Gerard de Villiers — [SAS] Atentat la Casa Alba

i Atentat la Casa Ab 


i Ea - 
Ne arate mara m a E e rege ER ET t- aiee 


GERARD DE VILLIERS “È” 


Gerard de Villiers 


Atentat la 
Casa Alba 


VA Lab 


ISBN: 
973-9138-21-7 


Malko Productions - Paris, 
Vengeance a Beyrouth Les trompettes de Jeriho 
© Gerard de Villiers 
Pentru versiunea românească: 
OTINERAMA 
1996 


Gerard de Villiers 


Atentat la Casa Alba 


În româneşte de Anca Pisică 


Capitolul I 


Un şobolan cât toate zilele ţâşni în lumina farurilor, traversând 
strada Salah-el-Din în diagonală. Cu coada întinsă ca un băț, abia 
atingând solul cu labele lui terminate cu gheare, era urmărit de 
un motan costeliv ce sărea fără zgomot pe asfaltul cu hârtoape. 
În clipa în care ieşi din bătaia fasciculului luminos, motanul se 
năpusti asupra lui înainte ca acesta să se poată adăposti într-o 
grămadă de gunoaie. 

Ţipătul ascuţit al animalului în agonie îi deranjă auzul lui 
Herbert Boss. Geamurile Fiatului verzuliu nu mai funcționau de 
multă vreme, astfel încât, înăuntru pătrundeau tot felul de 
miresme şi zgomote de pe stradă, o dată cu năduful cu iz de praf 
din această perioadă a lunii august. 

Herbert Boss se întreba cum puteau să suporte zi şi noapte cei 
nouă sute de mii de locuitori ai fâşiei Gaza - cea mai mare parte 
dintre ei fiind alungaţi de israelieni - canicula ce domnea în 
cuburile din beton şi duhoarea de care erau înconjurați. La 
extremitatea sudică a Israelului, fâşia Gaza - un dreptunghi de 
trei sute şaizeci de kilometri pătraţi, mărginit de frontiera cu 
Egiptul, de Marea Mediterană şi de gardul de sârmă ghimpată ce- 
| separă de statul israelian - părea versiunea deşertică a fostului 
ghetou din Varşovia. Practic izolată de restul lumii, din cauza 
armatei israeliene, se  înghesuiseră aici, în nişte condiţii 
mizerabile, nouă sute de mii de palestinieni care s-au înmulţit 
precum iepurii şi au supravieţuit numai datorită organizaţiilor 
internaţionale preocupate de soarta lor. Aici este tabăra cea mai 
întinsă a refugiaților din întreaga lume... 

Wafiek, şoferul care conducea Fiatul 127, salută moartea 
şobolanului cu vorbe pline de duh. 

— You see, my friend, toată lumea găseşte câte ceva de 
mâncare în Gaza, până şi pisicile. 

Îşi continuară drumul prin hârtoapele nisipoase din cartierul 
Rimal, îndreptându-se spre centrul oraşului Gaza, principala 
aşezare aglomerată a fâşiei cu acelaşi nume. 

Situat chiar lângă malul mării, Rimal era un cartier relativ 
înstărit. Se puteau zări acoperişurile câtorva vile mai semeţe, 
ascunse de nişte ziduri groase şi înalte. Acest lucru contrasta cu 


terenurile virane şi cu modestele magherniţe pătrate şi lipsite de 
farmec, aliniate de-a lungul străzilor fără trotuare, cu intersecţii 
în unghi drept, ca în mai toate oraşele construite după modelul 
american. In această zonă, terenul neamenajat costa şase mii de 
dolari un hectar şi era cumpărat de speculanţi răbdători. 

Wafiek coti la dreapta pe un drumeag desfundat, pietros şi 
nisipos, presărat totodată cu grămezi enorme de gunoaie. Nici 
măcar în cartierul Rimal nu exista infrastructură. Imediat în 
stânga, apărea o împrejmuire din sârmă ghimpată la capătul 
căreia era un post de observaţie plasat pe o colină. Era unul din 
multitudinea de puncte de sprijin ale Tsahal? ce împânzea fâşia 
Gaza - teatrul a nenumărate acţiuni de forţă îndreptate 
împotriva trupelor israeliene. 

Un reflector foarte puternic proiectă brusc lumina asupra 
punctului de observaţie orbindu-l pe Wafiek. Acesta se dădu un 
pas înapoi şi înjură printre dinţi: 

— Fucking Schlomes!? 

Fasciculul luminos al reflectorului urmărea vehiculul în timp ce 
pătrundea în interiorul taberei. Prin firea lor, israelienii erau 
neîncrezători şi, la lăsarea serii, de la opt până la patru 
dimineaţa, semnalul care interzicea circulaţia golea rapid 
străzile, permiţând astfel o supraveghere mai atentă. 

Wafiek îşi recăpătă stăpânirea de sine. Herbert Boss îl observa 
cu coada ochiului. In mod oficial, palestinianul era ziarist, servind 
drept „călăuză” trimişilor speciali care veneau să lucreze în fâşia 
Gaza, aranjându-le întâlniri, conducându-i şi plimbându-i cu Fiatul 
lui cel vechi. La Gaza, tăbliţele galbene de înmatriculare a 
maşinilor israeliene erau repudiate. Dacă se întâmpla ca o 
maşină să poarte un astfel de număr, scăpa în cel mai bun caz cu 
o ploaie de pietre... Cel mai bine era să te deplasezi într-un 
vehicul cu număr alb de Gaza. 

Wafiek mai avea şi o altă îndeletnicire cunoscută şi folosită de 
CIA. Era un militant activ în gruparea Fatah, braţul înarmat al 
OEP. In această calitate, colabora când şi când cu Company, fie 
ca informator, fie ca „go-between”, adică un fel de intermediar 
pentru legăturile secrete. Toate liniile telefonice erau 
interceptate de Shin-Beth? şi, în legătură cu lucrurile serioase, 
era mai bine să nu se discute la telefon, ci direct la faţa locului... 


1 Armata israeliană. 
2 Fii de căţea de israelieni! 
3 Serviciul intern de Informaţii israelian. 


6 


Pe de altă parte, diferitele ieşiri din Gaza erau supravegheate 
cu stricteţe de israelieni şi era absolut imposibil ca orice 
activitate politică să aibă loc în Israel altfel decât în mod 
clandestin şi cu preţul unor riscuri enorme. De aceea era 
important unul ca Wafiek. 

Chiar el aranjase întâlnirea cu bărbatul pe care Herbert Boss îl 
căuta. Făcea parte dintr-un grup clandestin înarmat al OEP, 
numit „Hawks*” şi era foarte activ în Intifada. Era implicat în 
numeroase atentate împotriva armatei israeliene şi specializate 
în eliminarea trădătorilor, adică a informatorilor din IDF5 sau din 
Shin-Beth. Aceştia preferau să-şi golească încărcătorul armei în 
cap decât să fie prinşi. Când îi prindeau totuşi şi aveau mai mult 
timp la dispoziţie, le tăiau limba sau îi spânzurau pe loc. 

Informatorii îşi asumau aceste riscuri pentru un pumn de 
shekeli şi câteva avantaje cum ar fi un permis de liberă trecere 
sau un telefon celular... Unii scăpau chiar de răzbunarea 
„Vulturilor” fugind să se ascundă, imediat ce simțeau că sunt 
bănuiţi, la Dehinieh, un sătuc aflat la sud de fâşia Gaza, apărat 
ca şi coloneii evrei de armata israeliană. Aceşti „colaboratori” îşi 
aşteptau aici viitorul, morţi de frică, fără să-şi facă iluzii că-i 
aşteaptă o soartă mai bună, în cazul în care israelienii ar pleca. 
Cu o săptămână în urmă, „Vulturii” l-au identificat pe unul, l-au 
atras în afara sătucului Dehinieh, apoi l-au trimis din nou în sat, 
castrat şi legat pe un măgar... Până să ajungă în dreptul primelor 
colibe, i se scursese tot sângele din corp. 

Fiatul 127 intră pe o străduţă întunecoasă, iar Herbert Boss 
puse maşinal mâna pe mânerul pistolului Beretta pe care-l avea 
la centură, sub cămaşă. Bărbatul cu care avea întâlnire pe lângă 
că era hăituit de Shin-Beth, mai era şi urmărit de alte două 
organizaţii palestiniene de rezistenţă - Hamas, mişcarea 
fundamentalistă islamistă şi Jihad, care era şi mai radicală. 

Americanul începu să se destindă. Fiatul coti pe strada Omar- 
al-Muftar, o arteră largă ce străbătea oraşul Gaza de la est la 
vest. Traficul era puţin aglomerat şi nici un semafor nu funcţiona: 
magazinele erau închise, fiind deschis numai dimineaţa. Wafiek 
se întoarse spre Herbert Boss cu un zâmbet încurajator: 

— Ne apropiem! 

Americanul, care semăna foarte mult cu Troțki din cauza 
ochelarilor rotunzi, începu să reflecteze. 


4 Vulturii. 
5 Israeli Defence Forces. 


Wafiek îl luase în primire imediat ce trecu punctul de control 
Eresh, la intrarea pe teritoriul fâşiei Gaza, pe drumul spre 
Ashkelon. Armata israeliană inspecta cu severitate aleile şi 
intrările. Ca să poţi trece, trebuie să fii ziarist acreditat sau 
membru al unei organizaţii internaţionale, ori diplomat. Nici un 
turist şi nici un străin nu aveau dreptul să treacă. lar israelienii 
nici nu voiau să audă de aşa ceva... Imediat ar fi fost ucişi cu 
pietre. 

Herbert Boss, însărcinat oficial de State Department american 
să verifice la faţa locului controlul prin satelit al coloniilor 
israeliene în teritoriile ocupate, avea dreptul săi meargă unde 
avea chef, adică peste tot unde se găseau coloni evrei. In Gaza 
se aflau aproape patru mii, repartizaţi în douăzeci şi nouă de mici 
aşezări. 

Herbert Boss îl reperase pe Wafiek în partea cealaltă a 
punctului de control datorită numărului de la maşină. In faţa 
punctului de control pentru ieşire aştepta un şir internaţional de 
vehicule. Ca să intre în Israel, locuitorii fâşiei Gaza trebuiau să 
deţină o cartelă magnetică eliberată de autorităţile de ocupaţie, 
care se putea reînnoi o dată la trei ani şi un permis de trecere cu 
indicaţia locurilor pe unde se putea pătrunde în Israel...! Foarte 
greu de obţinut, aceste cartonaşe îl etichetau mai lesne pe 
proprietar drept un potenţial trădător... Din 1967, refugiații 
zăceau pe fâşia lor de pământ, exilați între deşert şi mare, fără 
paşaport, fără naţionalitate. 

La volanul maşinii sale Nissan cu plăcuţă galbenă, Herbert 
Boss urmă Fiatul lui Wafiek, trecând pe sub enorma banderolă de 
deasupra drumului cu inscripţia într-un fel ironică: „Bine aţi venit 
în Gaza”. La numai o sută de metri de aici, acum câteva zile, trei 
soldaţi israelieni au fost ucişi de un necunoscut. Ca să vii până la 
Gaza, trebuie să existe un motiv foarte serios. 

Herbert Boss îşi lăsase maşina în curtea unuia dintre cele două 
hoteluri din Gaza City, Cliff Hotel, care, într-o ţară cu regim 
normal, nu ar avea nici un sfert de stea, judecând după 
standardul de confort. Clădirea era în întregime pustie... Pe 
urmă, călăuzit de Wafiek în Fiatul lui care abia se târa, făcu o 
vizită la UNWRA şi în mai multe colonii ca să-şi construiască un 
„alibi”. Cu siguranţă că Shin-Beth îl supraveghea în permanenţă. 
Dintr-o dată, misiunea lui oficială îi dădea fiori. Dacă şi-ar da 
seama de adevărata lui meserie... 

Din fericire, la Gaza, datorită „colaboratorilor”, israelienii nu 


aveau alte mijloace de a afla ceva. Nu aveau nici un fel de 
legături cu populaţia, fiindcă, o dată cu căderea nopţii, se 
închideau în taberele împrejmuite cu garduri din sârmă 
ghimpată, iar cei care patrulau se mulţumeau să facă doar 
prezenţa. Fireşte, mai erau şi israelienii postați pe acoperişuri, 
dotați cu lunete speciale în infraroşu, însă nici aceştia nu puteau 
să observe chiar totul. De altfel, nici n-au apucat vreodată să-i 
identifice şi, cu-atât mai puţin, să-i oprească pe cei câţiva duri 
din organizaţia „Vulturii”, din Hamas sau din Jihad care deţineau 
arme şi făceau uz de ele... 

Herbert Boss se întoarse. Strada Omar-al-Muftar era pustie. 
Doar un hârb de Peugeot alb, plin ochi cu femei ce purtau hijab* 
şi condus de un mustăcios cu aer sălbatic, se târa pe drum. 

Aceste vechituri de maşini constituiau aproape în totalitate 
parcul de automobile din Gaza... 

— Unde mergem? îl întrebă americanul. 

Wafiek îşi duse degetul la buze ca să-l facă să tacă şi îi arătă o 
împrejmuire cu grilaj, înaltă de peste şase metri, pe trotuarul din 
dreapta. In spate, se înălța un alt zid peste care era fixată sârmă 
ghimpată şi un post de observaţie dotat cu mitraliere. 

Cartierul General al Shin-Beth situat chiar în centrul oraşului 
ocupa o clădire întreagă pe Omar-al-Muftar colţ cu strada al- 
Quasiya. In spatele gardului de sârmă ghimpată, clădirile 
gălbejite cu două etaje, ce aparținuseră odinioară unei cazarme 
egiptene, erau înţesate cu antene uriaşe. Erau legate între ele 
printr-o pasarelă, fiind împrejmuite cu un grilaj din fier care 
traversa strada Omar-al-Muftar şi ajungeau la un ansamblu de 
alte clădiri. Aici se adăpostea primăria din Gaza, fieful 
administraţiei israeliene. 

Se aprinse un reflector care îi orbi pe cei doi cu lumina 
puternică. Sub fasciculul lui se putea distinge o inscripţie în 
arabă şi engleză scrisă direct pe zidul ce apăra sediul lui Shin- 
Beth: „Este interzisă aruncarea gunoaielor sau mâzgălirea 
acestui zid. Cei care fac acest lucru sunt obligaţi să-l curețe”. 

Înnebuniţi de groază, locuitorii din Gaza nici nu se apropiau de 
acest loc. Shin-Beth nu se bucura de o reputaţie bună. 

Reflectorul se stinse. Wafiek îi explică de ce tăcuse brusc. 

— Au aparate de ascultare. Atunci când se trece pe aici, aud 
chiar ce se vorbeşte în maşină... 

Era vis sau realitate? Herbert Boss nu spuse nimic. La Gaza, 


€ pânză specifică portului femeilor islamice. 


9 


ura se simţea cât de colo. Era ca un zid invizibil care se citea în 
ochii palestinienilor faţă de orice persoană din afara rasei lor şi 
bănuit a fi israelian. Herbert Boss simţea un ghem în stomac. Nu 
ştia nimic despre bărbatul cu care trebuia să se întâlnească, în 
afară de numele de cod: „Charlie” şi de înfăţişare. Avea un metru 
optzeci şi cinci, patruzeci şi cinci de ani, o mustață stufoasă şi 
vorbea bine englezeşte. „Centrul” din lerusalim nu a considerat 
necesar să-i dezvăluie adevărata identitate. Era vorba de o 
„Sursă” cu totul deosebită pentru CIA şi era tratată cu toată 
atenţia, în plus, era contactată numai la cerere. Se bănuia că 
voia să transmită o informaţie vitală pentru Statele Unite, 
informaţie ce nu putea fi comunicată decât direct... 

Cum pentru el era imposibil să părăsească Gaza, au fost 
nevoiţi să se deplaseze până la el. 

Wafiek încetini cu o sută de metri înainte de a ajunge în 
Palestina Square unde, în timpul zilei, aici era piaţa. Tarabele 
erau goale, iar obloanele din lemn apărau dughenele închise. 
Herbert Boss privi în jurul lui. 

— Unde ne întâlnim? 

Wafiek întinse mâna arătând spre trotuarul din stânga, de pe 
strada Omar-al-Muftar. 

— Acolo, pe strada cu moscheea Al Smek Shaban. 

Americanul distinse o mică moschee foarte slab luminată unde 
se rugau câţiva credincioşi pe care-i zări prin uşile deschise. O 
străduţă îngustă şi întunecată pornea direct din mijlocul vechilor 
căsuțe înghesuite, apoi se intersecta cu strada paralelă al- 
Weerda. 

— Mai exact, în ce loc? insistă Herbert Boss. 

— Pe stradă, repetă surâzând palestinianul. Nu e lungă şi în 
mod sigur sunteţi unicul străin care vine aici la ora asta. 

Intâlnirea era fixată la ora şapte. Acum era fără zece. Mânerul 
pistolului Beretta îl apăsa pe american în stomac, dar acest lucru 
era liniştitor... 

— Bine, să mergem, zise el. 

Era încă destul de cald afară fiindcă i se lipea cămaşa de 
pieptul puternic. După ce începuse să încărunţească, îşi lăsase 
părul să crească şi făcea în continuare exerciţii fizice intensive, 
în amintirea zilelor când era membru în „Seals””. Nasul care 
fusese rupt cândva îi împrumuta aerul unui boxer, dar ochii 
albaştri le dădeau gata pe femeile întâlnite în cale. De când se 


7 Comando al armatei americane. 


10 


afla la Ierusalim, trăia o legătură înflăcărată cu o ziaristă de la 
Jerusalem Post, pe nume Tamara, jumătate evreică, jumătate 
arabă creştină din Liban. Era o brunetă impunătoare, ale cărei 
forme plinuţe făceau întotdeauna să plesnească hainele pe ea. 
Ţipetele de plăcere pe care le scotea atunci când făceau amor 
constituiau deliciul clienţilor din American Colony, hotelul în care 
locuia. 

Nu întâlnise până acum o femeie mai libertină ca Tamara. 
Uneori, dădea fuga la el într-o pauză de douăzeci de minute; 
avea loc o adevărată furtună erotică, posedând-o fără s-o 
dezbrace, apoi se ducea la obişnuita întâlnire cu fotoreporterul 
care o aştepta în maşină... 

— Eu o să vă aştept aici, îl anunţă Wafiek. 

Vocea timidă a „călăuzei” îl smulse pe Herbert Boss din 
reveria erotică. Micuţul palestinian se oprise în capătul străzii 
întunecate şi fără nume. 

— Tu nu vii? îl întrebă neliniştit Herbert Boss. 

Wafiek îi zâmbi galeş. 

— Cât timp durează întâlnirea mă voi duce la moschee să mă 
rog. Ne revedem tot în acest loc. 

Incrucişându-şi privirea cu cea a americanului, adăugă repede: 

— Nu că ar fi periculos, dar prefer să nu-l văd pe omul acela. 
Cu el iau întotdeauna legătura în mod indirect, este mai prudent 
aşa, ar putea crede că vreau să aflu mai multe despre el... 

Herbert Boss clătină din cap resemnat. 

— Bine, eu plec. 

Wafiek intră în moscheea Al Smek Shaban după ce îşi scoase 
încălţările la uşă, iar Herbert Boss înaintă pe străduţa neluminată 


unde plutea în aer o miasmă greţoasă. 
x 


* * 


Deodată, Herbert Boss se găsi faţă-n faţă cu un zid grosolan 
construit care bara străduţa şi atingea înălţimea de trei metri. 
Construind atât de multe obstacole, israelienii îngreuiau astfel 
deplasările tinerilor palestinieni din Intifada care aruncau cu 
pietre. Americanul făcu cale întoarsă: la treizeci de metri în 
spatele lui, strada Omar-al-Muftar părea ieşită din altă lume. Ai fi 
crezut că te afli aici într-un bazin carbonifer. Din clădirile care se 
înşirau pe marginea străzii se degaja parcă o tristeţe fără 
margini. Totul părea pustiit, lipsit de viaţă. A 

Aşteptă câteva clipe cu urechile ciulite. Nimic. Întâlnirea 


11 


trebuia să aibă loc dincolo de acest zid. Îşi înfrână pofta nebună 
să-i apuce de guler pe Wafiek şi să-l târască afară din moschee; 
îşi scoase pistolul de sub cămaşă, îl încărcă şi se aplecă să poată 
trece prin deschizătura ce se găsea în zid, mai într-o parte. 

In partea cealaltă, peisajul era asemănător. In capătul străzii, 
zări o pată mai luminată a celeilalte străzi, al-Weerda. Dar nu-l 
aştepta nimeni. Se oprii sprijinindu-se de zid şi privi de jur- 
împrejur. In fațadele distruse se căscau mai multe găuri, probabil 
uşi şi ferestre, dar fără cel mai mic punct de lumină. Chemarea 
muezinului de la moschee ajunse până la el destul de slab. O 
pisică i se strecură printre picioare şi dispăru. Duhoarea era 
îngrozitoare. 

S-au scurs zece minute. Se gândi să mai stea încă cinci, apoi 
să plece. 

— Fuck Charlie! Fuck CIA! înjură el. 

S-ar fi simţit mult mai bine între coapsele Tamarei. Mai ales 
când începea să se onduleze sub el, cu unghiile înfipte în spate, 
cu bazinul scuturat de mişcări din ce în ce mai repezi, îngânând 
cuvinte de o obscenitate nemaiîntâlnită, în engleză, în arabă, în 
idiş sau în ebraică. In acele clipe se simţea stăpânul lumii, 
împlântat în ea ca un ţăruş într-un vampir. 

Se freca atât de tare de el, încât avea senzaţia că sub pântece 
înfundase nişte câlţi cărora se pregătea să le dea foc. lar el, 
strângându-i sânii tari între mâini pentru a-i menţine fermi, 
termina întotdeauna cu un răcnet de agonie când simţea ceva 
urcând din rărunchi. 

Atunci, Tamara înnebunea. Coapsele ei prelungi şi musculoase 
se împleteau în jurul pulpelor lui, în timp ce muşchii cei mai 
secreţi îi strângeau sexul, storcându-i ultima picătură de 
plăcere... 

Un val de adrenalină invadă deodată arterele lui Herbert Boss, 
accelerându-i pulsul. Două siluete apărură la câţiva metri de el. 

Ca nişte fantome verzi, doi bărbaţi îmbrăcaţi în salopete de un 
verde foarte închis, purtând pe cap câte un coif ciudat 
dreptunghiular şi foarte înalt, cu două găuri în dreptul ochilor. 

Postaţi în mijlocul străduţei, îl urmăreau ca două pisici, fără să 
fie ostili, ba chiar păreau destul de distanţi. Această examinare 
reciprocă dură câteva secunde, apoi americanul se gândi că 
trebuie să spargă gheaţa. In ciuda înfăţişării lor impresionante, 
cei doi necunoscuţi semănau cu membrii Intifadei, care purtau 
această ţinută când aruncau cu pietre în maşinile israelienilor. 


12 


De regulă, sub aceste cagule se ascundeau adolescenţi de numai 
cincisprezece ani. Se simţea ridicol cu pistolul automat în mână. 
Arabii se dădeau în vânt după regizarea fiecărei situaţii. 

Se îndreptă spre ei, se opri înaintea lor, la un metru şi le 
spuse: 

— Where is „Charlie“? 

Nici unul nu-i răspunse. Repetă întrebarea când, deodată, un 
foşnet în spatele lui îl făcu să se întoarcă. Dar nu apucă să facă 
gestul până la capăt. Cu coada ochiului, zări a treia siluetă verde 
ce se ivi în spatele lui prin deschizătura din zid. Ţinea în mână o 
toporişcă cu coadă scurtă. Lama acesteia fu îndreptată cu toată 
puterea spre ceafa americanului. 

Herbert Boss se feri din calea toporişcăi şi, în loc să-l 
decapiteze, lama îi pătrunse în muşchii spatelui, lângă umărul 
drept. De durere, ar fi trebuit să-şi piardă cunoştinţa. In ciuda 
voinţei sale, degetele se desprinseră de mânerul revolverului 
care i se păru dintr-o dată greu. Braţul drept era în întregime 
paralizat, iar clavicula ruptă ca un fir de pai. Simţea cum i se 
înmoaie picioarele. Slobozi un geamăt disperat fiindcă nu putu să 
strige şi se sprijini de zid ca să nu cadă. 

Simţea cum sângele îi şiroia; durerea îi străpunse umărul ca 
un fier înroşit. Îl văzu pe bărbatul cu toporişcă pregătindu-se să-l 
lovească din nou. Neînarmat cum era, nu avea nici o şansă să 
scape, iar mâna dreaptă refuza să-l asculte. Pistolul lui zăcea pe 
jos cu un glonţ pe ţeavă şi cu piedica ridicată... Era de-ajuns să 
apese pe trăgaci şi să le-o plătească ticăloşilor ăstora. Gândul 
acesta aproape că-l făcu să uite durerea. 

Cu un efort supraomenesc, se aplecă şi apucă pistolul cu 
mâna stângă. Contactul cu mânerul armei îi păru la fel de 
voluptuos precum atingerea sânilor amantei sale. Ridică mâna şi, 
apreciind distanţa, ochi cele două siluete verzi care se apropiau 
de el cu pumnale în mâini. A căzut într-o cursă extraordinară... 
Se auzi prima detunătură, înăbuşită de zidurile negre ce 
împrejmuiau străduţa, însă cei doi oameni nu se prăbuşiră. 

Herbert Boss îşi susţinu braţul pe jumătate secţionat. Nu avea 
puterea să lupte. Ceilalţi doi se năpustiră asupra lui. Cu un gest 
reflex, continua să strângă mânerul revolverului. Cu indexul 
încordat, îndepărtă piedica. Cele nouă cartuşe ţâşniră unul după 
altul,  scrijelind zidul negru.  Simţi lamele  pumnalelor 
împlântându-i-se în pântece, în stomac, în coaste. Îl spintecau, 
smulgându-i ultima licărire de viaţă. Mintea i se înceţoşase deja. 


13 


Agresorii îşi vedeau de treabă fără un cuvânt, ca într-un coşmar. 
Bărbatul cu toporişcă îi prinse antebraţul, îl propti de zid şi, cu o 
lovitură sigură, reuşi să-i reteze mâna care ţinea pistolul. Aceasta 
căzu inertă la pământ, cu degetele crispate pe mâner. Cu o 
singură mişcare, ca într-un dans, cei trei bărbaţi se dădură înapoi 
să-şi admire victima în agonie. 

Herbert Boss mai mişca încă, însă bătăile inimii erau foarte 
slabe. Cei trei aşteptară câteva clipe, apoi unul dintre cei doi 
mascaţi se aplecă şi-i secţionă gâtul, o dată de la stânga la 
dreapta, apoi invers. Nu curse decât puţin sânge din cele două 
tăieturi în cruce. Solul plin de praf absorbise aproape tot sângele 
lui Herbert Boss. 

Ucigaşul şterse liniştit lama  toporişcăi de cămaşa 
americanului, iar însoţitorul lui făcu la fel. Punându-şi toporişca la 
brâu, cel de-al treilea îl scotoci repede pe american prin 
buzunare, luându-i actele şi toţi banii. Descleştă degetele de pe 
mânerul pistolului şi îl puse în buzunarul salopetei. Se întoarse 
spre ceilalţi şi spuse: 

— Yalla!’ 

Toţi trei se strecurară prin fanta dintre două clădiri şi se făcură 
nevăzuţi în întuneric. În depărtare, se auzea sirena unui Jeep al 
armatei israeliene. 

Atunci când vreo doisprezece soldaţi înarmaţi până-n dinţi au 
pătruns pe străduţă, luminaţi de un reflector şi apăraţi de 
mitraliera de mare calibru din Jeep, nu găsiră decât un cadavru. 

Primul care-l zări, un evreu tânăr yemenit, începu să vomite, 
strângând arma s-o rupă, nu alta. 


8 să mergem! 


14 


Capitolul II 


Atunci când Elko Krisantem, strâns în haina lui albă şi puţin 
adus de spate, intră în sufrageria castelului din Liezen, se 
aşternu tăcerea. Patru sfeşnice mari, aşezate pe masa lungă 
acoperită cu o faţă de masă albă din damasc şi câteva torţe 
fixate pe pereţi, între tablourile de familie ale Alteţei Sale 
Serenisime, prinţul Malko Linge, stăpânul castelului, luminau 
încăperea. 

Privirile musafirilor se opriră asupra obiectului punctat de 
maestrul de ceremonii: un platou din argint masiv în formă de 
nisetru, plin până la refuz cu caviar. Bobiţele ca o moviliţă de 
mici periuţe negre dădeau pe din afară din sipetul lor argintiu. 
Având în vedere mărimea platoului, trebuie să fi încăput vreo trei 
kilograme de icre! 

Vecina lui Malko, contesa Sissi Weikersdorf, care venise pentru 
prima dată la castel, se întoarse spre stăpânul casei cu o lucire 
plină de admiraţie în ochii ei de un albastru-verzui, ca de pisică. 

— Wunderbar! exclamă ea cu glasul puţin răguşit care-i 
înnebunea pe toţi bărbaţii. De unde aţi luat acest obiect 
minunat? 

— Este un vas special pentru caviar folosit la curtea lui Nicolae 
al doilea, îi explică Malko. L-am cumpărat la o licitaţie din Viena. 

Ea se întoarse din nou ca să se servească din platoul-nisetru 
pe care i-l întinse Elko Krisantem, iar Malko o observă în voie. 
Faţa fină, aristocratică şi părul lins contrastau cu trupul plinuţ, 
pus în valoare de un taior violet-purpuriu, fascinant de impudic 
ce se mula ca un corset, accentuându-i supleţea taliei. Decolteul 
pătrat dezvăluia o bună parte din sânii fermi ai căror muguri 
înfloreau sub țesătură. După ce a luat o porţie de icre, s-a întors 
către Malko. 

— Şi caviarul tot de pe vremea lui Nicolae al doilea este? 

Malko îi zâmbi. 

— Nu, dar tot din Rusia vine. 

Omise să precizeze că de-acum încolo putea fi procurat la 
preţuri destul de rezonabile datorită legăturilor cu Budapesta, 
fapt ce-i permitea această largheţe. Observă imediat că, atunci 
când femeia le gustă, îi căzură câteva bobiţe pe piept... Cu foarte 


15 


mare delicateţe, el le culese de acolo. Sissi Weikersdorf se înroşi, 
iar privirea i se tulbură. Deschise gura, dar nu mai avu timp să 
protesteze. Malko îi şopti la ureche: 

— Puteau să alunece mai jos şi să păteze taiorul ăsta superb. 

Tânăra contesă se mulţumi să zâmbească. Prin gestul lui 
simplu, Malko simţi că între ei se înfiripase o fragilă şi complice 
legătură de dragoste. Nu era la prima întâlnire cu Sissi 
Weikersdorf. Destinele lor se mai încrucişaseră de câteva ori la 
dineuri sau la vânătoare, la Viena sau în nordul Austriei. 
Avuseseră aşadar multe ocazii, însă, din păcate, în mai toate 
fusese însoţită de soţul ei, Gunther, director la Austrian Airlines. 

Familia Weikersdorf nu mai avea castelul din Baden, ci locuia 
în prezent într-un frumos apartament în Herrenstrasse, la Viena. 
Când Malko a sunat ca să-i invite la dineu, Sissi s-a scuzat mai 
întâi, spunându-i că soţul ei era la Teheran să-l înlocuiască pe 
şeful lor de escală, care suferise un atac de cord. Malko trebui să 
facă uz de toată puterea lui de convingere ca s-o determine să 
vină. Flirtaseră deja prin cuvinte, iar Sissi nu făcu nici o aluzie la 
dorinţa lui de a fi alături de el. Fusese plăcut surprins când o 
văzuse apărând într-o ţinută mai degrabă sortită violului decât 
meditaţiei transcendentale... 

Bârfele care circulau prin Viena o plasau din nefericire pe Sissi 
în categoria femeilor cochete şi fâşneţe. Cu toate acestea, dacă 
diavolul era de partea lui, atunci Malko s-ar fi dedat unor acţiuni 
nu tocmai ortodoxe. Dar, trebuia să o facă în mod prudent, 
datorită prezenţei prinţesei Alexandra, voluptoasa şi eterna lui 
amantă, ce stătea în celălalt capăt al mesei. În mai multe 
rânduri, îl mustră pe Malko din priviri, ghicindu-i evident intenţiile 
în legătură cu Sissi. El nu vedea ieşirea din dilema lui... Trebuia 
să se mulţumească şi de data asta doar s-o „admire” pe contesa 
Weikersdorf, dacă nu va prinde cât mai repede o ocazie 
favorabilă. Ca să-i facă şi mai mult în ciudă lui Malko, taiorul 
îmbietor al lui Sissi interzicea orice întâlnire fugitivă... 

Discuţiile se înviorară între musafirii fascinaţi care se îndopau 
cu icre negre. Baronul Shatten Burz, stăpânul castelului din 
vecinătate, ridică paharul cu votcă. 

— In sănătatea gazdei noastre! Şi a acestei seri de neuitat! 

Ceilalţi invitaţi repetară în cor urarea. Votca servită în mici 
carafe îngropate în cuburi de gheaţă curgea în valuri. Trei 
muzicanți se strecuraseră în încăpere şi începură să cânte o 
melodie țigănească. Malko se simţea bine. Erau cele mai liniştite 


16 


momente ale vieţii lui aventuroase, pe care puţine persoane de 
la această masă o bănuiau. 

Aici se găsea din nou în elementul său, trăind după tradiţia 
familiei lui, în cercul restrâns al vechii aristocrații din Europa 
centrală. Doamnele, dacă nu toate se bucurau de frumuseţe, cel 
puţin erau elegante şi distinse. Bărbaţii, bine crescuţi, educați, 
complice şi puţin geloşi pe cuceririle lui. Unii dintre ei bănuiau că 
duce o viaţă dublă, însă în cercul în care se învârteau, tăcerea 
era o artă de a trăi şi nu se puneau întrebări. 

Nimeni nu ştia că prinţul Malko Linge, cavaler al Ordinului de 
Malta şi posesor a numeroase titluri de onoare, mai era şi baron 
colaborator al Central Intelligence Agency. Fireşte, unele dintre 
aceste titluri erau dobândite cu foarte mult timp în urmă şi nu 
însemnau mare lucru la sfârşitul acestui mileniu. Dar, pentru cei 
care se aflau aici, ele reprezentau liantul nevăzut al universului 
lor, cu toate că nu mai rămăsese din el decât un microcosmos, 
pe de o parte ridiculizat de unii, iar pe de alta, râvnit de alţii. In 
sinea lui, Malko se gândea că viaţa lui secretă nu era în speţă 
decât o călătorie iniţiatică, aşa cum o înțelegeau samuraii. Acolo 
nu-şi pierdea sufletul, în schimb, îşi păstra etica cu ardoare. Cu 
trei luni în urmă, putea să moară la Beirut?. A fost nevoit să ucidă 
oameni care o meritau din plin, dar s-a întâmplat să moară şi 
unul care nu avea nici o vină. Până la urmă, îşi înfrânase 
dezgustul şi îşi îndeplinise misiunea, lucru care i-a oferit în seara 
asta mijloacele de a trăi după gustul şi după rangul lui. 

— La ce te gândeşti? 

Vocea răguşită a lui Sissi Weikersdorf îl smulse din reveria lui. 

— La tine, spuse el imediat. 

Tânăra contesă îi făcu un semn discret pe sub masă. 

— Mincinosule! Ştiu să citesc în ochii unui bărbat când se 
gândeşte la o anumită femeie. In privirea ta se vede cu totul 
altceva. 

— Ce anume? o întrebă el cu ironie. Un bărbat? 

— Pericol de moarte, zise tânăra cu seriozitate. Eşti foarte 
departe cu gândul. Fălcile sunt încleştate, priveşti în gol, în 
depărtări... 

Vorbeau ca şi când ar fi fost singuri. Malko băuse deja prea 
multă votcă. Se întoarse spre Sissi. 

— Dacă ţi-aş spune la ce mă gândeam de fapt, mi-ai trage o 
palmă. 


? SAS nr. 112: Vengeance a Beyrouth (Răzbunare la Beirut). 


17 


— Atunci, nu-mi spune! replică Sissi, cu nasul în farfurie. 

Malko se întoarse în stânga şi vorbi cu vecina lui, care era 
mult mai în vârstă. Li se aduseseră doi peşti imenşi la grătar, 
garnisiţi de jur-împrejur cu cartofi umpluţi cu caviar. Festinul 
continua cu aroma înmiresmată a vinurilor de Moet şi Chandon. 
Chelnerii nu pridideau să mai umple paharele. Malko încerca să-i 
atragă atenţia Alexandrei, dar degeaba. Era absorbită de discuţia 
înflăcărată cu vecinul ei de masă, fermecătorul Dieter Krasnow, 
bancher, celibatar convins şi mare amator de vânătoare, dar nu 
numai de căprioare... Aplecată peste masă, ea îi oferea privirii o 
imagine tulburătoare a sânilor ei minunaţi. Malko simţi 
deopotrivă o înţepătură în inimă, dar şi o mare uşurare. 
Atmosfera prevestea furtună. Geloasă ca o tigroaică, Alexandra 
nu părea să aprecieze flirtul „nevinovat” cu Sissi. Fapt ce putea 
eventual să-i înlesnească intenţiile necurate. 

Ce departe de CIA se simţea în clipa asta! Nu avea decât o 
grijă care conta: să cucerească o femeie apetisantă. Capul îi 
vâjâia, dar nu era supărător. 

După multe sortimente de lichior servite la desert, Alexandra 
se ridică, luându-l şi pe Dieter Krasnow în sala de bal de alături, 
complet refăcută acum după atacul ce avuse loc la Liezen cu 
câţiva ani în urmă. Muzicanţii îi însoţiră pe invitaţii care au 
început să danseze. Prin uşa întredeschisă, Malko o observă pe 
Alexandra lipindu-se imediat de bancherul ei, cu o indecenţă 
provocatoare. 

Dieter Krasnow nu greşea dacă se agăța de logodnica lui 
Malko precum un naufragiat de colacul de salvare. Practic, 
rămăseseră nemişcaţi pe parchetul ceruit, iar Malko putea 
distinge balansul foarte lent al şoldurilor Alexandrei. Era în stare 
să aducă un bărbat într-o stare de excitare nemaipomenită doar 
în timpul unui dans. O clipă, stătu pe gânduri. Era suficient să se 
ducă s-o smulgă din braţele cavalerului ei şi să-i zâmbească, iar 
lucrurile aveau să intre pe făgaşul lor. 

Se pregătea să se ridice, când simţi o mână aşezându-i-se pe 
coapsă. Unghiile lungi zgâriau uşor țesătura pantalonilor. Vocea 
răguşită a lui Sissi se auzi murmurând în vacarmul invitaţilor care 
se îndreptau spre camera alăturată. 

— Mă doreşti? Adineauri n-am fost prea drăguță cu tine. 

La adăpostul feţei de masă, mâna rămase să se odihnească pe 
coapsa lui. Nehotărârea se topi pe loc. Femeia îi adresă un mesaj 
fără nici o urmă de îndoială. 


18 


— Te doresc atât cât să ne ducem să dansăm! îi spuse el şi o 
luă de mână. 

Indată ce ajunseră în sala de dans, Sissi îşi aşeză capul pe 
umărul lui şi îşi lipi gura de gât, rămânând nemişcată. Numai 
sânii dezgoliţi de decolteul taiorului violet-purpuriu se striveau de 
pieptul lui Malko. O zări pe Alexandra într-o poziţie şi mai 
indecentă decât la început. Roşu ca racul, cavalerul ei o apucă cu 
ambele mâini de şolduri şi se freca de ea, cu privirea sticloasă, 
nevenindu-i să creadă în şansa lui. Celelalte perechi dansau şi 
cochetau, fără să se oprească să bea. Malko luă un pahar de 
şampanie de pe platoul purtat de un barman printre invitaţi şi i-l 
întinse lui Sissi. 

— Să sărbătorim apropierea noastră! 

Bău puţină şampanie şi zise cu un râs cristalin: 

— Vrei să mă ameţeşti! 

— Nu, prefer să fi trează, îi spuse el. 

Dansau în continuare, iar după un timp, Sissi ridică privirile 
spre el. 

— Soţul meu a auzit nişte lucruri interesante despre tine când 
a fost la Moscova... 

— La Moscova? 

— Da, a fost acolo ca să discute despre drepturile comerciale 
cu nişte foşti membri din KGB care păreau să te cunoască foarte 
bine. L-au spus că eşti o persoană foarte periculoasă, un spion... 

Hotărât lucru, viaţa lui dublă îl urmărea pretutindeni! 

Sissi îi pândea răspunsul cu privirea ridicată spre el. Cum el 
rămăsese tăcut, ea adăugă: 

— Şi la Viena mi s-a spus acelaşi lucru. 

— Totul e-adevărat, zise Malko, hotărât să lase deocamdată 
părerile despre reputaţia lui nu prea bună aşa cum erau. 

— Ai ucis şi oameni? 

Vocea lui Sissi tremura de emoție. 

— Da, spuse el fără nici o ezitare. N 

El o simţi puţin încordată şi crezu că-l va părăsi imediat. Íl 
întrebă cu vocea sugrumată. 

— Când? 

— Pe ultimul l-am omorât exact acum trei luni, spuse Malko. 

Sissi Weikersdorf tăcu, apoi, brusc, se lipi strâns de el cu 
privirea înceţoşată. Malko se gândi că, dacă taiorul nu ar fi fost 
aşa de strâns, s-ar fi înfăşurat în jurul lui ca o liană. 

— Povesteşte-mi, îl rugă ea cu gura lipită de urechea lui. 


19 


Trupul ei înghesuit într-al lui nu mai avea nici o reţinere. ÎI 
înlănţuise cu braţele fără să danseze, gata să i se ofere. Cel puţin 
aşa avea impresia. Cineva tuşi discret lângă el. Intoarse capul şi-l 
văzu pe Elko Krisantem, ţeapăn ca un par, care îi spuse pe un 
ton egal: 

— Doamna contesă Alexandra se duce la Viena, la Blue Moon. 
Speră să o însoţiţi şi dumneavoastră împreună cu invitaţii. 

În privirea turcului se citea clar că Malko ar fi putut într-o clipă 
să pună capăt unei asemenea conduite. Era de-ajuns ca Elko să 
treacă în jurul gâtului lui Dieter Krasnow şnurul lui de care era 
nedespărţit şi să strângă puţin... Malko se mulţumi să-i răspundă 
calm: 

— Mulţumesc, Elko. 

— Nu vrei să mergi şi tu? îl întrebă Sissi cu ipocrizie. 

— Vreau să ne continuăm discuţia, replică Malko. Vino! 

O apucă de mână. 

— Unde mă duci? 

— In bibliotecă, acolo putem vorbi în linişte. 

— Şi invitaţii? 

— Pot să petreacă fără mine. 

Il urmă pe coridoarele slab luminate până în încăperea la care 
Malko ţinea în mod deosebit. Alternând coniacul cu şampania şi 
cu whisky-ul, nu aveau de ce să se plângă. 

O sticlă de Dom Perignon aştepta la rece, pe o măsuţă joasă. 
Malko destupă sticla şi umplu două pahare cu picior. Şampania 
rece era delicioasă. Puse o casetă în combina Samsung, iar 
sunetele viorilor invadară încăperea. Sissi scoase din poşetă un 
pachet de Lucky Strike şi aprinse o ţigară. Parcă ar fi vrut să 
alunge un stres puternic. 

— Mi-e teamă! spuse ea dintr-o dată. 

Malko o învălui cu privirea. 

— De mine? 

Ea lăsă pleoapele în jos. 

— Da. Şi de mine. 

— Ţi-e teamă că o să te omor? 


— Nu... 
Privirea ei îi înfruntă din nou ochii aurii. Malko citi în ea 
sentimente şi emoţii contradictorii. li trase cu delicateţe ţigara 


dintre degete, o puse în scrumieră şi o prinse de umeri. O sărută. 
La început, buzele contesei rămaseră strânse cu îndărătnicie. 
Apoi, încet, încet, Malko simţi cum cedează şi îi restituie sărutul, 


20 


de data asta fără reţinere. Limba ei ascuţită se juca cu a lui. Îi 
mângâie şoldul, coborând în lungul coapsei simțind şerpii 
portjartierului, lucru ce-l înfierbântă şi mai tare. 

Când buzele li se desprinseră, Sissi gâfâia, iar sânii păreau că 
ţâşnesc din decolteu. Uşurel, Malko descheie primii doi nasturi ai 
taiorului violet-purpuriu, descoperind un corset negru. Atunci 
când îi eliberă sânii obraznici, Sissi închise ochii fremătând toată, 
dar se îndepărtă brusc. 

— Opreşte-te! Nu vreau să fac dragoste cu tine. Cu toate că- 
mi placi, adăugă cu glas scăzut. Este ruşinos ce facem noi. 

Işi luă ţigara pe jumătate fumată şi făcu câţiva paşi prin 
cameră, examinând obiectele aflate acolo. Se opri în faţa unui 
sipet din lemn de pe o etajeră. 

— Ce reprezintă? 

— Deschide.-l, îi sugeră Malko. 

Sissi îl ascultă şi exclamă surprinsă: 

— Mein Gott! 

Malko veni lângă ea şi luă din locaşul lui pistolul extraplat. 
Câteodată îl lua cu el, dar nu mereu, din cauza controalelor din 
aeroporturi. Il păstra însă întotdeauna la îndemână, i-l puse lui 
Sissi în palmă. 

— Fii atentă că e încărcat... 

Ea uită că avea taiorul descheiat... în timp ce-l cântărea, îşi 
plimba degetele în lungul ţevii prelungite cu un amortizor. Se 
uită în ochii lui Malko cu privirea la fel de tulbure. 

— Cu ăsta... 

— Da, răspunse el, dar întotdeauna numai ca să mă apăr. 

Nu mai opuse rezistenţă când el o asaltă iarăşi şi îl sărută. Dar 
se împotrivi când se pregăti să-i descheie şi ceilalţi nasturi. 

— i-am spus... începu ea. 

Soneria telefonului o întrerupse. După ce sună de multe ori, 
Malko se hotărî să răspundă. Elko Krisantem era ocupat cu 
musafirii. Ridică receptorul, dar cu celălalt braţ îi înconjură talia 
lui Sissi, ca s-o împiedice să plece. 

— AŞ dori să vorbesc cu prinţul Malko Linge, spuse o voce 
groasă. Sunt din partea lui Henry Camaro. 

Malko recunoscuse deja vocea şefului Centralei CIA cu sediul 
la Viena. 

— Eu sunt, spuse Malko. Ce vânt te poartă pe-a lui aripă? 
Poznaşă, Sissi, care rămase prizoniera lui, apăsă pe butonul 
difuzorului şi ascultă răspunsul americanului. 


21 


— O problemă urgentă la Gaza. 

— E chiar atât de urgentă? 

— Da. Un informator de-al nostru se află într-o situaţie gravă. 
Nu pot să-i spun numele prin telefon. Dar avem o problemă 
serioasă. N-ai citit Hera/d Tribune? Un tip care lucrează pentru 
noi a fost asasinat acolo şi ciopârţit cu toporişca. Trebuie să te 
duci numaidecât. Când poţi pleca? 

— Şi mâine, dacă trebuie. 

— Bine. Treci mâine dimineaţă pe la birou, la ora nouă. 

Henry Camaro închise şi Malko făcu la fel. De-acum, Sissi nu 
mai căuta să scape. Cu privirea rătăcită, îl întrebă: 

— E adevărat ce-a spus tipul ăla? Cine este? Glumeşte cumva? 

— Nu tocmai, răspunse Malko. Nu mi-am dat seama ce ai de 
gând să faci. 

— Deci, e-adevărat ce se spune despre tine. Chiar te duci la 
Gaza? 

— Da, spuse Malko, dar mai întâi o să fac ceva mai plăcut. 
Dându-i drumul lui Sissi, se duse să încuie uşa. Tânăra parcă se 
transformase într-o statuie cioplită într-un bloc de sare. El reveni 
lângă ea şi termină de descheiat toţi nasturii jachetei fără ca 
femeia să opună rezistenţă, apoi o dezbrăcă. Desfăcu fermoarul 
de la fusta strâmtă. Aceasta căzu pe mocheta pufoasă, 
descoperind partea de jos a corsetului şi ciorapii prinşi în 
portjartier foarte sus pe coapsă. Malko o trase pe Sissi lângă el şi 
reluă sărutul de unde îl lăsase. După ce o lungi pe canapeaua 
moale din pluş cu mătase roşu închis, ea îşi depărtă picioarele 
într-o dăruire mută. Gura rămase lipită de a lui Malko, pentru a 
împiedica cuvintele. Ştia că trebuie să profite de acest moment 
de slăbiciune. Victoria lui nu era însă sigură. 

intins peste ea, Malko se eliberă brusc. Îşi strecură mâna între 
trupurile lor şi-i atinse pântecele catifelat. Indepărtă dantela 
care-i acoperea sexul şi o pătrunse dintr-o singură mişcare. Ea 
nu-şi dădea seama că era posedată ca o subretă. Slobozi un țipăt 
scurt care se termină rostindu-i numele într-un geamăt de 
mulţumire. 

Acum se mişca într-un du-te-vino leneş, uşurat de starea de 
excitare a lui Sissi. Nimeni nu-i putea fura plăcerea acestor clipe. 
Sub greutatea lui, femeia începu să se onduleze cu braţele 
încolăcite de trupul lui, răspunzându-i asalturilor lui Malko. Era 
foarte excitată. Era minunat. Malko execută aceleaşi mişcări 
minute în şir, savurându-şi victoria: apoi, simțind seva urcând, se 


22 


dezlănţui, smulgând partenerei gemete sincopate. Picioarele lui 
Sissi erau atât de depărtate, încât parcă formau un unghi drept, 
permițându-i astfel s-o pătrundă cât mai adânc. 

Atunci când se linişti, ochii tinerei se dădură peste cap încât 
crezu că i s-a făcut rău. Sânii se eliberaseră din corset, părul era 
în dezordine, iar gura avea urme de ruj în jurul ei. 

Când privirea deveni normală, încercă să surâdă ironic şi 
spuse: 

— Ai obţinut ce-ai dorit! 

Era plină de mândrie... Această stare îi dădu lui Malko idei 
rele. 

— Nu chiar, zise el. 

Retrăgându-se, o prinse de pulpe şi o răsuci ca pe o clătită cu 
burta pe canapea. Sissi se zbătu protestând: 

— Ce-ai de gând să faci? 

Cu toate că se lupta cu el, se trezi îngenuncheată pe mochetă, 
cu bustul sprijinit de pernuţele roşii. Malko se strecură în spatele 
ei şi mai stârnit. Când contesa îşi dădu seama ce are de gând, 
era deja prea târziu. Dintr-un singur elan, forţă drumul între 
coapsele ei. Sissi Weikersdorf strigă cât putu: 

— Nein! Nein! Schweinhund! Nu... 

Protestele fură înăbuşite de un strigăt ascuțit. Malko se afundă 
dintr-o singură mişcare. Era o senzație absolut deosebită. 
Strângând-o cu forţă de pulpe, începu o mişcare pendulată ce-l 
făcea aproape de fiecare dată să iasă complet din crupa 
cambrată a tinerei contese, pentru ca apoi să se afunde şi mai 
mult. 

Incercând să scape de asalturile lui, fără să vrea, Sissi îi 
sporea plăcerea. Malko îşi duse fantezia până la capăt, în ciuda 
protestelor şi injuriilor ei. 

Când în fine, Sissi scăpă de supliciu, se ridică răvăşită şi 
îndârjită, cu faţa brăzdată de dungi negre de rimel, tremurând de 
furie. Fără să scoată un sunet, ridică de jos fusta şi jacheta. Se 
îmbrăcă, dar nu se mai încheie la nasturi şi se repezi la uşă, 
răsuci cheia şi fugi pe culoar. 

In timp ce-şi aranja ţinuta, Malko ajunse în curtea castelului şi 
văzu farurile Mercedesului contesei aprinzându-se. Demară atât 
de brusc, încât lăsă dâre negre de cauciuc şi dispăru în noapte. 

Acum că-şi făcuse mendrele, Malko regreta puţin că se 
purtase ca o cătană. Se întoarse în sala de bal ca să se ocupe de 
invitaţi, întrebându-se în ce soi de aventură îl mai târa telefonul 


23 


lui Henry Camaro. În orice caz, avea nevoie să încheie socotelile 
cu contesa Weikersdorf. 
Şi mâine mai era o zi... 


24 


Capitolul III 


John Powell, şeful Centralei CIA la lerusalim, trimis în mod 
special în teritoriile ocupate, citea încă o dată raportul 
Mossadului care tocmai ajunsese pe biroul lui, în legătură cu 
asasinarea lui Herbert Boss. Israelienii ştiau foarte bine la ce să 
se aştepte de la el în calitate de agent al Central Intelligence 
Agency, însă trataseră problema ca şi cum ar fi fost vorba despre 
una din numeroasele crime legate de Intifada. In raport nu era 
nimic interesant, el fiind întocmit mai întâi de Shin-Beth din fâşia 
Gaza. Nu au arestat pe nimeni; Wafiek, „călăuza” americanului 
identificat, a declarat că nu ştie nimic. Clientul lui avusese o 
întâlnire cu care el nu era la curent. Mai mulţi martori au 
confirmat că l-a aşteptat la moschee. Textul era însoţit de 
fotografii cutremurătoare şi de raportul medicului legist din Gaza. 
Douăzeci şi şapte de lovituri de pumnal, trei de secure, 
nemaipunând la socoteală obişnuitul ritual al tăierii gâtului. 
Mossadul a dat verdictul că de acest omor se face răspunzător 
unul dintre grupurile violente de opoziţie Hamas sau Jihad. Crima 
nu a fost revendicată. 

— Bullshit! mormăi printre dinţi John Powell. Ridică privirea 
uitându-se fix prin fereastra cu vitralii la zidurile roşiatice 
monumentale ale bătrânului lerusalim, care, de cinci sute de ani 
încoace, închideau între ele simbolul celor trei religii monoteiste 
existente pe pământ: Biserica Mormântului Sfânt, Moscheea Al 
Aqsa şi Zidul Tânguirilor. Soarele în asfinţit împrumuta pietrelor 
bătrânelor metereze reflexe sângerii. John Powell se simţea 
vinovat. Din păcate, era cam târziu pentru regrete... Bâzâitul 
interfonului îi întrerupse gândurile. 

— Yes, Jane? 

— A sosit domnul Linge, îl anunţă secretara. 

— Roagă-l să intre. 

Se ridică să-l întâmpine pe musafir şi găsi că este mai înalt şi 
mai slab decât în fotografii. Nuanţa aurie a ochilor lui izbea la 
prima vedere, iar din fiinţa lui se degaja un fel de vioiciune fizică 
şi spirituală ca a unei sălbăticiuni ce se odihneşte. li cunoştea pe 
dinafară palmaresul şi ştia că oamenii de la Langley îl considerau 
cel mai bun şef de misiune pe care-l avea Company. De aceea îl 


25 


preferau pe el şi nu pe americani în misiunile cele mai dificile. 

— Bine aţi venit la lerusalim, domnule Linge, spuse el cu 
căldură. Sper că omologii noştri nu v-au chinuit prea tare pe 
aeroportul din Ben Gurion. 

— Nu, îl asigură Malko. Nici nu m-au scotocit, nici n-au fost 
suspicioşi. 

Şeful Centralei strânse gura într-o strâmbătură ironică. 

— Şi cu toate astea, puteţi fi sigur că amicii noştri de la 
Mossad ştiu deja câte cămăşi aveţi în valiză! Staţi la King David? 

— Da. 

— Atunci, au şi instalat microfoanele în cameră, telefonul este 
ascultat şi chiar acum răscolesc printre lucruri. li cunosc eu. Nu 
lasă nimic la voia întâmplării. 

King David este un mastodont din vremea ocupaţiei engleze a 
Palestinei care a rămas încă în picioare, un bloc din piatră 
sângerie, maiestuos, situat pe King David Street, ale cărui 
grădini şi faţadă dădeau spre zidurile vechi ale lerusalimului. 
Evreii din America ce dispuneau de bani veneau în pelerinaj în 
Israel cerând camerele cu vedere în această zonă, aruncând 
dolarii în stânga şi în dreapta. 

— Nu vor găsi nimic, remarcă Malko. 

Şeful Centralei surâse cu încântare. 

— Asta o să-i enerveze la culme! Din fericire, n-aţi venit aici cu 
gândul să-l asasinați pe rabin. De altfel, le-am trimis şi telegrame 
în legătură cu venirea dumneavoastră ca să pun lucrurile la 
punct şi să-i fac să înţeleagă că nu este o acţiune ostilă lor. De 
aceea vă lasă în pace. Aţi avut de curând vreo neînțelegere cu 
ei? 

Instalat pe canapeaua hidoasă de un verde prăzuliu, Malko, 
jenat, surâse cu răceală în colţul gurii. 

— Acum trei luni, la Beirut, am avut o mică ciocnire şi la 
propriu şi la figurat!*. Dar nimic de ordin personal. Anul trecut, în 
Canare, s-a întâmplat ceva mult mai serios!!. Printre ei nu am 
decât prieteni. 

— Şi eu la fel, îl asigură americanul, făcând un gest de 
lehamite. Acum sunt blânzi ca nişte mieluşei... O cafea? 

— Cu plăcere. 

— Turcească sau filtru? 


10 vezi SAS nr. 112: Vengeance a Beyrouth (Răzbunare la Beirut). 


11 Vezi SAS nr. 106: Le dispăru des Canaires (Dispărut din Insulele 
Canare). 


26 


— Turcească, 

Călătoria cu avionul Airbus A 320 aparţinând companiei Air 
France, cu ruta Paris-Tel Aviv, fusese excelentă, însă se simţea 
puţin toropit de canicula apăsătoare din toată ţara. Erau treizeci 
şi cinci de grade pe aeroportul Ben Gurion, treizeci la lerusalim şi 
mai ridicată pe înălţimi. Trebuia neapărat să se trezească. In 
timp ce americanul comanda cafeaua, Malko admira încăperea 
cu tavanul înalt, decorată ca un salon din secolul trecut, mobila 
era încrustată cu sidef, cu măsuţe joase şi cu scaune aliniate de- 
a lungul peretelui. Consulatul Statelor Unite avea sediul într-un 
vechi palat otoman de dimensiuni colosale, cu nenumărate 
coloane, cu ferestre imense şi scări monumentale. In birou, 
atmosfera era sufocantă, însă John Powell nu părea să se 
sinchisească. Nici nu încăpea vorbă să instaleze aparate de 
climatizare în minunea asta de arhitectură orientală, deci trebuia 
să se resemneze. Cu barba neagră şi cu mustață, cu aerul lui 
curăţel, John Powell aducea puţin cu un membru al grupării 
Hezbollah. 

Cu trei luni în urmă, Malko era la o sută cincizeci de kilometri 
depărtare de Beirut; avusese într-adevăr de-a face cu Hezbollah 
ca să-l răzbune pe William Buckley. Răzbunarea fusese 
sângeroasă, iar membrii grupării Hezbollah îşi gravaseră numele 
cu litere de foc printre aceia care aveau să se răzbune într-o 
bună zi... Dar /nch Allah însemna viaţă pentru ei. Intr-o zi, la 
castelul din Liezen a debarcat o trupă de comando. Erau ucigaşi 
feroce... Dar, Alexandra şi el au reuşit să scape cu viaţă. 

In Austria v-aţi bronzat atât de frumos? îl întrebă americanul. 

— Nu, în Caraibe. 

Petrecuse o lună de miere cu Alexandra în Insulele Bahamas, 
făcând dragoste şi pescuind nişte peşti enormi. O vacanţă de vis, 
dar foarte costisitoare. Acum trebuia să-şi refacă bugetul 
riscându-şi încă o dată viaţa. Era tot ce avea de vânzare. Ca un 
jucător înrăit şi-o punea pe tavă, ştiind că, într-o zi, norocul nu va 
mai fi de partea lui. Dar nu trebuia să se gândească la lucruri de 
genul acesta. 

Inainte să plece din Viena, îi trimisese lui Sissi Weikersdorf un 
coş imens cu trandafiri, mulţumindu-i astfel că a acceptat să vină 
la dineul din Liezen. Poate că nu fusese chiar o investiţie bună, 
judecând după felul în care s-au despărţit, dar regreta sincer 
ieşirea lui animalică. In seara cu pricina, nu avusese timp să se 
ducă la Viena după Alexandra. Ea ajunsese acasă tocmai când 


27 


Malko îi petrecea pe ultimii invitaţi. Nu-i adresă nici un cuvânt, 
lăsând să planeze îndoiala în legătură cu ceea ce s-a petrecut 
între ea şi Dieter Krasnow. In acea noapte, nu au dormit în 
aceeaşi cameră. Dar spiritele s-au încins înaintea plecării lui în 
Israel. | s-a oferit cu ardoare, lucru ce ar putea ascunde 
remuşcări şi regrete deopotrivă... 

— Henry Camaro mi-a relatat cam ce aşteptaţi de la mine. S-a 
mai schimbat ceva de atunci? 

John Powell îşi bău dintr-o dată cafeaua neîndulcită. 

— Nu, dar trebuie să-ţi atrag atenţia că este o misiune extrem 
de periculoasă. 

Malko îi zâmbi cu ironie. 

— Nici nu mă aşteptam la o poveste romantică... 

— Sunt convins, făcu americanul, nu poate fi vorba de aşa 
ceva. 

li întinse lui Malko raportul Mossadului şi fotografiile care 
însoțeau textul, apoi aprinse o ţigară în timp ce oaspetele 
examina documentele. După cinci minute, Malko ridică privirea 
cu stomacul făcut ghem. Hotărât lucru, palestinienii nu aveau de 
ce să-i invidieze pe libanezi, decât pentru sălbăticia lor. 

— Era unul dintre oamenii dumneavoastră? 

— Da. De multă vreme, dar îndeplinea misiunile mai puţin 
periculoase. La început, n-am vrut să-l trimit acolo. Cred că 
dumneata te-ai fi descurcat mult mai bine. 

Malko făcu un gest evaziv. Nimeni nu era invulnerabil. 

— Ce s-a întâmplat? 

John Powell se aşeză mai comod pe canapea, îşi mângâie 
barba şi începu astfel: 

— In urmă cu şapte ani, am „racolat” un palestinian din OEP, 
un anume Daud Abuchita, care lucra cu Abu lyad, şeful 
serviciului de securitate al acestei organizaţii. l-au dat numele de 
cod „Charlie”. Se afla în afara Palestinei, însă palestinienii au 
reuşit să-l infiltreze în Gaza ca să-i organizeze pe membrii din 
organizaţia „Hawks”, Vulturii, nucleul cel mai dur al grupării 
Fatah, adică aceia care organizau acţiuni violente împotriva 
israelienilor. De acolo, a menţinut legătura cu noi fiind foarte 
vigilent. Gândiţi-vă că a fost hăituit şi de Shin-Beth, durii din 
Hamas şi de cei din Jihad. 

Acum un an a reuşit să-i facă să creadă că reneagă OEP-ul şi 
că vrea să intre în Jihad. Fathi Chakaki, întemeietorul Jihadului, s- 
a lăudat cu influenţa pe care o are pe lângă oamenii cunoscuţi de 


28 


noi. Fireşte că el acţiona la ordinele Centrului OEP din Tunis, apoi 
s-a infiltrat în Jihad, ale cărui poziţii erau diametral opuse viziunii 
lui Yasser Arafat. Jihadul propovăduieşte lupta până la jertfa 
finală a Israelului, fără nici un compromis. Prin diferite canale, 
„Charlie” a reuşit să ne furnizeze informaţii foarte importante cu 
privire la această organizaţie. 

— Şi israelienii nu stau mai bine? Cu toţi spionii care lucrează 
pentru Shin-Beth? obiectă Malko. 

— Depinde, spuse John Powell... Bunăoară, se ocupă de 
acţiunile Jihadului din Israel. Prin intermediul lui „Charlie”, am 
urmărit evoluţia Jihadului, legăturile pe care le avea cu iranienii 
şi cu fraţii musulmani din Egipt. Noi am alertat FBl-ul în legătură 
cu posibilitatea unor atentate pe teritoriul american. „Charlie” ne 
trimitea mesageri şi din această cauză nu ştiam exact unde se 
află. Nu l-am văzut niciodată la faţă. 

— Nimeni nu l-a întâlnit vreodată? N 

— Ba da. „Legătura” lui primară, la Tunis, acasă la Abu Iyad. In 
prezent, se găseşte la Langley şi are o funcţie importantă în 
departamentul ce se ocupă de Orientul Mijlociu. 

— Ce-l| determină pe „Charlie” să facă asta? _ 

— Toată familia locuieşte în Statele Unite. In mod regulat îi 
vărsăm o sumă de bani într-un cont din Bahamas. Cred că o face 
pentru copiii lui. Pentru el personal n-a cerut niciodată nimic. 

Era „cârtiţa” ideală, gândi Malko. lşi aduse aminte de colonelul 
Penkovski, membru în KGB care şi el transmitea informaţii 
minunate. Până în ziua în care a fost reperat, arestat, judecat şi 
împuşcat. O mică avere pe numele lui zace şi astăzi într-o bancă 
elveţiană pe vecie. 

— In concluzie, „Charlie” se află în Gaza, zise Malko, este 
infiltrat în Jihad şi vă pasează informaţii. Le comunicaţi şi 
israelienilor? 

— Uneori, atunci când îi privesc şi pe ei. 

— De fapt, ce s-a întâmplat? 

Vizibil încurcat, americanul trase adânc un fum din ţigară, 
dându-l afară din plămâni cu forţă, ca şi cum ar fi vrut să scape 
de o amintire urâtă. 

— Acum cinci zile, am primit un mesaj de la „Charlie”, spuse 
el. De la un tip care n-a vrut să spună cum îl cheamă. Pur şi 
simplu mi-a spus că „Charlie” deţine o informaţie vitală pentru 
ţara mea, dar că nu putea să mi-o comunice decât verbal. Mi-a 
repetat că este urgent şi vita/. Deci, m-am hotărât să îl trimit pe 


29 


Herbert Boss... 

— Cum v-aţi dat întâlnire? 

— Am căzut de acord cu mesagerul lui „Charlie”. Herbert 
trebuia să-l ia drept călăuză pe un anume Wafiek, membru în 
OEP şi ziarist, contactându-l la telefon din lerusalim. Prima 
persoană cu care trebuie să te întâlneşti şi dumneata de îndată 
ce ajungi acolo este Wafiek. 

— După tot ce s-a petrecut, credeţi că este prudent? 

— Nu pot să afirm acest lucru, însă este singura legătură cu 
„Charlie”. Israelienii l-au interogat pe Wafiek, dar, în aparenţă, 
nu au găsit nimic. Şi este ultimul care l-a văzut pe Herbert Boss 
în viaţă. 

Malko îşi dădea seama unde bate americanul. 

— Aţi primit veşti de la „Charlie” de când a avut loc acea 
crimă? 

— Nu, nici una, dar asta nu înseamnă nimic. Câteodată nu dă 
nici un semn de viaţă săptămâni de-a rândul. 

— El personal trebuia să se întâlnească cu Herbert Boss? 

— Acest lucru nu era specificat, însă era evident. Este vorba 
de o informaţie pe care „Charlie” n-o putea încredința unei a 
treia persoane. 

— Deci ştie că au fost probleme. 

— Ar trebui să fie pe altă planetă ca să nu ştie. Toate ziarele, 
de la A/ Qoas până la Jerusalem Post au vorbit despre asasinarea 
lui Herbert Boss... 

Malko nu mai scoase o vorbă. Toate astea nu miroseau a 
bine... Poate că „Charlie” era deja mort. 

— Mai întâi trebuie să ştim sigur ce s-a petrecut, continuă 
americanul. Am mai multe ipoteze. 

— Sunteţi sigur că numai „Charlie” ştia de întâlnire? 

— Da, răspunse imediat americanul, era un nume de cod ce 
apărea în toate mesajele. Bineînţeles că asta a fost prima ipoteză 
la care m-am gândit. S-o eliminăm. A doua este că „Charlie” a 
putut fi demascat de oamenii din Jihad. Dacă erau la curent cu 
întâlnirea, l-au lichidat şi pe urmă l-au omorât şi pe Herbert Boss. 
Dacă e aşa, s-a zis cu ei. La fel de bine însă, poate să trăiască, 
neavând cum să-l prevină pe Herbert că a căzut într-o capcană... 
în acest caz, „Charlie” s-a retras pe undeva şi până la urmă, va 
da un semn de viaţă. Mai există posibilitatea să nu mai aibă 
încredere, căci ceva este putred în lanţul său de transmisiuni. 

— Şi israelienii? 


30 


— Nu cred că l-au identificat pe „Charlie”. Este o operaţiune 
absolut ermetică. Dar ar înnebuni de bucurie dacă ar reuşi să 
pună mâna pe el... 

Câteva secunde Malko rămase gânditor. 

— Chiar credeţi în această informaţie vitală pentru Statele 
Unite? Palestinienii au prejudecăţi chiar şi în privinţa propriilor 
afaceri. 

Americanul clătină din cap. 

— Nu şi „Charlie”. Ştie că un complot împotriva lui Arafat sau 
o operaţiune împotriva Israelului nu ar constitui problema 
noastră. Spusele lui au greutate, altminteri eu nu mai am 
încredere. Aştept să dea un semn de viaţă. 

Părea sincer neliniştit. Malko ştia că, uneori, un individ infiltrat 
într-o structură adversă putea să deţină informaţii capitale. 
Richard Sorge, spion în serviciul URSS-ului, ştiuse unele date cu 
privire la debarcarea în Normandia încă de când avea legături cu 
japonezii. „Charnlie”, care era infiltrat într-o grupare fanatică 
islamistă întru totul antiamericană, putea să obţină o informaţie 
capitală privind Statele Unite. 

— Prin urmare, mă duc la Gaza şi încerc să descopăr misterul 
morţii lui Herbert Boss, încheie Malko. Şi asta cu ajutorul lui 
Wafiek. 

— Mai aşteptăm douăzeci şi patru de ore, îl corectă şeful 
centralei. Dacă „Charlie” e încă în viaţă, trebuie să dea de ştire 
într-un fel sau altul. După aceea, vom vedea în ce mod vă vom 
trimite în infern. 

Malko nu avu timp să râdă de gluma americanului. Din biroul 
secretarei răzbătea discuţia aprinsă dintre două femei. Se 
auzeau clar protestele secretarei lui John Powell: „vă spun că 
este cu cineva! Trebuie să-l avertizez!”. Sfârşitul propoziției se 
pierdu în zgomotul scaunelor trântite, al obiectelor răsturnate şi 
uşa fu dată cu violenţă de perete, încât aveai impresia că se 
sfărâmă în aşchii. 

Bruneta care apăru în cadrul uşii era mai înaltă cu 
cincisprezece centimetri decât firava secretară a lui John Powell. 
Avea o figură de manechin, cu trăsături accentuate, bărbia 
voluntară, faţa schimonosită de furie, îmbrăcată cu o cămaşă 
încheiată până la gât, cu pieptul umflat ca o păpuşă Barbie. Talia 
îi era strânsă cu o centură din piele, sub care se iveau şoldurile 
în formă de amforă, strânse şi ele într-o fustă mulată, despicată 
şi lungă până la glezne. 


31 


— Domnule Powell, n-am putut s-o opresc, se tângui secretara 
care se agăţase de braţul superbei sălbăticiuni. A... 

Nou-venita se desprinse împingând-o cu cotul şi se îndreptă 
spre John Powell, strigând la el cu vocea tremurând de mânie. 

— Deci tu eşti nemernicul care l-a trimis pe Herbert să fie 
masacrat! 


32 


Capitolul IV 


John Powell avu nevoie de câteva secunde ca să-şi recapete 
sângele rece. In faţa acestei femei dezlănţuite, avea unele scuze. 
Postată dinaintea lui, cu bustul proeminent, cu respiraţia 
sacadată, fapt ce făcea ca pieptul să se înalțe şi să coboare cu 
mişcări spasmodice, îi dădea impresia că-l va pocni dintr-o clipă- 
n alta. 

— Cine sunteţi? o întrebă americanul. Cine v-a dat dreptul să 
pătrundeţi cu forţa în biroul meu? 

Ochii verzi ai tinerei femei scânteiară. Pe un ton impertinent, îi 
spuse: 

— Mă numesc Tamara Halpern şi lucrez la Jerusalem Post. 
Herbert Bess era amantul meu. Vă ajunge? 

Malko admira silueta acestei creaturi somptuoase şi îl invidia 
pe nefericitul agent CIA. Tamara Halpern scutură părul lung care- 
i cădea pe ochi şi reluă cu aceeaşi voce plină de furie: 

— Vreau să ştiu cine l-a ucis pe Herbert! Dacă e cumva vreun 
pui de căţea palestinian, îi trag două gloanţe-n cap! 

Furia părea că-i umflă şi mai tare pieptul. Vorbea apăsând pe 
cuvinte, iar Malko nu se îndoi nici o clipă de hotărârea ei. In 
Israel, femeile făceau doi ani de armată în loc de trei, însă 
mânuiau armele la fel de bine ca şi bărbaţii... 

— Ce vă face să credeţi că sunt amestecat în povestea asta 
nefericită? protestă John Powell. Sunt diplomat şi... 

— Bullshit! lzak Hanevim mi-a spus că dumneavoastră sunteţi 
la curent cu tot ce s-a petrecut. Îl cunoaşteţi, nu-i aşa? 

La rândul lui, John Powell era pe punctul să explodeze. 

— Da, l-am cunoscut, recunoscu el cu voce egală. Dar v-a dat 
o informaţie falsă. Nu ştiu nimic în plus faţă de ceea ce s-a scris 
în ziare despre asasinarea colaboratorului din consulatul nostru. 
Acum, vă rog să ieşiţi din biroul meu. 

Cu furie, Tamara Halpern îşi înfundă mâna în poşeta ce o purta 
la şold. Malko se pregăti să sară, convins că va scoate o armă şi 
va trage în şeful Centralei CIA. Cu o femeie îndrăgostită, nu se 
ştie niciodată... însă Tamara scoase doar un pachet de ţigări, 
puse una în gură, o aprinse şi suflă fumul drept în faţa 
americanului. În mod vădit, atitudinea acestuia o descumpăni. 


33 


Confruntarea lor mai dură câteva clipe, apoi se răsuci brusc şi 
ieşi din birou ca o vijelie. Malko se întreba dacă, orbită de furie, 
îşi dăduse seama de prezenţa lui în încăpere. Secretara apăru cu 
lacrimi în ochi, iar John Powell o expedie în biroul ei. Imediat 
izbucni furios. 

— Ce nenorociţi sunt tipii ăştia de la Mossad! 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Izak Hanevim este corespondentul meu la ei! M-a făcut ca o 
albie de porci în faţa târfei ăsteia! Altminteri, n-ar fi venit să facă 
tot tărăboiul ăsta. 

Era clar că John Powell nu a fost impresionat de farmecul 
israelienei. 

— O cunoaşteţi? se interesă Malko. 

— Bineînţeles! Este cel mai bun reporter de la Jerusalem Post, 
în plus şi corespondentul mai multor reviste nemţeşti. 

— Doar atât? 

— Aproape. Tamara Halpern este o corcitură foarte ciudată. 
Tatăl ei este evreu neamt, iar mama, o arabă creştină din Liban. 
Vorbeşte nu ştiu câte limbi şi cunoaşte toate poveştile despre 
Mossad. Uneori stau şi mă întreb dacă nu cumva lucrează pentru 
ei. Datorită fizicului ei, se strecoară peste tot. Numai doi nasturi 
de la bluză să-şi descheie şi toţi bărbaţii reacţionează de parcă li 
s-ar lichefia creierul. 

— Ştiaţi că e amanta lui Herbert Boss? 

— Am auzit ceva, dar nu era singura ei legătură. O fascinează 
toţi bărbaţii din cadrul Serviciului. Chiar mă întreb dacă nu 
cumva din acest motiv era cu Herbert. Din punct de vedere fizic, 
genul ei este un sefard cu pieptul plin de păr ca un covor, cu o 
gură cu buze groase şi foarte dotat în partea inferioară a 
corpului. 

— In orice caz, e hotărâtă să-l răzbune... 

John Powell ridică din umeri. 

— Ei, aici, e mai uşor cu arabii. Ticălosul ăla de Izak Hanevim 
nu credea că Herbert Boss vizita doar taberele colonilor evrei. De 
aceea mi-a trimis vijelia asta pe cap. A fost de-ajuns să-i facă cu 
ochiul şi... 

Maşinaţiile puse la cale de Company s-au dovedit încă o dată 
extrem de transparente. Toată afacerea nu miroase a bine. 
Malko se întreba de ce CIA e gata să-şi dea atâta osteneală ca să 
recupereze un agent ce deţinea o informaţie ipotetică. Sau nu i- 
au spus chiar totul? Pentru moment, nu-i rămânea decât să 


34 


aştepte sau să se înscrie la clubul vizionarilor... Doar până când 
„Charlie” va da un semn de viaţă. In căldura înăbugşitoare a 
biroului, Malko tresări. 

— Acest Wafiek, „călăuza”, care l-a însoţit pe Herbert la locul 
de întâlnire, este „curat”? 

— Cred cu toată sinceritatea acest lucru. El nu vrea decât 
lovele. 

— Dar el e-n viaţă, nu? remarcă Malko. 

— Adică? 

— Nu credeţi că cei care l-au eliminat pe Herbert Boss aveau 
interes să-l lichideze şi pe el, căci a organizat întâlnirea? 

Americanul reflectă câteva secunde asupra acestei ipoteze, iar 
la final recunoscu: 

— Nimic nu este imposibil. Când veţi merge la Gaza, va trebui 
să clarificaţi şi acest lucru. 

— Dacă-l vom lua cu binişorul, nu cred că va spune, zise 
Malko. 

— E rândul dumneavoastră să vă descurcati. 

Malko se gândi imediat la un lucru dificil şi neprevăzut: 

— Cum voi ajunge acolo, israelienii vor începe să mă 
urmărească. 

— In mod sigur! Dar nu le va păsa dacă nu vor şti ce faceţi 
acolo. Tot ce trebuie făcut e să nu-i duceţi direct la „Charlie”. 
Cum le-a făcut câteva măgării, o să-l bage la zdup pentru mulţi 
ani. Sau va cădea pe fereastra vreunui comisariat, ori în propriul 
laţ... Apoi, ştia multe lucruri care i-ar interesa. Ar face orice ca 
să-l determine să spună tot. Vedeţi, în ţara asta, nu se sinchisesc 
de drepturile omului, de fapt de nici un fel de drepturi. Arestează 
oameni şi îi ţin cât timp le convine... în ţările arabe este şi mai 
rău. Sunt sigur că, dacă „Charlie” mai trăieşte încă, va da el un 
semn de viaţă... Dacă nu, în douăzeci şi patru de ore, veţi pleca 
la Gaza. 

Pusese deja mâna pe telefon. 

— Pe cine sunati? îl întrebă Malko. 

— Pe imbecilul de Izak Hanevim. 

Malko se trezi din nou în atmosfera apăsătoare a străzilor din 
lerusalim ticsite de autocare cu turişti. In parcare se afla un 
evreu palid, cu ochelari rotunzi şi redingotă neagră, cu buclele 
spiralate ieşindu-i de sub pălărie. Citea Tora” şi se legăna înainte 
şi înapoi, ţinând la piept o mitralieră Uzi. Aproape toată populaţia 


12 Cărţile lui Moise cu care începe Biblia (Pentateuh), (n.t.). 


35 


civilă din Israel era înarmată şi nu pregeta să facă uz de armă. 
De fiecare dată când un palestinian încerca să prindă un evreu, 
acesta era înconjurat imediat de o şleahtă care îl împuşca în 
plină stradă fără să aibă loc vreun proces. 

x 


* * 


Curtea interioară a hotelului American Colony gemea de lume 
care se îngrămădea la mesele aşezate la umbra unui cocotier 
amărât. Aproape toţi erau ziarişti americani. Acest hotel 
încântător din partea nord-estică a  lerusalimului, cea 
musulmană, era compus din mai multe clădiri şi avea unul dintre 
puţinele restaurante care a scăpat de cumplita bucătărie 
„caşer!*” care deschidea gustul pentru toate felurile de mâncare. 

Malko cunoştea locul de multă vreme. Se instală la o masă şi 
comandă meze şi kebab. 

Aproape toţi clienţii din restaurant aveau câte un telefon 
portabil şi nu se sfiau să-l folosească. In toată această 
viermuială, apăru un bărbat înalt, ce şchiopăta sprijinit în cârje, 
cu coapsa bandajată. Probabil vreun ziarist rănit într-o încăierare. 

Malko aproape că terminase primul fel, când în uşă se ivi un 
grup gălăgios. Trei bărbaţi, printre care şi un fotograf strivit de o 
grămadă de aparate şi o femeie - Tamara Halpern. Privirea 
femeii dădu roată prin restaurant şi se opri la Malko. Timp de 
câteva clipe, păru că nu-l recunoaşte, apoi, după ce le-a spus 
ceva însoţitorilor ei, veni direct la masă, se aşeză în faţa lui şi-l 
salută. 

— Shalom! 

— Bună ziua, răspunse Malko, gândindu-se la ce-i spusese 
John Powell. 

Primii trei nasturi ai bluzei albe erau descheiaţi, lăsând să se 
vadă partea de sus a sutienului bogat ornamentat cu dantelă. 
Când trăsăturile nu-i erau schimonosite de furie, Tamara Halpern 
era foarte frumoasă, cu părul negru şi ochii verzi. 

— Bănuiesc că ştiţi cine sunt, îi spuse ea. 

Malko zâmbi. 

— Un reporter de la Jerusalem Post. 

— Dar dumneavoastră? 

Cum el nu-i răspunse, ea îi aruncă cu ironie: 

— Alt spion! Şi dumneata vei fi masacrat de nemernicii ăştia 
de arabi ca să-i faceţi pe plac şefului lui Herbert? l-am spus să nu 


13 Bucătărie tradiţională (n.t.). 


36 


se ducă la Gaza! Am presimţit eu ceva rău... Am fler. 

— Ar fi trebuit să-l anunţaţi pe prietenul dumneavoastră 
Hanevim. 

— Nu este prietenul meu! protestă ea. E la fel ca ceilalţi. Se 
foloseşte de paiaţele lui şi când una moare, o înlocuieşte cu alta. 
Toţi oamenii din serviciile secrete sunt la fel. Vă storc ca pe nişte 
lămâi, apoi... 

Lăsă fraza neterminată. Luă mecanic o bucată de pita!“ şi o 
strecură în gură înghiţind-o pe dată. 

Malko îi adresă un zâmbet angelic. 

— Se întâmplă să aveţi şi momente când nu sunteţi furioasă? 

— Uneori, zise ea simplu. Când mă aflu în compania oamenilor 
normali, nu a spionilor. 

— Se pare bunăoară că ştiţi totul despre serviciile secrete, 
observă Malko cu perfidie. 

Tamara Halpern deveni dintr-o dată serioasă şi-l ţintui cu 
privirea. 

— Timp de douăzeci de ani, tatăl meu a lucrat pentru Mossad, 
pe urmă a fost omorât de un arab. L-ar fi putut salva, dar nu 
doreau să rămână în viaţă o sursă atât de importantă. Şeful 
Mossadului mi-a trimis o scrisoare înduioşătoare pe care o mai 
păstrez încă, vorbindu-mi despre sacrificiul acesta necesar... 

Deşi vorbea engleza la perfecţie, Malko simţea că ea îşi caută 
cuvintele. li propuse dezvăluind un zâmbet larg: 

— Haideţi să vorbim în germană! 

Ea îşi flutură genele rimelate. 

— Sunteţi neamt? 

— Austriac. 

— Austriac? Atunci trebuie s-o cunoaşteţi pe prietena mea 
Grete Ulstein! Lucrează la revista Panorama. Se află acolo. 

li arătă o blondă subţirică în pantaloni, care stătea la o masă 
însoţită de vreo şase ziarişti. Malko auzise de Panorama, dar nu 
şi de Grete Ulstein. 

— Nu o cunosc, spuse el. 

Vorbind nemţeşte, se părea că o mai îmblânzise pe mica 
panteră din faţa lui. Observă că cei trei bărbaţi care au venit 
împreună cu ea tocmai se apucau să mănânce. 

— Rămâneţi să luaţi masa cu mine, îi propuse el. Prietenii 
dumneavoastră v-au uitat. 

Fata îl examină curioasă cu privirea-i verde. 


14 Un fel de plăcintă. 


37 


— Cum vă cheamă? 

— Malko Linge. 

— Şi cu ce vă ocupați? 

— Intrebaţi-l pe prietenul dumneavoastră Izak Hanevim. Va fi 
încântat să vă informeze. 

Din nou privirea Tamarei se întunecă. 

— Nici nu mă gândesc! Imi veţi spune dumneavoastră. Nu 
vreau să-l amestec în viaţa mea. 

— Totuşi, el v-a pus la curent în legătură cu Herbert Boss. 

— Era gelos! Intre timp, am avut o legătură cu el. Voia să o 
luăm de la capăt şi să lucrez pentru el. 

Malko îi făcu semn chelnerului şi Tamara comandă un amestec 
de languste cu spaghete, apoi reveni la subiect. 

— Deci sunteţi un „spook!*”. De ce aţi venit în Israel? 

— Momentan, vizitez doar Ierusalimul. 

Intr-o oarecare măsură, era adevărat. Tamara Halpern nu 
părea să facă vreo legătură între Malko şi uciderea amantului ei. 
Fără să mai insiste, începu să mănânce cu poftă, aruncându-i din 
când în când câte o privire lui Malko. Acesta se întrebă în treacăt 
dacă îl şi înlocuise pe Herbert Boss... Până la cafea, nu mai 
schimbară decât cuvinte banale. Tamara bău cafeaua turcească 
şi scoase un pachet de ţigări Royale din poşetă aprinzându-şi una 
cu zâmbetul pe buze. 

— Sunt cele mai uşoare care se găsesc pe piaţă, spuse ea, aşa 
nu-mi ruinez sănătatea prea repede. 

In orice caz, fumatul o relaxa. Se uită la ceas şi suspină. 

— Trebuie să-mi pun osul la treabă! Am întâlnire cu Bibi... 

— Cine este Bibi? 

— Benjamin Netanmayu, şeful opoziţiei. Le-a spus tuturor că, 
dacă mă prinde în biroul lui, mă violează. Atunci i-am cerut 
ziarului meu să mă trimită să-i iau un interviu. 

— Ca să vă violeze? 

Surâse în colţul gurii. 

— Nu, ca să demonstrez că vorbeşte verzi şi uscate, aşa cum 
a observat şi Shimon Peres. 

— Mi-ar face plăcere să vă mai văd. 

— Lăsaţi-mi vorbă la Jerusalem Post. 

Se îndepărtă legănându-şi şoldurile - era femeie până-n 
măduva oaselor - şi se duse să se-ntâlnească cu prietena ei din 
Austria. Malko plăti, apoi se întoarse la Consulatul american. John 


15 Spion, agent secret. 


38 


Powell păru surprins că-l vede aşa devreme. 

— Vreo problemă, ceva? 

— Voiam doar să vă pun la curent că am „tratat” deja cu 
Tamara cea pârguită şi bineînţeles că a lăsat să se înţeleagă că 
lucrează pentru Mossad. 

Americanul aprinse o ţigară gânditor şi puse pachetul la loc în 
buzunarul cămăşii, apoi dădu lent fumul afară. 

— Nu aş fi atât de sigur, îi aruncă el. Nu cred că lucrează 
pentru ei. Este o revoltată. Tatăl ei a fost omorât din cauza unei 
porcării comise de serviciile secrete şi acum le doreşte moartea. 
Dar e mai bine să ne ferim. De îndată ce voi primi veşti de la 


„Charlie”, vă voi suna. 
x 


* * 


Lungit în patul său, Malko rememora seara petrecută în 
compania lui Sissi Weikersdorf. Acel univers i se părea atât de 
îndepărtat de  lerusalim.  lInchise ochii, retrăind plăcerea 
capitulării tinerei contese. Poate că nu va mai face niciodată 
dragoste cu ea, dar era atât de bine să-ţi împlineşti visele. Și- 
apoi, Dumnezeu ştie ce-l aşteaptă. 

Nu mai avea chef să se plimbe prin oraş. Cu excepţia 
obişnuitului pelerinaj, lerusalimul era plictisitor. In realitate, erau 
trei oraşe: vechea cetate înconjurată de ziduri de apărare, 
înţesată de lăcaşe de cult şi în permanenţă invadată de valuri de 
turişti asaltaţi de mulţimea de negustori de icoane false, de iesle 
cu menţiunea „made în Bethlehem” şi diferite alte orori. Expresia 
„negustorii din Templu” parcă fusese anume inventată pentru ei. 

Oraşul modern cu străduţe înguste şi aglomerate pe care se 
circula numai într-un sens şi şerpuiau printre numeroase coline, 
mărginite de clădiri de o urâţenie constantă, nu oferea nici un fel 
de atracţie. Şi-a proptit maşina cu un sabot pentru că toate 
străduţele erau în pantă, însă canicula făcea orice deplasare 
oribilă şi greoaie. 

Cât despre oraşul arab, situat mai la est, nimeni nu se 
încumeta să se ducă. In afară de cazul în care dorea să mănânce 
o chawerma!€. 

Acestui peisaj i se mai adaugă un şir de cotineţe moderne ivite 
din deşert ce constituie un adevărat labirint de bulevarde 
mărginaşe. Era mult mai plăcut să rămână în atmosfera 
răcoroasă din hotelul King David şi să viseze în voie. 


16 Frigărui de oaie. 


39 


Universul din Liezen părea atât de îndepărtat în acest oraş al 
celor trei nume: lerusalim, lerosalaim, Al Qods; leagănul celor 
mai importante religii şi diabolicul creuzet al discordiei. Râuri de 
sânge au curs de-a lungul istoriei pentru lerusalim şi mai curg şi 
în prezent. Aici totul este prea amestecat: Moscheea Al Aqsa, 
lăcaşul sacru al musulmanilor, Zidul Tânguirilor şi, la o distanţă 
de numai câţiva paşi, biserica ce adăposteşte Mormântul Sfânt. 

Cineva bătea la uşă, iar el îi strigă să intre. Nu era înarmat, 
dar nici nu se simţea în pericol aici, în lerusalim. Se ridică şi dădu 
nas în nas cu Tamara Halpern. Zâmbitoare, se lăsă într-un fotoliu 
de lângă fereastra care dădea spre zidurile bătrâne ale 
lerusalimului. 

— Comandaţi-mi un Cointreau cu gheaţă şi cu coajă de 
lămâie, îi ceru ea fără nici o introducere, scoţându-şi din poşetă 
pachetul de ţigări. 

Voia să-şi ofere o mică pauză. 

Fusta lungă îi alunecase atunci când s-a aşezat şi Malko îi zări 
coapsa stângă, până aproape de încheietură. Acest lucru nu 
părea s-o stânjenească... Comandă prin telefon şi se aşeză în 
faţa ei. Era aproape zece seara. Un gând delicios îi trecu 
fulgerător prin minte, alungat de vocea fermă a tinerei femei. 

— Nu mai visaţi! N-am venit să mă culc cu dumneavoastră, ci 
doar să stăm de vorbă... 

Malko, ca un gentleman ce era, reuşi să-şi ascundă 
dezamăgirea. 

— Cu plăcere, dar despre ce? 

— Despre dumneata. Grete Ulstein mi-a povestit totul: despre 
castel, despre CIA... Despre reputaţia de afemeiat. In aparenţă, 
sunteţi un mit. Chiar sunteţi prinţ? 

— Da. 

— Se pare că nu sunteţi un ticălos în adevăratul sens al 
cuvântului, spuse gânditoare Tamara. De aceea am venit aici în 
seara asta. Vreau să pricep şi eu cum se poate, în meseria asta, 
să-ţi păstrezi sufletul curat atâta amar de ani? Spuneţi-mi! 

Vorbeau în germană şi Malko, amuzat, reuşi să-i răspundă cu 
uşurinţă. 

— Informaţiile reprezintă o meserie pentru domni, Bismark a 
spus-o. Probabil că nu toţi cei care o practică au destulă etică. Eu 
m-am mulţumit să nu mă abat de la etica mea. Dar nu este 
întotdeauna uşor. 

Işi aduse aminte de un personaj din Apocalypse Now şi anume 


40 


de colonelul Kurtz care a înnebunit fiindcă a descoperit, după ce 
îşi atinsese idealul, că, ajuns la un asemenea apogeu, cruzimea 
şi etica nu făceau casă bună împreună. Nici măcar pentru 
raţiunile de stat. După ce vorbi îndelung, conchise: 

— Întotdeauna trebuie să stai în spatele unui paravan din 
sticlă. In ziua în care vor dispărea oglinzile, e mai bine să renunti. 

Tamara îl ascultase cu mare atenţie în timp ce fuma. 

— Nu-mi pare rău că am venit, îi mărturisi ea în final. Tatăl 
meu vorbea la fel ca dumneata. 

Se ridică şi veni în faţa lui. Trupurile le erau foarte apropiate 
unul de celălalt. Tamara îi aruncă o privire lungă şi complice, 
spunându-i: 

— Ştiu de ce aţi venit în Israel. 

— De ce? 

— İl veţi înlocui pe Herbert. 

Ea îi întinse mâna şi plecă fără să mai spună o vorbă în plus. 

x 


* * 


S-au scurs două zile plictisitoare de moarte. Malko îşi împărțea 
timpul între camera de hotel şi vizitele în vechiul oraş lerusalim 
poluat de mulţimea de turişti, dar neschimbat, cu bazarele 
pitoreşti, cu congregaţiile religioase şi numeroasele edificii de 
cult. 

John Powell i-a întârziat plecarea la Gaza, ezitând să-l trimită 
acolo fără să fi primit veşti de la „Charlie”. Or, acesta n-a dat 
încă nici un semn de viaţă. Malko lăsase un mesaj la Jerusalem 
Post, dar Tamara nu l-a sunat. Căldura era la fel de sufocantă, 
piscina de la King David nu mai avea secrete pentru el. Nu 
observă nici un indiciu că ar fi supravegheat de Mossad, dar în 
ţara asta erau la ei acasă şi fiecare israelian putea să fie un 
agent. In fiecare dimineaţă, Malko citea cu conştiinciozitate 
Jerusalem Post, fără să găsească mare lucru. In afară de CNN, 
alte posturi de televiziune erau inexistente. 

In sfârşit, a treia zi de dimineaţă, sună telefonul. 

— Vă invit la cină lângă Hillel Street, îl anunţă John Powell. 
Trec pe la opt să vă iau. j 

Malko nu mai avea răbdare să aştepte. In sfârşit găsi în 
Jerusalem Post explicaţia tăcerii Tamarei: un articol semnat de 


ea din Cairo. 
* 


41 


Restaurantul Ocean se afla la intrarea vechiului cartier 
evreiesc reconstruit în întregime şi transformat în zonă pietonală, 
abundând în restaurante şi în baruri, la intersecţia cu Hillel 
Street. Situat pe o străduţă pietruită în formă de S, cu cele două 
saloane cu pereţi vopsiți în alb, era frecventat de israelienii 
înstăriți. John Powell şi Malko s-au instalat în al doilea salon, într- 
o zonă mai ferită, aproape de bar. Americanul comandă imediat 
un Johnnie Walker cu multă gheaţă. 

— Nu ţi-am spus numele restaurantului la telefon ca să nu 
aibă timp să instaleze microfoane, îi zise americanul. Dar ştiu că 
sunt urmărit în permanenţă. Deci, nu vorbi prea tare. Numai 
faptul că ne-am întâlnit le-a atras deja atenţia. 

— Aveţi noutăţi? 

— Da. 

Se întrerupse ca să comande o plăcintă enormă şi friptură la 
grătar. In sfârşit, un restaurant unde nu se servea mâncare 
tradiţională. Ă 

— Au un peşte delicios aici, comentă americanul. Il aduc cu 
taxiul de la Ashkod! 

— Aţi primit veşti din Gaza? întrebă Malko. 

— Intr-un fel, da. 

Americanul îi întinse lui Malko o bucată de hârtie pe care erau 
caligrafiate cu grijă câteva cuvinte. Citi: „Al Fakr. Hussein Al 
Jabluni. Al Qods. Hebron”. Nici o semnătură... 


42 


Capitolul V 


Malko se uită la John Powell. 

— Ce înseamnă asta? 

— Foarte simplu, îi explică americanul. „Al Fakr” este cuvântul 
cod ce înseamnă că mesajul vine de la „Charlie”. Hussein Al 
Jabluni este numele bărbatului ce trebuie contactat: 
corespondentul ziarului arab A/ Qods. Se află la Hebron, în 
Cisiordania, în teritoriile ocupate. Acest mesaj a fost adus azi- 
dimineață de o femeie, o palestiniană, care a ținut să mi-o 
înmâneze personal. A fost imposibil să mai scot şi altceva de la 
ea. După ce mi l-a dat, practic a luat-o la goană. Este semnul pe 
care-l aşteptam de la „Charlie”. 

— Hebron este foarte departe de Gaza, remarcă Malko. 

— Fireşte, însă dacă „Charlie” a putut să iasă din Gaza, va fi 
aici. Jabluni va furniza în mod sigur o informaţie ca să-l 
contactăm acolo. 

— Cum ştiţi unde să-l găsiţi? 

— Nu cred că este aşa de greu. Hebron se află la treizeci de 
kilometri de Ierusalim. Ca să ajungeţi până acolo, nu e nici o 
problemă. În rest, ştiţi ce aveţi de făcut. 

— Tot Shin-Beth o să fie pe urmele mele, observă Malko. 

— Este posibil, dar n-avem de ales. Important este ca Al 
Jabluni să vă transmită mesajul de la „Charlie”. 

— Îmi daţi şi o armă? 

Şi de data asta, pistolul lui extraplat a rămas la Liezen, acolo 
unde îl lăsase contesa Sissi. Americanul ezită. 

— Nu cred că o să fiţi în pericol, iar eu nu vreau să le dau 
ocazia să vă expulzeze. 

— N-o vor face, obiectă Malko. După părerea mea, vor să-i duc 
direct la „Charlie”. 

John Powell părea că nu-l aude. 

— Închiriaţi o maşină de la Petra când ajungeţi pe drumul de la 
Ramallah. Este o agenţie palestiniană. Bineînţeles că veţi avea 
plăcuţe galbene şi puţine şanse să fiţi omorât cu pietre. Daţi-vă 
drept ziarist până vă întâlniți cu Al Jabluni. 

Malko întinse mâna. 

— Daţi-mi mie hârtia, altfel n-au motive să mă creadă. Cu 


43 


regret, americanul i-o dădu. Acum nu le mai rămânea decât să 
savureze peştele care era într-adevăr delicios. Mesele începeau 
să se golească. Incepând cu ora zece seara, străzile din lerusalim 
deveneau pustii. Nu era ora stingerii, însă oamenii se temeau de 
numeroasele atentate. Dimineaţa însă se trezeau foarte 
devreme. |n cele din urmă s-au hotărât şi ei să plece. In 
depărtare,  reflectoarele  luminau zidurile oraşului vechi, 
împrumutându-le atmosfera din poveştile cu zâne. La hotel, 
Malko găsi un mesaj de la Tamara, însă fără nici un număr de 
telefon. Dar tot era ceva şi nu voia să-i spună de plecarea lui la 


Hebron. 
x 


* * 


La punctul de control de la intrarea în teritoriile ocupate, pe 
ruta lerusalim-Bethleem, soldaţii palestinieni de-abia se uitară la 
Fordul vişiniu al lui Malko. li interesau mai mult taxiurile 
Mercedes care îi transportau pe palestinieni la muncă în 
lerusalim. Drumul îngust şi prost întreţinut şerpuia printre 
dealurile dezgolite de vegetaţie, acoperite pe alocuri cu un soi de 
crustă albicioasă: erau coloniile populaţiei israeliene, impecabil 
de curate, aliniate una lângă alta ca nişte cotineţe şi hidoase pe 
deasupra. O sută douăzeci de mii de israelieni s-au stabilit cam 
peste tot pe teritoriile guvernamentale, în mijlocul populaţiei 
arabe. Malko traversă oraşul Bethlehem aproape fără să-l 
zărească. Pretutindeni, aceeaşi arhitectură: te-ai fi crezut în orice 
altă ţară arabă. Grătarele verticale pe care era preparată 
chawerma stăteau alături de coşurile cu legume pe acelaşi 
trotuar, în faţa magazinelor fără vitrine. 

După douăzeci de minute, intră în Hebron. Oraşul se întindea 
pe şase coline. Malko se îndreptă la întâmplare spre centru, 
ocolind o intersecţie unde se formase un ambuteiaj şi din care 
porneau mai multe drumuri. Sute de magazine erau pline cu 
arabi. Totuşi, în Hebron se găseau câţiva israelieni şi o Yashiva”. 

După ce a parcat Fiatul într-o staţie de taxiuri, plecă pe jos ca 
să se documenteze. Primii negustori întâlniți îi întoarseră 
ostentativ spatele, până când, un tânăr cu mustață a la Clark 
Gabie, îmbrăcat cu o cămaşă bălţată, slab ca un ţâr, îl abordă în 
engleză. 

— Căutaţi ceva? 

— Da, sediul ziarului A/ Qoas, îi explică Malko, sunt ziarist 


17 Şcoală talmudică. 


44 


străin. 

— Vă conduc eu, îi propuse imediat tânărul palestinian. 

Traversară intersecţia şi merseră pe una din străduţele 
animate din centrul oraşului. Ajungând sub un portic, au 
descoperit în cealaltă parte o terasă înaltă care deservea mai 
multe birouri. Ghidul lui Malko se informă, apoi îi arătă unul 
dintre ele. 

— Aici este A/ Qoas. 

Malko încercă să deschidă uşa, dar era încuiată. Se uită pe 
fereastră şi văzu că biroul era gol. Unul dintre vecini le veni în 
ajutor. Din discuţia în arabă care urmă, înţelese că Al Jabluni 
lucra aici numai de la ora patru... lar acum era abia prânzul. 

— Putem să mergem la el, îi propuse mentorul său binevoitor. 
Mă duc să întreb unde locuieşte. 

Intr-un oraş în care străzile nu au nume, nici numere, lucrurile 
nu erau prea clare. Ghidul său îşi făuri un adevărat plan. După 
cinci minute, se îndreptau spre altă colină, pe care era aşezat un 
cartier periferic. Nervos, tânărul îşi aprinse o ţigară Gitane, 
marcă ajunsă aici cine ştie prin ce minune. li dădu lui Malko 
unele explicaţii lapidare. Cartierul în care se găseau era un 
labirint de cărărui pline de praf care urcau colina: numai anumite 
drumuri mai largi erau accesibile vehiculelor. În final, în 
momentul în care Malko voia să renunţe, chipul ghidului său se 
lumină. 

— Aici locuieşte Al Jabluni, la capătul drumului, casa din spate. 

Malko zări o cărăruie pe care mergeau caprele, mărginită de 
magherniţe pe jumătate dărâmate. In fund era o casă modernă 
de pe terasa căreia se vedea întreg oraşul. Incercă să urce până 
acolo cu maşina, dar începu să alunece pe panta abruptă, sub 
privirile ironice ale puştilor îmbrăcaţi cu toţii în tricouri în culorile 
steagului Palestinei. Se resemnă repede şi se hotărî să urce pe 
jos panta cu pricina. In faţa casei, mai jos puţin, erau parcate şi 
alte maşini. Ghidul său îi arătă una, ce avea o inscripţie în arabă 
şi în engleză: Foreign Press. 

— Este a lui Jabluni. 

Ajunseră la capăt. Trebuiau să mai traverseze un canal, apoi 
să urce nişte trepte din piatră. La parter, pe o plăcuţă, era scris 
în engleză că aici este sediul ziarului A/ Qods. Malko sună, apoi 
bătu în uşă. Casa părea pustie. 

— Trebuie să fie aici, sunt sigur, insistă însoţitorul lui. 

Apropiindu-se, Malko răsuci butonul uşii care se deschise 


45 


lăsând să se vadă un hol cu pardoseala din dale pătrate. Acesta 
ajungea într-un salon cu canapele dispuse de jur-împrejur, după 
moda arabă. Malko văzu o măsuţă joasă, rafturi cu vitrină pline 
cu cărţi şi un bărbat aşezat într-un fotoliu cu spătarul lângă 
fereastra deschisă. Capul îi atârna pe spate, permiţând astfel să 
se vadă o tăietură oribilă care-i brăzda gâtul de la o ureche la 
cealaltă. Sângele se mai prelingea încă într-o dâră subţire pe 
cămaşă, transformând-o într-o platoşă roşie. Murise doar de vreo 
douăzeci de minute... 

Malko simţi cum, de spaimă, i se face pielea de găină. Ghidul 
era şi el răvăşit. 

— Este Al Jabluni? îl întrebă el. 

Palestinianul dădu din cap afirmativ fără să poată scoate un 
cuvânt. Mirosul fad al sângelui îl gâtuia. In cameră nu era nimic 
deranjat. 

Nu erau urme de luptă. Mortul îi cunoştea pe agresori. Malko 
se aplecă pe fereastră. Sub ea, la un metru, era solul ce cobora 
în pantă lină. Se putea sări pe acolo fără dificultate. Malko îl 
apucă pe tânăr de braţ. 

— S-o ştergem repede de-aici. 

Fără armă era nebunie curată să mai rămână şi oricum nici nu 
mai putea face nimic pentru Al Jabluni. In clipa în care deschise 
uşa holului, rămase încremenit. Doi bărbaţi cu cagule pe cap 
urcau scara exterioară. Unul avea o toporişcă, celălalt un pistol 
automat la centură. Il zăriră pe Malko şi se năpustiră spre el. Avu 
timp doar să închidă uşa şi s-o zăvorască. Traversă livingul şi, 
dintr-o săritură, ieşi pe fereastră, urmat de ghidul său, în clipa în 
care loviturile de toporişcă prefăceau uşa în ţăndări. Coborâră 
panta prăfuită cu un singur gând: să ajungă cât mai repede la 
maşină. 

Bărbatul cu pistol intrase deja pe uşă. Trase în direcţia lui 
Malko, însă acesta avu timp să se adăpostească după zidul din 
piatră. Colina era un labirint întreg de cărărui presărate cu ziduri, 
multe dintre ele fiind înfundate. Un adevărat desiş urban... Era 
imposibil să ajungă la maşină fără să facă un ocol destul de 
mare. 

Dintr-o dată apărură nişte puştani cu un aer trist şi jalnic, 
strângând pietre în mânuţele lor, înjurându-i pe cei doi bărbaţi şi 
asmuţindu-i pe următori cu ţipetele lor ascuţite. Altminteri, băieţi 
încântători... Urmăritorii apărură la capătul drumului. 

— Aşteptaţi! îi zise ghidul lui Malko, voi încerca să vorbesc cu 


46 


ei. 

Făcu un pas spre cei doi bărbaţi cu cagule, vorbindu-le în 
arabă. Cu foarte mult calm, unul dintre ei ridică pistolul şi trase 
de la un metru distanţă. Tânărul palestinian primi glonţul direct 
în frunte, se dădu înapoi şi căzu ca un bolovan. Parlamentările 
luară sfârşit. 

Cu o lovitură de picior, Malko deschise o uşă care se găsea în 
faţa lui şi pătrunse în interiorul întunecos. Dădu peste nişte copii. 
Stânjeniţi de prezenţa lor, urmăritorii nu puteau să tragă. 

Malko traversă încăperea ca un nebun, ieşi în curte şi cobori 
pe cărare. Când trecu pe lângă el, un puşti de vreo opt ani 
încercă să-i pună piedică. Cu sufletul la gură, Malko ajunse în 
sfârşit la drumul cel mare pe unde venise. Dar maşina era 
parcată mai jos, cam la cinci sute de metri, în faţa casei lui Al 
Jabluni. Cum deja pornise în această direcţie, trei siluete verzi cu 
cagulă pe cap apărură nu se ştie de unde, cu mâinile pline de 
pietre. In acelaşi timp, primii urmăritori apărură în spatele lui. 
Era prins la mijloc. 

Alegând varianta mai puţin riscantă, Malko plecă cu mâinile 
lipite de corp, încercând să mărească distanţa cât mai mult 
dintre el şi omul înarmat. La o sută de metri mai jos, îl aşteptau 
trei tipi cu pietroaie în mâini... 

Zărind la dreapta lui o magherniţă cu uşa deschisă, Malko se 
îndreptă în direcţia ei. Imediat, proprietarul îi închise uşa în nas. 
Se trăgeau obloanele unul după altul şi la celelalte magherniţe 
de pe uliţă, parcă ar fi fost grevă generală. 

Nimeni nu-i sărea în ajutor. Era departe de centru şi, înainte ca 
o patrulă israeliană să intervină, va fi înjunghiat ca o oaie sau 
chiar împuşcat. Profitând de drumul în pantă, se îndreptă spre 
aruncătorii de pietre care alergară în calea lui. O piatră nu putea 
face mult mai rău decât un glonţ... 

Cobori panta nebunește, cu capul între umeri. O piatră îl lovi în 
umăr fără să-l rănească. Alta îl izbi în mână. A treia îl făcu să urle 
de durere. Îl nimeri direct în tibie. Continua să alerge ca un 
automat, înfierbântat, fără să vadă nimic în afară de bucăţile de 
asfalt rămase pe ici pe colo, fără să audă altceva decât lipăitul 
tălpilor lui. Acum cei trei aruncători de pietre se aflau în spatele 
lui. La rândul lor, începuseră să-l urmărească aruncând în 
continuare cu proiectilele colţuroase. Una îl nimeri direct în 
spate, tăindu-i răsuflarea. Sudoarea i se prelingea de pe frunte în 
ochi. | se părea că drumul ăsta nu se va sfârşi niciodată... 


47 


Picioarele îi atârnau din ce în ce mai greu. În locul dughenelor, 
apărură nişte magazii goale. 

Nu văzu piatra care-i ateriză în genunchi. Avu senzaţia că 
piciorul se îndoaie sub el. Dezechilibrându-se, căzu şi se rostogoli 
pe şosea. Intrase în panică. În spatele celor care aruncau cu 
pietre se aflau acum cei doi ucigaşi. Revăzu în minte fotografiile 
lui Herbert Boss, iar acest lucru îi dădu forţa să se ridice. Ştia că 
altfel nu va ajunge la intersecţia ce se afla un kilometru mai jos, 


unde putea cere ajutor. 
x 


* * 


Sudoarea îl împiedica atât de mult să vadă, încât, la început, 
distinse doar o siluetă întunecată, măruntă care îi venea 
încetişor în întâmpinare, urcând panta cu pas mărunt şi regulat. 
Era un rabin cu pălărie neagră, cu o barbă roşcată, cămaşă albă 
fără cravată şi redingotă neagră. Părea cufundat în lectura unei 
cărţi pe care o ţinea cu ambele mâini. Era atât de mărunţel încât 
părea un copil venit din alt timp şi din alt univers. Buzele lui 
murmurau ceva şi părea că îşi potriveşte mersul în ritmul 
rugăciunii. Apoi Malko nu mai zări decât un singur lucru: pistolul- 
mitralieră Uzi ce-i atârna neglijent pe umăr. Israelienii din 
teritoriile ocupate nu-şi lăsau arma în nici o împrejurare, chiar 
dacă erau feţe bisericeşti. Malko strigă la el, însă acest lucru nu 
părea să-l afecteze. Absorbit de lectura Torei, parcă nici nu era 
prezent. 

Malko ajunse într-un suflet lângă el şi văzu lentilele groase ale 
ochelarilor de miop. Pur şi simplu, nu-l văzuse. Cu o singură 
mişcare, îi smulse pistolul-mitralieră, puse un cartuş pe ţeavă şi 
se întoarse. 

Cei doi urmăritori s-au oprit brusc. Dar aruncătorii cu pietre 
care erau în frunte alergau în continuare. Malko ridică uşor ţeava 
pistolului-mitralieră şi trase o rafală scurtă pe deasupra capetelor 
lor. 

Imediat, cei trei bărbaţi se răspândiră care-ncotro, ca 
potârnichile... Postându-l pe studiosul rabin în mijlocul drumului, 
Malko începu să-i urmărească pe cei doi ucigaşi care s-au 
adăpostit în spatele unei remorci oprite pe o parte a străzii. 
Aceştia doi erau în vizorul lui. li surprinse când se pregăteau să 
fugă prin spaţiul îngust dintre două clădiri şi trase fără să-i 
nimerească. Uzi nu este o armă prea precisă, iar mâinile îi 
tremurau de oboseală. Ar fi trebuit să-i urmărească imediat, dar 


48 


le-a pierdut urma. 

Pe când cobora străduţa, un Jeep al armatei israeliene, atras 
de focurile de armă, urca cu toată viteza coasta, cu sunete 
prelungi de sirenă. Vreo şase soldaţi ţâşniră din el înjurându-l pe 
Malko şi pe rabin. Din fericire, sergentul vorbea engleza şi Malko 
îi relată pe scurt situaţia. Fiind ziarist străin, se ducea în vizită la 
corespondentul de la A/ Qoas, dar l-a găsit mort. Apoi a fost 
atacat de bărbaţii cu cagule care voiau să-l ucidă cu pietre. 
Israelianul clătină din cap. 

— Sunt ticăloşii ăia din Hamas. Ei controlează tot cartierul. Aţi 
scăpat ca prin urechile acului. 

Rabinul îşi luă pistolul-mitralieră înapoi şi, sub protecţia 
soldaţilor, Malko se duse să-şi recupereze maşina. Ca prin 
minune, toate magazinaşele aveau acum obloanele ridicate. 
Malko trebui să se ducă la postul militar din Hebron ca să dea o 
declaraţie. Arăta ca un adevărat blochaus... Intâlni câţiva civili 
israelieni înarmaţi până-n dinţi. Fără obişnuinţa lor de a purta 
armă, în clipa asta, Malko ar fi fost mort. 

Găsiseră cadavrul ghidului său. Un ofiţer din Shin-Beth îl 
identifică imediat. 

— Este un militant din Fatah, îl anunţă el. La fel ca şi Al 
Jabluni. A mai avut loc încă o reglare de conturi între palestinieni. 
Dacă plecăm, va fi o baie de sânge. 

După o oră, frânt de oboseală şi plin de vânătăi, Malko se 
îndrepta spre lerusalim. Cu toate acestea, n-a fost o victimă: 
dacă cei din Shin-Beth din Hebron nu l-au chestionat prea mult, 
însemna că ştiau cine este şi de ce a venit. 

Acum nu-i mai rămânea decât un lucru de făcut: să-l găsească 
pe „Charlie” la Gaza, oricare ar fi riscurile şi înainte ca 
palestinienii să-l omoare. Nu aveau chef ca „Charlie” să 
vorbească, fapt ce dovedea că deţine o informaţie incendiară pe 
care trebuia s-o transmită. Totul era s-o obţină înainte de a fi 
prea târziu. 


49 


Capitolul VI 


Malko întinse braţul strâmbându-se de durere. Pietrele 
aruncate de palestinienii din Hebron au constituit totuşi un 
pericol. Corpul îi era împestriţat cu hematoame, iar cel mai mare, 
chiar în mijlocul spatelui. Avea dificultăţi la mers din cauza 
pietrei care l-a nimerit în tibie. 

Savura o votcă cu multă gheaţă, încercând să se relaxeze. 
Aici, în biroul de dimensiuni faraonice al lui John Powell, cu 
vedere spre Zidul Tânguirilor, cu greu ai putea crede ce s-a 
petrecut numai la câteva zeci de kilometri depărtare. Tsahal, 
puternica armată israeliană, nu reuşise să le vină de hac tinerilor 
palestinieni disperaţi şi hotărâți care o sfidau zilnic. lar Mossadul 
nu reuşea să-şi refacă filierele ermetice. La rândul ei, Intifada 
mergea înainte... Ca să nu mai amintim de asasinatele atâtor 
israelieni civili sau militari... 

— Chiar vreţi să vă duceţi la Gaza? îl întrebă John Powell care 
îşi turnase whisky cu gheaţă. Fără să aşteptaţi alt mesaj de la 
„Charlie”? 

Înainte de a răspunde, Malko îşi termină votca. 

— Vedeţi altă soluţie? Ce s-a întâmplat la Hebron dovedeşte 
că adversarii lui „Charlie” sunt hotărâți să facă tot posibilul ca să 
ne împiedice să intrăm în legătură cu el. li supraveghează chiar 
şi prietenii. Mă aşteptau la Hebron. Tânărul care m-a îndrumat 
făcea parte din OEP şi nu m-a doborât întâmplător. Din motive 
necunoscute de noi, „Charlie” nu se poate mişca dintr-un loc în 
altul. Deci, dacă doriţi să ştiţi ce-are să ne spună, trebuie să-l 
căutăm la Gaza. 

Tulburat, John Powell scoase o ţigară Lucky Strike din pachet. 
Majoritatea oamenilor din CIA au rămas fideli ţigărilor pe care le 
fumau militarii americani încă din 1945. 

— Ştiu că sunteţi un agent nemaipomenit... însă este prea 
riscant. 

— Nu voi sta mult. Doar cât să încerc să ajung la „Charlie” prin 
intermediul acestui Wafiek. Trebuie să aibă „antenele” lui. Sper 
că va afla despre prezenţa mea în Gaza. Am intenţia să stau la 
acelaşi hotel ca şi Herbert Boss şi, fireşte, să mă folosesc de 
Wafiek. 


50 


John Powell părea destul de entuziasmat de idee. 

— Totuşi, să nu faceţi tot ca el... 

— The Good Lord is on my side, răspunse Malko mai de voie, 
mai de nevoie... Dar nu voi pleca cu mâinile goale. 

— Am recuperat pistolul Beretta 92 al lui Herbert, făcu John 
Powell, dar eu sunt superstiţios. 

Americanul părea copleşit. Reluă: 

— Ştiu foarte bine că trebuie să vă duceţi acolo. Am pierdut 
deja un om, n-am chef să vă trimit la castel într-un sac de plastic. 

— Daţi-mi semnalmentele „călăuzei”, spuse Malko. Il voi suna 
din partea dumneavoastră. 

— Voi înştiinţa Shin-Beth că plecaţi la Gaza, ca să nu vă 
plictisească prea tare, zise John Powell. 

— Or să fie pe urmele mele, oricum. 

— Tot o să vă supravegheze. Le voi spune că anchetați 
moartea lui Herbert Boss. De fapt, cam ăsta este adevărul. 

După o scurtă ezitare, deschise un sertar şi îi întinse lui Malko 
un pistol automat foarte greu. 

— Luaţi-l, este un „Desert Eagle”, un cadou „oficios” de la 
omologul meu din Mossad, un Magnum 357. li zboară capul şi 
unui elefant, darămite unui palestinian... 

Malko luă arma: era foarte grea. De la centură ar fi căzut 
imediat, deci n-o putea ascunde acolo. Ar avea nevoie de un 
suport sau de o valijoară plată. 

— Dacă or să vadă aşa ceva la dumneavoastră, chiar că vor 
face-n pantaloni de frică, jubilă americanul. E frumos de tot!... 

Grozavă consolare! Malko părăsi biroul cu obuzierul în 
buzunar, plus două încărcătoare. N-avea nici un interes să se 


apropie de vreo poartă magnetică cu o asemenea maşinărie. 
x 


* * 


Un automobil frână brusc şi strident în faţa uşii turnante a 
hotelului King David, chiar în clipa în care Malko arunca o sacoşă 
în portbagajul Fiatului său. Nu-i trebuiau decât două ore ca să 
ajungă la Gaza. Asta ar fi cam pe la unsprezece, oră la care îi 
dădu întâlnire lui Wafiek, „călăuza”, la punctul de control Eresh. 

— Malko! 

Se întoarse. Tamara Halpern, cu părul negru căzându-i pe 
umeri, cobori dintr-o maşină, cu o ţinută impecabilă, îmbrăcată 
într-un pulover fin şi atât de mulat pe sânii ei de vis, încât părea 
că o să crape, o centură cu ţinte strângându-i talia subţire. Fusta- 


51 


i lungă până-n pământ ar fi fost la fel de decentă pe oricare altă 
femeie... Se îndreptă spre el, cu un zâmbet feroce. În mână ţinea 
o geantă de voiaj. 

— Ce matinală sunteţi! remarcă el. Ba mai mult, mă ocoliţi. V- 
am lăsat două mesaje la ziar. 

— Ştiu, spuse ea, am fost la Cairo. Abia ieri m-am întors. 

Portbagajul Fiatului rămăsese deschis. Tamara înaintă un pas 
şi puse înăuntru geanta de voiaj cu un gest cât se poate de 
natural... 

Malko se uită la ea înmărmurit. 

— Ce faceţi? o întrebă el. 

— Vin cu dumneavoastră. 

Se strădui să zâmbească. 

— Nu rămân în lerusalim, plec pentru câteva zile. 

Zâmbetul feroce se transformă într-unul încântător. 

— Ştiu, la Gaza. lar eu vă însoțesc. 

Lui Malko îi venea s-o strângă de gât. Portarul asculta cu 
interes discuţia lor. Malko o luă pe Tamara de braţ şi o duse în 
hol, la distanţă. Tânăra părea foarte sigură de ea, chiar amuzată. 
Cum de ştia că se duce la Gaza? 

— De fapt, dumneavoastră ce doriţi? o întrebă el. 

— V-am spus, vă însoțesc. 

— Nici nu poate fi vorba de aşa ceva. 

Israelianca îi surâse suav. 

— In acest caz, vă voi urmări cu maşina mea. Dar să ştiţi că în 
Gaza nu sunt decât două hoteluri. Aşa că tot o să vă găsesc. Şi la 
urma urmei, pot să vă fiu de folos acolo... 

— De folos? 

Mai bine se spânzura. Să ajungă cu o israeliancă într-un colţ 
de lume unde această nație era urâtă cel mai mult! Era singurul 
mijloc prin care nu va avea nici un fel de contact cu nimeni. Doar 
să ajungă acolo cu inscripţia Mossad pe frunte... Malko încercă 
să-şi păstreze calmul. 

— Ştiu că moartea lui Herbert Boss v-a afectat foarte mult şi 
că speraţi să-l răzbunaţi, spuse el, însă eu nu mă duc la Gaza 
pentru asta. Imi veţi face numai necazuri. 

Încăpăţânată, Tamara îi înfruntă privirea. 

— Vreau să vin. Nu numai ca să răzbun moartea lui Herbert. 

Imediat, lui Malko îi sări muştarul. Trebuia să se 
descotorosească de ea indiferent prin ce mijloace. 

— Dacă veniţi doar ca să vă culcaţi cu mine, zise el, puteţi să 


52 


aşteptaţi până mă întorc, aveţi răbdare şi... i 

Observă că pupilele Tamarei se făcură mici de tot. Işi încleştă 
fălcile, iar cu mâna făcu o mişcare ca şi cum s-ar fi pregătit să-l 
pocnească, apoi braţul îi căzu la loc. 

— Imbecilule! şuieră printre dinţi. 

Se întoarse, traversă holul ca o vijelie şi ieşi din hotel, lăsându- 
| pe Malko pradă ruşinii şi satisfacţiei. Niciodată nu-i vorbise 
astfel unei femei. Când ieşi, maşina Tamarei dispăruse, îşi 
inspectă portbagajul: sacoşa nu mai era. Tulburat, se aşeză la 
volan şi căută drumul spre Tel Aviv în labirintul de bulevarde din 
lerusalim. Numai Mossadul ar fi putut s-o prevină pe Tamara şi 
bineînţeles că nu pe gratis... 

Inainte s-o apuce pe drumul ce ducea la Ashkelon, după vreo 
trei sferturi de oră, privi în oglinda retrovizoare. Nissanul alb al 


Tamarei era chiar în spatele lui. 
x 


* * 


— Himmel Herr Gott! 

Malko înjură, dar nu avea ce să facă. Traversă oraşul 
Ashkelon, nimeri într-un ambuteiaj îngrozitor, ezită puțin după ce 
ieşi de acolo şi se întrebă pe unde s-o ia. Claxonă scurt ca să-l 
atenționeze că este în urma lui, apoi Tamara îl depăşi făcându-i 
semn trufaş. Şi culmea, ea avea să-l dirijeze! 

El o urmă turbat de furie până la punctul de control israelian 
care bara tot drumul de la intrarea în fâşia Gaza. Amândoi au 
trecut fără probleme. Numai arabii erau controlaţi. Malko 
descoperi imediat Fiatul 127 verzuliu lângă care stătea un 
omuleţ cu ochelari rotunzi a la Troțki... Bărbatul se îndreptă în 
grabă spre Malko, părând că are intenţii bune. 

— Mr. Malko? I am very happy. You follow me. Take care. Nu- 
mi plac astea, adăugă el, arătând plăcuţele galbene ale Fiatului 
lui Malko. 

Se urcă în maşină. Cu coada ochiului, o zări pe Tamara 
Halpern care o luă pe urmele lui fără să fie remarcată de 
„călăuză”. 

x 
x * 

O camionetă cu două megafoane cocoţate pe capotă 
străbătea cu viteză redusă străzile nisipoase ale cartierului 
Rimai, ţipând o reclamă la buteliile cu gaz. Două elicoptere 
israeliene se învârteau ca nişte ulii deasupra oraşului, la 


53 


altitudine joasă. Trei Jeepuri pline cu soldaţi israelieni îl depăşiră 
pe Malko. Alţi doi soldaţi supravegheau drumul prin uşile 
deschise. Fetele lor copilăreşti erau crispate de teamă. 

Malko trebui sa se depărteze puţin ca să nu zdrobească o 
fantomă neagră, o femeie învăluită toată în pânză, purtând chiar 
şi mănuşi, care traversase fără să se uite. 

Toate femeile purtau acel hijab în care erau înfăşurate din cap 
până-n picioare. Pe străzi nu se găsea nici urmă de israelian. 
Oamenii se uitară cu priviri sălbatice la plăcuţele galbene ale 
maşinii lui Malko. Se strecură în mijlocul unui şir de rable marca 
Peugeot 404, ocolind îngrămădeala de căruţe trase de asini. 
Aerul era fierbinte, temperatura atingea aproape 40 de grade; 
sub cerul de un albastru foarte deschis ardeau pretutindeni 
grămezi de gunoaie. Inaintea lui, Fiatul 127 pârâia de zor. 

Treceau prin faţa unei clădiri ce i se păru lui Malko un 
blochaus înconjurat de sârmă ghimpată care dădea în curtea 
unui hotel micuţ, Cliff, construit pe o plajă pustie şi murdară. 

Un arab aşezat pe un scăunel pliant trăgea din narghilea. 
Tamara Halpern cobori din Nissan cu geanta de voiaj în mână. 
Wafiek îi aruncă o privire îngrijorată. 

— O cunoaşteţi? îl întrebă pe Malko. 

Acesta tocmai se pregătea să spună „nu”, când Tamara strigă 
la el, făcându-i un semn vesel. 

— Te-am îndrumat bine? 

— Este o ziaristă de la Jerusalem Post, admise el, am întâlnit-o 
pe drum. 

Ajunseră la recepţie. Tamara vorbea araba curent. Se întoarse 
spre Malko şi îi zise în nemţeşte, cu un zâmbet ironic: 

— Mi-am rezervat o cameră alături de a dumitale. Are vedere 
la mare... 

Camerele cu vedere la mare erau privilegiate nobilimii care 
stătea în hotelul Cliff. Cele trei corpuri de clădiri gălbui care îl 
compuneau, cu zugrăveala scorojită, flancate de scări exterioare 
jegoase aveau aspectul atât de vechi, de parcă nu fuseseră 
niciodată noi. Bucăţi mari din plafon erau desprinse, sistemul de 
ventilaţie nu funcţiona, ferestrele nu aveau perdele, iar saltelele 
parcă erau confecţionate din beton armat... 

Malko cobori în grabă, după ce îşi pusese arma „Desert Eagle” 
în sacoşa din piele pe care n-o mai lăsă din mână. Wafiek îl 
aşteptă bând o cafea. 

— Cu cine doriţi să vă întâlniți? îl întrebă acesta. 


54 


Malko se uită în ochii lui. 

— Cu asasinii lui Herbert Boss, clientul dumneavoastră 
american. 

Palestinianul pirpiriu tresări ca şi cum prin vene îi alerga un 
păianjen. Îl fixă pe Malko cu un aer înnebunit. 

— Eu nu ştiu nimic, protestă el. Israelienii m-au interogat timp 
de două zile. Le-am spus tot ce ştiu. Eu l-am aşteptat în 
moschee. 

— Puțin îmi pasă, răspunse Malko. Wafiek, eu ştiu mai multe 
despre dumneata... 

Pleoapele palestinianului fluturară în spatele lentilelor rotunde. 

— Ce vreţi să spuneţi? Toată lumea din Gaza mă cunoaşte; eu 
lucrez pentru „Kyodo”, o agenţie japoneză. 

Malko se aplecă la urechea lui: 

— Oare nu se-ntâmplă să lucraţi şi pentru americani? Care nu 
prea sunt gazetari... 

Wafiek privi în jurul lui. Nu zări pe nimeni în afară de patronul 
hotelului care stătea mai departe, la biroul său. 

— Nu ştiu despre ce vorbiţi, protestă el. 

Trebuia să-l atace direct. 

— l-aţi minţit pe israelieni, zise Malko liniştit. Dacă ar afla, aţi 
avea necazuri serioase. 

— Cum aşa? 

Se apleca din nou la urechea palestinianului. 

— Dumneata ai transmis ora şi locul întâlnirii lui Herbert Boss. 
Vreau să ştiu cine v-a dat această informaţie. 

— Dar... 

Malko îi prinse braţul cu fermitate. 

— Am lucrat cu Herbert Boss. Nu-mi turna gogoşi că altminteri 
le voi povesti israelienilor ce ştiu. Pentru început vă vor băga la 
închisoare. g 

Wafiek lăsă capul în jos. Imprejurul lor bâzâia o muscă. Malko 
observă cum se frământă... După ce cântări riscurile, ridică 
privirea şi spuse cu voce joasă: 

— Mi-a telefonat un tip. Am fost să mă-ntâlnesc cu el şi mi-a 
spus despre întrevedere. 

— Cine e? 

— Unul, Said. Are un service la intrarea în tabăra refugiaților 
de la Al Chati. 

— Mergem acolo, zise Malko pe un ton ce nu admitea replică. 

Tabăra de la Al Chati nu se deosebea prea mult de restul fâşiei 


55 


Gaza, cu blocurile sale din beton, aliniate de-a lungul drumurilor 
prăfoase şi dominate de o clădire mare, neterminată, găurită de 
obuze. Chiar la intrarea în tabără, se găsea o staţie service în 
faţa căreia discutau vreo şase oameni, aşezaţi la umbra 
copertinelor, lângă pompe. 

— Said este aici? îl întrebă Malko pe Wafiek. 

Palestinianul se codi, încurcat. 

— Da, ultimul din stânga, cel gras. Dar mi-e greu să vorbesc 
cu el. O să creadă că... 

Malko oprise deja. Cobori, iar Wafiek îl urmă de-abia târându-şi 
picioarele... Austriacul se opri în faţa lui Said, un bărbat grăsun, 
neras, chel şi cu ochii ciudat de oblici. Malko se hotărî să calce-n 
străchini, adică să intre în pielea oii mâncate de lup. 

___— Spune-i că îl caut pe unul „Charlie”, îi spuse el lui Wafiek. 
Intreabă-l dacă îl cunoaşte. 

Wafiek traduse întrebarea, însă Said nu manifestă nici un fel 
de sentimente. Scutură din cap şi Malko înţelese răspunsul 
înainte de a i-l traduce Wafiek. 

— Nu cunoaşte pe nimeni cu acest nume, spuse Wafiek. Zice 
că nu este un nume arab. 

Malko ştia că grăsunul de Said nu-l putea cunoaşte pe 
informatorul de la CIA sub numele de „Charlie”. Dar dacă-l 
cunoştea, nu contează sub ce nume, risca să-i pomenească de 
această cerere ciudată, iar prezenţa lui Wafiek îl lega pe Malko 
de Herbert Boss. Au discutat câteva minute şi Malko află că Said 
deţinea un sfert din staţia service, că avea unsprezece copii şi 
era un partizan înfocat al lui Georges Habbache, liderul Frontului 
Popular de Eliberare a Palestinei. 

Palestinianul cel gras se ridică ostentativ şi se duse în birou. 

— Du-mă la locul unde a fost ucis Herbert Boss, îi ceru Malko. 

Urcară spre Palestina Square,  încâlcindu-se printre 
ambuteiajele de pe strada Omar-al-Muftar. Toate magazinele 
erau deschise, plus tarabele care erau înşirate pe trotuar. 

Malko nu mai întârzie pe străduţă. Inspăimântat, Wafiek îl 
urmă fără să-i pună vreo întrebare. Reveniră la hotelul Cliff. 
Nissanul alb al Tamarei nu mai era acolo. Malko puse sacoşa în 
care era arma pe banchetă şi comandă un ceai, apoi se întoarse 
către Wafiek. 

— Ce se povesteşte despre moartea lui Herbert Boss? 

Palestinianul aşteptă mult până să-i răspundă. 

— Ei, mereu aceeaşi poveste; că la mijloc e Hamas sau Jihad. 


56 


Nimic concludent. Unii susţin că în realitate a fost un evreu care 
avea întâlnire cu spionul... 

Malko se aplecă spre el. 

— Vă dau două mii de dolari dacă îmi găsiţi o pistă. Să spuneţi 
că sunt ziarist şi vreau să mă întâlnesc cu aceşti oameni. 

— Dar este foarte periculos, protestă Wafiek. 

Işi spuse că acest tărăboi va ajunge în sfârşit la urechile lui 
„Charlie”. Wafiek oftă. 

— O să-ncerc. Íl ştiu pe unul care are legături cu toată lumea. 
Poate că va fi de acord să vorbească. Dacă vom reuşi să trecem 
de purtătorii de cuvânt oficiali ai extremiştilor, nu se va întâmpla 
nimic. 

— Atunci, haide, îl îmboldi Malko. 

Ideea lui era foarte clară. Cei care ar accepta să vorbească cu 
el nu erau adevărații vinovaţi. Avea de ales: OEP, Hamas sau 
Jihad. Plecară spre centrul oraşului Gaza. 

— Mergem la hotelul Marna House, îl anunţă Wafiek, pe strada 
Ahmed-Abdel-Aziz. Este cel mai frumos din Gaza. 

După zece minute, treceau pe poarta hotelului Marna House, 
clădire bătrânească, în fundul unei grădini cam părăginite. Mai 
multe persoane stăteau în fotoliile din răchită dispuse în jurul 
unor mese, formând astfel un salon pentru servit ceaiul în aer 
liber. Fiindcă era mai multă verdeață, aici se simţea mai multă 
răcoare. 

Lui Malko i se acceleră pulsul. Tamara Halpern discuta cu o 
negresă la fel de frumoasă ca şi ea, cu părul împletit în 
numeroase codițe, îmbrăcată în stil hippie. Pe masa lor zăcea o 
geantă plină cu aparate de fotografiat. 

— Aşteptaţi-mă, îi zise Wafiek. N 

Malko se instala la o masă mai ferită. Invăluit de privirea 
ironică a Tamarei. Il văzu pe Wafiek ducându-se la o femeie care 
citea tolănită într-un fotoliu de răchită. De sub hijabul care-i 
acoperea părul se ridicară spre Wafiek nişte ochi verzi 
tulburători. Incepură să discute în şoaptă. După zece minute, 
palestinianul reveni la masa lui Malko. 

— Mi-a promis că va încerca, zise el. Dar m-a pus să jur că nu 
aveţi de-a face cu Shin-Beth sau cu Mossad. Altminteri... 

— E-adevărat, rosti Malko. Cine este femeia? 

— Proprietara hotelului, o palestiniană foarte bogată şi 
respectată de toată lumea. Mulţi ziarişti poposesc aici fiindcă ştie 


57 


absolut totul. 

Wafiek se uită neliniştit la ceas. Parcă stătea pe jar. 

— Interdicţia de circulaţie începe la ora opt, îi explică el, dar 
mai am şi alte lucruri de făcut până atunci. Pot să vă conduc la 
hotel. Puteţi să luaţi cina acolo. 

Era aproape la fel de amuzant ca şi cum s-ar duce să ia masa 
de seară într-un cimitir. 

— Lăsaţi-mă aici, zise Malko, mă descurc eu... O să iau un taxi. 

Wafiek nu-l rugă. Rămas singur, Malko îşi sorbi sucul de 
portocale. In Gaza nu se serveau băuturi spirtoase pe nicăieri. Se 
întunecă la şase fix şi oamenii se risipiră cu toţii. O jumătate de 
oră mai târziu, Tamara Halpern o părăsi pe negresă şi veni la 
masa lui Malko. Avea un zâmbet aproape umil. 

— Să facem pace, îi propuse ea. Vreau să vorbesc cu 
dumneata. Vă invit la cină la A/ Salam, nu e chiar atât de murdar. 

Malko se codi câteva clipe. Voia să înţeleagă atitudinea 
ambiguă a ziaristei israeliene. El o urmă până la maşină. Străzile 
neluminate din Gaza erau deja pustii. In câteva minute, ajunseră 
la malul mării. 

x 
x x 


Al Salam era gol, cu excepţia unei singure perechi instalate în 
apropierea unui golfuleţ săpat în plaja murdară, luminată de 
reflectoare. Lângă bar, trei arabi jucau domino. Din cauza 
interdicţiei de circulaţie, seara restaurantele rămâneau practic 
fără clienţi. De tavan erau atârnaţi peşti uscați ce mai înveseleau 
atmosfera sinistră. Un chelner le aduse lista de bucate, 
precizându-le însă că nu mai aveau decât mezes şi gambas. 
Când acesta se îndepărtă, Malko atacă: 

— Acum puteţi să-mi spuneţi de ce m-aţi urmărit? 

Ca de fiecare dată când era supusă presiunii, Tamara Halpern 
îşi aprindea o ţigară şi dădea încetişor fumul afară, apoi 
răspundea. 

— O să vă cam mire, făcu ea, dar să ştiţi că vă simpatizez 
foarte mult... Dar şi aici şi la Gaza, alergaţi la-ntâmplare pe un 
câmp minat. Este mijlocul cel mai eficient prin care să vă faceţi 
rău. V-am urmărit ca să fac în aşa fel încât să plecaţi viu şi 
nevătămat din Gaza. 

Malko o ţintui cu privirea pe tânără, nevenindu-i să creadă. Cu 
siguranţă că era îngerul păzitor cel mai apetisant pe care l-a avut 
vreodată... Fireşte, ca „baby-sitter”, Tamara era în mod cert mult 


58 


mai sexy decât Chris Jones. Dar o fi tot la fel de eficientă? 


59 


Capitolul VII 


Ali Yasin dispăru pe uşa turnantă a magazinului F.A.0O. 
Schwartz. Ameţit de hărmălaie, revigorat de aerul condiţionat, se 
opri lângă piciorul imensei pendule care arăta două şi cinci 
minute. La New York, luna august era într-adevăr îngrozitor de 
suportat. Asfaltul părea că se topeşte sub picioare, hainele se 
lipeau de piele din cauza transpiraţiei, aerul umed şi fierbinte era 
greu de respirat. O adevărată saună. 

Ali Yasin parcursese pe jos o distanţă de trei blocuri pe strada 
59, de la metroul de pe bulevardul 7. Detesta taxiurile. Mai întâi 
că erau foarte scumpe; pe urmă, şoferii ţineau minte chipurile 
clienţilor lor. Or, Ali Yasin avea un chip pe care-l ţineai minte: 
brunet, cu părul scurt care-i cădea pe frunte, o faţă rotundă cu 
pielea foarte albă, o mustăcioară şi o barbă la fel de negre 
precum părul, foarte bine îngrijite, costum închis la culoare şi 
cămaşă albă, fără cravată. Avea oroare de ţinuta neglijentă şi, 
chiar în plină vară, purta haină, deşi la Washington, unde locuia 
de fapt, era şi mai cald decât la New York... Dar obişnuinţa de a 
preda - era profesor de biologie la Universitatea George 
Washington - îi dădea un aer sever şi puţin cam preţios ce 
compensa într-un fel ţinuta neglijentă a studenţilor lui, pe care, 
în sinea lui, o dispreţuia şi chiar o ura. Urcă la primul etaj cu 
scara rulantă, croindu-şi drum prin mulţime. Tot timpul anului, 
F.A.O. Schwartz, cel mai mare magazin de jucării din lume, era 
invadat de o mulţime de puşti gălăgioşi care-şi târau pe la 
diferite raioane părinţii resemnaţi. Ajuns la primul etaj, Ali Yasin 
o luă la stânga, spre raionul de jocuri de societate. Acolo avea 
întâlnire cu cineva. 

După zece minute, când deja începuse să se neliniştească, îl 
zări pe individul cu care avea întâlnire. Un bărbat pirpiriu, trecut 
de cincizeci de ani, cu un aer bolnăvicios, îmbrăcat într-un 
costum maro, fără cravată. Cyrus Jahanbi era unul dintre cei 
douăzeci şi trei de membri ai delegaţiei iraniene în Statele Unite. 
Erau singurii diplomaţi rezidenţi în SUA după ce au fost 
întrerupte relaţiile diplomatice cu lranul. În mod oficial, Cyrus 
Jahanbi era directorul serviciului de presă, deosebindu-se de 
iluştrii săi colegi, prin ţinuta bătrânească, toţi având diplome 


60 


obţinute la universităţile americane, care, după fel de fel de 
contracte, forfoteau acum pe culoarele sediului O.N.U., cu nasul 
pe sus şi în costume elegante tip Mao. 

Simţindu-se în largul lor în lumea occidentală, în realitate, se 
temeau cu toţii de Cyrus Jahanbi. De fapt, acesta depindea direct 
de ministrul informaţiei - deopotrivă şi ministrul Serviciului de 
Informaţii - Ali Fallahian, unul dintre cei mai puternici bărbaţi din 
lran, din perioada în care a regrupat sub oblăduirea lui, la 
începutul lui 1993, cele două organe de securitate ale regimului 
mola, Savama şi Vavak. Ca şi Kemal Hemayat, şeful pasdaranilor 
- Protectorii Revoluţiei - asculta în egală măsură şi de el fiindcă 
era de temut. 

Cyrus Jahanbi avea misiunea să „dirijeze” reţeaua clandestină 
a „cârtiţelor” pusă la punct de Abbas Amini, şeful grupării Vavak 
şi să organizeze orice acţiune ilegală a Republicii islamice 
iraniene în Statele Unite. 

Având încuviințarea superiorilor religioşi, îşi tunsese barba şi 
mustaţa, apoi se dăduse drept progresist în faţa persoanelor pe 
care le-a întâlnit, trecând astfel aproape neobservat. Locuia într- 
un studio din strada 44, nu departe de delegaţia iraniană ce 
ocupa un etaj întreg în strada 3, la numărul 622 şi îşi lua multe 
măsuri de prevedere pentru întâlnirile secrete. 

FBl-ul era cu ochii pe delegaţia iraniană ai cărei membri nu 
aveau dreptul să se deplaseze în afara New Yorkului, însă nu 
putea supraveghea în permanenţă douăzeci şi trei de persoane. 

Ca să ajungă la F.A.O. Schwartz, Cyrus Jahanbi a luat 
autobuzul de pe strada 3, apoi a mers pe jos pe strada 58 şi a 
intrat în magazin pe uşa din Madison Avenue, destinată numai 
raionului de păpuşi Barbie şi ajunse la primul etaj pe scara 
interioară. 

De altfel, se întâlnea cu Ali Yasin cât de rar posibil. Profesorul 
de biologie, cetăţean american, nu era supravegheat de FBI, ci 
era considerat un „asimilat”, însă meseria de profesor, viaţa de 
familie aranjată - o soţie şi trei copii - şi lipsa activităţii politice 
nu-l împiedicau să constituie ţinta aleasă de controalele 
efectuate ocazional. 

Cu toate acestea, Ali Yasin era unul dintre elementele cele mai 
virulente din Jihadul palestinian, mişcarea antiisraeliană cea mai 
radicală. Fusese recrutat direct de întemeietorul Jihadului, Fathi 
Chakaki, cu ocazia unei conferinţe despre Islam ce avusese loc la 
Toronto şi însărcinat imediat cu organizarea finanţării 


61 


clandestine a Jihadului în teritoriile ocupate, datorită unor 
mandate expediate din Statele Unite. 

Aşa l-a cunoscut pe Cyrus Jahanbi. Cu ocazia unei călătorii la 
Teheran, Fathi Chakaki obținuse de la iranieni finanţarea 
Jihadului. Unul dintre vectorii acestor finanţări era Cyrus Jahanbi 
care primea bani din conturile „din afară”, apoi le vira în alte 
conturi deschise de Ali Yasin. Acesta se simţea mereu frustrat 
fiindcă nu obținuse un rol mai important în lupta antisionistă. Cu 
câteva luni în urmă, îi propusese lui Cyrus Jahanbi un plan, în 
aparenţă nebunesc, în legătură cu o acţiune mult mai „forţoasă”. 

De atunci, viaţa lui s-a schimbat: trăia într-o stare de extaz în 
aşteptarea punerii în aplicare a planului său; sau a anulării 
acestuia. Convocarea lui Cyrus Jahanbi prin căi sigure l-a făcut să 
cadă într-un fel de transă îngrozitoare. Oare acesta să fie 
sfârşitul năzuinţei sale? 

— Aţi călătorit bine? îl întrebă Cyrus, încercând să fie politicos. 

— Da, spuse Ali Yasin cu indiferenţă. 

Venise de la Washington cu trenul ca să nu lase urme ale 
călătoriei lui. 

Nici măcar nevastă-sa nu ştia de călătoria la New York. De 
obicei, nici nu punea întrebări. 

Cei doi bărbaţi făcură câţiva paşi până la raionul unde se 
vindeau trenuleţe electrice, căutând un loc mai ferit. Il găsiră la 
raionul de păpuşi. Ca o măsură de prevedere, discuţia avu loc în 
engleză. Yasin nu vorbea dialectul farsi, însă Cyrus Jahanbi se 
exprima cu uşurinţă în arabă. Sunetele guturale ale acestei limbi 
riscau să atragă atenţia şi mai tare. 

— Am veşti, îl anunţă Cyrus Jahanbi. 

Tăcu câteva clipe ca să dea mai multă importanţă cuvintelor 
lui. 

— Proiectul a fost aprobat de Comisia de Planificare şi 
Operaţiuni condusă de fratele Ali Fallahian. 

Ali Yasin vru să-l sărute, dar se abţinu. lranianul continuă în 
şoaptă. g 

— Aprobarea datează deja de două luni. Intre timp, Comisia de 
Planificare şi Operaţiuni trebuia să verifice dacă transpunerea lui 
în practică este posibilă. O dată cu această experienţă, dispunem 
de-acum înainte de elementele principale. 

— Când începem? întrebă cu nerăbdare Ali Yasin. 

lranianul îi surâse cu un aer liniştitor. 

— Foarte curând, /nch Allah. În două sau trei săptămâni. Mai 


62 


trebuie să punem la punct unele amănunte. 

Ali Yasin se făcu stacojiu la faţă. Işi dădea seama că a pierdut 
controlul proiectului său şi că atotputernicii săi aliaţi nu-l vor lăsa 
să intervină decât în ultima fază... cea mai periculoasă. 

Cyrus Jahanbi îi puse protector mâna pe umăr şi-i şopti: 

— Voi avea nevoie de dumneata la penultima fază. O să vă 
anunţ pe calea obişnuită. 

— Sunt la dispoziţia dumneavoastră, bâigui palestinianul. 

Fără să spună o vorbă mai mult, Cyrus Jahanbi se îndepărtă şi 
ajunse la parter. In trecere, cumpără un joc să poată justifica 
într-un fel prezenţa lui la F.A.O. Schwartz. Cu pachetul în mână, 
făcu semn unui taxi de pe Fifth Avenue şi-i spuse şoferului să-l 
ducă până la intersecţia străzii 34 cu First Avenue. 

x 


* * 


Malko avu timp să decojească o gambas înainte să-i răspundă 
Tamarei Halpern. Bunele intenţii ale israelienei i se păreau 
oarecum suspecte. 

— Şi cum m-aţi putea apăra dumneavoastră? o întrebă el. 

În timp ce-i zâmbea, îi luă mâna şi i-o strecură în geantă. Simţi 
imediat mânerul unui pistol de dimensiuni foarte mici. Ca 
majoritatea israelienilor şi Tamara purta armă la ea. Dădu 
drumul mâinii lui Malko. 

— Asta este deja o măsură de siguranţă, sublinie ea. Şi pe 
urmă, cunosc foarte bine Gaza. Am auzit o frântură din discuţia 
„Călăuzei” dumitale şi Alia, proprietăreasa hotelului Marna 
House. Nu uitaţi că eu vorbesc araba. Aţi fost în vizită la un 
palestinian din tabăra de la Al Chati. Aţi întrebat de un anume 
„Charlie”. Cine este? _ 

Malko îl blestemă în gând pe Wafiek. In loc să caute informaţii, 
l-a trădat cu sânge rece, menţionând numele „Charlie”. 

Israeliana îi ghici gândul. Schiţă un surâs cu gura plină de 
hommouz. 

— Cum vă imaginaţi că tipul ăsta mai trăieşte? Ca să pară 
neutru, se pune bine cu toată lumea. 

— Şi dumneavoastră nu vă puneţi bine cu Mossadul? îi zise el 
cu un ton agresiv. 

Tamara scutură capul, fără să se tulbure. 

— Am prieteni în Hamisard!* care îmi furnizează informaţii. 
Ştiu de exemplu că această Alia are doi veri activişti în mişcarea 


18 Biroul. 


63 


Hezbollah. Unul se află în Statele Unite, altul a fost deportat în 
Liban de Shin-Beth. Sunt nişte tipi inteligenţi, şcoliţi, însă 
periculoşi şi fanatici. Urăsc Israelul, America şi, în general, lumea 
occidentală. 

— Inţeleg, spuse Malko. 

— Cine este „Charlie”? 

Vocea calmă a Tamarei îl readuse pe pământ. Era prins la 
mijloc. Şi asta numai din cauza ticălosului de Wafiek. 

— Nu pot să vă spun. 

Ochii verzi se fixară într-ai lui. 

— Aţi venit în Gaza să vă întâlniți cu el? insistă Tamara. 

Malko nu răspunse. Li s-a adus peştele fript şi nu mai discutară 
despre „Charlie”. Malko era obsedat de gândul că se afla 
probabil la câteva sute de metri de el. Sfârşiră cina şi plecară de 
la A/ Salam. Afară domnea o linişte desăvârşită. Era abia opt şi 
jumătate. Tamara se urcă la volan, dar în loc să meargă la hotel, 
se îndreptă spre centru. Era impresionant: nici un pieton, nici un 
vehicul, oraşul parcă era lovit de cataclism, părea mort. Tamara 
conducea cu grijă pe mijlocul străzii, cu lumina din tavan aprinsă. 
Timp de douăzeci de minute cât merseseră cu maşina, nu 
întâlniseră pe drum decât o ambulanţă. 

Hotelul C/iff nu era animat deloc. Dinspre marea împestriţată 
cu zeci de luminiţe bătea un vânt călduţ. Pescarii ieşeau în larg 
doar în zona delimitată de marina israeliană. Tamara şi Malko 
urcară la etaj. Erau singurii clienţi din hotel. In clipa în care voia 
să plece, Tamara îi spuse pur şi simplu: 

— Ţineţi minte că nu doresc să vi se-ntâmple cine ştie ce. 

Ajungea să facă o singură mişcare ca s-o cuprindă în braţe; 
poate că asta şi aştepta, însă se mulţumi să-i zică doar mersi. 

Odată ajuns în cameră, aşeză un scaun în uşă şi puse arma 
alături de el. În zgomotul valurilor şi al vântului, culcat pe 
salteaua tare ca piatra, în căldura sufocantă, nu-şi putea găsi 
somnul. Trebuia să-l găsească pe „Charlie”. Până acum fuseseră 
ucişi doi oameni, iar el scăpase ca prin urechile acului de la 
moarte şi nu progresase nici un pic. Secretul pe care îl deţinea 
informatorul de la CIA merita cu siguranţă osteneala. 

x 


* * 


Ali Yasin mergea ca un somnambul pe culoarele încâlcite ale 
metroului ce ducea la staţia Pennsylvania de unde lua trenul 
pentru Washington. Numai după ce se văzu în vagon, atunci se 


64 


mai destinse. 

Din martie, aproape că nici nu mai trăia, pradă fiind unui 
amestec de melancolie şi surescitare. A urât Israelul şi Statele 
Unite de când se ştie, din cauza Palestinei. Din tinereţe militase 
în OEP, apoi a părăsit-o considerând că Yasser Arafat nu mai era 
atât de dur cu israelienii. In ochii lui nu exista nici un fel de 
compromis: trebuia să smulgă cu forţa toate teritoriile ocupate 
de Israel, plus lerusalimul, Oraşul Sfânt. 

Ali Yasin fusese crescut într-o familie foarte pioasă, iar 
credinţa l-a ajutat să treacă toate obstacolele. Dar a înţeles 
curând că nu rezolva nimic dacă rămânea în Palestina. Aşa că a 
emigrat în State, a muncit din greu fără să-şi piardă vreo clipă 
convingerile şi credinţa. In fiecare vineri se ducea negreşit la 
moscheea din Massachusetts Avenue să se roage lui Allah pentru 
eliberarea Palestinei. 

Intâlnirea lui cu Fathi Chakaki, întemeietorul Jihadului 
palestinian, fusese hotărâtoare. Găsise un om la fel de ferm, la 
fel de împlinit şi la fel de credincios ca şi el. 

Ali Yasin a acceptat cu entuziasm cererea lui de a pune pe 
picioare finanţarea Jihadului. Datorită unei galerii de artă ce 
servea drept acoperire, reţeaua funcţiona perfect, „hrănindu-i” 
pe militanţii Jihadului din Israel. De fiecare dată când un israelian 
era asasinat, Ali Yasin îşi spunea cu mândrie că acest lucru se 
înfăptuise şi cu puţin ajutor din partea lui. In teritoriile ocupate, 
un M 16 sau un Galii costa cam cinci mii de dolari... Cu ajutorul 
lui, militanţii din Jihad îşi puteau procura câteva dintre aceste 
arme. Şi-apoi, furau armele de la cei pe care-i asasinau. 

Cu toate acestea, Ali Yasin era deziluzionat. Tsahal era prea 
puternică pentru ca aceste neînsemnate împunsături de ac să 
aducă o schimbare spectaculoasă. Dar ce putea să facă? Incă din 
1982, OEP, alungată din Liban, a rămas fără armată. Numai 
câteva grupuleţe, cum ar fi FPEP, Fatah CG, Hamas sau Jihad, 
luptau cu arme inegale fără speranţa de a intra cu adevărat în 
istorie. 

Deportarea a patru sute de activişti palestinieni în sudul 
Libanului de către Israel, sfidând legile internaţionale, a fost 
prima scânteie. Fireşte că ţările arabe au cerut condamnarea 
acţiunii Israelului. Cererea a fost blocată însă la Consiliul de 
Securitate, fiind ameninţată cu un veto din partea americanilor. 
lar acest lucru se mai întâmplase o dată! Mereu faptele se 
petreceau la fel. Fără sprijinul Statelor Unite, Israelul n-ar mai 


65 


exista deloc... 

In seara acelei zile funeste, după ce terminase cursurile la 
Universitatea George Washington, Ali Yasin a plecat pe jos pe G 
Street până în strada 17 care trecea pe la vest de Casa Albă. A 
coborât pe E Street, ajungând chiar în spatele Casei Albe. Pe 
urmă, s-a aşezat pe o bancă pe esplanada „The Ellipse”, un loc 
public ce se află în prelungirea peluzei din partea sudică a 
celebrului edificiu, în timp ce-şi rumega furia şi dezamăgirea. Se 
lăsase înserarea, iar acum se vedeau ferestrele luminate ale 
Salonului Oval, biroul preşedintelui Statelor Unite, în aripa East 
Wing a clădirii. Dintr-o dată, parcă aceste ferestre i-au provocat 
toată  deznădejdea. De preşedintele american, protectorul 
israelienilor, trebuia mai întâi să se descotorosească... 

La adăpostul imensului lor continent, americanii invincibili îi 
priveau cu amuzament pe palestinieni cum erau masacrați. 

Dacă i-ar fi lovit la ei acasă şi mai cu seamă pe conducătorul 
lor, atunci deveneau conştienţi că nu sunt invulnerabili. Chiar 
dacă aceasta nu ar rezolva mare lucru, şocul ar fi teribil. Ar 
cunoaşte şi ei teama şi umilinţa. 

Aceste ferestre luminate îl fascinau pe Ali Yasin. Stătea acolo 
şi le contempla de aproape două ore, căutând soluţii ca să-şi 
îndeplinească proiectul până la capăt. 

De atunci, nu se mai gândea decât la acest lucru. Cu răbdarea 
unui elefant, începuse să-şi analizeze ideea, descoperind încet, 
încet că nu era chiar atât de nebunească... Bineînţeles că 
speranţa de reuşită era destul de mică. Insă acei fanatici 
palestinieni care se lansau cu deltaplanul sau cu bărci 
pneumatice ca să ia cu asalt Israelul nu aveau nici ei prea multe 
şanse de reuşită. 

In cel mai rău caz, va muri ca un martir. Nu prea era în apele 
lui, deşi în cartierul burghez din Georgetown se simţea bine 
printre studenţii lui, alături de soţie şi de copii, departe de furia 
soldaţilor israelieni. 

Ajunsese totuşi într-un punct în care teoria lui nu era deajuns. 
Pe hârtie, proiectul era perfect coerent, însă nu ştia cum avea să- 
| pună în aplicare. Trebuia să găsească nişte complici cu înaltă 
calificare şi unii compuşi foarte greu de procurat. Nu se compara 
cu atentatul împotriva lui World Trade Center, cu proiectile 
fabricate din componente ce se găseau în orice drogherie. Din 
păcate, proiectul era mult mai sofisticat. 

Timp de mai multe săptămâni, Ali Yasin a rumegat în linişte şi 


66 


n-a îndrăznit să spună nimănui. Cyrus Jahanbi era singurul care îl 
asculta fără să-i râdă în nas sau să-l creadă nebun. După toţi 
membrii din gruparea Hezbollah din Liban, susținuți de Iran, erau 
singurii care s-ar bate efectiv cu Israelul. 

Într-o zi din luna iunie, în separeul unei cofetării de pe strada 
3, apărat de urechile ciulite ale vecinilor şi-a expus cu timiditate 
ideea în faţa iranianului. El l-a ascultat cu mare atenţie, notându- 
şi câteva detalii tehnice, apoi a comandat o cafea. Ali Yasin se 
aşteptase să-l refuze politicos. Insă Jahanbi a izbucnit înflăcărat: 

— Revoluţia islamistă din lumea întreagă are nevoie de 
oameni ca dumneata! Dacă proiectul va fi dus la bun sfârşit, va fi 
o lovitură extraordinară adusă aroganţei Satanei... 

Chiar şi între ei foloseau frazeologia iraniană. Cu inima 
bătându-i cu putere, Ali Yasin ascultă şi continuarea: 

— Voi transmite această idee autorităţilor din ţara mea, spuse 
în încheiere Jahanbi. Nu pot să-mi iau angajamentul de unul 
singur. În plus, trebuie să facă rost de unele lucruri pe care eu 
însumi nu le pot procura. Nu uitaţi că sunt supravegheat în 
permanenţă de FBI. Este un proiect foarte îndrăzneţ şi complex. 

Acum câţiva ani nici nu l-ar fi ascultat pe Ali Yasin. Până nu 
demult, Statele Unite erau protejate de terorismul internaţional 
care a lovit alte ţări occidentale. Terorismul american părea un 
soi de sanctuar. Şi asta din mai multe motive. 

In primul rând, grupuleţele teroriste nu dispuneau de nici un 
fel de infrastructură în Statele Unite, faţă de Europa. Imigrarea 
recentă şi masivă a palestinienilor a schimbat această stare de 
fapt. Răsturnarea de la putere, în 1979, a lui Shah a permis 
Iranului să infiltreze printre adevărații refugiaţi politici nişte 
„cârtiţe” ca să poată să creeze reţelele logistice fără de care nu 
era posibil nici un atentat. 

Pe urmă, în Statele Unite nu era nici un fel de „indulgenţă” 
politică faţă de posesorii de bombe, nici un fel de „stângă” a 
Lumii a Treia gata să ierte totul, de vreme ce erau oprimaţi... 

In sfârşit, în mai multe state din America, pedeapsa cu 
moartea nu mai era în vigoare, fapt ce-i făcea pe unii dintre aşa- 
zişii kamikaze să-şi schimbe părerea... 

Cu câteva luni în urmă, atentatul împotriva clădirii ce 
adăposteşte World Trade Center din New York - un camion 
burduşit cu explozibil artizanal - a arătat că este posibilă lovirea 
Americii la ea acasă. 

Lecţia a fost dată însă lumii întregi... 


67 


* 
* * 


Peisajul statului Maryland toropit de caniculă defila de-a lungul 
căii ferate. Ali Yasin îşi continua reveria. La opt zile după ce 
avusese loc discuţia cu el, Cyrus Jahanbi fusese rechemat la 
Teheran. Ali Yasin credea că nu-l va revedea şi se resemnase cu 
gândul la proiectul său. Apoi, iranianul îl convocase la New York 
prin metodele obişnuite. De data asta s-au întâlnit la 
cinematograful de pe strada trei, chiar în apropiere de 
Bloomingdale. 

Ali Yasin tremura de emoție. Cu o voce gravă, Cyrus Jahanbi îi 
şopti la ureche: 

— Fratele Ali Fallahian a găsit că ideea dumneavoastră este 
excelentă. Va fi studiată cu foarte mare atenţie şi vă vom ţine la 
curent. 

Alţii mai puţin optimişti decât Yasin ar fi considerat răspunsul 
un refuz. Însă el a fost cuprins de o bucurie care l-a lăsat fără 
grai. Exact ca persoana care vede apărând pe ecranul 
televizorului lozul câştigător. Cuvintele i se amestecau pe buze, 
lacrimile se iviră în ochi, gâtul era prea uscat ca să poată rosti un 
singur cuvânt. Jahanbi se aplecă la urechea lui şi-i spuse dintr-o 
singură suflare: 

— Asta nu înseamnă că aţi câştigat. Este vorba despre un 
proiect extrem de dificil de dus până la capăt, chiar şi cu ajutorul 
lui Allah; trebuie să facem faţă unor greutăţi imense... 

Aceste cuvinte n-au reuşit însă să alunge extazul în care 
căzuse Ali Yasin. Din fericire, în întuneric, Cyrus Jahanbi nu-i 
vedea lacrimile de bucurie. După ce s-au despărţit, aproape că a 
alergat până la Central Station. Ştia foarte bine că aveau nevoie 
de săptămâni sau chiar de luni întregi ca să poată pune la punct 
operaţiunea şi nu se putea înfrâna să nu se gândească la acest 
lucru în fiecare secundă. 

Ajuns în micul apartament din R Street, situat chiar în faţa lui 
Oak Hill Cemetery, îşi găsi soţia înnebunită de grijă. Nici măcar 
nu mâncase, iar copiii pe care-i săruta cu dragoste în fiecare 
seară şi cărora le citea câteva versete din Coran, dormeau. Se 
năpusti asupra nevesti-sii ca un căpiat, o dezbrăcă şi aproape că 
o violă cu brutalitate, uitând de obişnuita-i blândeţe. Simţea 
nevoia să-şi cheltuiască energia, să devină stăpânul lumii. 

Femeia primi asaltul cu încântare şi totodată cu mirare, 
încercând să-l determine să-i spună de ce este aşa de fericit. 


68 


— Am stat mult timp la moschee, i-a mărturisit el. Am primit 
un mesaj de la Dumnezeu. 

Mai mult n-a putut să scoată de la el. 

Astăzi, după două luni de la acest eveniment, bucuria îi era şi 
mai mare şi mai chibzuită, pe măsură ce se apropia de 
Washington. De această dată avea impresia că se găsea aproape 
de capăt. 

incepu să se roage lui Allah cu ochii închişi, implorându-l să nu 
pună nici un obstacol în calea acestei opere pe care El o putea 
încuviinţa. Să elimini un duşman al Domnului era o îndatorire 


fierbinte a oricărui credincios. 
x 


* * 


În aparenţă liniştit, Wafiek aştepta în faţa unei cafele turceşti 
în salonul de lângă recepţia hotelului Cliff. Tamara dispăruse fără 
să-i mai dea lui Malko vreun semn de viaţă. Comandă şi el o 
cafea. Reuşi să se abţină să-i spună că a aflat de la israeliană de 
indiscreţia lui. 

— In dimineaţa asta s-a comis o crimă, îl anunţă „călăuza”. Un 
trădător a fost împuşcat în maşina lui. Lucra pentru Shin-Beth, 
adăugă el în şoaptă. Se pare că au fost „Vulturii” din OEP. 

Din păcate, aceste orori erau la ordinea zilei... 

— Pentru mine n-ai noutăţi? îl întrebă Malko. 

Wafiek nu se tulbură nici un pic. 

— Nu încă... Dar am aranjat o întâlnire pentru dumneavoastră 
cu unii oameni de la care veţi putea afla probabil nişte lucruri 
interesante. 

Enumeră mai mulți responsabili din diferite mişcări 
palestiniene. 

Malko nu avea altceva de făcut. Se lăsa dirijat. După cinci ore, 
se săturase de spioni care bălmăjeau cu toții acelaşi lucru. Erau 
nişte opozanți fanatici şi politicoşi care îşi dădeau silinţa să facă 
Israelul de ruşine. 

In timpul zilei, Gaza era puţin mai veselă cu cohortele ei de 
şcolari şi şcolăriţe îmbrăcaţi în uniforme. Ca nişte veruci cenuşii, 
punctele de sprijin israeliene înţesau oraşul, neliniştind cetăţenii 
cu îngrăditurile lor de sârmă ghimpată, cu reflectoarele lor şi cu 
nenumăratele lor posturi de observaţie. Tensiunea era resimţită 
peste tot. Se întretăiau două universuri pline de duşmănie şi de 
spaimă. 

La Gaza nu existau nici ziare din afară, nici alte mijloace de 


69 


evadare; nu tu magazine elegante, nu tu restaurante... Oamenii 
s-au obişnuit să stea în casă din cauza interdicţiei de circulaţie 
care golea străzile începând cu ora şapte şi jumătate. 

La ora şase, Malko s-a întors la hotel, extenuat şi furios. Nici 
urmă de Tamara. Wafiek a fugit pur şi simplu, iar el se resemnă 
să ia masa de seară de unul singur la Love Boat, o anexă pustie 
şi sinistră a hotelului Cliff de pe terasa căreia se vedea 
Mediterana. Aceleaşi eterne mezes, urmate de peşte prăjit şi 
stropite apoi cu Coca-Cola. După cină, se duse la culcare. 
Tamara tot nu apăruse, poate că se găsea acum în braţele unui 
israelian frumos. Mai târziu auzi paşi, iar uşa vecină închizându- 


se. În sfârşit, s-a întors; era zece seara. 
x 


* * 


Când Malko cobori, Wafiek îşi ştergea tacticos ochelarii 
rotunzi. Tamara era deja acolo, gata să-şi ia notițe. „Călăuza” 
părea într-o vervă excelentă. Deodată, se adresă lui Malko: 

— Cred că-mi datoraţi două mii de dolari! Pot să aranjez 
întâlnirea cu oamenii pe care-i vreţi. 

— Cu cine? 

— Nu ştiu. Acceptă să se întâlnească cu dumneavoastră ca să 
vă spună câte ceva despre moartea domnului Boss. Alia mi-a 
spus azi-dimineaţă. 

— Unde? 

— In faţa moscheei Al Katiba, la ora zece în cartierul Zeitun. 
Este uşor de ajuns, vă fac o schiţă. 

— De ce? Nu veniţi şi dumneavoastră? 

Povestea cu Herbert Boss se repeta. Numai că de data asta 
întâlnirea avea loc ziua în amiaza mare, iar un om care ştie ce-l 
aşteaptă, se fereşte mai uşor. 

Wafiek părea încurcat. 

— Dacă israelienii află că m-am întâlnit cu oameni ca 
dumneavoastră, îmi vor rezilia permisul de ieşire. Pentru mine 
este foarte important... Ei vorbesc englezeşte, deci nu aveţi 
nevoie de mine. 

Muncise pe brânci. Malko tocmai îl zgâlţâia când vocea 
Tamarei îl făcu să tresară. 

— Eu îl înţeleg, spuse ea cu dulceaţă în glas. Nu trebuie să 
insistaţi. Este adevărat, Shin-Beth nu ştie de glumă. Ne vom 
descurca şi fără el, continuă tânăra. Trebuie doar s-o luăm la 
sănătoasa. 


70 


Malko înghiţi găluşca. În mod vădit, Wafiek sărea în sus de 
bucurie la propunerea Tamarei. 

— O să vă conduc până în apropiere de moschee, spuse el. 

li ocoli privirea lui Malko cu abstinenţă. Nu credea deloc că, 
datorită acestei întâlniri, se va apropia de „Charlie”. in plus, 
înţelegea mai bine ce s-a petrecut. Dacă „Charlie” dădea vreun 
semn de viaţă, asta nu era din cauza lui Wafiek, judecând după 
ce i s-a întâmplat lui Herbert Boss. Totuşi, prezenţa Tamarei nu 
era chiar o catastrofă. Wafiek se uita întruna la ceas. 

— Ar trebui să plecaţi. Imi iau maşina şi mă urmaţi. 

— Luăm maşina mea, propuse Tamara. 

Malko nu comentă. Acest lucru îi lăsa libertatea de acţiune. 
leşiră toţi trei, Wafiek urcându-se în pârâitoarea lui de Fiat, iar 
Malko se aşeză lângă Tamara. 

— Vrei într-adevăr să ştii cine este „Charlie”... 

Tamara scutură din cap şi spuse fără măcar să-l privească: 

— Nu neapărat, încerc să-ţi salvez viaţa. Tipul ăsta nu mi se 
pare prea „cuşer”. Intâlnirea este o capcană. 

— Probabil că este, admise Malko. 

— Atunci, de ce vă riscaţi pielea? 

El nu răspunse. Nu avea să-i dea explicaţii în legătură cu 
adevăratele motive, nici de ce alesese să le forţeze mâna 
adversarilor lui „Charlie” pentru ca aceştia să iasă la lumină. Şi- 
apoi, Tamara nu ştia că are şi el o armă. 

— Socot că ziua în amiaza mare nu riscăm nimic, conchise el. 

Se târau prin mulţimea de maşini de pe Omar-al-Muftar Street, 
în mijlocul Fiaturilor 404. Mergeau spre vest, imediat ce trecură 
de Palestina Square, până ajunseră la un bulevard ce traversa 
fâşia Gaza de la nord la sud. Câteva vagoane rugineau într-o 
parte; era tot ce rămăsese din trenul Beirut - Tel Aviv - Cairo, 
dinainte de război, garnitură care făcuse această rută. Wafiek 
coti la dreapta, luând-o spre nord. Foarte repede, s-au trezit într- 
o zonă rurală. Erau numai câmpii, foarte puţine case, apoi 
deşertul. 

— Unde suntem? întrebă Malko. 

— Tot în Gaza, dar aici cartierele sunt separate unele de 
altele, îi explică Tamara. 

Trecură prin faţa unei imense tabere israeliene: se vedeau 
sute de corturi apărate de garduri cu sârmă ghimpată şi de 
turnuri de observaţie. Santinelele urmăreau cu privirea toate 
vehiculele care treceau. In acest loc simţeai din plin războiul şi 


71 


spaima. Wafiek se opri la două sute de metri mai încolo, la 
marginea unui drum îngust şi drept care ducea spre est şi era 
perpendicular pe şoseaua principală. Tamara îşi parcă maşina 
alături de a lui. Palestinianul coborî din Fiatul său şi arătă cu 
mâna spre marginea drumului. 

— lată, le explică el, drumul ăsta duce în cartierul Zeitun şi la 
şoseaua pe care trebuie să mergeţi ca să intraţi în Gaza. Inainte 
cu o sută de metri, se găseşte o moschee micuță în cartierul 
sărac Al Katiba. Acolo trebuie să vă întâlniți. 

— Şi eu unde vă găsesc? îl întrebă Malko. 

— La hotel, mai am de făcut nişte drumuri. Nevastă-mea este 
însărcinată şi trebuie s-o ajut. 

Surâsul îi pieri pe dată. Tamara Halpern îndreptă spre el un 
pistol negru cât toate zilele, cu ţeava doar la zece centimetri de 
abdomenul lui şi cu piedica trasă. Ochii palestinianului se dădură 
peste cap şi se întoarse către Malko. 

— Fiu de căţea ce eşti, aici este ţara mea şi n-o să mă 
fraiereşti! îi zise tânăra sec. 

— Dar n-am făcut nimic, protestă el. 

— Nu încă, făcu Tamara, dar timpul nu este pierdut. 

II împinse cu ţeava pistolului şi-l forţă să se urce la volanul 
Nissanului. 

— Vii cu noi, spuse ea. Vei face pe translatorul. 

— Dar dumneavoastră vorbiţi araba, protestă Wafiek. Doar 
ştiţi prea bine ce risc eu! 

Tamara zâmbi cu răceală. 

— Din punctul nostru de vedere, nu rişti nimic. Mossadul mă 
va crede pe mine dacă le voi spune că eşti „cuşer”. Sau îţi este 
frică de altceva? 

Wafiek înghiţi în sec de mai multe ori. 

— Nu, nu, se jură el, dar permisul meu... 

Lui Malko aproape că i se făcu milă de el. Tamara îi înfipse 
pistolul între coapse. 

— Cred că eşti un pui de căţea, spuse ea cu calm. Dar s-ar 
putea să mă înşel. Mergi înaintea noastră. Malko, urcă-te în 
spate. 

Ea se aşeză alături de Wafiek, iar Malko în spatele maşinii. Ce 
fel de joc făcea Tamara? Pentru cine lucra? Dacă Wafiek nu 
minţise, probabil că va descoperi cine anume îl hărţuia pe 
„Charlie” şi din ce cauză. Tamara se întoarse. 

— Peste cinci minute o să-mi mulţumeşti, îi spuse ea direct. 


72 


Hai, ticălosule, mişcă-te! 

Rugat cu atâta afecţiune, palestinianul se angajă pe drumul de 
ţară, fiind hurducaţi de hârtoapele de pe traseu. Se aflau la ţară, 
în mijlocul unei vegetaţii pricăjite unde răsăreau din loc în loc 
nişte barăci amărâte. La cincizeci de metri mai departe, se 
înfăţişa privirii o altă lume. Wafiek se târa ca melcul. Tamara îi 
propti pistolul în coaste. 

— Mai repede! 

— O să distrug maşina, gemu el. 

— Ce-ţi pasă, nu-i a ta! i-o tăie Tamara sec. 

Continuau să meargă în linişte. In sfârşit, la două sute de metri 
în faţa lor, zăriră o clădire de un galben închis, modernă, 
deasupra căreia era montată o structură metalică în chip de 
minaret ce susţinea nişte megafoane. La parter, uşile dintr-un 
metal roşiatic erau închise. Pe partea stângă era desenată o 
reproducere naivă a moscheei de la Al Aqsa. Pe dreapta, un pâlc 
de copaci ascundeau în parte intersecţia cu un drum 
perpendicular la jumătatea cărării ce ducea spre moschee. 

— lată moscheea Al Katiba, le spuse Wafiek. 

Vocea lui era ciudat de răguşită. Malko scoase discret din 
sacoşă arma şi o aşeză lângă el pe scaun. Wafiek încetini şi mai 
mult. Deodată, încercând să treacă peste o hârtoapă mâi mare 
decât celelalte, motorul se opri. In loc să demareze din nou, se 
întoarse spre Tamara cu faţa lividă, plin tot de sudoare şi-i spuse: 

— Nu trebuie să mai înaintăm, spuse el cu o voce abia auzită. 
Băieţii sunt acolo, după copaci, în dreapta. 

judecând după panica în care intrase, se părea că nu erau 
aşteptaţi cu flori. 


73 


Capitolul VIII 


Un nor de praf gălbui şi strălucitor pătrunse în interiorul 
maşinii prin geamurile lăsate. Wafiek fu cuprins de un acces de 
tuse. După ce îşi recăpătă suflul, Tamara îl întrebă cu un calm ce 
nu prevestea nimic bun. 

— Explică-ne şi nouă! Băieţii ne aşteaptă, aşa era înţelegerea. 
Dar ţie de ce ţi-e frică? 

În loc să răspundă, palestinianul deschise brusc portiera 
dinspre el, sări jos şi o luă la sănătoasa ca un iepure speriat 
urlând ceva în arabă. In acelaşi timp, Malko zări silueta 
întunecată a unui bărbat cu cagulă în mijlocul pâlcului de copaci. 
Tamara Halpern îl văzuse şi ea. Se strecurară din maşină în clipa 
în care păcăni o rafală scurtă de puşcă de asalt. Parbrizul 
Nissanului se împrăştie în mii de cioburi, iar mai multe lovituri îi 
zguduiră caroseria. 

Wafiek se aruncă pe burtă în mijlocul drumului. Trei bărbaţi în 
combinezoane şi cagule negre se iviră atunci din boschet, 
înarmaţi cu puşti de asalt şi alergară înspre maşină. Malko, 
ascuns în spatele unui copac anemic, ridică arma fără să pregete 
şi apăsă pe trăgaci. Reculul a fost atât de puternic, încât Malko 
avu impresia că braţul i-a fost smuls din încheieturi. Primul dintre 
cei trei bărbaţi primi proiectilul pistolului Magnum 357 chiar în 
piept şi căzu pe spate ca împins de un pumn invizibil de uriaş. 
Insoţitorii lui se opriră surprinşi. Nu se aşteptaseră la o asemenea 
primire... 

La rândul ei, Tamara, lungită într-un şanţ, deschise focul, însă 
ceilalţi doi agresori avură timp să se adăpostească după copacii 
pitici, apoi fugiră în direcţia moscheei. Când treceau prin faţa 
clădirii, Malko şi Tamara deschiseră din nou focul, scrijelind uşile 
metalice, însă nu-i nimeriră pe cei doi. Malko îi mulţumi în gând 
Tamarei. Dacă ea nu l-ar fi forţat pe Wafiek să-i însoţească, ar fi 
căzut în mijlocul unei ambuscade ce le-ar fi adus moartea. In 
ciuda armelor pe care le aveau, n-ar fi reuşit să facă faţă puştilor 
de asalt. Liniştea se aşternu din nou. Tamara se ridică, alergă 
până la palestinian care rămăsese întins la pământ şi îi apăsă 
pistolul în ceafă. Wafiek începu imediat să schiaune: 


74 


— La! La”? 

— Ai treizeci de secunde ca să vorbeşti. 

— Nu ştiu nimic... gemu Wafiek, vă jur! 

Mişcându-şi uşor arma, Tamara apăsă pe detentă. Pocnetul se 
auzi la doi centimetri de urechea palestinianului şi-l asurzi 
complet, îngrozindu-l. 

Un zgomot de motor îl făcu pe Malko să întoarcă privirile, într- 
un nor de praf, două Jeepuri aparţinând armatei israeliene se 
apropiau de locul unde se trăsese. Tamara îl prinse pe 
palestinian de păr, forțându-l să se uite la ea. 

— Te-ai hotărât? Altfel te dau pe mâna celor de la IDF. Ştii 
bine ce-ţi vor face. Nu prea le plac oamenii de teapa ta. 

Jeepurile se apropiau. Wafiek se zvârcolea ca un vierme tăiat 
în două. 

— Nu-i lăsaţi să mă ia, îi imploră el. O să vă spun tot ce ştiu. 

Se ridică şi îşi scutură mecanic hainele. Jeepurile se opriră într- 
un nor gros de praf; din el coborâră soldaţi înarmaţi. Malko îşi 
ascunse pistolul în sacoşă. Tamara îi abordă în ebraică, iar 
situaţia se îmbunătăţi imediat. Patru soldaţi se îndreptară 
alergând în direcţia în care bărbaţii cu cagule dispăruseră. 
Israeliana le povesti că au fost atacați şi că s-a apărat cu arma ei 
personală. Le spuse că şi Malko este tot ziarist. Sublocotenentul 
israelian a crezut-o pe cuvânt. Din păcate, aceste gen de 
incidente era întâlnit la tot pasul. S-au dus să cerceteze cadavrul 
bărbatului împuşcat de Malko. Pe cagulă era cusută o banderolă 
cu o inscripţie în arabă: „Al Jihad”. Tamara le spuse că este 
grupul extremist al lui Fathi Chakaki. Scoaseră cagula celui ucis. 
Era un băiat foarte tânăr, în jur de douăzeci de ani, tuns scurt de 
tot, 

li urcară corpul în Jeep. Cei patru soldaţi se întoarseră. N-au 
găsit nimic. Mai veni un camion plin cu soldaţi care coborâră să 
cerceteze teritoriul. Au început să taie copacii după care se 
ascunseseră  agresorii. Tamara îi ceru  sublocotenentului 
permisiunea să părăsească zona. După ce le controlară actele, îi 
lăsară să plece. j 

Se urcară în Nissanul cu parbrizul pulverizat şi demarară. In 
ciuda caroseriei ciuruite de gloanțe, motorul funcționa. Tamara 
conducea, iar Wafiek stătea lângă ea sub supravegherea lui 
Malko. Drumul de întoarcere a fost făcut într-o tăcere 
apăsătoare. 


19 Nu! Nu! 


75 


— Mergem la hotel, îi spuse Tamara lui Malko. 

La Cliff, femeia luă cheia şi urcară în camera ei, împingându-l 
pe Wafiek înaintea lor. Palestinianul se aşeză pe marginea 
patului cu capul în jos, iar Malko începu să-l interogheze. 

— Tot la fel s-au petrecut lucrurile şi cu Herbert Boss? 

Wafiek scutură energic din cap. j 

— Nu, nu, Wahiet Allah!” Nu ştiam ce o să se întâmple. În ziua 
întâlnirii, un tip pe care nu-l cunosc m-a oprit şi mi-a spus să nu 
mă duc. Nu trebuia ca eu să-i văd pe luptătorii din Jihad. Era în 
interesul meu... 

În mod oficial, „Charlie” s-a raliat cu extremiştii din Jihad. 
Lucru cam ciudat... 

Malko reluă interogatoriul. 

— Şi în dimineaţa asta? 

Wafiek lăsă capul în jos, stânjenit. Tamara îi trase un picior cu 
vârful pantofului, iar el se smiorcăi: 

— O să te aruncăm pe fereastră, îi spuse ea, continuând cu 
întrebările în maniera ei. Ador să chinuiesc ticăloşi ca tine. Cine 
ţi-a spus de întâlnire? 

Răspunse cu glas atât de pierit, încât Malko îl puse să repete. 

— Alia... 

— Proprietăreasa de la Marna House? Ce ţi-a spus? 

Wafiek înghiţi în sec ca să poată răspunde, căutând o 
minciună plauzibilă. Tamara îi zise cu răceală: 

— Am aflat destul, acum o să-i zburăm creierii... Asta 
înseamnă un arab mai puţin. 

Indreptă pistolul spre el, iar palestinianul se dădu înapoi cu 
ochii scoşi din orbite. 

— Mi-a spus că nu trebuie să mă duc şi eu acolo, zise el 
repede scuturând din cap. 

— Şi tu, tună Tamara, ai crezut că îţi spune aşa numai din 
cauza discreţiei! 

— Da, îndrăzni Wafiek să îngâne. 

Tamara Halpern îşi luă avânt şi, înainte ca Malko să poată 
interveni, îi expedie palestinianului un picior cu vârful pantofului. 
Chiar între picioare! Urletul lui Wafiek acoperi zgomotul valurilor. 
Alb ca varul, scuipă puţină bilă şi se tăvăli pe jos de durere 
ţinând mâinile între picioare. Era scuturat de hohote de plâns din 
cauza durerii. Tamara îi aruncă o privire de gheaţă. 

— Asta o să-ţi facă bine, îi spuse ea simplu. Fiul ăsta de căţea 


20 Jur pe Allah. 


76 


ma 
| 


îşi bate joc de noi. Dacă o s-o ţină tot aşa, îi 
gât. N-are decât să crape! 

— Chiar credeţi că aşa o să-l faceţi să vorbească? 

— Bineînţeles! Nu pricepe decât dacă simte durerea 
adevărată. 

Se uita fără nici o umbră de milă la lemura ce zăcea la 
picioarele ei. Mai mulţi nasturi de la bluză se descheiară, lăsând 
să se vadă o parte din pieptul generos. In ciuda brutalităţii sale, 
era al naibii de apetisantă... 

— Cine este Alia? o întrebă Malko. 

— O putoare! Shin-Beth o consideră foarte periculoasă. A fost 
interogată de nenumărate ori, dar degeaba. Verii ei sunt activişti 
pe care securitatea îi are în vedere: Haideţi la treabă! 

Ea îl ridică pe Wafiek de păr şi-l împinse pe singurul scaun 
existent în încăpere. O lentilă de la ochelari era spartă şi bâiguia 
câte ceva neputincios, cu privirea rătăcită, ţinând încă mâna 
între picioare. 

— Ai să vorbeşti? 

Ridică capul, cu privirea mult mai sigură. 

— N-o să spun nimic în plus, rosti el cu curajul disperatului. 
Vreau să rămân în viaţă. Puteţi să mă loviți cât doriţi. Sunt 
oameni din Jihad care au vrut să mă omoare. Dar nu ştiu nimic 
mai mult. Dacă vorbesc, mă vor ucide... Eu rămân în Gaza. 

In mod sigur nu vor mai scoate nimic de la el. Ucigaşii din 
umbră s-au folosit de el de două ori. Malko şi Tamara schimbară 
priviri: interogatoriul nu ducea nicăieri, iar lui nu-i plăceau 
metodele brutale. Nu era implicat personal ca această femeie şi 
încă de atâţia ani, într-o luptă violentă în care toate loviturile 
erau înapoiate. Aici era diferenţa. 

— Poţi pleca, îi spuse Malko palestinianului. 

Wafiek se îndreptă spre uşă, o deschise şi ieşi. Nici nu plecă 
bine, că Tamara, puţin mai liniştită, recunoscu: 

— Nu este nimic de făcut! Nici cele mai bune echipe ale 
securităţii nu pot să le vină de hac nenorociţilor ăstora din Jihad. 
Sunt doar o sută de membri grupaţi în celule de câte trei-patru, 
plus că sunt înarmaţi. 

Malko medita. După trei zile în Gaza, n-a reuşit să avanseze 
deloc. „Charlie” nu dăduse nici un semn de viaţă, deşi aflase de 
prezenţa lui aici. De ce continua să tacă? Dacă era mort, Jihadul 
nu şi-ar mai fi făcut probleme din cauza acelora care vroiau să 
intre în contact cu el. Dar de ce îl dorea Jihadul atât de tare pe 


nfund testiculele pe 


77 


„Charlie” care a părăsit OEP-ul ca să se alăture islamiştilor? 
Numai el putea să răspundă la această întrebare. 

— Haideţi să mâncăm, mor de foame! 

Vocea Tamarei îl smulse din gândurile lui, amintindu-i de rolul 
ambiguu al tinerei israeliene. Ziaristă neînfricată, îndrăgostită ce 
voia să-şi răzbune amantul, spioană a Mossadului... Nimic nu se 
lega prea bine... De fapt, ce căuta ea? 

x 


* * 


Fie că a făcut-o deliberat, fie că s-a întâmplat, Tamara a rămas 
cu bluza descheiată. S-au aşezat la Lido, alături de hotelul Cliff. 
Deşi ferestrele erau deschise, iar briza mării se simţea prin ele, 
în restaurant era o căldură sufocantă. Singurii clienţi care se mai 
aflau aici erau nişte fotografi italieni. 

Tamara îşi decojea cu măiestrie fructele pe care le avea în 
faţă. Ochii ei verzi se opreau uneori asupra lui Malko, când cu o 
lucire veselă, când dură. 

— De ce au vrut să ne omoare oamenii din Jihad? îl întrebă ea. 

— Probabil că i-a deranjat prezenţa mea în Gaza... 

Ea zâmbi în colţul gurii. 

— Eu cred că din cauza misteriosului „Charlie”. 

Malko nu răspunse, iar Tamara termină de mâncat. Apoi îşi 
aprinse o ţigară şi suflă cu voluptate fumul afară. 

— O să-l mai aşteptaţi mult? îl întrebă ea. 

— Poate că până la urmă va da un semn de viaţă. 

— Eu nu vreau să mai fac mulţi purici pe-aici, zise Tamara. Dar 
în seara asta am chef de o mică petrecere. Sunt sătulă până-n 
gât de Coca-Cola, iar după cele petrecute azi-dimineaţă, merităm 
şi noi, nu-i aşa? 

Dejunul lor mediocru s-a terminat cu o cafea turcească, apoi 
se întoarseră la hotel ca să ia maşina lui Malko. Tamara îl călăuzi 
până în cartierul popular, în apropiere de Palestina Square, apoi 
înspre centru. Pe o străduţă plină de lume, aşteptau mai mulţi 
arabi. Tânăra îl abordă pe unul dintre ei care se îndepărtă în 
goană. După cinci minute se întorceau cu o sticlă de arak” 
învelită într-un exemplar din A/ Qoas. Tamara îi dădu cincizeci de 
shekeli, iar acesta se pierdu în mulţime. 

— Uite ce-avem pentru diseară! îi zise ea. Se pare că aici 
găsim de toate: devize, alcool, chiar şi muniţie. Dar nu mă duc ei 
pe mine. 


21 Băutură alcoolică preparată din orez fermentat (n.t.). 


78 


Când s-au înapoiat la Cliff, Tamara îi întinse sticla lui Malko şi-l 
întrebă: 

— Vreţi să-mi împrumutaţi maşina? Este un prieten din Shin- 
Beth aici şi vreau să mă întâlnesc cu el. Poate că deţine 
informaţii interesante. 

Malko îi lăsă Fiatul şi se instală în salon ca să reflecteze. Nu 
găsi nici măcar o singură explicaţie plauzibilă pentru tăcerea lui 
„Charlie”; toate căile de comunicare cu el erau „poluate”. 

Un muezin îl asurzi cu strigătele lui stridente... Palestinienii din 
Gaza nu aveau alt refugiu decât religia. 

Tamara apăru după vreo două ore. 

— L-au identificat pe bărbatul ucis de dumneata, îl anunţă ea. 
Era un activist cunoscut care se ascundea de luni de zile. Făcea 
parte dintr-o echipă a Jihadului care şi-a procurat arme M 16, 
cumpărându-le cu cinci mii de dolari bucata. Primesc bani de la 
diaspora palestiniană. 

— Nu este nici o noutate, observă Malko. Nu pot să ajung în 
vreun fel la complicii lor? 

Tamara îi aruncă o privire ironică. 

— Nu v-am spus totul. Adineauri Shin-Beth a arestat doi 
indivizi implicaţi în povestea de azi-dimineaţă. Au fost destul de 
vorbăreţi. Au spus că, de câteva săptămâni, hărţuiesc un 
trădător al OEP infiltrat în rândurile lor. Vor să-l împiedice să 
plece din Gaza viu. Nu este vorba despre „Charlie” al dumitale? 

Malko simţi dintr-o dată un ghem în stomac, dar reuşi să-şi 
păstreze calmul. Tamara nu putea să inventeze o poveste ca 
asta care avea logică şi explica multe lucruri. „Charlie” fusese 
demascat. Cum „prietenii” lui din Jihad nu reuşeau să-l lichideze, 
voiau să-l paseze israelienilor. 

Grija Tamarei pentru el era foarte uşor de explicat. Mossadul 
se interesa de „Charlie”, ea lucra pentru el şi încerca să-i câştige 
încrederea lui Malko pentru a-l „marca” mai uşor. In acest joc, 
unul dintre ei pierdea. Cine oare? 

— Asta-i tot? o întrebă el. 

— Dacă este „Charlie”, continuă ea, se ascunde pe undeva 
prin Al Chati. Aparent, complicii ucigaşilor din dimineaţa asta au 
dat destule detalii care să permită securităţii să ajungă la el. 

Zâmbi cu răutate. 

— Vreţi să-l  „exfiltraţi”? Asta-i bună! După verificarea 
mărturiilor, Shin-Beth se întreabă dacă nu e vorba despre un 
anume Abuchita pe care-l urmăreşte de câteva luni. A organizat 


79 


mai multe atentate împotriva IDF-ului în sprijinul OEP. Oare să fie 
„Charlie”? 

— Nu ştiu nimic despre el, afirmă Malko, deşi în sinea lui era 
dărâmat. 

— Dacă este el, atunci îl vor termina definitiv... conchise 
Tamara cu un aer încântător. 

In ochii ei, singurii palestinieni cumsecade erau palestinienii 
morţi. Malko se ridică. Trebuia să se gândească. 

— Am nevoie de puţină odihnă, spuse el, este într-adevăr prea 
cald. 

— Bună idee, îl aprobă femeia. Voi încerca să fac un duş, dacă 
este apă. Ne vedem jos pe la opt pentru mica noastră petrecere. 

Cu moralul la pământ, Malko urcă cele trei etaje. Un vânticel 
fierbinte flutura perdelele de la fereastră. Se aşeză pe pat cu 
mintea înfierbântată. Neputinţa lui îl făcea să urle. Era imposibil 
să-l prevină pe „Charlie” de noul pericol care îl ameninţa. ŞI 
totodată era imposibil să-l ajute. Era prea periculos să se ducă la 
Said, palestinianul de la staţia-service. Se găsea într-un mare 
impas. Noaptea s-a lăsat încetişor. Resemnat, la ora opt cobori 
să se întâlnească cu Tamara. 

Sticla cu arak se golea văzând cu ochii. Tamara nu glumea, 
dar nici Malko nu se lăsa mai prejos. După ce se întoarseră de la 
restaurant, au urcat în camera ei şi au deschis larg ferestrele ca 
să intre puţin aer curat. Tânăra se schimbase într-o rochie lungă, 
foarte mulată, ca un burlan şi cu mulţi năsturei. Işi pusese un slip 
colorat, foarte strâns pe ea. Luă un aparat de radio micuţ şi 
începu să se legene pe loc în ritmul melodiei Hava Naguila. O 
făcea atât de senzual, încât Malko uită pentru o clipă de grijile 
lui. Abdomenul se legăna la câţiva centimetri de el, imitând 
mişcările amorului. Privirile li se încrucişară. Israelianca avea o 
strălucire senzuală în ochi. 

Graţioasă ca o dansatoare de striptease, începu să-şi descheie 
numeroşii năsturaşi de sus, până aproape de abdomen, dând la 
iveală un sutien cu paiete. Se legăna cu ochii închişi ca şi cum ar 
fi fost singură în încăpere. 

— E cald! suspină ea. 

— Dacă doriţi să vă violez, ţineţi-o tot aşa, făcu Malko. 

Tamara îi aruncă o privire plină de inocenţă. 

— Am fost crescută la o fermă unde dansam deseori pentru 
prietenii mei, dar nu s-au năpustit asupra mea. E-adevărat, 
aveam doar doisprezece ani... 


80 


Dansa fără oprire şi fără să se mişte din loc, aruncându-i lui 
Malko priviri provocatoare. El se ridică şi o prinse de şolduri, 
oprind-o în loc cu fermitate. Tamara se lăsă în voia lui, 
provocându-l şi mai tare. li distingea sexul încorsetat în slipul 
foarte strâmt. Aşa cum stătea, cu părul fluturat de briza care 
pătrundea pe fereastră, era minunată. Cu gesturi gingaşe, Malko 
îşi mută mâinile pe sânii umflaţi, atingând vârfurile întărite care 
ţâşneau prin dantelă. Privirile li se întâlniră din nou, iar Tamara îi 
zise brusc: 

— La lerusalim doreaţi să vă culcaţi cu mine, nu-i aşa? Ei bine, 
acum puteţi s-o faceţi. 

Işi desprinse încetişor sutienul, eliberând sânii magnifici, apoi 
făcu în aşa fel încât slipul să-i alunece, lăsând vederii un bikini 
minuscul. Atunci îl îmbrăţişă pe Malko, frecându-se languroasă 
de el. Simţindu-i dorinţa, îi şopti la ureche: 

— Prietenul meu Hanevim visează de mult să mă aibă! Dar l- 
am refuzat întruna... Nu-i permit decât să se mângâie în faţa 
mea. 

Dându-i la o parte dantela, îi înfipse două degete în locul cel 
mai intim simţindu-i dulceaţa. Băutura îşi făcuse efectul. 

Continua să mişte degetele acolo până când fata gemu de 
plăcere şi îi mângâie pieptul cu unghiile cu o îndemânare 
diabolică. Se lăsă pe saltea şi îi trase capul bărbatului spre 
abdomen, ridicând coapsele ca s-o poată dezbrăca de tot. Cu 
coapsele mult depărtate, gemu atunci când Malko îşi lipi gura de 
ea. 

— Komm! Komm! gâfâi ea. 

— Nein! 

Malko nu avea chef să fie jucăria acestei femei acaparatoare. 
La rândul lui, o prinse de ceafă şi-i îndesă sexul rigid în gură. 
Tamara îl muşcă mai întâi, apoi, uşurel, îi administră o felaţie ce-i 
dădea o senzaţie halucinantă. Acum era rândul lui Malko să 
geamă de plăcere. li vedea coapsa rotundă balansându-se în faţa 
lui şi murea de poftă s-o tăvălească pe jos. Insă Tamara rânduise 
altfel lucrurile. 

In clipa în care se năpusti peste ea, îşi strânse brusc coapsele 
împiedicându-l s-o pătrundă. 

— Kommen Sie jetzt, îi zise ea, ich mochte Sie zwischen meine 
Titten spirtzen?. 

Ea îl făcu s-o încalece şi strecură sexul lui Malko între sânii ei 


22 Vino acum. Vreau să juisezi între sâni. 


81 


tari şi planturoşi, în timp ce-i atingea cu limba extremitatea. 

— Es ist ein schoner Schwantz”, gânguri ea. 

Continua să-l frece între sâni până ce-i simţi seva urcând din 
măruntaie. Imediat, Tamara scoase membrul din gură, doar cât 
să-i spună cu fervoare: 

— Ja! Ja! Stritzen Sie ihren Samen jetzt!” 

Trupul îi fu scuturat de un violent orgasm în momentul în care 
el îi juisă pe obraz. 

A fost extraordinar, dar se simţea frustrat pentru că ar fi dorit 
s-o posede... Lungită pe spate, Tamara îi zâmbi cu ironie. 

— N-o să găseşti nici un arab care s-o facă aşa... 

El nu-i răspunse, neştiind dacă este ciudată sau vicioasă. 
Lungită lângă el pe salteaua aşezată direct pe jos, mai băură 
puţin arak, apoi se cufundară într-un somn adânc. Când Malko se 
trezi, se crăpa de ziuă. Tamara dormea pe burtă, cu un picior 
îndoit, expunându-şi locul cel mai intim. Deja excitat, Malko simţi 
o erecţie formidabilă. Se strecură deasupra Tamarei, rigid ca un 
ţăruş. 

Dintr-o singură mişcare, o pătrunse, înfundându-se cât putu 
de adânc. Scurtă, dar delicioasă senzaţie... Tamara gemu, se 
răsuci, însă Malko o prinse de pulpe, începând s-o împingă încet 
şi profund. Israelianca îngenunche, ţinând bazinul foarte sus şi se 
lăsă posedată ca o adevărată femeie. In momentul în care Malko 
era pe punctul de a termina, ea îl îndepărtă, se întoarse pe 
spate, cu coapsele foarte depărtate şi-l atrase spre ea. Il sărută 
cu pricepere pe piept, excitându-l şi zgâriindu-i uşor spatele şi 
ceafa. Se zbătea sub greutatea lui, gâfâind şi strivindu-şi buzele 
de gura lui. După câteva clipe, întoarse capul şi spuse pe un ton 
ironic: 

— Guten Morgen, Herr Linge! 

Apoi se cuibări în braţele lui şi-i şopti: 

— Ai avut dreptate. La Ierusalim doream foarte tare să mă ai. 
Acum însă a fost mult mai bine, după ce-ai aflat că trebuia să 
mori. 

Malko era lihnit de foame. Cobori primul să ia micul dejun. O 
femeie îmbrăcată de sus până jos în negru stătea pe bancheta 
roşie din salonaş. Semăna cu o fantomă înfăşurată în pânză 
neagră. Avea chiar şi mănuşi. Citea din Coran, aparent extrem de 
captivată de lectură. Malko se aşeză nu departe de această 


23 Ai o codiţă foarte frumuşică. 
24 Da, da, dă-mi acum sămânţa ta. 


82 


apariţie neaşteptată. 

Tocmai se pregătea să ungă o felie de pâine prăjită cu unt, 
când femeia se ridică luându-şi poşeta. Văzu că se îndreaptă 
spre uşă, apoi se întoarse. În oglindă, Malko îi surprinse privirea 
neagră şi sălbatică. Inmărmurit, o văzu deodată pe necunoscută 
băgând mâna în poşetă şi scoțând din ea un pumnal cu lama de 
patruzeci de centimetri pe care-l strângea cu înverşunare. Era un 
adevărat iatagan. Se îndreptă spre el cu lama ridicată, gata să i-l 
înfigă în spinare. 


83 


Capitolul IX 


Fantoma aceea neagră care agita cuțitul enorm de măcelărie 
avea ceva nebunesc în ea. Cu inima bătându-i cu putere, Malko 
se aruncă într-o parte, răsturnând cafetiera. Luată de avântul ei, 
necunoscuta învăluită în negru nu reuşi să se mai oprească şi 
îndreptă cuțitul spre locul unde stătuse Malko cu câteva secunde 
mai înainte. Gestul fu atât de puternic, încât lama se înfipse 
câţiva centimetri în masă. Cu un soi de icnet, femeia apucă 
mânerul cu ambele mâini şi smulse lama din masă în clipa în 
care Malko o înconjură pe la spate, imobilizându-i braţele pe 
lângă corp. Dezlănţuită, ea încercă să se desprindă trăgându-i un 
picior şi înjurându-l în arabă, răsucindu-se ca o sfârlează şi 
ameninţându-l cu cuțitul. Malko reuşi în sfârşit să-l apuce de 
mâner şi să-l răsucească, astfel încât arma îi căzu din mână. 
Disperată, femeia îl muşcă de braţ. 

În timpul luptei, hijabul alunecase descoperindu-i faţa rotundă, 
aproape copilărească, cu obrazul ciupit de acnee, iar gura cu 
buze groase şi palide. Il scuipă pe Malko în obraz, însă acesta 
reuşi în final s-o aşeze cu forţa într-un fotoliu. Dintr-o dată se 
calmă, îşi aranjă hijabul şi îl fixă pe Malko cu privirea neagră, 
plină de ură. 

Cei doi angajaţi ai hotelului asistaseră la această scenă fără să 
intervină. Malko luă de jos cuțitul enorm de măcelar, ascuţit ca 
briciul. Închistată, femeia nu mai mişcă; parcă toată energia se 
scursese din ea brusc. Malko îl abordă pe şeful hotelului. 

— Întrebaţi-o de ce a vrut să mă omoare. 

Palestinianul puse întrebarea în arabă, iar ea îi răspunse sec: 

— Fratele ei mai mic, care avea doisprezece ani, a fost omorât 
de IDF, traduse acesta. A fost împuşcat în cap fiindcă a aruncat 
cu pietre într-un Jeep. Din ziua aceea, ea a jurat că-l va răzbuna. 

— De ce tocmai eu? 

Răspunsul veni pe loc. 

— De vreo două zile vă tot pândeşte. | s-a spus că sunteţi un 
agent periculos din Shin-Beth. 

— Cine i-a spus? 

De data asta femeia tăcu. Palestinianul repetă întrebarea, dar 
ea rosti o frază foarte scurtă. 


84 


— Cineva întâlnit în piaţă. Nu-i ştiu numele. 

Ca să demonstreze că nu mai avea de gând să scoată o vorbă, 
îşi aşeză hijabul nelăsând decât o mică deschizătură în dreptul 
ochilor. Malko nu ştia ce atitudine să adopte în momentul în care 
Tamara intră în încăpere ca să-şi ia micul dejun. El îi explică 
imediat ce s-a întâmplat. 

La rândul ei, se adresă în arabă femeii în negru, fără să 
primească în schimb decât o privire plină de dispreţ. Cum 
Tamara nu se lăsă cu una cu două, ea îi aruncă o frază şi mai 
scurtă şi pe un ton ce nu vădea tocmai amabilitatea. 

— Ce spune? 

— Că în viitoarea Republică islamică palestiniană nu va mai fi 
loc pentru putori evreice ca mine. Femei de genul ăsta le 
întâlneşti peste tot. In fiecare săptămână sunt arestate câteva 
lângă Zidul Tânguirilor, la lerusalim, fiindcă au ucis un evreu... 

Malko se uită la această maşinărie ivită parcă din alt veac. 
Oare ce plan diabolic credea că avea Malko, de se înverşunase 
într-atât să-l omoare? Cei care se agitau atât se temeau în mod 
evident că îl va găsi pe „Charlie”. 

In acel moment, Tamara îi spuse: 

— Nu putem s-o lăsăm să plece, ar fi un exemplu prea urât... 

Se apropie de telefon, formă un număr şi vorbi îndelung în 
ebraică. 

— Vor veni s-o ia, zise Tamara după ce închise. 

După zece minute, două Jeepuri israeliene se opriră în curtea 
hotelului Cliff. Femeia în negru se lăsă condusă fără să opună 
rezistenţă. Cineva ştersese deja cafeaua vărsată de Malko, iar el 
se instală din nou la masă sub privirile ostile ale personalului 
hotelului. Patronul veni şi-i spuse câteva cuvinte Tamarei, care îi 
traduse lui Malko. 

— Vrea să plecăm de aici, spune că este în pericol dacă se află 
că a cazat persoane de la Shin-Beth. 

— Ce i-aţi răspuns? 

— Să se ducă-n mă-sa. N-o să-mi dea un arab ordine în ţara 
mea! 

In faţa unei cafele proaspete, Malko se adânci în gânduri. Pe 
de o parte, nu mai putea rămâne în Gaza, iar pe de alta, dacă va 
pleca, nu va mai avea ocazia să afle informaţia pe care o deţinea 
„Charlie”. A făcut tot ce i-a stat în putinţă, dar în zadar. 

După ce-şi bău cafeaua, Tamara a urcat în cameră. Malko 
profită de acest lucru. Se urcă la volanul maşinii şi plecă din 


85 


hotel. O singură persoană putea să ştie câte ceva sau să-i 
transmită un mesaj lui „Charlie”: Wafiek. 

Nu-i fusese prea greu să găsească strada pe care locuia 
palestinianul. Mai întâi, avu impresia că acolo era o petrecere, 
într-adevăr, o banderolă lată scrisă cu litere arabe era aşezată 
de-a curmezişul străzii chiar în faţa casei „călăuzei”. În mijlocul 
şoselei pline de praf fuseseră aşezate nişte scaune, în faţa unei 
estrade improvizate lângă peron. O pânză întinsă de la o casă la 
alta ţinea umbră scaunelor. S-ar spune că se pregăteau pentru o 
întrunire electorală. Intrigat, Malko urcă scările şi dădu nas în nas 
cu un mustăcios lipsit de amabilitate care, din fericire, vorbea 
engleza. Malko îi spuse că doreşte să vorbească cu „călăuza”, 
explicându-i că lucrează pentru el. 

Mustăciosului nu-i păsa de pledoaria lui. 

— Wafiek a murit, îl anunţă el. A fost împuşcat ieri seară în 
timp ce ducea maşina la garaj. Cei doi bărbaţi care l-au ucis au 
fugit. 

— Nu se ştie cine l-a omorât? 

Mustăciosul ridică din umeri. 

— Nu. Doriţi să vorbiţi cu văduva lui? 

Fără să aştepte răspunsul lui Malko, acesta îl pofti înăuntru, în 
salon, o femeie însărcinată şi cu ochii înroşiţi de plâns era 
înconjurată de vreo şase prietene care-i aruncau lui Malko priviri 
negre. Acesta se grăbi să plece. Cei care doreau să-l radă pe 
„Charlie” de pe faţa pământului îi anticipaseră mişcarea... 

Se urcă în maşină descurajat. In clipa în care voia s-o apuce pe 
drumul spre hotelul Cliff avu pe dată o inspiraţie. Măcar să 
încerce şi o ultimă posibilitate. După câteva zigzaguri printre 
străduţele fără nume, ajunse la intrarea în tabăra Al Chati şi găsi 
fără greutate staţia-service. Ca şi prima oară când venise aici, 
câţiva bărbaţi stăteau pe nişte scaune din fier la umbră şi 
discutau. 

Said, grăsanul, nu era printre ei. 

Malko se dădu jos şi se adresă celui mai în vârstă dintre ei 
care vorbea puţin englezeşte. Dialogul se termină rapid. Nimeni 
nu ştia unde este Said, nici unde locuieşte şi, cu-atât mai puţin, 
când va veni. În mod cert, Malko nu era bine venit aici... A trebuit 
să se resemneze şi să plece fără să fi avansat câtuşi de puţin. 
Parcurse la întâmplare câteva dintre străduţele taberei de 
refugiaţi unde se înşirau căsuţele din piatră şi nişte colibe 
amărâte cu acoperişuri din tablă, făcute din paiantă. Acestea 


86 


reprezentau căminul ultimilor sosiți. 

Sperând puţin într-un miracol care nu se înfăptui, se întoarse 
şi merse de-a lungul plajei unde nişte puştani se jucau cu 
zmeiele. Când zăriră plăcuţele galbene ale maşinii lui Malko, 
începură să arunce cu pietre în direcţia lui strigându-i cuvinte de 
ocară. 

Acceleră în clipa în care ieşi din tabără, apoi auzi o explozie 
înfundată, urmată de o trâmbă de fum cenușiu ce se ridica spre 
cer. Soldaţii israelieni au blocat drumul şi i-au făcut semn s-o ia 
la dreapta. Avu însă timp să-l zărească pe unul dintre ei trăgând 
de zor cu un lansator de grenade într-o casă care fusese 
evacuată în prealabil. Era pedeapsa clasică pentru a-i învăţa 
minte pe aruncătorii de pietre din Intifada. 

În sfârşit, se îndrepta spre Gaza. De data asta nu mai avea ce 
să încerce. Murea de nerăbdare să-şi încheie socotelile la hotel şi 
apoi să plece în Israel. Dar acest lucru îi dădea sentimentul 
neîmplinirii şi nu se putea hotărî. In final, se decise să petreacă o 


ultimă noapte la Gaza, fără să ştie ce-l aştepta. 
x 


* * 


Era ora nouă, dar se întunecase de pe la şase. Malko a cinat 
singur la Love Boat, restaurantul hotelului, lângă mare. Ambianţă 
crepusculară şi hrană execrabilă... Tamara dispăruse de 
dimineaţă. De o oră, s-a anunţat interdicţia de circulaţie, iar Gaza 
s-a transformat într-o cetate-fantomă. 

Lui Malko îi era imposibil să adoarmă: era lac de sudoare, se 
făcuse noapte de-a binelea, iar temperatura nu scădea nici 
măcar cu un grad. 

Zgomotul puternic al valurilor pătrundea pe ferestrele 
deschise, încât Malko abia auzi bătăile uşoare în uşă. In sfârşit, 
Tamara dă semne de viaţă. Se ridică din pat şi se duse să 
deschidă. Dar rămase încremenit în pragul uşii. Nu era Tamara, 
ci Said, palestinianul cel gras de la staţia-service, presupusa 
„legătură” a lui „Charlie”. 

Lui Malko nu-i veni să creadă. De când se afla în Gaza aştepta 
această clipă. Said nu se încumetase să vină în timpul interdicţiei 
de circulaţie fără un motiv foarte serios. In fine, Malko va afla 
veşti despre „Charlie”. Deschizând uşa larg, îl invită înăuntru. 

— Come ori in”. 

Said scutură din cap şi-i zise încet: 


25 Intraţi. 


87 


— No. You come. „Charlie” want to see you. But, very 
dangerous“. g 

Nu mai era necesar să precizeze acest lucru. Intre Jihad şi 
Shin-Beth avea loc o întâlnire cu mari riscuri. Dar acesta era 
scopul venirii sale în Gaza. Malko făcu doar un salt şi apucă 
sacoşa cu arma „Desert Eagle”. In ciuda emoţiei, o voce lăuntrică 
îi şoptea că această întâlnire nocturnă putea să fie şi o capcană. 

Said părea extrem de nervos. Malko închise uşa şi îl urmă pe 
palestinian pe scara exterioară. Nissanul alb al Tamarei nu era în 
curtea hotelului, deci tânăra nu se întorsese. Biroul hotelului era 
închis. Lui Malko îi crescu pulsul când ajunseră pe străduţa 
întunecată şi pustie. Inainte de a traversa, Said scrută îndelung 
întunericul, apoi se strecurară pe lângă ziduri până când 
ajunseră pe o ulicioară unde domnea un întuneric absolut. Nu se 
auzea decât zgomotul paşilor pe solul neregulat. După treizeci de 
metri, Said se opri şi ascultă. 

Inaintară astfel timp de o jumătate de oră, îndreptându-se 
spre est, de-a lungul taberei Al Chati. 

Zgomotul unui motor îi făcu să se arunce la pământ. După un 
minut apăru un Jeep care trecu încet prin faţa lor. Aşteptară 
câteva minute, apoi îşi continuară drumul. Said sufla din greu, iar 
Malko era cu nervii la pământ. Chiar dacă nu era vorba deo 
capcană, această plimbare nocturnă era periculoasă de moarte. 
Dacă vreo patrulă israeliană i-ar fi surprins, soldaţii din Tsahal ar 
fi tras mai întâi, apoi ar fi dat socoteală... încă zece minute de 
mers, apoi Said îi făcu semn lui Malko să se oprească. La capătul 
străzii era un teren deschis. Palestinianul îl împinse pe Malko într- 
o clădire dărâmată din care nu mai rămăseseră în picioare decât 
câţiva pereţi. In acest loc, lumina lunii făcea noaptea mai puţin 
întunecată. 

Said rămase pe loc, inspectând spaţiul ce se desfăşura 
înaintea lui. Malko zări o formă lungită la picioarele lui şi simţi 
mirosul fad şi puţin greţos al sângelui. 

Văzul i se mai obişnui puţin cu întunericul şi îşi dădu seama că 
la picioarele lui zăcea un cadavru. Said îşi terminase inspecția şi 
se întoarse văzându-l pe Malko cu privirea aţintită asupra 
cadavrului. 

— He was following me”, spuse el cu simplitate. 


26 Nu. Veniţi dumneavoastră. Charlie vrea să vă vadă, dar este 
periculos. 
27 Mă urmărea. 


88 


Ducându-şi degetul mare la gât, îi explică prin gesturi ceea ce 
păţise urmăritorul. 

— We have to run, zise el gâfâind. Very fast. Other side, Al 
Chati. Very dangerous, Israeli are watching?... 

Malko înţelese: spaţiul deschis îi separa de tabăra Al Chati, iar 
această „ţară a nimănui” era supravegheată de israelieni care 
erau dotați cu lunete cu infraroşu. După calculele lui Malko, 
trebuiau să fie cam la trei kilometri de hotelul Cliff. Îşi încordă 
muşchii şi se avântă în acelaşi timp cu Said. Erau ca iepurii care 
fugeau în toate părţile ferindu-se de vânătorii ce îi pândeau. 

Traversarea terenului viran nu dură decât două minute, dar 
părea că acestea nu se mai sfârşeau. In fiecare secundă, Malko 
se aştepta să audă păcănitul armelor. Din cauza preciziei puştilor 
Galii, echipate cu lunete cu infraroşu, acesta putea fi ultimul 
zgomot pe care îl mai auzea. 

Stătea ghemuit în capătul unei străduţe care puţea, cu inima 
bătându-i să-i spargă pieptul şi cu răsuflarea tăiată, dar extrem 
de fericit că mai trăia încă. 

După câteva clipe de odihnă, Said porni din nou pe străduţa ce 
şerpuia printre casele vechi. Acum se aflau chiar în tabăra Al 
Chati. 

Acest lucru nu diminua însă toate riscurile. Said îl călăuzea 
într-un labirint de bojdeuci dărăpănate, trecând peste zidurile 
surpate dintr-o casă în alta. 

Nu era nici ţipenie de om, ca şi cum imensa tabără ar fi fost 
nelocuită. O luminiţă gălbuie la o fereastră sau sonorul vreunui 
televizor mai aminteau câteodată de prezenţa oamenilor care 
trăiau aici. 

În fine, traversară o curte plină cu gunoaie. În faţa unei 
enorme grămezi de gunoi, aştepta un bărbat. De îndată ce-i zări, 
luă o furcă, îndepărtând cu ea gunoaiele şi degajând astfel o 
trapă ascunsă acolo. Said o ridică, dând la iveală o scară. 
Semăna cu o gură de canal. Said cobori înăuntru, apoi aprinse un 
bec electric. Malko se lăsă şi el în culoarul subteran barat de o 
poartă în faţa căreia veghea un bărbat înarmat cu o puşcă 
israeliană. Insă el nu era israelian. 

x 


x x 
Malko se opri, puțin mai liniştit. Dacă era o cursă, atunci a 


28 Trebuie să fugim. Foarte repede. În partea cealaltă. Foarte 
periculos, israelienii stau de pază. 


89 


încurcat-o rău de tot. 

— Your gun! y 

Puşca bărbatului era îndreptată spre el. li dădu arma 
automată pe care Said o apucă de ţeavă. In acea clipă, omul cu 
puşca se îndepărtă. Said deschise poarta. In cealaltă parte 
descoperi o gaură rotundă. Cobori o scară metalică. 

Malko veni repede în spatele lui şi ajunse într-o sală boltită, 
luminată de un bec fără abajur. Intr-un colţ, un bărbat stătea 
întins pe un pat de campanie, iar în încăpere plutea un miros 
puternic de eter. 

— Here is Charlie, îl anunţă Said. 

Cu emoție, Malko se uită la bărbatul lungit. Mustaţa foarte 
neagră şi stufoasă contrasta cu paloarea chipului. Obrajii erau 
supţi, iar privirea pierdută. Mâinile aşezate pe cearceaf îi 
tremurau puţin. In ciuda căldurii sufocante, părea scuturat de 
friguri. Reuşi să surâdă abia perceptibil. 

— Sunteţi Malko Linge? întrebă el. 

— Da. 

— Eu sunt Charlie. Nu prea avem mult timp. Cei din Jihad m-au 
denunţat israelienilor, de aceea am riscat să vă chem aici. 

— De ce n-aţi făcut-o mai devreme? 

— Pentru că toată securitatea ar fi fost pe urmele 
dumneavoastră. Mă caută mai abitir decât Jihadul. Acum nu mai 
are importanţă. Locul ăsta va fi depistat dintr-o clipă în alta. 

— Trebuie să plecăm, spuse Malko. O să încerc să aranjez să 
părăsiţi Gaza. 

„Charlie” schiţă un zâmbet amar. 

— E cu neputinţă. Mai întâi că am fost împuşcat cu un M 16. 
Piciorul drept este zdrobit în două locuri; sunt atinse şi stomacul 
şi splina. Supravieţuiesc doar cu ajutorul perfuziilor. Nu pot fi 
transportat. Dar partea bună e că aţi putut veni până aici... 

— Ce s-a întâmplat? Povestiţi-mi de la început... 

Said grăsanul veni să-i şteargă fruntea. In hruba asta 
temperatura era foarte ridicată. „Charlie” sughiţă, se strâmbă de 
durere şi începu: 

— Cunoaşteţi povestea mea. Am făcut mult rău israelienilor. 
Am fost şeful „Vulturilor” aici, în Gaza. Am ucis mai mulţi soldaţi 
şi am organizat Intifada. Am fost admirat şi respectat. Când 
jihadul a început să-şi formeze celulele, m-au contactat. Am 
primit ordin de la Tunis să mă prefac că sunt aliatul lor şi că nu 
sunt de acord cu Abu Ammar. A mers. Am început să lucrez 


90 


pentru Fathi Chakaki şi prietenii lui. Sunt nişte oameni foarte 
duri, nişte fanatici ai luptei armate împotriva Israelului şi Statelor 
Unite. Cu vreo lună în urmă, ne-a vizitat un reprezentant al 
Jihadului care a reuşit să intre în Gaza în mod clandestin. Fusese 
trimis de Fathi Chakaki în persoană ca să ridice moralul grupării 
din Gaza. Ne-a îndemnat să continuăm lupta şi ne-a anunţat că 
ramura Jihadului palestinian, care s-a stabilit în Statele Unite, 
este pe cale să pună la punct un atentat care va zgudui lumea 
întreagă. 

— Despre ce este vorba? 

— Despre asasinarea preşedintelui american. 

Aici, în fundul unei hrube, aflate în tabăra de refugiaţi din 
Gaza, acest lucru părea ireal. Insă atentatul care s-a petrecut la 
World Trade Center din New York demonstra că integriştii nu se 
dădeau în lături de la nimic... şi că Statele Unite nu sunt scutite 
de acţiunile teroriste. 

— Aceasta este informaţia pe care voiaţi s-o transmiteţi? 

„Charlie” înclină capul. 

— Da, dar cu unele precizări, fireşte. Acel bărbat ne-a explicat 
că se bucura de sprijinul Iranului şi al unui american! 

— Al unui american?! 

— Da. Cineva care locuieşte la New York, un negustor de arme 
extrem de bogat. Joacă un rol foarte important în afacerea asta. 

— Cum îl cheamă? 

— Nu ştiu, dar este vorba despre ceva grav de tot... în timpul 
războiului împotriva Irakului, a furnizat Iranului nişte componente 
electronice folosite la bateriile pentru proiectile teleghidate cu 
propulsie automată. 

Ceea ce-i dezvăluia „Charlie” era puţin cam vag, se gândi 
Malko. 

— Şi unde este trimisul lui Fathi Chakaki, cel care v-a informat 
despre proiect? 

— A murit. Israelienii l-au interceptat atunci când încerca să 
iasă din Gaza şi l-au împuşcat pe loc. Dar n-au putut afla altceva 
despre el decât numele. 

Lui Malko nu-i venea să creadă că pentru o informaţie atât de 
vagă Herbert Boss fusese masacrat, iar el, urmărit prin Gaza. 

— Lipseşte o verigă în istorisirea dumneavoastră, observă el. 

— Da, recunoscu „Charlie”, am făcut o imprudenţă. Nu 
puteam ieşi din Gaza, dar voiam să transmit informaţia cu orice 
preţ. Deci am întocmit o notă informativă detaliată în onoarea 


91 


domnului Powell, pe care i-am trimis-o unui membru din Fatah în 
care am încredere. Poate să iasă în mod oficial din Gaza. În 
aceeaşi seară, am căzut într-o cursă. Doi bărbaţi au tras în mine 
şi m-au nimerit în cinci locuri. M-ar fi omorât dacă nu erau 
prietenii mei. Ei m-au adus aici şi nu m-am mai mişcat din acest 
loc. Am rămas fără legături cu exteriorul. 

— Cine v-a trădat? 

— Wafiek Kharubi. CIA obişnuia să lucreze cu el. Când Jihadul 
a aflat că CIA va trimite pe cineva să ia legătura cu mine, au 
înscenat o ambuscadă cu ajutorul lui. 

Treaba era încâlcită. Malko se uita la faţa suptă a lui „Charlie”. 
I se apropia deja sfârşitul şi el simţea acest lucru. Malko nu-l 
putea lăsa în starea asta. 

— Voi încerca să vă „exfiltrez”, spuse el. 

„Charlie” clătină uşor din cap. 

— Vă daţi seama foarte bine că este cu neputinţă. Important 
este ca dumneavoastră să ieşiţi din Gaza ca să transmiteţi 
informaţia. Sunt sigur că nu este o joacă sau o idee aiurită. 

— De ce un atentat împotriva preşedintelui Statelor Unite şi nu 
împotriva lui Arafat sau împotriva palestinienilor? 

— Jihadul are legături foarte strânse cu lranul şi în multe 
privinţe au aceleaşi păreri. In ochii lor, duşmanul numărul unu 
este „Marele Diavol”, adică Statele Unite. Vor să zguduie opinia 
publică mondială. A-I ucide pe Arafat nu înseamnă decât să facă 
valuri în lumea arabă, dar nu şi în cea occidentală. In timp ce 
preşedintele Americii... 

In timp ce-l asculta pe „Charlie”, Malko îşi dădu seama dintr-o 
dată că omul avea dreptate şi că exista într-adevăr un proiect de 
atentat împotriva lui Bill Clinton, chiar dacă aici, în gaura asta de 
şobolani din Gaza, acest lucru părea nebunesc şi ireal. Orice era 
posibil. Acum treizeci de ani, preşedintele Kennedy a fost 
asasinat şi nici astăzi nu se cunoaşte tot adevărul. În acest 
univers de ură şi demenţă, nimic nu era imposibil. 

— Jihadul este foarte periculos, continuă „Charlie”. Are 
ramificații peste tot: în Egipt, în Algeria, aici, în Liban, în 
lordania... Iranul îi ajută cu bani şi le furnizează acte false. Nu se 
gândesc decât cum să distrugă. Fiţi cu băgare de seamă, căci s- 
ar putea să vă fi urmărit. Vor încerca să vă omoare cât timp mai 
staţi în Gaza. 

— Chiar nu-mi puteţi spune nimic în plus despre proiectul de 
atentat? 


92 


— Nimic. Însă sunt sigur că este serios. Cel care a venit la 
mine este o persoană apropiată lui Fathi Chakaki. De altfel, dacă 
n-ar fi fost cazul, nu l-ar fi împiedicat să se apropie de mine. Au 
făcut tot posibilul ca această informaţie să nu iasă din Gaza. 
Acum Said vă va conduce înapoi la hotel. Plecaţi cât mai repede 
posibil, chiar şi în timpul interdicţiei de circulaţie. Acolo mai 
sunteţi încă în siguranţă. Cereţi-le israelienilor să vă escorteze... 

— Şi dumneavoastră? 

— Eu? Inch Allah, familia mea este la adăpost, iar pentru mine 
totul s-a sfârşit. Israelienii nu vor pune mâna pe mine viu. 

Îşi strecură mâna sub cearceaf şi scoase o grenadă defensivă 
folosită de armata americană. 

— Este ultima surpriză pe care le-o pregătesc celor din Shin- 
Beth, zise el cu un zâmbet plin de tristeţe. N-am chef să ajung la 
închisoare. 

Afară se auzi deodată zarvă mare, iar Said apăru îngrozit, 
rostind fraze sacadate în arabă. Zgomotul unei explozii scurte îl 
întrerupse, becul pâlpâi, iar tencuiala începu să cadă. 

— M-au găsit israelienii! strigă „Charlie”. Au început asaltul. 
Vor arunca totul în aer. 

A doua explozie şi mai puternică, îl împiedică să continue. De 
data asta, lumina se stinse de tot, iar Malko auzi o rafală în 
apropiere. Era foarte puţin probabil ca israelienii să-i ceară 
paşaportul înainte de a trage în el. Pentru ei, în hruba asta, nu 
existau decât terorişti palestinieni. 


93 


Capitolul X 


Pe culoarul de unde venea un fum acru ce-l făcu pe Malko să 
tuşească, se auzeau voci care strigau ceva în arabă. O altă rafală 
răpăi şi mai aproape. Fasciculul luminos al unei lanterne 
străpungea întunericul. Malko simţi că îi puseră un obiect în 
mână. Era arma lui, „Desert Eagle”. 

Fasciculul luminos îl învăluia pe „Charlie” care se ridicase în 
pat, cu un Colt în mâna dreaptă, iar stânga zăcea pe cearceaf. 
Ochii îi ardeau din cauza febrei. li făcu semn lui Malko să se 
apropie. 

— Am uitat să vă spun ceva, făcu el cu vocea stinsă. Ordinul 
ca să fiu omorât a venit de la Teheran... Acum, încercaţi să fugiţi 
de aici. Dumnezeu să vă aibă în pază! 

Said îl ghidă pe Malko spre o deschizătură care avea ieşire în 
exterior, într-unul din ziduri. S-au târât în patru labe prin tunelul 
orizontal, o adevărată galerie de şobolani, fără puncte de sprijin. 
Explozii scurte zguduiau pământul. Israelienii trăgeau de zor cu 
aruncătoarele de rachete. Malko îşi spunea că vor fi îngropaţi de 
vii. În unele locuri tunelul era atât de îngust, încât trebuia să 
înainteze  târându-se pe burtă. La fiecare explozie, se 
desprindeau bulgări de pământ care-i umpleau din cap până-n 
picioare. Said se opri brusc. La început, Malko avu impresia că se 
odihneşte, dar auzindu-i înjurăturile şi văzându-i mişcarea 
haotică a picioarelor, îşi dădu seama că era pur şi simplu 
înţepenit. 

O explozie şi mai apropiată declanşă o ploaie de bulgări de 
pământ. Se întoarse şi i se păru că tunelul este astupat. 

Said răsufla din ce în ce mai greu, înaintând milimetru cu 
milimetru. Malko îi împinse picioarele. Un fum acru începea să 
invadeze tunelul. Dacă pereţii se vor prăbuşi, Malko se va 
transforma într-o fosilă. În fine, cu un mârâit de izbândă, Said 
reuşi să se deblocheze şi continuară să înainteze încet, încet, 
când în patru labe, când pe burtă. Au parcurs în jur de o sută 
cincizeci de metri în douăzeci de minute. 

În final, torţa lui Said lumină un puț vertical, echipat cu o scară 
rudimentară. 

— Urcă! spuse el. Repede! 


94 


Malko începu să urce scara. Erau cam cincizeci de metri. Aerul 
călduţ şi umed îi păru binefăcător. Simţi o uşurare viscerală când 
ajunse la aer curat. O explozie violentă, însoţită de o flacără 
extraordinară, destul de departe în dreapta lui, îl făcu să tresară. 
Nu se găseau prea departe de câmpul de luptă. Said îl trase de 
mânecă, arătându-i o cărăruie ce şerpuia printre magherniţe. 

— You go. Always straight. Good luck”. 

După ce-l îmbrăţişă în grabă, dispăru în puț. 

Malko se îndepărtă rapid. Israelienii bombardau întruna. O 
explozie la fiecare două sau trei secunde. O clădire era mistuită 
de flăcări mari, roşiatice. Trasoare rătăcite urcau înspre cer. Un 
zgomot sacadat şi clar se detaşă în tot vacarmul: o rafală de 
armă Galii sau de M 16. Oamenii lui „Charlie” se apărau. Brusc, 
Malko o luă pe drumul care şerpuia de-a lungul plajei. Se găsea 
la aproximativ doi kilometri spre nord de hotelul Cliff, însă risca 
să fie blocat. Se hotărî să traverseze plaja de sus în jos. 

Abia reuşi să găsească drumul; un megafon urla ceva, iar, 
după două secunde, un glonţ ricoşă într-un stâlp cu un scrijelit 
sinistru. Israelienii aveau aparatură performantă cu care reuşeau 
să vadă pe întuneric. Tabăra de la Al Chati era bine 
supravegheată şi nu putea trece neobservat. 

A rămâne pe loc era la fel de periculos. O porni în direcţie 
opusă, profitând de străduţele întunecate. Nu întâlni nici ţipenie 
de om. Exploziile obuzelor se auzeau din ce în ce mai departe. 
Când Malko se opri, acestea încetaseră definitiv. Se odihni 
câteva minute la adăpostul unei carcase de automobil. Aşezat pe 
tabla călduţă, se gândea la dezvăluirile făcute de „Charlie”. 

x 


* * 


Era aproape miezul nopţii când o porni din nou, făcând un ocol 
uriaş. Un elicopter survola în cerc pe deasupra taberei Al Chati; 
din când în când, mătura zona cu fasciculele puternice ale 
proiectoarelor. Malko ajunse în sfârşit la marginea taberei, pe o 
străduţă pustie din cauza interdicţiei de circulaţie. Prin Gaza era 
la fel de periculos să se deplaseze noaptea, căci israelienii 
trăgeau la voia-ntâmplării. Din păcate, nu avea de ales. 

Riscul era mai mic dacă mergea pe mijlocul drumului. La urma 
urmelor, interdicţia nu-i viza decât pe palestinieni. Mergând după 
apreciere, ajunse în cartierul Rimai, bâjbâind pe străduţele 
nisipoase. Zări, în fine, hotelul Cliff, la vreo sută de metri. Nu era 


29 Du-te pe-acolo. Drept înainte. Noroc! 


95 


nici o vietate cât de mică. Maşina Tamarei nu era în curte. 
Neîncrezător, urcă cele trei etaje cu arma în mână. Uşa de la 
camera Tamarei era întredeschisă. 

Împinse uşa intrigat. Încăperea era goală. Găsi un bileţel cu 
câteva cuvinte mâzgălite în grabă. „Va avea loc o operaţiune 
importantă. Eu plec. Sper că nu te afli unde nu trebuie. Tamara”. 

Prea nervos ca să poată dormi, se lungi îmbrăcat cum era în 
pat cu pistolul alături. Probabil că acum „Charlie” era mort, dar 
reuşise să transmită mesajul. Fără să-şi dea seama, Malko aţipi, 
îl treziră ciocăniturile în uşă. Tamara îl admira din prag cu un aer 
istovit. Răsuflă uşurată. 

— Mi-era teamă că n-o să vă găsesc aici! 

Malko o invită înăuntru. 

— Unde aţi fost? 

— Dar dumneata? 

— Am avut o întâlnire. 

— Cu „Charlie”? 

El nu-i răspunse şi tânăra nu insistă. 

— Dacă este cel la care mă gândesc, făcu ea, înseamnă că a 
murit. Nenorocitul a sărit în aer cu o grenadă şi l-a ucis pe unul 
dintre soldaţii noştri care venise să-i acorde îngrijire. Era într-o 
hrubă de şobolani. A fost denunţat chiar de prietenii lui. De la 
cine aţi aflat? 

— De la oamenii din Jihad. 

Tamara Halpern insistă: 

— Cum de ştiaţi acest lucru? 

Malko îi zâmbi cu tristeţe. 

— Doar vă cunoaşteţi bine ţara. Oricum, „Charlie” a murit, iar 
dumneavoastră v-aţi îndeplinit misiunea. 

Israelianca nu se tulbură deloc. 

— L-aţi văzut? 

— Nu, am ajuns prea târziu. 

II fixă îndelung cu privirea ca şi când şi-ar putea da seama 
dacă spune adevărul, apoi spuse cu căldură în glas: 

— Aveam într-adevăr chef s-o fac cu dumneata. Tipii de felul 
dumitale mă atrag. Ce păcat că nu sunteţi evreu... 

— O să mă gândesc, zise Malko. 

După căderea cortinei, actorii îşi dau măştile jos. Fiecare îşi 
juca de-acum rolul cel adevărat. 

Chiar de la început israelienii au ştiut de existenţa lui 
„Charlie”, dar nu cunoşteau informaţia pe care el o deţinea. In 


96 


ochii lor, nu era decât un terorist extrem de periculos şi sperau 
să ajungă la el prin intermediul oamenilor de la CIA, fapt ce 
explica pasiunile succesive ale Tamarei, mai întâi pentru Herbert 
Boss, apoi pentru Malko. Dar, ironia sorții, alţi duşmani ai 
israelienilor, precum Jihadul, i-au condus până la urmă la 
„Charlie”. 

Israelienii erau mulţumiţi: au reuşit să elimine un terorist 
periculos. La rândul lui, Jihadul se declara şi el mulţumit 
deoarece s-a răzbunat pe trădător, iar CIA intrase în posesia 
informaţiei dorite. Toată lumea a rămas împăcată şi fericită. In 
afară de „Charlie” care nu mai este... 

Tamara îşi înăbuşi un căscat. 

— Sunt frântă, mă duc la culcare. La revedere. 

Dispăru în camera ei. Malko se uită la ceas: cinci şi zece. Era 
încă lumină. Acum că a murit, „Charlie” rămâne singurul 
tăinuitor al unui secret pentru care mai multe persoane şi-au dat 
viaţa. Nu avea linişte până nu-i transmitea mesajul lui John 
Powell. 

Fiecare clipă petrecută la Gaza reprezenta un risc inutil. 
Ucigaşii din Jihad puteau să-l omoare în orice moment. Nu mai 
avea chef nici să se spele, nici să se bărbierească, ci să plece 
numaidecât din Gaza. După cinci minute, îşi achită nota de plată 
la recepţie. Părăsind hotelul Cl/iff, verifică dacă nu era urmărit. 
Cât timp traversa oraşul pe străduţele deja aglomerate, ţinea 
arma încărcată ascunsă între scaune. Mergea cu portierele bine 
încuiate. 

Respiră uşurat atunci când ajunse la punctul de control Eresh, 
care gemea de soldaţi israelieni. Pietoni şi vehicule stăteau la 
coadă ca să treacă în Israel. La vederea plăcuţelor de 
înmatriculare galbene, un soldat tânăr îi făcu semn să treacă, 
fără măcar să-l oprească. După trei minute, se îndrepta spre 
Ashkod şi lerusalim. 

John Powell se legăna în fotoliul lui, provocând un uşor scârţâit 
pe cât de monoton, pe atât de exasperant. Malko nu trecuse nici 
măcar pe la King David înainte să se îndrepte grăbit spre biroul 
şefului Centralei CIA. 

— Ceea ce v-a spus „Charlie” explică totul, conchise 
americanul, după ce ascultă povestea lui Malko. Şi ziarele din 
dimineaţa asta scriau despre eliminarea unui terorist periculos 
din Fatah, ucis la Gaza, căruia nu-i pomenesc numele, dar în mod 
sigur se referă la „Charlie”. Poate că israelienii îmi vor spune, 


97 


însă mă îndoiesc. În rest, totul se potriveşte. 

— Ce părere aveţi despre această informaţie? 

— Sunt înmărmurit, mărturisi John Powell. L-am considerat pe 
„Charlie” o sursă sigură sută la sută. In concluzie, cred ce-a spus, 
mai cu seamă că iranienii sunt implicaţi în asta. Fac parte dintre 
aceia care sunt siguri că toate organizaţiile Jihadului - 
palestinian, libanez, algerian, egiptean - sunt în legătură cu 
Teheranul. Deci povestea lui pare plauzibilă. Ca să alertezi Casa 
Albă pe baza unor elemente atât de neclare este practic 
imposibil. Trebuie să aflăm mai multe amănunte. Dar „Charlie” 
nu mai este. 

— Ce spuneţi despre transferul de arme de care a pomenit? 
Trebuie să fie cunoscut. 

— Voi încerca pe partea asta, încheie John Powell, dar nu cred 
să găsesc mai multe elemente. Trebuie să verific pe calculatorul 
central de la CIA”, în fişierul „arms-dealer”. Dacă nu voi găsi 
nimic, atunci îi voi întreba pe cei de la FBI. Odihniţi-vă cât 
aşteptăm răspunsul şi daţi-mi arma. Aici nu mai aveţi nevoie de 
ea. 

Mai degrabă să se lase omorât, gândi Malko, tot nu mai conta. 
Cu părere de rău, îi dădu arma „Desert Eagle” şefului Centralei 
CIA, iar acesta o puse în sertar. 

— De îndată ce primesc un răspuns de la FBI, vă sun. Take 
care. 

Telefonul personal al Tamarei Halpern fusese deconectat. La 
Jerusalem Post, era de negăsit. Mossadul se mişca repede. Cum 
Malko nu prea avea ce face, voia să se distreze puţin şi se duse 
să mănânce la American Colony. Tamara era acolo, cinând într- 
un separeu cu un evreu sefard mustăcios şi musculos care 
înfuleca din porţia lui de hommuz. Ca o îndrăgostită, Tamara nu-l 
slăbea din ochi, cu un picior încolăcit în jurul gleznei lui... Totul îşi 
reluase cursul obişnuit. 

Cu certitudine că panterelor din Mossad nu le-a reuşit pasienţa 
cu Malko, însă Tamara era o actriţă neîntrecută... 

După ce-i pierise pofta de mâncare, făcu cale-ntoarsă şi se 
duse să se plimbe prin oraş. La întoarcere, King David îi păru şi 
mai sinistru. După ce s-a uitat la televizor, dar fără să dea prea 
mare atenţie canalului CNN, îi veni o idee. Pentru moralul lui era 
excelentă. 

Telefonul sună îndelung până când, în sfârşit, cineva i 


30 Walnut. 


98 


răspunse. Malko simţi un val de adrenalină dilatându-i arterele 
când recunoscu vocea lui Sissi Weikersdorf. 

— Sissi? Sunt eu, Malko. Sun de la Ierusalim. 

O clipă de tăcere îl făcu să creadă că ea a închis. 

— Malko! izbucni ea, cum de îndrăzneşti să-mi dai telefon 
după... 

Din tonul ei Malko înţelese că e supărată, dar dacă ar fi fost 
într-adevăr furioasă, ar fi închis din primul moment. 

— Îmi pare rău, zise Malko. Te-am visat atât de mult, încât mi- 
am pierdut capul. 

— Aşa mă visezi tu... 

Furia se mai domoli un pic. 

— Am avut impresia că îţi baţi joc de mine. Că ai cedat doar 
de dragul jocului. Atunci m-am hotărât să mă răzbun. 

In afirmaţia ei era puţin adevăr, aşa cum în pateul de gâscă 
este amestecat şi un pic de porc... Imediat o auzi pe Sissi 
izbucnind cu o voce de femeie îndrăgostită. 

— Nu, nu mi-am bătut joc de dumneata. Şi eu te visez de 
foarte multă vreme. Dar ai o reputaţie grozavă de play-boy... Nu 
voiam să par o idioată. Până în clipa în care... es war 
wunderbar”. 

— Şi pentru mine a fost la fel. 

Simţi cum se înfierbântă. 

— Opreşte-te! Eşti un monstru. Nimeni nu mi-a mai făcut aşa 
ceva. 

Se aşternu din nou tăcerea. Apoi Malko întrebă: 

— Eşti singură la Viena? 

— Da, Gunther este tot la Teheran. Dar se va întoarce curând. 
Credeam că te afli în Gaza. 

— M-am întors. Bărbatul pe care-l căutam a murit. 

— E-adevărat? 

— Bineînţeles. Şi tu care n-ai vrut să mă vezi... 

— Mein Gott... Când te întorci? 

Malko se simţi cuprins de un val de fericire. 

— Încă nu ştiu, dar cred că în curând. Vrei să mă vezi? 

Sissi râse cu senzualitate. 

— Fireşte, dummkopf?. Dacă-mi promiţi că te vei purta 
normal. 

— Jur. 


31 A fost extraordinar. 
32 Prostuţule, 


99 


Auzi soneria, iar Sissi îi spuse imediat. 
— Trebuie să închid. Mă caută cineva. O să ne vedem foarte 
curând. Te sărut. 
Malko închise fericit. Mai ales că pleca din lerusalim. 
x 


* * 


A doua zi dimineaţa îl trezi John Powell. 

— Calculatorul a lucrat minunat, îl anunţă pur şi simplu 
americanul. Vino la mine să luăm micul dejun! 

Malko era deja în ascensor. 

Numai ce intră în biroul şefului Centralei că acesta îi şi întinse 
un cearceaf decodificat ce provenea de la Langley şi pe care 
Malko îl citi pe nerăsuflate. 

„Sursa dumneavoastră se referă probabil la livrarea a zece 
KIystrons Iranului, în 1986, nişte tuburi electronice indispensabile 
funcţionării radarelor de la bateriile aruncătoarelor de rachete 
Hawks, mai precis pentru emițătorul radarului. Acest dispozitiv 
este realizat de societatea Varian din Texas pentru Raytheon şi 
costa la vremea respectivă 35 000 de dolari bucata. A fost şi se 
mai află încă sub embargo în ce priveşte vânzarea în Iran”. 

Malko citi şi a doua pagină. Menţiunea „ultrasecret” era scrisă 
de mai multe ori la începutul textului: 

„Livrarea a zece dispozitive K/ystrons Iranului în 1986 s-a făcut 
la cererea unui consilier special de la Casa Albă cu acordul 
preşedintelui. Operaţiunea a avut loc în cadrul negocierilor cu 
Iranul în legătură cu eliberarea ostaticilor americani reţinuţi în 
Liban. Această negociere s-a efectuat în cel mai mare secret. 
Exportul materialului hipersensibil nu se putea face în mod 
oficial, ci s-au folosit de un intermediar ce prezenta garanţii 
absolute în persoana domnului Jack Higgins care a comandat 
dispozitivele  K/ystrons pentru Emiratul Dubai  furnizându-i 
Administraţiei un end-user”? din această ţară. După aceea a sosit 
un aparat militar cu care s-a efectuat livrarea materialului în 
Dubai. 

Din păcate însă, această livrare nu a permis eliberarea 
ostaticilor, însă i-a dat ocazia Iranului să producă mari pagube 
aviaţiei irakiene cu ocazia ofensivei Kerbala V. 

Persoana însărcinată cu contactul dintre diversele părţi se 
numea Jon London. In prezent, este directorul departamentului 
pentru Europa Centrală de la Langley”. 


33 Consumator final. 


100 


Malko îşi ridică privirile din hârtii. 

— Ne găsim în plină afacere lrangate? 

John Powell îi făcu semn cu capul că da şi surâse trist. 

— Absolut exact. Dar citeşte mai departe biografia lui Jack 
Higgins. Astfel vei obţine toate elementele. 

lrangate! Lucrul acesta îi amintea lui Malko de anii trecuţi, 
între 1985-1986, preşedintele Reagan a făcut tot posibilul ca să-i 
recupereze pe ostaticii americani din Liban. Inţelegând prin 
aceasta chiar livrarea de arme în secret Iranului aflat sub 
embargo. Malko ştia de existenţa a două mii de rachete „Tow” la 
Teheran, însă nu aflase nimic despre acele dispozitive 
„Klystrons”. Citi cu atenţie fişa biografică a lui Jack Higgins. 

Jack Higgins, născut la 23 septembrie 1942 la Corpus Christi, 
Texas. Inginer. Cea mai mare parte a carierei a lucrat ca 
funcţionar la firma Hughes Tools Corp., care furniza material de 
foraj petrolier. In această calitate, a fost deseori în Indonezia, în 
Angola şi în Iran. Aici a stat cel mai mult între anii 1969 şi 1977, 
unde a întâlnit-o pe actuala soție, Azar Montaneri, în anturajul 
şahului Iranului. Are un fiu, Alexander, din prima căsătorie cu 
Christina Novida, o italiancă. 

Din 1974, Jack Higgins a devenit negustor de arme datorită 
legăturilor la nivel înalt pe care le avea în Iran şi în Indonezia. S-a 
specializat în piesele separate şi în materialul uşor, ca şi în 
„reciclarea” materialelor folosite. Acum este agentul mai multor 
fabricanți de material militar în Argentina şi în Chile. 

Birourile lui se află în Rockefeller Plaza numărul 30, sub 
numele de Satraco. Locuieşte într-un apartament închiriat în Park 
Avenue, 830, la New York. Situaţia financiară este foarte solidă şi 
posedă un important portofoliu de valori mobiliare la Citybank. 
Este, de asemenea, proprietarul unei vile la Acapulco şi al unui 
apartament la Geneva. 

Domnul Higgins este considerat o persoană fiabilă care nu s-a 
amestecat niciodată în traficurile ilegale. De mai mulţi ani, 
furnizează informații interesante la Company cu privire la 
diversele țări în care operează şi a apărat mereu interesele 
americane. De altfel, a fost folosit de mai multe ori de 
Administraţie pentru livrarea armelor clandestine cerute de Casa 
Albă, mai ales în Angola, pentru Jonas Sawimbi. 

In 1987, Jack Higgins a anunțat Company că un fabricant 
chilian - Cardoen - s-a angajat să-i livreze Iranului mine 
submarine de adâncime care ar putea face impracticabilă 


101 


Strâmtoarea Ormuz. Datorită informației sale, s-a reuşit blocarea 
afacerii prin presiuni diplomatice. 

Perplex, Malko depuse hârtiile pe birou. 

— li mai lipseşte Medalia Congresului! observă el. Eşti sigur că 
este vorba despre aceeaşi persoană? 

— Nu văd alta, afirmă John Powell. Nu a fost decât o singură 
livrare de dispozitive „Klystrons” în Iran. Este un mister, căci nu-l 
văd pe Higgins să colaboreze cu teroriştii. Are absolută nevoie de 
relaţii bune cu noi şi cu Pentagonul. Deţine „pâinea şi cuțitul” 
într-un mod cât se poate de simplu. Tot timpul armata americană 
vinde stocuri de piese demontate de la materialul scos din uz. 
Numai că acest material este folosit încă de zeci de armate din 
lumea întreagă. De exemplu, Jack Higgins cumpără un lot de 
tranzistoare cu douăzeci de cenți bucata şi le vinde apoi cu patru 
dolari... îţi dai seama că nu are nevoie de bani. 

— Poate că Higgins este amestecat în povestea asta fără să 
ştie, obiectă Malko. „Charlie” n-a spus că este complice. 

— Right, aprobă John Powell. O să iau legătura cu Jon London 
imediat ce decalajul de fus orar o va permite ca să-i cer să se 
întâlnească cu Higgins. Cel puţin, să fiu cu inima împăcată. 

— Eu mă întorc la Liezen, spuse Malko. 

— Măcar aşteaptă până diseară. Pleci cu avionul de mâine. 

x 


* * 


Văzându-l pe John Powell intrând în cofetăria de la YMCA, 
peste drum de King David, unde şi-au dat întâlnire, Malko ştiu 
imediat că lucrurile nu stăteau pe roze. După ce au comandat, 
americanul îi zise încet: 

— Nu este o treabă prea „cuşer”. L-am trezit pe Jon azi- 
dimineaţă. Mi-a confirmat că este încă în relaţii excelente cu Jack 
Higgins, l-am spus despre informaţia de la „Charlie” şi mi-a 
promis că se va întâlni cu Higgins imediat ce va putea. Are toate 
numerele lui de telefon. Jon mi-a telefonat mai târziu. După 
spusele secretarei, Jack Higgins se află acum undeva prin 
Indonezia. A promis că-i va transmite mesajul. 

— Este normal, răspunse Malko. 

— Aşa e. Dar cel mai puţin normal este că l-am alertat pe şeful 
Centralei din Djakarta. O persoană ca Higgins nu trece 
neobservată. Or, Jack Higgins n-a mai pus piciorul în Djakarta de 
un an de zile. Indonezienii sunt formalişti. 

— Secretara a spus aşa ca să acopere altă deplasare de-a lui, 


102 


obiectă Malko. R 

— Nu e valabil în cazul lui Jon London. Îl cunoaşte, iar dacă nu 
ar fi ştiut unde este şeful ei, i-ar fi spus. 

— Ce concluzie tragi de aici? 

— Pentru moment, nici una. Dar mi-ar plăcea să-l găsim pe 
Higgins cât mai repede. Afacerea este mult prea importantă, 
închipuie-ţi că nu putem face nimic şi că o s-o luăm pe cocoaşă... 

— Pune FBI-ul pe urmele lui, îi sugeră Malko. 

John Powell surâse în colţul gurii. 

— Ştii bine că nu ne place să le încredinţăm micile noastre 
secrete. În plus, neam de traistă cum sunt, nici n-ar afla mare 
lucru. Am o idee mai bună. Dacă ţi-aş oferi un bilet de avion pe 
ruta Paris - New York? 

— De ce crezi că secretara lui mi-ar spune mai mult decât unui 
prieten al lui Jack Higgins? 

— Pentru că îi vei servi o poveste atât de frumoasă, încât vei 
scoate lupul din bârlog. lar când te vei afla faţă-n faţă cu Jack 
Higgins, îţi va fi uşor să pui problema încrederii. 

Văzându-l pe Malko că nu manifestă foarte mult entuziasm, 
adăugă: 

— Cu preţurile astea noi practicate de Air France ai putea să 
iei şi una dintre creaturile tale de vis şi nu te va costa decât 
cincizeci la sută din preţ... 

Fantasma lui Sissi Weikersdorf păru că traversează încăperea, 
dar Malko se trezi repede la realitate. Oricum, era mulţumit că 
pleacă din lerusalim. Şi-apoi, povestea asta îl nemulţumea. Era 
convins că „Charlie” nu-l minţise. Ceva nu se lega totuşi... 
Trebuia să găsească lupul. 


103 


Capitolul XI 


De când fusese răscumpărat de către japonezi, complexul 
enorm compus din cinci clădiri al lui Rockefeller Center pe strada 
51, până pe strada 48, între Fifth Avenue şi Avenue of the 
Americas, nu se schimbase cu nimic. Centrul acestui ansamblu în 
formă de U cu deschidere spre Fifth Avenue, Rockefeller Plaza, 
transformat în timpul iernii în patinoar, îi atrăgea mereu pe 
îndrăgostiţi şi pe gură-cască ce bântuiau prin faţa magazinelor 
de la parter. Sute de societăţi îşi aveau sediul în cele douăzeci şi 
opt de etaje pline cu birouri adăpostite de clădirea imensă din 
Rockefeller Plaza numărul 30. Un turn cenuşiu, pătrat ca un 
donjon, ţâşnea spre cer. Malko îşi luase o marjă de zece minute 
în căutarea biroului Satraco de la etajul optsprezece din clădirea 
care dădea în strada 51. 

Bătu la o uşă cu geam pe care era scris numele societăţii şi 
numărul 1 807. O voce de femeie se auzi dinăuntru. 

— Come on in! 

Pătrunse într-un birouaş-anticameră. O creatură căreia i-ar fi 
stat mai degrabă bine într-un pliant Playboy decât la maşina de 
scris îi zâmbi astfel încât l-ar fi făcut şi pe cel mai fanatic 
ayatolah să cadă lat. 

— Good afternoon, sir, cu ce vă pot ajuta? Sunt Maria- 
Mercedes Tenuco, secretara domnului Jack Higgins. 

Avea un accent abia perceptibil şi vorbea peltic, fapt ce o 
făcea să fie mai drăgălaşă. Totul la ea te ducea direct cu gândul 
că este o mică ticăloasă. De la părul des şi negru ca smoala, 
ochii ce aruncau priviri provocatoare, gura cu buze groase ce 
părea umflată cu pompa şi până la bluza mulată pe sânii ascuţiţi 
care, dacă n-ar fi fost refăcuţi, meritau un discurs la Academia de 
Medicină. Pe deasupra, mai era şi exotică... [uguindu-şi buzele 
ca un fund de găină, suflă praful de pe maşina de scris, 
cercetându-l pe Malko pe deasupra ei. Cu unghiile ei foarte lungi, 
nici măcar nu putea să-i schimbe panglica. 

— İl caut pe domnul Higgins, spuse Malko. 

Maria-Mercedes făcu o mutrişoară dezolată, care-i scotea şi 
mai tare în evidenţă conturul buzelor. 

— Momentan, domnul Higgins este plecat în străinătate, spuse 


104 


ea ca şi cum ar anunţa sfârşitul lumii. 

— Când se întoarce? 

Secretara ridică privirea la cer cu un râs prea strident ca să fie 
sincer. 

— Nu ştiu. Domnul Higgins este o persoană imprevizibilă. Aţi 
mai lucrat cu el? 

— Nu încă, răspunse Malko, dar vreau să-i propun o afacere 
importantă. 

— Despre ce este vorba? 

— E puţintel cam complicat. 

Imediat, Maria-Mercedes îi surâse şi mai provocator. 

— Eu cunosc toate afacerile domnului Higgins, îi zise ea. Cum 
călătoreşte foarte mult, eu îi ţin locul. Nu vă simţiţi stânjenit să- 
mi spuneţi despre ce este vorba. 

Dacă văzu că Malko este nehotărât, se ridică, iar el îi zări 
mijlocul şi şoldurile. O curea foarte lată, din piele neagră, 
împodobită cu fel de fel de zdrăngănele strângea nişte colanţi 
dintr-un material ce imita blana de panteră ce-i veneau ca 
turnaţi şi dispăreau în cizmele de husar cu brandenburguri din 
alamă. Şoldurile obraznice, aproape nemişcate, agresau privirea. 
Maria-Mercedes deschise uşa celui de al doilea birou. 

— Să stăm aici, ne vom simţi mai bine. 

Ea o luă înainte şi intră într-o încăpere ale cărei ferestre 
dădeau în Fifth Avenue, unde era foarte răcoare. Pe partea 
cealaltă a străzii, Malko zări clopotul Catedralei Sfântul Patrick. 
Acest birou te îmbia să munceşti. In mijloc, o măsuţă joasă 
sculptată în alamă avea forma unei femei îngenuncheate ce 
susţinea blatul din cristal. Malko recunoscu imediat că era o 
creaţie a lui Claude Dalle şi degaja atâta erotism pe cât 
răspândea şi apetisanta Maria-Mercedes. Legănându-şi şoldurile 
în faţa barului dat cu lac negru, se întoarse spre el: 

— Scotch, Martini? Sau doriţi altceva? 

— Votcă. 

Malko nu contenea să examineze biroul. Toate tablourile 
reprezentau femei, iar o canapea primitoare părea mai degrabă 
prielnică întâlnirilor amoroase, decât discuţiilor de afaceri. Mai 
era un birou masiv de un negru foarte intens... Nu exista nici o 
fotografie cu armele pe care le livra. 

Maria-Mercedes manevra cu iscusinţă o sticlă de Stalicinaia şi 
una de Cointreau. Puse trei cuburi de gheaţă într-un pahar şi 
adăugă o feliuţă de lămâie verde şi o porţie bună de Cointreau 


105 


pentru ea, iar lui Malko îi oferi votcă, apoi veni lângă el pe 
canapea. 

— Nici măcar nu ştiu cum vă cheamă, zise ea în timp ce-i 
întindea paharul. 

— Linge, Malko Linge. 

— Neamţ? 

— Nu, austriac. 

— Imi place nespus de mult Europa, spuse ea imediat. Domnul 
Higgins m-a dus acolo deseori. Mă ocup foarte mult şi de clienţii 
lui, fiindcă el este prins până peste cap. 

După expresia din ochii ei, îl considera pe Malko client. 
Telefonul sună, iar ea ieşi din încăpere ca să răspundă. Profită de 
această pauză ca să arunce o privire la fotografiile ce se aflau pe 
birou. În prima era un bărbat cu coif de lăncier din al Doilea 
Imperiu, corpolent, cu ochi albaştri şi cu ochelari; era încadrat de 
mai mulţi ofiţeri de diferite naţionalităţi. Acelaşi bărbat apărea şi 
în fotografia de alături, în compania unei tinere brunete cu ochi 
migdalaţi, cu bărbia voluntară şi cu umeri largi. Avea ochi de 
sălbăticiune, galbeni şi cruzi. 

— Doamna şi domnul Higgins, îi spuse calm secretara când 
reveni. Azar Higgins este iraniană. O femeie foarte frumoasă, 
adăugă ea cu convingere. 

Domnul Higgins era cu vreo douăzeci de ani mai în vârstă 
decât ea. Părea o femeie autoritară. O altă poză reprezenta un 
tânăr înalt cu figura blândă, puţin cam deşirat şi cu nasul mare. 

— Este Alexander, fiul domnului Higgins, preciză Maria- 
Mercedes. Lucrează împreună. 

— Nu-i aici? 

— Din păcate, nu. Dar spuneţi-mi, de ce vreţi să-l vedeţi pe 
domnul Higgins? 

— Mă interesează modernizarea tancurilor M 48, spuse Malko. 
Sunt în număr de două sute. Trebuie schimbate motoarele, 
tunurile şi sistemul optic cu laser. 

O lucire de interes străbătu privirea întunecată a sud- 
americancei: 

— Care ar fi partea domnului Higgins? 

— Mai ales motoarele. Sunt Chrysler. 

— De unde provin tancurile? 

— Din Spania. Sunt cedate de DEFEX. 

— Aveţi vreo carte de credit? 

— Am una în valoare de o sută optzeci de milioane de dolari 


106 


pentru o societate din Liechtenstein. 

— Aţi putea eventual să prezentaţi vreo garanţie bancară?” 

— Nici o problemă. 

Maria-Mercedes sorbi puţin din băutura ei, vizibil impresionată 
de importanţa afacerii. Se întoarse spre Malko şi îşi împinse 
pieptul înainte. 

— Şi cărei ţări îi sunt destinate? 

— Greciei. 

— Deţineţi şi vreun document care să certifice ţara de 
destinaţie? 

— Da. 

— Se poate verifica? 

— Da... M-a costat două sute de mii de dolari. 

Se aşternu din nou tăcerea. Maria-Mercedes se topi de tot în 
faţa acestei avalanşe de sume numai în dolari, dar deocamdată 
teoretice. 

— Şi de fapt, în contul cărei ţări? 

— Taiwan. 

Malko îşi însuşise lecţia pregătită de CIA pe de rost... iar Maria- 
Mercedes părea că se lasă antrenată în joc. Işi termină băutura, 
nelăsând în pahar decât cuburile de gheaţă şi lămâia, apoi se 
ridică suspinând cu foc. 

— O să-ncerc să iau legătura cu domnul Higgins, dar nu sunt 
sigură că-l voi găsi... Unde locuiţi? 

— La San Regis. 

— Perfect. 

Mâzgăli ceva pe o carte de vizită pe care i-o întinse lui Malko. 

— lată numărul de aici şi al meu personal, căci nu sunt mereu 
la birou. Dacă nu vă sun mâine până la ora două, telefonaţi-mi 
dumneavoastră. Acum vă las. Trebuie să primesc o delegaţie 
foarte importantă dintr-o ţară latino-americană. 

Maria-Mercedes îi strânse îndelung mâna lui Malko zâmbindu-i 
promiţător. Se întreba cam la ce sumă se ridica cifra de afaceri. 
O ticăloasă de teapa ei nu găseşti aşa uşor... Lumea a Treia avea 
încă resurse nebănuite. Copleşit, Malko reveni pe Fifth Avenue. 

Până acum, n-a făcut mare scofală. 

x 


* * 


Malko tocmai încerca să potrivească la moderat aerul 
condiţionat care-i transformase camera într-un frigider, când 


34 În original: Ready Wilking Able. 


107 


sună telefonul. O voce de bărbat se auzi în receptor: 

— Domnul Linge? 

— Da. 

— Sunt Jack Higgins. Doriţi să ne întâlnim? 

Vocea era destul de seacă, tranşantă, dar nu neplăcută. 

— In sfârşit, zise Malko, sunteţi la New York? 

— Nu. Cât timp mai rămâneţi? 

Malko se pregăti să răspundă, dar îşi dădu seama că nu auzea 
nici un fel de paraziți pe fir, lucru specific în cazul unei convorbiri 
cu o ţară îndepărtată. Cu-atât mai mult din Indonezia. Se întreba 
dacă nu cumva Jack Higgins îşi bătea joc de el. 

— Plec poimâine, spuse el. 

— Maria-Mercedes mi-a zis ceva despre tancurile M 48, 
continuă Higgins. Aşa este? 

— Exact. Dar aş prefera să nu vorbim la telefon. 

— Înţeleg. Vă pot întâlni undeva prin Europa? Aveţi telefon? 

— Şi eu călătoresc tot timpul ca şi dumneavoastră. Dacă nu 
reuşim să încheiem afacerea zilele astea, atunci s-o lăsăm pe 
altă dată. Sau poate că nu sunteţi interesat? 

— Toate afacerile bune mă interesează, afirmă imediat 
Higgins. Dar îmi este cu neputinţă să mă întorc acum. Lăsaţi-i 
mai multe amănunte secretarei mele. Când mă voi întoarce, voi 
lua legătura cu dumneavoastră. 

După ce închise, Malko rămase pe gânduri. Cunoştea lumea 
prin care se învârteau negustorii de arme: nu tu politică, nu tu 
sentimente. De ce un om ca Jack Higgins refuza să se 
întâlnească cu el? Oferta lui de modernizare a tancurilor M 48 se 
baza pe un profit de mai multe milioane de dolari. Se hotărî să 
nu dea crezare afirmațiilor lui Higgins şi să verifice chiar el cum 
stau lucrurile. 

O oră mai târziu, se găsea la volanul maşinii închiriate, la 
intersecţia lui Park Avenue cu strada 76. Jack Higgins nu-l 
cunoştea, deci nu exista nici un pericol dacă-i supraveghea 
locuinţa, în afara faptului că se va plictisi. Fireşte că ar fi putut 
să-l convoace prin intermediul FBl-ului, însă Malko era sigur că 
negustorul de arme n-ar fi scos un cuvinţel dacă i s-ar pune sula- 
n coaste... 

Punând în funcţiune aparatul de climatizare, aşteptă răbdător. 
Din fericire, intra şi ieşea puţină lume din clădirea păzită de un 
portar împopoţonat cu fireturi, ce stătea sub copertina albastră. 
Malko aştepta acolo de cel puţin o oră când, deodată, un Porche 


108 


verde se opri la scară. Portarul se grăbi să deschidă portiera. 

Mai întâi, Malko zări două picioare musculoase, încălţate cu 
nişte pantofi uşori în două culori, apoi nişte coapse aproape 
goale sub o rochie albă strânsă pe corp. Femeia care cobori din 
maşină avea un trup subţirel, dar musculos, un piept mic şi 
îndrăzneţ, umerii foarte laţi, părul scurt şi creţ şi o figură 
seducătoare, în ciuda nasului care suferise o operaţie estetică. 
Era Azar Higgins. Schimbă câteva cuvinte cu portarul care se 
urcă la volanul vehiculului, iar ea intră în clădire cu paşi fermi. 

Chiar şi de la distanţă, se ghicea faptul că era o femeie plină 
de energie şi de senzualitate. 

Malko notă numărul maşinii şi se puse din nou pe pândit. După 
două ore, apăru o limuzină lungă şi neagră cu geamurile fumurii 
care se opri la numărul 830. Din ea cobori un bărbat înalt, cu faţă 
ovală şi flască, purta ochelari marca Ray-Ban şi un costum 
deschis la culoare, puţin cam strâns pe el, dar înveselit de o 
cravată cu desene în multe culori. Malko îl urmări îndelung cu 
privirea; cu siguranţă că era vorba despre Jack Higgins, omul 
plecat în aşa-zisa călătorie. 

x 
x x 


Malko nu putea întreprinde nimic. Se întoarse la San Regis 
furios şi intrigat. Negustorul de arme îl minţise. Sau se îndoia că 
Malko era adevăratul intermediar, ori nu a ghicit nimic, cert este 
că, dintr-un motiv necunoscut, voia să lase impresia că e plecat 
în străinătate. În ambele cazuri, atitudinea lui confirma povestea 
lui „Charlie”. 

De-abia ajunse la hotel, că Malko şi formă numărul Mariei- 
Mercedes. Vocea robotului îl rugă să lase mesajul. Zis şi făcut. 
Malko îi propuse apetisantei secretare o invitaţie la cină. Fără 
prea mari speranţe, însă... 

In clipa în care se resemnă să cineze singur, telefonul sună. 
Chiar şi de la distanţă, senzualitatea latino-americanei se făcea 
simțită. Malko îi spuse de telefonul primit de la Jack Higgins, 
părându-i rău că nu se afla în New York. Ea suspină. 

— Da, acum este foarte departe ca să încheie o afacere 
importantă. Ce păcat că trebuie să plecaţi... 

Chiar şi ea îşi bătea joc de el. 

— Totuşi, mi-ar face plăcere să vorbim între patru ochi. Fiindcă 
lucraţi împreună, am putea să luăm masa amândoi? 

Tăcu un moment, atât timp cât vru să pară că ezită, apoi 


109 


Maria-Mercedes suspină şi spuse cu voce pierită: 

— Prea bine. Va trebui să amân întâlnirea cu prietenul meu. 
Treceţi pe la mine la ora nouă. Stau în Central Park la numărul 
22, colţ cu strada 27. Voi coborî. Unde vreţi să mergem? 

— La River Cafe, este bine? 


— Excelent. 
x 


* * 


De pe terasa restaurantului River Cafe, situat pe podul din 
Brooklyn, pe cealaltă parte a lui East River, se putea admira 
toată panorama cartierului Manhattan, chiar şi Statuia Libertăţii, 
întorcând spatele priveliştii, Malko se mulţumi cu figura senzuală 
a Mariei-Mercedes, iar privirile nu conteneau să fixeze decolteul 
ameţitor râvnit şi de clienţii de la mesele vecine. Işi lepădase 
pantalonul mulat ce imita blana de panteră şi purta o rochie din 
mătase cu un imprimeu ce te-mpingea spre păcat, sub care sânii 
în formă de pară se mişcau în libertate. Până acum au discutat 
despre lucruri banale. În ochii Mariei-Mercedes nu era decât un 
posibil client cu care se purta frumos. În plus, îi spusese că e 
chiliană. Sticla de Bordeaux se golise de tot şi cum tânăra 
începuse cu două Cointreau cu gheaţă, acum vorbea un pic cam 
tare. Malko încerca să afle cât mai multe. 

— Chiar nu ştiţi când se întoarce domnul Higgins? 

Chiliana îşi luă un aer misterios. 

— Nu, se află într-o ţară în care treburile sunt mereu 
încurcate. 

Observându-i figura dezamăgită, Maria-Mercedes îi propuse 
imediat: 

— Lăsaţi-mi dosarul cu datele afacerii dumneavoastră, iar eu i- 
| voi înmâna când se va întoarce. 

— Bine, fu de acord Malko. Il am la hotel. Cred că este cea mai 
bună soluţie. 

Maria-Mercedes nu se clinti când el pronunţă cuvântul „hotel”. 
Au terminat de mâncat şi au luat maşina lui Malko. Cât a durat 
masa, aflase totuşi că Azar Higgins cheltuia banii cu foarte mare 
uşurinţă, că soţul era foarte îndrăgostit, iar ea profita de acest 
lucru. Maria-Mercedes a făcut şi nişte aluzii transparente la 
infidelitatea iranienei care era mult mai tânără decât soţul ei. 

Când au ajuns la hotel, portarul făcu un efort extraordinar să 
se ţină pe picioare când îi dădu cheia lui Malko. Parfumul femeii 
învălui cabina ascensorului în care aproape că se atingeau. Sânii 


110 


chilienei se legănau liberi sub rochia de mătase, mai excitanţi 
chiar decât dacă ar fi fost goi. Scena asta semăna cu orice 
altceva, numai cu o întâlnire de afaceri nu... De-abia ajunseră în 
cameră, că secretara se afundă într-un fotoliu, îşi puse picior 
peste picior şi oftă: 

— Ador hotelurile! Te simţi atât de liber când locuieşti în ele! 
Aveţi ceva de băut? 

li oferi un Cointreau cu gheaţă. Era în mod cert băutura 
preferată a Mariei-Mercedes. Il cercetă tulburată. 

— Aveţi ochi gălbui, ca ai doamnei Higgins, observă ea. 

— Dar nu numai ochii sunt superbi, remarcă Malko. 

Ea îi arunca priviri provocatoare. Se aplecă spre ea, iar buzele 
li se întâlniră într-un sărut fugar. Foarte repede, ea se îndepărtă 
cu inocenţă. 

— Don't get carried away”. Sunt logodită. 

Sărmanul logodnic. Dar asta făcea parte din joc. Maria- 
Mercedes repetă: 

— Acum. Arătaţi-mi dosarul. 

— Dar înainte, trebuie să vă pun o întrebare, spuse Malko. 

— Dacă are legătură cu ceea ce cred eu, răspunse Maria- 
Mercedes râzând, atunci e nu! Dacă aş avea aventuri cu toţi 
clienţii domnului Higgins, n-aş avea timp de odihnă. Deşi aveţi 
mult farmec... 

— Nu, nu este asta, zise Malko. Vreau să ştiu de ce m-aţi 
minţit? 

Maria-Mercedes mimă la perfecţie stupefacţia. 

— V-am minţit? In legătură cu ce anume? 

— Domnul Higgins este în New York, zise Malko sfios. L-am 
văzut când se întorcea acasă. Sau are sosie? 

Maria-Mercedes rămase fără grai câteva clipe, apoi îl întrebă 
cu voce aspră, dar prefăcută: 

— De ce l-aţi urmărit pe domnul Higgins? 

Malko avea răspunsul pregătit. 

— Când m-a sunat la telefon, nu mi s-a părut că vorbeşte de 
departe. Am avut impresia că se petrece ceva ciudat. Atunci, am 
pândit în faţa casei. De ce fuge de mine? Este o afacere serioasă. 

Maria-Mercedes părea copleşită de situaţie şi spuse cu glas 
ferm: 

— Imi pare rău. Am ascultat ordinele domnului Higgins. Nu 
aveţi nici un amestec în această treabă, dar nu vă pot spune mai 


35 Nu vă ambalaţi prea tare. 


111 


mult. 
— Aţi vrea să-i comunicaţi domnului Higgins că ştiu că se află 
în New York? 
Ea înclină din cap afirmativ. 
— Da, vă promit. 
— Bine, spuse Malko, mă găsiţi aici până mâine la prânz. 
x 


* * 


Telefonul sună la nouă fix. 

— Domnul Linge? Jack Higgins la aparat. 

— Bună ziua, domnule Higgins, spuse Malko, eu sunt... 

— Vă aştept la P/azza să luăm masa, într-un sfert de oră, i-o 
tăie negustorul de arme. 

Inchisese deja. Malko termină de îmbrăcat şi plecă pe jos. 
Hotelul P/azza era la cinci minute, vizavi de Central Park, pe Fifth 
Avenue. Salonul în stil rococo unde luau masa era splendid şi 
constituia totodată bunul cel mai de preţ din bătrânul palat, 
proprietate a lui Donald Trump. Il reperă pe Jack Higgins la o 
masă în faţa unei ferestre cu privire în Central Park şi se duse 
direct la el. 

— Domnule Higgins, eu sunt Malko Linge. 

Işi strânseră rapid mâinile. De aproape, negustorul de arme 
părea destul de în vârstă, cu părul rar, cu faţa ovală şi 
gelatinoasă, plină de pistrui din cauza bătrâneţii, avea trei 
rânduri de guşi şi mâinile grăsune, acoperite cu păr roşcat. Era 
îmbrăcat fără cusur, cu o cămaşă în dunguliţe cu guler alb şi cu 
un costum dintr-o stofă subţire, gri deschis. In spatele 
ochelarilor, ochii foarte albaştri îl fixau pe Malko. Aşteptă ca şeful 
de sală să se îndepărteze, apoi întrebă cu voce calmă, dar seacă: 

— Domnule Linge, de trei ani spaniolii caută pe cineva în 
legătură cu modernizarea tancurilor M 48, ca să le vândă în 
Taiwan. Toată lumea negustorilor de arme ştie de asemenea că 
autorităţile americane nu vor lăsa niciodată să iasă din ţară 
motoarele AVDS 1790. In concluzie, cine sunteţi şi ce doriţi? 


112 


Capitolul XII 


Malko nu mai avea nici un motiv să umble cu cioara vopsită. 
Mai cu seamă cu un om ca Jack Higgins. Trebuia să meargă 
direct la ţintă. 

— Lucrez pentru CIA, îi explică el. Prietenul dumneavoastră Jon 
London a încercat să vă găsească, dar secretara i-a spus că 
sunteţi plecat în Indonezia. După ce s-au făcut verificările, s-a 
dovedit că nu era adevărat. Deci, mi s-a cerut să vă găsesc. Ceea 
ce am şi făcut. 

Jack Higgins nu se clinti. 

— De ce sunt atât de nerăbdători să mă găsească prietenii 
mei de la Langley? îl întrebă el cu o uşoară ironie. Doar nu le 
datorez bani. 

Malko îşi dădu seama că nu dorea să dea nici o explicaţie 
minciunilor debitate de Maria-Mercedes. 

— Dintr-un motiv extrem de important, răspunse el. Un 
informator folosit de Company în Israel a afirmat că sunteţi 
amestecat într-un proiect de atentat împotriva Preşedintelui 
Clinton. Deşi pare o nebunie, ne-am hotărât să luăm legătura cu 
dumneavoastră. 

Negustorul de arme abia schiţă un zâmbet. 

— Într-adevăr, este o nebunie. Fireşte că e vorba de o 
fabulaţie fără temei. Şi dacă proiectul acesta de atentat este 
real, atunci este de competenţa FBl-ului sau a Serviciilor Secrete, 
nu-i aşa? Autorităţile acestei ţări - inclusiv CIA - cunosc bine 
activitatea pe care o desfăşor. Sunt cetăţean american, aici 
trăiesc, lucrez cu foarte mulţi fabricanți de materiale de război 
din toată America şi am foarte mare încredere în ei. la închipuiţi- 
vă cum aş putea fi eu amestecat într-un atentat împotriva 
preşedintelui Statelor Unite - ţara mea! E curată nebunie! 

Nu ridicase tonul, însă intonaţia cu care rostise aceste cuvinte 
era grăitoare. Malko era înmărmurit, în ciuda mesajului postum 
al lui „Charlie”. inainte să-l întrebe, sorbi o gură de cafea: 

— De ce secretara dumneavoastră m-a făcut să înţeleg că nu 
sunteţi la New York? 

Jack Higgins rămase stană de piatră. 

— Doar n-o să vă dau socoteală despre plecările şi venirile 


113 


mele! În clipa asta sunt oameni cu care nu doresc să mă 
întâlnesc. Nu cred că mesajul lui Jon London este atât de 
important. In tot cazul, sunt gata să răspund convocării FBl-ului. 
Domnule Linge, acum sunt obligat să vă părăsesc. 

Scoase un teanc de bani din buzunar, puse pe masă o 
bancnotă de cincizeci de dolari, se ridică şi plecă fără să mai dea 
mâna cu Malko. Acesta îi urmări cu privirea silueta masivă. Oare 
„Charlie” se înşelase? Pe de o parte, era o informaţie trăsnet 
pentru care au murit atâţia oameni. Pe de alta, iată un om care 
părea nevinovat şi cu o activitate ireproşabilă în spate. Ce motiv 
putea să aibă Jack Higgins ca să participe la un atentat împotriva 
preşedintelui Statelor Unite? Totuşi, „Charlie” nu era un intrigant. 

x 


* * 


Legătura cu lerusalimul era foarte clară. Pe ocolite, Malko îi 
dădea raportul lui John Powell, sugerându-i să însărcineze FBl-ul 
cu această afacere. 

— Vor intra în ea cu bocancii şi tot nu vor rezolva nimic, 
protestă americanul. Higgins este un dur. 

— Atunci, ce să facem? 

— Să rămâi pe urmele lui. Supraveghează-l în continuare! 
Ceva e putred. Jon a spus că este urgent. Ştiu că e o nebunie, că 
nu are rost, dar ei nu are nici un motiv să fugă după lup, dacă nu 
are puşcă. lIncearcă cu secretara, cu nevasta... nu ştiu. 
Hărţuieşte-l, fă-i ceva! Dacă într-o săptămână n-ai găsit nimic, 
atunci îl plasăm idioţilor de la FBI. 

Nu-i mai rămânea decât să treacă la asalt... 

Malko o luă pe jos, pe Fifth Avenue, coborând până în 
Rockefeller Center. Trebuia să caute punctele slabe. De data 
asta, când bătu la uşa societăţii Satraco, nu-i spuse nimeni să 
intre. Uşa se întredeschise puţin, oprită de un lanţ de siguranţă şi 
zări mutrişoara stupefiată a Mariei-Mercedes. Privirea i se 
întunecă atunci când îl recunoscu pe Malko. 

— Nu am voie să spun nimic. Din cauza dumneavoastră sunt 
acum într-un mare rahat. N 

Uşa se trânti cu zgomot. Malko nu mai insistă. li rămăsese 
Azar Higgins. 

x 
x x 


Era atât de cald, încât asfaltul de pe şosele se topea. Chiar şi 
cu instalația de climatizare din maşină dată la maximum, Malko 


114 


se sufoca. De câteva minute bune, automobilul Porche de 
culoare verde aştepta în faţa intrării de la numărul 830 din Park 
Avenue... Azar Higgins îşi făcu apariţia într-o ţinută incendiară: 
purta o bluză semitransparentă şi un şort foarte scurt în carouri 
roz cu alb; era cocoţată pe nişte pantofi cu talpă ortopedică de 
un galben ţipător, iar privirea era apărată de o pereche de 
ochelari mari negri. În urma ei lăsă dâre de cauciuc pe asfalt din 
cauză că demarase brusc şi vijelios, iar lui Malko îi era destul de 
greu s-o urmărească. Conducea în stilul ei, depăşind 
neregulamentar, trecând pe roşu, neoprind la trecerea de pietoni 
şi claxonând nebuneşte. Rulă cu viteză pe strada 64, apoi se opri 
în faţa braseriei Spark's Steak House, un local la modă, 
frecventat de mafioţi şi de oameni din industria spectacolului. 

Malko o urmări şi înăuntru, unde găsi o înşiruire de saloane 
zgomotoase care comunicau unele cu altele. Azar Higgins se şi 
aşezase la o masă unde o aştepta un brunet frumos, cu figură de 
instructor de înot. 

O bancnotă de douăzeci de dolari strecurată discret şefului de 
sală îi permise lui Malko să găsească un loc pe bancheta din 
apropiere. Nu-i trebui mai mult de cinci minute ca să ajungă la 
concluzia că doamna Higgins a venit să se întâlnească cu 
amantul ei, sau cu unul dintre amanţii ei. Se pipăiau pe sub masă 
ca nişte liceeni, se sărutau fără jenă sub privirile ofensate ale 
vecinilor de masă. Azar se uita fix la tânărul care ar fi putut să-i 
fie fiu cu aerul unei pantere înfometate. Nu era o frumuseţe, însă 
râsul cristalin, ochii gălbui extraordinari şi plini de viaţă, gura 
roşie degajau o puternică senzualitate. Era vânjoasă ca un atlet, 
cu umerii laţi şi picioare nervoase. Ca un animal de pradă... 

Cu cât dejunul se apropia de sfârşit, cu atât era mai 
nerăbdătoare. Mâna îi dispăru pe sub faţa de masă, iar după 
tresărirea tânărului frumos, Malko ghici unde poposise aceasta. 
Stânjenit, el o sărută pe gât. Azar îşi roti privirile provocatoare 
prin salon şi se opri asupra lui Malko. Işi dăduse imediat seama 
că îi observase gestul. Incercă să-i zâmbească dulce, dar privirea 
rămase fixată în ochii lui, ca şi cum l-ar invita să ia parte la jocul 
lor. 

Azar Higgins era în mod evident o ticăloasă josnică. 

Obosit de atâta fâţâială pe scaun, însoţitorul ei ceru nota de 
plată. Imediat, Azar Higgins se ridică şi dispăru la toaletă. Malko 
se luă după ea şi o găsi tocmai când îşi refăcea machiajul în faţa 
oglinzii. Ca şi cum ar fi vrut să ajungă la toaletă, el trecu prin 


115 


spatele ei şi se opri fixând-o în oglindă. Ea se comportă ca şi cum 
nu l-ar fi văzut niciodată... După câte văzuse în viaţa lui, Malko 
se gândi că trebuie să fie mai îndrăzneţ. 

— Aveţi nişte picioare superbe, remarcă el. lar şortul vă vine 
de minune. 

— Mulţumesc, spuse ea. 

Se aplecă, astfel încât bazinul strâns în şort îl atinse pe Malko. 
În loc să se dea înapoi, el înaintă şi se lipi de ea. 

Azar tresări uşor, îndepărtând de buze tubul de ruj. 

— Dar ştiţi că aveţi tupeu! îi aruncă ea pe un ton prea grav ca 
să fie sincer. 

— Vina vă aparţine. V-am văzut şi mi-aţi făcut poftă să-i iau 
locul iubitului dumneavoastră. 

Ochii gălbui ai lui Azar Higgins se tulburară dintr-o dată. Se 
întoarse încetişor, cu privirile ridicate spre el. 

— Vă stârnesc? îl întrebă ea în batjocură. 

Fără să aştepte răspunsul, ea se lipi strâns de el, cu toată 
forţa bazinului, atât de violent, încât îi simţi osul pubian 
apăsându-l tare de tot. Gura se lipi de-a lui într-un sărut sălbatic, 
aproape animalic, ce dură câteva secunde. După aceea, îl 
respinse pe Malko. 

— lată şi recompensa! făcu ea. Acum lasă-mă să-mi refac 
machiajul. 

— Unde aş putea să vă mai întâlnesc? o întrebă Malko. 

Azar Higgins izbucni în râs. 

— Undeva, prin New York. 

Se întoarse cu spatele la el şi începu să se machieze. 
Ticăloasă şi înfocată: purtarea ei cu necunoscuţii spunea multe 
despre modul de viaţă pe care-l ducea. Malko se duse la masa lui 
şi ceru nota de plată. 

Azar Higgins apăru într-o ţinută ireproşabilă şi plecă împreună 
cu prietenul ei fără să se mai uite la Malko. 

Se frecă la ochi. Se găsea la New York ca să urmărească o 
nemernică nebună după corpul ei, în timp ce, în umbră, se punea 
la cale un atentat împotriva preşedintelui Statelor Unite! Şi o 
anchetă în care mai multe persoane şi-au găsit deja sfârşitul. 
Gaza parcă rămăsese undeva pe altă planetă. Totuşi, exista fără 
nici un dubiu o legătură între „Charlie” şi Jack Higgins. 

Numai cu ajutorul acestei femei se putea restabili legătura, cu 
condiţia s-o găsească. 

x 


116 


* * 


Taxiul aştepta de ceva timp la intersecţia străzii 76 cu Park 
Avenue, cu lumina aprinsă, semn că e liber. Şoferul citea la 
volan, supraveghind drumul din faţa lui. Mătăhălos, ras în cap, cu 
o barbă ce ascundea trăsăturile orientale, părea cam neliniştit. 
Fixa clădirea cu numărul 830, când Jack Higgins apăru singur. 
Stinsese becul şi demară. Negustorul de arme se opri la 
marginea trotuarului şi făcu semn când văzu taxiul gol 
apropiindu-se. Se opri lângă el, iar portarul îi deschise portiera. 
Taxiul continuă drumul spre sud, pe lângă clădirea ce 
adăposteşte agenţia Panam, apoi viră la stânga, coborând spre 
est, pe strada 68. Viră din nou pe Second Avenue, coborând spre 
centrul oraşului. 

Un bărbat micuţ de statură, îmbrăcat fără gust, într-un costum 
şifonat, fără cravată, aştepta pe bordură la semafor, pe strada 
45. Când Taxiul se opri în dreptul lui, se urcă în el; apoi vehiculul 
viră la dreapta şi merse pe strada 45, spre vest. 

— Mergi drept, Mahmud, până la Grand Central Terminal, îi 
spuse în arabă nou-venitul. 

Se întoarse apoi spre Jack Higgins cu un surâs mieros. 

— Am veşti extraordinare despre... 

Jack Higgins îi curmă vorba brusc. 

— In schimb, ale mele sunt foarte rele! 

In timp ce taxiul se amestecă printre celelalte maşini, Higgins 
îşi spuse păsul în puţine cuvinte, încheind: 

— Nu ştiu de unde mi se trage tâmpenia asta, dar nu sunt eu 
responsabil de tot ce se va întâmpla de acum înainte. Şi nu vă 
sfătuiesc să mă obligaţi să suport consecinţele... 

— Această imprudenţă nu va avea consecinţe, spuse 
interlocutorul lui. Ne-am ocupat noi de asta. Cât despre proiectul 
nostru, este pe drumul cel bun şi în curând totul va fi pus la 
punct în privinţa dumneavoastră. Suntem oameni de cuvânt. 

Jack Higgins nu credea acelaşi lucru... Taxiul se opri la 
semaforul din Lexington Avenue. Bărbatul cu costumul şifonat 
deschise portiera şi se pierdu în mulţime. La un bloc mai încolo, 
Higgins cobori şi el, apoi merse pe jos. După un timp, se urcă în 
alt taxi. Era furios şi trist în acelaşi timp. 

x 
x x 


Un vânticel fierbinte bătea în Park Avenue şi, în ciuda orei 
târzii, era atât de cald încât puteai crede că arde soarele. Malko 


117 


încercase încă o dată să dea de Maria-Mercedes, însă, de îndată 
ce fata îi recunoscu vocea, închise telefonul. Rămânea doar 
posibilitatea să-i urmărească pe soţii Higgins, sperând că din 
când în când vor ieşi împreună în oraş. Pe la opt şi jumătate, o 
limuzină neagră se opri în faţa imobilului. După câteva clipe, 
apăru Jack Higgins însoţit de Azar îmbrăcată într-o rochie din 
dantelă maro, extrem de scurtă. Arăta trăsnet. 

Malko trecu în spatele limuzinei care viră la stânga, pe strada 
37, ajungând apoi pe FDR Drive, autostrada care cobora spre 
centrul oraşului, de-a lungul lui East River. Din cauza traficului 
neaglomerat, nu-i fusese prea greu să-i urmărească. In centru, 
limuzina se angajă pe Brooklyn Bridge care traversa East River, 
viră imediat la dreapta şi ajunse în cartierul Brooklyn. Trecură 
printr-o zonă sinistră a cartierului, presărată de depozite goale. 
Malko se întreba unde se duceau, când imediat zări firma Peter 
Luger, restaurantul cel mai cunoscut din New York. 

Limuzina se opri în faţa lui, puţin lipsind să lovească un taxi 
liber ivit nu se ştie de unde. 

Malko aşteptă până când perechea intră, apoi se îndepărtă. 
Avea timp să-şi cumpere un sandvici. Se mulţumi să intre în 
cofetăria de pe Beakman Street şi se întoarse după o oră. A fost 
nevoit să mai aştepte încă o jumătate de oră, apoi zări limuzina. 

Jack Higgins şi Azar ieşiră din restaurant şi se îndreptară fără 
grabă către limuzină. Cu toate farurile stinse, maşina lui Malko 
nu le atrase atenţia. Jack Higgins deschise portiera din spate şi 
se dădu la o parte ca s-o lase pe soţia lui să urce. Când era pe 
punctul de a se urca şi el, în spatele lui apăru un bărbat din 
umbra unui stâlp al metroului aerian. Alerga fără zgomot, cu un 
cuţit în mână, în direcţia lui Jack Higgins care nu putea să-l vadă. 

Malko reacţionă imediat. Aprinse farurile şi claxonă. Jack se 
întoarse brusc şi-l zări pe agresor. Duse mâna la brâu, apoi 
întinse braţul în direcţia necunoscutului, agitând un flacon cu gaz 
paralizant. 

Stropit cu spray-ul paralizant, bărbatul ţipă de durere, rămase 
o clipă locului, apoi o luă la fugă fără să lase cuțitul din mână. 
Umbra pilonilor metroului îl înghiţi. După zece secunde, limuzina 
demară în trombă. Malko nu-i mai urmări. Familia Higgins se 
întorcea acasă. Malko se dădu jos şi se duse până la locul în care 
dispăruse agresorul. Auzi zgomotul unui motor, văzu farurile 
aprinse şi un taxi staționat în parcarea ce se găsea dedesubtul 
metroului aerian. Până să ajungă Malko la maşină, taxiul era deja 


118 


departe... Acum se îndrepta mut de uimire spre Manhattan. Cine 
era agresorul lui Jack Higgins? Putea să fie unul dintre numeroșii 
borfaşi care au năpădit New York-ul, însă instinctul îi spunea 
altceva. Se gândea la taxiul fără clienţi din seara asta. A fost atât 
de absorbit de urmărirea lui Higgins, încât nu a verificat dacă o 


altă maşină îl urmărea pe el. 
x 


* * 


De-abia ajuns acasă, Jack Higgins se încuie în biroul lui ca să 
îşi potolească furia. Dacă cel cu care discutase în după-amiaza 
asta s-ar afla acum în faţa lui, l-ar strânge de gât. intoarse pe 
toate feţele povestea asta, dar din păcate nu putea face nimic. 

„Partenerii” lui au vrut să-l elimine. Şi nici măcar nu putea să 
se răzbune. Ca să se calmeze, luă o sticlă de coniac Gaston de 
Lagrange XO şi umplu pe trei sferturi un pahar pântecos. Apoi se 
aşeză la orga electronică şi cântă o jumătate de oră, în timp ce 
savura coniacul cu înghiţituri mici. Azar veni să-l cheme, învăluită 
într-un neglijeu vaporos de culoarea prunei, foarte sexy, dar şi 
neliniştită. 

— Ce s-a întâmplat adineauri? îl întrebă ea. 

— Nimic, spuse Jack ridicând din umeri. Un drogat. Dacă nu 
era tipul care a aprins farurile, îmi înfigea cuțitul în spinare. Să 
nu-ţi mai pui bijuterii când pleci de acasă fiindcă este foarte 
periculos. 

Ea nu-l crezu, dar nu-i arată acest lucru. Noul ei amant 
neobosit o făcea să plutească. Se gândi şi la necunoscutul cu 
ochi gălbui întâlnit la restaurant şi-i păru rău că nu-i dăduse 
numărul de telefon. Actualul ei amant era puţin cam ocupat, într- 
o oarecare măsură, Azar era o femeie cerebrală. li plăcea să se 
simtă pătrunsă până-n adâncul măruntaielor, dar avea nevoie şi 
de puţină joacă. lubitul ei nu ştia decât s-o posede repede şi 
brutal. lraniencei îi plăceau, în general, bărbaţii ciudaţi şi 


situaţiile tulburi. 
x 


* * 


Malko ieşi din hotelul San Regis şi se duse să ia maşina din 
parcare. Perspectiva unei noi zile de stat la pândă îl plictisea şi 
mai tare. Trebuia să treacă şi prin asta. După douăzeci de 
minute, era postat la locul ştiut. 

Azar apăru spre prânz, într-o ţinută şi mai sexy decât în ajun: 
purta un taior portocaliu, cu un decolteu pătrat şi minijup. Se 


119 


îmbrăca precum o fetiţă, fapt ce-i dădea un farmec puţin cam 
imoral. Malko o urmări, de data aceasta până la un restaurant la 
modă, numit simplu 123, ce se găsea pe strada 44, între 
bulevardele 6 şi 7. Intră în holul plin de lume gălăgioasă unde o 
aştepta o prietenă. Era o femeiuşcă rotofeie şi mărunţică, neagră 
ca tăciunele. Malko reuşi să găsească o masă lângă uşă, apoi 
aşteptă. Cele două femei nu se mai săturau de sporovăit. Când 
se ridicară să plece, nu mai era aproape nimeni în salon. Din 
păcate, se urcară amândouă în Porche... Malko îşi reluă 
urmărirea până pe Second Avenue. Azar opri în faţa unui enorm 
magazin cu decoraţiuni interioare. Aici, cele două femei se 
despărţiră, iar iranianca intră în magazin. 

Malko făcu la fel. O mare suprafaţă de la parter era destinată 
creaţiilor de ultimă oră ale arhitectului Claude Dalle şi erau 
aduse direct de la Paris. Mobile lăcuite, un budoar cu nelipsita-i 
canapea stil Recamier, tapisată cu mătase galbenă şi un 
somptuos birou Boulle. Malko o găsi pe Azar admirând un pat 
Tiffany, acoperit cu o blană albă care te îmbia la actul carnal mai 
repede decât să te legene braţele lui Morfeu... 

Azar întoarse capul şi dădu nas în nas cu Malko. După o clipă 
de stupefacţie, izbucni în râs. 

— Dumneata? M-ai urmărit? 

— Nu, spuse Malko, este ziua mea norocoasă! 

lranianca îi zâmbi cu ironie. 

— Nu chiar, fiindcă trebuie să mă întorc acasă. 

leşiră din magazin şi plecară spre centru fiecare în maşina lui. 
Când ajunse în faţa imobilului cu numărul 830 din Park Avenue, 
Malko se dădu jos din maşină şi o luă pe urmele lui Azar. O prinse 
în hol, sub privirile bănuitoare ale portarului. Ea pufni în râs, dar 
nu protestă când Malko o însoţi la lift. In timp ce îl aşteptau, Azar 
îi zise: 

— Până unde o să veniţi după mine? 

Malko nu răspunse; jocul avea şi el limite. Doar nu era prost să 
dea ochii cu Jack Higgins, tocmai când era pe cale să-i seducă 
nevasta. Cu toate astea, urcară împreună în ascensor. Imediat ce 
apăsă pe butonul ce indica etajul al douăzeci şi şaselea, se lipi de 
el cu un gest brusc şi neaşteptat, cu privirea rătăcită. 

— Ticălosule, ştii ce trebuie să faci ca să mă exciţi... 

Se freca de el şi după mişcările bazinului, Malko îşi dădu 
seama că era în plin orgasm. 

Atunci simţi cum se trezeşte bărbăţia din el. Gâfâind amândoi, 


120 


se separară când uşa liftului culisă. Azar ieşi prima şi se întoarse 
spre el. 

— Nu vii? 

Accentul îi conferea vocii şi mai multă senzualitate. Privirea 
galbenă îl provoca pe Malko. Ar fi făcut-o foarte bine acolo, pe 
mochetă, dar o fărâmă de prudenţă îl reţinu. Inainte ca uşa 
ascensorului să se închidă. Azar îl prinse brusc de mână şi îl trase 
pe palier, lipindu-se din nou de el. 

— Prostule! gâfâi ea. lţi închipui că mă vei lăsa aşa! 

Ochii ei galbeni aruncau săgeți. 

— Locuiţi singură? o întrebă Malko. 

Ea ridică din umeri. 

— Mă priveşte. Azi soţul meu nu este acasă şi fac ce poftesc. 

Se opri în faţa uneia dintre uşi, răsuci cheia în yală, apoi 
pătrunseră într-un hol micuţ unde nu era decât o scară în spirală 
ce urca la primul etaj. Azar începu să urce, făcând zgomot cu 
tocurile pe treptele metalice. Ajunseră într-o încăpere vastă. Mai 
întâi, un alcov zugrăvit în albastru, cu un pat cocoţat pe un 
podium, apoi un salonaş mobilat cu o canapea rotundă. Te 
afundai până la genunchi în mocheta pufoasă de culoare albă. 
Azar încuie cu cheia uşa lăcuită. 

— Alături este apartamentul soţului meu. Dar aici, fac ce 
vreau. 

— Este încântător, observă Malko. 

— Totul este creaţia arhitectului francez Claude Dalle, zise 
Azar. Se îndreptă spre el în timp ce îşi descheia nasturii de sus ai 
taiorului. Când ajunse lângă Malko, nu mai era decât într-un 
sutien negru care-i încorseta sânii destul de mici ale căror vârfuri 
străpungeau dantela. 

Se dezlănţui din nou furtuna. Azar se lipi de el, sărutându-l mai 
să-i smulgă buzele şi dezbrăcându-l cu ardoare. Când o mângâie 
pe sub fustă, ea mârâi ca un animal sălbatic. Apoi, împingându-l 
spre divan, se năpusti asupra lui, înfundându-şi sexul în gură cu 
aviditate. Ingenuncheată pe mocheta albă, îi administră o felaţie 
sălbatică. 

Malko o apăsă pe ceafă, iar ea gemu de fericire. 

— Da, da! 

Se ridică dintr-o dată, îşi smulse fusta de pe ea şi slipul negru 
minuscul. ingenunche pe canapea cu spatele la Malko, îmbiindu- 
l: 

— Acum, fă-mă, ticălosule! 


121 


El o pătrunse dintr-o singură mişcare. Azar slobozi un răcnet 
de fiară, iar bazinul se dădu mai înapoi, ca şi cum ar fi vrut să se 
înşurubeze în sexul înfundat deja. 

— Sânii... gemu ea, strânge-i până or să mă doară! 

O ascultă şi-i răsuci sfârcurile între degete, smulgându-i ţipete 
sălbatice. Alunecară pe mochetă. Ea îi scăpă, oferindu-i din nou 
gura drept ofrandă, apoi îl încălecă cu gâfâieli răguşite, cu ochii 
închişi, apoi se smulse şi se lungi pe mochetă pe burtă. 

— Fuck my ass! Please. Sock it to my ass! 

Malko execută cu o uşurinţă care dovedea că Azar era 
obişnuită cu varianta asta. Apucă cu mâinile mocheta albă şi o 
trase cu ghearele, ca o pisică, implorându-l s-o violeze mai tare, 
mai repede, mai brutal. 

Malko sfârşi explodând în străfundurile ei. Leoarcă de sudoare, 
Azar juisa în continuare. Apoi rămase nemişcată parcă era 
moartă, după aceea dispăru în baie. Când reveni, învăluită într- 
un neglijeu din mătase, cu ţigara în mână, uşurată şi fericită, îl 
invită pe Malko să facă un duş. După ce se îmbrăcă şi se răcori, 
veni să se aşeze lângă Azar. 

— Aduci deseori bărbaţi aici? 

Ea scutură din cap, cu cearcăne mari sub ochi. 

— Nu, o fac din plin, dar în altă parte. Bărbatul meu este prea 
bătrân, iar eu am chef întruna. Acum o facem din ce în ce mai 
rar... 

— Este bolnav? 

— Nu, dar are multe probleme serioase. Nu este preocupa 
decât de ele. 

Malko ciuli urechile. Oare plăcerea îi aducea şi ceva folositor? 

— Ce fel de probleme? o întrebă el pe un ton detaşat. 

— Cu fiul lui. Las-o baltă. Ai venit să vorbeşti sau să te...? 

Se uită la grămada de diamante ce-i serveau drept ceas şi 
spuse: 

— Trebuie să plec la tenis. M-am simţit excelent. A fost plăcut. 

După trei minute, îl conducea până la uşă cu un zâmbet 
fermecător fără să-l fi întrebat cum îl cheamă. Malko se duse la 
maşină pe care trona o chitanţă de amendă, apoi se duse la 
hotel, încercând să pună cap la cap elementele pe care le 
cunoştea până acum. Băiatul lui Jack Higgins nu era la Nev York. 
lar tatăl era supărat din cauza lui. Toată povestea asta se 
învârtea în jurul Iranului cu care Higgins a lucrat foarte mult Deci, 
ordinul de a-l ucide pe „Charlie” venea din Iran. 


122 


Malko ridică receptorul şi sună la lerusalim prinzându-l pe John 
Powell care era pe picior de plecare. 

— Ai posibilitatea să descoperi dacă un american a plecat în 
lran? 

Şeful Centralei se gândi rapid. 

— In principiu, da. Putem să facem rost de listele cu toţi 
pasagerii care au plecat la Teheran. Dar nu avem siguranţă sută 
la sută. De ce întrebi? 

— Poţi să afli dacă fiul lui Jack Higgins, Alexander, a fost în 
ultima lună în Iran? 

x 
x x 


Malko a fost nevoit să aştepte până a doua zi la unsprezece, 
când John Powell îl sună. Americanul era în culmea fericirii. 

— Ai nimerit-o, îl anunţă el. Acum trei săptămâni, Alexander 
Higgins a zburat cu cursa 423 a companiei Lufthansa pe ruta 
Frankfurt - Teheran. După câte ştim, mai este încă acolo. Nu i- 
am găsit numele pe nici una din listele de pasageri care pleacă 
din Teheran. 

— Şi cum de-aţi aflat? 

— Toţi cetăţenii americani care pleacă în Iran sunt trecuţi într- 
un registru! Serviciile prietene ne ajută şi ele. In cazul lui 
Alexander Higgins, există un element suplimentar extrem de 
interesant. A ajuns la Frankfurt din New York cu o cursă directă a 
Companiei American Airlines şi, după două ore, a luat cealaltă 
cursă. Practic, n-a avut timp să obţină viza de la Consulatul 
Iranului. Or, cum noi nu mai întreţinem relaţii diplomatice cu 
această ţară, faptul că a ajuns la Teheran fără viză înseamnă că 
a primit invitaţia guvernului. 

— Of, cât am aşteptat să aud asta! 

— Aşteaptă puţin. Am găsit pe calculator şi numele lui Jack 
Higgins. A plecat din Teheran cu o săptămână înainte ca fiul lui 
să ajungă acolo. 

— Mulţumeşte-le computerelor din partea mea, spuse Malko. 
Acum am toate datele ca să iau din nou legătura cu Jack Higgins. 

După ce închise, îşi zise pentru întâia oară că „Charlie” nu 
aruncase doar o vorbă-n vânt. Întâlnirea cu focoasa Azar nu a 
fost în zadar. Acum trebuia să-l prindă pe Jack Higgins. Se rugă 
să nu fie prea târziu. 

Malko era pe deplin liniştit şi lămurit; exista un complot în care 
se punea la cale asasinarea preşedintelui Clinton, iar Jack Higgins 


123 


ştia acest lucru. 


124 


Capitolul XIII 


Mulțimea se înghesuia în faţa moscheei Abu Baker, din 
cartierul Brooklyn, chiar vizavi de cazarma pompierilor. Era un 
edificiu modest, fără minaret, la parterul unei clădiri din 
cărămidă ce părea că fusese văcsuită cu ceară neagră. În acest 
perimetru, ne aflăm în inima Americii nevoiaşilor, la distanţă de 
ani-lumină de Manhattan, deşi doar câteva mile despărţeai 
aceste două lumi. 

Cyrus Jahanbi cobori din autobuz în apropierea moscheei şi se 
amestecă în pâlcurile de oameni care discutau în voie. Era una 
dintre rarele moschei şiite din regiune şi foarte mulţi iranieni 
veneau să se roage aici. Dacă cineva l-ar fi urmărit, nu s-ar fi 
mirat că vine aici. 

Sala era aproape goală. Câţiva bărbaţi se rugau aşezaţi pe 
covoarele vechi, decolorate şi roase. Din cauza căldurii, 
mirosurile de toate felurile se amestecau. Cyrus Jahanbi îl reperă 
pe omul pe care-l căuta, se descălţă şi se duse să îngenuncheze 
lângă el. 

Era un bărbat mărunt, cu o figură comună, dotat cu un nas 
mare şi cu bubuliţe pe piele. Urechile clăpăuge îl făceau să 
semene cu Mickey Mouse. Insă ochii aveau o strălucire de 
inteligenţă. 

Mahmud Farmayan se distra pe seama fizicului său. Trăia doar 
pentru două motive: meseria de inginer electronist şi războiul 
islamic. Era în mod oficial refugiat politic din 1982, în realitate 
însă, fiind una dintre nenumăratele „cârtiţe” ale reţelelor 
iraniene din Statele Unite şi, în această calitate, asculta orbeşte 
de Cyrus Jahanbi. Cu preţul acesta, familia lui rămasă în Iran îşi 
ducea traiul liniştit, beneficiind chiar de aceleaşi privilegii. Îşi 
sfârşi rugăciunea, apoi se întoarse spre noul-venit. Acesta nu-şi 
pierdu timpul rostind parabole inutile. 

— Unde-ai fost? îl întrebă el. 

— Am studiat elementele de care dispunem aici. Totul pare să 
funcţioneze perfect. Mai rămâne să facem rost de o singură 
piesă, dar am nişte promisiuni săptămâna asta. 

— Este ceva sigur? 

— Da. 


125 


— Şi acolo? 

— Tranzacţia s-a efectuat. Aparatul se află în posesia noastră 
la loc sigur. 

— În cât timp va fi operaţional? 

Bărbatul care semăna cu Mickey Mouse se gândi repede. 

— Să spunem, la sfârşitul săptămânii, vineri sau sâmbătă; 
tehnic vorbind, vom fi operaţionali. In rest... 

— O să mă ocup eu, spuse Cyrus Jahanbi. Trebuie să acţionăm 
cât de repede putem. 

— Este nevoie să mai luăm o singură măsură de prevedere. 

Cyrus Jahanbi îi explică amănunţit lui Farmayan ce aştepta de 
la el. Incet, încet, moscheea se umplu de lume. Cei doi bărbaţi se 
despărţiră fără să-şi dea mâna. Dacă FBl-ul supraveghea 
moscheea, lucru ce era foarte posibil, nimic suspect nu se 
petrecuse între ei. 

Cyrus Jahanbi se mai rugă puţin, pe urmă ieşi în stradă şi luă 
autobuzul de Manhattan. 

x 
x x 


Malko nu-şi crezu urechilor când auzi vocea lui Jack Higgins la 
telefon. Negustorul de arme era de un calm extraordinar când îi 
făcu propunerea: 

— Vreţi să veniţi până la mine peste o oră? 

Malko nu putu decât să consimtă, întrebându-se ce anume a 
motivat această schimbare de atitudine a lui Higgins. In orice 
caz, asta îl scutea pe Malko de grija de a căuta să restabilească 
legătura cu el. 

La ora convenită, se prezentă în Park Avenue, iar portarul, 
care fusese pus în temă, îi indică apartamentul lui Jack Higgins. 
Numai în cămaşă, acesta îl aştepta în pragul uşii duble. Il invită 
într-o încăpere vastă, căptuşită cu instalaţii video, o orgă 
electronică şi un fax. Pe biroul masiv zăceau numeroase hârtii. 
Se aşezară pe canapea, în faţa unui arbore din alamă ce imita un 
baobab, creaţie modernă şi îndrăzneață ce purta semnătura lui 
Claude Dalle. Datorită climatizării, temperatura era suportabilă. 
Higgins nu pierdu timpul. 

— Vreau să vă arăt ceva, îi spuse el. 

Luă telecomanda şi dădu drumul aparatului video legat la un 
televizor Samsung. Mai întâi, Malko nu auzi decât zgomotul 
respirației precipitate a două persoane. Apoi, vocea femeii 
spunând: 


126 


— Acum, fă-mă, ticălosule! 

Era vocea lui Azar Higgins... Când imaginea deveni mai clară, 
nu fu surprins când se recunoscu, iar Azar stătea în genunchi, cu 
membrul lui în gură. Niciodată nu se simţise mai jenat. Necilintit, 
Jack Higgins lăsă filmul să se deruleze câteva minute, cu mâinile 
lui mici şi grăsulii aşezate pe genunchi... Lucrul cel mai şocant 
era zgomotul felaţiei şi limbajul obscen folosit de Azar. In fine, 
supliciul lui Malko se termină, iar Jack Higgins se întoarse spre el: 

— Domnule Linge, spuse el calm, nu mă interesează prea mult 
că aţi întreţinut raporturi sexuale cu nevastă-mea. De altfel, cum 
vedeţi şi dumneavoastră, sunt întru totul de acord. Să zicem că 
este un soi de gentlemen's agreement între noi. Dar nu cred că 
din pură întâmplare vă interesează soţia mea. În acest caz, vă 
cer să încetaţi hărţuiala, altminteri, prietenii dumneavoastră de 
la CIA vor afla maniera neobişnuită în care vă conduceţi ancheta. 
lar pentru dumneavoastră, asemenea concluzii neplăcute... 

Se ridică, scoase caseta şi i-o întinse lui Malko fără să-i 
zâmbească. 

— E o amintire. Eu mai am una. 

După ce îşi reveni, Malko refuză darul şi spuse simplu: 

— Domnule Higgins, eu nu ciripesc. Cu toate că, dacă nu mă 
sunaţi dumneavoastră, o făceam eu. Inţeleg că sunteţi... supărat 
de acest incident, însă, aşa cum aţi spus, nu are importanţă. În 
schimb, sunt convins acum că informatorul nostru nu a minţit. 
Chiar sunteţi implicat într-o afacere care priveşte securitatea 
Statelor Unite. 

— Cum vă permiteţi să afirmaţi aşa ceva? 

Vocea lui Jack Higgins răsună ca un tunet. Nu se lăsa cu una 
cu două... După un timp, Malko reluă: 

— Două fapte îmi permit acest lucru. Mai întâi, o confidenţă 
făcută de soţia dumneavoastră care în mod evident nu ştie cine 
sunt. Mi-a pomenit despre problemele serioase pe care le aveţi 
cu fiul dumneavoastră. Or, am aflat că fiul dumneavoastră se 
află în Iran de trei săptămâni. Aţi plecat împreună, dar v-aţi 
întors numai dumneavoastră acum cincisprezece zile. Bineînţeles 
că nu este nimic necurat în asta. Insă, raportat la ce cunoaştem 
noi, este destul de ciudat. Aveţi tot dreptul să mă trimiteţi la 
plimbare, dar în acest caz, voi fi obligat să pasez afacerea în 
mâinile FBl-ului căruia puţin îi pasă de viaţa mea sexuală... 

Jack Higgins nu avu timp să răspundă. Uşa se deschise, iar 
Azar, surâzătoare şi dezbrăcată, se opri brusc în prag când îl 


127 


recunoscu pe Malko. 

— Lasă-ne singuri! îi porunci soţul ei. 

Fără un cuvânt, făcu stânga-mprejur şi dispăru. Trăsăturile 
flasce ale lui Higgins îl făcură să pară şi mai ramolit, însă ochii 
albaştri nici nu clipeau. Rămase tăcut câteva clipe, apoi se aşeză 
la loc cu un oftat. Stofa subţire a pantalonului se întinse pe 
coapsa lui masivă. 

— Domnule Linge, aţi făcut o treabă foarte bună, în concluzie, 
n-o să vă mai duc cu zăhărelul, ci vă voi spune adevărul, cel 
puţin atât cât cunosc eu. N-aş fi făcut-o, dacă alaltăieri seară nu 
s-ar fi petrecut un fapt tare neplăcut. 

— Bărbatul care a încercat să vă înjunghie pe la spate? 

Jack Higgins fu surprins. 

— Eu v-am avertizat aprinzând farurile. 

— Mulţumesc, spuse cu sobrietate negustorul de arme. 

— Cine era? 

— N-aş putea să vă spun. Trebuie să vă mulţumiţi cu atât. 

— Adică? 

— informatorul dumneavoastră avea dreptate. Am fost 
contactat în legătură cu un atentat împotriva preşedintelui. Dar 
nu pot să vă spun mai mult. 

Uluit, Malko îl întrebă: 

— De ce vă pretaţi la asemenea lucruri? Toate indiciile pe care 
le deţin vă descriu ca pe un cetăţean model. 

Jack Higgins îşi încrucişă mâinile dolofane şi spuse: 

— Pentru un motiv foarte simplu, domnule Linge. Fiul meu se 
găseşte în Iran în locul meu, reţinut oficial de guvernul acestei 
ţări. Dacă aş spune un cuvânt din ceea ce ştiu, nu-l voi mai 
vedea niciodată. Or, eu n-am decât un singur copil şi ţin la el ca 
la ochii din cap. Il respect pe preşedinte, dar nu voi sacrifica 
viaţa fiului meu ca s-o salvez pe a lui. De altfel, oamenii care-l 
păzesc ar trebui să dejoace orice tentativă de omor, nu credeţi? 

In vocea lui nu era nici urmă de ironie, doar o oboseală 
cumplită. Malko nu se îndoi nici o clipă că acest om spunea 
adevărul. Cu toate acestea, insistă: 

— De ce vreţi să se creadă că nu sunteţi la New York? Nu 
aveaţi de unde să ştiţi că voi lua legătura cu dumneavoastră. 

— Aşa este, dar m-am gândit la ceva asemănător. Acum puteţi 
să dezvăluiţi la FBI sau la CIA tot ceea ce v-am spus, însă nu va 
schimba cu nimic situaţia. Pot să mă bage în închisoare, să mă 
interogheze, să mă amenințe că tot nu voi spune nimic în plus. 


128 


N-o să deschid gura decât atunci când ceea ce se va întâmpla va 
rămâne în urma noastră, iar fiul meu se va întoarce în Statele 
Unite. 

— Când? întrebă Malko. 

Jack Higgins ridică mâna în semn că nu se mai putea face 
nimic. 

— S-a terminat, domnule Linge. V-am spus tot ce puteam să 
vă spun. Este inutil să mă mai urmăriţi, să-mi ascultați telefonul. 
Rolul meu în această afacere a luat sfârşit şi nu mai am nici o 
legătură cu acei oameni. 

Malko mai căută o portiţă. 

— Cine v-a spus că se vor ţine de cuvânt? continuă el. 

Jack Higgins rămase la fel de neclintit ca un jucător de pocher. 

— Nimeni. Nu am deloc încredere în ei. insă, dacă îi trădez, 
sunt sigur că se vor răzbuna. Nimeni nu poate face nimic pentru 
mine. Nici măcar preşedintele Americii. Amintiţi-vă de ostaticii de 
la Ambasada americană din Teheran, din 1980... 

Ce mai era de adăugat? Se ţesea un plan diabolic. Jack Higgins 
privea în gol. Malko îi înţelegea dilema. 

Negustorul de arme nu-şi va schimba atitudinea. lar în Statele 
Unite, nu-l păştea pericolul smulgerii unghiilor din carne pentru 
a-l determina să vorbească. Era în încurcătură. 

Malko se ridică. Trebuia să continue ancheta. Se gândea la 
şoferul de taxi care încercase să-l înjunghie pe Higgins. Ca pistă, 
nu era prea grozavă... De data asta, Higgins nu-i mai propusese 
să ia caseta. Il conduse până la uşă şi îi spuse doar atât: 


— Sper să nu ne mai vedem niciodată, domnule Linge. 
x 


* * 


După discuţia cu Jack Higgins, Malko avu o scurtă convorbire 
cu John Powell care îi recomandă să se ducă într-un loc sigur pe 
care-l deţinea CIA, o căsuţă pe strada 82, ca să vorbească de la 
un telefon „protejat”. Convorbirea a fost monotonă. Jack Higgins 
nu spusese prea multe, aşa încât nu-l ajuta cu nimic la progresul 
cercetărilor. 

Că Iranul era implicat în asta, nu însemna mai nimic. În plus, 
iranienii dispuneau în Statele Unite de o reţea constituită din 
sute de persoane devotate cauzei islamice. Era imposibil să fie 
supravegheate toate. In SUA erau sute de mii de iranieni şi, în 
general, trei milioane de arabi. Chiar dacă FBl-ul îşi dădea toată 
silinţa, nu putea fi peste tot în acelaşi timp. 


129 


— Tot ce-mi rămâne de făcut, încheie John Powell, este să 
redactez un memoriu în atenţia serviciilor de pază de la Casa 
Albă. 

Malko însă era sceptic. 

— Ştiţi prea bine că nimeni nu e păzit complet, spuse el. Nu 
poţi elimina un întreg comando-sinucigaş. Şi nu avem nici un 
element precis. Ne vor asculta politicos şi nu vor face nimic în 
plus, ca de obicei. Asemenea avertismente primesc cu sutele 
într-un an. 

— Dacă l-am aresta pe Higgins? propuse americanul. Crezi că 
nu ar vorbi? 

— N-aş paria nici măcar pe-un şfanţ, îl asigură Malko. Este un 
dur şi pe deasupra are şi un motiv extrem de serios. Pe urmă, 
are o armată de avocaţi excelenți. 

— In concluzie, va trebui să pasăm ancheta FBl-ului, conchise 
americanul. Oricum, nu le oferim prea multe elemente. 

— Mai aveţi oameni în Iran? îl întrebă Malko. Alexander 
Higgins este supravegheat îndeaproape de Savama. 

— Trebuie să întreb la Langley, răspunse John Powell. Sigur că 
avem, dar nu ştiu nimic precis. 

— Am timp de gândire douăzeci şi patru de ore, zise Malko. 

x 


* * 


Agentul CIA se mai gândea încă la discuţia cu Powell când 
ajunse la hotel. Cei care-l manipulau pe Jack Higgins au instalat 
bine capcana. Luă cheia de la recepţie şi cercetă holul dintr-o 
privire. O negresă mai puţin obişnuită stătea într-un fotoliu auriu 
din hol. Cu trăsăturile regulate, gura enormă, ochii mari de 
căprioară, părul lung, machiajul strident şi trupul de manechin 
trecea la fel de neobservată precum maşina pompierilor, în 
rochia ei dreaptă, de un roşu aprins, asortată cu botinele din lac 
de aceeaşi culoare. 

Se ridică şi se îndreptă spre lift în acelaşi timp cu el. Corpul 
era subţirel, cu excepţia pieptului care încerca să se elibereze 
din țesătura rochiei şi a bazinului bombat - caracteristici ale rasei 
sale. Avea mai mult de un metru optzeci. Malko îi făcu loc să 
treacă. Era parfumată îndeajuns ca să îmbălsămeze holul unei 
gări... 

— What floor? o întrebă el. 

— Eleven. 

Apăsă pe butonul cu numărul opt şi unsprezece şi se adânci în 


130 


gândurile lui. Dar nu pentru mult timp. Un declic îl făcu să ridice 
privirea, iar pulsul îi ajunse la 150. Cu buzele groase şi răsfrânte 
pe dinţii foarte albi, cu o expresie de o neînchipuită răutate în 
ochii negrii, femeia îl ameninţa cu un cuţit ce avea o lamă de 
douăzeci de centimetri. 

Lipit de perete, Malko nu avu timp să reacționeze. Cu un icnet 
de tăietor de lemne, negresa întinse braţul ca să-l înjunghie în 


stomac. 
* 


* * 


Malko simţi o lovitură la nivelul ombilicului. Mirându-se că nu 
simte nici o durere, lăsă ochii în jos şi văzu pumnalul înfipt în 
centura lui marca Hermes. Surprinsă, negresa ezită câteva 
fracțiuni de secundă, dându-i răgaz astfel lui Malko să se 
dumirească. li trase rapid o palmă peste mână, încât o făcu să 
scape pumnalul, apoi o împinse violent cu mâna stângă. In acel 
moment, uşa liftului se deschise la etajul opt. Negresa fu 
proiectată afară izbindu-se de peretele din faţa liftului. 
Intorcându-se brusc, se năpusti pe scara de incendiu, trântindu-i 
uşa în nas lui Malko. Acesta se lansă în urmărirea ei. 

Cobori cele opt etaje într-o clipă. Negresa cobora ca o 
maimuţă, sărind mai multe trepte deodată, în timp ce se agăța 
de balustradă. Malko ajunse la parter doar cu câţiva metri în 
urma ei. Apariţia precipitată a negresei în holul hotelului San 
Regis trecu aproape neobservată. Dispăru pe uşa turnantă care 
dădea în strada 55. 

— Opriţi-o! urlă el în zadar. 

Era gata s-o piardă fiindcă se ciocni cu o pereche de bătrâni, 
proiectându-i pe amândoi în tejgheaua recepţiei. Işi pierdu 
echilibrul şi căzu. Dar se ridică repede şi ieşi pe uşa turnantă. O 
zări pe negresă fugind pe Fifth Avenue şi luând-o apoi la stânga. 

Când Malko ajunse la colţul străzii, nu mai era nimeni. Silueta i 
se vedea în depărtare... Atunci zări un taxi care se desprinse de 
lângă trotuar, cu lumina de „liber” aprinsă. Alergă vreo douăzeci 
de metri în speranţa că-l va prinde la următoarea intersecţie, 
însă stopul era pe verde. Nici măcar nu avu timp să vadă 
numărul taxiului care se pierdu în fluxul traficului... Când ajunse 
în holul hotelului, directorul se îndreptă cu paşi grăbiţi spre el să- 
| întrebe ce s-a întâmplat. 

— A încercat să mă jefuiască, îi explică Malko, nedorind să 
atragă atenţia. 


131 


Suportă câteva scuze şi regrete din partea directorului 
hotelului şi unele comentarii despre New York-ul de altădată. 

Fără nepreţuita centură, ar fi fost înjunghiat ca un porc... 
Ajuns în cameră, făcu un duş şi se lungi în pat. Ce căuta negresa 
asta într-o astfel de afacere, mai cu seamă că se vedea cât de 
colo că e americană! De ce a încercat să-l ucidă? Răspunsul era 
simplu: cei care îl făcuseră pe Jack Higgins să joace după muzica 
lor nu voiau să mai rişte. Negustorul de arme era urmărit în 
permanenţă. Numai că acesta, ducându-şi jocul până la capăt, nu 
le menţionase existenţa lui Malko... 

Îi veni o idee şi formă numărul Mariei-Mercedes. A revenit cu 
telefonul de trei ori până a acceptat să-l asculte. 

— Trebuie să vorbesc cu dumneata, insistă Malko. Este foarte 
important. Ştiu unde este fiul lui Higgins. 

— Unde? îl întrebă ea cu ironie în glas. 

— La Teheran. 

De data asta tăcu, apoi îl întrebă descurajată: 

— Ce vreţi de la mine? 

— O să vă explic. 

— Ne întâlnim peste o oră la PJ Clark's. 

x 
x x 


Vechea Tavernă irlandeză situată la intersecţia bulevardului 3 
cu strada 55 nu s-a schimbat deloc. Pe platformă a fost construit 
un imens zgârie-nori, însă PJ Clark's a rămas ascunsă într-o nişă 
a blocului din beton, cu aceeaşi firmă şi cu aceleaşi geamuri 
mate. La bar stăteau aceiaşi beţivani amestecați printre evreii 
care au supravieţuit crizei şi tot atât de multe fete drăguţe. 

Malko o găsi pe Maria-Mercedes, care era îmbrăcată cu o 
bluză şi o fustă scurtă neagră, în salonul din spate, unde fauna 
obişnuită se instalase la mesele acoperite cu feţe în carouri alb 
cu roşu, sub tabla neagră unde era afişat meniul. 

— Ce vrei să bei? o întrebă pe chiliană. 

— Un Cointreau Caipirinha cu lămâie verde fiindcă e foarte 
răcoritor. 

Funcționarea precară a instalaţiei de climatizare făcea ca 
aerul să fie irespirabil. Maria-Mercedes se uită curioasă la Malko. 

— În realitate cine sunteţi? Un sticlete? îl întrebă ea. 

— Nu contează, vreau să-l ajut pe Jack Higgins. Spuneţi-mi, 
ţine mult la fiul său? 

Ea dădu din cap. 


132 


— Enorm, este nebun după el. Din cauza lui mă aflu eu la New 
York. Alexander s-a îndrăgostit nebuneşte de mine cu ocazia unei 
călătorii la Santiago. Voia să mă ia cu el la New York, dar eu nu 
eram de acord. Asta s-a întâmplat acum trei ani. Eu eram 
măritată... într-o zi, a venit Jack. Mi-a spus că fiul lui vrea să 
merg la el şi că trebuie să divorţez. Dacă nu, va fi foarte 
nefericit. Treaba asta a durat trei luni, apoi am cedat. Mi-a dat 
foarte mulţi bani pentru divorţ şi pentru familia mea. Pe urmă, 
m-a angajat aici. 

— Şi? 

— Alexander era foarte îndrăgostit... timp de doi ani. Apoi, a 
întâlnit altă fată. (Râse). Insă mie puţin îmi pasă, sunt bucuroasă 
că locuiesc în New York. Ştiu că Jack nu mă va alunga niciodată 
din cauza serviciilor pe care i le-am făcut fiului său. 

— Ştiţi de ce se află în lran? 

— Nu. Cred că în legătură cu afacerile domnului Higgins. Nu- 
mi spune chiar totul. 

— Are veşti de la el? 

— Da, îi telefonează foarte des, dar mi-a mărturisit o dată că 
nu discută decât lucruri banale. Câteodată stă şi câte o oră la 
telefon. Din cauza decalajului de fus orar, nu e întotdeauna uşor 
şi apoi, toate convorbirile sunt ascultate de iranieni. 

— Domnul Higgins are cunoştinţe iraniene în New York? 

— Nu am căderea să vă răspund. M-a pus să jur că nu voi 
spune nimic. 

Îşi sorbi cafeaua dintr-o dată şi zise: 

— Nu vreau să fiu amestecată în toate astea, v-am spus deja 
prea multe. 

Se ridică şi îl părăsi în grabă. Ticăloasa şi-a terminat 
numărul... Era moartă de frică. Punând cap la cap, fărâmă cu 
fărâmă, Malko îşi făcu o părere despre această situaţie. Se 
întoarse la San Regis şi puse ceasul să sune la ora cinci ca să 
telefoneze la Viena. 

Era de-abia ora şapte când îl sună Jack Higgins. Americanul 
părea contrariat. 

— Nu credeam c-o să mai aud de dumneata, îi spuse ei pe un 
ton sec. 

— Este pentru ultima oară, zise Malko, trebuie să vă spun 
ceva. 

Higgins nu pregetă nici o clipă. 

— Bine. La P/azza, peste o oră. 


133 


* 
* * 


Jack Higgins scoase din buzunar un obiect ce semăna cu un 
stilou şi îşi puse în cafea două picături. In ciuda orei matinale, era 
proaspăt bărbierit. Malko îi povesti despre agresiunea căreia îi 
căzuse victimă, fără să arate că îl interesează persoana lui. 

— Sunt treburile dumneavoastră, spuse negustorul de arme. 

Era timpul să treacă la asalt. 

— Trebuie să vă fac o propunere, îndrăzni Malko. 

Jack Higgins clipi din genele roşcate. 

— Credeam că am vorbit clar... 

— Nu, îl linişti imediat Malko, nu vreau să vă determin să vă 
schimbaţi părerea, dar am o idee. 

— Vă ascult. 

— Dacă aş putea să-l scot pe fiul dumneavoastră din Iran, aţi 
accepta să colaboraţi cu serviciile de securitate ca să provocaţi 
eşuarea atentatului? 

O lucire de ură străfulgeră ochii albaştri ai americanului. 

— In clipa în care fiul meu nu va risca nimic, voi face tot 
posibilul să mă răzbun... (Lucirea se stinse imediat.) Dar mă 
îndoiesc să puteţi face acest lucru. Mai ales că nu vreau să-i pun 
viaţa în pericol. 

Malko simţi că este pe punctul de a pleca. Trebuia să-l 
ademenească. 

— Să presupunem că atentatul va da greş; nu din vina 
dumneavoastră, ci din cauza unor împrejurări nefavorabile. Nu 
credeţi că iranienii tot se vor răzbuna pe dumneavoastră sau pe 
el? 

Din uşoara încordare a feţei lui Jack Higgins, înţelese că a lovit 
unde-l durea. 

— Bineînţeles, recunoscu americanul, dar nu am de ales. 

— Deci propunerea mea nu este o tâmpenie. 

Jack Higgins scutură din cap. 

— O tâmpenie? Dar este irealizabilă! Fiul meu se află sub 
supravegherea serviciilor secrete iraniene. Nu are voie să 
părăsească teritoriul, aşa este scris în paşaport. Ca să ia avionul, 
trebuie să treacă printr-o sumedenie de controale, întâi, trebuie 
să facă rezervare, iar toate companiile aeriene trimit listele cu 
pasageri la Savama. A-l scoate pe altă cale prezintă şi mai multe 
riscuri. M-am gândit şi eu înaintea dumneavoastră. Nu sunt decât 
două posibilităţi: prin Turcia sau prin Baluchistan. Dar amândouă 


134 


sunt la fel de periculoase. În general, călăuzele îşi omoară clienţii 
şi apoi le fură banii. Dumneavoastră ce idee aveţi? 

— Inainte să vă explic, pledă Malko, am nevoie de câteva 
informaţii. Acceptaţi să mi le daţi? 

Jack Higgins nu ezită deloc. 

— Depinde despre ce informaţii este vorba. 

— Vorbiţi cu el în mod regulat? 

— Da, dar toate convorbirile sunt ascultate. 

— Aveţi vreun cod care să vă permită să transmiteţi 
informaţii? 

— Nu. 

— La Teheran, are libertate de mişcare? 

— Da, însă e urmărit pas cu pas. Dacă s-ar îndepărta de oraş, 
s-ar interveni imediat. 

— De când aţi plecat dumneavoastră s-a mai dus la aeroportul 
din Mehrabad? 

Jack Higgins ezită câteva clipe. 

— Da, de două sau de trei ori, ca să conducă prietenii sau 
legăturile care plecau. 

— Este inteligent? Se mişcă repede? 

Privirea bătrânului se lumină. 

— Da, este foarte inteligent. 

Malko îi căută privirea. 

— Bine, cred că planul meu va merge. 

Jack Higgins nu mai reacţionă ca un jucător de pocher. 

— Bine, să încercăm. Dar, amintiţi-vă, eu nu cred în miracole. 


135 


Capitolul XIV 


Cyrus Jahanbi trecu pe sub fresca imensă ce decora holul 
clădirii Naţiunilor Unite, evocând într-un stil afectat pasărea 
Phoenix renăscând din propria cenuşă speranţa de pace... Acest 
decor învechit dăinuia de peste patruzeci de ani. 

Absorbit de gânduri, iranianul nici măcar nu observă decorul. 
Ziarul New York Times, ediţia de prânz, conţinea o ştire care-l 
făcu să-şi piardă pofta de mâncare. În ajun, aproape că trecuse 
pe lângă catastrofă... Cel mai bun lucru era fără tăgadă 
duşmanul binelui. Temându-se de slăbiciunea lui Jack Higgins, a 
dorit să-l elimine fiindcă făcea presiuni asupra lui. Amina, 
negresa americană, membră în mişcarea Black Muslims şi 
amanta lui Omar Abulima, braţul înarmat al Jihadului din New 
Jersey, eşuase în mod lamentabil scăpând prin fugă. 

lranianul simţea şi acum un ghem în stomac. Dacă s-ar fi lăsat 
prinsă, FBl-ul ar fi ajuns foarte departe, compromiţând total 
operaţiunea. Şi toate astea din cauză că, acum câteva zile, un 
bărbat a vorbit prea mult, la mii de kilometri distanţă de aici, 
tocmai în Gaza... 

Cyrus Jahanbi salută garda de la intrare şi o luă pe jos pe First 
Avenue, ajungând în Grand Central, apoi merse de-a lungul 
străzii 42 spre Time Square. Când ajunse aici, trecu pe celălalt 
peron şi luă Orange line până la Colombey Circle. De aici, luă 
trenul pentru World Trade Center, dar cobori cu câteva secunde 
înainte să se închidă uşile, având grijă să nu fie urmărit. Dacă s- 
ar fi întâmplat acest lucru, prima lui grijă ar fi fost să scape de 
urmăritor. Era singur pe peron şi se grăbi pe culoarele gării ca să 
prindă Brown line, spre Queen's, imensul cartier popular de pe 
celălalt mal al lui East River. După douăzeci de minute, cobori la 
staţia Parsons Boulevard. Era un cartier sărac, cu cocioabe 
cenuşii şi căsuțe învechite care şi-au pierdut strălucirea. Cartierul 
era străbătut de foarte multe autostrăzi. Era deprimant. 

În faţa unei staţii de benzină Amoco, era parcat un taxi 
galben. La volan, recunoscu silueta masivă a lui Omar Abulima. 
De cum se urcă în maşină, îl şi întrebă: 

— Ai schimbat bine plăcuţele? 

Omar făcea pe taximetristul, fapt ce-i uşura enorm 


136 


deplasările. 

— Bineînţeles, îl asigură palestinianul. 

De cinci ani, de când făcea parte din Jihad, FBl-ul nu îl 
reperase. Ducea o viaţă liniştită pe care o împărțea între 
apartamentul său, moschee şi serviciu. El o sfătuise pe Amina să 
se mute la simpatizanți. 

Parcurseră vreo două mile prin centrul cartierului Jamaica şi 
ajunseră pe bulevardul 91, mărginit în mare parte cu depozite şi 
spaţii comerciale. Taxiul galben se opri în faţa numărului 13901, 
o clădire cu două etaje, al cărei parter era ocupat de un depozit. 
O furgonetă Ryder, la bordul căreia se aflau doi bărbaţi, staţiona 
în faţă: unul era Ali Yasin, celălalt, Mahmud Farmayan, inginerul 
electronist. Acesta închiriase depozitul fiindcă era departe de 
locuinţa lui din Crown Highs, în Brooklyn. 

Cei trei bărbaţi se îmbrăţişară rapid în timp ce taxiul pleca 
liber ca să nu atragă atenţia. Mahmud Farmayan descuie lacătul 
cu care era încuiată uşa metalică, iar Yasin băgă furgonetă în 
depozit. Inăuntru, mirosea a ulei, a praf şi a loc neaerisit. 

Mahmud Farmayan îi conduse pe ceilalţi doi spre cutiile 
stivuite într-un colţ. Scrisul fusese acoperit cu mare grijă cu un 
strat de vopsea neagră. Se vedea limpede că au fost desfăcute, 
apoi închise la loc. Jahanbi le văzuse deja, însă Ali Yasin făcu 
ochii mari şi se întoarse spre iranian: 

— Asta e? întrebă el cu emoție. 

Cyrus Jahanbi dădu din cap. 

— Da, totul se află aici. 

Erau patru lăzi. Una cam de un metru lungime şi patruzeci de 
centimetri lăţime, alta dreptunghiulară, de optzeci de centimetri 
pe şaizeci, a treia, în formă de tub, de şaizeci de centimetri şi, în 
sfârşit, o cutie mare metalică, vopsită în negru. Alături se găsea 
un teanc de documente puse într-un dosar. Ali Yasin nu-şi putea 
lua ochii de la ele. Pentru prima dată, visul său nebunesc începea 
să prindă contur datorită lui Cyrus Jahanbi. Acesta se uita la 
ceas. 

— Trebuie să le încărcăm repede, să nu rămânem prea mult 
aici. 

Cei trei bărbaţi se puseră pe treabă şi totul dispăru în câteva 
minute în furgonetă. 

— Sunt fragile? întrebă neliniştit Ali Yasin. 

Mahmud Farmayan îl asigură că nu sunt. 

— Nu, totul este bine ambalat. 


137 


Cyrus Jahanbi îi îmbrăţişă îndelung pe cei doi, apoi se urcă în 
furgonetă. 

— Fiţi foarte atenţi, îi sfătui el. Nu faceţi exces de viteză. Dacă 
vreun poliţist va dori să verifice încărcătura, ştiţi ce aveţi de 
făcut... 

Mahmud Farmayan aprobă din cap. Era înarmat cu un 
Browning şi o Uzi. Nu trebuia cu nici un preț ca poliţia să afle ce 
era în furgonetă. 

Inginerul se întoarse spre Ali Yasin. 

— La Washington nu vor fi probleme cu depozitarea? 

— Nu, spuse palestinianul, am închiriat o boxă într-un 
ministorage, în Virginia. 

Erau un fel de debarale închise pe care persoanele care nu 
beneficiază de pivnițe le închiriau ca să depoziteze tot felul de 
obiecte. Accesul era interzis, însă o dată ce intrai, făceai ce voiai. 
Yasin şi Farmayan vor ajunge la Washington la căderea nopţii. 

Scoaseră furgonetă, Farmayan încuie hangarul cu cheia şi se 
urcă la volan în timp ce Jahanbi se îndreptă pe jos spre staţia de 
metrou din strada 179. Se apropia ora H. 

x 


* * 


Un Dodge gri aştepta în faţa Aeroportului Naţional din 
Washington, iar la volanul lui se afla un bărbat tuns scurt. Indată 
ce Malko îşi făcu apariţia, din spatele lui apăru o namilă şi îi 
aplică o lovitură în spate de-l făcu să-şi scuipe plămânii. 

— Welcome home! îi aruncă acesta. Nu eşti fericit că îţi revezi 
„dădaca” preferată? 

— Sunt nebun de bucurie, Chris, îl asigură Malko urmându-l 
până la maşină. Unde e Milton? 

— Işi face exerciţiul de tir la FBI. 

Chris Jones şi Milton Brabeck, „gorilele” de la CIA, fuseseră 
prieteni şi parteneri de un sfert de secol şi hoinăriseră împreună 
prin toată lumea. Erau un soi de Rambo avant la lettre, devotați 
trup şi suflet Company-ei, care îl adorau pe Malko. Cu 
antrenamentul lor demn de un portavion, nu se temeau decât de 
Dumnezeu şi de microbii din Lumea a Treia care, după părerea 
lor, începea cu California. 

Vehiculul ieşi din aeroport, luând-o pe George Washington 
Memorial Parkway, de-a lungul fluviului Potomac. Trecând prin 
faţa cimitirului Arlington, Chris Jones îi dădu un cot lui Malko. 

— Îţi aduci aminte, nu-i aşa? 


138 


— Da, a fost o poveste ciudată. 

Acum câţiva ani, Malko descoperise o „cârtiţă” învăluită în 
misterele de la CIA’. Una dintre cele mai frumoase lovituri 
primite de defunctul KGB. Dar toate astea erau atât de departe 
acum... 

— Şi-acum tot în găleată eşti? îl întrebă Chris Jones. 

— Şi mai şi! oftă Malko. 

Cum nu avea dreptul să spună nimic, nici măcar lui Chris 
Jones, se lăsă din nou tăcerea până ajunseră la gardul cu grilaj 
de la Langley, sediul lui Central Intelligence Agency. Maşina îl 
lăsă la poarta principală a măreţului edificiu alb în formă de U. 
Chris Jones arătă permisul unuia dintre ofiţerii de pază din holul 
în care era gravată deviza agenţiei: „Vei cunoaşte Adevărul şi vei 
deveni mai puternic”. 

După ce dădu un telefon, Chris Jones îl anunţă: 

— Eşti aşteptat în sala 6005, lângă sufrageria şefilor. 

Malko luă liftul însoţit de un paznic. John Powell, şeful 
Centralei din lerusalim, îl întâmpină pe coridor cu un aer obosit. 

— Adineauri am sosit de la lerusalim, îi spuse el şi n-am închis 
un ochi în hârbul ăla de avion. Sunt frânt. Toţi cei de la CTC? 
sunt în păr aici, plus DDO?! de la divizia Operaţiuni. Fă tot 
posibilul să le iei piuitul... 

Malko pătrunse într-o încăpere vastă, ale cărei ferestre cu 
vitralii aveau vedere spre pădurea ce înconjura Langley. Vreo 
douăsprezece persoane erau deja instalate în jurul unei mese 
lungi şi dreptunghiulare, cu cafele şi Coca-Cola în faţă. Bărbatul 
care stătea în capul mesei se ridică. Era Richard Baxter, 
directorul adjunct al diviziei Operaţiuni. Malko îl mai întâlnise o 
dată. 

Americanul făcu prezentările. Grupul constituia celula cea mai 
importantă care evalua problemele antiterorismului din Statele 
Unite. Era compus din trei psihiatri, trei experţi în armament şi 
explozibil, trei agenţi care au avut deja de-a face cu cei care luau 
ostatici, doi specialişti din Iran, un agent infiltrat în comerţul cu 
arme. 

Malko se aşeză şi imediat fu servit cu o cafea scârboasă, iar 
John Powell îşi începu expunerea într-o tăcere mormântală. Apoi, 
Richard Baxter luă cuvântul, rezumând situaţia. 


35 vezi SAS nr. 90: La taupe de Langley (Cârtiţa de la Langley). 
37 Centrul antiterorist (Counter Terrorism Center). 
38 Deputy Director of Operations. 


139 


— După cum puteţi să constataţi şi dumneavoastră, în lumina 
celor ce vi s-au dezvăluit aici, avem toate motivele să credem că 
se pregăteşte un atentat împotriva preşedintelui Bill Clinton. De 
asemenea, mai ştim că acest complot este rodul unei alianţe 
între elementele iraniene şi anumiţi palestinieni cu tendinţe 
foarte radicale, oameni care fac parte din Hamas sau din Jihad. 

După o scurtă întrerupere, Richard Baxter întrebă asistenţa 
dacă era vreo legătură între diferitele facţiuni. 

Unul dintre experţii în Orientul Mijlociu luă imediat cuvântul: 

— Suntem siguri că toate organismele Jihadului - palestinian, 
libanez, egiptean sau algerian - au legături cu lranul şi că există 
nişte punți care permit organizarea unor operaţiuni foarte 
prompte. Am cunoştinţă că la noi în ţară există activişti 
palestinieni infiltraţi printre sutele de mii de refugiaţi. 

— Şi iranienii? 

— Au şi ei reţele „amorţite”, dar nu am reuşit să le identificăm 
încă. Numeroşi funcţionari din Ministerul iranian al Informaţiilor, 
sub acoperire diplomatică, acţionează în sânul delegaţiei de pe 
lângă Naţiunile Unite din New York, persoane neidentificate de 
FBI. 

— Mulţumesc, să continuăm, spuse Richard Baxter. Jack 
Higgins, negustorul de arme pe care unii dintre noi îl cunosc, a 
recunoscut off the record că a participat la proiect. Jim, ai putea 
să ne spui în ce fel a intervenit? 

Jim Sagamore, un chelios cu sprâncene negre, expert în 
vânzări de armament, deschise dosarul dinaintea lui. 

— Jack Higgins nu este un necunoscut, începu el. A mai 
colaborat cu Company, furnizându-i unele informaţii. Este un 
afacerist care nu a lezat niciodată interesele ţării. Este prea 
deştept ca să treacă de linia roşie. Pe de altă parte, lucrează 
mult cu nenumărați fabricanți de-ai noştri, printre care şi 
concernul Martin-Marietta, care are o părere excelentă despre el. 
Fireşte, ca majorităţii comercianților, i s-a întâmplat să livreze 
arme cu certificate de end-user falsificate, dar a făcut-o la 
cererea noastră. 

— A lucrat şi pentru Iran? întrebă Malko. 

— Niciodată, până la afacerea cu acele „Klystrons”. Dar 
păstrează contactul cu ei, ducându-se acolo în mod regulat. 
Embargoul nu va dura o veşnicie. 

— Cum ar putea fi el de folos într-un proiect de atentat? 
întrebă din nou Malko. 


140 


Răspunsul veni din partea unuia dintre experţii în explozibile. 

— Probabil că ajută gruparea să facă rost de materiale 
sofisticate. In Statele Unite, nu posedă nici un fel de logistică şi 
este foarte greu să importe în mod clandestin. Decât în cazul în 
care cunosc filiera, ca Jack Higgins, de pildă. El lucrează cu vreo 
douăsprezece ţări producătoare de armament. 

— Putem să aflăm despre ce tip de armament este vorba? 
întrebă directorul diviziei Operaţiuni. 

— Este imposibil, răspunseră într-un glas cei doi experţi. 

O tăcere apăsătoare se aşternu în sală şi majoritatea 
asistenţei profită de ocazie pentru a bea o Coca-Cola. De afară 
nu pătrundea nici un zgomot, datorită ferestrelor antifonice şi 
antiglonţ. 

Directorul diviziei Operaţiuni reluă discuţia adresându-se 
psihiatrilor. 

— Ţinând seama de ceea ce aţi aflat, e posibil să-l forţăm pe 
Jack Higgins să vorbească? 

Cei trei medici aveau fotografia negustorului de arme în faţă. 
Cel mai vârstnic, William Campbell, un bărbos buzat şi păros, plin 
de diplome, spuse pe un ton decisiv: A 

— Cunosc eu genul ăsta de oameni: este imposibil! In afara 
cazului în care i se administrează substanţe chimice. 

— Ce vreţi să spuneţi? întrebă directorul diviziei Operaţiuni. 

— Adică Pentothal sau un echivalent, zise psihiatrul. 

Făcând exces de zel, ceilalţi doi psihiatri spuseră într-un glas: 

— Nu suntem la fel de formalişti precum domnul Campbell, 
dar ar putea dura câteva săptămâni, până am ajunge să-i 
diminuăm rezistenţa psihică. Sentimentul patern exacerbat şi cel 
acut de vinovăţie... 

— Vă multumesc, îl întrerupse brusc directorul diviziei 
Operaţiuni. 

Edificat, se întoarse către experţii în explozibili şi atentate: 

— In acest moment nu ştiu dincotro vine pericolul, dar vă 
întreb dacă ar putea fi adoptate măsuri concrete de diminuare a 
acestuia? 

Unul dintre experţi zâmbi. 

— Numai dacă l-am închide pe preşedinte în buncărul de la 
Pentagon şi l-am obliga să şadă acolo până la noi ordine... 
Altminteri, reluă el după ce încetară şuşotelile din sală, măsurile 
de prevedere obişnuite trebuie întărite în mod preventiv. 
Protecţia cea mai apropiată este asigurată de garda de corp. 


141 


Vom alerta şi NSA”, în cazul în care va intercepta conversații 
suspecte, FBl-ul şi serviciile din străinătate... 

Directorul diviziei Operaţiuni îl opri. Toate aceste măsuri nu 
vor fi de-ajuns. 

— Domnilor, vă mulţumesc, spuse el. 

Psihiatrii şi experţii ieşiră unii după alţii. Au rămas numai 
Malko şi John Powell. Directorul se duse la bar şi scoase o sticlă 
de Johnnie Walker, îşi turnă o porţie dublă, o sorbi la repezeală şi 
bine dispus, se întoarse spre Malko: 

— Cred că singura modalitate de a ajunge la vreun rezultat 
este să încercăm planul dumneavoastră de exfiltrare a lui 
Alexander Higgins din Teheran. Cu toate că sunt extrem de 
puţine şanse de reuşită. Există o singură dificultate: eu nu vă pot 
ajuta cu nimic la faţa locului. 

Malko a crezut că nu aude bine. 

— Cum, nu aveţi pe nimeni la Teheran? 

— Ba da, doar „surse” infiltrate în rândul armatei iraniene, 
care nu vor să rişte să fie identificaţi. Şi un grup format acum un 
an, denumit Babak Khoramehar. Sunt foşti monarhişti şi victime 
ale regimului ayatollahilor, care comit atentate la Teheran şi au 
înjghebat o mişcare de rezistenţă de proporţii mai mici în 
Baluchistan. Nici nu se pune problema să-i amestecăm într-o 
misiune ca a dumneavoastră. 

Malko avu impresia că a intrat sub duşul rece ca gheaţa. 

— In concluzie, trebuie să mă descurc singur-singurel. 

— Din momentul în care Alexander Higgins a părăsit teritoriul 
iranian, Company vă va sta la dispoziţie, confirmă directorul 
diviziei Operaţiuni. Dar înainte, este imposibil. S-ar putea ca 
tratamentul să dea rezultate mai rele decât boala însăşi. 
Povestea asta este îngrozitoare, suntem înconjurați din toate 
părţile. Nici măcar pentru evitarea unui atentat împotriva 
preşedintelui nu pot să activez oameni în lran fără să am 
certitudinea că nu-i voi pierde. 

Cu cât vorbea mai mult, cu atât Malko îşi dădea seama că 
Richard Baxter nu credea în posibilitatea exfiltrării lui Alexander 
Higgins din Iran. Şi, sincer vorbind, nu-l putea condamna pentru 
asta. _ 

— Foarte bine, o să încerc imposibilul, se resemnă Malko. În 
seara asta plec spre Europa căci nu mai e nici un minut de 

39 National Security Agency - însărcinată cu interceptarea 
comunicaţiilor prin satelit. 


142 


pierdut. 

Era prea târziu să mai prindă Concordul companiei Air France, 
dar va zbura cu un Airbus A 340 aparţinând tot companiei 
franceze. Cursa era la şase şi un sfert din Washington, cu 
legătură pentru Viena. Totul depinde de întâlnirea lui din capitala 
Austriei. 

x 
x x 


Ministorage-ul din Macomb Street, mai sus de Connecticut 
Avenue, în nord-vestul Washingtonului, era apărat de un grilaj 
înalt, înconjurat de reflectoare şi păzit zi şi noapte. Când 
furgonetă ajunse acolo, un Ford cu două portiere staţiona deja în 
faţă. Şoferul aprinse o dată farurile, apoi de trei ori, semnal 
căruia îi răspunse Mahmud Farmayan. 

Ocupantul Fordului cobori. Era un bărbat cu prestanţă, 
mustăcios, cu un toc Ray-Ban la curea, îmbrăcat într-o cămaşă 
albă şi pantaloni din pânză. Dădu mâna cu ceilalţi doi şi le spuse: 

— Eu sunt Reza Ghodzadeh. 

Ali Yasin se uita la el ca la Dumnezeu. De el depindea tot 
planul lui. Poarta cu grilaj se deschise şi se urcară pe o rampă la 
etajul al doilea care era pustiu. Boxa era goală. In zece minute, 
cutiile au fost descărcate şi cei trei se încuiară pe dinăuntru, la 
lumina becurilor fără abajur. Aveau la îndemână câteva scule, iar 
Mahmud începu să deschidă cu precauţie cutiile. 

Apoi, el şi Reza discutară unele detalii tehnice sub privirile 
pline de încântare ale lui Yasin care pricepea şi el din când în 
când câte ceva. În final, interveni neliniştit: 

— Avem tot ce trebuie? 

— Absolut, confirmă Reza Ghodzadeh. 

— Trebuie să trecem la acţiune cât mai grabnic, spuse 
Mahmud Farmayan. Avem ordin de la Teheran. 

— Din partea mea, nu sunt probleme, zise Reza. Dar am 
nevoie de week-end-ul ăsta ca să ambalez totul. Nu pot să 
lipsesc în timpul săptămânii, ar bate la ochi. Ne întâlnim mâine 
dimineaţă tot aici şi vă voi conduce la lacul Accotink, altfel vă va 
fi greu să găsiţi singuri proprietatea. 

— E mare? întrebă Ali Yasin. 

— Nu, e doar o cabană, am un hangar şi câţiva acri de 
pământ. Nu mai stă nimeni în locul ăsta uitat de lume şi se 
ajunge foarte greu. Cred că vom opera duminică seara. (Se 
întoarse spre Ali Yasin.) Pe urmă e rândul vostru să daţi cale 


143 


liberă, cred. 

Palestinianul nu-şi mai încăpea în piele de important ce era. 
Reveni la planul dintâi. Totuşi, neliniştea nu-i dădea pace. 

— Dacă ratăm, nu există nici un risc? 

Reza Ghodzadeh zâmbi cu ironie. 

— Este un material nou. Riscurile unei arme sofisticate sunt 
inerente, dar e egal cu zero. 

Ali Yasin căpiase de tot: peste câteva zile, preşedintele 
Statelor Unite, duşmanul numărul unu al palestinienilor, aliatul 
sioniştilor, va muri. lar el va fi avut un rol în acest scandal. 

Mahmud Farmayan despături un sac de dormit. Va dormi în 
boxă ca să evite înregistrările la hotel şi ca să vegheze asupra 
preţiosului material. Astfel, a doua zi va fi pregătit de lucru. 

Cei trei bărbaţi se despărţiră. Ali Yasin se urcă la volanul 
furgonetei, iar Reza Ghodzadeh merse cu maşina lui. 

Tot drumul până la Georgetown, Ali Yasin jubila în sinea lui. Ce 
lovitură vor primi Statele Unite de la el, un biet profesor de 
biologie la Universitatea George Washington! Numele lui va trece 
în posteritate. 


144 


Capitolul XV 


Sissi Weikersdorf se instalase pe terasa Sacher plasată chiar în 
centrul Vienei, cu o farfurioară cu fursecuri şi o ceaşcă de ceai în 
faţă. Purta o rochie încheiată la baza gâtului şi se oprea exact 
sub genunchi, era machiată discret, iar pantofii nu aveau tocuri 
prea înalte. O ţinută foarte la locul ei. Verigheta îi strălucea pe 
degetul de la mâna stângă. Nu semăna deloc cu somptuoasa 
vampă care sosise la castelul din Liezen acum două săptămâni. 
Văzându-l pe Malko, chipul i se lumină. Se ridică brusc şi-l 
îmbrăţişă fără să-l sărute. 

— Cât de mult mă bucur să te văd! şopti ea. 

Modul în care se înghesuia în el spunea mai mult decât toate 
discursurile interminabile. Malko o sunase cu două zile în urmă 
din New York ca să fixeze întâlnirea. 

— Soţul tău nu este aici? o întrebă el. 

— Uite-l, răspunse ea. 

Un bărbat înalt, brunet, cu părul pieptănat pe spate, îşi croia 
drum printre mese. Sissi făcu prezentările. Soţul ei, Gunther, îi 
zâmbi cu căldură lui Malko. 

— Mulţumesc pentru invitaţia de atunci, aş fi fost încântat să 
vin cu Sissi, însă după cum ştiţi, nu eram în ţară. Sissi a fost 
plăcut impresionată de seara petrecută la dumneavoastră... 

Malko se ruşină. In plus, soţul lui Sissi era foarte simpatic. 

— Tot la Teheran vă duceţi? 

Gunther ridică ochii la cer. 

— Din păcate! Am venit numai pentru trei zile, dar trebuie să 
mă întorc până găsim un alt şef de escală. Sper să nu dureze 
prea mult. Atmosfera este apăsătoare. Acolo, iranienii sunt 
dezlănţuiţi, însă în public se supun disciplinei mola. 

— Austrian Airlines are destule zboruri în cursul săptămânii? 

— Două curse Teheran - Viena, lunea şi miercurea. Plecarea 
este la ora patru fără douăzeci dimineaţa, iar sosirea în Viena, la 
şase şi zece, datorită decalajului de fus orar. 

— Când plecaţi din nou? 

— Marţi, cu cursa de la şapte şi douăzeci seara. 

— Sissi v-a vorbit despre problema mea? 

Gunther Weikersdorf aprobă din cap. 


145 


— Mi-a spus că vreţi să scoateţi din Iran pe cineva care e 
reţinut cu forţa. Este foarte greu, ca să nu spun imposibil. Din 
nefericire, nu văd cu ce vă pot ajuta. Controalele sunt extrem de 
severe pe aeroportul din Mehrabad. Uneori, pe iranienii care, în 
aparenţă, sunt în ordine îi prind în ultimul moment. Şi pentru 
străini este la fel. 

— Vă cred, spuse Malko. Totuşi, poate mă ajutaţi într-un fel. 
Nu am dreptul să vă spun totul, însă ieşirea acestui tânăr din Iran 
are o importanţă vitală. 

— Dacă pot să vă ajut, o voi face cu plăcere, spuse Gunther 
Weikersdorf. 

— Unde staţi cât durează îmbarcarea? 

— Supraveghez operaţiunea din spatele ghişeului companiei 
Austrian Airlines. 

Fascinată de discuţie, Sissi uită de prăjituri. Malko ajunse la 
punctul decisiv. 

— Dacă persoana în discuţie vă va căuta, aţi putea să-i daţi o 
legitimaţie de îmbarcare? j 

— Nu acolo, dar la toaletă s-ar putea. Insă nu pot să-i dau 
decât o legitimaţie G.P.% 

— Se poate urca la bord cu ajutorul ei? 

— Da, dacă are acte în regulă. In direcţia asta nu pot să 
intervin. 

— Ar fi posibil, eventual, să-l însoţiţi până la scara avionului? 

— Da, admise Gunther Weikersdorf după o scurtă ezitare, dar 
nu înseamnă că astfel am înlăturat toate riscurile. 

— Dacă se iveşte vreo problemă, cum îl scoateţi din vamă? 

— Va exista un bilet din acesta, îl asigură Malko. Dacă va 
merge, Company vă oferă o sută de mii de dolari. 

Soţul lui Sissi îi zâmbi cu răceală. 

— Nu vreau bani. Am auzit de dumneavoastră şi vă respect; 
soţia mea m-a rugat să vă fac acest serviciu. Acum trebuie să 
plec. 

— Perfect, spuse Malko. Sper ca peste câteva zile, tânărul să 
vină să vă ceară legitimaţia de îmbarcare. Il cheamă Alexander 
Higgins, Dacă nu vine, înseamnă că nu a reuşit să rezolve 
celelalte probleme... 

Gunther Weikersdorf îi strânse mâna şi plecă. Sissi era 
tulburată. 

— Sper că soţul meu nu riscă nimic, nu-i aşa? se alarmă ea. 


10 Personalul companiei aeriene. 


146 


Ştii, în ciuda celor întâmplate, ţin enorm la el. 

— Nu va risca nimic, o linişti Malko. 

Privirile li se încrucişară, iar ea se înroşi. 

— Trebuie să plec, spuse ea. In seara asta cinez cu Gunther şi 
am oră la coafor. f 

Se ridicară amândoi deodată. Inainte de a se despărţi, ea îl 
întrebă cu prefăcută detaşare: 

— Rămâi la Viena? 

— Nu cred, spuse Malko. Mai am ceva de făcut în Statele 
Unite. 

Imediat ce se urcă în maşină, îi zise lui Elko Krisantem care 
era la volan: 

— Elko, pleci la Teheran. 

* 
x x 


Ali Yasin, care stătea pe un scaun la intrarea în hangar, unde 
cei doi iranieni făceau ultimele verificări la maşinăria lor 
infernală, nu-şi putea lua ochii de pe prima pagină a ziarului 
Sunday Times. Acesta anunţa parafarea apropiatului acord de 
pace dintre Yasser Arafat şi Itzhak Rabin pe baza unei autonomii 
parţiale asupra teritoriilor ocupate: este vorba despre fâşia Gaza 
şi lerihon... Nu era vorba nici pe departe de independenţa cerută 
de grupările Hamas şi Jihad. lerusalimul nu era amintit în acord. 

Palestinianul puse ziarul jos şi contemplă lacul ce se desfăşura 
dinaintea hangarului, mormăind câteva înjurături la adresa lui 
Arafat. A trădat cauza palestiniană. Era o ruşine şi o infamie. Ali 
Yasin fierbea de turbare. Mâna care-i atinse umărul îl făcu să 
tresară. Mahmud Farmayan îl fixa cu ochii înroşiţi de oboseală. 
Lucrase fără încetare patruzeci şi opt de ore. 

— Frate, suntem gata, îl anunţă iranianul. Totul merge strună. 
Când crezi că putem să dăm lovitura? 

Încă furios, Ali Yasin bălmăji un răspuns din care nu se putea 
înţelege nimic. Încă o dată, evreii aveau să triumfe. Deodată, 
privirile îi căzură pe o frază din ziar care părea scrisă cu litere de 
foc. Citi din nou articolul şi îl răsciti, până când a fost sigur că nu 
s-a înşelat. Inţelesese bine ceea ce citise. 

— Mai aşteptăm câteva zile, spuse el dintr-o dată. 

Reza Ghodzadeh, care se apropie şi el, îl întrebă: 

— Bine, dar de ce? In zilele următoare vremea va fi numai 
bună. 

— In curând vom avea o ocazie şi mai bună, zise Ali Yasin 


147 


enigmatic. 

Cei doi iranieni se uitară unul la altul. Nu le plăcea schimbarea 
aceasta în program. Cu glas blând, Mahmud Farmayan făcu 
următoarea remarcă: 

— Fratele Cyrus  Jahanbi vrea ca operaţiunea să se 
înfăptuiască cât mai repede posibil. 

— O să-i explic eu lui, făcu pe un ton sec Yasin. Va înţelege. 

x 


* * 


îmbrăcat cu o vestă din piele, cu jeanşi şi neras, Elko 
Krisantem intrase perfect în rolul de camionagiu. Vorbind o 
germană stricată, încerca să-i explice funcţionarului iranian de la 
consulatul din Viena că avea nevoie de o viză de tranzit ca să se 
ducă să-şi recupereze camionul rămas în pană acum şase 
săptămâni în apropiere de Bander - Abbas. 

lranianul îl asculta cu gândurile aiurea. Elibera destul de 
frecvent astfel de vize şoferilor internaţionali. Observând 
accentul interlocutorului său, îl întrebă: 

— Nu sunteţi neamt? 

— Sunt turc, zise el cu mândrie. 

Discuţia se derulă în turcă. Funcţionarul era de origine kurdă, 
din apropierea frontierei. Consultă distrat dosarul pregătit cu 
grijă de Centrala vieneză a Central Intelligence Agency, în 
colaborare cu serviciile secrete austriece. Nu lipsea absolut 
nimic. S-au folosit de un caz real, dar cu unele mici modificări... 

— Vă voi acorda viza doar pentru cincisprezece zile, dar numai 
una de tranzit, îl anunţă iranianul. Veniţi poimâine. 

li dădu o chitanţă şi îl conduse până la uşă. 

x 


* * 


Malko aţipi în Concordul nou-nouţ al companiei Air France, 
decorat de Andree Putman. Zbura spre New York. Acum îşi făcea 
siesta la viteza de două mii de kilometri pe oră. Elko aştepta la 
Viena, pregătit de plecare, cu un bilet pentru cursa Teheran - 
Viena, pe numele lui Alexander Higgins. Mai rămânea doar să-l 
convingă pe Jack Higgins. 

Imediat ce ajunse pe aeroportul Kennedy, se şi repezi la 
telefon şi aşteptă să sune cu inima bătând cu putere. 

— Alo? 

Era vocea tranşantă a lui Jack Higgins. 

— Tocmai am sosit, îl anunţă Malko, trebuie să ne întâlnim cât 


148 


mai repede. 

— Aveţi veşti? 

In vocea negustorului de arme se simţea totuşi o speranţă. 

— Da, zise Malko. 

— Ne vedem într-o oră la P/azza. 

Până acum, Malko nu mai hoinărise atât pe artera Van Week 
Expressway, cuprinsă de febra circulaţiei matinale. Ros de 
nelinişte, se aştepta în fiecare clipă să audă la radio ştirea că 
preşedintele Statelor Unite a fost victima unui atentat. Era 
aproape zece, când opri la Plazza. li trebuise cam tot atâta timp 
ca să ajungă de la aeroportul Kennedy cât traversase Atlanticul 
în Concorde! Lumea parcă înnebunise. 

Jack Higgins aştepta liniştit la masa lui obişnuită. Malko nu avu 
timp să-şi comande o cafea că şi începu să-i povestească, în timp 
ce parcurgea lista de bucate, despre măsurile organizatorice 
luate în vederea exfiltrării fiului său. După ce termină expunerea, 
îl întrebă cu tristeţe în glas: 

— Ce părere aveţi în legătură cu acest plan? 

Negustorul de arme dădu din cap tot atât de liniştit. 

— Nu cred că veţi reuşi să faceţi ceva. Dar puteţi încerca. Mă 
tem că Alexander nu va putea trece de obstacolele de pe 
aeroport. Au controale foarte stricte. 

— Mai e o problemă, zise Malko. Dacă nu va fi prevenit, fiul 
dumneavoastră nu va avea încredere. Am nevoie de ajutor în 
această privinţă. Trebuie să-i daţi o scrisoare celui care îi duce 
biletul. 

— De acord, aprobă Jack Higgins. 

— Unde locuieşte în Teheran? 

— La hotelul /stiga!/, fostul Hilton, camera 1605. Dar nu trebuie 
să folosim telefonul de acolo ca să luăm legătura cu el, fiindcă 
este ascultat tot timpul. Trebuie să-i înmânăm documentele lui 
personal, în cameră. Işi petrece mult timp la hotel pentru că nu 
prea are ce face. 

In jurul lor, oamenii de afaceri discutau aprins sub soarele 
torid care apăsa New York-ul. Acest dialog părea ireal... Malko 
avea impresia că în fine îşi atinsese scopul. 

— In concluzie, sunteţi de acord? 

— Da, răspunse Jack Higgins, dacă va fi exact cum susţineţi. 
Altfel, veţi regreta toată viaţa. 

Malko nu dorea să lase lucrurile nelămurite. 

— Nu pot să garantez că nu-l vor intercepta la aeroport. 


149 


Jack Higgins clătină din cap. 

— M-am gândit de la început. Dar e un risc pe care trebuie să 
ni-l asumăm. Le va spune iranienilor că l-a lovit damblaua. Cred 
că va ţine figura. lranienii nu ştiu că vorbesc cu fiul meu aproape 
în fiecare zi. Dacă aflu că-i fac probleme, ei ştiu bine că sunt în 
stare să rup „legătura” cu ţara lor. Şi nu cred că-şi doresc aşa 
ceva. 

Malko simţea cum îi creşte inima. 

— Am nevoie de scrisoare cât mai repede posibil. O voi duce 
personal la Viena. Rămân acolo ca să-l primesc pe fiul 
dumneavoastră. Când îi vor observa dispariţia, iranienii vor 
reacţiona violent. Vom lua împreună avionul spre New York. 

— Indată ce va ajunge la Viena, vreau neapărat să vorbesc cu 
el. 

— Bineînţeles. 

Jack Higgins se ridică. 

— Veniţi peste o oră să luaţi scrisoarea. 

De îndată ce-l conduse pe Malko, se aşeză la birou şi scrise 
dintr-o suflare. 

După ce sigilă plicul, se duse la bar, luă sticla de Gaston de 
Lagrange XO, îşi turnă în pahar şi se instală în fotoliul cel mai 
comod, dar mai întâi, îşi puse un disc cu muzică clasică. 
Combinația dintre Bach şi coniacul fin îi alungă până la urmă 


tristeţea. 
x 


* * 


De pe terasa aeroportului Schwechat, Malko se uita la aparatul 
747 al companiei Austrian Airlines care se ridica spre cer. Era ora 
şapte şi douăzeci de minute. Elko Krisantem se afla la bord cu 
scrisoarea lui Jack Higgins, cu biletul pentru fiul lui, plus cinci mii 
de dolari în bancnote de câte o sută. Avea şi el un bilet Teheran- 
Bander-Abbas. De acolo, se ducea la Dubai sau la Abu Dhabi. 
Viza de tranzit nu menţiona şi itinerarul, ci numai durata. Va 
spune că i s-a furat camionul. 

— N-aş vrea să fiu în locul lui, mormăi Chris Jones care stătea 
în spatele lui Malko. 

— Iran sucks!” înjură Milton Brabeck. 

CIA îi pusese la dispoziţie pe cele două gorile pentru a-l 
proteja îndeaproape pe Alexander Higgins. Dacă totul mergea 
bine, acesta va sosi cu avionul de miercuri, dar nu se ştia nimic 


11 Fac ceva pe Iran! 


150 


precis dinainte. 

Cei trei urcară cu scara rulantă care ducea în holul central al 
aeroportului. În momentul în care Malko se pregătea să iasă, 
zări, din spate, o siluetă cunoscută. Aceasta ajunse în dreptul lui. 

— Sissi? Ce faci aici? 

Femeia se întoarse mirată şi în mod vizibil tulburată. 

— Malko! Credeam că eşti la New York. 

— Am sosit azi-dimineaţă. 

— L-am condus pe Gunther care a plecat la Teheran, îi explică 
ea. 

— Hai să luăm masa împreună, îi propuse Malko. 

Sissi Weikersdorf îi aruncă o privire plină de subînţelesuri. 

— Crezi că ar fi înţelept? îl întrebă ea. Mi-e ruşine. Gunther de- 
abia a plecat. 

Dar nu rezistă tentaţiei când Malko o prinse de braţ şi o 
conduse la maşină. 

— Eu sunt singur, tu la fel, ar fi o prostie să cinăm separat. Te 
duc la Palatul Schwartzenberg. 

Era unul dintre restaurantele de lux din Viena, cu o atmosferă 
extrem de romantică. O instală pe Sissi în Rolls, închise portiera 
şi, înainte de a porni, le făcu un semn discret celor două gorile 
care observaseră scena. 

Cu un aer de filosof, Chris Jones se întoarse spre Milton 
Brabeck: Mac Donald's pe-aici. 

Milton oftă în timp ce se uita la farurile Rolls-ului care se 
îndepărta. 

— De ce nu ni se întâmplă şi nouă chestii dintr-astea? Cu toate 
că nici pentru noi nu este aşa de rău... 

— Nu trebuie să-l invidiezi, făcu Chris Jones cu amărăciune. 
Până la urmă, se va îmbolnăvi de SIDA. Există totuşi un 
Dumnezeu... 

— Mă-ndoiesc pe zi ce trece, mormăi în barbă Milton Brabeck. 

x 


* * 


Sticla de Dom Perignon era goală şi toate bulele păreau că s- 
au îngrămădit în ochii strălucitori ai lui Sissi. Plin de tact, şeful de 
sală aşezase perechea la o masă de lângă grădină, într-o zonă 
întunecată, luminată doar de un sfeşnic pus strategic aproape de 
ei. Sissi îşi încrucişă privirea cu a lui Malko şi lăsă pleoapele în 
jos. 

— N-ar trebui să fim aici, murmură ea. 


151 


— Soarta, zise Malko. Doar n-am pus la cale întâlnirea. Sunt 
fericit însă că s-a întâmplat aşa. i 

Atinse mâna tinerei contese care şi-o retrase rapid. In ochii ei 
trecu un fulger de nelinişte. 

— Şi eu voiam să te întâlnesc, spuse, ca şi cum ar vorbi numai 
pentru ea. Dar nu trebuia. Acum sunt nevoită să plec. Hai să 
mergem... i 

Malko plăti nota şi se urcară în Rolls. In fața casei lui Sissi, 
cobori în acelaşi timp cu ea. Nu schimbară nici o vorbă până 
când ajunseră pe palier. După ce descuie uşa, Sissi se întoarse 
către Malko, cu privirea rătăcită. 

— Noapte bună, mulţumesc pentru cina minunată. 

Fără să-i răspundă, Malko o prinse în braţe şi simţi cum se 
încordează. Intoarse capul într-o parte ca să n-o poată săruta. 

— Du-te, îi zise ea. 

O forţă să-şi ridice chipul spre el şi îşi apăsă gura pe a ei. 
Rezistă astfel câteva secunde, apoi întredeschise buzele, iar 
trupul se lipi de el într-o îmbrăţişare pasională. Acum era totuna 
cu el; bazinul se balansa ca şi cum ar fi făcut dragoste. Pentru o 
clipă se dezlipi de el, îşi îndepărtă gura de a lui şi gemu: 

— Mein Gott, mein Gott! Chiar aici! Mi-e atât de ruşine! 

Ruşinea se topi pe dată ca zăpada sub razele soarelui, când 
Malko începu s-o mângâie. Incet, încet, el o împingea pe Sissi 
spre o încăpere tapiţată cu pânză, întinzând-o cu blândeţe pe 
pat. Nu încercă să o dezbrace, dar îi atinse cu mâna coapsele 
strânse încă şi reuşi să se lipească de ea în ciuda zvârcolelilor ei. 
incepu s-o mângâie cu gingăşie, dorind să declanşeze în ea 
plăcerea. Întâi, rămase nemişcată, apoi, puţin câte puţin, muşchii 
se destinseră, începu să respire sacadat, iar pubisul se ondula 
uşor la atingerea lui Malko. Cunoscându-i gusturile, el urcă spre 
piept, descheindu-i nasturii bluzei, ajungând la sutien, apoi la 
pielea catifelată a sânilor. Sfârcurile se înfiorară sub degetele lui 
care le răsuceau cu blândeţe. Respira din ce în ce mai repede şi 
se cambra sub greutatea lui. 

— Aşa, da, da, uşurel! 

Malko o ascultă. După câteva clipe, Sissi slobozi un oftat şi îl 
strânse pe Malko de mână, în timp ce avea un orgasm puternic. 
El profită de momentul de relaxare şi o dezbrăcă de tot, 
eliberându-i sânii grei în formă de pară. Sissi nu mai opunea 
rezistenţă. Nu protestă când se dezbrăcă şi el, lăsând să se vadă 
sexul în erecţie pe care ea îl înconjură imediat cu degetele. 


152 


— Of, sunt de-a dreptul nebună, şopti ea. 

incepu s-o mângâie din nou, părăsind sânii şi coborând până 
la abdomen, ascunzându-şi faţa între coapsele ei. 

— Nein! 

Sissi încercă să-l împingă uşor, apoi îşi depărtă picioarele ca 
prima dată şi îl apucă pe Malko de păr. Fu scuturată din nou de 
un orgasm violent după care îl atrase spre ea. Malko se afundă în 
ea, iubind-o cu mişcări lente, retrăgându-se complet, apoi 
posedând-o aproape cu brutalitate. 

Sissi suspina, gemea, se agăța de el ca un înecat. Totuşi, 
Malko se retrase, căci ea nu mai rezista. Femeia înţelese această 
retragere ca pe o invitaţie şi îi apucă sexul cu gura, dar cu sfială. 
Nu era prea îndemânatică, însă punea atâta suflet, încât îl aduse 
pe Malko imediat la capătul plăcerii. Trebui să se smulgă repede. 
Cu blândeţe, o lungi pe burtă, se aşeză în spatele ei şi îi depărtă 
coapsele cu genunchii. Din instinct, Sissi se arcui ca o pisică. Se 
afundă adânc în ea şi rămase acolo nemişcat, apoi începu o 
mişcare lentă de du-te-vino. Ţinând mâna stângă sub Sissi, îi 
mângâia cu delicateţe clitorisul catifelat. Incă o dată, Sissi 
slobozi un oftat de satisfacţie. Pielea i se înfioră şi atunci când 
Malko o posedă, începu să tremure. Rămaseră aşa, până când ea 
îl întrebă cu surprindere: 

— N-ai chef să juisezi? 

— Ba da, fireşte, dar vreau să te am toată... 

Ea râse. 

— Dar nu este de-ajuns? Sunt terminată. N-am făcut niciodată 
atâtea lucruri cu un bărbat... 

— Vreau să alung o amintire urâtă. 

Sissi tresări. 

— Nu! 

— Cum vrei tu, zise el. 

Începu din nou să o iubească. Ea întoarse capul spre el. 

— Chiar vrei s-o faci aşa? îl întrebă ea în şoaptă. 

O sărută pe gât. 

— Da. 

— Atunci, nu mai sta, dar vezi să nu mă doară! 

— Nu vreau să te forţez. 

— Mă cam violezi un pic, dar fiindcă mă las eu... 

Cu toată blândeţea de care era în stare, Malko apăsă floricica 
îngustă. Simţind inelul musculos destinzându-se, Sissi scoase un 
țipăt uşor. Fesele încordate se îndreptară spre el, însă când să 


153 


pătrundă, corpul lui Sissi îl respinse. Începu s-o mângâie, dar fără 
rezultat. 

O muşcă încet de ceafă, resimţind o plăcere acută când sexul 
dur pătrunse în sfârşit în inelul strâmt. Sissi nu mai auzea nimic, 
concentrându-se asupra dorinţei ei de a-i face plăcere, dar în 
acelaşi timp fiind moartă se frică. Malko îi aşeză o pernă sub 
pântece, ridicându-i astfel bazinul. In poziţia asta, putea s-o 
posede mai bine. Sissi gemu: 

— Incetişor. 

— Nu, făcu Malko. 

Malko îşi pierdu capul cu desăvârşire. Uitând de orice grijă, se 
lipi de ea cu toată puterea şi se afundă cât mai adânc. Sissi urlă. 
Prea târziu, însă. Incepu apoi să geamă, să gâfâie, încercând să 
apropie coapsele contractate. Malko juisă imediat. Era şi mai 
bine decât la Liezen. Aici avea tot timpul s-o aibă în voie. Se 
retrase ca s-o elibereze şi o violă iarăşi, la fel de sălbatic. Atunci 
miracolul se produse. In loc să opună rezistenţă, sfincterul se 
relaxă, lăsându-i cale liberă s-o pătrundă dintr-o dată. Sissi 
începu să se destindă la rândul ei. 

— Da, e bine! gâfâi ea. 

Işi pierdu răsuflarea. Malko îşi păstră o clipă sângele rece. 
Simţi cum urcă seva, dar voia să-şi ofere un adevărat foc de 
artificii. Sub greutatea trupului lui, era ascultătoare ca o 
păpuşică. Dintr-o dată se smulse din ea, atrăgând un țipăt de 
reproş din partea ei. O prăvăli pe spate şi se afundă în ea dintr-o 
singură mişcare. 

Senzaţia fu atât de violentă, încât explodă imediat. Era aprinsă 
la faţă şi mulţumită. 

— Am impresia că m-ai violat, suspină ea. Dar a fost minunat! 

Goală, goluţă, cum era, se ridică şi dispăru în încăperea de 
alături, apoi reveni cu o sticlă şi două pahare. 

— Nu m-am simţit niciodată atât de bine! 

Malko o privi cum umple cele două pahare cu coniac şi îl luă 
pe al lui. Dacă s-ar ivi vreo ocazie ca să-şi trădeze băutura 
preferată - votca - iată, acesta era prilejul nimerit! Incălziră 
paharele între palme şi băură cu înghiţituri mici, sătui de atâta 
plăcere. 

Mult mai târziu, Sissi îl întrebă: 

— Eşti sigur că Gunther n-o să păţească nimic? 

— Sunt absolut sigur, o linişti Malko. 

— Sper să ai dreptate. Am insistat mult până să accepte 


154 


propunerea... 

— Sunt sigur, zise Malko luând-o în braţe. De ce-ai făcut-o? 

— Pentru că sunt foarte îndrăgostită de tine, îi şopti ea. 

După câteva minute, Sissi adormi imediat. Malko rămase cu 
ochii deschişi şi cu sufletul la mii de kilometri depărtare de 
Viena. In douăzeci şi patru de ore, va afla dacă planul său 
nebunesc reuşise. 


155 


Capitolul XVI 


Hotelul /stiga/ - fostul Hilton - îşi înălța silueta masivă 
deasupra înălțimilor Chemiran, în partea de nord a Teheranului. 
Taxiul înainta anevoie, urcând drumul în pantă. In spate, Elko 
Krisantem privea curios spectacolul oferit de stradă, femeile 
învăluite în rochii lungi, oamenii înghesuiți câte trei pe o 
motocicletă, iar vehiculele parcă se situau în afara prezentului. 
Credea că n-o să poată intra vreodată în Iran, deşi avea acte în 
regulă. Un funcţionar total delăsător îl făcuse să aştepte vreo trei 
ore într-un birou îngust, fără aer condiţionat, lângă două femei 
care nu se mai opreau din plâns. 

Naţionalitatea şi faptul că era musulman i-au permis să pună 
lucrurile la punct. In fine, putuse să plece de pe aeroportul 
Mehrabad cu paşaportul ştampilat şi luă un taxi după ce schimbă 
două sute de dolari la banca Melli. Nu intenţiona să facă mulţi 
purici la Teheran. Işi lăsase bagajele la aeroport de unde trebuia 
să plece cu zborul pentru Bandar-Abbas, la şase seara. Spera să-l 
găsească pe Alexander Higgins la hotel, să-i predea mai repede 
documentele şi să plece. 

Taxiul se opri în faţa hotelului cu faţada scrijelită de gloanţele 
mitralierelor, amintire de la revoluţie. 

Un steag american servea drept ştergător de picioare la 
intrarea principală. Elko intră în holul hotelului invadat de străini, 
de ziarişti şi de oameni de afaceri. Poliţişti din Savama erau 
amestecați printre aceştia, bineînţeles, cu urechile pâlnie. Nimeni 
nu era bine îmbrăcat, dar nici el nu ieşea în evidenţă. Un iranian 
îl trase într-un colţ şi-l întrebă dacă nu voia să schimbe dolari. 
Elko îl îndepărtă pe eventualul provocator. După ce luă o cafea la 
bar, se îndreptă spre telefoanele publice şi formă numărul din 
camera lui Alexander Higgins. Răspunse aproape imediat, iar 
Elko Krisantem închise. Tânărul era acolo. 

Luă ascensorul şi bătu la uşa camerei cu numărul 1605. 
Alexander Higgins, îmbrăcat într-un trening albastru, deschise şi 
clipi repede. 

— Cine sunteţi? 

În tăcere, Elko Krisantem îi arătă plicul cu scrisul tatălui său. 
Tânărul păli, apoi îl invită înăuntru. Elko privi în jurul lui cu 


156 


neîncredere; puteau fi microfoane. Prin gesturi, îl făcu pe 
Alexander să înţeleagă că trebuie să iasă din cameră. Pe culoar îi 
explică repede cine era şi îi înmână scrisoarea şi biletul de avion. 

— Este grav? îl întrebă tânărul. 

— Cât se poate de grav, zise Elko. Sunt nevoit să plec. Nu 
trebuie să fim văzuţi împreună. Am risca să ratăm totul. 

Alexander Higgins părea înnebunit că-l vede plecând atât de 
repede. 

— Nu mai pot! se plânse el. Şi, colac peste pupăză, vizavi e o 
moschee care mă scoală în fiecare zi la patru dimineaţa. Hotelul 
are două aripi: cea cu piscină este pentru bărbaţi, iar cealaltă 
pentru femei. Toată lumea se teme. Nu veniţi cu mine? 

— Nu, spuse Elko Este prea periculos. Trebuie să vă descurcaţi 
singur. Insă Gunther Weikersdorf vă va ajuta cu certitudine. 
După ce citiţi scrisoarea, ardeţi-o imediat. Nu lăsaţi în cameră 
biletul de avion, purtaţi-l la dumneavoastră. Gândiţi-vă dacă 
aveţi pe cine să conduceţi la aeroport. 

— Tânărul reflectă câteva clipe. 

— Da, nişte ziarişti canadieni care pleacă la noapte. Ne-am 
împrietenit aici... Orele trebuie să corespundă. 

— Succes! spuse Elko Krisantem. 

Işi strânseră mâinile îndelung, iar Elko luă liftul. Era neliniştit. 
Dacă iranienii descopereau că lucrează pentru CIA, era tocmai 
bun de băgat la zdup la Evin sau poate chiar mai rău... 

Ajuns la parter, traversă holul la repezeală şi luă taxiul spre 


aeroport. 
x 


* * 


Pentru a-i conduce pe ziariştii canadieni care plecau cu zborul 
Air Canada la ora patru dimineaţa, a fost nevoie de două taxiuri. 
Din cauza poziţiei geografice a ţării, toate zborurile spre Europa 
făceau escală la Teheran în toiul nopţii. 

Alexander Higgins cinase la Hilton cu prietenii lui şi îi spusese 
lui Majid, iranianul din Savama care-l supraveghea discret că îi 
conduce la aeroport şi că se va întoarce târziu. Nu a fost foarte 
greu. Nu era prizonier, ci doar un simplu ostatic... îngerul lui 
păzitor, încântat că are o seară liberă, profitase de ocazie ca să 
se întâlnească cu nevastă-sa. Controalele de pe aeroport erau 
atât de riguroase, încât nu-i era teamă că-i va scăpa printre 
degete. Alexander a plecat fără nici un bagaj, luându-şi doar un 
pulover subţire căci seara se făcea răcoare. In camera lui 


157 


domnea dezordinea obişnuită. Nu avea decât paşaportul asupra 
lui, biletul de avion şi două mii de dolari. 

li încredinţase secretul lui Peter Ferrel, şeful echipei canadiene 
de ziarişti, care a jurat că nu va sufla nici un cuvânt şi că va face 
tot ce-i va sta în putinţă ca să-l ajute. In taxiul care-i ducea la 
aeroport, se străduia să râdă împreună cu canadienii bucuroşi că 
se întorceau acasă. Pentru prima dată nu era coadă la intrarea în 
aeroport. Coborâră din taxiuri şi trecură de filtrele care detectau 
metalele, apoi ajunseră în holul vast de unde se pleca. Alexander 
Higgins se uită de jur-împrejur. Locul gemea de poliţişti, căci 
oricine putea ajunge aici fără să aibă acte. 

Se prezentară la poliţia de frontieră. Un funcţionar începu să 
cotrobăie prin bagaje şi practic să demonteze aparatele de 
fotografiat şi camerele de luat vederi ale ziariştilor, în ciuda 
protestelor acestora. Alexander Higgins vorbea un pic araba şi 
interveni, explicându-le de ce au venit în Iran. In sfârşit, polițistul 
ceru să verifice biletele de avion şi aplică o ştampilă pe fiecare 
dintre ele, fără să-şi dea seama că biletul tânărului nu avea 
rezervare. Dar nu era treaba lui să verifice acest lucru. Cu inima 
cât un purice, Alexander Higgins îl întinse pe al său. lranianul de- 
abia se uită la el, apoi îl ştampilă. Ş 

Se îndreptară spre poarta din interiorul aeroportului. In acel 
moment, un poliţist se apropie şi făcu semn grupului să se 
oprească. 

— Trebuie să prezentaţi bagajele la control, spuse el, befar 
me”... 

Lucrul acesta era la ordinea zilei în țara asta de paranoici. 
Resemnaţi, canadienii au deschis din nou bagajele. Polițistul era 
pus pe gâlceavă: le ceru să vadă filmele. 

Discuţia era aprinsă; canadienii se încăpăţânau să cedeze şi 
voiau să ia legătura cu ambasada lor. In final, un alt poliţist care 
observase scena şi vorbea bine engleza puse capăt litigiului. Lui 
Alexander îi tremurau picioarele. În atmosfera asta kafkiană, 
putea să se întâmple chiar orice. 

Grupul ajunse cu chiu cu vai în faţa ghişeelor de înregistrare. 
O mulţime de pasageri aştepta deja în faţa cursei Air Canada, 
însă cele două ghişee aparţinând companiei Austrian Airlines 
erau pustii. Zborul Teheran-Viena decola la o oră după cel pentru 
Toronto, iar înregistrările nu începuseră să se facă. 

Alexander Higgins se simţi descurajat când văzu că valizele 


12 Vă rog! 


158 


prietenilor lui dispar pe banda rulantă. 

— Poţi să vii cu noi în sala pentru plecări, îi propuseră 
canadienii. 

Era exact ce prevăzuse el. Dar ca să pătrundă acolo, trebuia 
să aibă o legitimaţie de îmbarcare. Dacă rămânea aici singur şi 
fără legitimaţie, nu va mai putea să intre în sala destinată 
plecărilor. Se îndreptară cu toţii spre postul de control al poliţiei, 
dincolo de care erau cerute legitimaţiile de îmbarcare. Peter 
Ferrel se apropie de poliţist şi întrebă cu un zâmbet larg pe buze: 

— Se poate ca prietenul nostru să ne însoţească la restaurant 
cât timp aşteptăm avionul? 

Era o cerere frecventă în rândurile pasagerilor care îşi 
aşteptau cursele, aşteptare ce depăşea uneori şi câte cinci ore. 
Se aflau deja pe scara rulantă de la primul etaj. lranianul era 
bine dispus şi ştia că fără legitimaţie de îmbarcare, nimeni nu 
putea să plece nicăieri. 

— De acord, spuse el, dacă nu staţi prea mult. 

incepu să împartă din nou paşapoartele iranienilor care 
aşteptau la coadă pentru a căpăta înapoi documentele depuse 
cu multe săptămâni în urmă în vederea obţinerii vizei. Toţi erau 
nervoşi, încordaţi şi nu îndrăzneau nici măcar să se uite unii la 
alţii. 

După ce au trecut şi de cel de-al doilea baraj, intrară pe un 
coridor lung unde, pentru Alexander, era obstacolul cel mai greu 
de trecut. Un poliţist instalat într-o gheretă verifica paşapoartele 
călătorilor. Avea în faţă o listă cu toţi străinii cărora nu li se 
permitea plecarea din ţară, verifica amănunţit fiecare nume şi, 
dacă totul era în ordine, ştampila paşaportul şi înmâna un buletin 
de culoare roz prin care era autorizată ieşirea din Iran. 

Rândul avansa atât de repede, de parcă funcţionarul s-ar fi 
grăbit să se ducă la culcare. Pulsul lui Alexander Higgins se 
acceleră. Numele lui figura pe lista neagră, iar pe viza iraniană 
era scrisă cu litere groase şi roşii menţiunea: Not valid for 
departure”. 

Ultimul canadian trecu, apoi se întoarse să-l aştepte. Tânărul 
îşi adună toate forţele şi întinse paşaportul. Polițistul iranian îl 
deschise şi, după ce aruncă o privire rapidă, compară fotografia 
cu figura bărbatului. Apoi parcurse distrat lista din faţa lui. Dar 
nu avu nici un fel de reacţie... Alexander avea nervii încordaţi la 
maximum. Telefonul care sună în gheretă îl făcu să tresară 


13 Nu autorizează părăsirea teritoriului. 


159 


violent. Polițistul ridică receptorul, îl sprijini de umăr, luă 
buletinul roz dintr-un teanc, îl puse între filele paşaportului şi i-l 
înapoie deţinătorului fără să-l fi răsfoit. 

Oare nu-i văzuse numele trecut pe listă, sau nu era adusă la 
zi? Ca un automat, Alexander Higgins se duse lângă prietenii lui 
şi se aşeză la o masă. Mai rămânea încă un obstacol de trecut: 
legitimaţia de îmbarcare. Ca s-o recupereze, trebuia să se 
întoarcă. Dar încă era prea devreme. Neputându-se apropia de 
caviarul comandat de canadieni, dădu pe gât două pahare de 
votcă. După ce terminară de mâncat, însoțitorii lui îi făcură 
semn. După restaurant, se mai găsea un ultim post de control, 
cel care se numeşte Committee, adică cel al vameşilor 
însărcinaţi să se asigure dacă străinii nu plecau cu mai mulţi bani 
în numerar sau în cecuri decât la venire şi răscoleau bagajele de 
mână. De rest, nu se ocupau, însă erau periculoşi din cauza 
fanatismului lor ce reprezenta o teroare pentru iranienii care 
călătoreau. De frica atentatelor teroriste, cotrobăiau prin bagaje, 
deschideau tot ce puteau şi demontau aparatele de fotografiat... 
Se formaseră două cozi: la una stăteau femeile, iar la cealaltă, 
bărbaţii. 

Alexander Higgins se aşeză la cea de-a doua şi aşteptă. Stând 
într-un sas, un vameş îi ridică jacheta, îi controlă toate cusăturile 
şi îi spuse: 

— Arătaţi-mi toţi banii! 

Alexander scoase cele două mii de dolari; venise cu aceeaşi 
sumă. 

— Nu aţi cheltuit chiar nimic? îl întrebă el bănuitor. 

— Am avut invitaţie. 

— Trebuie să vorbesc cu şeful meu. 

Vameşul luă bancnotele şi dispăru într-un birou. Reveni după 
câteva clipe; teancul de bani scăzuse simţitor. 

— V-am reţinut noi o mie! îl anunţă el. Puteţi s-o recuperaţi la 
întoarcere. 

II înveselise faptul că-i furase mia de dolari împreună cu şeful 
lui. Îi eliberă lui Alexander o fişă albastră care dovedea că 
trecuse de controlul pentru schimb valutar. 

Mai rămăsese un singur obstacol până să ajungă în sala de 
îmbarcare propriu-zisă. Un poliţist verifica dacă deţinătorul 
paşaportului era cel din fotografie şi luă cele două fişe pe care le 
aşeză ordonat în două teancuri. Alexander Higgins trecuse în cea 
de-a doua fază. Până acum, cerul veghease asupra lui. 


160 


Totul mersese bine. Vameşul se uită repede la fotografie, luă 
cele două buletine, cel roz şi cel albastru şi-i făcu semn băiatului 
să treacă în sala de îmbarcare. Alexander se putea considera un 
om norocos, mai cu seamă că obținuse legitimaţia de îmbarcare. 
Or, fără să deţină acest document, călătoria lui s-ar fi isprăvit 
aici... 

x 
x x 


Cel din urmă canadian care urma să se urce la bordul 
avionului se întoarse spre Alexander ca să-i ureze succes. 
Acestuia îi venea să plângă, atât de singur se simţi dintr-o dată. 
Pasagerii pentru zborul Austrian Airlines începuseră să sosească 
unul câte unul. Prin uşile mari cu geam putea zări Boeingul 747 
aparţinând companiei austriece care aştepta pe pistă. 

Ca să evite să facă oribila cale-ntoarsă ce comportase riscurile 
bătăliei prin care trecuse, trebuia să vină până la el şeful de 
escală din Austria. Innebunit de spaimă, pândea uşa aşteptându-l 
din clipă în clipă. Insă Gunther Weikersdorf mai era încă în 
spatele  ghişeului, supraveghind îmbarcarea în avion. Era 
îngrozitor să ajungă până aici, iar reuşita lui să depindă de un 
necunoscut care putea să uite foarte bine de el. Inghiţindu-şi 
lacrimile, Alexander Higgins se ridică brusc şi înaintă spre 
polițistul care-i luase buletinele. 

— Mi-am uitat ceva, spuse el. lertaţi-mă, trebuie să mă întorc 
la ghişeul de înregistrări. 

La Mehrabad, oamenii erau atât de distraţi, încât genul acesta 
de incidente se ivea la tot pasul. Polițistul nu se miră. 

Binevoitor, el îi înapoie tânărului cele două buletine... 
înmărmurit, Alexander se depărtă pe culoarul interminabil, 
trecând iarăşi prin toate controalele, arătând paşaportul şi 
buletinele. Poliţiştii erau prea ocupați ca să-i mai controleze 
actele. Ştiau că nu are probleme dacă a reuşit să ajungă în sala 
de îmbarcare. 

Răsuflând uşurat, tânărul reveni în sala de înregistrare. La cele 
două ghişee se formaseră cozi. In spatele angajaţilor zări un 
bărbat care stătea în picioare, înalt, în haină albă cu galoane pe 
umeri. Se furişă în primul rând şi îi făcu semn cu privirea. 

— Sunteţi şeful de escală Gunther Weikersdorf? întrebă el în 
şoaptă. 

— Da. 

— Sunt Alexander Higgins, îi spuse tânărul cu un nod în gât. 


161 


Austriacul îi întinse mâna fără să se mişte din loc. 

— Daţi-mi paşaportul, vă rog. 

Tânărul i-l dădu, şeful de escală verifică identitatea şi i-l 
înapoie imediat. 

— Aşteptaţi-mă puţin mai încolo, îi spuse el simplu. 

EI îl ascultă. După câteva clipe, austriacul plecă de la ghişeu şi 
se îndreptă spre toaletă, pe coridorul lung ce ducea în sala de 
îmbarcare. Alexander Higgins o luă pe urmele lui. Când ajunseră 
la toaletă, Gunther îi spuse: 

— Biletul dumneavoastră... 

Luă biletul Teheran-Viena, scoase din buzunar o legitimaţie de 
îmbarcare de format mic pe care erau scrise câteva cifre, apoi i-o 
întinse tânărului spunându-i: 

— Duceţi-vă. Sunteţi norocos că aveţi prieteni atât de buni. 

leşiră împreună, apoi se îndreptară în direcţii opuse. 

Austriacul se înapoie în sala de înregistrare, iar Alexander se 
grăbea spre cea de îmbarcare. 

Arătând paşaportul şi cele două buletine, reuşi să treacă din 
nou de posturile de control. Poliţiştii erau ocupați cu alte treburi; 
nu-i mai cerură actele. Când ajunse la Committee, polițistul care- 
i reţinut dolarii îi făcu un semn binevoitor cu mâna... 

imbarcarea era în toi. Alexander_se aşeză la coadă, încercând 
să-şi domolească bătăile inimii. li întinse din nou buletinele 
poliţistului de serviciu. Imediat, îl zări pe şeful de escală şi crezu 
că i se opreşte inima în loc. Acesta se îndrepta în direcţia lui... 

— Haideţi cu vehiculul rezervat echipajului! 

Lui Alexander Higgins îi veni să-l sărute. Coborâră pe pista 
păzită de gărzile înarmate până-n dinţi şi se urcară în vehicul. 
După trei minute, tânărul se afla lângă scara avionului. Se urcă la 
bord şi se instală la locul lui. Minutele se scurgeau cu mare 
greutate! De fiecare dată când vedea vreo maşină cu girofar pe 
pistă, inima îi sărea din piept. 

Nemaitemându-se, îi ceru stewardesei să-i aducă un scotch, îi 
aduse o sticlă mică de Johnnie Walker pe care o dădu imediat pe 
gât. 

In fine, uşile fură închise, iar stewardesa făcu anunţurile de 
rigoare. Motoarele duduiau, iar aparatul începu să se mişte uşor. 
După cinci minute, se desprinse de pista 07 de pe aeroportul 
Mehrabad. Se auzi din nou vocea stewardesei: 

— Decolăm cu destinaţia Viena. Durata zborului va fi de 
aproximativ cinci ore. Vom ajunge pe Aeroportul Schwechat la 


162 


şase şi zece, ora locală. 

Luminile Teheranului dispărură undeva dedesubtul avionului. 
Cum se întâmplă ca una dintre stewardese să treacă pe lângă el, 
Alexander o întrebă: 

— În cât timp ieşim din spaţiul aerian al Iranului? 

— Cam peste vreo oră, răspunse ea. 

Erau puţine şanse ca iranienii să trimită avioane de vânătoare 
în urmărirea Boeingului, dar cu ei nu se ştie niciodată... 
Dispariţia lui va fi descoperită abia în zori, dar atunci va fi prea 
târziu. Va răsufla uşurat, numai atunci când avionul va survola 


pe deasupra Turciei încă adormite. 
x 


* * 


Cyrus Jahanbi redacta un raport pentru Teheran, când 
telefonul sună. Portarul îl anunţă că unul dintre membrii 
delegaţiei iraniene se afla acolo şi dorea să-l vadă. li spuse 
numele, iar Jahanbi îşi dădu seama că este funcţionarul de la 
serviciul cifruri. Era ora zece şi jumătate seara la New York şi 
şapte dimineaţa la Teheran. Nu era nimic ieşit din comun. 

— Să urce, spuse el. 

Funcţionarul îi aduse un mesaj urgent de la Teheran. 

După ce-l parcurse, avu impresia că cineva i-a înfipt un cuţit în 
inimă. Alexander Higgins a reuşit să plece din lran cu zborul 
companiei Austrian Airlines, la cinci fără douăzeci dimineaţa, ora 
Teheranului. Femeia de serviciu de la hotel, când a intrat în 
cameră pe la şapte şi-a dat seama că tânărul nu dormise acolo. 

Uitase să atârne de clanţă plăcuţa cu „Nu deranjaţi”. Imediat, 
personalul hotelului îi anunţă pe cei de la Savama. Cu ajutorul 
unei anchete rapide, s-a făcut reconstituirea evadării. Cauza o 
reprezenta o serie de greşeli şi neglijenţe. Trei vameşi au fost 
interogaţi, dar acest lucru nu-l mai putea readuce pe Alexander 
Higgins. 

Cyrus Jahanbi lăsă mesajul pe masă, alb ca varul. Tot sistemul 
de securitate sărea în aer. Nu mai avea nici o speranţă. In clipa 
în care Jack Higgins îşi va recăpăta fiul, va fi căutat de FBI. 

Or, Cyrus Jahanbi mai avea nevoie de încă patruzeci şi opt de 
ore ca să-şi ducă la îndeplinire operaţiunea. El, personal, nu risca 
mare lucru: teoretic, fiind protejat de imunitatea diplomatică, nu 
se expunea prea mult, ci risca să fie expulzat. Trebuia cu orice 
preţ să salveze operaţiunea. Forţase puţin mâna lui Ali Fallahian, 
iar acesta nu era dispus să-i ierte nereuşita. Luă rapid o hotărâre. 


163 


Poate că nu mai era timp. 

— lradj, îi şopti el funcţionarului, rămâi aici să răspunzi la 
telefon. 

Cyrus Jahanbi se năpusti în lift şi trecu de un bloc până ajunse 
la o cabină telefonică. Formă numărul lui Omar Abulima, la New 
Jersey. Ca printr-o minune, şoferul de taxi era acasă. Cyrus 
Jahanbi vorbi scurt, dându-i întâlnire la pizzeria de la intersecţia 
străzii 45 cu Lexington. La ora aceea, traficul era fluent şi nu 
făcea decât patruzeci şi cinci de minute până la Jersey City. 

Inainte de a pleca acasă, mai dădu două telefoane. lradj îi 
spuse că nu-l sunase nimeni între timp. Foarte repede, Cyrus 
Jahanbi îndesă câteva lucruri într-o valiză şi se întoarse spre 
funcţionar: 

— Rămâi aici şi nu te mişti. Te dai drept eu dacă e nevoie... şi 
aştepţi veşti de la mine. 

— Baleh, baleh, făcu acesta fără să crâcnească. 

Ordinele lui Cyrus Jahanbi nu se discută. Acesta verifică dacă 
nu a lăsat nimic compromiţător şi ieşi din apartament. De data 
asta, era hotărât să nu-şi asume nici un risc. 

x 
x x 


Zorile de-abia se iviră la Viena, când Boeingul 747 ce sosea de 
la Teheran ateriza pe pistă. Malko fu trezit de soneria telefonului 
la ora unu şi jumătate dimineaţa. Era un mesaj de la serviciul de 
escală din Teheran care îl anunţa că pachetul a putut ti încărcat 
la bord... 

li sună imediat pe Jack Higgins, dar nu răspunse nimeni. La 
New York era ora opt, iar familia Higgins ieşise să cineze. Se 
culcă la loc, după ce le ceruse lui Chris şi Milton, care stăteau la 
Intercontinental, să pună la dispoziţie dispozitivul de primire: trei 
inşi de la Ambasada SUA; o maşină cu număr de corp diplomatic, 
Chris şi Milton, plus o maşină a poliţiei austriece, dar fără 
însemnele specifice. Când avionul va ateriza, iranienii vor fi aflat 
deja de evadarea ostaticului lor. Acest fapt le va lăsa puţin timp 
ca să reacționeze, dar aveau antene importante la Viena, de 
aceea trebuia să fie prevăzător. 

Inainte să iasă din hotel, Malko îl mai sună încă o dată pe 
Higgins la New York, dar fără succes. Americanul nu se întorsese 
acasă. 

— Să mergem, le spuse Malko celor două gorile. 

Buick-ul cu număr de CD şi Golful alb cu albastru mergeau să 


164 


întâmpine Boeingul 747. Când se opri, iar scările fură trase la uşa 
avionului, cele două vehicule erau deja acolo. Din precauţie, 
Alexander Higgins ar trebui să coboare înaintea celorlalţi 
pasageri. Un poliţist austriac montă scara şi-l chemă pe tânăr 
prin megafon. 

După câteva momente, Alexander Higgins apăru în uşa 
avionului încadrat de Chris şi Milton. Il lăsară în pace numai după 
ce îl urcară în Buick. 

— Unde e tata? întrebă el imediat. 

— La New York, spuse Malko. Ne ducem la el. Decolăm peste o 
oră spre Paris, iar de acolo luăm un Concorde al companiei Air 
France până la New York. Il sunăm înainte să plecăm. 

— Cine sunteţi dumneavoastră? îl întrebă Alexander Higgins. 

— Un prieten de-al tatălui dumitale, zise Malko. 

II conduse pe Alexander în salonul de onoare, sub protecţia 
poliţiei austriece şi a agenţilor CIA. Malko formă numărul lui Jack 
Higgins. Suna ocupat. Cel puţin, ştia că familia Higgins s-a întors. 
Incercă din nou, dar nu avu noroc şi profită de ocazie ca s-o sune 
pe Sissi. O linişti, apoi îşi luă la revedere deja ea. Formă din nou 
numărul lui Jack Higgins la New York. In fine, cineva răspunse, 
dar nu era vocea negustorului de arme. Alertat, Malko spuse: 

— Vreau să vorbesc cu domnul Jack Higgins. 

— Cine sunteţi? îl întrebă necunoscutul. 

— Un prieten. Este urgent. Sun de la Viena. 

După un moment de tăcere, vocea de la celălalt capăt al 
firului spuse: 

— Sunt locotenentul Mc Pherson de la New York Police 
Department. |lmi pare rău, dar domnul Higgins şi soţia au fost 
asasinați. 


165 


Capitolul XVII 


Malko avu impresia că i se opreşte respiraţia, că aerul nu-i mai 
pătrunde în plămâni. Aşa deci, iranienii s-au mişcat mai repede 
decât el! Ca prin ceaţă, auzi primul apel al zborului Air France 
pentru Paris. La celălalt capăt al firului, polițistul new-yorkez 
întrebă: 

— Ce legătură era între dumneavoastră şi domnul Higgins? 

— VIi-l dau pe fiul lui, spuse Malko, pasându-i receptorul lui 
Alexander. 

Tânărul, care presimţise ceva rău, tremura ca varga. Când află 
vestea, izbucni în plâns. Malko era terminat. Încă o afacere care 
se terminase prost. O stewardesă se apropie de ei şi le făcu 
semn să se urce în avion. Malko se gândi imediat la Maria- 
Mercedes. Poate că ea ştia anumite secrete ale negustorului de 
arme. Se duse la alt telefon şi formă numărul de la New York. 
Răspunse robotul, iar el îi lăsă mesajul. 

— Sunt Malko Linge, Jack Higgins a fost asasinat. Sunteţi în 
pericol de moarte. Îndată ce veniţi acasă, încuiaţi-vă bine şi nu 
deschideţi nimănui. Anunţaţi poliţia şi cereţi-i să vă protejeze. 
Ajung la New York împreună cu Alexander în câteva ore. Stau la 
San Regis. Vă sun de îndată ce sosim. 

Stewardesa începu să bată din picioare de nerăbdare. Malko 
aproape că trebui să se lupte cu Alexander ca să-l smulgă de la 
telefon. El îi explică locotenentului de la NYPD fondul problemei 
şi ceru ca FBl-ul să-i acorde protecţie Mariei-Mercedes. Chris 
Jones îi dădu datele cum că este ofiţer CIA ca să le fie verificată 
povestea, apoi se îndreptară toţi patru spre avion. Alexander 
Higgins era distrus. 

— Ce s-a întâmplat? îl întrebă Malko. 

— Este îngrozitor, spuse tânărul dus pe gânduri. Tatăl meu şi 
Azar au venit acasă cu un taxi, după ce au cinat. Un bărbat îi 
aştepta într-un alt taxi. S-a năpustit spre ei cu un pistol, l-a 
omorât pe loc pe ei şi pe portar. Nişte persoane care treceau pe 
acolo au văzut că bărbatul s-a urcat într-un taxi, dar nimănui nu 
i-a venit ideea să-i reţină numărul. 

Malko strânse din dinţi. Nu neglijase nici un amănunt, însă Jack 
Higgins nu mai dăduse pe acasă după ce Malko fusese anunţat 


166 


de evadarea fiului său. Înlănţuirea nefericită a evenimentelor îl 
făcea pe Malko să explodeze de furie. lranienii au reacţionat cu 
rapiditatea fulgerului, dejucându-i toate calculele. Acum trebuia 
să refacă pista cu puţinele elemente de care dispunea. 

— Ştiaţi pentru ce aţi fost reţinut în Iran? îl întrebă pe tânăr. 

— Vag, răspunse Alexander. Tata mi-a spus că iranienii voiau 
să se asigure de discreţia lui în legătură cu un proiect comercial 
foarte important şi de asemenea că nu-i va trăda. De altfel, se 
purtau foarte frumos cu mine. Regret că am fugit... Tatăl meu ar 
mai fi fost în viaţă şi acum, dacă eu aş fi rămas la Teheran. 

— Nu-i chiar atât de simplu, îi spuse Malko. lranienii l-ar fi 
şantajat pe tatăl dumitale. Au obţinut de la el cu foiţa un aparat, 
a cărui natură o cunosc, pentru un atentat împotriva 
preşedintelui Statelor Unite. Dacă acesta ar fi reuşit, el ar fi stat 
foarte mulţi ani în închisoare... plus că ar fi fost dezonorat. Şi nu 
sunt sigur că şi dumneata ai fi fost liber. Acum trebuie să vă 
răzbunaţi tatăl şi să împiedicaţi atentatul cu orice preţ. Incercaţi 
să aflaţi amănuntele care ne-ar permite să găsim o pistă. Cu ce 
iranieni se întâlnea la New York? 

— Nu cunosc, scutură din cap Alexander. Dar Maria-Mercedes 
trebuie să ştie, tatăl meu avea deplină încredere în ea. Sper să 
nu i se fi întâmplat nimic. 

— Şi eu sper, zise Malko, este ultima noastră şansă. Credeţi că 
există vreun document în apartamentul tatălui dumneavoastră? 

— Nu, negă tânărul. Documentele importante le păstra într-un 
seif la City Bank. 

Malko se uită la ceas. Mai aveau patruzeci de minute de zbor. 
Aveau timp să prindă cursa pentru New York. Cu ajutorul 
supersonicelor, câştigau o groază de timp! 

x 


* * 


Imediat ce a ajuns în camera lui de la Grand Hotel de pe 
strada M din Washington, Cyrus Jahanbi mută televizorul pe CNN, 
singurul canal care transmitea ştiri aşa de dimineaţă. Călătorise 
cu trenul o parte din noapte, dar nu se simţea obosit. După o 
matură chibzuinţă, se hotărî să stea la Grand Hotel, al cărui 
proprietar era un libanez şi unde trăgeau multe persoane venite 
din Orientul Mijlociu. S-a înscris sub un nume arab, folosind un 
paşaport kuweitian. 

Nodul din gât îi dispăru, îndată ce văzu reportajul despre 
moartea soţilor Higgins. De data asta, Omar nu ratase ţinta... Mai 


167 


rămăsese secretara, care, conform ordinelor, trebuia lichidată 
acasă la ea. Nu era pomenit nici un nume cu privire la dublul 
asasinat. Totuşi, era un semn bun. Soneria telefonului îl făcu să 
tresară. 

— Eu sunt, auzi vocea lui Ali Yasin. 

II sunase pe palestinian foarte devreme, imediat ce cobori din 
tren. Făcuse o imprudenţă, dar era necesară. 

— Cobor, spuse Cyrus Jahanbi. 

Incuie valiza cu cheia după ce luă din ea un pistol micuţ 
Beretta de nouă milimetri pe care-l ascunse sub cămaşă. La 
Washington vara era pe sfârşite, dar vremea era caldă. Yasin 
aştepta în hol, ghemuit într-un colţ. lranianul îl duse la cafenea, 
într-un separeu ferit de ochii lumii. 

— Am avut probleme, îl anunţă el, dar cred că s-a rezolvat. 

Ali Yasin îi ascultă istorisirea fără să-l întrerupă. 

— Cred că totul este pregătit, încheie Cyrus Jahanbi. Mahmud 
e aici? 

— Da. 

— Când dăm lovitura? 

— Peste unsprezece zile, îl linişti Yasin. 

lranianul tresări. 

— Peste unsprezece zile! Dar e absurd să mai aşteptăm atât! 
Nu puteţi obţine datele mai devreme? 

Datorită unui prieten de la agenţia palestiniană Wafa, care 
avea acces la Casa Albă, Ali Yasin putea afla orele la care 
preşedintele Clinton era de găsit în mod sigur în biroul său din 
Salonul Oval. 

— Ba da, răspunse el. Dar am noutăţi. 

li puse în faţă Washington Post. Pe prima pagină erau 
subliniate cu culoare verde mai multe rânduri. Cyrus Jahanbi 
descoperi că parafarea acordului de pace israeliano-palestinian 
anunţată pentru week-end-ul precedent va avea loc pe data de 
treisprezece septembrie în prezenţa preşedintelui Statelor Unite, 
la Casa Albă. Ali Yasin puse degetul pe articol. 

— Impuşcăm trei iepuri dintr-o dată! spuse el cu vocea 
tremurându-i de emoție. 

Cyrus Jahanbi îi curmă entuziasmul. 

— Unsprezece zile înseamnă prea mult şi e prea periculos, 
observă el. Acum FBl-ul şi CIA sunt în alertă. Ar fi o prostie să 
ratăm totul. 

— Nu ne vom mai întâlni niciodată cu o astfel de situaţie, se 


168 


înflăcără Ali Yasin. O dată cu moartea lui Yasser Arafat, acest 
acord nu va intra niciodată în vigoare. 

Argumentul îl descumpăni pe Cyrus Jahanbi. Ştia că Teheranul 
era hotărât să întreprindă orice ca să saboteze acest acord dat 
publicităţii cu câteva zile în urmă. Consiliul Suprem de Securitate 
Naţională - cea mai înaltă instanţă politico-militară a ţării - era 
hotărât să întreprindă orice în acest sens. Ali Velayati a declarat 
de curând în mod oficial că acordul dintre OEP şi Israel era un 
complot împotriva Islamului şi Palestinei. 

Ali Yasin se afla în fruntea conducătorilor politici islamici. Dacă 
proiectul lor va fi dus la bun sfârşit, bineînţeles că Iranul va fi 
acuzat. Totul era să nu lase urme, dovezi, martori, nici măcar 
smoking gun, cum spun americanii. Altminteri, măsurile 
coercitive în privinţa Iranului ar putea fi extrem de grave. Cyrus 
Jahanbi prevăzuse deja acest lucru, încă din prima versiune a 
acţiunii lor. 

Nu vedea cum să-i spună aşa ceva lui Ali Yasin în momentul 
de faţă. Mai cu seamă că era departe de şefii săi. Pentru el, a 
rămâne în New York reprezenta un mare pericol, iar din 
Washington, era imposibil să ia legătura cu Ministerul 
Informaţiilor de la Teheran... Trebuia să se roage lui Alah ca FBI- 
ul şi CIA să nu descopere nimic. 

— Cred că este cea mai bună soluţie, admise el, însă va trebui 
să fim şi mai prudenţi în continuare. 

x 


* * 


Avionul Concorde al companiei Air France atinse pista 
aeroportului JFK la ora opt fără patru minute. La New York 
vremea era frumoasă, dar bătea puţin vântul. Debarcarea s-a 
efectuat într-un timp record. Doi agenţi de la FBI îi aşteptau pe 
Malko, pe Alexander Higgins şi pe cele două gorile, în sala pentru 
controlul imigrărilor ca să evite formalităţile. Erau aşteptaţi de o 
maşină a FBl-ului, fără însemnele de rigoare, ca să-i transporte la 
New York. 

— Ceva noutăţi? întrebă Malko. 

— Nimic despre omor, răspunse unul dintre agenţii speciali. 

— Şi Maria-Mercedes? 

— Nu s-a întors acasă. Patru oameni de-ai noştri sunt postați 
acolo. 

Nu era un semn bun. 

— La birou? 


169 


— Închis. Şi acolo am plasat oameni. 

Se aşternu tăcerea în timp ce maşina cu girofarul în funcţiune 
îşi croia drum pe autostrada aglomerată. Malko se gândi imediat 
la „Charlie”. Palestinianul fusese cel dintâi care i-a deschis ochii! 
Ferocitatea cu care iranienii „făceau curăţenie” dovedea că nu se 
înşelase. Păcat că nu mai trăia să vadă şi el lucrul acesta. Pentru 
moment însă, Malko era cu un pas în urma adversarilor lui... 

După o oră, maşina se opri în faţa hotelului San Regis, cotind- 
o apoi pe Park Avenue spre locuinţa lui Alexander Higgins. Dacă 
el nu va reuşi să împiedice acest atentat, tânărul nu-i va ierta 
niciodată moartea tatălui său. A primit aceeaşi cameră şi alta 
alături, pentru „familie”. Imediat se aşeză lângă telefon. Maria- 
Mercedes lăsase în continuare telefonul pe robot, iar la biroul din 
Rockefeller Center nu răspundea nimeni. 

Peste douăzeci de minute sună acasă la Jack Higgins şi vorbi 
cu Alexander, întrebându-l într-o doară dacă n-a găsit ceva 
indicii. Nimic, în afară de taxiul galben reperat deja cu ocazia 
tentativei de omor asupra lui Jack Higgins. Dar îl mai chinuia şi 
altă nelinişte: Gunther Weikersdorf. Dacă iranienii descopereau 
rolul pe care l-a jucat, avea multe necazuri de pătimit. Trebuia cu 
orice preţ să-l prevină. Sună la Viena. Sissi se bucură grozav 
când îi auzi vocea. 

— Nu te-ai dus la New York? 

— De acolo te sun. Lucrurile nu merg foarte bine. Trebuie să 
găsim o modalitate prin care Liniile Aeriene Austriece să-l cheme 
imediat în ţară pe Gunther. 

— Este în pericol? 

— Ar putea fi. Cred că iranienilor le trebuie foarte puţin timp 
ca să afle cum a plecat Alexander. Dar cel mai bine ar fi ca soţul 
tău să nu mai fie acolo când vor afla. 

— O să mă ocup imediat de asta, promise Sissi. 

După un moment de tăcere, îl întrebă: 

— Când te întorci la Viena? Vreau să te văd... 

— Incă nu ştiu, zise Malko, de îndată ce voi afla, îţi voi da de 
ştire. 

Nu trecură zece minute de când închisese, că telefonul sună 
din nou. Inima îi tresări în piept când recunoscu vocea Mariei- 
Mercedes. 

— Unde sunteţi? Aţi ascultat mesajul meu? 

— Da, l-am ascultat din altă parte. Sunt la un prieten. Mi-am 
petrecut noaptea la el. Azi-dimineaţă am aflat de la televizor de 


170 


moartea lui Jack, este îngrozitor. Sunt înnebunită de frică. Ce pot 
să fac? 

— Poliţia este acasă la dumneavoastră, spuse Malko, are ordin 
să vă apere. L-am adus pe băiatul lui Higgins pe care l-am ajutat 
să fugă din Iran, acesta este motivul asasinării tatălui său. 

— De ce? 

— A furnizat un material unor terorişti. Bineînţeles că a fost 
ameninţat. L-au omorât ca să nu le dezvăluie numele. Ştiţi ceva 
despre asta? 

Ea ezită, dar în final recunoscu că da. 

— Aveţi vreun nume? întrebă el după o clipă de gândire. 

— Nu. S-a întâlnit o dată cu un bărbat care cred eu că e 
iranian, însă nu mi-a spus cine este. Pe urmă mi-a încredinţat un 
dosar cu afacerea respectivă. 

— Un dosar? Şi unde este? 

— In seiful meu. Acolo îşi ţinea Jack documentele 
compromiţătoare sau „fierbinţi”. Cheia e la birou. 

— In cât timp puteţi să ajungeţi acolo? 

— In douăzeci de minute. 

— Vă aşteptăm la birou. j 

Imediat ce închise, Malko se năpusti la lift. li găsi pe Chris şi 
pe Milton în hol. 

— Ne ducem la birou. Vine şi Maria-Mercedes. Ştie unde este 
dosarul cu afacerea. 

— Holy shit! înjură în glumă Chris, în sfârşit, o să ne distrăm şi 
noi. 

Rockefeller Center se afla la cinci blocuri mai departe de hotel. 
Parcurseră drumul în trei minute. Inainte să coboare din maşină, 
Milton Brabeck îi dădu lui Malko pistolul Herstal şi un încărcător 
de rezervă. 

— Adineauri ne-au fost „servite”, spuse el. 

Greutatea armei îi încălzea inima. Opriră pe strada 51, în faţa 
intrării laterale a clădirii, chiar în spatele maşinii FBl-ului în care 
se aflau patru bărbaţi. Mai descoperiră doi în hol, cu căştile pe 
urechi, discreţi ca maşinile pompierilor. 

Se puseră pe aşteptat. Malko n-avea astâmpăr. Cele douăzeci 
de minute s-au scurs, apoi cinci şi încă zece. Maria-Mercedes 
întârzia mult. Pândea toate maşinile care încetineau, dar nici 
urmă de secretară. Atunci, Malko îşi dădu seama că se putea 
ajunge aici şi pe Fifth Avenue. 

Maria-Mercedes venea cu taxiul, iar şoferii preferau să 


171 


oprească pe bulevard decât să intre pe străduţele laterale foarte 
aglomerate. Târându-i după el pe Chris şi pe Milton, traversă 
clădirea. După ce-i avertiză pe agenţii de la FBI, se duseră în 
Rockefeller Plaza, vizavi de patinoar. j 

Traficul de pe Fifth Avenue era intens. In fine, Malko văzu 
taxiul oprind, iar pe Maria-Mercedes coborând din el. Se grăbea 
spre esplanadă, dar nu îl observă pe Malko. Liniştit, el înaintă ca 
s-o întâmpine; era amestecată în mulţimea de pietoni. Dintr-o 
dată pulsul se acceleră. O negresă înaltă cu ochelari de soare, cu 
bască pe cap şi în jeanşi, cu o geantă atârnată pe umăr, cobora 
dintr-un taxi care oprise în spatele celorlalte vehicule. Malko 
avea certitudinea că era tot negresa care a încercat să-l 
înjunghie şi pe el. Se apropia cu paşi mari şi grăbiţi de Maria- 
Mercedes. 


172 


Capitolul XVIII 


— Maria, fii atentă! urlă Malko din toate puterile. 

Strigătul se pierdu în zarva de pe stradă. incepu să gesticuleze 
şi, în sfârşit, chiliana îl zări şi îl salută cu un surâs fericit. In 
spatele ei negresa se apropia cu paşi repezi. Chris Jones îl 
întrebă pe Malko. 

— Ce se-ntâmplă, unde e reptila? 

— Negresa cu bască! îi strigă Malko. 

Smulgându-şi arma de la centură, se îndreptă cu paşi grăbiţi 
spre Maria-Mercedes. Negresa îl zări şi se opri imediat. Se avântă 
spre Maria-Mercedes ca un alergător de viteză, agitând un 
pumnal. Voia să-l înfigă în spatele femeii, iar Malko nu putea să 
tragă în ea deoarece risca s-o atingă şi pe chiliană. Chris Jones se 
deplasă spre dreapta, întinse mâna stângă în care avea insigna 
Serviciului Secret şi strigă: 

— Stai pe loc! 

Negresa ezită o fracțiune de secundă, apoi continuă să alerge 
înainte. Trei focuri de armă se auziră incredibil de aproape. 
Negresa parcă explodase. Execută o piruetă macabră ce dură 
câteva secunde, zgâlţâită de impactul celor trei gloanţe, toate 
nimerind-o în piept, apoi se prăbuşi pe trotuar cu jacheta plină 
de sânge. În acel vacarm, focurile de armă aproape că nu au fost 
auzite, însă trecătorii o văzură pe negresă lungită pe jos, zăcând 
într-o baltă de sânge. Chris Jones îşi mai flutura încă legitimaţia. 

Mai mulţi negri se îndreptară spre el, îl înconjurară şi acum îl 
amenințau. Se formă o grămadă zgomotoasă, care se pregătea 
să-l linşeze. Milton veni lângă prietenul lui, strivi cu pumnii 
câteva guri buzate şi încercă să-l elibereze. Maria-Mercedes se 
aruncă în braţele lui Malko. 

— Ce se întâmplă aici? 

— Nimic, totul este în regulă, o linişti Malko. 

În acel moment, zări un bărbat cu figură de oriental, ras în 
cap, cu o barbă cât toate zilele, mare cât o namilă. Cu privirea 
fixă, se îndreptă către ei. Maria-Mercedes se întoarse cu spatele 
la el. Ajuns la patru metri de ea, necunoscutul scoase de sub 
cămaşă un Colt 45. intinse braţul şi o ochi pe fată. 

Malko o răsuci, apărând-o cu trupul lui. Ridică arma şi trase în 


173 


agresor în momentul în care acesta trase şi el. A avut loc un 
schimb de focuri, o femeie căzu secerată de un glonţ care o 
nimeri în cap, iar Malko îşi goli încărcătorul în ucigaş. Acesta se 
dădu înapoi încetişor spre Fifth Avenue, zguduit de impacturi. 
încercă să tragă şi el, dar nu reuşi să ridice pistolul prea greu. 
Câteva clipe îl ţinu în mână, apoi îi dădu drumul şi se prăbuşi la 
pământ. Panica a atins paroxismul în Rockefeller Plaza. Bărbatul 
ucis de Malko omorâse la rândul lui o trecătoare şi rănise un 
bărbat. O adunătură ciudată se agita în jurul lui Chris şi Milton. 
Când Malko o trăgea pe Maria-Mercedes în spatele esplanadei, 
apărură în sfârşit şi agenţii de la FBI care veneau în ajutorul 
gorilelor. 

— Taxiul galben, ultimul din şirul de maşini! le strigă Malko. 

Doi agenţi de la FBI alergară spre taxiul staționat lângă 
trotuar. 

Malko respiră uşurat când ajunse pe palierul de la etajul 
optsprezece. Maria-Mercedes tremura ca varga. Indată ce intră, 
scoase pachetul de ţigări din buzunar, îşi aprinse una şi dădu cu 
voluptate fumul afară. Malko o lăsă în grija celor doi agenţi de la 
FBI. El cobori din nou în stradă. 

Chris Jones îl strângea de gât pe un negru aproape la fel de 
înalt ca şi el, înjurându-i rasa de mama focului. Milton Brabeck îi 
strigă lui Malko: 

— Nemernicul ăsta mi-a rupt cămaşa şi mi-a distrus cravata! 

O maşină aparţinând NYPD staţiona în spatele taxiului galben 
abandonat. Călătorii ce se aflau în el discutau cu cei doi agenţi 
de la FBI care se pregăteau să-l răscolească. 

— Aţi găsit ceva? îi întrebă Malko. 

— Nimic, răspunse unul dintre ei. O să-i dăm numele ca să-l 
verifice în catastif: niciodată nu a fost arestat, nu are 
antecedente. 

Malko se aplecă înăuntru ca să vadă numele şoferului afişat pe 
tabloul de bord. Se numea Omar Abulima, un arab. Se duse să-i 
vadă trupul. Bărbatul nu mai trăia. Actele indicau o adresă în 
New Jersey, la Jersey City. Era de naţionalitate iraniană. Actele 
negresei ucise de Malko aveau aceeaşi adresă. Era de 
naţionalitate americană. 

— O să adunăm datele aflate despre cei doi, zise Milton 
Brabeck, care îşi încheiase socotelile. 


Malko urcă să vadă ce mai face chiliana. 
x 


174 


* * 


Maria-Mercedes fuma întruna, protejată de îngerii ei păzitori. 
Malko nu pierdea vremea de pomană. 

— Mergem la birou, o anunţă el. 

Era la doi paşi, pe America's Avenue. Merseră totuşi cu 
maşina, însoţiţi de cei patru agenţi speciali de la FBI. Când 
ajunseră la subsol, tânăra deschise un seif, cotrobăi puţin prin el, 
apoi îi dădu lui Malko un dosar maro, sigilat cu scotch. 

— Uite-l, nu l-am deschis niciodată. 

Malko nu pierdu nici o secundă. Era un contract încheiat între 
societatea Rockwell din Duluth, Georgia, care fabrica rachete şi o 
societate din Delaware, Intercon Export. Malko se uită la tânără. 

— Ştiţi ceva despre Intercon Export? 

— Da, este o societate ce aparţinea domnului Higgins. Are 
sediul în Delaware din motive fiscale. 

— Şi cu ce se ocupă? 

— Exportă material militar în diferite ţări. 

Malko se cufundă în lectura conţinutului şi în cel mai scurt 
timp înţelese că era vorba despre rachetele aer-sol Hellfire AGN- 
114, dirijate prin laser, cu destinaţia Thailanda. Contractul 
prevedea şase sute douăzeci de astfel de rachete pentru dotarea 
a optsprezece elicoptere AH-64 Apache, la preţul unitar de 40 
000 de dolari. O parte a contractului prevedea expedierea unei 
rachete de acest tip cu trei vârfuri diferite prin intermediul 
societăţii Rockwell, a unui bloc electronic ce se montează la 
elicopter, a unui vizor giroscopic şi, de asemenea, a unui CDU“, 
societăţii din Delaware, însoţite de toate documentele necesare 
exportului în Thailanda. 

Un alt contract prevedea expedierea unui tub laser portabil de 
către societatea Martin-Marietta, tot la Intercon Export. 

Transportul materialului s-a făcut cu camionul cu două luni în 
urmă, pe adresa societăţii Delaware. 

Contractul se încheia cu o scrisoare semnată de Jack Higgins, 
adresată şefului diviziei rachete din Rockwell, cu rugămintea ca 
transportul eşantionului să se facă cât mai repede, întrucât 
trebuia să se ducă personal în Thailanda. 

Malko îi înapoie dosarul chilienei. 

— Citiţi şi dumneavoastră şi spuneţi-mi dacă vi se pare ceva în 
neregulă. 

Maria-Mercedes execută ce îi ceru Malko. 


44 Command Unit Display. 


175 


— Nu, spuse ea mai târziu. Aşa se procedează în mod curent 
pentru toate materialele de ultimă oră, cum este Hellfire, cea 
mai nouă rachetă sol-aer. Thailanda nu se află sub embargo, deci 
avem dreptul să vindem acolo. 

— Societatea Rockwell nu are reprezentant în Thailanda? 

— Nu ştiu, dar erau expediate foarte des cutii uriaşe prin 
intermediari care aveau legăturile lor şi câştigau câte un 
comision dacă le livrau mai repede. Dacă stau şi mă gândesc 
bine, ceva ciudat tot este în acest contract: Jack Higgins nu 
cunoştea pe nimeni în Thailanda. 

— Numai atât, făcu posomorât Malko. Hai să ne întoarcem în 
birou. 

x 
x x 


De patru minute, Maria-Mercedes vorbea la telefon, sub 
privirile atente ale lui Malko. In fine, puse receptorul în furcă şi îşi 
aprinse o ţigară. 

— Este totuşi ceva foarte curios. 

— Ce anume? 

— Societăţile Rockwell şi Martin-Marietta au livrat materialul 
acum două luni în Delaware. A fost recepționat, iar domnul 
Higgins a fost înştiinţat de acest fapt. A ţinut să-l expedieze în 
Thailanda prin alt mijloc de transport decât cel folosit de obicei 
de oamenii din Delaware. Şi asta, la cererea clientului thailandez. 
După opt zile, un curier special de la Federal Express a venit să 
ia în primire marfa şi a dat ordin de descărcare. Ne-a trimis prin 
fax acest act. Adresa unde trebuia livrat era un birou de tranzit 
din vamă, specializat cu mărfurile fragile. Materialul a fost 
depozitat într-un conteiner blindat, apoi s-a primit un telefon din 
partea domnului Higgins. El a spus că există o nepotrivire, că 
materialul nu poate pleca imediat, în concluzie îl lua înapoi, l-a 
trimis efectiv o furgonetă, doi oameni şi un bilet scris de mână în 
care-i cerea să dea drumul materialului. Până la urmă, aşa a 
procedat. 

— Apoi, ce s-a întâmplat? 

— Nimic. Nu am găsit nici un fel de date despre curier sau 
unde se află marfa care este compusă din mai multe cutii. La 
Delaware nu s-a mai întors nimic. 

— Aţi putea lua legătura cu clientul din Thailanda, întrebă 
Malko, să ştiu dacă a primit marfa? 

Maria-Mercedes îl privi evident pusă în încurcătură. 


176 


— Nu ştiu nimic în legătură cu acest subiect, decât din 
scrisoarea domnului Higgins. Nici la biroul de tranzit nu se mai 
află. 

Era clar. Jack Higgins se folosise de un şiretlic ca să facă rost 
de o rachetă Hellfire de la Rockwell fără să trezească vreo 
bănuială. lar această rachetă a ajuns acum în mâinile teroriştilor. 

— Spuneţi-mi tot ce ştiţi despre rachetă, o rugă Malko. 

Tânăra se duse după documentaţie şi îi făcu un rezumat. 

— Se numără printre ultimele creaţii de rachete aer-sol 
construite şi perfecţionate de societatea Rockwell International, îi 
explică ea. Este destinată în principal distrugerii tancurilor, 
având de obicei o încărcătură de mare forţă, dar poate fi utilizată 
şi pentru distrugerea oamenilor. Este lansată din elicopter şi 
ghidată prin laser. Măsoară o sută şaptezeci de centimetri şi 
jumătate în lungime, optsprezece centimetri în diametru şi 
cântăreşte patruzeci şi cinci de kilograme. 

— Are mai multe vârfuri decât aceea care a dispărut? 

— Da, dispune de unul împotriva oamenilor şi unul antitanc. 

— Explicaţi-mi cum funcţionează. 

— E foarte simplu, spuse Maria-Mercedes. Este ghidată spre 
ţintă cu ajutorul unei raze laser captată de sistemul de ghidare 
laser încorporat în ea. Raza poate fi emisă din elicopterul 
purtător. Aceasta este lansată în LOBL (/ock before launched)”. 
Racheta este ghidată chiar de la pornire. Poate fi lansată de 
asemenea şi în LOAL (lock after launched)“. 

Racheta este activată doar în ultimele cincisprezece secunde 
ale traiectoriei, de un emiţător portabil care se găseşte fie pe un 
alt elicopter, fie la sol. Acest lucru permite elicopterului lansator 
să plece cât mai repede de acolo. 

— Care este puterea de acţiune a rachetei Hellfire? 

— Şapte mii de metri sau patru mile. Parcurge această 
distanţă în douăzeci şi cinci de secunde. A fost proiectată special 
ca să poată fi lansată din elicoptere AH-64 Apache, dar se poate 
adapta şi la alte platforme, ca de exemplu, un AH 1 H-lroquois, 
un UH 58D-Kiowa sau un MD 530-Defender. Echiparea se poate 
face de la una până la şaisprezece rachete, depinde de aparat. 
Mai vreţi să ştiţi şi altceva? 

Malko scutură din cap în semn că e de-ajuns; aflase destule. 
Jack Higgins le procurase teroriştilor o armă redutabilă, 


45 Activată înainte de lansare. 
16 Activată după lansare. 


177 


echivalentul unui Stinger sol-aer. Adică, o rachetă capabilă să 
pulverizeze totul pe o rază de douăzeci de metri cu o precizie 
diabolică datorită laserului. Fireşte că pentru a putea fi folosită, 
era nevoie de un elicopter, dar în Statele Unite, nu era mare 
greutate de găsit unul... 

Malko luă din nou dosarul lui Jack Higgins şi îl examină ca să 
fie sigur că nu i-a scăpat nimic. In ultimul paragraf, îi sări în ochi 
un număr de telefon scris cu creionul: 436 86 34. Îl notă. Putea fi 
un număr din New York. Era pe punctul de a-l forma, când brusc 
avu o bănuială. 

— Chris, află dacă numărul ăsta e din New York şi cui aparţine. 

x 
x x 

Ali Yasin scăpă o înjurătură printre dinți. Tocmai a pierdut 
legătura pentru lacul Accotink. Reveni pe Braddock Road, luând- 
o pe drumul neasfaltat care şerpuia printre copaci. Lângă el, 
Cyrus Jahanbi picotea. Se trezi când ajunseră într-un loc deschis 
care dădea spre lac. Ali Yasin o luă pe o cărăruie care ajungea în 
faţa unei cabane legate de un imens hangar cu uşile închise. 

— Aici este, spuse palestinianul. 

Cei doi bărbaţi coborâră din maşină. Era locul ideal: primprejur 
nu se afla nici o casă, iar copacii asigurau cea mai bună 
protecţie. Una din uşile hangarului se deschise, iar Mahmud 
Farmayan se ivi şi se îndreptă spre Cyrus Jahanbi. 

Cei doi iranieni discutară îndelung sub privirile înduioşate ale 
lui Ali Yasin. 

— E aici? întrebă Jahanbi. 

— Da, vino să vezi. 

Cei doi începură să vorbească în arabă. Cyrus Jahanbi se duse 
în hangar. La dreapta, se găsea un pat de campanie pe care era 
aşezat un Uzi. 

— Aici dorm eu, îi explică Mahmud Farmayan. Este mai sigur. 

Cyrus Jahanbi nu avea ochi decât pentru elicopter. Acesta 
avea o linie aproape comică, cu cabina ovală aşezată pe trenul 
de aterizare care era foarte înalt. Semăna cu o libelulă. Vopsit în 
gri, părea bine întreţinut. Sub cabină era agăţat un cilindru gri 
închis, aproape la fel de lung ca şi aceasta, cu nişte aripioare în 
spate. Era racheta Hellfire. 

— Aşa de micuţ e? exclamă neliniştit Cyrus Jahanbi. O să 
poată zbura cu racheta? 

Mahmud zâmbi înţelegător. 


178 


— Bineînţeles. Este un Hughes 500, modelul civil al aparatului 
MD 530 militar, care transportă racheta. Este foarte silențios şi 
extrem de uşor de pilotat. In plus, nici nu costă prea mult. Reza l- 
a cumpărat de ocazie cu 130 000 de dolari. 

— De la cine? 

— De la un tip care are probleme financiare. L-a luat de la 
clubul lui aviatic. Are foarte puţine ore de zbor. Reza i-a spus că îl 
cumpără pentru un prieten şi l-a adus direct aici. Nimeni nu ştie 
de soarta lui. Casa îi aparţine şi vine să-şi petreacă sfârşitul de 
săptămână. 

Mândru, Ali Yasin se apropie de elicopter. 

— Uită-te înăuntru! 

Cyrus Jahanbi deschise uşa şi se aplecă în interior. Pilotul 
stătea în stânga. La dreapta, era vizeta giroscopică agăţată de 
tavan. Scaunele din spate au fost scoase ca să facă loc aparaturii 
electronice a rachetei şi anume, un cofret metalic de cincizeci de 
centimetri de unde plecau zeci de fire. Impresionat, Cyrus 
Jahanbi întrebă: 

— L-ai încercat? 

Mahmud Farmayan zâmbi cu indulgență. 

— Nu a fost nevoie... Dar am testat toate circuitele 
electronice. Cum dispunem de materialul original, nu mi-a fost 
greu să echipez elicopterul. A trebuit doar să dau câteva găuri ca 
să pot face toate legăturile. A fost ceva migăleală, dar merge. 
Am branşat codurile emiţătorului şi ale celulei laser pe aceeaşi 
frecvenţă. Am verificat dacă şi codajul funcţionează. Nu-mi 
rămâne decât să activez racheta şi s-o lansez. 

— Cine o să ţintească? 

— Eu, zise cu mândrie Ali Yasin. M-am antrenat şi este foarte 
simplu. Este suficient ca pilotul să orienteze elicopterul pe axa 
țintei. Când o voi avea în mijlocul reticulului, activez racheta şi 
imediat va porni spre ţintă, ghidându-se după raza laser care va 
fi emisă de emițătorul de la sol. Timpul în care ajungem în poziţia 
de lansare şi acela în care racheta îşi atinge ţinta va fi de 
aproximativ treizeci de secunde. Nimeni nu va putea interveni. 

Rămaseră câteva clipe nemişcaţi, contemplând elicopterul, 
apoi Ali Yasin zise: 

— Haideţi, am adus câteva sandviciuri. 

De când asamblase maşinăria asta a morţii, era într-o stare de 
permanentă beatitudine, gândindu-se la şocul suferit de America 
şi de întreaga lume în momentul atacului. 


179 


* 
* * 


— Numărul de telefon aparţine unui delegat iranian la 
Naţiunile Unite, îl anunţă Chris Jones pe Malko. Un anume Cyrus 
Jahanbi, care locuieşte la New York. 

— Caută-l în computerul de la Langley, îi ceru imediat Malko. 

Un iranian. Nu putea fi o coincidenţă. Se stăpâni cu mare 
greutate cât timp Chris Jones căuta în calculator. Răspunsul 
ajunse imediat. 

— Nimic. Este un fost ziarist de la Kayan. De doi ani, este 
detaşat de Ministerul Informaţiilor din Iran la New York. Nu s-a 
remarcat prin nimic. 

— Ministerul Informaţiilor este acelaşi lucru cu cel al 
Internelor, răspunse Malko. Ai adresa? 

— Da, East 52 numărul 415, etajul opt, apartamentul 805. 

— Ne ducem la el. 

Chris Jones ezită întrucâtva. Meandrele administrative îl 
înspăimântau mai tare decât un Magnum 357. 

— Ar trebui să-i luăm şi pe cei de la FBI cu noi, sugeră el. Nu 
avem dreptul să reținem nici un străin care locuieşte la New- 
York. Cu-atât mai mult un diplomat. 

— Adu-l şi pe dracu’ dacă vrei, dar grăbeşte-te, se răsti Malko. 

Agentul special de la FBI se lăsă rugat, dar până la urmă 
acceptă. Peste zece minute, se aflau în faţa locuinţei iranianului, 
între First Avenue şi East River. Strada 52 se înfunda. 

— Sună-l din maşină, poate că nu e acasă. 

Chris formă numărul şi îi răspunse o voce cu accent străin: 


— Baleh? Yes... 

— Sunteţi domnul Jahanbi? îl întrebă Chris Jones. 

— Da. 

— Sunt de la FBI. Aş dori să vorbesc cu dumneavoastră. 
— Când? 

— Acum. 


— Nu aveţi nici un drept, răspunse iranianul. Trebuie să vă 
adresaţi Naţiunilor Unite, la secretariatul general, eu sunt 
diplomat. 

Închisese. Malko simţi cum îi sare muştarul. Se întoarse spre 
agentul de la FBI. 

— Ne ducem la el. 

Agentul surâse încurcat. 

— Domnule, nu avem dreptul, trebuie să urmăm procedura 


180 


legală. Mai întâi suntem obligaţi să-i raportăm Biroului. 

— Bullshit! izbucni Malko. E pe cale să se producă un atentat 
împotriva preşedintelui Statelor Unite dintr-un moment într-altul, 
iar omul ăsta s-ar putea să facă parte din complot. Dacă nu vreţi 
să veniţi cu noi, atunci aşteptaţi-ne aici! 

El şi Chris Jones săriră din maşină. Gorila flutură legitimaţia pe 
sub nasul portarului înmărmurit, apoi se năpustiră în lift, apăsând 
pe butonul care indica etajul opt. Apartamentul 805 era chiar 
vizavi. Sună, dar nu răspunse nimeni. Disperat, se întoarse către 
însoțitor: 

— Hai Chris! 

Gorila îşi luă avânt şi se năpusti în uşă cu cele o sută de 
kilograme ale sale. Din cauza şocului, încuietoarea cedă, dar nu 
şi piedica de la uşă. lnăuntru se auzeau proteste, iar o voce urla 
la un interlocutor invizibil: 

— Haideţi că forţează uşa. Sunt nişte gangsteri! 

Chris îi dădu un picior uşii care se deschise, iar cei doi intrară 
în apartament. Se ciocniră de un bărbat mic de statură, brunet, 
turbat de furie, care agita un paşaport diplomatic iranian. 

— N-aveţi nici un drept! striga el. Am chemat poliţia. 

— E chiar aici, făcu Chris Jones cu nonşalanţă. 

II luă de guler, îl scoase afară pe palier, apoi îl îmbrânci în 
ascensor. Ajungând în hol, dădură peste doi poliţişti în uniformă 
care stăteau de vorbă cu portarul. lranianul începu să se 
văicărească: 

— Domnule ofiţer, ei sunt! M-au înhăţat! 

S-a creat un moment de panică. Agentul de la FBI veni în 
ajutor, iar Chris Jones îi arătă legitimaţia. Incurcat, sergentul de 
la poliţia new-yorkeză rămase inflexibil. 

— Fie că sunteţi de la Serviciile Secrete ori de la FBI, nu aveţi 
dreptul să vă atingeţi de un diplomat. Domnul Cyrus Jahanbi este 
diplomat iranian la Naţiunile Unite... 

Portarul îl întrerupse. 

— Domnule, bărbatul acesta nu este Cyrus Jahanbi. 


181 


Capitolul XIX 


S-a creat un moment de confuzie. Cei doi poliţişti nu mai 
înțelegeau nimic. Malko îşi dădu primul seama ce se întâmplă. 
Cyrus Jahanbi nu era un simplu diplomat, ci avea şi el un rol în 
complot, iar dintr-un motiv necunoscut i s-a substituit un 
„complice”. Unul dintre poliţişti îl întrebă pe iranian: 

— Aveţi paşaport? Arătaţi-mi paşaportul. 

Bărbatul se prefăcu că n-a înţeles şi fugi spre ieşire. 

— Opriţi-l! le ordonă Malko lui Chris şi Milton. 

Gorila se şi năpusti asupra lui. Falsul Jahanbi fu culcat pe burtă 
pe mochetă şi ameninţat cu pistolul în ceafă. Chris Jones scoase 
două paşapoarte din buzunar şi i le dădu agentului de la FBI. 
Acesta examină la repezeală documentele. 

— Bărbatul ăsta nu este Cyrus Jahanbi, spuse el. Se numeşte 
lradj Tadjeh, de naţionalitate iraniană şi lucrează la delegaţia din 
lran pe lângă Naţiunile Unite. Nu beneficiază de imunitate 
diplomatică şi deţine paşaportul domnului Cyrus Jahanbi. 

Răsuflând uşuraţi, cei doi membri de la poliţia new-yorkeză se 
hotărâră să abandoneze cazul. Chris îl ridică pe iranian, agentul 
de la FBI îi puse cătuşele, iar Malko îl întrebă: 

— Unde se află acum Cyrus Jahanbi? 

— Vreau un avocat, nu aveţi dreptul să mă arestaţi, chiţcăi 
iranianul. Sunteţi nişte gangsteri! 

Altceva n-au mai putut să scoată de la el. Agentul special de la 
FBI s-a dus să telefoneze ca să ceară instrucţiuni, în timp ce 
Malko urcă în apartament ca să cotrobăie. Nu rezolvă nimic însă, 
dar lipsa obiectelor de toaletă dovedea că Jahanbi plecase de tot. 
Poate că plecase din Statele Unite când a simţit că nu mai 
merge. Chris Jones îi spuse lui Malko după ce cobori: 

— Ne ducem într-o casă sigură a FBl-ului. 

Safe-house se afla în sudul oraşului, într-o clădire veche din 
cărămidă roşie pe Jackson Street. Parcurseră drumul până acolo 
în patruzeci de minute. De aici, Malko telefonă în sfârşit la 
Langley ca să-l pună la curent pe Richard Baxter cu ultimele 
evenimente şi, de asemenea, cu sursa adevărată a pericolului. 

— Trebuie să-l găsim pe Cyrus Jahanbi, dacă o mai fi pe 
teritoriul american, îi spuse el. După părerea mea, el ştie absolut 


182 


tot. 

— Vom face tot ce ne stă în puteri, colaborăm şi cu FBI-ul, îi 
promise directorul direcţiei Operaţiuni. Dar trebuie să găsim 
racheta Hellfire. 

Incepură interogatoriul. Sau mai bine-zis, monologul, fiindcă 
lradj Tadjeh refuza cu încăpățânare să răspundă la întrebări. Trei 
agenţi de la FBI stăteau în faţa lui fără să răsufle. Chris Jones 
fierbea. Apoi interveni cu brutalitate: 

— Lăsaţi-mă cinci minute cu el... le ceru gorila. 

Cei doi agenţi se consultară din priviri. 

— Dacă-l şifonaţi, să ştiţi că noi răspundem... 

— Vi-I dau înapoi nevătămat, se jură Chris Jones. 

Exasperaţi, cei doi agenţi s-au dus să bea o cafea. Chris Jones 
reveni în sala de interogatoriu împreună cu Milton şi încuie uşa 
cu cheia. lranianul urmărea cu o privire îngrozită fiecare mişcare 
a celor doi. Cu foarte multă încetineală, Chris Jones îşi scoase 
haina şi o aşeză pe birou, apoi se întoarse spre prizonier cu un 
surâs galant, însă ochii lui cenuşii nu prevesteau nimic bun. 

— Bine, începu el, vom face o plimbare sănătoasă. 

lranianul îi aruncă o privire întrebătoare. Gorila se îndreptă 
fără grabă spre fereastra gen ghilotină pe care o deschise, 
lăsând să intre o adiere călduţă în încăpere. Apoi se aplecă şi se 
uită în jos. Se aflau la etajul cincisprezece. 

— Milt, spuse el, adu-l pe prietenul nostru să vadă şi el. 

Milton Brabeck îl smulse pe lradj Tadjeh de pe scaun şi îl forţă 
să se aplece până la jumătate în hău. Il trase înăuntru abia după 
câteva secunde bune. 

— După părerea ta, îl întrebă drăgăstos gorila, cât timp îţi ia 
ca să ajungi pe trotuar? Până acolo sunt vreo patruzeci de 
picioare. Poţi parcurge distanţa în trei-patru secunde... lar dacă 
întinzi braţele ca nişte aripi, mai câştigi vreo zece... 

Cu trăsăturile crispate de groază, iranianului îi reveni glasul. 

— Ce vreţi să-mi faceţi? Vreau un avocat. 

— Uite, noi îţi acordăm o şansă, îi explică rar şi apăsat Chris. 
Milt şi cu mine te vom arunca pe fereastră ca să-ţi dăm puţin 
elan. Dar nu-ţi facem nici un rău, ce zici? Unu şi cu unu fac doi; 
ori aterizezi uşurel şi apoi o ştergi, asta ar fi versiunea fericită, 
sau te împrăştii ca un rahat pe trotuar. Dar şi aici este o parte 
bună a lucrurilor: în ţara ta împuţită vei fi considerat un martir şi 
vei primi gratis un bilet pentru rai. Hai, Milt, scoate-i cătuşele ca 
să nu-şi facă rău când o cădea... 


183 


Milton Brabeck execută. Speriat, lradj Tadjeh fugi către uşă, 
dar braţele puternice ale lui Chris Jones îl prinseră din zbor şi îl 
ridicară de la sol. 

— Te-nşeli, ieşirea nu-i pe aici! îi zise gorila batjocoritor. 

Milton îi veni în ajutor, imobilizându-i gleznele. Purtându-l pe 
iranian pe sus ca pe un pachet, cele două gorile se apropiară de 
fereastră. 

— Trebuie să ne sincronizăm, Milt, îi zise Chris. Trebuie să-i 
dăm toate şansele căpcăunului ăstuia. Mai întâi o să-l aruncăm în 
sus! Ca pe un pitic... Haide, unu, doi... 

Turuind de zor, îl legănau pe lradj Tadjeh. La fiecare balans, 
capul iranianului ieşea mult deasupra hăului. Nu mai apucară să 
zică „trei”, că lradj slobozi un răcnet răguşit, ca un animal în 
agonie. 

— Opriţi-vă, spun tot! 

Dar nu-l lăsară jos. Chris Jones se mulţumi să spună: 

— Te-ascultăm... 

— Domnul Jahanbi a plecat ieri seară, dar nu ştiu unde. A luat 
şi o valiză. 

— De ce a plecat? 

— A primit un mesaj cifrat de la Teheran. Chiar eu i l-am adus. 

— Unde este mesajul? 

— L-a luat cu el. 

— Nu ştii ce conţinea? 

— Nu ştiu, vă jur, plicul era sigilat, şoferul delegaţiei mi l-a 
înmânat. 

— Cum îl cheamă? 

— Reza Montachemi. 

— De ce te-ai dat drept Jahanbi? 

— El mi-a ordonat. Domnul Jahanbi e foarte mare, nu pot să-l 
refuz. Altminteri, mă trimite la Teheran şi mă bagă la închisoare. 
Lăsaţi-mă jos, vă rog. 

Cu o încetineală bine calculată, dar nu sadică, cele două gorile 
îl traseră de la fereastră şi îl aşezară pe podea, îi puseră din nou 
cătuşele şi îl instalară pe scaun, apoi descuiară uşa. Cei doi 
agenţi de la FBI se uitară la ei cu îngrijorare. 

— E teafăr? 

— Priviţi, făcu Chris Jones, nu-i lipseşte nici măcar un fir de 
păr! In plus, a fost foarte amabil. Ştie tot ce vrem să aflăm şi nu 
i-am tras nici o palmă. Nu-i aşa, Milt? 

— N-ar fi fost legal, comentă cu gravitate Milton Brabeck. 


184 


* 
* * 


— FBI a descoperit locul unde a fost depozitat materialul, într- 
un hangar în Queen's, spuse Milton Brabeck. Acolo se mai află o 
cutie cu marca Rockwell International. Şi asta datorită şoferului 
de taxi. Pe carnetul lui am descoperit adresa unui inginer 
electronist de origine iraniană, un refugiat politic, ajuns aici în 
1982, care a fugit de regimul mola. Se numeşte Mahmud 
Farmayan. El a închiriat depozitul. 

— A fost arestat? 

— Nu, a dispărut de la domiciliu. Nimeni nu ştie unde este. Şi 
el şi-a luat valiza. 

Malko împreună cu cele două gorile s-au întors în biroul din 
Rockefeller Center, unde îi aştepta Maria-Mercedes. 

Telefonul sună. Era Alexander Higgins. Indopat cu calmante, 
tânărul încă nu-şi revenise de pe urma morţii tatălui său. Nu s-a 
mişcat din apartamentul din Park Avenue. Malko se scuză că l-a 
deranjat şi îl întrebă: 

— Cunoaşteţi un iranian, Cyrus Jahanbi? 

— Da, tata mi-a vorbit despre el, zise tânărul după un moment 
de gândire. Dar nu l-am întâlnit niciodată. Ştiu că lucrează ia 
Naţiunile Unite. De ce? 

— Cred că l-a obligat pe tatăl dumitale să-i procure un Hellfire. 
Acum a fugit. Căutăm orice indiciu care ne-ar putea duce la el... 

Imediat ce Alexander închise, Maria-Mercedes sări ca arsă: 

— Cred că l-am văzut o dată pe acest Jahanbi. A venit la birou 
acum vreo trei luni. Eu l-am condus la domnul Higgins. Este un 
bonom, mic de statură, palid, cu aer bolnăvicios şi vorbeşte 
englezeşte. 

— L-aţi putea recunoaşte? 

— Da. 

În afară de fotografia din paşaport, nu exista nici o altă poză a 
lui Cyrus Jahanbi. La delegaţia iraniană de pe lângă Naţiunile 
Unite, FBl-ul s-a lovit ca de un zid. Apăraţi de imunitatea 
diplomatică, iranienii refuzau să răspundă, susţinând că nu ştiu 
unde se află Jahanbi. 

Malko se descurajă. In ciuda valului de evenimente survenite 
în câteva zile, el personal nu a avansat deloc. Totuşi, a reuşit un 
lucru ce părea cu neputinţă: să-l exfiltreze din Iran pe Alexander 
Higgins, fapt ce, în principiu, a produs deblocarea situaţiei. 

Elko Krisantem a putut să iasă fără probleme din Bandar- 


185 


Abbas, pretinzând că i s-a furat camionul, iar acum era la Liezen. 
Cât despre Gunther Weikersdorf, s-a evaporat şi el, fără să-i 
prevină pe iranieni, urcându-se în ultimul moment în cursa 
companiei Austrian Airlines. Adjunctul său le explicase că a 
suferit brusc o criză cardiacă. Intr-un stat în care minciuna era 
ridicată la rang de cinste, acest lucru nu a mirat pe nimeni. Acum 
era viu şi nevătămat, la Viena. Pe de o parte, Malko se simţea 
uşurat, pe de alta, se gândea că n-o va mai vedea aşa lesne pe 
focoasa Sissi. 

Numai în punctul principal iranienii au acţionat atât de rapid... 

Acum, după ce a identificat dincotro vine pericolul şi după 
reconstituirea întregii afaceri, îşi concentra atenţia asupra 
posibilului comanditar al acţiunii teroriste care îi scăpa printre 
degete. 

Unde putea să-l găsească pe Cyrus Jahanbi? Poate că era deja 
în lran. Părăsea cu uşurinţă Statele Unite fiindcă nu era nici un 
control. Dar, la fel de bine, putea să fie încă la New York sau 
oriunde în altă parte, chiar şi la Washington. In America, era 
foarte greu să găseşti pe cineva. 

Mai avea ceva foarte urgent de întreprins: să localizeze 
racheta furată. Mai bine căuta acul în carul cu fân. Complotul îl 
viza pe preşedintele Statelor Unite, în concluzie, protagoniştii 
acestuia, după orice logică, ar trebui să se ducă la Washington 
sau prin apropiere. 

Telefonul sună din nou. Maria-Mercedes îi dădu receptorul lui 
Malko. Era Richard Baxter, directorul diviziei Operaţiuni de la CIA. 

— Am avut o conferinţă cu directorul de la FBI, îi spuse 
americanul şi am pus la cale planul de acţiune. FBl-ul va răspândi 
peste tot poza lui Cyrus Jahanbi şi va disponibiliza maximum de 
agenţi pe teren. La New York şi la New Jersey sunt deja mai mult 
de o sută. Vor face o treabă de furnică: vor arăta fotografia lui 
Jahanbi şi a lui Mahmud Farmayan oamenilor care frecventează 
moscheile. Vor încerca să afle mai multe despre ei. Dar acest 
lucru poate dura foarte mult. 

— Şi la Washington? întrebă Malko. 

— Personalul de la FBI va trece prin sită toate hotelurile, 
motelurile şi restaurantele. li vor interoga pe şefii comunităţilor 
islamiste, toate centrele culturale. Nu-i putem aresta pe toţi 
oamenii care au feţe de arabi... 

— Aţi căutat şi elicopterul? 

— Căutăm în continuare, dar nu ştim ce căutăm de fapt. Am 


186 


cerut tuturor unităţilor armatei americane care au în dotare 
elicoptere să ne spună dacă au constatat dispariţia iar ul 
aparat de-al lor. În cazul elicopterelor civile, este imposibil. 
Statele Unite sunt zeci de mii de astfel de aparate. Ştim că 
iranienii au reţele în California. Puteau să fure de acolo. 

Imediat lui Malko îi veni o idee. 

— Au nevoie de un pilot, observă el. Nu putem să cercetăm şi 
aspectul ăsta? 

Richard Baxter zâmbi descurajat. 

— Trebuie să existe vreo două sau trei sute de mii de 
persoane care posedă autorizaţie de pilotare a elicopterului. În 
acest sens, s-a făcut un recensământ la scară naţională. Trebuie 
să verificăm stat cu stat. Şi care sunt criteriile? Totuşi, am 
întreprins ceva de genul acesta. In timp ce noi aşteptăm, 
Serviciile Secrete sunt pe fază, întărind măsurile de protecţie ale 
preşedintelui. Suntem într-o situaţie îngrozitoare, ştim că se 
pregăteşte un atentat, cunoaştem în mare parte metoda folosită, 
dar nu ştim dacă-i vom găsi pe autori la timp. 

— Aţi vorbit cu preşedintele? 

— Da. 

— Ce a spus? 

— Că are credinţă în Dumnezeu. 

— Un răspuns inteligent, observă Malko. 

— Bine, aş dori să iei primul tren spre Washington, îi ceru 
Richard Baxter. Aţi făcut o treabă formidabilă şi o ştiţi şi 
dumneavoastră. Cine ştie, poate vă mai vine vreo idee. V-am 
rezervat o cameră la hotelul Willard. 

— Mai rezervaţi una, îl rugă Malko, apoi închise. 

Se întoarse către Maria-Mercedes: 

— Plecăm la Washington. 

— De ce? se miră chiliana. 

— Sunteţi singura persoană rămasă în viaţă care l-a întâlnit pe 
Cyrus Jahanbi. Acest lucru ne poate fi de ajutor. 

x 


* * 


Cyrus Jahanbi privea apusul de soare pe lacul Accotink. 
Inactivitatea îl măcina, însă, în sinea lui recunoştea că Ali Yasin 
avea dreptate. Cea mai bună soluţie pentru marea lovitură era 
să aştepte ziua de 13 septembrie. 

La Grand Hotel nu stătuse decât douăzeci şi patru de ore 
fiindcă era mult prea periculos. 


187 


Nimeni nu a făcut nici o aluzie la vreun atentat împotriva 
preşedintelui Statelor Unite, ci numai la o „acţiune teroristă de 
proporţii”. De două zile se retrăsese în casa lui Reza Ghodzadeh, 
împreună cu Mahmud Farmayan. Cei doi iranieni jucau şah ca să 
le treacă timpul sau citeau ziarele, atunci când Farmayan nu se 
ducea la Washington pentru ultimele pregătiri ale atentatului. 
Hangarul în care se afla elicopterul Hughes 500 rămânea încuiat 
zi şi noapte. Nici ei nu ieşeau prea mult în timpul zilei, ci stăteau 
în casă. 

Conveniseră ca Ali Yasin şi Reza Ghodzadeh să vină pe data 
de 12 seara. Până atunci nu comunicau în nici un fel. Totul era 
organizat până la cele mai mici amănunte. 

x 


* * 


Malko se dădu jos din maşină chiar în faţă la Intelligence 
Building, pe strada F, în apropiere de Casa Albă, unde avea 
întâlnire cu un şofer de la CIA. Chris Jones a plecat imediat la 
hotelul Willard unde Maria-Mercedes rămăsese sub protecţia lui 
Milton Brabeck. 

De două zile situaţia nu s-a mişcat deloc. Teroriştii şi racheta 
lor parcă s-au evaporat, ducându-se pe altă lume. FBI scotocea în 
continuare oraşul şi împrejurimile fără un rezultat clar. Cel puţin 
erau siguri că nu lipsea nici un elicopter militar din dotarea 
unităţilor armatei americane. Malko se uita la cerul albastru. 
Vremea era superbă şi caldă. Pe continentul american era în toi 
„Vara indiană”. 

Maşina aparţinând CIA cobora pe strada F, angajându-se pe 
platforma ce ducea spre Key Bridge ca să treacă fluviul Potomac; 
ajunse pe George Washington Parkway, îndreptându-se către 
vest. 

După ce străbătu douăzeci de kilometri, maşina o luă pe 
platforma Chain Bridge Road, ca să ajungă pe strada 123, care 
ducea direct la intrarea principală a sediului CIA. Şoferul trimise 
un impuls electric cu ajutorul codificatorului, iar grilajul negru 
culisă. În trecere, arătă legitimaţia paznicului, apoi îl lăsă pe 
Malko în faţa intrării în clădirea principală. Insoţit de un ofiţer de 
securitate, Malko ajunse la etajul opt, iar de aici fu introdus în 
sala de conferinţe. 

Richard Baxter îl salută cu căldură, îl prezentă personalului de 
la FBI şi de la Secret Service şi celor doi specialişti în atentate 
teroriste din Orientul Mijlociu. Atmosfera era mai degrabă 


188 


glacială, în ciuda timpului frumos de afară. Directorul adjunct al 
diviziei Operaţiuni intră direct în subiect: 

— Domnilor, ne-am întâlnit destul de rar cu o astfel de situaţie 
delicată. Azi suntem în 12 septembrie. Mâine va avea loc la Casa 
Albă parafarea oficială a acordului de pace dintre Israel şi 
Palestina, în prezenţa preşedintelui Statelor Unite ale Americii. 
Ceremonia se va face pe peluza din faţa Casei Albe, vizavi de 
West Wing. Preşedintele, Yasser Arafat şi Itzhak Rabin se vor afla 
sub cerul liber, pe podium. In concluzie, vor fi cât se poate de 
vulnerabili. Ne temem că grupul terorist pe care-l tot hăituim o 
să profite acum de această ocazie ca să dea lovitura. Dar nu ştim 
unde se află, cum vor proceda şi mijloacele de care dispun. 
Bineînţeles că este imposibil să împiedicăm ceremonia care 
urmează să aibă loc. 

— Oare n-ar fi mai prudent să organizăm întâlnirea în 
interiorul Casei Albe? sugeră reprezentantul de la FBI. Intr-o 
încăpere, departe de ţinta unei rachete aer-sol. 

Reprezentantul Casei Albe sări ca ars. 

— Dar avem trei mii de invitaţi! Unde să-i primim? 

Responsabilul de la Serviciile Secrete se amestecă şi el în 
vorbă: 

— Care dintre dumneavoastră va avea curajul să-i spună 
preşedintelui Clinton că propriul serviciu de securitate este 
incapabil să-l apere într-o asemenea situaţie? Vă închipuiţi cum 
vor reacţiona israelienii? 

— La ce oră va avea loc ceremonia parafării acordului? întrebă 
Malko. 

— Mâine dimineaţă la ora unsprezece. 

— Nu s-ar putea decala puţin ora ca să dejucăm eventualele 
planuri teroriste? 

Reprezentantul Casei Albe se strâmbă. 

— Eventual cu vreo cincisprezece minute, nu mai mult. Este 
un protocol foarte încărcat, sunt în joc serviciile de securitate 
israeliene, palestiniene, plus ale noastre. 

Malko clătină din cap. 

— Totuşi, noi suntem în posesia câtorva elemente, ţinu el să 
precizeze. Ştim că nişte terorişti vor încerca să lanseze o rachetă 
ghidată prin laser asupra Casei Albe dintr-un elicopter sau dintr- 
un avion. Chiar nu se poate face nimic? 

Nimeni nu mai scoase un cuvânt, iar un bărbat de la Serviciile 
Secrete deschise un dosar. 


189 


— Vă voi spune ce am prevăzut noi. Prima măsură de 
protecţie este interzicerea survolării la mai puţin de 18 000 de 
picioare în această zonă. Să vă arăt. 

Se ridică şi se îndreptă spre peretele unde era o hartă imensă 
a oraşului Washington. 

— Zona aceasta, spuse el în continuare, formează un 
dreptunghi în jur de trei mile de la est la vest şi o milă de la nord 
la sud, iar Casa Albă se află exact în mijloc. Incepe cu Lincoln 
Memorial, merge până la intersecţia lui New-Hampshire Avenue 
cu Rock Creek, spre nord-vest, urmează New-Hampshire Avenue 
în direcţia nord-est, până la Washington Circle, la intersecţia 
bulevardului New-Hampshire cu strada K; pleacă apoi prin est, 
de-a lungul străzii K, vreo două mile şi jumătate, până la podul 
de cale ferată dintre străzile 1 şi 2, pe urmă la sud-est, o 
jumătate de milă până la Stanton Square, la intersecţia lui 
Massachusetts Avenue cu strada 6. Apoi o ia spre sud-vest, până 
la intersecţia lui New-Jersey Avenue cu strada E. Pe urmă, drept 
spre vest până la intersecţia autostrăzii South West cu strada 6, 
apoi la nord, în lungul străzii 6, până la intersecţia cu 
Independence Avenue. Pe la vest apoi, urmând Independence 
Avenue până se intersectează cu strada 15, apoi mereu spre 
vest, din Independence Avenue, până la extremitatea nordică a 
lui Kutz Memorial Bridge, peste Tidal Basin. În sfârşit, tot pe la 
vest, până la punctul de plecare, adică Lincoln Memorial. Am 
numit această zonă P. 56%. 

Malko examina zona interzisă survolării care se întindea doar 
pe o rază de un kilometru la sud de Casa Albă. Pentru o rachetă 
cu o rază de acţiune de şapte kilometri, nu punea nici un fel de 
probleme. Calculă rapid în mile cam până unde ar trebui să se 
întindă zona care să nu prezinte riscuri: practic până la National 
Airport... Dar nu era singura persoană care calculase acest lucru. 

— N-am putea extinde zona în mod provizoriu? întrebă 
directorul diviziei Operaţiuni. 

Reprezentantul Serviciilor Secrete scutură din cap. 

— Practic este imposibil. Ar însemna să izolăm complet 
National Airport şi să rupem legăturile Washingtonului cu restul 
ţării. In plus nu prezintă siguranţă sută la sută. 

O linişte apăsătoare urmă după această intervenţie. 
Reprezentantul Serviciilor Secrete reluă: 

— Un elicopter al armatei americane va survola întruna Casa 


47 P, de la Prohibited: interzis. 


190 


Albă. Un Apache înarmat cu tunuri şi cu şaisprezece rachete aer- 
aer ghidate prin infraroşu. Echipajul lui a luptat în Irak şi este 
antrenat special. Ar putea dobori orice elicopter care s-ar apropia 
de Casa Albă şi ar pătrunde în zona interzisă. Ca să evităm orice 
neplăcere, am dat ordin elicopterelor ce aparţin Poliţiei din 
Washington să nu se înalțe în această perioadă de timp. Dacă 
teroriştii vor folosi un avion, elicopterul poate de asemenea să-l 
doboare cu o rachetă. 

In plus, toate radarele militare de pe o rază de cincizeci de 
mile sunt în alarmă roşie, gata să repereze orice aparat 
neidentificat. O escadrilă este pregătită să decoleze de pe 
Andrew Air Force Base, dar acest lucru presupune un preaviz de 
câteva minute. La faţa locului, pe acoperişul Casei Albe, sunt 
plasați trăgători de elită înarmaţi cu puşti cu lunetă, înconjurați 
de două grupe echipate cu rachete sol-aer Stingers, foarte 
eficiente împotriva oricărui obiect zburător. Totuşi, trebuie să 
avem în vedere un factor important: dacă se va produce un atac, 
el va dura doar câteva secunde. Va veni probabil din zona în care 
zborurile sunt autorizate. Or, zeci de elicoptere se plimbă de 
colo-colo, fie ca să plimbe turişti, fie pentru zboruri particulare. 
Inainte să aprindem unul, avem tot interesul să fim foarte siguri 
că este cel al teroriştilor. 

Reuniunea se încheie pe acest ton pesimist. Directorul diviziei 
Operaţiuni îl reţinu pe reprezentantul de la FBI. Pe Malko îl 
obseda un singur lucru: unde putea fi Jahanbi? Se pregătea să 
plece din sediul CIA, când îi veni o idee pe care i-o împărtăşi lui 
Richard Baxter. 

— Ca să pilotezi un elicopter este nevoie de un pilot care să 
cunoască bine regiunea. Poate că în această direcţie ar trebui să 
căutăm. 

Baxter ridică ochii la cer. 

— În Maryland şi în Virginia sunt zeci de terenuri şi sute de 
piloţi... 

— Mă gândesc că, dacă Jahanbi este la Washington, înseamnă 
că se află şi un iranian aici. Nu prea cred că sunt în zonă mulţi 
piloţi iranieni sau de origine iraniană. Am putea să-i depistăm. 
Contactează de urgenţă departamentul care se ocupă cu 
obţinerea cetăţeniei la Foreign Affairs Department. Verifică dacă 
printre cei care au primit cetăţenie sau posesorii de „green 
cards” de origine iraniană, veniţi în 1979, nu se află vreun pilot 
de elicopter. 


191 


Richard Baxter se uită la el ca şi cum ar fi văzut un balaur. 

— De ce numai iranieni? 

— Pentru că au fost mulţi piloţi de elicopter în armata Shah, 
răspunse Malko. Au fost instruiți în ţara lor, dar au cerut azil 
politic. Cu siguranţă că printre ei s-au infiltrat şi „cârtiţe” care 
servesc interesele ayatollahilor. Poate că e o picătură într-un 
ocean, însă merită să încercăm. 

— lisuse Hristoase! Mă ocup imediat, spuse reprezentantul de 
la FBI. O să mai iau oameni de la Casa Albă ca să dea o mână de 
ajutor. 

— Să vă ajute Dumnezeu! oftă Richard Baxter. Eu vreau să 
dorm în noaptea asta. 

Malko se gândea în timp ce se întoarse spre specialistul de la 
antitero. 

— Bănuim cu toţii că racheta asta Hellfire va fi ghidată spre 
ţintă - adică tribuna prezidenţială - cu ajutorul unei raze laser. 
Există vreun mijloc prin care să fie detectată, apoi deturnată? 

— Bună întrebare, recunoscu specialistul, însă lucrurile nu 
sunt chiar atât de simple. Să vă explic. Ştim cu toţii că o rază 
laser este un fascicul luminos foarte fin şi foarte concentrat pe 
care noi îl numim lumină coerentă. Acest fascicul este emis de o 
sursă laser numită „emiţător”. Acesta conţine sursa electrică cu 
o baterie cuplată la un sistem optic şi o cameră dotată cu o 
distanţă focală lungă. Raza laser nu se poate vedea cu ochiul 
liber, dar se poate detecta cu nişte dispozitive care se numesc 
detectoare optoelectronice. Şi noi avem asemenea detectoare 
instalate pe acoperişul Casei Albe. Ele captează razele laser, dar 
nu sunt de ajuns. De fapt, în cazul rachetei Hellfire, modul de 
activare este următorul: odată ajuns la distanţa respectivă, 
elicopterul ce poartă racheta se va înălța la aproximativ şase 
sute de picioare şi va lansa racheta în direcţia țintei, cu ajutorul 
unei vizete giroscopice clasice. Acest lucru se face în câteva 
secunde şi, imediat după lansare, elicopterul se depărtează sau 
se aşază pe sol. Este aproape imposibil să se intervină în acest 
stadiu, presupunând chiar că este reperată la timp. 

Racheta Hellfire se va îndrepta cu viteza sunetului spre ţintă şi 
o va atinge în douăzeci şi cinci de secunde. În primele zece 
secunde de la lansarea pe traiectorie, nu este ghidată încă prin 
laser, deci este invulnerabilă şi invizibilă, propulsorul fiind 
indetectabil. Doar în ultimele cincisprezece secunde, ghidajul 
laser intră în acţiune. Un „indicator” care poate fi plasat oriunde 


192 


pe o rază de cinci kilometri, pe o clădire, în alt elicopter sau în 
orice colţişor care are deschidere directă spre ţintă îi va activa 
detectorul optoelectronic în ultimele cincisprezece secunde ale 
traiectoriei rachetei. Principiul este următorul: raza laser se 
reflectă în ţintă ca să poată fi captată de echipamentul de 
ghidare al rachetei, situat în capătul ei. Acesta se va lovi exact 
deasupra cu o precizie de aproximativ un metru. Numai în acest 
ultim stadiu, detectoarele  optoelectronice vor descoperi 
existenţa razei laser. Ca să perturbăm sistemul de ghidare, ar 
trebui să cunoaştem lungimea de undă pe care o foloseşte. Insă 
acest lucru, domnilor, ne ia mai mult de cincisprezece secunde. 

O linişte mormântală se lăsă după această prelegere. 
Capacităţile tehnice ale acestei maşinării a morţii sunt imposibil 
de evitat şi niciodată nu ar fi timp ca să se poată opri 
mecanismul care se îndreaptă spre ţintă. Dacă nu se reuşeşte 
interceptarea elicopterului înainte de a lansa racheta, totul s-a 
terminat! 

Malko avea impresia că are plumb în stomac. Mai rămăseseră 
doar câteva ore ca să mai facă unele cercetări, dar acest lucru ar 
putea să dureze săptămâni de-a rândul. Nu mai ştia cărui sfânt 
să-i ceară milostenia. Toate eforturile, toate vieţile irosite, ca să 
dea greş când era atât de aproape de reuşită... 


193 


Capitolul XX 


Malko o găsi pe Maria-Mercedes cocoţată pe taburetul barului 
rotund de la hotelul Willard, înconjurată de zeci de politicieni 
care salivau precum câinii de vânătoare lângă un animal superb. 
Rochia neagră strânsă pe trup, cu un decolteu îndrăzneţ era 
ridicată foarte sus pe coapse când stătea pe scaun. Instalat pe 
singura banchetă existentă în bar, Chris Jones, cu o sticlă de vin 
în faţă, îl apucă pe Malko de mânecă şi îi zise în treacăt: 

— Este jenant, e matoală de-a binelea. 

Când Malko ajunse lângă ea, Maria-Mercedes întoarse spre el 
o faţă roşie din cauza alcoolului şi privirea înceţoşată. 

— Ah, dumneata erai! zise ea bâlbâindu-se. L-aţi găsit pe 
nemernicii ăia? 

— Nu încă, făcu Malko. E totul în regulă? 

Brusc, trăsăturile chilienei se schimonosiră, iar ea izbucni în 
hohote de plâns. Unul câte unul, cavalerii devotați se 
îndepărtară. 

— Nu, deloc! bâigui ea. Am impresia că sunt vinovată de 
moartea lui Jack. Trebuia să vă fi spus mai devreme, dar n-am 
avut încredere. Am crezut că-i sunteţi duşman. 

Tolănită cu coatele pe tejghea! Se puse pe un plâns cu 
suspine, stârnind interesul clienţilor - majoritatea bărbaţi - 
nevoiţi să asiste la o scenă de familie. 

Compătimitor, barmanul se apropie şi îi propuse: 

— One more Daiquiri, young lady? 

— Câte pahare a băut până acum? îl întrebă Malko bănuitor. 

Barmanul îi arătă degetele de la mâna dreaptă. 

— Da, încă unul, ceru Maria-Mercedes cu voce nesigură, nu 
sunt criţă, dar sunt tristă... 

Malko nu vru s-o contrazică şi comandă pentru el o votcă cu 
gheaţă. Şi el simţea nevoia să-şi înmoaie ghemul pe care-l avea 
în stomac. Când Mariei-Mercedes îi mai secară lacrimile, Malko 
se gândi că era timpul s-o smulgă de lângă bar. 

— Haideţi să mergem să mâncăm ceva, îi propuse el. 

Maria-Mercedes se lăsă târâtă jos de pe taburet fără să opună 
rezistenţă. Pupilele dilatate spuneau multe despre starea în care 
se afla. Chris Jones şi Milton Brabeck se apropiară. 


194 


— Vă duceţi la culcare? 

— Nu, ne ducem să mâncăm de seară la Four Ways, la 
intersecţia străzii R cu strada 20. Ştiţi localul? 

— II ştim, zise Chris Jones pe un ton lugubru. Doar pe dinafară! 
Am făcut de multe ori pe „dădacele” pentru acriturile care 
mâncau acolo. Dar noi nu intram la socoteală. Imaginează-ţi că e 
mai plăcut să mănânci un hamburger în faţă la Four Ways decât 
într-un ghetou... 

lată şi sfânta filosofie a americanului! Malko nu dorea să 
tulbure acest desăvârşit echilibru psihologic. 

— Nu cred că vă paşte un pericol aşa de mare, haideţi, veniţi 
şi voi! 

— Vă aşteptăm afară, îl asigură Milton. 

Restaurantul de la Four Ways era unul dintre locurile preferate 
de înalții funcţionari de la CIA, unde aceştia îşi invitau oamenii 
politici sau „sursele” selecţionate într-o atmosferă de adunare 
sindicală... Femeile erau aici o specie practic necunoscută... 

x 


* * 


Maria-Mercedes aruncă o privire chiorâşă pereţilor lambrisaţi 
ai restaurantului Bermuda Lounge din hotelul Four Ways. Lumina 
mai mult decât difuză îi îndulcea trăsăturile, făcând să-i iasă în 
evidenţă gura enormă şi roşie. Apariţia ei îi amuţi pe toţi şi stârni 
câteva comentarii şoptite de clienţii mai îndrăzneţi. De când se 
sfârşise războiul, nu mai văzuseră o apariţie ca asta prin partea 
locului. judecând după aspectul fizic şi luând în consideraţie 
noemele din Washington, nu putea fi decât o creatură ce ducea o 
viaţă de desfrâu, ducându-i pe politicieni pe panta alunecoasă a 
corupţiei şi a pierzaniei. 

— Locul ăsta e sinistru, suspină ea în timp ce împingea în 
lături paharul cu lichior. De-abia se atinsese de friptura la grătar. 
Ca să-şi ridice moralul, comandă un coniac. Şeful de sală îi aduse 
cu fast o sticlă de Gaston de Lagrange XO şi umplu cu un aer 
grav paharul pântecos pe care îl încălzi mai întâi pe reşou. 
Impresionată de ceremonial, Maria-Mercedes se purtă ca o 
doamnă şi nu-l dădu pe gât dintr-o dată. 

Se pare că lichidul ca ambra îi risipi starea de deprimare, iar 
ochii începură să-i strălucească. 

— Acum ce o să faceţi? o întrebă Malko. 

— Alexander mi-a spus că va prelua afacerile tatălui său şi că 
are nevoie de mine. Eu îmi păstrez relaţiile şi, în general, oamenii 


195 


mă plac. Cred că aş putea să-i fiu de folos. 

Cu discreţie, Malko ceru nota de plată. Maria-Mercedes 
traversă restaurantul cu un mers provocator. Nici nu catadicsi să- 
şi tragă rochia strâmtă în jos, aceasta dezvăluindu-i aproape în 
întregime coapsele. 

Când se urcă în maşină, chiliana îşi aşeză capul pe umărul lui 
Malko şi oftă: 

— Mă simt bine cu dumneata. 

El se simţi măgulit, dar nu-i stătea mintea la mărunţişuri din 
astea. Ora adevărului se apropia. Pentru cine vor suna 
trompetele lerihonului? 

La hotelul Willard, lăsă maşina pe mâinile portarului care îi 
aruncă o privire înflăcărată Mariei-Mercedes. Când liftul se opri, 
ea ieşi prima pe culoar. 

— Aveţi cheia? o întrebă Malko. 

Ea îşi scutură buclele negre. 

— Nu. 

— Mă duc s-o aduc. Aşteptaţi-mă aici. 

Calmă, femeia se aşeză pe jos rezemată de perete. Nu putea 
s-o lase acolo. Descuie uşa camerei lui, o ridică şi o invită 
înăuntru. 

Dar nu apucă bine să închidă uşa, că Maria-Mercedes lăsă în 
jos bretelele rochiei şi o lepădă cât ai clipi, nelăsând pe ea decât 
un slip din dantelă neagră. Merse împleticindu-se până la Malko 
şi se lipi de el, cu picioarele vârâte între ale lui şi începu imediat 
o lecţie de lambada de-l lăsă cu gura căscată. 

Îşi întrerupse unduielile la timp, îl împinse într-un fotoliu, se 
aşeză la picioarele lui şi începu o felaţie ameţitoare, folosindu-se 
de sâni, de mâini şi de gură. Cu privirea la fel de tulbure, se 
credea probabil în compania negustorului de arme. 

Intr-un târziu, îşi desprinse gura de membrul lui şi îl ascunse 
între sânii în formă de pară, strângându-i cu ambele mâini. Malko 
avea senzaţia că alunecă în falduri de catifea. Işi acceleră 
mişcările torsului, până simţi seva urcând din rărunchi. Maria- 
Mercedes o admira cum se răspândeşte pe pielea fină, îl apucă 
cu gura şi îi sorbi ultimele picături. Apoi se ridică, se duse lângă 
pat şi se prăbuşi în el. 

x 
x x 


Ali Yasin dormise prost nu numai din cauza patului de 
campanie neconfortabil. Emoţia îl ţinuse treaz toată noaptea. 


196 


Numărase minutele cu ajutorul cronometrului său. Se trezise de 
vreo opt ori, cu inima în gât, crezând că aude zgomote afară şi 
poliţişti care răscoleau hangarul. 

Mahmud Farmayan moţăia şi el puţin mai încolo. Lucrase până 
la două dimineaţa, verificând încă o dată legăturile sistemului 
rachetei cu aparatele de măsură atât de complicate... Ali Yasin 
se ridică şi se duse să contemple elicopterul. Racheta Hellfire, 
care era fixată dedesubt între sănii, nu putea fi reperată decât de 
foarte aproape. Ali Yasin se strecură în aparat, se aşeză pe 
scaunul din stânga şi aplecă dispozitivul vizetei, apoi îşi lipi ochii 
de el. Era un gest pe care-l făcuse de sute de ori. Ţinea cu tot 
dinadinsul să lanseze el însuşi racheta. Ar fi fost cel mai frumos 
moment din viaţa lui. 

Reza Ghodzadeh îl antrenase înainte. Era simplu. Mai întâi, 
trebuia acţionat CDU. Se aprindea un beculeţ roşu, apoi potrivea 
ţinta în reticulul vizetei, iar pilotul menținea aparatul mereu pe 
axa țintei. Nu mai rămânea decât să apese pe butonul propulsor 
al rachetei care o elibera din ghearele ce o fixau sub elicopter. 
După zece secunde, Mahmud Farmayan putea prinde releul în 
emițătorul portabil, în timp ce elicopterul se pregătea să 
coboare. 

— Hai să mâncăm, îi sugeră Mahmud. Trebuie să mă duc la 
aeroport. 

Peste o jumătate de oră pleca la volanul maşinii lui Ali Yasin, 
îndreptându-se spre National Airport unde o lăsă în parcare. De 
acolo se sui într-un taxi până la hotelul Willard, unde, în urmă cu 
zece zile, reţinuse o cameră. De câteva zile, s-a împrietenit cu 
portarii de la Ministerul Comerţului - o clădire masivă, cenuşie 
care se afla exact vizavi de hotelul Willard. Venind de fiecare 
dată cu o droaie de aparate de fotografiat, obținuse permisiunea 
să urce la ultimul etaj. De la balcon avea o vedere perfectă spre 
parcurile din partea sudică a Casei Albe... Le explicase că voia să 
facă o fotografie a acestei ceremonii istorice. Atunci, nimeni nu 
s-a gândit să-i scotocească prin geantă, iar acum îl lăsau în pace. 
Folosea un paşaport fals nicaraguaian furnizat de serviciile din 
Teheran. În valiză avea emițătorul laser demontat. 

Cei doi bărbaţi ieşiră din hangar. Din fericire, vremea era 
superbă, căci ghidajul laser avea o singură meteahnă: trebuia să 
repereze ţinta, iar în timpul nopţii sau pe vreme rea nu funcţiona. 

Cyrus Jahanbi şi Reza Ghodzadeh îşi luau micul dejun. Pilotul 
elicopterului se întâlnise cu ei în ajun şi conducea propria 


197 


maşină, un Chevrolet de culoare maro. Nevesti-sii i-a spus că se 
duce în Maryland să vadă un elicopter de vânzare. Tristeţea nu i- 
a tăiat pofta de mâncare. Se îndopă cu cereale şi cu ouă fierte, 
apoi bău multă cafea. 

De când a fost „tamponat” şi returnat de Savama, nu i s-a mai 
cerut să facă mare lucru. Nu se gândise niciodată că va avea un 
rol atât de important. Această aventură era sfârşitul vieţii lui în 
Statele Unite. Chiar dacă totul avea să meargă strună, în 
următoarele ore după atentat, FBl-ului nu i-ar trebui mult timp ca 
să-l identifice după elicopter. Cyrus Jahanbi îi garantase 
posibilitatea de evadare prin Canada. 

Dacă totul mergea bine, se va întoarce în Iran - patria lui - în 
chip de erou. Cyrus Jahanbi s-a angajat să-i obţină un post 
important în armata iraniană a aerului; iar soţia lui, tot de origine 
iraniană, ar putea veni mai târziu. 

Jahanbi termină de băut ceaiul şi întinse o hartă pe masă. Era 
opt dimineaţa. 

— Peste douăzeci de minute, îi spuse el, Mahmud va pleca cu 
maşina lui Ali. După acţiune, /nch Allah, se va duce acasă la Ali 
care nu poate fi reperat. Nu cu taxiul, ci pe jos. Indată ce 
Mahmud va fi instalat în balconul Ministerului Comerţului, va 
intra în legătură radio cu noi. El ne va da semnalul când vor 
ajunge acolo Arafat, Rabin şi Clinton. În mod normal, ar trebui să 
sosească la ora unsprezece. De îndată ce va anunţa „lerihon”, 
Reza va decola ca să ajungă la locul lansării. Cam pe la ce oră va 
fi asta, Reza? 

— Incepând cu unsprezece fără un sfert pornesc rotorul, 
răspunse pilotul. Sunt aproximativ douăsprezece mile, cam cinci, 
şase minute de zbor. 

— Pe urmă, zise Jahanbi în clipa în care racheta va fi lansată, 
Reza va anunţa „lerihon”. Mahmud va avea la dispoziţie două 
secunde că să acţioneze emițătorul laser. 

Deţineau cu toţii harta Washingtonului cu împrejurimile, iar 
Casa Albă care se afla în mijloc era înconjurată cu un cerc roşu. 
Precaut, Cyrus Jahanbi a trasat cercul la şase mile şi jumătate 
faţă de obiectiv, în loc de şapte mile fix. 

— Bine, continuă el, eu voi pleca de aici la ora zece cu maşina 
lui Reza. O să vă aştept în parcarea de la staţia de benzină Arco, 
pe autostradă, la est de George Washington Memorial Parkway, 
la o jumătate de milă de aeroport. In spatele benzinăriei este un 
teren viran unde poate ateriza Reza. In acest loc, fluviul Potomac 


198 


merge paralel cu autostrada. 

— L-am reperat, confirmă pilotul. 

— După lansarea rachetei, aterizaţi, iar noi vom pleca imediat 
cu maşina lui Reza pe care am lăsat-o în parcarea aeroportului. 
Apoi o vom lua pe a lui Ali. Mahmud va lăsa cheile sub bara de 
protecţie din faţă. Pe urmă, /nch Allah, ne vom duce la Ali. Reza, 
este vreo problemă? 

— Nici una, răspunse pilotul. Voi lansa racheta de la o înălţime 
de şapte sute de picioare. Astăzi, vizibilitatea este perfectă. 

Era unul dintre cei mai buni piloţi de elicopter pe care i-a avut 
Shah, după ce a făcut mai multe antrenamente în Statele Unite. 
Ceea ce trebuia să facă astăzi era relativ uşor. Bineînţeles că de 
zece ani nu a mai participat la nici un antrenament militar, ci s-a 
mulţumit să acorde botezul aerului sau să transporte oameni de 
afaceri. Ca să plaseze un elicopter Hughes 500 în poziţie de 
tragere, pentru el era o joacă de copil. Reza îi sfătuise să 
folosească tehnica de lansare Locked after launched (LOAL), ca 
să fie mai puţin vulnerabilă. 

Cyrus Jahanbi se ridică şi luă servieta grea din piele neagră în 
care a aşezat toate documentele protejate de o încuietoare cu 
cifru. 

— Pun asta în elicopter, zise el, este mai sigur. Nu se ştie 
niciodată... Dacă mă vor opri pe drum. 

Reza Ghodzadeh întrebă imediat: 

— Şi dacă nu sunteţi la locul întâlnirii? Ce facem? 

— Vă organizaţi în aşa fel încât să ajungeţi la aeroport şi să vă 
duceţi la Ali. 

Nimeni nu s-a gândit mai serios la această posibilitate. Când 
Mahmud Farmayan ieşi cu valiza ca să ia maşina lui Ali Yasin, 
Cyrus Jahanbi îl însoţi. Cei doi schimbară câteva vorbe şi se 
îmbrăţişară înainte de despărţire. 

Cyrus Jahanbi deschise portiera elicopterului şi puse servieta 
într-un colţ, lângă aparatura electronică a rachetei Hellfire. După 
ce intrară în casă, Reza tocmai studia harta, iar Ali Yasin se uita 
la cerul albastru, gândindu-se că, datorită lui, acest 13 
septembrie va fi o zi de doliu pentru America, discreditată în mod 
public şi pentru sionişti. 

x 
x x 


Înfăşurată într-un prosop, Maria-Mercedes îl contempla pe 
Malko cu un surâs ciudat. 


199 


— Aseară eram pulbere, nu-mi amintesc nimic din ce am 
făcut. Ne-am culcat împreună? 

— Nu, spuse Malko. 

Nici nu apucă să se întindă, că cineva ciocăni insistent la uşă. 
Era Chris Jones însoţit de un agent de la FBI. 

— Avem lista piloților stabiliţi aici din 1979, zise gorila. Un 
anume Reza Ghodzadeh, fost pilot de elicopter în Shah. Un 
opozant al regimului mola. Mulțumită prietenilor lui din US Army, 
a putut obţine mai întâi „green card”, apoi permisiunea de a 
lucra în Statele Unite. Locuieşte la Limstrong, în Virginia şi 
lucrează la Manassas Municipal Airport. Este singurul pilot de 
origine iraniană din regiune. 

— L-aţi localizat? 

— Nu încă, informaţia a fost listată abia acum zece minute. FBI 
este deja pe urmele lui. 

Malko se întoarse spre Maria-Mercedes. 

— Să mergem! 

— Şi eu? 

— Da. 

Nici nu avu timp să-şi tragă în jos rochia strâmtă că Malko o 
târi după el. Poate că sunt foarte aproape de ţintă. Aşezat la 
volanul Fordului gri, agentul FBI puse în funcţiune girofarul şi 
sirena, croindu-şi imediat drum în traficul matinal. Conduse 
nebuneşte timp de douăzeci de minute fără să scoată o vorbă. 
Limstrong era un sat din Virginia, situat la aproximativ douăzeci 
şi cinci de mile la sud-est de Washington. La intrarea în 
Limstrong, două maşini aparţinând lui Highway Patrol formau un 
baraj. Satul era în fierbere. Mai multe maşini ale FBl-ului 
înconjurau o căsuţă modestă. Chris Jones se dumiri rapid şi 
reveni cu un aer jalnic. 

— A plecat de acasă ieri, spunându-i nevesti-sii că se duce să 
vadă un elicopter. De atunci n-a sunat deloc. 

Doi agenţi de la FBI veneau în fugă. 

— Domnule, ne ducem la Manssas Municipal Airport, unde 
lucrează. 

Un convoi de maşini urlătoare se îndrepta pe drumeagurile 
satului către aeroportul care se afla la cinci sau şase mile 
depărtare. După douăzeci de minute, FBl-ul, Serviciile Secrete şi 
poliţia locală invadau pista aeroportului micuţ, grăbindu-se spre 
birourile companiei Freedom Air Inc. Secretara - o negresă - se 
ridică panicată. 


200 


— Ce se... 

— Reza Ghodzadeh? 

— Azi nu lucrează, are liber. Doriţi să vorbiţi cu altcineva? 
Directorul este aici. 

Dădură buzna în biroul minuscul şi neaerisit în care un chelios 
doar în cămaşă golea ultima picătură dintr-o sticlă de Johnny 


Walker. Rămase cu sticla în aer când agenţii îi fluturară 
legitimaţiile pe sub nas. _ 
— FBI! spuse unul dintre agenţii speciali. II căutăm pe Reza 


Ghodzadeh. Este bănuit că pregăteşte un atentat împotriva 
preşedintelui Statelor Unite. L-aţi văzut astăzi? 

Directorul companiei Freedom Air Inc. Puse sticla jos 
înmărmurit. 

— Reza! Dar este o persoană cumsecade. Mi-a adus jumătate 
din Pentagon! Ce-aţi păţit, v-aţi ţicnit? Adoră ţara asta, de altfel, 
prietenii lui din Pentagon l-au pisat la cap să accepte „green 
card”. Eu sunt foarte mulţumit de el. 

Malko interveni: 

— Este prea lungă povestea ca să v-o relatăm acum, dar e 
posibil ca acest domn să profite de bunătatea dumneavoastră. 
Trebuie să-l găsim! 

Chelul scutură din cap. 

— Dacă nu este acasă, nu ştiu unde ar putea fi. Nu ştiu cum îşi 
foloseşte timpul liber. 

— Aveţi numărul şi marca maşinii? 

— Şi-a cumpărat un Chevrolet maro anul trecut. Numărul nu l- 
am reţinut. 

— Trebuie să-l găsim imediat, zise agentul de la FBI în timp ce 
înşfăcă telefonul. 

Malko se uită la ceas. Era ora zece. Mai rămăsese o singură 
oră şi încă nu aveau ceva concret. Poate că iranianul nici nu avea 
treabă cu atentatul. 

— Spuneţi-ne tot ce ştiţi despre el. 

După ce şi-a revenit din surpriză, directorul căută în memorie 
câteva amintiri. 

— Este un tip de treabă, un pilot extraordinar, nu mi-a creat 
niciodată probleme. Clienţii îl apreciază mult. 

— Frecventează şi alţi iranieni? 

— In tot cazul, nu aici. Spunea mereu că nu se va întoarce în 
ţara lui cât timp va fi regimul mola. De altfel, nouă ne-a spus că 
a fugit ca să nu fie împuşcat. 


201 


— Nu l-aţi auzit pomenind vreodată de Cyrus Jahanbi? 

— Niciodată. 

— Nimic altceva? 

— Nu, nimic altceva. 

— Starea materială? 

— Câştigă trei mii de dolari pe lună şi se mai ocupă puţin şi de 
afaceri. Le dă sfaturi celor ce vor să achiziţioneze un elicopter de 
ocazie şi ia un comision din asta. Acum două săptămâni, a 
cumpărat un Hughes 500 de la un client de pe aici pentru un 
prieten de-al lui din Maryland, în apropiere de Baltimore. 

Malko se întoarse. 

— Un Hughes 500, asta ar putea să aibă vreo legătură? 

— Ba bine că nu! exclamă un bărbat de la Serviciile Secrete. 
Este modelul civil al elicopterului M 530-Defender. 

Pentru prima oară, Malko îşi spuse că a nimerit-o. Unul dintre 
agenţii de la FBI dădu buzna în birou. 

— Avem numărul maşinii! L-am difuzat peste tot: la Highway 
Patrol şi tuturor sediilor poliţiei metropolitane. Vom face anunţuri 
la radio şi la televiziune. 

Malko se întoarse către director: 

— Dacă aş dori să ascund un elicopter pe aici, prin zonă, unde 
credeţi că ar fi mai nimerit? 

Americanul ridică ochii spre cer. 

— De unde vreţi să ştiu eu? Sunt zeci de terenuri în regiune 
fără să le mai punem la socoteală pe cele părăsite. Şi-apoi, un 
„chopper“” se poate ascunde oriunde, chiar şi într-un hangar 
mai mic. 

— Ce culoare şi ce număr de înregistrare are elicopterul? 

— Staţi puţin să mă uit. 

Se duse şi răscoli printre fişe şi reveni cu una cartonată. 

— lată. Este gri, cu numărul de înmatriculare 756345. 

Agentul de la FBI notă cu fervoare. Imediat alergă spre maşină 
ca să difuzeze semnalmentele. Malko se uită din nou la ceas. Era 
zece şi douăzeci. Nu prea mai aveau timp. 

— Să ne întoarcem la Washington, le propuse el, nu văd ce-am 
mai putea face aici. 

Lăsă la aeroport doi agenţi de la FBI, în cazul în care Reza 
Ghodzadeh va apărea, iar convoiul de maşini o luă înapoi pe 
drumul spre Washington. Merseră mai întâi pe autostradă, 
ajunseră pe Little River Tumpike şi apoi pe George Washington 


48 Elicopter. 


202 


Parkway. 

Malko vedea negru în fața ochilor. Practic, i-a identificat pe toți 
vinovatii şi a dibuit întregul sistem, dar acest lucru nu schimba 
cu nimic rezultatul. La radio erau transmise neîncetat mesaje 
cifrate. Toate organele de poliţie din districtul Columbia şi din 
statele vecine căutau Chevroletul maro printre zecile de mii de 
vehicule care circulau pe autostrăzi. 

Se găseau pe Little River Tumpike când un mesaj ţâşni din 
difuzor: 

— Aici Highway Patrol-Car nr. 564, am reperat un vehicul 
suspect care circulă spre nord, pe George Washington Parkway. 
ÎI punem sub urmărire; la bord se află un bărbat singur. Ar putea 
fi suspectul. 

x 
x x 


Elicopterul Hughes 500 staţiona în faţa hangarului de pe malul 
lacului Accotink. Rotorul se învârtea aproape fără să facă 
zgomot. Faţă de aparatele de tip mai vechi, Hughes 500 nu 
producea acel bâzâit caracteristic majorităţii elicopterelor. 

Pe locul pilotului, Reza Ghodzadeh urmărea cadranele cu 
căştile pe urechi, gata să-şi ia zborul în câteva secunde. În 
stânga lui, Ali Yasin stătea ţeapăn cu mâna pe CDU. Nu-i era 
deloc teamă la gândul că visul lui se va împlini. Mai aveau de 
aşteptat câteva minute. La doisprezece kilometri de aici, 
întreaga suflare din Washington se pregătea să sărbătorească 
semnarea istorică a acordului de pace între OEP şi statul Israel. 

Ali Yasin se aplecă să se mai uite o dată la racheta Hellfire 
agăţată sub elicopter. 


203 


Capitolul XXI 


Chiar înainte ca agentul special de la FBI să pună microfonul la 
loc, Chris Jones declanşă sirena şi girofarul. Maşina rula la 
optzeci şi cinci de mile spre est ca sa ajungă în oraşul Alexandria, 
unde se termina Little River Tumpike. Prelungirea în oraş ducea 
exact la George Washington Memorial Parkway, cam la trei mile 
depărtare de National Airport, în partea sudică. După mesajul 
transmis prin radio, maşina lui Reza Ghodzadeh era acum la sud 
de aeroport şi se îndrepta spre nord. 

O linişte apăsătoare domnea în vehicul. Comunicaţiile cu 
Highway Patrol fuseseră întrerupte, iar agentul de la FBI încerca 
cu disperare să le restabilească. Din cauza apropierii de 
aeroport, frecvențele erau foarte aglomerate. 

Malko se ruga în gând. S-ar putea ca pilotul elicopterului să nu 
aibă nici o legătură cu afacerea asta, iar ei s-au lansat pe o pistă 
falsă. Dar dacă într-adevăr era amestecat, aveau o şansă să 
împiedice atentatul. Deodată, o voce explodă în difuzor. 

— Este încercuit! L-am prins! Hold it! Hold it! 

Apoi se auziră zgomote de pneuri, strigăte, o frână pusă brusc 
urmată de un schimb de focuri de armă. Se trăgea cu mai multe 
arme. Vocea unui poliţist curmă toată hărmălaia: 

— Hi's go it! 

— Unde vă aflaţi? Unde sunteţi? urlă agentul special. Aici FBI! 

Urmară nişte scurte înjurături, apoi vocea îi anunţă: 

— Sunt sergentul Hayfield de la Highway Patrol. L-am 
interceptat pe suspect la o jumătate de milă spre sud de National 
Airport. A făcut uz de un pistol-mitralieră şi a rănit doi oameni 
de-ai noştri. Am fost nevoiţi să ripostăm şi noi. Se pare că e grav 
rănit, am chemat o ambulanţă. 

— Era singur? 

— Da. Acum îi cercetăm maşina. 

Lui Malko îi venea să strige de bucurie. Era pilotul iranian. Se 
ducea la elicopter când l-a prins poliţia... Orice ameninţare era 
de acum încolo îndepărtată, nu mai trebuia decât să-l localizeze 
pe. Cyrus Jahanbi, dar era mai puţin urgent. Asupra cadavrului s- 
au găsit indicii cum să localizeze elicopterul purtător de rachetă. 

Chris Jones trecu pe roşu de trei ori în Alexandria şi evită la 


204 


mustață o semiremorcă imensă angajată în intersecţie, iar 
şoferul acesteia îl claxonă cu furie. Profitând de girofar şi de 
sirenă, gorila, dezlănţuită, făcea slalom printre maşini. Se 
întoarse cu mândrie către Malko: 

— Conduc ca un papiţoi de italian! 

Agentul de la FBI nu părea să aprobe faptele de vitejie ale lui 
Chris. Cât despre Maria-Mercedes, aceasta stătea ghemuită în 
spate, strâns lipită de Milton Brabeck şi moartă de spaimă. 

x 
x x 


Mahmud Farmayan se strecură pe balconul din piatră, în colţul 
dinspre South Executive Plaza, la ultimul etaj din clădirea 
Ministerului Comerţului. Până acum, nu s-a ivit nici o problemă. 
Emiţătorul laser semăna extrem de mult cu un teleobiectiv. De 
altfel, materialul era ascuns în mare parte de stâlpii masivi ce 
susțineau balconul. Pe E Street, între South Executive Plaza, 
peluza dinspre sud a Casei Albe şi Elipsa, esplanada 
dreptunghiulară care se întindea până la Constitution Avenue, 
obişnuiţii vânzători de hot-dogs erau la locurile ştiute cu 
furgonetele lor albe. In zonă, nu erau mai mulţi poliţişti ca de 
obicei. Privirea i se opri spre nord, pe peluza care se întindea la 
sud de Casa Albă. Aceasta dispărea sub tălpile a trei mii de 
invitaţi adunaţi sub soarele cald. Securiştii înconjurau estrada pe 
care se aflau sigiliul preşedintelui Statelor Unite şi celebra masă 
- de-acum intrată în istorie - pe care va fi parafat acordul de 
pace dintre Itzhak Rabin şi Yasser Arafat. j 

lranianul se uită la ceas. Era unsprezece fără cinci. In mod 
normal, în cinci minute, cei trei - preşedintele Statelor Unite, 
Yasser Arafat şi Itzhak Rabin - ar trebui să-şi facă apariţia. In 
timp ce fotografii imortalizau momentul, cât ţinea discursul şi cât 
se va semna acordul, Reza Ghodzadeh avea destulă vreme să 
decoleze de pe iacul Accotink, să ajungă în zona de tir şi să 
lanseze racheta. Ceremonia va dura în jur de douăzeci de 
minute. Totul se prezenta bine. 

lranianul verifică emițătorul laser. Când era montat, avea o 
lungime de un metru, silențios, iar raza laser era complet 
invizibilă, detectabilă doar cu ajutorul celulelor optoelectronice. 
Fără să-l activeze, ţinti tribuna, care se afla la o sută şaizeci de 
metri distanţă, aproape în prelungirea statuii generalului 
Sherman. 

Trebuia doar să aştepte sosirea preşedintelui Clinton şi a 


205 


invitaţilor săi, ca să trimită semnalul „lerihon” lui Reza 
Ghodzadeh. După cinci sau şase minute, el, Mahmud Farmayan, 
va primi în acelaşi mod semnalul de activare a emiţătorului său. 
Operaţiunea nu va dura mai mult de douăzeci de secunde. Vor fi 
cele mai lungi secunde din viaţa lui. 

Cu siguranţă că FBl-ul instalase detectoare optoelectronice la 
Casa Albă care să detecteze raza laser, dar nu în direcţia de 
unde venea. Doar cu binocluri performante şi cu puţin noroc ar 
putea fi reperată. Mahmud ştia că oamenii din gardă de pază a 
preşedintelui nu ar precupeţi nimic ca s-o neutralizeze în modul 
cel mai încrâncenat, chiar şi cu o rachetă trasă în direcţia 
balconului. 

Aici intervenea şansa lui, exact ca la ruleta rusească. Dacă 
totul mergea strună, Hellfire îşi va atinge obiectivul, el va părăsi 
clădirea Ministerului Comerţului, abandonând acolo materialul şi 
se va duce pe jos la locuinţa lui Ali Yasin. Va aştepta acolo până 
se vor calma lucrurile. 

Va pune în funcţiune telefonul celular şi îl va regla pe 
frecvenţa prevăzută. Trebuia să aştepte. Mahmud Farmayan se 
uita la tribuna goală. Când primul dintre protagonişti va apărea, 
el va trimite semnalul. Işi dădu seama că era lac de sudoare. 


Trebuia să se roage lui Allah. 
x 


* * 


De vreo milă încoace, Chris Jones conducea bară la bară, pe 
banda de oprire pentru urgenţe. George Washington Memorial 
Parkway era paralizată în direcţia sud-nord de un ambuteiaj 
nemaipomenit produs de interceptarea maşinii lui Reza 
Ghodzadeh. 

In fine, apărură la orizont luminile intermitente ale barajelor 
poliţieneşti, apoi un puhoi de poliţişti care în civil, care în 
uniformă, înconjurară maşina maro cu o banderolă de siguranţă. 

Malko, Chris Jones, agenţii de la FBI şi Maria-Mercedes 
coborâră şi îşi croiau drum până la vehicul. Şoferul era culcat 
peste volan. Geamul din stânga era pulverizat, iar faţa mortului 
arăta ca o rană deschisă prin care se zăreau oasele. Malko văzu 
o armă Uzi cu încărcătorul plin care zăcea pe jos. Maşina era 
ciuruită de gloanţe şi de alice. Poliţiştii din Highway Patrol nu 
stătuseră cu mâinile în sân. 


206 


„lerihon”. 

Cuvântul ajunse la timpanele lui Reza cu o claritate uimitoare. 
Asta însemna că preşedintele Clinton a apărut pe peluza Casei 
Albe. Reza Ghodzadeh porni turbina cu toată puterea, verifică 
instrumentele de bord, în timp ce elicopterul se zguduia din toate 
încheieturile. Se întoarse spre Ali Yasin, mort de emoție. 

— Pornim! strigă el. 

Elicopterul îşi desprinse patinele de la sol, zbură aproape 
orizontal, apoi se înălţă deasupra copacilor. Dintr-o privire, Reza 
verifică direcţia de zbor pe harta pe care o ţinea pe genunchi. 
Vizibilitate nelimitată, nici o adiere de vânt, acestea erau 
coordonatele ideale pentru un pilot. Bineînţeles că nu 
transmisese nici un grafic de zbor, iar radarele de pe National 
Airport puteau foarte bine să-l repereze. Dar, când se va crea 
panica cea mare, totul va fi terminat. Zbura direct spre est şi 
imediat, primele case din oraşul Alexandria apărură dedesubt. 

Nimeni n-a observat micuțul aparat care producea un zumzet 
uşor. 

x 
* x 


— lată-l pe suspect, anunţă sergentul Hayfield. Are toate 
actele în maşină. 

Malko se uită la rana sângerândă, răsuflând uşurat. Deodată, 
Maria-Mercedes şopti în spatele lui: 

— Dar ăsta e Cyrus Jahanbi! 

Tânăra se uita la cadavru. 

— Cum de l-aţi recunoscut în starea în care este? făcu Malko 
stupefiat. 

Ea puse arătătorul pe craniul şi pe fruntea descărnată şi 
zdrobită de alice. 

— Semnul din naştere de culoare roşu închis, uitaţi-vă aici. L- 
am remarcat atunci când a venit la birou. 

— Sunteţi sigură? 

— Da. 

— L-aţi controlat şi prin buzunare? îi întrebă Malko pe poliţişti. 

— Nu încă, domnule. 

Un poliţist se supuse ordinului şi scoase diferite acte, bani, 
chei, o cutiuţă neagră de mărimea unui pachet de ţigări. 

Malko se străduia să înţeleagă situaţia. 

Ce căuta diplomatul iranian în maşina pilotului? Şi mai ales, 


A 


unde era Reza Ghodzadeh? Neliniştea îl copleşi din nou cu 


207 


repeziciune. Îl aveau acum pe Jahanbi, dar pilotul elicopterului şi 
racheta erau de negăsit. 

Examină cutia găsită la Cyrus Jahanbi. La mijloc avea o 
proeminenţă. Malko o apăsă. Imediat, aparatul produse un 
bâzâit, dintr-o parte se ivi o mică antenă, iar un beculeţ roşu 
începu să clipească. Chris Jones observă obiectul peste umărul 
lui Malko. 

— Este o telecomandă radio, zise el. O şmecherie care face să 
bubuie explozibilul de la distanţă. 

Malko rămase cu gura căscată. Oare elicopterul era o pistă 
falsă, doar o momeală? Dacă deţineau un Hellfire, teroriştii nu 
aveau nevoie de telecomandă. Asurzit de zgomotul traficului, îl 
întrebă pe responsabilul de la Serviciul Secret care avea un 
receptor în ureche. 

— Sunteţi în legătură directă cu Casa Albă? 

— Da, domnule. 

— Nu se întâmplă nimic deosebit? 

— Nimic. 

— Unde sunt? 

— Peste un minut, preşedintele şi invitaţii lui se vor urca la 
tribună. 

Malko mai studia încă misterioasa telecomandă. Deodată 
chipul i se lumină. Jahanbi trebuie să fi avut un motiv foarte 
serios ca să vină la Washington, în loc să fugă la el în ţară. Dorea 
să descopere care era acest motiv. 

— Ar putea să vină elicopterul care survolează Casa Albă în 
zona în care ne aflăm noi acum? 

— De ce? 

— Am motive să cred că elicopterul teroriştilor este în zona 
asta. Bărbatul ucis nu este pilotul avionului. Acesta se găseşte pe 
aici pe undeva. 

— O să vă explic cum stau lucrurile, zise americanul. 

Malko îl văzu cum discută timp de un minut cu un interlocutor 
invizibil. Din cauza zgomotului de pe autostradă, era imposibil să 
înţeleagă ce spune. Acesta veni mai aproape de Malko. 

— Este imposibil, domnule, au ordine precise. Dar au alertat 
baza Andrews Air Force. În zece minute vor sosi în zonă două 
elicoptere Apache. 

Dacă Malko avea dreptate, atunci ajungeau deja prea târziu. 

x 


208 


— Gata? 

Reza Ghodzadeh strigase ca să domine zgomotul turbinei. La 
stânga lui, Ali Yasin, cu ochii în vizeta giroscopică, se uita la Casa 
Albă cum devine tot mai mare în reticul. Pentru că nu era nici o 
adiere de vânt, pilotului nu-i era greu să menţină elicopterul 
exact pe axa țintei. 

li mai separa o singură milă până la poziţia de lansare. După 
ce au zburat direct spre est, aparatul se îndrepta acum spre 
nord, deasupra fluviului Potomac, paralel cu George Washington 
Memorial Parkway. Odată racheta lansată, nu mai avea de 
efectuat decât un viraj uşor la stânga, apoi putea să aterizeze 
lângă benzinăria Arco. 

Reza Ghodzadeh mări viteza de rotaţie a turbinei. Pe distanţă 
de o milă, trebuia să se înalțe de la două sute, la şase sute de 
picioare. Elicopterul începu să ia înălţime ca un ascensor. Ali 
Yasin ţinea mâna crispată pe CDU. lar degetul mare pe butonul 
care declanşa desprinderea şi propulsarea rachetei. De şase 
minute, era activat, circuitele integrate pregătite să capteze şi să 
analizeze raza laser. 

Reza ridică braţul stâng. Ali Yasin avea impresia că i s-a oprit 
inima în loc. Era cea mai frumoasă clipă din viaţa lui. 

x 


x * 

— Priviţi! strigă Malko. 

Un elicopter micuţ, de culoare gri se ivi din dreapta lui George 
Washington Memorial Parkway, zburând paralel cu acesta, chiar 
deasupra fluviului Potomac. Sub el, între cei doi tălpici, se 
distingea un obiect cilindric de aproximativ doi metri lungime, 
foarte puţin vizibil pentru un ochi neavizat. Era elicopterul 
Hughes 500 cu racheta Hellfire. 

Când ajunse în dreptul lor, aparatul începu să ia altitudine, 
împietrit, Malko reveni la harta pe care era trasată limita de 
acţiune a unei rachete de acest tip în raport cu Casa Albă. 
Această linie imaginară se afla cam la un kilometru, în partea de 
nord. Distanţa ar fi parcursă de un elicopter în douăzeci de 
secunde. Odată racheta lansată, nimic n-o mai putea împiedica, 
chiar dacă aparatul ar fi doborât de celelalte elicoptere ce 
aparţineau bazei Andrews Air Force. 

Cu gurile căscate, cei care-l înconjurau se uitau buimaci la 
micul aparat care semăna cu o lăcustă. Ar fi trebuit să dispună 
acum de o rachetă sol-aer. Cu toate că timpul de a se înfăptui 


209 


acest lucru ar fi prea scurt. 

Deodată, Malko îşi dădu seama că ţinea în mână telecomanda 
găsită în buzunarul lui Cyrus Jahanbi. Apăsă pe butonul care o 
pornea şi o îndreptă în direcţia elicopterului. 

Nu se întâmplă nimic. Aparatul continua să se înalțe. Apoi, 
dintr-o dată, se transformă într-un bulgăre de foc. Zgomotul 
exploziei îl acoperi pe acela al circulaţiei. Dintr-un nor de fum 
negru apăru coada retezată exact de lângă cabină, iar din altă 
parte, cabina care cădea ca un bolovan, dar cu racheta încă 
agăţată dedesubt. Coada ateriză prima în apă, apoi cabina care 
se fărâmă în contact cu apa şi se scufundă imediat în Potomac. 

— lisuse Hristoase! exclamă Chris Jones. 

In locul unde, cu câteva clipe mai devreme, se aflase 
elicopterul, n-a mai rămas decât un norişor negru care se risipea 
încet, încet. Revenindu-şi din şoc, reprezentantul Serviciului 
Secret se apropie de Malko, răstindu-se la el: 

— Cum de-aţi ghicit că?... 

— Cyrus Jahanbi nu avea nici un motiv să vină la Washington, 
îi explică Malko. Interesul Iranului era ca, în mod oficial, să 
rămână departe de atentat. Când a plecat din New York, putea 
să se urce în primul avion şi să se ducă în oricare parte a globului 
Dacă s-a hotărât să vină aici, înseamnă că avea un motiv 
important: adică să şteargă orice legătură dintre Iran şi teroriştii 
responsabili de crimă. S-ar fi putut ca echipajul elicopterului să 
fie capturat şi să vorbească. Odată misiunea îndeplinită, era mai 
lesne să burduşească elicopterul cu explozibil şi să-i suprime. 

Apele fluviului Potomac acoperiră de tot rămăşiţele 
elicopterului Hughes 500, ştergând orice urmă a atentatului. 
Malko explica în continuare: 

— Mai întâi de toate, nu mi-am putut explica prezenţa lui 
Cyrus Jahanbi pe autostradă. Poate că pusese la cale o întâlnire 
cu complicii lui. Ar fi fost prea periculos să fugă cu elicopterul. 
Era de ajuns să pună în funcţiune aparatul, iar el să-şi vadă de 
drum în maşină. |n acest fel, Jahanbi putea să se oprească în 
orice loc pe parcurs şi să declanşeze explozia după ce elicopterul 


a lansat racheta. 
x 


* x 
Mahmud Farmayan aştepta, fiind din ce în ce mai nervos. Ar fi 
trebuit deja să primească semnalul, dar stația radio de care 
dispunea nu scotea nici un sunet. Nu avea cum să zărească 


210 


elicopterul, dar scruta cu privirea locul unde ar trebui să fie. 
Mingea de foc ivită dintr-o dată pe cer făcu să-i plesnească 
arterele. Pentru câteva clipe fu legănat de speranţă, vrând să 
creadă într-o coincidenţă, apoi lăsă la o parte orice precauţie şi 
făcu apel prin staţie. 

— Reza! Reza! 

Nu primi nici un răspuns. Era prea departe ca să vadă dacă 
racheta fusese lansată sau nu. Fără să stea pe gânduri, branşă 
emițătorul laser în direcţia tribunei de la care preşedintele 
Clinton îşi rostea discursul şi activă cu ochii pe cronometru. Zece 
secunde, douăzeci de secunde, treizeci... Nimic. 

Sau racheta nu a putut fi lansată, ori ceva n-a funcţionat şi 
atunci s-a autodistrus. Inghiţindu-şi lacrimile, cu sentimentul 
neputinței, iranianul întrerupse emițătorul laser, îşi luă pistolul şi 
se năpusti pe uşă. 

x 
x x 


Raza laser din emițătorul lui Mahmud Farmayan fusese 
reperată de bateria de detectoare optoelectronice plasate pe 
acoperişul Casei Albe. Cu toate acestea, fusese nevoie de mai 
mult de un minut pentru ca sursa să fie izolată. Pornea din 
balconul de la ultimul etaj al clădirii Ministerului Comerţului; apoi 
emisia încetase. Insă Serviciile Secrete alertaseră deja serviciul 
de pază din exteriorul Casei Albe. 

Când Mahmud Farmayan ajunse la parterul clădirii, se ciocni 
de doi poliţişti în uniformă care abia intraseră. Imediat, unul 
dintre ei strigă la el. 

— Hei, tu! Stai pe loc! 

Se întoarse, văzu polițistul care agita pistolul şi arăta în 
direcţia lui. El vru să-şi scoată arma. Dar a fost ultima mişcare. O 
ploaie de gloanţe se abătu asupra lui. Lovit în mai multe locuri, 
căzu în faţa liftului. Reuşiră să-l doboare fulgerător. 

x 


* * 


Când Malko ajunse la Casa Albă, discursurile se încheiaseră, 
iar preşedintele se duse în biroul lui. Invitaţii s-au împrăştiat pe 
la bufet, pe peluza scăldată în soare; domnea o atmosferă 
euforică. In afară de câţiva membri din serviciul de pază, nimeni 
nu aflase de atentat. Prăbuşirea elicopterului Hughes 500 în 
apele fluviului Potomac a trecut practic neobservată. Un bărbat 
încerca să-şi facă drum până la el: era Richard Baxter. 


211 


Cu paharul de whisky în mână, directorul diviziei Operaţiuni 
era radios. j 

— Au fost cele mai lungi minute din viaţa mea! izbucni el. In 
fiecare clipă mă aşteptam să aud explozia rachetei. De altfel, 
acolo unde stăteam eu, cred că ar fi fost ultimul zgomot pe care 
l-aş fi auzit. Va fi greu să operăm reconstituirea deoarece n-a mai 
rămas în viaţă nici un terorist. A venit o echipă de scafandri care 
caută rămăşiţele elicopterului. Sper că ce vom mai găsi în el, 
adică în ceea ce a mai rămas din el, ne va aduce elemente 
interesante. Pot să vă spun însă de pe acum că vom avea de 
furcă cu Naţiunile Unite... Când spuneam noi că Cyrus Jahanbi ar 
putea fi un terorist, aveam dreptate. Acum vino cu mine, am 
obţinut ceva cu totul ieşit din comun pentru tine... 

— Ce anume? 

— Te aşteaptă preşedintele. Şeful de cabinet i-a povestit cu 
foarte mare grijă şi foarte pe scurt ce s-a întâmplat. Ţine cu tot 
dinadinsul să te felicite personal. _ 

Malko îl urmă pe Richard Baxter. Il revedea pe „Charlie” 
zăcând în agonie în gaura lui de şobolani din Gaza. El nu va 
putea strânge niciodată mâna preşedintelui Statelor Unite. 


Sfârşit 


212 


Cuprins 


Capitolül IRENE EEE RE RRRE RER PERIE OI SEE ED RSR E PE OTE DR PONI PRI TREE să 5 
(ci IL Vasco eee ia ine aerial ode realised add bila 15 
Caāpitolūül Mi „ce ice eee caca au ai at a 08 aia eat 24 
Capitolul Venson iee e EEEN E E ai d tt 32 
Capitolül V/ teta ceia a e r AAi nE DEEL NEEE a dou ati 0 iai 42 
Capitolul V Descensos ae EKE d e în Esaa 49 
Capitolül VIE enrii IAE ETA I 58 
Capitolul VIM eriin a d dă ba dp e ea atA 72 
Capitolul 3, OPRI RR RR CON RDI N RI E PRI RI RR e RE 82 
2 a let n ÎN, (AR RI DER MA II ORI IEI RI SPRINT RR 92 
Capitolul Le sooo oeoacaea oc pe on N adi E a vota 102 
Capitolul XI o pie o i 00 E i at tc dadea 111 
Capilolul XII săi ea oceane necitit dc Aia aa aaa ee 122 
Capitolul XIV aceia a ode i o e ră 0 ua od a Ad 133 
CU OU LL XV dc iat ii 3000 ae age aa pa atat 142 
Capitolul XVI. sie pa i a a e ei aa a d aa 153 


213 


Capitolul XVII ce aaa aaa ea rii tate aaa dl sa aaa 163 


(Cap LO IX VEI a arii oa teal aia r E E 170 
Capitolul XIX e au cea ae eat ca sia lt DR 0 i a 179 
Capitolul Xe inoata LA aaa de aleea alla 2 dial 191 
Capitolul XN pi era ani oa aul a a o 0 ta 201 
CUPTINS ostasilor aa pai tac E adi 210 


214 


Tocmai se pregătea să ungă o felie de pâine cu unt, 
când Malko văzu o femeie îmbrăcată de sus până jos în 
negru. Semăna cu o fantomă întăşurată în pânză 
neagră. Citea din Coran. Deodată, femeia se îndreptă 
„spre uşă, apoi se întoarse. În oglindă, Malko îi sur- 
prinse privirea neagră şi sălbatică. Înmărmurit o văzu 
pe necunoscută băgând mâna în poşetă şi scoțând un 
pumnal cu lama de patruzeci de centrimetri pe care-l 
strângea cu înverșunare. Era un adevărat iatagan. Se 
îndreptă spre el cu lama ridicată, gata să i-l înfigă în 
spinare. 


La editura TINERAMA | 


au apărut în seria SAS: 


* Embargo 
e Samba pentru SAS 
e Dispărut în Singapore A 
e Teroare la Santiago 

e Misiunea Sarajevo 

e KGB contra KGB 

e În numele lui Alah 

` e Alertă, plutoniu 

e Suspectul de la Leningrad 

e Zborul 007 nu mai răspunde 

e Umbra lui Jirinovski 

e Pe urmele lui Carlos 


Preţ 3500 lei ISBN 973-95440-5-3