii ei erau albi ca laptele. Se născuse fără 
comee. Evident că se vorbise despre semne rele, când 
venise pe lume, dar avea un chip atât de luminos și toate 
celelalte înzestrări în așa măsură intacte, încât fusese 
acceptată ca un copil ghinionist și se descurcase cât de 
bine putuse în condiţiile date. Chiar și acum, când era 
prima femeie condamnată la moarte prin lapidare, după 
legile cele noi, Zainab dovedea un curaj care le punea în 
încurcătură, le zăpăcea pe femeile activiste, care luptau 
pentru cauza ei prin tribunale și pe străzi. „Cu pietre?”, 
întrebase ea după ce fusese pronunţată sentinţa. „Cum i se 
face Diavolului la Mecca în timpul hagialâcului? De secole 
întregi fac toţi același lucru și tot n-au fost în stare să-l 
ucidă. Cum vor să omoare o femeie sănătoasă ca mine?” 
După ce-i purtase timp de câteva zile, ochelarii de soare 
începuseră să-i placă lui Zainab; o ajutau împotriva 
durerilor de cap pe care le avea după ce stătea la soare 
prea mult. În plus, copiii celorlalte prizoniere întotdeauna 


chicoteau când și-i scotea, ca să le arate ochii ei albi ca 
laptele. 

La un moment dat, a auzit fâlfâind o pereche de aripi 
mai grele decât aripile rândunelelor. Le-a auzit și pe 
rândunele bătând panicate din aripi, dar nu și-au luat 
zborul. Unele s-au rotit prin aer, altele s-au îndepărtat de 
ea. Zainab a încetat să le mai arunce firimituri o vreme, 
vrând să le protejeze pe rândunele, și nu să-i dea ciorii ce 
li se cuvenea lor. Apoi și-a amintit de o cioară din copilăria 
ei, care îi ţinuse companie în multe zile negre. Alt semn de 
rău augur, ziseseră sătenii, dar ei îi plăcuse întotdeauna 
compania ciorii și-i păstra mereu puţină pâine. Se putea, 
oare, să fie aceeași cioară? Mâinile ei au început să 
sfărâme pâinea închisorii și să arunce iarăși firimituri. 
Poate că și ciorii îi era foame. Toate prizonierele, ba chiar 
și câteva femei din personalul închisorii, după cum știa, le 
hrăneau pe rândunele. 

Apoi, a auzit cum se apropiau pașii directoarei închisorii. 
Din felul în care îi răsuna călcătura, Zainab a simţit că 
venea să-i aducă ei vești proaste. A încercat să nu bage în 
seamă sentimentul de vinovăţie din pașii care se apropiau 
și a continuat să hrănească pasărea. Işi dădea seama că, 
de acum, cioara preluase controlul asupra întregii curți. 
Rândunelele își luaseră zborul, afară de două dintre ele, 
care încă mai dădeau ocol zonei ocupate de cioară, se 
repezeau să ciugulească din firimituri când cioara era 
întoarsă cu spatele, după care își luau zborul înapoi până 
la o distanță sigură. Simţea cu vârfurile degetelor că 
aripile lor erau 

încordate, gata de fugă. De asemenea, își dădea seama 
că era mai mult un joc pe care-l jucau, numai ca să vadă 
cât de aproape putea ajunge una dintre ele, când cealaltă 
îi distrăgea atenţia ciorii. 

Umbra directoarei închisorii a acoperit lumina soarelui. 
Zainab era conștientă că directoarea închisorii, după cum 
îi mirosea transpiraţia, nu știa cum s-o ia. Respira greoi, își 
muta greutatea de pe un picior pe celălalt, se prefăcea că 


nici măcar nu era de faţă. 

Era clar: vești rele. 

Ce veste rea i se poate aduce unei prizoniere 
condamnate la moarte? Zainab nu-și punea speranţe în 
apelul la clemenţă pe care avocatul îl depusese în numele 
ei. Celelalte prizoniere din celula ei discutaseră despre 
asta. Știau că, deși generalul se răzgândise de multe ori și 
în multe privinţe, un singur lucru nu făcuse niciodată, și 
anume să rateze șansa de a respinge apelul la clemenţă 
într-un caz de condamnare la moarte. Avea ceva de-a face 
cu un anume Bhutto, care fusese conducător înainte de 
Zia. Oarba Zainab știa că Bhutto fusese spânzurat, nu 
omorât cu pietre. Nici despre acela nu știa ce crimă 
comisese. Zainab nu se aștepta cu adevărat ca sentinţa să-i 
fie comutată, așa încât se putea foarte bine ca directoarea 
închisorii să fi primit mandatul negru și era îngrijorată în 
legătură cu organizarea lapidării. Lui Zainab îi părea rău 
pentru directoare: cu ce greșise biata femeie, așa de 
drăguță, așa de competentă, ca să treacă prin astfel de 
încercări? 

A auzit cioara cum fâlfâia grăbită din aripi, dar, în loc să- 
și ia zborul, s-a așezat la loc - probabil gonise și ultima 
rândunică. 

— Zainab, i-a spus directoarea închisorii, ţi s-a publicat 
fotografia într-un ziar - însă ea știa că directoarea evita 
motivul real pentru care venise, vorbindu-i despre ziar în 
loc să-i dea veștile despre mandatul negru. Arăţi bine în 
fotografie cu ochelarii de soare, i-a mai spus. 

Zainab a zvârlit și ultima bucăţică de pâine, sperând s-o 
nimerească pe cioară în cap. N-a nimerit-o. 

— Vor să te mute la o altă închisoare. Din cauza 
fotografiei și a interviului pe care l-ai dat. 

Zainab și-a amintit interviul. Avocatul îi citise câteva 
întrebări, iar ea repetase aceeași poveste pe care o 
spusese și la tribunalul districtual, și la înalta Curte de 
Justiţie, și în apelul depus împotriva condamnării la 
moarte, aceeași poveste pe care le-o spusese și colegelor 


de închisoare iar și iar, fără să adauge nimic, fără să omită 
nimic, în ciuda eforturilor susținute ale avocatului ei. 

— Fotografia ţi-a fost publicată în America. Se pare că 
ordinul să te ducem într-un loc de unde să nu mai poţi da 
interviuri a venit de foarte sus. 

Zainab nu știa prea multe despre interviuri sau despre 
locurile de unde puteai sau nu puteai să dai interviuri, ea 
le spusese tuturor numai ce i se întâmplase: „Era 
întuneric, dar aveau torţe. Erau trei. Se poate să mai fi fost 
unul afară, la ușă. Miroseau a benzină de mașină și aveau 
mâinile moi, așa că nu erau ţărani. Mi-au legat mâinile și 
m-au lovit când i-am rugat, în numele mamelor și al 
surorilor lor, să mă lase în pace. Erau niște animale.” 

— Dar mie îmi place aici, i-a spus ea directoarei 
închisorii. Colega mea de celulă trebuie să nască în două 
săptămâni. Mai am și alte prietene aici. Vreau să trăiesc 
aici - apoi, gândindu-se la ce spusese, a adăugat: Vreau să 
mor aici. 

— Ordinul vine direct de la președinte, i-a spus 
directoarea închisorii, pe un ton pe care nu-l mai folosise 
până atunci cu Zainab, ca să fie clar că totul era hotărât, 
chiar mai hotărât decât sentinţa ei de condamnare la 
moarte. 

Ba chiar, Zainab a mirosit frică în vocea ei și s-a întrebat 
dacă și directoarea urma să fie pedepsită. Gândul acesta, 
că trebuia să-și părăsească prietenele, și ideea că 
directoarea închisorii, care îi dăduse ei ochelarii de soare, 
ar fi putut fi pedepsită, au copleșit-o pe Zainab pentru o 
clipă, așa încât a făcut ceva ce nu mai făcuse niciodată. 
Oarba Zainab, care ascultase în liniște când o scârbă de 
judecător o condamnase la moarte, care nu le dăduse 
călăilor ei satisfacția de a o vedea zbierând, care își 
petrecuse viața mulțumindu-i Domnului și iertându-i pe 
bărbaţii trimiși de El pentru ce îi făcuseră - Zainab a urlat 
și a blestemat: 

— Viermii să-i mănânce măruntaiele celui care mă ia din 
casa mea! Copiii lui să nu-i vadă chipul mort! 


Directoarea închisorii s-a simţit ușurată. Curajul temerar 
al lui Zainab o irita. Nu voia s-o vadă plecând în liniște. 

Este un fapt bine știut că blestemele sunt ultima resursă 
a mamelor frustrate și arme nefolositoare pentru oamenii 
care nici măcar nu au curajul sau bagajul de cuvinte 
necesare pentru a profera o invectivă potrivită la adresa 
dușmanilor. De asemenea, este un fapt bine știut că 
majoritatea  blestemelor nu-și fac efectul. Singura 
modalitate prin care își fac efectul este ca o cioară să audă 
un blestem rostit de cineva care a hrănit-o până la 
saţietate și să poarte blestemul la persoana împotriva 
căreia a fost formulat. Ciorile, fiind niște lacome notorii, nu 
se simt niciodată de parcă ar avea stomacul plin. Și sunt 
creaturi  capricioase: mișcările lor nu pot fi prezise 
niciodată. Nu se deranjează niciodată să poarte ceva 
undeva. Zainab nici n-a observat când cioara, după ce 
golise curtea închisorii de ultimele fărâme de pâine, a 
bătut moale din aripi și și-a luat zborul. Când a ajuns hăt, 
departe deasupra închisorii, de unde a zărit alte stoluri de 
rândunele  executându-și dansul caraghios în faţa 
prizonierelor, a simţit un curent dinspre apus în aerul de 
deasupra ei. S-a înălţat, a încetat să mai fluture din aripi, 
iar, două zile mai târziu, a traversat graniţa în India, unde 
grâul se culege mai devreme și stâlpii de electricitate sunt 
mai siguri. 

Zainab și-a împachetat cele două rânduri de haine ale ei 
și a așteptat să-și înceapă și ea călătoria. A fost încătușată 
și urcată pe bancheta din spate a unui jeep. A observat că 
nu erau gărzi lângă ea. Unde să se fi dus o femeie oarbă și 
încătușată? S-a rugat ca fosta ei colegă de celulă să aibă 
parte de o naștere ușoară și a uitat cu desăvârșire tot ce 
spusese și de ce spusese despre cel pe care-l blestemase. 

Cioara și-a întins aripile și s-a lăsat purtată de curentul 
dinspre apus. 

Poate că n-or fi având conștiință ciorile, dar memorie au 
și țin minte chiar și nouăzeci de ani. 

Abia după ce jeepul care o ducea s-a oprit și n-a mai 


plecat din loc, fiindcă n-a venit nimeni să-i spună să 
coboare, Zainab s-a gândit că sosise în locul unde trebuia 
să ajungă. Și-a luat bocceaua cu haine, a dat la o parte 
draperia de pânză și a coborât din jeep. A mirosit mult fum 
și mulţi bărbaţi și, în prima clipă, s-a gândit că o 
trimiseseră la o închisoare de bărbaţi. A auzit cum trecea o 
sirenă și a continuat să meargă, sperând să fie condusă 
într-o celulă unde să-și trăiască tot restul vieţii. Oamenii 
care au înconjurat-o erau neliniștiți. La închisoare, asta 
înveţi, să stai nemișcat. După ce a mai mers câţiva metri, 
fără să calce pe nimeni pe picior, l-a apucat de braţ pe un 
bărbat care părea să stea nemișcat și liniștit și l-a întrebat: 

— Pe mine unde mă băgaţi? - la care omul i-a îndesat în 
mână o bancnotă unsuroasă de două rupii și i-a spus să 
aștepte și ea, la fel ca toţi ceilalţi. Nu sunt cerșetoare, a zis 
ea, dar individul îi întorsese spatele. 

O mână solidă a înhăţat-o de braţ: 

— Unde ai plecat, bătrâno? Te ducem la fort. Acolo nu te 
mai deranjează presa. 


NOUĂSPREZECE 


MĂ trezesc NIŞTE șoapte disperate, al căror ecou se 
Rostogolește prin celula mea: 

— Tovarășe! Tovarășe! - dar eu constat că am pumnii 
încleștaţi și mi s-a lipit nisipul de palmele nădușite. Iar: 
Tovarășe! 

Îmi ia puţin timp să mă orientez și încă puţin ca să 
recunosc de unde vin șoaptele. Până să apuc să-mi frec 
palmele de pantaloni și să mă apropii de gaura din perete, 
mă gândesc: Se pare că am fost reprimit în luptă. 

— Da, tovarășe, zic eu pe tonul bombastic al unui 
veteran comunist. 

Vocea de alături este hârșâită și foarte excitată: 

— Simţi miros de femeie? Mă întreabă. 

Le simt mirosul și de la un kilometru depărtare, tovarășe 
secretar general. Mai ales dacă miros frumos. 

Nu, șoptește el agitat. Nu simţi un miros de femeie aici? 

Inspir adânc și simt duhoarea propriilor mei dinţi, pe 
care nu m-am mai spălat de nici nu mai știu când. 

Nu-i simţi mirosul? E aproape, foarte aproape. 

— La fel de aproape ca revoluţia ta? 

— Nu-i vreme de glume. Trebuie să fim uniţi. Cred c-ar 
putea fi în celula de lângă a ta. 

— Asta-i fortul. Ce-ar putea face o femeie ca să 
sfârșească aici? 

— Nu-i cunoști pe oamenii ăștia. Sunt capabili de orice. 
Precis este în celula de lângă tine. Vorbește cu ea. 

— N-am niciun chef de companie femeiască, domnu' 
secretar general. Nu-mi plac femeile pe stomacul gol. 
Vorbește tu cu ea. 

— Burghezia îşi protejează oamenii chiar și în 
închisoare. Nu puteau s-o pună în celula de lângă a mea? 
Ţie îţi dau de mâncare pui și o femeie drept vecin, iar eu 
ce primese? Un vecin dezertor din armată și o mâncare 
împuţită. 


— Nu sunt dezertor, îi explic eu. Și-acum sunt în 
uniformă. 

Se lasă tăcerea între doi bărbaţi înfometați care stau pe 
întuneric. 

— Ştii ce-ai putea face, tovarășe...? Îmi șoptește pe un 
ton dintr-odată plin de pofte autentice și respirând greoi. 

— Te ascult, tovarășe, îi spun eu. 

— Ai putea să găsești cărămida care se scoate din 
peretele vecin cu celula ei. Să vorbești cu ea. Să-i ceri să-și 
bage ţâţa în gaură și tu să i-o pipăi. 

— Şi ce te face să crezi c-o să facă așa ceva? 

— Spune-i că ești în armată. 

Aud pași pe coridor; se opresc în faţa temniţei mele. Pun 
cărămida la loc în gaură și mă așez cu spatele rezemat de 
perete. 

Se aude un ciocănit în ușă. Cine bate la ușa unui 
prizonier? Probabil că vor să vadă: sunt viu sau mort? 
Incerc să mă ridic fără să scot vreun sunet. Genunchii îmi 
tremură, pun o mână pe perete ca să mă sprijin, încerc să- 
mi trec limba peste buzele crăpate, ca să mi le umezesc, și 
răspund cu o voce slabă, dar fermă: 

— Da, vă rog. 

Ușa se deschide scârţâind. Celula se umple de o lumină 
palidă și ștearsă, iar mirosul pătrunzător de parfum de 
iasomie făcut în casă mai-mai să mă doboare. Este un 
bărbat cu o pereche de cătușe în mână, care nu poartă 
uniformă, 

dar îmi dau seama, după frizura lui civilă, că este unul 
dintre oamenii maiorului Kiyani. N-are niciun rost să-l 
întreb ce ordin a venit să ducă la îndeplinire. După ce m-au 
înfometat o veșnicie în această gaură neagră, s-au hotărât 
să ma aresteze în mod oficial. Viaţa mea nu va deveni mai 
bună. Aș vrea să mă vadă secretarul general încătușat. Ar 
fi mândru de mine. Soldatul, însă, nu se grăbește cu 
legătura mea de ochi, mi-o potrivește peste sprâncene și 
nas, blocând orice rază întâmplătoare de lumină, dar 
făcând în așa fel, încât să pot respira. Chiar și cu ochii 


acoperiţi, tot simt un val de lumină solară, albă, 
strălucitoare, în timp ce sunt condus pe scări în sus și apoi 
înăuntrul mănăstirii aflate între Curtea Oamenilor Simpli și 
Palatul Oglinzilor. Aerul din fort miroase a iarbă proaspăt 
tăiată și udată. Aș vrea să mă pot scărpina la ceafă. 

Jeepul trece printr-un bazar aglomerat. Simt miros de 
prăjituri, și de balegă de vacă, și de fructe de mango 
necoapte. li aud pe negustori strigându-și marfa și pe 
polițiștii de la circulaţie fluierând după autobuze, care le 
întorc fluieratul cu câte un claxon - dar duetul acesta e o 
muzică divină pentru urechile mele, după zilele și nopţile 
de liniște din temniţă. Jeepul iese apoi pe o stradă cu 
arbori înfrunziţi, fiindcă aerul e plin de polen plutitor, 
circulaţia e liniștită, mașinile par să fie noi și se opresc la 
semafoare. Copacii care străjuiesc drumul miros a eucalipt 
ars de soare. Jeepul se oprește într-un loc unde miroase a 
ceară pentru metal și a bocanci militari. O poartă se 
deschide și jeepul avansează încet. În depărtare, aud 
huruitul unui avion care se pregătește să-și ia zborul. Apoi, 
simt mirosul extrem de familiar al combustibilului de avion 
și aud zgomot de motoare ce rulează în gol. 

Vor să mă ducă înapoi la Academie cu avionul - ce 
onoare! pentru că n-au găsit nicio probă împotriva mea. 

Sau vor să mă arunce din avion, pentru că n-au găsit 
nicio probă și nici n-au nevoie să găsească. 

Am citit eu în Reader's Digest că, în unele ţări din 
America Latină, armata proceda în felul următor: îi lua pe 
prizonieri cu avionul și-i arunca în mare, de la o altitudine 
de șapte mii de metri. Cu cătușe la mâini. 

Imi încordez braţele când o mână mă înhaţă de umăr și 
mă pune să urc o scară. O să trag după mine pe oricine 
încearcă să mă arunce din avionul ăsta. Nu plec eu singur. 

Imi dau seama, de îndată ce fac pasul de pe scară în 
avion, că mă aflu într-un Hercules C130. De ce le trebuie 
un ditamai C130, ca să transporte o singură persoană? Un 
C130 este ca un imens camion zburător - poate lua la bord 
douăzeci de tone, greutatea cumulată a unui jeep blindat și 


a unui tanc, și tot mai rămâne loc pentru echipajele lor. 
Rampa din spate este ca o poartă de casă de la oraș - 
poate trece prin ea un vehicul, pot sări prin ea zeci de 
parașutiști. Sau poţi să arunci pe cineva. Bărbatul care mă 
ţine de umăr îmi cere să mă așez pe un scaun de plasă, îmi 
fixeaza centura de nailon, mă întreabă dacă prefer cu 
mâinile la spate sau în faţă. In faţă, normal, tâmpitule. 
Mâinile îmi sunt libere pentru o clipă. Dar nu e momentul 
eroismelor. 

Simt mirosul de animale încă dinainte să le aud behăitul 
înăbușit și tropăitul piciorușelor nervoase pe podeaua de 
metal a cabinei. Miros precum caprele proaspăt scăldate, 
dar behăitul îmi sună ciudat, sugrumat. Mă foiesc pe scaun 
și vreau să anunţ pe cineva ca sunt în alt avion decât ar 
trebui. Rampa din spate se închide scârţâind, elicele prind 
viteză și, dintr-odată, cabina se umple de mirosul înțepător 
de pișat de animal. Când botul avionului se ridică de pe 
pistă, mirosul devine și mai puternic. E clar că animalele 
nu sunt obișnuite să zboare. 

Cu atenţia distras de larma din avion și de putoarea de 
animale, imediat sar din scaun, când simt o mână 
ciufulindu-mi părul și o voce răgușită care îmi spune: 

— Nu trebuia să faci ce-ai făcut, domnule. 

— Ce? Zic eu, zăpăcit de-a binelea. 

— Nu știu, ce-ai făcut. Nu te puneau în cătușe, dacă nu 
făceai ceva, la care eu aș vrea să-i spun: Cară-te dracului 
de-aici, dar tac. Vrei să-ţi scot legătura de la ochi? 

Ești sigur? Intreb eu, devenit brusc foarte curtenitor. 

— Nu mi-au spus nimic despre tine. Și, cum suntem în 
plin zbor, ce-ai putea să vezi? 

Încearcă să-mi tragă legătura deasupra ochilor, iar 
degetele lui grăsune zăbovesc pe obrajii mei mai mult 
decât le ia ca să ridice pânza. Imi aplec în faţă capul, ca să- 
mi vadă nodul de la ceafă. Încercările lui de a-mi dezlega 
nodul sunt exagerate. Degetele i se rătăcesc pe gâtul meu, 
pe umerii mei. Apoi își înfige dinţii în nod și eu îi simt 
buzele băloase la ceafă, cu câţiva centimetri mai jos de 


locul unde ar trebui să-și canalizeze eforturile. Se apropie 
de mine și mai mult și-i simt sula împungându-mă în umăr. 
Mă gândesc să-mi ridic mâinile încătușate și să i-o 
strangulez cu lanţul dintre cătușe. 

Chiar și când te îndrepţi spre moarte, întotdeauna se 
găsește câte cineva care își urmează propriile interese. 

Îmi potrivesc mâinile pentru cel mai potrivit unghi de 
atac, dar, deodată, își înfige dinţii chiar în nod, unde 
trebuie; îmi trage un ghiont sănătos în subţioară cu sula lui 
și gata, legătura s-a desfăcut. 

După tot efortul depus, e transpirat leoarcă. Salopeta lui 
de încărcător are o culoare verde oliv, e pătată de ulei și se 
înalţă ca un cort în miniatură în dreptul vintrelor. Fayyaz 
— Așa îi scrie pe ecuson, nerușinatul. Mă uit fix la mutra 
lui, fără să clipesc, de parcă aș vrea să-i memorez 
trăsăturile jalnice. Își târâie pașii înapoi la locul său, în 
partea cealaltă a cabinei. 

Intre noi, pe podea, sunt nouă miei de munte în diferite 
ipostaze ale nefericirii, tremurând sub cârlionţii lor lânoși, 
mici și strânși. Au picioarele dinapoi legate cu funie, ca să 
nu se poată mișca. Unii stau întinși pe podeaua cabinei, 
alţii stau în genunchi. Unul dintre ei a borât și se luptă să 
respire, cu botul în podea, iar alţii stau înghesuiți. Toţi au 
boturile strânse în botnițe de plasă și niște mutre perplexe, 
pe care se citesc semnele de întrebare. 

De când s-au apucat forțele aeriene pakistaneze să facă 
trafic de fiinţe vii? - aș vrea să-l întreb pe Fayyaz, dar el 
nu-i decât un încărcător gras și libidinos. 

— Unde se duc? Il întreb. 

— Unde mergem și noi, zice el cu un zâmbet afectat. 

— Adică unde? 

— N-am voie să-ţi spun, îmi răspunde el, privindu-i pe 
miei de parcă aceștia ar fi putut afla destinaţia și nu le-ar fi 
plăcut deloc. s 

— Ai fost vreodată la fortul Lahore? Il întreb așa, ca din 
întâmplare. 

— Nu. Dar l-am văzut la televizor, zice el nedumerit. 


— Ba nu, încărcător Fayyaz - și-i molfăi numele, după 
care îl scuip afară. Mai este un alt fort sub fortul ăla pe 
care-l tot arată la televizor. Pentru colaboraţioniști, pentru 
cei ca tine - și mă uit din nou la miei. 

— Merg și ei la petrecere, îmi spune, ţinându-și mâinile 
încrucișate în poală. Se pare că a reușit să-și strunească 
poftele trupești. Oamenii ăștia pot să facă rost de cea mai 
bună carne de capră de la Islamabad și, totuși, vor miei 
afgani. Nu prea cred eu să mai trăiască, bieţii mielușei, 
până pe 4 Iulie. 

— Dau americanii o petrecere? 

E Ziua Independenţei lor. De-o săptămână tot aducem 
mâncare de prin toată ţara. Trebuie să fie o petrecere 
mare, nu glumă. 

Îmi închid ochii și mă întreb dacă Bannon va fi și el de 
faţă. 

Nici n-au apucat să se obișnuiască mieii cu larma din 
avion și cu presiunea fluctuantă a aerului din cabină, că 
avionul și începe să coboare abrupt. Se aud râgâieli și 
behăieli firave. Cel cu botul în podea se îndreaptă și-și 
ridică picioarele din faţă, încercând să se cabreze, dar se 
poticnește și cade la loc, în propriul său pișat. 

Trebuie să te leg înapoi la ochi, zice Fayyaz pe un ton 
plin de așteptări. Îi fac semn cu mâinile încătușate să se 
apropie de mine și-i arunc o privire criminală. E un om cu 
școala vieţii. Înţelege mesajul și-mi pune legătura la ochi 
fără să-mi atingă nici măcar un singur fir de păr de pe 
corp. 

Rampa din spate se deschide îndată ce avionul se 
oprește pe loc. Aud mieii alunecând în jos pe rampă. 
Probabil că primul și ultimul zbor din vieţile lor a devenit 
deja un coşmar din trecut. O altă mână se pune pe umărul 
meu şi mă conduce pe o scară în jos. Aerul de afară 
miroase a beton fierbinte, a tren de aterizare încins și a 
resturi de combustibil care se evaporă. Este un rai în 
comparație cu mirosul dinăuntrul cabinei. O scurtă 
plimbare, urmată de aşteptatul în soare. Jeepul în care 


sunt urcat miroase a odorizant de trandafiri și ţigări 
Dunhill. Nu cred că am fost adus aici pentru petrecere. 


DOUĂZECI 


Devotamentul generalului Akhtar faţă de Șeful său, 
generalul Zia, nu era devotamentul obișnuit pe care un 
general cu trei stele i-l arată unui general cu patru stele. 
Dependenţa lor unul de altul nu era totuna cu situaţia în 
care doi soldaţi se bazează unul pe altul că se vor căra în 
spate reciproc până la bază, dacă li se întâmplă să fie 
răniţi în luptă. Legătura dintre ei era precum aceea dintre 
doi câini izolaţi pe un ghețar, fiecare măsurându-l din 
priviri pe celălalt și încercând să se decidă: trebuia să 
aștepte să-i moară tovarășul de suferință și apoi să-l 
mănânce sau să lase deoparte amabilităţile și să-i sară la 
beregată imediat. 

Dar era o diferenţă între cei doi: generalul Zia, cu cele 
cinci titluri ale sale, care ţinea discursuri la ONU și spera 
la premiul Nobel, era sătul. Generalul Akhtar, care fusese 
întotdeauna vioara a doua față de Șeful său, era înfometat 
și, când a privit peisajul îngheţat din jur, nu l-a văzut decât 
pe generalul Zia - bine hrănit, cu obrajii fălcoși, 
marinându-se în propria-i paranoie. În public, generalul 
Akhtar nega orice ambiţie; îi încuraja pe ziariști să-l 
descrie drept un soldat tăcut, care era fericit dacă era 
lăsat să-și comande armatele fantomatice în războaie 
secrete. În schimb, când stătea în faţa oglinzii din biroul 
său, zi după zi, și-și numâra cele trei stele de pe umăr, nu 
putea să nu-și recunoască lui însuși că devenise o umbră a 
generalului Zia. Propria lui carieră urmase ambițiile 
acestuia, ca un căţeluș credincios. 

Dacă generalul Zia își dorea să devină președinte ales 
prin vot, generalul Akhtar nu numai că trebuia să facă în 
așa fel, încât urnele cu buletinele de vot să fie umplute la 
timp, dar tot de el ţinea să și orchestreze celebrări 
spontane în toată ţara, după numărarea voturilor. Dacă 
generalul Zia proclama o Săptămână a Curăţeniei 
Naţionale, generalul Akhtar trebuia să faă în așa fel, încât 


șanțurile să fie dezinfectate și verificate în privinţa 
siguranţei, înainte ca președintele să sosească și să se lase 
fotografiat. În momentele sale bune, generalul Akhtar se 
simţea ca un călău regal ziua și ca un degustător la curte 
seara. În momentele lui proaste, se simţea numai ca o 
gospodină îndelung suferitoare, care trebuia să curețe 
întruna după soțul dezordonat. Generalul Akhtar începuse 
să-și piardă răbdarea. Caracterizarea de „al doilea om, ca 
putere, din ţară”, de care se bucurase la început, acum îi 
suna ca o insultă. Cum poţi fi al doilea om, ca putere, când 
Șeful tău este afof-putemic? 

De la o vreme, căţelușul crescuse mare și se simţea 
mereu înfometat. 

Generalul Akhtar învățase cum să ţină căţelușul în lesă 
și să-l Scoată la plimbări scurte, fiindcă știa că nu-l putea 
lăsa să-și arate colții. Nu încă. 

Se afla într-una dintre acele plimbări cu căţelușul în 
lesă, când trecea grăbit pe coridorul din cartierul său 
general, la doar câteva minute după ce camera de 
supraveghere din Casa Armatei încetase brusc să mai 
funcţioneze. Generalul Akhtar își conducea operaţiunile 
dintr-un bloc de birouri anonim, cu patru nivele. Nu exista 
vreo pancartă pe peretele din afara clădirii, care s-o 
identifice, nicio adresă  poștala pentru această 
întreprindere; nici măcar mașinile Toyota Corolla albe, 
care intrau și ieșeau din parcarea subterană nu aveau 
numere de înmatriculare. Și totuși, fiecare șofer de taxi din 
oraș era informat cumva despre ocupanţii acelei clădiri și 
despre genul de afaceri pe care le învârteau. Generalul 
Akhtar mergea pe un covor cenușiu ros, la urechile sale 
ajungând sunetele obișnuite ale turei de noapte; o mare 
parte din personal plecase deja de la serviciu, dar el tot 
auzea voci înăbușite din spatele ușilor închise. Agenţii săi 
din tura de noapte vorbeau cu operatorii săi din ţări 
îndepărtate și nebănuitoare: Etiopia, Columbia, Nepal... 
Generalul Akhtar avea o singură consolare: o fi fost el doar 
al doilea om, ca putere, dintr-o ţară din lumea a treia, dar 


serviciul de spionaj pe care-l conducea era demn de o 
superputere. 

Cum nicio femeie nu lucra în blocul acela de birouri, 
toaletele erau inscripționate cu „Ofiţeri” și „Soldaţi. 
Generalul Akhtar a trecut de toalete și a intrat într-o 
încăpere nemarcată, de la capătul coridorului. Cel puţin 
zece operatori telefonici ascultau casete audio montate pe 
perete, conectate la microfoanele montate în telefoane; 
casetele începeau să se deruleze de îndată ce subiectul 
aflat sub supraveghere punea mâna pe telefon. Nu era 
vorba numai despre obișnuiţii politicieni, diplomaţi și 
jurnaliști, ale căror telefoane erau înregistrate; o mulțime 
dintre colegii cei mai apropiaţi ai generalului Akhtar s-ar fi 
mirat foarte tare să afle că fiecare apel telefonic al lor, 
fiecare indiscreţie verbală era înregistrată acolo. 

Operatorii care lucrau în camera de monitorizare aveau 
ordine stricte să-și continue treburile obișnuite, indiferent 
de rangul celui care le călca pragul. Când generalul Akhtar 
a intrat în cameră, o mulțime de capete l-au salutat cu 
căștile pe urechi, doar înclinându-se ușor. 

L-a bătut cu palma pe umăr pe primul operator din rând, 
care părea complet absorbit de ceea ce făcea. Omul și-a 
scos căștile și l-a privit pe generalul Akhtar cu un amestec 
de respect și încântare. În cele unsprezece luni petrecute 
în agenţie, generalul Akhtar nu i se adresase niciodată. 
Acum simţea că viaţa lui era pe cale să se schimbe. 

Generalul Akhtar a luat căștile din mâinile operatorului 
și și le-a pus la urechi. A auzit gemetele unui bărbat care, 
în mod evident, se satisfăcea de unul singur, în timp ce o 
femeie, de la celălalt capăt al firului, îl stimula cu o voce 
mămoasă. Generalul Akhtar i-a aruncat operatorului o 
privire scârbită; acesta, însă, a evitat contactul vizual cu el 
Și a zis: 

— Ministrul Informaţiei, domnule general. 

Simţea nevoia să se scuze, chiar dacă nu-și făcea nimic 
altceva decât datoria. 

— Nu-i nevoie să știu, a zis generalul Akhtar, luându-și 


căștile de pe urechi. Dumneata vino în biroul meu. Ia și 
una dintr-astea - și i-a făcut semn cu mâna spre cutiuţa 
neagră care conecta linia telefonică la aparatul de 
înregistrat. Ia una nouă. Din cele trimise de Chuck Coogan 
- și generalul Akhtar a ieșit, însoţit de un cor de saluturi 
din capete. 

Operatorul le-a aruncat o privire triumfătoare colegilor 
săi, a tăiat oftaturile Ministrului Informaţiei și a început să- 
și pregătească trusa cu scule pentru primul său pas făcut 
vreodată în biroul generalului Akhtar. Se simţea ca unul 
care fusese ales personal de cel de-al doilea om, ca putere, 
din ţară, pentru a face o treabă foarte importantă în biroul 
acestuia. După ce și-a închis trusa cu scule și și-a îndreptat 
cămașa, operatorul se simţea, realmente, al treilea om, ca 
putere, din ţară. 

Biroul generalului Akhtar arăta la fel ca biroul oricărui 
birocrat de rang înalt aflat în culmea puterii: masa de 
lucru era imensă și pe ea se aflau cinci telefoane, un 
drapel naţional și o fotografie înrămată, în care generalul 
Akhtar îi oferea șefului de la CIA, Bill Casey, care se 
prăpădea de râs, lada celui dintâi lansator de rachete 
Stinger, cu care fusese doborât un elicopter Hind rusesc. 
Într-un colţ, se aflau un televizor mic și un aparat video. Pe 
peretele din spatele fotoliului, trona portretul oficial al 
generalului Zia, de pe vremea când mustaţa lui încă se mai 
lupta să-și găsească o formă, iar obrajii îi păreau a fi supti. 
Generalul Akhtar a dat la o parte portretul cu mare grijă și 
a făcut combinaţia de la seiful din spatele acestuia, de 
unde a scos o casetă video și a băgat-o în aparat. 

Filmul era alb-negru și avea imaginea granulată. Nu i se 
vedea fața generalului Zia, dar era limpede că despre el 
era vorba, după gesturile mâinilor și după voce, care erau 
inconfundabile. Cealaltă voce era ușor înăbușită, iar 
vorbitorul stătea în afara cadrului. „Fiule - zicea generalul 
Zia, ești singura persoană din această ţară, în care mai pot 
avea încredere cu adevărat.” Generalul Akhtar a făcut o 
grimasă. În ultimele două luni, el însuși auzise același 


lucru de nenumărate ori - cu excepţia cuvântului „fiule, 
bineînţeles. „Domnule general, eu mă ocup de siguranța 
dumneavoastră și, într-o muncă de felul acesta, nu pot 
primi ordine de la nimeni altcineva. Nici de la generalul 
Akhtar, nici de la Prima Doamnă și, câteodată, nici măcar 
de la dumneavoastră" - apoi, brusc, mutra generalului de 
brigadă TM umplea ecranul. „Domnule general - zicea el -, 
toate aceste schimbări au fost întreprinse fără acordul 
meu. 

Apoi, în film apărea o mână care îi întindea generalului 
Zia o foaie de hârtie. Acesta se uita la ea cu ochelarii pe 
nas, o punea în buzunar și se ridica. Celălalt personaj intra 
și el în cadru, se întâlneau amândoi în centrul ecranului, 
iar generalul Zia își desfăcea braţele. Generalul Akhtar s-a 
mutat puţin mai în faţă pe scaun, încercând să le asculte 
vocile care, din cauza îmbrăţișării, deveniseră și mai 
înăbușite. Se auzeau suspine. Generalul Zia se scutura din 
tot corpul. Pe urmă, făcea un pas înapoi și-și punea mâinile 
pe umerii generalului de brigadă TM. „Fiule - zicea el -, nu 
trebuie să primești ordine de la nimeni, nici măcar de la 
mine. 

Generalul Akhtar a auzit un ciocănit în ușă. A apăsat pe 
butonul de oprire al aparatului video și i-a strigat 
operatorului să intre. S-a ridicat și a început să se plimbe 
prin birou, în timp ce acesta își făcea treaba la unul dintre 
cele cinci telefoane de pe masa lui de lucru. 

Generalul Akhtar s-a oprit în faţa oglinzii și s-a uitat la 
faţa și la trupul său. Era cu trei ani mai în vârstă decât 
generalul Zia, dar, din punct de vedere fizic, într-o formă 
mult mai bună. Spre deosebire de Zia, care detesta orice 
activitate exterioară și devenise durduliu în obraji, Akhtar 
meă mai practica, săptămânal, câte o partidă de golf și mai 
făcea și câte o deplasare, din când în când, la diviziile 
armate postate la frontiere. Golful îi oferea ocazia de a 
face puţin exercițiu și de a se întreţine cu ambasadorul 
Statelor Unite în probleme de siguranţă naţională. 

Generalului Akhtar i se cam rărise părul pe la tâmple, 


dar frizerul său se pricepea de minune să-i combine 
tunsoarea cazonă cu un camuflaj inteligent al cheliei din ce 
în ce mai extinse. De câte ori nu stătuse el acolo, în faţa 
acelei oglinzi, nu-și pusese o a patra stea pe umăr și nu-și 
luase o poză pentru coperta numărului următor din 
Newsweek. De câte ori nu-și repetase discursul de 
acceptare a premiului Nobel: „Toate războaiele în care am 
luptat, libertatea totală de care se bucură oamenii din 
regiune, Războiul Rece care s-a transformat într-o pace 
caldă, strălucită...” 

— Doriţi să pun în funcţiune sistemul de înregistrare, 
domnule general? A întrebat operatorul, care nu-și 
manifestase nicio curiozitate, ci rezistase tentaţiei de a-și 
vâri nasul în ce nu-l privea și se comportase ca un agent 
profesionist. Să nu întrebi niciodată de ce - doar cine, 
unde și când. Operatorul era mulţumit de el însuși. 

Generalul Akhtar a rostit un număr de telefon, fără să se 
întoarcă din fața oglinzii, privindu-i chipul operatorului cu 
mare atenţie. A observat o umbră care i-a întunecat faţa, 
când a terminat de scris numărul. Mâinile, care i se 
mișcaseră cu atâta concentrare de profesionist mai 
devreme, i-au tremurat când a introdus numărul în cutiuţa 
neagră. Generalul Akhtar s-a întrebat ce ar fi putut face 
operatorul cu ce știa. Era convins că n-ar fi spus nimic - 
oricum, cine ar asculta ce spune un operator telefonic? -, 
dar tot privea intens în oglindă, la imaginea reflectată a 
operatorului. Acum, acesta era din nou profesionistul 
preocupat să-și așeze instrumentele corect în trusa cu 
scule. 

Se gândea că, după ce ieșea din acel birou, trebuia să-și 
termine cele două ore rămase din tură și apoi să-și ia în 
primire cealaltă jumătate de normă, ca pictor de reclame 
la un cinematograf. Se gândea că, și dacă i s-ar fi oferit o 
slujbă cu normă întreagă în cadrul agenţiei, el tot ar fi 
continuat să picteze, măcar la sfârșit de săptămână. Nu se 
gândea câtuși de puţin la faptul că al doilea om, ca putere, 
din ţară îi dăduse ordin adineauri să pună sub ascultare 


linia telefonică a celui mai puternic om din ţară. 

Mulţi dintre colegii săi generali îl caracterizau pe 
generalul Akhtar drept un om rece, calculat, ba chiar crud. 
În realitate, cruzimea era întotdeauna pe planul al doilea la 
el, aproape incompatibilă cu slujba lui. Nu-i plăcea munca 
pe care o făcea, tocmai fiindcă putea să le asculte 
oamenilor conversațiile intime sau îi putea ucide. Nu se 
simțea cu adevărat puternic atunci când lua telefonul și le 
dădea agenţilor săi o listă de persoane care deveniseră 
ameninţări la adresa siguranţei naționale. În schimb, dacă 
tot dădea astfel de telefoane, îi plăcea ca organizaţia lui să 
reacționeze ca o armă bine unsă. Ar fi preferat să nu apară 
niciodată astfel de situaţii, dar, când era necesar ca ele să 
fie rezolvate, voia să vadă că treaba se făcea, și anume 
eficient. Nu-i plăceau poveștile despre gloanţe care nu 
percutaseră sau despre ţinte care dispăruseră în ultimul 
moment. 

Când operatorul a întins mâna spre clanţa ușii, generalul 
Akhtar i-a spus: 

— Mulţumesc. 

Operatorul a ezitat o clipă, a privit înapoi și a zâmbit. 
Generalul Akhtar și-a dat seama că nu-i știa numele și l-a 
întrebat: 

— Cum te numești dumneata? 

Operatorul, care își repetase răspunsul în minte în toate 
cele unsprezece luni de când lucra acolo, i-a răspuns 
bombastic, aproape sigur că viaţa lui avea să facă un pas 
înainte: spera să fie numit operator-șef, spera să fie luat de 
organizaţie la sânul ei, ridicat la un rang de ofițer, poate 
chiar să i se dea una dintre mașinile Corolla mai vechi, de 
care ofiţerii se debarasau în fiecare an, când le soseau 
noile modele. 

Asemănător cu al dumneavoastră, domnule general. Dar 
la mine este cu e: Akhter Masih. 

Generalul Akhtar nu s-a lăsat impresionat. Probabil că 
existau cel puţin un milion de Akhtar-i în această ţară, s-a 
gândit el, și două milioane de Masih-i. Și dobitocul ăsta 


încălțat nu-și poate ţine gura în legătură cu o simplă 
coincidenţă. Cum să se aștepte de la el să-și ţină gura în 
legătură cu tot restul? Cum să se aștepte de la el să uite 
numerele, numele, transcrierile apelurilor telefonice, de 
care se ocupa în fiecare zi? O fi fost înţelept să angajeze un 
creștin, când toată lumea știe că le plac bârfele? Ceilalţi 
creștini, puţini la număr, care lucrau în agenţia generalului 
Akhtar, erau oameni de serviciu. Probabil că exista un 
motiv, s-a gândit el. 

— Ştii ce înseamnă Akhtar? 

— Da, domnule general, e o stea. O stea foarte 
strălucitoare. 

— Ești foarte inteligent pentru un operator. Dar ţine 
aminte că unele stele pe care le vezi noaptea nu sunt cu 
adevărat stele. S-au stins cu milioane de ani în urmă, dar 
erau atât de departe, încât lumina lor de-abia începe să 
ajungă la noi. 

Avea o anumită elasticitate în pași operatorul Akhter, în 
timp ce se îndrepta către staţia de autobuz, după ce își 
terminase lucrul pentru ziua aceea. Era conștient că era în 
viaţă. Simţea ca pe niște miresme în plămâni gazele de 
eșapament care îngreunau aerul, în urechi îi răsuna 
ciripitul păsărilor, iar claxoanele autobuzelor erau ca niște 
melodii de iubire, care pluteau prin aer, așteptând să fie 
luate și puse în cuvinte. Nu doar că împărțea numele cu 
șeful său, dar îi fusese recunoscută inteligența nativă: 
„foarte inieii gent pentru un operator”, „foarte inteligent 
pentru un operator” - vorbele generalului Akhtar îi tot 
reveneau în minte. Cine credea că generalul era arogant 
nu-i binemci i tase atenţia, de bună seamă, s-a gândit el. 

Se poate spune și că operatorul Akhter nu prea era atent 
la ce se întâmpla în jurul său. Era cam distrat, așa cum 
sunt oamenii când află veștile bune pe care le-au așteptat 
toată viața. De asemenea, mai trebuie spus că operatorul 
Akhter nu era nici ametit, nici nesăbuit. A pus piciorul pe 
partea carosabilă a drumului ca un om al cărui noroc 
tocmai se schimbase. După cum se poate spune că nu s-a 


uitat nici la stânga, nici la dreapta, ca și cum s-ar fi 
așteptat ca traficul să-i lase lui culoar liber. Acestea sunt 
adevăruri și nu pot fi negate. Dar mașina care se îndrepta 
spre operatorul Akhter avea o determinare a ei și, când și- 
a ochit ţinta, nu a șovăit; nu voia să-l pedepsească pentru 
comportamentul său de pieton care traversa incorect; nu 
voia să-i rupă picioarele sau să-l schilodească, numai 
pentru că se simţea optimist. Nu - șoferul acelei mașini 
avea foarte limpede în minte ce făcea și era mult prea 
hotărât, ca să fie vorba de un omor accidental pe o șosea. 
Inainte ca viaţa să i se scurgă din trup prin ochi, după ce 
coastele rupte i-au perforat plămânii, iar inima, care îi 
pompa sângele nebunește, a mai făcut o ultimă încercare, 
deznădăjduită, de a-l menţine în viaţă, operatorul Akhter a 
văzut cu surprindere - ultima surpriză a vieţii lui - că 
Toyota Corolla albă care-l zdrobise nu avea număr de 
înmatriculare. 

Generalul Akhtar a pus mâna pe receptorul noului 
telefon pe care i-l conectase operatorul Akhter, l-a sunat 
pe Generalul Zia și s-a oferit să demisioneze din postul de 
șef al spionajului. 

— N-ar fi trebuit să am încredere în creștinul ăla, 
domnule general. 

— Cine era? 

— Pictorul care a făcut portretul acela, domnule general. 
Akhter Masih. 

— Ti-a spus cine era în spatele întregii povești? 

— Nu, domnule general, a avut un accident de mașină. 

Generalul Zia a oftat. 

— Ești singurul om din toată ţara asta în care mai pot 
avea încredere. 

— Sunt onorat, domnule general. 

— Mai era și mesajul acela de la fiul lui Shigri... 

— Nu-i nevoie să-i întoarcem apelul, domnule general. 
Am pus mâna pe el. Vă aduc eu personal declaraţia lui. A 
fost așa, ca o înţepătură, și am aflat mult mai multe decât 
ne așteptam. E doar vârful acestui aisberg, domnule 


general... 

— Vorbește cu el personal. Transmite-i salaatn din 
partea mea. 

— Mai este o problemă urgentă, domnule general. 
Parada de Ziua Naţională. 

— Cum aș putea să mă duc la paradă, când e codul roșu 
în vigoare? 

— Domnule general, nu există nici o singură ţară pe 
lumea asta, care să nu aibă o zi naţională. 

— Nu putem avea o zi naţională fără paradă de Ziua 
Naţională? - și generalul Zia s-a entuziasmat la culme de 
propria sa idee. Facem o zi naţională chiar aici, în Casa 
Armatei. Convocăm niște văduve. Sau nu, poate c-ar trebui 
să decretăm această zi naţională drept Ziua Naţională a 
Orfanilor. Aducem niște copii aici, aranjăm niște excursii. 

— Domnule general, oamenii vor o paradă militară de 
Ziua Naţională. Vor să vadă tancuri și vor să le facă semn 
cu mâinile avioanelor de luptă care trec în zbor... 

— Dar protocolul de siguranţă... 

— Domnule general, putem organiza parada de Ziua 
Naţională în orice zi pe care o alegeţi dumneavoastră. O 
putem înregistra și transmite de Ziua Naţionala. 

În clipa aceea, generalul Zia și-a dat seama de ce în 
fusese niciodată în stare să se descotorosească de Akhtar. 
Omul său reușea să fie întotdeauna cu un pas în faţa 
dușmanului, chiar și când dușmanul era unul mvizibi 

Generalul Akhtar a interpretat, pe buna dreptate, a 
moment de liniște drept un consimțământ al președintelui 
de a se merge mai departe cu pregătirile pentru parada de 

Zlulncomunkaţi-i, vă rog, mulțumirile mele generalului 
de brigadă TM, care a descoperit prostioara aia de camera 
de filmat. L-aș recomanda pentru o promovare, dar știu ca 
vreţi să-l știți lângă dumneavoastră. Este singurul erou 
adevărat pe care-l are țara aceasta. 


DOUĂZECI ȘI UNU 


Ești gata? Întreabă maiorul Kiyani de pe locul din faţă. 
Eu dau din cap că da, fără să scot vreo vorbă. Vine în 
spatele jeepului și portiera se deschide. Inspir adânc și mă 
întorc spre ea; îmi vâjâie capul de atâta efort, dar îmi 
întind piciorul înainte și dau de sol, care mi se pare solid și 
primitor sub tălpi. Maiorul Kiyani îmi desface nodul de la 
legătura care îmi acoperă ochii. Suntem într-o parcare 
plină aproape numai de mașini albe marca Toyota Corolla, 
cea mai mare parte fără numere de înmatriculare. Singura 
excepţie o face un Mercedes negru cu trei stele de bronz 
pe plăcuţa fără număr și cu un steag acoperit cu o husă din 
plastic. Clădiri de birouri, vopsite într-un galben șters, ne 
înconjoară din toate părţile și sunt înzestrate cu porţi cu 
bare de fier, care duc la scări. Dincolo de interceptoare și 
de antenele parabolice pentru sateliți, care par crescute 
direct pe acoperiș, văd munţii cu vârfurile pierdute în 
ceaţă ai Islamabadului. 

Nu ne întâlnim cu generalul Zia. 

Maiorul Kiyani o ia înaintea mea, fără să privească 
înapoi, și intră pe una dintre porţi. Aud zuruitul 
mecanismelor manevrate electronic din spatele ușilor 
închise. La capătul coridorului, o altă poartă. Un soldat în 
uniformă îl salută pe maior, deschide ușa, după care salută 
din nou. Maiorul Kiyani nu se obosește să-i răspundă. Eu îl 
privesc pe soldat și-l salut din cap. Maiorul Kiyani intră în 
prima cameră din dreapta și iese înapoi cu o geantă de 
gimnastică, de culoare neagră, pe care mi-o întinde mie. 
Ne oprim în faţa unei uși de culoare albă, pe care scrie 
„Rezervat ofiţerilor”. Pășesc înăuntru și trag pe nas 
mirosul dulceag al dezinfectantului, apoi aud clipocit de 
apă care curge. Maiorul Kiyani se oprește în pragul ușii. 
Zice: 

— Aranjează-te, mergi să iei prânzul cu un VIP și-l aud 
îndepărtându-se. 


Mă uit în geanta de gimnastică și găsesc un săpun, o 
lamă de ras, o periuţă de dinţi, o uniformă nouă și un 
flacon de parfum Poison. 

Cu cine o să iau prânzul, de vor să fiu parfumat? 

Poate vine vreunul dintre prietenii tatii, ca să mă scoată 
pe cauţiune? 

Îmi surprind reflecţia în oglinda de baie și văd o 
fantomă. Am ochii ca niște ochiuri de apă fără adâncime, 
foarte înroșiţi, faţa ca un cactus uscat, iar pe cămașa de 
uniformă am pete de curry. 

Un val de autocompătimire mi se urcă din stomac. 
Încerc să-l suprim, spunându-mi: Asta este, arăt ca unul 
care trăiește în bude infecte și în temnițe mogule. Dar, cel 
puţin, mă mai invită lumea la prânz. 

Am căpătat mișcări lente. Dau drumul la robinet și-mi 
bag vârful degetului în apă. Mă privesc în oglindă. 
Persoana care îmi întoarce privirea îmi este încă străină. 
Probabil că i-au curăţat dulapul lui Obaid și i-au sigilat 
cărțile și hainele într-un geamantan pe care l-au pus într-o 
magazie. Mi-au trimis flaconul ăsta de parfum, ca să nu uit 
de ce sunt aici. Mă întreb ce explicaţii i-au dat tatălui lui 
Obaid. Mă întreb dacă el, unul, crede că fiul său este un 
martir, îmi ard ochii. 

Îmi dau repede cu apă, mai întâi pe ochi, apoi pe faţa. 
Îmi scot cămașa din pantaloni, îmi scot încălţările și rămân 
în faţa oglinzii, dezgolit până la mijloc. Mă uit în jur după 
vreo fereastră. Văd o gură de aerisire, dar deschizătura e 
prea mică și probabil că dă într-o cameră ticsită de soldaţi 
înarmaţi. 

Să ne luăm prânzul, atunci. 

Maiorul Kiyani îmi strigă de afară: 

— Nu-i așa că nu-l faci pe general să te-aștepte? 

— Ajung în sala de mese - o sală de mese ca lumea, cu 
feţe de masă albe, cu porţelanuri albe și cu o cană de suc 
de portocale în mijlocul mesei. Cupolele de alamă 
strălucitoare de pe platouri nu pot reţine aromele care se 
răspândese prin cameră. Prizonierul, pare-se, a murit și s-a 


dus direct în rai. 

Maiorul Kiyani stă în pragul ușii, pufăind de zor din 
ţigara lui Dunhill și jucându-se nervos cu inelul de aur de 
pe degetul mijlociu. Mâncarea de pe masă pare să fie 
ultima lui grijă. De-abia aștept să fie ridicate acele cupole. 
Chiar și inelele de ceapă din vasul cu salată îmi fac inima 
sa bată mai repede. Maiorul Kiyani privește în lungul 
coridorului și face câţiva pași în afară. Eu atac imediat 
cana cu suc de portocale și-mi tom un pahar. Stricată de 
gusturile oribile din ultimele nopţi, gura mă înţeapă, dar 
gâtul primește binevoitor sucul și paharul mi se golește 
dintr-o singură sorbitură prelungită. Pe coridor se apropie 
niște pași. Pocnesc niște călcâie. Maiorul Kiyani râde 
supus și nervos. În sala de mese, intră generalul Akhtar, 
urmat de maior și de un chelner cu turban, în uniformă 
albă. Mă ridic în picioare şi-mi apropii călcâiele, simţindu- 
mă deodată gazdă la acest prânz. Generalul Akhtar se 
așază în capul mesei. Maiorul Kiyani se așază pe marginea 
scaunului său. Nu sunt prea sigur ce să fac eu. 

— Ia loc, fiule, zice generalul Akhtar şi-mi zâmbește 
binevoitor, de parcă el ar fi singurul om de pe lume, care 
mă înțelege. Acţiunile lui spun, însă, altceva. Eu vreau să 
mănânc. El vrea să vorbească. Ti-am văzut dosarul, zice el, 
încmcișându-și cuțitul și furculița pe farfurie. Ai mintea 
ascuţită a tatălui dumitale, dar este mai mult decât evident 
că băiatul ăsta, prietenul ăsta al dumitale... și se uită spre 
maiorul Kiyani, care zice: 

— Obaid, domnule general. Obaid-ul-llah... 

— Da, flăcăul ăsta, Obaid, nu era foarte deștept. Nu te 
mai întreb încotro voia el să zboare, de vreme ce i-ai spus 
maiorului Kiyani că nu știi. Îţi spun doar atât, că flăcăul 
ăsta, Obaid, probabil c-a citit prea multe cărţi și, evident, 
pe multe dintre ele nu le-a înţeles. Sunt sigur că puteai să 
vii cu o idee mai bună. 

Îmi ridic privirile spre el pentru prima dată, iar pofta de 
mâncare începe să-mi joace feste. 

Generalul Akhtar este împopoţonat ca o vacă de 


sacrificiu, tot numai panglici aurii și medalii strălucitoare. 
Sunt convins că nu s-a deranjat în așa hal numai pentru 
întâlnirea cu mine. Este îmbrăcat de ceremonie. Doi 
bărbaţi în uniformă se întâlnesc la masa de prânz: unul 
este înţolit ca pentru petrecerea de 4 Iulie, celălalt - într-o 
scurtă vacanţă dintr-o temniță mogulă. 

De ce să mănânci înaintea unei petreceri? Mă gândesc 
eu. lar el îmi citește gândurile. Nu degeaba e directorul 
spionajului. 

— Întotdeauna mănânc înainte de a merge la o 
petrecere. Nu știi niciodată ce vei primi de mâncare acolo. 
lar azi am două sindrofii. Astăzi are loc și parada pentru 
Ziua Naţională, zice el, ridicând una dintre cupolele de 
alamă. 

Culege o prepeliță dintr-un morman de păsărele fripte și 
împinge platoul cu totul spre mine. Îmi pun o păsăruică pe 
farfurie și mă holbez la ea îndelung, de parcă aș spera să-și 
recapete uzul aripilor și să-și ia zborul, dar ea zace acolo în 
pielea-i maronie și crocantă, înnegrită pe la articulaţii. 

— Uită-te la mine când îţi vorbesc, îmi spune generalul 
Akhtar, cu ochii aţintiţi în propria-i farfurie. 

Apoi își ridică privirile și-mi zâmbește părintește, ca și 
cum Singurul lucru pentru care și-ar face griji ar fi 
manierele mele de la masă. 

Îmi ridic și eu privirile spre el și văd un cap cu chelie și 
niște buze subţiri, palide, care probabil că n-au pronunţat 
niciodată un cuvânt pe care să-l și creadă. 

Îmi ţin furculiţa într-o mână și mi-o strecor pe cealaltă 
sub masă. Mă strâng de coaie, fiindcă am nevoie de o 
durere care să-mi reamintească de contextul acestui ospăț 
cu friptură de pasăre. 

Zburătoarea pare și mai mică între degetele mâinii lui 
de fost boxer. O bucată întreagă de piept ia o dată în gură 
și scoate afară, printre buzele subţiri, o mulţime de 
oscioare curățate de carne. Îmi zâmbește încurcat și-și 
tamponează colțurile gurii cu un șervet alb scrobit. 

— Nu-mi vine ușor, zice el, ridicând o altă cupolă, de pe 


un alt platou, și începând să mestece o felie de castravete. 
Există prietenie și există loialitate faţă de ţară. Dacă nu-i 
ești loial tatălui tău, cum poţi să-i fii loial unui prieten? 
Vezi dumneata, suntem amândoi în aceeași barcă. 

Mă surprinde ritmul în care se răspândește această 
frățietate. 

Mă surprinde și faptul că tata îi spunea Generalul Solz. 
Fiindcă individul este, în mod evident, o reptilă. Evoluţia a 
luat o întorsătură greșită și omul acesta s-a trezit mamifer, 
în loc să-i crească solzi și gheare. 

— Sper că l-ai depus undeva confortabil, i se adresează 
el maiorului Kiyani, care își lasă jos cuțitul și furculița și 
mormăie ceva în șervet - ceva legat de numărul de camere 
disponibile din fort. L-ai băgat în haznaua aia? - și-l 
privește pe maiorul Kiyani cu ochi compătimitori. Știi 
măcar cine este? - la care maiorul Kiyani își pune la loc 
șervetul și privește în sus cu o sclipire în ochi. Ai lucrat 
vreodată cu colonelul Shigri? 

— Nu, domnule general, n-am avut plăcerea. Am 
investigat, însă, circumstanţele tragicului deces al 
colonelului. Cred că l-am ajutat pe tânărul aici de faţă cu 
hârțogăraia. 

— A fost un om al principiilor. Și-a trăit viaţa după prin 
cipiile sale și a murit după principiile sale, zice generalul 
Akhtar, dând dovadă de un simţ al umorului care nu-m. 
Ajută cu adevărat pofta de mâncare. Apoi se întoarce spre 
mine. Dar, fiul meu, evident aici este faptul că ţi-ai păstrat 
demnitatea. Chiar și în aceste momente dificile, nu ţi-ai 
plecat capul - și apucă o firimitură invizibilă din poală. 

Și asta, dragă fiule, ţi se trage din sânge, din faptul că 
provii dintr-o familie bună. Tatăl dumitale ar fi fost 
mândru, fiul meu. 

Ce-mi tot spune „fiul meu”? Nici măcar propriul meu 
tată nu mi-a spus vreodată „fiul meu”. 

— După cum îţi dai seama, îmi vine foarte greu. Pe de-o 
parte, este vorba de fiul răposatului meu prieten, care a 
văzut deja destule drame în viaţa lui. Pe de altă parte, este 


vorba de siguranţa naţională, iar aceasta cade în 
responsabilitatea mea - și-și întinde braţele, îndreptându-și 
cuțitul și furculița spre piept, ca să sublinieze enormitatea 
îndatoririlor sale. Dumneata ce-ai face în locul meu? 

Mă gândesc să-i spun: Aș înceta să mă îndop cu 
păsărele, în timp ce decid soarta cuiva. 

— Nu știu ce știți dumneavoastră, domnule general, îl 
iau pe departe, aruncând la înaintare o tonă de umilinţă. 
Și, bineînțeles, nu am experiența pe care o aveţi 
dumneavoastră. Il văd că vrea să mai audă, așa încât n 
servesc o formulă auzită în plângerea continuă a 
secretarului general împotriva mea și uniformei mele: De 
asta dumneavoastră sunteţi unde sunteţi, iar eu sunt unde 
sunt. 

Nu-i mai spun și ce zicea tovarășul întotdeauna după 
asta: că amândoi aveam să orbim și să murim, fără să mai 
atingem vreodată o femeie. 

— Îţi voi spune o poveste prin care încerc să-ţi explic 
dilema în care mă găsesc, o poveste adevărată, zice 
generalul Akhtar. Eram de vârsta dumitale, locotenent în 
armata Indiei, poate cu câteva luni înainte de Separare. Mi 
s-a ordonat să însoțesc un tren plin cu hinduși care 
mergeau la Amritsar și mi s-a spus să fac în așa fel, încât 
să ajungă la destinaţie în deplină siguranţă. 

Probabil c-ai auzit de trenurile din Punjabul indian, care 
soseau la Lahore transportând musulmani. Pline de trupuri 
hăcuite. Toate poveștile acelea despre copii nenăscuţi, 
care erau scoși cu sabia din pântecele mamelor și înfipţi cu 
capetele în sulițe, erau adevărate. N-am văzut cu ochii mei, 
dar știam că totul chiar așa era. Dar și ordinele erau 
ordine! Așa încât am pornit cu trenul, spunându-le celor 
din plutonul meu că fiecare pasager din tren era 
responsabilitatea mea. 

Nici n-am plecat bine din Lahore, că ne-am și ciocnit de 
grupuri de oameni înarmaţi cu bâte, și cuţitoaie, și sticle 
cu benzină, care încercau să blocheze trenul și să se 
răzbune. 


I am împrăștiat cât ai clipi din ochi. Le-am spus că 
siguranța trenului cădea în responsabilitatea armatei. 
Noua noastră ţară avea nevoie de acele trenuri. Să nu le 
distrugem. Le-am vorbit și pasagerilor, asigurându-i că-i 
duceam vii și nevătămaţi la Amritsar. Inaintam cu viteza 
melcului, încercam din răsputeri să-i ţin pe atacatori la 
distanță. Dar, la un moment dat, pregătirea mea militară 
și-a spus cuvântul. Ştiam ce aștepta de la mine noua mea 
țară. Mi-am chemat sublocotenentul și i-am spus că oprim 
trenul pentru rugăciunea de noapte. Eu aveam să mă 
îndepărtez de tren cam la două sute de metri, ca să mă 
rog. Şi urma să mă întorc după ce îmi încheiam 
rugăciunea. „Ştii cât de lungă este rugăciunea de noapte?” 
l-am întrebat, dar n-am așteptat să-mi răspundă. l-am spus: 
„Exact atâta timp ai la dispoziţie”. 

Vezi dumneata, a fost dificil, dar logic. Nu mi-am lăsat 
neîndeplinite ordinele pe care le primisem și ceea ce 
trebuia făcut s-a făcut, cu o minimă agitaţie. Nu voiam să 
văd vreun copil nenăscut înfipt în suliță. Dar nici n-am vrut 
să stau pe margine, pretinzând că sunt profesionist. Cel 
puţin, conștiința mi-e curată. 

Eu îmi împing ușor farfuria deoparte, cu păsăruica 
rămasă intactă, afară de un copan ronţăit pe jumătate. 

— Dragul meu fiu, voi face tot ce-mi stă în putere ca să 
te scot din toată povestea asta, dar ce pot face pentru 
cineva care ne dă peste cap siguranţa naţională? Prietenul 
ăsta al dumitale, cum îl cheamă... - și generalul Akhtar 
privește spre maiorul Kiyani, care exclamă. 

— Obaid, domnule general. Obaid-ul-llah. 

— Da, așa... Ştii măcar încotro se îndrepta? 

— Nu știu, domnule general, nu știu. 

— Mă rog, știm amândoi încotro se îndrepta, dar sunt 
sigur că n-ai avut nimic de-a face cu asta. Dar dumneata să 
nu mă dezamăgești, să faci tot ce trebuie făcut. 

Aș vrea să știu cum de au aflat. Aș mai vrea să știu cat 
de departe a reușit s-ajungă. Cum l-au doborât? Cu vreo 
rachetă sol-aer? Cu vreuna trasă de pe un avion de 


urmărire? A efectuat vreun ultim apel către tumul de 
control? 

Există vreun mesaj în cutia neagră? 

Micuţul O. Nu a lăsat nimic în urmă, cu excepţia unui 
flacon de parfum ajuns la mine. 

— Nu trebuie să faci nimic. Maiorul Kiyani, aici de faţă, 
va scrie declaraţia în numele dumitale. Semneaz-o, iar eu 
voi avea grijă de toate celelalte. Aceasta-i promisiunea 
generalului Akhtar faţă de dumneata. Poţi să te duci înapoi 
la Academie și să duci mai departe misiunea tatălui 
dumitale. Ce știe el despre misiunea tatălui meu? Îmi iau 
șervetul din poală și pun piciorul în prag fără să ezit: 

— Domnule general, poate că oamenii dumneavoastră 
nu vă spun chiar tot adevărul. Eu îndeplinesc ordinul 
dumneavoastră, dar vă rog să uitaţi pentru o clipă de cazul 
meu E vorba de individul acela din celula de lângă cea în 
care am stat eu, reprezentantul măturătorilor, care stă 
acolo de nouă ani. Toată lumea l-a uitat și nu i s-a formulat 
nicio acuzare. 

Generalul Akhtar se uită spre maiorul Kiyani. 

— Asta-i culmea ineficienţei. Încă-l mai reţii pe prostul 
ăla de revoluționar-măturător? E cazul să-i dai drumul - şi- 
și ia cascheta, îmi aruncă o privire cu care parcă ar vrea 
să-mi spună: „Dragul meu fiu, eu am făcut ce mi-ai cerut, 
acuma du-te și fii băiat bun”, după care părăsește sala. 

Eu mă ridic de pe scaun, îi arunc o privire triumfătoare 
maiorului Kiyani și salut spatele generalului Akhtar. 


DOUĂZECI ȘI DOI 


Fanfara militară intona cântecul „Treziţi-vă, paznici ai 
frontierelor noastre”, pe care generalul Zia l-ar fi fredonat 
în alte condiţii, dar acum privea neliniștit înspre coloana 
de tancuri care se apropia. Primea defilarea de Ziua 
Naţională de pe podiumul prezidenţial, iar funia roșie de 
catifea din jurul acestuia părea, dintr-odată, o protecţie 
inadecvată față de tunurile obscen de lungi ale tancurilor 
M41, zise și Buldogii lui Walkerl. Încerca să nu se 
gândească la fostul președinte al Egiptului, Anwar Sadat, 
care fusese ucis în timp ce stătea pe un podium 
asemănător, primind o defilare asemănătoare și 
răspunzând  salutului unei coloane de tancuri 
asemănătoare. 

Generalul Zia împărțea podiumul cu generalul Akhtar 
care, cu argumentele lui pasionale despre trimiterea 
semnalelor corespunzătoare către naţiune, îl convinsese pe 
Zia să participe la paradă. Acum, însă, chiar generalul 
Akhtar părea plictisit de cum avansau lucrurile. Era prima 
dată când generalul Zia părăsea Casa Armatei, din 
dimineața aceea, când dăduse peste Iona la rugăciune. 
Parada se ţinea sub auspiciile codului roșu și nici măcar o 
pasăre care ar fi trecut neinvitată și ar fi încercat să 
invadeze spaţiul aerian de deasupra locului de desfășurare 
nu ar fi scăpat neluata la ochi de lunetiști. Însuși generalul 
Zia verificase lista invitaţilor, tăind toate numele care nu-i 
spuneau nimic. Apoi, 

Denumire dată acestui tanc ușor de producţie 
americană, în memoria generalului Walton Walker (1889- 
1950), care a murit într-un accident de jeep în Coreea. 

Generalul de brigadă TM tăiase toate numele celor care, 
în trecutul îndepărtat, ar fi putut avea legătură cu cineva 
care spusese ceva negativ despre mustaţa generalului Zia 
sau despre politica lui externă. Nu existau mulțimi în care 
să se amestece după terminarea parăzii. Generalul Zia voia 


să vadă totul sfârșindu-se chiar înainte se fi început. 
Parada i se părea o ceaţă diafană de trese de aur, de 
uniforme kaki scrobite și de rânduri după rânduri de 
pantofi englezești lustruiţi. Se simţea expus fără generalul 
de brigadă TM lângă el; nu era nimeni care să ţină 
mulțimile la distanţă, nimeni care să facă un pas înainte, 
între el și glonțul unui eventual asasin. Anxietatea lui 
combinată cu nădușeală se vedea pe toate camerele de 
televiziune, care înregistrau parada pentru Televiziunea 
Naţională pakistaneză. Intr-un contrast puternic, chipul 
generalului Akhtar nu trăda nicio emoție, doar mândria 
calmă a unui soldat tăcut. 

Camerele înregistrau coloana de tancuri care se apropia. 
Comentatorul de televiziune, selecționat cu grijă de 
Ministrul Informaţiei personal pentru flerul său în a 
descrie echipamentele militare în metafore împrumutate 
din gazeluri în limba urdu, zicea: „Acestea sunt tancurile. 
Castele de oţel mișcătoare, care vâră frica de Allah în 
sufletele dușmanilor noștri.” în timp ce tancurile aflate în 
mișcare își întorceau tunurile spre podium, pentru a-l 
saluta pe generalul Zia, prin faţa ochilor acestuia trecea ca 
o străfulgerare torsul ciuruit de gloanţe al lui Anwar 
Sadat. Ochii generalului Akhtar, în schimb, priveau spre 
orizont. Generalul Zia nu pricepea la ce se uita colegul său 
de podium: cerul era de un albastru fără cusur, iar 
exerciţiile aeriene urmau să aibă loc abia peste câteva ore. 
Pentru o clipă, generalul Zia l-a suspectat pe generalul 
Akhtar că era mai interesat să pozeze pentru camerele de 
televiziune, încercând să se arate ca un vizionar. 

Generalul Zia era obișnuit cu desfășurarea parăzii și știa 
că generalul de brigadă TM urma să aterizeze în cercul alb 
din fața podiumului, cu echipa lui de parașutiști, după ce 
se termina defilarea. Îi părea rău că nu putea să deruleze 
parada mai repede înainte, ca să-l aibă pe lângă el pe 
generalul de brigadă TM. Tancurile se târau prin faţa 
podiumului cu tunurile coborâte. Generalul Zia le prime.) 
onorul cu un ochi la tunurile Răni, care se apropiau tot 


așa, coborându-și ţevile, către podium. De tunurile de 
artilerie nu se simţea ameninţat. I se păreau niște jucării 
gigantice și știa că nu aveau muniţie la bord. „Președintele 
nostru, care este el însuși un veteran al corpului de 
blindate, apreciază viaţa dură a comandanților de tancuri”, 
a zis comentatorul, în timp ce imaginea îl înfățișa pe 
general salutând cu un chip sumbru și cu o mână moale. 
„Este o viaţă de șoimi însinguraţi, care nu-și construiesc 
niciodată cuiburi. Președintele salută curajul lor.” 

Generalul Zia s-a uitat din nou către generalul Akhtar. 
Mai-mai că-i venea să se întrebe de ce oare îi evita 
privirea. 

A început să se simtă mai bine de îndată ce au sosit 
camioanele care transportau rachete balistice lungi de 
câte optsprezece metri. Erau imense, dar neprimejdioase 
în acest context. Nimeni nu lansează o rachetă balistică 
spre o ţintă aflată la câţiva metri distanţă. Moţăind pe 
lansatoarele lor, acele rachete arătau ca niște machete 
gigantice, construite la un cerc de hobby-uri dintr-o școală 
oarecare. Fusese ideea generalului Zia ca rachetele acelea 
să primească nume de regi moguli și de păsări de prada. 
Observa cu destulă mândrie că numele date de el fuseseră 
scrise cu litere gigantice în urdu și engleză: Vultur 5 și 
Ghauri 2. Inima i-a tresărit brusc, atunci când fanfara 
militară a abordat un marș al infanteriei și soldaţii au 
început să treacă pe dinaintea lui la pas, cu baionetele 
dezgolite și îndreptate spre cer. Escadroanele de infanterie 
au fost urmate de formațiunile de comando, peste măsură 
de exuberante; în loc să mărșăluiască, alergau, ridicându- 
și genunchii până la nivelul pieptului și tropăind cu 
bocancii în pământ. În loc sa sâlute, bărbaţii din trupele de 
comando își întindeau mâinile drepte și-și fluturau 
carabinele, în timp ce treceau prin faţa podiumului. „Acești 
bravi soldaţi râvnesc la martiriu la fel cum râvnesc 
îndrăgostiţii la braţele celor pe care îi iubesc”, a zis 
comentatorul televiziunii, cu vocea gâtuită de emoție. 

Generalul Zia a respirat ușurat după ce, într-un târziu, 


fanfara militară a tăcut și în prim plan au venit carele 
alegorice cu civili. La ei, nu vedeai nicio armă. Prima scenă 
reprezenta viaţa rurală: bărbaţii culegeau recolta și 
trăgeau la mal plasele cu pești de hârtie, femeile 
amestecau laptele în vase de lut fluorescente sub imensele 
bandiere de la Pepsi, care sponsorizase carele alegorice. O 
altă scenă a trecut, animata de toboșari și cântăreţi sufioţi 
îmbrăcaţi în robe albe și având pe capete turbane 
portocalii. Generalul Zia a remarcat că făceau mișcări 
nefirești și că păreau să mimeze doar din buze o muzică 
înregistrată. A profitat de zgomot și s-a aplecat spre 
generalul Akhtar, întrebându-l în șoaptă, dar furios: 

— Ce-i cu ăștia? 

Generalul Akhtar a întors capul cu încetinitorul, s-a uitat 
la el cu un zâmbet de învingător și i-a răspuns tot în 
șoaptă, dar calm: 

— Sunt băieţii noștri, îmbrăcaţi în haine civile. De ce să 
riscăm? 

— Şi femeile? 

— Măturătoare de la Cartierul General. Siguranţă totală. 
Generalul Zia a zâmbit și le-a făcut cu mâna bărbaților și 
femeilor de pe carul alegoric, care acum interpretau un 
amestec bizar de instrucţie militară și dans al recoltei. 

Televiziunea Naţională pakistaneză a prezentat un prim- 
plan al celor doi generali zâmbitori, iar comentatorul a 
ridicat tonul, pentru a transmite starea festivă: 
„Președintele este vizibil mulțumit de vitalitatea plină de 
culoare a culturii noastre țărănești. Generalul Akhtar este 
încântai să-i vadă pe fiii și pe fiicele acestui pământ 
împărţindu-și bucuria cu apărătorii naţiunii noastre. Şi 
acum, Inimile noastre de Leu, intens colorate.. 

Camerele au arătat patru avioane cu reacție T-Bird, care 
zburau în formaţie de romb, lăsând în urmă fuioare lungi 
de fum roz, verde, portocaliu și galben, la linia albastra a 
orizontului, precum un copil care desenează pentru prima 
oară un curcubeu. Boturile lor s-au lăsat în jos exact în 
momentul în care au trecut prin faţa podiumului, trasand 


pe cer o autostradă cu patru benzi diferit colorate. S-au 
întors, au executat un opt amplu perfect, apoi câteva 
lupingun; generalul Zia le-a făcut cu mâna, cei câţiva 
spectatori civili și-au fluturat steguleţele, iar avioanele T- 
Bird s-au îndepărtat în zbor, fluturându-și cozile 
multicolore. S-a auzit apoi huruitul binecunoscut al unui 
Hercules C130 care se apropia ca o balenă verde-măslinie, 
parcă plutind încet spre locul de desfășurare al parăzii. 
Generalului Zia îl plăcea foarte mult acest moment al 
ceremoniei. Privitul parașutiștilor care se rostogoleau pe 
rampa din spate a unui CI 30 fusese întotdeauna o plăcere 
pură pentru el și nici acum nu-și putea dezlipi ochii de la 
ei. Parașutiștn s-au desprins de coada avionului de parcă 
ar fi semănat cineva pe cerul albastru o mână de muguri 
de iasomie; timp de câteva secunde, s-au lăsat să cadă 
liber, făcându-se din ce în ce mai mari; aveau să 
înflorească, de-acum, în orice moment, ca niște imense 
baldachine mătăsoase verde cu alb și apoi să plutească în 
jos, plini de graţie, spre locul de desfășurare al parăzii, iar 
comandantul lor, generalul de brigadă TM avea să 
aterizeze în cercul alb cu diametrul de un metru, aflat 
exact în fața podiumului. Generalului Zia i se păruse 
întotdeauna purificatoare această experienţă, mai mult 
decât golful, mai mult decât adresarea către naţiune. 

Dar generalul Zia și-a dat seama că era ceva în neregulă 
când privirea i-a rămas aţintită la unul dintre mugurii 
revărsațţi de avionul C130, care nu înflorise încă, în timp ce 
toţi ceilalți plesniseră, și se deschiseseră, și începuseră să 
plutească. Acesta era tot în cădere liberă, prăbușindu-se ca 
fulgerul spre locul de desfășurare al parăzii, devenind mai 
mare, și mai mare, tot mai mare. 

Generalul de brigadă TM, la fel ca mulţi alţi veterani ai 
parașutismului, avea tendinţa de a-și deschide mai târziu 
parașuta. Îi plăcea să aștepte câteva secunde în plus, 
înainte sa tragă de coardă, bucurându-se de căderea liberă 
care anticipează deschiderea umbrarului cel mare de 
mătase. Îi plăcea să-și simtă plămânii umflaţi de aer, să se 


lupte ca sa expire, să-și piardă pe moment controlul asupra 
picioarelor și braţelor. Pentru un bărbat aflat mai presus 
de slăbiciunile umane, s-ar fi putut spune că acesta era 
unicul sau viciu: să se lase în seama gravitaţiei, pentru a 
străpunge aerul câteva secunde în plus. Dar generalul de 
brigadă TM era și un profesionist care își calcula riscurile 
și apoi le elimina. În timp ce se încingea cu parașuta, 
înaintea începerii acelei misiuni, el observase că-l strângea 
prea tare centura din jurul taliei. Se înfuriase pe el însuși: 
„La naiba, stau și nu fac nimic toată ziua prin Casa 
Armatei. Am început să mă îngraș. Trebuie luate măsuri.” 
Stând pe rampa din spate a avionului, cu câteva momente 
înainte de salt, generalul de brigadă TM privise spre locul 
de desfășurare al parăzii și văzuse formațiunile minuscule 
de bărbaţi în kaki și o mică mulţime de civili, care își 
fluturau steguleţele. Ca un adevărat profesionist, el 
rezistase ispitei de a înfrunta aerul tăios încă un pic, își 
formulase în minte un plan de scăpat de kilogramele în 
plus și trăsese de cordon mai devreme. 

Trupul i se pregătise pentru smucitura în sus, care 
urmeaza imediat după deschiderea parașutei. Dar nu se 
întâmplase nimic... 

Generalul Zia a simţit bobiţele de  transpiraţie 
coborându-i pe șira spinării și parcă și mâncărimea îl 
apucase din nou. Și-a strâns pumnii și s-a uitat la generalul 
Akhlai Acesta, însă, nu privea în sus, către parașutiști. 
Ochi. Im cercetau carele alegorice, care fuseseră trase în 
spatele coloanelor de blindate și de artilerie. In mintea lui, 
generalu Akhtar își repeta în tăcere elogiul funerar pentru 
generalul de brigadă TM. Nu știa cum era mai bine: „Cel 
mai minunat dintre toţi cei care au sărit vreodată dintr-un 
avion” sau „Cel mai brav om care a pășit vreodată pe acest 
pământ sacru? 

Generalul de brigadă TM a înhăţat cordonul cu putere și 
a tras din nou, dar acesta parcă nu mai avea nicio legătură 
cu parașuta, parcă își pierduse memoria. În timp ce își 
întindea braţele și picioarele cât putea de mult, ca să-și 


atenueze căderea, TM a realizat ceva ce i-ar fi putut crea 
un sentiment de ușurare în alte condiţii: nu se îngrașase el, 
ci parașuta îi aparţinea altcuiva. 

Generalul Zia l-a văzut pe bărbat acela prăbușmdu-se 
din cer înspre el și s-a gândit că poate interpretase el 
greșit versetul din Coran. Poate că Iona și balena nu aveau 
nimic de-a face cu soarta lui. Poate că așa îi era menit să 
sfârșească: zdrobit de un bărbat care cădea din cer, în faţa 
camerelor de televiziune. S-a uitat în jur, căutând un loc 
unde s-ar fi putut ascunde. Marchiza fusese îndepărtată în 
ultima clipa, fiindcă Ministrul Informaţiei dorea cadre 
panoramice luate din elicopter... 

— Uită-te în sus, i-a șoptit el furios generalului Akhtar, 
care tocmai își contempla pantofii. 

Ajunsese la concluzia că n-ar fi trebuit menţionate 
cuvintele „sărit” și „avion” în necrolog. Ar fi fost de prost- 
gust. S-a prefăcut că nu auzise bazaconiile generalului Zia 
și le-a oferit camerelor de televiziune profilul său cu o 
bărbie atât de puternică. 

Sideraţi de imaginea bărbatului care trecuse în cădere 
de parașutele plutitoare, cu braţele și picioarele desfăcute 
larg, și care se îndrepta ca glonţul spre podiumul 
prezienţial, privitorii au început să-și fluture steguleţele și 
să aclame, gandindu-se că acesta era punctul culminant al 
spectacolului. 

Încă dinainte să acţioneze mecanismul parașutei de 
rezervă, generalul de brigadă TM știa că nici aceea nu ar fi 
funcţionat. Ceea ce-l surprindea cu adevărat era faptul că 
nici măcar nu se clintea cârligul care ar fi trebuit să 
desfășoare parașuta de rezervă. Era blocat sub coșul 
propriului sau piept, ca un copil care ar fi căutat afecţiune. 
În alte condiţii decât cele de faţă, generalul de brigadă TM 
și-ar fi ridicat mâinile în faţa ochilor și le-ar fi zâmbit 
sarcastic. Mâinile acelea care puteau frânge un gât dintr-o 
singură mișcare, mâinile acelea care odată uciseseră o 
capră sălbatică și o jupuisera de piele fără ajutorul unui 
cuţit, cedau acum în fata unui cârlig încăpățânat de doi 


centimetri, care i-ar fi putut elibera parașuta de rezervă și 
i-ar fi salvat viaţa. 

Avea plămânii plini cu aer până la refuz, îi amorţiseră 
rațele și căuta să ignore locul de desfășurare al parăzii plin 
de steguleţe colorate și de civili idioţi și gălăgioși. Și-a 
bagat iar degetul mare în inelul cordonului de la parașuta 
de rezervă, s-a apucat zdravăn de partea de jos a coșului 
pieptului cu patru degete, a scos cel mai tare urlet din 
viața lui reușind să expire tot aerul din plămâni - și a 
smucit. _ 

UGeineralul Zia a făcut un pas înapoi. Încă nu realizase 
ca bărbatul care cădea din cer era chiar generalul de 
brigadă EM S-a retras, încercând să se ascundă în spatele 
generalului 

Generalul de brigadă TM își scrisese el însuși propriul 
elogiu funerar, când trupul i s-a făcut una cu pământul, 
chiar în mijlocul cercului alb din fața podiumului: „Un 
profesionist care și-a nimerit ţinta chiar și mort. 

Asistenţii medicali care i-au îndepărtat corpul zdrobit 
din cercul alb au observat o rană oribilă în partea stâng „a 
pieptului generalului de brigadă TM. Pe urmă, i-au văzu 
mâna dreaptă, cu pumnul încleștat, care strângea un inel 
de metal, o bucată de material kaki smulsă din bluzon ș. 
Trei coaste din propriul său coș al pieptului. 

„Khtar' care nu s'a mișcat de unde stătea și tot nu se 
uita în sus. Nici nu mai trebuia să se gândească la ce avea 
să spună în necrolog. 


DOUĂZECI ȘI TREI 


ra din pasajul care duce la celu Ipip H’ u lumma nale, 
cu care se coxllTL! /gurenfei nafiodintr-un vas și le arunră î 
mana de m8dale coapte una, alternativ cu bifările ssrile8 

duită. OltâstlZ recăpi, a, ă'“ ”* «Sâarc grijă să fiu 
hrănit”” *Jssla “Șicum bună cameră din tot fortul per?” In 
cea mai a cot fortul. Este un om schimbai q5, L-, 

2. TataLr rela, ii' P*U, e, ea 51 ™r « 

— Hindușii sunt lași prin firea lor și e de înţeles că sunt 
gata să ne înjunghie pe la spate, dar noi am învăţat cum să 
procedăm cu națiunea asta de mâncători de linte. Pentru 
fiecare bombă care explodează și ucide câţiva oameni la 
Karachi, noi replicăm cu zece explozii la Delhi, Bombay, 
Bangalore, unde vrei. Dacă ei folosesc bombe cu ceas tai 
waneze, noi le trimitem niște minuni de-alea cu RDX, 
controlate de la distanţă, zice maiorul Kiyani, care mestecă 
fiecare migdală pe îndelete și abia apoi își mai aruncă una 
în gură. Are o ţintă foarte bună. Așa că nu ei sunt 
amenințarea. Ci dușmanul dinăuntru, propriii noștri fraţi 
musulmani, care își spun pakistanezi, dar vorbesc limba 
ălora — ei sunt adevărata ameninţare. Cu ei trebuie să 
învăţăm cum să procedăm. 

La soarele care a început să scapete, fortul arată ca un 
rege foarte bătrân, care moţăie. Umbrele arcadelor 
sfărâmate ale Curţii Oamenilor Simpli se întind peste 
pajiști, firele de floarea-soarelui sunt înflorite din plin și 
stau cu capetele plecate, asemenea unor curteni cu 
turbane, care așteaptă să le vină rândul la treburile curții. 
În camera subterană de interogare, cineva probabil că este 
burdușit cu o asemenea detașare, încât tavanul este 
împroșcat cu o porţie proaspătă de sânge. Stăm pe scaune 
pe pajiște, în faţa unei mese încărcate cu vase de porțelan 
fin și cu cele mai bune gustări de după-amiază pe care le 
poate oferi orașul Lahore. 


Viaţa poate lua o întorsătură plăcută, dacă provii dintr-o 
familie bună și dacă întâlnirea cu generalul Akhtar s-a 
derulat satisfăcător. Maiorul Kiyani molfăie acum dintr-o 
plăcintuţă cu pui și zice: 

— Oricine poate prinde un hoţ, un criminal, un trădător. 
Dar ceea ce îmi place la slujba mea este că trebuie să fiu 
mereu cu un pas înaintea lor. 

Eu încuviinţez politicos din cap și ciugulesc dintr-un 
Discuit Nice. 

Mi se oferă o ţigară Dunhill, pe care o accept cu un 
zâmbet reţinut, demn de un ofiţer. 

Prizonierii merg în cerc în jurul fântânii de marmură din 
faţa Palatului Oglinzilor: căpăţânile rase le alunecă în sus 
și-n jos pe după gardul viu atent îngrijit și acoperit de flori 
violete de bougainvillea. 

N-au fost aduși de jos ca să-și bea ceaiul cu noi. 

Arată ca niște promisiuni neţinute: frânţi și apoi 
reconstituiți din memorie, nume obscure tăiate din cererile 
de habeas corpus, feţe uitate care nu vor ajunge niciodată 
în galeria de celebrităţi de la Amnesty Internaţional, 
locuitori ai temniţelor scoși afară pentru jumătatea de oră 
zilnică de ieșit la soare. Încep să se alinieze, stând cu 
spatele la noi. Au hainele sfâșiate și trupurile niște 
mozaicuri de bandaje improvizate și răni purulente. Imi 
dau seama că regula „fără semne pe corp” este aplicată 
selectiv la fort. 

Învelitoarea ceainicului din faţa mea are pe ea o 
emblemă a forţelor aeriene, simplă și elegantă: un vultur 
cu aripile desfăcute și, sub el, un cuplet persan: „Pe 
pământ sau pe râuri, totul e sub aripile noastre”. 

— Sunt multe căi de a-ţi servi ţara, filosofează maiorul 
Kiyani, dar o singură cale de a ţi-o apăra. Una singură - la 


50 Marcă de biscuiţi, care se regăsește pe listele de preţuri ale 
unor fur- 

Au ŞI Arinei britanice încă din 1895. Ay fost numiţi astfel după orașul 
francez Nice (Nisa). y 


care eu pun ceașca pe farfurioară, mă aplec înainte pe 
scaun și-l ascult. Îi sunt discipol atent. Elimini riscul, zice 
el. _ 

Ih lichidezi inamicul până nu te atacă. Il lipsești de 
oxigenul pe care-l respiră - și trage cu sete din ţigara 
Dunhill. Eu îmi iau ceașca și beau din nou. O fi maiorul 
Kiyani o gazdă unăla ceai, dar nu e Sun Tzu. Să 
presupunem - zice el — 

c-ai prins pe cineva care nu era cu adevărat o 
ameninţare la adresa siguranţei naţionale. Suntem cu toţii 
oameni, cu toţii facem greșeli. Să zicem c-am prins pe 
cineva despre care credem că avea de gând să arunce în 
aer Casa Armatei Acuma, dacă se dovedește, după 
interogatoriu, că nu-i așa, că nu avea de gând cu adevărat 
să facă așa ceva, că no. Am greșit, ce facem? Il eliberăm, 
evident. Dar problema este următoarea: putem să-i 
spunem greșeală? Nu. E vorba de o eliminare a riscului, de 
un bandit mai puţin de care să-ţi faci griji.... 

Ochii mei aruncă mai departe priviri către prizonierii 
care își târșâie picioarele și se leagănă de parcă ar fi un 
cor de tragedie greacă, ai cărui membri și-ar fi uitat 
replicile. Cătușele lor sună precum talăngile vacilor care 
se întorc seara de la păscut. 

Maiorul Kiyani își bagă mâna sub bluzon. Scoate un 
pistol pe care și-l pune între farfuria cu biscuiţi și un alt 
vas, cu nuci prăjite. Mânerul de fildeș al pistolului 
seamăna cu un șobolan mort. 

— Ai fost în Palatul Oglinzilor? 

— Nu, zic eu, dar l-am văzut la televizor. 

— Uite-l colo - și-mi face semn cu mâna spre sala cea 
mare, cu boite, încununată de o cupolă. Ai face bine să 
arunci o privire înăuntru până nu pleci. Ştii cate oglinzi 
sunt în palatul ăsta? - la care eu înmoi biscuitul Nice în 
ceaiul călduț și scutur din cap. Zice: Sunt mii. Te uiţi în sus 
Și-ţi vezi fața holbându-se la tine din mii de oglinzi. Dar 
oglinzile astea nu-ţi reflectă faţa. Reflectă reflecţiile feţei 
tale. Ai putea avea un dușman cu o mie de feţe. Inţelegi ce 


vreau să zic? 

Adevărul e că nu prea înţeleg. Aș vrea să merg și sa ma 
uit la prizonieri. Să mă uit după secretarul general. 

— Interesant concept, zic. 

— Cam așa este și cu munca de spionaj. Să deosebești 
feţele de reflecţiile lor. Şi, pe urmă, reflecţiile de reflecţii. 

— Şi ei? Zic eu, făcând semn cu mâna către prizonieri și 
uitandu-mă direct la ei pentru prima dată. l-aţi deosebit și 
pe ei până acum? 

— Toţi au fost riscuri la adresa siguranţei, fără excepţie. 
Acum sunt neutralizaţi, dar nu se poate spune că nu mai 
prezintă niciun risc. i 

Prizonierii stau în șir de-acum, cu spatele la noi. In 
cârpele lor zdrențăroase, nu par un risc pentru nimeni, 
poate numai pentru sănătatea și igiena lor personală. 

Dar nu spun asta. Aprob din cap, uitându-mă la maior cu 
un aer complice. De ce să te lansezi într-o sfadă, când stai 
pe o pajiște verde luxuriantă, te uiţi cum apune soarele și 
fumezi prima ta ţigară după o veșnicie? 

— Asta cu tine a fost o situaţie interesantă. Am învăţat 
multe de la tine, zice maiorul Kiyani, pe a cărui mustață 
lucesc firimituri de plăcintă de pui. 

Ma privește apreciativ, cum ar privi un om de știință o 
maimuţă, după ce i-a înfipt câţiva electrozi în creier. 

Dat fiind aerul de respect reciproc din jurul micii 
noastre ceremonii, trebuie să-i întorc complimentul. 
Incuviinţez din cap ca o maimuţă cu câţiva electrozi înfipţi 
în creier. 

— Nu ţi-ai uitat prietenii nici măcar când erai... - și 
mâna maiorului plonjează prin aer. Are suficientă decenţă 
și nu pomenește de locul în care m-a ţinut. Și totuși, nu 
ești un sentimental. Ce-a fost a fost, să ne socotim 
pierderile și sa trecem mai departe. Cred că generalul 
Akhtar a fost impresionat. Ţi-ai jucat cărţile corect. Pierzi 
un prieten, salvezi un altul. O aritmetică simplă. 
Generalului Akhtar îi plac scenariile în care totul se 
lămurește la sfârșit. 


Acum, prizonierii par să îndeplinească niște comenzi 
neauzite. Sau poate că doar își cunosc obișnuinţele zilnice. 

Se fâţâie, târșâindu-și picioarele când într-o parte, când 
în cealaltă, apoi se așază pe vine. Unii se văietă. 

Dacă au fost scoși afară pentru mișcare, nu fac mare 
lucru. Dacă se așteaptă de la ei să încropească un 
spectacol pentru mine, nu mă simt distrat. 

— Întotdeauna înveţi câte ceva, zice maiorul Kiyani, 
lingând o cireașă glazurată din vârful unei tarte cu gem. În 
domeniul meu, întotdeauna înveţi câte ceva. În ziua în care 
te oprești din învăţat, ești terminat. 

Umbra unei păsări traversează pajiștea dintre noi și 
prizonieri. 

O fi și secretarul general printre ei? Probabil că este 
gata de ducă, pregătit să meargă înapoi acasă și să reia 
lupta de la capăt. Mi-ar plăcea să-mi iau rămas bun de la 
el. Aș vrea să-i văd faţa înainte să fie eliberat. 

— Stânga-mprejur! Se răstește maiorul Kiyani. Apoi mă 
privește, iar ochii lui căprui parcă hohotesc de ras în 
legătură cu vreo glumă pe care nu vrea să mi-o 
împărtășească și mie. Să vedem dacă recunoști pe cineva. 

Mă simt ușurat că maiorul Kiyani nu a evitat chestiunea. 
Bunăvoința mea la adresa lui înflorește precum floarea- 
soarelui. lau un alt biscuit Nice. Am făcut o înţelegere cu 
generalul Akhtar - eu semnez declaraţia, ei îl eliberează pe 
secretarul general iar înţelegerea este pe cale sa fie 
onorată. Ăsta-i un lucru bun la oamenii în uniformă: se ţin 
de cuvânt. 

Mă aștept să văd un bărbat cu o șapcă gen Mao. Este 
împotriva sistemului actual de credințe politice al 
secretarului general, dar instinctul meu de prizonier 
proaspăt eliberat îmi spune c-ar trebui să mă uit după o 
șapcă gen Mao. 

Mă uit, rând pe rând, la feţele lor, la ochii lor sticloși, la 
capetele lor chiluge. Nu văd nicio șapcă gen Mao. Nu văd 


nicio șapcă de niciun fel. La unul dintre capetele rândului, 
KK Xy» 


. Oare*: 7? 'î” «O. 

mă g „derba „u „8 d”daB “* piele, călcat. °’ nenoOroc, t, ’ 
™ o” caP „lcu fierul de 

Posrtis1Uiamâprivescabsen'i-'imb 

arse cu fle™t g ul P r" j°S de spr. E e t’ genele lung] i-au 
fost crutate Este Micuţul O, care își închide ochii 

51 ma °P7fte pe “0 „a iar ochii lui sunt folosească 
indicativul de apel? neercat *... 

răsuflată despre acel ciniva ™vetezi orice poveste 

Dar, dacă se întorc din morți șiedril „:1011” 1 * 
trăezichiar că ești prins în capcană. P ca «utradat, atunci 
simplul facLteân viltT Am prin declarație pentru că *» “«. 

ml Je ne ” ™“ ”* de pe Micufu, O. Cu ochi. Încerc să 
exploateztaaraxria debăutori care am cultivat-o amândoi. " 
de Cem pe neavotrăattatrealiT3 T PT? esionist caW 

nu am o voce sugrumată s” ”ZW 6U'incercând să 
sugrumata, sa-m, ascund surprinderea pe care este normal 
s-o resimt, văzând în viață pe cineva despre care credeam 
că a fost luat ţintă de o rachetă sol-aer, și, mai ales, ceea 
ce mă surprinde și mai tare: dorința mea de a-l vedea mort 
pe acel cineva. Probabil c-a fost numai o situaţie de gelozie 
profesională, mă explic eu. 

Micuţul O. Își deschide ochii și-și înalță mâna la 
sprânceana lipsă, pentru a se proteja de soarele care, mai 
mult ca sigur, îl chinuiește. Are mâna acoperită cu un 
bandaj pătat de sânge. 

— Care dintre voi doi e fiul colonelului Shigri? 

Dacă n-ar fi vocea secretarului general, n-aș băga-o în 
seamă. Dacă n-ar fi mâinile încătușate pe care și le ridică 
în aer, ca și cum ar încerca să aducă în discuţie o 
problemă la o reuniune a comitetului său central, nu l-aș 
recunoaște, întotdeauna mi l-am imaginat bătrân, zbârcit și 
chel, cu ochelari de citit ca fundul de borcan. Dar e mult 
mai tânăr decât sugerează distinsa lui carieră. În părul 
scurt, are o șuviță subţire, dar albă ca laptele, și un tatuaj 
făcut, probabil, pe la ţară, pe undeva, reprezentând un măr 
împuns de o săgeată, îi ornează partea stângă a pieptului 


spân. Are un fizic de ţăran și o faţă lată, luminoasă, de 
parcă anii petrecuţi în temniţa întunecată i-au conferit o 
fluorescentă aparte. Ochii lui se mută de la mine la maiorul 
Kiyani. Sunt convins că secretarul general o să mă 
confunde cu maiorul Kiyani. Se uită la masa plină ochi cu 
mâncare și apoi la fețele noastre. Pare că încearcă să 
decidă care dintre noi este ceainicul și care ceașca. Umbra 
unui nor trece vremelnic peste pajiște. Ochii mei privesc 
într-o parte. Maiorul Kiyani întinde mâna după pistol. Până 
să se audă împușcătura, se aude vocea lui tunătoare: 

— Eu sunt, tovarășe. Eu sunt fiul colonelului Shigri. 


DOUĂZECI ȘI PATRU 


Partea amtatei Pakistanului dtr în f T am „di” prin tata 
„ „toren, «Jhhztil* f * «. 

P S 0 uriL n: eșmi'le, rio petrecere cu, 
„»„!” Dacă era vorba rt fie 

CLT: T: sad°ml ui, ase să. 

tatia spunea ceva despreT * “ principala’ ™’ 

fie axa Kabul-Texas dar H racaruitematiclurmașă 
hotărâseră să «M. toţii în ţinute băşținaşe pentru, 
mbracaseră m 

«ard~? Riârrcorpu, ui de stegulețe roșii, albe și albastre 
cu acea ol °ma’a “ 

luaseră zborul. Anul al, T „T” 8"* acum’ °ri 

douăzeci și doi de ambcM C, °manda caporalului de CU 
bere și cremvursti dp Ş1 aprovizionaţi întruna fața unui 
șuvoi nesfârșit Hp 3 binedispuşi in de ur „potriveau 
numele lor de pe listă. B Sa 3rate’ după 

Şeful secției locale a CIA, Chuck Coogan, unul dintre 
primii oaspeți sosiți, purta ostentativ o căciulă de miel 
karakul și un toc de pistol din piele, înzorzonat, atârnat de 
umărul stâng. Atașatul cultural al Statelor Unite, o femeie, 
a sosit purtând o bureja afgană, dar pe care ea și-o pliase 
de la jumătate înapoi peste cap, ca să-și dezvăluie 
decolteul rochiei turcoaz cu sclipici. 

Pușcașii marini își începuseră propria petrecere mai 
devreme. Se duceau rând pe rând la corpul de gardă, ca să 
bea din sticlele de bere Coors, care se răceau în frigider, 
în timp ce caporalul Lessard mai bifa câte un nume de pe 
listă și-i saluta pe invitaţii ambasadorului cu un zâmbet 
forţat. De pildă, a întâmpinat un cuplu de hipioţi acoperiţi 
cu două kiliml-uri afgane identice, care duhneau de parcă 
ar fi fost folosite la transportul hașișului neprelucrat. 

— Medicină alternativă? A întrebat Lessard. 

— Sănătatea de bază a refugiaților afgani, i-a răspuns 
blonda, care avea în păr bobiţe de culoarea neonului. 


— Pentru mujahedinii răniţi în războiul de gherilă, i-a 
răspuns prietenul ei la fel de blond și cu barbișon, 
coborându-și vocea, de parcă i-ar fi împărtășit caporalului 
Lessard un secret păzit cu strășnicie. 

Le-a dat drumul înăuntru, acoperindu-și nasul cu lista. 
Apoi a întâmpinat niște asistente medicale texane, care 
purtau brățări de sticlă până la coate, și un contabil militar 
din Ohio, care își purta cu mândrie medalia de soldat în 
Armata Roșie, cel mai probabil furată de vreun mujahedin 
de pe uniforma unui soldat sovietic mort și vândută la un 
magazin de chilipiruri. 

Caporalul Lessard și-a pierdut răbdarea când a văzut că 
un profesor de la universitatea din Nebraska și-a făcut 
apariția purtând o uniformă de pușcaș marin. 

Carpete de lână cu model și cu două feţe, cu țesătura 
bătută. 

Iul LesdOm „U” Unde” I dE“» i?”» * - afle capora- 

— R™ dintre «P» à? «a chiar au talent. 

Du-i Profeswlui Lessard’ atin8ânmei scrobite, cu model 
de camuflaj ' ” U"iforrul a ~? I Pr*fes*- 

curea. Egetele mari pe după că sunt soldaţi, dar, în 
situaţia datw]T nicio putere Astă-c-x ’ a t ezit ca nu avea 
aprod glorios! Nu avuseseniezn tdT mirea listei de invitaţi 
iar la u kt *d PUS 3 mtoc' nici atât, dar pe elumetal a, 
tmutei ““ «<a» ™, scape așa de <ănd * h* să 
profesorâlniltelnvât”" “ SP“S ÎMinzând „-i sideri de-acum 
în se” c” ” 53 te~ 

corpul de gardă și a nr. «Ş Lessard s-a retras în 

” poată fupraielrrZ”, abtW" a*... cursul de bău, bere, 
alăhrri de bS] Z. 

Două corturi’ imotstb”6, ?” ””' mV'aţii puteau alege 
între spaţiul centra, era ocptT’ d'n'âi 

— Cueareăieșla;!!: — 

șuncă și magiun de afine, totul aranjat în forma unui 
steag american. Înaintea unui rând de grătare pe bază de 
gaz, niște pușcași marini stăteau în pantaloni scurți și cu 
șepci de baseball și frigeau cremvurști, cârnaţi afumati și 


mormane de știuleți de porumb. Chelneri pakistanezi cu 
cravate-șnur și pălării de cowboy, se fâţâiau de colo-colo 
cu ulcioare de punci și pahare de hârtie, ferindu-se de 
copiii care începuseră deja bătăile cu cremvurști și 
oferindu-le băuturi puţinilor oaspeţi care se aventuraseră 
în acel cort. O coadă lungă se formase în afara cortului de 
alături, unde opt miei întregi se frigeau înfipţi pe niște 
drugi de fier, la foc în aer liber. Era de față un bucătar 
afgan, care îi asigura pe toţi că el însuși tăiase mieii și că 
tot ce era de mâncare în cort era halal. 

Soţiei ambasadorului i se făcuse greață încă de când îl 
văzuse, în dimineaţa aceea, pe bucătar înfigând o ţepușă 
de fier groasă cât un deget, prin cel dintâi dintre cei opt 
mielușei. Nancy Raphel însăși propusese axa Kabul-Texas, 
dar își regreta ideea, fiindcă majoritatea invitaţilor 
apăruseră în tot soiul de variaţiuni pe tema ţinutelor 
tradiţionale afgane și, dintr-odată, propriul ei shalwar 
qameez din mătase de culoarea muștarului și de 
dimensiuni simbolice, i se părea caraghios. Priveliștea 
atâtor americani costumaţi precum lorzii războiului afgani 
îi provoca repulsie. Se bucura că măcar soţul ei rămăsese 
la ţinuta lui standard de seară, un sacou albastru la două 
rânduri de nasturi și pantaloni cafenii. 

Nancy plănuise o seară cu un grătar sensibil din punct 
de vedere cultural; se alesese cu un șir de carcase mici de 
miel care se roteau încet pe frigările de fier, niște invitaţi 
care stăteau la coadă cu farfuriile lor cartonate cu model 
de stele și dungi, pretinzând că erau invitaţi la vreun ospăț 
tribal. Date fiind toate aceste circumstanţe stresante, lui 

Nancy mai-mai să i se taie picioarele de cât de ușurată s- 
a simţit, când soţul ei a primit un telefon de la Casa 
Armatei și i-a spus după aceea că președintele Zia ul-Haq 
nu mai venea. S-a scuzat faţă de soţia ambasadorului 
francez, îmbrăcată ca o mireasă uzbecă, și s-a retras în 
dormitorul ei, ca să-și potolească nervii. 

Pușcașii marini din corpul de gardă își permiteau să 
petreacă în timpul serviciului, dar nu pentru că era 4 Iulie, 


ci pentru că siguranța perimetrului se afla în grija unui 
contingent al armatei pakistaneze. Cu vreo cinci sute de 
metri înainte să se ajungă la corpul de gardă, pe drumul 
străjuit de copaci, care ducea la reședința ambasadorului, 
invitaţilor li se cerea să se oprească la o barieră provizorie 
instalată de Brigada 101. Aflaţi sub comanda vigilentă a 
unui locotenent-major, militarii îi întâmpinau pe oaspeţi cu 
detectoarele de explozibili și de metale. Își strecurau 
detectoarele pe sub mașini, le cereau invitaţilor nealbi să- 
și deschidă portbagajele mașinilor și, în cele din urmă, le 
indicau direcţia, făcându-le semn cu mâna să se îndrepte 
spre corpul de gardă, unde îi întâmpina un grup din ce în 
ce mai mare de pușcași marini binedispuși. Contingentul 
armat își montase propriile proiectoare cu care lumina 
drumul. Şi acolo, copacii erau într-atâta inundaţi de 
lumină, încât cuiburile păsărilor din copacii de o parte și 
de alta zăceau acum abandonate. Mai devreme, o dubă de 
aprovizionare trimisă de administraţia districtuală le 
livrase cina, iar locotenentul-major se făcuse livid la faţă, 
descoperind că samovarul adus cu duba era gol. 

— Cum să stea oamenii mei treji fără ceai? Uriașe el la 
șoferul civil al dubei, dar acela ridicase din umeri și se 
îndepărtase fără să-i răspundă. 

Recepţiile ambasadei erau, de obicei, ocazii selecte, dar 
caporalul Lessard, care urmărea sosirea oaspeţilor din 
corpul de gardă, se gândea că ambasadorul părea să fi 
invitat pe oricine îi pusese vreodată o prișniţă vreunui 
mujahedin afgan rănit și pe fiecare comandant afgan, care 
împușcase din întâmplare vreun soldat sovietic. Caporalul 
Lessard l-a eliberat pe profesor din funcţie, când l-a văzut 
sosind pe primul invitat îmbrăcat în costum, un bărbat 
înalt și slab, cu o barbă încâlcită. 

— OBL, s-a recomandat bărbosul și a ridicat o mână de 
parcă nu i se identifica unui aprod la o petrecere, ci saluta 
o mulțime invizibilă. 

Caporalul Lessard a verificat lista din nou și l-a privit pe 
bărbatul acela din nou. 


— De la firma de construcţii Laden și Asociaţii, a zis 
bărbatul, răsucindu-și barba nerăbdător, iar caporalul i-a 
deschis calea cu un zâmbet și un gest exagerat din mână. 

Apoi, fiindcă îi venise rândul la cana cu bere, caporalul 
Lessard a zis o glumă: 

— Cu ce se deghizează un arăboi de-ăla cu turban? — și, 
înecându-se cu berea, a trântit-o imediat: Cu un costum! 

Ambasadorul avea motivele lui să invite multă lume. De 
un an, de când preluase postul, Amold Raphel se simţea 
din ce în ce mai izolat, în timp ce nenumăratele agenţii 
americane își purtau propriile mici jihaduri împotriva 
sovieticilor de-a lungul graniţei dintre Pakistan și 
Afganistan. Unii își luau revanșa pentru Vietnam, alţii 
propovăduiau cuvântul Domnului și mai erau și asociaţiile 
caritabile cu denumiri atât de obscure și misiuni atât de 
trase de păr, încât îi venea greu și numai să le ţină 
socoteala. Acum, că ultimii soldaţi sovietici erau gata să 
părăsească Afganistanul, iar mujahedinii asediau Kabulul, 
unii dintre americani se sfâșiau cu alţi americani, 
pretinzând influenţă, alţii doar frecau menta, neavând chef 
să plece acasă și sperând să se deschidă un alt front în altă 
parte. Numai în săptămâna dinainte primise un proiect de 
inițiativă al unui grup de profesori de la universitatea din 
Minnesota, care scriau noile manuale islamice pentru 
Afganistan și voiau să le trimită în Asia Centrala. El făcuse 
investigaţii și i se spusese să nu-și bage nasul, fiindcă era 
vorba de un alt subprogram a unui alt program sub 
acoperire. Fiecare american cu care se întâlnea la 
Islamabad i se prezenta ca fiind acolo din partea „celeilalte 
agenţii”. 

Era convins că, dacă voia să-și subordoneze tot acest 
haos, în primul rând avea nevoie să-i bage pe toţi sub 
același acoperiș și să facă un gest simbolic, astfel încât să 
le fie clar tuturor că nu exista decât un singur șef, iar acela 
era el. Şi ce altă soluţie mai bună avea, decât să dea o 
petrecere? Şi ce alt moment era mai bun pentru 
petrecerea lui, decât 4 Iulie? Spera să fie o petrecere de 


rămas-bun, unde americanii nebuni s-ar fi întâlnit cu 
comandanții afgani, care purtaseră, de fapt, războiul, s-ar 
fi fotografiat unii cu alţii, iar apoi toată lumea s-ar fi dus 
acasă, lăsându-l pe el să-și continue treburile delicate, pe 
care le presupunea implementarea politicii externe a 
Statelor Unite. Amie nu-și pregătise un discurs propriu-zis, 
dar avea pregătite câteva rânduri, pe care să le includă în 
marea conversaţie pe care voia s-o poarte cu invitaţii săi 
americani: „victoria este o provocare mai mare decât 
înfrângerea”, „rugăciunile care ne sunt ascultate pot fi mai 
supărătoare decât ecourile triste ale celor la care nu 
primim răspuns”. Voia să fie o petrecere de genul „v-aţi 
făcut bine treaba, de-acum ștergeţi-o înapoi de unde aţi 
venit”. 

Alături de ambasador se afla generalul Akhtar, 
dezgustat de priveliștea unor bărbaţi respectabili care 
rodeau niște oase. Şi el se simţea cam deplasat, cu ţinuta 
lui oarecum exagerată. Apăruse în uniforma de ceremonie, 
cu trese de aur și medalii de alamă lucioase, iar acum se 
găsea înconjurat de grupuleţe de bărbaţi albi îmbrăcaţi în 
shalwar qameez-uh largi și purtând cel mai uimitor 
sortiment de acoperăminte de cap pe care-l văzuse de la 
ultima lui vizită la Bazarul Povestitorilor de la Peshawar. 
Generalul Akhtar aflase înaintea tuturor că generalul Zia 
nu mai venea la petrecere. 

— Ştiţi, nu se simte prea bine, i-a spus el ambasadorului, 
uitându-se atent, să-l vadă cum reacţiona. Pierderea 
generalului de brigadă TM... o întâmplare extrem de 
nefericită. 

A fost ca un fiu pentru generalul Zia. Şi unul dintre cei 
mai buni ofițeri ai mei - fiindcă indiferența cu care Arnold 
Raphel își prezentase condoleanţele nu făcuse decât să-i 
întărească hotărârea generalului Akhtar de a pune 
lucrurile la punct cu americanii odată pentru totdeauna. El 
era cel care le câștigase războiul împotriva comunismului. 
Acum își dorea partea lui din pradă. Culegând o căpșuna 
de pe tarta pe care o avea în farfurie, i-a spus lui Amie: 


Doamna Raphel a făcut niște aranjamente minunate. În 
spatele fiecărui mare bărbat... 

OBL se trezise vorbind cu un ziarist foarte grijuliu cu 
berea dintr-un pahar de hârtie, care se întreba ce mai 
trimitea el acum la ziar, dacă generalul Zia nu-și făcuse 
apariţia. 

— Eu sunt OBL, i-a spus el ziaristului și a așteptat un 
semn de recunoaștere. 

Ziaristul, însă, un veteran al petrecerilor diplomatice, 
obișnuit să cunoască obscuri funcţionari guvernamentali 
din ţări îndepărtate și oameni cu motivații dintre cele mai 
bizare, și-a scos carneţelul și a zis: 

— Şi, care-i treaba? 

Afară, la corpul de gardă, profesorul de la universitatea 
din Nebraska, de-acum pe deplin acceptat ca pușcaș marin 
onorific pentru tot restul serii, și-a ridicat sticla și a propus 
un toast pentru spiritul războinic al afganilor, apoi a făcut 
o pauză mai lungă. 

— Cum rămâne cu gazdele noastre pakistaneze? A zis el. 

— Ce-i cu ele? A întrebat caporalul Lessard. 

Indivizii din camioanele de colo. Prima noastră linie de 
apărare. Ce fac ei? 

— Işi fac treaba. La fel ca noi. 

— Ba nu... Ei fac treaba noastră, a zis profesorul. Tin la 
respect inamicul. Ne păzesc, în timp ce noi ne bucurăm de 
petrecerea asta, de petrecerea asta prin care ne 
sărbătorim libertatea. Trebuie să ne împărțim cu ei 
preaplinul. 

Caporalul Lessard s-a uitat în jur, la corpul de gardă și 
așa înghesuit. 

— Sunt vreo două sute. Nu încap aici. 

Atunci trebuie să ne ducem noi cu preaplinul la ei. 

Caporalul Lessard, îmbătat cu bere Coors, și cu 
patriotism, și cu dragostea pe care o resimte omul în astfel 
de zile faţă de alte ființe umane, s-a oferit voluntar să le 
ducă o tavă cu mâncare soldaţilor pakistanezi. A dat să 
pună pe ea și câteva beri, dar fusese învăţat, la cursul de 


specificitate culturală, să nu le dea de băut localnicilor, 
decât dacă avea un motiv anume sau dacă localnicii 
insistau la modul categoric. Așadar, caporalul Lessard a 
învelit o tavă de inox cu o folie de aluminiu, a ridicat-o 
deasupra capului și s-a îndreptat spre trupele pakistaneze. 
Mergea pe mijlocul drumului. În imaginaţia lui stropită cu 
alcool, ramurile copacilor de pe ambele laturi ale drumului 
sâsâiau precum șerpii. Drumul i se părea fără sfârșit. 

OBL și ziaristul se găseau reciproc la fel de plictisitori. 
Ziaristul îl asculta cu un rânjet de superioritate pe OBL, 
care pretindea că buldozerele și betonierele lui fuseseră 
hotărâtoare la înfrângerea sovieticilor în Afganistan. 

— Redactorul meu șef crede că pixul lui a forțat Armata 
Roșie să se retragă. Și el nici măcar nu-i în stare să 
formuleze o propoziție cu cap și coadă, i-a replicat 
ziaristul, cu o mină sinceră. 

OBL s-a lămurit în privinţa ziaristului, când el s-a oferit 
să-i pozeze pentru o fotografie, iar acela i-a spus. 

N-am aparat foto și, chiar dacă aș fi avut, nu mi s-ar fi 
permis să-l introduc la o petrecere diplomatică. 

Foarte neprofesionist din partea ta, a bombănit OBL, 
observând diferitele grupuri de invitaţi care se distrau. 

L-a localizat pe generalul Akhtar, în mijlocul peluzei, 
înconjurat de numeroși americani care purtau berete 
afgane. S-a dus înspre ei și s-a opri în spatele lor, 
nădăjduind să se deschidă cercul și să fie primit și el în 
grup. A tras cu ochiul câteva minute, încercând să-i prindă 
privirea generalului Akhtar. Spre oroarea lui, acesta l-a 
văzut și nu a dat niciun semn că l-ar fi recunoscut, în 
schimb șeful filialei CIA locale a urmărit privirea 
generalului, s-a mutat mai la dreapta, făcându-i loc în cerc, 
și i-a spus: 

— Drăguţ costumul, OBL. 

Generalului Akhtar i s-au luminat ochii: 

N-am fi câștigat niciodată acest război fără prietenii 
noștri saudiţi. Cum îți merg afacerile, frate? L-a întrebat 
el, ţinându-l de mână, la care OBL a zâmbit și i-a răspuns. 


— Allah a fost foarte amabil. Nu există afacere mai bună 
decât construcţiile pe timp de război. 

Amold Raphel stătea de vorbă cu un grup de bătrâni 
afgani și se uita întruna pieziș la soţia lui, care își făcuse 
reapariţia, purtând pantaloni kaki și o bluză de corp 
neagră, în locul chestiei ăleia etnice largi, cu care fusese 
îmbrăcată la începutul petrecerii. Pe de-o parte, se simţea 
și el ușurat de când auzise că generalul Zia nu mai venea, 
dar, pe de altă parte ca un diplomat profesionist ce era, se 
simţea lezat. Ştia că nu era vreo ocazie oficială, de stat, 
dar generalul Zia nu mai sărise mei o invitaţie primită din 
partea lui. Arnold Raphel știa ca generalul Zia era cu 
minţile complet duse de la moartea șefului siguranţei sale 
personale, dar nu se putea sa nu știe că nicăieri nu era mai 
sigur în acea ţară atât e periculoasa, decât la petrecerea 
de 4 Iulie de la reședința ambasadorului american. 

— Frafele Zia nu mai vine. Nu se simte bine, i-a spus ela 
ganului bărbos acoperit cu un șal în culorile curcubeului 

Batranul afgan s-a prefăcut că el știa deja, dar nu-i păsa: 

E cel mai bun miel pe care l-am mâncat de când a 
început războiul. Atât de fraged. Pare că l-aţi smuls direct 
din pântecul mă-sii. 

Un val de greață a luat naștere în străfundurile 
stomacului lui Nancy și s-a grăbit să se înalțe. Soţia lui 
Amie și-a pus o mana la gură, a îngăimat ceva și a fugit în 
dormitor. 

OBL s-a cufundat în atmosfera din jurul său, râzând 
politicos la persiflările binevoitoare dintre americani și 
generalul Akhtar. Simţea o căldură luminoasă, pe care o 
descoperi de obicei, când te afli în centrul petrecerii. Apoi, 
brusc, șeful filialei CIA și-a pus o mână pe umărul 
generalului Akhtar, s-a întors către OBL și i-a spus: 

— Mi-a părut bine că te-am întâlnit, OBL. Faci treabă 
buna, tine-o tot așa. 

A Ceilalţi S"au dus pe urmele lor și, într-o clipă, tot ceea 
ce însemna petrecere îl părăsise. A observat un bărbat 
într-un sacou bleumarin, stând de vorbă cu câteva dintre 


cunoștințele lui afgane. Părea să fie cineva important. 
Incet-încet, OBL s-a lăsat dus de curent spre cercul acela. 

Petrecerea se mutase în așa-numitul bârlog, un salon ma 
de la subsol, cu canapele din piele, cu un ecran de 
televizor cu diagonala de un metru și douăzeci și cu bar o 
manifestare ostentativă de nostalgie suburbană. Arnold 
aranjase ca o parte din personalul său american sa vadă 
înregistrarea meciului de săptămâna precedentă din Liga 
de Fotbal dintre echipele Redskins și Tampa Bay 
Buccaneers. Bârlogul se umpluse de fum de ţigară și de 
americani gălăgioși în loc de bere, care părea să fie 
băutura preferată sus, acolo, jos, oamenii își turnau 
whisky. Ambasadorul saudit se așezase pe un divan, cu un 
teanc de bancnote de cincizeci de dolari în faţă, și se 
oferise să le ţină pariurile tuturor Nu se gasis nimeni să-i 
explice că jocul era vechi de opt zile și ca cei e la Redskins 
îi călcaseră în picioare pe cei de la Buccaneers. 

Un american înalt, care purta un caftan și o eșar a de 
aviator portocalie în jurul gâtului, i-a întins generalului 
Akhtar un pahar pe jumătate plin cu coniac. El a simţ 
impulsul să-i arunce străinului băutura între ochi, dar apoi 
a privit în jur și n-a văzut niciun chip cunoscut, cu excepţia 
americanilor și a ambasadorului saudit, care părea prea 
irotilat, ca să-i mai pese. Generalul Akhtar a luat hotararea 
de a-și păstra băutura. Gălăgia din camera, a conchis 
batranul maestru în materie de spionaj, era acoperirea 
perfecta pentru a-l chestiona pe Coogan. Nici microfonul 
cel mai sofisticat n-ar fi recunoscut vreun sunet anume în 
babilonia de nedescris care creștea: , 

— Blochează-l, Jack,  blochează-l! Dă-le noroi sa 
mănânce, Jack, dă-le noroi să manance! H 

Generalul Akhtar și-a ridicat paharul, la fel ca toţi ce 
lalţi, dar el n-a făcut decât să miroasă băutura. Puţea ca o 
rană învechită. 

Caporalul Lessard s-a trezit somat de locotenentul-major 
din spatele camionului, unde soldaţii aceia pakistanezi se 
relaxau, după ce verificaseră și ultimul invitat sosit. 


Locotenentul-major şi-a îndreptat  kalașnikovul spre 
fruntea lui și i-a ordonat sa se oprească. 

Pușcașul marin a ridicat tava deasupra capului, folia de 
aluminiu cu care o acoperise reflectând lumina 
proiectorului ţinut de unul dintre soldaţii din camion. 

— Am adus ceva de pus în gură. Pentru voi, bravi 
camarazi. 

Locotenentul-major și-a lăsat arma în jos și a coborât din 
camion. Două rânduri de soldaţi se uitau atenţi la 
americanul care se clătina și singur, darmite cu tava pe 
care se chinuia s-o ţină în echilibru deasupra capului. 

A Paklstanezul 5% Pușcașul marin s-au așezat faţă în 
faţă, în cercul de lumină al proiectorului. 

— Cremvurști, a zis caporalul Lessard, întinzându-i tava 
celuilalt. 

Generalul Akhtar și-a mutat paharul din mâna dreaptă în 
cea stângă și și-a dres glasul. Apoi, gândindu-se mai bine, 
a ridicat mâna și a mimat mustaţa generalului Zia, un 
semn universal recunoscut și folosit prin saloanele 
Islamabadului de oamenii care nu voiau să pronunţe 
numele detestat. Degetul mare și arătătorul de la mâna 
dreaptă a generalului Akhtar tot răsuceau o mustață 
invizibilă de pe buza lui de sus: 

— . cică a visat, a zis el, privindu-l în ochi pe Coogan. 
Acesta din urmă, căruia îi rămăsese inima lângă atacantul 
care marcase după o cursă de cincizeci și șase de metri, a 
zâmbit și i-a spus: 

— Este un vizionar. Dintotdeauna. Ăștia nu se schimbă, 
aderea liberă a lui TM s-a nimerit foarte prost, sunt sigur. 

Apropo, Akhtar, bună formula: „Un profesionist care și-a 
nimerit ţinta chiar și mort”. Dacă Șeful tău ar avea măcar 
pe jumătate simţul umorului pe care-l ai tu, Pakistanul 
vostru ar fi un loc mult mai vesel - și Coogan i-a făcut cu 
ochiul și s-a întors cu faţa spre televizor. 


51 Joc de cuvinte intraductibil: în limba engleză, cremvurștii fierți 
se numesc hot dogs — textual: „câini fierbinţi . 


Generalul Akhtar era destul de nervos. Juca de atâta 
timp jocuri de-astea și era cazul să știe că n-ar fi obţinut un 
contract scris ca să-l răstoarne pe generalul Zia. La naiba, 
nici măcar o asigurare verbală nu avea de ce să aștepte. 
Dar era clar că-l cunoșteau și aveau suficientă încredere în 
e cât să-i dea din cap că da. 

— Nu pune capăt războiului, decât dacă îi daţi premiu 
pentru pace, a zis generalul Akhtar, hotărât să pună 
punctul pe i, și a privit în jur: nimeni nu era interesat 
câtuși de puţin de conversaţia lor. 

Ce premiu? A zbierat Coogan, ca să acopere corul de 

„blochează-l, Jack, blochează-l!” 

— Nobelul pentru Pace. Pentru eliberarea 
Afganistanului. 

— Asta-i ceva suedez. Noi nu ne ocupăm cu genul ăsta 
de chestii. Și nu-i cunoşti pe suedejii ăia îngâmfaţi. Nu i-ar 
da niciodată premiul unuia cu... - și Coogan a mimat 
mustaţa generalului Zia și s-a întors iar spre televizor, 
hohotind de râs. 

Generalul Akhtar simţea o desăvârșită lipsa de interes 
din partea lui Coogan în chestiunea adusă în discuţie. E își 
avea războiul lui câștigat și acum voia să sărbătoreasca. 
Generalul Akhtar știa ce picioare scurte avea capacitatea 
de atenţie a americanilor. Ştia că, în arta subtilă a spiona 
jului, acest non-angajament era, și el, tot un soi de 
angajament. Dar generalul Akhtar voia un semn mai clar 
de atât. Brusc, a simtit mirosul înţepător de haşiş în 
încăpere și a privit în jur panicat. Nimeni altcineva nu 
părea deranjat. Erau toţi ocupati să-l încurajeze pe Jack să- 
i blocheze pe toţi și să le dea să mănânce noroi. Generalul 
Akhtar a o - servat că bărbatul care îi turnase lui coniacul 
statea în spatele lui Coogan și pufăia dintr-o ţigară cu 
hașiș. 

— Fa cunoștință cu locotenentul Bannon, a zis Coogan, 
clipind cu amândoi ochii către generalul Akhtar. El i-a 
învățat pe băieţii tăi cum e cu instrucţia tăcută. Omul 
nostru numărul unu. 


Generalul Akhtar s-a întors și i-a zâmbit cam șters și fără 
chef. 

— Sunt informat de treaba bună pe care a făcut-o. Cred 
că băieţii lui sunt gata pentru mișcarea în sine, a zis 
generalul Akhtar, uitându-se la ţigara din mâna lui 
Bannon. 

OBL s-a trezit hoinărind pe pajiștile de-acum goale, 
printre farfuriile de carton aruncate, cremvurștii mâncaţi 
doar pe jumătate și oasele molfăite bine. Brusc, și-a adus 
aminte că el nu mâncase încă nimic. S-a îndreptat spre 
cortul de unde simţise miros de grăsime de miel arsă. 

Înăuntrul cortului cu Kabulul, bucătarul afgan inspecta 
minuţios rămășițele creaţiei lui culinare. Opt schelete 
atârnau deasupra cenușii înăbușite a focurilor de la 
grătare. Spera să ia ceva pentru familia lui de acasă, dar 
nici măcar cuţitașul său nu mai putea recupera vreo 
bucăţică de carne de pe oase. 

— Dumnezeule mare! Murmura el, împachetându-și 
cuţitele de carne, americanii ăștia parcă sunt porci, la cât 
mănâncă! 

Atenţia lui Coogan era împărțită între dificultăţile prin 
care treceau cei de la Redskins și generalul ăsta care 
stătea cu paharul în mâini de o veșnicie, fără să ia nici 
măcar o înghiţitură. Coogan și-a ridicat paharul spre cel 
din mâinile generalului Akhtar, cu un ochi clipindu-i 
acestuia din urmă și cu celălalt fixat pe atacantul de la 
Redskins, care le demola celor de la Buccaneers apărarea. 

— Dă-i drumul, a zis el. 

Generalului Akhtar i-a fost limpede: își primise râs 
punsul. Nu voia să scape momentul. A ridicat și el paharul 
și a ciocnit cu Coogan. 

— Pe legea mea. Să-i dăm drumul - și a luat o înghiţitură 
generoasă din pahar. 

Dintr-odată, lichidul acela nu mai mirosea chiar atât de 
oribil cum îi mirosise lui cu o secundă în urmă. Și avea un 
gust amar, dar nu chiar atât de rău pe cât crezuse el toată 
viaţa. 


Locotenentul-major s-a uitat la tavă, s-a uitat la mutra 
pușcașului marin și a priceput: 

— Ceai? Vreun pic? A întrebat el. 

— Ceai? A repetat caporalul Lessard. N-o face pe 
englezul cu mine. Ia de-aici. Bagă în gură. Mănâncă. 

Pușcașul marin a dat la o parte folia de aluminiu de pe 
tavă, a luat un cremvurști și a început să-l mestece 
zgomotos. 

Locotenentul-major a zâmbit înţelegător. 

— Câine1? Halal? 

Caporalul Lessard își cam pierduse răbdarea. 

— Nu, nu carne de câine. Carne de vită - și a scos un 
muget ca de vacă și a mimat un cuţit care taie gâtul unei 
vaci. 

— Halal? A întrebat iarăși locotenentul-major. 

O vrabie s-a lovit de proiector și a scos un țipăt strident, 
de parcă ar fi încercat să stabilească un canal de 
comunicare pentru cei doi. Caporalului Lessard i se făcuse 
dor de casă. 

— Este o bucată de carne într-o bucată de pâine, ce aia a 
mă-sii! Dacă nu putem să ne punem de acord în privinţa 

asta, eu ce dracului caut aici? - și a zvârlit tava pe jos și 
a luat-o la fugă înapoi spre corpul de gardă. 

Nancy Raphel și-a îngropat capul în pernă și a așteptat 
ca soțul ei să se bage în pat. 

— Să rămânem la meniul de cocteil pe viitor, a zis ea 
înainte să adoarmă. 

Când a ieșit pe poarta reședinței ambasadorului, 
generalul Akhtar a fost întâmpinat de un maior extrem de 
tulburat: 

— Generalul Zia a dispărut, i-a șoptit el la ureche. Nu-l 
găsim pe nicăieri. 


DOUĂZECI ȘI CINCI 


Noaptea e lungă în temniţă. În visul meu, o armată de 
maoiști mărșăluiesc într-un cortegiu funerar, ducându-și în 
mâini șepcile gen Mao, așa cum își duc cerșetorii blidele. 
Buzele lor sunt cusute cu aţă stacojie. 

Cărămida din perete scrâșnește. 

Fantoma secretarului general lucrează deja, îmi spun. 
Urlu: „Mai odihnește-te”. Cărămida se mișcă din nou. Nu 
mi-e frică de fantome; am văzut destule la viața mea. Toate 
se întorc la mine, de parcă aș conduce un orfelinat pentru 
ele. 

Scot cărămida, îmi pun faţa în dreptul găurii și urlu cu 
intensitatea 5: „Culcă-te, domnu' secretar general, culcă- 
te! Revoluţia poate aștepta până dimineaţă.” 

O mână urmează contururile feței mele. Degetele ei sunt 
moi, degetele unei femei. Îmi dă un plic ghemotocit. „L-am 
găsit în celula mea”, îmi spune ea. „Nu-i al meu. Nu știu să 
citesc. M-am gândit că poate o fi pentru tine. Poţi să citești 
ce scrie pe el?” / 

îmi îndes plicul în buzunar. „Nimeni nu citește pe aia, îi 
spun eu, încercând să închei conversaţia. „În locul ăsta, e 
întuneric beznă. Noi toţi, cei de aici, suntem orbi. 

Un moment de liniște. Apoi: „Pare să fie un mesaj de la 
omul mort. Păstrează-l. Cineva este pe cale să înceapă o 
călătorie, cred eu. Dar nu sunt eu aceea. Ai face bine să te 
pregătești.” 

299 

Explozia întârziată a fructelor de mango 


DOUĂZECI ȘI ȘASE 


Generalul Zia era ferm hotărât să împrumute bicicleta 
grădinarului său, pentru a ieși din Casa Armatei fără 
gărzile de corp, dar avea nevoie mai întâi de un șal. Nu 
pentru că i-ar fi fost rece avea nevoie de șal, ci pentru că 
voia să se deghizeze. La decizia de a se aventura în afara 
Casei Armatei ajunsese în urma unui îndemn primit de la 
un verset din Coran. leșitul în lume deghizat ca un om 
obișnuit era ideea prietenului său Ceaușescu. 

Planul era un mariaj fericit între divin și demonic. 

Se întorsese de la funeraliile generalului de brigadă TM 
și se încuiase în biroul său, refuzând să mai participe chiar 
și la bruma de treburi guvernamentale, pe care le făcea de 
când instaurase codul roșu. Răsfoise grăbit dosarul gros pe 
care i-l trimisese generalul Akhtar, despre investigația 
aflată în curs de derulare în legătură cu acel accident. În 
rezumatul evenimentului, generalul Akhtar se felicita că 
făcuse în așa fel, încât decesul atât de trist al generalului 
de brigadă TM să nu fie transmis în direct la televizor. Ar fi 
fost un imens pas înapoi pentru încrederea naţiunii în 
profesionalismul armatei. 

Generalul Zia plânsese și se rugase fără încetare, 
urmărând, în realitate, să se împiedice pe el însuși să facă 
un lucru inevitabil, dar, la fel ca un drogat recidivist, se 
trezise căutând un exemplar din Coran acoperit cu catifea 
verde. Îi sărutase cotorul de trei ori și-l deschisese cu 
mâinile tremurându-i. 

Genunchii îi fremătaseră de încântare, când carteai se 
deschisese nu la rugăciunea lui Iona, cum se așteptase el 
îngrozit, ci la un verset mai practic și mai simplu: „leșiţi în 
lume, voi, credincioșilor...” 

Lacrimile i se dizolvaseră într-un zâmbet de cunoscător. 
Chiar și mâncărimea din zona rectală i se părea o chemare 
la acţiune - își frecase fundul de marginea scaunului. În 
sentimentul de ușurare care-l cuprinsese, își amintise de 


sfatul pe care i-l dăduse Nicolae Ceaușescu la o întâlnire 
bilaterală pe marginea concluziilor reuniunii la nivel înalt a 
Mișcării de Nealinierel. Era genul de întâlnire la care șefii 
de state n-au nimic de discutat și pe care translatorii 
încearcă s-o prelungească, făcând traduceri înflorite și 
elaborate ale politeţurilor. Cei doi lideri veneau din ţări 
atât de îndepărtate și atât de diferite una de alta, încât 
Ceaușescu nici macar nu avea cum să-i vorbească 
generalului Zia despre încurajarea schimburilor 
comerciale dintre ele, schimburile comerciale dintre 
România și Pakistan fiind inexistente. Iar generalul Zia nu-i 
putea cere ajutorul în problema Kașmirului, fiindcă, mai 
mult ca sigur, Ceaușescu nici măcar nu știa unde e 
Kașmirul, darmite să știe care era problema lui. Și totuși, 
generalul Zia era la curent cu un adevăr incontestabil 
despre omologul său: Ceaușescu era la putere de douăzeci 
și patru de ani și, spre deosebire de alţi conducători cu 
aceeași longevitate și reputaţie, care nu mai erau invitaţi 
de nicio ţară decentă, Ceaușescu fusese bine primit de 
secretarul general Brejnev și de președintele Nixon și 
tocmai căpătase un titlu nobiliar din partea reginei Marii 
Britanii”, 

Şi iată-l prezent și la reuniunea Mișcării de Nealiniere, 
din care țara lui nici măcar nu făcea parte. I se acordase 
statut de observator, dar era clar că omul se pricepea să se 
alinieze. 

Generalul Zia era în mod sincer impresionat și intrigat 
de oricine reușise să stea la conducere mai mult timp 
decât el însuși. Îi întrebase pe mulţi veterani de pe scena 
lumii care le era secretul, dar niciunul nu-i dăduse vreun 


52> Organizaţie internaţională, întemeiată în 1955, a statelor 
care consi- deră că nu sunt aliatele sau adversarele vreunui bloc 
militar sau de putere 

53 es. vorba de Marea Cruce a Ordinului de Bath, in grad de 
cavaler, dar cu titlu onorific, primit de Nicolae Ceaușescu în 
1978, cu ocazia unei vizite de stat la Londra. Ordinul i-a fost 
retras în 1989, in ajunul executam sa. 


sfat pe care să-l poată folosi în Pakistan. Fidel Castro îi 
spusese să rămână fidel misiunii sale și să-și îndoaie romul 
cu multă apă. Kim Ir Sen îl sfătuise să nu se uite la filme 
deprimante. Reagan o bătuse ușor pe umăr pe soţia sa 
Nancy și-i spusese: „Felicitări simpatice de aniversări”. 
Regele Abdul Aziz al Arabiei Saudite fusese mai sincer 
decât toţi ceilalţi: „De unde să știu eu? Intreabă-l pe 
doctorul meu.” 

De Ceaușescu, în schimb, generalul Zia simţise confortul 
dg a fi total străin, așa încât își permisese să fie direct. 

Întâlnirea avusese loc într-o mică sală de conferinţe de 
la etajul 43 al hotelului Manila Hilton. Traducătoarea era o 
femeie de douăzeci și șase de ani, plinuţă, într-un taior cu 
perniţe pe umeri, rămăsese şocată când generalul Zia 
întrerupsese remarcile glumeţe și spusese că voia să se 
folosească de cele zece minute planificate pentru acea 
întâlnire, ca să înveţe câte ceva despre arta guvernării de 
la înălțimea Sa. Lui Ceaușescu i se lăţise zâmbetul de 
Dracula de pe chip; își pusese o mână pe coapsa 
traducătoarei și mormăise ceva de genul: 

— Noi voi toţi leam de la each altul. 

Generalul Zia și-l imaginase pe Ceaușescu spunând că 
trebuia să bea cu toţii câte o halbă de sânge proaspăt în 
fiecare zi. 

— Trebuie să învăţăm cu toţii unul de la celălalt, îi 
tradusese traducătoarea. 

— Cum te-ai descurcat, ca să stai la conducere atâta 
timp? 

— Cum have tu conducere la spre stay în serviciu pentru 
such un timp îndelungat? Il întrebase traducătoarea pe 
Ceaușescu, luându-și pe genunchi o mapă de piele. 

Ceaușescu vorbise timp de două minute, împungând cu 
degetele, desfăcându-și palmele, strângându-le pumn și 
punându-și mâna iar, la sfârșit, pe coapsa traducătoarei - 
de fapt, pe mapa de piele. 

— Crede numai zece la sută din ceea ce îţi spun 
serviciile tale de spionaj despre opinia publică. Important 


este ca oamenii ori să te iubească, ori să se teamă de tine; 
declinul tău începe în ziua când devin indiferenți faţă de 
tine. 

— Cum fac să aflu dacă au devenit indiferenți? 

— Află direct de la sursă. Ia-i prin surprindere, du-te la 
restaurante, fă-ţi apariţia la meciuri. La voi, acolo, aveţi 
fotbal? Du-te la meciurile de fotbal, plimbă-te noaptea. 
Ascultă ce au de spus oamenii și apoi crede numai zece la 
sută din ce ţi se spune, pentru că, atunci când sunt în 
prezenţa ta, precis te mint. Dar, după întâlnirea cu tine, 
precis că te iubesc și le spun și altora care te vor iubi și ei. 

Generalul Zia aprobase din cap cu convingere în timp 
ce-i vorbea Ceaușescu, apoi îl invitase ca oaspete de 
onoare la parada de Ziua Naţională, fiind pe deplin convins 
că n-ar fi venit. Se ridicase să plece, când Ceaușescu îi 
strigase ceva traducătoarei. Generalul Zia se întorsese 
către femeia aceea, care acum își desfăcuse mapa toată 
peste genunchi. 

— Înainte să te duci la meciurile de fotbal, asigură-te că 
echipa ta câștigă! 

Generalul Zia încercase să se ducă la unele dintre 
adunările publice, dar, de îndată ce părăsea zona VIP- 
urilor și se amesteca în mulţime, își dădea seama că era în 
mijlocul unei mulţimi organizate: prea își fluturau toţi 
steguleţele și strigau lozincile la unison. Mulţi se băţoșeau 
când trecea pe lângă ei și așa îi recunoștea pe soldaţii în 
haine civile. Câteodată, păreau speriaţi de el, dar, cum îl 
vedea lângă el pe generalul de brigadă TM, care își folosea 
coatele ca să ţină mulțimea la distanţă, imediat știa că nu 
de el păreau să fie speriaţi, ci, mai degrabă, nu voiau să fie 
observați de generalul acela voinic. Se dusese la câteva 
partide de crichet și descoperise că oamenii erau mai 
interesaţi de joc și nu păreau să-și bată capul prea mult cu 
iubirea pentru el sau cu frica de el. 

Mai avea un singur lucru de făcut acum, când generalul 
de brigadă TM nu mai era lângă el, și anume să testeze 
sfatul tovarășului Ceaușescu: să iasă din Casa Armatei fără 


gărzile de corp. 

În loc să se retragă în biroul său după rugăciunea de 
noapte, s-a dus în dormitor, unde Prima Doamnă stătea pe 
un scaun și-i citea o poveste fiicei lor celei mai mici. Şi-a 
sărutat fiica pe cap, s-a așezat și a așteptat ca Prima 
Doamnă să-și termine povestea. Inima îi bătea mai repede 
numai la perspectiva iminentei aventuri. Se uita la nevasta 
și la fiica lui, de parcă ar fi plecat la o bătălie îndepărtată, 
de unde ar fi putut să se întoarcă sau nu. 

— Pot să împrumut un şal? 

— Pe care? 

Sperase ca ea să-l întrebe de ce avea nevoie de un șal. 
Sperase să-i poată spune cel puţin unei persoane, înainte 
să plece în misiune, dar ea nu l-a întrebat decât atât: pe 
care? 

— Cu cât mai vechi, cu atât mai bine, i-a spus generalul 
Zia soţiei sale, încercând să pară misterios. 

Ea s-a dus la dulap și i-a adus un șal vechi, castaniu, cu 
tivul subţire și brodat, dar tot nu l-a întrebat de ce îi 
trebuia. 

Simţindu-se vag dezamăgit chiar înainte de începutul 
aventurii, generalul Zia și-a îmbrățișat iar fiica și s-a 
îndreptat spre ușă. 

— Să nu-mi murdărești șalul, i-a spus Prima Doamnă, îl 
am de la mama. 

Generalul Zia s-a oprit pentru o clipă și s-a gândit ca 
poate ar fi trebuit să-i mărturisească, totuși, ce avea de 
gând să facă, dar ea și-a luat din nou cartea și l-a întrebat, 
fără să-l privească: 

— Nu califul Omarl își făcuse obiceiul să iasă noaptea 
deghizat în om obișnuit, ca să verifice dacă supușii lui 
trăiau în pace? 

Generalul Zia a dat din cap că da. Prima Doamnă avea 
cu adevărat simţul istoriei, s-a gândit el. Nu l-ar fi deranjat 
să devină el califul Omar al Doilea. 

— N-a spus tot el că nici măcar vreun câine care doarme 
înfometat pe malurile Eufratului nu-și va găsi vreodată 


mântuirea? 

— Ba da, a zis generalul Zia, mustaţa lui executând o 
mică volută. 

— Acum ar trebui să vină și să vadă republica noastră 
islamică, ţara asta condusă de câini excitati. 

Generalului Zia i-a căzut faţa, iar mustaţa i s-a pleoștit. 
Murmurând versetul care-l îndemnase la ieșitul în lume și 
luându-și inima în dinţi odată pentru totdeauna, el a ieșit 
ca o furtună din cameră. 

Și-a întrebat grădinarul dacă putea să-i împrumute 
bicicleta și omul i-a înmânat-o fără să-l întrebe de ce avea 
nevoie de ea. Când a ieșit din zona rezidenţială, cei doi 
militari din trupele comando postați la ușă l-au salutat și 
au dat să-l urmeze. Le-a spus să-l aștepte în post. 

— Mă duc să-mi dezmorțesc picioarele. 

’ Omar cel Mare (581/583-644 d.H.) a fost al doilea calif 
al Islamului, după Abu Bakr. 

Apoi și-a înfășurat șalul strâns în jurul capului și al feţei, 
lăsându-și descoperite numai ochii și fruntea. S-a urcat pe 
bicicletă și a început să pedaleze. La început, bicicleta i s-a 
părut instabilă, i se balansa când spre dreapta, când spre 
stânga, dar apoi și-a găsit echilibrul și a început să 
pedaleze încet, ţinând o singură margine a drumului. 

Pe măsură ce se apropia de poarta Casei Armatei, parcă 
nu mai era chiar atât de hotărât. Se gândea: poate ar 
trebui sa mă întorc. Poate ar trebui să-l informez pe 
generalul de brigada TM, iar el o să trimită câţiva dintre 
oamenii lui, îmbrăcaţi în haine civile, să mă însoţească. 
Apoi, prin faţa ochilor i-a fulgerat sicriul învelit în drapel al 
generalului de brigada TM, iar bicicleta i s-a dezechilibrat. 
Când a ajuns la postul santinelei de la poarta Casei 
Armatei și poarta i s-a deschis în faţă, generalul Zia încă 
mai era indecis. A încetinit, a privit în stânga și în dreapta, 
sperând să fie recunoscut de cineva și întrebat unde naiba 
plecase de unul singur. În timp ce mintea lui căuta de zor o 
scuză potrivită, o voce i-a ţipat din ghereta santinelei: 

— Ce-i, moșule, n-ai chef să te duci acasă? Ţi-e frică de 


muiere? 

S-a uitat spre ghereta santinelei, dar n-a văzut pe 
nimeni. Picioarele sale au apăsat pedalele cu forță. Poarta 
s-a închis în urma lui. Gândul că deghizarea lui funcţiona l- 
a mai însufleţit. Eliberat de îndoieli, și-a ridicat fundul de 
pe şaua bicicletei și a pedalat și mai tare, cu ochii umeziţi 
din cauza efortului și a emoţiei. S-a oprit la culoarea roșie 
a semaforului de la intersecţia cu Bulevardul Constituţiei, 
deși nu se vedea niciun vehicul. Semaforul a rămas pe roșj 
vreme îndelungată și nu dădea semne de trecere la verde. 
Generalul Zia s-a uitat în stânga și în dreapta, apoi din nou 
în stânga și a luat-o pe Bulevardul Constituţiei. 

Strada era cu totul pustie, niciun suflet, nicio mașină. 
Era un drum cu opt benzi, care nu fusese proiectat pentru 
circulaţia propriu-zisă, destul de subţire în această parte a 
orașului chiar și în timpul zilei, ci ca să aibă loc să treacă 
artileria grea și tancurile, cu ocazia parăzii de Ziua 
Naţională. Nu se uscase nici acum după aversa de după- 
masă și sclipea de la luminile galbene care o flancau. 
Dealurile din jur se înălţau tăcute și sumbre. Generalul Zia 
a pornit mai departe, pedalând încet. Nefiind obișnuite cu 
atâta mișcare, picioarele începuseră deja să-l doară. La 
început, a mers drept, pe lângă trotuar, dar apoi s-a mutat 
către mijlocul străzii și a început să meargă în zigzag. 
Dacă l-ar fi văzut cineva de pe dealuri, ar fi văzut un 
bătrân înfășurat cu un şal, care se fâțâia cu bicicleta. Ar fi 
tras concluzia că bietul bătrân era, probabil, foarte obosit 
după ce muncise toată ziua din greu la Casa Armatei. 

După ce a parcurs aproape un kilometru, fără sa vadă 
picior de om, un sentiment ciudat l-a cuprins: dar dacă el 
conducea, de fapt, o ţară fără niciun locuitor? Dacă era o 
ţară-fantomă? Dacă nu era nimeni, de fapt, în jurul său? 
Dacă toate statisticile de la recensământ, care vorbeau 
despre o sută treizeci de milioane de locuitori ai țării - 52 
la sută femei, 48 la sută bărbaţi, 98 la sută musulmani - 
erau, pur și simplu, inventate de birocraţii lui super- 
eficienți? Dacă toată lumea emigrase deja în altă parte, iar 


el conducea o ţară unde nu trăia nimeni altcineva, în afară 
de armata lui, de birocraţii lui și de gărzile lui de corp? 
Respira greu și se simţea chiar amuzat de ce bizare teorii 
ale conspirației putea formula un om obișnuit călare pe o 
bicicletă obișnuită, când un tufiș de pe marginea drumului 
s-a mișcat și o voce i-a strigat: 

Ia vino încoace, moșule! Mergi așa, cu bicicleta, fără ar? 
Ce crezi, că drumul ăsta-i a’ lu’ tac-tu? Chiar nimeni nu 
mai respectă legile în ţara asta? 

Generalul Zia și-a proptit călcâiele pe asfalt, în loc să 
apese pe frână, și bicicleta s-a oprit destul de nesigură. Din 
spatele tufișului, și-a făcut apariţia o siluetă, un bărbat 
înfășurat într-un șal vechi de culoare maro. Sub șal, i se 
vedea bereta de poliţist. 

W ~ Dă-te J°s de pe bicicletă, unchiule. Unde ai plecat 
așa, fără far? 

Polițistul a apucat de ghidon bicicleta generalului, de 
parcă acesta s-ar fi pregătit s-o ia la goană, dând din 
pedale. Generalul Zia s-a dat jos de pe bicicletă poticnindu- 
se, din cauza? Alului pe care și-l înfășurase strâns. Îi vâjâia 
eapul de emoția primei sale întâlniri cu unul dintre 
cetățenn săi, fără niciun cordon de securitate care să-i 
despartă, fără nicio armă îndreptată spre omul cu care 
vorbea. 

Stand pe trotuarul de pe marginea Bulevardului 
Constituţiei, sub privirea atentă a unui veteran plictisit al 
polițiștilor, generalul Zia s-a lămurit asupra sensului 
adevărat a ceea ce îi spusese bătrânul Dracula. A realizat 
că sfatul lui Ceaușescu includea o metaforă pe care el n-o 
percepuse înaintea acestei aventuri. Ce este democraţia? 
Care este esenţa ei? Iți tragi forța de la oamenii tăi și devii 
și mai puternic - exact asta făcea generalul Zia în acel 
moment. 

La umbra colinelor tăcute din jurul Islamabadului, se 
desfășură un ritual străvechi: conducătorul și supusul se 
aflau faţa în faţă, fără niciun birocrat care să vină să 
complice relaţia dintre ei, fără acei oameni înarmaţi care 


să le strice întâlnirea. Pentru o clipă, frica de moarte s-a 
evaporat în ceața rece, iar generalul Zia s-a simţit la fel de 
puternic și de invincibil precum înălțimile din jur. 

— Ia-te de urechi, i-a spus polițistul, scoțând o ţigară de 
după ureche și o brichetă de sub șal. Când și-a aprins 
ţigara, în aer a mirosit brusc și puternic a vapori de 
benzina. Generalul Zia a încercat să-și ţină bicicleta 
proptita de el însuși, dar polițistul a dat un șut în ea și 
bicicleta s-a prăbușit cu zgomot pe partea carosabilă a 
drumului. 

Generalul Zia și-a scos mâinile de sub șal și s-a apucat 
cu ele de urechi. Era o bună lecţie de autoritate, dar se 
dovedea și amuzantă în egală măsură. Deja își compunea 
un discurs în minte: „Toată înțelepciunea de care am 
nevoie pentru a conduce această ţară am învăţat-o de la un 
agent de poliție care se simţea singur în timp ce-și făcea 
datoria pe un drum pustiu, în toiul nopţii, la Islamabad...” 

— Nu așa, a zis polițistul, scuturând din cap dezamăgit. 

Cocoșel. Fă-te cocoșel. Fii cocoș. 

Generalul Zia s-a gândit că era momentul să se prezinte, 
dar polițistul nu i-a dat ocazia să-și descopere faţa; și-a pus 
o mână pe capul acoperit și și l-a împins în jos. 

— Nu te preface că nu știi cum s-o faci pe cocoșul. 

Generalul Zia știa cum s-o facă pe cocoșul, dar ultima 
dată făcuse treaba asta cu mai bine de o jumătate de secol 
în urmă, la școală, și numai gândul că mai erau mea 
oameni care aplicau acea pedeapsă copilărească l-a uluit. 
Spatele lui a refuzat să se aplece, dar polițistul i-a împins 
capul în jos până când aproape că și-a atins genunchii cu 
creștetul; dacă era silit, și-a trecut mâinile printre picioare 
și a încercat să se apuce cu ele de urechi. Spatele lui era 
ţeapăn ca un bloc de ciment și refuza să se îndoaie, 
picioarele îi tremurau sub greutatea propriului trup și a 
simţit ca mai avea puţin și cădea grămadă la pământ. A 
încercat să privească în sus, când polițistul și-a luat mâna 
de pe capul sau Acesta, în schimb, i-a proptit un picior pe 
gât. Generalul Zia a vorbit cu capul plecat: 


— Sunt generalul Zia ul-Hag. 

A P*liţistul s'a înecat cu fumul din gâtlej și a izbucnit 
într-un atac de tuse, care s-a transformat în hohot de râs: 

— Zau, nu ne-ajunge unul singur pentru biată ţara asta? 
Avem nevoie de nebuni ca tine, care să se fâțâie în toiul 
nopții, dându-se drept generalul Zia? - la care el și-a 
răsucit fața pe sub şal, sperând ca polițistul să-i arunce o 
privire. Înălţimea Voastră, i-a spus acela, trebuie că sunteţi 
un om foarte ocupat. Probabil că vă grăbiţi s-ajungeţi 
înapoi la Casa Armatei, ca să ne conduceţi țara. Spuneţi-mi 
un banc și va dau drumul. Ia zi, ai întâlnit vreodată, în 
viaţa ta, un poliţist atât de generos ca mine? Hai, spune-mi 
un banc despre Zia. 

Asta e simplu, s-a gândit generalul Zia. Pe câţi ziariști 
nu i-a distrat el spunându-le bancuri despre el însuși. Şi-a 
dres glasul și a început: 

— De ce nu-i dă voie Prima Doamnă generalului Zia în 
dormitorul ei? 

— Lasa-mă cu asta, i-a tăiat-o polițistul. Bancul ăsta îl 
știe toată lumea. Și nici măcar nu e glumă. Probabil că e 
adevărat. Spune doar atât: că generalul Zia nu-i decât un 
cunst chior - spune de trei ori și-ți dau drumul. 

Pe asta, generalul Zia n-o mai auzise. Propagandă 
indiana, s-a gândit el, clipind repede, ca și cum ar fi vrut să 
verifice; cu ochiul stâng a văzut încălţările de pânză 
înnoroite ale poliţistului, cu ochiul drept a urmărit o 
broscuţă care traversa Bulevardul Constituţiei. Dar spatele 
îl durea prea tare - voia să-și îndrepte șira spinării. A dat 
să spună în șoaptă: 

— Generalul Zia este un... dar, brusc, în depărtare s-a 
auzit sunetul unor sirene, aceleași pe care le puneau să 
urle motocicliștii din convoiul sau prezidenţial. În prima 
clipă, generalul Zia s-a întrebat dacă nu cumva ocupase 
altcineva Casa Armatei, în timp ce el stătea de vorbă aici 
cu polițistul ăsta pervers. 

— Pot să-ţi spun că nu pui suflet. Am încercat chestia 
asta cu toţi cei pe care i-am oprit pe drumul ăsta și jur că 


nimeni nu m-a dezamăgit vreodată. Este singura pedeapsa 
care le place tuturor. 

Și polițistul i-a tras un șut în dos, la care generalul Zia s- 
a dus cu faţa înainte, șira spinării i s-a îndreptat cu o 
trosnitură și i-a trimis valuri de durere în trup. Polițistul l-a 
târât în spatele tufișului. 

— Adevăratul chior vine încoace. Dă-mi voie sa rezolv cu 
el mai întâi. Apoi o s-avem noi o discuţie mai lunga, a zis 
polițistul, și-a scos șalul și l-a zvârlit peste Zia. 

A luat poziţia de drepţi pe marginea drumului și a 
salutat convoiul care trecea în viteză, cu luminile aprinse 
și cu sirenele pornite. Era mai scurt decât convoiul 
prezidenţial obișnuit: un singur Mercedes negru, urmat de 
două jeepuri decapotabile, ticsite cu militari care se uitau 
și-și ţineau armele îndreptate în toate direcţiile. 

Când s-a întors ca să negocieze cu generalul Zia 
termenii eliberării sale, polițistul a auzit convoiul 
întorcându-se în plină viteză; sirenele au suspinat și au 
amuţit, ca un copi care ţipă și, dintr-odată, adoarme. Până 
să apuce poliţistu să-și dea seama ce se întâmpla, trupele 
de comando îl și înconjuraseră și-și îndreptaseră spre el 
kalașmkovurile și proiectoarele. Un bătrân îmbrăcat cu un 
shalwar qameez, care nu coborâse din jeep, a arătat cu 
mâna spre bicicleta și a zis cu o voce calmă: 

— Asta-i bicicleta pe care a luat-o. 

Pentru scurta călătorie de întoarcere la Casa Armatei, 
generalul Zia s-a așezat pe bancheta din spate a 
Mercedesului și s-a prefăcut că nici nu-l vedea pe 
generalul Akhtar de lângă el. Și-a răsucit șalul și mai 
strâns în jurul corpului 

Şi a stat cu capul plecat, ca un om care tocmai se trezise 
dintr-un vis oribil. 

Insă, în inima lui, știa ce avea de făcut. Cu toţi spionii lui 
și cu toată aparatura lui de înregistrare, generalul Akhtar 
nu-i spusese niciodată ce credeau cu adevărat despre el 
cei o sută treizeci de milioane de pakistanezi. Nu-i spusese 
nici măcar zece la sută din adevăr. Generalul Zia nu se uita 


la generalul Akhtar, dar era conștient, după mirosul din 
mașină, că se  dedulcise la whisky la petrecerea 
ambasadorului american. Ce mai urma? Carne de porc? 
Carnea propriului său frate? 

Când a coborât din mașină, atunci a vorbit pentru prima 
dată: 

— Dă-i drumul poliţistului, a zis el, convins că nimeni nu 
i-ar fi crezut vreodată povestea bizară. Își făcea datoria și- 
atât. 

Apoi s-a dus direct în biroul său, a trimis după stenograf 
și i-a dictat două scrisori de numire în funcţie. După aceea, 
a pus mana pe telefon și l-a sunat pe generalul-locotenent 
care comanda operațiunile militare. După scuze 
îndelungate că-l trezise în toiul nopţii, i-a cerut acestuia să 
preia toate funcţiile generalului Akhtar. 

— Vreau să preiei dumneata frâiele. Vreau să verifici 
personal toate dosarele tuturor suspecţilor. Vreau să 
vizitezi fiecare centru de interogare aflat acum sub 
comanda generalului Akhtar și să-mi dai raportul mie 
personal. 

În timp ce generalul Beg pornea să preia frâiele de la 
predecesorul său, generalul Zia forma ultimul număr din 
noaptea aceea. 

— Da, domnule general, a zis generalul Akhtar, care era 
treaz și aștepta un telefon de mulțumire din partea 
generalului Zia. 

— Îţi mulțumesc, Akhtar, i-a spus generalul Zia. N-am 
cuvinte să-mi exprim gratitudinea. Nu este prima ocazie 
când îmi salvezi viaţa. 

— Mi-am făcut datoria, domnule general. 

— Am hotărât să te promovez. Patru stele. 

Generalului Akhtar nu i-a venit să-și creadă urechilor. 

Ce făcea generalul Zia, renunţa la funcţia de comandant 
suprem al armatei? Se retrăgea și se muta la Mecca? Nu i- 
a trebuit mult generalului Akhtar ca să afle chiar de la 
sursă: 

— Te-am numit Președintele Comitetului Reunit al 


Șefilor de State-Majore. Într-un fel, te-am numit șeful 
meu... 

Generalul Akhtar a încercat să intervină pe un ton de 
rugăminte: 

— Domnule general, munca mea la agenţie nu s-a 
terminat. Americanii tratează cu sovieticii pe la spatele 
nostru. 

O viaţă întreagă de birocraţie pe cât de strălucitoare, pe 
atât de plictisitoare i-a trecut prin faţa ochilor. Ar fi avut 
trei locţiitori, unul de la forţele aeriene, unul de la marină 
și unul de la armată, dar nicio putere peste niciuna dintre 
cele trei instituţii. Ar fi avut propriul său convoi cu 
steguleț, dar niciun loc unde să se ducă, poate doar la 
inaugurarea vreunei alte extensii a vreunui plan de club 
pentru ofițerii armatei. Ar fi stat în fruntea oricărei primiri 
protocolare a oricărui demnitar de rangul al doilea, care ar 
fi efectuat o vizită în numele oricărei ţări din lumea a treia, 
în loc să-și conducă agenţia de spionaj, ar fi lâncezit într-o 
postură protocolară precum creasta unui cocoș de luptă. 

— Asta-i viața, Akhtar, munca merge mai departe. 
Pentru moment, i-am cerut generalului Beg să preia frâiele 
de la tine. 

— Aș vrea să vă solicit o predare cum se cuvine... a zis 
generalul Akhtar, făcând o ultimă încercare de a-și păstra 
la îndemână casele conspirative, casetele, reţeaua de 
spioni. 

Tot ce însemnase până atunci puterea lui îi era luat iar 
2 deaur. Ccidmpt, 


DOUĂZECI ȘI ȘAPTE 


crZI"231 Chi- 

Porţile fortului se deschid larg, jeepul cu care plecăm 
străbate cordoanele de securitate; suntem salutaţi și 
răspundem la saluturi. De-abia când șoferul îmi cere 
permisiunea să dea drumul la radio, realităţile noii mele 
vieţi încep să prindă contur: gata cu legăturile de la ochi, 
gata cu cătușele, suntem liberi și avem o săptămână de 
învoire, până să ne prezentăm înapoi la Academie. Dacă 
am fi la sfârșitul filmului Where Eagles Dare, am sta 
obosiţi la locurile noastre, ne-am aprinde ţigări de foi și ne- 
am hlizi pe marginea unui banc previzibil cu naziști. Dar 
așa, tăcem: o pereche de asasini rataţi, iertaţi chiar de cel 
pe care porniserăm să-l lichidăm. Doi dezertori 
neînsemnaţi, doi puști admonestaţi și trimiși acasă; nici 
măcar nu eram demni de a fi consideraţi ameninţări la 
adresa siguranţei naţionale. 

Cu feţele lipite de ferestrele jeepului, urmărim cu 
privirile cum se succed bornele kilometrice, examinăm 
fumul care iese din ţevile de eșapament ale rablelor 
supraîncălzite, căutăm obiecte pe care să le recunoaștem. 
Ne uităm la lume cum se uită copiii aflaţi la prima lor vizită 
la țară; locul acoperit cu husă kaki dintre noi se lărgește 
asemenea unei lungi liste a deziluziilor colective. 

— Suferi? Zic eu, într-o tentativă moale, dar spontană de 
a porni o conversaţie. 

Vorbesc privind în afară. Un panou gigantic pe care se 
află chipul generalului Zia ne urează o călătorie în 
siguranţă. 

— Nu, dar tu? 

Jeepul miroase a dezinfectant și a Burnol, unguentul 
împotriva arsurilor cu care i-au dat lui Obaid pe tot capul. 

În dimineaţa eliberării noastre, fortul este deja treaz și 
freamătă de activitate. O echipă de grădinari aleargă în 
toate direcţiile cu stropitori, trupe de comando înarmate 


ocupă poziţii pe acoperișul Palatului Oglinzilor. Un convoi 
de trei stele s-a oprit cu scrâșnete de cauciucuri pe aleea 
principală dintre peluze. 

Salvatorul nostru poarta ochelari Ray-Ban, pe care nu și- 
i scoate când suntem aduși în faţa lui. Maiorul Kiyani și 
bătăușii lui pocăiţi nu se văd pe nicăieri. 

Generalul Beg vorbește ca un om pe care destinul l-a 
ales ca să facă schimbări. Tot ce are legătură cu el 
strălucește, e nou, e neprihănit; mâinile lui neliniștite 
împrăștie cu noi începuturi. 

— Mă așteaptă avionul, îi spune el unui colonel, care 
pare să fie proaspăt numit la conducerea celor din jurul 
nostru și, de asemenea, să aibă mai multe medalii pe piept 
decât celule în creier. Locul ăsta a fost administrat rău de 
tot, zice generalul Beg, ceea ce nu vrea să fie o explicaţie 
îndreptată spre noi, ci o declaraţie generală despre starea 
naţiunii. Tu, zice el și îndreaptă un deget spre pieptul 
colonelului. Generalul Beg a văzut, se pare, prea multe 
filme cu antrenori de baschet deveniți niște zbiri. Tu faci 
curăţenie aici. Transformi tot ce se vede. Ia-ţi un arhitect 
să-ți remodeleze totul. Cheamă-ţi un decorator de 
interioare, dacă e necesar. Locul ăsta are nevoie de puţină 
atmosferă. Măcar deschide unele părţi ale fortului ăstuia 
pentru turiști. Ce nevoie ai de un întreg fort pentru un 
nenorocit de centru de interogare? 

Colonelul își ia notițe ca un secretar într-o perioadă de 
probă, care își dorește cu disperare un post permanent. 

Generalul Beg se întoarce spre noi: 

— Băieți, voi sunteţi viitorul nostru. Meritaţi mai mult. 
Voi aţi aterizat aici din cauza unui grup de dobitoci 
ineficienţi. S-au ales cu toţii de-acum, s-au ales cu toţii. Ce 
pierdere de timp! Mai am de vizitat astăzi trei 
cantonamente. Mă așteaptă avionul la aeroport și ziua nu 
are mai multe ore. Șeful vă transmite urări de bine. O să 
vă-nchid dosarele. Duceţi-vă înapoi și trageţi tare. Bătăliile 
de mâine se câștigă prin instrucţia de azi. Tara are nevoie 
de voi. 


I-auzi: ţara, brusc, are nevoie de noi. 

Şoferul jeepului nostru este un soldat în uniformă, care 
vrea să știe ce destinaţie avem. Ştiu că pot să am 
încredere în el. 

— Unde vreţi să mergeţi, domnule? Întreabă el, în timp 
ce convoiul de trei stele se face nevăzut într-o explozie de 
sirene tânguitoare. 

Trupele de comando coboară în viteză de pe acoperiș. 
Generalul Beg, se pare, nu vrea să stea prea mult timp 
departe de avionul său. 

Nimic nu mai vorbește acum despre închisori subterane, 
despre temnițe întunecate, despre celule cu plafoanele 
împroșcate cu sânge, despre poezia haznalelor puturoase. 
Nu mai există decât mirosul ierbii proaspăt udate și istoria 
care întoarce o pagină nouă. 

— Cât mai departe de aici, îi spun eu. 

Obaid zace rezemat de fereastra mașinii. Nările i se 
contractă; își mestecă buzele crăpate; e clar că nu-i place 
mirosul de Burnol care plutește în jeep. Scotocesc prin 
bagajul meu și-i ofer flaconul de Poison. Îl ia, zâmbind 
șiret, și-l învârte în mâini de parcă n-ar fi flaconul cu 
parfumul său preferat, ci o minge de tenis, pe care i-am 
dat-o ca să-i distrag atenţia de la situaţia noastră actuală. 

Suntem ca doi oameni care nu-și mai amintesc de ce și 
cum de-au ajuns împreună. 

Bannon, mormăie Obaid. Crezi că l-au prins? 

— Eşti nebun? Exclam eu către el, apoi mă controlez. Nu 
știu de ce, dar simt că s-ar cuveni să mă arăt politicos, și 
curtenitor, și înţelegător. Un vânzător ambulant de ziare 
flutură un ziar spre noi și un alt portret al generalului Zia 
se holbează la mine. Zic: Imunitate diplomatică. N-au cum 
să-l prindă. 

— Crezi că mai este și acum la Academie? După toate 
astea? 

— Întotdeauna se va găsi un post pentru un american. 
Nu-mi fac eu griji în legătură cu el. 

— A fost ideea lui, zice Obaid, ca și cum ne-am întoarce 


de la un picnic ratat, într-o zi ploioasă, și am da toată vina 
pe meteorolog. 

— A fost o idee cretină, zic eu, iritat de propoziţiile lui 
scurte și scremute. 

Îmi lipesc fruntea de geam și mă uit fix la un grup de 
oameni cocoțaţi în cârca unui autobuz. Un adolescent mă 
salută batjocoritor; cel de lângă el se apucă de testicule și 
se oferă să i-o tragă maică-mii. Oare de ce bărbaţii în 
uniformă le stârnesc pakistanezilor atâtea pasiuni? 

Una dintre cele două surori indiene grase interpretează 
un cântec trist de dragoste la casetofonul jeepului. 

— Îmi place cântecul ăsta, îi strig șoferului. Poţi să-l dai 
mai tare? - la care el îmi face pe plac. 

— Suntem în viaţă, zice Obaid. 

Mă întorc și mă uit la capul său acoperit cu o pastă 
galbenă. Nu se află într-o stare potrivită, pentru ca eu să 
încep o discuţie despre ce înseamnă să fii în viaţă. 

— La fel și generalul Zia, îi spun. 

În schimb, secretarul general e mort. A 

— Ala care a întrebat de tatăl tău cine era? Il știai? 

Curiozitatea lui Obaid este una firească. Mă întreabă 
dacă m-am simţit bine la închisoare, dacă mâncarea mi s-a 
părut acceptabilă, dacă am reușit să stau de vorbă cu 
oameni interesanți. 

— Ai auzit de Sindicatul Măturătorilor din Pakistan? - la 
care Obaid se holbează la mine, de parcă aș fi învăţat 
grecește în timpul scurtei mele treceri prin închisoare. Era 
secretarul general al măturătorilor. Am fost vecini. 
Probabil c-a murit crezând că eu l-am omorât. Că eram un 
ticălos de spion infiltrat în temniţă de armată. 

— Atunci, de ce nu te-a recunoscut? Dacă erai vecinul 
lui, vreau să zic. 

— E lungă povestea. Nu mai contează acum - și mă 
întind peste locul liber și-l iau de mână. 

— Bine, zice Obaid, iar buzele lui fac o primă tentativă 
de a zâmbi. N-o face pe sensibilul cu mine. Shigri pe care îl 
cunosc eu nu-i așa. Sau te pomenești c-au avut grijă să te 


schimbe în câteva zile? 

Nu vreau să-i povestesc experienţa care mi-a schimbat 
mie viața, când nici măcar nu știu cum și de ce s-a întors 
din morți. 

— Cât de departe ai ajuns? 

— Nici n-am decolat. 

— Nenorociţii! 

— Erau acolo. Nici măcar n-am ajuns pe pistă. 

— Maiorul Kiyani? Întreb eu și mă simt imediat ca un 
prost. El trebuie să fi fost. Cum o fi aflat? 

— M-am gândit și la asta. Știu c-ai zice că Bannon a fost 
cel care le-a spus, dar de ce să le fi spus? Doar el mi-a dat 
ideea. Și, în plus, e un simplu instructor. 

— Un om plin de idei, nu-i așa? Mai ales pentru un 
simplu instructor. 

Micuţul O. Crede că viaţa este o serie de minunate 
coincidenţe. La fel ca poezia pe care o citește, unde 
sentimentele întâmplătoare și me*atnre «e nneram-rană în 
mână spre apus, în timp ce cauzele și sonseciatele sasting 
de-o moarte înceată pe pavaj, precum gemenii din flori 
nou-născuţi. Aș vrea să-i arăt lumea prin ochii morţi și 
bulbucaţi ai colonelului Shigri. 

Uite ce este, Ali... Când Obaid mă ia pe numele mic, 
înseamnă că are de gând să-mi ţină o predică despre 
sensul vieţii, dar acum n-a mai rămas nimic din acea 
intensitate care mă făcea să-l ignor cu dragă inimă, cu tot 
cu predicile lui. Vocea îi vine acum ca dintr-o carcasă 
golită. Am încercat să fac treaba asta, pentru că nu voiam 
să te văd cum îţi înfigi sabia în el, ca după aia să te 
împuște gărzile lui de corp în faţa ochilor mei. Eram 
speriat. Voiam să fac ceva. 

— Adică ai făcut ce-ai făcut ca să-mi salvezi mie curul? 
Te-ai gândit așa, pur și simplu, că decolezi cu un avion 
furat, te îndrepţi cu el spre Casa Armatei și ei stau cu 
mâinile în sân și se uită la tine cum te apropii, nu? Ai 
habar câte tunuri antiaeriene sunt în jurul clădirii ăleia 
împuţite? Probabil că doboară și ciorile rătăcite, ăia de- 


acolo - și-l strâng de mână ca să-mi întăresc vorbele. 

Obaid se înfioară. De pe buze îi scapă un scâncet și 
realizez că are dureri. E clar că ticăloșii nu l-au ţinut într-o 
celulă de VIP-uri. 

— Tot nu m-asculţi, Shigri. Nu sunt kamikaze. Ai prea 
multe așteptări de la prietenii tăi. Crezi că pentru tine 
voiam să...? lartă-mă, dar eu asiguram doar o diversiune. 
Ti-am folosit indicativul numai ca să nu poţi să mergi până 
la capăt cu planul tău prostesc. Auzi, cu sabia, pentru 
numele lui Dumnezeu? Cu sabia? Îl strâng de mână din 
nou. Obaid scâncește și mai tare. Bandajul de la mână îi 
alunecă. Are degetul mare acoperit cu sânge uscat și fără 
unghie. El ar vrea să meargă mai departe cu explicaţiile, 
chiar dacă eu mi-am pierdut apetitul pentru adevăruri. Nu 
mă duceam nicăieri. Nu voiam decât să-ţi salvez viaţa, la 
fel ca Bannon. 

— Ar fi trebuit să te avertizez în legătură cu ipocritul ăla 
de yankeu. Nu-mi vine să cred c-ai avut încredere în 
drogatul ăla, și nu în mine. 

— Era un plan destul de isteţ. Să decolez cu un avion 
neautorizat, să provoc o alarmă de securitate, și gata cu 
inspecția președintelui. După aia, cel puţin, puteam să stau 
de vorbă cu tine. Aș fi avut ceva timp să-ţi bag minţile în 
cap. 

Nu mai pot de ce tare îţi mulţumesc. Planul simplu al 
cuiva îţi face praf munca de-o viaţă și se presupune c-ar 
trebui să te arăţi și recunoscător. 

— Mai există un mod de a privi lucrurile, Micuţule O. Ti- 
ai turnat un prieten, ai fost la un pas de moarte și ai făcut 
toate astea ca să-i salvezi viaţa generalului Zia. 

— Ba nu. Pe a ta - și închide ochii. 

Mă întreb dacă e cazul să-i spun despre nectarul 
Unchiului Scrobeală, despre pildele poetice din planul 
meu; poate c-ar trebui să-i explic ce înseamnă sentimentul 
fierului, dar, după o singură privire aruncată spre el, îmi 
dau seama că nu e cazul. 

Scot plicul pe care mi l-a dat oarba și-i fac vânt cu el 


peste cap. Nu știu cum i se pare lui, dar, dacă pielea 
capului ţi-a fost arsă cu un fier de călcat Philips, nu se 
poate să nu doară. 

— Îţi mulțumesc că mi-ai salvat viața. R 

— Ce crezi, o să-mi crească părul înapoi? Întreabă el. 

Cealaltă soră indiană grasă începe să cânte un alt 
cântec. 

Ceva despre o conversaţie care durează de atâta timp, 
încât a ajuns un zvon în noapte. Plicul este adresat 
Asociaţiei Generale a Cultivatorilor de Mango din Pakistan. 
Trebuie să fie ultima predică a secretarului general către 
foștii săi tovarăși de drum. 

Și ce-ai scris în declaraţia...? amândurora ne iese pe 
gura aceeaș, mirebam, în ace, aș, timp, „ 

S5iS A 

Ai fost vreodată pe colina Shigri? Întrebeu și-l bM ușor 
pe umăr pe șofer Mi Ta ’ bat soseai ia aci Ș*ter Nu? Ia-° pe 
următoarea ieșire de pe 

SETT 1 GU Și “Pre davezi vremi 

Ot Ciu poștal. Trebuie să pun o scrisoare la poștă Apoi Z 

mtorc spre Obaid: Asha ori Lata?? P 

T Lar'21Ce eL Ala mai în vârstă’ cea tristă, ta sa te 
ducem noi acasă, Micuţule O. 


DOUĂZECI ȘI OPT 


Colina Shigri este acoperită de pâclă. Îndată ce jeepul 
ne depune la capătul potecii înguste, care duce către casă, 
ne apucă dârdâitul. Suntem în iulie și câmpiile s-au 
transformat într-o tigaie încinsă a lui Dumnezeu, dar aici, 
la înălţime, aerul e mai rarefiat și răcoros. Cum zicea 
colonelul Shigri, aerul îţi mai aduce câte un mesaj din 
Siberia. O face parte și colina Shigri din Pakistan, dar 
climatul ei a fost întotdeauna rebel; nu a împărtășit 
niciodată destinul meteorologic al câmpiilor. Piscurile 
himalayene din apropierea ei sunt acoperite cu zăpadă. K2 
domnește peste ceilalți munţi ca un patriarh ursuz și albit. 
Nori cenușii, transparenţi, plutesc până jos, în vale. 
Migdalii crescuţi fără măsură ni se freacă de umeri în timp 
ce ne îndreptăm, în sus, către casă. Obaid gâfâie de cât 
efort îi cere urcatul pieptiș. _ 

— De ce n-aţi construit și voi un drum aici? Întreabă el, 
rezemându-se de trunchiul zvelt al unui migdal, ca să-și 
recapete suflul. 

— N-am avut timp, îi spun eu, luându-l de mâna și 
trăgându-l după mine. 

Cotim brusc și ieșim din crângul de migdali și iat-o — 
cabana cu pretenţii de palat de vară, o casă în care nu mai 
locuiește nimeni. Acoperișurile în pantă stau proptite pe 
bolți de lemn, un balcon lung, tot de lemn, se întinde pe 
toată lungimea fațadei care dă spre vale. Vopseaua de 
culoarea lămâii verzi s-a cojit întruna de-a lungul 
deceniilor în care a fost neglijată, iar acum a căpătat pete 
fantomatice de turcoaz. Casa este așezată pe vârful 
înălţimii și de departe arată ca și cum cineva ar fi trântit o 
casă de păpuși pe o creastă și ar fi uitat să se mai joace cu 
ea. Privită de aproape, pare tristă și maiestuoasă în același 
timp, cocoţată acolo sus, izolată, privind spre lume în jos 
cu dispreţ. 

Obaid, care n-a mai fost niciodată la o cabană de munte, 


dă cu pumnul într-un norișor care trece pe lângă el și 
rânjește când vede că mâna i-a rămas jilavă. 

Pasta de Bumol de pe cap i s-a uscat și călcătura de fier 
de pe scalpul său a căpătat, printre crăpături, o culoare 
albastru-cobalt. Mă întreb dacă este în proces de 
vindecare ori se pregătește să se infecteze. Înăuntru este o 
dezordine absolută, de parcă niște copii ar fi tinut-o aici 
într-o petrecere neîntreruptă. Covoarele sunt rulate și 
îngrămădite peste tot, scândurile podelei au fost scoase și 
puse înapoi neîndemânatic. Pășim printre movile de haine 
scoase din dulapuri și risipite pe coridoare. 

Ticăloșii nu i-au dat pace bietei case nici măcar după ce 
locatarii ei au plecat. Singurul lucru de care sunt sigur 
este că n-au găsit ce căutau. 

Salonul principal are o fereastră cât tot peretele, 
acoperită cu draperii. Le trag într-o parte și într-alta și-l 
simt pe Obaid ţinandu-și respiraţia, când vede priveliștea. 
Fereastra are vedere spre creastă, iar muntele se 
prăbușește în râpă. Stăm pe marginea unei căldări adânci, 
a unei văi verzi și luxuriante, prin care curge un râu ca un 
șarpe argintiu. 

— Cine a construit casa asta? 

— Nu știu, tatăl bunicului meu, cred. A fost aici 
dintotdeauna. 

7 Pacat ca nu te interesează istoria familiei tale, zice 
Obaid, apoi își amintește, probabil, istoria familiei mele și 
nu se mai așteaptă să-i răspund. Parcă nu e de pe lumea 
asta, zice el și-și lipește nasul de geam. 

Stăm în faţa șemineului și ne uităm afară, la stelele care 
se văd prin fereastră. Par niște lumini joase și 
strălucitoare. Munţii dorm ca niște giganţi care au rătăcit 
calea. 

— Noaptea e diferită aici, zice Obaid. 

— Ştiu. E foarte liniștită. Li lipsește circulaţia. 

— Nu. Se lasă brusc. Apoi se răspândește ușor. E ca o 
corabie care plutește peste vale. Ascult-o, se aude cum se 
mișcă, i se aud vâslele. Pleoscăitul blajin al apei... 


— Ăsta-i râul de pe fundul văii. Numai că el nu doarme 
noaptea, iar mie mi-e somn, îi spun eu. 

Ziua te surprinde, ca și cum ţi-ar da cineva un ghiont 
prietenesc în umăr. Soarele e ca o oglindă care se joacă 
de-a v-aţi ascunselea cu piscurile înzăpezite; acum este un 
disc de argint care scânteiază de la propriul său foc alb, în 
clipa următoare este camuflat de un fuior întunecat de 
nori. 

Obaid stă în faţa ferestrei, contemplând un nor care se 
împinge blând în geam. 

— Pot să-i dau drumul înăuntru? Am voie? Mă intreaba 
el, de parcă ar vrea să împrumute jucăria mea preferată. 

— Dă-i drumul, dacă vrei. 

Se luptă cu încuietorile ferestrei. Până reușește el să 
facă geamul să gliseze și-l deschide, norul s-a destrămat, 
lăsând în urmă o ceaţă fină. 

— Ce gătim azi? Strigă Obaid din bucătărie. Mie nu mi-a 
trecut prin minte, dar el a cumpărat alimente pentru o 
lună întreagă pe drumul nostru încoace. 

Colonelul Shigri nu vine să-mi bântuie visele. Obaid nu 
mă întreabă despre ultima lui noapte petrecută aici, în 
casă. Nu mă întreabă unde și cum l-am găsit. Cred că știe. 

Biroul e descuiat, dar eu mă ţin departe de el. Obaid 
vrea să vadă fotografiile. Sunt toate pe perete, dar 
amestecate, puse la loc în dezordine, ca și cum cariera 
colonelului Shigri ar fi avansat la întâmplare: generalul 
Akhtar și colonelul Shigri înconjurați de comandanți 
mujahedini afgani cu șaluri pe umeri și cu lansatoare de 
rachete; colonelul Shigri cu ofițerii lui de la Serviciul 
Intern de Informaţii, toţi cu bărbi și în haine civile, ţinând 
în mâini, ca pe niște trofee, bucăţi dintr-un elicopter 
sovietic doborât; colonelul Shigri cu braţul lui Bill Casey 
pe umăr, privind peste trecătoarea Khyber, care desparte 
Pakistanul de Afganistan. Apoi fotografiile timpurii: colegii 
lui ofiţeri sunt mai slabi, cu mustăţile tunse, cu mai puţine 
medalii, iar bărbi nu se vede niciuna. 

— Un camarad în uniformă - aceasta este, potenţial, 


greutatea pe care s-ar putea să fii nevoit s-o porți în cârcă 
într-o bună zi, a zis colonelul Shigri, sorbind încet din 
paharul de whisky cu doar douăsprezece ore înainte să fie 
găsit spânzurat de ventilatorul din plafon. Se întorsese 
dintr-o altă călătorie la care-l chemase datoria, cu un 
geamantan Samsonite de mărimea unui sicriu, și mă învăţa 
pe mine istoria militară a Pakistanului, prin intermediul 
standardelor ei de-acum decăzute. Le datorezi camarazilor 
tăi de arme să te mentii în formă, să nu te îngrași, fiindcă 
într-o bună zi, în toiul unei bătălii, s-ar putea să fii 
împușcat și va trebui să te care cineva în cârcă. Asta-i 
datorează un soldat altui soldat; demnitatea de a fi cărat 
înapoi la propriul buncăr, chiar dacă este aproape mort. 
Ba, ce zic eu, chiar dacă-i mort! — și a ridicat vocea pentru 
o clipă, apoi a tăcut iarăși. Uită-te la ei acum, uită-te la 
trupurile lor umflate. Știi de ce își îngăduie să ajungă în 
așa hal? - dar eu mă uitam la el, mă uitam la geamantan și 
mă întrebam ce mai adusese cu el acasă de data asta. 
Pentru că știu că nu vor mai lupta în nicio bătălie. Nu, 
domnule, sunt niște soldaţi de salon, care zac pe 
canapelele lor comode și se îngrașă. Asta e primul lucru la 
care îi duce gândul - că nu va mai trebui să ia parte 
niciodată la o bătălie. Și mai știu ceva, în străfundurile 
inimii lor, și anume că, și dacă ar ajunge iar angajaţi într-o 
pătălie, și dacă ar fi să cadă loviți, nimeni nu i-ar mai căra 
înapoi la buncăre. Mă-nţelegi? 

Nu înţelegeam. 

— De ce nu i-ar mai căra nimeni înapoi? 

— Pentru că sunt prea grași ca să mai fie căraţi, de-aia. 
Eu îl cărasem pe Obaid în cârcă la cursul de supraviețuire 
în junglă, după o ambuscadă mimată. Își împlântase 
călcâiele în coapsele mele, iar braţele lui din jurul gâtului 
meu se strângeau întruna. Când începuse să-mi și 
ciugulească lobul urechii, îl azvârlisem la pământ. 

— Cadet Obaid, prima regulă a supravieţuirii este să nu 
i-o tragi salvatorului tău. 

— Nici dacă e atât de bun la gust? Mă întrebase el cu 


ochii pe jumătate închiși. 

În ultima noapte pe care o petrecem în casă, Obaid 
descoperă o sticlă de whisky Black Labei, pe jumătate 
golită, în bucătărie. Mă uit lung la el. Nu-i spun că sticla 
aceea se afla în biroul colonelului, în dimineaţa când a fost 
găsit spânzurat de ventilatorul din plafon. 

Îl facem pe din două, amestecat cu cantităţi mari de apă. 
P foarte amar, zice Obaid, strimbandu-se. Pot să pun niște 
zahăr în el? 

— Ar fi chiar scârbos. 

Ia o înghiţitură și face o mutră, de parcă l-a izbit cineva 
în stomac. 

După al doilea pahar, începe să-i placă: 

N-are un gust așa de rău, de fapt, zice el. E ca și cum ai 
bea foc lichid. 

Încă un pahar și lacrimile i se revarsă din ochi și 
adevărul de pe buzele de beţiv. 

Le-am spus numele tău. Le-am spus despre tine. 

Le-am spus că exersai cu sabia. 

— Şi eu aș fi făcut același lucru, îi spun eu, luându-l de 
mână. 

Nu-i mai spun că eu chiar am făcut același lucru. 

— Şi-atunci, de ce ţi-au dat drumul? Murmură el. 

— Din același motiv pentru care ţi-au dat drumul și ţie. 

Stelele încep să apară pe cer, una câte una, de parcă 

Dumnezeu s-a hotărât să-și închidă prăvălia pe timp de 
noapte. 

— Nu i-a interesat ce urma să facem și de ce. Ne voiau 
numele la dosar și-atât, zice Obaid, cu o intuiţie cum 
numai cine se îmbată pentru prima dată poate arăta. Noi 
am fost suspecţii generalului Akhtar. Generalul Beg o să-și 
găsească alţii. 

— Şi dacă, de fapt, le-a plăcut planul meu? Zic eu, 
înghițind ultimele picături de whisky din sticlă. Dacă au 
vrut doar să vadă: pot să mi-l duc până la capăt? 

— Vrei să spui că oamenii care ar trebui să-l apere 
încearcă, de fapt, să-l ucidă? Și lasă liberi oameni ca noi? 


Ești beat? Armata însăși? 

— Cine să-l omoare, dacă nu armata, Micuţule O.? Tu 
crezi că nenorociţii de civili sunt în stare? 

Colonelul Shigri a tot vorbit, până a ajuns la cel de-al 
șaselea pahar. Eu am încercat să-l întrerup în mijlocul unei 
lungi povestiri despre ultima lui incursiune în spatele 
liniilor inamice din Afganistan. Îmi ceruse să aprind focul 
în salon, dar părea să fi uitat. 

— Nu mai avem gheaţă deloc, i-am spus. 

— Merge și cu apă, a zis el și a continuat: Sunt oameni 
care poartă lupta și sunt oameni care stau la Islamabad și- 
și numără banii. Oameni în uniformă. Apoi s-a oprit și, cu 
ochii înceţțoșaţi și injectaţi pe care-i avea, a încercat să se 
concentreze la fața mea: Probabil că ţi se pare că sunt 
beat. 

Eu m-am uitat la paharul din mâna lui și am dat din cap 
că nu, dar nu foarte convins. Cum îi vorbești cuiva care te- 
a cunoscut numai prin notele de la școala publică și care, 
dintr-odată, vrea să-ţi spună povestea vieţii lui la o sticlă 
de whisky? 

A încercat să-mi susţină privirea, dar i se închideau deja 
ochii sub povara onestităţii. 

Pentru prima și ultima dată în viaţa lui, mi-a vorbit 
despre serviciul său de zi. 

— Mă dusesem să-l culeg pe unul dintre ofițerii mei, 
care își pierduse un picior plantând mine antipersonal. 
Când am ajuns, am primit un mesaj să-l las baltă pe 
ofițerul ăla și să aduc înapoi chestia asta. Uite, asta - și mi- 
a făcut semn spre geamantanul Samsonite, cu aerul că 
transportase un hoit de porc. „Să te întorci urgent”, așa mi 
s-a spus - și probabil că a văzut în ochii mei ceva ce i-a 
spus lui c-aș fi fost interesat. N-am ucis pe nimeni, mi-a 
spus, apoi a râs cu hohote sacadate: De data asta, vreau să 
zic. Ştii că eu cu asta mă ocup - și a ridicat din umeri. 
Chestia, cu afganii, este că nu luptă ca să ucidă. Ei luptă, 
dar vor să fie siguri că sunt în viaţă și după ce s-a terminat 
lupta. Nu se bagă în toată treaba ca să ucidă, ci ca să 


lupte. Americanii se bagă numai și numai ca să câștige. lar 
noi? 

Dintr-odată, și-a dat seama că o luase razna și a 
bombănit ceva numai pentru el, ceva ce mie mi-a sunat a 
„pești și prostituate”. Apoi a devenit practic: 

— Cum e cu focul, tinere? Beat, dar practic, de parcă eu 
aș fi vrut să profit de beţia lui și să-l păcălesc. Să mergem, 
atunci. Să ne facem datoria - și-a luat sticla de whisky și și- 
a turnat puţin în pahar, cu mâna tremurându-i. Băutura s-a 
rostogolit, s-a învârtejit și a clipocit în pahar. De la ușă, s-a 
întors și mi-a spus: Poţi să-mi aduci geamantanul? 

Până să-i târăsc eu geamantanul în salon, el transpirase 
deja. Focul nu era o idee prea bună. Cerul era senin și 
norii, însoțitorii noștri plutitori, plecaseră înapoi în Siberia 
sau pe unde o fi fost casa lor. Chiar și râul de jos, din vale, 
amuţise. Oare de ce se hotărăsc râurile să tacă în anumite 
nopţi? 

1957. 

Am târât geamantanul până în mijlocul încăperii și mi- 
am făcut de lucru pe lângă foc. Lemnul era uscat, afară era 
senin, nu ne trebuia blestematul de foc. 

— Am salvat câteva suflete la viața mea. Sau cred că le- 
am salvat. Toată chestia asta cu afganii. Am făcut mai mult 
de cinci sute de drumuri. Toate - misiuni secrete. Şi acum, 
uite cu ce mă aleg - și s-a uitat la foc cu aerul că-l aprecia. 

Eu m-am uitat la geamantan. Aveam obrajii înfierbântaţi. 
Camera se făcuse ca un cuptor. 

— Trei zile mi-a luat ca să târâi asta înapoi, a zis el, pe 
un ton plin de remușcări. 

Stătea în picioare, drept, ţinându-și paharul în dreptul 
pieptului. Şi l-a ridicat spre mine și a făcut o piruetă de 
360 de grade. Parcă ar fi fost la o petrecere care dura de 
prea mult timp, dar el, unul, tot era hotărât să nu rateze 
ultimul dans.. 

— Deschide geamantanul, mi-a spus. 

Afară, pe cerul serii extrem de senin, un nor cenușiu, cu 
marginile portocalii ca o rană în curs de vindecare, și-a 


făcut apariţia la fereastră, ca și cum colonelul Shigri ar fi 
convocat un martor. 

Am deschis geamantanul. Era plin de bani - de dolari 
americani. 

— Asta mi-a fost misiunea. Să recuperez banii ăștia de la 
cineva care murise. Şi l-am îngropat pe omul meu acolo și 
am adus banii ăștia aici. Am eu mutră de contabil? Ce sunt 
eu, peștele oamenilor mei? 

M-am uitat la el. Ne-am uitat unul în ochii altuia. Cred 
că a realizat, pentru o clipă, că vorbea cu fiul său. 

— În foc cu ei, a zis el. 

Dacă n-aș fi fost atât de adormit, poate c-aș fi încercat 
să-l aduc la rațiune. Probabil că i-aș fi spus că, indiferent 
de etica lui de război, banii nu-i aparţineau, ca să-i pună pe 
foc. În loc de asta, însă, i-am făcut pe plac. Și, în curând, a 
început chiar să-mi placă să privesc sute de mici președinți 
americani decedați, de Case Albe și de devize In God We 
Trust”, contorsionate și transformate în mormane de 
cenușă. Cu ambele mâini am aruncat teancuri-teancuri de 
dolari în șemineu. În scurt timp, încăperea se umpluse de 
fum verde și de câtă cenușă însemnau douăzeci și cinci de 
milioane de dolari. Am scos o bancnotă din ultimul teanc și 
mi-am băgat-o în buzunar, numai ca să-mi confirm eu mie, 
a doua zi dimineaţa, că nu visasem. 

— Du-te și te culcă, tinere. Eu rămân aici, de pază. l-am 
anunţat să vină să-și ia banii de curvăsăreală - la care eu 
m-am uitat la el și am râs. Era plin, pe faţă, de funinginea 
care zbura prin cameră. Arăta ca un sclav negru, prost 
machiat, dintr-un film de la Bollywood. Și spală-te pe faţă 
înainte să te culci, mi-a spus. 

Astea au fost ultimele cuvinte pe care mi le-a adresat. 

Ploaia răpăie în fereastră. 

O fi început musonul? Se întreabă Obaid, cu atenţia 


54 Această deviză („În Dumnezeu ne punem încrederea") a fost 
introdusă pe bancnotele Rezervei Federale americane, pentru 
prima oară, în 


distrasă de șfichiuirile bruște ale ploii în geam. 

— Musonul e pentru voi, cei de la câmpie. Aici e doar 
ploaie. Vine și trece. 

Petrecere cu mango 


DOUĂZECI ȘI NOUĂ 


Primul dintre vânturile musonice a prins-o pe cioară 
îndopându-se cu flori de muștar, într-o mare de nuanţe de 
galben, în estul Punjabului, dincolo de granița pakistaneză. 
Petrecuse o vară bună, se îngrășase și supravieţuise mai 
multor ambuscade puse la cale de stoluri de ulii brahmani, 
care semănau cu acvilele, dar se comportau ca vulturii, 
domnind peste această zonă unde nimeni nu le contesta 
supremaţia pe timpul verii și, în ciuda numelui lor care 
sugera exaltarea, nu păreau deloc interesaţi de vegetaţia 
abundentă, în schimb vânau bietele ciori obișnuite, precum 
acest vizitator de dincolo de graniță. De bună seamă, 
cioara își punea supraviețuirea pe seama propriei sale 
viclenii, dar blestemul pe care-l purta o ţinuse în viaţă cu 
un scop anume, rezervându-i o moarte mai dramatică, 
decât să fie mâncată de vie de niște ulii lacomi, cărora nu 
le păsa deloc de regulile dietetice. 

La o sută treizeci de mile depărtare de câmpul de 
muștar, în celula numărul 4 a fortului Lahore, oarba 
Zainab își împăturea covorașul de rugăciune, când a simţit 
fâșâitul unui șarpe. Era un șarpe mic, probabil de mărimea 
degetului ei mijlociu, dar urechile lui Zainab au recunoscut 
instantaneu zgomotul care, altfel, aproape că nu se auzea. 
A rămas o clipă nemișcată, pe urmă și-a scos papucul și a 
așteptat ca șarpele să se miște din nou. Amintindu-și de o 
superstiție din copilărie, avea de gând să-l lovească abia 
atunci când ar fi fost sigură că-l putea nimeri cu precizie. A 
dat cu papucul iute și, din trei lovituri bine ţintite, l-a dat 
gata. Cu papucul încă în mână, a rămas nemișcată și nările 
ei au prins un iz de carne storcită. Din sângele șarpelui 
omorât, s-au înălțat vapori în aerul din temniţă. Durerea ei 
de cap s-a întors răzbunătoare, ca două ciocane invizibile, 
care o loveau în tâmple monoton, dar chinuitor. S-a 
rezemat de peretele celulei, și-a aruncat papucul cât colo 
și a blestemat în surdina. L-a blestemat pe omul care o 


băgase în acel puț întunecat, unde nu avea pe nimeni cu 
care să stea de vorbă și unde era silită, ca să 
supravieţuiască, să omoare creaturi pe care nu le vedea: 
„Sângele tău să se facă otravă. Viermii să-ți mănânce 
măruntaiele” - și oarba Zainab și-a dus palmele la tâmple 
și a început să și le apese. Vorbele ei șoptite și-au luat 
zborul prin gurile străvechi de aerisire ale fortului și au 
evadat în depresiunea atmosferică tropicală, care se 
formase peste Marea Arabiei și se îndrepta spre granița 
vestică a ţării. 

Curenţii musonici i-au transmis ciorii o anumită 
neliniște, așa încât și-a luat zborul și s-a lăsat purtată de 
vânt. Aerul era impregnat de umezeală. Cioara a zburat o 
zi întreagă fără să se oprească, și tot nu i s-a făcut sete - 
nici măcar o clipă. Și-a petrecut noaptea la punctul de 
control al graniţei dintre India și Pakistan, ciugulind dintr- 
un vas de lut plin cu budincă de orez, pe care soldaţii îl 
lăsaseră afară la răcit. Vasul se găsea într-un coș atârnat 
de o sârmă de uscat rufele; cioara a dormit pe sârmă, cu 
ciocul înfundat în budincă. Ziua următoare a găsit-o 
zburând peste o porțiune de pământ arid; vântul musonic 
se dovedise a fi o promisiune deșartă. I se făcuse gura 
pungă. Zbura încet, căutând orice urmă de vegetaţie. La 
un moment dat, s-a lăsat la pământ lângă un put secat și 
abandonat, iar acolo a ciugulit din hoitul putrezit al unei 
rândunici moarte. Mai-mai s-o omoare prânzul ăsta. 
Insetată și cu stomacul tot numai o rană, și-a luat zborul 
brusc și s-a lăsat purtată de curenţii de aer, până când a 
văzut lumini licărind în depărtare și coloane de fum 
înălțându-se la orizont. Şi-a desfăcut aripa stângă, apoi pe 
cea dreaptă, când pe una, când pe alta, și a zburat ca un 
soldat rănit, dar hotărât. De dimineaţă, a ajuns la 
destinație. Luminile dispăruseră și răsăritul soarelui a 
adus cu el parfumul minunat al unor fructe de mango 
intrate în putrefacție. S-a năpustit înspre o livadă, apoi a 
zărit un șmecher de copilaș care s-a repezit afară dintr-o 
colibă de lut, cu o praștie în mână. Inainte să-și pună 


cioara în practică manevrele de evitare, o pietricică tot i-a 
nimerit coada, așa că s-a înălţat, pentru a scăpa de tirul 
băiatului. Gata cu neliniștea. Instinctul ei de cioară și 
destinul ei de cioară s-au combinat și i-au transmis că 
trebuia să găsească o cale de a rămâne în acea livadă. 
Destinul ciorii se împletea cu destinul uneia dintre cele 
două păsări uriașe de aluminiu, care erau supuse ultimei 
verificări a stării tehnice, în hangarul Escadronului de 
Transport al VIP-urilor din cadrul forțelor aeriene, la opt 
sute de kilometri depărtare. Motoarele fuseseră testate, 
profilurile cele mai mult supuse uzurii fuseseră declarate 
viabile, sistemele de control fuseseră verificate în căutarea 
oricărei eventuale defecţiuni. Ambele avioane Hercules 
C130 erau în perfectă stare de funcţionare și mai mult 
decât apte de zbor. Chiar și așa, în conformitate cu 
procedurile standard în privința siguranţei președintelui, 
avionul desemnat să-l transporte pe generalul Zia la 
Garnizoana numărul 5 din Bahawalpur, unde ar fi asistat la 
o prezentare de tancuri, avea să fie ales doar cu câteva ore 
înainte de zbor. O capsulă VIP, din fibră de sticlă, de patru 
metri lungime, era supusă unui proces de igienizare foarte 
strict, de către ofițerul subaltern Fayyaz personal. Pe 
dinafară, capsula semăna cu acele navete lucioase, pe care 
NASA le lansează în spaţiu. Pe dinăuntru, arăta ca un 
birou înghesuit al unui gangster. Ofițerul subaltern Fayyaz 
ștersese de praf canapeaua din piele de culoare bej, cu 
tetiera ei de velur, și trecuse cu aspiratorul peste covorul 
alb pufos. Lustru isc barul de aluminiu, deocamdată gol, și 
pusese un exemplar din Coran în dulăpiorul de băuturi. 
Era obligatoriu, pentru toate mașinile și avioanele care-l 
transportau pe general, să dispună de câte un exemplar. 
Nu-i vorbă, că nu citea din el în timpul călătoriilor. În 
schimb, credea că prezența Coranului adăuga un înveliș 
protector suplimentar, invizibil, la complicatul sistem de 
securitate. Acum, tot ce mai trebuia să facă ofiţerul 
subaltern Fayyaz era să pună odorizante noi pe conductele 
aparatului de aer condiţionat și capsula era gata. Din 


motive tot de securitate, capsula nu avea să fie instalată în 
niciunul dintre cele două avioane, decât cu șase ore înainte 
de decolare. Numai atunci când capsula ar fi fost instalată 
într-unul dintre ele, aparatul ar fi devenit avion 
prezidenţial. In acel moment, avea să primească automat 
indicativul Pak Unu. Ofiţerul subaltern Fayyaz avea o 
mulțime de timp la dispoziţie, suficient ca să mai facă o 
nouă tură de șters praful și de lustruit diverse lucruri, 
înainte să ridice noile odorizante din stocul ofițerului de la 
Escadronul de Transport al VIP-urilor, maioml Kiyani. 

Cioara s-a rotit în cercuri pe deasupra livezii, dincolo de 
raza de acţiune a praștiei, până când băiatul a ochit un 
papagal cu nasul roșu și a început să-i pregătească și 
aceluia o ambuscadă. Cioara s-a năpustit în picaj și s-a 
postat pe cea mai de sus creangă a celui mai înalt 
mangotier, ascunzându-se printre crengile de un verde 
profund, spre negru, și a ciugulit din primul ei fruct de 
mango. Așa cum promitea mirosul, fructul de mango era 
răscopt și mustea de suc dulce, dulce, dulce. 

Sunt convocat la biroul Comandantului, dar deocamdată 
sunt ocupat să-i învăţ pe doi dintre membrii 
detașamentului meu de instrucţie tăcută cum să fie indieni: 
asta implică o rotaţie completă de trei sute șaizeci de 
grade, ţinând picioarele și capetele la pământ și mâinile în 
aer. l-am prins șușotind în timp ce exersau instrucția 
tăcută și acum le administrez o lecţie despre virtuțile 
tăcerii. Se văietă ca niște fătălăi. Probabil că dopurile de la 
sticlele de Coca Cola, pe care le-am potrivit sub capetele 
lor, le provoacă un ușor disconfort. Dacă ei credeau că 
urma să mă întorc slab de inimă după necazurile mele, 
până acum și-au revizuit opiniile radical. Cu sau fără 
Bannon, regulile instrucției tăcute nu se pot schimba. Dacă 
ei credeau că niște zile petrecute într-o închisoare pot 
transforma un soldat într-un sfânt, atunci să încerce să 
petreacă o săptămână în fort. Numai civilii își învaţă lecţia 
în spatele gratiilor, soldaţii rămân soldaţi. Imi bag ţigara 
fumată doar pe jumătate în gura celui care face mai mult 


zgomot, mâinile lui șfichiuie prin aer și vaietele îi devin 
mai intense când fumul îi pătrunde în nări. 

— Învață să te comporti, îi spun şi mă îndrept spre 
biroul Comandantului. 

Comandantul ne primise înapoi în ţarc, de parcă eram 
fiii lui rătăcitori. A intrat în dormitorul nostru în noaptea în 
care am sosit de pe colina Shigri și s-a uitat la noi 
meditativ, din ușă. Obaid și cu mine am luat poziţia de 
drepţi, fiecare lângă patul lui. 

— Nu-mi place când băieţii mei sunt luaţi de lângă mine, 
a zis el cu o voce blânda, în care se simţea o îngrijorare 
părintească - de parcă nu eram doi prizonieri care tocmai 
ieșiseră din temniţele fortului, ci o pete» he de delincvenţi, 
care se întorseseră la unitate după ora stingerii, în ceea ce 
mă privește și în ceea ce privește Academia, voi aţi fost 
plecaţi la un curs de supravieţuire în junglă 1 cea ce 
probabil că nu e prea departe de adevăr. 

Întotdeauna mi s-a părut dezgustător sentimentalismul 
lui marca Sandhurst, dar vorbele acestea i-au ieșit 
nepregătite și nerepetate, de parcă și credea ceea ce 
spunea. N-am simţit greața obișnuită, care mă cuprindea 
ori de câte ori spunea chestii de genul: să lăsăm totul în 
urmă sau să tragem linie sub întregul episod. S-a întors să 
plece și a întrebat în șoaptă: 

— S-a înţeles? 

Noi am urlat amândoi la intensitatea 5: 

— ÎNŢELES, DOMNULE COMANDANT! 

Răcnetul nostru l-a smuls pentru o clipă din starea 
depresivă prin care trecea; ne-a zâmbit mândru și dus a 
fost. 

— Încă un general care vrea să se joace de-a tăticul, a 
zis Obaid amărât, trântindu-se pe spate în pat. 

— Închisoarea te-a făcut cinic, Micuţule O. Suntem cu 
toţii o singură mare familie. 

— Da, a zis el, căscând și acoperindu-și faţa cu o carte. 
Familie mare. Casă mare. Beciuri simpatice. 

Ce-ar putea să vrea Comandantul acum de la mine? Un 


raport asupra evoluţiei detașamentului de instrucţie 
tăcută? Să-mi ţină o nouă predică despre închisoare ca 
școală a vieţii? S-o fi plâns careva din detașament despre 
nou-descoperita mea dragoste pentru capacele sticlelor de 
Coca-Cola? Îmi aranjez bereta, îmi îndrept gulerul, intru în 
biroul său și salut cu entuziasm. 

Ochelarii de citit îi poartă pe vârful nasului, iar salutul 
lui cu două degete este chiar mai vesel decât al meu. 
Vibrează ceva în biroul acesta, ceva ce sugerează vești 
bune. Și-o fi primit și-a treia stea? Dar nu, el se uită cu 
entuziasm la mine. Eu par să fiu motivul stării lui de spirit 
înălțate. Face opturi prin aer cu o hârtie pe care o ţine în 
mână și mă privește cu niște ochi care spun: „Ghici ce-i 
asta!” 

— Trebuie că le-ai făcut impresie, nu glumă, șefilor cei 
mari, îmi spune, vag nedumerit de ce va fi scriind pe hârtia 
din mâna lui. l-auzi: „Detașamentul de instrucţie tăcută 
este invitat să prezinte o demonstraţie după prezentarea 
de tancuri care va avea loc la Ganizoana numărul 5 de la 
Bahawalpur, pe 17 august curent", îmi citește de pe hârtie 
și-și ridică privirile spre mine, așteptându-se, probabil, ca 
eu să dansez de bucurie. 

Ce conduc eu aici? Un detașament de instrucţie de elită 
sau vreun nenorocit de circ ambulant? Ce se așteaptă de la 
mine, să merg din cantonament în cantonament, ca să 
distrez trupele? Și, oricum, unde este Garnizoana numărul 
5? 

— Este o onoare pentru mine, domnule Comandant. 

— Habar n-ai, tinere. Însuși președintele va fi acolo, 
împreună cu ambasadorul Statelor Unite. Și, dacă Șeful cel 
mare va fi acolo, atunci poţi să te aștepți să fie toată 
șefimea. Ai dreptate, tinere. Aceasta este o onoare și 
jumătate pentru dumneata. 

Mă simt ca individul lăsat să moară sub un morman de 
cadavre, care aude pe cineva strigându-i numele. Care 
sunt șansele ca funia să se rupă înaintea gâtului tău? Câţi 
prezumtivi asasini primesc șansa de a mai încerca o dată? 


— Totul vi se datorează dumneavoastră, domnule 
Comandant - la care el ridică din umeri și eu îmi dau 
seama brusc: nu a fost invitat. 

Pentru prima dată realizez că, sub părul cărunt lins, sub 
uniforma croită după măsuri și sub ambițiile lui fruste, se 
află un bărbat care crede că mi s-a făcut o nedreptate. A 
pornit într-o călătorie epică de vindecare de sentimentul 
vinovăţiei. E bine să am fraieri ca el de partea mea, dar 
singurul lucru deprimant în legătură cu ipostaza lui rigidă, 
cu mersul lui târșâit înspre mine și cu mâinile pe care mi le 
pune pe umeri este că el crede fiecare vorbă pe care mi-o 
spune. Este mândru de mine. Vrea să merg în locuri unde 
lui însuși i-ar plăcea să meargă. 

Privesc, peste umărul lui, spre vitrina cu trofee. Bărbatul 
de bronz s-a mutat la dreapta. Locul său este ocupat de 
statueta unui parașutist. Bolta parașutei este o folie de 
argint, firele de argint ale hamurilor sunt atașate de torsul 
unui bărbat care ţine cordonul de eliberare a parașutei și 
privește în sus, către boltă. Temperatura din cameră scade 
brusc, în momentul în care citesc inscripţia de pe soclul de 
lemn negru lucitor, pe care este montată statueta: „Trofeul 
Memorial pentru Parașutiști General de Brigadă TM". 

— Du-te și dă-i gata, tinere. 

Mâinile Comandantului par grele pe umerii mei, iar 
vocea lui îmi reamintește de predica înmuiată în whisky a 
colonelului Shigri. De îndată ce ies din birou, îl salut 
pompos pe locţiitorul Comandantului și o iau la fugă spre 
dormitorul meu. 

Știu că fiola este ascunsă acolo, în trusa de întreţinere a 
uniformei, între tubul cu cremă de poleit alămurile și 
crema de ghete, ca o sticluţă aparent inofensivă. Știu că 
este acolo, pentru că de atâtea ori m-am gândit s-o arunc, 
dar nam fost niciodată în stare. Știu că este acolo, pentru 
că mă uit la ea în fiecare dimineaţă. Trebuie să mă duc și 
acum să mă uit la ea, s-o ţin în mână și să-mi înmoi vârful 
sabiei în ea. 

— Se învechește foarte bine - așa mi-a spus, în șoaptă, 


Unchiul Scrobeală. Capătă fineţe, se răspândește mai 
încet. Dar un om sărman ca mine nu-și permite s-o 
păstreze mult timp. 

Aflu eu cât de bine s-a învechit. Aflu eu ce nuanţă capătă 
pe vârful sabiei mele. Aflu eu dacă sentimentul meu al 
fierului mai este încă în viaţă, sau a murit. 

În instrucţia tăcută, accidentele sunt rare, dar tot se mai 
întâmplă. 

Generalul Akhtar își nota pe hârtie cu o intensitate pe 
care n-o arată decât un bărbat absolut sigur pe ce are de 
spus, dar care nu știe pe ce ton să spună. Ochii săi 
aruncau întruna priviri spre telefonul verde, pe care și-l 
amplasase chiar în faţă, în mijlocul unei mici livezi de 
steguleţe de masă, reprezentând miile de responsabilităţi 
ale sale faţă de armată, de marină, de forțele aeriene și de 
diferitele regimente paramilitare. Ca șef al Serviciului 
Intern de Informaţii, nu fusese niciodată nevoit să aștepte 
un apel telefonic, mai ales în legătură cu o informaţie atât 
de banală. Dar acum, ca Președinte al Comitetului Reunit 
al Șefilor de State-Majore, prezida treceri în revistă 
strategice și inaugura proiectele imobiliare pentru ofițeri 
unul după altul. Mai afla uneori din presă despre mișcările 
generalului Zia. Asta îl irita, dar învățase să-și cultive o 
lipsă de interes studiată în privința problemelor de spionaj: 
„Mă bucur să-mi servesc ţara în orice funcţie dorește 
comandantul meu, spunea el de fiecare dată când se 
întâmpla să se afle în jurul generalului Zia. Informaţia pe 
care o aștepta era ușor de obţinut: erau două avioane și o 
singură capsulă de VIP-uri. Tot ce voia să știe generalul 
Akhtar era: în care dintre cele două avioane urma să intre 
structura din fibră de sticlă, care dintre cele două avioane 
avea să devină Pak Unu. Încerca să nu se gândească la 
asta. Încerca să se concentreze pe ultima propoziţie a 
cuvântării sale. 

Alocuţiunea urma să fie simplă. Voia s-o păstreze scurtă 
și la obiect, nu să intre în formalităţi lungi, pline de vorbe 
goale, cum făcea generalul Zia - „fraţii mei, și surorile, și 


unchii, și matușile mele...”. Mesajul lui avea să fie scurt. În 
numai zece rânduri, care să nu dureze mai mult de un 
minut și jumătate, avea să schimbe cursul istoriei: 
„Concetăţenii mei, avionul iubitului nostru președinte a 
suferit un accident nefericit în plin zbor, la scurt timp după 
ce a decolat de pe un aeroport din Bahawalpur...” 

Și-a citit propoziţia din nou. Nu i se părea foarte 
credibilă nici lui. Era ceva în ea ce nu suna adevărat. Ar fi 
trebuit să explice, probabil, ce se întâmplase. O eroare 
mecanică? Nu putea rosti cuvântul „sabotaj”, dar putea să 
facă aluzie la el. A trecut peste cuvintele „a suferit un 
accident nefericât” și le-a înlocuit cu „a explodat”. Așa, 
sună mai incisiv s-a gândit el. A mai adăugat o propoziţie 
pe margine: „Suntem înconjurați de inamici care vor să ne 
facă ţara să deraieze de pe calea de fier a prosperității...” 
A decis, în cele din urmă, că era mai bine să rămână la 
„accident nefericit”, dar a adaugat: „Motivele acestei 
prăbușiri tragice nu sunt cunoscute. A fost ordonată o 
investigaţie, iar vinovaţii, dacă exista, vor fi aduși repede 
în faţa justiţiei, potrivit legilor acestei țări.” 

Generalul Akhtar a ridicat receptorul fără să fie atent la 
ce făcea. Lucra cu mintea. Se gândea îndelung și din greu 
la propoziţia de încheiere a cuvântării. Avea nevoie de 
ceva care să lege totul la un loc, ceva original, ceva 
înălțător. Prea multă pălăvrăgeală despre Dumnezeu 
fusese sub generalul Zia și el simţea că americanilor le-ar 
plăcea o abordare ceva mai lumească, o formulă care să 
sune erudit, liniștitor și să merite citată. Încă nu știa pe 
care s-o aleagă dintre „noi, ca stat din prima linie a luptei 
împotriva tăvălugului care e comunismul” și „noi, ca stat 
din prima linie a luptei împotriva potopului care e 
comunismul” - când telefonul a sunat, în fine. Fără niciun 
fel de introducere, maiorul Kiyani i-a citit un raport meteo: 

141 

— Două fronturi atmosferice de presiune scăzută care s- 
au adunat în partea de sud se îndreaptă spre nord. Delta 
Unu va avea în mod cert întâietate faţă de Delta Doi. 


În loc să pună receptorul jos, generalul Akhtar și-a pus 
degetul arătător pe furca telefonului și a făcut o verificare 
mentală a listei - listă prin care trecuse deja de atâtea ori, 
încât simţea că nu mai putea fi obiectiv în legătură cu ea. 

A hotărât s-o reia de la coadă la cap. 

9. Cuvântare către naţiune: aproape terminată. 

8. Sherwani negru pentru cuvântare: călcat și probat. 

7. Reacţia Statelor Unite: previzibilă. De sunat Arnold 

Raphel și dat asigurări. 

6. Unde ar trebui să fiu la comunicarea veștii: la 
inaugurarea noului Club al Ofiţerilor de la Cartierul 
General. A u 

5. Dacă tânărul Shigri reușește: problema rezolvată mea 
dinaintea decolării. Dacă tânărul Shigri eșuează: planul 
continuă. 

4. Odorizantul nu funcţionează: nu se întâmplă nimic. 3. 
Odorizantul funcţionează: niciun supravieţuitor. NU 
AUTOPSII. 

2. Merită el să moară? A devenit o ameninţare pentru 
existenţa naţiunii. 

1. Sunt eu pregătit pentru responsabilitatea pe care 
Allah este pe cale să mi-o acorde? 

Generalul Akhtar a scuturat încet din cap și a format 
numărul. Fără să salute, a citit raportul meteo, apoi a făcut 
o pauză și, înainte să pună receptorul jos, a zis tare și 
răspicat. — Levănţică. 

Apoi, brusc, a simţit că-i era somn. Și-a spus că ultima 
propoziţie a cuvântării sale avea s-o formuleze a doua zi 
dimineaţă. Poate că-i venea vreo idee în somn. S-a uitat în 
dulapul său de haine, înainte să se bage în pat, și a privit 
lung sherwaniul negru în care avea să se înfățișeze 
naţiunii peste câteva ceasuri. Speranța de a-și putea 
formula ultima propoziţie a cuvântării în vis s-a dovedit 
deșartă: generalul Akhtar a dormit somnul cuiva care știe 
că se va trezi rege. 

Ceea ce l-a trezit, însă, a fost telefonul roșu de pe 
noptieră. Era generalul Zia. 


— Frate Akhtar. lartă-mă că te deranjez atât de matinal, 
dar astăzi iau cea mai importantă decizie a vieţii mele și 
vreau să fii lângă mine. Însoţește-mă în Pak Unu. 

Avionul C130 care transportă detașamentul meu de 
instrucţie tăcută miroase a pișat de animal și a scurgeri de 
kerosen. Băieţii mei stau pe scaune cu plasă de nailon, 
unul în faţa altuia, cu picioarele întinse, ca să-și păstra 
cutele scrobite ale pantalonilor de uniformă. Și-au pus 
caschetele în pungi de plastic, pentru că numai așa nu-ți 
pierd luciul însemnele cu fir de aur ale forţelor aeriene. 
Obaid își ţine faţa îngropată într-o cărţulie încă de la 
decolare. Arunc o privire spre copertă: are o ilustrație 
indecentă cu o femeie grasă, iar o bună parte a titlului este 
acoperită de mâna lui Obaid...unei morți anunțate” - este 
tot ce pot citi. E 

— Ce carte-i asta? Il întreb și i-o iau din mână, deschid 
la prima pagină și citesc prima propoziţie. Şi chiar moare, 
Nasar ăsta? 

— Așa cred. 

— Așa zice chiar aici, în prima propoziţie. De ce s-o mai 
citești, dacă știi deja că eroul urmează să moară? 

— Ca să văd cum anume moare. Care au fost ultimele lui 
cuvinte. Genul ăsta de lucruri. 

— Eşti un pervers, tovarășe - și-i arunc înapoi cartea. Ce 
ziceţi de-o repetiţie? Le strig tuturor, acoperind vacarmul 
avionului. 

Detașamentul mă privește cu ochi obosiţi, Obaid 
blestemă în șoaptă. Se aliniază docili în mijlocul cabinei. 
Văd că nu sunt prezenţi decât trup, nu și suflet. Cabina 
puturoasă a unui avion folosit recent ca să transporte 
animale bolnave, la zece mii de metri altitudine, nu e cel 
mai bun decor pentru exerciţiile noastre elegante. Dar, pe 
de altă parte, căutarea perfecțiunii nu poate aștepta 
condiţiile ideale. 


55 Este vorba despre romanul Cronica unei morţi anunțate 
(1981) al lui Gabriel Garda Mărquez (n. 1927). 


Exact în momentul unui salut cu carabinele, avionul 
nimerește într-o turbulență. Stau și le urmăresc reacţiile. 
În ciuda unei pierderi de altitudine, urmată de 
scuturăturile obișnuite ale oricărui avion, băieţii mei 
reușesc să-și menţină carabine și poziţiile. Aduc mânerul 
sabiei la nivelul buzelor. Vârful ei are o nuanţă albastru- 
oţel, de la nectarul Unchiului Scrobeală. Bag sabia înapoi 
în teaca de catifea și-i privesc. Avionul efectuează o 
întoarcere de treizeci de grade și, deodată, alunec înspre 
detașament, tot încercând să-mi menţin echilibrul. Obaid 
mă apucă de talie, ca să mă sprijine. Încărcătorul zbiară de 
la fundul avionului. 

— Staţi jos, vă rog! Staţi jos! Începem aterizarea. 

Avionul începe să coboare. Cadenţa interioară îmi spune 
că misiunea mea începe chiar acum. Sabia cu vârful otrăvit 
mă asigură că e pregătită. 

O Toyota Corolla fără numere de înmatriculare și-a 
început călătoria de la Rawalpindi, cu intenţia de a 
parcurge distanţa de 850 de kilometri până la Bahawalpur 
în cinci ore și treizeci de minute. Cine s-a întâlnit, pe acel 
traseu, cu mașina și cu șoferul ei dezlănţuit ar fi putut jura 
că omul nu avea cum să supravieţuiască următorilor zece 
kilometri. 

Mașina a trecut peste câini vagabonzi și a risipit turme 
de vite care se îndreptau spre gropile de gunoi din 
suburbii. Azburat prin intersecțiile aglomerate ale 
orașelor, i-a provocat și lăsat în urmă pe cei mai feroci 
masculi dintre șoferii de camioane. Nu s-a oprit să le dea 
prioritate copiilor care traversau pe zebre, a claxonat 
căruțele trase agale de cai, a depășit ori a ocolit 
autobuzele de transport public, a forţat trecerile peste 
căile ferate, a luat-o pe poteci acolo unde n-a mai putut 
înainta pe străzile blocate de mașini, a fost urmărită - dar 
degeaba - de un inspector de la taxele de drum, a fost 
înjurată de muncitorii de la reparaţiile drumurilor, a oprit 
pentru alimentare la o staţie de benzină, de unde a șters-o 
fără să plătească. Evident, șoferul mașinii se grabea. Mulţi 


dintre cei care au văzut mașina zburând pe lângă ei au fost 
convinși că bărbatul de la volan era un sinucigaș. Habar n- 
aveau. 

Departe de a fi sinucigaș, maiorul Kiyani pornise într-o 
misiune de salvare a unor vieţi. 

Supraveghease personal ultima curățare de praf a 
capsulei de VIP-uri și introdusese odorizantul cu miros de 
levănţica în conductele aparatului de aer condiţionat. Era 
de fața când capsula fusese ridicată de o macara, 
introdusă în fuselajul avionului C130 pe rampa din spate și 
fixată de podeaua cabinei de către tehnicienii forțelor 
armate. Se văzuse nevoit să părăsească zona VIP-urilor și 
să se retragă în biroul său de îndată ce anturajul 
generalului Zia începuse să sosească; în noua sa funcţie, 
nu mai era acceptat în jurul covorului roșu. 

Abia după ce Pak Unu își luase zborul de pe aeroportul 
militar de la Rawalpindi, cu destinaţia Bahawalpur, 
maiorul Kiyani își pusese picioarele pe masă, își aprinsese 
o ţigară Dunhill și aruncase o privire întâmplătoare peste 
lista pasagerilor, care fusese lăsată pe masa lui înainte ca 
Pak Unu să decoleze. li căzuseră picioarele de pe masă 
când văzuse numele generalului Akhtar chiar sub cel al 
generalului Zia. Asemenea multor veterani în ale 
spionajului, și el credea că omul trebuie să știe numai ce 
este necesar să știe. Cu siguranţă, generalul Akhtar știa 
când sa se urce în Pak Unu și când să coboare din el; 
generalul Akhtar avea întotdeauna o viziune de ansamblu. 
După optsprezece nume, însă, după rangurile superioare 
ale armatei, văzuse primul nume de civil: Amold Raphel, 
ambasadorul Statelor Unite ale Americii. Maiorul Kiyani se 
ridicase de pe scaun. De ce călătorea ambasadorul 
Statelor Unite cu Pak Unu, și nu cu avionul lui Cessna? 

Frica era materialul preferat al maiorului Kiyani. Ştia 
cum să le-o împartă și altora în porţii și știa cum sa se 
protejeze de ea. Dar tipul de frică pe care-l resimțea acum 
era diferit. Se așezase la loc. Își aprinsese o nouă ţigară. 
Apoi, observase că mai era una, care deja ardea mocnit în 


scrumieră. Să nu fi înţeles el ceva din instrucţiunile 
generalului 

Akhtar? , 

îi mai trebuiseră alte opt minute și trei țigan Dunhill, ca 
să realizeze că avea opţiuni limitate. Nu putea să dea 
telefoane, fără să-și bage singur numele la dosar pentru 
totdeauna; nu putea să lanseze avertismente în materie de 
siguranţă, fără să se implice pe el însuși. Singurul lucru pe 
care-l putea face era să fie prezent acolo fizic, înainte ca 
Pak Unu să pornească în zborul de întoarcere. Trebuia să 
ajungă până acolo și să stea de vorbă cu generalul Zia, 
până când acesta nu se urca din nou în avion. Dacă 
generalul Akhtar încerca să se joace cu Pak Unu, era o 
problemă de siguranţă internă. Dar, dacă generalul Akhtar 
plănuia sa doboare un avion care-l avea la bord și pe 
ambasadorul Statelor Unite, atunci, cu siguranţă, era o 
ameninţare la supraviețuirea însăși a naţiunii și era de 
datoria lui sa împiedice o asemenea faptă. Maiorul Kiyani 
se simţea singura persoană care mai stătea între o zi 
liniștită de august și izbucnirea celui de-al Treilea Război 
Mondial. Trecuse din nou cu privirile peste lista 
pasagerilor și se întrebase cine altcineva o mai fi fost în 
avionul ăla. Toată lumea, se gândise el, sau poate nimeni. 

Timpul presupunerilor savante trecuse de mult, însă. 

După ce aruncase o privire rapidă peste programul 
zborurilor comerciale, eliminase și posibilitatea de a 
prinde un zbor către un oraș din apropiere. Se gândise să 
dea câteva telefoane și să obţină un avion al forţelor 
aeriene, dar asta ar fi necesitat autorizaţie de la un 
general și nici vorbă să fie lăsat el să aterizeze la 
Bahawalpur. Își luase cheile de la mașina lui Toyota 
Corolla lui și pornise deja spre ușă, apoi se uitase la ceas. 
Era conștient că trebuia să se îmbrace în uniformă. Niciun 
civil n-ar fi putut face un traseu atât de lung, fără să fie 
oprit de zece ori pe drum. Și apoi, mai era și problema 
trecerii de cordonul de securitate al generalului Zia. Nu se 
putea fără uniformă. Își scosese uniforma din dulap. Era 


călcată și scrobită, dar acoperită de un strat gros de praf. 
Nici nu-și mai amintea când o purtase ultima dată. 
Pantalonii kaki erau prea rigizi și-i veneau imposibil de 
strâmţi în jurul taliei. Își lăsase desfăcut nasturele de la 
fermoar și acoperise acest aranjament cu cămașa kaki. Își 
scosese pantofii englezești de piele din dulap, și ei tot plini 
de praf, dar apoi realizase că nu mai avea timp și, oricum, 
nimeni nu i-ar fi văzut picioarele în mașină. Se hotărâse 
pentru papucii de la Peshawar. Nu uitase să-și pună, însă, 
tocul pistolului. Se mai privise o dată în oglindă și 
observase cu mulțumire că, în ciuda faptului că uniforma 
nu i se mai potrivea, în ciuda faptului că părul îi acoperea 
urechile, în ciuda papucilor de la Peshawar, nimeni nu l-ar 
fi putut lua drept altceva, decât un maior de armată grăbit. 

Generalul Zia trecea peste dunele de nisip cu binoclul, 
așteptând să înceapă prezentarea de tancuri, când a zărit 
umbra unei păsări trecând peste întinderea de nisip 
sclipitor. Și-a ridicat binoclul și a căutat pasărea, dar tot 
orizontul era pustiu, nemărginit și albastru, cu excepţia 
soarelui ca un disc de argint incandescent, aflat mai jos 
decât ar fi trebuit să se găsească orice corp ceresc. 
Generalul Zia stătea sub un cort de camuflaj de deșert, 
flancat, de-o parte, de ambasadorul Amold Raphel și, de 
partea cealaltă, de Adjunctul Șefului Marelui Stat-Major, 
generalul Beg, cu epoleţii săi noi de general cu trei stele și 
cu ochelarii de soare întunecaţi. Generalul Akhtar stătea 
ceva mai încolo, cu binoclul atârnându-i în jurul gâtului, și- 
și răsucea în mână bastonul din lemn de mahon, pe care 
începuse să-l poarte de la promovare. În urma lor, se aflau 
un șir întreg de generali cu două stele, de comandanţi ai 
Corpului de Blindate și de ventilatoare pe picior, 
alimentate cu baterii, care provocau o furtună de nisip în 
miniatură, fără să reușească să combată umiditatea lunii 
august. Cel puţin, cortul chiar îi proteja de soarele care 
calcina zona exerciţiului, marcată cu steguleţe roșii, 
transformând-o într-o mare de nisip, liniștită și 
scânteietoare. Ţinându-și la ochi binoclurile cu tocuri de 


piele, puse la dispoziţie de fabricanţii tancurilor, generalii 
au văzut apărând de după o dună de nisip ţeava kaki a 
unui tanc MI Abram. După cum a observat generalul Zia cu 
interes, tancul fusese deja vopsit în nuanțele verzi, lipsite 
de strălucire, ale armatei pakistaneze. O fi doar o mostră 
gratuită, s-a întrebat el, sau vreunul dintre generalii mei 
plini de energie de la înzestrarea Armatei a semnat deja 
cecul pentru el? 

Tancul Ml Abram și-a coborât ţeava ca să-l salute pe 
generalul Zia și a tinut-o așa, în semn de respect, în timpul 
recitării din Coran. Ofițerul religios al Corpului de Blindate 
alesese pentru această ocazie versetul favorit al 
generalului. „Ține strâns frâul lui Allah și ţine-ţi caii 
pregătiţi”. 

Coborându-și binoclul, generalul Zia a ascultat recitarea 
cu ochii închiși, încercând să calculeze ce procent 
reprezenta comisionul. De îndată ce recitarea s-a terminat, 
el s-a întors către generalul Beg, ca să se consulte cu el în 
legătură cu modalitatea de plată pentru acele tancuri. Și-a 
văzut propria faţă reflectată - și distorsionată - în ochelarii 
de soare ai lui Beg. Generalul Zia nu ţinea minte ca Beg să 
fi purtat vreodată asemenea ochelari, înainte să fie numit 
adjunctul său și, practic, să i se dea comanda operativă a 
întregii armate. Când se dusese să-l felicite, în prima lui zi 
de lucru în noul său birou, generalul Beg îl primise tot așa, 
etalându-și acei ochelari de soare, chiar dacă la Islamabad 
era o zi înnorată; încă o dovadă - dacă mai era nevoie de 
dovezi - că puterea corupe. Generalul Zia nu putea să 
sufere ochelarii de soare ai generalului Beg, dar încă nu 
știa cum să deschidă subiectul. Mai rău era că-i făceau să 
arate occidental și vulgar, mai curând ca un general de la 
Hollywood, decât așa cum s-ar fi cuvenit să arate 
Comandantul Suprem al armatei unei republici islamice. 
Plus că generalul Zia nu putea să-i vadă ochii. 

Generalul Akhtar i-a văzut vorbindu-și în șoaptă și cu 
ardoare și hotărârea lui a devenit fermă. Imediat după 
încheierea demonstraţiei, avea să inventeze o scuză, ca să 


poată zbura înapoi în Islamabad cu propriul său avion 
Cessna. Generalul Zia părea să fi uitat că-l invitase și pe 
Președintele Comitetului Reunit al Șefilor de State-Majore. 
Nu părea să-și amintească de ce-i spusese la telefon, că 
voia să se consulte și cu „fratele Akhtar” în privinţa celei 
mai importante decizii din viaţa lui. Dacă fusese cumva un 
test, generalul Akhtar îl trecuse. Acum trebuia să fie 
aproape de Cartierul General, aproape de Televiziunea 
Naţională, aproape de sherwani-ul său negru. Această 
călătorie neprogramată dusese planul său la un alt nivel de 
profunzime. Acum, nimeni n-ar mai fi putut spune că el în 
mod deliberat rămăsese în urmă, la Islamabad. S-ar fi spus 
că avusese noroc, de vreme ce nu rămăsese la masa de 
prânz de la popota Garnizoanei. Pentru a-și distrage 
atenţia de la mersul demonstraţiei, a început să-și repete 
în tăcere cuvântarea către naţiune. 

În timp ce asculta răspunsul atât de elaborat al 
generalului Beg în legătură cu plata pentru tancuri, 
generalul Zia și-a notat mental ca, după prezentarea 
tancurilor, să pună la punct, odată pentru totdeauna, 
treaba asta cu ochelarii de soare. Generalul Beg îi dădea 
înainte despre legătura directă dintre afacerea cu tancuri 
propusă și ajutorul militar al Statelor Unite, totul urmând 
obiectivele de înzestrare stabilite prin pactul defensiv 
dintre Statele Unite și Pakistan, când a explodat primul 
proiectil. 

Generalul Zia și-a întrerupt conversaţia la jumătatea 
propoziției, și-a dus binoclul la ochi și a cercetat orizontul. 
Tot ce a văzut era un perete de nisip. A încercat să-și 
regleze binoclul și, după ce nisipul s-a mai așezat, a văzut 
o pânză roșie, ca un cearșaf, cu o seceră și un ciocan 
uriașe pictate pe ea, care flutura intactă deasupra unui 
vehicul-ţintă controlat de la distanță - ca o mașinuţă de 
golf care purta după ea o mostră de publicitate. Era clar: 
tancul Ml Abram nu tintea prea bine. Generalul Zia s-a 
uitat la Amold Raphel, care, cu binoclul lipit de ochi, scruta 
mai departe orizontul, plin de optimism. A vrut să facă o 


glumă, cum că tancul îi simpatiza pe comuniști, dar 
ambasadorul nu se uita spre el. Alte vehicule-ţintă au 
început să coboare pe duna de nisip, purtând alte ţinte: un 
fals avion de luptă MiG indian, o baterie de tun făcută din 
lemn și vopsită într-un roz ţipător, un buncăr de carton 
plin cu manechine de soldaţi. 

Tunul tancului Ml Abram a mai tras încă nouă proiectile 
și a reușit să rateze fiecare ţintă, fără excepţie. Tancul s-a 
întors către cortul observatorilor și și-a coborât iar ţeava, 
încet, de parcă era obosit de atâta efort. Toţi generalii au 
salutat, iar ambasadorul și-a dus mâna dreaptă la inimă. 
Tancul Ml Abram s-a întors și a urcat înapoi pe duna de 
nisip. Vehiculele-ţintă, cu machetele deocamdată intacte, 
au fost telecomandate să se alinieze la baza dunei de nisip. 
O rafală de vânt deșertic s-a ridicat din spatele dunei, o 
coloană de nisip ca un imens vârtej s-a apropiat parcă în 
dans de cortul observatorilor, care s-au întors cu spatele la 
ea și au așteptat să treacă de ei. Când s-au întors înapoi și 
în timp ce își scuturau nisipul de pe caschete și uniforme, 
generalul Zia a observat că cearșaful roșu se desprinsese 
de vehiculul-ţintă și zburase hăt-departe, peste duna de 
nisip. Amold Raphel a vorbit atunci pentru prima dată: 

— Ala, măcar, a fost doborât. Chiar dacă nu de puterea 
noastră de foc, ci de această forță deșertică anticomunistă. 

Au izbucnit hohote de râs forţate, apoi a urmat un 
moment de tăcere, în timpul căruia toţi au auzit vuietul 
slab, dar inconfundabil, al vânturilor deșertului. Generalul 
Beg și-a scos ochelarii de soare cu un gest exagerat: 

— A mai rămas o prezentare, domnule general, a zis el, 
făcând o pauză dramatică. Prânzul. Şi apoi, cele mai bune 
fructe de mango din acest sezon - și a întins mâna spre un 
camion militar plin cu lăzi de lemn. Un dar din partea 
Asociaţiei Generale a Cultivatorilor de Mango din Pakistan. 
Iar la prânzul de astăzi, gazda noastră e mult-respectatul 
Președinte al Comitetului Reunit al Șefilor de State- 
Majore, generalul Akhtar. 

Bulevardul Martirilor, care separă popota Garnizoanei 


numărul 5, proaspăt văruită cu alb, de pajiștea de manmea 
unui stadion de fotbal din faţa ei, colcăie de sirene care 
urlă și de trupe de comando înarmate cu pistoale 
Kalașmkov, care urcă în și coboară din jeepurile 
decapotabile. Fiecare general cu mai mult de două stele pe 
umeri are propria sa escortă de gărzi de corp și este 
anunţat de propriul refren de sirene, ca și cum n-ar fi 
vorba de un prânz la propria lor sală de mese, ci deo 
paradă de gladiatori, unde cel care arată cele mai fioroase 
gărzi de corp și cea mai gălăgioasă sirenă precis va și 
învinge. După Comandantul Garnizoanei, o primire 
călduroasă părea să implice albitul oricărui obiect imobil 
aflat la vedere: aleea cu prundiș de pe pajiștile din faţa 
popotei este văruită tot cu alb, băncile de lemn sunt 
vopsite în alb, stâlpii telefonici și de electricitate sunt de 
un alb care îţi ia ochii. Până și trunchiul arborelui keekar 
singuratic, sub care mi-am aliniat detașamentul de 
instrucţie tăcută, este acoperit cu un alb rustic, de astă 
dată lipsit de strălucire. 

In această operă cu sirene jelitoare și kalașnikovuri care 
scânteiază metalic, nimeni nu pare deranjat de un grup de 
cădeţi aflaţi la marginea bulevardului. Băieţii mei se 
proptesc în carabinele lor G3, încercând să-și scarpine 
trupurile leoarcă de transpiraţie pe sub uniformele kaki 
scrobite, fără să fie observați. Comandantul Garnizoanei a 
venit la mine de îndată ce am debarcat din camion, 
enormitatea ocaziei părând să-l depășească. 

— Știu că nu-i momentul potrivit, dar generalul Akhtar a 
cerut, a zis el, aratand spre băieţii mei. Poţi s-o scurtezi? 

li zâmbesc înţelegător și zic: 

— Nu vă faceţi griji, domnule Comandant. Nu durează 
mult. 

Singurul cu adevărat încântat să ne vadă este dirijorul 
fanfarei militare - trei rânduri de bărbaţi în ţinute mult 
prea elegante, aliniaţi în mijlocul pajiștii minuţios îngrijite 
din fața popotei. După ce m-a cercetat din priviri o vreme, 
vine spre mine cu bagheta lui cu vârf de argint, târând 


după el o vestă ecosez, cu o imitație de pană roșie 
tremurându-i la beretă. li cade fața a neîncredere, când îi 
spun că nu avem nevoie de acompaniamentul fanfarei lui. 

— Cum faceţi să mărșăluiţi fără un ritm? 

Instrucția noastră e tăcută. Nu necesită muzică. Și, 
oricum, nu mărșăluim. 

— Poate că vă faceţi voi numărul în tăcere, dar băieţii 
ăștia tot vor avea nevoie de tobele noastre ca să ţină 
ritmul. Și-o să fie și mai frumos exerciţiul. 

In ciuda penelor, a vestei ecosez și a beretei, faţa lui 
este complet uscată. Nici o singură picătură de 
transpiraţie. Mă întreb cum reușește. li spun, scuturând 
din cap: 

— Doar un salut cu carabina. Fără comenzi - apoi îl 
asigur: Președintele primește salutul. Intre timp, oamenii 
dumitale se pot odihni. 

Imi privește atent mâna cu mănușă albă, așezată pe 
teaca sabiei. Priveşte în spatele meu, spre băieţii care își 
răsucesc degetele în bocanci, ca să-și păstreze sângele în 
mișcare, și scutură din cap. Mă privește ranchiunos, parcă 
eu aș fi inventat toată povestea cu instrucţia tăcută, ca să-l 
dau pe el la o parte, apoi se întoarce și pleacă, ridicându-și 
bagheta în aer, ca să pună fanfara să cânte. Oamenii lui 
sunt, probabil, singurii cu mult mai nefericiți decât noi, cu 
pelerinele lor ecosez de pe umeri, cu cimpoaiele acoperite 
cu blană și tobele lor de alamă, atât de lustruite, încât nu 
te poţi uita la ele fără să orbești. Dar ei cântă, sfidând 
soarele, în ciuda nervozităţii trupelor de comando, aflate 
într-un du-te-vino continuu, care urcă și coboară din 
jeepuri, cu armele îndreptate spre orizontul pustiu; cântă 
de parcă popota Garnizoanei și aleea cu pietriș, ambele 
văruite cu alb, ar fi publicul cel mai favorabil cu care se 
întâlniseră vreodată. 

Mânerul sabiei mă arde prin mănușa albă. Un strat fin 
de nisip mi s-a depus pe încălțări. Inspectez detașamentul 
pentru ultima dată. Băieţii sunt plini de viaţă, în ciuda 
transpiraţiei care li se scurge de sub caschete și li se 


prelinge pe obraji. Paturile de lemn ale carabinelor G3 
probabil că li se topesc în mâini. Suntem la umbra 
arborelui keekar, dar trunchiul acestuia, văruit cu alb, nu 
schimbă cu nimic faptul că pe crengi are mai mulţi ghimpi 
decât frunze. Umbra lui ţese o reţea de crengi uscate peste 
betonul însemnat cu linii albe, după care ne vom ghida în 
timpul instrucției. Obaid clipește, privind în sus. Mă uit și 
eu, să văd: nu cumva se apropie vreun nor? Nu - tot ce văd 
este o cioară cocoţată pe o creangă, moţăind cu ciocul 
vârât sub aripă. 

Inăuntrul  popotei, prânzul așteaptă. Generalii și 
comandanții s-au aliniat în faţa intrării, iar trupele lor de 
comando și-au ocupat poziţiile pe acoperișurile clădirilor 
din jur. Dirijorul fanfarei se poartă nerăbdător cu oamenii 
lui, răsucindu-și bagheta prin aer, de parcă le-ar cere să 
interpreteze aceeași melodie o dată, și mea o dată, și încă 
o dată. Își aruncă bagheta în aer, o prinde și se uită la 
mine triumfător. 

Generalul Zia, se pare, este pe drum. 

Aud bocetul sirenelor înainte să-i văd pe cei doi 
motocicliști pe motoare Yamaha de culoare albă. Poartă 
căști albe și se deplasează în paralel. Convoiul generalului 
Zia se află, probabil, în urma lor, dar nu se zăresc decât 
niște spirale de nisip; furtuna pare să-i hăituiască pe 
motociclişti. Nepăsători faţă de vârtejurile care se ţin pe 
urmele lor, ei se îndreaptă spre intrarea în popota 
Garnizoanei și execută o despărţire perfectă, conducând 
acum în direcţii opuse, cu sirenele gâtuite în toiul unei 
note înalte. 

Convoiul de jeepuri își face apariţia încet din tromba de 
nisip care se îndreaptă spre noi în valuri furioase. Primele 
se ivesc niște jeepuri decapotabile, cu sirenele pornite. 
Vuietul vântului și urletele sirenelor se iau la întrecere, dar 
acestea din urmă se sting, atunci când jeepurile ajung la 
intrarea în popotă. Își predau pușcașii, apoi se îndreaptă 
spre parcare. În spatele lor, vin două limuzine negre, tot 
decapotabile; trupele de comando care coboară din ele par 


să ţină de o altă rasă. Purtând uniforme de luptă și berete 
stacojii, acești militari nu stau, pur și simplu, să-și legene 
armele. Își îndreaptă pistoalele Uzi în toate direcţiile, 
țintindu-ne pe noi, fanfara, vârtejurile de nisip. În spatele 
lor, se apropie trei limuzine Mercedes negre, toate cu 
ferestrele fumurii: cea dintâi arborează drapelul Statelor 
Unite și pe cel al Pakistanului; a doua, un drapel care 
poartă însemnele tuturor celor trei arme, iar a treia, un 
drapel al Pakistanului într-o parte și pe cel al 
Comandantului-Șef al armatei în partea cealaltă. Prin 
geamul fumuriu al celui de-al treilea Mercedes, zăresc 
niște dinţi mari și albi, o mustață de un negru intens și o 
mână care face semne spre coloanele de nisip care 
dansează pe beton. O fi o chestie de obișnuinţă, îmi spun 
eu, apucând strâns mânerul sabiei. Dintr-odată, nu-l mai 
simt fierbinte. La naiba, nici măcar nu-l mai simt ca fiind 
de metal. Pare a fi o extensie a propriei mele mâini. 
Sângele meu curge prin lama de metal. 

1 Titlul unui film din 1986, în regia lui Tony Scott și 
avându-l în rolul principal pe Tom Cruise, care se petrece 
la Şcoala de Luptă Aeriană a Marinei Statelor Unite, 
supranumită Top Gun. 

Generalul Zia să anuleze exerciţiul de instrucţie, dar ușa 
se închide la loc. Văd câţiva militari din trupele de 
comando repezindu-se spre noi, urmaţi de cei trei generali. 

N-am eu treabă cu ce fac toţi ceilalţi. 

Bagheta dirijorului se înalţă și fanfara începe să cânte o 
melodie dintr-un film: „Vremea are alte idei azi, vremea 
are altceva în suflet”. Trebuie să-i recunoști atâta lucru 
dirijorului, îmi spun - omul cunoaște melodiile la modă. Și 
generalul Zia pare să-i aprecieze gustul în materie de 
muzică, în loc să se îndrepte spre detașamentul meu, 
generalul Zia se întoarce spre fanfară. Bagheta dirijorului 
execută răsuciri frenetice prin aer, după care coboară și 
pune capăt muzicii. 

Generalul Zia îl bate pe umăr pe dirijor, ceilalţi doi 
rămânând mai în urmă. Mâinile lui par să cânte la un 


cimpoi imaginar, în timp ce dirijorul rânjește de parcă și-ar 
fi găsit cimpoierul pe care și l-a dorit dintotdeauna în 
formaţie, pana de la beretă îi tremură de emoție, precum 
creasta unui cocoș care tocmai a câștigat concursul sătesc 
de frumuseţe. 

Acum se îndreaptă cu toţii spre mine. Generalul Beg, cu 
ochelarii lui de soare Ray-Ban - parcă ar fi din Top Gun], 
în dreapta generalului Zia și generalul Akhtar cu doi pași 
în urma lor, lovindu-se cu bastonul peste picior la fiecare 
pas pe care-l face. Privește prin mine, fără să trădeze nicio 
amintire a întâlnirii noastre la un platou cu prepeliţe 
fripte. Chipul generalului Zia parcă ar fi doar o pată de 
dinţi mari și albi, cu o mustață atât de neagră, încât pare 
falsă. Pentru primul salut, duc mânerul sabiei la buze, iar 
detașamentul meu ia poziţia de drepţi la unison. Generalul 
Zia se află exact la cinci pași în fața mea, dincolo de raza 
de acţiune a sabiei. Aceasta e distanța regulamentară 
dintre 

La intrarea în popota Garnizoanei, are loc un moment de 
confuzie. Un chelner cu turban alb deschide ușa și, în 
prima clipă, suspectez că furtuna de nisip l-a convins pe 
cel care comandă parada și cel care primește onorul. Imi 
răspunde la salut cu o mână moale, apoi, încălcând orice 
regulă a parăzii, se dă puţin înapoi și le șoptește celorlalţi 
doi generali: 

— Când văd un fiu care merge pe urmele tatălui său, mă 
consolez că Allah nu și-a pierdut chiar toată nădejdea în 
noi aceștia, păcătoșii. 

— Permiteţi să încep exerciţiul, domnule general? 
Răcnesc eu la intensitatea 5. 

Şi, brusc, parcă din respect față de instrucţia noastră 
tăcută, furtuna se potolește, iar vântul nu mai suflă chiar 
atât de tare, ajungând la câte un sâsâit din când în când. 
Numai particulele de nisip, fine și zburătăcite, încă mai 
plutesc în aer. În momentul acela, între cererea mea de 
permisiune și încuviințarea lui din cap, mă uit propriu-zis 
la el pentru prima dată. Parcă ar fi un actor care joacă 


rolul generalului Zia. E mult mai scund decât arată la 
televizor și mai gras decât în portretele oficiale. Arată de 
parcă ar purta o uniformă de împrumut. Totul cade prost 
pe el, de la caschetă până la eșarfa pe care o poartă în 
diagonală peste piept și care îl gâtuie în partea de sus. Pe 
frunte are un semn cenușiu foarte vizibil, probabil rezultat 
de pe urma celor cinci rugăciuni zilnice. Ochii lui înfundaţi 
transmit mesaje amestecate: unul se uită la mine cu 
bunăvoință, celălalt privește suspicios peste umărul meu, 
spre detașamentul de instrucţie tăcută. Pare liniștit, de 
parcă ar avea tot timpul din lume pentru mine. Când își 
deschide gura, nu pot să mă gândesc la nimic altceva, 
decât că dinţii aceia sunt falși. 

— Te rog, zice el. În numele lui Allah. 

Fac doi pași înapoi, execut o întoarcere pe loc și, de 
îndată ce piciorul meu drept bufnește în beton, 
detașamentul ia poziţia de drepţi. Bun început. Sabia mea 
scânteiază prin aer și revine în teacă. Mânerul atinge gura 
tecii; detașamentul se desparte în două, fiecare jumătate 
se deplasează câte zece pași în direcţii opuse și se oprește. 
Eu am rămas la mijloc, între cele două șiruri, care se 
întorc, se deplasează câte nouă pași și se opresc. Capetele 
de rânduri își întind braţele și-mi aruncă mie carabinele lor 
G3. Mâinile mele anticipează și apucă ambele carabine cu 
o ușurință îndelung exersată. Le rotesc pe amândouă, ca 
pe niște sfarleze, de fix treizeci de ori, apoi armele se 
întorc în mâinile sigure al capetelor de rânduri. Toţi 
membrii detașamentului își aruncă în sus carabinele, cu 
baionetele ţintind spre cer, și le prind pe după umeri. 

Imi scot sabia pentru inspecția finală. Mintea mea s-a 
eliberat de orice i-ar putea distrage atenţia. Văd totul prin 
ochii morţi și ieșiți din orbite ai colonelului Shigri. 
Mărșăluiesc spre generalul Zia, ţinându-mi sabia paralelă 
cu trupul. Mă opresc. În spatele meu, detașamentul se 
așază pe două rânduri. Duc mânerul sabiei la buze și-l 
cobor într-o parte. Braţul meu este paralel cu trupul, iar 
vârful sabiei stă aţintit spre pământ, între picioarele mele 


și cele ale lui. Generalul Zia salută. 

— Detașamentul de instrucţie tăcută. Pregătit pentru 
inspecţie, domnule general. 

Piciorul său stâng ezită, dar piciorul meu stâng a făcut 
deja primul pas dintr-un marș lent, iar el nu are de ales, 
trebuie să mă urmeze. lată-ne, în sfârșit, umăr la umăr, eu 
cu sabia întinsă în faţă, el cu braţele pe lângă corp, pășind 
amândoi încet și în tandem, gata să intrăm în zona tăcută. 
Patruzeci și cinci de ani de serviciu militar, și tot nu are 
niciun control asupra mișcărilor pe care le face. Dacă n-ar 
fi pasul meu exersat, am păși anapoda. Detașamentul de 
instrucţie tăcută este împărţit pe două rânduri așezate faţă 
în faţă, cu ochii nemișcaţi, cu carabinele în poziţie de onor. 
Când prima pereche de carabine zboară peste capetele 
noastre, îl văd ferindu-și capul, în mod involuntar. Aflat în 
mijlocul tunelului format de carabinele zburătoare, nu are 
nimic altceva de făcut, decât să înainteze odată cu mine. 

Cel mai bine păzit om din ţară se află izolat, într-un 
vârtej de baionete săltăreţe, la doar câţiva centimetri 
distanţă de vârful otrăvit și hotărât al sabiei mele. 

Şi-a dat seama că nu poate trece printre toate acestea, 
dacă nu privește întruna numai în faţă, dar se pare că nu 
se poate abţine - simt că îmi aruncă priviri cu un ochi. Este 
un miracol curat că băieţii nu și-au greșit aruncările și nu 
ne-au ciuruit feţele cu baionetele. Ultima pereche este 
pregătită, cu carabinele în poziţia corectă, când eu clipesc 
din ochi către băiatul din stânga. N-am de unde să știu, dar 
pot să ghicesc: exact în același moment, ochiul drept al 
generalului Zia se uită fix în ochii băiatului din dreapta. 
Amândoi întârzie o fracțiune de secundă, aceeași fracțiune 
de secundă, fir-ar al naibii, apoi își aruncă în sus 
carabinele. Baionetele scânteiază prin aer, în timp ce 
armele descriu o jumătate de cerc, și, în loc să alunece una 
pe lângă alta, se ciocnesc în aer, formând un X de numai o 
clipă, ca și cum ar poza pentru însemnul unui regiment de 
pușcași. Exact în clipa aceea, cadetul Shigri devine 
salvatorul Shigri: îl lovesc pe general cu bocancul în tibie 


și, când el se împleticește, cu mâna stângă îl ţin să nu 
cadă, iar cu mâna dreaptă fac ce am de făcut. Nimic 
spectaculos, nimic observabil, doar o împunsătură ușoară 
cu vârful sabiei pe dosul mâinii cu care bate aerul, 
smulgându-i doar o picătură de sânge. Nu se poate să-l 
doară mai tare decât o înţepătură de ţânţar. Reacţia 
spectatorilor - bocancii dau năvală, armele se îndreaptă în 
toate direcţiile, trupele de comando iau poziţie de luptă și 
doctorul de serviciu zbiară instrucţiuni către asistenții săi 
- este exagerată, dar nu neașteptată. 

— Dacă Allah vrea să protejeze pe cineva, nimeni nu-i 
poate face niciun rău, zice el după ce doctorul de serviciu 

Explozia întârziată a fructelor de manyo mi i-a șters 
picătura de sânge și a declarat că rana este doai o 
zgârietură minoră. 

Încerc să nu mă uit la trupele de comando postate pe 
acoperișul popotei și încuviinţez din cap. Generalul Zia 
scoate un ceas de buzunar din buzunarul cămășii de 
uniformă și-l privește pe generalul Akhtar care, după toate 
aparențele, nu reacţionează foarte bine la căldură. Pe 
uniforma lui încep să se formeze pete de transpiratie 
monstruos de mari. 

— Ce crezi, Akhtar, nu s-ar cuveni să ne rugăm înainte 
de prânz? 

Mă ia cu mâna pe după umeri și se îndreaptă spre 
popotă, fără să se uite la generalul Akhtar. Observ că 
acesta vrea să spună ceva. Deschide gura, dar nu scoate 
nicio vorbă, ci ne urmează, aproape târându-și picioarele. 
Ambasadorul american face un pas în faţă. 

— Ce coincidenţă, domnule președinte. Și eu trebuie să 
asist la o rugăciune. Este o biserică, la numai cinci 
kilometri de aici, și un orfelinat pe care trebuie să-l 
vizitez... 

— A, sigur că da. Bineînţeles. Dar știi: te întorci cu noi. 
Nu te părăsesc în deșertul ăsta. Și, cum fratele Akhtar este 
aici, de faţă, putem să finalizăm această afacere cu tancuri 
în timpul zborului de întoarcere. 


— Până la ora decolării, mă întorc eu, îl asigură Amold 
Raphel și se îndreaptă spre parcare, unde îl întâmpină un 
chip cunoscut. 

Este Bannon, îmbrăcat în costum, care mă salută formal 
din cap și-mi face cu mâna, de parcă și-ar aminti de mine 
după chip, dar mi-a uitat numele. Mă bucur că n-a fost de 
faţă în timpul instrucției tăcute. Aveam nevoie să mă 
concentrez. O trupă de comando se grăbeşte să-l 
însoțească pe ambasador. 

Un chelner cu turban alb deschide ușa popotei și ne 
introduce într-o lume unde aerul este răcoros și fără nisip, 
în nrfi unde în vitrine mari de sticlă sunt ţinute modele de 
tancuri și trofee de tenis, unde pereţii albi sunt acoperiţi 
cu tablouri ale unor călăreţi cu turbane, care vânează 
căprioare. Comandantul Garnizoanei numărul 5 ne 
conduce spre o sală mare, albă, îndrugând mereu scuze că 
noua moschee a Garnizoanei este și acum în construcţie. 
Generalul Akhtar mă ajunge din urmă. Încerc să grăbesc 
pasul, sperând să evit inevitabilul braţ pe după umeri. Mă 
ia, totuși, cu braţul pe după umeri. 

— Foarte bine lucrat, zice el. Pare dezamăgit. Apoi, se 
întinde spre urechea mea şi-mi șoptește: Le-am spus să-ţi 
dea drumul, știi și dumneata c-a fost o greșeală. Apropo de 
asta, chiar te pricepi să mânuiești sabia. Ar fi putut să 
rănească pe cineva. Tatăl dumitale n-a știut niciodată când 
să se oprească. 

— Totul e numai exerciţiu... zic eu, fac o pauză, apoi 
spun cu voce tare:...domnule general! 

Brusc, își ia brațul de pe umărul meu, de parcă n-ar mai 
vrea să fie văzut cu mine. Le-o fi spus Obaid ce exerciţiu 
făceam eu cu sabia, dar nimeni din întreaga lume nu știe 
despre nectarul Unchiului Scrobeală. 

Ochii mei se uită la picioarele generalului Zia, în căutare 
de semne. Pășește drept și hotărât, de parcă sângele lui n- 
ar fi avut nimic de-a face cu vârful sabiei mele. 

— Ușor și lent - așa suna promisiunea Unchiului 
Scrobeală. 


Ne așezăm în fața unei ţevi de apă, pe care se află un șir 
de robinete de inox, pentru spălările rituale. Nu prea mai 
ţin minte cum se face, așa că trag cu ochiul în jur și fac și 
eu ce fac toţi ceilalţi. Mai întâi mă spăl pe mâini, pe urmă 
iau apă în gură de trei ori, în nara stângă, în nara dreaptă, 
îmi dau cu apă pe după urechi. Mă uit întruna la generalul 
Zia. Parcă are ceva mecanic în mișcări. la niște apă în 
mâna strânsă căuș, o toarnă în cealaltă mână, apoi o lasă 
să se scurgă, după care își trece ambele mam, peste fat»- 
nu folosește apa. Am senzaţia că nici macar nu-ș, face 
spălările rituale, ci doar le mimează. Până să te, mm m.am 
împroșcat cu apă toată uniforma - zelul închmatorulu. 

*Caân timpul rugăciunii, arunc din nou priviri în 
stangași în dreapta, ca să văd ce trebuie să fac, sa ma pun 
în ge nunchi sau să-mi duc mâinile la ureche Ma suntdepar 
aș copia la un examen, dar sper că examinatorul de ara 
este mai înțelegător. Şi generalul Beg pare sa creada U, 
felpen tm că nu și-a dat jos ochelarii de soare gen Top Gun. 
Ce fel de om este, de nu vrea să-l privească Dumnezeu în 
ochi, în timp ce i se roagă? Apoi îmi adun gândurile și 
meep sa ret. sinla rugăciune pe care o știm rugăciunea pe 
care am spus-o la funeraliile colonelului Shigri, rugăciunea 
pentru u. 

ATR? ATA CU TO «*» * «*» rar 

P. „! Palma sal fie dreaptă, privirea la orizont șira 
spinării întinsă, fiecare mușchi din corpul său pulsând de 
respect. Băţatu, acela, Shigii, a da, ejș în «71 Ull dar 
avionul în care generalul Zia este pe cale să se îmbarce are 
suf. Cen, gaz VX la bord, că, sa lichideze un sa, 

Generalul Z, a este „ „om mor, „mor, ilor în unifor h se 
cuvine respect. 

In oricare alte circumstanţe, generalul Akhtar ar merge 
ca el săurcttI'M1 ” avionului’ ar aștepta ar i o Ptdf ȘI Ca 
UȘa avi*nuiui să * închidă, apoi parcurge covorul roșu în 
sens invers. Dar așa e hotărât sa nu mai parcurgă deloc cei 
două sute de metd de " vo rosu care se întind! Ntrcei 
„avion. ori ] 


beat deja ostimarea cu privire la ora sosirii la Islamabad 
și trebuie sa plece fără întârziere, chiar și cu riscul de a 
părea nepoliticos, brutal sau lipsit de respect La urma i el 
are o ţară de condus. P Urmel*r' 

Dar generalul Zia, în loc să-i răspundă la salut, face 
neltului” “ brai Pe gete am F, rate AkhtaT vreau să-ţi spun 
o poveste. De asta de'-t6 r „HPentrU'CăivreaU Să” 
împărtă? Esc o ţintire mea. Când eram în liceu, părinţii 
mei nu-și permiteau vecd* biddetă'A trebuit săl rog pe 
umbăiat din vecini sa mi-o dea pe a lui. Şi uită-te la noi 
acum - și generalul Zia descrie cu braţul un semicerc, în 
care include avionul Hercules C230? I cele două avtoane 
mid 

garate pe pistă. Călătorim fiecare în propriul nostru 
avion, chiar și când mergem în același loc. 

— Allah a fost îngăduitor cu dumneavoastră, spune 
generalul Akhtar,  forțându-se să  zâmbească. Şi 
dumneavoastră aţi fost îngăduitor cu mine. Cu noi - și se 
uită spre generalul Beg, ai cărui ochi privesc spre orizont, 
unde un mic avion militar tocmai a decolat într-un zbor de 
recunoaștere. Misiunea lui este să cerceteze împrejurimile 
după orice pericol natural și să se comporte precum o ţintă 
falsă, în cazul în care cineva din zonă ar vrea să ia drept 
țintă avionul Pak Unu. 

La cinci kilometri de locul unde stau generalii, cioara 
aude vuietul unui avion care se apropie. Smulsă din 
somnul ei profund și îmbuibat, flutură din aripi panicată, 
pe urmă atenţia îi este atrasă de un fruct de mango care 
putrezește pe o creangă deasupra ei, așa încât decide să-și 
continue somnul o vreme. 

Generalul Zia nu observă că generalul Akhtar se agită în 
strânsoarea lui, forțându-se să se elibereze. El își continuă 
rememorările: 

— Oamenii vorbesc întotdeauna despre trecut, despre 
zilele bune de pe vremuri. Da, da, erau vremuri bune pe 
atunci, dar și pe atunci nimic nu se compara cu o plimbare 
gratuită cu bicicleta. In fiecare săptămână, vecinul meu, 


proprietarul bicicletei, mă ducea la o livadă de mango de 
lângă școala noastră și mă aștepta câtă vreme eu mă 
cățăram pe zidul împrejmuitor, intram în livadă și ieșeam 
de acolo cu fructe de mango furate. Sper că Allah a iertat 
acele năzbâtii de copil. Uitaţi-vă la mine acum, fraţilor. 
Allah m-a făcut să am parte și de plimbare gratuită, și de 
fructele de mango dăruite de oamenii mei. Așa încât vă 
invit pe toţi la o petrecere cu mango în Pak Unu. Să ne 
aducem aminte de zilele bune de pe vremuri. 

Generalul Beg zâmbește pentru prima dată: 

— Eu sunt unul dintre acei nefericiţi cărora Allah nu le-a 
dat papile gustative cu care să se bucure de gustul divin al 
fructelor de mango. Sunt alergic până și la mirosul lor. Dar 
sper să vă bucuraţi de petrecere. Svrnt douăzeci de lăzi 
pline, puteţi foarte bine să luaţi câteva și pentru Prima 
Doamnă - zice el, salută și se întoarce să plece. 

— Generale Beg, zice generalul Zia, încercând să 
restabilească o autoritate ce pare să-l fi părăsit. Generalul 
Beg se întoarce, cu chipul răbdător și respectuos, dar cu 
ochii ascunși în spatele stratului de mercur al ochelarilor 
săi. Generalul Zia se freacă la ochiul stâng și zice: Mi-a 
intrat ceva în ochi. Pot să împrumut ochelarii dumitale? 

Generalul Zia se uită fix la generalul Beg, așteptând ca 
ochelarii de soare să fie daţi jos și să-l poată privi drept în 
ochi. Își amintește de profilul său de la serviciul de cadre, 
pe care l-a cerut înainte să-l promoveze pe Beg. Era ceva, 
în profilul acela, privitor la gustul său pentru parfumuri, 
mașini BMW și Bertrand Russell. Dar nu era nimic legat de 
alergii, nimic legat de fructele de mango și absolut nimic 
legat de ochelarii de soare. 

Mâinile generalului Beg se mișcă în același timp. Cu 
mâna stângă scoate ochelarii și i-i oferă generalului Zia, în 
timp ce mâna dreaptă și-o duce la buzunarul cămășii, de 
unde scoate o pereche identică și și-o pune la ochi. În acel 
moment în care ochii săi rămân dezgoliţi, generalul Zia 
descoperă ceea ce știa deja: generalul Beg îi ascunde ceva. 

Ochiul drept al generalului Zia este cel care pronunţă 


acest verdict. Ochiul său stâng rătăcește dincolo de 
generalul Beg, dincolo de tânărul Shigri mânuitor de sabie, 
care încearcă să-și stăpânească rânjetul (cum e tatăl, așa e 
și fiul, se gândește generalul Zia, n-are deloc simţul 
priorităţilor). 

În depărtare, zărește un miraj sub forma unui bărbat 
care aleargă pe pistă. Individul este în uniformă și aleargă 
spre ei cât îl ţin picioarele, trecând de cordonul de 
siguranţă, nebăgând în seamă strigătele trupelor de 
comando care îi ordonă să se oprească, nici 
kalașnikovurile aţintite spre el, indiferent la degetele 
nervoase ale lunetiștilor care nu mai știu ce să creadă. Ei l- 
ar împușca dacă n-ar purta uniformă de maior și dacă nu 
și-ar ţine mâinile în aer, ca să-și arate intenţiile pașnice. 
Generalul Akhtar îl recunoaște înaintea oricui altcuiva și 
ridică o mana pentru a le semnala lunetiștilor să nu tragă. 
Aceștia îi urmăresc individului picioarele și chipul prin 
lunete și așteaptă ca nebunul de maior să facă vreo 
mișcare nesocotită. 

Sentimentul de ușurare al generalului Akhtar este cel al 
unui bărbat cocoţat în ștreang, cu funia pusă deja în jurul 
gâtului și cu o mască neagră pregătită să-i fie trasă pe 
faţă; călăul verifică laţul, spunând, totodată, rugăciunea lui 
obișnuită; bărbatul cu funia în jurul gâtului privește lumea 
pentru ultima dată, când, brusc, vede în depărtare un 
mesager care se repede înspre podium forțându-și calul la 
galop și biciuind aerul cu mâinile. 

Generalul Akhtar e ușurat să-l vadă pe maiorul Kiyani. 
Nu știe sigur ce mesaj i-ar putea aduce maiorul Kiyani, dar 
este, oricum, ușurat. Chiar în momentul în care era gata să 
renunţe de a se mai ruga pentru o intervenţie divină, omul 
său de încredere a venit să-l salveze. 

Generalul Zia, încă uimit de manevra subtilă a 
generalului Beg, ţinându-i acestuia ochelarii de soare în 
mâna sa, aruncă doar o privire scurtă către maiorul care a 
încetinit ritmul acum și se apropie de ei ca un maratonist 
ajuns la ultimul tur de pistă. Numai că, atunci când se 


oprește la câţiva pași și salută, în loc de o bufnitură 
zdravănă a bocancilor săi militari, generalul Zia aude 
sunetul pleoscăit al papucilor săi de Peshawar care lovesc 
betonul. Se uită la picioarele maiorului și zice: 

— Unde dracului alergi așa, domnule maior, în papuci? 
Acesta se dovedește a fi ultimul gând lucid al generalului 
Zia, ultimul enunţ din care tovarășii săi de zbor din avionul 
Pak Unu au mai înţeles ceva. 

Poate că m-aţi văzut la televizor după ce s-a prăbușit 
avionul. Reportajul a fost scurt și totul în el părea 
decolorat de soare și ușor șters. A fost scos după primele 
două buletine de știri, pentru că părea să aibă un efect 
nefavorabil asupra moralului naţiunii. Nu se vedea în 
reportaj, dar grupul nostru se îndrepta spre Pak Unu, 
parcat în spatele  cameramanului şi conectat la 
generatoare şi la o pompă de carburant auxiliară şi 
înconjurat de niște militari vigilenti, îmbrăcați în uniforme 
de camuflaj. Dogoarea îi scălda aripile și vaporii de 
carburant se înălţau ca niște fuioare de abur alb, făcându-l 
să semene cu o balenă cenușie eșuată pe plajă, dar încă 
vie, care medita la cum să se târască înapoi în mare. 
Pentru o clipă, în reportaj apărea chipul generalului Zia, 
cu dinţii nefiresc de albi la vedere, dar se vedea imediat că 
generalul nu zâmbea. Dacă priveai atent, observai, 
probabil, că-l supăra ceva. Avea mersul unui bărbat 
constipat. Generalul Akhtar își ţinea buzele strânse și, 
chiar și după ce soarele calcinase și copleșise totul în jur și 
lăsase toate împrejurimile secate de culori, se vedea că 
pielea lui de obicei palidă căpătase o nuanţă galben- 
umedă. Își țâra picioarele după el. Generalul Beg avea un 
chip impenetrabil în spatele ochelarilor de soare, dar, când 
a salutat și s-a îndepărtat, mersul său era unul energic. 
Mergea ca un om care știe încotro se duce și de ce. Pe 
mine mă puteaţi vedea în urma lor numai câteva secunde, 
capul meu ridicându-se peste umerii lor și, dacă vă uitaţi 
cu mare atenţie, vedeaţi că eram singurul cu un zâmbet pe 
față, probabil singurul care aștepta nerăbdător acea 


călătorie. Detașamentul meu plecase deja înapoi cu un alt 
Hercules 030, luându-și prânzurile la pachet - pui fript și 
brioșe. Fusesem invitat la bordul avionului Pak Unu, la o 
petrecere cu mango. Detest fructele de mango, dar eram 
gata să înghit câteva dacă l-aș fi văzut pe asasinul 
colonelului Shigri făcând spume la gură și dându-și 
sufletul. 

Și totuși, reportajul nu arăta că, atunci când l-am salutat 
pe generalul Zia și am pornit înspre Pak Unu, zâmbetul mi- 
a dispărut de pe față. Ştiam că-i dădeam onorul unui om 
mort, dar asta nu schimba nimic. Dacă ești în uniformă, 
saluți. Atât și nimic altceva. 

Înregistrările telefonice păstrate în Biroul Operaţiuni de 
la Langley aveau să dezvăluie mai târziu că, în tura de 
dimineaţă de la Biroul Asia de Sud, fuseseră date o sută 
douăsprezece apeluri, în tentativa de a-l localiza pe 
ambasadorul Statelor Unite în Pakistan, Amold Raphel. 
Căutarea sa fusese declanșată de un pont pe care i-l 
șoptise șefului filialei locale a CIA un maior din armata 
pakistaneză: erau prea multe fructe de mango la bordul 
avionului Pak Unu și aerul condiţionat risca să nu 
funcționeze. Chuck Coogan nu avea nici răbdarea, nici 
timpul necesare pentru a lucra cu coduri specific-culturale. 
Dirijase informaţia către Langley și, când analistul de 
serviciu îi spusese că mai fusese interceptat un mesaj din 
partea unui general pakistanez, în legătură cu avionul Pak 
Unu și cu fructele de mango, Chuck începuse să-și facă 
griji: 

— Ia să nu se urce ambasadorul în avionul ăla! 

Apoi, își notase mental să includă un paragraf despre 
modificarea centrelor de greutate din armata pakistaneză 
în raportul său lunar și se pusese pe dat telefoane. 

Apelurile fuseseră date prin Biroul Asia de Sud-Est de la 
Hong Kong, prin ambasada de la Islamabad și, în sfârșit, 
prin biroul de legătură de la Peshawar. Într-o ultimă 
încercare disperată, unui satelit de telecomunicaţii i se 
modificase traiectoria, pentru a putea fi găsit, prin 


intermediul său, receptorul telefonic  satelitar al 
ambasadorului. Registrul de apeluri nu menţiona, însă, și 
motivele acelei stări de urgenţă, nu spunea că Amold 
Raphel se hotărâse să viziteze un orfelinat de pe lângă o 
biserică locală, ca să nu rămână blocat lângă generalul 
Zia, ca să evite momentul jenant al analizei detaliate a 
contra-performanţei tancului M1 Abram. 

Receptorul telefonic satelitar, o drăcie butucănoasă, 
argintie, încastrată într-o cutie de plastic tare, este închis 
și vârât sub locul din spate al limuzinei negre a 
ambasadorului. Mercedesul stă parcat în curtea cu stive de 
cărămizi a unei biserici catolice aflate în construcție. 
Schelăria este acoperită cu folie de material plastic albă, 
cu ocazia vizitei ambasadorului. Emblema surorilor 
carmelite, cu cele trei stele ale sale și cu crucea de argint, 
atârnă strâmbă de catargul de pe acoperișul bisericii. În 
spatele Mercedesului, trupele de comando ale armatei 
pakistaneze își dezmorţesc picioarele în jeepurile lor 
decapotabile, răcorindu-se la umbra zgârcită a curmalilor 
și ascultând ecourile muzicii care se aude prin ușa 
deschisă a bisericii. 

Arnold Raphel se află înăuntrul naosului cu tavanul 
coborât, stă pe strana din faţă, înconjurat de călugăriţe 
desculţe, și ascultă cel mai ciudat cor auzit de el vreodată. 
Un bărbat cântă la orgă și un băiat de doisprezece ani, 
care stă lângă el, la tamburine. „În școala celui răstignit, în 
școala celui răstignit”, intonează bărbatul care cântă la 
orgă și un cor de copii bine frecaţi, care poartă pantaloni 
scurţi kaki și bluze albe cu mâneci scurte, își întind braţele 
în lături și-și înclină capetele spre dreapta, pentru a-l imita 
pe omul cel răstignit. Ventilatorul din plafon, Coca-Cola de 
la frigider, sunetul adevăratei limbi engleze americane, în 
acest sat îndepărtat din deșert - toate îl liniștesc pe Arnold 
Raphel, o stare ciudată de calm se coboară peste el și, 
pentru câteva momente, uită de îngrozitoarea prezentare 
de tancuri și de iminenta călătorie de întoarcere alături de 
generalul Zia. Nu e genul de biserică la care mai mergea 


el, când și când, într-o suburbie din Washington D.C. Aici e 
tămâie pe altar și călugărițele îi zâmbesc parcă exagerat 
de mult. Un lisus rotofei, pictat pe o draperie în diverse 
nuanţe de auriu și roz, cu o ghirlandă de gălbenele în jurul 
gâtului, se uită de sus în jos la credincioși cu ochii săi 
fardaţi: „Tu nu plătești vreo taxă, tu nu plătești vreo taxă”. 
Arnold Raphel se apleacă în faţă, ca să audă ce-i șoptește 
călugărița care îi traduce imnul: „Tu nu plătești vreo taxă, 
în școala celui răstignit”. Ochii lui nu se pot desprinde de 
picioarele desculțe ale unei călugărițe. Pe ambele ei 
picioare, sunt șiruri peste șiruri de cruci delicate, pictate 
cu henna. Un zâmbet înflorește pe chipul lui Arnold 
Raphel, care se decide să rămână până la sfârșitul slujbei. 
Generalul Zia să-și facă nenorocita lui de petrecere cu 
mango în Pak Unu, se gândește el, iar eu mă întorc înapoi 
cu propriul meu Cessna. „Trebuie să plătești cu capul, 
trebuie să plătești cu capul, să urci pe eșafod” - și orfanii 
își taie gâturile cu săbii imaginare, iar corul cântă mai 
departe: „în școala celui răstignit, în școala celui 
răstignit”. 

Șeful comunicaţiilor de la Langley își ridică mâinile în 
aer a neputinţă și raportează că ambasadorul își face, 
probabil, o siestă foarte lungă. „Pak Unu a primit 
autorizația de rulaj. Işi ia zborul în câteva minute”, 
transmite satelitul de telecomunicaţii, detectând apelurile 
turnului de control de la Garnizoana numărul 5. Analistul 
de serviciu de la Biroul Asia de Sud privește apelurile 
înregistrate, începând cu primul, făcut de un general cu un 
nume incredibil - auzi, Beg, cerșetorul! - care insista ca 
ambasadorul Statelor Unite să nu ia parte la petrecerea cu 
mango de la bordul avionului Pak Unu, și decide că nu e 
nevoie să mai cerceteze. 

— Numai generălimea asta pakistaneză poate să se 
excâte în așa hal din cauza unui nenorocit de fruct 
puturos, le spune el colegilor săi și pontează la sfârșit de 
tură. 

Maiorul Kiyani își coboară privirile înspre papucii săi și, 


pentru o clipă, uită de ce nu poartă bocanci militari. Îi 
vâjâie capul, de parcă tocmai a scăpat dintr-un montagne- 
russe. Trage aer în piept cu pofta de viaţă a unui pește 
muribund. De-a lungul celor 850 de kilometri cât a condus, 
și-a repetat în minte o singură propoziţie: „O chestie de 
viață și de moarte, domnule general... o chestie de viaţă și 
de moarte, domnule general”. Privește în jurul său: Arnold 
Raphel nu se vede pe nicăieri. Nu e nici un singur 
american pe pistă. Generalul Akhtar se uită la el cu ochi 
rugători, parcă implorându-l să spună ceva, Dumnezeu știe 
ce. Brusc, maiorul Kiyani simte că mai bine ar face să 
salute, să se întoarcă la mașină, să conducă înapoi până la 
biroul său, de astă dată cu o viteză de om responsabil, să 
se limiteze la îndatoririle lui. Dar simte armele lunetiștilor 
îndreptate spre ceafa lui și două perechi de ochi foarte 
curioși, inspectându-i faţa, așteptând o explicaţie. „O 
chestie de viaţă și de moarte, domnule general”, își spune 
el încet, în sinea lui, ca pentru sine, dar apoi, trăgând 
iarăși câteva guri zdravene de aer, o trântește: 

— O chestiune de siguranţă naţională, domnule general! 

O umbră întunecată se așterne peste chipul galben, 
tensionat, al generalului Akhtar. Ar vrea să-l împuște în 
cap pe maiorul Kiyani, să urce în avionul său Cessna și să 
zboare înapoi la Islamabad. Se așteaptă ca oamenii lui să 
facă gesturi decisive, să-i acopere flancurile în luptă, să-i 
asigure o ieșire atunci când are nevoie de așa ceva, nu să 
se comporte ca niște fătălăi care discută siguranţa 
națională. 

Își strânge buzele subţiri și-și apucă bastonul cu o mână 
fermă. Brusc, maiorul Kiyani parcă nu mai este salvatorul 
care vine în galop, fluturând dovada incontestabilă a 
nevinovăţiei lui, ci chiar îngerul Morţii. 

Generalul Zia se luminează tot la faţă, lovește aerul cu 
pumnul încleștat și strigă: 

— Pe legea mea! Să sugem puţină siguranţă naţională. 
Avem douăzeci de lăzi. Vino, generale Akhtar, fratele meu, 
camaradul meu, vino la ospăţul nostru din avion - și cu un 


braţ îl ia pe după talie pe generalul Akhtar, cu celălalt pe 
maiorului Kiyani și se îndreaptă cu toţii spre Pak Unu. 

Generalul Zia se simte în siguranţă flancat de acești doi 
profesioniști, dar mintea lui gonește înainte, ocupată de o 
babilonie întreagă de imagini, și cuvinte, și gusturi uitate, 
îi pare rău că nu poate vorbi la fel de repede cum îi 
lucreează mintea, dar nu-și poate aranja cuvintele cum 
trebuie. Pe legea mea, se gândește el, scăpăm noi de 
ticălosul ăla cu ochelari de soare! Îl atârnăm de ţeava lui 
Abram Unu și tragem cu tunul. Să vedem daca-l mai 
ratează tancul și pe ăsta - și râde zgomotos la gândul 
acesta. 

— Le cumpărăm, tancurile alea. Avem nevoie de ele, îi 
spune el lui Arnold Raphel, dar apoi își dă seama că 
ambasadorul nu e lângă el. Răcnește: Unde-i fratele 
Raphel? 

Generalul Akhtar își dă seama de momentul oportun și 
se zbate să scape din strânsoarea generalului Zia. 

— Mă duc eu să-l caut - dar generalul Zia îl strânge și 
mai tare cu braţul pe după mijloc, îl privește în ochi și-i 
spune, pe tonul unui îndrăgostit nebăgat în seamă: 

— Nu vrei să sugi siguranţa naţională cu mine? Poţi să 
ţi-o tai cu cuțitul și s-o mănânci ca begume-ele alea de la 
oraș. Poţi s-o mănânci cum vrei tu, frate. Avem douăzeci de 
lăzi din cea mai bună siguranţă naţională, dăruite de 
oamenii noștri. 

Generalul Zia se apropie de covorul roșu și mai mult de 
zece generali se aliniază pentru a-l saluta. În timp ce-și duc 
toți mâinile la sprâncene, generalul Zia face o grimasă și, 
în loc să le răspundă la salut, le cercetează feţele. Se 
întreabă: la ce se gândesc ei, oare? Ar vrea să-i întrebe 
despre soțiile și copiii lor, să înceapă o conversaţie cu 
fiecare dintre ei, ca să-și dea seama de gândirea 
comandanților săi, dar sfârșește lansând o invitaţie care 
sună ca un ordin: 

— Petrecerea are loc în avion - și arată cu degetul către 
Pak Unu. Îmbarcarea, vă rog, domnilor. Îmbarcarea, vă 


rog. Pe legea mea, ne-așteaptă o petrecere, să-i dăm 
drumul! 

În acest moment i se întâmplă generalului Zia - când 
face primul pas pe covorul roșu, escortând spre Pak Unu o 
mulţime de generali care nu mai știu ce să creadă - în 
acest moment i se întâmplă să simtă primul junghi al unei 
dureri seci, intense, în partea de jos a abdomenului. 

O armată de tenii, simțind brusc un zvâcnet în circulația 
sângelui din venele generalului Zia, se trezesc din 
amorțeală. Se simt moarte de foame. O tenie trăiește, în 
medie, șapte ani și-și petrece întreaga viaţă căutându-și de 
mâncare și mâncând. Ciclul de viaţă al acestei generaţii 
pornește pe o notă foarte norocoasă. Căţărându-se în sus 
prin rectul generalului, ele îi atacă mai întâi ficatul. Il 
găsesc sănătos și curat, doar este ficatul unui om care nu 
s-a mai atins de niciun strop de alcool de douăzeci de ani și 
care a renunţat la fumat de nouă ani. Măruntaiele lui au 
gustul măruntaielor unui om care și-a pus degustătorii să-i 
deguste fiecare îmbucătură pe care a pus-o în gură - și 
asta timp de un deceniu. După ce-i străbate ficatul, armata 
de tenii pornește să-i sape un tunel prin esofag și continuă 
să urce din ce în ce mai în sus. 

Speranţa lor de viaţă de șapte ani va fi redusă brusc la 
douăzeci de minute, dar, atâta timp cât mai sunt în viaţă, 
ele mănâncă sănătos. 

Pak Unu este un palat în comparaţie cu avionul Hercules 
CI 30 cu care am ajuns noi aici. Are sistem de aer 
condiționat. Podeaua miroase a dezinfectant cu miros de 
lămâie. Ne așezăm în spatele capsulei de VIP-uri, pe 
scaune normale, cu mânere de sprijin pentru braţe. Există 
chiar și un chelner, cu turban de culoare albă, care ne 
oferă Coca-Cola rece ca gheaţa în pahare de plastic. Asta 
înseamnă viaţă bună, îmi spun eu. Îl înghiontesc pe Obaid 
în coaste, încercând să-i atrag atenţia spre trailerul care 
depozitează un morman de lăzi pe rampa din spate a 
avionului. Obaid are nasul îngropat în carte. Nici nu se uită 
la mine. Chelia ofițerului subaltern Fayyaz se ivește de 


după mormanul de lăzi de lemn. Mesaje complicate sunt 
imprimate cu șablonul pe lăzi, cu cerneală albastră: 
„Fructele de mango pe care vi le oferim nu sunt doar 
fructe de sezon, sunt dovezi ale iubirii noastre, sunt semne 
al devotamentului nostru”. Pe toate lăzile este imprimat cu 
litere îngroșate: „Asociaţia Generală a Cultivatorilor de 
Mango din Pakistan". Tovarășii de drum ai secretarului 
general își fac în continuare jocul dublu. Ofiţerul subaltern 
Fayyaz leagă strâns lăzile de podeaua avionului cu o 
centură de plastic și scutură bine centura, pentru a fi sigur 
că e strânsă bine. Este. 

După ce rampa de încărcare a avionului se ridică și se 
închide scârţâind, cabina este brusc inundată de mirosul 
copleșitor al fructelor de mango. Un singur asemenea fruct 
miroase frumos, mirosul unei tone de mango poate să 
provoace greață. Fayyaz privește prin mine, de parcă n-a 
încercat niciodată să mă molesteze. Maiorul Kiyani stă cu 
spatele rezemat de capsula de VIP-uri, de parcă așteaptă 
să fie în orice moment invitat înăuntru. Uniforma lui, cu o 
măsură mai mică, seamănă cu o cămașă de forţă. Îi dau lui 
Obaid încă un ghiont în coaste: 

— Uită-te la picioarele lui. 

Obaid îi aruncă o privire iritată. 

— E în papuci. Şi ce dacă? Măcar a început să poarte 
uniformă. Fiecare lucru la timpul său - și-și vâră din nou 
capul în carte. 

Maiorul Kiyani se apropie de mine și se holbează la 
mine, de parcă și-a adus aminte deodată că m-a mai văzut 
undeva, dar nu prea știe ce să-mi spună. Eu mă ridic de pe 
scaun. 

— Domnule maior, de ce nu staţi aici? 

Aproape că se prăbușește pe scaun, ca și cum genunchii 
lui s-ar împotrivi să-i mai susţină greutatea. Ofiţerul 
subaltern Fayyaz îmi strigă din spatele lăzilor cu mango: 

— Trebuie să te dau jos, subofițer. Nu ni se permite să 
transportăm pasageri care stau în picioare, în Pak Unu. 

Mă gândesc să-i crăp capul cu o ladă de mango, dar doi 


bărboși din trupele de comando, care stau de pază la 
intrarea în C130, mă privesc deja cu suspiciune. 

— Să mergem, Obaid, zic eu și mă îndrept spre ușă, fără 
să-l privesc. 

Mă simt ca și cum aș fi fost alungat dintr-un fotoliu de 
orchestră, din jurul patului de moarte al generalului Zia. 
Din ușă, mă uit înapoi. Obaid își flutură cartea spre mine, 
spunându-mi, în același timp, ceva ce mie îmi sună a: 
„Stai, că mai am puţin și termin”. 

Îi arunc o privire batjocoritoare, îl salut doar din cap pe 
maiorul Kiyani, care s-a prăbușit pe scaun și stă cu ochii 
închiși, îmi duc un deget la caschetă înspre cei doi care 
păzesc intrarea și le strig: 

— Bucuraţi-vă de zborul vostru de VIP-uri! 

x * 

— Frate Raphel, n-ai luat prânzul cu noi, zice generalul 
Zia, pe un ton de tânguire, apoi îl ia de mană pe 
ambasador și se îndreaptă spre Pak Unu. Știu, știu, ţi-ai 
făcut siesta cu lisus și Maria - și generalul Zia îl apucă și 
pe el cu un braţ pe după talie și-i spune în șoaptă: Acum, 
trebuie să stăm cap în cap și să sugem puţină siguranţă 
națională. 

Amold Raphel, încă năucit de întâlnirea lui spirituală cu 
surorile carmelite și cu orfanii lor cântăreţi, crede că 
generalul Zia glumește. Privește spre avionul său Cessna, 
mintea lui trece în goană peste o listă cu scuze, dar, până 
să se oprească la ceva care începe cu Nancy, braţul 
generalului se află în jurul mijlocului său și-l conduce pe 
scară în sus, către intrarea avionului Pak Unu. 

Generalul Akhtar își îngroapă fața în mâini și privește 
printre degete covorul alb, pufos, de pe podeaua capsulei 
de VIP-uri. Observă un fir subţire de sânge, care își 
croiește încet drum către el. Urmărește firul până la sursă 
și vede că pantofii englezești lucioși ai generalului Zia 
elimină un sânge roșu cu o nuanţă de negru. Intră în 
panică și se uită la propriii săi pantofi. Imaculaţi. Dintr- 
odată, o rază de speranţă, slabă - dar tot e mai bună o rază 


de speranţă, decât nimic -, penetrează bezna care i-a 
înghiţit sufletul. Poate că băiatul ăla, Shigri, a reușit, 
totuși, să-i facă o rană ascunsă și sângerarea îl omoară pe 
Zia. Poate că avionul va ajunge, totuși, la Islamabad în 
siguranţă. Poate că va trebui să-și rescrie discursul, 
înlocuind „un accident nefericit” cu „decesul subit al 
președintelui”. Va fi el gata să preia controlul asupra ţării, 
dacă avionul reușește să ajungă la Islamabad? Își 
amintește brusc de o rugăciune de mult uitată, din 
copilăria lui, și începe s-o spună în șoaptă. Apoi, la 
jumătatea rugăciunii, generalul Akhtar se răzgândește și 
se repede spre ușa capsulei de VIP-uri. 

— Maior Kiyani, anunţă echipajul să ţină închis aerul 
condiţionat. Președintele nu se simte prea bine. 

— Pe legea mea, mă simt grozav protestează generalul 
Zia, apoi privește în jos, către băltuţa de sânge de pe 
covor, din jurul pantofilor săi, dar, ca un drogat în starea 
de negare, nici nu se gândește să facă o legătură între 
durerea mistuitoare din abdomen, senzaţia de lichid care îi 
șiroiește pe pantaloni în jos și urma de sânge roșu- 
negricios de pe covor. Decide că trebuie să schimbe 
subiectul. Mea să mute conversaţia la un nivel mai înalt, 
astfel încât nimeni să nu observe sângele de pe podea. Ştie 
că singura persoană pe care se poate baza este Amold 
Raphel. 

Odată închise și securizate ușile avionului C130, pilotul 
mișcă înainte pârghiile supapelor de admisie, iar cele 
patru elice încep să prindă viteză. Generalul Zia privește 
spre Amold Raphel și-i spune cu o voce rugătoare: 

— Cumpărăm tancurile-alea. Ce mașinărie sensibilă aţi 
construit! Dar, mai întâi, spune-mi: cum o să-și amintească 
de mine istoria? 

In capsula de VIP-uri, vocile sunt acoperite de vacarmul 
avionului. Amold Raphel crede că generalul Zia l-a întrebat 
despre senzorii de detectare a țintelor de pe tancul MI 
Abram. Cu imnurile orfanilor de la carmelite răsunându-i 
încă în urechi, el își pierde calmul pentru o clipă și spune 


prima și ultima propoziție nediplomatică din viaţa lui: 

Nu, domnule președinte, nu sunt bune de nimic, sunt ca 
niște ţâţe la un porc mascul. 

Generalului Zia nu-i vine să creadă că Arnold Raphel a 
putut să-i spună așa ceva: că lumea își va aminti de el ca 
de un porc. 

Într-un moment de panică, generalul Zia simte nevoia să 
rectifice această neînțelegere istorică. Nu e cu putinţă să 
fie trecut în manualele de istorie drept președintele care 
conduce această ţară de o sută treizeci de milioane de 
oameni de unsprezece ani, care a pus bazele primului stat 
islamic modern, care a pus capăt influenţei comuniste în 
regiune, dar care este considerat un porc. Decide că 
trebuie să le spună tuturor o glumă. Sute de replici hilare, 
pe care le-a testat la ședințele guvernului său, îi trec în 
goană prin minte și se amestecă într-o singură glumă 
cosmică nesfârșită. Repetă una în minte. Ştie că, la glume, 
e vorba strict numai de coordonare. „Ce au spus cele 
șaptezeci de hurii, când li s-a comunicat că aveau să-și 
petreacă eternitatea în paradis alături de generalul Zia?” 
Nu-și mai aduce aminte cu exactitate care erau cuvintele 
huriilor. Era ceva cu condamnarea la iad pentru eternitate, 
dar e periculos să spui o glumă, dacă nu știi foarte bine 
poanta. Apoi, o sclipire de geniu: trebuie să spună o glumă 
de familie. Vrea să fie ținut minte ca un om plin de duh. 
Dar vrea, totodată, să fie ţinut minte și ca un om de 
familie. 

— Pentru că Prima Doamnă crede că este prea ocupat să 
i-o tragă naţiunii, zice el, sărind în sus de pe scaun. 

Doar când realizează că nimeni din jurul său nu râde își 
dă seama că a trântit poanta și nu mai ţine minte restul 
glumei. Tânjește după un moment de luciditate, după o 
sclipire de limpezime, care să pună puţină ordine în 
confuzia din mintea lui. Privește feţele nefericite din jurul 
său, și-și dă seama că niciodată nu-și va mai aduce aminte 
de acea glumă. 

Se întoarce spre generalul Akhtar, în încercarea de a-și 


păstra moștenirea și pentru a menţine vie conversaţia: 

— Cum crezi, frate Akhtar, că o să-și amintească de 
mine istoria? 

Generalul Akhtar e palid ca moartea. Buzele lui subțiri 
murmură toate rugăciunile de care își mai aduce aminte, 
inima lui a încetat de mult să bată și toată transpiraţia 
rece i s-a scurs în chiloţi. Majoritatea oamenilor puși în 
fața unei morţi iminente pot să spună, probabil, unul sau 
două lucruri pe care întotdeauna și-au dorit să le spună, 
dar nu și generalul Akhtar. După o viaţă întreagă de 
disciplină militară și cu instinctul său natural de a-și 
linguși superiorii, generalul Akhtar, care se dovedește 
capabil să-și stăpânească frica de moarte, și tremuratul 
mâinilor, și dârdâitul buzelor, spune ultima minciună din 
viaţa lui: 

— Ca pe un bun musulman și un măreț conducător, apoi 
scoate din buzunar o batistă albă, scrobită, și-și acoperă 
nasul. 

Privindu-i cum se adună pe covorul roșu, lângă scara 
lipită de avionul C130, încep să mă întreb dacă am făcut 
bine să mă încred în farmacologia populară a Unchiului 
Scrobeală. Generalul Zia se ţine și acum pe picioare și-l 
ține cu brațul de mijloc pe generalul Akhtar. Arată ca doi 
îndrăgostiţi care nu vor să-și dea drumul unul celuilalt. 
Poate c-ar fi trebuit să-i vâr lama în ceafă, când l-am avut, 
ca să zic așa, în vârful sabiei. Acum e prea târziu. Mi-am 
strâns deja centura, pe un scaun din avionul generalului 
Beg. S-a oferit să mă ia cu el, după ce am fost debarcat din 
Pak Unu. Avionul nostru Cessna - de fapt, al lui - așteaptă 
pe pistă să decoleze mai întâi Pak Unu. Protocolul cere ca 
zborul președintelui să se ridice primul de la sol. 

— Îmi pare bine să te văd, tinere, zice generalul Beg și 
dă din caschetă spre mine. Apoi își deschide o carte 
groasă, cu un tip destul de gras pe copertă, și începe să-i 
frunzărească paginile. Titlul este: lacocca. Autobiografie”. 


56 Este vorba de cartea /acocca. An Autobiography, publicată în 


Avem o mulţime de lucruri de făcut, adaugă el apoi și 
aprobă din cap către pilot. 

Ce-o fi treaba asta cu militarii și cărțile? Mă întreb eu. 
Toţi tâmpiţii în kaki s-au făcut niște fătălăi de intelectuali. 

Mă uit iar pe fereastra avionului și-l văd pe ambasadorul 
american Raphel apropiindu-se de generalul Zia: fiecare îi 
strânge amândouă mâinile celuilalt, se îmbrățișează de 
parcă nu s-au mai întâlnit o dată cu două ore în urmă. Ai 
zice că generalul Zia și-a regăsit fratele de mult pierdut. 
Rânjetul său se lăţește, dinţii îi scânteiază și celălalt braţ i 
se încolăcește în jurul taliei ambasadorului. Bannon se află 
în spatele lor, în costum, pufăind nervos dintr-o ţigară. 
Arată ca niște oameni importanţi care se distrează de o 
glumă, răspândind bunăvoință. De-abia când încep să urce 
scările, eu realizez că generalul Zia își târâie picioarele. 
Aproape că se sprijină pe umerii celor doi bărbaţi care-l 
flanchează. „Elefantul dansează, elefantul își târăște 
picioarele, elefantul cade mort” - Unchiul Scrobeală mi-a 
dat și un ghid al efectelor nectarului său. 

Dacă n-aş sta pe un scaun dintr-un avion, mi-aş azvârli 
cascheta în sus și aș striga de trei ori ura! Pentru Unchiul 
Scrobeală. 

Generalul Beg observă rânjetul de pe faţa mea și vrea să 
și-l asume: 

— Ai ajuns departe, băiatule. Din acea fortăreață oribilă 
în avionul meu; imaginează-ţi ce salt. Să te ocupi de o 
armată și să te ocupi de o corporație - nu e mare diferenţă, 
zice el și mângâie faţa lată a lui lacocca. Poartă-te bine cu 
oamenii tăi, ucide concurenţa și motivează, motivează, 
motivează - și se oprește pentru o clipă, savurându-și 
propria retorică. Apoi: Avionul meu ne duce la Islamabad - 
și se întoarce către pilot: Avionul meu te poate lăsa și la 
Academie, dar cred că ar fi mai bine să iei un jeep de- 
acolo. Am niște treburi importante la Islamabad. Trebuie 


1984 de industriașul și omul de afaceri american Lee lacocca (n. 
1924), președin- tele corporației Chrysler între anii 1978 și 1992. 


să fiu la Islamabad - și-l bate pe umăr pe pilot: Când 
ajunge avionul meu la Islamabad? 

Dacă nectarul Unchiului Scrobeală acţionează așa cum a 
promis el, până diseară omul ăsta va deveni șeful a ceea ce 
Reader's Digest numea „cea mai mare și mai profesionistă 
armată musulmană din lume”; cu puţină interpretare 
creatoare a constituţiei, ar putea deveni chiar președintele 
ţării. 

Compătimesc națiunea. 

Avionul Pak Unu începe să ruleze la sol, iar generalul 
Zia își bagă degetele mari sub centura de siguranţă și-și 
trece în revistă tovarășii de zbor. Durerea lui s-a mai 
potolit, pentru moment. E satisfăcut de ceea ce vede. I-a 
strâns pe toţi aici. Toţi generalii săi de frunte sunt aici, cu 
excepţia celui cu ochelari de soare, care s-a eschivat. 
Simte un junghi în inimă când își amintește privirea din 
ochii generalului Beg. Al naibii nenorocit, trebuie să i se 
dea o lecţie. Poate c-ar trebui să-l fac ambasador la 
Moscova și să vedem acolo cum își mai poartă ochelarii de 
soare. Mai aruncă o privire în jur și-și spune o dată în plus 
că toţi cei care contează sunt de faţă, chiar și fratele 
Akhtar, care parcă ar emana o sudoare galbenă. Și cel mai 
important dintre toţi, Amold Raphel, și ăla de la CIA care 
își tot face veacul prin jurul ambasadorului. Ce om în 
deplinătatea facultăţilor mintale s-ar gândi să-l omoare pe 
ambasadorul Statelor Unite? E bine, se gândește el. Toţi 
prietenii mei sunt aici. l-am adunat pe toţi. Puterea stă în 
mulțime. Dacă vrea careva să mă omoare, și el trebuie să 
fie aici. Murim cu toţii împreună. 

Dar de ce ar vrea cineva să mă omoare? Tot ce facem 
aici este o mică petrecere cu mango în avion. Asta-i vreun 
păcat? Nu. Nu niciun păcat. Ne-a interzis vreodată Allah să 
sugem siguranța naţională? Nu. Oricum, să spunem o 
rugăciune - și începe să recite rugăciunea lui Iona, dar nu 
recunoaște cuvintele care îi ies pe gură: „Dragii mei 
concetăţeni, sunteţi blestemaţi, aveţi viermi...” A repetat 
rugăciunea în fiecare noapte. O rugăciune și ţi se iartă 


orice. 

Acum ești în burta unei balene, în străfundurile beznei, 
iar în clipa următoare ești aruncat înapoi în lume, dar viu. 
E ca și cum te-ai naște iar. Încearcă din nou: deschide gura 
și tot ce scoate pe ea este un zgomot gutural. Se uită în 
jur, cuprins de panică și se întreabă: oare ceilalți își dau 
seama că el și-a uitat toate rugăciunile? Vrea să urle și să-i 
reducă la tăcere, pentru că el nu și-a uitat nicio rugăciune, 
și le amintește pe toate; doar că simte această durere 
teribilă în măruntaie, care îi șterge memoria. Se gândește 
c-ar face bine, poate, să se roage pentru alţii. Lui Allah îi 
place când te rogi pentru alţii. E chiar mai bine decât să te 
rogi pentru tine însuţi. Le cercetează feţele celor din 
capsula de VIP-uri și-și ridică mâinile, ca să se roage 
pentru ei toţi. Urlă: 

— Futangiilor! 

Toţi îl privesc de parcă ar fi un copil iritant și singura 
cale de a-l stăpâni este să-l ignori. 

Avionul Pak Unu se postează la capătul pistei de 
decolare și elicele sale prind viteză. Piloții, care au început 
deja să transpire și-și fac vânt cu hărţile împăturite, 
parcurg ultimele etape de verificare. Controlorul de trafic 
își dă acordul respectuos pentru decolare. În afara 
capsulei de VIP-uri, în spatele avionului, maiorul Kiyani își 
mai desface un nasture de la pantaloni și începe să respire 
mai ușor. Totul va fi OK, își spune el. Generalul Akhtar are 
întotdeauna un plan B și un plan C. El și-a îndeplinit 
ordinele. Aerul condiţionat nu va fi pornit. „Din ordinul 
generalului Akhtar" - așa le-a spus piloților. Deja se simte 
mai bine. Generalul Akhtar știe cum funcţionează lumea 
asta. Generalul Akhtar știe și la ce temperatură 
funcționează cel mai bine lumea. Ofiţerul subaltern Fayyaz 
se așază alături de cadetul absorbit în lectura unei cărți și 
își freacă o coapsă de-a lui; cadetul nici măcar nu observă. 

Inăuntrul capsulei de VIP-uri, generalul Akhtar se 
foiește pe scaun și-și spune că toată viaţa lui a așteptat 
acest moment și, chiar și acum, dacă ar putea inventa o 


scuză destul de bună ca să coboare din avion, și-ar putea 
împlini destinul. Omul care și-a petrecut un deceniu din 
viaţă născocind minciuni de dimensiuni epice, pe care o 
națiune de o sută treizeci de milioane de oameni le și 
crede, omul care a dus bătălii psihologice de dimensiuni 
epice împotriva unor ţări mult mai mari, omul care se 
consideră autorul moral al îngenunchierii Kremlinului - 
omul acesta nu reușește să găsească o soluţie. De acord, 
aerul condiţionat este închis, dar știe cineva cu adevărat 
cum funcţionează un odorizant de cameră? 

Se gândește profund, apoi ridică o mână și zice: 

— Trebuie să mă duc la toaletă. 

Dar Bannon - auzi cine se găsește, dintre toţi, un biet 
locotenent! - îi pune o mână pe coapsă și-i spune: 

— Domnule general, poate ar fi mai bine să așteptați 
până după ce își ia zborul balena asta. 

Ambasadorul Raphel se gândește că va solicita să fie 
transferat într-o ţară din America de Sud și-și va întemeia 
o familie. 

La doi kilometri și jumătate depărtare, într-o livadă de 
mango amorțită, cocoţată în spatele frunzelor de culoare 
verde-închis, acoperite de praf, cioara flutură din aripi și 
pornește în zbor spre vuietul generat de cele patru 
motoare de câte o mie cinci sute de cai-putere ale 
avionului Pak Unu, care se ridică de pe pistă, pentru a nu 
mai ateriza niciodată. 

Avionul nostru Cessna începe să ruleze la sol înspre 
pista de decolare, de îndată ce avionul prezidenţial și-a 
luat zborul. Ascensiunea este abruptă pentru un avion de 
mărimea aceasta. Pak Unu pare să se lupte cu gravitatia, 
dar tot se înalţă, cu cele patru motoare ale sale care 
vuiesc, de parcă ar fi o balenă ieșind la suprafaţă ca să 
respire. Urcă lent, dar eliberează pista și face o întoarcere 
la dreapta, urcând în continuare. 

Decolarea noastră e zgomotoasă, dar lină. Cessna 
părăsește ușor pista și se ridică în aer de parcă ar fi 
mediul lui natural. Generalul Beg este absorbit în lectura 


cărţii lui, cu ochelarii Ray-Ban așezați pe vârful nasului. 
Pilotul observă că eu îmi astup urechile cu degetele și-mi 
întinde o pereche de căști, pe care uită să le deconecteze, 
drept care ascult în ele conversaţia lui cu tumul de control, 
precum și apelurile turnului de control către avionul 
prezidenţial. 

— Pak Unu, stabilim cursul către Islamabad. 

— Înţeles, zice controlorul de trafic. 

— Eliberez pista. Intorc la dreapta. 

— Allah hafiz”. Aterizare fericită. 

Atât de absorbit sunt de schimbul acesta idiot de replici, 
încât tresar violent când avionul nostru Cessna se 
prăbușește brusc. Își revine repede și începe să se înalțe 
din nou. Generalul Beg își ridică amândouă mâinile în sus: 

— Nenorocită de cioară! Să dea peste avionul meu! Ai 
văzut-o? Poţi să-ți imaginezi că mai sunt ciori care zboară 
pe aici, când noi am curăţat întreaga zonă de orice posibil 
pericol? Ciori în zona de cod roșu. Cine a mai auzit de 
asta? Mulțumită pilotului meu suntem încă în viaţă - la 
care pilotul face semn cu degetul mare în sus, fără să 
privească înapoi. Vânători de păsări, zice generalul Beg, 
de parcă tocmai i-a picat măml în cap. De asta e nevoie 
aici, de vânători de păsări - și se apucă să scrie ceva într- 
un dosar și nu vede una dintre cele mai rare manevre din 
istoria aviaţiei. 

Avionul Pak Unu își înclină botul, intră într-un picaj 
abrupt, apoi se ridică și începe să urce din nou. Ca într-un 
montagne-russe în plin zbor, Pak Unu descrie un val 
invizibil în aerul fierbinte de august. Sus, și jos, și iar sus. 

Fenomenul se numește fugoid. 

Zburând leneșă, cioara plutește pe curenţii de aer 
fierbinte. După ce a mâncat mango cât greutatea ei, de- 
abia își mai mișcă aripile. Îi atârnă ciocul, are ochii pe 


57 Formulă de despărțire folosită de musulmanii din Asia de Sud, 
precum și de cei persani sau kurzi, care se traduce prin 
„Dumnezeu să vă păzească!" 


jumătate închiși, aripile parcă îi fâlfâie cu încetinitorul. Se 
întreabă și ea de ce o fi părăsit sanctuarul din livada de 
mangotieri. Se gândește să se ducă înapoi și să-și petreacă 
restul zilei în livadă, își strânge aripa dreaptă sub ea și 
descrie un cerc leneș, ca să se întoarcă. Brusc, se trezește 
rostogolindu-se prin aer, ducându-se cu viteza fulgerului 
înspre o balenă uriașă de metal, care parcă ar aspira 
înăuntrul ei tot aerul din lume. Cioara scapă, însă, 
miraculos, fiindcă trece pe sub elicea care spintecă aerul 
cu o viteză de o mie cinci sute de rotații pe minut. Dar 
acesta se dovedește a fi ultima străfulgerare de noroc 
pentru ea. Cioara nimerește direct în motor, pătrunde de-a 
dura în dispozitivul de admisie și este suptă într-o 
conductă laterală; ţipătul ei mărunt se îneacă în vuietul 
motorului. 

În cursul unui zbor de rutină cu un avion Hercules C130, 
un pilot obișnuit nici măcar nu s-ar uita la o cioară apărută 
în calea lui, ci și-ar vedea de zbor. Un pilot aflat la 
comenzile avionului Pak Unu, însă, încearcă s-o evite. 
Când zbori cu președintele și cu ambasadorul Statelor 
Unite, încerci să ocolești orice ameninţare, chiar și atunci 
când proporţiile riscului ar putea fi aceleași ca la 
înfruntarea dintre un elefant și o furnică. Transpirând 
copios, pilotul trage o înjurătură la adresa stupizeniei 
tipice a generalilor din armată și lasă avionul să coboare 
ușor. Își dă seama că nu a reușit să evite impactul cu 
păsarea când vede că indicatorul de presiune care 
controlează motorul din stânga, cel de la babord, se 
prăbușește brusc, ceea ce face ca aerul condiţionat să 
pornească automat. O pală revigorantă de aer mult mai 
rece îi dă fiori pe șira spinării leoarcă de transpiraţie. O 
boare de levănţică îl face să uite ordinul de a ţine închis 
aerul condiţionat. 

Generalul Zia simte că avionul a intrat în picaj, își 
desface catarama de la centura de siguranţă și se ridică în 
picioare, în mintea lui, totul se limpezește brusc: a sosit 
momentul să le arate el acestor ticăloși cine e șeful. 


Unsprezece ani, se gândește. Poţi să-i conduci pe oamenii 
lui Allah timp de unsprezece ani, dacă nu-l ai pe Allah 
alături de tine? 

Generalul Zia stă bine înfipt pe picioare, cu mâinile în 
șolduri, ca un căpitan de navă pe o mare turbulentă. 
Spectatorii săi alunecă pe scaune și se trezesc înghesuiți 
unul într-altul, ca niște oameni care au parte de o răsucire 
neplăcută într-un montagne-russe. 

Generalul Zia își azvârle braţul drept către spate, apoi îl 
ridică încet, ca un aruncător de la baseball, care își explică 
mișcarea unui grup de copii. Își ridică pumnul și din acel 
pumn iese degetul arătător: 

— Avionul acesta, prin voia lui Allah, se va ridica - și-și 
îndreaptă degetul arătător în sus, de parcă ar înălța botul 
avionului cu vârful degetului său. Toţi privesc, la început 
cu ușurare, apoi cu groază, când avionul chiar începe să se 
ridice din nou. Alunecă toţi înapoi. Pentru o clipă, capul lui 
Arnold Raphel ajunge pe umărul generalului Akhtar. Se 
scuză și-și strânge mai tare centura de siguranţă. 

Generalul Zia se așază la locul său, cu amândouă mâinile 
se plesnește peste coapse și privește în jur, așteptând 
aplauze. 

Generalul Akhtar se răzgândește: poate că toată viaţa 
lui, fără să știe, a slujit un sfânt, un făcător de minuni. II 
privește cu venerație pe generalul Zia și se gândește că 

poate ar trebui să mărturisească tot ce a făcut, iar 
generalul Zia va fi capabil să întoarcă răul spre bine. Să 
transforme gazul VX din tubul odorizantului înapoi în 
vapori de levănţică. Apoi tot el se oprește: dacă este cu 
adevărat un sfânt, generalul Zia știe că piloţii avionului 
sunt deja morți. Gazului VX îi trebuie două minute ca să 
paralizeze și încă un minut ca să ucidă. Dacă zbori cu Pak 
Unu, în minutul acela nu prea ai ce face. Dacă este cu 
adevărat un sfânt, poate că generalul Zia o să-i readucă la 
viață pe piloți. 

Conductele aparatului de aer condiţionat se trezesc la 
viaţă și încep să fâsâie. 


Generalul Akhtar spera ca moartea să se anunţe printr-o 
boare de levănţică, dar ceea ce simte el acum este mirosul 
unei păsări moarte. 

Incă se mai gândește cum să exprime clar această 
problemă, când avionul își înclină botul și intră iarăși în 
picaj. 

__Ușa din spate a capsulei de VIP-uri se deschide. 
Incărcătorul Fayyaz întreabă: 

— Să servesc fructele de mango, domnule general? 

__— Ce cuvânt vulgar! Ce dracu’ înseamnă fugoid“*? 
Intreabă generalul Beg, dintr-odată foarte curios. 

— Este ceea ce face un avion când comenzile lui stau 
neatinse. Avionul începe s-o ia în jos. Dar, după ce pică 
dincolo de un anumit unghi, axa lui internă se corectează 
de la sine și avionul se înalță din nou. Pe urmă, iar 
coboară. Dar nu înainte de a se înălța. Până când cineva 
preia din nou comenzile. 

— De unde le știi, toate astea? 

— Le-am studiat la cursul de aerodinamică. 

— Și de ce stau comenzile neatinse? Ce, nu pilotează 
nimeni afurisitul de avion? Mă întreabă generalul Beg. 

Chiar, de ce? 

— Pak Unu. Răspunde, Pak Unu. Pak Unu. 

Controlorul de trafic mai are puţin și începe să plângă. 
Vocea lui Bannon se aude în căști: 

— Dumnezeii mă-sii! Drogaţii ăștia dorm. Ba nu. Sunt 
morţi. Piloții sunt morţi. Al dracului, suntem morţi cu toţii! 

La ultima propoziţie se sufocă și singurul sunet care se 
mai aude în căști este electricitatea statică. 

Generalului Zia îi scânteiază ochii la gândul propriilor 
puteri miraculoase. 

— Îi învăţ eu minte, nenorociţii! Uite, se înalţă din nou. 
Vedeţi? Se întâmplă. Ia uite-l - și-și ridică degetul arătător 
în aer. 


58 Prima silabă a cuvântului phugoid se pronunţă asemănător 
cu fag, varianta prescurtată a |mfaggot, „homosexual, poponar". 


Avionul continuă să coboare. 

De-acum, unii dintre pasagerii din capsula de VIP-uri 
sunt prăbușiţi pe covor. Generalul Akhtar stă mai departe 
pe locul lui. Își ţine strânsă centura de siguranță. Așteaptă 
un alt miracol. 

Generalul Zia își ridică amândouă degetele arătătoare în 
aer, ca un dansator de bhangra amator, și zbiară: 

— Ia mai spune-mi acum, cine încearcă să mă omoare? 
Crezi că mă poţi omorî? Ia uite cine moare acum! 

Teniile îi rod inima generalului Zia de-acum. Otrava de 
șarpe îi atenuează durerea, dar tot își simte măruntaiele 
sfâșiate. Inhalează aerul condiționat rece, într-o tentativă 
de a se menţine în viaţă. Inhalează gaz VX. 

Dacă toţi ceilalți încearcă să-l omoare pe el, pe generalul 
Zia, pe ei cine încearcă să-i omoare? 

Înainte să mă adresez lui Dumnezeu, strig la generalul 
Beg: 

— Domnule general, vă rog, faceţi ceva. Avionul se 
prăbușește. Piloții sunt morti. N-aţi auzit? 

Generalul Beg își aruncă amândouă mâinile în sus: 

— Ce pot să fac eu? Cine-i expertul în aerodinamică aici? 

Își ia jos de pe nas ochelarii Ray-Ban și privește în afară. 

Nu pare foarte îngrijorat. 

Doamne, nu vreau să mă număr și eu printre cei care se 
întorc spre Tine numai atunci când le este pus curul la 
bătaie. Nu-ţi promit nimic. Nu e momentul să-mi iau 
angajamente pripite, dar, dacă măcar Tu mai poţi să 
salvezi vreun suflet din avionul ăla, fă în așa fel, încât să 
fie Obaid. Te rog, Doamne, fă să fie Obaid. Dacă e vreo 
parașută în avionul ăla, dă-i-o lui. Dacă au mai rămas 
miracole care să fie în puterea Ta, fă în așa fel, încât să 
aibă loc. Și mai vorbim după aceea. O să stau de vorbă cu 
Tine întotdeauna. O să Te ascult întotdeauna. 

Îmi deschid ochii și văd cum coada avionului Pak Unu 
este azvârlită ca un șfichi de bici dintr-o minge uriașă de 
foc portocaliu. 

Mai întâi, se aude o bubuitură ca de tunet: șaptezeci și 


opt de tone de metal, și carburant, și încărcătură, 
propulsate de miile de cai-putere ai celor patru motoare, 
se izbesc, poticnindu-se într-o aripă, de nisipul fierbinte al 
deșertului; sudurile de titaniu trag unele de altele, rezistă, 
pe urmă cedează; rezervoarele de carburant, pline-ochi, se 
rostogolesc la impact și explodează. Deșertul primește un 
duș de metal, carne și diverse alte obiecte. Nu durează mai 
mult de patru minute. Medaliile zboară în toate părțile, 
precum o mână de monede de aur azvârlite din cer; 
bocancii militari lucesc pe dinafară, dar sunt plini de 
sângele scurs din picioarele retezate; caschetele zboară 
prin aer ca discurile defrisbee. Avionul își scuipă secretele: 
portofele cu pozele unor copii zâmbitori; scrisori 
neterminate către amante; manuale de zbor cu procedurile 
de urgenţă subliniate cu roșu; butoni de aur de uniformă, 
gravaţi cu săbii încrucișate; o eșarfă roșie cu însemnele 
forțelor aeriene, navale și terestre, care plutește prin aer; 
o mână strânsă pumn; sticle cu apă minerală intacte; vase 
de porțelan fin cu blazonul prezidenţial; plăci de titaniu cu 
muchiile zdrenţuite; altimetre moarte; giroscoape care se 
încăpățânează să indice Islamabadul; o pereche de papuci 
de la Peshawar; o salopetă pătată de ulei, cu ecusonul 
intact; o parte din trenul de aterizare, care se rostogolește 
și, până la urmă, se oprește într-un tors fără cap, îmbrăcat 
într-un sacou bleumarin. 

Trei minute mai târziu, deșertul primește un alt duș: 
douăzeci de mii de litri de kerosen de calitatea întâi 
ţâșnesc în aer, se aprind, se revarsă peste nisip - un fel de 
muson iscat din iad. 

Şi partea trupească... Tot soiul de cărnuri cafenii și albe, 
topindu-se unele în altele, ligamente, cartilaje, hălci 
sfâșiate de pe oase, unele coapte, altele calcinate; părți de 
trupuri risipite de jur-împrejur, ca niște resturi aruncate 
care-încotro la cine știe ce dezmăţ al canibalilor. 

Paginile calcinate ale unei cărţi subţiri; o mână ţinând 
strâns cotorul; un deget mare, cu unghia crescută doar pe 
jumătate, vârât ca un semn de carte la ultima pagină. 


Când Televiziunea Naţională pakistaneză întrerupe 
brusc o telenovelă de după-masă și începe să difuzeze o 
recitare din Coran, Prima Doamnă mai așteaptă câteva 
minute. De obicei, acesta e preambulul difuzării unor știri 
de ultimă oră. Dar mulahul care recită a optat pentru cea 
mai lungă sură a Coranului, iar Prima Doamnă știe că va 
dura câteva ore. Il blestemă pe Ministrul Informaţiei și 
decide să-și mai facă din treburile casnice. Prima ei oprire 
- dormitorul soţului. Ridică paharul cu lapte de pe noptiera 
de lângă pat, dar îl pune înapoi, fiindcă observă o mică 
pată neagră pe cearșaf. O privește cu atenţie și strâmbă 
din nas la vederea sângelui înnegrit. „Sărmanul, e bolnav”, 
își spune Prima Doamnă și simte un fior de vinovăţie, care 
se transformă în furie și apoi în totală deznădejde. 
„Imbătrânește. Ar trebui să se retragă din motive de 
sănătate, dacă nu de altceva.” Dar îl cunoaște de prea mult 
timp, ca să mai spere la o viaţă retrasă și liniștită. Ridică 
noul număr din Reader's Digest de pe noptiera de lângă 
pat. Articolul de fond vorbește despre cum să-ţi refaci viaţa 
după ce te-a înșelat soţul. „Ce-i asta, terapie conjugală?” 
se întreabă ea. „Nu-i de mine”, se gândește, aruncând 
cearșaful pătat de sânge în coșul cu rufe murdare. 

Avionul nostru Cessna se rotește pe deasupra mingii de 
foc portocalii. Ochii mei scrutează orizontul după vreo 
parașută, apoi deșertul după vreun ins izolat, care s-ar 
îndepărta de foc și fum. Dar cerul e limpede și albastru, iar 
deșertul din jurul mingii de foc și al resturilor zburătoare e 
pustiu și indiferent; nimeni nu se îndepărtează din acel 
infern. Pilotul nu trebuie să aștepte mult, ca să primească 
instrucţiuni: 

— Nu e bine deloc. N-are niciun rost să aterizăm aici, 
hotărăște generalul Beg. Trebuie să ne întoarcem la 
Islamabad. Pare să nici nu simtă capul meu care se izbește 
de spatele scaunului său. Zice: Nu, nu mai putem continua 
să ne învârtim în cerc și să tot aruncăm câte o ultimă 
privire. Nu, tinere, nu te putem lăsa pe tine acolo jos. Nu 
mai e nimic de căutat. Haide, nu-ţi pierde capul. 


Comportă-te ca un soldat. Avem o ţară de condus. 

Ultima fază a codului roșu intră în acţiune și deșertul 
este luat cu asalt de vehicule de urgenţă de toate mărimile 
și descrierile posibile. Camioane pline cu soldaţi obișnuiți 
cu misiunile în necunoscut, mașini blindate cu mitralierele 
armate, ambulante cu tuburile de oxigen pregătite, trupe 
de comando în jeepuri decapotabile, cisterne de incendiu 
cu căști roșii atârnate pe dinafară, autobuze pline cu 
tehnicieni de aviaţie, de parcă avionul Pak Unu a suferit o 
defecțiune mecanică minoră. Sunt ridicate baricade, 
sistemele de comunicaţii de urgenţă încep să zumzăie de 
voci pline de energie, kilometri întregi de bandă roșie 
delimitează locul prăbușirii. 

O furgonetă de aprovizionare sosește și ea, de parcă 
morților le-ar putea fi foame și au cerut o gustare pentru 
după-amiază. 

Un soldat care poartă o mască albă pășește printre 
stricăciuni cu atenţie, evitând să calce peste părţi de 
corpuri umane, alegându-și calea printre piese de metal și 
documente cu ștampile de secretizare, care ard mocnit. 
Ochii lui caută un semn care să confirme clar ceea ce 
Islamabadul așteaptă de la el să confirme. Se întreabă de 
ce are nevoie cineva de o confirmare dintr-un loc atât de 
deznădăjduit cum este acela. Dar Televiziunea Naţională 
pakistaneză va continua să difuzeze recitări din Coran, 
drapelul va rămâne înălțat în vârful catargului, zvonurile 
se vor împrăștia de-a lungul și de-a latul ţării și, totuși, 
nimic nu va fi confirmat, până când nu se va găsi proba. 
Prima Doamnă nu va fi informată, până când nu va ieși la 
iveală dovada definitivă. 

Soldatul pășește peste un cap smuls, cu părul lucios 
pieptănat cu cărare pe mijloc, și găsește ceea ce căuta. 

Ciudat mod de a fi omorât, se gândește el. Pare să fi 
murit de mai multe ori. Are faţa sfâșiată chiar deasupra 
nasului, mustaţa pe jumătate arsă, dar încă răsucită, 
buzele și bărbia topite, dezvăluind un rând de dinţi albi, 
strălucitori, îngheţaţi într-un etern rânjet. 


MULTUMIRI 


Când se apleacă pentru a-și culege proba irefutabilă, 
observă un exemplar din Coran, deschis la mijloc și rămas 
intact. Nicio zgârietură nu are, nicio limbă de foc sau de 
fum nu l-a atins. Înainte să sărute Coranul și să-l închidă 
cu grijă, citește versetul de la pagina unde era deschis și 
încearcă să-și amintească de o poveste pe jumătate uitată, 
despre un profet antic: 

Cărţi, oameni, locuri m-au inspirat și ajutat când am 
scris acest așa-zis roman. Totuși, ei și ele nu poartă în 
niciun caz răspunderea pentru conţinutul acestei cărți. 

Sargodha. Fateh. Patricia Dunker. Andrew Cowan. 
Patricia. Richard Holmes. Anne. Masood. Mirza. Sam. 
Abbas și Barry. Norwich. Gordon House. Michele Roberts. 
Arif. Arif. Sara Wajid. Nick. Emily. Diana. Anu. Asad 
Mohammed Khan. The Bear Trap Lyceum. Bajwa. Charlie 
Wilson's War.” Ghost Wars.“ Abdullah Hussain. Anne. 
Shafi. Raja. Elissa. Dr. Manzur Ejaz. Aaj. Victoria 
Shepherd. Sărbătoarea ţapului. Laura. Newsline. Minnie 
Singh. Cronica unei morti anunțate. 

Ann Gagliardi și Clare Alexander/cei mai buni cititori pe 
care și-i poate dori cineva. 


59 Titlul complet al cărţii lui Mohammed Yousaf este: 
Afghanistan. The Bear Trap: The Defeat of a Superpower (2001). 
60 Titlul complet al cărţii lui Steve Coli: Ghost Wars: The 
Secret History of the CIA, Afghanistan, and Bin Laden,from the 
Soviet Invasion to September 10, 2001 (2004). 


1 Este vorba de parfumul Poison al companiei Dior.