James Clavell — Gai Jin

James Clavell 


James Clavell 


GAI-]IN 


MOTTO: Cititorule, această carte ţi-e dedicată ţie indiferent 
cine ai fi, cu adâncă recunoştinţă fiindcă fără tine, scriitorul 
din mine n-ar putea exista. 


Acţiunea romanului Gai-Jin, cuvânt care înseamnă venetic 
în japoneză, se desfăşoară în Japonia, în 1862 şi este cel de- 
al treilea din tetralogia SHOGUNULUI. 

Este un roman de ficţiune, nu un roman istoric. Multe 
evenimente au avut loc aşa cum ne spun istoricii şi cărţile 
de istorie, ceea ce nu înseamnă neapărat că relatează exact 
ceea ce s-a întâmplat în realitate. 

De asemenea, cartea nu se referă la personaje reale, care 
să fi existat, după cum nu se referă nici la vreo companie 
reală. Numele regilor, reginelor şi împăraţilor au fost 
păstrate, la fel ca şi cele ale unor generali şi ale altor 
personaje sus-puse. Dar în afară de aceste cazuri, mi-am 
permis să mă joc de-a istoria, fabulând cum, de ce şi când s- 
au petrecut toate, ce rol au avut unii oameni, pentru a se 
potrivi cu propria mea realitate şi, poate, pentru a spune 
adevărata istorie a ceea ce a fost şi a trecut. 

AUTORUL 


PRINCIPALELE PERSONAJE: 

MALCOLM STRUAN, 20 de ani, fiul cel mai mare şi 
moştenitorul lui Culum Struan; 

CULUM STRUAN, 39 de ani, tai-panul actual al Companiei 
Struan, Nobila Casă, fiul lui Dirk Struan; 

DIRK STRUAN, fondatorul companiei; 

TESS STRUAN, 36 de ani, soţia lui Culum, fiica lui Tyler 
Brock; 

GORDON CHEN, 48 de ani, preailustrul Chen, comprador 
al Companiei Struan din Hong Kong, fiu nelegitim al lui Dirk 


Struan; 

JAMIE MCEAY, 39 de ani, director al Companiei Struan din 
Japonia; 

Dr. RONALD HOAG, 46 de ani, medicul familiei Struan; 

TYLER BROCK, 72 de ani, tai-pan şi fondator al Companiei 
Brock şi Fiii; 

Sir MORGAN BROCK, 48 de ani, fiul său, fratele vitreg al 
lui Tess; 

NORBERT GREYFORTH, 39 de ani, şeful Companiei Brock 
în Japonia; 

Sir WILLIAM AYLESBURY, 47 de ani, ministrul ambasador 
al Marii Britanii în Japonia; 

Dr. GEORGE BABCOTI, 28 de ani, adjunct al ministrului şi 
chirurg; 

PHILLIP TYRER, 20 de ani, diplomat, ucenic interpret de 
japoneză; 

Amiralul CHARLES KETIERER, 46 de ani, comandantul 
flotei britanice în Japonia; 

Lt. JOHN MARLOWE, 28 de ani, căpitanul fregatei cu 
aburi, 21 de tunuri, Pearl, în momentul de faţă aghiotant al 
amiralului Ketterer; 

SETIRY PALLIDAR, 27 de ani, căpitan de dragoni; 

DIMITRI SYBORODIN, negustor american, de origine 
cazacă; 

EDWARD GORNI, 28 de ani, negustor în Shanghai, din 
Virginia; 

HEATHERLY SKYE, 41 de ani, singurul avocat din Japonia; 

HENRY BONAPARTE SERATARD, 41 de ani, ministrul 
ambasador al Franţei în Japonia; 

ANDRE PONCIN, 38 de ani, negustor, spion al legaţiei 
franceze; 

Contele ALEXI SERGHEIEV, 35 de ani, ministrul 
ambasador al Rusiei ţariste; 

ANGELIQUE RICHAUD, 18 ani, iubita lui Malcolm Struan, 
fiica lui Guy Richaud, comerciant francez în China, pupila 
ambasadorului francez; 


Seniorul TORANAGA YOSHI, 26 de ani, descendent al 
Shogunului 'Toranaga, membru al Consiliului Bătrânilor, 
tutore al moştenitorului, shogunul minor; 

KOIKO, 26 de ani, Tayu - gheişă cu cel mai înalt rang în 
ierarhia respectivă, ai-jin (preaiubita) seniorului Yoshi; 

Doamna HISAKO, 29 de ani, soţia seniorului; 

INEJIN, 42 de ani, hangiu, cel mai mare spion al 
seniorului; 

MISAMOTO, 31 de ani, pescar, condamnat de justiţia 
Japoneză, deghizat în samurai, interpret tainic de engleză 
americană. 

SHOGUNUL NOBUSADA, 16 ani, al paisprezecelea 
shogun; 

Prinţesa YAZU, 16 ani, soră vitregă a împăratului Komei; 

Seniorul AN]JO, 47 de ani, daimyo al provinciei Kii, şeful 
Consiliului Bătrânilor; 

Seniorul SANJIRO, 46 de ani, daimyo al provinciei 
Satsuma; 

KATSUMATA, 36 de ani, cel mai de încredere sfetnic al 
seniorului; 

Seniorul OGAMA, 28 de ani, daimyo al provinciei Choshu; 

Seniorul HIRO, 28 de ani, daimyo al provinciei Tosa; 

WAKURA, 46 de ani, Lord şambelan al curţii Imperiale din 
Kyoto; 

MEIKIN, 44 de ani, mama-san a gheişei Koiko, în Casa 
Wisteria din Yedo; 

RAIKO, 42 de ani, mama-san a Casei La Trei Crapi, din 
Yokohama; 

FUJIKO, curtezană la casa La Trei Crapi, vizitată de Phillip 
Tyrer; 

NEMI, curtezană, iubita ai-jin a lui Jamie McFay; 

HINODEH, curtezană, iubita ai-jin a lui Andre Poncin; 

SHISHI (oameni bravi), celule revoluţionare ale 
samurailor idealişti, xenofobi fanatici, conduşi în taină de 
KATSUMATA, 36 de ani, cel mai de încredere sfetnic al 
seniorului Sanjiro din Satsuma, numit şi Corbul; 


HIRAGA, 22 de ani, poreclit şi Ukya, Nakama, Otami, 
conducător al shishilor din Choshu; 

AKIMOTO, 24 de ani, din Choshu, vărul celui de dinainte; 

ORI, 17 ani, din Satsuma; 

SHORIN, 19 ani, din Satsuma; 

SUMOMO, 17 ani, sora lui Shorin, viitoarea soţie a lui 
Hiraga. 


CARTEA ÎNTÂI. 

Yokohama 

14 septembrie 1862 

Tânăra cuprinsă de panică galopa în cea mai mare viteză 
înapoi, spre coastă, până la care mai avea o jumătate de 
milă, străbătând potecile înguste dintre mlaştini şi 
câmpurile de orez. Soarele după-amiezii cobora spre apus. 
Fata călărea femeieşte, într-o parte, şi, deşi era o adevărată 
expertă, de astă dată reuşea cu greu să-şi menţină 
echilibrul în şa. Pălăria îi zburase de mult din cap, costumul 
ei verde de călărie, o adevărată mândrie a croitorilor 
parizieni, era sfâşiat de mărăcini şi pătat de sânge, iar părul 
blond roşcat flutura în vânt. 

Cravaşă calul să alerge mai repede. Acum vedea 
cocioabele mărunte ale satului de pescari Yokohama, care 
se îngrămădeau în jurul gardului înalt al canalelor ce 
înconjurau colonia străinilor şi turnurile celor două mici 
biserici din interiorul incintei. Se gândea cu recunoştinţă că 
acolo, în golf, erau o mulţime de negustori englezi, francezi, 
americani şi ruşi, precum şi o duzină de nave de război, cu 
aburi şi cu pânze. 

Mai repede! Peste podeţele înguste de lemn, peste canale; 
şanţuri de irigație care brăzdau orezăriile în cruciş şi-n 
curmeziş. Calul ei era lac de sudoare, avea o rană adâncă 
pe greabăn şi dădea semne de oboseală. Se poticni puţin, 
dar fata îl strânse mai tare şi îl conduse ferm pe poteca ce 


ducea prin sat spre podul de lemn de deasupra canalului 
circular, apoi spre poarta centrală, spre casa de gardă a 
samurailor şi spre Casa japoneză a Vămilor. 

Samuraii înarmaţi cu cele două săbii ale lor o văzură 
apropiindu-se şi încercară s-o oprească, dar fata ţâşni 
printre ei şi pătrunse pe strada principală a coloniei, de pe 
faleză. Unul dintre samurai se repezi după un ofiţer. Fata 
struni scurt frâul calului şi începu să strige gâfâind: 

— Au secours... Aidez moil, ajutor! 

Promenada era aproape pustie, cei mai mulţi locuitori îşi 
făceau siesta, căscau în birourile lor, sau se amuzau în Casa 
Plăcerii care se afla în afara incintei. 

— Ajutooor! strigă ea din nou, iar cei câţiva bărbaţi 
împrăştiaţi de-a lungul străzii, negustori englezi, soldaţi în 
permisie şi mai ales marinari, precum şi câţiva servitori 
chinezi se uitară buimaăciţi la ea. 

— Dumnezeule mare, ia te uită! Asta e franţuzoaica aia... 

— Ce s-a întâmplat? Cristoase, priveşte la hainele ei... 

— Da, ea e, aia mişto. Ţâţă de Angel, care a venit acum 
câteva săptămâni... 

— Aşa e, Angelique... Angeligue Beecho sau Reecho, un 
nume de-ăsta ciudat... 

— Dumnezeule, priveşte, e plină de sânge! 

Toţi începuseră să se apropie de ea, cu excepţia chinezilor, 
care se făcură imediat nevăzuţi. 

— Charlie, adu-l pe Sir William! 

— Isuse Cristoase, uitaţi-vă la calul ei, o să moară dacă mai 
sângerează în halul ăsta, chemaţi veterinarul, strigă un 
negustor corpolent. Ei tu, soldatule, dă fuga la general, 
caută Broscoiul, e tutorele ei, o, pentru Dumnezeu, la 
ambasadorul francez, mai repede! strigă el nerăbdător, 
arătând cu mâna spre o clădire cu un singur etaj pe care 
flutura drapelul francez. Mai repede! ordonă el şi soldatul 
porni în goană în timp ce el se îndrepta cât putea de repede 
spre fată (ca toţi negustorii, purta joben, o haină largă, de 
stofă, peste pantalonii strâmţi, ghete în picioare şi transpira 


abundent în soare). Pentru numele lui Dumnezeu, ce s-a 
întâmplat, domnişoară Angeligue? strigă el, apucând frâul, 
înspăimântat la vederea noroiului şi a sângelui care îi 
acopereau chipul, hainele şi părul. Sunteţi rănită? 

— Moi, non... nu, n-am nimic, dar am fost atacați. Ne-au 
atacat japonezii. 

Fata încercă să-şi recapete suflul şi să-şi stăpânească 
tremurul corpului, fiind încă sub impresia groazei şi îşi 
dădu părul de pe faţă. Făcu un semn nerăbdător cu mâna 
spre interiorul ținutului, spre vest oarecum, unde, în 
depărtare, se desena silueta Muntelui Fuji. 

— Repede, acolo..., au nevoie de ajutor! 

Cei aflaţi în apropierea ei repetau îngroziţi celor aflaţi mai 
departe ceea ce tocmai auziseră, într-un vacarm din ce în 
ce mai mare în care se puneau o mulţime de întrebări: 

— Cine? Cine a fost atacat? Sunt francezi sau englezi? 
Atacaţi? Unde? Iar ticăloşii ăştia cu două săbii! Unde naiba 
s-a întâmplat asta... 

Întrebările se suprapuneau una peste alta, şi fata nu 
reuşea să răspundă, dar nici n-ar fi putut vorbi coerent, 
abia respira în timp ce toată lumea o asalta din toate 
părţile, înghesuind-o. Tot mai mulţi bărbaţi se apropiau în 
fugă, punându-şi hainele şi pălăriile din mers, mulţi dintre 
ei erau deja înarmaţi cu pistoale şi muschete, câţiva aveau 
chiar ultimul model de armă cu repetiţie. Unul dintre aceşti 
bărbaţi, un scoţian bărbos, lat în umeri, cobori în fugă 
treptele unei clădiri impunătoare cu două etaje, pe 
frontispiciul căreia stătea scris: Struan & Company. 
Bărbatul îşi croi cu greu drum spre ea. 

— Linişte, pentru Dumnezeu! strigă el şi în tăcerea care se 
lăsă brusc, continuă: Repede, spuneţi-ne ce s-a întâmplat: 
Unde este domnul Struan cel tânăr? 

— O, Jamie, €... eu, eu..., fata făcu un efort disperat să-şi 
adune puterile, buimăcită şi dezorientată cum era. O, mon 
Dieu! 


Bărbatul întinse mâna spre ea, o bătu uşurel pe umăr, ca 
pe un copil, ca s-o facă să se liniştească pentru că, la fel ca 
toţi ceilalţi bărbaţi din colonie, o adora. 

— Liniştiţi-vă, nu mai sunteţi în primejdie, domnişoară 
Angeligue. Calmaţi-vă. Dar lăsaţi-i loc să respire, pentru 
Dumnezeu! spuse Jamie McFay, bărbat la treizeci şi nouă de 
ani, directorul general al Companiei Struan în Japonia. 
Acum, spuneţi-ne, ce s-a întâmplat? 

Fata îşi şterse lacrimile şi îşi dădu părul blond roşcat într-o 
parte. 

— Am... am fost atacați... atacați de samurai, zise ea cu o 
voce subţirică cu accent plăcut; toţi se întinseră ca să audă 
mai bine. Eram... eram pe... eram pe drumul mare... fata 
arătă din nou spre interiorul insulei. Acolo! 

— Pe drumul Tokaido? 

— Da, asta este. Tokaido... 

Era vorba de marele drum de coastă pentru călători, aflat 
cam la o milă şi ceva la vest de colonie şi care unea capitala 
shogunului, Yedo, cu restul Japoniei. Atât în capitală, cât şi 
în restul teritoriului japonez, accesul străinilor era interzis. 

— Călăream... pe acolo, fata făcu o pauză, apoi cuvintele 
începură să curgă normal. Domnul Canterbury, Phillip 
Tyrer, Malcolm, adică domnul Struan şi cu mine călăream 
pe drum şi dintr-o dată a apărut un şir lung de samurai cu 
steaguri, noi i-am lăsat să treacă şi apoi... apoi doi dintre ei 
s-au repezit la noi, l-au rănit pe domnul Canterbury, s-au 
repezit la Malcolm - domnul Struan - care scosese pistolul 
şi Phillip a ţipat la mine să fug să aduc ajutoare - fata 
începu din nou să tremure. Repede, au nevoie de ajutor! 

Oamenii se grăbeau deja spre cai şi spre arme. Se auziră 
strigăte furioase: 

— Aduceţi armata... 

— Samuraii l-au prins pe John Canterbury şi pe băiatul ăla 
tânăr, Tyrer, i-au măcelărit pe şoseaua Tokaido. 

— Dumnezeule, fata spune că samuraii au omorât pe unii 
din băieţii noştri! 


— Unde s-au petrecut toate astea? strigă Jamie McFay 
reuşind să acopere zgomotul şi să-şi ţină în frâu 
nerâbdarea. Puteţi să ne descrieţi mai exact locul unde s-a 
întâmplat nenorocirea? 

— Lângă şosea, înainte de Kana... Kana şi nu mai ştiu cum. 

— Kanagawa? întrebă el numind o mică aşezare 
pescărească şi o staţie de schimb de pe drumul Iokaido, la o 
milă de-a curmezişul golfului şi ceva peste trei mile de 
drumul de coastă. 

— 0Oui... da. Kanagawa. Mai repede! 

Din grajdurile lui Struan, fuseseră scoşi în grabă caii şi 
înşeuaţi rapid. Jamie îşi aruncă o puşcă peste umăr. 

— Nu fiţi îngrijorată, îi găsim imediat. Dar ce s-a întâmplat 
cu domnul Struan? N-aţi văzut, a reuşit să scape, a fost 
rănit? 

— Nu, n-am văzut nimic, am văzut numai începutul, 
sărmanul domn Canterbury, a... călăream chiar lângă el 
când samuraii..., fata izbucni în lacrimi. N-am mai privit nici 
o clipă înapoi, am făcut ce mi s-a spus şi am venit cât mai 
repede după ajutor. 

Fata se numea Angelique Richaud şi avea optsprezece ani. 
Era pentru prima oară când ieşise dincolo de gardul 
coloniei. McFay sări în şa şi porni în goană. Isuse Cristoase, 
îşi spunea el, n-am mai avut nici un fel de necazuri de peste 
un an de zile, căci altfel nu i-aş fi lăsat să plece. Eu sunt 
acum răspunzător de toate astea, moştenitorul lui Struan e 
acolo şi eu răspund de el. Pentru numele lui Dumnezeu, 
oare ce s-o fi întâmplat? 

Curând după aceea, McFay, însoţit de vreo duzină de 
negustori şi de un ofiţer de dragoni cu trei dintre lăncierii 
lui îl găsiră pe John Canterbury la marginea drumului 
Tokaido, dar le fu destul de greu să-l privească. Era 
decapitat şi fragmente din membrele lui zăceau împrăştiate 
prin apropiere. Tăieturi cumplite de sabie se vedeau pe tot 
corpul lui. Fiecare din ele ar fi putut fi mortală. Nu se vedea 
nici urmă de Iyrer sau Struan şi nici coloana de samurai. 


Niciunul dintre trecători nu ştia nimic despre crimă, nici 
cine a comis-o, nici când şi nici de ce. 

— Jamie, crezi că ceilalţi doi au fost răpiți? întrebă un 
american, stăpânindu-şi anevoie senzaţia de vomă. 

— Nu ştiu, Dimitri, şi McFay încearcă să-şi pună creierul în 
funcţiune. Cineva trebuie să se întoarcă şi să-l anunţe pe Sir 
William... Şi aduceţi o ladă sau un sicriu. 

Alb la faţă, studia mulțimile de oameni care treceau pe 
acolo şi se fereau cu grijă să privească spre ei, deşi 
observau absolut totul. Drumul de pământ bătătorit, bine 
întreţinut, era plin de şiruri disciplinate de oameni care se 
deplasau de la şi spre Yedo, oraşul care într-o zi avea să se 
numească 'lokyo. Bărbaţi, femei şi copii de toate vârstele, 
bogaţi şi săraci, cei mai mulţi japonezi, numai din când în 
când câte un chinez cu haină lungă. Predominau bărbaţii, 
îmbrăcaţi cu toţii în kimonouri de diferite stiluri şi preţuri şi 
fel de fel de pălării de pânză şi de paie. Negustori, hamali 
pe jumătate goi, preoţi budişti, îmbrăcaţi în robe portocalii, 
ţărani venind sau ducându-se la piaţă, ghicitori ambulanți, 
scribi, profesori şi poeţi. O mulţime de litiere şi lectici 
pentru cei mai înstăriți, purtate de doi, patru sau şase 
hamali. Cei câţiva samurai mergând ţanţoşi prin mulţime 
priveau fioros la ei. 

— Ăştia ştiu cine a făcut-o, toţi ştiu, zise McFay. 

— Sigur că da, matierebitz! 2 spuse clocotind de furie 
Dimitri Syborodin, americanul, un bărbat solid, de treizeci 
şi opt de ani, prieten cu Canterbury. N-ar fi greu să-l silim 
pe unul din ei să ne spună. 

În acel moment observară un grup de vreo doisprezece 
samurai opriţi, privindu-i cu atenţie. Purtau cu toţii arcuri, 
iar occidentalii ştiau foarte bine ce ţintaşi dibaci erau 
samuraii. 

— Nu e chiar aşa uşor, Dimitri, spuse McFay. 

Pallidar, tânăr ofiţer de dragoni, spuse pe un ton ferm: 

— Ne-am descurca uşor cu ei, domnule McFay, dar nu este 
recomandabil fără învoire - evident, dacă nu ne atacă. 


Sunteţi în perfectă siguranţă. 

Settry Pallidar trimise un dragon să aducă un detaşament 
din colonie cu un sicriu, în timp ce americanul era vizibil 
iritat de tonul lui autoritar. 

— N-ar fi rău să începeţi să căutaţi prin împrejurimi. 
Oamenii mei or să vă ajute şi ei, imediat ce vor sosi. Mai 
mult ca sigur că ceilalţi doi se află pe aici pe undeva, răniţi. 

McFay se cutremură şi arătă spre cadavru: 

— Sau ca el? 

— Posibil, dar să sperăm că nu. Dumneavoastră trei luaţi-o 
pe aici, ceilalţi răspândiţi-vă şi... 

— Hei, Jamie, îl întrerupse intenţionat Dimitri, care nu 
putea suferi uniformele, soldaţii şi ofiţerii, mai ales pe cei 
britanici. Ce-ar fi să mergem la Kanagawa, poate ştie ceva 
cineva de la Legația noastră. 

Pallidar nu luă în seamă ostilitatea americanului, căci o 
înţelegea, întrucât îi cunoştea foarte bine faima şi isprăvile. 
Dimitri era american de origine cazacă, fost ofiţer de 
cavalerie al Statelor Unite, al cărui bunic fusese ucis în 
luptele cu englezii din timpul Războiului cu America din 
1812. 

— Kanagawa este o idee bună, domnule McFay, spuse el. 
Cu siguranţă că acolo se ştie ce era cu procesiunea de 
samurai ce a trecut pe aici şi cu cât aflăm mai repede cine e 
vinovatul, cu atât mai bine. Atacul a fost probabil ordonat 
de unul dintre regii sau prinții lor. Dacă punem mâna pe 
ticălos, Dumnezeu să-l aibă în paza lui. 

— Dumnezeu să-i aibă în pază pe toţi ticăloşii, zise Dimitri 
înţepat. 

Nici de astă dată, căpitanul cu uniforma elegantă nu 
răspunse provocării, dar nici n-o lăsă să treacă 
neobservată. 

— Foarte corect, domnule Syborodin, spuse el calm. Şi 
orice om care îmi spune mie ticălos trebuie să-şi facă foarte 
repede rost de un secondant, un pistol ori o sabie, de un 
linţoliu şi de cineva care să-l îngroape. Domnule McFay, 


aveţi suficient timp până la apusul soarelui. Eu rămân aici 
să-mi aştept oamenii şi după aceea vin după 
dumneavoastră. Dacă aflaţi ceva la Kanagawa, vă rog să-mi 
trimiteţi vorbă. 

Pallidar avea douăzeci şi patru de ani şi îşi iubea cu 
înflăcărare regimentul. Cu un dispreţ abia disimulat, privi la 
grupul pestriţ al celorlalţi bărbaţi, majoritatea negustori. 

— Domnilor..., vă sugerez să începeţi să căutaţi. 
Răspândiţi-vă dar păstraţi contactul vizual unul cu altul. 
Brown, tu te duci cu grupul acesta şi căutaţi prin pădure. 
Sergent, răspunzi de ei. 

— Da, sir. Haideţi, veniţi. 

McFay îşi scoase haina şi o aruncă peste trupul lui 
Canterbury, apoi încălecă din nou şi porni grăbit, împreună 
cu prietenul lui american, spre nord, spre Kanagawa, care 
se afla la o distanţă de o milă. 

Dragonul rămăsese acum singur. Stătea călare în 
apropierea cadavrului şi privea la samurai. Şi aceştia 
priveau la el. Unul din ei făcu un gest cu arcul. Poate era o 
ameninţare, poate nu. Pallidar rămase nemişcat, cu sabia la 
îndemână în teacă. Lumina soarelui îi făcu tresele aurii să 
sclipească. Drumeţii de pe 'Tokaido mergeau grăbiţi, în 
tăcere, înspăimântați. Calul lui Pallidar bătea nervos cu 
copita în pământ, zăngănindu-şi harnaşamentul. 

Atacul acesta nu seamănă cu altele care s-au mai 
întâmplat, îşi spunea el din ce în ce mai mânios. Or să 
trebuiască să plătească cu vârf şi îndesat: să ataci patru 
oameni, printre care şi o femeie şi să omori un englez aşa 
prosteşte! Asta înseamnă război. 

Cu câteva ore mai înainte, ieşiseră călare toţi patru pe 
poarta principală, pe lângă Casa Vămilor, salutaseră în 
treacăt garda de samurai care le făcu în silă o plecăciune şi 
porniseră la trap pe potecile înguste şi sinuoase spre 
Tokaido. 'Toţi erau foarte buni călăreţi, iar caii lor deosebit 
de vioi. 


În onoarea Angelicăi, purtau cele mai bune jobene şi cele 
mai elegante haine de călărie pe care le aveau, trezind 
invidia tuturor bărbaţilor din colonie, o sută şaptesprezece 
rezidenţi europeni, diplomaţi, negustori, măcelari, băcani, 
fierari, constructori de nave, aventurieri, cartofori, o 
mulţime de pierde-vară şi misiţi, cei mai mulţi englezi, 
funcţionari eurasiatici sau chinezi, la care se adăugau 
câţiva americani, francezi, olandezi, germani, ruşi, 
australieni şi un elveţian. Printre rezidenţi erau şi trei 
femei, toate trecute de prima tinereţe, două englezoaice, 
soțiile unor negustori, cea de-a treia din Oraşul Beat sau 
Mahalaua Beţivilor, cum era numit cartierul clasei de jos. 
Nu existau copii. Plus vreo cincizeci, şaizeci de servitori 
chinezi. 

John Canterbury, un englez chipeş, cu faţa colţuroasă, 
făcea pe călăuza. Scopul acestei escapade era de a-i arăta 
lui Phillip Tyrer drumul pe uscat spre Kanagawa unde 
aveau loc din când în când întâlnirile cu oficialităţile 
japoneze, în interiorul teritoriului delimitat pentru colonie. 
Tyrer, un tânăr de douăzeci şi unu de ani, sosise cu ozi 
înainte de la Londra prin Pekin şi Shanghai, fiind proaspăt 
numit interpret la Legația britanică. În dimineaţa aceea, 
auzindu-i pe cei doi fără să vrea la club, Malcolm Struan 
spusese: 

— Pot să vă însoțesc şi eu, domnule Canterbury şi domnule 
Tyrer? Este o zi perfectă pentru a face turul împrejurimilor. 
Mi-ar face plăcere s-o invit şi pe domnişoara Richaud să 
vină cu noi - nu a văzut încă nimic din ţinuturile acestea. 

— Vom fi onoraţi, domnule Struan, şi Canterbury se felicita 
în gând pentru norocul avut. Sunteţi amândoi bineveniţi. 
Drumul este destul de bun, deşi nu sunt prea multe de 
văzut... pentru o doamnă. 

— Cum aşa? întrebă Tyrer. 

— Kanagawa a fost timp de secole de-a rândul un punct 
important pe drumul de la şi spre Yedo şi un loc însemnat 
de popas pentru călători, cel puţin aşa mi s-a spus. Plin de 


ceainării, cum se numesc pe aici majoritatea bordelurilor. 
Unele dintre ele merită să fie vizate, deşi noi nu suntem 
întotdeauna bineveniţi, ca la casa noastră proprie, 
Yoshiwara, de dincolo de mlaştină. 

— Case de târfe? întrebase Tyrer. 

Ceilalţi doi izbucniseră în râs văzând ce mutră făcea 
acesta: 

— Exact, domnule 'Tyrer, spusese Canterbury. Dar nu sunt 
ca azilurile noastre de noapte sau ca bordelurile din 
Londra, ori din altă parte a lumii. Cu totul deosebite. O să 
afli în curând, deşi aici este obiceiul ca fiecare să-şi aibă 
concubina lui, dacă îşi poate permite. 

— Nu cred că o să fiu vreodată în stare de una ca asta, 
spuse Tyrer. 

Canterbury râse. 

— Poate că da. Mulţumind lui Dumnezeu, rata de schimb 
ne favorizează, pe cuvântul meu! Bătrânul yankeu 
Townsend Harris a fost un mare şmecher. 

Ochii îi străluciră când îşi aminti de el. Harris fusese 
primul consul general american numit aici la doi ani după 
ce amiralul Perry forţase deschiderea Japoniei către lumea 
exterioară, mai întâi în '53 şi apoi în '54 cu cele patru nave 
negre, primele nave cu aburi zărite vreodată în apele 
Japoniei. Cu patru ani în urmă, după tratative care 
duraseră mai mulţi ani, Harris reuşise să încheie tratate, 
ratificate ulterior de maiorul Powers, care garantau accesul 
în anumite porturi. Tratatele fixau, de asemenea, o rată de 
schimb foarte favorabilă între dolarii de argint mexicani - 
moneda universală care circula în Asia pentru schimburi 
comerciale - şi oban-ul de aur japonez, astfel încât dacă 
schimbai dolari mexicani pe oban-i şi apoi invers, puteai să- 
ţi dublezi sau chiar să-ţi triplezi suma. 

— Atunci să luăm masa devreme şi apoi să pornim. Ne vom 
întoarce la timp pentru cină, domnule Struan. 

— Excelent. Sper că veţi veni să luaţi masa în saloanele 
Companiei. Oferim o mică petrecere în cinstea domnişoarei 


Richard. 

— Vă mulţumim foarte mult. Sper că tai-panul se simte mai 
bine. 

— Da, mult mai bine, tata s-a refăcut aproape complet. 

Nu asta am aflat eu din poşta de ieri, se gândi îngrijorat 
John Canterbury, pentru că ceea ce afecta Nobila Casă - 
numele sub care erau cunoscuţi în lumea întreagă Struan şi 
Compania - îi afecta pe toţi în egală măsură. Circulă zvonul 
că tatăl său a avut încă un atac. Joss. Nu contează, nu se 
întâmplă prea des ca unul ca mine să aibă norocul de a sta 
de vorbă cu un viitor tai-pan în carne şi oase, sau cu un 
înger ca fata aceasta. O să fie o zi mare! 

O dată porniţi la drum, deveni încă şi mai afabil. 

— O, domnule Struan..., mai rămâneţi mult timp aici? 

— Încă vreo săptămână. După aceea mă întorc acasă la 
Hong Kong. 

Struan era cel mai înalt dintre ei trei. Avea ochi albaştri, 
părul castaniu roşcat, legat într-o coadă la spate. Părea mai 
în vârstă decât cei douăzeci de ani ai săi. 

— N-am nici un motiv să mai rămân, cu Jamie McFay aici 
treburile sunt pe mâini bune. A făcut o treabă foarte bună, 
ne-a deschis calea spre Japonia. 

— E o minte strălucită, domnule Struan. Asta-i realitatea. 
Cea mai bună de aici. Doamna va pleca şi ea cu 
dumneavoastră? 

— A, domnişoara Richaud? Cred că se va întoarce o dată 
cu mine - aşa sper. Tatăl ei m-a rugat să am grijă de ea, 
deşi, deocamdată, atât timp cât se află aici, este pupila 
ministrului francez, spuse el liniştit. 

Se prefăcu a nu băga de seamă sclipirea din ochii celuilalt, 
nici faptul că Tyrer era cufundat într-o discuţie cu 
Angelique în franceză, limbă pe care el o vorbea cu 
dificultate. Chiar şi el se lăsase furat de farmecul ei. Nu pot 
să le fac o vină din asta nici lui Canterbury şi nici altcuiva, 
îşi zise el amuzat şi porni ceva mai repede, ca să facă loc şi 
celorlalţi, căci drumul se îngustase foarte mult. 


Terenul era plat, presărat din loc în loc cu tufişuri de 
bambus şi câte o pădure, atinsă deja de ruginiul toamnei, în 
care se adăposteau rațe sălbatice şi vânat de tot felul. Peste 
tot se întindeau mlaştini cultivate cu orez şi câmpuri îngrijit 
lucrate. Cărările erau înguste, căci se cultiva fiecare fâşie 
de pământ. Peste tot, pârâiaşe şi canale, mirosul de 
excremente umane - singurul îngrăşământ existent în 
Japonia - prezent pretutindeni. Fata şi Tyrer îşi ţineau 
batistele parfumate la nas, deşi o briză răcoroasă se făcea 
simțită dinspre mare şi reuşea să îndepărteze în cea mai 
mare parte mirosul neplăcut şi celelalte nenorociri cauzate 
de umiditatea verii - muşte, țânțari şi alte gângănii. 
Dealurile din depărtare, acoperite de păduri dese, erau 
adevărate tapiserii de roşu, auriu şi maro - mesteceni, 
molizi galbeni şi purpurii arţari, rododendroni sălbatici, 
cedri şi pini. 

— Este foarte frumos aici, nu-i aşa, domnule Tyrer? Ce 
păcat că nu se vede mai clar Muntele Fuji. 

— Oui, mais damain elle sera Ir! Mais, mon Dieu. 
Mademoiselle, quelle puanteur, 3 răspunse fericit Tyrer în 
franceza lui fluentă, limbă esenţială pentru orice diplomat. 

Canterbury se apropie hotărât de fată, îndepărtându-l pe 
tânăr. 

— Vă simţiţi bine, domnişoară? 

— O, da, vă mulţumesc, dar mi-ar face plăcere să pornesc 
puţin la galop. Sunt aşa de fericită că am ieşit dincolo de 
împrejmuirea aia. 

De când sosise împreună cu Malcolm Struan cu două 
săptămâni în urmă, la bordul navei cu aburi al Companiei 
Struan care făcea curse regulate de două ori pe lună, 
fusese păzită tot timpul cu străşnicie. Şi pe bună dreptate, 
îşi spuse Canterbury, cu toate gloatele şi vagabonzii aceştia 
din Yokohama şi, de ce să nu recunoaştem, şi cu mulţimea 
de pirați care mişună pe aici. 

— Când ne întoarcem, puteţi să mergeţi la pista de curse, 
dacă doriţi. 


— O, ar fi minunat, mulţumesc. 

— Vorbiţi o engleză încântătoare, domnişoară Angelique şi 
aveţi un accent minunat. Aţi urmat vreo şcoală în Anglia? 

— O, nu, domnule Canterbury, râse ea şi John se simţi 
cuprins de un val de căldură: chipul ei frumos şi pielea ei 
delicată radiau. N-am fost niciodată în ţara dumneavoastră. 
Fratele meu mai mic şi cu mine am fost crescuţi de mătuşa 
Emma şi unchiul Michael. Mătuşa Emma era englezoaică şi 
a refuzat să înveţe franţuzeşte. A fost pentru noi mai mult 
mamă decât mătuşă. O umbră îi întunecă chipul. Asta s-a 
întâmplat după ce mama a murit născându-l pe fratele meu, 
iar tata a plecat în Asia. 

— O, îmi pare rău. 

— A trecut mult timp de atunci, sir, şi mă gândesc la draga 
mea mătuşă Emma ca la o mamă - calul se frământă o clipă, 
fata îl struni automat. Am avut noroc. 

— Este prima dumneavoastră vizită în Asia? întrebă el, 
deşi ştia răspunsul, însă dorea s-o audă vorbind, aflase 
chiar mai multe despre ea, căci frânturile de informaţii şi 
zvonuri treceau rapid de la un bărbat vrăjit la altul. 

— Da, pentru prima dată vin în Asia - şi zâmbetul ei îi 
lumină din nou existenţa. Tatăl meu este negustor în colonia 
dumneavoastră din Hong Kong şi am venit în vizită la el. 
Este prieten cu domnul Seratard de aici, care a fost amabil 
şi mi-a aranjat această vizită. S-ar putea să-l cunoaşteţi - 
Guy Richaud sau Fraţii Richaud. 

— Bineînţeles, este un domn deosebit de distins, răspunse 
el politicos deşi nu făcuse niciodată cunoştinţă cu el şi ştia 
numai din auzite ce relatau alţii despre acesta: un 
fustangiu, străin neînsemnat, care venise aici cu câţiva ani 
în urmă, încercând să-şi câştige cumva existenţa. Suntem 
cu toţii foarte onoraţi de vizita dumneavoastră aici. Dacă-mi 
permiteţi, aş dori să dau o masă în cinstea dumneavoastră, 
la club. 

— Vă mulţumesc, am să-l întreb pe domnul Seratard, care 
este gazda mea aici. Angelique îl văzu pe Struan că aruncă 


o privire în urmă şi îi făcu un semn prietenesc cu mâna. 
Domnul Struan a avut amabilitatea să mă însoţească aici. 

— Da? 

Ca şi când noi n-am fi ştiut, îşi zise Canterbury şi se 
întrebă oare cum poţi pune mâna şi păstra o comoară de 
fată ca asta, şi se întrebă care este situaţia tânărului şi 
strălucitorului Struan, care îşi putea permite acest lucru. Şi 
se mai întrebă oare cât de adevărate erau zvonurile în 
legătură cu faptul că lupta pentru dominație între 
Compania Struan şi principalul lor rival, Brock şi Fiii se 
înteţise din nou, ceva în legătură cu războiul civil din 
America, ce izbucnise cu un an în urmă. Miza avea să fie 
imensă de astă dată, căci nimic nu stimula afacerile mai 
mult decât războiul şi cele două părţi începuseră deja să se 
înfrunte ca nişte maniaci, sudiştii la fel de nebuni ca şi 
unioniştii. 

— Angeligue, priveşte! Struan îşi struni calul, arătând cu 
mâna în depărtare. 

La o sută de iarzi în faţa lor, dincolo de o mică ridicătură, 
se vedea drumul principal. Călăreţii se apropiară. 

— Nu mi-aş fi imaginat niciodată că Tokaido este atât de 
mare, cu atâta omenire, spuse Phillip 'Tyrer. 

Cu excepţia câtorva călare pe cai, toţi ceilalţi mergeau pe 
jos. 

— Dar... unde sunt căruțele, cabrioletele, trăsurile? Şi 
apoi, chiar mai ciudat decât asta, izbucni Angelique, unde 
sunt cerşetorii? 

Struan râse. 

— Răspunsul este simplu, Angeligue. Ca multe alte lucruri 
din ţara asta, sunt interzise, Struan îşi potrivi jobenul într- 
un unghi mai ştrengăresc. În Japonia nu sunt acceptate nici 
un fel de vehicule cu roţi. Din ordinul shogunului, nici o 
roată în Japonia! 

— Dar de ce? 

— Este o modalitate foarte sigură de a ţine populaţia la 
respect, nu găseşti? 


— Da, într-adevăr. Canterbury râse sardonic, apoi făcu un 
gest cu mâna spre şosea. Şi, să mai adăugăm că în ţara 
asta, oricine, mic sau mare, de la vlădică la opincă, trebuie 
să aibă acte de călătorie, un permis de călătorie, chiar şi 
pentru a ieşi din satul lor. Ordinul este valabil şi pentru 
prinți şi prințese. Şi uită-te la samurai - ei sunt singurii 
oameni din Japonia care au voie să poarte arme. 

— Dar fără un sistem de transporturi poştale şi de căi 
ferate, cum poate să se desfăşoare viaţa în ţara aceasta? 
întrebă perplex 'Tyrer. 

— În stil japonez, îi spuse Canterbury. Să nu uitaţi 
niciodată că japonezii au un singur mod de a face lucrurile: 
în felul lor. Japonezii nu seamănă cu nimeni şi cel mai puţin 
cu chinezii. Aşa e, domnule Struan? 

— Da, într-adevăr, nu seamănă cu nimeni. 

— Nici un fel de vehicule cu roţi nicăieri, domnişoară, 
astfel încât toate bunurile, alimentele, peştele, carnea, 
materialele de construcţie, fiecare sac de orez, fiecare 
surcică, fiecare balot de pânză, fiecare cutie de ceai sau sac 
cu praf de puşcă, fiecare bărbat, femeie sau copil care îşi 
poate permite aceasta - trebuie să fie cărat în spinarea 
cuiva, sau transportat cu barca, ceea ce înseamnă pe mare, 
căci nu au nici un râu navigabil, aşa ni s-a spus, numai 
câteva mii de pârâiaşe. 

— Dar cum este în colonie? Acolo sunt permise roţile? 

— Da, într-adevăr, sunt permise, domnişoară, avem câte 
roţi ne pofteşte inima, deşi oficialii lor drăcuie cât îi ţine 
gura... o, mă scuzaţi, domnişoară, adăugă el repede, 
stânjenit. Ştiţi, aici, în Asia, nu prea suntem obişnuiţi cu 
doamnele. Aşa cum spuneam, aici, în Japonia, oficialii 
japonezi, Bakufu, ca cei din serviciile civile de la noi, s-au 
târguit câţiva ani buni pe tema asta, până când, în cele din 
urmă, ministrul nostru le-a spus să se ducă-n p... adică s-o 
lase baltă, pentru că era vorba de colonia noastră şi cu asta 
basta! Iar cât despre cerşetori, ei bine, cerşitul este 
interzis, de asemenea. 


Angeligue scutură uşor din cap şi pana de la pălărie săltă 
cochet. 

— Pare un lucru imposibil, zise ea. Parisul este... Parisul e 
plin de ei şi oriunde te-ai duce în Europa e plin de cerşetori. 
Mon Dieu, Malcolm, dar cum este la voi, în Hong Kong? 

— În Hong Kong este cel mai rău, spuse Malcolm Struan 
zâmbind. 

— Dar bine, cum pot oare să le interzică cerşetorilor să 
cerşească? întrebă Tyrer perplex. Fără îndoială că 
mademoiselle Angelique are dreptate. Toată Europa este 
plină de cerşetori. Londra este cel mai bogat oraş din lume, 
dar este de-a dreptul invadată de ei. 

Canterbury zâmbi într-un fel ciudat. 

— Nu există cerşetori pentru că Preaputernicul Mahăr, 
Shogunul, regele lor, a spus că nu mai există cerşit şi vorba 
lui e lege. Orice samurai are dreptul să-şi încerce oricând 
tăişul sabiei pe pielea oricărui cerşetor - sau a altui amărât 
păduchios - sau a oricui altcuiva care nu este samurai. Dacă 
eşti prins cerşind înseamnă că ai încălcat legea şi eşti 
imediat băgat la popreală la închisoare, iar o dată ajuns 
acolo, singura sentinţă care te aşteaptă este moartea. Asta 
e singura lor lege. 

— Alta nu există? întrebă fata şocată. 

— Mi-e teamă că nu. Astfel că japonezii sunt extrem de 
ascultători când este vorba de legile lor. 

Canterbury râse din nou sardonic şi privi în urmă, la 
drumul întortocheat care se întrerupea brusc din cauza 
unui şuvoi de apă cam la o milă şi jumătate mai încolo. 
Torentul trebuia trecut fie pe jos prin vad, fie în spinarea 
cuiva. Pe malul celălalt se afla o barieră. Acolo toţi făceau o 
plecăciune şi prezentau actele la control inevitabilei gărzi 
de samurai. Ticăloşi nenorociţi, îşi spuse el în gând, încântat 
totuşi de averea pe care o strângea rapid aici şi de noul lui 
fel de viaţă care se concentra acum în jurul lui Akiko, 
concubina lui de peste un an. Da, iubito, tu eşti cea mai 


bună, cea mai adorabilă, cea mai iubitoare din toată 
Yoshiwara. 

— Priviţi, spuse Angelique. 

Pe marea şosea 'Tokaido se vedeau acum grupuri de 
trecători care se opriseră şi arătau înspre ei, zgâindu-se la 
ei şi vorbind tare, reuşind să acopere tot vacarmul foielii 
aceleia omeneşti. Pe multe din chipurile lor se putea citi fie 
ură, fie teamă. 

— Nu-i băgaţi în seamă, domnişoară, sunteţi străină 
pentru ei, atât şi nimic mai mult. Atâta-i duce mintea. 
Probabil că sunteţi prima femeie civilizată pe care o văd, 
Canterbury arătă cu mâna spre nord. Yedo este în direcţia 
aceasta, cam la vreo douăzeci de mile. Bineînţeles, ne e 
interzis accesul acolo. 

— Cu excepţia delegaţiilor oficiale, spuse Tyrer. 

— Aşa este, cu un permis special pe care Sir William nu a 
reuşit să-l obţină niciodată, oricum nu de când sunt eu aici 
şi eu am sosit printre primii. Se spune că Yedo este de două 
ori mai mare decât Londra, domnişoară, că acolo locuiesc 
peste un milion de suflete şi că este fantastic de bogat, iar 
castelul shogunului este cel mai mare din lume. 

— Şi credeţi că asta ar putea fi o minciună, domnule 
Canterbury? întrebă Tyrer. 

Chipul negustorului se ilumină. 

— Sunt mincinoşi învederaţi, ăsta-i adevărul adevărat, 
domnule 'Tyrer, cei mai pricepuţi mincinoşi din lume, faţă de 
ei chinezii sunt neprihăniţi ca Arhanghelul Gabriel. Nu v-aş 
invidia dacă ar trebui să traduceţi ceea ce spun ei, căci 
niciodată nu rostesc ceea ce gândesc! 

De regulă, Canterbury nu era chiar aşa de vorbăreţ, dar 
acum voia să facă impresie asupra fetei şi a lui Struan cu 
cunoştinţele lui, dacă tot i se oferise această ocazie. Dar tot 
vorbind atâta i se făcuse sete. În buzunarul hainei avea o 
ploscă plată de argint, dar îşi dădea seama cu regret că ar 
fi fost un gest urât să tragă din ea în prezenţa fetei. 


— Oare nu am putea obţine un permis ca să mergem şi noi 
acolo, Malcolm, la Yedo? întrebă ea. 

— Mă îndoiesc. Dar ai putea să-l întrebi pe domnul 
Seratard. 

— Am să-l întreb. 

Angeligue remarcă faptul că pronunţase numele corect, 
fără „d”, aşa cum îl învățase ea. Foarte bine, îşi zise ea, cu 
privirile rămase tot asupra drumului lokaido. 

— Unde se termină şoseaua? întrebă ea. 

Făcând o pauză stranie, Canterbury răspunse: 

— Nu ştim. Toată ţara este învăluită în mister şi este 
limpede că japonezii intenţionează să păstreze acest mister. 
Nu ne iubesc deloc, pe niciunul dintre noi. Ne numesc gai- 
jini, adică străini. Mai au şi un alt cuvânt pentru noi - I-jin 
care înseamnă „persoană diferită”. Nu ştiu care e diferenţa 
între ele, atâta doar mi s-a spus că gai-jin nu este un cuvânt 
politicos - Canterbury râse. Oricum, nu ne iubesc. Şi noi 
suntem diferiţi, sau ei sunt - aprinse un trabuc. La urma 
urmelor, au ţinut Japonia închisă ermetic... aproape două 
sute de ani şi jumătate până când Perry Cotlet-de-Oaie- 
Bătrână a deschis-o acum nouă ani, spuse el cu admiraţie. 
Zvonurile susţin că Tokaido se termină într-un oraş mare, 
un fel de incintă sacră numită Keeotoh, unde trăieşte 
marele lor preot, numit Mikado. Este un loc atât de aparte, 
atât de sacru, încât este absolut interzis tuturor, cu excepţia 
câtorva japonezi. 

— Diplomaţii au voie să călătorească în interiorul ţării, 
spuse sever Tyrer. Tratatul nostru stipulează acest lucru, 
domnule Canterbury. 

Negustorul îşi aranjă mai bine jobenul cu blană de biber 
de care era deosebit de mândru şi se decise să nu se lase 
scos din răbdări de tânărul acela. Ticălos amărât, cu vocea 
ta de îngâmfat, îşi zise el. Aş putea să te frâng în două fără 
să trag nici măcar o băşină. 

— Depinde de felul în care interpretaţi tratatul şi dacă 
doriţi să vă păstraţi capul pe umeri, nu v-aş sfătui să ieşiţi în 


afara limitelor teritoriului stabilit, adică a celor vreo câteva 
mile la nord şi la sud, spre interiorul ţării, indiferent ce 
spune tratatul - cel puţin nu acum, înainte de a avea aici un 
regiment sau două. 

Cu toată stăpânirea lui de sine, pieptul plin al fetei care se 
desena perfect sub sacoul verde, ajustat, îl tulbura. 

— Suntem deocamdată ţintuiţi aici, continuă el, dar nu e 
rău. Lia fel este şi în colonia noastră de la Nagasaki, la două 
sute de leghe spre vest. 

— Leghe? Nu înţeleg, spuse fata, ascunzându-şi bucuria şi 
satisfacția pe care i-o dădea atmosfera uşor lascivă din jurul 
ei. Ce înseamnă asta? 

Tyrer răspunse plin de importanţă. 

— O leghe este aproximativ egală cu trei mile, 
mademoiselle. 

Tyrer era înalt şi suplu, terminase nu de mult timp 
universitatea şi era vrăjit de ochii ei albaştri şi de eleganța 
ei pariziană. 

— Deci, ce spuneaţi, domnule Canterbury? reluă el 
discuţia. 

Negustorul îşi desprinse privirile de pe pieptul fetei. 

— Spuneam că nu va fi mult mai bine nici când se vor 
deschide celelalte porturi. Va trebui foarte curând să ne 
facem drum dincolo de ele, dacă vrem să facem comerţ cu 
adevărat. 

Tyrer îi aruncă o privire severă: 

— Vă gândiţi la un război? 

— De ce nu? La ce altceva servesc flotele? Armatele? 
Treburile merg foarte bine în India, în China, peste tot. 
Suntem Imperiul Britanic, cel mai mare şi cel mai puternic 
care a existat vreodată pe faţa pământului. Am venit aici să 
facem comerţ şi, în acelaşi timp, putem să le dăm legi, să 
instituim o altă ordine şi să introducem adevărata 
civilizaţie. 

Canterbury privi din nou spre drum, iritat de animozitatea 
celor de acolo. 


— Sunt tare urâţi, nu-i aşa, domnişoară? 

— Mon Dieu, tare aş vrea să nu se mai uite aşa la noi. 

— Mi-e teamă că n-aveţi încotro şi va trebui să vă obişnuiţi 
cu treaba asta. Aşa este peste tot. Şi după cum spune 
domnul Struan, la Hong Kong e cel mai rău. Şi pentru că 
veni vorba, domnule Struan - spuse el pe un ton devenit 
brusc plin de stimă - nu pot să nu vă spun că lucrul de care 
avem noi nevoie aici este tocmai o insulă a noastră, o 
colonie a noastră, nu o amărâtă de fâşie de pământ împuţită 
de-a lungul coastei, pe care n-o putem apăra, care ar putea 
fi supusă în orice moment oricăror atacuri şi şantaje, dacă 
n-ar fi flota noastră! Ar trebui să luăm şi noi o insulă, aşa 
cum a făcut străbunicul dumneavoastră, Dumnezeu să-l 
binecuvânteze. 

— Poate că vom avea, spuse Malcolm Struan pe un ton 
confidenţial, emoţionat la amintirea vestitului său strămoş, 
tai-panul Dirk Struan, întemeietorul companiei lor şi al 
coloniei, cu vreo douăzeci şi ceva de ani în urmă, în '41. 

Fără să-şi dea seama ce face, Canterbury scoase încet 
plosca din buzunar şi trase un gât din ea, se şterse la gură 
cu dosul palmei şi o puse la loc. 

— Haideţi mai departe, spuse el. Am să merg eu înainte, ca 
să vă arăt drumul. Daţi-i încolo pe japonezi! Dac-o să fie 
nevoie, o să mergem în şir unul câte unul. Domnule Struan, 
poate ar fi bine să călăriţi alături de domnişoara, iar 
dumneavoastră, domnule Tyrer, să încheiaţi şirul. 

Foarte încântat de sine însuşi, Canterbury îşi îndemnă 
calul să pornească la pas întins. Când Angelique ajunse în 
dreptul lui, ochii lui Struan se luminară ca de un zâmbet. Se 
îndrăgostise făţiş de ea din primul moment când o văzuse, 
cu patru luni în urmă, la Hong Kong, din prima zi când 
sosise acolo, ca să ia insula cu asalt. Păr blond, un ten 
perfect, ochi adânci, albaştri, un năsuc în vânt, răsărind din 
ovalul unei feţe care nu era câtuşi de puţin frumoasă, însă 
exercita o atracţie bizară, care-ţi tăia respiraţia, ceva foarte 
parizian, inocenţa şi tinereţea sa peste care se suprapunea 


o senzualitate perceptibilă, constantă, deşi involuntară şi 
care parcă implora să fie domolită. Şi aceasta într-o lume de 
bărbaţi fără femei necăsătorite, fără prea multe speranţe 
de a-şi găsi vreo soţie în Asia şi, în orice caz, nu o soţie ca 
ea. Mulţi dintre bărbaţi erau bogaţi, unii dintre ei adevăraţi 
prinți ai comerţului. 

— Nu-i băga în seamă pe localnici, Angelique, îi şopti el. 
Sunt pur şi simplu copleşiţi de tine. 

Fata zâmbi şi făcu o plecăciune cu capul ca o împărăteasă. 

— Mergi, monsieur, vous etes tres aimable.4 

Struan era foarte mulţumit şi acum era şi foarte sigur pe 
el. Destinul, joss, Dumnezeu ne-a adus pe unul în calea 
celuilalt, se gândi el înflăcărat, întrebându-se oare când să-i 
ceară tatălui său permisiunea să se însoare. De ce nu la 
Crăciun? La Crăciun ar fi fost perfect. O să ne căsătorim la 
primăvară şi o să locuim în Casa Mare de pe Pisc în Hong 
Kong. Ştiu că mama şi tata o adoră, o, Dumnezeule, sper ca 
tata să se facă bine. O să dăm o petrecere de Crăciun, 
uriaşă... Intrând pe şosea, începură să înainteze mai 
repede, străduindu-se totuşi să nu stânjenească circulaţia. 
Dar, vrând-nevrând, prezenţa lor neaşteptată şi mai ales a 
fetei, pentru marea majoritate a japonezilor bănuitori, care 
nu văzuseră niciodată oameni în această ţinută, aceste 
dimensiuni şi culori - la care se adăugase impresia produsă 
de jobenele lor, de hainele de postav, pantalonii bufanţi şi 
ghetele de călărie, costumul de călărie al fetei, ghetele ei şi 
poziţia ei în şa, pălăria înaltă cu pană - toate acestea creau 
în mod inevitabil strangulări ale circulaţiei. 

Atât Canterbury, cât şi Struan urmăreau cu atenţie 
oamenii de pe şosea, care se învârtejeau pe lângă ei şi în 
jurul lor, lăsându-le însă mereu loc să treacă. Niciunul 
dintre bărbaţi nu simţea şi nici nu presimţea nici un pericol. 
Angeligue se ţinea aproape de ei, făcându-se că nu observă 
privirile curioase, hohotele de râs şi mâinile care se 
întindeau uneori să o pipăie, şocată de modul în care 
bărbaţii îşi ridicau kimonourile şi îşi arătau fără jenă brâul 


de pânză şi goliciunea... „Draga mea Colette, n-o să-ţi vină 
să crezi”, continua ea în gând scrisoarea pe care intenţiona 
s-o termine în seara aceea şi s-o trimită celei mai bune 
prietene din Paris, „dar cei mai mulţi dintre nenumăraţii 
hamali care circulă pe drumurile publice nu poartă decât 
acest şorţuleţ micuţ care, în faţă, nu acoperă mai nimic, iar 
în spate se transformă într-o frânghiuţă subţire între cele 
două fese! Jur că este adevărat şi mai pot să afirm că mulţi 
dintre localnici sunt foarte păroşi, deşi sunt mici în 
alcătuirea lor. Mă întreb dacă Malcolm...” 

Angeligque simţi că roşeşte. 

— Şi oare accesul în capitală ne este chiar interzis, Phillip? 
zise ea vrând să facă conversaţie. 

— Nu, dacă ne luăm după tratat - Iyrer era foarte 
încântat, trecuseră doar câteva minute şi fata nu i se mai 
adresa cu „domnule”. Conform tratatului s-a stabilit ca 
toate legaţiile străine să fie la Yedo, în capitală. Mi s-a spus 
că legaţiile au fost evacuate din Yedo anul trecut când a fost 
atacată Legația noastră. E mai bine să fii la Yokohama, sub 
protecţia tunurilor de pe navele din port. 

— Atac? Ce atac? 

— O, au fost nişte descreieraţi, li se spune ronini - sunt un 
fel de proscrişi, asasini - vreo duzină de ticăloşi din ăştia au 
atacat Legația noastră la miezul nopţii. Legația Britanică! îţi 
dai seama ce nenorocire! Ticăloşii au omorât un sergent şi o 
santinelă... 

Tyrer se opri, căci Canterbury se răsuci în loc, trase de 
frâul calului şi arătă ceva cu cravaşa. 

— Uitaţi-vă acolo! 

Toţi se opriră lângă el. Vedeau foarte bine acum steagurile 
înalte, subţiri, ţinute sus de grupul de samurai, care se 
îndrepta în direcţia lor, ca la o sută de iarzi mai încolo. Toţi 
călătorii se împrăştiară în mare viteză care încotro, 
boccelele şi lecticile erau aruncate la pământ, călăreţii se 
grăbeau să descalece, apoi îngenuncheau rapid pe 
marginea drumului, cu capul lăsat în jos, bărbaţi, femei şi 


copii, şi rămâneau nemişcaţi. Numai cei câţiva samurai 
aflaţi pe drum rămaseră în picioare. Când cortegiul trecu 
prin dreptul lor, făcură o plecăciune politicoasă. 

— Cine este, Phillip? întrebă Angelique emoţionată. Poţi să 
distingi semnele? 

— Nu, îmi pare rău, mademoiselle, încă nu. Se spune căe 
nevoie de ani de zile ca să le înveţi semnele scrierii şi toată 
fericirea lui Tyrer se evaporă la gândul muncii anevoioase 
care îl aştepta. 

— Poate că e shogunul? 

Canterbury râse. 

— Nici o şansă. Dacă ar fi fost el, ar fi înconjurat toată 
regiunea cu un cordon de luptători. Se spune că are o sută 
de mii de samurai gata să sară la cel mai mic semn al său. 
Dar este oricum o persoană importantă, un rege. 

— Şi ce trebuie să facem când va trece pe lângă noi? 
întrebă fata. 

— Le dăm salutul regal, spuse Struan. Ne luăm pălăriile 
din cap şi strigăm de trei ori ura. Dar ce vei face tu? 

— Eu, cheri? Ang6lique zâmbi, căci tânărul îi plăcea foarte 
mult şi îşi aminti ce îi spusese tatăl ei, înainte de a pleca din 
Hong Kong spre Yokohama: „Încurajează-l pe acest 
Malcolm Struan, dar fii cu băgare de seamă, fetiţa tatii. L. 
am încurajat şi eu, discret, în sensul acesta. Este o partidă 
minunată pentru tine, tocmai de aceea am insistat să mergi 
în excursie să vizitezi Yokohama, fără însoţitoare, cu 
condiţia să te escorteze el pe una din navele lui. Peste trei 
zile împlineşti optsprezece ani şi este timpul să te măriţi. 
Ştiu că nu are decât douăzeci de ani şi este cam prea tânăr 
pentru tine, dar este inteligent, este fiul cel mai mare, o să 
moştenească Nobila Casă peste un an sau doi - circulă 
zvonul că tatăl lui, tai-panul, este mult mai bolnav decât 
pare dispusă Compania să recunoască în public. 

— Dar este englez, spusese ea gânditoare, papă, 
dumneata îi urăşti pe englezi, aşa ai spus. Aşa este, nu? 


— Da, fetiţa tatii, dar nu în public. Anglia este cea mai 
bogată ţară din lume, cea mai puternică, iar în Asia englezii 
domnesc peste tot. Struan înseamnă Nobila Casă şi firma 
Fraţii Richaud este mică. Am avea nişte avantaje dacă am 
putea pune mâna pe afacerea lor cu francezii. Sugerează-i 
treaba asta. 

— O, nu pot, papă, asta ar fi... Nu pot, papă. 

— Acum eşti femeie, nu mai eşti copil, iepuraşul tatii, 
Ispiteşte-l, sedu-l şi va ajunge el singur la ideea aceasta. Tot 
viitorul nostru depinde de tine. În curând Malcolm Struan o 
să fie tai-pan. lar tu, tu ai putea împărţi cu el toate 
acestea... 

Bineînţeles că l-aş putea adora dacă ar fi soţul meu, îşi zise 
ea. Cât de înţelept este papă! Ce minunat e să fii francez, 
adică o fiinţă superioară. Nu mi-e greu să-mi placă, ba chiar 
să-l şi iubesc pe acest Malcolm cu ochii lui stranii şi cu 
înfăţişarea lui tânără şi bătrână în acelaşi timp. O, sper din 
toată inima că mă va cere în căsătorie. Angeligque oftă şi se 
întoarse la prezent. 

— O să-mi înclin capul, aşa cum facem în Bois, atunci când 
trece Majestatea Sa, împăratul Louis Napoleon. Ce facem 
acum, Phillip? 

— Poate n-ar fi rău să ne întoarcem, spuse Tyrer neliniştit. 
Toată lumea spune că sunt foarte suspicioşi când ne văd în 
preajma prinților lor. 

— Aiurea, spuse Canterbury. Nu este nici un pericol, 
mulţimea nu atacă niciodată, aici nu e ca în India, în Africa 
sau în China. După cum spuneam, japonezii sunt extrem de 
obedienţi faţă de lege. Suntem în interiorul limitelor 
stabilite prin tratat şi vom face ceea ce facem întotdeauna, 
adică îi vom lăsa să treacă, ne vom ridica pălăriile politicos 
ca în faţa oricărui potentat al zilei şi apoi ne vom vedea de 
drum. Sunteţi înarmat, domnule Struan? 

— Bineînţeles. 

— Eu nu sunt, spuse Angelique cu o uşoară ezitare în glas 
şi cu ochii la steagurile care erau acum la mai puţin de o 


sută de metri. Cred că şi femeile ar trebui să aibă pistoale 
dacă bărbaţii sunt înarmaţi. 

Toţi fură şocaţi. 

— Uită gândul acesta. Tyrer? 

Simţindu-se destul de stânjenit, Tyrer îi arătă lui 
Canterbury pistolul lui mic, marca Derringer. 

— Este un cadou de la tata, dar n-am tras niciodată cu el. 

— Nici n-o să ai nevoie, trebuie să fii atent numai la 
samuraii fanatici, unul sau doi care sunt înverşunaţi fanatici 
împotriva străinilor. Sau la ronini. N-ai de ce să-ţi faci griji, 
n-am mai avut necazuri de mai bine de un an şi ceva. 

— Necazuri? Ce necazuri? întrebă fata. 

— Nimic, spuse el, nevrând s-o neliniştească şi încercând 
să repare gafa. Câteva atacuri din partea câtorva fanatici, 
unul sau doi, nimic important. 

Fata ridică din sprâncene. 

— Dar domnul Tyrer a spus că a fost un atac în masă 
împotriva Legaţiei Britanice şi câţiva soldaţi au fost omorâţi. 
Asta nu este grav? 

— Ba da, atunci a fost foarte grav. 

Canterbury îi zâmbi subţire lui Tyrer care descifra exact 
mesajul: „Eşti un mare nătărău dacă ai fost în stare să-i 
povesteşti unei doamne aşa ceva.” 

— Dar erau numai nişte asasini izolaţi. Reprezentanţii 
shogunatului ne-au jurat că-i vor prinde şi îi vor pedepsi. 

Vocea lui suna destul de convingător, însă se întreba cât de 
mult ştiau Struan şi Tyrer: cinci oameni ucişi pe străzile 
Yokohamei în primul an. Anul următor, doi ruşi, un ofiţer şi 
un marinar de pe o navă de război rusească, măcelăriți în 
bucățele, tot la Yokohama. Două luni mai târziu, doi 
negustori olandezi. Apoi tânărul interpret de la Legația 
Britanică, înjunghiat pe la spate şi lăsat să sângereze până 
a murit. Heusken, secretarul Misiunii Americane, hăcuit în 
bucăţi în timp ce se întorcea călare acasă de la o petrecere 
la Legația Prusacă. Şi anul trecut, un soldat britanic şi un 
sergent ucişi lângă dormitorul consulului general! Fiecare 


asasinat fusese premeditat şi neprovocat, se gândi el 
mânios, comis de un două-săbii. Niciodată nu fusese nimeni 
jignit, nu li se aruncase nici o provocare şi, ceea ce era şi 
mai rău, niciunul din aceşti ticăloşi nu fusese niciodată prins 
şi pedepsit de atotputernicii Bakufu ai shogunului, oricât de 
mult au ţipat şi au protestat şefii legaţiilor noastre şi 
indiferent ce promisiuni au făcut japonezii. Şefii noştri sunt 
nişte nătărăi idioţi! Ar fi trebuit să ordone imediat flotei să 
bombardeze Yedo fără milă şi atunci ar fi încetat şi 
teroarea, am fi putut dormi liniştiţi în paturile noastre, fără 
nici un fel de gărzi care să ne păzească şi am fi putut să ne 
plimbăm nestingheriţi pe străzi, pe orice străzi, fără să 
tremurăm de frică la apropierea samurailor. Diplomaţii nu 
sunt decât nişte căcăcioşi, iar filfizonul ăsta este un 
specimen pe cinste al tagmei lor. 

Privea îngrijorat steagurile, încercând să descifreze 
caracterele. În spatele cortegiului, după ce acesta trecea şi 
se depărta suficient, oamenii se adunau de pe jos şi îşi 
continuau drumul. Cei care mergeau în aceeaşi direcţie cu 
procesiunea, se ridicaseră şi ei şi porniseră la drum, la o 
distanţă respectuoasă. 

Se simțeau oarecum ciudat, stând călare, atât de sus 
deasupra rândurilor nesfârşite de oameni în zdrenţe, 
îngenuncheaţi pe ambele laturi ale drumului, cu capetele în 
ţărână şi cu fundurile în sus. Cei trei bărbaţi încercau să 
ignore goliciunea oamenilor, stânjeniţi de prezenţa fetei, 
care era şi ea stânjenită la rândul ei. 

Rândurile de samurai se apropiau tot mai mult. Erau două 
coloane, fiecare formată din aproximativ o sută de oameni, 
apoi veneau alte steaguri şi câteva rânduri strânse în jurul 
unei lectici negre lăcuite, purtată de opt hamali asudaţi, în 
urma lor veneau alţi samurai, apoi cai încărcaţi cu baloturi 
şi la urmă de tot o amestecătură pestriță de hamali 
încărcaţi de bagaje. Toţi samuraii purtau kimonouri gri cu 
aceleaşi însemne, trei bujori împletiţi, care erau şi pe 
steaguri, şi pălării de paie legate sub bărbie. La cingătoare 


purtau cele două săbii, una lungă şi una scurtă. Unii dintre 
ei aveau arcuri şi săgeți, câţiva purtau muschete. Printre ei 
erau câţiva îmbrăcaţi în veşminte mai elegante decât ale 
celorlalţi. Coloana înainta. Cu o spaimă crescândă, Struan şi 
ceilalţi vedeau tot mai clar ce se citea pe chipurile tuturor, 
în ochii aţintiţi asupra lor: furie. Struan fu primul care 
rupse tăcerea: 

— Cred că ar fi mai bine să ne întoarcem... 

Dar înainte ca el sau vreunul din tovarăşii lui să fi putut 
face vreo mişcare, un samurai tânăr, lat în umeri, ieşi din 
rând şi se repezi spre ei, urmat de încă un bărbat şi se 
înfipseră în faţa lor, între ei şi lectica care tocmai se 
apropia. Fierbând de furie, primul bărbat aruncă la pământ 
steagul şi ţipă, înjurându-i ca să-i facă să se îndepărteze, 
dar violenţa furiei lui îi paralizase pe europeni. Coloanele 
ezitară o clipă, apoi îşi reluară ritmul şi porniră mai 
departe. Populaţia îngenuncheată nu se clintise. Se lăsase o 
tăcere profundă, grea, bolnavă, în care nu se auzea decât 
zgomotul paşilor. Samuraiul se răsti din nou la ei. 
Canterbury era cel mai aproape de el. Cutremurat de 
spaimă, supus, îşi îndemnă calul s-o pornească din loc. Dar 
acesta se întoarse spre lectică, nu în direcţia opusă. 
Fulgerător, samuraiul îşi scoase sabia ucigaşă, strigă sonno- 
joi şi lovi cu toată puterea. În aceeaşi clipă celălalt bărbat se 
repezi la Struan. Lovitura îi reteză lui Canterbury braţul 
deasupra bicepsului şi îi tăie o felie din şold. Negustorul 
privea fără să creadă la ciotul braţului, din care ţâşnea 
sângele, împroşcând-o pe fată. Sabia vâjăi, descriind încă 
un arc brutal. Struan băgă mâna în buzunar după revolver, 
în timp ce celălalt samurai se repezea spre el cu sabia în 
aer. Mai mult din instinct decât din calcul, se răsuci din 
calea sabiei care îl nimeri uşor în piciorul stâng şi se înfipse 
în umărul calului. Calul necheză de durere, se dădu înapoi 
cuprins de panică, lovindu-l pe samurai. Struan ochi şi trase 
din Coltul cel mic, dar calul se dădu iarăşi înapoi şi glonţul 
zbură în aer, fără să facă nimănui nici un rău. Încercă să 


stăpânească animalul şi trase din nou, fără să observe că 
primul bărbat se apropia de el pe la spate. 

— Atenţie! urlă Tyrer, revenindu-şi în fire. 

Totul se petrecu atât de repede, încât avea impresia că 
ororile pe care le vedea erau rodul imaginaţiei lui - 
Canterbury pe jos în agonie, calul lui fugind înspăimântat, 
fata înlemnită în şa, Struan cu arma ridicată pentru a doua 
oară şi sabia ucigaşă în spatele lui. Văzu că Struan 
reacţionează la ţipătul lui, calul înspăimântat zvâcni sub el, 
iar lovitura care l-ar fi omorât fu deviată de hăţuri sau de 
oblâncul şeii şi îl răni la şold. Struan se clătină în şa şi 
scoase un urlet de durere. 

Acesta îl electriză pe Tyrer. Înfipse pintenii în burta calului 
şi se repezi împotriva atacatorului lui Struan. Bărbatul sări 
într-o parte neatins, observă fata şi se repezi asupra ei cu 
sabia ridicată. Tyrer îşi răsuci calul înspăimântat, o văzu pe 
Angeligque care privea împietrită de groază la samurai. 

— Fugi! Du-te după ajutoare! strigă el şi se repezi asupra 
bărbatului care reuşise din nou să scape şi stătea cu sabia 
ridicată, în poziţie de atac. 

Timpul se opri în loc. Phillip Tyrer ştia că este un om mort. 
Dar asta nu părea să mai aibă vreo importanţă, acum, când 
văzuse că Angelique îşi întorsese calul în loc şi o luase la 
sănătoasa. Iyrer uitase de Derringerul din buzunar. Pentru 
el nu mai era timp, nici loc de scăpare. O fracțiune de 
secundă, tânărul samurai ezită, delectându-se cu plăcerea 
de a ucide, apoi se aruncă la el. Neajutorat, Tyrer încercă 
să se dea înapoi. Atunci se auzi o bubuitură şi gloanţele îl 
lovi din plin pe samurai, aruncându-l cu braţele desfăcute, 
sabia îi căzu din mână rănindu-l pe Tyrer uşor la braţ. O 
clipă, lui Tyrer nu-i veni să creadă că mai era încă în viaţă, 
apoi îl văzu pe Struan ce se clătina în şa, cu sângele şiroind 
din rana de la şold, cu arma aţintită asupra celuilalt 
samurai, în timp ce calul lui înnebunit se poticnea şi se 
cabra. 


Struan apăsă din nou pe trăgaci. Arma era chiar lângă 
urechea calului. Explozia îl făcu să-şi piardă controlul, 
muşcă din zăbală şi porni în galop, în timp ce Struan făcea 
eforturi disperate să-l stăpânească. Samuraiul se întoarse 
imediat spre el şi clipa aceasta îi oferi lui Tyrer şansa de a-şi 
înfige pintenii în burta calului, a se răsuci rapid şi a porni în 
goană după Struan, spre nord. 

— Sonno-joiiii! răcni în urma lor samuraiul, turbat de furie 
că-i scăpaseră. 

John Canterbury gemea şi se zvârcolea în ţărână în 
apropierea călătorilor împietriţi de groază care şedeau cu 
toţii îngenuncheaţi şi cu frunţile în pământ. Furios, 
samuraiul cel tânăr îi dădu lui Canterbury pălăria jos din 
cap cu o lovitură de picior şi îl decapită dintr-o singură 
mişcare. După aceea îşi şterse cu mare grijă sabia de haina 
acestuia şi o puse la loc în teacă. În tot acest timp, cortegiul 
continuă să treacă ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat, cu 
ochi care vedeau totul, dar nu lăsau să se vadă nimic. 
Niciunul dintre drumeţii sărmani nu-şi clintise fruntea din 
ţărână. Celălalt samurai şedea cu picioarele încrucişate sub 
el, pe pământ şi îşi îngrijea rana de la umăr, folosindu-şi 
kimonoul ca tampon, ca să oprească scurgerea sângelui. 
Sabia plină de sânge îi zăcea încă în poală. Celălalt se 
aplecă deasupra lui şi îl ajută să se ridice în picioare, îşi 
şterse sabia pe kimonoul celui mai apropiat trecător, o 
femeie în vârstă, care tremura de spaimă, dar continuă să 
rămână cu capul în ţărână. Amândoi bărbaţii erau tineri şi 
bine făcuţi. Îşi zâmbiră, apoi examinară rana. Glonţul 
trecuse exact prin muşchiul braţului. Nici un os nu fusese 
atins. Shorin, cel mai în vârstă, spuse: 

— Rana e curată, Ori. 

— Ar fi trebuit să-i omorâm pe toţi. 

— Karma. 

În acel moment, grupul masiv de samurai şi cei opt 
purtători de lectică înspăimântați trecură prin dreptul lor, 
prefăcându-se cu toţii că nu-i văd pe cei doi bărbaţi şi 


cadavrul de lângă ei. Cei doi tineri făcură o plecăciune. 
Ferestruica îngustă a lecticii se deschise pentru o clipă, 
apoi se închise din nou. 

— Uitaţi, domnule Struan, beţi asta, spuse doctorul blând, 
aplecându-se deasupra patului de campanie. 

Se aflau la infirmeria Legaţiei Britanice din Kanagawa şi 
doctorul reuşise să oprească în cea mai mare parte 
hemoragia. 'Tyrer se aşezase pe un scaun lângă fereastră. 
Cei doi bărbaţi sosiseră cu o jumătate de oră mai înainte. 

— O să vă simţiţi mai bine. 

— Ce este aceasta? 

— O licoare magică - în cea mai mare parte laudanum, o 
tinctură de opiu şi morfină după reţeta mea proprie. O să vă 
curme durerile. Trebuie să vă peticesc puţin, dar nu trebuie 
să vă faceţi griji, am să recurg la eter ca să vă adorm cât 
mai bine. 

Struan se simţi străbătut de un fior de teamă. Eterul în 
chirurgie era o inovaţie recentă, foarte lăudată, totuşi 
numai un experiment. 

— Eu, eu n-am mai făcut aşa ceva... n-am mai avut nici o 
operaţie şi nu... nu cred... 

— Nu vă faceţi griji... Anestezicele sunt ceva sigur, atunci 
când sunt folosite cum trebuie şi de cine trebuie - doctorul 
George Babcott avea douăzeci şi opt de ani, mult peste un 
metru nouăzeci şi era bine proporţionat. Am folosit eterul şi 
cloroformul de mai multe ori în ultimii cinci sau şase ani, cu 
rezultate excelente. Vă rog să mă credeţi, nu veţi simţi 
nimic, este o adevărată binecuvântare pentru pacient. 

— Aşa este, domnule Struan, spuse Tyrer, încercând să 
dea şi el o mână de ajutor şi ştiind că nu are cum - braţul lui 
fusese deja tamponat cu iod, cusut, bandajat şi fixat într-o 
eşarfă şi mulțumea norocului că rana fusese relativ 
superficială. Am cunoscut la Universitate un tip care mi-a 
povestit că i-au scos apendicele cu cloroform şi că nu l-a 
durut deloc - ar fi dorit să fie încurajator, dar ideea oricărei 


operaţii şi a cangrenei care urma de cele mai multe ori îl 
înspăimânta şi pe el. 

— Nu uitaţi, domnule Struan, spunea Babcott, încercând 
să-şi ascundă îngrijorarea, au trecut aproape cincisprezece 
ani de când doctorul Simpson a utilizat pentru prima oară 
cloroformul în chirurgie şi de atunci am mai învăţat o 
mulţime de lucruri. Am lucrat cu el la Infirmeria Regală un 
an întreg înainte de a pleca în Crimeea - chipul lui se 
întristă brusc. Am învăţat şi acolo o mulţime de lucruri: ei 
bine, acum războiul acela s-a terminat, nu mai avem de ce 
să ne facem griji, drăgălaşul de laudanum o să vă dea şi 
nişte vise erotice dacă aveţi noroc. 

— Şi dacă nu am? 

— Aveţi. Amândoi sunteţi nişte norocoşi. 

Struan se sili să zâmbească în pofida durerilor cumplite pe 
care le simţea. 

— Am avut noroc să vă găsim aici şi încă atât de repede, 
asta e sigur. 

Simţind o încredere instinctivă în Babcott, Struan dădu pe 
gât băutura incoloră şi se lăsă din nou pe spate, aproape 
leşinat de durere. 

— Acum îl vom lăsa pe domnul Struan să se odihnească 
puţin, spuse Babcott. Dumneavoastră aţi face mai bine să 
veniţi cu mine, domnule Tyrer, căci mai avem unele treburi 
de făcut. 

— Desigur, domnule doctor. Struan, pot să fac ceva pentru 
dumneata, să-ţi aduc ceva? 

— Nu, nu, mulţumesc... nu trebuie să mă aştepţi. 

— Ei, nu vorbi prostii, sigur că am să te aştept - Tyrer îl 
urmă nervos pe doctor şi închise uşa în urma lui. O să se 
facă bine? întrebă el. 

— Nu ştiu. Din fericire, săbiile samurailor sunt întotdeauna 
foarte îngrijite şi tăieturile făcute de ele sunt la fel de 
curate şi frumoase ca cele de scalpel. le rog să mă scuzi o 
clipă, în după-amiaza aceasta eu sunt aici singura persoană 
oficială şi acum, după ce am făcut tot ce era posibil din 


punct de vedere medical, se cuvine să acţionez în calitate 
de reprezentant al Maiestăţii Sale. 

Babcott era adjunctul lui Sir William. Ordonă cuterului 
Legaţiei care se afla în golful Yokohama să sune alarma, 
trimise un servitor chinez să ia legătura cu guvernatorul 
local, apoi un altul ca să afle ce daimyo sau prinţ trecuse 
prin Kanagawa cu câteva ore în urmă, alertă detaşamentul 
de şase soldaţi pe care îl avea în subordine şi îi turnă lui 
Tyrer o porţie mare de whisky. 

— Bea-l, e medicament. Ziceai că asasinii strigau ceva la 
voi? 

— Da, era ceva cam aşa „s0n000... sono-iii...” 

— Nu înţeleg ce ar putea fi. Simte-te ca acasă, mă întorc 
imediat. Trebuie să mă pregătesc. 

Doctorul ieşi. Pe 'Tyrer îl durea cumplit braţul, căci avea 
şapte copci în el. Deşi Babcott era foarte priceput, Tyrer 
avusese nevoie de toată voinţa lui ca să nu urle de durere. 
Dar nu urlase şi lucrul acesta îi făcuse plăcere. Ceea ce îl 
dobora erau însă valurile de groază care încă mai continuau 
să-l zguduie şi care îl făceau să simtă nevoia s-o ia la fugă şi 
să alerge încotro vedea cu ochii. „Eşti un laş”, murmura el, 
îngrozit de această descoperire. 

Ca şi infirmeria, anticamera mirosea a chimicale care îi 
întorceau stomacul pe dos. Se duse spre fereastră şi trase 
adânc aer în piept, încercând, fără succes, să-şi limpezească 
gândurile, apoi sorbi puţin whisky. Ca de obicei, gustul era 
aspru şi neplăcut. Privi în pahar. Nu vedea decât imagini 
urâte, foarte urâte. Fu scuturat de un fior. Se sili să 
privească direct în lichidul din pahar. Era brun-auriu şi 
mirosul lui îi amintea de casa părintească din Londra, de 
tatăl său care şedea în faţa căminului cu paharul în mână, 
în timp ce mama lui tricota liniştitor. Cele două servitoare 
strângeau masa, totul era atât de calm, paşnic şi răspândea 
o atmosferă de siguranţă şi căldură. Totul îi amintea de 
Garroway, cafeneaua lui favorită de pe Cornhill, unde totul 
respira căldură şi siguranţă şi de universitate, unde se 


simţea emoţionat şi sigur printre prieteni. În siguranţă. 
Toată viaţa se simţise în siguranţă, dar acum? Panica începu 
să-l cuprindă din nou. Isuse Cristoase, ce fac eu aici? 

După ce scăpaseră de samurai, fără a se fi depărtat însă 
destul de drumul Tokaido, calul lui Struan începu să 
şchioapete din ce în ce mai tare din cauza greabănului pe 
jumătate retezat şi la un moment dat se prăbuşi, trântindu-l 
pe Struan la pământ. Căderea îi produse dureri cumplite. 
Cu mare greutate, tremurând încă de frică, Tyrer îl ajută pe 
Struan să se ridice şi să se urce apoi pe propriul lui cal, dar 
abia putea să-l ţină pe bărbatul mult mai înalt şi mai greu în 
şa. 'Tot timpul privea cu teamă spre cortegiul care se 
pierdea în depărtare, aşteptând în orice clipă să apară de 
undeva un samurai călare. 

— Crezi că o să rezişti? 

— Sper că da, spuse Struan cu voce stinsă: avea dureri 
cumplite. Ce s-a întâmplat cu Angelique, a scăpat? 

— Da, a scăpat. Diavolii ăia l-au ucis pe Canterbury. 

— Da, am văzut. Eşti... eşti rănit? 

— Nu, nu chiar. Numai o zgârietură la braţ. 

Tyrer îşi sfâşie haina, înjură de durere şi îşi examină rana 
care era o tăietură subţire în partea cărnoasă a 
antebraţului. Curăţă sângele cu o batistă, apoi o folosi ca 
bandaj. 

— Nu sunt tăiate nici un fel de artere sau vene. Dar de ce 
ne-au atacat? De ce? Nu le-am făcut nici un rău. 

— Nu pot... nu pot să mă întorc. Ticălosul m-a lovit în şold. 
Cum... cum... cum adică? 

Cu mare grijă, Iyrer trase la o parte marginile spintecate 
ale hainei. Lungimea şi profunzimea rănii, agravate prin 
căzătură, îi produseră un şoc. Sângele ieşea pulsând din 
rană, înspăimântându-l şi mai tare. 

— Nu e bine. Trebuie să găsim un doctor. Şi asta cât mai 
repede. 

— Da, ar trebui... ar trebui să ocolim spre Kanagawa. 

— Da, cred că aşa ar trebui să facem. 


Tânărul îl sprijinea pe Struan şi încerca să gândească cât 
mai clar. Oamenii de pe drumul Tokaido continuau să arate 
cu mâna spre ei. Neliniştea lui creştea. Kanagawa era mai 
aproape şi vedea chiar câteva turle. 

— Una dintre ele trebuie să fie a noastră, murmură el, 
simțind un gust greu în gură. 

Observă atunci că mâinile îi erau pline de sânge şi inima i 
se strânse de spaimă, apoi tresări uşurat descoperind că 
acela nu era sângele lui, ci, în cea mai mare parte, al lui 
Struan. 

— Să mergem. 

— Ce... ce ai spus? 

— O să mergem la Kanagawa - este mai aproape şi drumul 
este liber. Văd deja câteva temple, unul din ele trebuie să 
fie al nostru. Trebuie să fie pe undeva şi un steag fluturând. 

În conformitate cu obiceiul japonez, legaţiile erau 
adăpostite în încăperile unor temple budiste. Numai 
templele şi mănăstirile aveau încăperi în plus sau clădiri 
anexe suficient de spaţioase şi de încăpătoare, astfel încât 
Bakufu rezervase câteva dintre ele pentru legaţiile străine, 
până când acestea îşi vor fi construit propriile sedii. 

— Puteţi să vă ţineţi în şa, domnule Struan? Am să duc eu 
calul de dârlogi. 

— Da. 

Struan privi calul său care gemea de durere, încercă să se 
ridice şi să fugă, dar se prăbuşi din nou, fără vlagă, la 
pământ, căci picioarele nu-l mai ajutau. Sângele şiroia 
năvalnic din rana oribilă. Calul zăcea tremurând. 

— Curmă-i suferinţa şi hai să mergem. 

Tyrer nu mai împuşcase niciodată până atunci un cal. Îşi 
şterse sudoarea de pe mâini. Derringerul lui avea două ţevi 
şi era încărcat cu două cartuşe din acelea noi, de bronz, 
care aveau şi glonţ şi detonator. Calul tremura din tot 
trupul, dar nu putea merge mai departe. Tyrer îl mângâie 
pe cap o secundă, încercând să-l mai liniştească, apoi îşi 
apropie pistolul de urechea lui şi apăsă pe trăgaci. Îl uimi 


cât de subit muri calul. La fel şi zgomotul făcut de armă. 
Puse pistoletul la loc în buzunar. Se şterse din nou pe mâini, 
ca în transă. 

— Este mai bine să ne ţinem departe de şosea, domnule 
Struan, este mai bine să rămânem aici, e mai sigur. 

Le trebui mult mai mult timp decât îşi închipuiseră ca să 
ajungă la Kanagawa, căci fură nevoiţi să traverseze o 
sumedenie de pârâiaşe şi şanţuri cu apă. Struan îşi pierdu 
cunoştinţa de două ori, şi Tyrer reuşi numai cu mare 
greutate să-l împiedice să cadă din nou. Ţăranii care lucrau 
în smârcurile cu orez se făceau că nu-i văd, sau îi priveau 
duşmănos, întorcându-se apoi la munca lor. Tyrer îi 
blestema în gând şi mergea mai departe. În primul templu 
nu era nimeni, cu excepţia câtorva budişti, raşi în cap, în 
haine portocalii, care dispărură imediat în încăperile 
interioare, de cum îl zăriră. În curtea din faţa templului era 
o mică fântână. Mulţumind lui Dumnezeu, Tyrer bău puţină 
apă rece, apoi umplu din nou cana şi îi dădu şi lui Struan. 
Acesta bău, dar nu mai ştia de el din cauza durerilor. 

— Mulţumesc. Mai e... mai e mult? 

— Nu, nu mai e mult, răspunse Tyrer, neştiind încotro s-o 
apuce şi încercând să-şi păstreze cumpătul. Ajungem 
imediat. 

Aici poteca se bifurca - un drum mergea spre coastă şi 
spre un alt templu care se ridica deasupra caselor satului - 
Tyrer alese anume drumul spre coastă. Poteca făcea o 
mulţime de cotituri, şerpuia, apoi o lua din nou spre est. Nu 
se vedea nici ţipenie pe nicăieri, dar simţeai ochii oamenilor 
pretutindeni. Apoi zări poarta principală a templului, 
flamura britanică, soldatul în uniformă purpurie şi aproape 
că-i veni să plângă de bucurie şi de mândrie. Fură observați 
imediat de soldat, care se grăbi să le vină de ajutor. Alt 
soldat alergă după sergentul de gardă şi, cât ai clipi din 
ochi, doctorul Babcott se şi arătă în fugă, dominându-i cu 
statura lui. 

— Dumnezeule atotputernic, dar ce s-a întâmplat? 


Fu simplu de povestit - era atât de puţin de povestit! 

— Aţi mai asistat vreodată la o operaţie? 

— Nu, domnule doctor. 

Babcott zâmbi: un chip blând şi purtări alese, mâinile i se 
mişcau cu uşurinţă şi dexteritate în timp ce îl dezbrăca cu 
grijă pe Malcolm Struan, căzut într-o stare de semileşin, 
purtându-se cu el de parcă ar fi fost un copil adormit. 

— Ei bine, în curând veţi asista. Va fi o experienţă foarte 
bună pentru dumneavoastră. Am nevoie de un asistent şi 
sunt singur aici astăzi. O să ajungeţi înapoi la Yokohama la 
vremea cinei. 

— O să... o să încerc. 

— Probabil că o să vă vină să vomitaţi - asta e de cele mai 
multe ori din cauza mirosului. Dacă simţiţi că vă vine să 
vomitaţi, mergeţi la lighean, nu vărsaţi peste pacient - 
Babcott îi aruncă o privire cercetătoare, cântărindu-l din 
ochi şi întrebându-se în ce măsură se putea baza pe acest 
tânăr căruia i se citea groaza în priviri, apoi se întoarse la 
pacientul său. O să-i dăm să miroasă eter, apoi ne apucăm 
de treabă. Spuneaţi că aţi fost la Pekin? 

— Da, sir, patru luni. Am venit aici prin Shanghai şi am 
sosit acum câteva zile. Tyrer era încântat că i se oferea 
ocazia să vorbească, căci în felul acesta putea să nu se 
gândească la ororile prin care trecuse. Cei de la Foreign 
Office au considerat că o scurtă şedere în China, la Pekin, 
ca să învăţ caracterele chinezeşti, ar fi de folos în învăţarea 
japonezei. 

— Pierdere de vreme. Dacă vrei să vorbeşti - a propos, noi 
îi spunem limba japoneză, ca şi limba chineză - dar dacă 
vrei să citeşti şi să scrii corect, atunci caracterele chinezeşti 
nu-ţi sunt de prea mare folos - îl întoarse pe cel inert într-o 
poziţie mai confortabilă. Cam câtă limbă japoneză ştiţi? 

Tyrer se simţi şi mai nefericit. 

— Practic, nu ştiu nimic. Numai câteva cuvinte. Ni s-a spus 
că vom găsi manuale şi gramatici japoneze la Pekin, dar n- 
am găsit nimic. 


Cu toată îngrijorarea şi neliniştea pe care i le provocase 
incidentul, doctorul Babcott se opri pentru o clipă din lucru 
şi izbucni în râs. 

— Gramaticile sunt o raritate şi nu am ştiinţă de nici un fel 
de dicţionar, cu excepţia celui al părintelui Alvito, din 1601, 
care este în portugheză - şi nici pe acesta nu l-am văzut 
niciodată, am auzit numai despre el. Mai este unul la care 
lucrează de mai mulţi ani reverendul Priny - doctorul îi 
scoase lui Struan cămaşa albă de mătase, îmbibată de 
sânge. Ştiţi olandeza? 

— Tot aşa, numai câteva cuvinte. Toţi interpreţii care se 
pregătesc pentru Japonia ar trebui să facă un curs de 
olandeză de şase luni, dar Foreign Office ne-a trimis 
încoace cu primul vapor disponibil. Dar de ce este olandeza 
limba oficială folosită de administraţia japoneză? 

— Nu este. Foreign Office-ul greşeşte, şi nu numai în 
privinţa aceasta. Dar este singura limbă europeană vorbită 
în prezent de câţiva Bakufu. Am să-l ridic acum uşor, 
dumneavoastră să-i scoateţi cizmele şi apoi să-i trageţi în 
jos pantalonii, dar foarte blând. 

Tyrer făcu ce i se spusese, folosindu-se destul de 
neîndemânatic de braţul teafăr. Acum Struan zăcea complet 
dezbrăcat pe masa de operaţie. În partea cealaltă erau 
instrumentele chirurgicale, alifiile şi sticluţele cu fel de fel 
de medicamente. Babcott se întorsese cu spatele şi îşi puse 
un şorţ mare, impermeabil. Tyrer simţi că stomacul i se 
revoltă şi abia apucă să ajungă la lighean. Babcott oftă: de 
câte sute de ori nu mi-am vărsat şi sufletul în astfel de 
împrejurări? Dar am nevoie de ajutor aşa că băiatul ăsta 
trebuie totuşi să se comporte ca un bărbat în toată firea. 

— Vino încoace, trebuie să lucrăm repede. 

— Nu pot, nu pot şi gata... 

Doctorul îşi înăspri brusc vocea. 

— Ba o să poţi! Vii imediat aici şi mă ajuţi aşa cum trebuie 
că altfel Struan moare, şi eu cu mâna mea îţi rup oasele! 

Tyrer veni clătinându-se spre el. 


— Nu aici, pentru numele lui Dumnezeu, de partea 
cealaltă! Ţine-l de mâini! 

Struan deschise ochii pentru o clipă când simţi atingerea 
lui 'Tyrer, apoi se cufundă din nou în coşmarul lui, 
murmurând cuvinte fără şir. 

— Eu sunt, şopti Iyrer, neştiind ce altceva să spună. 

De cealaltă parte a mesei, Babcott deşurubase căpăcelul 
unei sticluţe mici, fără etichetă şi turna acum puţin din 
lichidul acela gălbui pe o cârpă groasă de in. 

— 'Ţine-l bine, spuse el în vreme ce îi apăsă tare cârpa lui 
Struan pe gură şi pe nas. 

Imediat Struan simţi că se sufocă şi apucă tamponul cu o 
putere surprinzătoare. 

— Pentru Dumnezeu, ţine-l zdravăn, ţipă Babcott. 

Tyrer îl prinse pe Struan de încheieturile braţelor, uitând 
de propria lui durere, scoase un strigăt, dar reuşi totuşi să-l 
stăpânească deşi mirosul de eter îi întorcea maţele pe dos. 
Struan încă se mai lupta, răsucindu-şi capul în toate părţile 
ca să scape, căci simţea că este împins într-o prăpastie fără 
fund. Încet-încet, puterile îi slăbiră, apoi se stinseră cu 
totul. 

— Excelent, spuse Babcott. Uimitor cât de puternici pot fi 
uneori pacienţii. 

Îl întoarse pe Struan cu faţa în jos şi îi aşeză capul într-o 
poziţie confortabilă. Rana îşi arătă acum toată întinderea 
oribilă - începea din spate, mergea de-a lungul cutiei 
toracice şi se sfârşea în apropiere de ombilic. 

— Stai cu ochii pe el şi spune-mi dacă începe să se agite - 
când îţi spun eu, îi administrezi din nou eter. 

Dar 'Tyrer era din nou aplecat deasupra ligheanului. 

— Mai repede! 

Babcott nu-l aşteptă, ci îşi lăsă mâinile să zboare, căci era 
obişnuit să opereze în condiţii mult mai grele decât acum. 
Crimeea - zeci de mii de soldaţi care mureau - cei mai mulţi 
de holeră, dizenterie şi variolă - apoi toţi răniții aceia, 
urletele lor sinistre în noapte, ca şi în timpul zilei. Apoi 


apăruse Sora Nightingale - Doamna cu Lumina, care 
reuşise să facă ordine în spitalele militare. Sora Nightingale 
poruncea, flata, cerea, ameninţa, implora, dar reuşea 
cumva să-şi impună ideile ei noi, curăţase toată murdăria, 
lipsa de igienă, alungase deznădejdea şi moartea fără rost, 
găsindu-şi timp să-i viziteze pe bolnavi la cele mai 
neaşteptate ore ale nopţii, cu lampa cu ulei sau candela 
ţinută sus, deasupra capului, luminându-şi drumul printre 
paturi. 

— Nu ştiu cum de izbutea, mormăi el. 

— Poftim? 

Babcott ridică privirile şi îl văzu pe Tyrer, alb la faţă, cu 
ochii aţintiţi la el. Uitase complet de existenţa lui. 

— Mă gândeam la Doamna cu Lumina, spuse el, 
îngăduindu-şi să vorbească pentru a se calma, fără a-şi 
abate atenţia de la muşchii sfârtecaţi şi venele retezate. 

— Florence Nightingale. A venit în Crimeea cu treizeci şi 
opt de surori şi în patru luni a redus rata mortalităţii de la 
patruzeci la sută la aproximativ doi la sută. 

Tyrer cunoştea aceste cifre statistice ca oricare englez şi 
era foarte mândru de faptul că ea fusese aceea care pusese 
de fapt bazele profesiunii de infirmieră. 

— Cum arăta, aşa, ca persoană? 

— Cumplită, dacă nu păstrai curăţenia peste tot aşa cum 
cerea ea. Altfel - era pâinea lui Dumnezeu - în sensul cel 
mai creştinesc al cuvântului. Se născuse în Italia, la 
Florenţa - de aici şi numele ei - deşi era englezoaică pur 
sânge. 

— Da! Tyrer simţi căldura din vocea doctorului. Minunată. 
Minunată femeie. Aţi cunoscut-o personal? 

Ochii lui Babcott nu se dezlipiră de rană, nici de degetele 
lui dibace care pipăiau peste tot şi dăduseră peste lucrul de 
care se temea - intestinul retezat. Înjură fără să-şi dea 
seama. Începu să caute cu delicateţe celălalt capăt. 
Duhoarea era tot mai puternică. 


— Vorbeai de olandeză. Ştii de ce unii japonezi vorbesc 
olandeza? 

Cu un efort uriaş, Iyrer îşi dezlipi privirea de la mâinile 
doctorului şi încercă să-şi astupe nările. Simţea că stomacul 
începe să-i clocotească. 

— Nu, sir. 

Struan începu să se mişte. Babcott spuse imediat: 

— Mai dă-i puţin eter..., aşa, e bine..., nu apăsa prea tare. 
Bine. Bravo. Cum te simţi? 

— Groaznic. 

— Nu contează - degetele începură să caute din nou, 
aproape fără voia doctorului, scoaseră cu delicateţe afară 
celălalt capăt al intestinului retezat. Spală-te pe mâini şi dă- 
mi acul ăla care are aţă în el, colo, pe masă - Tyrer se 
execută. Bine. Mulţumesc - Babcott începu să-şi cârpească 
pacientul, cosea cu multă siguranţă. Ficatul nu este lovit, 
atins puţin, dar nu tăiat. Rinichii în ordine. Ichiban - asta 
înseamnă în japoneză foarte bine. Am şi câţiva pacienţi 
japonezi. Ca răsplată pentru munca mea îi rog să-mi spună 
fraze şi cuvinte în limba lor. Am să te ajut să înveţi, dacă 
vrei. 

— Aş... ar fi minunat - ichiban. Îmi pare rău că nu prea 
sunt de mare folos. 

— Nu-i adevărat. Detest să fac lucrurile astea singur. Mă 
simt..., ei bine, mă simt înspăimântat. 

O vreme, în încăpere nu mai mişcă nimic decât degetele 
lui. Tyrer privi chipul lui Struan, lipsit acum de orice 
culoare. Cu o oră în urmă, fusese rumen şi puternic, acum 
arăta tras şi macabru, doar pleoapele-i tremurau din când 
în când. Ciudat, îşi zise el, cât de ciudat să-l văd acum pe 
Struan aici gol. Acum două zile nici nu auzisem de numele 
lui, iar acum suntem legaţi unul de altul ca doi fraţi. Viaţa a 
devenit cu totul alta pentru amândoi, chit că ne place sau 
nu. Şi mai ştiu că el este curajos, iar eu nu sunt. 

— A, ai întrebat de olandezi, continuă Babcott, fără să fie 
foarte atent la ce rostea, concentrat asupra cusăturilor sale. 


Cam de prin 1640, singurele legături pe care le-au avut 
japonezii cu exteriorul, în afara chinezilor, au fost olandezii. 
Tuturor celorlalţi străini li se interzisese să acosteze în 
Japonia, mai ales spaniolilor şi portughezilor. Japonezii nu-i 
înghit pe catolici pentru că s-au băgat în politica lor prin 
1600. La un moment dat, cel puţin aşa spune legenda, 
Japonia devenise aproape în întregime catolică. Ştii ceva 
despre treburile astea? 

— Nu, sir. 

— Aşa că olandezii au fost toleraţi pentru că nu au adus 
niciodată misionari aici, ci au vrut doar să facă numai 
comerţ - o clipă Babcott tăcu, în timp ce degetele lui 
continuau să coasă, apoi începu din nou să turuie. Şi cum 
spuneam, câţiva olandezi, numai bărbaţi, nici un fel de 
femei, au primit îngăduinţa de a se aşeza aici, dar au 
trebuit să respecte restricţii foarte severe şi să nu 
depăşească o mică regiune, o insulă de trei acri în portul 
Nagasaki, numită Deshima. Olandezii s-au supus tuturor 
legilor făcute de japonezi, au făcut temenele cu fruntea la 
pământ, îmbogăţindu-se în tot acest timp. Au adus aici cărţi, 
atunci când li s-a permis, au făcut comerţ - atât cât li s-a 
îngăduit şi au intermediat negoţul cu China, care este 
esenţial pentru japonezi - au cărat mătăsurile şi argintul 
chinezilor în schimbul aurului, hârtiei, lacului, sculpturilor 
în lemn. Ai văzut cum arată? 

— Da, sir, am fost trei luni la Pekin. 

— O, da, scuză-mă, am uitat. Nu contează. După cum 
susţin ziarele olandeze din preajma anului 1600, primul 
dintre shogunii Toranaga, ceea ce echivalează la ei cu 
împăratul, a hotărât că influenţa străinilor era împotriva 
intereselor Japoniei, aşa că a închis graniţele ţării şi a 
decretat că japonezii nu au voie să construiască nici un fel 
de nave maritime şi nici să părăsească ţara - oricine 
părăsea ţara nu mai avea dreptul să se întoarcă sau, dacă 
se întorcea, era omorât pe loc. Legea asta mai există şi 
acum - degetele i se opriră, căci sfoara subţire se rupsese şi 


Babcott înjura acum supărat. Dă-mi celalalt ac. Nu pot să 
fac rost de un catgut ca lumea, deşi mătasea asta e bună. 
Încearcă să bagi aţă în unul din celelalte ace, dar mai întâi 
spală-te pe mâini. Şi spală-te încă o dată după ce termini 
treaba. Mulţumesc. 

Tyrer era foarte bucuros să aibă ceva de făcut, se întoarse, 
dar degetele nu-l prea ascultau, simţea din nou că îl ia cu 
vomă, că i se clatină capul. 

— Ce spuneaţi, în legătură cu olandezii? 

— A, da. Şi aşa, cu mare băgare de seamă, olandezii şi 
japonezii au început să înveţe unii de la alţii, deşi 
olandezilor le era interzis, în mod oficial, să înveţe 
japoneza. Cam acum zece ani, Bakufu a înfiinţat o şcoală de 
limba olandeză... 

Amândoi bărbaţii auziră paşi alergând. O bătaie nervoasă 
în uşă. Sergentul grenadier, lac de sudoare, care fusese 
bine instruit să nu întrerupă niciodată o operaţie, se opri în 
cadrul uşii. 

— Vă rog să mă scuzaţi că vă deranjez, dar pe drum se văd 
patru ticăloşi care vin spre noi. Arată ca un fel de delegaţie. 
Sunt cu toţii samurai. 

Doctorul nu se opri din cusut. 

— Lim s-a dus la ei? 

— Da, sir. 

— Condu-i în sala de primire şi spune-i lui Lim să aibă grijă 
de ei. O să vin şi eu acolo imediat ce termin. 

— Da, sir! 

Sergentul mai privi o dată spre masa chirurgicală, apoi 
dispăru. Doctorul termină încă o cusătură, făcu nodul, tăie 
aţa apoi tamponă sângele care şiroia din rană şi începu o 
nouă cusătură. 

— Lim este unul din asistenții noştri chinezi. La noi 
chinezii fac toată alergătura, unde e vorba de alergătură, 
nu că ar fi buni vorbitori de japoneză, sau oameni de 
încredere, nu... 


— O, şi noi... a fost la fel... am descoperit acelaşi lucru la 
Pekin, sunt nişte mincinoşi înveteraţi, sir. 

— Japonezii sunt chiar mai răi - dar, într-un fel, nu e chiar 
aşa. Nu sunt mincinoşi, de fapt, adevărul este alunecos şi 
depinde de dispoziţia vorbitorului. Este foarte important 
pentru dumneata să înveţi repede să vorbeşti japoneza. Nu 
avem nici un interpret al nostru, dintre oamenii noştri. 

— Niciunul? făcu Tyrer ochii mari. 

— Niciunul. Părintele vorbeşte foarte puţin, dar nu putem 
recurge la ajutorul lui. Japonezii îi detestă pe misionari şi pe 
preoţi. Avem numai trei vorbitori de japoneză în colonie, un 
olandez sadea, un elveţian care este interpretul nostru şi un 
negustor din Colonia Capului, dar nici un englez. În colonie 
vorbim un amestec ciudat de graiuri, un fel de lingua franca 
pe care o numim „pidgin”, ca şi la Hong Kong, la Singapore 
şi în alte porturi chineze cuprinse în Tratat şi recurgem la 
compromisuri, adică la intermediari pentru afaceri. 

— Aşa era şi la Pekin. 

Babcott sesiză schimbarea de ton din vocea lui şi îşi dădu 
seama de pericolul pe care îl prevestea. Ridică ochii şi văzu 
că Iyrer este gata să cedeze nervos şi să vomite din nou 
dintr-o clipă-n alta. 

— Te descurci foarte bine, zise el încurajator, apoi se 
îndreptă ca să-şi alunge durerile din spate, în timp ce 
sudoarea îi curgea şiroaie pe tot trupul, se aplecă din nou, 
aşeză cu mare grijă la loc intestinul cusut în cavitatea 
abdomenului şi începu să coasă repede o altă tăietură. Cum 
ţi-a plăcut la Pekin? întrebă el, deşi lucrul acesta nu-l 
interesa, însă voia să-l facă pe Tyrer să vorbească mereu, 
era mai bine decât să facă o criză, îşi zise el, nu mă pot 
ocupa de el decât după ce îl închid pe nefericitul ăsta. N-am 
fost niciodată acolo. Ţi-a plăcut? 

— Păi, ăăă, da... da, da, foarte mult - Tyrer încercă să-şi 
adune toate puterile, dar o durere cumplită de cap îl făcu 
aproape să se clatine. Manciurienii sunt supuşi, în 
momentul de faţă, aşa că putem merge oriunde, fără teamă 


- manciurienii, un trib nordic provenind din Manciuria 
cuceriseră China în 1644 şi acum domneau sub numele de 
dinastia Ching. Da, puteam să călărim peste tot... fără... 
fără nici un fel de probleme... chinezii erau... nu erau prea 
prietenoşi, dar... 

Aerul deveni din ce în ce mai greu în încăperea închisă, iar 
duhoarea ajunse aproape de nesuportat. Tyrer avu un 
spasm, vomită din nou, apoi, ameţit, se întoarse la masă. 

— Iertare... 

— Ce ziceai despre manciurieni? 

Dintr-o dată Tyrer simţi că-i vine să urle că puţin îi pasă de 
manciurieni şi de Pekin şi de tot, că nu voia decât să fugă, 
să fugă încotro vedea cu ochii ca să scape de putoarea asta 
şi de spaima din el. 

— La dracu' cu... 

— Vorbeşte! Vorbeşte! 

— Ni s-a spus... ăăă... că sunt nişte oameni aroganţi, 
urâcioşi şi că toţi chinezii îi urăsc de moarte pe manciurieni, 
spuse 'Tyrer cu o voce îngreţoşată, dar cu cât se concentra 
mai mult asupra relatării, cu atât simţea mai puţin nevoia să 
fugă, şi continuă şovăitor. Da, se pare că sunt îngroziţi cu 
toţii ca nu cumva Răscoala taipingilor de la Nankin să se 
extindă şi să cuprindă Pekinul, căci acesta ar fi sfârşitul... 

Se opri, ascultând cu atenţie. Avea un gust sălciu în gură şi 
capul îl durea şi mai rău. 

— Ce este? 

— Mi se pare... că... că am auzit nişte strigăte. 

Babcott ascultă şi el, dar nu auzi nimic. 

— Zi mai departe despre manciurieni. 

— Da... păi... da. Răscoala taipingilor. Circulă zvonul că în 
ultimii ani peste zece milioane de ţărani au fost ucişi sau au 
murit de foame. Dar la Pekin e linişte - sigur, acum doi ani 
Palatul de Vară a fost incendiat şi prădat de forţele britanice 
şi franceze, aşa cum a ordonat Lordul Elgin în cadrul 
represaliilor şi asta fără îndoială că le-a oferit 
manciurienilor o lecţie pe care n-o vor uita aşa de curând. 


N-o să mai îndrăznească să omoare cu atâta uşurinţă vreun 
englez. Oare asta va face şi Sir William aici? Va ordona 
represalii? 

— Dacă am fi ştiut împotriva cui să îndreptăm represaliile, 
am fi început de mult. Dar împotriva cui să ne îndreptăm? 
Nu putem bombarda Yedo pentru o mână de asasini 
necunoscuţi... 

Nişte glasuri furioase îl întrerupseră, se auzea engleza 
sergentului amestecată cu sunete guturale japoneze. Uşa fu 
dată de perete de un samurai, în spatele căruia alţi doi îl 
amenințau pe sergent cu săbiile pe jumătate scoase din 
teacă; pe coridor se vedeau şi doi grenadieri cu puştile 
pregătite. Cel de-al patrulea samurai, un bărbat mai în 
vârstă, intră în încăpere. Tyrer se dădu înapoi lipindu-se de 
perete, îngrozit, retrăind coşmarul morţii lui Canterbury. 

— Kinjiru! ordonă Babcott şi toţi încremeniră. 

Pentru o clipă se păru că bărbatul mai în vârstă, acum 
foarte furios, va scoate sabia şi va ataca. Atunci Babcott se 
răsuci şi se întoarse cu faţa spre el, cu scalpelul în pumnul 
lui enorm, plin de sânge pe mâini şi pe şorţ, gigantic şi 
înspăimântător. 

— Kinjiru! porunci el din nou, apoi arătă cu scalpelul spre 
uşă. Afară! Dete. Dete... dozo! le aruncă tuturor o privire 
grea, apoi se întoarse cu spatele la ei, continuând să coasă 
şi să tamponeze. Sergent, du-i în camera de primire - fii 
politicos! 

— Da, sir! 

Sergentul le făcu semne să vină după el celor patru 
samurai care vorbeau între ei supăraţi. 

— Dozo, spuse el murmurând. Veniţi încoace, ticăloşi 
afurisiţi. 

Le făcu din nou semn cu mâna să-l urmeze. Samuraiul mai 
în vârstă le făcu un gest poruncitor cu mâna celorlalţi şi 
păşi înainte. Imediat ceilalţi trei făcură o plecăciune şi 
porniră după el. Babcott îşi şterse stânjenit o picătură de 


sudoare de pe bărbie cu dosul palmei şi continuă lucrul, 
simțind dureri cumplite în spate şi la ceafă. 

— Kinjiru înseamnă interzis, spuse el cu o voce calmă, deşi 
inima îi bătea nebuneşte ca totdeauna când se aflau prin 
preajmă samurai cu săbiile scoase din teacă, iar el nu avea 
un pistol în mână, încărcat şi cu cocoşul ridicat, fusese 
confruntat de prea multe ori cu ravagiile provocate de 
săbiile lor, atât în trupurile europenilor, cât şi în ale 
oamenilor lor - căci luptele şi certurile sângeroase dintre 
samurai erau ceva frecvent în Yokohama, Kanagawa şi în 
împrejurimile acestora. Dozo înseamnă vă rog, dete - ieşiţi 
afară. Este foarte important să foloseşti cuvintele vă rog şi 
mulţumesc când vorbeşti cu japonezii. Mulţumesc se spune 
domo. Să-l foloseşti chiar dacă răcneşti la ei, şi aruncă o 
privire spre 'Tyrer, care era tot lipit de perete şi începuse să 
tremure. Este nişte whisky în dulap. 

— Mă... simt bine... 

— Ba nu, nu te simţi deloc bine. Eşti în stare de şoc. la o 
porţie zdravănă de whisky. Soarbe din el. Imediat ce termin 
aici, am să-ţi dau ceva să nu mai vomiţi. Nu trebuie să-ţi faci 
griji! Înţelegi? 

Tyrer dădu din cap. Lacrimile începură să-i curgă şiroaie 
pe faţă, simţea că nu le poate opri şi nu era în stare să se 
mişte din loc. 

— Ce... ce s-a întâmplat cu mine? şopti el anevoie. 

— Eşti în stare de şoc, nu-ţi fă griji. O să treacă. Un lucru 
normal la război şi aici suntem mereu în război. Termin 
îndată. Apoi să ne ocupăm de ticăloşii ăia. 

— Cum... cum o să faceţi? 

— Nu ştiu, şi în vocea doctorului se simţi o uşoară ezitare, 
în timp ce curăța din nou rana cu un petic de cârpă dintr-un 
teanc care se micşorase vizibil - căci mai avea de făcut încă 
multe cusături. Probabil că voi face ca de obicei, am să 
încep să dau din mâini la ei şi să le explic că ministrul 
nostru o să le arate el lor şi o să încerc să aflu cine v-a 
atacat. Bineînţeles, vor nega că ştiu ceva, ceea ce s-ar putea 


să fie chiar adevărat - se pare că nu ştiu niciodată nimic 
despre nimeni. Nu seamănă cu niciunul din popoarele pe 
care le-am mai cunoscut. Nu ştiu dacă sunt pur şi simplu 
tâmpiţi, sau inteligenţi şi ascunşi ca nişte adevărate genii. 
Nu putem pătrunde în societatea lor - şi nici chinezii nu pot 
- nu avem nici un fel de aliaţi printre ei, nu putem mitui pe 
niciunul dintre ai lor ca să ne ajute, nici măcar nu putem 
vorbi cu ei direct. Suntem atât de neajutoraţi. Te simţi mai 
bine? 

Tyrer luă o gură de whisky. Înainte de aceasta îşi ştersese 
lacrimile, copleşit de ruşine, îşi clătise gura şi îşi turnase 
apă în cap. 

— Nu chiar foarte bine..., dar... mulţumesc. Ce e cu 
Struan? 

După o pauză, Babcott spuse: 

— Nu ştiu. Nu se ştie niciodată! 

Inima îi tresări auzind alţi paşi; Iyrer păli. O bătaie în uşă. 
Aceasta se deschise imediat. 

— Isuse Cristoase, exclamă Jamie McFay, cu ochii pironiţi 
la masa plină de sânge şi tăietura adâncă din trupul lui 
Struan. O să se facă bine? 

— Hello, Jamie, spuse Babcott. Ai auzit de... 

— Da, venim chiar de la Tokaido, am luat urma domnului 
Struan la întâmplare. Dimitri este şi el afară. Vă simţiţi bine, 
domnule 'Tyrer? Ticăloşii l-au măcelărit pe sărmanul 
Canterbury în bucățele şi l-au lăsat pradă corbilor... - Tyrer 
se repezi din nou la lighean, McFay rămase stânjenit la uşă. 
Pentru numele lui Dumnezeu, George, ce este cu domnul 
Struan? 

— Nu ştiu! izbucni mânios Babcott, neputinţa lui 
manifestându-se ca un acces de furie, nu înţelegea de ce 
unii pacienţi trăiau şi alţii, cu răni mai uşoare, mureau, de 
ce unele răni se infectau şi altele se vindecau. A pierdut litri 
de sânge, am cusut un intestin secţionat, trei tăieturi, mai 
am de cusut trei vene şi doi muşchi şi de închis plaga şi 
numai Dumnezeu ştie câtă murdărie a intrat în el din aer, 


dacă e adevărat că aceasta provoacă cangrena şi infecțiile. 
Nu ştiu! Naiba să mă ia, habar n-am! Acum plecaţi naibii de 
aici şi încercaţi să scoateţi ceva de la ticăloşii ăia împuţiţi de 
Bakufu; poate aflaţi cine a făcut porcăria asta. 

— Da, sigur, scuză-ne, George, spuse McFay, tulburat şi 
şocat de violenţa lui Babcott, om de regulă imperturbabil. O 
să încercăm, adică Dimitri şi cu mine, dar ştim deja cine a 
făcut-o, am aflat de la un băcan chinez din sat. E foarte 
ciudat, toţi samuraii erau din Satsuma şi... 

— Unde dracu' e asta? 

— Zicea că este un regat în apropiere de Nagasaki, pe o 
insulă din sud, cam la şapte sute de mile de aici şi... 

— Şi ce naiba fac aici, pentru numele lui Dumnezeu? 

— Omul nu ştia, dar s-a jurat că au înnoptat la Hodogaya, o 
staţie de poştă pe drumul Tokaido la mai mult de zece mile 
de aici, şi regele era cu ei. 

Sanjiro, seniorul de Satsuma, un bărbat solid, bărbos, în 
vârstă de patruzeci şi doi de ani, purtând două săbii 
preţioase şi o mantie albastră din mătasea cea mai fină, îşi 
miji ochii duri, fără milă, privind la consilierul lui cel mai 
apropiat. 

— Atacul acela a fost un lucru bun sau rău? 

— A fost bun, înălţimea Ta, spuse încet Katsumata, ştiind 
că spionii mişună peste tot. 

Cei doi bărbaţi erau singuri, aşezaţi după ritualul 
autohton, unul în faţa celuilalt, în încăperile cele mai bune 
ale unui han din Hodogaya, un sat de pe parcursul drumului 
Tokaido, la numai două mile depărtare de colonie. 

— De ce? 

De şase secole, strămoşii lui Sanjiro domniseră în 
Satsuma, cea mai bogată şi mai puternică feudă din Japonia 
- cu excepţia celor ale duşmanilor lui de moarte, clanul 
Toranaga - şi îşi apăraseră cu înverşunare independenţa. 

— Pentru că se vor crea neînţelegeri între shogunat şi gai- 
jini, spuse Katsumata, un bărbat zvelt, cu muşchi de oţel, 
spadasin neîntrecut şi cel mai renumit dintre sensei - 


profesori - de arte marţiale în provincia Satsuma. Cu cât 
câinii aceştia vor avea mai multe conflicte între ei, cu atât 
mai curând va izbucni lupta şi cu cât va izbucni mai repede, 
cu atât mai bine, pentru că asta ne va ajuta să-l dăm jos pe 
Toranaga şi marionetele lui şi vei putea să întemeiezi un 
nou shogunat, să pui un alt shogun, alţi oficiali. Satsuma va 
deveni provincia principală, iar tu vei putea deveni unul 
dintre noii roju (roju era o altă denumire a Consiliului celor 
Cinci Bătrâni care domnea în numele shogunului). 

Un roju? De ce numai unul din ei, se gândi în taină Sanjiro. 
De ce nu ministru principal? De ce nu shogun? Am suficienţi 
strămoşi vestiți pentru aceasta. Două secole şi jumătate de 
shoguni Toranaga ne ajung cu vârf şi îndesat! Nobusada, al 
paisprezecelea, ar trebui să fie ultimul. Jur pe capul tatălui 
meu, va fi ultimul! 

Shogunatul fusese întemeiat de Seniorul Toranaga în 
1603, după ce câştigase bătălia de la Sekigahara, unde 
armatele lui luaseră patruzeci de mii de capete de duşmani. 
Cu lupta de la Sekigahara, Ioranaga lichidase, practic, 
toată opoziţia şi, pentru prima oară în istoria ţării, cucerise 
tot Nipponul, Ţara Zeilor, cum îşi numesc japonezii patria, 
supunându-l unei conduceri unice. Acel strălucit general şi 
administrator, care deţinea atunci puterea absolută în 
treburile curente ale statului, a acceptat cu recunoştinţă, 
imediat, titlul de shogun, cel mai înalt rang pe care îl poate 
avea un muritor, din partea acelui împărat fără nici o 
putere, care l-a confirmat, în mod legal, în postul de 
dictator. Toranaga se grăbi să transforme shogunatul într-o 
instituţie ereditară, decretând imediat că, pe viitor, toate 
chestiunile curente, laice, erau numai de domeniul 
shogunatului, în timp ce problemele spirituale rămâneau de 
competenţa împăratului. În ultimii opt sute de ani, 
împăratul, Fiul Cerului, şi curtea sa trăiseră închişi între 
zidurile Palatului Imperial de la Kyoto. O singură dată pe an 
ieşea dintre zidurile palatului pentru a vizita sanctuarul Ise, 
dar, chiar şi atunci, era ascuns tuturor privirilor, chipul lui 


nu fusese niciodată văzut în public. Chiar şi în interiorul 
zidurilor, era apărat de privirile tuturor, cu excepţia 
membrilor familiei, de slujbaşi ereditari, zeloşi şi de o 
etichetă mistică, străveche. În felul acesta, marele senior 
care avea în stăpânire Porţile Palatului era acela care 
hotăra cine să intre şi cine să iasă din palat, avându-l de 
fapt în stăpânirea sa pe împărat, şi, evident, folosindu-se de 
influenţa şi de puterile lui. Şi deşi toţi japonezii, fără 
excepţie, considerau că împăratul este de origine divină, că 
este fiul Cerului şi că descindea direct din Zeița Soarelui 
din timpuri imemoriale, datina istorică făcea ca împăratul şi 
curtea lui să nu aibă nici un fel de armată şi nici un fel de 
venituri, decât ceea ce îi oferea Mai Marele Porţilor în 
fiecare an, după cum îi era vrerea. 

Decenii la rând, shogunul Toranaga, apoi fiul şi nepotul 
acestuia, domniseră cu înţelepciune, exercitând însă în 
acelaşi timp un control nemilos. Generaţiile următoare 
slăbiseră strânsoarea, un număr din ce în ce mai mic de 
slujbaşi acumulaseră tot mai multă putere, grăbindu-se, la 
rândul lor, să-şi decreteze posturile ereditare. Shogunul 
rămăsese şeful titular, dar, un secol mai târziu, devenise o 
simplă marionetă - ales, ce-i drept, întotdeauna din familia 
Toranaga de către Consiliul Bătrânilor. Actualul shogun, 
Nobusada, fusese ales în această funcţie cu patru ani în 
urmă, pe când avea doisprezece ani. 

Şi nu va mai rămâne mult timp cu ea, îşi promise Sanjiro în 
gând, revenind la problema care îl frământa. 

— Katsumata, omorurile, deşi îndreptăţite, ar putea să-i 
provoace pe gai-jini prea rău şi asta n-ar fi bine pentru 
Saisuma. 

— Eu nu văd nici un motiv de îngrijorare, înălţimea Ta. 
Împăratul vrea să-i vadă pe gai-jini expulzați, tu vrei la fel, 
şi tot asta doresc şi cei mai mulţi dintre daimyo. Faptul că 
cei doi samurai sunt din Satsuma o să-i facă plăcere 
împăratului. Nu uita că ne-am îndeplinit perfect misiunea la 
Yedo. 


Cu trei luni în urmă, Sanjiro îl convinsese pe împăratul 
Komei, prin mijlocitorii săi de la Curtea Imperială din Kyoto, 
să semneze personal mai multe „dorinţe” pe care i le 
sugerase Sanjiro şi să-l numească pe el însoţitorul imperial 
la Yedo, unde acesta trebuia să înmâneze oficial 
documentul. Se asigura în felul acesta că „dorinţele” 
împăratului vor fi acceptate şi, o dată acceptate, era greu 
să mai fie vreodată nesocotite. În ultimele două luni el 
fusese acela care condusese tratativele şi, oricât se suciseră 
şi se răsuciseră membrii Consiliului, Sanjiro îi dominase şi 
reuşise, în fine, să obţină consimţământul lor scris cu 
privire la unele reforme menite să zguduie şi să slăbească 
toată instituţia shogunatului. Lucrul cel mai important era 
că obținuse acordul lor oficial pentru a anula Tratatele atât 
de detestate, semnate împotriva voinţei împăratului şi 
putea astfel să-i alunge pe nesuferiţii de gai-jini şi să 
închidă din nou ţara, aşa cum fusese înainte de sosirea 
nedorită şi pătrunderea forţată a flotei lui Perry. 

— Apropo, şi ce e cu nebunii ăia doi care au rupt rândurile 
şi au omorât fără să primească ordin? întrebă Sanjiro. 

— Orice acţiune care pune într-o situaţie neplăcută pe 
Bakufu îţi este de folos ţie. 

— Sunt de acord că atitudinea acelor gai-jini a fost 
provocatoare. Viermii aceia n-aveau ce căuta în apropierea 
mea. Steagul meu şi steagul imperial se aflau în primele 
rânduri, interzicându-le să se apropie. 

— Aşa că lasă-i pe gai-jini să suporte consecinţele actelor 
lor. Au pătruns cu forţa pe malurile noastre şi au pus 
piciorul în Yokohama împotriva voinţei noastre. Cu oamenii 
pe care îi avem acum, dacă îi atacăm prin surprindere într- 
o noapte, putem distruge toată colonia şi toate satele 
învecinate fără nici o dificultate. Am putea face lucrul 
acesta la noapte şi rezolvăm în felul acesta problema o dată 
pentru totdeauna. 

— Yokohama, da, printr-un atac prin surprindere. Dar nu 
putem să ne atingem de flota lor, nu putem să ne luptăm cu 


tunurile lor. 

— Da, înălţimea Ta. Şi gai-jinii vor riposta imediat. Flota lor 
va bombarda Yedo şi îl va distruge. 

— De acord, şi cu cât mai curând, cu atât mai bine. Dar 
prin aceasta nu se va distruge shogunatul şi după ce vor fi 
terminat cu Yedo se vor năpusti asupra mea şi îmi vor ataca 
capitala mea, Kagoshima. Nu pot să-mi asum acest risc. 

— Eu cred că se vor mulţumi cu Yedo. Dacă le distrugem 
baza, vor trebui să se îmbarce din nou pe nave şi să plece 
înapoi, la Hong Kong. Cândva, în viitor, se vor mai întoarce, 
dar, vor trebui să aducă forţe serioase ca să-şi 
reconstruiască baza. Şi, ceea ce este încă şi mai rău pentru 
ei, vor avea nevoie de forţe de pază ca să şi-o menţină. 

— Au învins China. Maşina lor de război este invincibilă. 

— Aici nu este China şi noi nu suntem nişte prăpădiţi de 
chinezi laşi şi fricoşi ca să ne speriem de moarte în faţa 
unor împuţiţi ca ăştia. Spun că vor numai să facă negoţ. 
Foarte bine, şi noi vrem să facem negoţ - să ne aducă arme, 
tunuri şi nave! Katsumata zâmbi şi adăugă insinuant: Dacă 
vom incendia şi vom distruge Yokohama, vom spune, 
bineînţeles, că atacul a fost ordonat de Bakufu la cererea 
shogunului. Când se vor întoarce gai-jinii, indiferent cine va 
exercita atunci controlul asupra shogunatului, va accepta 
cu greu să plătească o modestă despăgubire şi, în schimb, 
gai-jinii vor fi fericiţi să rupă tratatele acelea ruşinoase şi să 
facă negoţ cu noi în termenii decişi de noi. 

— Ne vor ataca la Kagoshima, spuse Sanjiro. N-avem cum 
să-i respingem. 

— Golful nostru este periculos pentru nave, nu este 
deschis ca Yedo, apoi avem bateriile secrete de coastă, 
avem un tun olandez camuflat şi devenim din ce în ce mai 
puternici cu fiecare lună care trece. O astfel de acţiune 
războinică din partea gai-jinilor îi va uni pe toţi daimyo, pe 
toţi samuraii, toată ţara într-o forţă irezistibilă, sub steagul 
tău. Armatele gai-jinilor nu pot câştiga pe uscat. Acesta este 
Pământul Zeilor şi zeii vor veni şi ei în ajutorul nostru, 


spuse Katsumata înflăcărat fără să creadă nici un cuvânt 
din cele rostite, manipulându-l în continuare pe Sanjiro aşa 
cum făcea de ani de zile. Un vânt divin, vântul kamikaze a 
distrus armatele lui Kublai Han acum şase sute de ani, de ce 
nu s-ar repeta lucrul acesta şi acum? 

— Aşa este, spuse Sanjiro. Zeii ne-au salvat atunci. Dar 
gai-jinii sunt gai-jini şi cine ştie ce viclenie mai pun la cale. 
Ar fi o prostie să-i provocăm la o luptă pe apă, atâta timp 
cât n-avem nave de război - deşi, sigur, dacă zeii sunt de 
partea noastră, ne vor apăra. 

Katsumata râse în sinea lui. Nu există nici un fel de zei, 
nici zei, nici cer şi nici viaţă după moarte. Trebuie să fii 
prost să crezi altfel, trebuie să fii un prost de gai-jin, cu 
dogmele alea stupide. Eu cred în ceea ce a spus marele 
Dictator General Nakamura în poemul lui funerar: Din 
nimic în nimic, Castelul Osaka şi tot ceea ce am făcut nu 
este decât un vis în adâncul unui vis. 

— Colonia gai-jinilor este la discreţia ta, mai mult ca 
oricând. Cei doi tineri care aşteaptă acum să fie judecaţi ţi- 
au deschis drumul. Te rog să-l urmezi, Katsumata ezită o 
clipă şi cobori şi mai mult vocea. Umblă zvonul că sunt 
shishi, înălţimea Ta. 

Sanjiro îşi îngustă şi mai mult ochii. Shishi - oamenii 
spiritului, numiţi astfel pentru vitejia şi faptele lor de arme 
deosebite - erau tineri revoluționari care formau vârful de 
lance al revoltei uriaşe, nemaiîntâlnite, puse la cale 
împotriva shogunatului. Reprezentau un fenomen recent, se 
spunea că nu sunt mai mult de o sută cincizeci în toată ţara. 
Shogunatul şi cei mai mulţi dintre daimyo îi considerau 
nebuni, terorişti de care trebuiau să se descotorosească. 
Cei mai mulţi dintre samurai, mai ales luptătorii de rând, îi 
considerau luptători fideli care duceau o luptă 
neînduplecată şi înverşunată în slujba binelui, dorind să-i 
oblige pe membrii clanului Toranaga să desființeze 
shogunatul şi să redea toată puterea împăratului de la care, 
aşa cum credeau ei, puterea fusese uzurpată prin forţă de 


Seniorul Toranaga, cu două sute de ani şi jumătate înainte. 
Pentru cei mai mulţi dintre oamenii de rând, ţărani şi 
neguţători şi, mai ales, pentru Lumea Plutitoare a gheişelor 
din Casele Plăcerii, shishi erau personaje de legendă despre 
care se cânta, se recitau poezii şi care erau adoraţi. 

Toţi erau samurai, tineri idealişti, majoritatea provenind 
de pe feudele Satsuma, Choshu şi Tosa, unii dintre ei erau 
xenofobi fanatici, majoritatea ronini - oameni ai valurilor, 
pentru că erau liberi ca valurile - erau samurai fără stăpân, 
sau samurai care fuseseră alungaţi de stăpânii lor pentru 
neascultare sau crimă şi fugiseră din provincia lor ca să 
scape de pedeapsă sau care fugiseră din proprie voinţă, 
crezând într-o nouă şi cumplită erezie: că poate exista o 
îndatorire mai înaltă decât cea faţă de stăpânul lor, faţă de 
familie şi anume datoria faţă de împărat, şi numai faţă de el. 

Cu câţiva ani în urmă, mişcarea shishi, care câştigase în 
amploare, se organizase în celule secrete unde se străduiau 
să redescopere străvechiul bushido - vechile practici şi 
precepte de auto-disciplină, datorie, onoare, moarte, scrimă 
şi alte ocupaţii războinice caracteristice samurailor, arte de 
mult date uitării de toată lumea, cu excepţia câtorva sensei 
care au menţinut vie învăţătura bushido. Codul bushido 
fusese dat uitării pentru că, sub stăpânirea de fier a lui 
Toranaga, se instaurase în toată Japonia o pace trainică 
care dura de două secole şi jumătate şi legea interzicea 
toate practicile bushido într-o ţară care fusese timp de 
secole de-a rândul teatrul războaielor civile. 

Cu multă băgare de seamă, shishi începuseră să se 
întâlnească, să poarte discuţii şi să făurească planuri. 
Şcolile de scrimă deveniră adevărate focare de 
nemulţumire. Printre shishi apărură fanaticii şi radicalii, 
unii buni, alţii răi. Dar aveau o trăsătură comună generală - 
erau cu toţii împotriva shogunatului şi se opuneau cu 
înverşunare deschiderii porturilor Japoniei pentru străini şi 
pentru comerţul cu străinii. 


În acest scop, în ultimii patru ani, comiseseră atacuri 
sporadice împotriva gai-jinilor şi puseseră la cale o revoltă 
uriaşă, de o amploare nemaiîntâlnită, împotriva 
domnitorului legal, shogunul Nobusada, împotriva 
atotputernicului Consiliu al Bătrânilor şi a Bakufu-lui care, 
teoretic, executa toate ordinele acestuia, reglementând 
toate aspectele vieţii. 

Shishi îmbrăţişaseră o lozincă atotcuprinzătoare, Sonno- 
joi: Onorează-l pe împărat şi expulzează-i pe străini; şi 
juraseră să înlăture din calea lor pe oricine li s-ar opune, 
indiferent de preţ. 

— Chiar dacă sunt shishi, spuse Sanjiro supărat, nu pot 
permite ca acest act public de neascultare să rămână 
nepedepsit, deşi sunt de acord că acei gai-jini ar fi trebuit 
să descalece şi să îngenuncheze, ca de obicei, şi să se 
poarte ca nişte persoane civilizate. Da, ei sunt cei care i-au 
provocat pe oamenii mei. Dar asta nu-i scuză pe cei doi. 

— Aşa este, înălţimea 'Ta. 

— Atunci spune care este sfatul tău, insistă el iritat. Dacă 
sunt shishi aşa cum spui şi eu îi omor sau le poruncesc să-şi 
facă seppuku, am să fiu asasinat înainte să răsară luna, 
indiferent câţi oameni de gardă aş avea în jurul meu - nu 
încerca să negi asta, ştiu că aşa va fi. Este un lucru 
dezgustător să aibă o putere atât de mare, mai ales că sunt, 
cei mai mulţi dintre ei, numai nişte goshi de rând. 

— Poate că tocmai în asta constă puterea lor, înălţimea Ta, 
răspunse Katsumata (goshi era rangul cel mai de jos al 
samurailor, provenind din familii de samurai săraci de la 
ţară, cu ceva mai sus decât ţăranii luptători din vremurile 
vechi, care nu aveau nici o speranţă ca opiniile lor să fie 
respectate sau măcar ascultate de slujbaşii de rang inferior, 
ca să nu mai vorbim de însuşi daimyo). Nu au nimic de 
pierdut decât vieţile. 

— Dacă cineva are de făcut o plângere, am să-l ascult, 
bineînţeles că am să-l ascult. Oamenii deosebiți au parte de 
educaţie deosebită. 


— De ce să nu-i lăsăm să conducă atacul împotriva gai- 
jinilor? 

— Şi dacă n-o să fie nici un atac? Nu pot să-i predau celor 
din Bakufu, nici gând, şi nici gai-jinilor. 

— Cei mai mulţi shishi nu sunt decât nişte idealişti tineri, 
fără prea multă minte şi fără un ţel anume. Unii dintre ei 
sunt scandalagii sau tâlhari de care nu este nevoie pe 
lumea aceasta. Deşi unii dintre ei pot fi oameni valoroşi, 
atunci când sunt folosiţi corect - un spion mi-a spus că cel 
mai în vârstă din ei, Shorin, a făcut parte din echipa care l-a 
asasinat pe ministrul şef Ii. 

— So ka! 

Întâmplarea avusese loc cu patru ani în urmă. Nesocotind 
toate sfaturile, Ii, care manevrase în aşa fel încât băiatul 
Nobusada să fie ales shogun, sugerase şi o căsătorie foarte 
nepotrivită între băiat şi sora vitregă a împăratului în vârstă 
de doisprezece ani şi, lucrul cel mai rău, negociase şi 
semnase Tratatele pe care le urau cu toţii. Moartea lui nu 
fusese regretată aproape de nimeni şi cel mai puţin de 
Sanjiro. 

— Trimite după ei. 

Acum în camera de audienţe o fată îi servea ceaiul lui 
Sanjiro. Katsumata şedea alături de el. De jur-împrejur, în 
picioare, zece bărbaţi din corpul de gardă. Toţi înarmaţi. 
Cei doi tineri, îngenuncheaţi în faţa lui, cu frunţile la 
pământ, nu erau înarmaţi, deşi săbiile lor se aflau la 
îndemână, pe tatami. Nervii le erau întinşi la maximum, dar 
nu lăsau să se vadă nimic. Fata făcu o plecăciune şi plecă, 
ascunzându-şi teama. Sanjiro nici nu observă când aceasta 
ieşi. Ridică în mână cupa elegantă de porțelan de pe tavă şi 
sorbi gânditor. Îi plăcea gustul ceaiului şi era fericit că este 
conducător şi nu supus. Făcându-se că studiază cupa, 
admirând-o, era cu atenţia concentrată asupra celor doi 
tineri. Aceştia aşteptau impasibili, socotind că le sunase 
ceasul. 


Sanjiro nu ştia nimic despre băieţi, decât ceea ce îi 
spusese Katsumata: că amândoi erau goshi, soldaţi 
pedeştri, aşa cum fuseseră şi părinţii lor. Fiecare din ei avea 
o soldă de un koku pe an - o măsură de orez uscat, cam 
cinci obroace, suficient pentru a hrăni o familie timp de un 
an de zile. Amândoi erau din nişte sate din apropiere de 
Kagoshima. Unul avea nouăsprezece ani, celălalt, care 
fusese rănit şi stătea cu braţul legat, şaptesprezece. 
Urmaseră amândoi şcoala selectă de samurai de la 
Kagoshima, pe care o înființase el cu douăzeci de ani în 
urmă pentru cei care dovedeau aptitudini deosebite. Aici se 
făceau antrenamente speciale în plus şi se studiau şi 
manuale olandeze alese cu multă grijă. Amândoi învăţaseră 
bine, erau necăsătoriți, îşi petreceau timpul liber 
perfecţionându-se în măiestria armelor şi studiind. Amândoi 
ar fi putut fi avansați în viitor. Pe cel mai în vârstă îl chema 
Shorin Anato, pe cel mai tânăr Ori Ryoma. Lăcerea devenea 
din ce în ce mai apăsătoare. Sanjiro începu dintr-o dată să 
vorbească, adresându-i-se lui Katsumata, ca şi când cei doi 
băieţi nici n-ar fi existat: 

— Dacă vreunul din oamenii mei, indiferent cât de valoroşi 
ar fi, indiferent cât de mult ar fi fost provocaţi, indiferent 
din ce motiv ar comite un act de violenţă pe care eu nu l-am 
autorizat şi dacă oamenii aceştia ar rămâne la discreţia 
mea, ar trebui fără îndoială să-i pedepsesc cu foarte multă 
severitate. 

— Da, Înălţimea Ta. 

Sanjiro văzu sclipirea din ochii consilierului său. 

— Trebuie să fii prost ca să fii neascultător. Dacă nişte 
oameni ca aceştia ar vrea să rămână în viaţă, singura lor 
şansă ar fi să fugă, să devină ronini, chiar dacă ar fi să-şi 
piardă solda. Ar fi păcat de vieţile lor, dacă, întâmplător, ar 
fi vorba de oameni valoroşi. 

Privi apoi spre tineri, cercetându-i atent cu privirea. Spre 
marea lui uimire, nu reuşi să citească nimic pe chipurile lor 


pe care nu se vedea decât aceeaşi pasivitate gravă ca mai 
înainte. Sanjiro deveni mai atent. 

— Ai perfectă dreptate, înălţimea Ta. Ca de obicei, adăugă 
Katsumata. Dar s-ar putea ca nişte oameni de felul acesta, 
în special dacă este vorba de oameni de onoare, ştiind că ţi- 
au tulburat armonia, ştiind că nu ai de ales şi trebuie să-i 
pedepseşti cu severitate, oamenii aceştia deosebiți, chiar 
dacă devin ronini, vor şti să-ţi apere şi mai departe 
interesele, chiar mai mult decât înainte. 

— Nu există astfel de oameni, spuse Sanjiro încântat în 
sinea lui că şi consilierul lui fusese de acord cu el, şi îşi 
întoarse privirea nemiloasă spre cei doi tineri. Oare există? 

Cei doi tineri încercară să înfrunte privirea aceea 
cumplită, dar fură copleşiţi. Îşi lăsară ochii în jos. Shorin, 
cel mai mare, murmură: 

— Da, există astfel de oameni, înălţimea Ta. 

Tăcerea deveni şi mai apăsătoare, în timp ce Sanjiro 
aştepta ca şi cel de-al doilea tânăr să-şi declare credinţa la 
fel. Atunci mai tânărul Ori dădu abia perceptibil din capul 
plecat, îşi aşeză mâinile cu palmele întinse pe tatami şi se 
aplecă şi mai mult. 

— Da, stăpâne, aşa este. 

Sanjiro era foarte mulţumit pentru că acum, fără nici o 
cheltuială, obținuse loialitatea lor şi avea şi doi spioni în 
interiorul mişcării - de care avea să răspundă Katsumata. 

— Oamenii de felul acesta ar putea fi folositori, dacă ar 
exista - vocea lui Sanjiro deveni tăioasă şi categorică. 
Katsumata, scrie imediat o scrisoare către oamenii din 
Bakufu şi informează-i că doi goshi, pe nume... - se gândi o 
clipă, fără să dea atenţie agitaţiei care se strânse în 
cameră... - pune ce nume vrei tu, au rupt rândurile şi au 
omorât nişte gai-jini astăzi din cauza atitudinii lor 
provocatoare şi insolente, gai-jinii erau înarmaţi cu pistoale 
pe care le îndreptau ameninţător împotriva lecticii mele. 
Aceşti doi oameni, simțindu-se provocaţi, ca de altfel, toţi 
oamenii mei, au reacţionat şi au fugit apoi înainte de a-i 


putea prinde şi lega! - aruncă apoi o privire spre tineri. Cât 
despre voi, o să veniţi înapoi în prima gardă de noapte ca să 
vă ascultați sentinţa. 

Katsumata adăugă grăbit: 

— Înălţimea Ta, pot să-ţi sugerez să adaugi în scrisoare că 
au fost declaraţi proscrişi, ronini, că li s-au tăiat soldele şi s- 
a pus un premiu pe capetele lor? 

— Doi koku. Afişează asta la ei în sat când ne întoarcem. 

Sanjiro îşi întoarse privirile spre Shorin şi Ori şi le făcu cu 
mâna semn să plece. Cei doi făcură o plecăciune adâncă şi 
părăsiră încăperea. Sanjiro fu încântat să vadă că amândoi 
aveau kimonourile ude de transpiraţie în spate, deşi după- 
amiaza nu era foarte călduroasă. 

— Katsumata, spuse Sanjiro când fură din nou singuri, în 
legătură cu Yokohama, trimite pe câţiva dintre cei mai buni 
spioni ai noştri ca să vadă ce se petrece acolo. Porunceşte-le 
să se întoarcă la căderea nopţii şi porunceşte tuturor 
samurailor să fie gata de luptă. 

— Da, înălţimea Ta. 

Katsumata îşi ascunse zâmbetul de satisfacţie. 

După ce tinerii ieşiră de la Sanjiro şi trecură prin cercurile 
de paznici, Katsumata îi ajunse din urmă. 

— Urmaţi-mă, le spuse el şi-i conduse pe potecile 
şerpuitoare ale grădinii spre o uşă care nu era păzită. 
Duceţi-vă imediat la Kanagawa, la Hanul Florilor de la 
Miezul Nopţii. Este o casă sigură şi vor mai fi acolo şi alţi 
prieteni. Grăbiţi-vă! 

— Dar, Sensei, spuse Ori, mai întâi trebuie să ne luăm 
săbiile celelalte şi armurile şi banii şi... 

— Tăcere! Katsumata băgă supărat mâna în kimonoul său 
şi scoase o pungă cu câteva monede în ea. 

— Luaţi asta. Şi să-mi daţi înapoi de două ori pe atât 
pentru obrăznicia voastră. La apusul soarelui am să trimit 
după voi oameni cu ordinul să vă ucidă dacă sunteţi mai 
aproape de un ri. 

Un ri era aproximativ o leghe, adică trei mile. 


— Da. Sensei, îmi cer iertare că am fost atât de 
necuviincios. 

— Cuvintele tale de iertare nu sunt primite. Sunteţi 
amândoi nişte proşti. Ar fi trebuit să-i omorâţi pe toţi 
barbarii, nu numai pe unul - mai ales pe fată, pentru că asta 
i-ar fi umplut de furie pe gai-jini! De câte ori v-am spus? Ei 
nu sunt nişte persoane civilizate, ca noi, au alte păreri 
despre lume, despre religie şi despre femei. Sunteţi nişte 
tâmpiţi! Idioţi! Aţi început atacul bine, dar n-aţi fost în stare 
să-l continuaţi fără milă şi fără să vă gândiţi la vieţile 
voastre. Aţi ezitat! Şi de aceea aţi pierdut! Proştilor! Aţi 
uitat tot ce v-am învăţat! 

Turbat de furie, Katsumata îl lovi cu toată forţa pe Shorin 
peste faţă cu dosul palmei. Imediat Shorin făcu o plecăciune 
adâncă şi începu să murmure cuvinte disperate de iertare, 
căci îi stricase lui Sensei wa-ul, îl făcuse să-şi piardă 
armonia interioară. Continua să-şi ţină capul plecat, 
încercând din răsputeri să-şi stăpânească durerea. Ori 
stătea neclintit, aşteptând a doua lovitură. Aceasta lăsă o 
urmă ca de arsură pe obrazul lui. Imediat se aruncă şi el la 
pământ, cerându-şi umilit iertare, ţinându-şi plecat capul 
care îi zvâcnea de durere şi de frică. Odată, un coleg, cel 
mai bun în mânuirea spadei dintre ei toţi, îi răspunsese 
insolent lui Katsumata în timpul unui exerciţiu de luptă. 
Fără nici o ezitare, Katsumata îşi băgase sabia în teacă, îl 
atacase cu mâinile goale, îl dezarmase, îl umilise, îi rupsese 
amândouă mâinile şi îl trimisese înapoi, în satul lui, pentru 
totdeauna. 

— 'Te rog, îndurare, Sensei, spuse Shorin. 

— Mergeţi la Hanul Florilor de la Miezul Nopţii. Dacă vă 
voi trimite un mesaj, să faceţi de îndată ceea ce vă cer, 
indiferent despre ce ar fi vorba. A doua oară n-o să mai 
aveţi ocazia! Imediat, aţi înţeles? 

— Da, da, Sensei, te rog, îndurare, murmurară cei doi la 
unison. 


Îşi strânseră kimonourile şi o luară la fugă, bucuroşi să se 
afle cât mai departe de el, mai înspăimântați de el decât de 
Sanjiro. Katsumata fusese timp de câţiva ani de zile 
principalul lor profesor de arte marţiale şi, în taină, de alte 
arte: strategie, istorie trecută, prezentă şi viitoare, le 
spusese de ce nu-şi făceau Bakufu datoria, de ce eşuase 
Toranaga, de ce şi cum trebuie reparate stările de lucruri. 
Katsumata era unul dintre puţinii shishi clandestini care 
deţineau titlul de hatamoto - consilier de onoare cu acces 
permanent la stăpânul său - samurai de vază cu o soldă 
anuală personală de o mie de koku. 

— Eeee, ce bogat este! îi şoptise Shorin lui Ori când aflase 
prima dată. 

— Banii nu înseamnă nimic. Sensei spune că dacă ai 
putere, nu mai ai nevoie de bani. 

— De acord, dar gândeşte-te la familiile noastre, la tatăl 
tău şi al meu, ar putea să-şi cumpere o bucăţică de pământ 
care să fie al lor şi n-ar mai fi nevoiţi să trudească pe 
câmpurile altora. Şi nici noi n-ar mai trebui să muncim aşa, 
din când în când, ca să mai facem rost de un bănuţ pe 
deasupra. 

— Ai dreptate, spusese Ori. 

— Nu-ţi face griji, râsese Shorin. Noi n-o să primim 
niciodată nici măcar o sută de koku şi dacă i-am avea, i-am 
cheltui pe fete şi pe sake şi am deveni daimyo în Lumea 
Plutitoare. O mie de koku înseamnă toţi banii din lume. 

— Nu, nu înseamnă. Adu-ţi aminte ce ne-a zis sensei. 

La una din şedinţele secrete cu grupul lui special de 
acoliţi, acesta spusese: 

— Veniturile provinciei Satsuma se ridică la şapte sute 
cincizeci de mii de koku şi aparţin stăpânului nostru, 
daimyo, care are dreptul să le împartă după cum socoteşte 
de cuviinţă. Şi acesta este un obicei al administraţiei pe 
care va trebui să-l schimbăm. După ce se va realiza 
schimbarea radicală, veniturile feudelor vor fi împărţite de 
un Consiliu de Stat, alcătuit din oameni înţelepţi aleşi dintre 


samuraii de toate rangurile, de sus şi de jos, indiferent de 
vârstă, cu condiţia ca acel bărbat să fie înţelept şi să se fi 
făcut remarcat ca om de onoare. Acelaşi lucru se va 
întâmpla şi pe celelalte feude, căci întreaga ţară va fi 
guvernată de un Consiliu Suprem al Statului cu sediul la 
Yedo sau la Kyoto, ales dintre samuraii de onoare, sub 
conducerea Fiului Cerului. 

— Sensei, ai spus orice om? Asta înseamnă că pot fi şi 
dintre ai lui 'Toranaga? întrebase Ori. 

— Nu se va face nici un fel de discriminare, dacă omul este 
de onoare şi valoros. 

— Sensei, te rog, spune-ne despre Toranaga. Cunoaşte 
cineva cu adevărat ce avere au? Ce suprafaţă de teren 
deţin sub controlul lor? 

— După Sekigahara, Toranaga a luat pământurile 
duşmanilor săi morţi, ceea ce înseamnă cam cinci milioane 
de koku venit anual, o treime din întreaga avuţie a 
Nipponului, pentru el şi pentru familia lui pe vecie. 

În tăcerea grea care se lăsase, Ori spusese în numele 
tuturor: 

— Cu o asemenea avere am putea avea cea mai mare flotă 
din lume, cu o mulţime de nave de război şi tunuri, am 
putea avea cele mai bune armate şi cele mai bune arme, am 
putea să-i aruncăm afară pe gai-jini! 

— Am putea chiar să purtăm război cu ei şi să ne lărgim 
graniţele, adăugă încet Katsumata. Şi să ne spălăm ruşinea 
de mai înainte. 

Înţeleseseră cu toţii imediat că se referea la tairo, 
generalul Nakamura, predecesorul lui Toranaga şi 
suveranul acestuia, marele general-ţăran care era pe atunci 
Mai Marele Porţilor şi, drept recunoştinţă, primise din 
partea împăratului cel mai înalt titlu la care putea aspira un 
muritor, acela de shogun, la care râvnise cu o adevărată 
obsesie, dar pe care nu-l putuse obţine niciodată. După ce 
cucerise şi supusese toată ţara, mai ales prin faptul că îl 
convinsese pe duşmanul său, Ioranaga, să-i jure credinţă lui 


şi urmaşilor lui, strânsese o flotă uriaşă şi pornise o 
campanie puternică împotriva ţării Chosen sau Korea cumi 
se mai spunea câteodată, cu scopul de a duce lumina în acel 
ţinut şi de a-şi asigura un cap de pod pentru campania 
împotriva Tronului Dragonilor din China. Dar armata lui a 
fost înfrântă şi a trebuit curând să se retragă acoperindu-se 
de ruşine, aşa cum se mai întâmplase şi altă dată, în 
secolele precedente, când alte două încercări 
asemănătoare ale japonezilor dăduseră greş, sfârşindu-se 
cu un dezastru la fel de mare, deşi tronul Chinei continua 
să-i atragă ca un magnet. 

— Ruşinea aceasta trebuie spălată, ca şi ruşinea pe care a 
suferit-o Fiul Cerului din cauza lui Toranaga care a uzurpat 
puterea lui Nakamura atunci când acesta a murit: i-a ucis 
soţia şi copilul, a făcut una cu pământul castelul lor din 
Osaka şi a jefuit destul timp moştenirea Fiului Cerului! 
Sonno-joi! 

— Sonno-joi! răspunseseră toţi ca un ecou, înflăcăraţi. 

Odată cu lăsarea serii, tinerii se simţiră din ce în ce mai 
obosiţi, căci fuga continuă îi secătuise de vlagă. Însă 
niciunul din ei nu voia să recunoască acest lucru, aşa că-şi 
continuară drumul până ajunseră la marginea pădurii. În 
faţa lor se întindeau smârcurile cultivate cu orez de ambele 
laturi ale drumului Tokaido, care ducea spre suburbiile 
oraşului Kanagawa, drept în faţa lor. Malul mării se afla în 
partea dreaptă. 

— Hai... hai să ne oprim o clipă, spuse Ori, pe care îl 
chinuia cumplit braţul rănit, îl durea şi capul, şi pieptul, dar 
nu voia să arate. 

— Foarte bine, şi Shorin era la fel de extenuat ca şi Ori, 
dar se prefăcu a nu-i păsa şi izbucni în râs. Eşti un 
slăbânog, parc-ai fi o babă. 

Găsi un loc uscat pe pământ şi se aşeză jos, mulţumit. 
Începu apoi să privească cu precauţie de jur-împrejur, în 
timp ce-şi trăgea sufletul. Drumul 'Tokaido era aproape 
pustiu, căci pe timpul nopţii circulaţia era interzisă de 


Bakufu, iar eventualii călători erau supuşi unui tir 
încrucişat foarte sever de întrebări şi pedepsiţi aspru dacă 
deplasarea lor se dovedea a fi nejustificată. Mai mulţi 
hamali şi călători întârziaţi se grăbeau spre bariera 
Kanagawa, pe când cei mai mulţi se aflau deja la adăpost, 
făceau baie sau chefuiau în hanuri, după pofta inimii - 
acestea fiind foarte numeroase în toate locurile de popas de 
pe parcursul drumului Tokaido. În toată ţara, barierele 
drumului se închideau la lăsarea întunericului, şi nu se mai 
ridicau decât în zori şi toate erau păzite de samurai locali. 
Dincolo de golf, Shorin vedea stâlpii cu lămpi cu ulei care 
luminau promenada, câteva din casele din colonie, precum 
şi navele aflate la ancoră în rada golfului. Deasupra 
orizontului se ridica luna, pe jumătate plină. 

— Ce-ţi mai face braţul, Ori? 

— Bine, Shorin. Suntem la mai mult de un ri de Hodogaya. 

— Da, însă eu nu mă simt liniştit până nu ajung la han. 

Shorin începu să-şi maseze gâtul, încercând în felul acesta 
să-şi alunge durerea de la ceafă şi din cap: lovitura lui 
Katsumata îl năucise. 

— Când eram în faţa stăpânului Sanjiro, credeam că s-a zis 
cu noi, credeam că o să ne condamne la moarte. 

— Şi eu la fel. 

În timp ce vorbea, Ori simţi că-i este rău, braţul îi zvâcnea 
la fel de tare ca şi pieptul care-i sălta, gâfâind. Obrajii îi 
ardeau. Cu mâna sănătoasă alungă absent un roi de insecte 
de noapte. 

— Dacă ar..., eram gata să pun mâna pe sabie să-l trimit 
acolo înaintea noastră. 

— Şi eu la fel, numai că sensei era cu ochii pe noi şi ne-ar fi 
ucis înainte să fi putut face vreo mişcare. 

— Da, ai dreptate, din nou ai dreptate, tânărul fu scuturat 
de un fior. Când m-a plesnit am crezut că mi-a zburat capul 
de pe umeri. Eeee, ce putere are, de necrezut. Ne-a salvat 
viaţa, l-a supus pe stăpânul Sanjiro voinţei sale! 


— Ori deveni dintr-o dată sumbru. Shorin, spuse el, în timp 
ce aşteptam... ca să-mi păstrez puterea, mi-am compus 
poemul funerar. 

Shorin deveni şi el grav. 

— Poţi să mi-l spui? 

— Da. 

Sonno-joi la apusul soarelui, Nimic nu s-a risipit. 

Fac acum saltul în neant. 

Shorin reflectă asupra epitafului, savurându-i echilibrul 
cuvintelor şi cel de-al treilea nivel al gândirii. Apoi spuse 
solemn: 

— Este foarte înţelept pentru un samurai să-şi compună 
din timp epitaful. Eu încă nu am reuşit, dar ar trebui s-o fac, 
căci după aceea, toată existenţa reprezintă ani în plus - îşi 
răsuci capul într-o parte şi în alta cât a putut de mult, 
încheieturile îi trosniră şi se simţi mai bine. Ştii, Ori, spuse 
el apoi, sensei a avut dreptate, amândoi am şovăit, de aceea 
am pierdut. 

— Am şovăit, are dreptate, aş fi putut s-o ucid foarte uşor 
pe fată, dar m-a paralizat pentru o clipă. N-am mai văzut 
niciodată... Şi hainele acelea ale ei străine şi chipul ca o 
floare ciudată cu nasul mare ca o orhidee monstruoasă, cu 
două pete albastre şi cu stamine galbene - ochii aceia 
incredibili, de pisică siameză, claia aceea de paie galbene 
sub pălăria caraghioasă, atât de respingătoare şi, totuşi, 
atât de atrăgătoare! 

— Ori râse nervos. Am fost ca vrăjit. Cu siguranţă că este 
un spirit kami din lumea întunericului. 

— Smulge-i hainele de pe ea şi ai să vezi că este ca toate 
celelalte, cât despre faptul că ar putea fi atrăgătoare... asta 
nu ştiu. 

— Şi eu m-am gândit la asta şi m-am întrebat oare cum o 
arăta - Ori ridică ochii şi privi la lună pentru o clipă. Dacă 
aş împărţi perna cu ea cred că... cred că aş păţi ca 
bărbătuşul păianjenului cu femela sa. 

— Vrei să spui că te-ar ucide după aceea? 


— Dacă, dacă aş împărţi perna cu ea, cu forţa sau de bună 
voie, femeia asta m-ar ucide - Ori dădu cu mâna prin aer, 
căci insectele deveneau insuportabile. N-am mai văzut 
niciodată o femeie ca ea. Şi nici tu, nu-i aşa, neh? 

— Nu, totul s-a petrecut atât de repede şi eu încercam să-l 
ucid pe urâtul ăla mare cu pistolul, iar ea a fugit. 

Ori privea spre luminile pale ale Yokohamei. 

— Mă întreb oare cum o cheamă, ce-o fi făcut când s-a 
întors? N-am mai văzut aşa ceva - era aşa de urâtă şi 
totuşi... 

Shorin era neliniştit. De regulă, Ori nu prea le băga în 
seamă pe femei, le folosea atunci când simţea nevoia, le lăsa 
să-l distreze, să-l servească. În afară de sora lui adorată, nu- 
şi amintea ca Ori să fi vorbit vreodată de vreo femeie. 

— Da, karma - Ori îşi aşeză mai bine bandajul peste rana 
care continua să zvâcnească, de sub bandaj începu să 
picure sânge. Dar chiar şi aşa, nu ştiu dacă am pierdut. 
Trebuie să aşteptăm, trebuie să vedem ce se întâmplă, 
întotdeauna am plănuit să ne repezim la gai-jini din prima 
clipă, la prima ocazie - am avut dreptate să-i atacăm în acel 
moment. 

Shorin se ridică în picioare. 

— M-am săturat să tot fiu serios, să discut despre kami şi 
moarte. O să avem timp să ne săturăm de ele. Sensei ne-a 
dăruit viaţa pentru sonno-joi. Din nimic în nimic. Dar acum 
avem înaintea noastră o noapte întreagă de care să ne 
bucurăm. O baie, un sake, apoi o Doamnă a Nopţii, 
suculentă şi frumos mirositoare şi umedă... - râse încetişor. 
O floare, nu o orhidee, cu un nas frumos şi ochi cuviincioşi. 
Hai să... 

Se opri brusc. Dinspre răsărit, din direcţia oraşului-port 
Yokohama, se auzi ecoul unei lovituri de tun, apoi o rachetă 
luminoasă străpunse întunericul. 

— Asta e ceva obişnuit? 

— Nu ştiu - în faţa lor se vedeau lămpile primei bariere. E 
mai bine s-o luăm prin câmpul de orez, să nu ne vadă 


gărzile. 

— Da. Este mai bine să traversăm drumul aici şi să ne 
apropiem mai mult de coastă. Nu se aşteaptă la intruşi din 
partea aceasta, putem să evităm patrulele şi hanul este mai 
aproape. 

Traversară drumul în goană, aplecaţi, apoi porniră pe una 
din potecile care treceau prin câmpul recent plantat cu 
orez de iarnă. Dintr-o dată se opriră. Dinspre drumul 
Tokaido se auzea tropot de copite şi zâăngănit de 
harnaşamente. Se lăsară imediat pe vine, aşteptară o clipă, 
apoi ridicară uşor capetele. Zece dragoni în uniforme, 
înarmaţi cu carabine, conduşi de un ofiţer, făcură cotul. 
Soldaţii fură zăriţi imediat de samuraii de la barieră, care 
scoaseră un strigăt de avertisment. Din colibe ieşiră îndată 
alţi samurai care li se alăturară. În câteva clipe, douăzeci de 
samurai se aliniaseră în spatele barierei, în frunte cu un 
ofiţer. 

— Ce facem, Ori? şopti Shorin. 

— Aşteptăm. 

În timp ce ei priveau, şeful samurailor ridică mâna şi 
strigă: 

— Stai! 

Apoi dădu uşor din cap, în loc să facă o plecăciune, aşa 
cum se cuvenea. 

— Aveţi permis pentru călătoria pe timpul nopţii? Vă rog 
să-mi arătaţi hârtiile. 

Furia lui Ori începu să crească, văzând obrăznicia făţişă a 
ofițerului gai-jin, care se oprise la vreo zece paşi de barieră, 
strigase ceva în limba lui ciudată şi ceru cu un gest 
poruncitor să i se deschidă bariera, fără să descalece şi să 
facă o plecăciune cuviincioasă, aşa cum cerea eticheta. 

— Cum îndrăzneşti să fii atât de necuviincios! Plecaţi de 
aici! răcnise supărat samuraiul, care nu se aşteptase la o 
asemenea insultă şi le făcu semn să se întoarcă. 

Ofiţerul gai-jin lătră un ordin. Imediat oamenii lui îşi 
scoaseră carabinele de pe umăr, le îndreptară spre 


samurai, apoi, la un al doilea ordin scurt, traseră o salvă de 
avertisment în aer. Reîncărcară imediat şi îndreptară 
armele drept spre samurai înainte să se fi stins zgomotul 
primei împuşcături. O linişte rău prevestitoare se lăsă peste 
întregul ţinut. Shorin şi Ori rămaseră cu gura căscată. 

De când ştiau ei, armele erau încărcate pe ţeava puştii şi li 
se dădea foc. 

— Astea sunt arme cu încărcător şi cartuşe din alea noi, 
şopti Shorin emoţionat, nu mai văzuseră niciodată invențiile 
astea noi, însă auziseră despre ele, şi samuraii erau la fel de 
şocaţi. 

— Eeee, ai observat cât de repede au reîncărcat? Am auzit 
că un soldat poate trage de zece ori până încarci tu o dată 
pe gura ţevii. 

— Dar ai văzut ce disciplină, Shorin, şi la ei, şi la cai. Abia 
dacă s-au clintit! 

Ofiţerul gai-jin făcu din nou un semn poruncitor să i se 
deschidă bariera, lăsând să se înţeleagă cât se poate de 
limpede că, în caz contrar, toţi samuraii vor fi omorâţi pe 
loc. 

— Lăsaţi-l să treacă, mârâi şeful samurailor. 

Ofiţerul de dragoni se repezi dispreţuitor înainte, aparent 
fără nici un fel de teamă, urmat de oamenii lui cu chipuri 
posomorâte, toţi cu armele gata de atac. 

Niciunul din ei nu luă în seamă pe gardieni şi nu răspunse 
la plecăciunile lor cuviincioase. 

— Vom raporta cazul imediat şi vom cere să ni se prezinte 
scuze, spuse samuraiul turbat de comportarea lor 
jignitoare, deşi încerca să nu-şi arate furia. 

După ce trecură dragonii, bariera fu lăsată din nou, iar Ori 
şopti furios: 

— Ce purtare ruşinoasă! Dar ce puteau face împotriva 
acestor arme? 

— Ar fi trebuit să atace şi să-i omoare înainte ca ei să 
apuce să tragă. Eu n-aş fi făcut ceea ce a făcut laşul acesta, 


eu aş fi atacat şi aş fi murit, spuse Shorin cu genunchii 
tremurând de furie. 

— Da. Aşa cred... 

Ori se întrerupse brusc, iar furia i se evaporă ca prin 
minune la gândul care-i venise brusc în minte. 

— Vino repede, şopti el grăbit. O să aflăm unde se duc şi 
poate reuşim să furăm câteva din armele astea. 

Barca cea mare a Marinei Regale apăru din sângeriul 
amurgului şi se îndreptă spre cheul Kanagawa, construit 
trainic din piatră şi lemn, spre deosebire de celelalte cheuri 
improvizate care împestriţau malul, inscripţii mari în 
engleză şi în japoneză avertizau: Proprietatea Legaţiei 
Majestății Sale Britanice, Kanagawa - accesul străinilor 
interzis. Vâslaşii se opinteau în rame, ambarcaţia înainta 
iute, deşi era plină ochi de soldaţi înarmaţi din infanteria 
marină. O fâşie roşie se mai vedea încă la orizont. Apa era 
uşor agitată; luna se ridica încet pe cer, în timp ce vântul 
mâna norii. Unul din grenadierii de la Legaţie aştepta la 
capătul cheului. Alături de el era un chinez cu faţa rotundă 
care purta o haină lungă, încheiată până-n gât şi avea în 
mână un băţ cu o lanternă în vârf. 

— Ramele sus! ordonă boţmanul. 

Imediat toate vâslele se ridicară, marinarul de la prova 
sări pe cheu şi legă şalupa de o baba, infanteriştii marini 
coborâră imediat într-o ordine desăvârşită şi se aşezară în 
poziţie de apărare, cu armele pregătite de luptă. Sergentul 
care îi comanda studia terenul. La pupa, era un ofiţer de 
marină. Şi Angeligue Richaud. Ofiţerul o ajută să coboare 
pe cheu. 

— Bună seara, doamnă, domnule, spuse grenadierul, 
salutându-l pe ofiţer. Dumnealui este Lim, asistent la 
Legaţie. 

Lim se zgâi la fată. 

— Nă sea'a, domnu, lepede venit foalte, heya? Donşol venit 
aşa lepede încoace, nu conteşte. 


Angelique era nervoasă, purta o bonetă şi o rochie 
albastră cu crinolină peste care îşi pusese un şal ce se 
potrivea perfect cu paloarea chipului şi cu părul ei blond. 

— Cum se simte domnul Struan? 

Soldatul răspunse politicos: 

— Nu ştiu, doamnă, domnişoară. Domnul doctor Babcott 
este cel mai bun medic din regiunea asta, aşa că sărmanul 
domn Struan o să se facă bine dacă va vrea Dumnezeu. O 
să-i facă multă plăcere să vă vadă - a întrebat mereu de 
dumneavoastră. Nu ne aşteptam să veniţi mai devreme de 
mâine dimineaţă. 

— Şi domnul Tyrer? 

— Este bine, domnişoară, a avut numai o rană mai 
superficială. Ar fi mai bine să mergem. 

— E departe? 

Lim interveni iritat: 

— Nu depalte, ayeeyah, hopa-hopa 'mediat ajunge. 

Ridică apoi lanterna şi porni în noapte, mormăind ceva în 
cantoneză. Ce ticălos obraznic, îşi spuse ofiţerul. 
Locotenentul în Marina Militară Regală, John Marlowe pe 
nume, era un bărbat înalt. Porniră în urma chinezului. 
Imediat infanteriştii marini se aşezară în poziţie de apărare, 
formând un fel de scut, avangarda. 

— Vă simţiţi bine, domnişoară Angelique? întrebă el. 

— Da, mulţumesc, îşi trase mai bine şalul pe umeri şi porni 
cu grijă înainte. Ce miros oribil! 

— Probabil că este din cauza excrementelor pe care le 
folosesc ca îngrăşăminte şi a refluxului. 

Marlowe avea douăzeci şi opt de ani, ochi albaştri şi părul 
de culoarea nisipului, era căpitanul navei Majestății Sale 
Britanice Pearl, o fregată cu aburi cu 21 de tunuri, dar 
acum juca rolul de aghiotant al amiralului Ketterer. 

— Doriţi o lectică? întrebă el. 

— Mulţumesc, nu este nevoie. Mă simt foarte bine. 

Lim mergea în frunte, luminându-le drumul prin 
străduţele întortocheate şi înguste ale satului. Cei mai mulţi 


dintre locuitorii Kanagawei dormeau, deşi din când în când 
se mai auzeau strigăte şi râsete ale chefliilor, bărbaţi şi 
femei, care răzbăteau din spatele zidurilor înalte, în care se 
vedea din loc în loc câte o uşă închisă cu bare. Peste tot 
dăinuia o mulţime de semne japoneze înscrise decorativ. 

— Acestea sunt hanuri, hoteluri? întrebă ea. 

— Cam aşa ceva, răspunse Marlowe evaziv. 

Lim chicoti pe înfundate, auzind acest schimb de cuvinte. 
Vorbea o engleză fluentă - învățată într-o şcoală a 
misionarilor din Hong Kong. Dar fusese instruit să ascundă 
cu grijă acest fapt, aşa că folosea întotdeauna dialectul 
pidgin şi făcea pe prostul, astfel încât ştia multe secrete 
care valorau foarte mult pentru el, pentru superiorii lui 
ierarhici şi pentru conducătorul lor, ilustrul Chen, Gordon 
Chen, compradorul lui Struan. Compradorul, de regulă un 
eurasiatic de origine bună, era un intermediar absolut 
indispensabil între negustorii europeni şi chinezi, care 
trebuia să cunoască bine engleza şi câteva dialecte chineze 
şi de ale cărui mâini se lipeau zece la sută din valoarea 
tuturor tranzacţiilor perfectate. 

O, tânără înfumurată care trăieşti din lascivitatea 
neîmpărtăşită, pe care o răspândeşti în jur, îşi zicea Lim 
amuzat în sinea lui, căci ştia o mulţime de lucruri despre ea, 
mă întreb care din urât mirositorii ăştia cu ochi rotunzi o să 
fie primul care o să te întindă pe jos şi o să-ţi pătrundă prin 
Poarta ta de Jad la fel de urât mirositoare? Eşti oare atât de 
neîntinată pe cât pretinzi, sau nepotul Diavolului-cu-Ochi- 
Verzi s-a desfătat deja cu Norii şi Ploaia în braţele tale? Pe 
toţi zeii, mai mari sau mai mici, am să aflu cât de curând, 
căci servitoarea ta este fiica celei de-a treia verişoare a 
surorii mele. Ştiu deja că flocii tăi ar avea nevoie să mai fie 
bărbieriţi, că sunt la fel de blonzi ca şi părul tău din cap şi 
mult prea deşi ca să fie pe placul unei persoane civilizate, 
dar presupun că sunt foarte buni pentru un barbar! Puah! 
Ayeeyah, dar viaţa este atât de interesantă. Pun rămăşag că 
acest atac va aduce şi diavolilor străini şi Mâncătorilor de 


Spurcăciuni din aceste insule multe necazuri. Minunat! N- 
au decât să se înece în propriul rahat! Interesant că nepotul 
Diavolului-cu-Ochi-Verzi a fost rănit foarte rău şi în felul 
acesta continuă joss-ul nefericit al bărbaţilor din această 
familie, interesant că vestea aleargă deja în mare taină, 
spre Hong Kong, prin cel mai rapid curier al nostru. Cât de 
înţelept sunt! Dar eu fac parte din Regatul de Mijloc şi, 
bineînţeles, sunt o fiinţă superioară. Dar veştile bune 
pentru unii sunt rele pentru alţii. Întâmplarea aceasta va 
zgudui puternic Nobila Casă. Dacă suntem informaţi din 
vreme, eu şi prietenii mei vom scoate un profit uriaş. Pe toţi 
zeii, am să pun zece la sută din profitul meu pe următorul 
cal de la cursele din Happy Valley care va purta numărul 
paisprezece, numărul zilei de astăzi după numărătoarea 
barbarilor. 

— Ho! strigă el, arătând cu mâna înainte. 

Turnurile centrale ale templului se conturau deasupra 
aleilor şi rândurilor de case mici, cu un singur nivel, 
separate una de alta prin garduri, ceea ce le făcea să pară 
ascunse într-un fagure de albine. La poarta bine luminată a 
templului erau de gardă doi grenadieri şi un sergent. 
Alături de ei se afla doctorul Babcott. 

— Hello, Marlowe, spuse el zâmbind. Ce plăcere 
neaşteptată! Bună seara, mademoiselle. Ce... 

— Scuzaţi, domnule doctor, îl întrerupse Angeligque, 
ridicând privirea la el uimită de dimensiunile lui. Malcolm, 
adică domnule Struan, am auzit că a fost rănit grav. 

— A primit o lovitură de sabie foarte urâtă, dar l-am cusut 
şi acum doarme adânc, spuse Babcott repede. l-am dat un 
sedativ. Vă duc la el într-o clipă. Dar ce s-a întâmplat, 
Marlowe, de ce... 

— Şi Phillip Tyrer? Interveni din nou fata. Este şi el, adică 
a fost şi el rănit? 

— Are numai o rană uşoară, mademoiselle, dar pentru 
moment nu puteţi face nimic, amândoi au luat sedative. Ce-i 
cu infanteriştii marini, Marlowe? 


— Amiralul a considerat că este mai bine să ai o protecţie 
în plus, în cazul că se ordonă evacuarea. 

— E chiar aşa de grav? fluieră uimit Babcott. 

— Chiar în clipa aceasta este în curs de desfăşurare o 
reuniune. Amiralul, generalul, Sir William împreună cu 
reprezentantul francez, cel german, cel american şi cel rus 
şi, ăăă... Frăția neguţătorilor, adăugă Marlowe sec. 
Presupun că lucrurile s-au agravat - apoi se întoarse spre 
sergentul Marinei Militare Regale. Am să-ţi inspectez postul 
ceva mai târziu, şi adaugă adresându-se sergentului 
grenadierilor. Te rog să-i dai sergentului Crimp tot ajutorul 
de care are nevoie, arată-i unde să-şi cartiruiască oamenii. 
Numele dumitale, te rog? 

— Towery, sir. 

— Îţi mulţumesc, sergent Towery. 

— Poate vreţi să veniţi cu mine amândoi, să vă ofer o 
ceaşcă de ceai? spuse Babcott. 

— Mulţumesc, nu, răspunse fata, încercând să fie 
politicoasă, dar arzând de nerăbdare. Nu putea suferi 
obiceiul acesta englezesc de a oferi tot timpul ceai, sub 
orice pretext. Dar aş dori să-i văd mai degrabă pe domnii 
Struan şi Iyrer. 

— Da, bineînţeles, pe aici. 

Doctorul observase că fata este gata să facă o criză dintr-o 
clipă-n alta şi decise că avea, într-adevăr, mare nevoie de o 
ceaşcă de ceai, poate dres cu o picătură de brandy, un 
sedativ şi apoi în pat. 

— Sărmanul Phillip, a avut un şoc foarte puternic, îmi 
închipui că şi pentru dumneavoastră trebuie să fi fost oribil. 

— Se simte bine? 

— Da, foarte bine, repetă el răbdător. Poftiţi, veţi vedea 
singură. 

Doctorul îi conduse prin curte. Fură opriţi de un ropot de 
copite şi de zăngănitul harnaşamentelor. Spre marea lor 
uimire văzură o patrulă de dragoni care se apropia de ei. 


— Dumnezeule mare, e Pallidar, spuse Marlowe. Dar ce 
face aici? 

Priveau la ofiţerul de dragoni care tocmai răspunsese 
salutului infanteriştilor, marinarilor şi grenadierilor şi acum 
descăleca. 

— Daţi-i drumul, spuse Pallidar, fără să-i observe pe 
Marlowe, Babcott şi Angelique. Ticăloşii ăştia de japonezi 
au încercat să ne bareze drumul, pe Dumnezeul meu! Din 
păcate, blestemaţii ăştia afurisiţi s-au răzgândit, căci altfel 
şi-ar fi plantat floricele... - în acel moment o văzu pe 
Angelique şi se opri brusc. O, Isuse Cristoase, o... îmi cer 
iertare, îmi pare nespus de rău, domnişoară, ăăă... N-am 
ştiut că erau doamne aici... ăăă, bună, John, bună, doctore. 

— Bună, Settry, spuse Marlowe. Domnişoară Angelique, 
îmi permiteţi să vi-l prezint pe căpitanul Settry Pallidar, cel 
slobod la gură, din Regimentul Opt de Dragoni al Majestății 
Sale. Domnişoara Angeligue Richaud. 

Fata dădu din cap, iar el făcu o plecăciune ţeapănă. 

— Îmi cer scuze, domnişoară, spuse el. Doctore, am fost 
trimis să asigur protecţia Legaţiei, în caz de evacuare. 

— Şi amiralul ne-a trimis deja pe noi, spuse tăios Marlowe. 
Cu puşcaşii marini. 

— Poţi să le dai drumul acuma, dacă am venit noi. 

— Du-te... îţi sugerez să ceri noi ordine. Deocamdată aici 
eu sunt mai mare în grad şi preiau comanda. Şi o armă 
superioară. Doctore, poate ar fi bine s-o conduci pe 
domnişoara să-l vadă pe domnul Struan. 

Babcott îi urmărise amuzat pe cei doi tineri care se 
înfruntau, căci îi erau amândoi simpatici. Aparent prieteni, 
în realitate adversari neîmblânziţi. Tăuraşii ăştia or să se ia 
în coarne într-o zi de-adevăratelea - Doamne fereşte să nu 
fie pentru vreo femeie. 

— Ne vedem mai târziu, spuse el, luând braţul Angelicăi şi 
îndepărtându-se cu ea. 

Cei doi bărbaţi priviră în urma lor. Apoi, Pallidar îşi scoase 
bărbia în afară şi spuse: 


— Aici nu suntem pe puntea nici unei nave. Asta e o treabă 
pentru armată. 

— Rahat. 

— "Ţi-ai pierdut şi minţile o dată cu bunele maniere? La ce 
naiba ai adus o femeie aici, când numai Dumnezeu ştie ce 
poate să se întâmple? 

— Pentru că importantul domn Struan a cerut s-o vadă şi, 
întrucât din punct de vedere medical este o idee bună, fata 
l-a convins pe amiral să-i dea voie să vină în seara asta aici, 
deşi eu nu am fost de acord şi mi-a ordonat s-o însoțesc aici 
şi s-o aduc teafără şi nevătămată înapoi. Sergent Towery? 

— Da, sir! 

— Până la noi ordine, preiau integral comanda - 
încartiruieşte-i pe dragoni şi ai grijă să se simtă bine. Poţi să 
le duci caii la grajd? Ai destul furaj? 

— Da, sir, avem suficient spaţiu de cazare. Cu mâncarea 
stăm mai prost. 

— Când a fost ea destulă în locurile astea blestemate? 
Marlowe îi făcu semn să se apropie. Dă-le de ştire tuturor, 
zise el fioros, că nu vreau nici un fel de lupte şi încăierări 
aici - dacă se întâmplă aşa ceva, fiecare ticălos primeşte o 
sută de lovituri de bici, indiferent cine ar fi. 

Barul de la Clubul Yokohama, cea mai mare încăpere din 
colonie şi, în consecinţă, locul de întâlnire al membrilor 
acesteia, era plin până la refuz, căci erau prezenţi aici 
aproape toţi locuitorii coloniei - numai cei prea beţi ca să 
stea în picioare sau bolnavi lipseau din vacarmul asurzitor 
de aici. 'Ţipau cu toţii în cele mai diferite limbi, unii dintre ei 
erau înarmaţi şi îşi ridicau pumnii ameninţător, înjurându-i 
pe cei câţiva bărbaţi eleganţi aşezaţi la o masă ridicată pe 
un podium la celălalt capăt al încăperii. Cei de la masă nu 
se lăsau deloc mai prejos, înjurau şi ei de mama focului, iar 
amiralul şi generalul de lângă ei păreau gata să facă 
apoplexie. 

— Mai spune o dată chestia asta şi te chem afară... 

— Du-te dracului, ticălosule... 


— E război, Willem trebuie să... 

— Întoarceţi naibii armata şi flota aia şi bombardaţi Yedo... 

— Striviţi-le capitala aia afurisită... 

— Canterbury trebuie să fie răzbunat. Wullum trebuie să... 

— Aşa e. Willum e de vină, John Canter... era prietenul 
meu... 

— Ascultaţi cu toţii... 

Unul dintre bărbaţii aflaţi la masă începu să bată în tăblia 
mesei cu un ciocănel ca să se facă linişte. Dar asta-i înfurie 
şi mai tare pe negustorii, hangii, cartoforii, geambaşii, 
măcelarii, misiţii şi derbedeii adunaţi acolo. Jobene, sacouri 
multicolore, haine de stofă, lenjerie, cizme de piele, bogaţi 
şi săraci, un aer greu, stătut, mirosind a fum, a trupuri 
omeneşti nespălate, a bere stătută, whisky, gin, rom şi vin 
trezit. 

— Linişte, pentru Dumnezeu, lăsaţi-l pe Wullum să 
vorbească... 

Omul cu ciocănelul răcni: 

— William, pentru Dumnezeu! William, nu Wullum, sau 
Willum sau Willam! William Aylesbury, de câte ori trebuie să 
vă spun? William! 

— Aşa e, lăsaţi-l pe Willum să vorbească, ce dracu'! 

Cei trei barmani care serveau băuturile în spatele 
tejghelei lungi râdeau. 

— Mare aiureală şi întâlnirea asta, nu-i aşa? spuse unul din 
ei ştergând tejgheaua cu o cârpă murdară. 

Barul era adevărata mândrie a coloniei, construit în mod 
deliberat ceva mai mare decât cel de la Jockey Clubul din 
Shanghai, care fusese până atunci cel mai mare din Asia şi 
de două ori mai mare decât cel din Hong Kong. Pe perete 
erau rafturi pline cu sticle de băuturi tari, vin şi butoiaşe de 
bere. 

— Lăsaţi-l pe amărât să vorbească! 

Bărbatul cu ciocănelul, Sir William Aylesbury, oftă. Era 
ministrul Angliei în Japonia, şi şeful corpului diplomatic. 
Ceilalţi bărbaţi erau reprezentanţii Franţei, Rusiei, Prusiei, 


Americii. Îşi pierdu răbdarea şi făcu un semn către un tânăr 
ofiţer care stătea în picioare în spatele mesei. Imediat 
acesta scoase pistolul şi trase un foc în tavan. Tencuiala 
căzu jos în liniştea care se lăsă brusc. 

— Mulţumesc, spuse Sir William. Acum, dacă binevoiţi să 
faceţi puţină linişte, domnilor, putem începe! - era un 
bărbat înalt, bine legat, în jur de cincizeci de ani, cu un chip 
hotărât şi nişte urechi mari. Repet, întrucât veţi fi afectaţi 
cu toţii de ceea ce vom decide noi, colegii mei şi cu mine 
dorim să discutăm în public ceea ce vom face ca urmare a 
acestui incident. Dacă nu vreţi să ascultați sau dacă atunci 
când vi se va cere părerea n-o să v-o expuneţi cu minimum 
de înjurături, atunci vom discuta chestiunea cu uşile închise 
şi după aceea, când vom fi decis ce urmează să se întâmple, 
vă vom informa şi pe voi. 

Se auzi un murmur de dezaprobare, dar nici un fel de 
ostilitate făţişă. 

— Bine. McFay, aşadar, ce spuneai? 

Jamie McFay era aproape de fruntea mesei, cu Dimitri 
alături, pentru că îl reprezenta pe Struan, cea mai mare 
casă de comerţ din Asia şi era, de regulă, şi purtătorul de 
cuvânt al negustorilor şi meseriaşilor, care aveau adesea şi 
ei propriile flote de clipere înarmate şi mercenari. 

— Ei bine, sir, ştim că nişte locuitori din Satsuma au 
înnoptat la Hodogaya, nu departe de noi, spre nord şi că 
regele lor era cu ei, spuse el, foarte îngrijorat de soarta lui 
Malcolm Struan. Regele acesta se numeşte Sajiro, sau cam 
aşa ceva şi eu cred că artre... 

Cineva răcni: 

— Eu zic să-i înconjurăm pe ticăloşii ăştia la noapte şi să-i 
radem! 

Un ropot de aplauze izbucni furtunos şi se stinse apoi la 
protestele celorlalţi, care înjurau şi spuneau: 

— Dar lăsaţi-l să termine... 

— Vă rog să continuaţi, domnule McFay, spuse Sir William 
supărat. 


— Ca de obicei, atacul nu a fost provocat, John Canterbury 
a fost hăcuit îngrozitor şi numai Dumnezeu ştie de cât timp 
va avea nevoie domnul Struan ca să se vindece. Dar este 
pentru prima oară când putem să-i identificăm pe ucigaşi - 
sau, cel puţin, regele o poate face şi este mai mult ca sigur 
că are puterea să-i prindă pe făptaşi, să ni-i predea şi să 
plătească daune... - se auziră din nou aplauze. Nu sunt 
departe şi, cu trupele pe care le avem, îi putem ţine în şah. 

Izbucniră strigăte furioase şi urlete care cereau 
răzbunare. Henri Bonaparte Seratard, ministrul francez din 
Japonia, întrebă tare: 

— Aş dori să-i întreb pe domnul general şi pe domnul 
amiral care este opinia domniilor lor? 

Amiralul răspunse imediat: 

— Am cinci sute de puşcaşi marini în flotă... 

Generalul Thomas Ogilvy îl întrerupse politicos, dar ferm: 

— Dragul meu, aici este vorba de o operaţie pe uscat. 
Domnule Ceraturd... - bărbatul cărunt, cu faţa roşie care 
avea în jur de cincizeci de ani stâlci cu grijă numele 
franțuzesc, folosind şi apelativul „domnule” ca insulta să fie 
şi mai limpede. Avem o mie de oameni cantonaţi în corturi, 
două unităţi de cavalerie, trei baterii cu cele mai moderne 
tunuri şi mai putem chema încă opt sau nouă mii de 
infanterişti britanici şi indieni şi trupe de rezervă în decurs 
de două luni din acest moment, de la fortăreaţa noastră din 
Hong Kong - generalul începu să se joace cu eghileţii săi 
aurii. Nu se pune problema ca forţele Majestății Sale 
reunite sub comanda mea să nu poată duce la bun sfârşit o 
asemenea expediţie. 

— Sunt de acord, spuse amiralul şi cuvintele lui fură 
acoperite de alte ropote de aplauze. 

Când acestea încetară, Seratard spuse blând: 

— Aşadar, sunteţi în favoarea unei declaraţii de război? 

— Nici vorbă de aşa ceva, sir, spuse generalul a cărui 
antipatie pentru francez era pe deplin împărtăşită de 
acesta, am spus numai că putem face ceea ce este necesar 


atunci când ar fi necesar şi când vom fi obligaţi. Consider că 
acest „incident” este o chestiune care ţine de competenţa 
exclusivă a ministrului Majestății Sale care ar trebui să ia o 
decizie după ce se va fi consultat cu noi, fără a fi organizat 
această dezbatere nelalocul ei. 

Unii scoaseră strigăte de aprobare, alţii răcniră furioşi: 

— Da' totul se plăteşte cu argintul nostru şi din taxele 
noastre, aşa că avem şi noi dreptu' să spunem ce şi cum. De 
parlament aţi auzit vreodată? 

— În incident a fost implicat şi un cetăţean francez, spuse 
Seratard înfierbântat, reuşind să acopere zgomotul, deci 
este şi onoarea Franţei în joc. 

Se auziră glume insinuante şi înjurături. Sir William 
recurse din nou la ciocănel şi aceasta îi dădu posibilitatea 
ministrului american, Isiah Adamson, să spună şi el ceva: 

— Ideea de a porni un război de la acest incident este o 
prostie, iar aceea de a-l răpi sau de a-l sechestra pe un rege 
în ţara lui suverană este nebunie curată - o mostră tipică de 
egoism imperialist. Primul lucru care trebuie făcut este să 
fie informaţi cei din Bakufu, apoi... 

Foarte iritat, Sir William replică: 

— Doctorul Babcott i-a informat deja la Kanagawa şi au 
negat că ar şti ceva. Mai mult ca sigur că vor face cum fac 
întotdeauna şi o vor ţine tot aşa. Un supus britanic a fost 
ucis în mod bestial, altul rănit grav, oaspetele nostru de 
onoare speriat de moarte şi aceste acte criminale, trebuie 
să subliniez încă o dată cele spuse de domnul McFay pe 
bună dreptate, au fost comise pentru prima oară de 
criminali pe care îi putem identifica. Guvernul Majestății 
Sale nu va permite ca aceste fapte să rămână 
nepedepsite... - o clipă, vocea lui fu acoperită de strigătele 
de satisfacţie. Singurul lucru asupra căruia trebuie să 
cădem de acord este care să fie modalitatea de pedepsire şi 
când şi unde trebuie să se petreacă aceasta. Domnule 
Adamson? îl consultă el pe american. 


— Întrucât nu am fost direct implicaţi, nu am nici un fel de 
recomandări de făcut. 

— Domnul conte Sergheiev? 

— Sfatul meu oficial este să ne năpustim peste Hodogaya 
şi s-o facem bucățele, pe ea şi pe toţi cei din Satsuma aflaţi 
acolo, spuse liniştit rusul, un bărbat de vreo treizeci de ani, 
puternic, bărbos, şeful misiunii ţarului Alexandru Il. Dreptul 
forţei, brutale şi imediate, asta este singura diplomaţie pe 
care o înţelegem şi o vor înţelege vreodată japonezii. Nava 
mea de război ar fi onorată să conducă atacul. 

Se lăsă o tăcere stranie. Mi-am închipuit eu că aşa o să 
răspunzi, îşi spunea Sir William. Şi nu sunt deloc sigur că 
greşeşti. Ah, Rusia, frumoasa şi extraordinara Rusia, ce 
păcat că suntem duşmani! Cea mai plăcută perioadă din 
viaţa mea am petrecut-o la Petersburg. Cu toate acestea, n- 
o să vă lăsăm să vă extindeţi în apele acestea. Am oprit 
invazia voastră din insulele Tsushima, anul trecut şi anul 
acesta o să vă împiedicăm să le furaţi Sahalinul. 

— Îţi mulţumesc, dragă conte. Herr von Heimrich? 

Prusacul, mai în vârstă, fu concis: 

— Nu am nimic de spus, Herr Consul General, în afara 
faptului că declar oficial că guvernul meu consideră că 
aceasta este o problemă numai a guvernului 
dumneavoastră şi nu o chestiune de partide mărunte... 

Seratard roşi: 

— Eu nu consider că... 

— Vă mulţumesc pentru sfaturile dumneavoastră, 
domnilor, interveni ferm Sir William, curmând schimbul de 
replici care s-ar fi dezlănţuit între ei. 

Depeşele sosite cu o zi în urmă de la Foreign Office din 
Londra spuneau că s-ar putea ca în curând Marea Britanie 
să fie implicată într-unul din acele războaie fără sfârşit din 
Europa - de astă dată între trufaşa, războinica Franţă şi 
trufaşa, războinica Prusie, dar nu se arăta de partea cui va 
fi Anglia. De ce naiba oare străinii nu sunt în stare să se 


comporte ca nişte persoane civilizate, asta nu pot eu să 
înţeleg. 

— Înainte de a trage o concluzie, continuă el tăios, profit 
de faptul că toţi membrii importanţi ai comunităţii noastre 
se află aici, de faţă, ocazie pe care nu am mai avut-o până 
acuma, pentru a sublinia statutul nostru: Noi avem tratate 
legal încheiate cu Japonia. Ne aflăm aici pentru a face 
comerţ, nu pentru a cuceri teritorii. Trebuie să acţionăm 
prin intermediul birocraţilor din Bakufu - care este ca un 
fel de burete - o dată pretinde că este atotputernic, o dată 
că nu are nici o putere în faţa regilor lor. Nu am reuşit 
niciodată să ajungem la cei care deţin cu adevărat puterea, 
la Marele Ministru sau Shogun - de fapt, nici nu ştim sigur 
dacă există. 

— Trebuie să existe, spuse rece von Heimrich, pentru că 
renumitul nostru călător şi fizician, doctor Engelbert 
Kaempfer, care a trăit la Deshima din 1690 până în 1693, 
dându-se drept olandez, a relatat că l-a văzut la Yedo, în 
timpul pelerinajului lui anual. 

— Asta nu dovedeşte că mai există încă şi acum, spuse 
caustic Seratard. Oricum, sunt de acord că există un 
shogun, şi Franţa este de părere că ar fi bine venit un 
contact personal cu acesta. 

— O idee admirabilă, domnule, spuse Sir William 
înroşindu-se. Şi cum să procedăm? 

— Să trimitem flota împotriva oraşului Yedo imediat, 
răspunse prompt rusul şi să-i cerem o audienţă pe loc, altfel 
le distrugem oraşul. Dacă aş avea o flotă atât de minunată 
ca a dumneavoastră, mai întâi aş distruge oraşul pe 
jumătate şi apoi aş cere audiența... Ba mai mult chiar, i-aş 
porunci acestui shogun să se prezinte la bordul navei mele 
în zorii zilei următoare şi l-aş spânzura. 

Se auziră multe strigăte de aprobare. 

— Este, fără îndoială, şi aceasta o soluţie, dar Majestatea 
Sa ar prefera o cale ceva mai diplomatică. O altă chestiune 
acum: nu avem aproape nici un fel de ştiri despre ceea ce 


se petrece în ţară. Aş aprecia foarte mult dacă negustorii 
ne-ar ajuta să dobândim informaţii folositoare. Domnule 
McFay, dintre toţi comercianții, dumneata ar trebui să fii cel 
mai bine informat, ai putea să ne ajuţi? 

McFay spuse cu multă prudenţă: 

— Acum câteva zile, unul dintre furnizorii noştri japonezi 
de mătase i-a spus compradorului nostru chinez că unele 
dintre regate - omul a folosit cuvântul „feudă” şi i-a numit 
pe regi daimyo - se răsculaseră împotriva administraţiei 
Bakufu, şi mai ales cei din Satsuma şi din alte ţinuturi 
numite Tosa şi Choshu... 

Sir William remarcă imediat interesul pe care îl 
manifestau ceilalţi diplomaţi şi se întrebă dacă fusese un 
lucru înţelept din partea lui să pună astfel de întrebări în 
public. 

— Unde sunt aceste teritorii? întrebă el. 

— Satsuma este în apropiere de Nagasaki, în insula din 
sud, Kyushu, spuse Adamson, dar Choshu şi losa, nu ştiu. 

— Înălţimea Voastră, interveni un marinar american cu un 
plăcut accent irlandez, Tosa este în Shikoku, insula aceea 
mare din marea interioară. Choshu este mai departe spre 
vest, în insula principală, domnule Adamson, aproape de 
strâmtori. Am trecut de mai multe ori prin acele strâmtori, 
cam la o milă. Este cel mai bun şi mai scurt drum de la 
Hong Kong la Shanghai sau încoace. Localnicii o numesc 
Strâmtoarea Shimonoseki şi o dată am încercat să 
cumpărăm de la ei apă şi peşte, dar n-au fost prea primitori. 

Mai interveniră şi alţii în sprijinul celor spuse de marinar, 
care trecuseră şi ei prin strâmtori, dar nu ştiuseră că 
regatul se numeşte Choshu. 

— Numele dumitale, te rog? întrebă Sir William. 

— Paddy O'Flaherty, boţman pe baleniera Albatross din 
Seattle, înălţimea Voastră. 

— Mulţumesc, spuse Sir William şi îşi notă în minte să 
trimită mai târziu după O'Flaherty ca să afle mai multe 
amănunte şi să-i spună dacă există hărţi ale acestei regiuni, 


iar dacă nu, să ordone marinei militare să întocmească de 
urgenţă hârtiile. Continuă, te rog, domnule McFay, spuse el. 
Răsculaţi, spuneai? 

— Da, sir. Negustorul acesta de mătase - nu ştiu câtă 
încredere se poate avea în el - dar spunea că este o luptă 
pentru putere între mai-marele lor, căruia el îi spunea 
întotdeauna shogun, oamenii din Bakufu şi un rege sau 
daimyo pe nume Ioranaga. 

Sir William observă că ochii rusului se aprinseră şi mai 
tare pe chipul lui cu trăsături aproape asiatice. 

— Da, dragă conte? 

— O, nimic, Sir William. Dar nu este acesta numele 
conducătorului menţionat de Kaempfer? 

— Da, da, într-adevăr, aşa este. Mă întreb de ce nu mi-ai 
spus niciodată până acum că ai citit această carte rară şi 
atât de plină de învăţăminte, scrisă în germană, limbă pe 
care dumneata nu o cunoşti, de unde deduc că a fost 
tradusă şi în rusă? Poate că „toranaga” în limba lor 
înseamnă conducător. Continuă, te rog, domnule McFay. 

— Asta este tot ce i-a spus omul compradorului meu, dar 
mă fac luntre şi punte să aflu mai multe. lar acum, spuse 
McFay politicos, dar ferm, pornim în seara asta spre regele 
Satsuma de la Hodogaya sau nu? 

Fumul gros se văluri în tăcere. 

— Mai are cineva ceva de adăugat în legătură cu această 
răscoală? 

Norbert Greyforth, şeful firmei Brock & Sons, principalul 
rival al lui Struan, zise: 

— Am auzit şi noi unele zvonuri în legătură cu această 
răscoală, dar am crezut că este ceva în legătură cu preotul 
lor şef, acela căruia îi spun mikado şi despre care se zice că 
locuieşte la Kyoto, un oraş de lângă Osaka. Am să mai fac şi 
eu cercetări. În altă ordine de idei, mă alătur celor spuse de 
McFay în legătură cu seara aceasta. Cu cât mai repede, cu 
atât mai bine. 


Era mai înalt decât McFay şi se vedea clar că îl urăşte. 
După ce exclamaţiile şi strigătele se potoliră, Sir William 
spuse: 

— Iată ce vom face. În primul rând, nu va avea loc nici un 
atac în noaptea aceasta... 

Imediat izbucniră strigăte de nemulţumire: 

— Dă-ţi demisia, ne ducem noi singuri, haideţi, să-i 
înşfăcăm pe ticăloşi... 

— Nu putem, fără trupe... 

— Faceţi linişte şi ascultați, pentru Dumnezeu, răcni Sir 
William. Dacă se va găsi cineva atât de tâmpit încât să 
pornească în seara aceasta asupra oraşului Hodogaya, va 
trebui să răspundă atât în faţa noastră cât şi în faţa 
japonezilor. Este interzis! Mâine vom pretinde în mod oficial 
- vom pretinde - ca Bakufu şi shogunul să prezinte scuze 
oficiale imediat, să ne predea pe cei doi ucigaşi pentru a fi 
judecaţi şi spânzurați şi să plătească pe loc o despăgubire 
în valoare de o sută de mii de lire sau să suporte 
consecinţele. 

Câţiva dintre cei prezenţi aprobară, cei mai mulţi 
mormăiră însă nemulţumiţi, mulţi dintre ei erau gata să se 
încaiere, căci spiritele erau tot mai încinse din cauza 
alcoolului care li se cam urcase la cap. McFay şi Dimitri îşi 
făcură loc afară, la aer curat. 

— Dumnezeule, este mult mai bine aici - McFay îşi ridică 
puţin pălăria de pe cap şi se şterse de sudoare. 

— Putem schimba o vorbă, McFay? 

Acesta se întoarse şi îl văzu pe Greyforth. 

— Bineînţeles. 

— În particular, dacă eşti amabil. 

McFay se încruntă, apoi se îndreaptă spre promenada pe 
jumătate goală, de-a lungul cheurilor şi al falezei, 
îndepărtându-se de Dimitri care nu făcea parte din Casa 
Struan, însă avea legături comerciale cu aceasta prin 
Cooper-Tillman, una din companiile americane. 

— Da? 


Norbert Greyforth cobori vocea. 

— Ce este cu Hodogaya? Voi aveţi acolo două nave, noi 
avem trei şi o mulţime de băieţi vânjoşi, cei mai mulţi din 
oamenii din flota comercială sunt gata să vină cu noi, şi am 
putea face rost şi de un tun sau două. John Canterbury mi-a 
fost prieten. Bătrânul meu ţinea foarte mult la el şi vreau 
să-l răzbun. Ce zici? 

— Dacă Hodogaya ar fi fost port, n-aş fi şovăit nici o clipă. 
Dar nu putem ataca pe uscat. Aici nu este China. 

— Ţi-e frică de amărâţii ăştia? 

— Nu mi-e frică de nimeni, spuse McFay cu prudenţă. Dar 
nu putem lupta cu succes dacă nu avem trupe regulate, 
Norbert, este imposibil. Eu doresc această răzbunare mai 
mult ca oricine altcineva. 

Greyforth se uită de jur-împrejur ca să fie sigur că nu-i 
ascultă nimeni. 

— Întrucât tu ai adus vorba în seara asta şi noi nu avem 
ocazia prea des să stăm de vorbă, trebuie să-ţi spun că şi 
noi am auzit că vor fi tulburări mari pe aici cât de curând. 

— 'Te referi la răscoală? 

— Da. O să avem necazuri mari. Am avut fel de fel de 
semne. Intermediarii noştri pentru mătase s-au purtat 
foarte ciudat în ultimele câteva luni, au ridicat preţul la 
materia primă, au întârziat cu livrările, cu plăţile şi au cerut 
mereu credite în plus. Cred că şi la voi este la fel. 

— Da. 

Se întâmpla foarte rar ca acei doi bărbaţi să vorbească 
despre afaceri. 

— Nu ştiu mult mai mult, dar îmi dau seama că sunt 
aceleaşi semne care au fost şi în America înainte să înceapă 
războiul civil. Dacă se întâmplă şi aici aşa ceva, o să ne 
lovească cumplit. Fără flotă şi trupe suntem terminaţi şi 
putem fi alungaţi de aici. 

După o pauză, McFay zise: 

— Şi ce propui? 


— Trebuie să aşteptăm să vedem ce se întâmplă. De la 
planul lui Willie nu am speranţe prea mari, la fel ca şi tine. 
Rusul avea dreptate în legătură cu ceea ce trebuie făcut. 
Dar între timp... - Greyforth făcu un gest cu capul spre 
mare, unde se aflau două dintre cliperele lor, cliperele 
mergeau încă mai repede înapoi în Anglia decât navele cu 
aburi. Ne ţinem registrele şi mostrele la bord, am mărit 
cantitatea de praf de puşcă pe care o avem aici, şi am 
comandat încă două mitraliere Gatling, tipul acesta nou. 

— La naiba, şi noi am făcut la fel, râse McFay. 

— Am auzit şi asta şi tocmai de aceea am făcut comanda, 
dar în cantitate dublă faţă de a voastră. 

— Cine v-a spus? Care este spionul vostru? 

— Moş Nicolae, spuse Greyforth sec. Ascultă, ştim cu toţii 
că invențiile astea noi şi cartuşele metalice au modificat 
cursul şi soarta războaielor, fapt dovedit de numărul 
răniților din bătăliile de la Bull Run şi Fredericksburg. 

— Impresionant, într-adevăr, aşa mi-a spus şi Dimitri. 
Spunea că sudiştii au pierdut patru mii de oameni într-o 
singură după-amiază. Teribil. Şi? 

— Am putea şi noi şi voi să le vindem japonezilor tone de 
astfel de arme, dar ideea mea ar fi să cădem la învoială că 
nu le vom vinde şi să ne asigurăm că nici un alt ticălos nu 
importă şi nici nu le introduce prin contrabandă. Să le vinzi 
japonezilor nave cu aburi şi tunuri vechi e o treabă, dar 
puştile cu repetiţie şi mitralierele sunt cu totul altceva. De 
acord? 

McFay fu surprins de această ofertă. Deveni suspicios. Dar 
se stăpâni, reuşind să nu arate nimic, căci era sigur că 
Norbert nu va respecta târgul şi strânse mâna întinsă a 
acestuia. 

— De acord. 

— Bun. Cum se mai simte tânărul Struan? 

— Când l-am văzut eu ultima dată, acum o oră sau cam aşa 
ceva, nu prea grozav. 

— O să moară? 


— Nu, doctorul mi-a dat asigurări că nu va muri. 

Urmă un zâmbet rece. 

— Ce pot să ştie doctorii? Dar dacă se întâmplă aşa ceva, 
Nobila Casă ar putea să eşueze. 

— Nimic nu va putea face să eşueze Nobila Casă. Dirk 
Struan a avut grijă de asta. 

— Să nu fii chiar atât de sigur. Dirk e mort de peste 
douăzeci de ani, fiul lui, Culum, e cu un picior în groapă, iar 
dacă moare Malcolm, cine va prelua puterea? Doar nu 
fratele lui mai mic care nu are decât zece ani! în ochi îi 
apăru o strălucire ciudată. Bătrânul Brock are, ce-i drept, 
şaptezeci şi trei de ani, dar este la fel de zdravăn şi de isteţ 
ca întotdeauna. 

— Dar noi suntem totuşi Nobila Casă, iar Culum este tai- 
panul ei, adăugă McFay, iar Bătrânul Brock nu a ajuns nici 
acum administrator al Jockey Clubului din Happy Valley şi 
nu va fi niciodată. 

— Vine şi asta, şi chiar destul de curând, Jamie, ca şi toate 
celelalte. Culum Struan nu va mai controla multă vreme 
votul de la Jockey Club, iar dacă fiu-său dă ortul popii, ei 
bine, atunci, dacă numărăm toate voturile prietenilor noştri 
o să avem exact atâtea câte ne trebuie. 

— Asta nu se va întâmpla. 

Greyforth deveni mai dârz. 

— S-ar putea ca bătrânul Brock să ne onoreze curând cu o 
vizită aici, împreună cu Sir Morgan. 

— Morgan este în Hong Kong? 

McFay încercă să-şi ascundă mirarea. Sir Morgan Brock 
era fiul cel mare al bătrânului Brock, care conducea cu mult 
succes biroul lor de la Londra. Din câte ştia Jamie, Morgan 
nu fusese niciodată în Asia până atunci. Dacă Morgan a 
apărut dintr-o dată în Hong Kong... oare ce şmecherie mai 
pun la cale? se întrebă el uşor neliniştit. Morgan era 
specializat în operaţiuni bancare şi îşi întinsese cu mare 
dibăcie tentaculele în Europa, Rusia, America de Nord, 
atacând rutele navale şi clienţii lui Struan. De când 


începuse războiul din America, cu un an în urmă, McFay ca 
şi alţi directori din cadrul firmei Struan primiseră rapoarte 
îngrijorătoare referitoare la eşecurile înregistrate de 
afacerile lor atât în America de Nord, cât şi în America de 
Sud, unde Culum Struan investise din belşug. 

— Dacă bătrânul Brock şi fiul său binevoiesc să ne onoreze 
cu prezenţa lor, va fi o cinste pentru noi să le oferim o cină. 

Greyforth râse scurt, fără veselie. 

— Mă îndoiesc că vor avea timp, doar atunci când vă vor 
verifica registrele, după ce o să preluăm firma voastră. 

— Asta nu se va întâmpla niciodată. Dacă mai aflu ceva 
despre răscoală, îţi trimit vorbă. Te rog să faci acelaşi lucru. 
lar acum îţi urez noapte bună. 

McFay îşi ridică exagerat de politicos pălăria şi se 
îndepărtă. Greyforth râse în sinea lui, încântat de seminţele 
pe care le sădise. Bătrânul va fi fericit să culeagă roadele, 
îşi zise el, smulgându-le din rădăcină. 

Dr. Babcott îşi târa obosit picioarele în lungul coridorului 
cufundat în întuneric al Legaţiei din Kanagawa. Ducea o 
mică lanternă cu ulei şi purta un halat peste pijamaua de 
finet. Undeva, jos, se auzi un ceas care bătu ora două. Cu 
un gest absent, dr. Babcott băgă mâna în buzunar după 
propriul ceas, se uită la el, căscă, apoi bătu la o uşă. 

— Domnişoară Angelique! 

După câteva clipe, fata răspunse somnoroasă: 

— Da? 

— Aţi dorit să ştiţi când se va trezi domnul Struan. 

— O, da, mulţumesc. 

O clipă mai târziu, uşa se deschidea şi Angelique ieşi din 
cameră. Părul îi stătea puţin ciufulit, ea arăta încă 
adormită. 

— Cum se simte? 

— Îi este puţin cam rău şi are şi ameţeală, spuse Babcott, 
conducând-o de-a lungul coridorului şi apoi în jos, pe scări, 
spre infirmerie, unde erau încăperile pentru bolnavi. 


— Are febră şi pulsul îi este cam accelerat, dar asta era de 
aşteptat, bineînţeles. I-am dat un medicament ca să-i 
atenueze durerile. Este un bărbat tânăr şi viguros, aşa că 
totul va fi bine. 

Când îl văzuse pentru prima oară pe Malcolm, fusese 
şocată de paloarea lui şi izbită de duhoarea din jur. Nu mai 
fusese niciodată până atunci într-un spital, într-o sală de 
operaţii sau într-un salon de bolnavi. În afară de ceea ce 
citise în ziarele pariziene despre moarte şi boală şi despre 
valurile de epidemii ucigătoare - rujeolă, variolă, tifos, 
holeră, pneumonie, meningită, tuse convulsivă. - şi altele de 
felul acesta care zguduiau din când în când Parisul, Lyonul 
şi alte oraşe, nu ştia nimic despre boli. Se bucurase 
întotdeauna de o sănătate bună, la fel ca şi unchiul, mătuşa 
şi fratele ei. Îi atinsese fruntea cu mâna tremurând, îi 
dăduse la o parte o şuviţă de păr transpirat, dar, alungată 
de mirosul greu, se grăbise să iasă cât mai repede din 
încăpere. Într-o cameră alăturată dormea liniştit Tyrer. 
Spre marea ei uşurare, aici nu se simţea nici un fel de 
miros. Observă că avea un chip destins şi plăcut, spre 
deosebire de al lui Malcolm care era schimonosit de durere. 

— Phillip mi-a salvat viaţa, domnule doctor, spuse ea. După 
ce domnul Canterbury a fost, a... eu am încremenit de 
groază şi atunci Phillip s-a năpustit cu calul spre ucigaş, 
dându-mi astfel posibilitatea să fug. A fost... o, nu pot să vă 
spun cât de cumplit a fost... 

— Cum arăta omul? Aţi putea să-l descrieţi? 

— Nu ştiu, era un localnic, cred că era tânăr, dar nu ştiu, e 
greu să-ţi dai seama ce vârstă au şi era primul japonez pe 
care îl vedeam mai de aproape. Purta un kimono cu o sabie 
scurtă la brâu şi una mai mare, plină toată de sânge şi gata 
să... 

Ochii i se umplură de lacrimi. Babcott o liniştise, îi dăduse 
un ceai cu câteva picături de laudanum şi îi promisese că-i 
va da de ştire când se va trezi Struan. Şi iată, îşi spunea ea 
acum, el s-a trezit iar eu îmi simt picioarele ca de plumb, 


mă ia cu ameţeală şi mă doare îngrozitor capul. Mai bine nu 
veneam aici, Henri Seratard mi-a spus să aştept până mâine 
dimineaţă. Şi căpitanul Marlowe a fost împotrivă, şi nu ştiu 
ce m-o fi apucat să-l rog aşa de insistent pe amiral? Nu ştiu, 
nu eram decât prieteni, nu iubiţi şi nici logodnici... Oare am 
început să-l iubesc, sau am vrut numai să fac pe curajoasa, 
am jucat teatru, pentru că toată această zi a fost ca o 
melodramă de Dumas, coşmarul de pe şosea n-a fost real, 
agitația din colonie n-a fost reală şi nici mesajul lui Malcolm 
care a ajuns la scăpătatul soarelui nu a fost real: „Ile rog să 
vii să mă vezi cât poţi mai repede”, scris de doctor la 
cererea lui - şi nici eu nu sunt reală, joc numai rolul eroinei 
principale... Babcott se opri. 

— Am ajuns. O să-l găsiţi cam obosit, mademoiselle. Vreau 
numai să mă asigur că totul este bine, apoi vă las singură cu 
el un minut sau două. S-ar putea să-şi piardă cunoştinţa din 
cauza medicamentului, dar nu trebuie să fiţi îngrijorată şi 
dacă aveţi nevoie de mine să ştiţi că sunt alături, în sala de 
operaţii. Nu-l suprasolicitaţi nici pe el, nici pe 
dumneavoastră şi nu vă faceţi nici un fel de griji. Nu uitaţi 
însă că aţi trecut şi dumneavoastră prin momente grele. 

Angeligque trase aer în piept, arboră un zâmbet şi îl urmă 
pe doctor înăuntru. 

— Bună, Malcolm, mon cheri. 

— Bună. 

Struan era foarte palid, îmbătrânise, dar avea privirea 
limpede. Doctorul începu să vorbească liniştitor, îl examină, 
îi luă pulsul, îi pipăi fruntea, dădu din cap aprobator ca 
pentru sine, spuse că pacientul se simţea bine şi ieşi. 

— Eşti atât de frumoasă, spuse Struan, cu o voce pierită, 
tot ce mai rămăsese din glasul lui viguros de altă dată. 

Avea o senzaţie stranie că pluteşte, dar că este în acelaşi 
timp țintuit de pat şi de salteaua de paie îmbibată cu 
sudoare. Angelique veni mai aproape. Mirosul era la fel de 
puternic, deşi ea încerca să-l ignore. 


— Cum te simţi? Am fost îngrijorată când am auzit că ai 
fost rănit. 

— Joss, spuse el, utilizând un cuvânt chinezesc care 
însemna destin, noroc, voinţa zeilor. Eşti atât de frumoasă. 

— Ah, cheri, ce mult aş dori ca să nu se fi întâmplat nimic 
din toate acestea, să nu fi vrut să merg la plimbare, să nu fi 
dorit să vizitez Japonia... 

— Joss. Este... este a doua zi, nu-i aşa? 

— Da, atacul a fost ieri după-amiază. 

Creierul lui părea să aibă dificultăţi în transpunerea 
gândurilor în cuvinte şi îi era la fel de greu să alcătuiască 
cuvinte şi să le rostească, după cum şi ei îi venea tot mai 
greu să stea acolo. 

— Ieri? E o viaţă de om de atunci. L-ai văzut pe Phillip? 

— Da, l-am văzut ceva mai devreme, dar era adormit, aşa 
că am să mă duc la el după ce plec de la tine. De fapt, ar fi 
mai bine să te las, doctorul Babcott a spus să nu te obosesc. 

— O, te rog, nu, nu pleca, Angelique. Ascultă-mă, 
Angelique. Nu ştiu... când am să pot să călătoresc. 

Ochii i se împăienjeniră pentru o clipă, căci îl încercă un 
val de durere, dar trecu repede. Când îşi fixă din nou 
privirea asupra ei, îi văzu spaima întipărită de chip şi o 
interpretă greşit. 

— Nu te nelinişti, McFay o să aibă grijă să fii însoţită şi să 
ajungi cu bine la Hong Kong. Nu-ţi face griji, te rog. 

— Mulţumesc, Malcolm, da, cred că aşa ar trebui să fac, 
am să mă întorc mâine sau poimâine - fata văzu 
dezamăgirea bruscă de pe chipul lui şi adăugă imediat: 
Sigur că până atunci o să te simţi mai bine şi o să putem 
merge împreună. O, Henri Seratard îţi transmite salutări... 

Fata se opri îngrozită, căci Struan fu copleşit de un val de 
durere cumplită, care îi schimonosi chipul. El încercă să se 
stăpânească, dar nu reuşi, căci măruntaiele lui voiau să dea 
afară otrava cumplită a eterului ce părea că se insinuează 
prin toţi porii şi celulele creierului, dar nu era în stare, căci 
stomacul lui fusese golit de tot ce se putea - însă fiecare 


spasm îi înteţea durerile, tusea înăbuşitoare nu reuşi să 
scoată la iveală decât puţin lichid putred. Cuprinsă de 
panică, Angelique se repezi spre camera doctorului şi puse 
mâna pe clanţă. 

— Nu-i nimic, Angeligue... nu-i nimic, spuse el cu o voce pe 
care fata mai că n-o recunoscu. Mai stai o clipă... 

Struan văzu groaza de pe chipul ei şi o interpretă din nou 
greşit, luând-o drept compătimire profundă şi dragoste. 
Spaima îl părăsi şi se lăsă pe spate să-şi recapete puterile. 

— Draga mea, am sperat, am sperat atât de mult... sigur 
că ţi-ai dat seama că te-am iubit din prima clipă! spasmele îl 
storseseră de vlagă, dar convingerea fermă că ceea ce 
vedea pe chipul ei era lucrul pentru care se rugase, îl făcea 
să simtă o adâncă împăcare. Cred că nu pot să gândesc 
foarte clar, dar am vrut să te văd şi să-ţi spun... 
Dumnezeule, Angeligque, sunt epuizat de operaţie, de 
medicamente, am fost îngrozit că voi muri şi că n-o să mai 
apuc să te văd, n-am fost niciodată aşa de îngrozit, 
niciodată. 

— Şi eu am fost îngrozită, Malcolm, totul a fost atât de 
cumplit - Angelique simţea că începe s-o mănânce pielea, o 
durea capul şi îi era frică să nu-i vină să vomite dintr-o clipă 
în alta. Şi doctorul şi toţi ceilalţi m-au asigurat că ai să te 
faci bine curând. 

— Acum nu-mi mai pasă, pentru că ştiu că mă iubeşti, dacă 
am să mor, înseamnă joss şi, în familia noastră, noi ştim că 
nu putem scăpa de joss. Tu eşti steaua mea norocoasă, 
magnetul meu călăuzitor..., am ştiut asta din prima clipă. O 
să ne căsătorim. 

Cuvintele lui se stinseră. Urechile îi vâjâiau şi ochii i se 
umeziseră, pleoapele îi tremurau, în timp ce băutura cu 
opiu îşi făcea efectul şi-l transporta într-o lume unde exista 
durere, dar era transformată în linişte... 

— ...0 să ne căsătorim la primăvară... 

— Malcolm, ascultă, n-ai să mori şi... alors, trebuie să fiu 
cinstită cu tine... - apoi cuvintele începură să curgă fluent. 


Nu vreau să mă căsătoresc încă, nu sunt sigură dacă te 
iubesc, nu, nu sunt sigură, va trebui să ai răbdare şi chiar 
dacă te iubesc, tot n-am să pot trăi în locurile acestea 
îngrozitoare, şi nici la Hong Kong. De fapt, ştiu că nu pot, aş 
muri numai la gândul că ar trebui să trăiesc în Asia, cu 
mirosurile astea şi oamenii aceştia oribili. Mă întorc la Paris, 
unde mi-e locul, cât mai curând şi n-am să mai revin aici 
niciodată, niciodată, niciodată. 

Dar el nu mai auzea nimic. Începuse deja să viseze şi 
murmura uşor: 

— ...Mulţi, mulţi copii... sunt aşa de fericit că mă iubeşti... 
m-am rugat atât de mult... acum... o să trăim pentru 
totdeauna în Casa Mare de pe colină. Dragostea ta mi-a 
alungat teama, teama de moarte, întotdeauna mi-a fost 
teamă de moarte, am fost atât de aproape de ea, gemenii, 
surioara mea Mary, au murit atât de tineri. Iata este pe 
moarte... Bunicul a murit tot de moarte violentă... dar 
acum... acum totul s-a schimbat... o să ne căsătorim la 
primăvară. Da? 

Struan deschise ochii. Pentru o clipă o văzu clar pe 
Angeligque, îi văzu chipul schimonosit de groază, mâinile 
strânse şi repulsia din priviri şi vru să strige. Ce s-a 
întâmplat, pentru numele lui Dumnezeu, sunt într-o cameră 
de spital şi ştiu că cearşafurile sunt îmbibate de transpiraţie 
şi că miroase a urină şi că totul pute îngrozitor, dar asta 
este pentru că am fost rănit, pentru Dumnezeu, am fost 
rănit, dar acum am fost operat şi am să mă fac din nou bine, 
bine, bine... 

Dar nu reuşi să rostească niciunul din cuvintele acestea, 
văzu că ea spune ceva, deschide repede uşa şi o ia la fugă, 
totul ca într-un coşmar, căci visele frumoase dispăruseră. 
Uşa se trânti de perete şi zgomotul pe care îl făcu îi răsună 
ca un ecou în minte: din nou bine, din nou bine, din nou 
bine... 

Stătea acum sprijinită de uşa dinspre grădină, trăgând cu 
nesaţ aer în piept, încercând să-şi recapete stăpânirea de 


sine: Maică Preacurată, dă-mi putere şi dă-i puţină linişte 
omului acesta şi ajută-mă să plec cât mai repede din 
locurile acestea. Babcott se apropie de ea. 

— E bine, nu vă faceţi griji. Poftiţi, beţi asta, îi spuse el 
blând, dându-i o băutură cu opiu. O să vă liniştiţi şi o să 
dormiţi mai bine. 

Fata îl ascultă. Lichidul nu avea nici un gust, nici bun, nici 
rău. 

— Şi el doarme liniştit. Haideţi, e timpul să mergeţi şi 
dumneavoastră la culcare. 

O ajută să meargă sus, pe scări. În faţa uşii dormitorului ei 
avu o clipă de ezitare. 

— Somn uşor. O să dormiţi bine. 

— Mi-e teamă pentru el. Mi-e tare teamă. 

— Nu aveţi de ce. Dimineaţă o să fie mai bine, veţi vedea. 

— Mulţumesc, acum mă simt foarte bine. E1..., cred că 
Malcolm îşi închipuie că va muri. Aşa e? 

— Bineînţeles că nu, este un tânăr viguros şi sunt sigur că 
se va reface rapid. 

Babcott repeta aceleaşi platitudini pe care le mai spusese 
de câteva mii de ori şi nu spunea adevărul: nu ştiu, nu poţi 
şti niciodată, totul depinde de voinţa lui Dumnezeu. Cu 
toate acestea, considera că este corect să dai speranţe 
celor, să uşurezi de povara neliniştii, deşi nu era drept să-l 
faci răspunzător pe Dumnezeu dacă pacientul urma să 
trăiască sau să moară. Chiar şi aşa, dacă eşti neajutorat, 
dacă ai făcut tot ce ai putut şi cât ai putut de bine, ce 
altceva poţi să spui ca să rămâi cu mintea întreagă? Câţi 
tineri ca acesta n-ai mai văzut şi a doua zi erau morţi sau 
vindecaţi, după cum fusese voinţa Domnului. Oare era 
numai voinţa Domnului? Cred că este vorba mai curând de 
lipsa noastră de cunoştinţe. Şi este şi aceasta tot voinţa lui 
Dumnezeu. Dacă există. Fără să vrea, fu scuturat de un fior: 

— Noapte bună, fiţi liniştită. 

— Mulţumesc. 


Angeligque puse bara peste uşă şi se duse la fereastră. 
Împinse obloanele grele. Oboseala o copleşea. Aerul nopţii 
era cald şi plăcut mângâietor, luna se înălţase sus pe cer. Îşi 
scoase halatul şi se şterse cu un prosop, murind de dorinţa 
de a adormi cât mai repede. Cămaşa de noapte era udă de 
transpiraţie şi i se lipise de trup. Ar fi vrut să se schimbe, 
dar nu-şi adusese decât una singură. Jos, grădina mare era 
brăzdată de umbre şi se vedea un podeţ peste un mic 
pârâiaş. O briză blândă mângâia vârfurile arborilor. Lumina 
lunii năştea multe umbre. Unele dintre ele se mişcau tainic. 

Cei doi tineri o zăriră chiar în momentul în care apăru în 
cadrul uşii dinspre grădină, la numai patruzeci de metri de 
ei. Ascunzătoarea lor era bine aleasă şi le oferea o vedere 
bună asupra grădinii, precum şi asupra porţii principale, 
casei gărzilor şi celor două santinele pe care le pândeau. Se 
afundară şi mai mult în frunziş, uimiţi s-o zărească şi încă şi 
mai uimiţi la vederea lacrimilor care îi curgeau pe obraji. 
Shorin şopti: 

— Ce înseam... 

Se întrerupse brusc. O patrulă formată dintr-un sergent şi 
doi soldaţi se îndrepta spre ei, fiind prima care se apropia 
de ascunzătoarea lor. Patrula dădu colţul, luând-o pe poteca 
ce mergea de-a lungul zidului. Tinerii se pregătiră, apoi 
încremeniră nemişcaţi: hainele negre, lipite de trup, îi 
ascundeau în întregime, cu excepţia ochilor şi îi făceau 
aproape invizibili în întuneric. Patrula trecu la cinci paşi şi 
cei doi shishi i-ar fi putut lesne ataca fără nici un fel de risc 
din acel tufiş. Shorin - vânătorul, luptătorul şi conducătorul 
în lupta în care Ori era cel ce gândea şi plănuia - ar fi fost 
dispus să se năpustească, însă Ori hotărâse că nu vor ataca 
decât o patrulă formată din unul sau doi oameni, asta în 
cazul în care n-ar fi fost vorba de o situaţie fără ieşire, sau 
n-ar mai apuca să pătrundă în depozitul de arme. 

— Acum tot ce facem trebuie să fie făcut în tăcere, spusese 
el mai înainte. Şi să avem răbdare. 

— De ce? 


— Aici este Legația lor. După obiceiul lor, asta înseamnă că 
aici este pământul lor, teritoriul lor - şi este păzit de soldaţi 
pregătiţi de luptă şi deci noi le încălcăm drepturile. Dacă 
reuşim, o să-i speriem cumplit. Dacă ne prind suntem 
terminaţi. 

Urmăreau mai departe din tufiş patrula care se îndepărta, 
remarcând modul liniştit şi calm în care se mişcau soldaţii. 
Ori şopti tulburat: 

— N-am mai văzut niciodată aşa ceva - adică nişte soldaţi 
aşa de bine instruiți şi de disciplinaţi. O să fie greu să-i 
înfruntăm în luptă deschisă cu armele lor. 

— Vom câştiga întotdeauna, replică Shorin. În curând vom 
avea şi arme, într-un fel sau altul, iar codul Bushido şi 
curajul nostru îi vor nimici. Putem să-i batem uşor! - era 
foarte încrezător în puterile lui. Ar fi trebuit să-i ucidem pe 
cei din patrulă şi să le luăm armele. 

Sunt foarte fericit că n-am făcut-o, îşi spuse Ori, foarte 
neliniştit. Braţul îl durea îngrozitor şi, deşi se străduia să 
pară indiferent, ştia că n-ar fi făcut faţă unei lupte cu sabia. 

— Dacă n-ar fi fost hainele astea negre ne-ar fi descoperit. 

Privirea i se întoarse înapoi, la fată. 

— Am fi putut să-i ucidem foarte uşor pe toţi trei. Foarte 
uşor. Şi să le furăm carabinele şi să sărim înapoi peste zid. 

— Oamenii aceştia sunt foarte dibaci, Shorin, nu sunt nişte 
negustori grei de cap. 

Ori păstra un ton neutru, ca de obicei, căci nu voia să-şi 
jignească prietenul, sau să-i rănească mândria atât de 
sensibilă, avea nevoie de calităţile lui la fel de mult ca şi 
Shorin de ale sale. Nu uitase că Shorin fusese acela care 
deviase glontele ce l-ar fi omorât pe şoseaua 'Tokaido. Avem 
suficient timp. Până în zori mai sunt două lumânări. Asta 
însemna aproape patru ore. Ori arătă spre uşă. Oricum, 
fata ar fi dat alarma. 

Shorin trase aer în piept şi se blestemă. 

— Eeee, prostul de mine! Sunt un prost, ai dreptate, din 
nou! îmi pare rău. 


Ori îşi concentră toată atenţia asupra ei: ce are femeia 
aceasta deosebit în ea încât mă tulbură, mă fascinează? se 
întreba el. Apoi îl văzu pe uriaş apărând lângă ea. Din 
informaţiile pe care le primise la han, ştia că acesta era 
vestitul doctor englez care făcea adevărate minuni, 
îngrijindu-i pe toţi cei care apelau la el, fie ei japonezi sau 
concetăţeni de-ai lui. Ori ar fi dat orice ca să înţeleagă ceea 
ce îi spusese doctorul fetei. Fata îşi şterse lacrimile, bău 
ascultătoare ceea ce îi oferise el, apoi doctorul o conduse 
înapoi, înăuntru, ea închise uşa şi puse bara de-a 
curmezişul ei. Ori murmură: 

— Uluitor - şi fata şi uriaşul. 

Shorin îi aruncă o privire. Încă mai era supărat pe sine 
pentru că nu-şi dăduse seama că fata ar fi putut da alarma 
când trecuse patrula pe lângă ei. 

— Hai să pătrundem în magazia de arme, şopti el 
nerăbdător, sau să atacăm altă patrulă, Ori. 

— Aşteaptă! - având mare grijă să nu facă vreo mişcare 
prea bruscă ce ar fi putut fi observată, Ori îşi ridică mâna 
acoperită de mănuşa neagră, mai mult ca să-şi mişte puţin 
braţul, decăt ca să-şi şteargă sudoarea. Katsumata a spus 
să avem răbdare, aseară Hiraga ne-a dat acelaşi sfat. 

Ceva mai devreme, când ajunseseră la Hanul Florilor de la 
Miezul Nopţii, spre marea lor bucurie, îl găsiseră pe 
Hiraga, prietenul lor şi mult admiratul conducător al 
tuturor luptătorilor shishi din provincia Choshu, care locuia 
tot acolo. Ştirea cu privire la atacul lor îi parvenise deja. 

— Atacul vostru a fost foarte nimerit, deşi voi nu aveaţi de 
unde să ştiţi asta, spusese cu multă căldură Hiraga, un 
bărbat chipeş, în vârstă de douăzeci şi doi de ani şi de 
statură înaltă pentru un japonez. O să stârnească tot 
viesparul Yokohamei. Acum gai-jinii vor începe să se agite, 
trebuie să pornească împotriva celor din Bakufu care nu 
vor face şi nu pot face nimic ca să-i potolească. Ce bine ar fi 
dacă gai-jinii ar organiza represalii împotriva Yedo-ului. 
Dacă ar face aşa şi ar zdrobi oraşul Yedo, acesta ar fi 


semnalul să punem mâna pe Porţile Palatului! O dată 
împăratul eliberat, toţi daimyo se vor răscula împotriva 
shogunatului şi îl vor distruge, pe el şi pe toţi cei din clanul 
Toranaga. Sonno-joi! 

Toastară sonno-joi. Ori îi şopti lui Hiraga despre planul lui 
de a fura arme de la englezi. 

— Eeee, Ori, este o idee foarte bună şi se poate realiza, 
spuse Hiraga gânditor, dacă ai răbdare şi aştepţi momentul 
potrivit. Armele acestea sunt de valoare în anumite operaţii. 
Personal, detest aceste arme dezgustătoare - ştreangul, 
sabia sau cuțitul îmi plac mai mult - sunt mai sigure, tăcute 
şi mult mai înfricoşătoare, indiferent cine ar fi ţinta atacului 
- un daimyo sau un barbar. Am să vă ajut. Pot să vă dau un 
plan al terenului şi haine ninja. 

Ori şi Shorin se luminară la faţă. 

— Poţi să ni le procuri? 

— Bineînţeles. 

Ninja erau o sectă foarte secretă de asasini special 
antrenați care operau exclusiv în timpul nopții. 
Îmbrăcămintea lor neagră îi ajuta să întreţină vie legenda 
cu privire la invizibilitatea lor. 

— La un moment dat aveam intenţia să dăm foc Legaţiei - 
Hiraga râse şi goli încă o sticlă de sake, băutura caldă îi 
dezlegă limba mai mult ca de obicei. După aceea am 
renunţat la această idee şi m-am gândit că este mult mai 
bine s-o ţin sub observaţie. Am fost de multe ori acolo, 
deghizat în grădinar sau noaptea, ca ninja - este 
surprinzător cât de multe poţi afla, chiar dacă nu ştii decât 
foarte puţină engleză. 

— Eeee, Hiraga-san, nu ştiam că vorbeşti engleza, spuse 
Ori, uimit de această revelaţie. Unde ai învăţat-o? 

— Oare cum poţi învăţa ce ştiu gai-jinii dacă nu de la un 
gai-jin? Un olandez din Deshima, un lingvist care vorbea 
japoneza, olandeza şi engleza. Bunicul meu a scris o petiție 
către daimyo-ul nostru şi i-a sugerat că acest om ar trebui 
lăsat să vină la Shimonoseki, pe socoteala lor, ca să predea 


olandeza şi engleza timp de un an, experimental, iar după 
aceea să facă comerţ. Mulţumesc, spuse Hiraga către Ori 
care îi umpluse din nou politicos ceaşca. Gai-jinii sunt atât 
de naivi, dar şi aşa de ahtiaţi după bani! lată că suntem în 
cel de-al şaselea an „de experienţă” şi facem negoţ numai 
când vrem şi cu ce vrem noi - arme, tunuri, muniţie, cartuşe 
şi anumite cărţi. 

— Ce mai face respectabilul tău bunic? 

— O duce foarte bine cu sănătatea, mulţumesc de 
întrebare. 

Hiraga făcu o plecăciune, politicos. Cei doi făcură şi ei câte 
o plecăciune mai adâncă decât a lui Hiraga. Ce minunat 
este să ai un astfel de bunic, îşi spuse Ori, să te bucuri de o 
asemenea protecţie în cadrul unei generaţii - nu ca noi care 
trebuie să luptăm ca să supravieţuim în fiecare zi, suntem 
flămânzi în fiecare zi şi ne chinuim disperaţi să ne plătim 
impozitele. Oare ce or să gândească acum despre mine 
tatăl şi bunicul meu? Am ajuns ronin şi s-a dus acel koku 
atât de trebuincios familiei! 

— Ar fi o onoare pentru mine să fac cunoştinţă cu el. 
Shoya al nostru nu este ca el. 

Timp de mai mulţi ani, bunicul lui Hiraga, un ţăran fermier 
înstărit de lângă Shimonoseki şi sprijinitorul în taină al 
mişcării sonno-joi, fusese shoya. Shoya, numit sau ereditar, 
era conducătorul unui sat, al unui grup de sate şi avea o 
mare influenţă şi puteri juridice, răspundea de fixarea şi 
strângerea impozitelor şi era, în acelaşi timp, singurul 
tampon şi protector al ţăranilor şi fermierilor împotriva 
practicilor incorecte ale suzeranului samurai pe a cărui 
feudă se afla satul sau satele. Fermierii şi unii ţărani 
posedau şi lucrau pământul, dar, conform legii, nu aveau 
dreptul să-l părăsească. Samuraii erau proprietarii tuturor 
produselor şi singurii care aveau dreptul să poarte arme, 
dar, conform legii, nu aveau dreptul să posede pământ. 
Astfel încât depindeau unii de alţii, într-o inevitabilă spirală 
de suspiciune şi neîncredere - iar stabilirea cantităţii de 


orez care trebuia predată ca impozit în fiecare an era de 
fiecare dată subiectul unui compromis incredibil de delicat. 
Shoya era acela care trebuia să menţină echilibrul între 
cele două părţi. Sfatul lui era cerut adesea de către 
suzeranul lui, pentru unele chestiuni care depăşeau 
problemele satului ba uneori chiar şi de însuşi daimyo. 
Bunicul lui Hiraga era unul dintre aceştia. Cu câţiva ani în 
urmă i se permisese să dobândească statutul de samurai 
„goshi” pentru el însuşi şi pentru descendenţii lui ca dar din 
partea daimyo-ului - o manevră obişnuită a tuturor daimyo 
- de regulă datornici vânduți - de a scoate nişte bani în plus 
de la solicitanţi. lar daimyo-ul din Choshu nu făcea nici el 
excepţie. Hiraga râse, căci sak6-ul i se urcase bine la cap. 

— Am fost ales şi eu pentru această şcoală a olandezului şi 
am regretat de nenumărate ori această onoare, engleza 
sună aşa de urât şi este aşa de grea. 

— Erau mulţi ca tine la şcoala asta? întrebă Ori. 

Prin aburii de sake, Hiraga auzi un clopoțel de alarmă şi îşi 
dădu seama că oferea prea multe informaţii. Câţi elevi din 
Choshu erau la această şcoală era treaba provinciei Choshu 
şi reprezenta un secret de stat şi, oricât i-ar fi admirat şi 
apreciat pe Shorin şi Ori, aceştia erau totuşi din Satsuma, 
aşadar străini şi nu erau sau nu fuseseră întotdeauna aliaţii 
lor, adesea, dimpotrivă, fuseseră duşmani şi întotdeauna 
potenţiali adversari. 

— Eram numai trei care învăţam engleza, spuse el încet ca 
şi când le-ar fi dezvăluit un mare secret, în loc de treizeci, 
numărul real al elevilor. Ascultaţi, acum, că sunteţi şi voi 
ronini ca majoritatea prietenilor mei şi ca şi mine, trebuie 
să ne strângem mai mult rândurile. Am de gând să fac ceva 
peste trei zile, şi mă puteţi ajuta şi voi. 

— Mulţumim, dar noi trebuie să aşteptăm un mesaj de la 
Katsumata. 

— Bineînţeles, el este şeful pentru Satsuma, spuse Hiraga 
gânditor. Dar nu uita, totuşi, Ori, că acum eşti ronin şi vei 
rămâne ronin până vom învinge, nu uita că pe noi se 


sprijină sonno-joi, noi suntem oamenii faptei, Katsumata nu 
riscă nimic. Noi trebuie... trebuie să uităm că eu sunt din 
Choshu şi voi doi din Satsuma. Trebuie să ne ajutăm unii pe 
alţii. Este o idee foarte bună să vă continuaţi acţiunea 
începută pe drumul Tokaido şi să furaţi la noapte nişte 
arme. Omorâţi un om sau doi în interiorul Legaţiei, dacă 
puteţi, căci asta va fi o provocare imensă! Dacă puteţi s-o 
faceţi în tăcere şi fără să lăsaţi nici un fel de urme, cu atât 
mai bine. Orice e bine, dacă puteţi să-i provocaţi. 

Cu informaţiile primite de la Hiraga, fusese uşor să se 
strecoare în templu, să numere dragonii şi pe ceilalţi soldaţi 
şi să găsească o ascunzătoare perfectă. Apoi apăruseră pe 
neaşteptate fata şi uriaşul acela care dispăruseră după 
aceea înăuntru şi din acea clipă cei doi shishi rămăseseră 
buimăciţi, cu ochii la uşă. 

— Ori, acum ce facem? întrebă Shorin cu voce gâtuită. 

— Ne ţinem strict de plan. 

Minutele treceau anevoie. Când se deschiseră obloanele 
de la etajul întâi, amândoi îşi dădură seama că în viaţa lor 
intervenise un element nou: acum fata îşi peria părul cu o 
perie cu mâner de argint. Indiferentă. Shorin spuse cu o 
voce răguşită: 

— În lumina lunii nu pare chiar aşa de urâtă. Dar în nişte 
ţâţe mari ca ale ei, poţi să ricoşezi, zău aşa! 

Ori nu răspunse, cu ochii pironiţi la fată. Dintr-o dată, fata 
se opri şi aruncă o privire în jos. Chiar spre ei. Deşi nu avea 
cum să-i vadă sau să-i audă, inimile începură să le bată mai 
repede. Aşteptau cu răsuflarea tăiată. Fata mai căscă o 
dată, epuizată. Începu din nou să-şi perie părul, apoi puse 
jos peria. Era atât de aproape, încât Ori avea impresia că ar 
fi fost de ajuns să întindă mâna ca s-o poată atinge. În 
lumina din încăpere vedea detaliile broderiei de mătase de 
pe cămaşa de noapte, sfârcurile sânilor tari, ridicaţi în sus şi 
expresia aceea obsedantă pe care o văzuse la ea cu ozi 
înainte - oare fusese doar cu o zi înainte? - şi care oprise 
lovitura ce i-ar fi curmat viaţa. O ultimă privire spre lună, 


încă un căscat, apoi trase obloanele spre ea, dar nu le 
închise complet, nici nu puse bara. Shorin rupse tăcerea şi 
spuse ceea ce gândeau amândoi: 

— E uşor să ne căţărăm până acolo. 

— Da, dar am venit aici ca să punem mâna pe arme şi să le 
facem pagube. Am... 

Ori se opri, căci îi venise o idee măreaţă, o diversiune 
minunată, mult mai prețioasă decât prima. 

— Shorin, şopti el, dacă o reduci la tăcere, îi faci bucuria, 
dar n-o ucizi, ci o laşi numai fără cunoştinţă, ca să aibă cine 
le spune apoi ruşinea pe care a păţit-o şi apoi omorâm 
împreună câţiva soldaţi şi plecăm cu sau fără arme - asta 
chiar în interiorul Legaţiei lor - nu crezi că or să 
înnebunească de furie? 

Lui Shorin i se tăie respiraţia la frumuseţea acestei idei. 

— Da, dar e mai bine să-i tăiem beregata şi să scriem 
Tokaido cu sângele ei. Du-te, eu stau de pază aici, spuse el, 
iar când Ori şovăi, adăugă: Katsumata a spus că am greşit 
atunci când am şovăit. Ultima dată ai ezitat. De ce să eziţi 
din nou? 

A fost o hotărâre luată într-o fracțiune de secundă. Ori o 
luă la goană spre clădire, o umbră printre multe alte 
umbre. Ajunse la adăpostul clădirii şi începu să se caţere. 

La casa gărzii, unul dintre soldaţi spuse încet: 

— Nu te întoarce, Charlie, dar cred că am văzut pe cineva 
fugind spre clădire. 

— Cristoase, cheamă-l pe sergent, ai grijă! 

Soldatul se prefăcu că se întinde, apoi intră în casa gărzii. 
Îl trezi repede pe sergentul Towery şi îi repetă ce văzuse 
sau ce i se păruse că vede. 

— Cum arăta ticălosul? 

— N-am prins decât mişcarea, sau mi s-a părut că văd o 
mişcare, sir. Nu sunt foarte sigur, poate a fost numai o 
umbră. 

— Foarte bine, băiete, să aruncăm o privire. 


Sergentul 'Towery îl trezi pe caporal şi pe un soldat şi îi 
conduse pe amândoi în grădină. 

— Cam pe aici a fost, dom'le sergent. 

Shorin îi văzu venind. Nu putea face nimic ca să-l 
avertizeze pe Ori care era acum aproape de fereastră, 
camuflat în hainele lui negre şi de umbre. Îl văzu ajungând 
la pervaz, deschizând uşor unul din obloane şi dispărând 
după aceea în interior. Oblonul se mişcă uşor şi ajunse din 
nou în poziţia iniţială. Karma, îşi spuse, şi se întoarse cu 
gândul la ceea ce îl aştepta pe el. 

În momentul în care Ori pătrunse în cameră, controlă 
singura uşă şi văzu că bara era pusă. Fata dormea. Îşi 
scoase sabia scurtă şi se îndreptă spre pat. Era un pat cu 
patru stâlpi şi baldachin, primul de acest fel pe care îl vedea 
Ori şi totul i se părea foarte ciudat la el - aspectul lui 
trainic, stâlpii, perdelele, lenjeria de pat - timp de o 
secundă se întrebă oare cum e să dormi într-un astfel de 
pat, atât de sus de la podea, în loc de a dormi ca japonezii 
pe saltele pătrate, uşoare, de paie care se întindeau seara şi 
se strângeau dimineaţa. Inima îi bătea acum cu putere şi 
încercă să-şi domolească respiraţia, căci nu voia s-o 
trezească încă, el neştiind că ea fusese puternic drogată. În 
cameră era întuneric, însă lumina lunii pătrundea prin 
obloane şi văzu părul ei blond revărsat pe umeri, ghici 
conturul sânilor şi al membrelor sub cearşaf. Era învăluită 
într-un parfum care îl ameţea. Auzi apoi zăngănit de 
baionete şi zgomote în grădină, încremeni. O fracțiune de 
secundă rămase neclintit. Scoase cuțitul, gata s-o ucidă, dar 
fata nu se mişcă. Respira mai departe egal, liniştit. Ori şovăi 
o clipă apoi se apropie de fereastră şi privi afară. Îi văzu pe 
soldaţi. Oare m-au văzut pe mine sau l-au descoperit pe 
Shorin? se întrebă el cuprins de panică. Dacă e aşa, atunci 
am căzut în capcană, dar nu contează, tot pot să împlinesc 
ceea ce mi-am pus în minte şi poate că or să plece... 
Oricum, am două ieşiri, fereastra şi uşa. Răbdare, aşa ne-a 
sfătuit întotdeauna Katsumata. Foloseşte-ţi mintea, aşteaptă 


calm apoi loveşte fără ezitare şi fugi când se iveşte 
momentul! Surpriza este arma ta cea mai bună! 

Simţi cum i se strânge stomacul. Unul dintre soldaţi se 
îndrepta spre ascunzătoarea lor. Deşi Ori ştia exact unde se 
află Shorin, nu-l putea distinge. Aşteptă cu respiraţia tăiată 
să vadă ce se întâmplă. Poate că Shorin o să-i facă să se 
îndepărteze. Dar, indiferent ce se va întâmpla, ea va muri, 
îşi promise el. 

Shorin îi vedea pe soldaţi apropiindu-se şi se străduia 
zadarnic să găsească o cale de a ieşi din capcană, 
blestemându-l pe Ori. Probabil că-l zăriseră! Dacă îl ucid pe 
câinele ăsta, nu am cum să-i ajung şi pe ceilalţi înainte ca ei 
să mă împuşte. Nu pot să ajung la zid fără să fiu văzut. Ce 
prostie din partea lui să schimbe planul, sigur că-l zăriseră, 
i-am spus eu că femeia asta o să ne aducă necazuri - ar fi 
trebuit s-o omoare acolo, pe şosea... Poate că barbarul ăsta 
n-o să mă vadă şi o să am timp să mă reped la zid... 

Lumina lunii căzu pe tăişul baionetei lungi cu care soldatul 
sonda frunzişul, dându-l la o parte din când în când ca să 
vadă mai bine. Mai aproape... şi mai aproape. Şase paşi, 
cinci, patru, trei... 

Shorin rămase nemişcat, cu masca trasă peste ochi şi îşi 
ţinu respiraţia. Soldatul aproape că îl atinse trecând pe 
lângă el, apoi porni mai departe, se opri din nou o clipă, mai 
făcu câţiva paşi, vâri din nou baioneta în frunziş şi Shorin 
începu să respire normal. Simţea cum sudoarea îi curge pe 
spate, dar acum ştia că scăpase şi că, în câteva clipe, va fi 
dincolo de zid. 

Din locul unde stătea, sergentul 'Tlowery îi vedea pe ambii 
soldaţi. 'Ținea arma în mână cu cocoşul ridicat, dar era la fel 
de nesigur ca şi ei şi nu voia să dea o alarmă falsă. Noaptea 
era frumoasă, vântul adia uşor, luna lumina destul de bine. 
Era uşor să-ţi închipui fel de fel de umbre ale duşmanilor în 
locul acesta blestemat, îşi zise el. O, Isuse Cristoase, cum aş 
vrea să fiu din nou acasă, în bătrâna şi buna Londră. 

— Seara, sergent Towery, ce se întâmplă aici? 


— Seara, sir, lowery salută prompt ofițerului de dragoni, 
Pallidar, şi-i explică ce i se raportase. S-ar putea să nu fi fost 
decât o umbră, dar e mai bine să verificăm acum decât să 
ne pară rău după aceea. 

— Mai bine ia încă vreo câţiva oameni şi verifică... 

În clipa aceea soldatul cel tânăr de lângă tufişuri se răsuci 
şi lăsă muscheta în jos. 

— Dom'le sergent! strigă el emoţionat şi înspăimântat, 
ticălosul e aici! 

Shorin se şi repezi la atac cu sabia ucigătoare ridicată, dar 
instrucţia temeinică a soldatului avu câştig de cauză şi 
Shorin trebui să se oprească în faţa baionetei îndreptate 
spre pieptul lui, în timp ce ceilalţi veneau alergând, Pallidar 
scoţându-şi din mers revolverul. Shorin încercă din nou să 
atace, dar fu oprit de puşca lungă cu baionetă, apoi alunecă 
într-o parte, evită ascuţişul baionetei şi o luă la fugă spre 
zid, prin tufişurile dese. Tânărul soldat se luă după el. 


— Atenţie! strigă Towery când tânărul se avântă în desiş, 
stăpânit acum de dorinţa de a ucide. 

Soldatul nu auzi strigătul de alarmă, intră în tufiş şi muri 
pe loc, cu sabia scurtă a samuraiului înfiptă adânc în piept. 
Shorin o smulse, convins acum că nu mai avea nici o 
scăpare, căci ceilalţi îl înconjuraseră din toate părţile. 

— Namu Amida Butsu! în numele lui Buddha Amida - 
strigă el copleşit de propria-i spaimă şi, îndreptându-şi 
astfel sufletul spre Buddha, răcni din toate puterile: Sonno- 
joi, nu pentru a-l preveni pe Ori, ci pentru a-şi face 
testamentul, apoi, cu toată forţa născută din disperare, îşi 
înfipse cuțitul în gât. 

Ori văzuse toate acestea, nu şi sfârşitul. În momentul în 
care soldatul strigase şi se repezise la atac, Ori ţâşnise 
repede pe pat, aşteptându-se ca fata să se trezească dar, 
spre marea lui uimire, ea nu se mişcă şi nici ritmul calm al 
respirației nu i se modificase. Se opri lângă ea în picioare, 
aşteptând să deschidă ochii, căci voia să-l vadă şi pe el şi 
cuțitul lui înainte de a-l folosi. Apoi auzi strigătul de „Sonno- 
joi” şi înţelese că Shorin se dusese dintre cei vii. Urmară 
după aceea alte zgomote. Dar fata tot nu se mişca. Ori rânji, 
dezvelindu-şi dinţii, respiraţia îi deveni şuierătoare. Dintr-o 
dată nu mai răbdă s-o privească aşa şi începu s-o scuture cu 
braţul rănit, fără să ia în seamă durerea. Îi puse cuțitul fetei 
în gât, gata să-i curme ţipătul înainte de a apuca ea să 
schiţeze vreun gest. Dar fata nu se clinti. 

Lui Ori i se părea un vis incredibil, o zgâlţâi încercând din 
nou s-o trezească fără a reuşi şi dintr-o dată îşi aminti că 
doctorul îi dăduse să bea ceva şi îşi spuse că trebuia să fi 
fost un medicament, unul din drogurile acelea noi ale 
occidentalilor despre care le vorbise Hiraga şi rămase cu 
gura căscată. Ca să fie şi mai sigur, o scutură din nou, dar 
fata mormăi ceva şi se afundă şi mai adânc în pernă. Ori se 
întoarse la fereastră. Mai mulţi bărbaţi trăgeau trupul 
soldatului afară din tufişuri. Apoi văzu cum îl târăsc afară şi 
pe Shorin de un picior, de parcă ar fi fost hoitul unui animal. 


Acum cele două trupuri zăceau alături unul lângă altul, atât 
de ciudat de asemănătoare în moarte. Veniră în grabă şi alţi 
oameni şi se auzeau strigăte la ferestre. Un ofiţer se aplecă 
deasupra trupului lui Shorin. Unul dintre soldaţi îi smulse 
masca neagră de pe faţă. Ochii lui Shorin erau încă 
deschişi, trăsăturile contorsionate, cuțitul continua să stea 
înfipt. Se auziră alte voci şi mai veniră încă vreo câţiva 
oameni. Acuma era agitaţie şi în interiorul casei şi pe 
coridor. Ori simţi cum îi creşte încordarea. Pentru a zecea 
oară se asigură că uşa era bine închisă şi nu putea fi 
deschisă pe dinafară, apoi se ascunse în spatele perdelelor 
patului cu patru stâlpi, destul de aproape de ea ca s-o poată 
ajunge, indiferent ce s-ar fi întâmplat. Se auziră paşi pe 
coridor, apoi bătăi în uşă. Pe sub ea se vedea o dungă de 
lumină. Bătăile se înteţiră, strigăte. Ori îşi pregăti cuțitul. 

— Mademoiselle, aţi păţit ceva? era vocea lui Babcott. 

— Mademoiselle, mademoiselle, strigă Marlowe, 
deschideţi uşa! 

Alte bătăi, alte strigăte. 

— Din pricina prafurilor mele de dormit, domnule căpitan, 
nu răspunde. Era atât de deprimată, sărmana fată, şi avea 
nevoie de somn. Nu cred că se va putea trezi. 

— Dacă nu se trezeşte sparg blestemata asta de uşă ca să 
fiu sigur că nu i s-a întâmplat nimic. Obloanele de la 
fereastră sunt deschise, Dumnezeule mare! 

Alte bătăi puternice în uşă. Angelique deschise ochii 
tulburi. 

— Qu'est-ce qui se passe? Ce este? murmură ea, mai mult 
adormită decât trează. 

— Sunteţi teafără? Est-ce qui ca va? 

— Mais oui, bien sur... Pourguoi? Qu 'y a-t-il? 

— Deschideţi uşa o clipă. Ouvrez la porte, sunt căpitanul 
Marlowe. 

Nemulţumită şi buimacă, Angelique se ridică în capul 
oaselor în pat. 


Spre propria-i uimire, Ori o lăsă să se ridice şi să meargă 
spre uşă. Îi trebui câtva timp ca să tragă bara şi să deschidă 
uşa pe jumătate, ţinându-se de ea ca să-şi păstreze 
echilibrul. Babcott, Marlowe şi un infanterist marin aveau 
lumânări în mână. Flăcările licăreau, iar cei trei bărbaţi să 
zgâiau la ea: cămaşa ei de noapte era foarte franţuzească, 
foarte fină şi diafană. 

— Noi, €..., voiam să vedem că nu aţi păţit nimic, 
mademoiselle. Noi, ăăă..., am prins un bărbat în tufişuri, 
spuse Babcott în grabă, dar nu aveţi de ce să vă faceţi griji. 

Îşi dădu seama că fata abia înţelege ce-i spune. Marlowe 
îşi desprinse privirea de pe trupul fetei şi privi peste umărul 
ei, în odaie. 

— Excusez-moi, mademoiselle, s'il vous plat, spuse el 
jenat, cu un accent acceptabil şi trecu pe lângă ea ca să 
inspecteze camera. 

Sub pat nu era nimic, numai o oală de noapte. Dădu la o 
parte perdelele patului din partea unde s-ar fi putut 
ascunde cineva, nici o altă uşă, sau dulap. Obloanele 
scârţâiau mişcate de vânt. Marlowe le deschise larg. 

— Pallidar! Mai e ceva acolo, jos? 

— Nu, răspunse Pallidar. Nu se vede nimic, nici un semn. 
Poate că a fost singur şi pe ell-o fi văzut soldatul când s-a 
strecurat aici. Dar controlează bine toate încăperile din 
partea aia. 

Marlowe dădu afirmativ din cap, mormăi o înjurătură şi 
mârâi: 

— Dar ce dracu' crezi că fac aici? 

În spatele lui, perdelele patului se mişcară înfiorate de o 
briză uşoară şi dezveliră picioarele lui Ori, încălţate cu tabi, 
şosetele cu un deget. Lumânarea lui Marlowe tremură şi se 
stinse, iar când acesta închise obloanele şi se întoarse cu 
spatele spre fereastră, nu desluşi în întunericul adânc din 
spatele patului şosetele lui Ori. Nu vedea de fapt nimic 
altceva decât silueta Angelicăi care stătea în uşă, pe 


jumătate adormită. Îi ghicea fiecare părticică a trupului şi 
ceea ce vedea îi tăia respiraţia. 

— "Totul este în ordine, spuse el jenat de privirile 
stăruitoare pe care i le aruncase, bucurându-se de vederea 
trupului ei într-un moment în care arăta lipsită de apărare, 
apoi făcând pe severul, se îndreptă spre uşă. Vă rog să 
zăvorâţi uşa şi... somn uşor, spuse el ieşind, deşi ar fi dorit 
tare mult să mai rămână. 

Încă şi mai buimăcită, Angelique murmură ceva şi închise 
uşa. Bărbaţii aşteptară până auziră zgomotul făcut de bară 
în lăcaşul ei. Babcott spuse şovăitor: 

— Mă îndoiesc că o să-şi mai amintească faptul că ne-a 
deschis uşa. 

Infanteristul marin îşi şterse sudoarea de pe frunte, văzu 
că Marlowe se uită la el şi nu-şi putu reprima un rânjet. 

— Ce dracu' ai de eşti aşa de fericit? se răsti Marlowe la el, 
deşi ştia foarte bine motivul. 

— 10, dom'le? Păi, ăaă, nimic dom'le, spuse imediat 
soldatul. 

Rânjetul dispăru, chipul lui era numai nevinovăție. Soldat 
sau ofiţer, tot una-i, îşi zise el, şi lui i se scoală la fel, se 
zgâia la ea de parcă s-o înghită, şi ce floci scurţi şi 
cârlionţaţi acolo jos şi cele mai a' dracu' ţâţe pe care le-am 
văzt fodată! Băieţii n-o să mă creadă cân' am să le spun ce- 
am văzt. 

— Da, dom'le, nici o vorbă, spuse el virtuos când Marlowe 
îi porunci să nu povestească nimic din ceea ce văzuseră. A'ţi 
dreptate, dom'le ofiţer, nici o vorbuliţă, mucles, îl asigură el 
şi porniră mai departe, spre încăperea următoare, cu 
gândul tot la fată. 

Angeligue se rezemă de uşă, încercând să înţeleagă ce se 
întâmplase. Nu putea să-şi ordoneze gândurile: un bărbat 
în grădină! Ce grădină? Dar Malcolm era în grădina Casei 
Mari, nu, e aici jos, rănit, nu, asta era în vis, dar parcă ela 
spus ceva despre căsătorie şi că vom locui în Casa Mare... 
Malcolm, oare el este bărbatul care m-a atins? Nu, a spus 


că o să moară. Ciudat, doctorul a spus că o să se facă bine, 
toată lumea spune că o să fie bine, care bine, ce bine? De ce 
nu excelent sau foarte bine? De ce? Angelique renunţă, căci 
dorinţa de a dormi o copleşea. Luna lumina printre şipcile 
obloanelor şi fata porni clătinându-se prin semi-întuneric 
spre pat, unde se prăbuşi fericită pe salteaua moale. Cu un 
oftat de uşurare, îşi trase cearşaful peste ea numai pe 
jumătate, se întoarse pe o parte şi în secunda următoare se 
cufundase într-un somn adânc. 

Ori se strecură în tăcere afară din ascunzătoarea lui, mirat 
de a se vedea încă în viaţă. Deşi se lipise cât mai strâns de 
perete, şi el şi săbiile lui, orice cercetare mai amănunţită l- 
ar fi descoperit imediat. Văzu că bara de la uşă fusese pusă 
la locul ei şi că fata dormea profund, cu un braţ sub pernă şi 
celălalt peste cearşaf. Bine, îşi zise el, fata poate să mai 
aştepte. Mai întâi, să vedem cum am să ies din capcana 
asta? Pe fereastră sau pe uşă? 

Întrucât printre şipcile obloanelor nu vedea bine, împinse 
uşurel, mai întâi un oblon, apoi pe celălalt. Jos mişunau încă 
soldaţii. Până în zori mai erau cam trei ore. Norii începeau 
să se adune pe cer şi în curând aveau să acopere luna. 
Trupul lui Shorin zăcea grămadă pe cărare, ca un stârv. 
Pentru o clipă, fu uimit să vadă că nu i-au luat capul, dar 
apoi îşi aminti că gai-jinii nu aveau obiceiul să ia capetele ca 
să le arate altora, sau să le numere. 

Va fi greu să fugă pe acolo fără să fie văzut. Dacă nu 
pleacă de acolo, va trebui să deschid uşa şi să încerc prin 
interior. Asta înseamnă că va trebui să las uşa deschisă. Mai 
bine pe fereastră, dacă se poate. Se aplecă, privi cu băgare 
de seamă afară şi zări o cornişă îngustă sub fereastră, care 
ducea spre altă fereastră şi apoi înconjura clădirea, căci se 
afla într-o cameră de colţ. Se simţi foarte emoţionat. În 
curând norii vor acoperi luna. Atunci am să fug. O să scap. 
Sonno-joi! Acuma fata. 

Fără un zgomot, aranjă din nou bara de la geam, în aşa fel 
încât obloanele rămaseră întredeschise şi se întoarse la pat. 


Sabia lui cea lungă era tot în teacă. O puse la îndemână, pe 
plapuma de mătase albă. Alb, îşi zise el. Cearşaf alb, carne 
albă, albul, culoarea morţii. Potrivit. Perfect pentru a scrie 
pe el. Ce să scrie? Să-şi scrie numele? 

Fără grabă, trase cearşaful de pe ea. Cămaşa de noapte a 
fetei depăşea puterea lui de înţelegere, era făcută să 
ascundă totul şi nimic. Membrele. Şi sânii aşa de mari în 
comparaţie cu cei ai femeilor pe care le cunoscuse, 
picioarele lungi şi drepte, fără nici o urmă a acelei curburi 
elegante pe care o aveau femeile lor din cauza statului în 
genunchi ani de-a rândul. Şi din nou, parfumul acela al ei. 
În timp ce ochii o examinau, simţi că începe să se 
învârtoşeze. Cu celelalte femei, nu fusese niciodată aşa. 
Excitaţia era minimă. Multe glume deocheate şi 
profesionalism. Consumat rapid, de regulă, în aburi de 
sake, ca să nu le distingă vârsta. Dar acum avea tot timpul 
la dispoziţie. Fata era tânără, dintr-o altă lume. Dorinţa îi 
crescu şi mai mult, mădularul şi mai vârtos. 

Vântul făcea să scârţâie obloanele, dar nu era nici o 
primejdie, nici aici, nici în restul casei. Totul era liniştit. Fata 
dormea, pe jumătate culcată pe burtă. O împinse uşurel, o 
dată şi încă o dată şi ea se întoarse ascultătoare pe spate, 
cu capul lăsat comod într-o parte şi părul revărsat în 
cascadă de partea cealaltă. Oftă adânc, cufundându-se în 
îmbrăţişarea saltelei. La gât avea o cruciuliţă mică de aur. 
Ori se aplecă şi puse tăişul cuţitului său ascuţit ca un brici 
sub dantelele de la gâtul cămăşii de noapte, ridică uşor şi 
apoi împinse lama în jos, învingând rezistenţa slabă a 
materialului. Acesta se despărţi în două şi căzu de pe o 
parte şi de alta a trupului fetei. Ori nu mai văzuse niciodată 
o femeie goală cu totul dinaintea privirii lui ca acum. Şi nici 
nu mai fusese vreodată atât de excitat. Inima îi zvâcnea 
nebuneşte. Crucea micuță strălucea. Cu un gest 
inconştient, fata îşi mişcă mâna şi o aşeză între picioare, 
rămânând acolo. El o ridică, o dădu la o parte, apoi depărtă 
genunchii unul de altul. Blând. 


Angelique se trezi chiar înainte de revărsatul zorilor. Dar 
nu complet. Drogul o mai stăpânea încă, avusese visuri, 
visuri ciudate şi violente, visuri erotice, ameţitoare, 
copleşitoare, dureroase, senzuale, cumplite, cum nu mai 
trăise niciodată. Prin obloanele întredeschise vedea linia 
sângerie a orizontului spre răsărit şi grupuri stranii de nori, 
care păreau să se potrivească de minune cu visele stranii pe 
care le avusese. Când se mişcă să-i vadă mai bine, simţi o 
durere în şale, dar nu-i dădu atenţie, lăsându-şi ochii să 
alunece pe contururile ciudate ale norilor, iar mintea spre 
visurile care o atrăgeau cu o forţă irezistibilă. În clipa în 
care era gata să adoarmă din nou, îşi dădu seama că era 
goală, îşi trase cămaşa de noapte pe ea şi cearşaful 
deasupra. Şi adormi. 

Ori stătea în picioare lângă pat. Iocmai ieşise din căldura 
aşternutului. Costumul ninja era pe podea. Şi şorţul cu 
care-şi acoperea sexul tot acolo. O clipă privi în jos, spre ea, 
admirând-o pentru ultima dată. Ce trist este, îşi zise el. 
Ultima dată este întotdeauna foarte trist. Apucă sabia cea 
scurtă şi o scoase din teacă. 

În camera de dedesubt, Phillip Tyrer deschise ochii. 
Încăperea în care se afla îi era necunoscută, îşi dădu seama 
că este în templul de la Kanagawa, că doar cu o zi înainte 
fusese o zi cumplită, operaţia aceea îngrozitoare. Babcott 
spunea că am stare de şoc, murmură el cu limba grea şi un 
gust de cocleală în gură. Isuse Cristoase, oare asta să fie o 
scuză? Obloanele erau întredeschise şi vântul şuiera prin 
ele. Vedea răsăritul soarelui. Cer roşu dimineaţa, semn rău, 
îşi zise el. Oare o să fie furtună? Se ridică în capul oaselor şi 
îşi cercetă bandajul de la mână. Era curat, nu se vedeau 
pete de sânge proaspăt şi se simţi foarte uşurat. Dacă nu 
punea la socoteală faptul că era ameţit şi avea puţină 
greață, putea spune că se simte bine. O, Doamne, cât aş 
vrea să mă fi purtat mai bine! Făcu un efort ca să-şi 
amintească ce se mai întâmplase după operaţie, dar totul 


rămase în ceaţă. Ştiu că am plâns. Nu-mi venea să plâng, 
dar lacrimile îmi curgeau pe obraji, le-am simţit. 

Făcu un efort şi alungă gândurile negre. Se ridică din pat 
şi deschise şi mai mult obloanele. Se simţea mai în putere şi 
îi era foame. Lângă el era o cană cu apă, îşi stropi faţa, îşi 
clăti gura şi scuipă apoi apa pe geam, în grădină. După ce 
bău puţină apă se simţi mult mai bine. Grădina era pustie, 
mirosea a vegetaţie umedă. Din locul unde se afla, vedea o 
parte a zidului templului şi grădina, cam atât. Printr-o 
deschizătură dintre copaci, zări casa gărzii şi pe cei doi 
soldaţi de acolo. Constată că fusese băgat în pat în cămaşa 
de mătase şi cu izmenele lungi de lână pe el. Vestonul 
şifonat, pătat de sânge, era pe un scaun, pantalonii şi 
ghetele murdare alături. Nu contează, bine că am scăpat cu 
viaţă, începu să se îmbrace. Dar ce o fi cu Struan? Şi 
Babcott - în curând va trebui să dau ochii cu el. Nu avea 
brici, aşa că nu putu să se bărbierească. Nu exista nici 
pieptene. Nu contează nici asta. Îşi trase ghetele în 
picioare. Din grădină venea ciripitul păsărelelor, strigăte 
îndepărtate în japoneză, nişte câini lătrau. Dar nu se auzea 
niciunul din sunetele acelea atât de familiare în orice oraş 
normal din Anglia, nici un fel de strigăte: „Apă 
proaspătăăăă! Stridii de Colchesteeer! Proaspeteeee, din 
dimineaţa asta! De vânzare, stridii de vânzareeee! Direct 
de la tipar, ultimul capitol din cartea domnului Dickens, 
numai un penny, numai un penny. The Times, The Times, 
citiţi totul despre scandalul domnului Disraeli, totul...” 

Oare o să fiu dat afară? se întrebă el, simțind un gol în 
stomac la gândul de a se întoarce acasă copleşit de ruşine, 
un adevărat dezastru, exclus din Ministerul de Externe al 
Majestății Sale, reprezentantul celui mai mare imperiu pe 
care l-a cunoscut lumea vreodată. Oare ce o să creadă Sir 
William despre mine? Dar ea, Angelique? Slavă Domnului 
că a reuşit să scape şi să fugă la Yokohama. Dar o să mai 
vrea oare să stea de vorbă cu mine? O, Dumnezeule, oare 
ce am să mă fac? 


Şi Malcolm Struan se trezise. Cu câteva clipe mai 
devreme, un fel de al şaselea simţ îl avertizase asupra 
pericolului - nişte zgomote venite de afară îl treziseră şi 
avea impresia că veghea de câteva ore, aşa cum zăcea 
acolo. Era întins pe patul de companie şi îşi amintea foarte 
bine de operaţie, faptul că fusese rănit foarte grav şi că s-ar 
putea să moară. Fiecare respiraţie îi provoca dureri 
cumplite. Chiar şi cea mai neînsemnată mişcare. 

Dar n-am să mă mai gândesc la durere, am să mă gândesc 
numai la Angelique, am să mă gândesc că ea mă iubeşte 
şi... Dar ce e cu visurile acelea urâte? Visurile în care se 
făcea că Angeligue mă urăşte şi fuge de mine. Nu pot suferi 
visurile urâte şi mi-e silă că trebuie să zac neputincios aici, 
că sunt slab, eu care am fost întotdeauna atât de puternic, 
care am crescut întotdeauna în umbra eroului meu, Dirk 
Struan cel mare, Diavolul-cu-Ochi-Verzi. O, cât de mult aş 
vrea să am şi eu ochii verzi şi să fiu atât de puternic. Dar el 
este căâlăuza mea şi eu voi fi la fel ca el, aşa voi fi. Ca de 
obicei, duşmanul nostru dintotdeauna, Tyler Brock, stă la 
pândă. Tata şi mama îmi ascund cele mai multe lucruri, 
bineînţeles, însă eu am auzit unele zvonuri şi ştiu mai multe 
decât îşi închipuie ei. Bătrâna Ah Tok, care este pentru 
mine chiar mai mult decât o mamă - căci nu ea a fost aceea 
care m-a purtat în braţe până la vârsta de doi ani, şi m-a 
învăţat cantoneză, şi mi-a arătat ce e viaţa şi mi-a ales 
prima fată? Ah Tok îmi şopteşte zvonurile care circulă şi la 
fel face şi unchiul Gordon Chen, care îmi spune tot ce se 
întâmplă. Nobila Casă are necazuri. Nu-i nimic, o să ne 
ocupăm noi de ele. Eu o să mă ocup. Căci pentru asta am 
fost pregătit şi am învăţat toată viaţa. Dădu la o parte 
cuvertura şi ridică un picior, încercând să se ridice, dar 
durerea îl opri. Încercă încă o dată tot fără succes. Nu 
contează, îşi spuse el slăbit. Nu am de ce să-mi fac griji, o s- 
o fac mai târziu. 

— Mai vrei nişte ouă, Settry? întrebă Marlowe, care era la 
fel de înalt ca şi ofiţerul de dragoni, dar nu la fel de lat în 


umeri. Amândoi făceau parte din înalta societate, erau fii de 
ofiţeri de carieră, cu chipuri plăcute, bronzate. 

— Nu, mulţumesc, răspunse Settry Pallidar. Nu mănânc 
mai mult de două. Trebuie să mărturisesc că aici se găteşte 
mizerabil. Le-am spus servitorilor că îmi plac ouăle bine 
prăjite, nu aşa, ca o flegmă, dar oamenii ăştia au nisip în 
cap în loc de creier. De fapt, al naibii să fiu dacă pot să 
mănânc ouăle altfel decât cu pâine prăjită, din aceea bună, 
englezească. Nu au acelaşi gust. Ce crezi că se va întâmpla 
acum, în legătură cu Canterbury? 

Marlowe avu un moment de şovăială. Se aflau la Legaţie, 
în sufragerie, la masa mare de stejar la care puteau şedea 
douăzeci de persoane şi care fusese adusă din Anglia 
special în acest scop. Odaia de pe colţ era spațioasă şi 
plăcută, ferestrele dădeau spre grădină şi trei servitori 
chinezi în livrea îi serveau la masă. Tacâmurile erau puse 
pentru şase persoane. Ochiuri prăjite cu slănină în 
sufertaşe de argint încălzite la lumânare, pui la grătar, 
şuncă rece sărată şi placintă cu ciuperci, o bucată de 
friptură de vită aproape râncedă, biscuiţi tari ca fierul, o 
plăcintă cu mere uscată. Bere blondă, neagră şi ceai. 

— Ministrul ar trebui să ceară reparaţii imediate, ucigaşii 
să ne fie predaţi fără întârziere, iar în caz contrar, să 
ordone flotei să atace Yedo. 

— Ar fi mai bine să intrăm în forţă - avem suficiente trupe 
pentru aceasta - să ocupăm capitala şi să-l dăm jos pe 
regele lor... Cum îi spun? A, da, shogun şi să numim un 
conducător din partea noastră, apoi să transformăm 
Japonia în protectorat. Ba ar fi chiar şi mai bine pentru ei 
să-i includem în imperiu - Pallidar era obosit, căci rămăsese 
treaz aproape toată noaptea, uniforma îi era descheiată, 
dar se pieptâănase şi se bărbierise, făcu un semn unuia 
dintre servitori. Ceai, te rog. 

Tânărul chinez, îmbrăcat cuviincios, înţelegea perfect, dar 
se holbă intenţionat la el, spre marele amuzament al 
celorlalţi servitori. 


— Heya, domnu? Ce-ai? Ce fel de ce-ai spus? Vreau ce-ai 
heya? 

— O, nu contează, pentru numele lui Dumnezeu! iritat, 
Pallidar se ridică şi se duse spre bufet cu ceaşca de ceai în 
mână, îşi turnă singur ceai, în timp ce servitorii continuau 
să privească în tăcere la chipul insolent al acestui diavol 
străin, ascultând apoi cu atenţie ceea ce discutau cei doi. 
Este o chestiune de forţă militară, bătrâne. Şi am să-ţi spun 
sincer, generalul ar fi foarte necăjit să piardă fie şi numai 
un grenadier din cauza unui ucigaş sifilitic, îmbrăcat ca Ali 
Baba. Ar vrea - şi noi toţi am vrea - ca răzbunarea să vină 
de la Dumnezeu. 

— Nu ştiu ce s-ar întâmpla în cazul unei debarcări - flota 
poate evident să vă croiască drum, dar n-am idee cât de 
mulţi samurai sunt acolo şi nici de ce forţe dispun. 

— Dar pentru numele lui Dumnezeu, indiferent câţi sunt 
sau ce forţe au, ne putem descurca cu ei, nu sunt decât o 
mână de băştinaşi înapoiaţi. Sigur că ne vom descurca. Ca 
şi în China. N-am înţeles de ce nu am anexat China, ca să 
terminăm cu ea o dată pentru totdeauna. 

Toţi servitorii auziseră şi înţeleseseră cuvintele lor. Îşi 
jurară ca atunci când Regatul Cerurilor va avea arme şi 
nave de război să-i ajute şi ei pe ceilalţi să-i bage pe barbari 
cu nasul în propria scârnă şi să le dea în felul acesta o lecţie 
care să le fie de învăţătură pentru o mie de generaţii. Toţi 
servitorii fuseseră aleşi de Ilustrul Chen, Gordon Chen, 
compradorul Nobilei Case. 

— Mai vreau un bucat' ou foarte bune, domnu? întrebă cel 
mai curajos dintre ei şi rânji la Pallidar, în timp ce îi băga 
sub nas câteva ouă preparate în mod deliberat ca să aibă 
aspect de flegmă. Foarte bun ou. 

— Nu, mulţumesc - Pallidar împinse tava la o parte 
dezgustat. Ascultă, Marlowe, cred că... - se întrerupse căci 
uşa se deschise şi intră Tyrer. O, hello, dumneata trebuie să 
fii Phillip Tyrer de la Legaţie, apoi Pallidar se prezentă, îl 
prezentă şi pe Marlowe şi continuă să vorbească. Îmi pare 


nespus de rău de nenorocirea care vi s-a întâmplat ieri, dar 
sunt mândru că pot să-ţi strâng mâna. Şi domnul Struan şi 
domnişoara Richaud i-au spus lui Babcott că dacă n-ai fi fost 
dumneata, amândoi ar fi fost morţi. 

— Aşa au spus? Oh! - lui Tyrer nu-i venea să-şi creadă 
urechilor. Totul s-a petrecut atât de... atât de repede. Eram 
înspăimântat de moarte. 

Acum, după ce spusese lucrul acesta cu voce tare, se 
simţea ceva mai bine. Ba chiar şi mai bine, când îşi dădu 
seama că cei doi consideră teama lui o dovadă de modestie, 
îi oferă un scaun şi poruncesc servitorilor să-i aducă de 
mâncare. Marlowe zise: 

— Când am fost astă noapte la dumneata să te vedem, erai 
ca dus de pe lume, dar ştiam că Babcott ţi-a dat un sedativ, 
aşa încât bănuiesc că nu ai auzit încă de ucigaş. 

Tyrer simţi că i se strânge stomacul. 

— Ce ucigaş? - îi povestiră despre el, şi despre Angeligque. 
Este şi ea aici? 

— Da, şi ce femeie curajoasă! 

Timp de o clipă, Marlowe rămase cu gândul la ea. Nu avea 
nici o prietenă mai apropiată, nici acasă, nici în altă parte, 
numai câteva verişoare cu care s-ar fi putut eventual 
însura, dar nu ţinea la niciuna în mod special şi pentru 
prima oară lucrul acesta îi făcea plăcere. Poate că 
Angelique o să rămână aici... şi apoi mai vedem. Era foarte 
emoţionat. Înainte de a pleca din Plymouth, portul lui de 
origine, cu un an înainte, tatăl lui, căpitanul Richard 
Marlowe, îi spusese: 

— Băiete, ai împlinit douăzeci şi şapte de ani, ai nava ta 
acum - deşi este o rablă împuţită - eşti cel mai mare dintre 
fraţi şi e timpul să te însori. Când te vei întoarce din 
expediţia în Extremul Orient o să ai peste treizeci de ani. Cu 
puţin noroc, voi fi şi eu pe atunci vice-amiral şi o să... ei 
bine, pot să-ţi dau câteva guinee în plus, dar să nu spui 
nimic maică-tii, şi nici fraţilor sau surorilor. E momentul să 
te hotărăşti! Ce zici de verişoara ta Delphi? 


Promisese că se va gândi la întoarcere. Acuma va trebui 
probabil să se aşeze la casa lui. 

— Domnişoara Angelique a dat alarma în colonie şi după 
aceea a insistat să vină aici aseară. Domnul Struan o rugase 
să vină să-l vadă cât mai urgent - se pare că nu e prea bine, 
de fapt este foarte rău rănit, aşa că am adus-o încoace. Este 
o adevărată doamnă. 

— Da! 

Se lăsă o tăcere ciudată, în care fiecare ştia la ce se 
gândesc ceilalţi. 

— Dar de ce să fi venit asasinul aici? 

Ceilalţi doi sesizară nervozitatea din glasul lui. 

— Probabil ca să mai facă şi alte ticăloşii. Dar nu ai de ce 
să fii neliniştit, căci l-am prins pe individ. L-ai văzut pe 
domnul Struan în dimineaţa aceasta? 

— Am trecut pe la el, dar dormea, sper că se va face bine. 
Operația a fost grea şi... 

Tyrer se opri, auzind voci afară. Pallidar se ridică şi se 
duse la fereastră, urmat de ceilalţi. Sergentul 'Tlowery ţipa la 
un japonez pe jumătate gol, care era în capătul celălalt al 
grădinii, făcându-i semn să se apropie. 

— Ei, tu, vino-ncoace! 

Bărbatul, probabil grădinar, era bine făcut şi tânăr. Se afla 
cam la douăzeci de iarzi de ei. Purta numai acoperitoarea 
pentru şolduri şi ducea pe unul din umeri o legătură de 
vreascuri şi crengi înfăşurate pe jumătate într-o cârpă 
neagră, murdară de noroi, încercând să culeagă rapid şi 
alte surcele. O clipă rămase drept, apoi începu să facă 
plecăciuni umile către sergent. 

— Dumnezeule, indivizii ăştia nu au simţul decenţei, spuse 
Pallidar scârbit. Nici chinezii nu se îmbracă aşa - sau 
indienii. | se văd toate daravelele... 

— Mi s-a spus că se îmbracă şi iarna tot aşa, cel puţin unii 
dintre ei, spuse Marlowe, se pare că nu simt frigul. 

Towery strigă din nou şi îi făcu semn japonezului să se 
apropie. Bărbatul continua să facă plecăciuni, dar în loc să 


se apropie de el, păru că a înţeles greşit şi se întoarse 
ascultător, continuând să facă plecăciuni şi dispăru după 
colţul clădirii. Când trecu prin dreptul ferestrei lor, ridică 
pentru o clipă privirea, apoi mai făcu o plecăciune umilă şi 
se îndreptă rapid spre locuinţele servitorilor, aproape 
ascunse cu totul în frunziş. 

— Curios, spuse Marlowe. 

— Ce anume? 

— O, nimic, mi s-a părut că toate aceste plecăciuni nu sunt 
decât o înscenare! se întoarse şi văzu că Iyrer era alb ca 
varul la faţă. Isuse, ce s-a întâmplat? 

— Eu, eu... omul ăsta, cred că, nu sunt sigur, dar cred că 
este unul din cei doi, ucigaşii de la 'Tokaido, cel pe care l-a 
împuşcat Struan. Nu i-aţi văzut umărul, nu era bandajat? 

Pallidar reacţionă primul. Sări pe fereastră, urmat 
îndeaproape de Marlowe care pusese mâna pe sabie. Se 
repeziră împreună printre copaci. Dar nu găsiră nimic, deşi 
răscoliră peste tot. 

Era aproape de amiază. Se auzi din nou o bătaie uşoară în 
uşă şi din nou: 

— Mademoiselle? Mademoiselle? 

Babcott o striga încetişor de pe coridor, căci nu voia s-o 
trezească dacă nu era neapărat necesar. Angelique nu 
răspunse. Rămase încremenită în mijlocul camerei şi privea 
ca fascinată la uşa zăvorâtă. Abia respira, cu halatul strâns 
înfăşurat în jurul trupului şi chipul ca de ceară. Începu din 
nou să tremure. 

— Mademoiselle? 

Aşteptă o clipă. Paşii se pierdură în depărtare şi fata 
răsuflă uşurată, încercând disperată să-şi stăpânească 
tremurul. Îşi reluă mersul spre fereastră şi spre pat, înainte 
şi înapoi, ceea ce făcuse mereu în ultimele ore. Trebuie să 
iau o decizie, îşi spuse ea disperată. Când se trezise a doua 
oară nu-şi aminti de prima trezire. Acum mintea îi era clară 
şi stătea în patul şifonat fără să se mişte, bucuroasă că este 
trează, odihnită, flămândă şi însetată, abia aşteptând să bea 


prima ceaşcă de cafea a zilei, servită cu pâine franţuzească 
crocantă, aşa cum o făcea bucătarul şef din Yokohama. Dar 
nu sunt în Yokohama, sunt în Kanagawa şi astăzi voi avea 
parte de o ceaşcă oribilă de ceai englezesc cu lapte. 
Malcolm! Sărmanul Malcolm, sper că o să iau primul vapor 
către Hong Kong, apoi la Paris... Dar, oh, ce vise am avut, ce 
vise! 

Fantasmele nopţii îi erau încă vii în memorie şi se 
amestecau cu alte imagini - 'Tokaido, mutilarea lui 
Canterbury şi apoi purtarea atât de ciudată a lui Malcolm 
care se gândea că se vor căsători. Îi reveni în nări mirosul 
din sala de operaţie, dar îl alungă repede, căscă şi se întinse 
după ceasul pe care îl lăsase pe noptieră. Făcând această 
mişcare, simţi o durere în şale. O clipă se gândi dacă nu e 
vorba de un ciclu venit ceva mai devreme, căci nu-l avea 
chiar foarte regulat, dar alungă gândul ca imposibil. Ceasul 
arăta 10:20. Era încrustat cu lapis-lazuli şi îi fusese dăruit 
de tatăl ei, când împlinise optsprezece ani, la 8 iulie, cu 
două luni şi ceva înainte, la Hong Kong. Cât de multe se 
întâmplaseră de atunci, îşi zise ea. O să fiu atât de fericită 
să mă întorc la Paris, la lumea civilizată şi să nu mai ajung 
niciodată, nicio... 

Realiză brusc că este aproape goală sub cearşaf. Spre 
marea ei uimire îşi găsi cămaşa de noapte sfâşiată în 
întregime în faţă - nu se mai ţinea decât pe umeri şi pe 
braţe. Ridică cele două bucăţi, nevenindu-i să creadă. 
Vrând să vadă mai bine, se dădu jos din pat şi se duse spre 
fereastră - simţi din nou durerea aceea uşoară. Acum, la 
lumina zilei, văzu pata de sânge de pe cearşaf şi găsi o 
urmă între picioare. 

— Cum poate oare să-mi vină ciclul... 

Începu să numere zilele, să le adune şi iar să le numere, 
dar fără nici un rezultat. Ultimul ciclu se oprise cu două 
săptămâni în urmă. Observă apoi că era udă şi nu înţelegea 
de ce - dintr-o dată inima i se strânse şi fu cât pe-aci să 


leşine când creierul îi strigă că visurile nu fuseseră visuri, ci 
realitate şi că fusese violată în timp ce dormea. 

— Nu se poate, ai înnebunit, nu se poate! şoptise ea, 
simțind că se sufocă. O, Dumnezeule, fă să fi fost un vis, o 
parte din visurile acelea. 

Începu să pipăie prin pat, cu inima bătând nebuneşte. Eşti 
trează acum, nu mai este un vis, eşti trează! îşi cercetă 
trupul cu grijă, o dată şi încă o dată, cu şi mai multă atenţie. 
Avea suficiente cunoştinţe ca să-şi dea seama că umezeala 
aceea nu era întâmplătoare şi că himenul îi fusese rupt. 
Acesta era adevărul: fusese violată. Camera începu să se 
învârtă. O, Dumnezeule, sunt nenorocită, viaţa mea e 
distrusă, viitorul distrus, pentru că nici un bărbat de 
condiţie bună, nici un bărbat care se respectă nu va mai 
vrea să mă ia de nevastă, acum, când am fost pătată şi 
căsătoria este singura cale prin care o fată poate să-şi 
asigure un viitor fericit, nu există nici o altă cale... Când, în 
cele din urmă, năvala sentimentelor i se mai domoli, când 
reuşi din nou să gândească şi să vadă realitatea din jurul ei 
îşi dădu seama că zăcea trântită de-a curmezişul patului. 
Încercă, tremurând din toate mădularele, să reconstituie 
noaptea trecută. Îmi amintesc că am zăvorât uşa. Se uită la 
ea. Uşa era tot zăvorâtă, bara era la locul ei. Îmi amintesc 
de Malcolm şi de camera lui îngrozitoare şi că am fugit de la 
el, îmi amintesc de Phillip 'Tyrer care dormea liniştit. 
Doctorul Babcott mi-a dat să beau ceva şi apoi am mers 
sus... Băutura! O, Dumnezeule! Am fost drogată! Dacă 
Babcott poate să opereze liniştit după ce le dă bolnavilor 
băutura aceea, bineînţeles că s-a putut întâmpla ce s-a 
întâmplat, şi eu am fost absolut inconştientă, dar lucrul 
acesta nu-mi e de nici un folos acum! S-a întâmplat cu 
adevărat! 

Dacă rămân şi însărcinată?! Panica o copleşi din nou. 
Lacrimile începură să-i şiroiască pe obraji şi aproape că-i 
veni să ţipe. Încetează! îşi şopti ea poruncitor, făcând un 
efort uriaş de a se autocontrola. Încetează imediat, să nu 


mai aud un sunet! Eşti singură, nimeni nu te poate ajuta, 
nimeni, numai tu singură, trebuie să te gândeşti! Ce ai de 
gând să faci? Gândeşte-te! Respiră adânc deşi simţea 
împunsături în inimă şi încercă să-şi controleze mintea care 
începea s-o ia razna. Cine a fost bărbatul? Bara este tot la 
locul ei, aşa că nu a putut veni pe uşă. Stai puţin, îmi 
amintesc foarte vag... Sau poate că a fost tot din visul de 
mai înainte... îmi amintesc că i-am deschis uşa lui Babcott 
şi... şi ofiţerul acela de marină, Marlowe... pe urmă am pus 
din nou bara. Da, aşa este! Cel puţin, aşa cred! N-a vorbit 
franţuzeşte... ba da, dar prost, apoi au plecat şi eu am pus 
bara la loc, de asta sunt sigură. Dar de ce au bătut la uşă în 
toiul nopţii? Căută din nou cu disperare în mintea ei, dar nu 
reuşi să găsească nici un răspuns şi nici nu era foarte 
sigură că toate acestea se întâmplaseră cu adevărat! 
Imaginile nopţii se estompau tot mai mult. Unele dintre ele. 
Concentrează-te! 

Dacă n-a venit pe uşă, atunci a venit pe fereastră. Privi 
spre fereastră şi văzu că bara care o închidea era pe jos, 
lângă zid, nu în rama ei. Aşadar, oricine ar fi fost, a intrat pe 
fereastră! Dar cine? Marlowe, Pallidar sau poate chiar 
bunul doctor, toţi mă cunosc. Cine ştia că am fost drogată? 
Babcott. Poate că le-o fi spus şi celorlalţi, dar, cu siguranţă, 
niciunul din ei nu putea fi atât de mizerabil, niciunul n-ar fi 
îndrăznit să se caţere prin grădină, pentru că sigur aş fi 
țipat din răsputeri... 

Întreaga ei fiinţă gemea şi îi şoptea: Fii atentă! Tot viitorul 
tău depinde de cât ai să fii de grijulie şi înţeleaptă. Ai grijă. 
Eşti chiar sigură că s-a întâmplat aşa ceva în timpul nopţii? 
Dar dacă ai visat? Poate că... Acum n-am să mă mai gândesc 
la asta, dar numai un doctor ar putea să-mi spună cu 
certitudine şi acesta va trebui să fie Babcott. Stai puţin, 
poate că ţi-ai rupt singură membrana aceea prin somn, în 
timpul coşmarului, căci a fost un coşmar - nu-i aşa? S-a mai 
întâmplat şi altor fete. Da, dar acelea au rămas tot virgine, 
şi asta nu explică oricum lichidul acela... îţi aminteşti de 


sărmana Jeanette de la mănăstire, sărmana şi prostuţa 
Jeanette, care s-a îndrăgostit de unul dintre negustori şi i-a 
permis totul şi apoi ne-a povestit şi nouă amănuntele. N-a 
rămas însărcinată, dar a fost descoperită şi în ziua 
următoare a fost dată afară pentru totdeauna şi după aceea 
am aflat că s-a măritat cu măcelarul din sat, singurul bărbat 
care a mai vrut s-o ia de nevastă. Eu nu am permis nimic 
nimănui, dar şi mie o să mi se întâmple acelaşi lucru, nu 
ajută la nimic, un doctor ar putea să-mi spună cu siguranţă, 
dar nici asta nu mi-ar fi de nici un folos şi apoi gândul că 
Babcott sau orice alt doctor să fie martorul unor astfel de 
mărturisiri, să-mi împărtăşească secretul... Cum aş putea 
să-i încredinţez un asemenea secret? Dacă se află... Trebuie 
să ţin totul secret! Dar cum, cum am să pot şi ce o să fac 
după aceea? La întrebarea asta am să răspund mai târziu. 
Mai întâi să înţeleg cine a fost. Nu, mai întâi să te speli de 
murdăria lui şi după aceea o să gândeşti mai bine. Trebuie 
să gândeşti foarte clar. 

Îşi scoase scârbită cămaşa de noapte şi o aruncă pe jos, 
apoi se spălă cu grijă şi în profunzime, încercând să-şi 
amintească toate procedeele contraceptive pe care le ştia şi 
pe care Jeanette le aplicase cu succes. Apoi îşi puse halatul 
şi îşi pieptănă părul. Îşi curăţă dinţii cu praf de dinţi. Abia 
după aceea se privi în oglindă. Îşi examină cu multă atenţie 
chipul. Nu se vedea nimic. Desfăcu halatul. Nici pe membre 
sau pe sâni - doar sfârcurile erau puţin mai roşii. Se uită 
din nou fix în oglindă: Nu s-a schimbat nimic, nimic. Dar s-a 
schimbat totul! 

Observă atunci că-i dispăruse şi cruciuliţa, de aur, pe care 
o purta întotdeauna la gât, şi când era trează şi când 
dormea. Căută metodic în pat, apoi sub pat şi de jur- 
împrejur. Nu rămăsese îngropată prin cearşafuri, nici sub 
perne, nici între cuverturi. Ultima şansă - să fi rămas 
agăţată în dantela cearşafului de plapumă. O ridică de jos şi 
o examină cu atenţie. Nimic. Atunci văzu cele trei caractere 


japoneze, trase cu cruzime pe albeaţa cearşafului, scrise cu 
sânge. 

Soarele strălucea pe cruciuliţa de aur. Ori o ţinea de 
lânţişorul ei fin, privind-o fascinat. 

— De ce ai luat-o? întrebă Hiraga. 

— Nu ştiu. 

— A fost o greşeală că n-ai ucis femeia. Shorin avea 
dreptate, ai făcut o greşeală. 

— Karma. 

Se aflau în siguranţă, la Hanul Florilor de la Miezul Nopţii. 
Ori făcuse baie şi se bărbierise, iar acum privea la Hiraga 
mijind din ochi şi îşi spunea: Tu nu eşti stăpânul meu - am 
să-ţi spun numai ce vreau eu să ştii, atât şi nimic mai mult. 
Îi povestise despre moartea lui Shorin şi despre faptul că se 
căţărase pe fereastră şi intrase în cameră, că fata dormea 
adânc şi că nu s-a trezit, dar nimic altceva, decât că se 
ascunsese acolo foarte bine, că apoi îşi scosese hainele ninja 
căci ştia că va da ochii cu cineva şi îşi pitise sabia în ele, 
coborâse în grădină şi abia apucase să strângă câteva 
crengi ca să facă pe grădinarul când şi fusese zărit; şi cum 
reuşise să scape, chiar după ce îl recunoscuse pe omul de 
pe drumul Iokaido. Dar despre fată nimic altceva. 

Cum aş putea spune cu vorbe ale muritorilor, cum aş 
putea povesti cuiva că, datorită ei, eu am devenit una cu 
zeii, că atunci când am întins-o şi am văzut-o eram beat de 
dorinţă, când am pătruns-o am pătruns-o ca un iubit şi nu 
ca un violator, nu ştiu de ce, dar aşa a fost, am intrat încet, 
cu grijă şi atunci ea m-a cuprins cu braţele de umeri, s-a 
cutremurat toată şi m-a strâns, deşi nu s-a trezit nici o clipă, 
mă ţinea strâns de tot, iar eu mă ţineam, mă ţineam din 
răsputeri şi apoi m-am slobozit, de necrezut cât am putut. 
N-aş fi crezut niciodată că poate fi atât de minunat, de 
pătimaş, de satisfăcător, de împlinit. Celelalte nu valorează 
nimic în comparaţie cu ea. M-a făcut să ating stelele, dar nu 
de aceea am lăsat-o în viaţă. M-am gândit foarte mult s-o 
ucid. Şi apoi să mă sinucid acolo, în camera ei. Dar ar fi fost 


un gest egoist, să mor în culmea fericirii, atât de mulţumit. 
O, dar cum aş fi dorit să mor. Însă moartea mea trebuie să 

fie dăruită pentru sonno-joi. Numai pentru asta. Nu pentru 
mine. 

— A fost o greşeală că n-ai ucis-o, spuse din nou Hiraga, 
întrerupând şirul gândurilor lui Ori. Shorin avea dreptate, 
dacă ai fi ucis-o ai fi dus la îndeplinire planul nostru mai 
bine decât oricum altfel. 

— Da. 

— Atunci de ce? 

Am lăsat-o în viaţă pentru zei, dacă există zei, ar fi putut 
spune Ori, dar nu spuse. Zeii m-au avut în stăpânirea lor şi 
m-au pus să fac ceea ce am făcut şi eu le mulţumesc. Acum 
sunt un om împlinit. Cunosc viaţa, tot ce mai trebuie să 
cunosc este moartea. Eu am fost primul ei bărbat şi mă va 
ţine minte toată viaţa, chiar dacă dormea. Când se va trezi 
va vedea scrisul meu trasat cu sângele meu şi va şti! Vreau 
ca ea să trăiască întotdeauna. Eu voi muri în curând. 
Karma. Ori puse cruciuliţa într-unul din buzunarele secrete 
de pe mâneca kimonoului său şi mai bău puţin ceai verde, 
înviorător, căci se simţea deosebit de satisfăcut şi viu. 

— Ziceai că aveţi de făcut o incursiune? 

— Da. Avem de gând să dăm foc Legaţiei Britanice din 
Yedo. 

— Bine. Să fie cât mai curând. 

— O să fie, Sonno-joi! 

La Yokohama, Sir William spuse supărat: 

— Mai spune-le încă o dată pentru ultima dată, pentru 
numele lui Dumnezeu, că Guvernul Majestății Sale cere o 
reparaţie imediată de o sută de mii de lire sterline în aur 
pentru acest atac neprovocat şi pentru asasinarea unui 
supus britanic. Pentru Dumnezeu, este interzis să fie 
omorâţi englezii - kinjiru! Şi vrem să ne fie predaţi ucigaşii 
din Satsuma în trei zile, căci altfel vom porni la acţiune. 

Stătea în camera mică şi înghesuită de audienţe de la 
Legația Britanică din Yokohama, de cealaltă parte a 


golfului, flancat de miniştrii prusac, francez şi rus, de ambii 
amirali - cel britanic şi cel francez şi de general, cu toţii la 
fel de exasperaţi ca şi el. În faţa lor, aşezaţi ceremonios pe 
scaune, se aflau doi reprezentanţi locali ai administraţiei 
Bakufu, samuraiul Şef al Gărzii din colonie şi guvernatorul 
Kanagawei, în a cărei jurisdicție se afla Yokohama. Purtau 
pantaloni largi şi kimonouri, iar peste acestea o manta cu 
umeri largi, ca două aripi, legată la brâu, şi cele două săbii. 
Era clar că nu sunt în apele lor şi în adâncul sufletului erau 
furioşi. În zorii zilei, soldaţi înarmaţi au apărut în uşa Casei 
Vămilor, atât la Yokohama, cât şi la Kanagawa, lovind cu 
patul armelor în uşă cu o furie nemaiîntâlnită şi-i 
convocaseră pe cei mai înalţi reprezentanţi oficiali şi pe 
guvernator la o întâlnire imediată, la ora prânzului, grabă, 
de asemenea, nemaiîntâlnită. 

Între cele două delegaţii şedeau interpreţii, aşezaţi pe 
perne. Japonezul şedea în genunchi, celălalt, un elveţian pe 
nume Johann Favrod, şedea cu picioarele încrucişate sub el. 
Limba lor comună era olandeza. Întâlnirea dura deja de 
două ore - din engleză se traducea în olandeză, apoi din 
olandeză în japoneză şi apoi invers. Toate întrebările lui Sir 
William erau înţelese greşit, ocolite sau trebuiau repetate 
de câteva ori, se cereau amânări sub cele mai felurite 
pretexte: „pentru a se consulta cu autorităţile superioare, 
ca să instituie examinarea şi cercetarea cazului”; „O, da, în 
japoneză examinare este cu totul altceva decât cercetare. 
Excelenţa sa, guvernatorul de Kanagawa ne explică în 
amănunţime că...”; „O, excelența sa, guvernatorul de 
Kanagawa vrea să vă explice în mod detaliat că el nu are 
competenţă juridică asupra provinciei Satsuma care este un 
regat separat...”; „O, dar excelența sa, guvernatorul de 
Kanagawa a înţeles că acuzaţii aveau pistoalele în mâini şi 
acuzaţii sunt vinovaţi pentru că nu au respectat obiceiurile 
străvechi japoneze...”; „Câţi străini spuneţi că erau în 
grupul acela care ar fi trebuit să îngenuncheze şi..., dar 
obiceiurile noastre...” Expozeuri anoste ale guvernatorului 


japonez, transpuse anevoie de interpret într-o olandeză 
departe de a fi fluentă şi retraduse apoi în engleză. 

— Spune exact aşa cum am zis eu, Johann. 

— Aşa fac, sir, de fiecare dată, dar sunt sigur că tâmpitul 
ăsta nu traduce exact, nici ceea ce spuneţi dumneavoastră, 
nici ce spun japonezii. 

— Ştim, la naiba, sigur că ştim asta, când a fost altfel? Te 
TOg, continuă. 

Johann traduse foarte exact cuvintele englezeşti. 
Interpretul japonez roşi, ceru să i se explice ce înseamnă 
cuvântul imediat şi realiză apoi o traducere politicoasă, 
cuviincioasă şi aproximativă, sperând că va fi acceptată. Dar 
chiar şi aşa guvernatorul pufni în barbă la auzul durităţilor. 
Tăcerea deveni mai apăsătoare. Degetele lui începură să 
bată darabana pe mânerul sabiei, apoi rosti scurt trei sau 
patru cuvinte. Traducerea fu foarte lungă. Johann spuse 
împăciuitor: 

— Lăsând la o parte toate fleacurile, guvernatorul spune 
că va transmite „rugămintea” dumneavoastră autorităţilor 
potrivite la timpul potrivit. 

Sir William roşi vizibil, amiralii şi generalul şi mai tare. 

— Rugăminte?” Spune-i ticălosului exact: nu este nici o 
rugăminte, este o cerere, o revendicare! Şi mai spune-i că 
pretindem o audienţă IMEDIAT la shogunul din Yedo în 
răstimp de trei zile! Trei zile, pentru numele lui Dumnezeu! 
Sau mă duc acolo cu navele de război. 

— Bravo, spuse contele Sergheiev. 

Johann îşi dădea seama de pericol, şi tălmăci cuvintele cu 
o fidelitate atenuată. Interpretul japonez rămase cu gura 
căscată, apoi se porni să turuie în olandeză precipitat. 
Johann răspunse avalanşei de cuvinte cu două vorbe care 
dădură naştere unei tăceri bruşte, înspăimântate. 

— Nan ja! Ce înseamnă asta? Ce-a spus? întrebă fioros 
guvernatorul care înţelesese perfect ostilitatea şi nu şi-o 
ascundea nici pe a lui. 


Imediat interpretul îi oferi o versiune mai blândă, dar 
chiar şi aşa guvernatorul explodă într-un paroxism de 
ameninţări şi cereri pe care interpretul le transpunea în 
cuvintele pe care credea că străinii ar fi dorit să le audă, 
apoi asculta din nou şi traducea din nou. 

— Ce spune, Johann? 

— Sir William trebui să ridice vocea deasupra zarvei, căci 
interpretul le răspundea guvernatorului şi oficialilor 
Bakufu, care ţipau unul la altul şi la interpret. Ce dracu' 
spun? 

Johann era foarte fericit acum - ştia că întrevederea urma 
să se încheie peste câteva momente şi se va putea întoarce 
la Barul Lung ca să mănânce şi să-şi bea şnapsul. 

— Nu ştiu nimic, cu excepţia faptului că guvernatorul 
repetă că tot ce poate face este să transmită rugămintea 
dumneavoastră etc., etc., la momentul potrivit, etc..., etc. 
Dar nu există nici o posibilitate ca shogunul să vă facă 
onoarea etc., etc. Pentru că este împotriva obiceiurilor lor 
IC ETC 

Sir William izbi cu pumnul în masă. În tăcerea care se lăsă 
arătă cu mâna spre guvernator, apoi spre sine: 

— Watashi... eu..., apoi arătă cu mâna prin fereastră, spre 
Yedo. Watashi merge la Yedo! Ridică apoi trei degete: TREI 
ZILE cu nave de război! 

Se ridică şi ieşi din cameră ca o furtună. Ceilalţi îl urmară. 
Traversă holul şi pătrunse în biroul lui, se îndreptă spre 
bufetul cu geamuri şi îşi turnă puţin whisky. 

— Mai doreşte cineva? întrebă el când ceilalţi îl 
înconjurară, turnă automat scotch pentru amirali, pentru 
general şi pentru prusac, vin roşu pentru Seratard şi o 
porţie zdravănă de vodcă pentru contele Sergheiev. Cred că 
am respectat planul. Îmi pare rău că a durat cam mult, 
spuse el. 

— Mi-a fost teamă să nu ţi se rupă un vas de sânge, spuse 
Sergheiev, golindu-şi paharul şi turnându-şi altul. 

— Ei, trebuia să închei întrevederea oarecum dramatic. 


— Aşadar, peste trei zile la Yedo? 

— Da, dragă conte. Domnule amiral, pregăteşte flota să 
ridice ancora în zori, pregăteşte navele de luptă în mod 
vizibil, curăţă punţile, lustruieşte tunurile, fă instrucţie cu 
toată flota şi ordonă-le să fie gata de luptă în orice clipă. 
Generale, cinci sute de soldaţi vor fi de ajuns ca escortă de 
onoare. Monsieur, nava amiral franceză va binevoi să ni se 
alăture? 

— Bineînţeles, răspunse Seratard. Vă voi însoţi, se-nţelege, 
dar aş sugera ca sediul să fie stabilit la Legația Franceză şi 
să fim îmbrăcaţi în uniformă de gală. 

— Nici un fel de uniforme de gală, este vorba de o misiune 
de pedeapsă, nu de prezentarea scrisorilor de acreditare. 
Asta va fi mai târziu. Nu sunt de acord nici cu locul de 
întâlnire; a fost ucis un conaţional de-al nostru şi, cum să 
spun, factorul decisiv este totuşi flota noastră. 

— Evident că este decisivă în apele acestea şi în momentul 
de faţă, chicoti von Heimrich. Păcat că nu am o duzină de 
regimente de cavalerie prusacă, căci am putea tăia în felii 
toată Japonia dintr-o suflare, terminând cu prostia lor 
enervată şi lipsa de maniere care ne iroseşte atâta timp. 

— Numai o duzină? întrebă Seratard. 

— Ar fi suficient, herr Seratard, pentru toată Japonia - 
trupele noastre sunt cele mai bune din Europa - 
bineînţeles, după cele ale Majestății Sale, adăugă el 
politicos. Din fericire, Prusia îşi poate permite să disloce 
douăzeci, poate chiar şi treizeci de regimente pentru acest 
mic sector şi să mai aibă încă suficiente trupe pentru a face 
faţă oricărei probleme pe care am putea s-o avem, mai ales 
în Europa. 

— Da, ei bine..., interveni Sir William, văzând că Seratard 
roşeşte. Plec spre Kanagawa să rezolv nişte treburi. 
Domnule amiral, domnule general, poate mai stăm puţin de 
vorbă când mă întorc. Am să vin eu la bord. O, domnule 
Seratard, ce spuneţi de Mademoiselle Angelique? Aţi fi de 
acord s-o escortez la întoarcere? 


Fata ieşi din cameră abia după-amiaza târziu, porni pe 
coridor, apoi în jos, pe scări, spre holul principal de la 
intrare. Purta acum din nou rochia cu crinolină din ziua de 
dinainte, era din nou elegantă, mai eterică ca oricând, îşi 
aranjase părul şi îşi creionase ochii. Se simţea în jurul ei un 
parfum suav şi se auzea foşnet de jupoane. Santinelele de la 
intrarea principală o salutară şi murmurară stânjeniţi 
cuvinte de bun venit, buimăciţi de frumuseţea ei. Un 
servitor chinez se holbă la ea şi dispăru apoi imediat. Uşa se 
deschise înainte ca ea să apuce să pună mâna pe clanţă. 
Babcott ieşi şi se opri în faţa ei. 

— O, bună ziua, domnişoară Angelique, pe cuvântul meu, 
sunteţi atât de frumoasă! spuse el aproape bâlbâindu-se. 

— Vă mulţumesc, domnule doctor - avea un zâmbet blând 
şi voce caldă. Voiam să vă întreb... Putem sta un moment de 
vorbă? 

— Bineînţeles, poftiţi înăuntru. Simţiţi-vă ca acasă. 

Babcott închise uşa infirmeriei, o invită pe cel mai bun 
scaun şi se aşeză şi el în spatele biroului, tulburat de 
frumuseţea ei strălucitoare şi coafura înaltă care îi punea în 
valoare linia perfectă a gâtului. Doctorul avea ochii roşii şi 
era foarte obosit. Dar asta este viaţa mea, îşi zise el, 
bucuros că poate s-o privească. 

— Băutura aceea pe care mi-aţi dat-o seara trecută, era un 
fel de drog? 

— Da, este un fel de drog. Am făcut-o ceva mai tare, 
pentru că eraţi foarte, foarte tulburată. 

— Mi s-au învălmăşit toate în minte. 'Tokaido, apoi venirea 
aici şi vederea lui Malcolm. Deci spuneţi că băutura era 
foarte puternică? 

— Da, dar nu este periculoasă, nu aveţi de ce să vă temeţi. 
Somnul este cel mai bun medicament, somnul adânc, şi, pe 
Zeus, aţi dormit foarte bine, este aproape ora patru. Cum 
vă simţiţi? 

— Încă puţin obosită, mulţumesc, zâmbi din nou. Cum se 
mai simte domnul Struan? 


— Nu este nici o schimbare. Tocmai mă pregăteam să mă 
duc să-l văd, dacă doriţi, puteţi veni şi dumneavoastră. Se 
poate spune că e bine. O, apropo, l-au prins pe individul 
acela. 

— Care individ? 

— Cel despre care v-am vorbit eu noaptea trecută, 
intrusul. 

— Nu-mi amintesc nimic din ce s-a întâmplat în toiul nopţii. 

Babcott îi spuse ce se întâmplase la uşa ei şi în grădină, 
cum unul dintre ticăloşi fusese împuşcat, iar celălalt fusese 
zărit în dimineaţa aceea, dar reuşise să scape şi Angeligue 
avu nevoie de toată puterea ei de stăpânire ca să rămână 
calmă şi zâmbitoare şi să nu urle din răsputeri ceea ce 
gândea: Tu, fiu al lui Satan, cu licoarea ta şi incompetenţa 
ta blestemată. Doi indivizi? Celălalt era cu siguranţă la mine 
în cameră când ai venit acolo şi n-ai fost în stare să-l găseşti 
şi să mă salvezi, tu şi celălalt idiot, Marlowe, care este la fel 
de vinovat. Sfântă Fecioară, dă-mi putere, ajută-mă. Sfântă 
Fecioară, ajută-mă să mă răzbun pe amândoi. Şi pe el, 
indiferent cine este! Maică preacurată, răzbună-mă. Dar de 
ce să-mi fi furat cruciuliţa, din moment ce nu s-a atins de 
niciuna din celelalte bijuterii ale mele şi ce semnificaţie au 
semnele pe care le-a făcut? Şi de ce le-a trasat cu sânge, cu 
sângele lui? Angelique văzu că doctorul o privea fix. 

— Oui? 

— Spuneam dacă n-aţi vrea să-l vedeţi pe domnul Struan 
acum? 

— O, da, chiar vă rog, fata se ridică, stăpână pe sine de 
astă dată. O, mi-e teamă că am vărsat cana cu apă pe 
cearşafuri. Aţi vrea să-i spuneţi servitoarei să le strângă? 

— Aici nu avem servitoare, râse Babcott. Este împotriva 
regulilor japoneze. Avem numai servitori chinezi. Nu vă 
faceţi griji, chiar din momentul în care aţi ieşit din cameră 
au şi început să facă curăţenie... - Babcott se întrerupse, 
căci fata pălise. Ce s-a întâmplat? 


Pentru o clipă, Angelique alergă cu gândul înapoi, în 
cameră, amintindu-şi cum frecase şi spălase totul, îngrozită 
că petele nu ieşeau. Dar până la urmă ieşiseră şi îşi aminti 
că verificase şi controlase totul de mai multe ori, aşa că 
secretul ei rămăsese neatins - nu lăsase nici o urmă, nici de 
sânge, nici de secreție, secretul ei era la adăpost şi va duce 
la îndeplinire planul pe care îl elaborase. Trebuie să fie 
înţeleaptă, trebuie neapărat. Babcott fu şocat de paloarea 
chipului ei şi de gesturile febrile cu care degetele ei 
strângeau spasmodic materialul fustei. Se apropie în grabă 
de ea şi o cuprinse pe după umeri. 

— Nu mai fiţi neliniştită, acum totul e bine, sunteţi în 
siguranţă, zău aşa. 

— Da, vă rog să mă scuzaţi, murmură ea înspăimântată, cu 
capul ascuns la pieptul lui şi izbucni în plâns. Mi-am 
amintit... de... de sărmanul Canterbury. 

Angelique se privea parcă din afară, lăsându-l pe doctor s- 
o mângâie, sigură că planul ei era unica scăpare, unicul 
plan înţelept: nu s-a întâmplat nimic. Nimic, nimic, nimic. Ai 
să crezi aşa până la următorul ciclu. Şi atunci, dacă vine, ai 
să crezi aşa pentru totdeauna. Şi dacă nu vine? Nu ştiu, nu 
ştiu, nu ştiu. 

Luni, 17 septembrie 

— Gai-jinii sunt nişte viermi fără maniere, spuse Nori Anjo 
clocotind de furie - Nori Anjo era şeful rou-ului, Consiliul 
celor Cinci Bătrâni, un bărbat bondoc, cu faţa rotundă şi 
veşminte scumpe. Au respins scuzele noastre politicoase cu 
care ar fi trebuit să se încheie incidentul de pe Tokaido şi 
acum, cu obrăznicie, cer în mod oficial audienţă la shogun - 
scrisoarea este oribilă, cuvintele insolente, uitaţi aici, citiţi 
singur, tocmai a sosit. 

Cu o nerăbdare abia disimulată, întinse sulul adversarului 
său mult mai tânăr, Ioranaga Yoshi, care şedea în faţa lui. 
Erau singuri într-una din încăperile de audienţă în corpul 
central al castelului Yedo şi porunciseră tuturor paznicilor 
să plece. O măsuţă joasă, de lac roşu se afla între cei doi 


bărbaţi. Pe ea era aşezată o tavă neagră de ceai, cu ceşti de 
ceai şi un ceainic dintr-un porțelan fin ca o coajă de ou. 

— Ce spun gai-jinii nu are importanţă - Yoshi luă sulul, dar 
nu-l citi, spre deosebire de Anjo, veşmintele lui erau simple 
şi purta săbii de luptă, nu de ceremonie. Trebuie să-i silim 
cumva să facă ceea ce dorim noi - Yoshi era daimyo al 
provinciei Hisamatsu, o feudă mică, dar importantă din 
apropiere şi descendent direct al primului shogun 
Toranaga, la „sugestia” recentă a împăratului şi în pofida 
opoziţiei înverşunate a lui Anjo, tocmai fusese numit Tutore 
al Moştenitorului, băiatul shogun şi desemnat să ocupe 
postul vacant din Consiliul celor Cinci, un nobil înalt, în 
vârstă de douăzeci şi şase de ani, cu mâini fine şi degete 
lungi. Indiferent ce s-ar întâmpla, nu trebuie să-l vadă pe 
shogun, spuse el, căci ar însemna confirmarea legalităţii 
Tratatelor care nu sunt încă, de fapt, ratificate. O să le 
refuzăm cererea insolentă. 

— Sunt de acord că este insolentă, totuşi trebuie să facem 
ceva şi să hotărâm şi în privinţa acelui câine ticălos din 
Saisuma, Sanjiro. 

Amândoi erau foarte iritaţi de această problemă cu gai- 
jinii care le tulbura de două zile wa-ul, armonia interioară. 
Amândoi doreau să încheie cât mai curând această întâlnire 
- Yoshi se grăbea să se întoarcă în apartamentul lui de 
dedesubt, unde îl aştepta Koiko, iar Anjo la o întâlnire 
secretă cu un doctor. Afară era soare şi o atmosferă plăcută, 
se simţea miros de mare şi de pământ reavăn pe care îl 
aducea printre şipcile obloanelor închise o briză uşoară. 
Încă nu se simţea ameninţarea iernii. Dar iarna o să vină, se 
gândea Anjo, căruia durerea din măruntaie îi abătea atenţia 
de la indispoziţie. Urăsc iarna, anotimpul morţii, anotimpul 
tristeţii, cu cerul trist, marea tristă, pământul trist şi urât, şi 
îngheţat, copacii goi şi frigul care îţi chinuie încheieturile, 
aducându-şi aminte cât eşti de bătrân. Era un bărbat 
cărunt, de patruzeci şi şase de ani, daimyo de Mikawa şi 
fusese principalul pilon al puterii roju, de când dictatorul 


tairo Ii fusese asasinat cu doi ani înainte. În timp ce tu, 
mucosule, se gândea el morocănos, nu eşti numit decât de 
două luni în Consiliu şi de patru săptămâni Tutore - două 
numiri politice periculoase, făcute în pofida protestelor 
noastre. Ar fi timpul să ţi se mai reteze aripile. 

— Bineînţeles că noi toţi apreciem sfatul tău, adăugă el cu 
o voce mieroasă, fără să creadă ceea ce spune, cum de 
altfel nici interlocutorul lui nu credea. De două zile, gai-jinii 
îşi pregătesc flota pentru luptă, trupele lor fac instrucţie 
zilnic şi mâine soseşte conducătorul lor. Ce soluţie ai? 

— Aceeaşi ca şi ieri, cu sau fără sulul lor oficial: le trimitem 
încă o scrisoare de scuze pentru „regretabila întâmplare”, 
înfășurată într-un sarcasm pe care nu vor fi niciodată în 
stare să-l sesizeze, din partea unei persoane oficiale pe care 
nu 0 vor cunoaşte niciodată şi potrivită în aşa fel să 
sosească înainte ca şeful gai-jin să plece din Yokohama şi 
rugându-l să ne mai acorde un răgaz pentru „cercetări”. 
Dacă asta nu-l satisface şi dacă el sau ei vin la Yedo, n-au 
decât. Trimitem un funcţionar umil, ca de obicei, care nu ne 
poate obliga pe noi cu nimic, îl trimitem aşadar la Legația 
lor ca să poarte tratative şi în felul acesta le dăm puţină 
supă, dar nici o bucăţică de peşte. Şi amânăm, şi amânăm... 

— Între timp însă ar fi cazul să ne exercităm dreptul 
ereditar al shogunatului şi să-i poruncim lui Sanjiro să ni-i 
predea pe ucigaşi imediat pentru a fi pedepsiţi, să plătească 
despăgubirea imediat prin intermediul nostru şi să-i 
instituim imediat arest la domiciliu. Să-i poruncim! spuse 
Anjo mânios. Nu ai experienţă în chestiunile înalte ale 
shogunatului. 

Stăpânindu-şi furia şi dorind foarte mult să-l trimită pe 
Anjo imediat la pensie pentru prostia şi lipsa lui de maniere, 
Yoshi spuse: 

— Dacă îi vom porunci aşa ceva lui Sanjiro, nu ne va da 
ascultare, şi atunci vom fi siliţi să pornim război împotriva 
lui. lar Satsuma este prea puternică şi are prea mulţi aliaţi. 


Nu am mai avut războaie de două sute cincizeci de ani. Nu 
suntem pregătiţi de război. Războiul este... 

Se făcu dintr-o dată tăcere. O tăcere stranie, fără să vrea, 
amândoi bărbaţii puseră mâna pe săbii. Ceştile de ceai şi 
ceainicul porniră să zăngăne. Pământul începu să se 
scuture, tot turnul se clătină, o dată, şi încă o dată. 
Cutremurul dură treizeci de secunde. Apoi se termină la fel 
de brusc cum începuse. Cei doi bărbaţi aşteptau impasibili, 
cu ochii la ceştile de ceai. Nu urmă nici o replică. Nici o 
replică. Aşteptarea se instalase în tot castelul Yedo. Toate 
vieţuitoarele erau în aşteptare. Nimic. 

Yoshi sorbi puţin ceai, apoi aşeză meticulos ceaşca din nou 
în centrul farfurioarei. Anjo îl invidia pentru puterea lui de a 
se controla. Înlăuntrul său, Yoshi era foarte tulburat şi îşi 
zicea: Astăzi zeii mi-au zâmbit, dar ce va fi data viitoare, sau 
mai încolo - în orice clipă, sau peste o lumânare de timp, în 
după-amiaza aceasta, sau la noapte sau mâine dimineaţă? 
Karma! Astăzi am scăpat, dar foarte curând va fi alt 
cutremur, unul mai cumplit, ucigaş, aşa cum a fost acum 
şapte ani, când era cât pe-aci să mor şi numai la Yedo au 
pierit o sută de mii de oameni în timpul cutremurului şi al 
incendiilor care urmează întotdeauna după el, ca să nu mai 
punem la socoteală miile de oameni luaţi de talazurile mării 
şi înecaţi de valul uriaş tsunami care se ridicase în acea 
noapte din ocean şi măturase de pe faţa pământului atâţia 
oameni, printre care şi pe Yuriko, pe atunci iubirea vieţii 
mele. Îşi porunci să-şi domine frica. 

— Războiul este cât se poate de nepotrivit în acest 
moment. Satsuma este foarte puternică, iar armatele din 
Tosa şi Choshu o să se alieze pe faţă cu ei, nu suntem destul 
de puternici ca să-i zdrobim singuri. 

Tosa şi Choshu erau feude aflate departe de Yedo, 
amândouă duşmani tradiţionali ai shogunatului. 

— Cei mai importanţi daimyo vor veni sub steagul nostru, 
dacă vor fi chemaţi, iar restul îi vor urma pe aceştia, spuse 
Anjo, încercând să ascundă efortul pe care îl făcea ca să-şi 


desprindă mâna de pe mânerul sabiei, căci era încă 
înspăimântat. 

Yoshi era perspicace şi bine pregătit, sesiză teama lui Anjo, 
şi şi-o notă în minte, bucuros de ceea ce văzuse la 
adversarul lui. 

— Nu, nu vor veni, spuse el, cel puţin deocamdată. Vor 
întârzia, vor trage de timp, ne vor amâna şi nu ne vor ajuta 
niciodată efectiv să zdrobim Satsuma. N-au curaj. 

— Dacă nu acum, atunci când? 

Furia lui Anjo se risipise, alungată de teama pe care i-o 
produceau cutremurele. Trăise un cutremur cumplit pe 
vremea când era copil - tatăl devenise o torţă vie, mama şi 
cei doi fraţi se prefăcuseră în scrum în faţa ochilor lui. De 
atunci, la cea mai mică clătinare a pământului, retrăia ziua 
aceea, în toată oroarea ei şi simţea din nou în nări mirosul 
de carne arsă şi îi răsunau în urechi ţipetele lor înfricoşate. 

— Oricum, trebuie să-l potolim pe câinele ăsta mai 
devreme sau mai târziu. De ce să n-o facem acum? 

— Pentru că trebuie să aşteptăm până vom fi mai bine 
înarmaţi. Ei - adică Satsuma, Tosa şi Choshu - au arme 
moderne, tunuri şi puşti, dar nu ştim câte. Şi câteva nave cu 
aburi. 

— Vândute lor de gai-jini împotriva dorințelor 
shogunatului. 

— Cumpărate de ei din cauza slăbiciunii noastre. 

— Nu sunt eu răspunzător de asta! se înroşi la faţă Anjo. 

— Nici eu! degetele lui Yoshi se strânseră pe mânerul 
sabiei. Aceste feude sunt mai bine înarmate decât noi - 
indiferent din ce motive. Îmi pare foarte rău, trebuie să 
aşteptăm, fructul Satsuma nu este încă destul de putred ca 
să riscăm să începem un război pe care nu-l putem câştiga 
singuri. Suntem izolaţi, iar Sanjiro nu este, vocea lui deveni 
mai categorică. Dar sunt de acord că va trebui să-l învăţăm 
minte cât de curând. 

— Mâine voi cere Consiliului să emită un ordin de război. 


— Pentru binele shogunatului, al tău şi al întregului clan 
Toranaga, sper că ceilalţi mă vor asculta pe mine. 

— Vom vedea mâine. Capul lui Sanjiro trebuie pus într-o 
ţeapă şi expus ca exemplu pentru toţi trădătorii. 

— Sunt de acord că Sanjiro trebuie să fi ordonat masacrul 
de pe 'Tokaido numai ca să-i scoată din minţi de furie pe gai- 
jini. Singura noastră soluţie este amânarea. Misiunea 
trimisă de noi în Europa trebuie să se întoarcă dintr-o zi în 
alta şi atunci necazurile noastre vor lua sfârşit. 

Cu nouă luni în urmă, în ianuarie, shogunatul trimisese 
prima delegaţie oficială din Japonia la bordul unei nave cu 
aburi în America şi în Europa cu ordinul secret de a 
renegocia Tratatele - roju le considera „proiecte de 
înţelegeri neautorizate” - cu guvernele englez, francez şi 
american şi de-a anula sau amâna orice altă deschidere de 
noi porturi. Ordinele lor erau clare. În momentul de faţă, 
Tratatele ar trebui să fie anulate. Anjo spuse ameninţător: 

— Aşadar, dacă nu putem porni război, eşti totuşi de acord 
că Sanjiro trebuie înlăturat? 

Bărbatul cel tânăr era mult prea precaut ca să-şi dea 
acordul făţiş şi se întreba oare ce avea de gând Anjo, sau ce 
plănuise deja. Îşi aşeză sabia mai comod şi se prefăcu a 
reflecta la această problemă, constatând încă o dată că 
noua funcţie îi plăcea foarte mult. lată-mă, aşadar, din nou 
în centrul puterii. O, da, Sanjiro m-a ajutat să ajung aici, dar 
asta numai pentru a-şi atinge scopul lui murdar - acela de a 
mă distruge făcându-mă răspunzător în mod public de toate 
necazurile pe care ni le-au provocat blestemaţii aceştia de 
gai-jini, transformându-mă astfel într-o ţintă de cea mai 
mare importanţă pentru blestemaţii de shishi - toate astea 
pentru a uzurpa drepturile noastre ereditare, pentru a ne 
lua averile şi shogunatul. Nu contează, eu ştiu ce pune la 
cale el şi câinele lui, Katsumata, care sunt adevăratele lui 
intenţii în privinţa noastră, intenţiile lui şi ale aliaţilor lor, 
din 'Tosa şi Choshu. N-o să-i meargă, jur pe strămoşii mei. 

— Cum ai vrea să-l înlături pe Sanjiro? 


Chipul lui Anjo se întunecă, căci îşi aminti de cearta 
violentă pe care o avusese cu acesta cu numai câteva zile în 
urmă. 

— Îţi repet, spusese Sanjiro, ascultă de sugestiile 
împăratului: convoacă imediat o adunare a tuturor daimyo, 
cere-le cu umilinţă să formeze un consiliu pentru a sfătui, a 
reforma şi a conduce shogunatul, rupe tratatele acelea 
infame şi ilegale cu gai-jinii, porunceşte să se închidă toate 
porturile pentru gai-jini, iar dacă refuză, alungă-i imediat! 

— Îţi amintesc din nou, numai shogunatul are dreptul să se 
ocupe de politica externă, de orice fel de politică, nu 
împăratul şi nici tu! Ştim amândoi că l-am decepţionat, îi 
spusese Anjo, urându-l de moarte pentru ascendenţa lui, 
pentru armatele lui, pentru bogăţiile şi pentru sănătatea lui 
atât de evidentă. Sugestiile sunt ridicole şi irealizabile. Am 
menţinut pacea timp de două sute şi... 

— Da, întru îmbogățirea lui Toranaga. Dacă refuzi să-l 
asculţi pe stăpânul nostru suprem, pe împărat, atunci dă-ţi 
demisia sau fă-ţi seppuku. Ai ales un copil ca să fie shogun, 
trădătorul acela de tairo li a semnat „tratatele” din cauza 
administraţiei Bakufu, gai-jinii sunt aici şi pentru asta-i 
răspunzător loranaga! 

Anjo se învineţise de furie, exasperat de răutatea şi de 
şicanele care durau de mai multe luni şi şi-ar fi scos imediat 
sabia din teacă dacă Sanjiro nu ar fi fost protejat de 
mandatul imperial. 

— Dacă tairo li n-ar fi negociat şi n-ar fi semnat tratatele, 
gai-jinii ar fi bombardat toată ţara şi acum am fi supuşi 
precum China! 

— Supugşi? Ce prostie! 

— Ai uitat că Palatul de Vară de la Pekin a fost incendiat şi 
jefuit, Sanjiro-donno? Acum China este practic 
dezmembrată şi guvernarea nu mai este în mâinile 
chinezilor. Ai uitat că le-au cedat englezilor, cel mai mare 
duşman al lor, una din insulele lor, Hong Kong, acum 
douăzeci de ani şi acum insula aceea a devenit un bastion 


invincibil? 'Tientsin, Shanghai, Swatow sunt acum dominate 
de gai-jini şi au devenit porturi permanente, de sine 
stătătoare, cuprinse în tratat. Ce zici dacă ne iau şi nouă o 
insulă tot aşa? 

— O să-i împiedicăm, noi nu suntem chinezi. 

— Cum? îmi pare rău că eşti orb şi surd şi cu capul în nori. 
Acum un an, în momentul în care s-a terminat ultimul 
război cu China, dacă i-am fi provocat ar fi trimis toate 
flotele şi armatele acelea împotriva noastră şi ne-ar fi 
zdrobit exact la fel. Numai înţelepciunea administraţiei 
Bakufu i-a oprit. Nu ne-am fi putut opune acelor armii 
uriaşe, nici tunurilor şi nici armelor lor. 

— Sunt de acord că shogunatul este răspunzător pentru 
faptul că eram nepregătiţi, era obligaţia lui Ioranaga. Ar fi 
trebuit să avem tunuri moderne şi nave de război încă de 
acum câţiva ani, ştiam de existenţa lor de atâţia ani de zile. 
Oare nu ne-au avertizat olandezii de zeci de ori despre 
invențiile lor, dar ne-am băgat capetele în oala de noapte ca 
să nu auzim şi să nu vedem nimic! L.aţi trădat pe împărat. 
Aţi fi putut ceda cel mult un port, Deshima, dar de cea 
trebuit să oferiţi Yokohama, Hirodate, Nagasaki, Kanagawa 
ticălosului de american Townsend Harris şi să le permiteţi 
accesul în Yedo pentru legaţiile lor neobrăzate! Dă-ţi 
demisia şi lasă-i pe alţii mai pricepuţi să salveze Ţara 
Zeilor... 

Amintindu-şi de această ceartă violentă, Anjo începu să 
transpire, mai ales că îşi dădea seama că în multe privinţe 
avea dreptate. Scoase o batistă de hârtie din mâneca largă 
şi îşi şterse sudoarea de pe frunte şi de pe creştetul ras şi îi 
aruncă o privire lui Yoshi, gelos pe înfăţişarea lui, pe 
comportamentul lui sigur de sine, dar cel mai mult pe 
tinereţea şi virilitatea lui devenită deja legendară. Nu e 
mult de când era aşa de uşor să fii mulţumit, să fii potent, îşi 
zise dintr-o dată nefericit, dar acum, cu durerea asta 
continuă în burtă... Nu e mult de când putea să-şi 
stârnească bărbăţia foarte uşor şi s-o simtă tare, iar acum 


nu mai era în stare nici chiar cu o persoană pe care o dorea 
foarte mult, nici cu cele mai sofisticate tehnici, alifii sau 
medicamente. 

— Sanjiro poate îşi închipuie că nu putem ajunge până la 
el, dar se înşeală, spuse el în cele din urmă. Pune-ţi şi tu 
mintea la contribuţie, Yoshi-donno, tânărul, dar atât de 
înțeleptul nostru consilier, cum să-l înlăturăm, altfel s-ar 
putea ca tocmai capul tău să ajungă într-o ţeapă nu peste 
prea mult timp. 

Yoshi hotărî să nu ia cele spuse ca o ofensă şi zise: 

— Ce propun ceilalţi Bătrâni? 

— Vor vota aşa cum le voi spune eu, râse viclean Anjo. 

— Dacă nu mi-ai fi rudă, ţi-aş sugera să demisionezi sau 
să-ţi faci seppuku. 

— Ce păcat că nu eşti ilustrul tău tiz ca să poţi da cu 
adevărat ordine, nu-i aşa? Anjo se ridică anevoie. Am să le 
trimit acum răspuns, să mai amâne. Mâine vom vota în 
chestiunea cu Sanjiro, pentru a-l reduce la tăcere... - se 
întoarse furios spre paznicul care deschisese brusc uşa, 
Yoshi îşi şi trăsese sabia afară din teacă. Am poruncit... 

Paznicul înspăimântat murmură umil: 

— Îmi cer iertare, Anjo-sama... 

Furia lui Anjo dispăru ca prin farmec când un tânăr dădu 
înlături paznicul şi pătrunse vijelios în încăpere, urmat 
îndeaproape de o fată, care avea doar un metru jumătate 
înălţime. Amândoi erau îmbrăcaţi cu multă îngrijire şi 
fierbeau de furie. În urma lor veneau patru samurai 
înarmaţi, apoi o matroană şi o doamnă de onoare. Imediat, 
atât Anjo cât şi Yoshi îngenuncheară şi îşi puseră frunţile pe 
tatami. Suita făcu o plecăciune de răspuns. Tânărul, 
shogunul Nobusada, nu se înclină. Nici fata, prinţesa 
imperială Yazu, soţia lui. Erau amândoi de aceeaşi vârstă - 
şaisprezece ani. 

— Cutremurul acesta mi-a spart vaza favorită, spuse 
tânărul emoţionat, ignorându-l într-adins pe Yoshi. Vaza 
mea favorită! făcu semn să se închidă uşile, garda lui 


rămase înăuntru, la fel ca şi femeile din suita soţiei lui. 
Vreau să vă spun că mi-a venit o idee minunată. 

— Îmi pare nespus de rău pentru vază, sire, spuse Anjo pe 
un ton blând. Aţi avut o idee? 

— Noi..., eu am hotărât, noi, eu şi soţia mea, noi am 
hotărât să mergem la Kyoto să-l vedem pe împărat şi să-l 
întrebăm ce să facem cu gai-jinii, cum să-i dăm afară! 
tânărul privi radiind de bucurie la soţia sa şi aceasta dădu 
din cap fericită. Vom merge luna viitoare. Va fi o vizită de 
stat! 

Anjo şi Yoshi simţiră amândoi cum le explodează creierii, 
amândoi ar fi vrut să se repeadă şi să-l strângă de gât pe 
mucosul ăla pentru nechibzuinţa lui. Dar se stăpâniră 
amândoi perfect, căci erau amândoi obişnuiţi cu prostia şi 
îngâmfarea lor stupidă şi, pentru a mia oară, blestemară în 
gând ziua când se propusese această căsătorie şi când 
fusese împlinită. 

— Este o idee interesantă, spuse Anjo precaut, cercetând- 
o cu privirea pe fată şi observând că aceasta îşi concentrase 
atenţia asupra lui şi că, la fel ca întotdeauna, deşi buzele îi 
zâmbeau, ochii îi erau duri. Am să supun această sugestie în 
faţa Consiliului Bătrânilor şi o vom examina cu toată 
atenţia. 

— Bine, spuse plin de importanţă Nobusada, un tinerel 
Mic, firav, doar ceva peste un metru şaizeci înălţime, care 
purta întotdeauna sandale cu talpa groasă, geta, ca să pară 
mai înalt, cu dinţii daţi cu vopsea neagră, aşa cum cerea 
eticheta curţii de la Kyoto, deşi nu se cerea şi în cercurile 
shogunatului. Trei sau patru săptămâni vor trebui să fie 
suficiente pentru a pregăti totul, zise el şi zâmbi nevinovat 
către soţia sa. Am omis ceva, Yazu-chan? 

— Nu, sire, spuse ea blând, cum aţi putea uita ceva? avea 
chipul delicat şi aranjat după stilul Curţii de la Kyoto: 
sprâncenele pensate şi, în locul lor, desenate arcuri mari, 
trasate pe machiajul alb al feţei, dinţii vopsiți în negru, 
părul negru ca pana corbului ridicat în sus şi fixat cu ace de 


păr mari, ornamentale, un kimono roşu, împodobit cu 
frunze ruginii, de toamnă şi un obi auriu - prinţesa 
imperială Yazu, sora vitregă a Fiului Cerului, soţia lui 
Nobusada de şase luni, care se gândea la el de la 
doisprezece ani, se logodise cu el la paisprezece şi se 
căsătorise la şaisprezece. Bineînţeles că o decizie venită din 
partea ta nu poate fi o sugestie. 

— Bineînţeles, onorată prinţesă, spuse repede Yoshi. Dar 
ne pare foarte rău, sire, în patru săptămâni nu se pot face 
toate aranjamentele necesare pentru o întrevedere atât de 
importantă. Pot să-mi permit să vă sfătuiesc să cântăriţi 
implicaţiile posibile, căci o asemenea vizită ar putea fi 
interpretată greşit. 

Zâmbetul lui Nobusada pieri. 

— Implicații? Sfaturi? Ce implicaţii? Interpretată greşit? 
De către cine? De cine? întreabă el dur. 

— Nu, nu sire, nu de mine. Doream numai să subliniez 
faptul că nici un shogun nu s-a dus niciodată la Kyoto ca să 
ceară sfatul împăratului şi ar fi de-a dreptul periculos să se 
creeze un asemenea precedent în timpul shogunatului 
înălţimii Tale. 

— De ce? întrebă supărat Nobusada. Nu înţeleg. 

— Pentru că, aşa cum vă amintiţi, shogunul este singurul 
care are datoria ereditară de a lua decizii în locul 
împăratului, împreună cu Consiliul Bătrânilor şi shogunatul 
- Yoshi păstra un ton blajin. În felul acesta, Fiul Cerului are 
posibilitatea să-şi petreacă timpul luând contact cu zeii 
pentru noi toţi şi shogunatul are datoria să împiedice ca 
întâmplările comune şi viaţa cotidiană să-i tulbure wa-ul. 

— Ceea ce spune Toranaga Yoshi este adevărat, soţul meu, 
spuse blând prinţesa Yazu. Din nefericire, gai-jinii i-au 
tulburat deja wa-ul, aşa cum ştim cu toţii, astfel încât ar fi 
deopotrivă un act de politeţe şi de curtoazie să-i cerem 
sfatul fratelui meu, Prea Luminatul, fără a încălca datinile 
istorice. 

— Da, tânărul îşi umflă pieptul. Aşa am hotărât! 


— Consiliul va lua imediat în considerare dorinţa 
dumneavoastră, spuse Yoshi. 

Chipul lui Nobusada se schimonosi de furie şi urlă: 

— Dorinţa? Este o hotărâre! N-ai decât să le-o prezinţi şi 
lor, dar eu am hotărât. Eu sunt shogun, nu tu. Am hotărât! 
M-au ales pe mine, iar pe tine te-au respins - toţi daimyo 
credincioşi mie te-au respins. Eu sunt shogun, vere! 

Toţi erau speriaţi de izbucnirea lui. Cu excepţia fetei. Ea 
zâmbea în sinea ei, ţinea privirea plecată în jos şi îşi 
spunea: în sfârşit, răzbunarea mea începe să se simtă. 

— Este adevărat, sire, spuse Yoshi păstrând un ton 
moderat, deşi culoarea îi pierise din obraji. Dar eu sunt 
tutore şi trebuie să vă dau sfatul meu împotriva... 

— N-am nevoie de sfatul tău! Nu m-a întrebat nimeni dacă 
vreau un tutore, şi n-am nevoie de nici un fel de tutore, 
vere, în nici un caz de unul ca tine. 

Yoshi îl privea turbând de furie pe tânăr. Cândva eram şi 
eu exact la fel ca tine, se gândi el rece, o marionetă - mi s-a 
poruncit să mă duc acolo sau dincolo, am fost luat din 
familia mea ca să fiu adoptat de alta, ca să fiu căsătorit, sau 
alungat şi omorât aproape de şase ori şi toate acestea 
numai pentru că zeii au decis ca eu să mă nasc fiul tatălui 
meu - aşa cum şi tu, idiot patetic ce eşti, te-ai născut fiul 
tatălui tău. Sunt la fel ca tine în multe privinţe, dar n-am 
fost niciodată un bufon, am fost întotdeauna un bărbat cu 
spada în mână, mi-am dat întotdeauna seama când eram 
tratat ca o marionetă, iar acum nu mai sunt marionetă. 
Sanjiro din Satsuma nu ştie încă, dar el este cel care m-a 
transformat în păpuşar. 

— Atâta timp cât sunt tutore, vă voi apăra, sire, spuse el, şi 
privirea i se fixă asupra fetei, atât de fină şi delicată. Pe 
dumneavoastră şi familia dumneavoastră. 

Fata nu-i înfruntă privirea. Nu era nevoie. Amândoi ştiau 
că războiul fusese declarat. 

— Suntem fericiţi să ne bucurăm de protecţia ta, 
Toranaga-sama. 


— Eu, nu! scrâşni Nobusada. Ai fost rivalul meu, acum nu 
mai eşti nimic! Peste doi ani împlinesc optsprezece ani şi 
atunci am să domnesc singur, iar tu... - arătă spre chipul 
impasibil al lui Yoshi cu un deget tremurător, 
înspăimântându-i pe toţi, cu excepţia fetei. Dacă nu înveţi să 
fii scultător, o să... o să fii alungat în Insula din Nord pentru 
totdeauna. Mergem la Kyoto! 

Se răsuci pe călcâie, iar un paznic deschise grăbit uşa. 
Soţia sa îl urmă, apoi ieşiră şi ceilalţi, iar când rămaseră din 
nou singuri, Anjo îşi şterse transpiraţia de pe gât. 

— Ea este..., ea este pricina şi cauza acestei agitaţii şi 
semeţiei lui, spuse el posomorât. De când a venit ea, 
caraghiosul ăsta a devenit şi mai prost decât era. 

Yoshi îşi ascunse uimirea: Anjo făcea un comentariu atât 
de periculos cu voce tare. 

— Ceai? 

Anjo dădu afirmativ din cap, gelos din nou pe eleganța şi 
puterea de stăpânire ale lui Yoshi. Nobusada, într-un 
anumit fel, nu e chiar atât de prost, se gândi el. Sunt de 
acord cu el în ceea ce te priveşte, cu cât te îndepărtăm mai 
repede, cu atât va fi mai bine, pe tine şi pe Sanjiro, amândoi 
ne faceţi necazuri. Oare Consiliul ar putea vota să-ţi limităm 
puterile sau să te exileze? E drept că îl faci întotdeauna să- 
şi iasă din fire pe băiatul ăsta zănatec, ori de câte ori te 
vede. Dacă n-ai fi tu, m-aş descurca şi cu scorpia de 
nevastă-sa, fie ea chiar şi sora împăratului. Şi când te 
gândeşti numai că am fost în favoarea căsătoriei, dar eu am 
fost acela care am dus la îndeplinire stratagema tairo-ului 
Ii, chiar împotriva voinţei împăratului, care nu era de acord 
cu o asemenea alianţă. Nu am refuzat noi prima lui 
propunere, când ne-a oferit-o pe fiica lui în vârstă de 
treizeci de ani, apoi pe cea de un an, până când în cele din 
urmă, a cedat presiunilor noastre şi a fost de acord cu sora 
sa vitregă? Bineînţeles că această legătură strânsă a lui 
Nobusada cu familia imperială ne întăreşte împotriva lui 
Sanjiro şi a seniorilor din exterior, împotriva lui Yoshi şi a 


celor care l-ar fi vrut pe el în scaunul shogunului. Legătura 
va fi şi mai puternică dacă vor avea un fiu - asta o va 
îmblânzi şi pe ea şi îi va curăța sângele de venin. O sarcină 
i-ar fi foarte necesară. Doctorul băiatului ar trebui să-i 
mărească doza de ginseng, sau să-i dea nişte pilule speciale 
ca să aibă mai multă putere, e cumplit să fii atât de firav la 
vârsta asta. Da, cu cât va fi mai curând însărcinată, cu atât 
mai bine. Îşi termină ceaiul şi spuse: 

— Ne vedem la întâlnirea de mâine. 

Amândoi se prosternară adânc. Yoshi plecă şi ieşi afară, la 
aer. Avea nevoie de un răgaz de gândire. Jos se vedeau 
fortificațiile solide de piatră, cu trei şanţuri concentrice, 
traversate de poduri mobile, cu ziduri monstruoase. În 
interiorul castelului erau suficiente încăperi pentru 
cincizeci de mii de samurai şi zece mii de cai, pe lângă 
numeroase holuri, săli şi palate pentru familiile alese, 
credincioase, dar numai pentru familia Toranaga în 
interiorul primului şanţ, şi o mulţime de grădini 
pretutindeni. În corpul central, deasupra şi dedesubtul lui, 
erau spaţiile de locuit cele mai sigure şi apartamentele 
sacre pentru shogunul în activitate, familia, curtenii şi 
favoriţii lui. Şi încăperile tezaurului. În calitate de tutore, 
Yoshi locuia şi el aici, fără să fi fost binevenit, totuşi în 
siguranţă, căci locuia împreună cu garda sa personală. 

Dincolo de şanţul exterior se desfăşura primul cerc de 
palate ale regilor daimyo. Erau reşedinţe spaţioase, bogate, 
strălucitoare, apoi altele mai modeste, apoi şi mai modeste, 
câte o reşedinţă din aceasta pentru fiecare daimyo din ţară. 
Toate fuseseră stabilite de shogunul Toranaga personal şi 
construite în conformitate cu noua lege promulgată de el, 
sankin-kotai, legea reşedinţei alternative. „Sankin-kotai, 
spunea el, cere fiecărui daimyo să construiască imediat şi să 
păstreze pentru totdeauna o reşedinţă potrivită sub zidurile 
castelului meu, în poziţiile exacte pe care le-am decis eu, 
unde el, familia sa şi cei câţiva seniori din anturajul lui 
trebuie să locuiască în mod permanent. Fiecare palat să fie 


somptuos şi fără construcţii de apărare. O dată la trei ani, 
daimyo are voie să se întoarcă la feuda sa şi să petreacă 
acolo un an cu seniorii lui, dar fără soţie, concubine, mamă, 
tată sau copii, sau copiii copiilor, sau cu oricare alt membru 
apropiat din familie - ordinea după care daimyo vor pleca 
sau vor rămâne aici va fi riguros reglementată în 
conformitate cu următoarea listă şi după următoarea 
programare...” 

Cuvântul „ostatec” nu fusese menţionat niciodată, deşi 
luarea de ostateci, la ordin sau oferiţi de bună voie, pentru 
a asigura bunăvoința mai marelui, era un obicei curent. 
Chiar şi Ioranaga fusese ostatec pe vremea când era copil 
la dictatorul Goroda. Întreaga lui familie fusese ostatecă la 
succesorul lui Goroda, Nakamura, aliatul şi suveranul lui. 
Iar el însuşi, ultimul şi cel mai mare, se hotărâse pur şi 
simplu să extindă acest obicei prin sankin-kotai, pentru a-i 
ţine pe toţi la discreţia lui. 

„În acelaşi timp, scrisese el în Testamentul Său, un 
document secret destinat numai unora dintre descendenţii 
lui, shogunii următori vor trebui să-i încurajeze pe toţi 
daimyo să-şi construiască palate elegante, să ducă o viaţă 
de plăceri şi desfătări, să se îmbrace elegant şi să se 
distreze cât mai mult, pentru a-i face să-şi irosească 
veniturile anuale în koku care, după legea străveche şi 
imuabilă aparţin numai respectivului daimyo. În felul acesta 
cu toţii vor veni curând datori vânduți, vor fi şi mai mult 
dependenţi de noi şi, ceea ce este şi mai important - nu vor 
mai avea colţi, în timp ce noi vom continua să fim cumpătaţi 
şi ne vom feri de extravaganţe. Dar chiar şi aşa, unele 
feude, cum ar fi Satsuma, Mori, Tosa sau Kii, de exemplu, 
sunt atât de bogate că, în pofida acestor extravaganţe, vor 
avea oricum un surplus periculos. De aceea, din când în 
când shogunul îi va invita pe daimyo de pe aceste feude să-i 
dăruiască vreo leghe de drum, un palat, o grădină, o casă a 
plăcerii, un templu, în cantităţile şi la intervalele de timp 
specificate în documentul următor...” 


— Atât de inteligent, atât de clarvăzător, murmură Yoshi. 

Fiecare daimyo prins într-o plasă de mătase, incapabil să 
se răscoale. Dar toate acestea fuseseră distruse de prostia 
lui Anjo. Prima „cerere” a împăratului pe care o adusese 
Sanjiro la Consiliu - înainte ca Yoshi să fi devenit membru al 
acestuia - fusese să se abolească vechiul obicei. Anjo şi 
ceilalţi s-au zbătut cât s-au zbătut, s-au certat şi, în final, au 
consimţit. Aproape peste noapte, cercurile de palate se 
goliră de toate soțiile, concubinele, copiii, rudele şi 
războinicii şi în câteva zile se transformaseră într-un loc 
pustiu, în care nu mai rămăseseră decât câţiva perceptori 
de dări. 

Cea mai bună pârghie a noastră pierdută pentru 
totdeauna, se gândi întristat Yoshi. Cum a putut oare Anjo 
să fie aşa de prost? îşi lăsă privirea să rătăcească dincolo de 
palate, peste capitala cu un milion de suflete care slujeau 
castelul şi îl hrăneau, un oraş brăzdat în lung şi-n lat de 
pârâiaşe şi poduri, cele mai multe de lemn. Acum se vedeau 
destul de multe focuri - urmările cutremurului - pe tot 
drumul câtre mare. Un palat mai mare de lemn fusese 
cuprins de flăcări. 

Îşi aminti indiferent că era palatul seniorului din Sai. Bine, 
Sai îl sprijină pe Najo. Familiile au plecat, însă Consiliul le 
poate ordona să reconstruiască palatul şi cheltuielile 
acestea îi vor strivi definitiv. Lasă-l în pace, mai bine 
gândeşte-te care este scutul nostru împotriva gai-jinilor? 
Trebuie să existe unul! Toată lumea spune că pot incendia 
Yedo, dar că nu pot pătrunde în castel şi nici nu pot susţine 
un asediu îndelungat. Nu sunt de acord. Ieri Anjo le-a 
relatat din nou celor din Consiliu cunoscuta poveste cu 
asediul de la Malta, acum vreo trei sute de ani, când 
armatele turceşti nu au reuşit să alunge vreo şase sute de 
cavaleri viteji din castelul lor. Anjo spusese: 

— Noi avem zeci de mii de samurai, toţi ostili faţă de gai- 
jini, trebuie să învingem, trebuie să-i facem să plece. 


— Dar nici turcii, nici creştinii nu aveau tunuri, îi replicase 
el. Nu uitaţi, shogunul Toranaga a luat castelul din Osaka cu 
ajutorul tunurilor primite de la gai-jini - viermii ăştia ar 
putea face şi ei acum acelaşi lucru. 

— Dar chiar şi aşa, noi ne vom fi retras din timp în munţi, 
în siguranţă, la adăpost. Între timp, fiecare samurai, fiecare 
bărbat, femeie sau copil din ţară, chiar şi împuţiţii de 
negustori, se vor uni sub steagul nostru şi vor cădea asupra 
lor ca lăcustele. Nu avem de ce să ne fie teamă, spuse 
mândru Anjo. La castelul Osaka fusese altceva, era un 
daimyo împotriva altui daimyo, nu era vorba de o invazie. 
Inamicul nu poate susţine o luptă pe uscat. În lupta pe uscat 
noi trebuie să câştigăm. 

— Dar vor distruge totul în urma lor, Anjo-sama. Nu vom 
mai avea pe cine şi ce să guvernăm. Singura noastră şansă 
este să-i învăluim pe gai-jini aşa cum păianjenul îşi învăluie 
în plasa lui o pradă mult mai mare decât el. Trebuie să fim 
ca păianjenul, trebuie să găsim o pânză de păianjen. 

Dar nu voiau să-l asculte. Ce e aia un păianjen? 

„Mai întâi să înţelegi bine problema, scrisese Toranaga în 
Testamentul său şi apoi, cu răbdare, vei putea să găseşti şi 
soluţia”. Problema fundamentală cu străinii este pur şi 
simplu aceasta: cum să ne însuşim cunoştinţele lor, armele, 
flotele, bogăţia lor şi să facem comerţ cu ei în termenii 
stabiliţi de noi, dar să-i alungăm de aici, să anulăm tratatele 
inechitabile şi să nu permitem nici unuia din ei să pună 
piciorul pe pământul nostru fără anumite restricţii foarte 
severe. Testamentul continua: „Răspunsul la toate 
problemele ţării noastre se găseşte aici, sau în cartea lui 
Sun Tzu - Arta Războiului - şi în răbdare”. 

Shogunul 'loranaga a fost cel mai răbdător conducător din 
lume, îşi zise el, mirându-se pentru a mia oară. Dar chiar 
dacă Toranaga era stăpân absolut în ţară, în afara castelului 
Osaka, invincibila fortăreață construită de dictatorul 
Nakamura, a aşteptat doisprezece ani ca să se închidă 
capcana pe care o pusese la cale şi să-şi înceapă asediul. 


Castelul se afla în stăpânirea deplină a Doamnei Ochiba, 
văduva dictatorului, şi a fiului lor în vârstă de şapte ani, 
Yaemon, căruia Toranaga îi jurase solemn credinţă - 
precum şi a celor optzeci de mii de samurai credincioşi şi 
fanatici. 

A fost nevoie de doi ani de asediu, de trei sute de mii de 
soldaţi, de tunul de pe nava olandeză Erasmus al lui Anjin- 
san, un pilot englez care a condus corabia până în Japonia, 
de un regiment de carabinieri antrenat tot de el, o sută de 
mii de răniţi, de toată viclenia lui şi de inevitabilul trădător 
din interior pentru ca Doamna Ochiba şi Yaemon să prefere 
să-şi facă seppuku decât să fie capturați. După aceea, 
Toranaga, întărise castelul Osaka, distrusese tunul, 
desfiinţase regimentul de puşcaşi, interzisese producerea şi 
importul de arme de foc, distrusese puterea preoţilor iezuiţi 
portughezi şi a unor daimyo creştini, realocase feudele, îşi 
exilase toţi duşmanii, promulgase legile din Testament, 
interzisese roţile, construcţia navelor oceanice şi cu regret, 
luase o treime din toate veniturile pentru el însuşi şi rudele 
apropiate. 

Ne-a făcut puternici, murmură Yoshi. lestamentul lui ne-a 
dat puterea să menţinem ţara curată şi pacea în felul în 
care a dorit el. Nu am voie să-l dezamăgesc. Eeee, ce 
bărbat! Şi cât de înţelept a fost din partea fiului său, 
Sudara, cel de-al doilea shogun, să schimbe numele 
dinastiei în Toranaga, în locul numelui adevărat de Yoshi - 
ca să nu uităm niciodată de unde ne tragem. Oare ce m-ar 
sfătui să fac? Mai întâi să am răbdare, apoi mi-ar cita din 
Sun Tzu: „Cunoaşte-ţi inamicul ca pe tine însuţi şi nu 
trebuie să te temi nici de o sută de bătălii. Cunoaşte-te pe 
tine însuţi, dar nu şi pe duşman şi pentru fiecare victorie 
câştigată vei suferi şi o înfrângere. Nu te cunoaşte nici pe 
tine, nici pe duşman şi vei fi înfrânt în toate bătăliile”. Ştiu 
câte ceva despre duşman, dar nu destul. Îi mulţumesc din 
nou tatălui meu pentru că m-a făcut să înţeleg valoarea 
educaţiei, pentru că mi-a adus atât de mulţi profesori 


pentru materii atât de diferite de-a lungul anilor, atât 
străini cât şi japonezi. Din păcate, nu am fost prea talentat 
la limbi străine, aşa că trebuie să învăţ prin intermediari: de 
la negustorii olandezi istoria universală, apoi de la un 
marinar englez, ca să verific adevărul celor spuse de 
olandezi şi să-mi deschid mai bine ochii - tot aşa după cum 
Toranaga se folosise de Anjin-san la timpul său şi apoi de 
toţi ceilalţi. Chinezul care m-a învăţat arta guvernării, 
literatura şi ştiinţa lui Sun Tzu. Bătrânul preot francez 
renegat de la Pekin care şi-a petrecut un an învăţându-mă 
cine a fost Machiavelli, traducându-l sârguincios în 
caractere chinezeşti pentru mine, acesta fiind paşaportul 
lui pentru a putea trăi pe domeniile tatălui meu şi pentru a 
se bucura de Lumea Sălciilor Plângătoare pe care o adora. 
Piratul american alungat de pe corabie la Izu care mi-a 
vorbit despre castelul lor numit Casa Albă şi despre 
războaiele prin care i-au exterminat pe localnici. Rusul 
emigrat dintr-un loc de pedeapsă numit Siberia, care 
pretindea că este prinţ şi că avusese zece mii de sclavi şi îmi 
spunea poveşti despre nişte oraşe numite Moscova şi 
Petersburg şi toţi ceilalţi, dintre care unii nu mi-au predat 
decât câteva zile, alţii câteva luni, dar niciodată un an 
întreg şi niciunul dintre ei nu a ştiut exact cine sunt eu, iar 
eu nu aveam voie să le spun, tata era aşa de grijuliu şi de 
secretos şi atât de cumplit când era furios. 

— Când oamenii aceştia pleacă de aici, ce se întâmplă cu 
ei, tată? întrebase el la început. Sunt atât de speriaţi cu 
toţii. De ce trebuie să fie aşa speriaţi? Le-ai promis o 
răsplată, nu-i aşa? 

— Ai numai unsprezece ani, fiul meu. Îţi trec cu vederea, 
pentru prima şi ultima oară, lipsa ta de politeţe şi 
îndrăzneala de a-mi pune întrebări. Pentru ca să-ţi 
aminteşti de mărinimia mea, vei trăi fără nici un fel de 
mâncare trei zile, te vei urca singur pe muntele Fuji şi vei 
dormi fără pătură. 


Yoshi fu străbătut de un fior. Pe atunci nu ştia ce înseamnă 
cuvântul mărinimie. În zilele acelea fusese cât pe-aci să 
moară, dar împlinise ceea ce i se poruncise. Drept răsplată 
pentru efortul lui de autodisciplină, tatăl lui, daimyo de 
Miţo, îi spusese că urma să fie adoptat de familia Hisamatsu 
pentru a deveni astfel moştenitor al ramurii loranaga. 

— Tu eşti cel de-al şaptelea fiu al meu. În felul acesta vei 
avea propria moştenire şi vei avea strămoşi mai nobili decât 
fraţii tăi. 

— Da, tată, răspunsese el, înghiţindu-şi lacrimile. 

Pe vremea aceea nu ştia că fusese destinat să devină 
shogun, nici nu i se spusese aşa ceva vreodată. După aceea, 
când shogunul Iyeyoshi murise de meningită cu patru ani în 
urmă, iar el împlinise douăzeci şi doi de ani, fusese propus 
pentru această funcţie de tatăl său, dar tairo Li se opusese 
şi câştigase - forţele personale ale lui Ii puseseră mâna pe 
Porţiile Palatului. În felul acesta fusese numit vărul său, 
Nobusada. Yoshi, familia lui, tatăl lui şi toţi sprijinitorii lor 
mai importanţi şi influenţi fuseseră condamnaţi la un arest 
sever la domiciliu. Abia după ce Li fusese asasinat, Yoshi 
fusese eliberat şi reinstalat în drepturile şi onorurile sale, 
împreună cu cei care mai supravieţuiseră. Tatăl lui murise 
în timpul arestului la domiciliu. 

Eu ar fi trebuit să fiu shogun, îşi spuse el pentru a mia 
oară. Eram pregătit, eram gata să opresc decăderea 
instituţiei shogunatului, aş fi putut crea un nou tip de 
legătură între shogunat şi toţi daimyo şi aş fi putut să mă 
descurc foarte bine şi cu gai-jinii. Aş fi luat-o pe prinţesa 
aceasta de soţie, n-aş fi semnat niciodată înțelegerile acelea 
şi nici n-aş fi permis ca negocierile să meargă atât de rău. 
Aş fi terminat eu cu Townsend Harris şi aş fi început o eră 
nouă, o eră de schimbări pentru a comanda lumea 
exterioară la ritmul nostru nu al lor. Dar, deocamdată, eu nu 
sunt shogun. Nobusada a fost ales shogun în mod corect, 
tratatele există, prinţesa Yazu există, iar Sanjiro, Anjo şi gai- 
jinii bat la porţile noastre. Se simţi scuturat de un fior. Ar 


trebuie să fiu mai circumspect. Otrăvirea este o artă veche, 
o săgeată ziua sau noaptea, asasinii ninja sunt cu sutele 
peste tot, gata să se lase angajaţi. Şi mai sunt şi shishii. Dar 
un răspuns trebuie să existe! Care este acela? 

O sumedenie de păsări de mare se roteau deasupra 
oraşului şi deasupra castelului, întrerupându-i şirul 
gândurilor. Studie cerul. Nu se vedea nici un semn de 
schimbare, de furtună, deşi aceasta era luna schimbărilor, 
când încep să sufle vânturile mari care aduc cu ele iarna. 
Iarna va fi rea în anul acesta. Nu va fi foamete, aşa cum a 
fost acum trei ani, dar recolta este totuşi slabă, mai slabă 
decât anul trecut... Stai puţin! Ce a spus Anjo? Ceva ce mi-a 
amintit de un lucru! Se întoarse şi făcu semn unuia din 
paznicii săi, simțindu-se foarte emoţionat. 

— Adu-l aici pe spion, pescarul, cum îi zice? A, da, 
Misamoto, adu-l aici în secret la sediul meu, imediat - este 
păzit acum în Casa de Răsărit a Gărzilor. 

Marţi, 18 septembrie. 

Exact în zorii zilei, tunul de pe nava amiral trase 
unsprezece salve, în momentul în care cuterul lui Sir 
William ajunse la scara de acces. Dinspre mal se auzi ecoul 
slab al uralelor - toţi bărbaţii treji veniseră să vadă plecarea 
flotei spre Yedo. Vântul se înteţea, marea era frumoasă, 
cerul uşor acoperit. Sir William fu întâmpinat oficial la bord, 
Phillip 'Tyrer îl seconda, iar restul personalului se îmbarcase 
deja pe celelalte nave de război însoţitoare. Cei doi bărbaţi 
purtau redingote şi jobene. 'Tyrer avea braţul susţinut într-o 
eşarfă. Îl zăriră pe amiralul Ketterer, care îi aştepta pe 
puntea principală, alături de el se afla John Marlowe, 
amândoi îmbrăcaţi în uniformă - pălării cu boruri largi, 
jiletci albastre cu nasturi şi eghileţi aurii, cămăşi albe, 
veste, pantaloni bufanţi şi ciorapi, pantofi cu cataramă şi 
săbii strălucitoare. Imediat, Phillip 'Tyrer îşi spuse: La naiba, 
ce elegant şi chipeş e întotdeauna John Marlowe, la fel ca şi 
Pallidar în uniforma asta. Să fiu al naibii dacă eu am astfel 
de haine de ceremonie, de fapt nu am nici un fel de 


îmbrăcăminte în care să pot rivaliza cu ei şi sunt sărac lipit 
în comparaţie cu ei şi n-am ajuns nici măcar secretar 
adjunct. La dracu'! Nimic nu se compară cu o uniformă 
pentru un bărbat care vrea să facă impresie asupra unei 
fete. Aproape că se izbi de Sir William care se oprise în 
vârful scării, în timp ce amiralul şi Marlowe îl salutau 
politicos, ignorându-l pe Phillip. Să fie ai naibii, îşi spuse el, 
concentrează-te, şi tu eşti la datorie, la fel ca şi ei şi, la fel 
ca şi ei, în slujba puterii! Ai grijă, implică-te şi tu în acţiune! 
Wee Willie Winkie e parcă lovit de streche de ieri, când i-ai 
dat raportul! 

— Bună dimineaţa, Sir William, bine aţi venit la bord! 

— Mulţumesc. Bună dimineaţa, domnule amiral Ketterer, 
răspunse Sir William ridicându-şi jobenul, Tyrer îi urmă 
exemplul, în timp ce vântul le umfla la amândoi redingotele. 
Daţi-i drumul, vă rog. Ceilalţi miniştri sunt pe nava amiral 
francez. 

— Bine. 

Amiralul îi făcu semn lui Marlowe. Marlowe salută imediat, 
se duse spre căpitanul care se afla pe puntea deschisă, 
chiar în faţa coşului şi a catargului principal şi salută din 
nou. 

— Amiralul vă transmite complimentele sale, domnule. 
Porniţi spre Yedo. 

Comenzile fură date şi urmate rapid, marinarii strigară de 
trei ori ura, în câteva clipe ancora fu ridicată la bord şi în 
sala cazanelor, trei punți mai jos, echipele de fochişti, 
dezbrăcaţi până la brâu, aruncară câteva lopeţi în plus în 
cuptoare cântând pe alt ritm acum, tuşind şi strănutând în 
aerul plin tot timpul de funingine şi fum. În partea cealaltă, 
în sala maşinilor, mecanicul şef ordonă „jumătate înainte” şi 
maşinile uriaşe începură să învârtă axul elicei. Şi se puse în 
mişcare nava Majestății Sale Euryalus, construită la 
Chatham cu opt ani în urmă, o fregată crucişător cu trei 
catarge, un coş, încărcătură de 3200 tone, 35 de tunuri, un 
echipaj complet de 359 ofiţeri, marinari şi soldaţi - la care 


se adăugau alţi 90 de oameni care lucrau sub punți, fochişti 
şi mecanici. În ziua aceea toate pânzele fuseseră strânse şi 
punţile erau pregătite de luptă. 

— O zi plăcută, domnule amiral, spuse Sir William. 

Se aflau pe puntea de comandă. Phillip Tyrer şi Marlowe, 
care se salutaseră în tăcere, se ţineau şi ei aproape. 

— Deocamdată, da, fu de acord amiralul, care era 
întotdeauna stânjenit în compania persoanelor civile, mai 
ales când era vorba de o persoană ca Sir William, care era 
superiorul lui pe linie ierarhică. 

— Apartamentul meu este la dispoziţia dumneavoastră, 
dacă doriţi. 

— Mulţumesc! 

Pescăruşii plonjau şi ţipau deasupra siajului lor. Sir William 
îi studie o clipă, încercând să-şi alunge deprimarea. 

— Mulţumesc, dar prefer să rămân pe punte. Nu l-aţi 
cunoscut încă pe domnul Iyrer, aşa cred! Este noul nostru 
interpret în devenire. 

Amiralul remarcă pentru prima oară prezenţa lui Tyrer. 

— Bine aţi venit la bord, domnule 'Tyrer, avem mare nevoie 
de vorbitori de japoneză aici. Ce mai face rana 
dumneavoastră? 

— Nu face rău, vă mulţumesc, sir, spuse Tyrer, încercând 
încă o dată, să se retragă în anonimat. 

— Hmm! O întrebare foarte neplăcută. 

Ochii de un albastru pal ai amiralului scrutau marea şi 
nava. Amiralul avea o faţă rumenă şi bătută de vânt, cu o 
guşă mare şi o colerică cută groasă de carne care se 
revărsa la ceafă, peste gulerul scrobit. Examină o clipă cu 
un ochi critic fumul care ieşea pe coş, analizându-i culoarea 
şi mirosul, apoi mormăi şi scutură câteva fire de funingine 
de pe vesta sa impecabilă. 

— Ceva în neregulă? 

— Nu, Sir William. Cărbunele pe care îl avem aici nu se 
compară cu cel de la Shanghai, ca să nu mai vorbim de cel 
din Welsh sau din Yorkshire. Are prea multe impurități. 


Destul de ieftin când putem face rost de el, dar asta nu se 
întâmplă prea des. Ar trebui să insistaţi să ni se aducă 
transporturi mai substanţiale, pentru noi este o problemă 
majoră aici, majoră, sir. 

Sir William dădu din cap posomorât. 

— Am cerut, dar se pare că aici nu au aşa ceva. 

— O calitate lamentabilă, indiferent de unde ar veni. Astăzi 
nu putem folosi pânzele, pentru că vântul suflă împotriva 
noastră. Maşinile sunt foarte potrivite pentru acest gen de 
exerciţii şi pentru manevre în apropierea țărmului. Chiar şi 
cele mai bune nave de război cu vele, chiar un cliper ar 
avea nevoie de timp de cinci ori mai lung ca să ajungă la 
Yedo şi nu ar avea nici suficient spaţiu de manevră. 

Sir William nu mai avea umor după o noapte nedormită şi 
reacţionă instantaneu la lipsa de politeţe a amiralului şi la 
prostia lui de a-i povesti lucruri unanim recunoscute. 

— Chiar aşa? întrebă el ironic. Nu contează, în curând vom 
avea o marină militară dotată în întregime cu ţucale cu 
aburi şi o să terminăm o dată pentru totdeauna cu velele. 

Tyrer îşi ascunse un zâmbet în momentul în care amiralul 
TOşi, căci acesta era un punct sensibil al ofiţerilor navali, 
amplu dezbătut în ziarele londoneze care porecleau 
viitoarele flote „ţucale” de diferite dimensiuni, comandate 
de ţucălari de diverse grade, înveşmântaţi în uniforme 
adecvate. 

— Asta nu se va întâmpla în viitorul foarte apropiat şi nu 
va fi niciodată cazul pentru navele de cursă lungă, de 
blocadă sau pentru flotele de luptă! - amiralul aproape că-şi 
lătră cuvintele. Nu avem nici o posibilitate să cărăm după 
noi toată cantitatea de cărbune de care avem nevoie dintr- 
un port în altul şi să mai avem şi tehnica de luptă. Trebuie 
să folosim navele cu vele pentru a economisi combustibil. 
Civilii nu se prea pricep la chestiunile de marină... - asta îi 
aminti de atacurile actuale ale guvernului liberal împotriva 
devizelor curente ale marinei militare şi tensiunea îi crescu 
brusc. Dar pentru a asigura protecţia căilor maritime şi 


integritatea imperiului, ca o piatră de temelie a politicii 
guvernamentale, marina militară trebuie să aibă la 
dispoziţie de două ori mai multe nave - de lemn sau de oţel, 
cu vele şi cu aburi, sau şi cu aburi şi cu vele, cu cele mai 
bune maşini şi cele mai moderne tunuri, obuze şi explozive 
din lume. 

— O idee admirabilă, dar absolut depăşită în momentul de 
faţă, impracticabilă şi chiar prea costisitoare pentru Lordul 
Cancelar al Finanţelor. 

— Ar fi mai bine să nu fie aşa, pentru numele lui 
Dumnezeu - cuta de la ceafă se făcu stacojie. Domnul 
Zgârie-Brânză Gladstone ar trebui să înţeleagă mai repede 
care ne sunt priorităţile. Am mai spus-o şi altă dată: cu cât 
vor fi înlăturați mai repede de la putere liberalii şi vor fi 
înlocuiţi de tory cu atât va fi mai bine. Nu-i vorbă, 
mulţumesc lui Dumnezeu, Marina Regală are suficiente 
nave şi guri de foc ca să scufunde flotele franceză, 
americană şi rusă chiar în apele lor. Dar ce ne facem dacă 
cele trei ţări îşi unesc forţele împotriva noastră în conflictul 
care se preconizează? iritat, amiralul se întoarse şi strigă, 
deşi Marlowe era destul de aproape: Domnule Marlowe, 
semnalizează-i navei Pearl! A ieşit din formaţie, ce 
Dumnezeu! 

— 'Ţeles, da, sir! Marlowe plecă imediat. 

Sir William privi spre pupa, nu văzu nimic deosebit printre 
navele care veneau în urmă, apoi se concentră din nou 
asupra amiralului: 

— Secretarul de Stat Russell este prea inteligent ca să se 
lase antrenat într-o aventură ca asta. Prusia va declara 
război Franţei, Rusia va sta deoparte, americanii sunt prea 
ocupați cu războiul lor civil, cu Cuba spaniolă şi Filipinele şi 
tentaţi de insulele Hawaii. Apropo, am propus să anexăm 
una sau două din insulele astea, înainte de a pune 
americanii mâna pe ele. Ar fi nişte puncte foarte bune 
pentru încărcat cărbuni. 


Marlowe se îndreptă amărât spre semnalizator, cu ochii la 
nava Pearl, nava lui, clasa Jason, cu trei catarge, un singur 
coş, 21 de tunuri, o fregată cu capacitate de 2100 de tone, 
aflată temporar sub comanda primului său secund, 
locotenentul Lloyd, dorindu-şi să fi fost la bordul navei sale 
şi nu pe postul de lacheu al amiralului. Îi transmise 
semnalizatorului mesajul şi îl urmări apoi cum utilizează 
steguleţele de semnalizare şi descifră singur mesajul, 
înainte ca tânărul să-i raporteze: 

— Zice că-i pare râu, sir. 

— De cât timp eşti semnalizator? 

— De trei luni, sir. 

— Ai face bine să mai înveţi codurile, şi asta cât mai 
repede. Mesajul suna aşa: „Căpitanul Lloyd, de pe nava 
Pearl îşi cere scuze”. Încă o greşeală ca asta şi ai încurcat-o. 

— Da, sir, îmi pare rău, spuse tânărul pleoştit. 

Marlowe se întoarse la amiral. Spre marea lui uşurare, 
disputa potenţială dintre cei doi părea să se fi stins şi acum 
discutau diverse planuri de acţiune la Yedo şi implicaţiile pe 
termen lung ale atacului de pe drumul Tokaido. În timp ce 
aştepta o pauză în conversaţia celor doi, îi făcu cu ochiul lui 
Tyrer, care îi zâmbi la rândul său - dorind să nu fi fost în 
anturajul acesta ca să-l poată întreba ce mai este la 
Kanagawa şi ce mai face Angelique. Trebuise să plece în 
aceeaşi zi când sosise Sir William, adică cu trei zile în urmă 
şi nu mai avea nici un fel de informaţii de primă mână în 
legătură cu ceea ce se întâmplase după aceea. 

— Da, domnule Marlowe? amiralul ascultă mesajul şi spuse 
tăios. Trimite încă un mesaj: Prezentaţi-vă la bordul navei 
amiral la apusul soarelui! văzu că Marlowe tresare. Şi vino 
şi dumneata, domnule Marlowe. Aceste scuze nu justifică 
lipsa de disciplină din cadrul flotei mele. Aşa este? 

— Da, sir. 

— Gândeşte-te cine ar putea prelua conducerea navei în 
locul lui - dar nu dumneata! amiralul se întoarse apoi spre 
Sir William. Aşadar, ce spuneaţi? Nu credeţi că... - o rafală 


de vânt scutură nava, amândoi ofiţerii se uitară în sus, apoi 
la cer şi de jur împrejur ascultând vântul, încă nu se simţea 
nici un fel de primejdie, dar amândoi ştiau că în luna aceea 
timpul era foarte schimbător şi furtunile se iscau adesea din 
senin. Deci ce spuneaţi? Nu credeţi că autorităţile, adică 
Bakufu, vor face ceea ce Li se cere? 

— Nu, dacă nu sunt siliţi în vreun fel oarecare. La miezul 
nopţii am mai primit încă un mesaj de scuze şi cererea de a 
li se acorda un răgaz de o lună „ca să se poată consulta cu 
superiorii lor” şi alte asemenea prostii. Dumnezeule, cum 
ştiu să mai tragă de timp! L-am trimis pe mesager înapoi 
umilit şi cu un mesaj dur să facă ce li se cere, că de nu e vai 
de ei. 

— Foarte corect. 

— Când vom ancora la Yedo, am putea să tragem câteva 
salve de tun, ca să ne facem o intrare impresionantă? 

— O să tragem douăzeci şi una de salve, salutul regal. 
Presupun că această misiune poate fi considerată ca o vizită 
oficială făcută regalității lor - fără a se întoarce, amiralul se 
adresă lui Marlowe pe un ton tăios. Domnule Marlowe, 
transmite ordinul pentru toată flota şi întreabă-l pe amiralul 
francez dacă este dispus să facă la fel. 

— Da, sir. 

Marlowe salută din nou şi se grăbi să aducă la îndeplinire 
ordinul. 

— Planul pentru Yedo rămâne acelaşi asupra căruia am 
căzut de acord? 

Sir William dădu din cap. 

— Da. Eu şi suita mea vom cobori la țărm şi vom merge la 
Legaţie - cred că o gardă de onoare formată din o sută de 
soldaţi va fi suficientă - voi lua scoţienii, uniformele lor şi 
cimpoaiele or să facă o impresie deosebită. În rest, planul 
rămâne acelaşi. 

— Prea bine! amiralul privi înainte oarecum stânjenit. Yedo 
se va vedea imediat cum trecem de promontoriul acesta, 
spuse el şi chipul i se înăspri. Una e să tragi câteva focuri şi 


să zăngăneşti puţin din săbii, şi alta să deschizi focul asupra 
unui oraş. Nu voi fi de acord să bombardez şi să incendiez 
acest oraş fără o declaraţie oficială de război. 

— Să sperăm că nu voi fi nevoit să-i cer Lordului 
Palmerston să facă o astfel de declaraţie, spuse cu 
precauţie Sir William şi că nu voi fi nici eu însumi nevoit să 
răspund unei declaraţii de acest fel îndreptată împotriva 
noastră. I-am trimis un raport detaliat. Însă răspunsul nu va 
sosi aici mai devreme de patru luni, aşa că, între timp, va 
trebui să ne descurcâăm cum putem, ca de obicei. 
Asasinatele acestea trebuie să înceteze, Bakufu trebuie 
adus la ordine într-un fel sau altul. Acuma este momentul 
cel mai potrivit. 

— Instrucţiunile amiralităţii spun să fim prudenţi. 

— Cu aceeaşi poştă am trimis şi un mesaj urgent 
Guvernatorului din Hong Kong anunţându-l ce am plănuit şi 
întrebându-l ce întăriri în arme şi oameni mi-ar putea oferi 
în caz de nevoie. I-am vorbit şi despre starea domnului 
Struan. 

— Oh, când s-a întâmplat asta, Sir William? 

— Ieri. Struan avea un cliper la dispoziţie, iar domnul 
McFay a fost de acord că problema este de cea mai mare 
urgenţă. 

— Tot incidentul pare să se centreze în jurul marelui 
Struan, spuse caustic Ketterer. Nefericitul care a fost ucis 
abia dacă mai este pomenit, nu e nimic pe lângă Struan, 
Struan, Struan. 

— Guvernatorul este prieten apropiat al familiei şi familia 
ca atare are legături foarte înalte, este foarte importantă 
pentru interesele comerciale ale Majestății Sale în Asia şi 
China. Foarte importantă. 

— Mi-au făcut totdeauna impresia că nu sunt decât nişte 
pirați - fac trafic de arme, de opiu, de orice, numai să 
obţină profituri. 

— Şi armele şi opiul reprezintă afaceri legale, dragul meu 
amiral. Familia Struan este cât se poate de respectabilă şi 


are legături foarte importante în parlament. 

Amiralul nu păru prea impresionat. 

— Şi acolo sunt o mulţime de nepricepuţi, zău aşa, dacă 
îmi permiteţi. Nişte ticăloşi tâmpiţi care nu se străduiesc să 
facă nimic altceva decât să taie fondurile Marinei Militare şi 
ale flotei - cea mai mare prostie, dacă stăm să ne gândim că 
Anglia depinde de puterea navală. 

— Sunt de acord că avem nevoie de cea mai bună marină 
militară şi de cei mai competenţi ofiţeri ca să ducă la 
îndeplinire politica imperială, spuse Sir William. 

Marlowe, care se afla foarte aproape de amiral, sesiză 
săgeata fină. O privire aruncată rapid la cuta de la ceafa 
amiralului îi confirmă faptul că săgeata îşi atinsese ţinta. Îşi 
strânse forţele pentru a înfrunta inevitabilul. 

— Politica imperială? replică tăios amiralul. Eu am 
impresia că Marina Militară îşi petrece cea mai mare parte 
a timpului scoţându-i pe civili şi pe negustori din 
încurcătură atunci când lăcomia sau necinstea le creează 
necazuri în care n-ar fi trebuit defel să ajungă. Iar cât 
despre ticăloşii de aici - degetul lui bont arătă spre 
Yokohama - ei bine, aceştia sunt cea mai oribilă adunătură 
de lichele pe care am văzut-o vreodată. 

— Unii da, dar cei mai mulţi nu sunt aşa, domnule amiral, 
răspunse Sir William împingându-şi bărbia înainte. Fără 
negustori şi fără comerţ nu ar fi bani, nu ar fi nici imperiu şi 
nici marină. 

— Fără marină, n-ar exista nici un fel de comerţ - cuta 
roşie de la ceafa amiralului deveni stacojie - şi Anglia n-ar fi 
devenit cea mai mare naţiune din lume, cea mai bogată şi 
cel mai mare imperiu pe care l-a cunoscut vreodată 
omenirea, pe Dumnezeul meu! 

Rahat, ar fi vrut să strige Sir William, dar ştia că dacă ar 
face asta, amiralul ar fi fost lovit imediat de apoplexie, acolo 
pe puntea de comandă a navei amiral, iar Marlowe şi 
oricare din ofiţerii aflaţi de faţă ar fi leşinat pe loc. Gândul 
acesta îl amuză şi-i înlătură aproape total veninul cauzat de 


noaptea nedormită din pricina întâmplării de pe Tokaido, 
permițându-i să se poarte ca un adevărat diplomat. 

— Marina este arma cea mai importantă, dragul meu 
amiral. Sunt foarte mulţi cei care împărtăşesc această 
opinie. Crezi că vom ajunge la timp, aşa e? 

— Da, da, sigur că da. 

Amiralul îşi destinse umerii, puţin pleoştit. Îl durea capul 
din cauza sticlei de Porto pe care o băuse după masă, după 
vinul roşu de la cină. Nava făcea acum şapte noduri 
împotriva vântului, ceea ce îl încânta. Controlă alinierea 
flotei. Acum Pearl intrase frumos în formaţie. Nava amiral 
francez, o fregată blindată cu trei catarge şi 20 de tunuri, 
plutea elegant la tribord. 

— Timonierul lor ar trebui biciuit. lar nava are nevoie de 
un strat nou de vopsea, de o velatură nouă, de nişte 
fumigaţii serioase ca să scape de mirosul de usturoi, iar 
puntea ar trebui frecată ca lumea. Cât despre echipaj, ar 
trebui tras pe sub chilă. Nu eşti de acord, domnule 
Marlowe? 

— Ba da, sir. 

Satisfăcut că totul era în ordine, amiralul se întoarse din 
nou spre Sir William. 

— Şi această... această familie Struan şi aşa-zisa lor Nobilă 
Casă sunt chiar aşa de importanţi? 

— Da. Au o cifră de afaceri impresionantă, influenţa lor în 
Asia şi mai ales în China este fără egal, cu excepţia lui 
Brock şi Fiii. 

— Am văzut cliperele lor, desigur, o frumuseţe. Şi foarte 
bine înarmate, spuse amiralul posomorât. Sper că n-or să 
încerce să strecoare opiu sau arme aici. 

— Personal şi eu sunt de acord cu dumneata, deşi asta nu 
contravine legilor în vigoare. 

— Ba da, contravine legilor chineze şi japoneze. 

— Da, însă există circumstanţe atenuante, spuse Sir 
William mohorât - mai dăduse aceste explicaţii de zeci de 
ori. Sunt sigur că ştii că chinezii nu acceptă decât bani 


gheaţă, argint sau aur pentru ceaiul pe care trebuie să-l 
importăm şi nimic altceva. lar singura marfă pentru care 
plătesc şi ei cu bani gheaţă este opiul, atât şi nimic altceva. 
Este o situaţie foarte dificilă. 

— Atunci înseamnă că este timpul ca negustorii, 
parlamentul şi diplomaţii să se retragă. În ultimii douăzeci 
de ani, Marina Regală n-a făcut nimic altceva decât să 
impună legi incorecte în Asia, a bombardat porturile şi 
oraşele chineze, făptuind diverse acte de război, după 
părerea mea numai ca să sprijine comerţul cu opiu - o 
adevărată pată pe reputaţia noastră! 

Sir William oftă. Instrucţiunile pe care le primise de la 
Sub-secretarul permanent erau foarte precise: 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Willie, este pentru prima 
oară că eşti ministru însărcinat cu afacerile aşa că ai grijă, 
nu lua nici un fel de decizii pripite, decât dacă sunt într- 
adevăr necesare. Ai un noroc uimitor, cablul telefonic a 
ajuns deja la Bagdad, astfel încât putem trimite şi primi 
mesaje de acolo în şapte zile - incredibil - mai adaugă încă 
vreo şase săptămâni şi ceva cu nava cu aburi până la 
Yokohama prin Golful Persic, Oceanul Indian via Singapore 
şi Hong Kong şi astfel că, să nu-ţi vină a crede, mesajele 
noastre nu vor avea nevoie de mai mult de două luni ca să 
ajungă la tine, nu douăsprezece sau cincisprezece luni cum 
era cu zece ani şi ceva în urmă. Aşa că dacă ai nevoie de 
îndrumări, şi vei avea tot timpul dacă eşti înţelept, le poţi 
avea în aproximativ patru luni şi este singurul lucru care îţi 
apără gâtul şi imperiul nostru. E clar? 

— Da, sir. 

— Regula numărul 1. Să-ţi conduci galonaţii cu o mână de 
fier în mănuşă de catifea şi nu-i nesocoti pentru că viaţa ta 
şi vieţile celorlalţi englezi din regiune depind de asta. Au 
tendinţa de a fi cam netoţi, ceea ce este foarte bine, 
întrucât este clar că avem nevoie de o mulţime de indivizi 
de felul acesta, gata să se ducă şi să se lase ucişi pentru a 
apăra politica noastră imperiala. Nu face prea multe valuri, 


Japonia nu este un post foarte important, însă se află în 
sfera noastră de influenţă şi am cheltuit o groază de bani 
pentru a pătrunde în această regiune, şi avem destul de 
mult de furcă cu toţi răsculații indieni, afgani, arabi, 
africani, persani, caraibieni, chinezi, ca să nu mai vorbim de 
afurisiţii de europeni, americani, ruşi şi alţii. Dragul meu 
Willie, fii diplomat. 

Sir William mai oftă încă o dată, îşi domoli enervarea şi 
repetă ceea ce mai spusese de zeci de ori, adică adevărul: 

— Multe din cele ce spui sunt corecte, dar, din păcate, 
trebuie să fim practici: fără taxa pe ceai întreaga economie 
britanică se prăbuşeşte. Să sperăm că, în câţiva ani, 
plantațiile noastre de opiu din Bengal vor putea fi rase din 
rădăcină. Până atunci trebuie să mai avem răbdare. 

— Până atunci, vă sugerez să instituiţi un embargo sever 
asupra opiului aici, asupra tuturor armelor moderne, 
navelor de război moderne şi traficului de sclavi. 

— Evident că sunt de acord cu embargoul asupra traficului 
de sclavi, doar a fost abolit încă din '33! Sir William ridică 
puţin tonul. I-am informat de mult timp pe americani în 
chestiunea aceasta! în ceea ce priveşte celelalte probleme, 
din păcate, acestea sunt de competenţa Londrei. 

Bărbia amiralului se ridică şi mai sus. 

— Ei, bine, sir, dispun şi eu de o anumită putere în apele 
acestea. Puteţi considera că am instituit un astfel de 
embargo din acest moment. Am auzit zvonuri neliniştitoare 
cu privire la faptul că Struan a comandat carabine şi tunuri 
pe care au de gând să le vândă. Le-au vândut deja 
localnicilor trei sau patru nave cu aburi şi armament şi, 
după părerea mea, japonezii învaţă mult prea repede cum 
să le utilizeze. Voi scrie cu poşta de mâine amiralităţii 
pentru a-i ruga să insiste ca ordinele mele să capete statut 
permanent. 

Ministrul se întunecă la faţă, se înfipse şi mai bine cu 
picioarele în punte. 


— Este o idee remarcabilă, spuse el pe un ton de gheaţă. 
Voi scrie şi eu cu aceeaşi poştă. Până atunci nu puteţi lansa 
un astfel de ordin fără aprobarea mea şi, până nu avem 
directive clare de la Foreign Office, statu-quo-ul rămâne 
statu-quo! 

Ambii aghiotanţi păliră. Amiralul privi la Sir William, care 
era de aceeaşi înălţime cu el. Toţi ofiţerii şi cei mai mulţi 
dintre oamenii din echipaj erau înlemniţi de groază, dar Sir 
William îl privi ţintă. 

— Voi..., voi reflecta la ceea ce spuneţi, Sir William. Acum 
dacă vreţi să mă scuzaţi, am nişte treburi, spuse el, se 
răsuci pe călcâie şi plecă bocănind, îndreptându-se spre 
puntea de comandă. Marlowe porni în urma lui fără vlagă. 
Pentru numele lui Dumnezeu, Marlowe, nu te mai ţine după 
mine ca un căâţeluş. Dacă o să am nevoie de dumneata am 
să te strig. Stai destul de aproape ca să auzi când te chem! 

— Da, sir. 

Când amiralul se îndepărtă, Marlowe răsuflă uşurat. Sir 
William răsuflă şi el, ridică din sprâncene şi murmură: 

— Sunt foarte fericit că nu fac parte din Marina Regală! 

— Şi eu, spuse Tyrer, uimit de curajul ministrului. 

Inima lui Marlowe bătea cu putere, căci nu putea suferi să 
fie umilit, nici chiar de un amiral, însă nu-şi pierdu 
cumpătul: 

— E..., scuzaţi-mă, sir, dar flota este în siguranţă în mâinile 
lui, şi la fel şi expediţia, şi noi suntem cu toţii de acord că 
are dreptate în ceea ce priveşte vânzarea de nave, arme şi 
opiu. Japonezii au început şi ei să construiască nave şi 
tunuri mai mici, iar anul acesta au lansat la apă prima navă 
cu aburi de 300 de tone, Kanrin maru, care a pornit spre 
San-Francisco, cu echipaj şi căpitan japonez. Este absolut 
remarcabil într-o perioadă de timp atât de scurtă. 

— Da, aşa este. 

Sir William se întreba ce realizase oare delegaţia japoneză 
care plecase cu această navă la Washington şi ce tertipuri 
punea la cale preşedintele Lincoln împotriva gloriosului 


Imperiu. Nu depindem oare de bumbacul Confederaţiei 
pentru filaturile noastre din Lancashire care sunt aproape 
ruinate? Şi, în acelaşi timp, devenim din ce în ce mai mult 
dependenţi de grâul Uniunii, de carnea lor şi de diferite alte 
produse. Ridică din umeri. Naiba să-l ia de război! Şi pe 
politicieni, şi pe Lincoln. Oare nu spusese el în discursul lui 
inaugural din martie: „... această ţară aparţine poporului şi, 
ori de câte ori poporul va fi nemulţumit de conducerea sa, 
îşi poate exercita dreptul constituţional de a schimba 
conducerea, sau dreptul revoluţionar de a o dezmembra 
sau de a o răsturna...” Un discurs incendiar, ca să folosim 
un termen eufemistic! Dar dacă această idee se 
răspândeşte şi în Europa? Dumnezeule mare! îngrozitor! 
Putem intra în război cu ei dintr-o clipă în alta, bineînţeles, 
pe mare. Ne trebuie bumbacul acela. 

Încerca să-şi adune gândurile, satisfăcut de faptul că 
amiralul dăduse înapoi, totuşi se blestema în gând că îşi 
pierduse controlul. Trebuie să fii mai atent, nu trebuie să-ţi 
faci griji cu Yedo şi decizia ta stupidă şi arogantă de a 
ajunge aici în trei zile la bordul unei nave de război şi să-l 
vezi neapărat pe shogun! Ca şi când te-ai trezi în India. Ei 
bine, nu eşti în India! Este prima ta misiune în Orientul 
îndepărtat şi eşti încă un novice. E o nebunie curată să rişti 
viaţa atâtor oameni pentru câteva asasinate, o nebunie să 
rişti un război serios. Oare? îmi pare rău, nu este o nebunie. 
Dacă Bakufu lasă în aer problema acestor asasinate, atunci 
acestea vor continua şi vom fi siliţi să ne retragem, până 
când flota de război se va întoarce şi va impune cu forţa 
voinţa Imperiului. Decizia ta este corectă, însă maniera de 
ducere a ei la îndeplinire este greşită. Da, însă este al naibii 
de greu când nu ai cu cine să vorbeşti, în cine să ai 
încredere. Mulţumesc lui Dumnezeu că va veni Daphne în 
câteva luni. Nu mi-am imaginat niciodată că am să-i simt 
atât de mult lipsa. Abia aştept s-o revăd, pe ea, pe băieţi - 
zece luni înseamnă foarte mult timp şi ştiu că va fi fericită 
să scape de supa de mazăre şi de ceața londoneză şi o să fie 


nemaipomenit de bine şi pentru băieţi. Am putea să avem şi 
câteva doamne engleze în colonie. O să facem excursii şi 
Daphne o să ne facă să ne simţim la Legaţie ca acasă. 

Îşi aţinti privirea asupra promontoriului care se apropia. 
De jur împrejur se află Yedo. A fost oare o decizie 
înţeleaptă? se întrebă el neliniștit. Sper că da. Apoi 
debarcarea şi deplasarea până la Legaţie. Trebuie să faci 
asta - şi să te pregăteşti pentru întâlnirea de mâine. Eşti 
absolut singur. Henri Seratard abia aşteaptă să greşeşti, ba 
chiar speră. Şi rusul la fel. Dar tu eşti răspunzător şi este 
problema ta şi nu uita că ai dorit să fii „ministru” undeva, 
oriunde. Este adevărat că am dorit, dar nu m-am aşteptat 
niciodată la Japonia! N-am mai fost niciodată într-o situaţie 
ca aceasta: toată experienţa mea se reduce la biroul pentru 
Franţa şi Rusia de la Londra şi la Curtea de la St. 
Petersburg şi câteva şederi la Paris şi Monaco. N-am avut 
niciodată pe cap nave de război, sau regimente... 

Marlowe spunea înţepat: 

— Sper că nu aveţi nimic împotrivă că mi-am exprimat o 
opinie în legătură cu poziţia domnului amiral. 

— O nu, câtuşi de puţin, răspunse el, străduindu-se să nu 
spună ceea ce ar fi vrut să spună: „O să încerc să evit un 
război, dar dacă trebuie, o să fie”; în schimb, spuse: Aveţi 
foarte multă dreptate, domnule Marlowe, şi este o onoare 
pentru mine să colaborez cu amiralul Ketterer, şi Sir 
William se simţi dintr-o dată mai bine. Diferenţa noastră de 
opinii se referea la protocol. Da, însă în acelaşi timp trebuie 
să-i încurajăm pe japonezi să se industrializeze şi să 
construiască nave, vreo zece-douăzeci de nave nu trebuie 
să ne provoace îngrijorare. Trebuie să-i încurajăm, nu am 
venit aici ca să-i colonizăm, trebuie însă să-i instruim, 
domnule Marlowe. Noi trebuie să fim aceia, nu olandezii 
sau francezii. Vă mulţumesc că mi-aţi amintit, cu cât este 
mai puternică influenţa noastră aici, cu atât este mai bine - 
se simţi ceva mai uşurat, i se întâmpla foarte rar să poată 
discuta liber cu toţi căpitanii aceştia care veneau şi plecau, 


iar Marlowe îi făcuse o impresie deosebită, şi aici şi la 
Kanagawa. Oare toţi ofiţerii îi detestă pe civili şi pe 
negustori? întrebă el. 

— Nu, sir. Dar cred că mulţi dintre noi nu-i înţelegem. 
Avem moduri de viaţă diferite, priorităţi diferite. Uneori 
este greu pentru noi - atenţia lui Marlowe fu atrasă în cea 
mai mare parte de discuţia pe care amiralul o avea cu 
căpitanul navei, în timp ce toţi cei aflaţi în preajmă se 
simțeau stingheriţi, soarele răzbi prin plafonul de nori şi 
ziua păru dintr-o dată mai frumoasă. lot ce mi-am dorit eu, 
sir, a fost să ajung la marină, spuse el. 

— Familia dumitale este o familie de marinari? 

Marlowe răspunse imediat mândru: 

— Da, sir. 

Ar fi dorit să adauge: Tatăl meu este căpitan, acum în Flota 
de Coastă, şi la fel tatăl lui, a fost aghiotantul amiralului 
Lord Collingwood pe nava Royal Sovereign - la Trafalgar şi 
strămoşii mei au făcut parte din Marina Militară încă de la 
înfiinţarea ei. Şi încă şi înainte de aceasta, după cum spune 
legenda, au avut navele lor de luptă personale, la Dorset, de 
unde suntem noi şi unde am locuit secole de-a rândul în 
aceeaşi casă. Dar nu spuse nimic din toate acestea, căci îşi 
dădea seama că ar fi lăsat impresia că se laudă. Adăugă 
numai atât: 

— Familia mea este din Dorset. 

— Ai mei sunt din nordul Angliei, din Northumberland, 
câteva generaţii, una după alta, spuse Sir William cu un aer 
absent şi cu ochii pironiţi pe promontoriul care se apropia 
tot mai mult, gândindu-se la Bakufu. Tatăl meu a murit pe 
când eram încă tânăr - era membru al Parlamentului şi 
avea afaceri la Sunderland şi la Londra. Făcea comerţ la 
Marea Baltică cu blănuri ruseşti. Mama mea era rusoaică, 
aşa că eu am fost bilingv, ceea ce m-a ajutat să obţin un post 
la Foreign Office. Mama... 

Se opri la timp, uimit el însuşi că vorbise atât de mult. Era 
cât pe-aci să adauge că mama lui era născută contesă 


Sveva, verişoară cu familia Romanov, că mai era încă în 
viaţă şi fusese pe vremuri doamnă de onoare a Reginei 
Victoria. Trebuie să mă controlez mai bine, îşi spuse el, 
originea familiei mele nu-i priveşte pe ei. 

— Şi dumneata, domnule Tyrer? 

— Eu sunt din Londra, sir. Tatăl meu este avocat, ca şi tatăl 
tatălui meu, râse Phillip Tyrer. După ce mi-am luat licenţa la 
Universitatea din Londra şi i-am spus că vreau să mă duc la 
Foreign Office era să facă o criză! lar când am depus cerere 
ca să devin interpret în Japonia a spus că mi-am pierdut 
minţile. 

— Poate că avea dreptate: ai avut mare noroc că ai rămas 
în viaţă. Şi nu ai sosit decât de o săptămână. Nu crezi, 
Marlowe? 

— Da, sir, este adevărat, Marlowe consideră momentul 
potrivit şi întrebă: Apropo, Phillip, ce mai face domnul 
Struan? 

— Nici mai bine, nici mai rău, după cum s-a exprimat 
doctorul Babcott. 

— Sper să se facă bine, spuse Sir William, simțind o durere 
bruscă în măruntaie. 

Când se dusese la Kanagawa, cu trei zile în urmă, Marlowe 
îi ieşise în întâmpinare şi îi spusese ceea ce ştia despre 
Struan şi Tyrer, despre faptul că pierduseră un soldat, că 
un asasin se sinucisese şi celălalt reuşise să scape. 

— Am alergat după ticălos, Sir William, şi eu şi Pallidar, dar 
omul a dispărut. Am percheziţionat toate casele din jur, dar 
fără nici un rezultat. Tyrer crede că aceştia ar fi putut fi cei 
doi atacatori de pe Tokaido, sir, ucigaşii, dar nu este sigur, 
pentru că toţi japonezii seamănă foarte mult unul cu altul. 

— Dar dacă erau cu adevărat cei doi, de ce să fi riscat să 
se ducă la Legaţie? 

— Cea mai bună explicaţie pe care am găsit-o noi a fost că 
doreau să împiedice încercarea să fie identificaţi şi să 
termine treaba începută, sir. 


Plecaseră apoi de la debarcader şi străbătuseră grăbiţi 
străzile pustii şi primejdioase. 

— Şi ce este cu fata, domnule Marlowe? 

— Se pare că este bine. Doar uşor şocată. 

— Bine, mulţumesc lui Dumnezeu că aud asta, ministrul 
francez este nemaipomenit de sensibil la subiectul acesta: 
Insultă josnică adusă onoarei Franţei şi unuia dintre supuşii 
ei. Care, în plus, este şi pupila lui. Cu cât ajunge mai repede 
înapoi la Yokohama cu atât mai bine. A, să nu uit, amiralul a 
spus să te întorci înapoi imediat la Yokohama, căci sunt o 
mulţime de treburi de făcut. Noi, ăăă, am hotărât să facem 
o vizită oficială la Yedo peste trei zile cu nava amiral... 

Marlowe simţise că inima îi explodează de emoție. 
Conflictele pe mare sau pe uscat reprezentau calea cea mai 
rapidă de promovare în carieră. Bătrânul o să fie mândru 
de mine şi am să obţin rangul de amiral cu mult înaintea lui 
Charles şi Percy - cei doi fraţi mai mici ai lui, ambii 
locotenenţi. 

Şi acum stătea pe puntea navei amiral în lumina plăcută a 
soarelui, în timp ce puntea tremura zguduită de maşini şi 
simţi din nou că îl prinde tulburarea. 

— Ajungem imediat la Yedo şi veţi avea parte de o intrare 
cum nu s-a mai văzut pe aici, o să puneţi mâna pe ucigaşi, 
veţi obţine şi despăgubirile şi tot ce doriţi. 

Şi Tyrer şi Sir William sesizară emoția din vocea lui, dar 
Sir William fu scuturat de un fior. 

— Da, da. Cred că am să cobor pentru o clipă, nu, 
mulţumesc, domnule Marlowe, ştiu drumul. 

Cei doi tineri îl priviră uşuraţi cum se îndepărtează. 
Marlowe se asigură că amiralul este în câmpul lui vizual şi 
apoi întrebă: 

— Ce s-a mai întâmplat la Kanagawa după ce am plecat eu, 
Phillip? 

— A fost, ei bine, Angelique a fost extraordinară, dacă asta 
voiai să ştii. 

— Cum aşa? 


— Cam pe la ora cinci a coborât şi s-a dus direct în camera 
lui Struan şi a stat cu el până la masa de seară - abia atunci 
am văzut-o. Părea... părea mai în vârstă, nu, nu e corect, nu 
mai în vârstă, însă mai matură decât înainte, mai 
preocupată. George spune că se mai află încă într-un fel de 
stare de şoc. În timpul mesei, Sir William a spus că o ia 
înapoi cu el, la Yokohama, dar ea i-a mulţumit şi a refuzat, 
spunând că vrea mai întâi să se asigure că Malcolm e mai 
bine şi nici el, nici George şi nici altcineva nu a putut s-o 
convingă să plece. Abia dacă a mâncat ceva şi s-a dus 
imediat înapoi în camera bolnavului, a rămas lângă el şi 
chiar a insistat să i se pună un pat de campanie în aceeaşi 
încăpere, în aşa fel încât să fie în preajmă, dacă este nevoie 
de ceva. De fapt, următoarele două zile, adică până ieri 
când am plecat înapoi la Yokohama, nu l-a părăsit aproape 
deloc pe Struan şi abia dacă am schimbat câteva vorbe cu 
ea. 

Malcolm îşi ascunse un oftat. 

— Probabil că îl iubeşte. 

— "Tocmai acesta e lucrul curios. Nici eu şi nici Pallidar nu 
avem impresia că acesta este motivul...Angelique se poartă 
de parcă ar fi în transă..., poate că totuşi cuvântul este prea 
tare. Merge ca prin vis şi are impresia că numai alături de 
el se află în siguranţă. 

— Isuse! Şi ce zice Coase-Oase? 

— Ridică din umeri şi spune că trebuie să avem răbdare, 
să nu fim îngrijoraţi şi că fata este cel mai bun medicament 
pentru Malcolm Struan. 

— Îmi închipui. Dar el cum se simte? 

— Este drogat mai tot timpul, are dureri groaznice, vomită 
mereu ca să-şi uşureze măruntaiele, nu ştiu cum de poate 
suporta Angelique duhoarea aceea, deşi geamul stă deschis 
în permanenţă. 

Se simțeau amândoi înspăimântați la gândul de-a ajunge 
în halul ăsta de răniţi şi neajutoraţi. Tyrer privi în faţă să-şi 
ascundă teama, foarte conştient de faptul că propria rană 


nu i se vindecă, că încă se mai infecta şi somnul îi era 
chinuit de coşmaruri în care vedea samurai cu săbiile 
însângerate şi pe Angelique. 

— De câte ori am trecut pe acolo să-l văd pe Malcolm şi, ca 
să fiu sincer, şi pe ea, mi-a răspuns numai cu „da, nu, nu 
ştiu” aşa că după câtva timp am renunţat. Este... este la fel 
de atrăgătoare ca de obicei. 

Marlowe se întrebă: dacă Struan nu ar mai fi intrat în joc, 
s-ar fi putut apropia el de fată? Ar putea fi oare Tyrer un 
rival serios? Sau Pallidar? Pe acesta şi-l alungă imediat din 
minte, căci fetei nu putea să-i placă înfumuratul acela. 

— O, ia te uită! exclamă Tyrer. 

Ocoliseră promontoriul şi acum în faţa ochilor li se 
desfăşura priveliştea golfului Yedo; spre tribord, se vedeau 
fumurile de la focurile la care se prepara hrana şi castelul 
care domina tot peisajul. În mod surprinzător, golful era 
aproape pustiu - dispăruse toată mulţimea aceea de 
ambarcaţiuni, de sampane şi de mici lotci pescăreşti care 
acopereau de regulă faţa apei. 

Tyrer nu se simţea chiar în largul lui. 

— O să fie război? 

După o pauză, Marlowe răspunse: 

— Au fost preveniţi. Cei mai mulţi dintre noi nu cred că va 
fi război, oricum, nu un război de anvergură, încă nu, nu de 
data aceasta. Vor fi unele incidente... - apoi, pentru că-i 
plăcea Tyrer şi îi admirase curajul, îşi deschise inima în faţa 
lui. Va urma o serie de incidente şi de confruntări, unii 
dintre noi vor fi ucişi, alţii vor descoperi că sunt nişte laşi, 
unii vor deveni eroi, cei mai mulţi vor fi înspăimântați, unii 
vor fi decoraţi şi, bineînţeles, vom câştiga. 

Tyrer reflecta şi el la toate acestea, amintindu-şi cât de 
înspăimântat fusese deja. Babcott îi explicase că aşa se 
întâmplă numai prima oară, cât de curajos a fost Marlowe 
când a pornit după asasin, cât de fermecătoare fusese 
Angelique - şi ce bine era să fii în viaţă, tânăr, cu un picior 


pe scara care ducea spre postul de ministru. Zâmbi. 
Zâmbetul lui lumină şi chipul lui Marlowe. 

— Orice este permis în dragoste şi în război, nu-i aşa? zise 
el. 

Angeligue stătea lângă fereastra infirmeriei de la 
Kanagawa, privind în gol, în timp ce soarele răzbătea din 
când în când printre norii pufoşi, ţinându-şi batista puternic 
parfumată la nas. În spatele ei, Struan era pe jumătate 
treaz, pe jumătate adormit. În grădină, soldaţii patrulau 
necontenit. De când cu atacul, paza fusese dublată. 
Fuseseră aduse şi trupe suplimentare de la Yokohama, sub 
comanda lui Pallidar. O bătaie în uşă o smulse din reverie: 

— Da? spuse ea, ascunzându-şi batista în pumn. 

Era Lim. Alături de el era un servitor chinez cu o tavă. 

— Mâncare pentru stăpân. Doamna vrei mănânci, heya? 

— Pune-o acolo! porunci ea şi arătă spre noptieră. 

Tocmai voia să ceară, ca de obicei, şi tava ei de mâncare, 
dar se răzgândi, considerând că e mai bine: 

— Astă-seară doamna mănânci sufragerie. Înţeles, heya? 

— 'Ţeles. 

Lim râse în sinea lui, ştiind că atunci când credea că este 
singură îşi ţinea batista la nas. Ayeeyah, oare nasul ei este 
la fel de mic şi de delicat ca şi cealaltă parte a ei? Miroase? 
Se plânge de miros? încă nu miroase a moarte aici. Să-i 
spun oare fiului tai-panului că avem veşti proaste de la 
Hong Kong? Ayeeyah, mai bine să afle el singur. 

— 'Ţeles, spuse el radios şi plecă. 

— Cheri? 

Fata îi oferi bolnavului supa de pui. 

— Mai târziu, mulţumesc, draga mea, spuse Malcolm 
Struan aşa cum se aştepta ea, de fapt, cu o voce foarte 
slabă. 

— Încearcă totuşi să mănânci puţin, insistă ea, ca de 
obicei, dar el refuză din nou. 

Întoarsă la locul ei de lângă fereastră, se lăsă legănată de 
visuri: din nou acasă, la Paris, în siguranţă, în casa cea mare 


a unchiului Michel şi a dragei ei Emma, mătuşa ei, 
englezoaică de viţă nobilă, care o crescuse de mică în locul 
mamei ei, pe ea şi pe fratele ei, de când tatăl ei plecase în 
Hong Kong cu atâţia ani în urmă. Erau înconjurați cu toţii 
de o atmosferă de lux, Emma dădea dinee şi călărea în Bois 
de Boulogne pe cai pur-sânge, stârnind invidia tuturor, 
admiraţia aristocrației şi făcând apoi reverenţe elegante în 
faţa împăratului Louis Napoleon - nepotul lui Napoleon 
Bonaparte - şi a împărătesei Eugenie, ţi primind în schimb 
zâmbetele lor recunoscătoare. Loji la teatre, la Comedie 
Francaise, mese rezervate la Trois Freres Provenqaux, 
apropierea de majorat, împlinise ţaptesprezece ani, bârfele 
din saloane, unchiul Michel care îţi povestea aventurile de 
la mesele de joc şi de la curse, şoptind apoi povestiri 
deocheate despre prietenele lui din aristocrație, despre 
contesa Beaufois, atât de frumuşică, de seducătoare şi de 
îndrăgostită. 

Toate acestea nu erau, evident, decât visuri, pentru că 
unchiul nu era decât amploiat în Ministerul de Război, iar 
Emma, e drept că era englezoaică, dar nu fusese decât 
actriţă într-o trupă de comedianţi shakespearieni, fiica unui 
funcţionar care nu dispunea de suficienţi bani pentru a-i 
oferi o viaţă de lux în capitala lumii, un cal mai breaz, sau o 
trăsură de care ar fi avut atâta nevoie pentru a pătrunde în 
înalta societate, unde ar fi putut întâlni bărbaţi dispuşi s-o 
ia de soţie, nu numai să se culce cu ea şiapoisăo 
părăsească pentru a trece la o floare mai tânără. 

— 'Te rog, te rog, te rog, unchiule Michel, este atât de 
important. 

— Da, ştiu, iepuraşul meu drag, îi spusese el trist, când 
împlinise şaptesprezece ani şi îi ceruse un cal de călărie şi 
un costum adecvat. Nu mai pot să fac nimic, nu mai pot 
cere nici un fel de favoare, nu mai ştiu ce arme să folosesc, 
nu cunosc nici un zaraf pe care să-l conving să-mi 
împrumute bani. Nu am nici un fel de secrete de stat pe 
care să le pot vinde, nici un prinţ pe care să-l avansez în 


grad. Mai trebuie să ne gândim şi la fratele tău mai mic şi la 
fiica noastră. 

— Dar, te rog, dragă unchiule. 

— Mai am numai o singură idee şi ceva bani ca să te ajut 
să ajungi la tatăl tău. Câteva rochii, atât şi nimic mai mult. 

Ce de emoţii apoi când şi-a făcut rochiile, toate perfect 
croite - şi le probase, apoi le reajustase, fusta aceea de 
mătase verde ca şi celelalte şi ce emoţionată fusese când 
călătorise pentru prima oară cu trenul de la Paris la 
Marsilia, după aceea cu vaporul de la Marsilia până la 
Alexandria, în Egipt, pe uscat până la Port Said pe lângă 
săpăturile domnului Lesseps pentru canalul Suez, despre 
care toţi oamenii informaţi ştiau că este o nouă sursă de 
acţiuni şi că nu va fi terminat niciodată sau, dacă va fi, va 
goli pe jumătate Marea Mediterană, pentru că aceasta era 
mai sus decât celelalte mări. În plus reuşise să-şi convingă 
unchiul să-i cumpere peste tot bilete la clasa întâi: 

— Diferenţa este atât de mică, unchiule... 

Adieri blânde şi chipuri noi, nopţi exotice şi zile senine, 
începutul marii aventuri, iar la celălalt capăt al curcubeului 
un soţ chipeş şi bogat ca Malcolm Struan şi acum toate 
acestea distruse din cauza unui băştinaş scârbos! Oare de 
ce nu pot să mă gândesc numai la părţile bune? se întrebă 
ea cuprinsă brusc de o stare de nelinişte. Oare de ce 
gândurile bune se ascund sub cele rele şi apoi totul devine 
cumplit şi mă gândesc la ceea ce s-a întâmplat cu adevărat 
şi încep să plâng? Nu mai boci, îşi porunci ea. Comportă-te 
cum se cuvine! Fii tare! Ai hotărât înainte de a ieşi din 
cameră: nu s-a întâmplat nimic, te vei purta normal până la 
următorul ciclu. lar când va începe - căci va începe - eşti 
salvată. Dar dacă nu vine? Nu ai voie să te gândeşti la asta. 
Viitorul tău nu va fi distrus, ar fi nedrept. O să te rogi şiosă 
stai în preajma lui Malcolm şi ai să te rogi şi pentru el, ai să 
joci rolul Florencei Nightingale şi poate că ai să te 
căsătoreşti cu el. Se uită la el peste batistă. Spre mirarea ei, 
Struan se uita la ea. 


— Tot la fel de urât miroase aici? întrebă el trist. 

— Nu, răspunse ea, încântată de faptul că minciuna suna 
tot mai sinceră de fiecare dată şi îi cerea tot mai puţin efort. 
Vrei puţină supă? 

Dădu afirmativ din cap posomorât, conştient că trebuie să 
se hrănească cât de cât, deşi tot ce înghiţea organismul 
refuza cu dureri cumplite care îi sfâşiau cusăturile, pe cele 
din interior ca şi pe cele de la suprafaţă, vlăguindu-l de 
puteri, oricât ar fi încercat să se stăpânească. 

— Dew neh loh moh, murmură el. 

Înjurătura era în cantoneză, prima lui limbă. Fata îi ţinu 
ceaşca, Struan bău şi apoi tot ea îi şterse bărbia. Jumătate 
din fiinţa lui ar fi vrut să-i spună să plece şi să nu mai vină 
până nu se face din nou bine, dar cealaltă jumătate era 
îngrozită la gândul că va pleca şi nu se va mai întoarce 
niciodată. 

— Îmi pare rău că te chinui şi pe tine, dar mă simt atât de 
bine când te ştiu lângă mine. 

Drept răspuns, ea îi atinse fruntea uşor cu mâna. Ar fi 
trebuit să iasă din încăpere, simţea nevoia de aer curat, nu 
avea curaj să vorbească. Cu cât vorbeşti mai puţin, cu atât 
mai bine, hotărâse ea. Nu poţi să cazi în nici o capcană. Se 
vedea, cu detaşare parcă, cum continuă să-l îngrijească, să-l 
liniştească, dar tot timpul gândurile îi zburau în altă parte, 
la Hong Kong şi la Paris, cel mai ades la Paris. Nu-şi va mai 
îngădui niciodată să scormonească în amintirile acelei nopţi 
de coşmar. Niciodată în timpul zilei, căci era prea periculos. 
Numai noaptea, când uşa era zăvorâtă bine şi bara pusă şi 
se întindea în pat, îşi permitea să rătăcească cu mintea 
unde ar fi... O bătaie în uşă. 

— Da? 

Doctorul Babcott pătrunse în încăpere, iar Angelique roşi 
brusc. Oare de ce trăiesc tot timpul cu impresia că îmi 
citeşte gândurile? 

— Voiam să ştiu ce mai fac cei doi pacienţi ai mei, spuse el 
jovial. Ei bine, domnule Struan, cum vă mai simţiţi? 


— Cam la fel, gemu acesta. 

Ochiul atent al lui Babcott observă că jumătate din supă 
dispăruse şi nu se vedeau încă nici un fel de semne de 
vomă. Bine. Îi luă mâna lui Struan şi-i pipăi pulsul. Ritmul 
era încă rapid, dar se ameliorase. Fruntea îi era tot umedă, 
mai avea febră, dar oricum, mai puţin decât cu o zi înainte. 
Să îndrăznesc oare să sper că merge spre vindecare? Cu 
voce tare spunea ce progres făcuse pacientul, probabil 
îngrijirile domnişoarei jucaseră un rol hotărâtor. Nu era 
meritul lui. Ca de obicei. Da, dar avea atât de puţine de 
spus, atât de multe erau încă în mâna Domnului. Dar de ce 
adaug întotdeauna şi asta? Aşa, în caz că... 

— Dacă veţi continua în felul acesta, cred că în curând voi 
putea să vă mut la Yokohama. Poate chiar mâine. 

— Nu cred că este o hotărâre înţeleaptă, spuse ea repede, 
cu vocea mai răguşită decât ar fi vrut, îngrozită la gândul că 
îşi pierde paradisul. 

— Îmi pare rău, dar este mai bine acolo, spuse Babcott 
blând, vrând s-o liniştească imediat, plin de admiraţie în 
faţa devotamentului ei pentru Struan. Nu aş propune aşa 
ceva dacă nu ar fi un lucru înţelept, vă rog să mă credeţi. 
Domnul Struan se va bucura de mult mai mult confort şi 
ajutor. 

Mon Dieu, ce mă fac eu? Nu trebuie să plece, nu acum, nu 
încă. 

— Ascultă, draga mea, spuse Struan pierit, încercând să 
pară ferm, dacă doctorul crede că pot să mă întorc, asta 
înseamnă că e bine, zău aşa. Te eliberez şi pe tine şi o să-ţi 
fie mai uşor. 

— Dar eu nu vreau să mă eliberez, vreau să stăm aici, 
exact aşa cum stăm acum..., fără nici un fel de tevatură. 

Angeligue simţea că inima îi bate să-i spargă pieptul şi îşi 
dădea seama că pare isterică, dar nu era pregătită de 
plecare. Proasto, eşti o proastă! Bineînţeles că până la urmă 
trebuia să plece. Gândeşte-te! Ce poţi face ca să împiedici 
plecarea? Struan spuse că nu avea de ce să fie îngrijorată, o 


să fie mai bine dacă o să se întoarcă în colivie, va fi şi ea în 
siguranţă şi aveau zeci de servitori şi spaţiu în Clădirea 
Struan, aşa că dacă dorea, putea să primească un 
apartament lângă al lui şi putea să stea acolo sau să plece, 
cum dorea, având acces permanent la el, ziua sau noaptea. 

— Te rog, nu te necâji, vreau să fii şi tu mulţumită, o 
liniştea el. Va fi mai comod şi pentru tine, îţi promit şi când 
mă fac bine o să... 

Fu zguduit de un spasm şi dădu totul afară. După ce făcu 
curăţenie şi-i administră lui Struan un drog ca să poată 
dormi, Babcott îi spuse încet: 

— O să fie mai bine pentru el acolo. Am mai multe ajutoare 
materiale, aici este aproape imposibil să menţinem 
curăţenia. Are nevoie..., îmi pare rău, dar are nevoie de mai 
mult ajutor. Dumneata faci enorm pentru el, dar sunt unele 
lucruri pe care servitorii chinezi le fac mai bine. Îmi pare 
rău că trebuie să fiu atât de sincer. 

— Nu aveţi de ce să vă scuzaţi, domnule doctor. Aveţi 
dreptate şi eu vă înţeleg. 

Mintea îi alerga nebuneşte. Apartamentul de lângă 
Malcolm - asta ar fi o soluţie ideală - şi servitori, şi 
aşternuturi curate. Am să găsesc o croitoreasă şi am să-mi 
fac rochii noi, şi am să-mi găsesc şi o damă de companie şi 
am să mă pot ocupa de viitorul meu - al meu şiallui. 

— Vreau numai ceea ce este mai bine pentru el, spuse ea 
şi adăugă încet, căci trebuia neapărat să ştie: Cât va mai 
rămâne aşa? 

— Imobilizat la pat şi neajutorat? 

— Da, vă rog să-mi spuneţi adevărul, vă rog. 

— Nu ştiu, cel puţin două sau trei săptămâni, poate şi mai 
mult şi nu se va putea mişca foarte mult, o lună sau două 
după aceea - aruncă o privire spre bărbatul care zăcea. Aş 
prefera să nu-i spuneţi nimic. Şi-ar face griji fără rost. 

Faţa dădu din cap afirmativ, mulţumită şi uşurată acum, 
căci totul era în ordine. În timp ce pleca de lângă ea, 
Babcott se gândea întruna: Dumnezeule mare, ce fată 


minunată! Indiferent dacă moare sau trăieşte, Struan este 
un om fericit că a avut şansa să fie atât de mult iubit de o 
femeie! 

Ecoul celor douăzeci şi una de salve de artilerie trase de 
pe fiecare din cele şase nave de război ancorate în rada 
portului Yedo care însoţiseră nava amiral încă nu se 
stinsese. Toată flota era emoţionată la culme şi mândră de 
puterea sa şi de faptul că sosise timpul revanşei. 

— Asta le ajunge, Sir William, spuse exaltat Phillip Tyrer, 
stând alături de el şi adulmecând cu nesaţ mirosul de praf 
de puşcă de la tunuri. 

În faţă, oraşul se întindea tăcut. Imens. Castelul domina 
totul, impunător. 

— O să mai vedem. 

Pe puntea navei amiral, amiralul îi spuse liniştit 
generalului: 

— Asta ar trebui să te convingă că Wee Willie al nostru nu 
este decât un papagal cu fumuri de mărire. Naiba să-l ia de 
salut regal. Ar fi mai bine să ne păzim flancurile. 

— Ai dreptate, pe Zeus! Am să adaug şi aceasta în raportul 
meu lunar către Ministerul de Război. 

Pe puntea navei amiral franceze, Henri Seratard pufăia 
din pipă şi râdea împreună cu ministrul rus. 

— Mon Dieu, dragul meu conte, ce zi fericită! Onoarea 
Franţei va fi răzbunată de aroganţa engleză obişnuită. Sir 
William va suferi un eşec inevitabil. Perfidul Albion este mai 
perfid ca oricând. 

— Da. Păcat că este flota lor şi nu a noastră. 

— Dar în curând flota voastră şi a noastră o vor înlocui pe 
a lor. 

— Da. Aşadar, înţelegerea noastră secretă rămâne în 
picioare? Când vor pleca englezii, vom lua insula din nord a 
Japoniei, plus Sahalinul, Kurilele şi toate insulele care fac 
legătura cu Alaska rusă - iar Franţa restul. 

— De acord. Imediat ce Parisul va primi memorandumul 
meu, acesta va fi cu siguranţă ratificat la cel mai înalt nivel, 


în secret, Seratard zâmbi. Unde există un gol, este datoria 
noastră de diplomaţi să-l umplem... 

O dată cu bubuitul tunurilor, o teamă uriaşă cuprinse Yedo. 
Ultimii sceptici se alăturară maselor de bâăjenari care 
împânziseră drumurile şi podurile, fugind cu bruma de 
agoniseală pe care o putuseră lua cu ei în spate, căci nici un 
fel de roţi nu erau permise. Toţi se aşteptau să vadă noile 
obuze şi proiectile de care auziseră, dar pe care încă nu le 
cunoscuseră direct şi erau convinşi că, dintr-o clipă în alta, 
oraşul lor va fi incendiat, ars până în temelii şi ei o dată cu 
el. 

— Moarte gai-jinilor, se auzea de peste tot, era strigătul 
care se afla pe buzele tuturor. 

— Mai repede... faceţi loc... mai repede! oamenii ţipau, 
cuprinşi de panică, se striveau pe punți, alţii se ascundeau 
în case, fugeau care mai de care, cât mai departe de mare. 

— Moarte gai-jinilor, ţipau cu toţii în timp ce fugeau. 

Exodul începuse în dimineaţa aceea, în momentul în care 
flota ridicase ancora în portul Yokohama, deşi cei mai 
prudenţi neguţători angajaseră cu trei zile înainte cei mai 
buni hamali şi se mutaseră, împreună cu familiile şi cu 
lucrurile cele mai de preţ, când în oraş începuseră să se 
răspândească zvonurile cu privire la nefericitul incident şi 
enervarea şi cererile străinilor determinate de acesta. 

Numai samuraii din castel şi cei care răspundeau de 
apărarea exterioară şi de punctele fortificate se aflau la 
locurile lor. Şi, la fel ca întotdeauna şi pretutindeni, pleava 
străzilor - oameni şi animale - adulmeca peste tot, pe lângă 
locuinţele fără zăvor la uşă, să vadă ce se poate înhăţa în 
grabă pentru a fi înfulecat sau vândut după aceea. Se fura 
foarte puţin. Jaful era considerat o crimă cât se poate de 
respingătoare şi, din vremuri imemorabile, tâlharii erau 
urmăriţi fără milă şi pedepsiţi prin crucificare. Orice formă 
de furt era pedepsită în mod similar. 

În interiorul castelului, shogunul Nobusada şi prinţesa 
Yazu stăteau ghemuiţi de frică în spatele unui paravan 


subţire, îmbrăţişaţi, cu toţi paznicii, servitorii şi însoțitorii 
gata de plecare în orice moment, aşteptând numai 
permisiunea Tutorelui pentru a pleca. Pretutindeni în 
castel, bărbaţii se pregăteau de apărare, înşeuau caii şi 
împachetau lucrurile cele mai de preţ ale Consiliului 
Bătrânilor în vederea evacuării, imediat ce vor începe 
bombardamentele sau se va primi un mesaj din partea 
Consiliului că trupele inamicului au început să fie 
debarcate. În Camera Consiliului unde acesta fusese 
convocat în grabă, Yoshi continua să susţină: 

— Repet, nu cred că ne vor ataca în forţă sau... 

— lar eu nu văd nici un motiv să mai aşteptăm. Este mai 
prudent să plecăm, vor începe să ne bombardeze dintr-un 
moment în altul, spunea Anjo. Prima canonadă a fost un 
semnal de avertisment. 

— Eu nu cred. Socot că e stilul lor arogant de a-şi anunţa 
sosirea. Nu s-au tras nici un fel de obuze împotriva oraşului. 
Flota nu va trage asupra noastră şi vă repet: eu cred că 
întâlnirea de mâine va avea loc aşa cum a fost planificată. 
La întâl... 

— Dar cum poţi fi atât de orb? Dacă situaţia ar fi invers şi 
tu ai comanda această flotă şi ai avea această putere 
covârşitoare, ai şovăi fie şi numai o clipă? Anjo tremura de 
furie. Ei bine, ai şovâi? 

— Nu, bineînţeles că nu. Dar ei nu sunt ca noi şi noi nu 
suntem ca ei, şi în felul acesta îi putem controla. 

— Nu vrei să înţelegi cu nici un chip! exasperat, Anjo se 
întoarse către ceilalţi trei consilieri. Shogunul trebuie dus 
într-un loc sigur, şi trebuie şi noi să plecăm pentru a putea 
asigura, în continuare, conducerea. Asta este ceea ce 
propun, o absenţă temporară. Cu excepţia suitei noastre 
personale, toţi ceilalţi samurai rămân pe loc, toţi cei din 
Bakufu rămân pe loc - mai aruncă încă o privire spre Yoshi. 
N-ai decât să stai şi tu, dacă aşa vrei. Acum să votăm dacă 
absenţa temporară este aprobată! 


— Stai! Dacă faci asta, shogunatul îşi pierde cinstea 
obrazului pentru totdeauna, nu vom mai fi niciodată în stare 
să-i controlăm pe daimyo şi opoziţia lor, sau pe cei din 
Bakufu. Niciodată! 

— Nu facem altceva decât să fim prudenţi! Bakufu rămâne 
pe loc. La fel şi toţi ceilalţi războinici. În calitatea mea de 
consilier şef este dreptul meu să vă cer să votaţi, aşa că vă 
rog să votaţi! Eu votez da! 

— Eu spun nu! spuse Yoshi. 

— Sunt de acord cu Yoshi-san, spuse Utani - un bărbat 
scund, firav cu ochi blânzi şi faţa lată. Sunt de acord că ne 
pierdem cinstea obrazului pentru totdeauna. 

Yoshi răspunse zâmbetului, căci ţinea la Utani. Daimyo din 
feuda Watasa fuseseră întotdeauna aliaţii lor, încă de 
dinainte de Sekigahara. Se uită şi la ceilalţi doi, amândoi 
membri de vază ai clanului Toranaga. Niciunul nu-i susţinu 
privirea. 

— Adachi-sama? 

În cele din urmă, Adachi, daimyo de Miţo, un omuleţ mic, 
rotund, spuse nervos: 

— Sunt de acord cu Anjo-san că ar trebui să plecăm şi 
shogunul la fel, bineînţeles. Dar sunt de acord şi cu voi că, 
în acest caz, putem să pierdem chiar dacă câştigăm. Cu tot 
respectul voi vota nu! 

Ultimul Bătrân, Toyama, era un om în jur de cincizeci şi 
cinci de ani - un om bătrân după cum era considerat în 
Japonia. Era daimyo de Kii, tatăl shogunului actual. 

— Nu mă tulbură câtuşi de puţin faptul dacă vom trăi sau 
nu şi nici moartea fiului meu shogunul actual, căci va fi 
întotdeauna un alt shogun. Dar mă deranjează foarte mult 
să trebuiască să ne retragem numai pentru că aceşti gai-jini 
au ancorat pe coasta noastră. Votez împotriva retragerii şi 
pentru atac, votez pentru a merge pe coastă şi dacă aceşti 
câini vor debarca, să-i ucidem pe toţi, să distrugem şi 
navele lor, tunurile, carabinele şi tot ce mai au. 


— Dar nu avem suficiente trupe aici, spuse Anjo sătul de 
bătrân şi de vitejia lui pe care nu şi-o dovedise niciodată. De 
câte ori trebuie să vă spun: nu avem suficiente trupe ca să 
apărăm castelul şi să-i împiedicăm şi pe ei să debarce în 
forţă. De câte ori trebuie să vă repet că spionii noştri afirmă 
că au două mii de soldaţi cu puşti pe nave şi în cadrul 
coloniei şi de zece ori pe atâţia în Hong Kong şi... 

— Am fi avut mai mult decât destui samurai şi daimyo aici 
dacă nu ai fi anulat sankin-kotai! îl întrerupse supărat Yoshi. 
— A fost o cerere a împăratului, dată în scris şi prezentată 
de un prinţ al Curţii sale. Nu aveam de ales - trebuia să ne 

supunem. Şi tu te-ai fi supus. 

— Da, dacă aş fi primit documentul! Dar nu l-aş fi acceptat 
niciodată, aş fi fost plecat, sau l-aş fi amânat pe prinţ, aş fi 
avut de rezolvat o sută de alte probleme, sau aş fi negociat 
cu Sanjiro care a sugerat, de fapt, această „cerere”, sau aş 
fi spus oricăruia dintre sprijinitorii noştri de la Curte să-l 
roage pe împărat să-şi retragă cererea! vocea lui Yoshi 
devenise tăioasă. Orice petiție a shogunatului trebuie să fie 
aprobată - aceasta este o lege istorică. Deţinem controlul 
asupra veniturilor Curţii! Ne-ai trădat Testamentul. 

— Mă faci trădător? şi spre stupoarea celor de faţă, mâna 
lui Anjo se crispă pe mânerul spadei. 

— Spun că i-ai permis lui Sanjiro să te joace ca peo 
marionetă, replică Yoshi fără a se clinti din loc, calm în 
aparenţă, dar sperând ca Anjo să facă prima mişcare 
pentru a putea în felul acesta să-l omoare şi să termine o 
dată pentru totdeauna cu prostia lui. Nu a mai existat alt 
precedent de nesocotire a Testamentului. Asta înseamnă 
trădare. 

— Toţi ceilalţi daimyo, afară de rudele apropiate ale 
familiei Toranaga doreau acest lucru! Bakufu fusese de 
acord prin consens, Consiliul roju a fost de acord, mai bine 
să fim de acord decât să-i obligăm pe toţi daimyo să trăiască 
în tabăra răzvrătiţilor şi să ne poată cere oricând socoteală, 
aşa cum ar fi făcut fără îndoială dacă Sanjiro, provinciile 


Tosa şi Choshu s-ar fi ridicat împotriva noastră. Atunci am fi 
fost cu totul izolaţi, aşa e? Anjo se adresă celorlalţi: Este sau 
nu aşa? 

Utani răspunse liniştit: 

— Este fără îndoială adevărat că am fost de acord, dar 
acum cred că am făcut o greşeală. 

— Greşeala noastră a fost că nu l-am interceptat pe 
Sanjiro şi nu l-am omorât, spuse Toyama. 

— Era protejat de mandatul imperial, spuse Anjo. 

Buzele bătrânului rânjiră, descoperind unicul dinte 
îngălbenit: 

— Şi? 

— Toată Satsuma s-ar fi ridicat împotriva noastră, iar Tosa 
şi Choshu s-ar fi alăturat imediat şi ar fi izbucnit un război 
civil general în care nu puteam câştiga. Votaţi! Da sau nu? 

— Eu votez numai pentru atac, numai pentru atac, spuse 
bătrânul încăpățânat, astăzi împotriva oricărei debarcări, 
mâine la Yokohama. 

De afară se auzea sunetul cimpoaielor. 

Alte patru cutere se îndreptau spre debarcader, trei pline 
cu soldaţi scoțieni care urmau să se alăture celor aflaţi deja 
în formaţie pe cheu, bătând din tobe şi suflând nerăbdători 
în cimpoaie. Fustanele cadrilate, tunici roşii, carabine. Sir 
William, Tyrer, Lim şi alţi trei membri ai suitei se aflau în 
ultima barcă. Când coborâră pe uscat, căpitanul comandant 
al detaşamentului salută şi spuse: 

— Totul este gata, sir. Avem patrule care păzesc cheul 
acesta şi împrejurimile. Puşcaşii marini vor prelua postul de 
la noi peste o oră. 

— Bine, să mergem la Legaţie. 

Sir William şi suita sa se urcară în trăsura care fusese 
transportată la țărm cu atâta efort. Douăzeci de marinari 
apucară de hulube. Căpitanul dădu ordinul de pornire şi 
cortegiul se puse în mişcare fluturând din steaguri. În faţă 
mergea un tambur major impresionant, iar în urmă veneau 
culii din Yokohama ce duceau neliniştiţi bagajele. Străzile 


înguste dintre clădiri şi magazine erau pustii. La fel era şi 
nelipsitul post de pază de la primul pod de lemn peste un 
canal. Şi tot aşa şi al doilea. Un câine se repezi dintr-o alee, 
lătrând şi mârâind, apoi chelălăi şi o luă la fugă după ce 
primi o lovitură care îl făcu să zboare prin aer. Alte străzi 
goale şi posturi de pază părăsite, dar înaintau anevoie din 
cauza trăsurii şi a faptului că toate străzile erau destinate 
numai circulaţiei pietonale. Trăsura se înţepeni din nou. 

— N-ar fi bine să mergem pe jos? întrebă Tyrer. 

— Nu, pentru numele lui Dumnezeu, vreau să sosesc cu 
trăsura, spuse Sir William furios pe sine: uitase cât de 
înguste sunt străzile, la Yokohama se hotărâse să folosească 
trăsura tocmai pentru că roţile erau interzise şi voia să-şi 
exprime şi pe această cale nemulţumirea faţă de Bakufu. 
Căpitane, dacă trebuie să dărâmi câteva case, nu te sfii. 

Dar nu fu necesar. Marinarii erau obişnuiţi să manevreze 
tunurile în spaţiul strâmt de sub punte şi reuşiră până la 
urmă să tragă şi să împingă trăsura, înjurând şi 
blestemând, prin ulicioarele înguste. Legația se afla pe o 
ridicătură de teren din cartierul Gotenyama, alături de un 
templu budhist. Era o clădire în stil englezesc, cu două 
nivele, încă neterminată, situată în interiorul unei incinte 
înconjurate, cu un gard înalt şi închis cu porţi masive. La 
trei luni după semnarea Tratatului lucrările fuseseră 
începute. Dar lucrul mergea extrem de încet, de pe o parte 
din cauza insistențelor britanicilor de a folosi planurile 
proprii şi materiale de construcţie obişnuite, cum ar fi sticla 
pentru ferestre şi cărămida pentru zidurile portante - care 
trebuiau aduse însă tocmai de la Londra, Hong Kong sau 
Shanghai - fundaţii pe care clădirile japoneze de regulă nu 
le aveau, căci erau construcţii de lemn, uşor de ridicat şi de 
reparat în urma numeroaselor cutremure. Dar cele mai 
multe întârzieri se datorau administraţiei Bakufu, căreia 
nu-i plăcea să vadă nici un fel de clădiri ale străinilor în altă 
parte decât în Yokohama. Deşi nu era încă terminată, 
Legația începuse să fie locuită şi steagul britanic se înălța 


pe catargul impunător, ceea ce îi înfuria şi mai tare pe 
Bakufu şi pe localnici. Cu un an în urmă, Legația fusese 
temporar abandonată de predecesorul lui Sir William după 
ce un ronin, în timpul nopţii, ucisese doi paznici chiar în faţa 
dormitorului lui, spre furia britanicilor şi marea bucurie a 
japonezilor. 

— O, ne pare aşa de rău..., spuseseră reprezentanţii 
Bakufu. 

Dar locul care le fusese cedat pentru totdeauna de către 
Bakufu - o eroare capitală, aşa cum au afirmat mereu după 
aceea - fusese ales cu multă înţelepciune. Din curte aveau 
vederea cea mai bună asupra împrejurimilor şi vedeau 
chiar şi flota dispusă în ordine de luptă, rânduită la ancoră 
în larg. Cortegiul sosi în toată măreţia lui marţială să ia din 
nou în stăpânire teritoriul Legaţiei. Sir William se hotărâse 
să-şi petreacă noaptea la Legaţie ca să se pregătească 
pentru întâlnirea din ziua următoare. Voia tocmai grăbit să 
intre, când căpitanul îl opri. 

— Ce este? 

— Să ridicăm drapelul, sir? Să asigurăm paza Legaţiei? 

— Imediat. Respectaţi întocmai planul, faceţi cât mai mult 
zgomot, tobe, cimpoaie şi toate celelalte. Sunaţi retragerea 
la apusul soarelui şi puneţi orchestra să mărşăluiască în sus 
şi în jos. 

— Da, sir. 

Căpitanul se îndreaptă spre catarg. În mod solemn, în 
sunet de tobe şi cimpoaie, drapelul britanic, Union Jack, se 
ridică spre vârful catargului. Imediat, aşa cum se convenise 
anterior, de pe nava amiral se auzi o salvă de salut. Sir 
William îşi ridică pălăria şi strigă de trei ori ura pentru 
regină. 

— Bun, este mai bine aşa, Lim! 

— Heya, domnu? 

— Stai puţin, tu nu eşti Lim! 

— Eu Lim Doi. Lim Unu vine seara, hopa, hopa. 


— Foarte bine. Lim Doi, cina apusul soarelui, tu avut grijă 
tot în ordine nu conteşte. 

Lim dădu din cap amărât, căci nu putea suferi gândul că 
se află într-un loc atât de izolat, imposibil de apărat, 
înconjurat de o mie de ochi ascunși, ostili, pe care toţi îi 
ignorau, dar pe care aproape toţi îi simțeau. Niciodată n-am 
să-i înţeleg pe barbari, îşi zise el. 

În noaptea aceea, Phillip Tyrer nu putea dormi. Stătea 
culcat pe o saltea de paie, aşezată direct pe podea, peste un 
covor şi îşi schimba mereu poziţia, chinuit tot timpul de 
gânduri. Se gândea la Londra şi la Angeligque, la atac şi la 
întâlnirea de a doua zi, la durerea de braţ, la Sir William 
care fusese nervos toată ziua. Se făcuse frig şi în aer se 
simţea apropierea iernii, camera era mică. Ferestrele aveau 
geamuri şi dădeau spre grădina mare, frumos întreţinută. 
În cameră mai era încă o saltea de paie, pentru căpitan, dar 
acesta încă mai inspecta posturile. 

În afară de câţiva câini care lătrau din când în când şi de 
motanii care mieunau, în oraş era linişte. Din vreme în 
vreme se auzea câte un clopot de pe navele din port care 
anunţa orele şi râsul răguşit al câte unui soldat. Şi Phillip se 
simţea ceva mai liniştit. Oamenii aceştia sunt minunaţi, îşi 
spunea el. Suntem în siguranţă aici. 

După un timp se ridică, se duse spre fereastră, o deschise 
şi se rezemă de pervaz. Afară se lăsase întuneric adânc, 
stratul de nori era foarte gros. Nu se vedeau nici un fel de 
umbre, însă se zăreau scoţienii care patrulau cu lămpi de 
ulei. Dincolo de gardul Legaţiei, într-o parte, se contura vag 
silueta templului budhist. La apusul soarelui, după ce 
cimpoaiele sunaseră stingerea şi Union Jack fusese coborât 
conform ritualului, pe timpul nopţii, călugării închiseseră şi 
baraseră uşile, sunaseră din clopot şi umpluseră apoi 
tăcerea nopţii cu lamentaţiile lor ciudate, tânguitoare: 
Ommmmm mahnee padmee hummmmm... De câteva ori la 
rând. Tyrer simţea că-l pătrunde un fel de linişte când îi 


asculta, spre deosebire de alţii, care înjurau şi le strigau să 
tacă. 

Aprinse lumânarea care se afla lângă pat. Ceasul lui de 
buzunar arăta ora 2.30. Căscă din nou, îşi aşeză mai bine 
cearşaful, se sprijini de perna tare şi îşi deschise servieta 
care avea gravate pe ea inițialele lui - un dar de despărţire 
din partea mamei lui - şi îşi scoase caietul. Acoperi cu mâna 
coloana de cuvinte şi fraze japoneze pe care le notase 
fonetic şi murmură echivalentele lor englezeşti, apoi încă o 
pagină, şi încă una. Făcu acelaşi lucru invers, din engleză în 
japoneză, îi făcu plăcere să constate că le ştia. Dar sunt atât 
de puţine, şi nici nu ştiu dacă le pronunţ ca lumea; am atât 
de puţin timp şi nici n-am început măcar să învăţ scrierea, 
murmură el. La Kanagawa îl întrebase pe Babcott unde ar 
putea găsi un profesor. 

— De ce nu-l întrebi pe părinte? îi sugerase Babcott. 

Îl întrebase cu o zi în urmă. 

— Sigur, băiete. Dar săptămâna aceasta nu pot, ce-ai zice 
să începem de luna viitoare? Nu vrei un sherry? 

O, Dumnezeule, cât puteau să bea aici! Erau chercheliţi 
cam toată ziua, iar la amiază beţi de-a binelea. Cu părintele 
nu este nimic de făcut şi miroase aşa de urât! Dar ce noroc 
avusese cu Andre Poncin! După-amiază îl cunoscuse din 
întâmplare pe francez într-unul din magazinele unde îşi 
făceau cumpărăturile, pe strada principală a satului, din 
spatele Străzii de Sus, departe de mare şi în apropiere de 
Mahalaua Beţivilor. Toate magazinele păreau să fie identice 
şi să vândă aceleaşi mărfuri locale, de la mâncare la unelte 
de pescuit, de la săbii ieftine la curiozităţi. Scotocea printr- 
un raft cu cărţi japoneze - o hârtie de calitate cu totul 
deosebită, multe din ele cu gravuri splendide - şi încerca să 
se facă înţeles de proprietarul al cărui chip radia de 
bucurie. 

— Pardon, monsieur, spusese străinul. Trebuie să spuneţi 
ce fel de carte doriţi - avea vreo treizeci de ani, nu purta 
barbă, ochi căprui, un păr castaniu frumos ondulat, un nas 


fin, galic şi bine îmbrăcat. Trebuie să spuneţi: Watashi 
hoshil hon. Ing'erich Nihongo, dozo: Aş dori o carte care 
are engleză şi japoneză! bărbatul îi zâmbi, apoi continuă: 
Sigur că nu are nici un fel de cărţi de felul acesta, deşi omul 
o să spună cu cea mai mare sinceritate. Ah so desu kan, 
gomen nasai etc., adică Ah, îmi pare foarte rău, astăzi nu 
avem, dar dacă mai veniţi şi mâine... Bineînţeles că nu 
spune adevărul, ci se străduieşte să spună ceea ce îşi 
închipuie că doriţi să auziţi, aceasta este un obicei 
fundamental al japonezilor. Mi-e teamă că japonezilor nu 
prea le place adevărul, nici atunci când vorbesc între ei. 

— Dar, atunci, monsieur, îmi permiteţi să vă întreb cum de 
aţi învăţat dumneavoastră japoneza? Căci o vorbiţi fluent, 
nu-i aşa? 

— Sunteţi prea amabil, râse celălalt. Nu vorbesc chiar 
fluent, deşi mă străduiesc, ridică din umeri amuzant. Cu 
răbdare. Şi mai ales datorită faptului că unii dintre preoţii 
noştri ştiu japoneză. 

Phillip 'Tyrer ridică din sprâncene. 

— Din păcate, eu nu sunt catolic, ţin de Biserica Anglicană 
şi sunt, âă, interpret la Legația Britanică. Numele meu este 
Phillip 'Tyrer şi tocmai am sosit. 

— A, da, bineînţeles, tânărul englez de pe drumul Tokaido. 
Vă rog să mă scuzaţi, ar fi trebuit să vă recunosc, am fost cu 
toţii îngroziţi când am auzit vestea. Vă rog să-mi permiteţi 
să mă prezint, Andre Poncin, din Paris, negustor. 

— Je suis enchante de faire votre connaissance5, spuse 
Tyrer într-o franceză curgătoare şi corectă, deşi cu un uşor 
accent englezesc, peste tot în lume, în afara Angliei, 
franceza era limba diplomaţiei, lingua franca pentru mulţi 
europeni, aşadar un element esenţial pentru obţinerea unui 
post la Foreign Office, ca şi pentru orice persoană care se 
considera bine educată, apoi tot în franceză, continuă: 
Credeţi că vreunul din părinţi ar fi dispus să-mi dea lecţii 
sau să-mi permită să particip la cursurile lui? 


— Nu prea cred că dau lecţii, dar pot să-i întreb. Mergeţi 
mâine şi dumneavoastră cu flota? 

— Da, desigur. 

— Şi eu. Îl însoțesc pe domnul Seratard, ministrul nostru. 
Aţi fost la Legația din Paris înainte de a veni aici? 

— Nu, din păcate nu am fost. Am fost la Paris numai două 
săptămâni, monsieur, în vacanţă - acesta este primul meu 
post. 

— Dar franceza dumneavoastră este foarte bună, 
monsieur. 

— Mi-e teamă că nu este chiar aşa, nu, nu chiar, Iyrer 
trecu din nou pe engleză. Presupun că şi dumneavoastră 
sunteţi tot interpret. 

— O, nu, eu sunt om de afaceri, dar mă străduiesc să-l ajut 
din când în când pe domnul Seratard atunci când 
interpretul lui oficial de olandeză este bolnav, căci şi eu 
vorbesc olandeza. Aşadar, doriţi să învăţaţi japoneza cât 
mai repede cu putinţă, aşa e? Poncin se îndreptă spre raft şi 
scoase o carte. Aţi văzut asta? Este lucrarea lui Hiroshige 
intitulată Cele Cincizeci şi trei de stafii de pe drumul 
Tokaido. Reţineţi că, la ei, începutul cărţii este la sfârşit 
pentru noi, căci scriu de la dreapta la stânga. Ilustraţiile 
înfăţişează toate locurile de popas de pe drumul Tokaido 
până la Kyoto, arătă cu degetul una din ele. Aici este 
Kanagawa şi aici Hodogaya. 

Ilustraţiile în patru culori erau deosebit de elegante, mai 
frumoase decât tot ce văzuse Tyrer până atunci, detaliile 
redate cu o extraordinară acuratețe. 

— E minunată. 

— Da. A murit acum câţiva ani. Păcat, era un mare artist. 
Au pictori cu adevărat remarcabili - Hokusai, Mansanobu, 
Utamaro şi încă vreo duzină - Andre râse şi scoase din raft 
altă carte. Uitaţi-vă, aceasta este o adevărată mostră de 
umor japonez şi de caligrafie, căci aşa îşi numesc ei 
scrierea. 


Phillip Tyrer rămase cu gura căscată. Pornografia era 
îngrijită şi foarte explicită, pagină după pagină, cu bărbaţi 
şi femei îmbrăcaţi frumos şi cu organele genitale exagerat 
desenate, în mod de-a dreptul monstruos, trasate cu multă 
grijă pentru detaliu, atunci când se împreunau viguros şi cu 
multă inventivitate. 

— O, Dumnezeule! 

Poncin râse din toată inima. 

— Aha, deci v-am oferit încă o plăcere. În ce priveşte 
literatura erotică sunt unici. Am o adevărată colecţie şi mi- 
ar face plăcere să vi le arăt. Se numesc shunga-e şi ukiyo-e 
- imagini din Lumea Sălciilor Plângătoare, sau din Lumea 
Plutitoare. Aţi fost la vreunul din bordelurile lor? 

— Eu... ăâăâ... nu, n-am fost. 

— O, în cazul acesta, pot să vă servesc drept călăuză? 

În noaptea aceasta Tyrer îşi reaminti discuţia lor şi cât de 
stânjenit se simţise, încercase să se prefacă şi el că este om 
de lume, dar în acelaşi timp parcă îl auzea pe tatăl lui care 
îi spunea: Ascultă, Phillip, francezii sunt vicleni şi nu poţi 
avea nici un fel de încredere în ei, în parizieni încă mai 
puţin decât în oricare alţii, iar Parisul este, fără îndoială, cel 
mai păcătos oraş din lumea civilizată - obscen, vulgar şi 
francez! Bietul tata, greşeşte în aşa de multe privinţe, dar a 
trăit pe vremea lui Napoleon şi a supravieţuit sângeroasei 
bătălii de la Waterloo. Indiferent cât de măreaţă ar fi fost 
victoria, trebuie să fi fost o experienţă cutremurătoare 
pentru un mic toboşar de zece ani, aşa că nu e de mirare că 
nu va ierta şi nu va uita şi nu va accepta niciodată noua eră. 
Nu contează, papă îşi are viaţa lui şi, oricât de mult l-aş 
admira pentru ceea ce a făcut, trebuie să-mi croiesc şi eu 
drumul meu. Acum Franţa ne este aproape aliată, aşa că nu 
este rău să ascultăm şi să învăţăm. 

Roşi amintindu-şi cum se agăţase de vorbele lui Andre, 
deşi în fundul sufletului se simţea ruşinat de această 
fascinaţie avidă. Francezul îi explicase că aici bordelurile 
erau nişte locuri de mare frumuseţe, iar curtezanele lor, 


Doamnele din Lumea Plutitoare sau din Lumea Sălciilor 
Plângătoare, cum erau denumite, erau de departe tot ce 
putea fi mai bun în acest domeniu. 

— Există, evident, diverse trepte, şi au şi femei care fac 
trotuarul în cele mai multe oraşe. Dar avem aici un cartier 
special al plăcerilor, Yoshiwara. Este dincolo de pod, în 
afara incintei - Poncin râse din nou cu râsul lui plăcut. Noi îi 
spunem Podul spre Paradis. O, da, şi ar trebui să ştiţi..., dar 
vă rog să mă scuzaţi, v-am întrerupt în timp ce vă făceaţi 
cumpărăturile. 

— A nu, deloc, spusese el imediat, înspăimântat la gândul 
că fluxul informaţional atât de preţios era în primejdie să se 
întrerupă şi adăugă în franceza lui cea mai aleasă şi mai 
înflorită: Ar fi o adevărată onoare pentru mine dacă v-aţi da 
osteneala să continuaţi, zău aşa, este atât de important 
pentru mine să învăţ şi să aflu cât mai multe şi, din păcate, 
oamenii cu care vin eu în contact nu sunt parizieni şi nu au 
această fineţe franceză. Ca să răspund amabilităţii 
dumneavoastră aş dori să vă ofer un ceai sau o şampanie la 
Ceainăria Engleză, sau o băutură la Hotelul Yokohama - din 
păcate încă nu sunt membru al Clubului de aici. 

— Sunteţi deosebit de amabil, da, mi-ar face multă 
plăcere. 

Tyrer îi făcu semn librarului să se apropie şi, cu ajutorul 
lui Poncin, îi plăti cartea, uimit să constate că era foarte 
ieftină. leşiră în stradă. 

— Şi ce spuneaţi despre Lumea Sălciilor Plângătoare? 

— Aici nu are nimic sordid, aşa cum este cazul cu 
bordelurile noastre şi aproape peste tot în lume. Aici, ca şi 
la Paris, dar aici mai mult chiar, actul sexual este o formă de 
artă, delicată şi specială ca şi bucătăria de înaltă clasă, 
destinat a fi practicat, savurat şi gândit în felul acesta şi 
fără... vă rog să mă scuzaţi, fără acel incorect sentiment de 
„vinovăţie” anglosaxonă. 

Tyrer tresări instinctiv şi fu tentat să-l corecteze, să-i 
explice care era diferenţa între sentimentul vinovăţiei şi 


atitudinea sănătoasă faţă de morală şi faţă de toate valorile 
de preţ ale epocii victoriene. Şi să mai adauge că, din 
păcate, francezii nu au făcut niciodată deosebire între 
inclinaţia lor spre viaţa destrăbălată ce seducea chiar şi 
persoane atât de auguste şi nobile ca Prinţul de Wales ce 
considera în mod deschis Parisul ca o a doua casă a sa (o 
sursă de mare îngrijorare în cele mai înalte cercuri 
englezeşti, scria ziarul Times, fiindcă vulgaritatea franceză 
nu cunoaşte margini, ostentaţia cu care îşi expun 
bunăstarea şi toate dansurile noi, jignitoare, cum ar fi can- 
can-ul la care, după cum ni s-a transmis din surse demne de 
încredere, dansatoarele nu poartă nici un fel de lenjerie pe 
dedesubt). 

Dar nu spuse nimic din toate astea, fiindcă îşi dădea seama 
că n-ar fi făcut altceva decât să repete papagaliceşte 
cuvintele tatălui său. Sărmanul papă, îşi zise el din nou, 
concentrându-se asupra celor ce-i relata Poncin în timp ce 
străbăteau Strada de Sus, scăldată în lumina plăcută a 
soarelui care promitea ca a doua zi să fie o zi la fel de 
frumoasă. 

— Dar aici, în Nippon, domnule Tyrer, continuă fericit 
francezul, există nişte reguli şi regulamente admirabile, 
atât pentru clienţi, cât şi pentru fete. De exemplu, fetele nu 
sunt expuse tot timpul, decât în locurile de categorie 
inferioară, dar chiar şi acolo, tot nu poţi să intri şi să spui: o 
vreau pe asta. 

— Nu? 

— O, nu, fata are întotdeauna dreptul să te refuze fără să- 
şi piardă prin aceasta cinstea obrazului. Există un protocol 
special - pot să vi-l explic în amănunţime mai târziu, dacă 
doriţi - fiecare Casă este condusă de o Madam, numită 
mama-san - san este un sufix care înseamnă madam, 
doamnă sau domnule; mama-san este întotdeauna foarte 
mândră de localul ei şi de doamnele ei. Acestea diferă, 
evident, în ce priveşte preţul şi calitatea. Mama-san te 
cântăreşte - acesta este cuvântul corect - stabileşte dacă 


meriţi grațiile Casei şi ale fetelor ei, în esenţă, dacă eşti sau 
nu în stare să plăteşti. Aici un client bun se poate bucura de 
foarte mult credit, domnule Tyrer, dar vai de tine dacă nu 
achiţi sau întârzii cu plata în momentul în care ţi se prezintă 
discret nota de plată. Toate Casele din Japonia îţi vor refuza 
după aceea orice fel de intrare. 

Tyrer râse zgomotos. 

— Cum ajunge ştirea nu ştiu, dar ajunge, de aici până la 
Nagasaki. Aşa că, domnule, în anumite privinţe este un 
adevărat paradis. Un bărbat poate regula pe credit un an 
întreg dacă aşa doreşte - vocea lui Poncin se schimbă abia 
perceptibil. Dar un bărbat înţelept cumpără contractul unei 
doamne şi şi-o rezervă numai pentru propria plăcere. Sunt 
într-adevăr atât de încântătoare şi de ieftine, dacă te 
gândeşti la rata noastră de schimb. 

— Deci dumneavoastră asta mă sfătuiţi să fac? 

— Da, desigur. 

Luaseră apoi câte un ceai. După aceea şi câte o şampanie 
la Club, unde era clar că Andre era un membru foarte bine 
cunoscut şi popular. Înainte de a se despărţi, Andre 
spusese: 

— Lumea Sălciilor Plângătoare merită atenţie şi grijă. Aş fi 
onorat să vă pot servi drept călăuză. 

Îi mulţumise, ştiind că nu va profita niciodată de această 
ofertă. Mă gândesc, oare ce o fi cu Angelique? Dar dacă, 
dacă mă molipsesc de una din bolile acestea urâte, gonoree 
sau boala franţuzească pe care francezii o numesc boala 
englezească şi pe care doctorii o numesc sifilis şi care, aşa 
după cum a subliniat Babcott, abundă în toate porturile din 
Asia şi din orientul Mijlociu care au fost cuprinse în tratat, 
sau în alte porturi: „Phillip, am văzut o mulţime de cazuri 
printre japonezi şi nu toate în legătură cu europenii. Dacă 
simţi vreo nevoie de genul acesta, poartă un prezervativ, nu 
sunt chiar foarte sigure, totuşi... însă cel mai bine este să 
nu faci nimic, sper că înţelegi ce vreau să spun”. 


Phillip Tyrer se cutremură. Nu avusese decât o singură 
experienţă. Cu doi ani în urmă se îmbătase zdravăn cu 
câţiva colegi după examenele finale la Casa publică Star şi 
Gater de pe Pont Street. 

— Acuma-i momentul, Phillip, bătrâne. Totul este aranjat, 
fata a fost de acord cu două pence, aşa e Flossy? 

Era o fată de la bar, o târfă de vreo paisprezece ani şi actul 
se consumase în grabă, în transpiraţia şi mirosul greu al 
cămăruţei ei de sus - un penny pentru ea şi un penny 
pentru cârciumar. Patru luni mai târziu era îngrozit că are 
sifilis. 

— Avem peste cincizeci de Ceainării, cum li se spune, sau 
Hanuri, poţi alege tot ce-ţi pofteşte inima în Yoshiwara şi 
toate sunt autorizate şi controlate de autorităţi. Dar ai grijă, 
să nu cumva să te duci în Oraşul Beţivilor - cel mai sordid 
cartier al coloniei, unde se îngrămădeau o mulţime de 
baruri şi case cu camere de închiriat în jurul unicului bordel 
european. Acela este pentru soldaţi, marinari şi puşcaşi 
marini, pentru pierde-vară, zarafi, cartofori şi aventurieri 
care se îngrămădesc aici. Este la fel în toate porturile, 
pentru că încă nu avem o poliţie portuară şi nu avem legi 
ale imigrării. Poate că Oraşul beţivilor este o supapă de 
siguranţă, dar nu este recomandabil să-l vizitezi după 
lăsarea întunericului. Dacă ţii la portofelul tău şi la părţile 
intime, nu te du acolo. Musuko-san merită ceva mai bun. 

— Poftim? 

— A, este un cuvânt foarte important, Musuko înseamnă 
fiu, sau fiul meu. Musuko-san înseamnă, literalmente, 
Onorabilul Fiu, sau Domnul Fiul meu, dar în vorbirea 
curentă înseamnă sulă, sau Onorabila Mea Sulă, pur şi 
simplu. Fetelor li se spune musume. De fapt, cuvântul 
înseamnă fiică, sau fiica mea, dar în Lumea Sălciilor 
Plângătoare înseamnă vagin. Aşadar fetei îi spui: 
Konbanwa, musume-san. Bună seara, dragă. Dar dacă îi faci 
cu ochiul, atunci ea ştie că vrei să spui: Ce mai face? Ce mai 
face Valea ta de Aur, cum numesc uneori chinezii trecerea 


bărbatului spre paradis - sunt atât de înţelepţi chinezii 
ăştia, pentru că într-adevăr, pe margini e numai aur, de 
hrănit, trebuie să le hrăneşti cu aur şi ca să le deschizi îţi 
trebuie... tot aur. 

Tyrer se lăsă acum pe spate, uitând cu totul de caiet, cu 
creierul în flăcări. Aproape fără să-şi dea seama, scoase 
micuța carte cu ukio-e pe care o ascunsese în servietă şi se 
apucă să studieze imaginile. Brusc închise cartea şi o puse 
la loc. Nu are nici un sens să te uiţi la picturi obscene, îşi 
spuse el dezgustat. Lumânarea începu acuma să pâlpâie. 
Suflă în flacără, apoi se lăsă din nou pe spate, simțind o 
durere cunoscută în vintre. Ce bărbat norocos este Andre! 
Cu siguranţă că are o amantă. Trebuie să fie minunat, chiar 
dacă numai jumătate din ceea ce spune este adevărat. Mă 
întreb dacă aş putea face rost şi eu de una. Oare aş putea 
să cumpăr un contract? Andre spunea că mulţi din cei de 
aici fac lucrul acesta şi închiriază căsuțe mici în Yoshiwara 
care pot fi secrete şi discrete dacă doreşti. 

— Se spune că toţi miniştrii au câte una, Sir William se 
duce în mod sigur acolo o dată pe săptămână - el îşi 
închipuie că nimeni nu ştie nimic, dar de fapt, toată lumea 
ştie, îl spionează şi se distrează pe seama lui. Olandezul nu 
merge acolo, pentru că se spune că este impotent, şi nici 
rusul, care preferă în mod făţiş altfel de case... 

Oare să risc aşa ceva, dacă îmi pot permite? La urma 
urmelor, Andre mi-a oferit şi un motiv special: 

— Ca să înveţi mai repede japoneza, monsieur, cea mai 
bună metodă este cu un dicţionar vorbitor - de fapt, este 
singura posibilitate. 

Dar ultimul lui gând înainte să-l învăluie somnul fu: Mă 
întreb oare de ce este Andre aşa de amabil cu mine. Este 
foarte ciudat ca un francez să fie atât de deschis cu un 
englez. Şi e ciudat cum de n-a adus deloc vorba despre 
Angelique... 

Era cu puţin timp înainte de revărsatul zorilor. Ori şi 
Hiraga, înveşmântaţi din nou în costumele ninja care îi 


acopereau cu totul, ieşiră din ascunzătoarea lor din templu, 
ce domina Legația. Alergară fără zgomot în josul dealului, 
peste podul de lemn şi pătrunseră pe o uliţă. Hiraga era în 
frunte. Un câine îi zări, mârâi, le tăie calea şi rămase mort. 
Sabia scurtă a lui Hiraga fulgeră instantaneu. Samuraiul îşi 
continuă cursa cu sabia în mână fără să zăbovească nici 
măcar o frântură de secundă, afundându-se tot mai mult 
printre case. Ori îl urma cu grijă, în ziua de dinainte rana 
începuse să-i supureze. Hiraga se opri la adăpostul unei 
colibe, într-un colţ ferit. 

— Aici suntem în siguranţă, Ori! şopti el. 

Cei doi bărbaţi îşi scoaseră repede costumele ninja şi le 
băgară într-un sac de cârpă pe care Hiraga îl purta atârnat 
pe umăr şi îşi puseră în schimb nişte kimonouri banale. 
Hiraga îşi curăţă cu grijă lama sabiei, folosind o bucată de 
mătase pe care toţi cei ce purtau spadă o aveau 
întotdeauna asupra lor tocmai pentru acest motiv, apoi o 
puse în teacă. 

— Eşti gata? 

— Da. 

Hiraga porni din nou prin labirintul de căsuțe, cu paşi 
siguri, profitând de fiecare ascunziş, ezitând în faţa fiecărui 
spaţiu deschis până se convingea că nu e nici o primejdie. 
Nu văzură pe nimeni, nu se întâlniră cu nimeni, grăbindu-se 
să ajungă cât mai curând în siguranţă, acasă. 

Ţinuseră sub observaţie Legația încă din zorii zilei, în timp 
ce bonzii - preoţii budhişti - se prefăcuseră că nu-i văd, căci 
erau siguri că cei doi bărbaţi nu erau hoţi, iar Hiraga se 
prezentase şi le mărturisise şi scopul expediției lor: să-i 
spioneze pe gai-jini. Toţi bonzii erau xenofobi fanatici, căci 
pentru ei cuvântul gai-jin era sinonim cu iezuit, cei mai 
urâţi şi mai redutabili duşmani ai lor. 

— A, sunteţi shishi, atunci sunteţi bineveniţi amândoi, 
spusese bătrânul călugăr. Nu am uitat nici o clipă că iezuiţii 
sunt cei care ne-au distrus şi nici că shogunii Toranaga sunt 
un dezastru pentru noi. 


Începând de la mijlocul secolului al cincisprezecelea până 
la începutul secolului al XVI-lea, portughezii erau singurii 
care cunoşteau drumul spre Japonia. Edictele papale le-au 
dat, de asemenea, exclusivitate asupra insulelor şi iezuiţii 
portughezi fuseseră singurii care dobândiseră dreptul să 
facă prozeliţi, în câţiva ani, convertiseră atât de mulţi 
daimyo la catolicism şi, evident, şi pe vasalii lor, încât 
dictatorul Goroda s-a folosit de ei ca pretext pentru a 
masacra mii de călugări budhişti care i se opuneau. Tairo 
Nakamura, care îi moştenise puterea, o lărgise considerabil 
şi îi asmuţise pe bonzi împotriva iezuiţilor, provocând 
persecuții, suferinţe şi masacre. Apoi venise Ioranaga. 
Toranaga, altfel tolerant în privinţa tuturor religiilor, nu 
însă şi în privinţa influențelor străine, observă că toţi 
daimyo convertiți erau cei care luptaseră împotriva lui la 
Sekigahara. Trei ani mai târziu, deveni shogun şi după doi 
ani renunţă la shogunat în favoarea fiului său, Sudara, dar 
continuă să păstreze puterea în mâinile lui - un vechi obicei 
japonez. Toată viaţa lui îi persecutase foarte sever şi pe 
iezuiţi şi pe budhişti, îi eliminase sau îi neutralizase pe toţi 
daimyo catolici. Fiul său, shogunul Sudara, strânse şi mai 
mult şurubul, iar fiul acestuia, shogunul Hironaga, 
desăvârşise planul atât de minuţios expus în Testament şi 
eliminase oficial creştinismul din Japonia sub ameninţarea 
pedepsei cu moartea. În 1638, shogunul Hironaga 
distrusese ultimul baston creştin de la Shimabara, din 
apropiere de Nagasaki, unde vreo câteva mii de ronini, 
treizeci de mii de ţărani şi familiile acestora se răsculaseră 
împotriva lui. Cei care refuzaseră să se dezică fuseseră 
răstigniţi pe cruce imediat, sau ucişi cu săbiile ca nişte 
criminali de rând. Cu excepţia câtorva, toţi refuzaseră. 
După aceea îşi concentrase atenţia asupra budhiştilor. În 
câteva zile fu încântat să primească în dar toate 
pământurile lor şi în felul acesta îi pusese cu botul pe labe. 

— Eşti bine venit, Hiraga-san, şi tu Ori-san, spusese din 
nou bătrânul călugăr. Noi suntem pentru shishi, pentru 


sonno-joi şi împotriva shogunului. Sunteţi liberi să veniţi aici 
oricând doriţi. Dacă aveţi nevoie de ajutor, spuneţi-ne. 

— "Ţineţi socoteala numărului de soldaţi, a orelor când vin 
şi pleacă, aflaţi ce încăperi sunt ocupate şi care sunt libere. 

Cei doi bărbaţi aşteptaseră şi pândiseră toată ziua. La 
lăsarea întunericului, îşi puseră din nou hainele ninja. 
Hiraga se apropiase de două ori ceva mai mult de Legaţie, o 
dată escaladase gardul ca să facă o recunoaştere, şi se 
retrăsese repede, fără să fie zărit, când o patrulă fu cât pe- 
aci să dea peste el. 

— Nu vom reuşi niciodată să intrăm acolo noaptea, Ori, 
şopti el. Şi nici ziua. Au prea multe trupe acum. 

— Şi cât timp crezi că or să mai rămână? 

— Până îi azvârlim afară, zâmbi Hiraga. 

Erau acum foarte aproape de ascunzătoare, un han situat 
în partea de răsărit a castelului. Zorile erau aproape, cerul 
se luminase puţin, stratul de nori era mai subţire decât în 
ziua precedentă. În faţa lor, strada era pustie. Şi podul la 
fel. Încrezător, Hiraga porni în grabă pe pod, dar fu silit să 
se oprească brusc. O patrulă Bakufu, formată din zece 
oameni, ieşi din umbră. De îndată, ambele părţi luară 
poziţie de atac, cu mâinile pe mânerele săbiilor. 

— Înaintaţi şi prezentaţi-mi actele de identitate, spuse 
şeful samurailor. 

— Dar cine eşti tu să-mi ceri mie socoteală? 

— Doar nu vezi însemnele, spuse bărbatul furios, păşind 
pe grinzile de lemn ale podului; ceilalţi se desfăşurară în 
spatele lui. Suntem luptători din Miţo, Regimentul 9, paza 
shogunului. Actele de identitate! 

— Am spionat fortăreaţa duşmanului. Lăsaţi-ne să trecem. 

— Arătaţi ca nişte tâlhari. Ce aveţi în sacul acela din 
spate? Actele! 

Umărul lui Ori zvâcnea. Văzuse că rana se albise la 
culoare, dar nu-i spusese nimic lui Hiraga. Şi nu-i pomenise 
nici de dureri. Îl durea şi capul. Îşi dădu imediat seama că 


nu avea nimic de pierdut, ci, dimpotrivă, putea dobândi o 
moarte de invidiat. 

— Sonno-joi, strigă el dintr-o dată şi se aruncă asupra 
samuraiului de pe pod. 

Ceilalţi se dădură înapoi ca să le facă loc, în timp ce Ori 
lovi cu toată puterea, se redresă când lovitura fu parată şi 
atacă din nou, de astă dată lovind în plin. Omul căzu mort la 
picioarele sale. Ori se îndreptă spre altul, dar acesta se 
retrase, apoi spre altul care şi el se trase imediat înapoi, 
dar cercul bărbaţilor începu să se strângă. 

— Sonno-joi, strigă şi Hiraga şi se repezi în ajutorul lui Ori. 

Stăteau amândoi unul lângă altul, gata de atac. 

— Spuneţi cine sunteţi, le ceru un tânăr războinic fără să 
pară impresionat. Eu sunt Hiro Watanabe şi nu vreau să 
omor sau să fiu omorât de un luptător necunoscut. 

— Sunt shishi din Satsuma, spuse Ori mândru, adăugând 
şi un nume fals, aşa cum era obiceiul lor, Riyama Takagaki. 

— Iar eu sunt din Choshu, numele meu este Shodan Moto! 
Sonno-joi! strigă Hiraga şi se repezi la Watanabe care se 
retrase fără teamă, la fel ca şi ceilalţi. 

— Nu am auzit niciodată de niciunul dintre voi. Nu sunteţi 
shishi, sunteţi nişte ticăloşi. 

Hiraga era un adevărat maestru în mânuirea spadei, pară 
lovitura şi se folosi de forţa şi viteza atacatorului său ca să-l 
facă să-şi piardă echilibrul. Făcu un pas în lături şi lovi în 
partea neprotejată, ajunse gâtul şi din aceeaşi mişcare îl 
decapită în momentul în care celălalt se prăbuşea la 
pământ şi termină acţiunea revenind în poziţie de atac. 

Se lăsă o linişte profundă. 

— Cine v-a fost maestru? întrebă cineva. 

— 'Toko Fujita mi-a fost sensi, spuse Hiraga şi cu fiecare 
părticică a trupului său era gata pentru încă un atac. 

— Eeeel! 

Acesta fusese unul dintre cei mai vestiți profesori de arte 
marţiale din Miţo care muriseră în timpul cutremurului din 
'55 când pieriseră peste o sută de mii de oameni. 


— Sunt shishi, şi bărbaţii din Miţo nu-i omoară pe shishi, 
care sunt de acelaşi neam cu ei, spuse unul dintre samurai 
blând. Sonno-joi! 

Prudent, bărbatul făcu un pas în lături, nefiind sigur de 
atitudinea celorlalţi. 

Ceilalţi se uitară la el, apoi unul la altul. În faţa lui, alt 
bărbat făcu un pas în lături. Acum se formase o potecă 
îngustă între ei, dar săbiile erau gata de atac în orice clipă. 

Hiraga se încordă, aşteptându-se la un truc, dar Ori îi făcu 
semn cu capul, căci uitase de durere, întrucât pentru el 
victoria sau moartea însemnau acelaşi lucru. Fără grabă, îşi 
curăţă spada şi o puse în teacă. Făcu o plecăciune 
reverenţioasă către cei doi bărbaţi morţi şi porni prin 
trecerea lăsată de ceilalţi, fără să privească nici în stânga, 
nici în dreapta, nici înapoi. O clipă mai târziu, Hiraga porni 
după el. La fel de încet. Până dădură colţul. Apoi o luară 
amândoi la fugă şi nu se mai opriră decât atunci când se 
îndepărtaseră destul de mult. 

Cei cinci reprezentanţi ai Bakufu intrară fără grabă la 
curtea Legaţiei, purtaţi în lectici. Întârziaseră o oră, 
veniseră precedaţi de samurai cu steaguri care purtau 
emblemele lor oficiale şi erau înconjurați de gărzi. Sir 
William stătea în capul scărilor care duceau spre intrarea 
impresionantă a clădirii. Alături de el se aflau miniştrii 
francez, rus şi prusac, împreună cu aghiotanţii lor, Phillip 
Tyrer şi alţi membri ai Legaţiei şi o gardă de onoare 
formată din scoțieni şi câţiva soldaţi francezi, întrucât 
Seratard fusese foarte insistent în această privinţă. 
Amiralul Ketterer şi generalul rămăseseră pe navă, în 
rezervă. 

Japonezii se prosternară ceremonios, Sir William şi ceilalţi 
îşi ridicară pălăriile. Îi invitară după ritual pe japonezi în 
sala de audienţe, încercând să-şi ascundă veselia pe care le- 
o provoca costumaţia lor exotică: pălării de lac pătrate, 
aşezate pe creştetele rase şi legate cu multă grijă sub 
bărbie, mantale cu umerii exagerat de largi, kimonouri de 


mătase multicoloră, pantaloni largi, sandale cu barete şi 
şosete cu un deget - tabi - evantaie la cingătoare şi 
inevitabilele două săbii. 

— Pălăriile astea nu sunt destul de mari ca să te pişi în ele, 
spuse rusul. 

Sir William se aşeză în mijlocul unui şir de scaune, 
miniştrii de-o parte şi de alta, iar Phillip 'Tyrer la unul din 
capete; reprezentanţii Bakufu se aşezară pe şirul de scaune 
din faţa lor, iar interpreţii pe jos, pe câte o pernă, între cele 
două şiruri de scaune. După mai multe discuţii, căzură de 
acord ca de fiecare parte să existe câte trei paznici. Aceştia 
stăteau în picioare în spatele stăpânului lor şi se priveau 
bănuitori unii pe alţii. 

În conformitate cu un protocol foarte strict, membrii celor 
două părţi se prezentară. Toranaga Yoshi rămase ultimul: 
Tomo Watanabe, persoană oficială de rang inferior, clasa a 
doua, spusese el, afectând o umilinţă pe care n-o simţea şi 
ocupă locul cel mai modest de la capătul şirului de scaune. 
Purta veşminte mult mai puţin pompoase decât ale celorlalţi 
cărora li se atrăsese atenţia, sub ameninţarea unor pedepse 
înfricoşătoare, la fel ca şi gardienilor, că trebuie să-l trateze 
drept cel mai neimportant dintre cei de faţă. Se aşeză, 
având o senzaţie ciudată. Ce urâţi erau duşmanii aceştia, îşi 
spunea el, cât de caraghioşi cu pălăriile acelea înalte, 
cizmele bizare şi urâte, hainele butucănoase şi negre - nu e 
de mirare că put aşa de tare! 

Sir William începu simplu şi cu mare grijă: 

— Un englez a fost ucis de samuraii din Satsuma... 

Către ora cinci, europenii deveniseră deja nervoşi, căci îşi 
pierduseră răbdarea, japonezii erau politicoşi, zâmbitori, 
aparent imperturbabili. Purtătorul lor de cuvânt le 
explicase în zeci de moduri diferite că... le pare nespus de 
rău, dar nu au nici o competenţă juridică asupra provinciei 
Satsuma, nici nu ştiu cine sunt ucigaşii şi cum ar putea să 
dea de ei, dar, da, desigur, era cât se poate de regretabil, 
dar, nu, nu ştiau cum să obţină despăgubiri, dar, da, în 


anumite împrejurări se puteau cere reparaţii, dar, nu, 
shogunul nu putea fi văzut, dar, da, shogunul va fi încântat 
să le acorde o audienţă când se va întoarce, dar, nu, nu 
poate fi luna aceasta pentru că nu se cunoaşte cu foarte 
multă exactitate programul lui, dar, da, va fi cât mai curând 
cu putinţă, dar, nu, următoarea întâlnire şi toate celelalte 
întâlniri nu vor mai putea avea loc la Yedo, ci în Kanagawa, 
O, ne pare nespus de rău, dar nu luna aceasta, poate luna 
viitoare, dar, nu, ne pare nespus de râu, nu dispunem de 
autoritate... 

Fiecare replică trebuia tradusă din engleză în olandeză, 
din olandeză în japoneză şi invers - era discutată pe larg 
între japonezi, apoi era tradusă pedant în olandeză şi în 
engleză şi se cereau în mod politicos explicaţii pentru cele 
mai banale cuvinte. Yoshi găsi că procedeul este cât se 
poate de interesant, cu atât mai mult cu cât nu fusese 
niciodată în apropierea unui grup mai mare de gai-jini şi nu 
asistase la o întâlnire unde oamenii de rang inferior, în mod 
uimitor, discutau politică în loc să asculte şi să facă ceea ce 
li se porunceşte. 

Trei dintre ceilalţi patru erau cu adevărat reprezentanţi ai 
Bakufu, deşi persoane fără prea mare importanţă. Foloseau 
cu toţii nume false, un obicei curent atunci când aveau a 
face cu străinii. Impostorul, care ştia engleză, se afla lângă 
Yoshi. Numele lui era Misamoto. Yoshi îi ordonase să ţină 
minte totul, să-i spună discret dacă era vreun lucru mai 
important care nu se tradusese sau se tradusese incorect, 
iar în rest să-şi ţină gura. Era un trădător aflat sub 
ameninţarea pedepsei cu moartea. Când Yoshi trimisese cu 
câteva zile în urmă după el, Misamoto se prosternase 
imediat la picioarele lui, tremurând de frică. 

— Ridică-te şi aşează-te acolo. 

Yoshi îi arătă cu evantaiul marginea platformei de tatami 
pe care şedea el însuşi. Misamoto se conformă imediat. Era 
un omuleţ mic, cu ochi oblici, părul lung şi barba cărunte. 
Sudoarea îi curgea şiroaie pe faţă şi pe spate, hainele - o 


adunătură de zdrenţe, mâinile bătătorite şi pielea de 
culoarea mierii închise. 

— Să-mi spui adevărul. Cei care te-au cercetat susţin că 
vorbeşti englezeşte. 

— Da, stăpâne. 

— Te-ai născut în Anjiro din provincia Izu şi ai fost în ţara 
numită America? 

— Da, stăpâne. 

— Cât timp ai stat acolo? 

— Aproape patru ani, stăpâne. 

— Unde în America? 

— La San Francisco, stăpâne. 

— Ce este San Fransiska? 

— Un oraş mare, stăpâne. 

— Chiar acolo? 

— Da, stăpâne. 

Yoshi îl studie, căci avea nevoie rapidă de informaţii. Vedea 
că omul nu ştia ce să mai facă ca să-i intre în voie, dar, în 
acelaşi timp, era înspăimântat de moarte de el şi de gărzile 
care îl bătuseră şi-l izbiseră cu capul de podea. Aşa că 
hotări să încerce o altă abordare a problemei. Concedie 
gărzile, se ridică în picioare şi se rezemă de pervazul 
ferestrei, privind afară spre oraş. 

— Spune-mi repede, cu cuvintele tale, ce ţi s-a întâmplat. 

— Eram pescar în satul Anjiro din provincia Izu, stăpâne, 
unde m-am născut acum treizeci şi trei de ani, stăpâne - 
Misamoto începu să turuie imediat - se vedea că era o 
poveste pe care o mai repetase de o sută de ori. Acum nouă 
ani pescuiam împreună cu alţi şase pescari în barca mea, la 
câţiva ri de coastă, dar am fost prinşi pe neaşteptate de o 
furtună care s-a întețit şi a devenit curând foarte puternică 
şi vântul a suflat tare şi ne-a dus departe, timp de treizeci 
de zile sau poate chiar mai mult, spre est, în largul mării, 
sute de ri, poate chiar o mie, stăpâne. În acest timp, trei 
dintre tovarăşii mei au fost luaţi de apă peste bord. Apoi 
marea s-a liniştit, dar pânzele noastre erau sfâşiate, nu 


aveam mâncare şi nu aveam nici apă de băut... Unul dintre 
noi a înnebunit, a sărit în mare şi a început să înoate spre o 
insulă pe care credea că o vede şi s-a înecat repede. Nu 
vedeam nici un fel de uscat şi nici un fel de navă, era numai 
apă de jur împrejur. Câteva zile mai târziu, prietenul meu 
Ishii a murit şi eu am rămas singur. Apoi într-o zi am crezut 
şi eu că murisem, pentru că am văzut o navă ciudată care 
mergea fără pânze şi părea că luase foc, dar era un vapor 
din acela cu roţi de apă, care mergea de la Hong Kong la 
San Francisco. M-au salvat, mi-au dat de mâncare şi m-au 
tratat ca pe unul de-ai lor - eram încremenit de uimire, 
stăpâne, dar şi-au împărţit hainele şi mâncarea şi băutura 
cu mine... 

— Şi nava aceasta americană te-a dus în locul acela San? 
Apoi ce s-a mai întâmplat? 

Misamoto îi povesti cum fusese lăsat în grija unuia din 
fraţii căpitanului, agent naval cu aprovizionarea, să înveţe 
limba şi să facă diverse servicii până vor decide autorităţile 
ce să facă cu el. Trăise în acea familie aproape trei ani, 
lucrând în magazinul lor şi în port. Într-o zi fusese dus în 
faţa unui personaj oficial important, pe nume Natow care îi 
pusese o mulţime de întrebări, apoi i se spusese că va fi 
trimis cu nava de război Missouri la Shimoda, ca interpret 
al ministrului Townsend Harris, care se afla deja în Japonia 
pe cale de a încheia un tratat. În tot acest timp purtase 
haine occidentale şi învățase câte ceva din purtările 
occidentale. 

— Am primit cu bucurie, sire, căci eram sigur că voi putea 
fi de folos aici, mai ales pentru domnii din Bakufu. În ziua a 
noua a lunii a opta a anului 1857 după numărătoarea lor, 
acum cinci ani, sire, am ajuns la Shimoda în Izu, iar satul 
meu natal se afla nu prea departe spre nord, sire. În 
momentul în care am debarcat am primit permisiunea de a 
pleca pentru o zi sau două şi am pornit imediat la drum, 
sire, ca să mă prezint la cea mai apropiată Casă a Gărzilor, 
să găsesc pe cel mai apropiat reprezentant al Bakufu, fiind 


convins că voi fi bine primit datorită cunoştinţelor pe care le 
dobândisem... Dar gărzile de la barieră nu au..., chipul lui 
Misamoto se schimonosi de frică. N-au vrut să mă asculte, 
stăpâne, nici să înţeleagă... M-au legat şi m-au târât la 
Yedo... Asta a fost cam acum cinci ani, stăpâne, şi de atunci 
am fost schingiuit tot timpul ca un criminal, închis ca un 
tâlhar, deşi n-am fost dus la închisoare şi explic mereu şi 
mereu că nu sunt spion, ci un bărbat cinstit şi credincios din 
Izu şi spun ce mi s-a întâmplat... 

Spre marele dezgust al lui Yoshi, lacrimile începură să 
curgă şiroaie pe chipul bărbatului. Îi spuse scurt: 

— Încetează! Ştii sau nu ştii că este interzis prin lege să 
părăseşti Nipponul fără învoire? 

— Da, stăpâne, eu m-am gând... 

— Şi ştii că, în conformitate cu aceeaşi lege, dacă o încalci, 
indiferent din ce motive şi indiferent cine ar fi el sau ea, 
nelegiuitul nu are voie să se mai întoarcă, sub ameninţarea 
pedepsei cu moartea? 

— O, da stăpâne, sigur că da, dar nu m-am gândit că s-ar 
putea referi şi la mine, sire, eu am crezut că voi fi binevenit 
şi valoros şi nu sunt vinovat că am fost luat de furtună pe 
mare. Furtuna a fost cea care... 

— Legea e lege. Legea aceasta este o lege bună. 
Preîntâmpină contaminarea. Consideri că ai fost tratat cum 
nu se cuvenea? 

— O, nu, stăpâne, spuse precipitat Misamoto, ştergându-şi 
lacrimile, încă şi mai înspăimântat, cu capul lipit de tatami. 
Te rog să mă ierţi, îţi implor supus iertarea, te rog... 

— Mărgineşte-te să răspunzi la întrebări. Cât de bine ştii 
engleza? 

— Eu... înţeleg şi vorbesc puţin engleza americană, sire. 

— Ceea ce vorbesc gai-jinii de aici? 

— Da, stăpâne, mai mult sau mai puţin. 

— Când ai venit să te întâlneşti cu americanul Harris aveai 
barbă? 


— Purtam barbă, stăpâne. Aveam o barbă precum cei mai 
mulţi dintre marinari, stăpâne şi părul îmi crescuse la fel ca 
al lor şi era legat la spate şi împletit coadă. 

— Cine mai era de faţă când l-ai cunoscut pe acest 
american, Harris? 

— EI, stăpâne, o oră am stat, sau cam aşa ceva, şi mai era 
cineva din personalul lui, dar nu-mi amintesc cum îl chema. 

Yoshi cântări încă o dată primejdiile planului său: să se 
ducă la întâlnire deghizat, cu aprobarea Consiliului şi să-l 
folosească pe acest om ca spion să asculte în secret ce spun 
străinii. Poate că Misamoto este deja spion, că spionează 
pentru gai-jini, se gândi el încruntat, aşa cred toţi cei care l- 
au cercetat. Sigur că este un mincinos, povestea lui este 
mult prea bine pusă la punct, şi e ca o vulpe de viclean. 

— Foarte bine. Mai târziu am să vreau să-mi povesteşti tot 
ce ştii şi... ştii să scrii şi să citeşti? 

— Da, stăpâne, dar numai puţin în engleză. 

— Bine. Am o slujbă pentru tine. Dacă mă asculţi întocmai 
şi nu mă dezamăgeşti, am să-ţi revizuiesc cazul. Dar dacă 
mă înşeli şi mă dezamăgeşti, cât de puţin, o să doreşti să n- 
o fi făcut. 

Îi explicase ce dorea de la el, îi dădu profesori şi când 
paznicii i-l prezentară din nou cu o zi în urmă pe Misamoto 
bărbierit, cu părul pieptănat ca un samurai şi îmbrăcat în 
veşminte oficiale, cu cele două săbii - deşi acestea erau 
false şi fără lame - nu-l recunoscu. 

— Bine, fă câţiva paşi. 

Misamoto se conformă şi Yoshi fu impresionat cât de 
repede învățase omul să-şi ţină capul drept, aşa cum îi 
arătase profesorul, nu în atitudinea normală, cuviincioasă, 
supusă a unui pescar. Prea repede, îşi spuse el, convins 
acum că Misamoto era fie mai mult, fie mai puţin decât voia 
să arate. 

— Ai înţeles bine ce ai de făcut? 

— Da, sire. Jur că n-o să vă dezamăgesc. 


— Ştiu, gardienii mei au ordine clare - te vor ucide imediat 
ce te vei depărta de mine, te vei comporta ciudat sau... 
indiscret. 

— Facem o pauză de zece minute, spuse Sir William iritat. 
Spune-le, Johann. 

— Întreabă de ce, replică Johann Favrod, interpretul 
elveţian căscând. Scuzaţi. Li se pare că au discutat toate 
punctele etc., etc., spun că vor transmite mesajul 
dumneavoastră etc., etc. Şi că o să vă întâlniți din nou la 
Kanagawa când vor aduce răspunsul din partea mai- 
marelui etc., etc. Peste şase zile, aşa cum s-a sugerat mai 
înainte etc., etc. 

Rusul mormăi: 

— Daţi-mi mie flota pe mână numai o zi şi rezolv imediat 
pe materiebit ăştia şi toate problemele lor. 

— Sigur că da, spuse Sir William, apoi adăugă într-o limbă 
rusă foarte curgătoare: îmi pare rău, dragă conte, dar 
suntem aici pentru a ajunge, de preferat, la o soluţie 
diplomatică, apoi în engleză: Arată-le unde să aştepte, 
Johann. Mergem, domnilor? se ridică, făcu o plecăciune 
ţeapănă şi îi conduse pe toţi într-o cameră alăturată, 
trecând pe lângă Tyrer, îi spuse: Rămâi cu ei, deschide bine 
ochii şi urechile. 

Toţi miniştrii se îndreptară spre oala mare de noapte din 
colţul antecamerei. 

— O, Dumnezeule, spuse Sir William cu un oftat de 
uşurare, simţeam că-mi plesneşte băşica. 

Lim intră în încăpere conducându-i pe servitorii care 
aduceau tăvi. 

— Heya, stăpân. Ceeai, saanvicii! făcu cu un gest 
dispreţuitor către cealaltă încăpere. Dat la fel şi maimuţoi, 
heya? 

— Ar fi mai bine să nu audă cum îi porecleşti, pentru 
Dumnezeu. Poate că unii din ei ştiu pidgin. 

Lim se holbă la el: 

— Ce spus, stăpân? 


— O, nu contează! 

Lim se îndepărtă râzând în sinea lui. 

— Ei bine, domnilor, aşa cum ne-am aşteptat, progresul 
nostru este zero. 

Seratard îşi aprinse pipa, şezând alături de Andre Poncin, 
încântat de eşecul lui Sir William. 

— Şi ce propuneţi să facem, Sir William? 

— Care este sfatul dumneavoastră? 

— Este o problemă a britanicilor, numai parţial şi a 
francezilor. Dacă ar fi fost în întregime problema mea - aş fi 
rezolvat-o cu elanul specific francez chiar în ziua când s-a 
petrecut incidentul. 

— Dar, evident, mein Herr, ai fi avut nevoie de o flotă la fel 
ca aceasta, spuse tăios von Heimrich. 

— Evident. În Europa aveam numeroase astfel de flote, 
după cum bine ştiţi. Şi dacă politica imperială franceză ar fi 
considerat de cuviinţă că trebuie să ne manifestăm aici în 
forţă, aşa cum o fac aliaţii noştri britanici, sigur că am fi fost 
aici cu o flotă sau două. 

— Da, bine... - Sir William era obosit. E clar că sfatul 
dumneavoastră colectiv este că se cuvine să fim duri cu ei, 
aşa e? 

— Duri şi aspri, spuse contele Sergheiev. 

— Ja. 

— Bineînţeles, consimţi Seratard. Dar cred că este exact 
ceea ce aveaţi şi dumneavoastră de gând, Sir William. 

Ministrul mestecă sanvişul, îşi termină ceaiul şi spuse: 

— Foarte bine, am să închei întâlnirea acum, am să-i 
convoc din nou pentru mâine la ora zece cu un ultimatum: o 
întâlnire cu shogunul în răstimp de o săptămână, criminalii 
şi o despăgubire sau altfel..., evident cu aprobarea 
dumneavoastră, a tuturor. 

Seratard interveni: 

— Sir William, mi-aş permite să vă sugerez că, întrucât le 
este probabil greu să asigure o întâlnire cu shogunul, poate 
ar fi mai bine să lăsăm această chestiune pentru mai târziu, 


când vom avea întăriri şi un motiv real pentru a ne întâlni 
cu el. La urma urmelor, acest demers este o demonstraţie 
de forţă menită să corecteze un rău, nu să aducă la 
îndeplinire politica imperială, a dumneavoastră sau a 
noastră. 

— Înţeleaptă propunere, spuse prusacul reticent. 

Sir William cântări raţiunile care se aflau în spatele 
sugestiei, dar nu reuşi să descopere nici un fel de gând 
ascuns. 

— Foarte bine. În acest caz vom cere „o întâlnire cât mai 
curând” cu shogunul. De acord? 

Toţi dădură din cap afirmativ. 

— Vă rog să mă scuzaţi, Sir William, spuse amabil Andre 
Poncin, mi-aţi permite să le comunic eu decizia 
dumneavoastră? Căci dacă veţi începe dumneavoastră 
şedinţa şi o veţi încheia apoi imediat ar însemna într-un fel 
să vă pierdeţi cinstea obrazului. Da? 

— Foarte înţelept, Andre spuse Seratard. 

După câte ştiau ceilalţi, Poncin nu era decât un negustor 
ocazional care avea oarecari cunoştinţe în privinţa 
obiceiurilor japoneze, rupea puţină japoneză, fiind, în 
acelaşi timp, prietenul personal şi interpretul ocazional al 
ministrului francez. În realitate, Poncin era un spion de 
mare clasă, folosit aici pentru a descoperi şi a neutraliza 
intenţiile englezilor, germanilor şi ruşilor în Japonia. 

— Deci, ce părere aveţi, Sir William? 

— Da, spuse Sir William gânditor, da, ai dreptate, Andre, 
mulţumesc. Nu trebuie să fac eu lucrul acesta. Lim! 

Uşa se deschise imediat. 

— Heya, stăpân? 

— Adu-l repede aici pe domnul Tyrer, hopa-hopa! apoi se 
întoarse către ceilalţi. Tyrer o poate face în locul meu. Este 
o problemă a britanicilor. 

Când Phillip Tyrer se întoarse în sala de primire care 
dădea spre curtea din faţă, se îndreptă spre Johann 
încercând să afişeze o atitudine cât mai demnă. Oficialii 


Bakufu nu-i dădură nici o atenţie, continuând să 
sporovăiască între ei. Yoshi se ţinea puţin mai la o parte. 
Misamoto stătea lângă el, singurul care nu vorbea. 

— Johann, transmite-le complimente din partea lui Sir 
William şi spune-le că întâlnirea nesatisfăcătoare de astăzi 
se suspendă şi trebuie să revină mâine la ora zece pentru a 
ajunge la un rezultat satisfăcător în această problemă: 
asasinii, despăgubirea şi garantarea unei întâlniri cu 
shogunul cât mai curând posibil. 

Johann păli: 

— Chiar aşa? 

— Da, exact aşa. 


Tyrer era şi el plictisit de vorbăria aceasta fără sfârşit, de 
repetarea la infinit a faptului că John Canterbury fusese 
ucis, Struan, grav rănit, Angelique speriată de moarte. 

— Spune-le exact aşa! 

Îl urmări pe Johann care transmitea ultimatumul scurt în 
olandeza lui guturală. Interpretul japonez roşi, păli, apoi 
începu o traducere lungă, în timp ce 'Tyrer studia atent 
chipurile oficialilor fără a lăsa impresia că-i cercetează. 
Patru dintre ei erau atenţi, ultimul nu - omul acela mic de 
statură, cu ochi înguşti şi mâinile bătătorite pe care îl 
observase şi mai înainte - toţi ceilalţi aveau mâini foarte 
fine. Bărbatul acesta îi şoptea ceva la ureche celui mai 
chipeş şi mai tânăr dintre oficiali, Watanabe, ceea ce făcuse 
cam tot timpul. Ce n-aş da să pot înţelege ce-şi spun, se 
gândi iritat Tyrer mai decis ca oricând să înveţe cât mai 
repede limba. În momentul în care interpretul şocat şi 
stânjenit îşi termină traducerea, se lăsă o linişte grea, 
tulburată numai de respiraţiile oamenilor, feţele rămânând 
impasibile. În timpul traducerii observase că doi dintre ei 
aruncaseră priviri furişe spre Watanabe. Oare de ce? 
Acuma păreau că aşteaptă. Watanabe îşi lăsă ochii în jos, 
sub evantai şi murmură ceva. Imediat omul cu ochi înguşti 
de lângă el se ridică în picioare cu greutate şi spuse ceva 
scurt. Toţi răsuflară uşuraţi, se ridicară în picioare fără să 
facă nici o plecăciune şi se grăbiră să plece, Watanabe 
rămânând ultimul, urmat de interpret. 

— Johann, de data asta au înţeles cu adevărat mesajul, 
spuse Tyrer fericit. 

— Da. Şi au plecat cât se poate de plouaţi. 

— Se vede că este exact ceea ce a dorit Sir William. 

Johann ridică din sprâncene. Era un bărbat brunet, de 
înălţime medie, suplu, puternic, cu liniile feţei foarte precis 
conturate. 

— Cu cât o să ajungi mai repede să te descurci ca 
interpret, cu atât mai bine. E timpul să mă duc acasă, la 


munţii şi la zăpezile mele, cât mai am capul încă pe umeri. 
Sunt prea mulţi cretinii ăştia, şi mult prea imprevizibili. 

— Ca interpret, sigur, ai o poziţie privilegiată, spuse Tyrer 
stânjenit. Eşti primul care afli orice. 

— Şi cel care aduce veştile proaste. Căci nu sunt decât 
veşti proaste, întotdeauna, mon vieux. Japonezii ne urăsc şi 
abia aşteaptă să ne arunce afară de aici. Am făcut contract 
cu Foreign Office-ul vostru pentru doi ani, reînnoibil prin 
consimţământ reciproc. Contractul expiră peste două luni şi 
trei zile şi atunci am terminat cu engleza - Johann se duse 
la bufetul de lângă fereastră şi luă o duşcă serioasă din 
berea pe care o comandase în loc de ceai. Nu-l mai 
reînnoiesc pentru nimic în lume, indiferent cu ce ar încerca 
să mă ispitească, dar deodată chipul i se lumină. Merde, e o 
problemă totuşi să părăseşti locurile astea. 

— Musume? Fata ta? râse Tyrer de mutra lui încântată. 

— Înveţi repede. 

În curtea din faţă, oaspeţii se urcau în lectici. Toată 
activitatea din grădină încetase şi cei şase grădinari stăteau 
îngenuncheaţi cu capul în ţărână. Misamoto aştepta alături 
de Yoshi, conştient că la cea mai mică greşeală nu se va mai 
ridica din ţărână, şi sperând din toată inima să fi trecut cu 
bine prima încercare. Într-un fel sau altul am să-i fiu de 
folos ticălosului ăsta, îşi zicea el în engleză, până am să 
reuşesc să ajung din nou la bordul navei americane, în raiul 
american, şi am să le spun cum m-au răpit ticăloşii ăştia 
sifilitici din suita lui Harris. Se uită în sus şi îngheţă. Yoshi îl 
privea. 

— Stăpâne? 

— La ce te gândeai? 

— Speram că am fost de folos, sire. Eu..., priviţi în spate, 
sire! şopti el. 

Andre Poncin cobora treptele, îndreptându-se spre Yoshi. 
Imediat, garda lui formă un zid de apărare. Fără să se 
teamă, Poncin făcu o plecăciune politicoasă şi spuse într-o 
japoneză corectă, deşi în stilul în care vorbesc japonezele: 


— Stăpâne, scuzaţi, vă rog. Pot să transmit un mesaj de la 
stăpânul meu, preaînaltul nobil francez, vă rog? 

— Ce mesaj? 

— Stăpânul meu este încântat să vă invite pe nava noastră, 
poate doriţi să vedeţi cum este un vapor, maşini, tunuri. 
Este fericit să vă invite pe dumneavoastră şi alte persoane 
oficiale. 

Poncin aşteaptă, dar nu văzu decât un gest brusc de 
concediere, cu evantaiul. 

— Mulţumesc, stăpâne, rog scuzaţi. 

Se îndepărtă, sigur că avusese dreptate. Când puse 
piciorul pe prima treaptă, îl văzu pe Tyrer care se uita la el 
de la fereastra sălii de primire, îşi înăbuşi o înjurătură şi îi 
făcu un semn prietenesc cu mâna. Tyrer îi răspunse la fel. 

Când ultimul samurai ieşi din curte, grădinarii îşi reluară 
lucrul. Unul dintre ei îşi puse lopata pe spinare şi se făcu 
nevăzut. Hiraga, cu capul năclăit de noroi şi murdărie, cu 
kimonoul jegos şi zdrenţuros, era foarte încântat de 
rezultatele spionajului lui din ziua aceea. Acum ştia unde şi 
când va trebui dat atacul a doua zi. 

Aflat din nou în siguranţă în lectica sa în drum spre castel, 
cu Misamoto la cheremul lui, în celălalt capăt, Yoshi îşi lăsă 
mintea în voia ei. Era încă mirat de felul nepoliticos în care 
îl concediaseră - nu era furios, ca ceilalţi, căci ştia să aibă 
răbdare: trebuie să mă răzbun în felul pe care îl aleg eu. O 
invitaţie să vadă maşinile unei nave de război? Ei, ocazie 
care nu ar trebui scăpată. Periculos, dar am s-o fac. Ochii 
lui se concentrară apoi asupra lui Misamoto, care privea 
afară, printr-o ferestruică îngustă. E clar că prizonierul 
Misamoto îi fusese de folos. Ce prostie din partea 
interpreţilor să nu traducă exact. Ce prostie din partea 
rusului să ne amenințe. Ce prostie să fie aşa de bădărani. 
Ce prostie din partea servitorului chinez să ne spună 
maimuțe. Mare prostie. Ei bine, o să le arătăm noi lor, 
tuturor, unora mai devreme şi altora mai târziu. Dar cum să 
ne descurcăm cu mai marii ăştia şi cu flota lui? 


— Misamoto, am hotărât să nu te mai trimit înapoi la Casa 
Gărzii. Timp de douăzeci de zile vei locui împreună cu 
membrii suitei mele şi vei continua să înveţi cum să te 
comporţi ca un adevărat samurai. 

Capul lui Misamoto era deja pe podeaua lecticii. 

— Mulţumesc, stăpâne. 

— Dacă o să-mi faci pe plac. Acuma spune, ce va fi mâine? 

Misamoto încremeni. Prima regulă a supravieţuirii era să 
nu dai niciodată o vestă proastă unui samurai, să nu spui 
nimic, iar dacă eşti silit, să spui ceea ce crezi că i-ar face 
plăcere să audă. Spre deosebire de ceilalţi, de America, 
paradisul pe pământ. Răspunsul este la mintea cocoşului, 
voi să strige el, revenind la obiceiul de a gândi englezeşte - 
singurul lucru care îl ţinuse cu mintea întreagă tot timpul 
cât fusese închis. Dacă ai fi văzut cum se poartă gai-jinii unii 
cu alţii în familiile lor şi în familia la care am locuit eu, cum 
se purtau cu mine, sigur, eram servitor, dar mă considerau 
tot om şi pe mine, erau mai mult decât orice aş fi putut visa 
vreodată, fiecare om poate să meargă drept, şi poate să 
aibă pistol sau cuţit, cu excepţia celor mai mulţi dintre 
negri, cât de nerăbdători sunt cu toţii să rezolve o problemă 
ca să se poată repezi imediat la următoarea - dacă e nevoie 
cu pistolul sau cu tunul - unde aproape toţi oamenii sunt 
egali după legea lor, şi nu există nici un fel de daimyo, sau 
de samurai împuţiţi care pot să te omoare oricând... Yoshi, 
citindu-i gândurile, spuse blând: 

— Spune-mi adevărul, dacă ţii la viaţa ta, întotdeauna 
numai adevărul. 

— Desigur, stăpâne, întotdeauna - şi pierit de groază, 
Misamoto făcu ce i se ceruse, fără să se mai gândească. Îmi 
pare foarte rău, stăpâne, dar dacă nu obţin ceea ce vor, 
cred că... or să facă Yedo una cu pământul. 

De acord, îşi spuse Yoshi, dar numai dacă suntem proşti. 

— Pot tunurile lor să facă aşa ceva? 

— Da, stăpâne. Nu castelul, dar tot oraşul va fi incendiat. 


Asta ar însemna să irosim prosteşte averea familiei 
Toranaga. Va trebui după aceea să aducem alţii, ţărani, 
meseriaşi, negustori ca să aibă cine să ne slujească. 

— Atunci cum să le dăm putină supă, dar fără nici un pic 
de peşte? întrebă Yoshi. 

— Stăpâne, iartă-mă, te rog, dar nu ştiu. Nu ştiu. 

— Atunci gândeşte-te. Şi să-mi dai răspunsul în zori. 

— Dar... da, stăpâne. 

Yoshi se lăsă pe spate, pe pernele de mătase şi îşi 
concentră atenţia asupra reuniunii Consiliului Bătrânilor, 
care avusese loc cu o zi înainte. Anjo fusese nevoit să 
retragă ordinul de evacuare a castelului pentru că, fără o 
majoritate clară, ordinul nu era valabil, iar el, Yoshi, în 
calitate de tutore oficial al shogunului, interzisese plecarea 
acestuia. De astă dată am câştigat, se gândi Yoshi, pentru 
că nebunul ăla bătrân şi încăpățânat, Toyama, a insistat să 
voteze pentru planul lui nechibzuit de atac, aşadar nici cu 
mine şi nici împotriva mea. Anjo are dreptate, ceilalţi doi, în 
mod normal, votează cu el împotriva mea, nu pentru că aşa 
consideră, ci pentru că eu sunt cine sunt: acel Toranaga 
care ar fi trebuit să fie shogun, în locul ţâncului ăsta 
nătâng. Întrucât se simţea acum în siguranţă în lectica sa, 
singur, numai cu Misamoto care nu putea să-i citească 
gândurile cele mai ascunse, îşi îngădui să deschidă uşiţa 
tainică pe care scria Nobusada. Ce să facă cu el? Nu pot să- 
| mai stăpânesc multă vreme. A rămas la mintea copiilor şi a 
ajuns acum în cele mai periculoase gheare - cele ale 
prinţesei Yazu: spioana împăratului, pornită fanatic 
împotriva shogunului care i-a stricat logodna cu tovarăşul ei 
de joacă din copilărie pe care îl adora, un prinţ foarte 
chipeş şi de viţă foarte nobilă, shogunul care o silise la un 
exil permanent, departe de Kyoto, de familia şi prietenii ei, 
printr-o căsătorie cu un slăbănog a cărui erecţie este la fel 
de jalnică precum un steag în miezul verii şi care n-o să-i 
facă niciodată copii. 


Acum inventase vizita aceasta de stat la Kyoto ca să se 
prosterneze în faţa împăratului, o lovitură de maestru care 
va strica echilibrul fragil ce dura de atâtea secole: 
autoritatea de a supune întregul Imperiu îi este garantată 
prin edict imperial shogunului, care este numit de 
asemenea şi înalt Lord Contabil, şi descendenților lui. De 
aceea, ordinele date de shogun ţării sunt lege pentru ea. O 
vizită de felul ăsta va fi urmată de alta la fel şi atunci 
împăratul va domni şi nu noi, Nobusada nu-şi va da 
niciodată seama de aceasta, căci e legat la ochi de 
tertipurile ei. Ce e de făcut? 

Yoshi o porni din nou de-a lungul potecii atât de bătătorite, 
dar şi atât de tainice: este suveranul meu de drept. Nu pot 
să-l ucid direct. Este mult prea bine apărat, doar dacă nu 
vreau să mă despart şi eu de viaţă o dată cu el, ceea ce, 
deocamdată, nu intenţionez. Alte mijloace? Otrava. Dar 
atunci voi fi suspectat şi, chiar dacă reuşesc să scap de 
toate opreliştile care mă înconjoară - căci, de fapt, sunt şi 
eu tot un fel de prizonier ca şi acest Misamoto - ţara va fi 
azvârlită într-un război civil fără sfârşit şi singurii care vor 
avea de câştigat sunt gai-jinii şi, ceea ce ar fi încă şi mai 
rău, ar însemna că mi-am trădat jurământul de credinţă 
faţă de shogun, oricine ar fi el, şi faţă de Testament. Trebuie 
să-i pun pe alţii să-l ucidă în locul meu. Pe shishi? Aş putea 
să-i ajut, dar este periculos să ajuţi nişte duşmani care sunt 
angajaţi în propria ta distrugere. O altă posibilitate. Zeii. Îşi 
îngădui să zâmbească: „Norocul şi ghinionul” - scrisese 
shogunul Toranaga, „şansa şi neşansa trebuie lăsate în 
seama zeilor şi a legilor naturii - nu sunt lucruri care pot fi 
câştigate prin rugi sau prin alte maşinaţii ingenioase”. Ai 
răbdare, îl auzi el pe Toranaga, ai răbdare. Da, va avea 
răbdare. 

Yoshi închise uşiţa tainică până la proxima ocazie când se 
va mai gândi la ea şi se întoarse la Consiliu. Ce să le spun? 
Evident că până acuma au aflat deja că m-am întâlnit cu 
gai-jinii. Voi insista asupra unei reguli fundamentale pentru 


viitor: vom trimite numai bărbaţi inteligenţi la aceste 
întâlniri. Altceva ce să le mai spun? O să le povestesc, 
desigur, despre soldaţii lor uriaşi, cu uniforme roşii şi cu 
fustiţe scurte, cu pălării imense cu pene, fiecare purtând 
câte o carabină strălucitoare, la fel de vrednice ca lamelele 
săbiilor noastre. Să le spun oare că aceşti duşmani sunt 
nişte proşti, care nu au nici un fel de rafinament şi pot fi 
conduşi tocmai datorită lipsei lor de răbdare şi a urii? 
Misamoto mi-a povestit suficiente lucruri ca să înţeleg că 
sunt la fel de dezbinaţi şi stăpâniţi de ură ca şi daimyo ai 
noştri. Nu, astea le ţin numai pentru mine. Dar am să le 
spun că mâine delegaţia noastră va da greş, dacă nu 
inventăm un motiv de amânare pe care gai-jinii să fie fericiţi 
sa-l accepte. Care ar putea fi? 

— Misamoto, spuse el alene, mesagerul acela, bărbatul 
înalt cu nasul mare, de ce vorbea ca o femeie şi folosea 
cuvinte pentru femei? Era jumătate bărbat, jumătate 
femeie? 

— Nu ştiu, sire, poate. Sunt mulţi din aceştia la bordul 
navelor lor, deşi ei ascund acest lucru. 

— De ce? 

— Nu ştiu, stăpâne, e greu să-i înţelegi. Ei nu vorbesc 
deschis despre sex, ca noi, care este cea mai bună poziţie, 
sau dacă este mai bine cu un băiat sau cu o femeie. Însă în 
ceea ce priveşte vorbirea lor este altceva: în limba lor nu 
există deosebire, şi bărbaţii şi femeile vorbesc la fel, cu toţii 
folosesc aceleaşi cuvinte, sire, nu e ca în japoneză. Am 
cunoscut câţiva marinari străini care vorbeau puţin 
japoneza, erau bărbaţi care fuseseră la Nagasaki şi ei 
vorbeau la fel ca Nas Mare, pentru că singurele persoane 
cu care vorbesc ei sunt târfele şi ei învaţă toate cuvintele 
noastre aşa cum le rostesc ele. Ei nu ştiu că la noi bărbaţii 
vorbesc altfel decât femeile, sire, şi că folosesc alte cuvinte, 
aşa cum se cuvine să facă nişte persoane civilizate. 

Yoshi îşi ascunse emoția bruscă, târfele noastre reprezintă 
singura lor legătură reală cu noi, îşi zise el. Şi au cu toţii 


ţiitoare, fără îndoială. Aşadar, una din căile prin care îi 
putem controla, ba chiar şi ataca, sunt târfele lor, femei sau 
bărbaţi. 

— Nu voi da ordin flotei să bombardeze Yedo fără un ordin 
oficial scris de la Amiralitate, sau de la Foreign Office, spuse 
amiralul şi se făcu stacojiu la faţă. Instrucţiunile mele spun 
să fiu circumspect, la fel ca şi ale dumneavoastră. Nu 
suntem aici într-o misiune de pedeapsă. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, a avut loc un incident 
care trebuie rezolvat. Sigur că este o misiune de pedeapsă! 
spuse Sir William la fel de furios. 

Sunaseră cele opt bătăi de clopot de la miezul nopţii şi se 
aflau în apartamentul amiralului de la bordul navei amiral 
în jurul unei mese rotunde, ei doi, generalul şi Thomas 
Ogilvy. Cabina era joasă, largă, cu bârne groase. Prin 
ferestrele mici se vedeau luminile de poziţie ale celorlalte 
nave ancorate în port. 

— Încă o dată vă spun, am convingerea că, dacă nu 
recurgem la forţă, n-or să se urnească. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, aduceţi-mi ordinul şi îi 
urnesc eu imediat, spuse amiralul umplându-şi din nou 
paharul cu Porto din cana de cristal aproape goală. 
Thomas? 

— Mulţumesc, generalul întinse şi el paharul. 

Sir William încercă să se stăpânească şi spuse: 

— Lordul Russell ne-a dat instrucţiuni să facem presiuni 
asupra celor din Bakufu ca să obţinem despăgubiri, 
douăzeci şi cinci de mii de lire, pentru asasinatele de anul 
trecut - sergentul şi caporalul - şi va fi mai furios când va 
auzi de incidentul actual. Eu îl cunosc, dumneata nu-l 
cunoşti, adăugă el, exagerând efectul celor spuse. Nu pot 
primi aprobarea lui mai devreme de trei luni. Dar trebuie să 
obţinem satisfacţie acum, sau asasinatele vor continua. Fără 
sprijinul dumitale nu pot face nici o manevră. 

— Aveţi tot sprijinul meu, în afară de cazul în care vreţi să 
declanşăm un război. Or, bombardarea capitalei lor ne pune 


în stare de război. Nu suntem pregătiţi pentru aşa ceva. 
Thomas, eşti de acord cu mine? 

Generalul spuse cu băgare de seamă: 

— Să înconjuri un sat ca Hodogaya şi să elimini o mână de 
sălbatici, sau să pui în lanţuri un mic potentat de al lor este 
cu totul altceva decât să ataci un oraş atât de mare ca 
acesta, inclusiv castelul. 

Enervat, Sir William îi replică: 

— Şi cum rămâne atunci cu ceea ce spuneai: „Nu se poate 
concepe nici un fel de operaţie pe care forţele reunite sub 
comanda mea să n-o poată duce la îndeplinire cu succes?” 

Generalul roşi şi replică: 

— Ceea ce se spune în public, aşa după cum bine ştim cu 
toţii, are foarte puţină legătură cu practica! Yedo este 
altceva. 

— Foarte corect, spuse amiralul golindu-şi paharul. 

— Atunci ce propuneţi? 

Se lăsă linişte. Dintr-o dată, lui Sir William i se rupse 
piciorul paharului în mână. Ceilalţi doi bărbaţi săriră în 
picioare, luaţi prin surprindere. 

— La naiba! făcu el şi accidentul păru să-i mai domolească 
furia, apucă neglijent şervetul şi încercă să tamponeze 
vinul. Aici eu sunt ministru. Dacă voi considera necesar să 
dau un astfel de ordin, iar dumneata vei refuza să-l aduci la 
îndeplinire, ceea ce, desigur, este dreptul dumitale, voi cere 
să fii imediat înlocuit. 

Gâtul amiralului se făcu stacojiu. 

— Am prezentat deja faptele amiralităţii, spuse el. Vă rog 
să nu mă înţelegeţi greşit! Sunt mai mult decât gata să 
răzbun moartea lui Canterbury şi atacul asupra celorlalţi. 
Dar dacă este vorba de Yedo, tot ceea ce cer este acel ordin 
scris de care v-am vorbit. Nu este nici o grabă, acum sau 
peste trei luni sălbaticii ăştia vor plăti aşa cum vrem noi, cu 
acest oraş şi cu o sută altele. 

— Da, vor plăti, pe Dumnezeul meu că vor plăti, spuse Sir 
William şi se ridică în picioare. 


— Şi mai vreau să vă dau o informaţie înainte să plecaţi. 
Nu vă pot promite că o să stau mult timp ancorat aici, în 
golf. Flota mea este neprotejată, adâncimea foarte mică, 
vremea pare să se înrăutăţească şi suntem mai în siguranţă 
la Yokohama. 

— Cât timp mai poţi rămâne fără să te expui nici unei 
primejdii? 

— O zi - nu ştiu, nu am nici un fel de posibilitate de control 
asupra vremii care luna aceasta este foarte schimbătoare, 
aşa cum ştiţi. 

— Da, ştiu. Ei bine, am să plec. Vă rog pe amândoi să fiţi 
de faţă la întâlnirea noastră de la ora zece. Trageţi o salvă 
dimineaţă când ridicăm steagul. Thomas, fii te rog amabil şi 
debarcă două sute de dragoni ca să asigure zona din jurul 
debarcaderului. 

— Pot să întreb de ce mai trebuie să debarce încă două sute 
de dragoni? întrebă grăbit generalul. Am adus deja o 
întreagă companie pe uscat. 

— Poate că doresc să iau ostateci. Bună seara. 

Sir William închise uşa cu grijă. Cei doi bărbaţi priviră în 
urma lui. 

— Chiar are de gând? 

— Nu ştiu, Thomas. Dar cu Onorabilul, impetuosul şi 
ticălosul de William Aylesbury nu poţi şti niciodată. 

În întunericul dens, pe poarta castelului ieşi încă un 
detaşament de samurai înarmaţi până-n dinţi, alergară 
tăcuţi pe podul suspendat care fusese lăsat în jos, apoi pe 
podul care ducea la Legaţie. Mai veneau şi alte companii. 
Peste două mii de samurai erau la posturi şi alţi o mie erau 
gata să pornească la primul semn. Sir William înainta cu 
greu dinspre debarcader, însoţit de garda sa, un ofiţer şi 
zece scoțieni, străbătând străzile pustii. Era abătut şi 
obosit, cu gândul la ce-l aştepta a doua zi, încercând să 
găsească o cale de ieşire din impas. Încă un colţ şi încă 
unul. La capătul acestei străzi se afla spaţiul deschis din 
faţa Legaţiei. 


— Dumnezeule, sir, uitaţi-vă acolo! 

Tot spaţiul era înţesat cu samurai care nu scoteau nici un 
sunet şi îi priveau în tăcere. Toţi erau înarmaţi până-n dinţi. 
Săbii, arcuri, sulițe, câteva muschete. Se auzi un zgomot 
uşor şi grupul lui Sir William se întoarse să privească 
înapoi. În spatele lor, strada fusese blocată de luptători la 
fel de tăcuţi. 

— Cristoase, murmură tânărul ofiţer. 

— Da, oftă Sir William. Ar putea fi şi aceasta o soluţie, dar 
Doamne fereşte, ca vreunul din ei să sară asupra noastră. 
Flota va reacţiona instantaneu. Să mergem, spuse el. 
Oamenii să fie gata să tragă, cu puştile despiedicate. 

Porni în frunte, fără să se simtă însă foarte viteaz, ci numai 
cu un sentiment straniu că priveşte lucrurile cumva din 
exterior, de deasupra străzii. Între samurai se deschidea o 
potecă îngustă. În fruntea lor era un ofiţer tânăr. Când Sir 
William ajunse la o distanţă de zece paşi, bărbatul se înclină 
politicos, ca de la egal la egal. Sir William îşi ridică pălăria 
la fel de politicos şi porni mai departe. Soldaţii veneau în 
urma lui cu degetele pe trăgaci. Pe tot drumul până în 
vârful dealului, pe tot drumul până la poartă, samurai 
nemişcaţi, tăcuţi. În curtea lor nu se afla însă niciunul. 
Curtea şi grădina erau pline de scoțieni, înarmaţi şi gata de 
luptă, pe acoperiş şi la ferestre se vedeau alţii. Soldaţii 
deschiseră porţile apoi le încuiară din nou în urma lor. 

Tyrer şi ceilalţi aşteptau în foaier, unii dintre ei în cămăşi 
de noapte, alţii îmbrăcaţi doar pe jumătate. Se strânseră cu 
toţii în jurul lui Sir William. 

— Pentru Dumnezeu, spuse 'Tyrer în numele tuturor. Sir 
William, ne-am speriat că v-au capturat. 

— De când sunt aici? 

— Cam de pe la miezul nopţii, spuse un ofiţer. Aveam 
santinele la poalele dealului. Când a venit inamicul, băieţii 
ne-au dat alarma şi s-au retras încoace. N-am avut nici o 
posibilitate să vă prevenim sau să semnalizăm spre flotă. 


Dacă rămân aici până dimineaţa putem rezista până mai vin 
întăriri şi flota deschide focul. 

— Bine, spuse el. În acest caz vă propun să mergem cu 
toţii la culcare, lasă numai câţiva oameni de pază, ceilalţi să 
intre înăuntru. 

— Sir? spuse ofiţerul perplex. 

— Dacă ar fi vrut să ne facă ceva, ne-ar fi făcut cât eram 
pe drum şi n-ar mai fi făcut mascarada asta silenţioasă, 
spuse Sir William şi se simţi ceva mai bine, mai puţin 
deprimat, dându-şi seama că toţi erau cu privirile aţintite la 
el şi porni în sus pe scări. Noapte bună. 

— Dar, sir, nu credeţi că... 

Vorbele îi amuţiră în gâtlej. 

Sir William oftă plictisit. 

— Dacă vrei să-ţi ţii oamenii la posturi, n-ai decât. Dacă 
asta te poate face fericit! 

Un sergent intră în goană în hol şi spuse: 

— Sir, au plecat! Ticăloşii se cară. 

Aruncând o privire prin fereastră, Sir William constată că, 
într-adevăr, samuraii se topeau în noapte. 

Se simţi înfricoşat pentru prima oară. Nu se aşteptase să-i 
vadă plecând. În câteva clipe, potecile din jurul Legaţiei 
erau goale. Dar simţea că nu plecaseră prea departe, era 
sigur că toate intrările caselor din apropiere erau pline de 
duşmani, aşteptând încrezători să vadă capcana 
închizându-se. 

Mulţumesc lui Dumnezeu că ceilalţi miniştri şi cei mai 
mulţi dintre băieţii noştri sunt în siguranţă la bordul 
navelor. Mulţumesc lui Dumnezeu, îşi zise el din nou şi 
porni în sus, pe scară, cu un pas suficient de ferm ca să-i 
încurajeze pe cei care îl priveau. 

Joi, 20 septembrie. 

Hanul LA CEI PATRUZECI-ŞI-ŞAPTE DE RONINI, se afla 
pe o uliţă întunecoasă din apropierea castelului Yedo, 
aşezat la distanţă de drumul de ţară şi aproape ascuns în 
spatele unui gard înalt şi şleampăt. Văzut dinspre uliţă, 


hanul părea murdar şi neatrăgător. În interior era luxos, 
totul scump, iar gardul solid. O grădină bine îngrijită 
înconjura întinsa clădire cu un singur etaj şi numeroasele ei 
căsuțe izolate, cu câte o singură cameră, construite pe 
stâlpi scunzi şi rezervate oaspeţilor de seamă ce voiau să 
stea mai retraşi. Stăpânii hanului erau negustori bogaţi. 
Hanul oferea adăpost sigur şi pentru anumiţi shishi. 

Acum, chiar înainte de revărsatul zorilor, hanul era liniştit, 
stăpânii, curtezanele, mama-san, slujnicele şi servitorii 
dormeau cu toţii. În afară de shishi. Fără zgomot, ei se 
înarmau. 

Ori şedea pe veranda uneia din căsuțe, cu kimonoul lăsat 
în jos şi strâns în jurul taliei. Cu mare greutate îşi înlocuia 
bandajul de pe rana de la umăr care era acum roşie ca 
focul, inflamată şi chinuitor de sensibilă. Tot braţul îi 
zvâcnea, îşi dădea seama că avea nevoie urgentă de un 
doctor. Chiar şi în halul în care era, el îi spusese lui Hiraga 
că e prea periculos să i se aducă un doctor sau să meargă el 
la doctor: 

— Se poate să fiu urmărit. Să nu riscăm, sunt prea mulţi 
spioni şi Yedo este domeniul lui 'Toranaga. 

— Sunt de acord cu tine. Du-te înapoi la Kanagawa. 

— Când misiunea ia sfârşit. 

Degetul îi alunecă şi-şi atinse uşor rana purulentă, o 
durere ascuţită îl săgetă adânc în măruntaie. Nu e nici o 
grabă, un doctor poate să facă o tăietură şi să scoată din 
rană tot puroiul, gândi el, crezând asta numai pe jumătate. 
Karma. Şi tot karma era dacă rana continua să coacă. 
Stătea atât de absorbit de gândurile lui acum, că nu-l auzi 
pe ninja escaladând pe furiş gardul şi apropiindu-se fără 
zgomot, din spate. Inima i se strânse de frică când ninja îi 
puse mâna la gură ca să nu ţipe. 

— Eu sunt, şopti Hiraga furios, apoi îşi luă mâna de la gura 
lui. Aş fi putut să te omor de o sută de ori. 

— Adevărat! 


— Ori zâmbi forţat şi arătă cu degetul: printre tufişuri 
unde era un alt samurai, cu săgeata pregătită în arc! Numai 
că nu eu sunt de pază, ciel. 

— Bine, Hiraga salută samuraiul de pază şi, îmbunat, îşi 
scoase masca pe care o purta pe faţă. Ceilalţi sunt înăuntru 
gata de luptă? 

— Da. 

— Ce-ţi mai face braţul? 

— Bine. 

Ori căscă gura inspirând cu putere şi faţa i se strâmbă de 
durere când Hiraga îşi repezi mâna şi-l apucă strâns de 
umăr. Lacrimi i se prelinseră din ochi, dar nu spuse nimic. 

— O să ne încurci. Nu mergi cu noi astăzi, te duci înapoi la 
Kanagawa. 

Hiraga păşi pe verandă şi intră în casă. Foarte deprimat, 
Ori îl urmă. 

Unsprezece shishi şedeau pe un tatami, înarmaţi. Nouă 
erau, ca şi Hiraga, din Choshu. Doi nou veniţi erau din 
patrula din Mori care le permisese să treacă nestingheriţi 
cu o zi înainte, ca mai târziu să dezerteze şi să le ceară 
permisiunea să li se alăture. Hiraga se aşeză extenuat. 

— N-am putut să mă apropii nici la două sute de paşi de 
templu sau de Legaţie, aşa că nu putem să dăm foc clădirii 
şi să omorâm pe stăpânul Yoshi şi pe ceilalţi când sosesc. E 
imposibil. Trebuie să-l prindem într-o ambuscadă în altă 
parte. 

— Scuză-mă, Hiraga-san, dar eşti sigur că era stăpânul 
Yoshi? întrebă unul dintre luptătorii din Mori. 

— Sunt sigur. 

— Tot nu-mi vine să cred că riscă să iasă din castel cu o 
gardă de numai câţiva oameni doar ca să se întâlnească şi 
el cu nişte gai-jini împuţiţi, chiar şi deghizat. E mult prea 
deştept, şi cu siguranţă ştie că el e cea mai jinduită ţintă 
pentru shishi, cu excepţia shogunului, chiar o ţintă mai 
importantă ca trădătorul Anjo. 


— Nu e deştept, l-am recunoscut, am fost aproape de elo 
dată la Kyoto, spuse Hiraga, în sinea lui neavând încredere 
în niciunul din cei doi samurai Mori. Indiferent de motivele 
lui, poate să rişte să meargă la Legaţie fără gardă o dată, 
dar nu de două ori. Cu siguranţă acesta este motivul pentru 
care întreaga zonă e invadată de samurai Bakufu. Dar 
mâine el va ieşi din nou afară din castel. E o ocazie pe care 
nu trebuie s-o scăpăm. Am putea organiza o ambuscadă pe 
undeva? Ştie careva dintre voi? 

— Asta depinde de numărul de samurai care fac parte din 
cortegiu, spuse un samurai Mori. Şi dacă are loc întâlnirea, 
aşa cum doresc gai-jinii. 

— Dacă? Stăpânul Yoshi e în stare să încerce să-i 
păcălească? 

— Eu aş încerca dacă aş fi în locul lui. Doar e poreclit 
Vulpea. 

— Şi ce-ai face? 

Omul se scărpină în bărbie. 

— Aş trage de timp cumva. 

Hiraga se încruntă. 

— Dar dacă se duce la Legaţie ca ieri, când ar fi el cel mai 
vulnerabil? 

Ori spuse: 

— Când iese din palanchin. În curtea exterioară a gai- 
jinilor. 

— Nu putem ajunge acolo, nici măcar printr-un fulgerător 
atac sinucigaş. 

Se aşternu tăcere. Apoi Ori spuse încet: 

— Cu cât vor fi mai aproape de porţile castelului, cu atât 
se vor simţi căpitanii lui mai în siguranţă, deci cu atât mai 
puţini vor fi oamenii de pază din imediata lui apropiere şi cu 
atât vor fi mai puţin vigilenţi atunci când ies... sau atunci 
când se întorc ca să intre în castel... 

Hiraga dădu din cap, mulţumit, şi-i zâmbi, apoi făcu un 
semn unuia din compatrioţii lui: 


— Când se trezesc ai casei, spune-i mamei-san să-i aducă 
lui Ori un doctor în taină şi repede. 

— Am căzut de acord că nu e prudent, replică Ori. 

— Un om de preţ trebuie protejat. Ideea ta este perfectă. 

Ori se înclină mulţumind: 

— Mai bine să merg eu la doctor, neh? 

O dată cu prima lumină a dimineţii, Phillip Tyrer o porni, 
pe jumătate alergând, pe jumătate mergând spre port, 
însoţit de doi oameni din regimentul scoţian, un sergent şi 
un soldat de rând. 

— Sfinte Dumnezeule, Phillip, doi oameni de pază sunt mai 
mult decât suficienţi, spusese Sir William cu câteva clipe 
mai înainte. Dacă japonezii au intenţia să-ţi facă vreun rău, 
întreaga noastră garnizoană nu e suficientă să te protejeze. 
Mesajul trebuie să fie înmânat lui Ketterer şi tu eşti cel care 
o va face. La revedere. 

Ca şi Sir William, trebui şi el să treacă printre sutele de 
samurai tăcuţi care se întorseseră chiar înainte de 
revărsatul zorilor. Niciunul nu se atinse de el, nici măcar nu 
păreau să ia în seamă prezenţa lui, decât printr-o scurtă 
clipire a ochilor. În faţă se afla acum marea. El grăbi pasul. 

— Opreşte, cine-i acolo, sau îţi zbor creierii blestemaţi, 
spuse o voce din umbră şi el se opri. 

— Pentru numele lui Hristos, spuse Tyrer, tremurând de 
frică. Cine dracu' crezi că este? Eu sunt, cu un mesaj 
urgent pentru amiral şi general. 

— lertaţi-mă, sir. 

În viteză, Tyrer sări într-un cuter cu care vâslaşii îl duseră 
rapid spre nava amiral. Era aşa de fericit că nu se mai afla 
în capcana care devenise Legația, că-i veni aproape să 
plângă şi îi îndemnă pe vâslaşi să meargă mai repede, apoi 
urcă schela de acces, sărind câte două trepte dintr-o dată. 

— Bună, Phillip! Marlowe era secundul de cart pe puntea 
principală. Ce dracu' s-a întâmplat? 

— Bună, John, unde-i amiralul? Am un mesaj urgent 
pentru el de la Sir William. Legația e înconjurată de mii de 


ticăloşi. 

— Isuse! îngrijorat, Marlowe îl conduse sub punte şi apoi 
spre pupă. Cum naiba ai reuşit să ieşi din Legaţie? 

— Pur şi simplu am ieşit ca la plimbare. M-au lăsat să trec 
printre rândurile lor, n-au scos nici un afurisit de cuvânt, 
niciunul dintre ei, dar m-au lăsat să trec. Nu mă jenez să-ţi 
spun că mi-a fost o frică de să mă scap pe mine. Cu excepţia 
incintei Legaţiei şi a locului de lângă cheul nostru, mişună 
peste tot. 

Marinarul de santinelă din faţa uşii cabinei salută prompt. 

— Bună dimineaţa, sir. 

— Un mesaj urgent pentru amiral. 

Imediat vocea amiralului răzbătu tăioasă prin uşă: 

— Atunci, pentru numele lui Dumnezeu, Marlowe, adu-l 
înăuntru! Mesaj de la cine? 

Marlowe oftă şi deschise uşa. 

— De la Sir William, sir. 

— Ce naiba o mai fi făcut idiotul ăla? - amiralul Ketterer se 
opri văzându-l pe Tyrer. A, tu eşti aghiotantul lui, nu? 

— Ucenic interpret, sir, pe nume Phillip Tyrer - îi înmână 
scrisoarea. Ăă, şi complimentele lui Sir William, sir. 

Amiralul deschise scrisoarea rupând plicul. Purta o 
cămaşă de noapte lungă din flanelă, o scufie cu canaf şi 
ochelari de citit cu rame subţiri. Îşi strânse buzele în timp 
ce citea: „Consider că este cel mai bine să contramandez 
prezenţa dvS. La întrunirea de azi, precum şi a generalului 
şi a celorlalţi miniştri. Suntem cu totul înconjurați de sute, 
dacă nu chiar de mii de samurai înarmaţi din cap până în 
picioare. Până acum ei nu au făcut nici un gest ostil nouă, 
nici nu au împiedicat pe nimeni să plece din Legaţie. 
Deocamdată. Bineînţeles că japonezii au dreptul să-şi 
plaseze trupele proprii unde doresc - poate că totul nu este 
decât un bluf care să ne facă să ne ieşim din pepeni. Totuşi, 
pentru mai multă siguranţă, eu mă voi ocupa de Bakufu 
personal, dacă îşi fac apariţia aşa după cum li s-a cerut 
(dacă acest lucru se întâmplă, voi înălța un fanion albastru 


şi voi încerca să vă ţin la curent cu evenimentele). Dacă 
Bakufu nu-şi fac apariţia voi mai aştepta încă o zi sau două, 
şi apoi se poate să fiu nevoit să ordon o retragere 
ruşinoasă. Între timp, dacă vedeţi că se coboară steagul 
acesta, va însemna că ei au năvălit peste noi. Atunci puteţi 
lua orice măsură pe care o consideraţi potrivită. Rămân al 
dvS. Prea plecat slujitor...” 

Amiralul reciti cu mare atenţie scrisoarea, apoi spuse 
hotărât: 

— Domnule Marlowe, roagă-i pe căpitanul navei şi pe 
general să vină la mine deîndată. Trimite următorul mesaj 
tuturor navelor: Toată lumea la posturile de luptă. Toţi 
căpitanii se vor prezenta la raport pe nava amiral la prânz. 
Apoi, trimite un mesaj domnilor miniştri rugându-i să aibă 
amabilitatea să vină la mine aici cât mai curând posibil. 
Domnule 'Tyrer, înfulecă ceva de dimineaţă şi pregăteşte-te 
în câteva minute să duci înapoi un răspuns. 

— Dar, sir, nu credeţi că... 

Amiralul răcnea deja la uşa închisă: 

— Johnson! 

Imediat, ordonanța lui deschise uşa. 

— Bărbierul e pe drum, sir, uniforma dumneavoastră e 
proaspăt călcată, micul dejun e gata în clipa în care vă 
aşezaţi la masă, terciul de ovăz fiert în lapte e fierbinte! 

Privirea lui Ketterer se opri asupra lui Marlowe şi Tyrer. 

— Ce dracu' mai aşteptaţi? 

La Yokohama, cuterul lui Struan, în insulele japoneze 
singura ambarcaţiune de dimensiuni mici cu motor cu aburi 
şi pusă în mişcare de elice, se legăna la cheul său, vântul 
rece încreţind uşor marea cenuşie sub cerul acoperit de 
nori. Jamie McFay urcă sprinten treptele, apoi merse grăbit 
de-a lungul întregii faleze, îndreptându-se către clădirea cu 
două etaje care domina Strada Mare. Nu era mai mult de 
ora opt, dar el fusese deja în port să întâmpine nava de 
poştă care venea la două săptămâni şi care sosise o dată cu 
zorile, ca să ia poşta, coletele şi cele mai recente ziare pe 


care ajutorul său chinez începu să le încarce într-o căruţă. 
Ţinea strâns în mână două plicuri, unul deschis şi celălalt 
sigilat. 

— Neaţa', Jamie. 

Gabriel Nettlesmith îl interceptă din mers, ieşind dintr-un 
grup mic de negustori somnoroşi care-şi aşteptau navele. 
Era un bărbat scund, rotofei, neîngrijit, urât mirositor, care 
duhnea a cerneală, a haine nespălate şi a ţigări de foi pe 
care le fuma fără încetare. Era redactorul şef şi 
proprietarul lui Yokohama Guardian, ziarul coloniei, unul 
din numeroaselor ziare pe care le deţinea Struan, pe faţă 
sau în secret, în Asia. 

— Ce nu-i în regulă? 

— O mulţime de lucruri. Fii drăguţ şi vino să iei o gustare 
cu mine mai târziu. lartă-mă, nu pot să stau de vorbă acum. 
Chiar şi fără prezenţa flotei ancorate, portul era deja plin 
de cutere cu vâsle deplasându-se de la o navă comercială la 
alta, se aflau vreo cincizeci la ancoră, în timp ce alte cutere 

se îngrămădeau în jurul navei poştă, altele mergând către 
ea sau venind înapoi. Jamie a fost primul care a ajuns la 
țărm, ceea ce era pentru el o chestiune de principiu şi, în 
acelaşi timp, un mod de a face afaceri într-un loc în care 
preţurile mărfurilor esenţiale, ce nu se găseau niciodată din 
abundență, puteau fluctua enorm în funcţie de ce veşti 
aducea poşta. Drumul de la Hong Kong la Yokohama, direct 
cu nava poştală cu aburi, dura cam nouă zile, iar prin 
Shanghai dura cam unsprezece zile, dacă vremea era bună. 
Poşta de acasă, din Anglia, ajungea după opt până la 
douăsprezece săptămâni, dacă vremea era bună şi dacă 
nava scăpa de pirați, iar ziua sosirii poştei era întotdeauna 
un prilej de îngrijire, de bucurie, de spaimă şi toată gama 
de sentimente înrudite, dar întotdeauna binevenită, 
aşteptată cu nerăbdare şi întâmpinată cu rugăciuni. 

Norbert Greyforth de la Brock şi Fiii, principalul rival al lui 
Struan, se mai afla încă la o sută de metri distanţă de țărm, 
şezând confortabil la mijlocul bărcii. Vâslaşii lui trăgeau 


tare la rame, iar el îl privea atent pe McFay prin ochean. 
McFay ştia că este observat, dar acum asta nu-l mai 
deranja. Afurisitul o să afle curând, dacă nu cumva ştie deja, 
se gândi el, simțindu-se neobişnuit de speriat. Speriat 
pentru Malcolm Struan, pentru companie, pentru sine 
însuşi, pentru viitor, pentru ai-jin, persoana iubită, care 
aştepta răbdătoare ca întotdeauna în căsuţa lor din 
Yoshiwara ce se afla pe partea cealaltă a canalului, dincolo 
de împrejmuirea coloniei. luţi pasul. Trei sau patru beţivi 
zăceau în şanţul de scurgere a apei pe Strada Mare ca nişte 
saci de cărbune, alţii răspândiţi pe faleză. McFay păşi peste 
un individ, evită un grup de oameni din marina comercială, 
beţi şi răguşiţi, care mergeau împleticit către bărcile lor, 
alergă în sus pe scările casei, ajunse în salonul mare al 
clădirii Struan, urcă până în capul scării, o luă pe coridorul 
care ducea la şirul de camere ce se întindeau pe toată 
lungimea coridorului. Deschise încet uşa şi iscodi camera cu 
privirea. 

— Bună, Jamie, spuse Malcolm Struan din pat. 

— Bună, Malcolm, 'neaţa. Nu eram sigur că o să te găsesc 
treaz. 

Închise uşa în urma lui, băgă de seamă că uşa către 
apartamentul de alături era crăpată, se duse la uriaşul pat 
de lemn de tek, cu patru stâlpi care, ca toată mobila, era 
adus din Hong Kong sau Anglia. Malcolm Struan avea o faţă 
gălbejită şi trasă şi stătea între perne - drumul cu vaporul, 
cu o zi înainte, la întoarcerea de la Kanagawa, îi sleise şi 
mai mult şubrezita lui putere, deşi doctorul Babcott îi 
dăduse sedative şi călătoria fusese cât se poate de lină. 

— Cum te simţi azi? 

Struan îşi ridică doar privirea către el, ochii lui albaştri 
părând decoloraţi şi mai afundaţi în orbite, cu cearcăne 
dedesubt. 

— Poşta din Hong Kong nu a adus veşti bune, am sau nu 
dreptate? 


Cuvintele fuseseră rostite fără ocol şi nu-i dădeau lui 
McFay posibilitatea de a-i spune veştile cu menajamente. 

— Da, îmi pare rău. Ai auzit semnalul de tun? 

De fiecare dată când nava de poştă apărea în zare, era 
împământenit obiceiul ca şeful portului să tragă o salvă de 
tun pentru a atrage atenţia coloniei. Acelaşi procedeu se 
practica în întreaga lume, oriunde erau colonii. 

— Da, l-am auzit, replică Struan. Înainte de a-mi spune 
lucrurile neplăcute, închide uşa ei şi dă-mi oala de noapte. 

McFay făcu ce i se spuse. De partea cealaltă a uşii era un 
salon şi după el un dormitor, cel mai bun apartament din 
întreaga clădire, în mod normal rezervat exclusiv pentru 
tai-pan, tatăl lui Malcolm. Cu o zi în urmă, la insistența lui 
Malcolm şi cu asentimentul Angelicăi, ea fusese instalată în 
acest apartament, îndată vestea se răspândise cu viteză 
prin colonie, dând apă la moară altor relatări şi zvonuri 
după care Angelique devenise noua Florence Nightingale, 
şi alimentând pariurile pro şi contra, după care ea era 
amanta lui Struan şi nu numai musafir, fiecare bărbat din 
colonie dorind să fie în patul ei. 

— Aţi înnebunit, le spusese McFay unora dintre bărbaţi, la 
club, cu o seară mai înainte. Bietul om e într-o stare 
groaznică. 

Doctorul Babcott îl întrerupse. 

— O să se scoale din pat şi o să-şi reia activitatea mai 
curând decât crezi. 

— O să fie cununie în regulă, pe Dumnezeu, spuse cineva. 

— Şi o să fie băutură pe gratis, strigă un altul, expansiv. 

— Ce bine, o să aibă loc o cununie, prima noastră cununie 
aici. 

— Au fost o mulţime de nunţi, Charlie, uiţi de acele 
musume ale noastre? 

— Pentru numele lui Dumnezeu, alea nu contează. Eu mă 
gândeam la o adevărată nuntă la biserică... şi un botez aşa 
cum trebuie şi... 

— Dumnezeule mare, vrei să zici că s-a şi pus pe clocit? 


— Se zice că amândoi erau ca nişte porumbei pe navă 
venind încoace, nu că l-aş acuza pe el de ceva... 

— "Ţâţe de Angel nici măcar nu era logodită atunci, pe 
'Mnezeu! 

— Zi încă o dată şi mânjeşte-i onoarea, şi pe Dumnezeu că- 
ți arăt eu ţie! 

McFay oftă. Cei doi s-au luat la harţă, au schimbat pumni şi 
câteva sticle sparte. Amândoi au fost aruncaţi afară, dar s- 
au târât înapoi în mai puţin de o oră, împăcaţi şi întâmpinați 
cu o hărmălaie de bun venit. Când şi-a aruncat o privire pe 
furiş în cameră, înainte de a se duce el însuşi la culcare cu o 
seară înainte, Malcolm dormea, iar ea moţăia într-un scaun 
lângă pat. O trezise cu gingăşie. 

— Mai bine v-aţi duce să vă culcaţi ca lumea, domnişoară 
Angelique, nu se mai trezeşte de-acum. 

— Da, mulţumesc, Jamie. 

O urmărise cu privirea cum se întinde cu voluptate ca o 
pisică mulţumită, pe jumătate adormită, cu părul lăsat în jos 
în jurul umerilor dezgoliţi, rochia de casă cu talia înaltă 
cădea în falduri. Toată fremăta de o forţă vitală care 
atrăgea bărbaţii ca un magnet. Apartamentul lui era pe 
acelaşi coridor. Multă vreme nu putuse dormi. 

Struan se acoperi tot de sudoare. Efortul de a folosi oala 
de noapte era prea mare şi cu rezultat prea mic pentru 
toată truda: nici un rahat, numai puţină urină cu câteva 
firişoare de sânge în ea. 

— Jamie, acum ce veste rea a mai venit? 

— A, Ştii... 

— Pentru numele lui Hristos, spune-mi! 

— Tatăl tău a murit acum nouă zile, în aceeaşi zi în care 
nava de poştă a pornit din Hong Kong direct către noi, nu 
prin Shanghai. Înmormântarea lui urma să aibă loc trei zile 
după aceea. Mama ta mă roagă să pregătesc imediat 
întoarcerea ta. Nava de poştă de aici care duce vestea... 
vestea nenorocirii tale nu va ajunge la Hong Kong mai 


înainte de patru sau cinci zile, cel mai devreme, îmi pare 
rău, adăugă el ca o slabă scuză. 

Struan nu auzi decât prima propoziţie. Vestea era de 
aşteptat, şi cu toate acestea ea căzu asupra lui ca sabia 
care-l rănise atât de adânc. Bucuria şi durerea se luptau în 
sufletul lui. După atâta amar de timp putea cu adevărat să 
conducă compania, pentru care se pregătise toată viaţa, 
compania ce de ani de zile agoniza şi fusese ţinută pe 
picioare de mama lui, care, discret, se luptase să-l convingă, 
să-l ademenească, îl îndrumase şi-l ajutase pe tatăl lui în 
toate momentele grele. Momente grele erau mai tot timpul 
şi de cele mai multe ori se datorau băuturii care devenise 
pentru tatăl lui un medicament contra cumplitelor dureri de 
cap şi a atacurilor de friguri din Valea Fericită, mal-aria, aer 
nesănătos, misterioasa şi ucigătoarea febră care decimase 
populaţia la început, la înfiinţarea Hong Kong-ului, dar care 
acum, era ţinută în şah de un extract de scoarță de copac, 
chinina. 

Nu-mi pot aminti un singur an în care tata să nu fi fost 
condamnat la pat cel puţin o lună, două, cuprins de friguri, 
cu mintea rătăcită zile de-a rândul. Nici măcar infuziile cu 
nepreţuita scoarță de cinchona, pe care tata mare a adus-o 
din Peru, nu l-a vindecat, deşi nu lăsase febra să-l omoare 
nici pe el şi nici pe cei mai mulţi din cei atinşi de boală. Dar 
nu 0 salvase pe biata micuța Mary, pe atunci doar de patru 
ani, iar eu, care aveam şapte ani, am învăţat o dată pentru 
totdeauna că există moarte, am învăţat ce înseamnă 
moartea şi că nu există întoarcere. 

Respiră din greu. Slavă Domnului că nimic n-a atins-o 
vreodată pe mama, nici ciuma, nici frigurile, nici vârsta şi 
nici nenorocirile. E tot tânără, nu a împlinit încă treizeci şi 
opt de ani, încă zveltă după ce a născut şapte copii, un stâlp 
puternic de sprijin pentru noi toţi, capabilă să treacă cu 
bine prin orice dezastru, să înfrunte orice furtună, chiar şi 
amara şi perpetua duşmănie dintre ea şi tatăl ei, canalia de 
Tyler Brock... Chiar tragedia de anul trecut, când gemenii 


Rob şi Dunross, dragii de ei, s-au înecat în mare în dreptul 
lui Shek-O, acolo unde e casa noastră de vară. Şi acum 
bietul tata. Atâţia morţi. Tai-pan. Acum eu sunt tai-panul 
Nobilei Case. 

— Ce? Ce-ai spus, Jamie? 

— Am spus doar că-mi pare rău şi că... uite... uite, aio 
scrisoare de la mama ta. 

Struan luă plicul cu mare efort. 

— Care e mijlocul cel mai rapid să ajung la Hong Kong? 

— Sea Cloud, dar trebuie să sosească abia peste două, trei 
săptămâni. Singurele nave comerciale care se află aici 
acum sunt încete şi niciuna dintre ele nu pleacă spre Hong 
Kong timp de o săptămână. Nava de poştă ar fi cel mai 
rapid mijloc. Am putea face să se întoarcă repede, dar 
merge prin Shanghai. 

După experienţa din ziua precedentă, ideea unei călătorii 
de unsprezece zile pe o mare cu siguranţă agitată, poate 
chiar pe taifun, îl îngrozi pe Malcolm. Cu toate astea, 
murmură: 

— Vorbeşte cu căpitanul. Convinge-l că trebuie să meargă 
direct la Hong Kong. Ce-a mai venit cu poşta? 

— Încă nu m-am uitat la toate scrisorile, dar iată! foarte 
îngrijorat de paloarea bruscă a lui Struan, McFay îi oferi 
Hong Kong Observer. Mă tem că numai veşti rele. Războiul 
civil american se înteţeşte, zeci de mii de morţi, lupte la 
Shiloh, Fair Oaks, în zeci de alte locuri, la Bull Run, unde 
armata Uniunii a fost învinsă şi decimată. Războiul s-a 
schimbat pe vecie de când cu armele cu încărcător cu 
culasă, cu mitralierele şi cu tunurile moderne. Preţul 
bumbacului a crescut până la cer, ca urmare a blocadei 
Sudului de către Uniune. A avut loc o altă panică la bursa 
de valori de la Londra şi Paris. Sunt zvonuri că invadarea 
Franţei de către Prusia e iminentă. De când Prinţul Consort 
a murit în decembrie, regina Victoria încă nu a apărut în 
public. Se zvoneşte că se stinge de supărare. În Mexic, 
acum că ne-am retras forţele de acolo, e clar că nebunul de 


Napoleon al III-lea este hotărât să facă acolo teritoriu 
francez. În Europa foamete, răscoale - McFay avu o ezitare. 
Ce să-ţi dau? 

— Un stomac nou! Struan se uită la plicul pe care-l ţinea în 
mână. Jamie, lasă-mi ziarul, uită-te la toate scrisorile şi pe 
urmă vino înapoi şi ne vom hotări ce e de făcut aici înainte 
ca eu să plec... 

Se auzi un zgomot slab şi amândoi îşi întoarseră privirea 
către uşa care da în camera de alături şi care era acum pe 
jumătate deschisă. În cadrul ei apăruse fata, cu un halat 
elegant peste cămaşa de noapte. 

— Bună, cheri, spuse ea imediat. Mi-a făcut impresia că 
aud nişte voci. Cum te simţi azi? Bună dimineaţa, Jamie. 
Malcolm, arăţi cu mult mai bine. Vrei ceva? 

— Mulţumesc, nu. Intră. Aşează-te. Arăâţi minunat. Ai 
dormit bine? 

— Nu prea, dar n-are a face, spuse ea, deşi dormise 
perfect, emana numai parfum în jurul ei, îl atinse delicat pe 
mână şi se aşeză. Luăm micul dejun împreună? 

McFay făcu un efort să nu se mai uite la ea. 

— Mă întorc după ce am luat toate măsurile. O să-i spun 
lui George Babcott. 

După ce se închise uşa, ea îl mângâie pe frunte, el o prinse 
de mână, plin de dragoste. Plicul îi alunecă pe podea. Ea îl 
ridică, pe chipul lui apăru o uşoară încruntare. 

— De ce eşti aşa de trist? 

— A murit tata. 

Fetei îi dădură lacrimile de compătimire - îi venea 
întotdeauna uşor să plângă, să-şi umple ochii de lacrimi 
după voie, deoarece văzuse de la o vârstă foarte fragedă 
care e efectul lor asupra celorlalţi, în special asupra mătuşii 
şi unchiului ei. Nu trebuia decât să se gândească la mama 
ei care murise la naşterea fratelui ei cel atât de detestat. 

— Dar, Angelique, obişnuia mătuşa ei să spună cu ochii 
plini de lacrimi, bietul Gerard este singurul tău frate, n-o să 


ai niciodată altul, un alt frate adevărat, chiar dacă secătura 
de taică-tu se căsătoreşte din nou. 

— Îl urăsc. 

— Nu e vina lui, bietul băiat. Naşterea aceea a fost 
îngrozitoare. 

— Nu-mi pasă, a omorât-o pe mama, a omorât-o! 

— Nu plânge, Angelique... 

lar acum Struan îi spunea aceleaşi cuvinte, lacrimile îi 
curgeau cu uşurinţă pe obraji deoarece ea era cu adevărat 
tristă din cauza lui. Bietul Malcolm, să-şi piardă tatăl. A fost 
un om drăguţ, s-a purtat frumos cu mine. Bietul Malcolm 
încearcă să fie curajos. Să nu-ţi pese, în curând te vei simţi 
bine, iar acum e mult mai uşor să stea cineva lângă tine, 
acum că mirosul a dispărut, aproape tot mirosul a dispărut. 
Brusc fantoma tatălui ei îi veni în minte: „Nu uita că 
Malcolm acesta va moşteni curând totul, navele şi puterea 
şi...” Dar nu vreau să mă mai gândesc la asta. Sau... la ce 
mi s-a întâmplat. Îşi şterse ochii. 

— Gata, acum spune-mi totul. 

— Nu e mult de spus. Tata a murit. Înmormântarea a avut 
loc de mult şi eu trebuie să plec la Hong Kong imediat. 

— Bineînţeles că trebuie să pleci imediat. Dar nu înainte 
de a te face bine, se aplecă şi-l sărută cu gingăşie. Ce-ai să 
faci când ajungem acolo? 

După o clipă el spuse hotărât: 

— Eu sunt moştenitorul. Sunt tai-pan. 

— Tai-panul Nobilei Case? spuse ea cu o voce care trăda o 
adevărată surpriză. Malcolm, dragule, e groaznic ce s-a 
întâmplat cu tatăl tău, dar... dar într-un fel te aşteptai la 
deznodământul ăsta, nu? Tata mi-a spus că tatăl tău era 
bolnav de foarte multă vreme. 

— Da, era de aşteptat. 

— Asta e foarte trist, dar... tai-pan al Nobilei Case... te rog 
dă-mi voie să fiu prima care te felicită! îi făcu o reverență cu 
aceeaşi eleganţă cu care ar fi făcut-o unui rege, şi se aşează 
la loc pe scaun, mulţumită de ea însăşi. 


Ochii lui o priveau într-un mod straniu. 

— S-a întâmplat ceva? 

— Doar atât că tu... tu mă faci să mă simt atât de mândru, 
atât de minunat. Vrei să te măriţi cu mine? 

Inima fetei se opri o secundă, ea se îmbujoră la faţă. Dar 
mintea îi ordonă să fie prudentă, să nu se grăbească şi 
chibzui dacă să fie la fel de gravă pe cât era el de grav, sau 
dacă să dea drumul exuberanţei explozive pe care o trăia 
acum că o ceruse de nevastă, sentimentul de victorie şi să-l 
facă şi pe el să zâmbească. 

— Doamne, spuse ea veselă, încercând să-l tachineze şi 
făcându-şi vânt cu o batistă. Da, promit să mă mărit cu 
dumneavoastră, monsieur Struan, dar numai dacă... - ezită 
puţin şi apoi adăugă iute - numai dacă vă faceţi bine 
repede, dacă mă ascultați orbeşte, dacă mă răzgâiaţi imens, 
dacă mă iubiţi la nebunie, dacă construiți pentru noi un 
castel la Hong Kong, pe Pisc, un palat pe Champs-Elysees, 
dacă faceţi dintr-un cliper un pat nupţial, o cameră a 
copiilor numai din aur şi dacă ne faceţi rost de o moşie la 
ţară cu un milion de hectare! 

— Fii serioasă, Angelique, ascultă-mă eu sunt serios! 

A, sunt foarte serioasă, gândi ea încântată că el zâmbea 
acum. Îi dădu un sărut tandru, dar de data aceasta pe buze, 
plin de promisiuni. 

— Vai, monsieur, vă rog nu luaţi în derâdere pe această 
tânără domnişoară lipsită de apărare. 

— Nu te iau în derâdere, jur pe Dumnezeu. Te-am 
întrebat: Vrei să te măriţi cu mine? spuse el apăsat, deşi nu 
avea încă putere să se ridice de pe pernă sau să întindă 
mâinile s-o tragă mai aproape. Ie rog! 

Ochii ei îl tachinau. 

— Poate, când te simţi mai bine... şi numai dacă mă asculţi 
orbeşte, dacă mă răzgâi... 

— Orbeşte, dacă ăsta-i cuvântul care-ţi place. 

— A, da, iartă-mă. Orbegşte... etcetera, etcetera! şi din nou 
îi zâmbi fermecător. Poate că da, monsieur Struan, dar mai 


întâi trebuie să ajungem să ne cunoaştem, apoi trebuie să 
cădem de acord asupra unei logodne şi apoi, monsieur tai- 
pan al Nobilei Case, cine ştie ce va mai fi? 

Bucuria îi umplu întreaga fiinţă. 

— Deci răspunsul e da? 

Îl privi atent, făcându-l să mai aştepte răspunsul. Cu toată 
blândeţea de care era în stare, ea spuse: 

— Mă voi gândi la asta cu toată seriozitatea. Dar mai întâi 
trebuie să-mi promiţi că te faci bine repede. 

— Mă voi face sigur bine, jur. 

Ea îşi şterse din nou ochii. 

— Şi acum, Malcolm, te rog citeşte scrisoarea mamei tale 
şi eu o să stau aici cu tine. 

Lui Malcolm inima îi bătea cu putere, emoția pe care o 
simţea îi luase durerea. Dar degetele nu-l ascultau şi nu 
reuşea să rupă sigiliul. 

— "Ţine, Angel, citeşte-mi-o, te rog frumos. 

Imediat ea rupse sigiliul, trecu cu privirea peste scrisul cu 
totul aparte de pe unica pagină a scrisorii. „lubitul meu fiu”, 
citi ea cu glas tare, „cu mare tristeţe trebuie să-ţi spun că 
tatăl tău a murit şi acum viitorul nostru e în mâinile tale. 
Tata a murit în somn, bietul de el, înmormântarea va fi 
peste trei zile, cei morţi cu cei morţi, iar noi, cei care 
suntem în viaţă, trebuie să continuăm lupta cât mai trăim. 
Testamentul tatălui tău te confirmă drept moştenitor al lui 
şi tai-pan, dar pentru ca succesiunea să fie legală ea trebuie 
transmisă printr-o ceremonie la care eu şi compradorul 
Chen să fim de faţă, în conformitate cu legatul lăsat de prea 
iubitul tău bunic. Rezolvă treburile din Japonia după cum 
am discutat şi întoarce-te cât de curând poţi. A ta mamă 
devotată...” 

Din nou lacrimi umplură ochii fetei care brusc se gândi că 
ea e mama care îi scrisese fiului ei. 

— Asta-i tot? Nici un post scriptum? 

— Nu, cheri, nimic altceva, doar „a ta mamă devotată”. 


Cât curaj are mama lui. De-ar fi să am şi eu tot atâta curaj. 
Uitând de toate, afară de importanţa întâmplărilor de faţă, 
îi dădu scrisoarea şi se duse la fereastra care da spre port 
şi, ştergându-şi ochii, o deschise. Aerul proaspăt îndepărtă 
mirosul de cameră de om bolnav. Ce era de făcut acum? Să- 
l ajut să ajungă cât mai repede la Hong Kong, departe de 
acest loc scârbos. Ai răbdare... va fi oare mama lui în 
favoarea căsătoriei noastre? Nu ştiu. Aş încuviinţa-o eu 
dacă aş fi în locul ei? Ştiu că nu i-am fost pe plac în cele 
câteva dăţi când ne-am întâlnit, e atât de înaltă şi atât de 
distantă, deşi Malcolm mi-a spus că aşa e ea întotdeauna cu 
toată lumea. În afara celor din familie. 

— Ai răbdare, Angelique, până ajungi s-o cunoşti, e atât de 
minunată, atât de puternică... 

În spatele ei uşa se deschise şi Ah Tok intră fără să bată, 
ţinând o tăviţă de ceai într-o mână. 

— Neh hoh mah, stăpân, bună ziua, spuse ea cu un zâmbet 
larg, arătându-şi cei doi dinţi de aur de care era foarte 
mândră. Stăpân dolmit bun, heya? 

Într-o cantoneză fluentă, Malcolm îi spuse: 

— Încetează cu vorbirea asta păsărească. 

— Ayeeyah! 

Ah Tok era amah, doica lui Struan, care-l îngrijise de când 
s-a născut şi pentru care el era un fel de Dumnezeu. 
Aproape că n-o băgă în seamă pe Angelique, concentrându- 
se cu totul asupra lui Struan. Voinică, puternică, în vârstă 
de cincizeci şi cinci de ani, purta tradiționala cămaşă albă 
cu pantaloni negri, coada lungă pe spate, indicând că îşi 
alesese ca profesiune să fie amah la un copil şi că, drept 
urmare, se jurase să rămână castă toată viaţa şi să n-aibă 
niciodată copii proprii care să-i ştirbească devotamentul. 
Doi servitori cantonezi o urmau, aducând prosoape fierbinţi 
şi apă ca să-l spele pe Struan. Cu voce tare ea le ordonă să 
închidă uşa. 

— Stăpân baie, heya, spuse ea înţepată către Angelique. 

— Mă întorc mai târziu, cheri, spuse fata. 


Struan nu răspunse, dădu doar din cap şi-i întoarse 
zâmbetul, apoi se uită din nou fix la scrisoare, căzut pe 
gânduri. Ea lăsă uşa întredeschisă. Ah Tok mormăi 
dezaprobator, o închise hotărâtă, le spuse celor doi servitori 
să se grăbească cu îmbăierea lui Struan în pat şi-i dădu 
ceaiul. 

— Mulţumesc, mamă, spuse el în cantoneză, folosind 
termenul onorific obişnuit pentru o persoană atât de 
apropiată care îl dezmierdase, îl purtase în braţe şi-l 
protejase pe când era doar un copil lipsit de apărare. 

— Veşti proaste, fiul meu, spuse Ah Tok, căci veştile se 
împrăştiaseră grabnic prin întreaga comunitate 
chinezească. 

— Veşti proaste. 

Îşi sorbi ceaiul cu înghiţituri mici, avea un gust foarte bun. 

— După ce te-ai îmbăiat, o să te simţi mai bine şi atunci 
putem vorbi. Onorabilul tău tată avea de mult întâlnire cu 
zeii. Acum el se află cu ei şi tu eşti tai-pan, aşa că răul s-a 
transformat în bine. Ceva mai târziu în dimineaţa asta o să- 
ţi aduc un ceai nemaipomenit de deosebit pe care l-am 
cumpărat pentru tine şi care o să te vindece de toate bolile. 

— Îţi mulţumesc. 

— Îmi datorezi un tael de argint pentru medicament. 

— A cincizecea parte din el. 

— Ayeeyah, cel puţin jumătate! 

— Ayeeyah, o a douăzecea parte, mamă! - fără să se 
gândească deloc, se târguiau din obişnuinţă, fără răutate. 
lar dacă continui să te târguieşti cu mine, o să-ţi amintesc 
că-mi datorezi leafa pe şase luni pe care ţi-am plătit-o în 
avans pentru înmormântarea bunicii tale. A doua ei 
înmormântare. 

Unul dintre servitori chicoti în spatele ei, dar ea se prefăcu 
senină că nu observă. 

— Dacă aşa zici tu, tai-pan! ea rosti titlul cu gingăşie, era 
prima oară când i-l adresa, şi-l privi atent, fără să-i scape 
nimic, apoi se răsti la cei doi bărbaţi care îl spălau cu 


buretele şi-l curăţau cu grijă şi pricepere: Mai repede cu 
treaba pe care o faceţi. Trebuie oare fiul meu, tai-panul, să 
îndure serviciile voastre stângace toată ziua? 

— Ayeeyah, bombăni prosteşte unul din ei ca răspuns. 

— Ai grijă, preacurvarule, lepădat şi de mă-ta, spuse ea 
mieros într-un dialect pe care Struan nu-l înţelegea. Fă-ţi 
treaba ca lumea şi dacă cumva îl ciupeşti cât de puţin pe 
fiul meu când îl bărbiereşti, o să te deochi. Purtaţi-vă cu fiul 
meu cum v-aţi purta cu nişte jad imperial, altfel sămânţa 
mădularului vostru se va face praf şi pulbere. Că nu daţi 
ascultare celor care-s mai breji ca voi, aşa cum se cuvine! 

— Mai breji? Ayeeyah, babo, tu care te tragi din Ning Tok, 
un sat de balegă de broască ţestoasă, vestit pentru vânturi. 

— Contra unui tael de argint, subsemnata persoană 
civilizată vă poate bate de cinci ori din şapte la mahjong în 
seara asta. 

— Primesc pariul, spuse bărbatul furios, deşi ştia că Ah Tok 
era o jucătoare desăvârşită. 

— Despre ce e vorba? întrebă Struan. 

— Discuţii de servitori, nimic important, fiul meu. 

Când au terminat, i-au pus o altă cămaşă de noapte 
scrobită. 

— Vă mulţumesc, le spuse Struan mult mai înviorat. 

Ei făcură o plecăciune politicoasă şi ieşiră. 

— Ah Tok, trage zăvorul la uşa ei, fără zgomot. 

Ea făcu precum i se spusese. Auzul ei ascuţit prinse 
foşnetul fustelor în camera de alături şi se decise să fie şi 
mai vigilentă pe viitor. Târfă afurisită şi băgăreaţă, străină 
cu pântec de broască care-şi vâră nasul peste tot, cu Poarta 
ta de Jad atât de flămândă după stăpânul meu, încât o 
persoană civilizată o poate auzi cum salivează... 

— Aprinde-mi lumânarea, te rog. 

— Poftim? 'Te dor ochii, fiul meu? 

— Nu, deloc. În birou sunt nişte chibrituri. 

Chibriturile, recenta invenţie brevetată de suedezi, se 
ţineau de obicei sub cheie; deoarece erau foarte căutate, 


deci se puteau vinde foarte uşor, aveau tendinţa să dispară. 
Furtul de lucruri mărunte era endemic în Asia. Ah Tok folosi 
un băţ de chibrit cu neîndemânare, neînţelegând de ce 
chibriturile nu vor să se aprindă decât dacă sunt frecate de 
o latură a cutiei lor speciale. El îi explicase de ce e necesar 
să freci băţul de cutie, dar ea nu făcuse altceva decât să 
bombăne că chibriturile sunt o nouă vrâjitorie a diavolilor 
de străini. 

— Unde vrei să-ţi pun lumânarea, fiul meu? 

El arătă cu degetul masa de lângă pat la care putea 
ajunge uşor. 

— Acolo. Acuma lasă-mă şi tu o vreme. 

— Dar, ayeeyah, ar trebui să stăm de vorbă, sunt multe 
lucruri de pus în ordine. 

— Ştiu. Aşteaptă însă afară lângă uşă şi nu lăsa pe nimeni 
să intre până nu strig eu. 

Ea ieşi din cameră bombănind. Prea multă vorbărie şi 
veştile rele îl epuizaseră. Cu toate acestea, el aranjă cu 
mare greutate lumânarea lângă pat şi apoi rămase 
nemişcat din nou câteva clipe. Cu patru ani în urmă, la ziua 
lui de naştere, când împlinise şaisprezece ani, mama lui îl 
dusese pe Pisc ca să discute cu el între patru ochi. 

— Acum eşti destul de mare ca să afli unele secrete ale 
Nobilei Case. Totdeauna vor exista secrete la noi. Pe unele 
tata şi cu mine nu ţi le vom spune până când nu ajungi tai- 
pan. Unele lucruri le-am ţinut secret faţă de el, altele de 
tine. Unele ţi le voi împărtăşi ţie acum, dar nu i le voi spune 
lui, nici fraţilor şi nici surorilor tale. Sub nici un motiv 
aceste secrete nu trebuie să fie împărtăşite nimănui. 
Absolut nimănui. Jură în faţa lui Dumnezeu! 

— Da, mamă, jur că nu voi spune nimic. 

— În primul rând, poate că într-o bună zi va fi nevoie să ne 
transmitem unul altuia informaţii personale sau periculoase 
printr-o scrisoare particulară - să nu uiţi niciodată că orice 
este scris poate fi citit de ochi străini. De câte ori îţi voi 
scrie, întotdeauna voi adăuga P S. Te iubesc. Tu vei face 


acelaşi lucru, întotdeauna, neapărat. Dar dacă într-o 
scrisoare lipseşte P. S.-ul Te iubesc, atunci scrisoarea 
conţine informaţii importante şi secrete, fie numai pentru 
mine, fie numai pentru tine. Fii atent! 

Ferind cu mâna foaia de hârtie pe care o pregătise 
dinainte, ea aprinse nişte bețe de chibrit şi le ţinu sub foaie, 
nu ca să-i dea foc, ci numai să o pârlească uşor. Ca prin 
minune, apăru mesajul ascuns: „La Mulţi ani! Sub perna ta 
se află un cec la vedere pentru suma de zece mii de lire 
sterline. Nu spune nimănui nimic de bani şi cheltuieşte-i cu 
înţelepciune.” 

— Vai, mamă, chiar există? Există într-adevăr cele zece mii 
de lire? 

— Da. 

— Ayeeyah! Dar cum faci asta? Vreau să zic, cum scrii în 
felul acesta? 

— Ia o pană de gâscă curată, sau un toc şi scrie-ţi mesajul 
cu grijă cu un lichid pe care ţi-l dau eu, sau cu lapte şi lasă-l 
să se usuce. Când încălzeşti hârtia, aşa cum am făcut eu 
acum, scrisul apare! Ea luă un alt băţ de chibrit şi, plină de 
gravitate, aprinse un colţ al hârtiei. În tăcere urmăriră cu 
privirea cum arde hârtia şi ea făcu praf cenuşa sub talpa 
cizmei pe care o purta. Când ajungi tai-pan, nu te încrede în 
nimeni! Nici măcar în mine. 

Acum Struan ridică trista ei scrisoare deasupra flăcării 
lumânării. Cuvintele apărură la vedere. Era neîndoielnic 
scrisul ei. 

„Îmi pare rău să te anunţ că tatăl tău a murit delirând, cu 
minţile luate de whisky. Trebuie să fi şperţuit un servitor 
care i-a adus din nou băutură. Mai multe detalii îţi voi spune 
când vorbim personal. Mulţumesc lui Dumnezeu că nu mai 
suferă. Dar familia Brock, blestematul meu tată şi fratele 
meu Morgan, cei care nu ne dau pace, au fost cauza 
loviturilor pe care le-a primit tata, ultima din ele s-a produs 
imediat după ce ai plecat tu, când am descoperit, prea 
târziu, nişte amănunte cu privire la lovitura lor secretă din 


Hawaii îndreptată împotriva noastră. Jamie deţine unele 
detalii.” 

O clipă se opri din citit, îngreţoşat de furie. Curând va 
avea loc o răfuială, îşi promise sieşi, şi apoi citi mai departe: 
„Atenţie la prietenul nostru Dimitri Syborodin. Am 
descoperit că e agent secret al preşedintelui revoluţionar 
Lincoln, nu al Sudului, aşa cum pretinde el. Fereşte-te de 
Angelique Richaud.” 

Inima i se strânse brusc înspăimântată: „Agenţii noştri din 
Paris ne scriu că unchiul ei Michel Richaud, a dat faliment la 
scurt timp după plecarea ei şi se află acum în închisoarea 
datornicilor. Alte fapte: tatăl ei se însoţeşte cu oameni de 
nimic, are substanţiale datorii la jocurile de noroc şi în 
ascuns se laudă prietenilor intimi că în curând el va 
reprezenta interesele noastre în Franţa - am primit 
scrisoarea din 4 ale lunii prin care recomanzi acest lucru, 
presupun la îndemnurile ei - el n-o poate face, e nesolvabil. 
Alt secret al lui: nu va trece anul şi vei fi ginerele lui. 
Bineînţeles, e ridicol, tu eşti prea tânăr pentru căsătorie, iar 
eu nu pot să-mi închipui o înrudire mai proastă ca asta. 
Separat sau împreună sunt porniţi să te prindă în laţ, fiul 
meu. Fii prudent, fii atent la şiretenia femeii.” 

Pentru prima oară în viaţă era furios pe mama lui. Cu 
mâna tremurând, băgă foaia de hârtie în flacără şi o ţinu 
până ce arse şi apoi făcu cenuşa praf, stinse cu o lovitură 
flacăra lumânării, zvârli lumânarea cât colo şi se culcă din 
nou pe spate, plin de greață, cu inima bubuind, în tot acest 
timp mintea urlându-i: Cum îndrăzneşte să o cerceteze pe 
Angeligue şi familia ei fără să mă întrebe pe mine! Cum 
îndrăzneşte să greşească aşa de mult în legătură cu 
Angeligue? Indiferent de ce păcate au ai ei, Angelique nu 
poate fi învinovăţită de nimic. Din toţi oamenii din lume, 
mama este cea care trebuie să ştie cel mai bine că de 
păcatele părinţilor nu trebuie făcuţi răspunzători copiii! N-a 
fost preaiubitul meu bunic mult mai rău? N-a fost el chiar 
ucigaş şi nu cu mult mai breaz ca un pirat, aşa cum mai este 


încă tatăl ei? E o afurisită de ipocrită! Nu e treaba ei cu 
cine mă însor. E viaţa mea şi dacă vreau să mă însor cu 
Angelique, la anul o să mă însor cu ea. Mama nu ştie nimic 
de Angelique - şi când o să afle adevărul o s-o iubească cum 
o iubesc şi eu - sau dacă nu, pe Dumnezeu! Ea... 

— O, Doamne Isuse Hristoase! gâfâi el, durerea sfâşiindu-i 
întreaga fiinţă. 

McFay îşi ridică privirea de pe teancurile de scrisori, acte 
şi ziare care erau împrăştiate talmeş-balmeş pe masa lui de 
lucru. 

— Cum se simte? îl întrebă cu îngrijorare pe doctorul 
Babcott în timp ce acesta intră în cameră şi închise uşa. 
Biroul era spaţios şi dădea spre Strada Mare şi câtre ocean. 

— A avut un fel de criză de stomac, Jamie. Mă tem că ne 
mai putem aştepta la asemenea crize, bietul om. l-am 
pansat rana, îşi rupsese câteva copci. l-am dat o porţie de 
laudanum - Babcott îşi frecă ochii, care aveau cearcăne 
roşii de oboseală, purta o redingotă groasă şi destrămată la 
mâneci, pătată, ici şi colo, de chimicale şi sânge uscat. Nu 
pot face pentru el mai mult deocamdată. Care sunt ultimele 
veşti de la flotă? 

— Statu-guo: flota se află în alarmă de luptă... Legația e 
încă înconjurată, Bakufu ar trebui să apară curând. 

— Ce se întâmplă dacă nu vin? 

McFay ridică din umeri. 

— Am primit ordin să-l trimit pe Malcolm înapoi la Hong 
Kong cât mai curând posibil, e foarte important pentru el. 
Pot să-l urc pe nava de poş... 

— Interzic cu desăvârşire acest lucru, spuse Babcott mai 
furios decât ar fi vrut. Ar fi un lucru prostesc şi extrem de 
periculos, extrem de periculos. Dacă intră într-o furtună, 
ceea ce e foarte probabil în această perioadă a anului..., mă 
TOg, dacă vomită mult şi pe o perioadă lungă de timp, poate 
să i se rupă cusăturile, ceea ce e moarte curată. Nu! 

— Atunci când pot să-l trimit fără risc? 


Doctorul îşi aruncă privirea pe fereastră. Valuri cu creasta 
înspumată treceau spre larg dincolo de promontoriu, nici 
un asemenea val nu se vedea în golf. Cerul era acoperit de 
nori. Îşi cântări iar neputinţa şi cunoştinţele pe care le avea. 

— Peste o săptămână, cel mai devreme, poate chiar o lună. 
Ştie Dumnezeu, Jamie, eu unul nu. 

— Şi dacă ai merge şi tu cu nava de poştă ar ajuta asta la 
ceva? 

— Pentru numele lui Hristos, nu! N-ai auzit ce-am spus? 
Nu. Nu! Nu trebuie să se mişte. Două zile pe navă o să-l 
omoare. 

McFay se întunecă la faţă. 

— Ce şanse are Malcolm? Cu adevărat. E foarte important 
să ştiu. 

— Destul de multe, temperatura este mai mult sau mai 
puţin normală şi nu există semne că rana ar fi infectată. 
Babcott îşi frecă ochii din nou şi căscă. lartă-mă, nu am vrut 
să mă răstesc la tine. Dar sunt sculat de la miezul nopţii ca 
să cârpesc urmările unei încăierări din Mahalaua Beţivilor 
dintre un marinar şi un soldat, iar în zori am avut o urgenţă 
la Yoshiwara, a trebuit să cos o femeie care a încercat să 
plece pe lumea cealaltă spintecându-se! - oftă. Ar fi bine să 
stea cât mai liniştit, asta l-ar ajuta. După mine, probabil că 
tocmai veştile proaste pe care le-a primit i-au provocat 
criza. 

Vestea morţii lui Culum Struan, noua poziţie a lui Malcolm 
ca tai-pan şi implicaţiile acestor evenimente - de importanţă 
vitală şi imediată pentru toţi rivalii lor - străbătură cu viteză 
colonia. În clădirea familiei Brock, Norbert Greyforth 
întrerupse o întrunire pentru a deschide prima sticlă de 
şampanie din lada pe care o ţinuse, tocmai pentru o zi ca 
asta, mai multe săptămâni la rece în noua lor gheţărie, 
foarte rentabilă, aflată alături de depozitul lor. 

— Cea mai bună veste de ani de zile, chicoti el adresându- 
se lui Dimitri, şi mai am alte douăzeci de lăzi pentru 
petrecerea pe care o organizez diseară. Să toastăm, 


Dimitri! - îşi ridică paharul de cristal, cristal venețian din 
cel mai scump, închin pentru tai-panul Nobilei Case, afară 
cu Cel Bătrân, afară cu Cel Tânăr, pe Dumnezeu, şi fie ca ei 
să dea faliment în mai puţin de un an. 

— Închin cu tine, Norbert, pentru succesul noului tai-pan, 
pentru nimeni altcineva, spuse Dimitri. 

— Deschide ochii şi vezi realitatea. Ei sunt cei vechi, noi 
suntem cei noi. Pe vremuri când trăia Dirk Struan, aveau 
vână, dar acum sunt slabi, McFay e slab. Doamne, cu 
ajutorul lui entuziast şi cu puţină muncă de convingere în 
noaptea când a fost asasinat Canterbury, am fi putut ridica 
întreaga colonie, flota şi armata şi l-am fi putut captura pe 
afurisitul de rege Satsuma, l-am fi putut spânzura şi am fi 
putut trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi. 

— Sunt de acord, John Canterbury o să fie răzbunat într- 
un fel sau altul. Bietul om, spuse Dimitri. Ştii că mi-a lăsat 
firma lui? - firma lui Canterbury era una din companiile 
comerciale mai mici, specializată în exportul de textile de 
mătase, şi mai ales de coconi şi gogoşi de mătase, un 
comerţ foarte profitabil cu Franţa unde industria mătăsii, 
cândva cea mai bună din lume, fusese distrusă de boli. John 
mereu spunea că mă va lăsa moştenitor, dar eu nu l-am 
crezut niciodată. Sunt şi executorul lui testamentar. Wee 
Willie mi-a dat zapisul înainte de a pleca. 

— Toţi samuraii sunt nişte nemernici, nu au avut nici un 
motiv să-l omoare aşa. Ce ştii despre musume a lui? Bietul 
John era nebun după ea. E însărcinată, nu-i aşa? 

— Nu, a fost un zvon. În testament el m-a rugat să am grijă 
de ea, să-i dau bani să-şi cumpere o căsuţă a ei. M-am dus s- 
o văd dar, mama-san Raiko, târfa aia bătrână, mi-a spus că 
fata s-a dus îndărăt în satul ei, dar că-i va trimite ea banii. 
Am plătit ceea ce a spus John, aşa că asta este. 

Îngândurat Norbert îşi termină şampania, îşi mai turnă un 
pahar şi se simţi mai bine. 

— Ar trebuie să ai grijă şi de tine, spuse el cu aceeaşi voce 
joasă, considerând că a sosit momentul să abordeze această 


discuţie. La viitor trebuie să te gândeşti, nu la câteva valuri 
de mătase şi la gogoşi de mătase. Gândeşte-te la Marele 
Joc, Jocul american. Cu legăturile noastre putem cumpăra 
orice cantitate de armament englez, francez sau prusac. 
Chiar acum am semnat o înţelegere exclusivă ca să 
reprezentăm firma Krupp în Extremul Orient... la preţuri 
mai bune decât îţi poate oferi Struan. Le trimitem în Hawaii 
pentru transbordarea pe... alte nave către... către orice 
destinaţie. Fără întrebări stânjenitoare. 

— Ridic paharul pentru asta. 

— Orice vrei să cumperi, putem obţine mai ieftin şi mai 
repede - Norbert umplu din nou paharele. Îmi place 
şampania Dom Perignon, e mai bună decât Tatt. Bătrânul 
călugăr se pricepea el la culoare şi la dulceaţa băuturii, şi 
ştia mai ales cât trebuie să fie de dulce. Asta îmi aminteşte 
de zahărul din Hawaii, adăugă el prudent. Aflu că o să fie 
aşa de scump în acest an încât o să ajungă aproape cât un 
tezaur naţional, atât în nord cât şi în sud. 

Mâna lui Dimitri care ridica paharul se opri la jumătatea 
gestului. 

— Asta vrea să însemne...? 

— Asta vrea să însemne, absolut între noi doi, că Brock şi 
Fiii au pus mâna pe recolta din acest an, asta vrea să 
însemne că Struan nu va avea nici măcar un sac de o sută 
de livre, aşa că înţelegerea ta cu ei e moartă. 

— Când o să afle toată lumea despre asta? ochii lui Dimitri 
se îngustară ca două crăpături subţiri. 

— Vrei să iei şi tu parte la această afacere? La afacerea 
noastră? Am avea nevoie de un agent de încredere în 
America, şi în nord şi în sud. 

Dimitri turnă şampanie pentru amândoi, plăcându-i 
atingerea paharului rece. 

— În schimb ce să-ţi ofer eu? 

— Un toast: pentru dispariţia Nobilei Case! 

În întreaga Yokohama se ridicau cu nerăbdare alte 
toasturi la aflarea veştii morţii lui Culum şi a succesiunii la 


titlu de tai-pan, aşa cum se toasta şi în toate sălile de 
consiliu din întregul Orient îndepărtat, şi în alte locuri care 
făceau comerţ cu Asia. Unele toasturi sărbătoreau 
evenimentul, altele sunau pline de răzbunare, unii toastau 
pentru succesor, alţii trimiteau la dracu' pe toţi Struanii, 
unii se rugau pentru succesul lor, în acelaşi timp toţi 
oamenii de afaceri se gândeau la modul în care vestea îi va 
afecta pe ei, căci, le convenea sau nu, Struanii erau Nobila 
Casă. 

La Ambasada Franceză, Angelique ciocni un pahar cu 
clinchet cristalin, un pahar ieftin şi nu prea potrivit pentru 
această ocazie, după cum nici şampania nu era prea 
potrivită şi gustă cu prudenţă, cu înghiţituri mici. 

— Da, sunt de acord, monsieur Vervene. 

Pierre Vervene era Charge d'Affaires, un bărbat trecut de 
patruzeci de ani, obosit, care începuse să chelească. 

— Acest prim toast cere un al doilea toast, mademoiselle, 
spuse el ridicând paharul din nou, dominând-o prin 
înălţimea lui. - un toast nu numai pentru prosperitate şi o 
viaţă lungă noului tai-pan, ci anume pentru tai-panul care 
va fi viitorul dumneavoastră soţ. 

— Vai, monsieur! ea puse paharul pe masă pretinzând că e 
supărată pe el. V-am încredinţat vestea în secret, deoarece 
sunt aşa de fericită, aşa de mândră, dar ce v-am mărturisit 
eu nu trebuie menţionat cu voce tare, până ce el, monsieur 
Struan, nu anunţă public. Trebuie să-mi promiteţi. 

— Bineînţeles, bineînţeles. 

Vervene vorbea pe un ton menit să o liniştească, dar el era 
ocupat în minte cu textul mesajului pe care îl va trimite 
grabnic lui Seratard, la bordul navei amiral, la Yedo, în 
momentul în care pleca fata. Era clar că o asemenea 
legătură va avea pentru Franţa şi interesele franceze 
nenumărate implicaţii politice, va oferi importante atuuri. 
Sfinte Dumnezeule, gândi el, dacă suntem deştepţi, şi 
suntem, putem avea controlul asupra Nobilei Case prin 
această tânără dezmăţată care nu are nici o calitate decât 


un chip destul de drăguţ, nişte sâni care te pot desfăta, o 
virginitate cam prea pârguită şi un fund care promite 
soţului o vigoare nebună o lună sau două. Cum naiba l-a 
prins în laţ - dacă ceea ce spune e realmente adevărat. 
Dacă e... Merde6, bietul om trebuie să fie bolnav şi la cap 
ca să se căpâtuiască cu această poamă, lipsită de zestre şi 
dintr-un neam cu reputaţie proastă, şi s-o facă mamă a 
copiilor lui! Ce noroc incredibil pe capul ticălosului de 
Richaud, acum va reuşi să-şi răscumpere poliţele. 

— Cele mai sincere felicitări din partea mea, 
mademoiselle. 

Uşa de la încăpere se deschise larg şi feciorul numărul 
unu al Legaţiei, un chinez în vârstă, umflat şi îmbrăcat într- 
o haină de in, pantaloni negri şi o tichie neagră pe cap, 
încărcat de scrisori şi pachete, intră fără să bată la uşă. 

— Heya, stăpân, tot posta aia, nu conteşte! 

Trânti cu zgomot scrisorile şi pachetele pe masa 
ornamentală, se uită ca un nătăfleţ la fată şi ieşi râgâind. 

— Sfinte Dumnezeule, aceşti oameni cu maniere urâte te 
pot scoate din minţi! l-am spus cretinului ăsta de mii de ori 
să bată la uşă înainte de a intra! Scuzaţi-mă o clipă! repede, 
Vervene îşi aruncă ochii peste scrisori, două erau de la soţia 
lui, una de la iubita lui, toate având ştampila poştei cu două 
luni şi jumătate în urmă - amândouă cer bani, aş putea să 
pariez, se gândi el strepezit. Ah, sunt şi patru scrisori 
pentru dumneavoastră mademoiselle - mulţi îşi trimiteau 
scrisorile în străinătate ca să fie distribuite de cea mai 
apropiată Legaţie a ţării respective. Trei de la Paris şi una 
din Hong Kong. 

— O, vă mulţumesc! se lumină ea la faţă văzând că două 
scrisori erau de la prietena ei Colette. Suntem aşa de 
departe de casă, nu-i aşa? 

— Da, Parisul este universul nostru, da, aşa e. Da, 
presupun că doriţi să citiţi scrisorile fără martori, puteţi 
folosi camera de vizavi. Dacă vreţi să fiţi amabilă şi să mă 


scuzaţi... - Vervene arătă spre masă, cu un zâmbet demn de 
milă la adresa propriei sale persoane. Afaceri de stat! 

— Bineînţeles, vă mulţumesc. Şi vă mulţumesc pentru 
bunele urări, dar, vă rog, nici un cuvânt... 

leşi legănându-se languros, conştientă că în puţine ore 
secretul ei minunat va fi cunoscut de toată lumea, va fi spus 
în şoaptă de la o ureche la alta. A fost înţelept să 
trăncănesc? Cred că da. Malcolm m-a cerut cu adevărat de 
soţie, nu? 

Vervene deschise scrisorile personale, le parcurse în fugă, 
văzu repede că amândouă îi cereau bani, dar nu conţineau 
şi alte veşti proaste, le puse imediat de-o parte să le 
citească şi să le savureze mai târziu şi începu mesajul către 
Seratard - având grijă să facă o copie secretă pentru Andre 
Poncin - încântat să fie vestitorul unor noutăţi bune. Stai 
puţin, murmură el, poate că aşa cum e tatăl aşa e şi fiica şi 
deci s-ar putea să fie doar obişnuita lor exagerare! mai bine 
să informez cam aşa: Acum câteva minute mademoiselle 
Angeligue mi-a şoptit între patru ochi că..., şi atunci 
Ministrul poate să hotărască singur despre ce e vorba. 

Vizavi, într-o plăcută antecameră care dădea către 
grădiniţa aflată la o oarecare distanţă de Strada Mare, 
Angeligue se instalase plină de speranţe. Prima scrisoare, a 
Colettei, îi aducea veşti bune din Paris, vorbea despre 
modă, despre relaţii sentimentale, despre prietenii comuni 
într-un mod atât de plăcut, încât o citi pe nerăsuflate, ştiind 
că o va reciti de multe ori, mai ales în seara aceea, aşezată 
comod în pat, când putea savura totul pe îndelete. O 
cunoştea şi o iubea pe Colette de când erau mici. La 
mănăstire fuseseră de nedespărţit, împărtăşind aceleaşi 
speranţe, vise şi taine. A doua scrisoare îi aducea noutăţi 
tulburătoare, terminându-se cu cele privind căsătoria ei - 
Colette era de vârsta ei, avea optsprezece ani, era deja 
măritată de un an şi avea un fiu: „Sunt din nou însărcinată, 
iubita mea Angelique, soţul meu se arată încântat, dar eu 
sunt puţin cam iritată. După cum ştii, prima naştere n-a fost 


uşoară, deşi doctorii mă asigură că voi fi suficient de 
puternică şi de data asta. Când te întorci? Că nu mai am 
răbdare”. 

Angeligque respiră adânc, privi pe fereastră afară şi aşteptă 
să-i treacă junghiul din inimă. Nu trebuie să te laşi pradă 
sentimentalismelor, îşi repetă ea, aproape plângând. Nici 
chiar cu Colette. Fii tare, Angelique. Fii atentă, viaţa ta s-a 
schimbat, totul s-a schimbat. Şi numai de scurtă vreme. Ai 
grijă să nu fii luată prin surprindere. Şi din nou respiră 
adânc. Următoarea scrisoare o şocă. Mătuşa Emma îi 
trimitea vestea groaznică a falimentului soţului ei şi spunea: 
„Acum suntem săraci lipiţi şi bietul meu Michel lâncezeşte 
în închisoarea datornicilor fără posibilitatea unui ajutor! N- 
avem cui să ne adresăm, n-avem bani deloc. E groaznic, 
copilul meu, e un coşmar...” 

Bietul şi dragul meu unchi Michel, gândi ea, plângând în 
tăcere, ce păcat că e un prost administrator al treburilor 
lui. 

— Nu-ţi face probleme, dulcea mea dragă mătuşă şi 
mamă, spuse ea cu glas tare, înfiorată de o bruscă bucurie. 
Acum îţi pot răsplăti tot ce ai făcut pentru mine, o să-l rog 
pe Malcolm să mă ajute şi el mă va ajuta cu siguranţă... 

Stai puţin! ar fi înţelept să-l rog? în timp ce reflecta asupra 
acestui lucru, deschise scrisoarea tatălui ei. Spre 
surprinderea ei plicul conţinea numai o scrisoare, nu şi 
aşteptatul cec de plată la vedere pe care-i ceruse, pentru 
banii aduşi de ea de la Paris şi depuşi la Banca Victoria, 
bani pe care, cu generozitate, unchiul ei i-i avansase - ea 
promițând în mod solemn că nu-i va spune soţiei lui nimic şi 
că tatăl ei îi va plăti împrumutul, imediat ce va ajunge ea la 
Hong Kong, ceea ce tatăl ei îi spusese că făcuse. 

„Hong Kong, septembrie 10. Salut, iepuraşul meu, sper că 
totul este bine şi că Malcolm al tău te adoră aşa cum te ador 
şi eu, aşa cum te adoră întregul Hong Kong. Se zvoneşte că 
tatăl lui e în pragul morţii. O să te ţin la curent. Între timp 
îţi scriu pe fugă pentru că plec la Macao, o dată cu refluxul. 


Am o minunată ocazie de afaceri acolo, aşa de bună că 
temporar am pus la bătaie cecurile bancare pentru banii pe 
care mi i-ai lăsat în păstrare şi voi face investiţii pentru tine 
în calitate de partener egal. Cu poşta următoare voi fi în 
stare să-ţi trimit de zece ori cât ai cerut şi îţi voi spune ce 
profit splendid am realizat amândoi. La urma urmelor, 
trebuie să ne gândim la zestrea ta, fără de care... ce zici?” 

Nu fu în stare să citească mai departe, gândurile i se 
învălmăşiră: O, Doamne, Dumnezeul meu! Ce afaceri? Oare 
riscă la jocurile de noroc tot ce am pe lume? 

Era aproape două fix, McFay era obosit, tare flămând şi cu 
sufletul plin de deprimare. Scrisese vreo zece scrisori, 
semnase cam vreo cincizeci de note de plată, achitase zeci 
de note de plată, controlase registrele cu socotelile din ziua 
anterioară care arătau că afacerile scăzuseră, constatase că 
toate comenzile de mărfuri din America fuseseră fie 
anulate, fie neexpediate, fie oferite la preţuri majorate, 
toate tranzacţiile cu Canada şi Europa fiind afectate şi ele 
într-o oarecare măsură de războiul civil din America. De 
asemenea nu venise nici o veste bună în niciuna din 
scrisorile din Hong Kong, însă multe veşti proaste de la 
sucursala lor din Shanghai, deşi Albert MacStruan, care era 
cel mai puternic om acolo, făcea o treabă minunată. 
Doamne, gândi, ar fi o catastrofă să trebuiască să evacuăm 
Shanghaiul, date fiind toate investiţiile noastre de acolo. 
Oraşul se afla din nou în plină fierbere, iar cele trei 
concesiuni străine sub control britanic, francez şi american 
erau asaltate de zvonuri că trupele rebele ale întinsei 
răscoale Tai-ping, cu baza la Nanking şi în jurul lui - unul 
din oraşele mari dinspre sud pe care-l cuceriseră răsculații 
cu vreo nouă ani în urmă şi pe care-l foloseau drept 
capitală, se puseseră din nou în mişcare. Extrasul tăiat din 
Shanghai Observer spunea: „Acum doi ani când forţa 
temerară a trupelor britanice şi franceze, ajutate cum se 
cuvinte de armata locală de mercenari, organizată şi plătită 
de floarea comercianților noştri, atât europeni cât şi 


chinezi, sub comanda lui Frederick Townsend Ward, curajos 
militar american, i-a alungat pe rebeli de pe un teritoriu cu 
o rază de cincizeci de kilometri, cu toţii am presupus că 
primejdia a fost îndepărtată pentru totdeauna. 

În prezent, martori oculari relatează că o armată 
copleşitoare de o jumătate de milion de rebeli, cu câţiva 
ofiţeri europeni, s-a masat ca să pornească împotriva 
noastră, iar alţi o jumătate de milion de rebeli vor ataca 
perfid, din nou spre nord, către Peking. Armatele Manchu, 
care li se opun, nu par demne de încredere şi sunt 
neputincioase, recruţii lor chinezi sunt răzvrătiți, aşa că de 
această dată nu vom supravieţui. Se speră că Guvernul 
Majestății Sale va convinge autorităţile Manchu să 
numească pe căpitanul Gordon la comanda forţelor d-lui 
Ward, grav rănit în luptă, şi în postul de comandant general 
al instruirii trupelor Manchu. Corespondentul nostru crede 
că asta va fi, ca de obicei, o măsură prea târzie şi prea 
nesemnificativă. 

Avem nevoie de o armată britanică perfect echipată, 
staționată în China permanent, în India mai ales, acum când 
dăinuie nesiguranța datorită recentei şi groaznicei revolte a 
sepoy-ilor. Afacerile continuă să fie dezastruoase datorită 
preţului mătăsii şi al ceaiului, mai ridicate ca oricând. Există 
foamete în majoritatea regiunilor...” 

Ştiri şi mai deprimante din Anglia. Ploi colosale au distrus 
recolta şi se aşteaptă foamete în Irlanda şi în alte regiuni - 
deşi nu ca pe vremea Marii Foamete a Cartofului, când sute 
de mii de oameni au murit. Şomaj uriaş în Scoţia. Sărăcie 
lucie în Lancashire, unde cele mai multe ţesătorii din 
bumbac nu lucrează, inclusiv trei care erau proprietatea lui 
Struan, din cauza embargoului Uniunii asupra bumbacului 
din sud şi a blocadei tuturor porturilor sudiste. Cu 
bumbacul din sud, Anglia furnizase ţesături întregii lumi. 
Un cliper al firmei Struan înţesat cu ceai, mătăsuri şi lac a 
dispărut în drum spre Londra. La bursă acţiunile Struan au 
scăzut mult. Cele ale lui Brock au crescut o dată cu sosirea, 


încununată de succes, a primului transport de ceai al 
sezonului... 

O altă scrisoare de la iubita lui cu care era logodit de cinci 
ani, Maureen Ross, şi mai proastă: „Când urmează să vin la 
tine? Ai trimis biletul? Ai promis că acest Crăciun va fi 
ultimul când vom mai fi despărțiți...” 

— Nu se poate de acest Crăciun, fetiţo, murmură el 
încruntat, în ciuda faptului că ţinea la ea, încă nu pot să-mi 
permit şi aici nu e un loc potrivit pentru o tânără 
domnişoară. 

De câte ori nu-i spusese asta, ştiind că de fapt Maureen şi 
părinţii ei doreau ca el să lucreze pentru Struan în Anglia 
sau în Scoţia, sau chiar mai bine să părăsească „această 
societate execrabilă şi să lucreze acasă, ca un om 
cumsecade”, în vreme ce el dorea ca ea să rupă logodna şi 
să-l uite, mai ales că cele mai multe soţii englezoaice 
ajungeau repede să urască Asia, să-i deteste pe asiatici, să 
aibă oroare de Fetele Plăcerii, să facă crize de furie pentru 
că fetele alea erau uşor accesibile bărbaţilor, să 
dispreţuiască mâncarea, să se văicărească de dorul patriei 
şi al familiei, făcând viaţa soţilor lor un permanent coşmar. 
Ştia de asemenea că lui îi plăcea Asia, că ţinea la munca lui, 
că îşi adora libertatea, ţinea la Yoshiwara ca la lumina 
ochilor şi nu s-ar fi întors de bună voie în ţară. Mă rog, 
gândi el, oricum nu până ies la pensie. 

Poşta îi aduse o singură bucurie - de la Hatchard din 
Picadilly: o nouă ediţie ilustrată a lucrării revoluţionare a lui 
Darwin Originea Speciilor, nişte poezii de Tennyson, o 
broşură tradusă de curând, scrisă de Karl Marx şi Friedrich 
Engels cu titlul de Manifestul Comunist, cinci exemplare din 
Punch, dar lucrul cel mai important dintre toate, o nouă 
ediţie a almanahului Pe parcursul întregului an, 
săptămânalul fundat de Charles Dickens ce conţinea al 
cincilea episod al Marilor Speranţe, care urma să apară în 
douăzeci de numere. În ciuda tuturor treburilor urgente, 
McFay, ca toţi ceilalţi care primiseră câte un exemplar al 


săptămânalului, încuie uşa şi înfulecă episodul pe 
nerăsuflate. După ultima propoziţiune: „Va urma în numărul 
de săptămâna viitoare”, oftă. Oare ce dracu' va face 
domnişoara Havisham, afurisita aia ticăloasă? Îmi aminteşte 
de mama lui Maureen. Sper din tot sufletul ca până la urmă 
Pip să fie fericit. Sper din tot sufletul ca bunul nostru 
Dickens să ne dăruiască un sfârşit fericit... O clipă stătu 
buimăcit, pierdut în admiraţie faţă de Dickens şi de 
minunata lui serie de romane. Dickens este cel mai mare 
scriitor din lume, nu există nici o îndoială în această 
privinţă. 

Se sculă de pe scaun, se duse la fereastră, privi la mare, 
trimise gânduri de încurajare flotei de la Yedo şi navei de 
poştă care nu mai trebuia să-şi schimbe drumul ca să 
meargă direct la Hong Kong cu Malcolm Struan, ci putea 
merge pe ruta sa normală la Shanghai, simțindu-se plin de 
îngrijorare în privinţa noului tai-pan şi a viitorului care, într- 
un mod ciudat, se amestecă la iuţeală cu Pip şi domnişoara 
Havisham, întrebându-se cum va ieşi Pip din încurcătura în 
care se afla şi dacă se va îndrăgosti fata de el. Sper să se 
îndrăgostească, bietul băiat. Dar ce să zic de fetişcana mea, 
de Maureen? E cam timpul să-mi încropesc o familie... Îl 
trezi o bătaie la uşă. 

— Domnule McFay, pot să vă văd un minut? se auzi vocea 
lui Piero Vargas, ajutorul lui. 

Simţindu-se vinovat puţin, puse săptămânalul sub teancul 
de scrisori şi documente, se întinse şi deschise uşa. Piero 
Vargas era un euroasiatic chipeş, de vârstă mijlocie, din 
Macao, mica enclavă portugheză, aflată cam la patruzeci de 
mile vest de Hong Kong, situată ca o aluniţă pe o fâşie de 
pământ a Chinei continentale şi ocupată din 1552. Spre 
deosebire de englezi, portughezii socoteau Macao drept 
patria lor, nu ca pe o colonie, îi încurajau pe colonişti să se 
căsătorească cu chinezi, acceptau copii euroasiatici ca 
cetăţeni ai Portugaliei şi le permiteau să stea permanent în 
Portugalia. Căsătoriile mixte erau puternic descurajate de 


britanici, deşi mulţi englezi aveau familii mixte. Însă copiii 
rezultați din aceste căsătorii nu erau acceptaţi de înalta 
societate. Se obişnuia ca cei născuţi în Shanghai să poarte 
numele tatălui, cei născuţi în Hong Kong numele mamei. 

Din clipa sosirii englezilor în China i-au folosit pe cei mai 
isteţi din Macao, şi au fost satisfăcuţi de serviciile lor, drept 
zarafi, ce se îndeletniceau mai ales cu schimbul de bani, şi 
compradori, deoarece, prin forţa împrejurărilor, vorbeau 
engleza, precum şi unele dialecte chineze. Cu excepţia 
Nobilei Case. Compradorul ei era imens de bogatul Gordon 
Chen, fiul nelegitim al fondatorului firmei, Dirk Struan, 
născut de una din numeroasele lui iubite, nu însă de ultima, 
legendara May-may. 

— Ce vrei, Piero? 

— Îmi pare rău că vă deranjez, senor, spuse Piero, în 
engleza lui curgătoare şi sunând dulce. Kinu-san, furnizorul 
nostru de mătase, cere o întrevedere personală cu 
dumneavoastră. 

— Da? De ce anume? 

— De fapt nu cere întrevederea pentru el, ci pentru doi 
cumpărători care au venit cu el. Din Choshu. 

— Zău? 

Interesul lui McFay se trezi imediat. Aproape doi ani de 
tentative făcute de daimyo din Choshu, feudă aflată departe 
în vest, la Strâmtoarea Shimonoseki, fuseseră încununaţi de 
o importantă afacere în anul care trecuse, autorizată de 
biroul central din Hong Kong şi rezolvată de el: un vapor cu 
zbaturi de două sute de tone, cu o încărcătură foarte 
tainică: tunuri, ghiulele şi muniţie. Plata s-a făcut prompt în 
aur şi argint, jumătate în avans şi jumătate la livrare. 

— Invită-i încoace. Stai, mai bine să-i primesc în salonul 
principal. 

— Da, senor. 

— Unul din ei e acelaşi care a fost şi data trecută? 

— Ce vreţi să spuneţi, senor? 

— Tânărul samurai care vorbea puţin engleza? 


— N-am luat parte la discuţii, senor, eram învoit în 
Portugalia. 

— A, da, acum îmi aduc aminte. 

Camera de primire era mare, la masa de stejar puteau lua 
loc patruzeci şi doi de oameni. Avea bufete şi scrinuri 
pentru veselă de argint, şi vitrine lucitoare, şi bine 
întreţinute, unele conţinând arme. Deschise una şi scoase o 
centură cu un pistol în toc. Îşi puse centura la brâu, 
asigurându-se că pistolul era încărcat şi că se putea scoate 
uşor din toc. Obişnuia întotdeauna ca atunci când se 
întâlnea cu samuraii să fie la fel de înarmat ca şi ei. O 
chestiune de obraz, spunea el subordonaţilor lui, şi măsură 
de siguranţă. Ca măsură suplimentară, rezemă o puşcă 
Spencer de scaun şi se duse la fereastră, rămânând cu faţa 
spre uşă. Vargas veni cu trei bărbaţi. Unul din ei de vârstă 
medie, gras, mieros, fără sabie, era Kinu, furnizorul lor de 
mătase. Ceilalţi doi erau samurai, unul tânăr, celălalt trecut 
de patruzeci de ani, deşi greu să fii sigur. Amândoi scunzi, 
uscăţivi, urâţi şi ca de obicei, înarmaţi. Făcură politicos o 
plecăciune. McFay observă că ambii bărbaţi văzuseră pe 
dată arma care se încarcă pe la chiulasă. El răspunse la 
plecăciune în acelaşi fel. 

— Ohayo, spuse el, bună dimineaţa. Dozo, vă rog, adăugă 
indicând scaunele de vizavi, la distanţă sigură de el. 

— Buna dimineaţa, spuse cel mai tânăr fără să zâmbească. 

— A, vorbiţi engleza? Excelent. Vă rog să luaţi loc. 

— Vorbesc nu murt, spuse tânărul (l-ul lui sunând ca r, 
deoarece în japoneză nu există 1, v-urile fiind la fel de greu 
de pronunţat). 

O clipă el i se adresă lui Vargas în fukeneză, dialectul 
chinezesc pe care-l vorbeau amândoi, şi apoi cei doi se 
prezentară, adăugând că fuseseră trimişi de seniorul 
Ogama din Choshu. 

— Eu sunt Jamie McFay, şeful birourilor firmei Struan şi 
Compania în Japonia şi sunt onorat să vă primesc. 


Din nou Vargas traduse. Cu răbdare, Jamie parcurse cele 
cincisprezece minute obligatorii ale protocolului de 
întrebări despre sănătatea daimyo-ului lor, despre propria 
lor sănătate, despre sănătatea sa şi a reginei, despre 
situaţia din Choshu, din Anglia, numai generalităţi şi 
politeţuri. Se servi ceaiul care fu admirat. În cele din urmă 
ajunseră şi la scopul vizitei lor. Cu mare grijă, Vargas se 
strădui să nu lase să i se ghicească emoția. 

— Vor să cumpere o mie de arme cu chiulasă, împreună cu 
o mie de cartuşe de bronz pentru fiecare armă. Urmează să 
le propunem un preţ convenabil şi să livrăm marfa în 
decurs de până la trei luni. Dacă o livrăm în două luni, ne 
plătesc o primă de douăzeci la sută. 

McFay rămase la fel de calm: 

— Doar asta vor să cumpere deocamdată? 

Vargas îl întrebă şi apoi răspunse: 

— Da, senor, dar cer o mie de cartuşe de fiecare puşcă. Şi 
o navă cu aburi mai mică. 

McFay calculă uriaşul profit posibil, dar în acelaşi timp îşi 
aminti şi de discuţia cu Greyforth şi de binecunoscuta 
ostilitate a generalului şi amiralului, sprijiniți de Sir William, 
faţă de orice fel de vânzare de armament. Îşi aduse aminte 
şi de recentele asasinate. Şi de Canterbury ciopârţit în 
bucăţi. Şi de faptul că el însuşi dezaproba vânzarea de 
armament, cel puţin atâta timp cât exista riscul unor 
confruntări. Dar va fi vreodată sigur cu nişte oameni atât de 
războinici? 

— Te rog, spune-le că le pot da un răspuns în trei 
săptămâni. 

Văzu cum zâmbetul plăcut dispare de pe faţa bărbatului 
mai tânăr. 

— Răspuns... acum. Nu trei săptămâni. 

— Nu avut arme aici! spuse McFay rar adresându-se direct 
tânărului. Trebuie scris la Hong Kong, la birou central, nouă 
zile încolo, nouă zile încoace. Nişte arme cu chiulasă acolo! 
Restul în America. Patru sau cinci luni cel puţin. 


— Nu înţeles. 

Vargas traduse. Apoi urmă o discuţie între cei doi samurai, 
negustorul răspunzând întrebărilor lor cu o cuvenită 
umilinţă. Îi mai puseră întrebări lui Vargas, care le răspunse 
politicos. 

— Spune că sunt de acord, el sau un reprezentant oficial 
din Choshu va reveni după douăzeci şi nouă de zile. Această 
tranzacţie urmează să fie secretă. 

— Bineînţeles, McFay se uită la cel tânăr. Secretă! 

— Hai! Se-cret! 

— Întreabă-l cum se simte celălalt samurai, Saito. 

McFay îl văzu că se încruntă, dar nu putu citi nimic pe 
feţele lor. 

— Zic că nu-l cunosc personal, senor. 

Din nou plecăciuni şi apoi Jamie rămase singur. Dus pe 
gânduri, puse centura şi arma înapoi în vitrină. Dacă nu le 
vând eu armele, Norbert le va vinde, fără să se gândească o 
clipă dacă e moral sau nu. Vargas se întoarse foarte 
mulţumit. 

— O excelentă ocazie, dar mare răspundere. 

— Adevărat. Mă întreb ce va spune biroul central de 
această dată. 

— E uşor de aflat, senor, şi repede. Nu trebuie să aşteptaţi 
optsprezece zile. Nu e biroul central sus la etaj? 

McFay se holbă la el. 

— Să fiu afurisit! Cum am uitat! E greu să te gândeşti că 
tânărul Malcolm e acum tai-pan, cel care decide în final. Ai 
dreptate. 

Se auziră paşi apropiindu-se în fugă, apoi uşa se deschise. 

— Cer iertare că dau buzna aşa, spuse Nettlesmith, 
gâfâind. Cred că e mai bine să ştii: tocmai mi s-a comunicat 
că steagul albastru de semnalizare a fost înălţat pe catargul 
de la Legaţie acum câteva minute, apoi coborât şi înălţat 
din nou, apoi coborât la jumătatea catargului şi a rămas 
acolo. 

Jamie se uită la el cu gura căscată. 


— Ce dracu' înseamnă asta? 

— Habar n-am, numai că jumătatea distanţei înseamnă de 
obicei că a murit cineva, nu? 

Foarte tulburat, amiralul îşi îndreptă din nou binoclul 
către catargul steagului Legaţiei, pe dunetă se aflau şi 
căpitanii restului flotei, Marlowe, generalul, amiralul 
francez şi von Heimrich, toţi la fel de îngrijoraţi, Seratard şi 
Andre Poncin prefăcându-se că împărtăşesc aceleaşi 
sentimente. Când marinarul de veghe dăduse alarma cu o 
jumătate de oră înainte, toţi se repeziseră pe covertă, 
lăsând de izbelişte masa de prânz. Cu excepţia ministrului 
Tus. 

— Dacă vreţi să staţi şi să aşteptaţi în frig, n-aveţi decât, să 
mă ia naiba dacă eu ies. Când soseşte o veste clară de la 
țărm, da, nu, război, vă rog să mă sculaţi. Dacă începeţi să 
trageţi cu tunul vin şi eu. 

Marlowe se uita atent la cuta de deasupra gulerului 
amiralului: îi făcea silă, ar fi preferat să fie la țărm 
împreună cu Tyrer, sau îmbarcat pe propria lui navă - Pearl. 
La prânz amiralul îl înlocuise pe căpitanul său temporar cu 
un străin, un locotenent Domfield, neţinând seama de sfatul 
său. Afurisit de ticălos bătrân, uite cât de important se joacă 
acum cu binoclul. Cu toţii ştim că binoclul lui e foarte scump 
şi îl au numai cei cu rang de amiral. Afurisitul de bă... 

— Marlowe! 

— Da, sir. 

— Am face bine să aflăm ce dracu' se petrece. Cobori la 
țărm..., nu, am nevoie de tine aici! Thomas, vrei să fii amabil 
şi să trimiţi un ofiţer la Legaţie? Marlowe, trimite în misiune 
specială un semnalizator care să meargă cu detaşamentul. 

Imediat generalul făcu un semn brusc cu degetul mare 
către aghiotantul lui care se îndreptă grăbit, urmat de 
Marlowe. Seratard îşi strânse mai bine paltonul gros ca să-l 
apere de tăişul vântului. 

— Mă tem că Sir William s-a băgat singur în capcană. 


— Îmi amintesc ce opinie aveaţi în dimineaţa asta! spuse 
amiralul tăios. 

Întrunirea pe care o convocase cu miniştrii plenipotenţiari 
fusese zgomotoasă şi nu dusese la nici o soluţie. Doar 
contele Sergheiev fusese categoric: să se folosească forţa, 
imediat şi masiv. 

— De care, dragul meu conte, subliniase francezul imediat 
cu voce acră, nu dispunem acum, decât dacă e suficient să 
susţinem un simplu bombardament pentru a lua oraşul şi 
împrejurimile. 

Ketterer îşi strânse buzele pungă, acum privindu-l fix pe 
Seratard, antipatia lor fiind reciprocă. 

— Sunt sigur că Sir William va găsi un răspuns, dar vă 
spun sincer, pe Dumnezeul meu, că dacă văd steagul nostru 
lovit, Yedo ia foc! 

— Sunt de acord, spuse Seratard. E o chestiune de onoare 
naţională! 

Faţa lui von Heimrich se înăspri. 

— Japonezii nu sunt tâmpiţi ca unii. Nu-mi vine să cred că 
n-or să ţină seama de forţa pe care o avem acum. 

Vântul se înteţi brusc, făcând să trosnească arborada, 
marea se închisese la culoare, norii deveniră cenuşii. Toţi 
ochii se îndreptară către o dungă neagră, prevestitoare de 
furtună, dinspre răsărit. Vijelia se îndrepta spre țărm, 
amenințând locul de ancorare expus în care se aflau. 

— Marlowe, trimite... Marlowe! răcni amiralul. 

— Da, sir? veni Marlowe alergând. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, stai la o distanţă de mine 
de la care să mă poţi auzi! Semnalizează tuturor navelor: 
„Pregătiţi-vă să ieşiţi în larg. De se înrăutăţesc condiţiile 
rapid, la comanda mea acţionaţi fiecare individual şi 
reveniţi cu toţii la Kanagawa de îndată ce va permite 
vremea”. Domnilor căpitani, duceţi-vă la navele voastre cât 
vă mai îngăduie vremea. 

Toţi se grăbiră să plece, bucuroşi să fie cât mai departe de 
el. 


— Şi eu mă voi duce înapoi la nava mea, spuse amiralul 
francez. Bonjour, messieurs. 

— Venim cu dumneavoastră, monsieur amiral, spuse 
Seratard. Mulţumim pentru ospitalitate, domnule amiral 
Ketiterer. 

— Şi contele Alexi? A venit împreună cu dumneavoastră, 
nu? 

— Lăsaţi-l să doarmă. E mai bine când ursul rus doarme, 
n'est-ce pas? îi spuse Seratard cu răceală lui von Heimrich, 
amândoi ştiind perfect de bine propunerile secrete ale 
Prusiei făcute Ţarului de a rămâne neutru în orice 
confruntare, de a permite Prusiei să se extindă în Europa 
pentru a-şi satisface politica de stat activă îndreptată spre 
crearea unei uniuni de popoare care vorbesc germana, 
având Prusia ca vârf de lance. 

Marlowe, grăbindu-se să ajungă la semnalizator, îşi văzu 
nava, Pearl, stând frumos la ancoră şi se îngrijoră din cauza 
ei, detestând faptul că nu era la bord la comanda ei. 
Tulburat, îşi aruncă din nou privirea spre largul mării, 
cântărind linia neagră prevestitoare de furtună, încărcătura 
norilor care se tot întunecau, mirosul şi gustul sărat purtat 
de vânt. 

— Afurisita asta care vine o să fie toată numai clocot şi 
udeală! 

În camera de audienţe a Legaţiei, Sir William, flancat de 
un ofiţer scoţian, de Phillip Tyrer şi de soldaţii de pază, 
şedea privindu-i cu răceală drept în faţă pe cei trei oficiali 
japonezi care se tolăniseră nonşalanţi cu samuraii lor în 
spate: starostele cu păr cenuşiu, Adachi, daimyo din Miţo, 
pretinsul samurai Misamoto, pescarul şi, ultimul, un 
funcţionar Bakufu scurt şi cu pântec mare, care ştia să 
vorbească olandeza fluent, dar se prefăcea că n-o ştie, şi a 
cărui misiune ascunsă era să raporteze în secret lui Yoshi ce 
s-a petrecut la întrunire şi cum s-au comportat ceilalţi doi. 
Ca de obicei, niciunul nu-şi dădu adevăratul nume. 


Cinci palanchine sosiseră la fel ca în ziua precedentă, cu 
acelaşi ceremonial, deşi însoţite de un număr mai mare de 
samurai. Numai trei dintre palanchine erau ocupate şi lui 
Sir William i se păruse ciudat de neliniştitor. Acest amănunt, 
plus activitatea sporită a samurailor în decursul nopţii în 
jurul templului şi al Legaţiei, l-au făcut să dea alarmă 
parţială flotei, ridicând steagul de semnalizare până la 
jumătatea prăjinei, sperând ca Ketterer să înţeleagă despre 
ce-i vorba. 

Afară, în curtea din faţă, Hiraga, deghizat din nou în 
grădinar, era la fel de tulburat, ba chiar mai mult datorită 
faptului că Ioranaga Yoshi nu era printre persoanele 
oficiale care sosiseră. Asta însemna că planul de atac, atât 
de bine întocmit, care prevedea prinderea în ambuscadă a 
lui Yoshi, în apropierea porţilor castelului, la reîntoarcerea 
sa trebuia să fie contramandată. Imediat încercă să o 
şteargă; dar un samurai i-a ordonat iritat să-şi vadă mai 
departe de treaba lui. Clocotind de furie, el se supuse 
ordinului, aşteptând o ocazie de a fugi de acolo. 

— Aţi întârziat cu două ore jumătate, le spuse Sir William 
cu o răceală de gheaţă, în loc de salut, la începerea 
discuţiilor. În ţările civilizate, întrunirile diplomatice se ţin 
la ora stabilită, nu mai târziu! 

Urmară scuze de rigoare pline de înflorituri, dar lipsite de 
importanţă, apoi obişnuitele prezentări şi complimente 
linguşitoare, enervante formule de politeţe şi peste o oră de 
replici, de cereri înlăturate cu calm, de argumente 
plicticoase, cereri de amânare, de momente de uimire când 
nu era cazul, de întrebări care trebuiau repetate, de fapt 
eliminate din discuţie de adevăruri trecute cu vederea, de 
alibiuri, explicaţii, argumentări, scuze, toate într-un mod 
plin de curtoazie. Sir William era pe punctul de a exploda 
când, cu mare pompă, starostele, Adachi, scoase un sul 
sigilat şi îl înmână interpretului lor care îl înmână lui 
Johann. Plictiseala lui Johann dispăru. 

— Gott în Himmel! Are sigiliul roju! 


— Poftim? 

— Sfatul Bătrânilor. Aş recunoaşte sigiliul oricând. Acelaşi 
pe care l-a primit Ambasadorul Harris. Ar fi mai bine să 
acceptaţi sulul cât mai oficial, Sir William, apoi eu îl voi citi 
tare dacă e în olandeză, ceea ce mă îndoiesc că este! - îşi 
înăbuşi un căscat de nervozitate. Probabil că nu este decât 
o nouă tactică de tergiversare. 

Sir William făcu aşa cum îi sugerase Johann, neputând 
suporta faptul că era atât de îngrădit în acţiunile sale şi 
trebuia să se bazeze pe interpreţi străini angajaţi cu plată. 
Johann rupse sigiliul şi parcurse documentul cu privirea. 
Uimirea lui era vizibilă. 

— E în olandeză, pe Dumnezeul meu! Sărind peste toate 
titlurile, peste formulele oficiale etc., documentul spune: 
„Sfatul Bătrânilor, primind o plângere care pare să fie 
îndreptăţită, îşi cere scuze pentru nelegiuirea supuşilor săi 
şi doreşte să-l invite pe onorabilul Ministru al Marii Britanii 
şi pe ceilalţi miniştri acreditaţi la o întâlnire cu Sfatul în 
termen de treizeci de zile de la această dată, la Yedo, când 
va fi prezentată plângerea oficială şi va fi discutată 
chestiunea şi se va acţiona în conformitate cu ea şi când se 
va cădea la o învoială cu privire la despăgubirea pentru 
îndreptăţita plângere. Semnat... Nori Anjo, Preşedinte al 
Sfatului.” 

Cu un efort supraomenesc, Sir William îşi stăpâni uşurarea 
care era gata să izbucnească. Această păsuire de necrezut 
îi dădea şansa de a ieşi cu faţa curată, şansă de care avea o 
nevoie disperată, şi acum, dacă ar mai putea să manevreze 
încă puţin situaţia cu abilitate... Spre mânia lui stârnită 
brusc, observă cu colţul ochiului că Tyrer zâmbea cu gura 
la urechi. Fără a se uita la el, şuieră: 

— Încetează cu zâmbetul, dracu' să te ia de idiot! şi cu 
aceeaşi suflare' adăugă cu asprime: Johann! Spune-le că le 
voi da răspunsul în trei zile. Între timp, cer o despăgubire 
imediată în aur, în decurs de trei zile, de zece mii de lire 
sterline, pentru familiile sergentului şi caporalului asasinați 


la această Legaţie anul trecut şi pe care am cerut-o până 
acum de patru ori! 

Când această cerere fu tradusă, văzu consternarea pe 
chipul bătrânului. Urmă o altă conversaţie îndelungată 
între acesta şi funcţionarul Bakufu. Johann relată plictisit: 

— Bătrânul respinge această cerere cu obişnuitul pretext: 
că această „nefericită întâmplare” a fost comisă de un 
angajat care făcea parte din personalul Legaţiei care şi-a 
făcut apoi seppuku - s-a sinucis. Nu e deloc vina 
autorităţilor Bakufu. 

La fel de obosit, Sir William spuse: 

— Oferă-le tot argumentul nostru obişnuit, pe Dumnezeul 
meu, şi spune-le că ei l-au numit, că ei au insistat să-l 
angajăm, aşa că ei sunt răspunzători. Şi că s-a sinucis 
numai pentru că fusese grav rănit în încercarea de asasinat 
îndreptată împotriva predecesorului meu şi urma a fi 
capturat imediat! 

Încercând să-şi alunge oboseala, se uită atent la cei doi 
oficiali japonezi care vorbeau acum cu interpretul lor, şi la 
cel de-al treilea care asculta aşa cum ascultase toată după- 
amiaza: poate că acesta este cel care are cu adevărat 
putere. Ce s-a întâmplat cu ceilalţi de ieri, în special cu cel 
mai tânăr, cel pe care Andre Poncin l-a acostat pe când 
pleca. Ce mai cloceşte şi stârpitura asta vicleană de 
Seratard? Vântul care se înteţi prinse un oblon neînchis şi îl 
izbi de fereastră, una dintre santinele se aplecă, sprijinindu- 
se de pervaz şi prinse oblonul la loc. Nu departe de țărm se 
afla flota, oceanul era acum de un cenuşiu adânc cu creste 
înspumate. Sir William remarcă ameninţătoarea linie 
prevestitoare de furtună. Neliniştea lui cu privire la nave 
crescu. Johann spuse: 

— Bătrânul întrebă: acceptaţi trei mii? 

Sir William se făcu roşu la faţă: 

— Zece mii în aur! 

Urmă o lungă discuţie, apoi Johann îşi şterse fruntea 
asudată: 


— Mein Gott, oferă zece mii, plătibile în două tranşe, la 
Yokohama, în zece zile începând de azi, a doua tranşă cu o 
zi înainte de întâlnirea de la Yedo. 

După o pauză voit dramatică, Sir William spuse: 

— Le voi da răspunsul în trei zile dacă acceptăm. 

Japonezii pufniră, mai făcură câteva încercări şirete de a 
transforma cele trei zile în treizeci, sau măcar zece, sau 
opt, toate aceste încercări izbindu-se ca de un zid. 

— Trei. 

Plecăciuni politicoase şi delegaţia plecă. De îndată ce au 
rămas singuri, Johann zâmbi radios. 

— Asta-i prima dată când am făcut un progres cât de cât 
cu ei, Sir William, chiar prima dată! 

— Da, mă rog, vom vedea. Numai că nu-i înţeleg deloc. 
Este evident că au încercat să ne tocească nervii. Dar de 
ce? Ce rost are asta? Aveau cu ei documentul aşa că de ce 
dracu' nu l-au înmânat de la bun început ca să se termine 
cu această afurisită irosire de timp? Adunătură de idioţi 
afurisiţi! Şi de ce să trimită două palanchine goale? 

Phillip Tyrer spuse deştept nevoie mare: 

— Mi se pare, Sir, că viclenia e chiar una din trăsăturile 
lor. 

— Mda, să zicem. Iyrer, vino cu mine, te rog. 

Porni înaintea lui Tyrer spre biroul său personal şi când 
uşa se închise, îşi dădu drumul furiei: 

— Nu te-au învăţat la Ministerul de Externe nimic? Chiar 
n-ai minte deloc? Nu ai atâta bun simţ să iei o figură 
inexpresivă la întrevederile diplomatice? Eşti chiar 
nătărău? 

Tyrer rămase şocat de veninul cuvintelor lui Sir William. 

— Îmi pare rău, Sir, îmi pare tare rău, dar am fost aşa de 
mulţumit de victoria dumneavoastră că n-am pu... 

— N-a fost o victorie, idiotule! Doar un armistițiu, chiar 
dacă mi-a fost trimis în ultimul ceas de Dumnezeu! - 
uşurarea pe care o simţea Sir William că întrevederea se 
terminase în sfârşit şi că, în ciuda neîncrederii lui, realizase 


mai mult decât putuse el să-şi dorească, puse gaz peste 
focul enervării sale. Ai vată în urechi? N-ai auzit expresia 
„ceea ce pare să fie o plângere îndreptăţită”? Asta e cea 
mai mare portiţă a lor de scăpare din situaţia asta, pe 
Dumnezeul meu! Am obţinut o amânare, atât. Dar îmi 
convine de minune şi dacă întâlnirea de la Yedo are loc în 
treizeci de zile, al naibii să fiu. Data viitoare să nu cumva să- 
ţi expui toate sentimentele pe faţă, pentru numele lui 
Dumnezeu, şi dacă vreodată ajungi interpret... Mai bine ai 
învăţa japoneza repede, altfel o să te trezeşti pe prima navă 
care pleacă în ţară şi cu o notă la dosarul tău care o să-ţi 
aducă o numire în ţara eschimoşilor pe tot restul vieţii tale! 

— Da, sir. 

Încă spumegând, Sir William surprinse privirea stoică a 
tânărului îndreptată asupra sa şi se întrebă ce se schimbase 
în acest om. Apoi remarcă ochii. Oare unde am mai văzut 
această privire în trecut, aceeaşi privire ciudată şi aproape 
de nedefinit pe care o are acum şi tânărul Struan? A da, 
bineînţeles, acum îmi amintesc! În ochii tinerilor soldaţi 
care s-au întors din Crimeea, atât în ochii celor care erau 
neatinşi cât şi în ochii celor răniţi. Aliaţi sau duşmani. 
Războiul smulsese tinereţea din sufletul lor, le-a smuls din 
suflet inocenţa cu o iuţeală atât de dezgustătoare că i-a 
schimbat pentru totdeauna. Şi acest lucru se vede 
întotdeauna nu pe feţele, ci în ochii lor. Oare de câte ori mi 
s-a spus: Era tânăr înainte de bătălie, câteva minute sau ore 
mai târziu matur, fie el englez, rus, neamţ, francez sau turc, 
tot aia e. Eu sunt idiotul, nu acest tânăr. Am uitat că abia 
dacă are douăzeci şi unu de ani şi că în numai şase zile 
aproape că a fost asasinat şi a trecut prin cele mai grele 
încercări de care poate avea parte un bărbat. Sau femeie, 
pe Dumnezeu! Adevărat. Aceeaşi privire e şi în ochii fetei. 
Am fost idiot să nu înţeleg. Biata fată, abia dacă a împlinit 
optsprezece ani. E groaznic să te maturizezi atât de iute. 
Eu am fost norocos. 


— Da, domnule Tyrer, spuse el cu asprime, invidiindu-l că 
depăşise botezul focului cu atâta curaj. Sunt sigur că te vei 
descurca bine de acum încolo. Aceste întâlniri sunt, ca să 
zic aşa, suficiente pentru a pune la încercare răbdarea lui 
Iov, nu? Cred că un sherry ne-ar prinde bine la amândoi. 

Hiraga scăpă cu mare greutate din grădină, trecând prin 
cercurile de samurai şi furişându-se înapoi la hanul Celor 
Patruzeci şi Şapte de Ronini. Când ajunse la han, cu foarte 
mare întârziere faţă de momentul când ar fi trebuit să fie 
acolo, fu şocat să descopere că grupul care trebuia să-l 
asasineze pe Yoshi plecase deja să execute ambuscada. Ori 
îi spuse neputincios: 

— Unul din oamenii noştri a raportat că delegaţia a ieşit 
din castel exact ca ieri, cu steaguri ca ieri, că erau cinci 
palanchine ca ieri, aşa că am presupus că seniorul Yoshi o 
să fie în unul din palanchine. 

— Toată lumea trebuia să aştepte. 

— Au aşteptat, Hiraga, dar dacă... dacă nu ar fi plecat 
când au plecat nu s-ar fi aflat amplasați la locul acela la 
timpul potrivit. 

Cu iuţeală Hiraga îmbrăcă un kimono ieftin şi-şi strânse 
armele. 

— Te-a văzut vreun doctor? 

— Noi, mama-san şi eu, ne-am gândit că e prea periculos 
astăzi. Mâine va fi tocmai bine. 

— Ne vedem la Kanagawa atunci. 

— Sonno-joi! 

— Du-te la Kanagawa! Aici eşti un pericol şi pentru noi! 

Hiraga se furişă peste gard şi merse pe uliţe dosnice, pe 
drumuri şi podeţe puţin folosite, făcând un ocol ca să 
ajungă la castel. De data aceasta fu norocos şi reuşi să evite 
toate patrulele. Cele mai multe dintre palatele daimyo 
aflate în afara zidurilor castelului erau pustii. Folosind cu 
îndemânare protecţia acestora, el merse cu grijă dintr-o 
grădină în alta, până ce ajunse la ruinele palatului distrus 
de cutremur şi foc cu trei zile în urmă. Aşa după cum se 


înţeleseseră, prietenii lui shishi erau adunaţi pentru 
ambuscadă în apropierea principalei porţi, acum distrusă, 
care dădea spre principalul drum de acces câtre poarta 
castelului. Erau nouă oameni, nu unsprezece. 

— Eeee, Hiraga, am crezut că nu mai vii! şopti cel mai 
tânăr şi mai emoţionat. De aici îl vom omori cu uşurinţă. 

— Unde sunt samuraii Mori? 

— Morți, spuse vărul său Akimoto şi ridică din umeri - el 
era cel mai mare ca vârstă dintre toţi, o matahală de 
douăzeci şi patru de ani. Am venit pe căi separate, dar eu 
am fost aproape de ei şi toţi trei am dat peste o patrulă, 
zâmbi larg. Eu am fugit într-o direcţie, ei în alta, am văzut 
cum unul dintre ei e nimerit de săgeată şi cade. N-am ştiut 
vreodată că pot alerga aşa de repede. Uită-i. Când trece 
Yoshi? 

Imensă a fost dezamăgirea lor când Hiraga le-a povestit că 
prada lor nu era în cortegiu. 

— Atunci ce facem? întrebă un tânăr înalt şi foarte frumos 
de şaisprezece ani. Această ambuscadă este perfectă: şase 
lectici Bakufu cu oameni importanţi au trecut pe lângă noi 
aproape fără nici o gardă care să-i păzească. 

— Acest loc este prea bun ca să-l pierdem degeaba, spuse 
Hiraga. Plecăm unul câte unul, Akimoto tu eşti pri... 

Shishi care era de pază fluieră în semn de avertisment. 
Imediat, ei se ascunseră şi mai bine, cu ochii lipiţi de 
crăpăturile din gardurile stricate. Un palanchin acoperit şi 
bogat împodobit, cu opt purtători pe jumătate goi şi o gardă 
de doisprezece samurai cu flamuri se afla cam la vreo 
treizeci de metri distanţă, îndreptându-se fără grijă către 
poarta castelului. Nu se mai vedea nimeni venind pe drum, 
din nici o parte. Recunoscură pe loc blazonul: Nori Anjo, 
şeful Sfatului Bătrânilor. Se hotărâră pe loc: 

— Sonno-joi! 

Cu Hiraga în frunte, se reprezintă ca un om la atac, 
măcelăriră primele două şiruri de gărzi din faţă, şi se 
aruncară în direcţia palanchinului. Dar în emoția lor, 


greşiră calculul atacului cu câteva secunde şi asta le 
permise celor opt samurai rămaşi - războinici aleşi unul şi 
unul, cu mare grijă - să-şi revină. În vălmăşagul violent care 
urmă, purtătorii palanchinului ţipară înnebuniţi de frică, îşi 
aruncară prăjinile şi o luară la fugă - cei care scăpaseră de 
primul atac violent - şi asta îi dădu lui Anjo răgazul de care 
avea nevoie să deschidă uşa din spate a palanchinului şi să 
se rostogolească afară, în timp ce sabia lui Hiraga tocmai 
trecea prin lemnul moale al palanchinului ca să spintece 
perna pe care se odihnise Anjo cu o secundă mai înainte. 

Blestemând, Hiraga smuci sabia din pernă şi lemn, se roti 
vijelios, intrând în apărare, ameninţat acum din spate, îşi 
ucise adversarul după o înverşunată încleştare de săbii, sări 
peste prăjini spre Anjo, care abia se ridicase anevoie în 
picioare, cu sabia acum scoasă din teacă, înconjurat de trei 
gărzi. În spatele lui Hiraga, cinci dintre prietenii lui se 
duelau cu ceilalţi patru samurai, un shishi era deja mort, un 
altul zăcea neputincios la pământ rănit mortal şi un altul, 
zbierând plin de beţia sângelui îşi aprecie greşit adversarul, 
alunecă pe corpul unui purtător de palanchin care plângea 
cu suspine şi primi o tăietură groaznică pe o latură a 
corpului. Înainte ca atacatorul să-şi poată reveni, un shishi 
îi dădu o lovitură cu toată ferocitatea şi capul acestuia se 
rostogoli în praf. Acum erau şapte contra şase. 

Pe dată, Akimoto îşi întrerupse duelul şi alergă să-l ajute 
pe Hiraga care se repezise spre Anjo şi cele trei gărzi ale lui 
şi dădea semne că începea să fie copleşit de ei. Simulând cu 
mare măiestrie un atac, Hiraga forţă pe unul din samurai 
să-şi piardă echilibrul, îl străpunse cu sabia, se trase iute 
într-o parte ca să atragă după el pe ceilalţi doi, dând astfel 
lui Akimoto cale liberă să-l lichideze pe Anjo. În acea clipă 
se auziră strigăte de avertisment. Douăzeci de samurai de 
la castel trecuseră de colţul gardului la vreo cincizeci de 
metri mai încolo şi veneau şarjând în ajutorul lui Anjo. O 
extrem de mică ezitare a lui Akimoto îi dădu unuia din 
samurai timpul să pareze lovitura feroce care l-ar fi ucis pe 


Anjo, oferindu-i acestuia prilejul să fugă către întăriturile 
care se apropiau. Acum shishi erau complet depăşiţi la 
număr. Nu mai puteau să-l ucidă pe Anjo! Nu mai aveau 
şanse de a învinge! 

— Retrageţi-vă! strigă Hiraga. 

Şi din nou, ca un singur om, executară manevra repetată 
de atâtea ori, Akimoto şi ceilalţi patru îşi întrerupseră 
duelurile şi şarjară retrăgându-se spre poarta principală 
distrusă, urmaţi de Hiraga, tânărul rănit, Jozan, şontâcăind 
după el. O clipă gărzile fură în încurcătură. Apoi îşi reveniră 
şi, cu ajutorul puternicelor întăriri, se repeziră în forţă în 
urmărirea fugarilor, îl prinseră pe Jozan care se apără cu 
îndârjire, cu sabia ridicată, clătinându-se, în vreme ce 
sângele îi şiroia din rană. Akimoto conducea retragerea în 
mare viteză prin castelul distrus, drumul fiindu-le bine 
cunoscut din acţiunile de recunoaştere. Hiraga era 
ariergarda, duşmanul apropiindu-se tot mai mult de el. 
Aşteptă până ajunse la prima baricadă, unde Gotă stătea la 
pândă ca să-l ajute, se opri brusc şi amândoi se aruncară 
vijelios la contraatac, ciopârţindu-i şi hăcuindu-i cu turbare 
pe urmăritori, rănind mortal un om, forțând pe celălalt să 
cadă şi doborând un altul, îndată o luară la fugă, atrăgând 
duşmanul tot mai adânc în labirintul drumului. 

Aproape poticnindu-se, se buluciră să treacă prin 
următoarea crăpătură îngustă din zidul pe jumătate ars, 
unde Akimoto şi un altul aşteptau la pândă. Fără să ezite, 
aceştia tăiară pe primul dintre atacanţi, ţipând „Sonno-joi”, 
în timp ce restul de samurai, uluiţi de neaşteptatul asalt, se 
opriră să se regrupeze. Când sloboziră strigătul de luptă şi 
săriră peste trupul camaradului lor trecând prin crăpătură, 
Akimoto, Hiraga şi ceilalţi nu se mai vedeau nicăieri. 
Imediat samuraii se risipiră şi începură să cerceteze 
meticulos. Deasupra lor cerul se acoperise de nori 
ameninţători. 

În faţa porţii principale arse, Anjo stătea înconjurat de 
samurai. Cinci din oamenii lui fuseseră omorâţi, doi erau 


grav răniţi. Cei doi shishi morţi fuseseră deja decapitaţi. 
Tânărul shishi zăcea neputincios pe jos, cu unul din picioare 
aproape despărţit de corp şi-şi ţinea disperat mădularul, în 
culmea durerii, încercând să-l lipească la loc. Jozan era 
ghemuit lângă zid. Începu ploaia. Samuraiul care stătea în 
picioare aplecat peste tânăr spuse din nou: 

— Cine eşti? Cum te cheamă, cine te-a trimis, cine e şeful 
tău? 

— Ţi-am spus, sunt shishi din Choshu, Toma Hojo! Eu eram 
şeful! Nimeni nu m-a trimis. Sonno-joi! 

— Minte, stăpâne, spuse un ofiţer care gâfâia. 

— Bineînţeles, spuse Anjo, clocotind de mânie. Ucide-l. 

— Vă rog cu respect să i se permită să-şi facă seppuku. 

— Ucide.-l. 

Ofiţerul, un bărbat zdravăn, ca un urs, ridică din umeri şi 
se duse la tânăr. Cu spatele întors către staroste, murmură: 

— Am onoarea de a fi secondantul tău. Întinde-ţi gâtul. 

Sabia lui şuieră în aer şi dintr-o singură lovitură îi zbură 
capul. Solemn, ridică capul de moţul din creştet, 
prezentându-i-l lui Anjo. 

— L-am mai văzut, spuse Anjo, conformându-se corect 
ritualului, în acelaşi timp sufocat de furie că aceşti oameni 
îndrăzniseră să-l atace, îndrăzniseră să-l înspăimânte de 
moarte, pe el, şeful roju! Acum şi pe ăla, şi el e un mincinos, 
ucide-l şi pe el! 

— Vă rog cu respect să i se permită să-şi facă seppuku. 

Anjo era pe punctul de a urla la el să-l ucidă pe asasin cu 
brutalitate, sau să-şi facă chiar el ofiţerul seppuku, când 
simţi brusc duşmănia colectivă a samurailor din jurul lui. Îl 
încercă iar teama: în cine să mă mai încred? Numai cinci 
din oamenii de faţă erau gărzile lui personale. Se prefăcu a 
chibzui asupra cererii. Când îşi stăpâni furia, dădu din cap, 
se răsuci şi porni cu paşi greoi către porţile castelului, prin 
ploaia tot mai amarnică. Oamenii lui îl însoţiră. Restul îl 
încercuiră pe Jozan. 


— Poţi să te odihneşti o clipă, shishi, spuse ofiţerul cu 
blândeţe, ştergându-şi picăturile de ploaie de pe faţă. Daţi-i 
nişte apă să bea. 

— Mulţumesc. 

Jozan se pregătise pentru această clipă tot timpul, de 
când, cu patru ani în urmă, împreună cu Ori şi Shorin, 
jurase „să-l onoreze pe împărat şi să-i alunge străinii”. 
Adunându-şi puterile care îl părăseau, se aşeză cu greu în 
genunchi şi se îngrozi dându-şi seama că era înlemnit de 
spaimă la ideea morţii. Ofiţerul văzu groaza, se aşteptase le 
ea, iute se apropie de el şi se aşeză pe vine: 

— Nu ai o poezie pentru moarte, shishi? Spune-mi-o, ţine- 
te tare, nu ceda, eşti samurai şi ziua de azi e o zi la fel de 
frumoasă ca oricare alta, spuse el blajin, încurajându-l pe 
tânăr, să nu-i mai vadă lacrimile. 

— Din neant în neant, o sabie îl taie pe duşmanul tău, o 
sabie te taie pe tine. Slobozeşte-ţi strigătul de luptă şi vei 
trăi pe vecie. Spune: Sonno-joi! din nou... 

Se pregătise în tot acest timp. Cu o singură mişcare fluidă, 
se ridică drept în picioare, îşi smulse sabia din teacă şi-l 
trimise pe tânăr în veşnicie. 

— Eeee, se miră unul din oamenii lui cu admiraţie. Uraga- 
san, ce lovitură minunată am văzut! 

— Sensei Katsumata din Satsuma a fost unul din profesorii 
mei, spuse el gutural, inima bubuindu-i în piept ca 
niciodată, dar mulţumit că se achitase de datoria lui de 
samurai, unul din oamenii lui ridică capul de moţul din 
creştet, ploaia se prefăcu în lacrimi, spălând lacrimile 
adevărate. Curăţă capul şi du-l stăpânului Anjo să-l vadă - 
Uraga aruncă o privire scurtă către porţile castelului. Laşii 
mă dezgustă! spuse el şi plecă. 

În acea noapte, când nu mai era nici o primejdie, Hiraga şi 
ceilalţi se furişară afară din pivniţa pe care o găsiseră 
dinainte. Pe căi diferite, se strecurară câtre adăpostul lor. 
Cerul era acoperit şi negru, vântul bătea puternic şi ploaia 
cădea în rafale. N-am să simt frigul, n-am să arăt că sunt 


sfârşit, sunt samurai! îşi ordonă Hiraga în sinea sa, 
supunându-se imboldurilor educaţiei practicate în familia 
lui de când îşi aducea el aminte. Exact aşa cum îmi voi 
educa şi eu fiii şi fiicele, dacă ajung şi karma mea este să 
am fii şi fiice, gândi el. 

— E timpul să te însori, îi spusese tatăl lui cu un an în 
urmă. 

— Sunt de acord, tată. le rog cu respect să-ţi schimbi 
hotărârea şi să-mi permiţi să mă însor cu aleasa mea. 

— În primul rând, este de datoria fiului să-şi asculte tatăl, 
în al doilea rând este de datoria tatălui să aleagă soțiile 
fiilor şi soţii fiicelor sale, în al treilea rând tatăl lui Sumomo 
nu este de acord, ea e din Satsuma şi nu din Choshu şi, în 
ultimul rând, oricât o doreşti, nu ţi-e potrivită. Ce zici de 
Ito? 

— Te rog să mă ierţi, tată, sunt de acord că alegerea mea 
nu este perfectă, dar familia ei este familie de samurai şi ea 
e educată ca samurai şi eu sunt stăpânit de ea. Te implor. 
Mai ai alţi patru fii, eu doar o viaţă şi noi, tu şi cu mine, 
amândoi suntem sonno-joi şi deci va fi scurtă. Îngăduie-mi 
această singură dorinţă în viaţă. 

După obicei, o asemenea dorinţă era o cerere foarte 
serioasă şi însemna că, dacă era împlinită, ea excludea alta 
pe vecie. 

— Foarte bine, spusese tatăl lui cu asprime. Dar nu ca o 
dorinţă pe viaţă. Te poţi logodi când împlineşte fata 
şaptesprezece ani. O voi primi cu bunăvoință în familia 
noastră. 

Asta fusese cu un an înainte. La câteva zile după aceea el 
părăsise Shimonoseki, în aparenţă pentru a se prezenta la 
regimentul Choshu din Kyoto, de fapt pentru a se angaja în 
sonno-joi şi a deveni ronin şi pentru a-şi pune cei patru ani 
de pregătire şi credinţă în slujba cauzei. Acuma era luna a 
noua. Peste trei săptămâni Sumomo împlinea şaptesprezece 
ani, dar acum el era de mult în afara legii, aşa că nu mai 
exista nici o şansă de întoarcere fără primejdie. Până în 


urmă cu o zi. Tatăl lui îi scrisese: În mod surprinzător, 
stăpânul nostru Ogama a oferit iertarea tuturor luptătorilor 
care au aderat deschis la sonno-joi şi le va reda toate 
lefurile, dacă se reîntorc îndată şi renunţă la această erezie, 
dacă îi jură din nou supunere în public. Profită de această 
ocazie. Mulţi se întorc înapoi. 

Scrisoarea îl întristase, distrugându-i aproape hotărârea. 
Sonno-joi e mai important decât familia, sau chiar stăpânul 
Ogama, chiar decât Sumomo, îşi spusese în repetate 
rânduri. În stăpânul Ogama nu se poate avea încredere. În 
ceea ce priveşte leafa mea... Din fericire tatăl lui era relativ 
înstărit în comparaţie cu majoritatea oamenilor şi, din 
cauza bunicului lui care fusese shoya, tatăl ajunsese la 
rangul de hirazamurai, al treilea rang de samurai. Peste 
acest rang erau samuraii mai vechi, hatamoto şi daimyo. 
Inferiori gradului acesta erau toţi ceilalţi: goshi, ashigaru, 
samuraii rurali şi soldaţii pedeştri care făceau parte din 
clasa feudală, dar erau sub samurai. Bucurându-se de acest 
rang avusese acces la funcţionarii cu grad inferior, şi oferise 
fiilor săi educaţia cea mai bună care se putea. Îi datorez 
totul, gândi Hiraga. Da, şi, plin de supunere, am depus 
eforturi ca să devin cel mai bun elev de la şcoala samurailor, 
cel mai bun spadasin, cel mai bun la engleză. Şi am 
permisiunea lui şi aprobarea lui şi pe cea a lui sensei, 
principalul nostru profesor, să ader la sonno-joi, să devin 
ronin, să conduc şi să organizez luptători din Choshu ca 
vârf de atac pentru a aduce schimbarea. Da, dar aprobarea 
lor este secretă, căci dacă s-ar cunoaşte, mai mult ca sigur 
ea ar costa capul tatălui meu şi capul lui sensei. Karma. Îmi 
fac datoria. Gai-jinii sunt nişte lepădături de care nu avem 
nevoie. Avem nevoie numai de armele lor ca să-i ucidem cu 
ele. 

Ploaia se abătu şi mai puternică. Apoi furtuna. Asta îl 
bucură pentru că prinderea lor devenea aproape 
imposibilă. Baia, sake-ul şi hainele curate care-l îmbiau şi îl 
făceau acum să nu simtă frigul, îl făceau puternic. Că atacul 


nu reuşise nu-l tulbura. Asta era karma. Imprimată adânc în 
el de către profesorii lui şi prin ereditate, trăia certitudinea 
că duşmanii şi trădătorii se aflau pretutindeni, asta 
ajungând un mod de viaţă. Făcea paşi măsuraţi, se asigură 
să nu fie urmărit, îşi schimba direcţia de mers fără vreo 
logică, şi, de câte ori era posibil cerceta drumul care-i 
stătea în faţă, înainte de a porni mai departe. Când ajunse 
la uliţa cunoscută, rămase împietrit. Hanul La Cei Patruzeci 
şi Şapte de Ronini şi gardul înconjurător dispăruseră de pe 
faţa pământului. Nu mai rămăsese decât un loc gol, mirosul 
urât şi cenuşa care mai fumega. Câteva trupuri, de bărbaţi 
şi de femei. Unii decapitaţi, alţii hăcuiţi în bucăţi. Îşi 
recunoscu camaradul shishi, pe Gotă, după kimono. Capul 
mamei-san era pus într-o suliță înfiptă în pământ. De el era 
prins un anunţ: Este împotriva legii să dai adăpost unor 
criminali şi trădători. Dedesubt era sigiliul oficial al 
autorităţilor Bakufu, cu semnătura lui Nori Anjo, şeful roju. 

Pe Hiraga îl cuprinse un val imens de furie, dar rece ca 
gheaţa şi care adăugă doar noi straturi la furia care zăcea 
deja în el. Blestemaţii ăştia de gai-jini, gândi el. E vina lor. 
Toate astea s-au întâmplat din cauza lor. Vom fi sigur 
răzbunaţi. 

Duminică, 30 septembrie. 

Malcolm Struan se trezi treptat din somn. Simţurile lui 
cercetau, tatonau. Dintotdeauna ştiuse ce înseamnă 
durerea sufletească, deoarece pierduse doi fraţi şi o soră, 
simţise suferinţa provocată de beţiile tatălui său şi de furiile 
lui din ce în ce mai violente, suferise din pricina unor 
profesori plini de nerăbdare, simţise nevoia obsesivă de a fi 
primul în toate din cauză că într-o zi avea să fie marele tai- 
pan. Şi din cauza fricii lui sâcâitoare că nu va fi la înălţime, 
oricât de mult se pregătea, se antrena, spera şi se ruga şi 
muncea zi şi noapte, în fiecare zi şi în fiecare noapte din 
viaţa lui, căci n-a avut o adevărată copilărie şi adolescenţă 
ca alţii. 


Dar acum, ca niciodată, trebuia să se trezească treptat, să 
sondeze întâi profunzimea durerii pe care trebuia s-o 
îndure în ziua aceea, cuvenindu-i-se de drept, nemaiţinând 
seama de bruştele spasme care-l lăsau epuizat şi care 
apăreau fără să se anunţe şi fără logică. Acum simţea doar 
o durere care pulsa în el, dar era mai bine ca înainte. Câte 
zile trecuseră de la nenorocirea de pe drumul Tokaido? 
Şaisprezece. Şaisprezece zile. 

Îşi îngădui să se trezească şi mai mult. Se simţea cu 
adevărat mai bine ca în ziua precedentă. Ochii şi urechile îl 
slujeau normal. Camera se vedea limpede în lumina 
dimineţii. Cerul senin, vântul uşor, nici o furtună. Cu două 
zile în urmă furtuna încetase. Opt zile bântuise cu puterea 
unui taifun, apoi se topise tot atât de repede pe cât venise. 
Flota ancorată în largul țărmului de la Yedo se împrăştiase 
din prima zi căutând salvarea în largul mării. Nava amiral 
franceză, singura din toate navele de război, ieşise din 
furtună prima, reuşind să ajungă înapoi cu bine la 
Yokohama. Nici o altă navă nu se întorsese. Nu trebuia să-şi 
facă griji deocamdată, dar toată lumea privea orizontul cu 
nelinişte, sperând şi rugându-se. 

În timpul furtunii, la Yokohama, o navă comercială fusese 
aruncată pe țărm, câteva clădiri avariate, multe cutere şi 
nave de pescuit dispăruseră, în sat şi la Yoshiwara prăpăd 
mare, multe corturi din tabăra militară de pe faleză 
fuseseră luate de vânt. Dar fără victime, nici acolo, nici în 
colonie. Am fost mai mult decât norocoşi, gândi Struan. 
Apoi se opri la problema centrală a universului lui: Pot oare 
să mă ridic în capul oaselor? O încercare de probă, 
stângace. Ayeeyah! Durere, dar nu chiar atât de 
sfâşietoare. Se sprijini în ambele braţe, se săltă, acum 
stătea în capul oaselor, proptit în mâini. Suportabil. Mai 
bine ca ieri. Aşteptă o clipă, apoi se aplecă înainte, 
sprijinindu-se doar pe unul din braţe. Suportabil. Îşi ridică 
greutatea de pe ambele braţe. Suportabil. Cu grijă dădu la 
o parte aşternutul şi încercă prudent să-şi lase picioarele pe 


podea. Dar nu fu în stare, junghiurile fiind prea mari. Mai 
încercă o dată, şi din nou eşuă. Nu contează, am să încerc 
mai târziu. Se lăsă la loc pe spate cât putu mai uşor şi oftă 
uşurat. 

— Răbdare, Malcolm, îi spunea Babcott la fiecare vizită, 
adică de trei sau patru ori pe zi. 

— Răbdarea mortului! 

— Deocamdată e adevărat, dar tu mergi spre bine. 

— Şi când am să mă scol din pat? 

— Şi acum, dacă vrei, dar nu te sfătuiesc. 

— Cât mai durează? 

— Mai ai răbdare cam vreo două săptămâni. 

Înjurase cu voce tare, dar în multe privinţe era bucuros de 
acest răgaz, care-i dădea prilejul să chibzuiască pe îndelete 
cum să se descurce în rolul de tai-pan, cu maică-sa, cu 
Angelique, cu McFay şi presantele probleme de afaceri. 

— Ce facem în privinţa armelor pentru Choshu? întrebase 
McFay cu câteva zile înainte. E o afacere imensă şi de 
durată. 

— Am o idee. Las-o în seama mea. 

— Norbert trebuie să fi mirosit ce-i cu aceşti indivizi din 
Choshu de mult şi nu se poate să nu le facă o ofertă la un 
preţ mai mic. 

— La naiba cu Norbert şi familia Brock! Contractele lor nu 
sunt aşa de bune ca ale noastre, iar Dimitri, Cooper-Tillman 
şi majoritatea celorlalţi negustori americani din China sunt 
de partea noastră. 

— În afară de negustorii din Hawaii, spuse McFay cu 
acreală. 

Cu ultima poştă, sosită cu zece zile în urmă - nu mai 
fuseseră alte veşti de atunci şi vaporul bilunar nu era 
aşteptat decât peste cinci zile, Tess Struan scrisese: „Banca 
Victoria ne-a trădat. Cred că l-au susţinut financiar tot 
timpul în secret pe Morgan Brock la Londra cu generoase 
scrisori de credit. Cu acestea el i-a cumpărat în taină, sau i- 
a mituit pe toţi agenţii noştri din Hawaii, acaparând toată 


piaţa zahărului şi măturându-ne pe noi cu totul. Ceea ce e şi 
mai rău, se zvoneşte - nu am nici o dovadă - că are contacte 
strânse cu preşedintele rebel Jefferson Davis şi proprietarii 
de plantaţii de bumbac din sud, tratând să le furnizeze 
întreaga recoltă de zahăr contra unor contracte pentru 
toată producţia de bumbac viitoare destinată fabricilor 
englezeşti - tranzacţie care îi va face pe Tyler şi Morgan cei 
mai bogaţi oameni din Asia. Asta nu trebuie să se întâmple 
cu nici un chip. Nu mă duce mintea ce să fac, Jamie. Tu ai 
vreo sugestie? Arată-i această scrisoare şi fiului meu, 
cerându-i şi lui ajutorul la fel de urgent.” 

— Ce sugestie, Jamie? 

— N-am niciuna, Mal... tai-pan. 

— Dacă tranzacţia s-a făcut, s-a făcut şi gata! Să zicem că 
e aşa, am putea cumva intercepta bumbacul? 

— Să punem mâna pe el printr-o acţiune piraterească? 

— Dacă va fi necesar, replică Struan, calm. Bătrânul Brock 
aşa ar face, a mai făcut-o şi în trecut. E una din posibilităţi, 
bumbacul se va duce la fund cu navele lui cu tot. A doua: 
marina noastră sparge blocada Uniunii şi atunci putem 
obţine cu toţii bumbacul de care avem nevoie. 

— S-ar putea, dacă declarăm război Uniunii. Ceea ce este 
de neconceput! 

— Nu sunt de acord. Pentru numele lui Dumnezeu, ar 
trebui să trecem de partea lui Davis, bumbacul din sud este 
însăşi existenţa noastră. Atunci ar putea câştiga războiul, 
altfel îl vor pierde. 

— De acord. Dar suntem la fel de dependenţi de cei din 
nord. 

— Cum măturăm navele lui Brock? Trebuie să existe un 
mod de a rupe cercul ăsta vicios. Dacă nu poate pune mâna 
pe marfă dă faliment. 

— Ce ar face Dirk? 

— S-ar repezi în beregata lor, răspunse Malcolm pe loc. 

— Atunci asta este ceea ce trebuie să facem... 


Unde-i beregata lor şi ce anume trebuie făcut? se întrebă 
el acum, stând culcat în pat, punându-şi mintea să găsească 
o soluţie la problema asta ca şi la toate celelalte. Angelique? 
Nu, la ea mă voi gândi mai târziu. O iubesc cu fiecare zi tot 
mai mult. Mulţumesc lui Dumnezeu că pot scrie singur 
scrisori acum. Trebuie să-i scriu mamei din nou, dacă există 
cineva care ştie care-i beregata rivalilor noştri, atunci 
numai ea e: Iyler Brock e tatăl ei şi Morgan fratele ei. Dar 
cum îndrăzneşte ea să vorbească în zeflemea de familia lui 
Angelique? Ar trebui oare să-i scriu tatălui fetei? Da, dar nu 
chiar acum, e timp destul. 

Am atâtea scrisori din urmă la care trebuie să răspund! 
Cărţi de comandat din Anglia, Crăciunul se apropie, ca şi 
balul filantropic al Jockey Clubului din Hong Kong. Trebuia 
să se gândească la balul anual al firmei Struan, la 
întrevederile din ziua aceea, cu Jamie cel puţin de două ori, 
cu Seratard după-amiază - oare ce o vrea şi ăsta? Ce maie 
stabilit pentru azi? Phillip vine să mai trâncănim după micul 
dejun..., stai puţin, nu, nu azi, pentru că ieri Sir William i-a 
dat ordin să plece înapoi la Yedo să pregătească Legația 
pentru întâlnirea cu reprezentanţii Sfatului Bătrânilor care 
va avea lor peste douăzeci de zile. 

— Chiar va avea loc această întâlnire, Sir William? îl 
întrebase pe ministru în timpul vizitei pe care acesta i-o 
făcuse. 

Deoarece flota nu mai proteja Legația, din pricina 
manifestărilor de ostilitate ale samurailor pretutindeni, 
după ce a mai stat câteva zile pe loc ca să salveze 
aparențele, Sir William a considerat că este prudent să se 
reîntoarcă la Yokohama, pretinzând că se pregăteşte pentru 
primirea banilor de despăgubire. 

— Cred că da, domnule Struan. Poate nu la data fixată, dar 
sunt convins că întâlnirea va avea loc cu toată ceremonia 
aproximativ în acea perioadă. Şi cu asta vom face un 
adevărat pas înainte. Dacă se ţin de cuvânt şi onorează 
prima plată de cinci mii de lire sterline, aşa cum au 


promis... ei bine, e un indiciu de bun augur. Apropo, după 
câte ştiu aveţi un vapor care trebuie să plece spre Hong 
Kong. Pot să vă rog să permiteţi unuia din membrii 
personalului meu şi unor scrisori urgente să plece cu acest 
vapor? Soţia şi cei doi băieţi ai mei sosesc în curând şi sunt 
obligat să fac nişte pregătiri. 

— Bineînţeles, o să-i spun lui McFay. Dacă doriţi o cabină 
pe oricare din navele noastre ca să-i întâmpinați, spuneți. 

— Mulţumesc. Aveam de gând să iau o vacanţă de două 
săptămâni când vin ei. Când te laşi prins de problemele de 
aici, ajungi să nu mai ştii ce-i pe lumea asta. Îmi lipseşte 
viaţa de la Hong Kong. Ce oraş deosebit, deşi să fie al naibii 
dacă cei de la Whitehall îl preţuiesc la valoarea lui 
adevărată. Friptură bună de vită cât vrei, cricket sau tenis, 
spectacole de teatru sau operă şi câteva zile la curse vor fi 
mai mult decât binevenite. 

— Când vă întoarceţi? 

Când? Asta era întrebarea. Vestea nenorocirii de pe 
drumul Tokaido trebuie să fi ajuns acolo de aproape o 
săptămână, presupunând că nava de poştă a rezistat 
furtunii. Mama trebuie să fi trăit un şoc, deşi pe faţa ei 
nimeni nu va citi nimic. Va veni ea încoace cu prima navă 
disponibilă? Posibil, dar trebuie cineva să aibă grijă şi de 
sediul central al firmei. Şi de Emma, de Rose şi Duncan. 
Tata e mort, eu sunt aici, optsprezece zile e o perioadă prea 
lungă, nu-şi poate îngădui să lipsească atâta de acolo. Chiar 
dacă e pe drum, la bordul unei nave, tot mai durează cel 
puţin trei sau patru zile până ajunge, timp suficient ca să 
mă pregătesc s-o înfrunt. E ciudat s-o consider un duşman 
posibil, dacă nu chiar duşman, oricum tot nu-mi mai e 
prieten. Poate că-mi este, la urma urmelor, aşa cum mi-a 
fost întotdeauna, chiar dacă de la distanţă, neavând timp 
decât să-l ajute pe tata, nu pentru noi. 

— Bună ziua, fiul meu. Cum aş putea să ajung vreodată 
duşmanul tău? 


Era uimit să o vadă lângă pat, ba şi pe taică-su, deşi ştia 
bine că murise. 

Ciudat. Nu părea să aibă importanţă. Sări iute din pat, 
fără să mai simtă vreo durere şi se porni să trăncănească 
fericit cu ei în cuterul care traversa portul Hong Kong. Nori 
de furtună se adunau pretutindeni în jur, amândoi părinţii 
ascultând cu respect ce spune şi aprobându-i planurile 
inteligente, în vreme ce Angelique stătea la pupa, 
îmbrăcată în ceva diafan, cu sânii îmbietori, acum dezgoliţi, 
mâinile lui oprindu-se pe ei, apoi alunecând în jos, toată 
goală acum, corpul ei zvârcolindu-se lipit de al lui, mâinile 
mângâindu-i faţa... 

— Malcolm? 

Se trezi cu o tresărire. Angelique era lângă patul lui, 
zâmbindu-i, îmbrăcată cu un halat de casă de mătase 
albastră, elegant, dar discret. Visul se topi, rămânând doar 
trupul ei ca o ameninţare sau promisiune, în subconştientul 
lui. 

— Eu... ah, visam, draga mea, pe tine te visam. 

— Da? Ce anume? 

Se încruntă încercând să-şi reamintească. 

— Nu mai ţin minte, spuse el, uitându-se la ea şi 
zâmbindu-i, în afară de faptul că erai frumoasă. Îmi place 
capotul tău. 

Ea făcu veselă o piruetă ca să-şi scoată în evidenţă 
capotul. 

— Mi l-a făcut croitorul pe care l-ai rugat pe Jamie să mi-l 
găsească! Mon Dieu, Malcolm, eu, eu cred că e 
nemaipomenit! Am comandat patru rochii. Sper că nu te 
deranjează..., îţi mulţumesc! se aplecă spre el să-l sărute. 

— Aşteaptă, Angelique, aşteaptă, doar o secundă. Priveşte! 
- se săltă cu grijă, stăpânindu-şi durerea, ridică ambele 
mâini în care se sprijinise şi le întinse spre ea. 

— Asta-i minunat, cheri, spuse ea încântată, prinzându-i 
mâinile. A, domnule Struan, cred că ar fi mai bine să-mi fac 


rost de o însoţitoare permanentă acum, să nu mai rămân 
niciodată singură cu tine în dormitorul tău. 

Zâmbind, ea făcu un pas, apropiindu-se mai mult, îşi puse 
cu grijă mâinile pe umerii lui, îi îngădui să o încercuiască cu 
braţele şi îl sărută, uşor, o sărutare plină de promisiuni, 
care-l făcu să nu-şi dorească mai mult. Ea îl sărută inocent 
pe ureche, apoi îşi îndreptă corpul îngăduindu-i să-şi 
odihnească capul pe pieptul ei, această poziţie plină de 
intimitate făcându-le plăcere, multă plăcere la amândoi. El 
simţi mătasea gingaşă, căldura tulburătoare, de neînlocuit, 
care dăinuie numai acolo. 

— Malcolm, ai vorbit serios când ai spus că vrei să te 
căsătoreşti cu mine? 

Îi simţi braţele încordându-se şi-l văzu că se crispează din 
cauza durerii. 

— Bineînţeles. Doar ţi-am spus-o de atâtea ori. 

— Crezi, crezi că părinţii tăi, iartă-mă, mama ta, va fi de 
acord, da? O, atâta de mult sper să fie aşa. 

— Da, o da, va fi, bineînţeles că va fi de acord. 

— Îmi dai voie să-i scriu lui papâ? Aş vrea să-i spun şi lui 
vestea cea mare. 

— Bineînţeles, scrie-i când vrei, şi eu am intenţia să-i scriu, 
spuse el răguşit. 

Apoi, luat de un val de afecţiune irezistibilă, imboldul de 
moment îi covârşi judecata şi el sărută mătasea acolo, apoi 
mai înfocat şi nestăpânit şi aproape că înjură cu voce tare 
când simţi cum ea se fereşte înainte ca el să reuşească s-o 
sărute din nou. 

— Iartă-mă, îngăimă el. 

— Nu e nevoie să-ţi ceri iertare sau să te simţi vinovat, 
cum faceţi voi, anglo-saxonii. Iubirea mea, nu în relaţiile 
dintre noi, spuse ea blajin. Şi eu te doresc! - apoi, urmându- 
şi planul, îşi schimbă tactica, se arătă deplin stăpână pe sine 
şi plină de o molipsitoare fericire. Acum sunt doar sora 
Nightingale. 

Aranjă pernele, şi începu să pună patul în ordine. 


— În seara asta e un dineu dat de monsieur Seratard, 
mâine-seară organizează o soiree. Andre Poncin, oferă un 
recital de pian, muzică de Beethoven - îl prefer lui Mozart, 
apoi Chopin şi o bucată de un oarecare tânăr Brahms - se 
auzi un clopot de biserică chemând credincioşii la serviciul 
de dimineaţă, după care urmară alte clopote, mai dulci şi 
mai melodioase de la biserica catolică. Gata, spuse ea, 
ajutându-l să se întindă din nou comod în pat. Acum mă duc 
să-mi fac toaleta şi mă întorc după liturghie, după ce te 
aranjezi şi tu. 

E îi reţinu mâna. 

— Am să fiu îmbăiat. Eşti minunată. Te iu... 

Brusc ochii lor se îndreptară către uşă unde cineva mişca 
clanţa, dar zăvorul era pus. 

— L-am tras eu pe când dormeai, chicoti ea ca o fetiţă 
zburdalnică, clanţa se mişcă din nou. Servitorii intră aici 
întotdeauna fără să bată. Trebuie să li se dea o lecţie! 

— Stăpân! strigă servitorul. Cea-ai! 

— Spune-i să plece şi să se întoarcă după cinci minute. 

Struan, prins în mreaja bucuriei ei, strigă ordinul în 
cantoneză şi auziră servitorul cum se îndepărtează 
bombănind. Ea râse. 

— Trebuie să mă înveţi să vorbesc chinezeşte. 

— O să încerc. 

— Cum se zice te iubesc? 

— Nu au un cuvânt pentru iubire ca noi. 

O expresie contrariată îi trecu pe faţă. 

— Ce păcat! 

Ea se duse iute la uşă, trase zăvorul, îi trimise o sărutare şi 
dispăru în apartamentul ei. Se auzi zăvorul. El se uită lung 
la uşă, dezamăgit. Apoi auzi sunetul clopotelor mai 
insistent, aducându-i aminte de liturghie! Simţi un junghi în 
inimă. Nu m-am gândit la asta, nu m-am gândit că ea e 
catolică. Mama e anglicană fanatică, merge la biserică de 
două ori duminica şi tata, toţi, în grup, împreună cu toate 
celelalte familii bune din Hong Kong. Catolică? Nu 


contează, mie..., mie nu-mi pasă. Trebuie să fie a mea, îşi 
zise, excitaţia sănătoasă şi flămândă care zvâcnea în el 
alungând durerea fizică. Trebuie. 

În acea după-amiază, patru hamali japonezi asudaţi 
puseră jos un cufăr cu chingi de fier, supravegheați de trei 
funcţionari Bakufu de rând, de Sir William, de interpreţi, de 
un ofiţer de la secţia contabilă a armatei, de zaraful 
Legaţiei, de un chinez, de Vargas, care urmau să verifice 
conţinutul. Toţi se aflau în principala cameră de recepții a 
Legaţiei, ferestrele erau deschise, iar Sir William făcea mari 
eforturi să nu zâmbească fericit. Cu multe ifose, unul dintre 
funcţionari scoase o cheie plină de ornamente şi descuie 
cufărul. Înăuntru se aflau dolari mexicani de argint, câteva 
bare de aur de un tael - cam de o uncie şi o treime, şi 
câteva de argint. 

— Întreabă de ce despăgubirea nu este toată în aur, aşa 
cum am convenit? 

— Funcţionarul spune că nu au putut obţine suficient aur 
la timp, dar că restul e în valută mexicană cinstită şi legală 
şi vă roagă să-i daţi o chitanţă. 

Valută cinstită şi legală însemna că monezile nu erau cu 
zimţii şterşi, nici găurite, nici tocite sau degradate, cum se 
obişnuia uneori. 

— Începe numărătoarea. 

Din fericire zaraful lui răsturnă conţinutul pe covor. 
Imediat ochii îi căzură pe o monedă găurită. Vargas văzu 
alta şi apoi încă una. Acestea fură puse la o parte. Toţi ochii 
rămăseseră aţintiţi asupra covorului, asupra grămezilor tot 
mai mari de monede adunate separat. Cinci mii de lire 
sterline era o sumă imensă într-o vreme în care salariul 
unui interpret angajat permanent era de patru sute de lire 
sterline pe an, cu care putea acoperi şi chiria casei; al unui 
zaraf de o sută de lire sterline (deşi un mare procentaj din 
tot ce trecea prin mâna lui se lipea cumva de ea); al unui 
servitor din Londra de douăzeci de lire sterline pe an, 
hrană şi locuinţă inclusiv, al unui soldat de cinci penny pe zi, 


al unui marinar de şase penny pe zi, al unui amiral de şase 
sute de lire sterline pe an. 

Număratul se termină repede. Amândoi zarafii controlară 
greutatea fiecărei bare micuţe de aur de două ori, apoi 
greutatea fiecărei grămezi de monede găurite, apoi folosiră 
un abac ca să calculeze totalul în raport cu rata de schimb 
curentă. Vargas spuse: 

— Se ridică la patru mii şi optzeci şi patru de lire sterline, 
şase şilingi şi şapte sferturi de penny, Sir William, în 
monede întregi, cinci sute şi douăzeci de lire sterline în 
monede găurite, făcând un total absolut de patru mii, şase 
sute şi nouă zeci şi şapte de lire sterline, doi şilingi şi şapte 
sferturi de penny. 

— Ieltare, opt pence, stăpân. 

Chinezul se închină şi dădu din cap, bălăngănind coada 
lungă şi groasă, mărunta lui corectură fiind doar de ochii 
lumii, să salveze aparențele, după cum se înţeleseseră cu 
Vargas dinainte, gândindu-se că suma pe care omologul său 
portughez o scăzuse drept onorariu pentru amândoi - de 
doi şi jumătate la sută şi şaptesprezece lire sterline, opt 
şilingi şi şase pence pentru amândoi, era mai mică decât ar 
fi putut el sustrage, dar acceptabilă pentru o muncă de o 
jumătate de oră. 

— Vargas, pune banii din nou în cufăr, dă-le o chitanţă cu o 
notiţă că restul ce nu s-a plătit va fi adăugat la ultima 
tranşă, spuse Sir William. Johann, mulţumegşte-le şi spune-le 
că vom aştepta să ni se achite întreaga sumă, în aur, peste 
nouăsprezece zile. 

Johann îndeplini ordinul. Imediat celălalt interpret începu 
să turuie o lungă declaraţie: 

— Acum cer o amânare a termenului, sir, şi... 

— Nici o amânare. 

Sir William oftă, dădu drumul celorlalţi să plece şi se 
pregăti pentru o altă oră de turuială, devenind surd la 
vorbele din jur, când, spre surprinderea lui, îl auzi pe 
Johann că spune: 


— Brusc am ajuns la problema esenţială, sir, e vorba de 
întâlnirea de la Yedo. Cer ca ea să fie amânată cu încă 
treizeci de zile, să aibă loc de acum în cincizeci de zile... 
Cuvintele exacte sunt: Shogunul se va întoarce de la Kyoto 
abia atunci şi el a informat Sfatul Bătrânilor să-i anunţe pe 
miniştrii străini că le va acorda o audienţă în acea zi. 

Ca să-şi lase timp de gândire, Sir William strigă: 

— Lim! 

— Lim apăru imediat. Ceaiul! 

În câteva secunde sosiră tăvile. Şi ţigările de foi, tutunul 
de prizat şi tutunul de pipă. Curând camera era plină de 
fum şi toată lumea tuşea şi în tot acest timp Sir William 
cântărea opţiunile pe care le avea. Mai întâi şi-ntâi, probabil 
am de-a face cu nişte funcţionari de rang inferior, aşa că 
orice am conveni acum va trebui negociat din nou. În al 
doilea rând, cele cincizeci de zile se vor întinde la două luni, 
chiar trei, dar dacă vom avea în cele din urmă o audienţă la 
puterea supremă, delegaţia fiind bineînţeles sub conducere 
britanică, înseamnă că am făcut un pas trainic înainte. De 
fapt, nu-mi pasă dacă amânarea ajunge la trei, chiar la 
patru luni. Până atunci voi avea aprobarea lordului Russell 
pentru a porni război, întăririle vor fi pe drum, venind din 
India şi Hong Kong, amiralul îşi va căpăta afurisita lui de 
împuternicire de a acţiona, şi vom avea forţele necesare să 
cucerim, să păstrăm şi să fortificăm Yedo, dacă va fi 
necesar. Aş putea să le spun: hai să ne întâlnim mai întâi 
după cum am stabilit, şi apoi şi cu shogunul. Asta ar fi cel 
mai bun lucru, dar presimt că n-o să acţioneze contra 
dorințelor sacrului Shogun şi o să ne ducă mereu cu 
zăhărelul, o să ne sucească şi o să ne prindă din nou în 
cursă, Johann interveni: 

— Purtătorul lor de cuvânt spune: întrucât suntem de 
acord cu acest lucru, ne luăm rămas bun. 

— Nu s-a căzut de acord asupra nici unui lucru! O 
amânare de treizeci de zile nu este posibilă din multe 
motive. Am stabilit deja o dată pentru întâlnirea cu Sfatul 


Bătrânilor, care va avea loc după cum s-a stabilit şi apoi, 
zece zile mai târziu vom fi bucuroşi să-l întâlnim pe shogun. 

După o altă oră de pufneli, tăceri pline de consternare, de 
limbaj anglo-saxon neaoş, Sir William se lăsă înduplecat 
pentru a se ajunge la compromisul dorit de el: întâlnirea cu 
Sfatul Bătrânilor să aibă loc aşa după cum s-a stabilit, iar 
întrevederea cu shogunul să aibă loc la treizeci de zile după 
aceea. După ce rămase din nou singur numai cu Sir William, 
Johann spuse: 

— N-o să se ţină de înţelegere. 

— Da, ştiu. Nu contează. Sir William, contractul meu 
expiră cam în două luni. Nu vreau să-l reînnoiesc. 

Sir William replică tăios: 

— Nu pot să mă lipsesc de serviciile tale încă cel puţin şase 
luni. 

— E timpul să plec acasă. Acest loc o să devină o baie de 
sânge, în curând, şi nu doresc defel să-mi văd capul într-un 
par. 

— Îţi măresc salariul cu cincizeci de lire sterline pe an. 

— Nu e vorba de bani, Sir William. Sunt obosit. Nouăzeci 
şi opt la sută din toate discuţiile purtate sunt apă de ploaie. 
Nu mai am acum răbdare să aleg câteva boabe de grâu 
dintr-o grămadă de balegă. 

— Am nevoie de tine la aceste două întâlniri. 

— Ele nu vor avea loc niciodată. Peste vreo două luni am 
plecat, data exactă este în contract. Îmi pare rău, Sir 
William, dar cu asta basta, şi acum mă duc să mă îmbăt. 

Şi plecă, Sir William se duse la locul său de la fereastra 
biroului şi cercetă cu privirea orizontul. Era la asfinţit. Nici 
un semn că flota se întorcea. Dumnezeul meu, sper că 
navele au scăpat cu bine. Trebuie să-l păstrez pe Johann. 
Tyrer nu va fi pregătit nici peste un an. Pe cine pot să 
găsesc ca să am încredere în el? Fir-ar să fie de treabă! 
Razele soarelui care dispărea iluminară scurt camera cu 
mobile puţine, apoi lumina păli încât el fu nevoit să aprindă 
o lampă cu ulei, ajustând fitilul cu grijă. Pe biroul lui se aflau 


grămezi ordonate de scrisori, un exemplar propriu al 
almanahului Pe 'Tot Parcursul Anului - de mult citit din 
scoarță în scoarță - toate ziarele venite cu ultima navă de 
poştă, câteva copii din Illustrated London News şi din 
Punch. Alese exemplarul de corectură al romanului Părinţi 
şi copii de Turgheniev, în rusă, pe care i-l trimisese un 
prieten de la curtea ţarului din St. Petersburg, printre alte 
cărţi în engleză şi franceză, începu să citească, apoi, distrat, 
îl puse la o parte şi a început să scrie a doua scrisoare din 
acea zi destinată guvernatorului Hong Kong-ului, dând 
amănunte despre întrunirea avută şi cerând să i se trimită 
om în locul lui Johann. Lim intră în cameră în tăcere, 
închizând uşa. 

— Da, Lim? 

Lim se apropie de masa lui de lucru, ezită, apoi cobori 
vocea spunând în şoaptă. 

— Stăpân, spuse el precaut, aude reu, reu la Casa Mare 
Yedo, mare reu, iute, iute. 

Sir William îşi ridică ochii şi se uită fix la el. Casa Mare aşa 
spuneau servitorii chinezi Legaţiei lor din Yedo. 

— Ce se va întâmpla atât de rău curând? 

Lim dădu din umeri. 

— Reu. 

— Când va avea loc? 

Din nou Lim ridică din umeri. 

— Whisky, apa, heya? 

Îngândurat, Sir William dădu din cap. Din când în când 
Lim îi şoptea la ureche zvonuri, care aveau darul tulburător 
de a se adeveri. Îl urmări cu privirea cum merge fără 
zgomot la bufet şi îi pregăteşte băutura, exact aşa cum îi 
plăcea lui. 

Phillip Tyrer şi căpitanul cu fustanelă urmăreau acelaşi 
apus de soare, de la o fereastră de la etajul Legaţiei din 
Yedo, obişnuitul grup de samurai fiind staționat în afara 
zidurilor şi în toate zonele apropiate de pe deal. Nuanţele 


roşu închis şi portocaliu şi cafeniu se amestecau pe 
orizontul pustiu cu fâşia albastră a mării. 

— Va fi vremea frumoasă mâine? 

— Nu ştiu prea multe despre cum e vremea pe aici, 
domnule Tyrer. Dacă am fi în Scoţia ţi-aş putea da cât de cât 
un buletin meteo, râse căpitanul, un bărbat băţos, cu părul 
ca nisipul, de vreo treizeci de ani. Ploaie şi ici şi colo 
averse... dar, vai, sigur, nu e dracu' chiar atât de negru. 

— N-am fost niciodată în Scoţia, dar voi merge sigur la 
următoarea mea întoarcere în ţară. Când pleci acasă? 

— Poate anul viitor, poate peste încă un an. Anul acesta 
este doar al doilea an aici. 

Îşi îndreptă din nou atenţia către scuar. Patru soldaţi din 
regimentul Scoţia şi un sergent urcau greoi dealul printre 
samurai şi intrară pe porţile de fier, întorcându-se dintr-o 
patrulare de rutină, făcută către cheu, unde staţiona un 
detaşament de marinari cu un cuter. Samuraii erau 
întotdeauna prezenţi, de jur-împrejur, uneori sporovăind, 
adunaţi în grupuri mişcându-se tot timpul în apropierea 
unor focuri pe care le aprindeau dacă era frig. Nimeni, nici 
un soldat, nici angajat al Legaţiei nu fusese împiedicat să 
părăsească incinta sau să se întoarcă, deşi toţi cei care 
plecau sau veneau trebuiau să treacă printre rândurile de 
samurai care-i cercetau în tăcere de sus până jos, fără să le 
scape nimic. 

— Scuză-mă, trebuie să vorbesc cu sergentul, să mă asigur 
că acum cuterul nostru mai e acolo, la o adică, şi să fac 
inspecția de seară. Masa la şapte, ca de obicei? 

— Da. 

Când rămase singur, Tyrer îşi reţinu un căscat nervos, se 
întinse şi îşi mişcă braţul să-şi ogoiască durerea surdă pe 
care o simţea. Rana i se vindecase perfect, nu mai era 
nevoit să umble cu mâna legată cu o faşă de gât. Sunt al 
dracului de norocos, gândi el, am scăpat uşor. Doar ce mi-a 
făcut Wee Willie! Lua-l-ar naiba să-lia că m-a trimis aici. Eu 
trebuie să mă pregătesc să devin interpret, nu să fiu 


măcelărit. Fir-ar el să fie, fir-ar el să fie! Şi acum am să 
pierd şi recitalul lui Andre pe care l-am aşteptat atât. Precis 
că Angelique va fi la recital. Zvonurile despre logodna ei 
secretă s-au răspândit cu repeziciune prin colonie ca o 
furtună, tulburând spiritele. Aluziile făcute în faţa ei sau a 
lui Struan nu au fost nici infirmate nici confirmate. Nici un 
indiciu cât de cât. La Club, pariurile ajunseseră de doi la 
unul că zvonul logodnei era adevărat şi de douăzeci la unul 
că această căsătorie nu va avea loc niciodată. 

— Struan e bolnav de nu mai poate, ea e catolică şi o 
cunoşti pe mă-sa, pentru numele lui Dumnezeu, Jamie! 

— Accept pariul! El se simte pe zi ce trece mai bine şi tu 
nu-l ştii ca mine. Zece guinee contra două sute. 

— Charlie, ce-mi dai că fata a şi fost încercată? 

— O, pentru numele lui Dumnezeu! Ţâţe de Angel nu e 
curtezană, pentru numele lui Hristos! 

— O mie la unul? 

— S-a făcut, pe Dumnezeu... o guinee de aur! 

Spre dezgustul lui Tyrer şi al lui Pallidar, jocul de-a 
pariurilor şi presupunerile deveneau din ce în ce mai intime 
şi mai amănunțite, cu fiecare zi. 

— Afurisiţii ăştia de aici sunt o şleahtă de haimanale! 

— Bineînţeles că ai dreptate, Pallidar. O şleahtă de 
lepădături! 

În afară de speculaţiile intense privind pe Struan şi 
Angeligue, se mai vânturau şi cele privind furia furtunii şi 
soarta flotei, mai rele decât crunta realitate. Negustorii 
japonezi erau mai nervoşi ca de obicei, şoptind zvonuri 
despre nişte răscoale care aveau loc pretutindeni în Japonia 
şi lupte între cei care erau împotriva sau pentru Bakufu, că 
misteriosul Mikado, presupus a fi marele preot al tuturor 
japonezilor şi care ţinea sub stăpânirea lui Kyoto, ordonase 
tuturor samurailor să atace Yokohama. 

O tâmpenie, dacă vrei să ştii, îşi spuneau occidentalii. 

Dar se cumpărau din ce în ce mai multe arme de foc şi 
chiar şi singurele două neveste de negustori din colonie 


dormeau cu o armă încărcată alături de pat. Mahalaua 
Beţivilor se zvonea că este o tabără înarmată. Apoi, cu 
câteva zile în urmă, se produse un act de război: o navă 
comercială americană, avariată de furtună, ajunse şontâc- 
şontăc în Yokohama. Venea din Shanghai către Yokohama, 
cu o încărcătură de argint, muniţie şi arme, ca să plece în 
continuare către Filipine cu opiu, ceai şi diverse mărfuri, 
dar când trecuse printre bateriile de coastă din 
Strâmtoarea Shimonoseki acestea trăseseră asupra sa. 

— Dracu' să-i ia! strigă cineva acoperind explozia de 
mânie de la Club. 

— Ai dreptate, lua-i-ar să-i ia! S-a tras asupra noastră! Şi 
noi paşnici ca nişte mieluşei! Nelegiuiţii ăia din Choshu au 
ţintit foarte bine. Ne-au zburat vârfurile catargelor cât ai 
zice peşte, de n-am apucat să ferim navele. Care nelegiuit 
de idiot le-o fi vândut afurisitele de tunuri? Sigur că am tras 
şi noi, dar nu avem decât două împuţite de tunuri cu 
ghiulele nenorocite de cinci livre care nu-s în stare nici să 
facă pe cineva să sughiţă. Am numărat vreo douăzeci de 
tunuri la flăcăi. 

— Pe Dumnezeul meu, douăzeci de tunuri şi nişte tunari 
pricepuţi ar putea să închidă cu uşurinţă Strâmtoarea 
Shimonoseki, şi dacă se întâmplă asta, atunci am dat de 
dracu'. Ăla e cel mai rapid şi cel mai sigur drum încoace. 

— Da, apele interioare sunt absolut necesare pentru 
navigaţie, pe Dumnezeu! 

— Unde naiba-i flota? Ar putea să meargă şi să distrugă 
bateriile alea! Ce-o să se întâmple cu comerţul nostru? 

— Da', unde-i flota? Sper, la naiba, să fi scăpat întreagă! 

— Şi dacă nu? 

— Charlie, va trebui să trimitem să vină altă... 

Ce idioţi, gândi Tyrer, nu le trece prin cap decât să vină 
altă flotă, alt rând de băutură, alţi bani! Mulţumesc lui 
Dumnezeu că amiralul francez l-a adus pe Andre înapoi. 
Mulţumesc lui Dumnezeu că există şi Andre, deşi e 
fluşturatic şi apare şi dispare în mod ciudat, dar asta numai 


pentru că e francez. Datorită lui am deja două caiete pline 
cu cuvinte şi expresii japoneze, jurnalul meu zilnic e înţesat 
cu o mulţime de elemente de folclor. Am o întâlnire cu un 
iezuit când ne ducem din nou la Yokohama. Un progres 
minunat! Şi e atât de important pentru mine să învăţ 
repede. Ca să nu mă mai gândesc şi la Yoshiwara. Trei 
vizite. Primele două însoţit, a treia numai noi singuri. 

— Andre, nici nu pot să-ţi spun cât de recunoscător îţi sunt 
pentru tot timpul pe care l-ai pierdut cu mine, pentru tot 
ajutorul. Iar cât despre seara asta, n-o să pot niciodată să te 
răsplătesc, niciodată. 

Asta fusese după prima vizită. Nervos, îmbujorat, 
transpirând, neînstare să îngâne o vorbă, dar pretinzând a 
fi bărbat hârşit îl urmase pe Andre afară din colonie la 
căderea nopţii, alăturându-se mulţimii de bărbaţi veseli 
care se îndreptau către Yoshiwara, trecură de samuraii de 
gardă, ridicându-şi politicos jobenurile şi primind în schimb 
nişte plecăciuni de formă, trecură peste Podul către 
Paradis, spre porţile înalte şi gardul de lemn care înconjura 
zona. 

— Yoshiwara înseamnă Locul cu Trestii, îi spusese Andre 
expansiv, amândoi învioraţi bine de şampanie care, în cazul 
lui 'Tyrer, nu făcea decât să-i sporească relele presimţiri. 
Numele unui cartier din Yedo, o mlaştină secată, unde 
fusese construit pentru prima dată în istoria Japoniei un 
cartier de bordeluri, în baza unui decret al shogunului 
Toranaga, cu două secole şi jumătate în urmă. Până atunci 
bordelurile erau răspândite pretutindeni. De atunci, ni se 
spune, toate oraşele mari şi orăşelele au asemenea zone 
îngrădite, toate cu permis de funcţionare şi controlate 
îndeaproape. Conform obiceiului multe se numesc 
Yoshiwara. la uite ce-i acolo! 

Deasupra porţii, un şir de caractere chinezeşti erau 
gravate cu eleganţă în lemn. 

— Sensul lor este: Dorinţa trupească e apăsătoare, atunci 
trebuie să facem ceva s-o uşurăm. 


Tyrer râse nervos. Văzu o mulţime de samurai de pază şi 
în afara incintei. Cu o noapte înainte când Andre se oferise 
să-l însoţească - erau la Club atunci, şi beau - el amintise 
spusele unui negustor cum că gărzile se aflau acolo nu ca să 
păstreze liniştea, ci mai ales să împiedice curvele să scape. 

— Deci sunt de fapt sclave, nu? 

Fu şocat când îl văzu pe Poncin roşindu-se de furie. 

— Mon Dieu, să nu faci greşeala de a te gândi la ele ca la 
nişte curve şi nici nu le numi curve, în sensul pe care-l are 
cuvântul la noi. Nu sunt sclave. Unele sunt legate prin 
contract pe un număr de ani, multe sunt vândute de părinţii 
lor de la o vârstă fragedă, tot pentru un număr de ani, dar 
contractele lor sunt aprobate de Bakufu şi înregistrate la 
Bakufu. Nu sunt curve, ele sunt Doamnele din Împărăţia 
Sălciilor să nu uiţi acest lucru. Sunt doamne! 

— Scuză-mă, eu... 

Dar Andre nu-i dădu nici o atenţie. 

— Unele sunt gheişe - artiste - educate să te distreze, să 
cânte, să danseze, să joace cu tine jocuri stupide, dar nu 
sunt pentru culcat. Restul, mon Dieu, ţi-am spus, nu te 
gândi la ele ca la nişte curve, ci gândeşte-te la ele ca la 
nişte Femei ale Plăcerii, educate să-ţi ofere plăcere, 
educate ani îndelungaţi. 

— Iartă-mă, n-am ştiut. 

— Dacă le tratezi cum se cuvine, îţi oferă plăcere, aproape 
orice fel de plăcere doreşti, dacă vor ele şi dacă suma pe 
care o plăteşti e corectă. Tu le dai nişte bani care nu 
înseamnă mare lucru, ele îţi dau tinereţea lor. E un târg 
inegal - Andre se uită la el ciudat. Ele îţi dau tinereţea lor 
şi-şi ascund lacrimile pe care le provoci tu. 

Dădu duşcă vinul şi se uită fix la ceaşcă, devenind brusc 
sentimental. 'Tyrer îşi aminti cum umpluse iar paharele, pe 
tăcute, blestemându-se că distrusese sentimentul acela 
plăcut de prietenie, pentru el o prietenie nepreţuită, jurând 
să fie mai prudent pe viitor şi întrebându-se de ce Andre se 
înfuriase subit. 


— Chiar lacrimi? 

— În meseria asta viaţa nu este frumoasă, dar chiar şi în 
situaţia asta nu este întotdeauna urâtă de tot. Pentru unele, 
ea poate fi chiar minunată. Cele mai frumoase şi 
desăvârşite în arta lor devin vestite, sunt căutate chiar de 
cei mai importanţi daimyo - regi - din ţară, se pot mărita cu 
persoane de rang înalt, cu negustori bogaţi, chiar cu 
samurai. Dar Doamnele din Împărăţia Sălciilor care au de-a 
face cu noi, gai-jinii, continuă Andre cu amărăciune, nu au 
nici un viitor. Nu li se îngăduie decât cel mult să deschidă o 
altă casă aici, să bea sake şi să angajeze alte fete la rândul 
lor. Mon Dieu, tratează-le pe toate cum se cuvine, deoarece 
o dată ce au ajuns aici cu noi sunt pătate în ochii tuturor 
celorlalţi japonezi. 

— Îmi pare rău. Groaznic lucru! 

— Da, nimeni nu înţelege... 

O explozie de râsete de beţivani îi acoperi cuvintele, clubul 
era plin de fum şi vacarm. 

— 'Ţi-am spus că acestor cretini nu le pasă şi nu dau nici 
doi bani pe nimeni, niciunul dintre ei. Canterbury săracul 
era alt aluat - Andre îşi ridică o clipă privirea din pahar. Eşti 
tânăr şi neîntinat. Vei rămâne aici un an, sau doi, şi pari 
dornic să înveţi, aşa că am crezut..., sunt atâtea lucruri de 
învăţat, există atât de multe lucruri bune, spuse el. 

Brusc, se ridică şi plecă. Asta se petrecuse cu o noapte mai 
înainte, iar acum când se aflau la porţile Yoshiwarei, Andre 
îşi scoase din buzunar un pistol mic. 

— Phillip, ai vreo armă la tine? 

— Nu. 

Andre întinse pistolul unui servitor mieros care-i restitui o 
chitanţă şi puse pistolul alături de celelalte. 

— Nu este permis să se aducă vreo armă în interiorul 
zidurilor Yoshiwarei. Lucru valabil pentru toate cartierele 
Yoshiwara. Chiar samuraii trebuie să-şi predea săbiile. On y 
va! 


Acum, în faţa lor, de ambele laturi ale unei străzi late şi ale 
străduţelor laterale, se înşirau căsuțe curate, cochete, 
multe pentru a lua masa sau pur şi simplu mici baruri, toate 
construite din lemn, cu verande şi paravane shoji din hârtie 
cerată, ridicate pe nişte stâlpi scunzi. Peste tot culoare şi 
desene înflorite, zgomote şi râsete, lanterne, lumânări şi 
lămpi cu ulei. 

— Focul este un imens pericol, Phillip. Locul acesta a ars 
până la pământ în primul an, dar peste nici o săptămână 
era din nou înfloritor. 

Fiecare casă avea firmă proprie. Unele stăteau cu uşile 
deschise şi paravanele shoji glisante trase în lături. În ele se 
vedea mulţime de fete, îmbrăcate în kimonouri care mai 
înflorate, care mai modeste, de calităţi diferite, după rangul 
casei respective. Alte fete se plimbau, unele cu umbrele 
colorate, altele cu servitoare care le însoțeau, nedând nici o 
importanţă sau prea puţină importanţă bărbaţilor care se 
holbau la ele cu gura căscată. Amestecaţi printre ele 
mişunau vânzători de lucruri mărunte, o mulţime de 
servitoare care făceau reclamă în gura mare calităţilor 
caselor într-un limbaj amestecat, plin de savoare, anglo- 
chinez, cu voci gâjâite, iar mai presus de toate răsunau 
glumele deşucheate ale clienţilor, majoritatea dintre aceştia 
fiind recunoscuţi şi având locurile lor preferate. Nu se 
vedeau japonezi, în afară de gărzi, servitori, hamali şi 
maseuri. 

— Să nu uiţi niciodată că Yoshiwara este un loc al 
desfătării, al plăcerii cărnii, ca şi al plăcerii de a mânca şi a 
bea, şi că în Japonia nu există ceea ce se numeşte păcat, 
păcatul originar sau vreun alt păcat de orice fel. 

Andre râse şi porni înainte arătându-i drumul prin 
mulţimea care se mişca în perfectă ordine, cu excepţia 
câtorva beţivi gălăgioşi care erau îndepărtați repede şi cu 
blândeţe de nişte matahale uriaşe şi pricepute, imediat puşi 
să şadă pe taburete şi îndopaţi din nou cu sake de 
servitoarele foarte atente. 


— Beţivii sunt bineveniţi, Phillip, deoarece pierd socoteala 
banilor. Dar să nu cumva să cauţi ceartă vreunei matahale 
din acestea, sunt fantastic de pricepuţi cu mâna goală. 

— Faţă de Mahalaua Beţivilor, aici dăinuie o ordine ca pe 
Promenada Regentului din Brighton. 

O servitoare plină de zel îl prinse pe Tyrer de braţ şi 
încearcă să-l tragă către o uşă. 

— Sake heya? Hâţ hâţ foarte bun, stăpân... 

— Iye, domo, iye! izbucni Tyrer - nu, mulţumesc, nu - şi se 
grăbi să-l ajungă din urmă pe Andre. Doamne Dumnezeule, 
a trebuit să mă smulg din mâna ei ca să scap. 

— Asta e meseria lor. 

Andre ieşi de pe strada principală, trecând printr-un pasaj 
dintre coşmelii, mai traversă un pasaj, se opri la o uşă 
sărăcăcioasă, deasupra căreia se afla o firmă neîngrijită şi 
bătu. Tyrer recunoscu caracterele pe care Andre i le 
scrisese mai devreme: Casa la Trei Crapi. Zăbrelele se 
ridicară. Nişte ochi îi priviră iscoditori, uşa se deschise şi 
Tyrer pătrunse într-o ţară a minunilor. O grădină micuță, 
lanterne cu ulei şi lumânări. Trebuia să păşeşti pe pietre 
cenuşii, lustruite, aşezate în pat de muşchi verde, tufe de 
flori, mulţi arţari mici - frunze roşii ca sângele în contrast 
cu altele verzi - o lumină portocalie care venea de la un 
shoji pe jumătate acoperit. Un pod micuţ peste un pârâu 
miniatură, o cascadă alături, îngenuncheată pe verandă - o 
femeie de vârstă medie: Mama-san, frumos îmbrăcată şi 
coafată. 

— Bonsoir Monsieur Furansu-san, spuse ea, puse ambele 
mâini în faţa ei pe verandă şi se înclină. 

Andre îi răspunse şi el cu o plecăciune. 

— Raiko-san, konbanwa. Ikaga desu ka? Bună seara, ce 
mai faci? Kore wa watashi no tomodachi desu, Tyrer-san. 
Acesta este prietenul meu Tyrer. 

— Ah so desu ka? Iaira-san? 

Ea se înclină cu gravitate. Stângaci, Tyrer se înclină şi el, 
apoi ea îi invită s-o urmeze. 


— Ea spune că Taira este un vestit şi vechi nume japonez. 
Eşti norocos, Phillip, cei mai mulţi dintre noi trebuie să se 
mulţumească doar cu porecle. Eu sunt Furansu-san, cea 
mai apropiată pronunție pe care au găsit-o pentru cuvântul 
francez. 

Scoţându-şi pantofii ca să nu murdărească tatami-ul foarte 
curat şi foarte scump, şi aşezându-se cu stângăcie turceşte, 
Andre îi explică ce e takoyama, nişa unde se atârnă sulul cu 
inscripţii anume şi aranjamentul cu flori, schimbat zilnic, 
învăţându-l să aprecieze calitatea shoji-ului şi a tipurilor de 
lemn folosit. 

Sosi sak6-ul. Servitoarea era un copil, poate zece ani, nu 
era drăguță, dar era îndemânatecă şi tăcută. Raiko turnă 
băutură mai întâi lui Andre, apoi lui Tyrer şi apoi ei. Ea abia 
gustă, Andre bău dintr-o duşcă ceşcuţa şi o întinse să i se 
mai toarne. Tyrer făcu la fel, constatând că băutura aceea 
caldă nu era neplăcută, ci mai degrabă lipsită de gust. 
Ambele ceşti fură imediat umplute, apoi golite şi umplute 
iar. Se aduseră alte tăvi şi alte clondire cu băutură. Tyrer le 
pierdu şirul dar curând se simţi cuprins de o căldură 
plăcută, îi dispăru nervozitatea, privea, asculta şi nu 
înţelegea aproape nimic din ceea ce spuneau ceilalţi doi, 
numai câte un cuvânt când şi când. Raiko avea părul negru 
şi strălucitor, prins cu mulţi piepteni frumos ornamentaţi, 
era dată pe faţă cu un strat gros de pudră albă. Nu părea 
nici frumoasă, nici urâtă, ci deosebită, purta un kimono de 
mătase roz, cu nişte crapi verzi. 

— Crapul este koi, şi este de obicei semn de noroc, îi 
explicase Andre mai devreme. Metresa lui Townsend Harris, 
curtezană din Shimoda, pe care Bakufu i-a băgat-o pe gât 
să-l zăpăcească, îşi zice Koi, dar mă tem că asta nu i-a 
purtat noroc. 

— Da? Ce s-a întâmplat? 

— Curtezanele de aici spun că el o adora şi că atunci când 
a plecat, i-a dat bani destui ca să-şi facă un rost. Ea fusese 
cu el cam doi ani. La scurtă vreme după ce el s-a întors în 


America, ea a dispărut fără urmă. Probabil că a băut până a 
murit, sau s-a sinucis. 

— L-a iubit atât de mult? 

— Se spune că la început, când au venit cei de la Bakufu, 
ea a refuzat cu toată tăria să se culce cu un străin - o 
aiureală nemaivăzută - nu uita că ela fost primul străin 
căruia i s-a permis să locuiască pe pământ japonez. Ea i-a 
implorat pe Bakufu să aleagă pe altcineva, s-o lase să 
trăiască în pace, a spus că se va face călugăriţă budistă, a 
jurat chiar să se omoare. Dar şi ei au fost de neînduplecat, 
cerându-i să-i ajute să rezolve problema acestui gai-jin, 
insistând neobosiţi să accepte să devină concubina lui, 
înmuindu-i îndărătnicia nimeni nu ştie prin ce mijloace. A 
acceptat şi ei i-au mulţumit. lar când Harris a plecat, toţi i- 
au întors spatele, şi Bakufu şi toată lumea. A, atât de tristă 
poveste, dar orice femeie care a fost cu un străin rămâne 
prihănită pentru totdeauna. 

— Groaznic! 

— Da, în concepţia noastră, şi atât de trist. Dar să nu uiţi 
că aici e [ara Lacrimilor. Acum ea a ajuns legendă, cinstită 
de cele de-o seamă cu ea şi de cei care i-au întors spatele, 
pentru sacrificiul ei. 

— Nu înţeleg. 

— Nici eu şi nimeni dintre ai noştri. Dar ei, japonezii, 
înţeleg. 

Cât de ciudat e totul, gândi Tyrer din nou. Şi această 
căsuţă. Şi acest bărbat şi această femeie, care sporovăiesc 
jumătate în japoneză, jumătate în pidgin, râd împreună, ea 
madama, el clientul, amândoi prefăcându-se a fi altceva 
decât sunt. Şi alt sake, şi alt sake. Apoi ea se înclină, se 
ridică şi ieşi. 

— Sake, Phillip? 

— Mulţumesc. E bun, nu? 

După o pauză Andre spuse: 

— Tu eşti primul pe care l-am adus vreodată aici. 

— Zău? De ce tocmai pe mine? 


Francezul răsuci ceaşca de porțelan între degete, sorbi 
ultima picătură, îşi mai turnă băutură, apoi începu să 
vorbească în franceză, cu voce blândă şi plină de căldură. 

— Pentru că tu eşti prima persoană pe care am întâlnit-o la 
Yokohama care..., pentru că vorbeşti franceza, eşti cult, 
pentru că mintea ta e ca un burete, eşti tânăr, cam jumătate 
ca vârstă faţă de mine, nu? Ai douăzeci şi unu de ani şi nu 
eşti ca ceilalţi, eşti neprihănit şi o să stai aici câţiva ani - 
zâmbi, ţesând nesimţit pânza de păianjen mai bine în jurul 
lui, spunând numai parte din adevăr, rotunjind adevărul 
după voie. Chiar dacă eşti englez şi prin asta duşman al 
Franţei, eşti singurul care, nu ştiu de ce mi se pare mie, 
meriţi să-ţi împărtăşesc cunoştinţele pe care le-am 
dobândit, spuse el şi zâmbi stânjenit. E greu de explicat. 
Poate din cauză că întotdeauna am vrut să fiu profesor, 
poate din pricină că n-am avut niciodată un fiu, poate 
pentru că n-am fost niciodată însurat, poate pentru că în 
curând va trebui să mă întorc la Shanghai, poate pentru că 
avem destui duşmani, şi poate... poate că ai putea deveni un 
prieten de nădejde. 

— Aş fi onorat să-ţi fiu prieten, spuse Tyrer imediat, prins 
în mrejele lui, fascinat de el, şi cred cu adevărat..., am 
crezut întotdeauna că ar trebui să fim aliaţi, Franţa şi 
Anglia, nu duşmani şi... 

Shoji-ul lunecă într-o parte, Raiko, aşezată în genunchi, îl 
chemă pe Tyrer cu un semn. Inima începu să-i galopeze, 
Andre Poncin zâmbi. 

— Urmeaz-o, atâta tot şi adu-ţi aminte ce ţi-am spus. 

Ca în vis, Phillip 'Tyrer se sculă nesigur pe picioare, porni 
după ea, pe un coridor, printr-o cameră, de-a lungul unei 
verande, intră într-o altă cameră goală în care ea îl invită cu 
un gest, apoi trase paravanul shoji şi îl lăsă singur. În jur, o 
lampă cu abajur, un vas de metal cu mangal pentru încălzit. 
Umbre, întuneric, pete de lumină. Salteluţe 
dreptunghiulare aşternute pe podea - pat pentru două 
persoane. Plăpumi de puf. Două yukata, cămăşi de noapte 


din bumbac, cu mâneci largi. Printr-o uşiţă se vedea o 
cameră de baie, luminată de o lumânare, un hârdău înalt de 
lemn, plin cu apă fierbinte. Miros ademenitor de săpun. Un 
taburet scund cu trei picioare, prosoape mici de tot. Exact 
aşa cum îi spusese dinainte Andre. Inima îi bătea acum 
foarte repede, făcu un efort să-şi amintească instrucţiunile 
lui Andre prin ceața de sak€. Începu să se dezbrace 
metodic. Haina, vesta, cravata, cămaşa, maioul de lână, le 
împături pe toate înfrigurat şi le puse cu grijă unul peste 
altul. Se aşeză stingherit, îşi scoase şosetele, îşi dădu jos 
pantalonii, şi se ridică din nou în picioare: nu mai avea pe el 
decât izmenele lungi de lână. Se clătină puţin, apoi ridică 
din umeri stângaci, îşi scoase şi izmenele şi le împături, 
chiar cu şi mai mare grijă. Pielea i se făcu ca de găină, intră 
în camera de baie. Scoase nişte apă cu pumnii din butoi, aşa 
cum i se spusese, şi-şi stropi umerii cu ea, căldura îl 
pătrunse plăcut. Mai făcu o dată acelaşi lucru, apoi auzi un 
paravan shoji cum se dă înlături, se uită în spatele lui. 

— Sfinte Hristoase, îngăimă el. 

În cadrul intrării, o femeie vânjoasă, cu nişte braţe uriaşe, 
o cămaşă yukata scurtă, iar dedesubt doar o fâşie de pânză 
legată în jurul şoldurilor. Se apropie de el foarte hotărâtă, 
cu un zâmbet profesional, îi făcu semn să se aşeze pe 
taburet. Fâstâcit cu totul, el se supuse. Imediat, ea remarcă 
pe braţul lui rana vindecată, i se tăie răsuflarea şi spuse 
ceva de neînțeles. 

EI se sili să zâmbească: 

— 'Tokaido. 

— Wakarimasu. Înţeleg. 

Apoi, înainte ca el s-o poată opri, ea îi turnă apă pe cap. 
Andre nu-l prevenise în privinţa asta - şi începu să-l 
săpunească şi să-i spele părul lung, apoi corpul, îi simţea 
degetele puternice, pricepute şi stăruitoare, ferindu-i cu 
grijă braţul rănit. Mâinile, picioarele, spatele, faţa. Apoi ea îi 
întinse cârpa şi îi arătă cu degetul între picioare. Încă şocat, 
el îşi spălă părţile acelea, şi sfios dădu cârpa înapoi. 


— Mulţumesc, murmură el. A, îmi cer iertare, domo. 

Turnă iar apă pe el, îndepărtă săpunul apoi îi arătă cu 
degetul hârdăul. 

— Dozo. Te rog. 

Andre îi explicase tot ritualul în felul următor: 

— Phillip, ţine bine minte că, spre deosebire de obiceiurile 
noastre, aici trebuie să te speli şi să fii curat înainte să intri 
în hârdău, ca şi alţii să poată folosi aceeaşi apă, lucru de 
bun simţ, deoarece nu uita că lemnul este foarte scump şi 
trebuie o mulţime de timp pentru a încălzi atâta apă, aşa că 
să nu te pişi acolo. Cât despre femeia aceea, când eşti în 
sala de baie, gândeşte-te că-i cineva care te ajută să te speli 
şi atât. Ea te curăţă pe dinafară. Apoi urmează curăţatul pe 
dinăuntru, nu? 

Tyrer să lăsă uşor în hârdău. Apa era fierbinte, dar 
suportabilă, închise ochii, nedorind să vadă cum femeia 
făcea ordine în sala de baie. Hristoase, se gândi el disperat, 
n-o să ajung niciodată în stare să fiu la înălţime cu femeia 
asta. Andre a făcut o greşeală groaznică. 

— Dar... asta... eu, ă... nu ştiu cât trebuie... eu... ă... să-i 
plătesc, îi dau fetei banii la început, sau când? 

— Mon Dieu, să nu cumva să dai bani unei fete, niciodată, 
e culmea proastelor maniere, deşi poţi să te târgui cu 
mama-san la sânge, uneori chiar cu fata în persoană, dar 
numai după ce ai bătut ceai, sau sake cu ele. Înainte dea 
pleca, poţi să pui banii discret într-un loc la vedere. În Casa 
La Trei Crapi nu dai bani, e un loc cu totul deosebit - mai 
sunt şi altele la fel - numai pentru clienţi cu totul deosebiți, 
unul dintre aceştia sunt eu. Îţi vor trimite o notă de plată, 
de două, trei ori pe an. Dar ascultă, înainte de a merge 
acolo va trebui să juri pe Dumnezeu că vei achita nota de 
plată în clipa în care-ţi este prezentată şi că niciodată, 
absolut niciodată nu vei duce pe nimeni acolo şi nici nu vei 
pomeni nimănui despre acest loc. 

Aşa că el jurase şi promisese tot ce i se ceruse, dori să 
întrebe cam cât costă, dar nu îndrăzni. 


— No... ă..., nota de plată, când îmi parvine? 

— Când vrea mama-san. Ţi-am spus, Phillip, poţi să guşțti 
plăcerea un an întreg, pe credit, dacă te porţi cuviincios. 
Bineînţeles că eu sunt garantul tău... 

Căldura băii i se răspândi în tot corpul. Abia dacă o auzi pe 
femeie ieşind zorită şi mai apoi, revenind tot zorită. 

— Taira-san... 

— Hai? Da? 

Ea îi arătă un prosop. Cuprins de o curioasă moleşeală, 
ieşi din hârdău, şi o lăsă să-l şteargă. Încă o dată el se 
şterse singur în anumite locuri, constatând că-i vine mai 
uşor de data aceasta, Femeia îi întinse un piepten, apoi o 
yukata uscată şi scrobită şi îi făcu semn spre pat. Din nou îl 
invadă panica. Tremurând, se sili să stea culcat. Ea îl înveli, 
desfăcu şi cealaltă plapumă şi plecă din nou. Inima îi 
bubuia, dar se simţea minunat culcat în pat, pe salteaua 
moale, curată şi frumos mirositoare, mai curat decât fusese 
el vreodată. Curând se relaxă. Shoji-ul se deschise. Îl 
încercă o nemaipomenită uşurare. Dar liniştea îi dispăru. 
Fata pe care doar o întrezărea era micuță, mlădioasă, purta 
o cămaşă yukata de un galben pal, avea părul lung care-i 
cădea în cascadă pe umeri. Îngenunchease lângă pat. 

— Konbanwa, Iaira-san. lkaga desu ka? Watashi wa Ako. 
Bună seara, domnule Taira. Vă simţiţi bine? Eu sunt Ako. 

— Konbanwa Ako-san. Watashi wa Phillip 'Tyrer desu. 

Ea se încruntă. 

— F... uri... f... 

Încercă să spună Phillip de mai multe ori, dar nu reuşi, 
apoi râse vesel, spuse ceva ce el nu înţelese, şi la urmă 
Taira-san. El se săltă în capul oaselor, privind-o atent, cu 
inima bătându-i nebuneşte. Se simţea neputincios, fata nu-l 
atrăgea; ea îi arăta cu un deget cealaltă parte a patului: 

— Dozo? îmi permiţi te rog? 

— Dozo. 

La lumina lumânării n-o putea vedea prea clar, doar că era 
tânără, cam de o vârstă cu el, faţă netedă, albă de pudră, 


dinţii albi, buze roşii, păr lucios, un nas aproape latin, ochii 
înguşti şi un zâmbet plăcut. Se băgă în pat, se aşeză comod, 
se întoarse spre el şi îl privi cu atenţie. Aştepta. Timiditatea 
şi lipsa lui de experienţă îl paralizară. Hristoase, cum să-i 
spun că nu o doresc, că nu doresc pe nimeni acum, câ nu 
sunt în stare, ştiu că nu sunt în stare şi că n-am să pot, n-am 
să pot în noaptea asta, că n-o să meargă, şi o să mă fac de 
ruşine, şi pe mine şi pe Andre... Andre! Ce o să-i spun? O să 
ajung bătaia de joc a tuturor, o, Hristoase de ce am venit 
aici? Ea întinse mâna şi-l atinse pe obraz. Fără să vrea, el se 
cutremură. Ako murmură cuvinte de încurajare, dar în 
sinea ei zâmbea, ştiind la ce să se aştepte de la acest copil 
pe cale de a deveni bărbat, căci fusese prevenită de Raiko- 
san: 

— Ako, noaptea asta e o noapte unică în viaţa ta şi trebuie 
să ţii minte fiecare amănunt ca să ne delectezi cu 
povestirea ta la masa de dimineaţă. Clientul este prieten al 
franţuzului, cum nu se întâlneşte la noi, e neprihănit, 
săracul. 

Franţuzul spune că e sfios de n-o să-ţi vină să crezi, o să fie 
înspăimântat, va plânge poate când Onorabila Sculă îl va 
lăsa baltă. Din prea multă emoție, s-ar putea să-şi scape pe 
cearşaf onorabila lui sămânță, dar nu te nelinişti. Dragă 
Ako, franţuzul m-a asigurat că e un flăcău normal şică nu ai 
de ce să te nelinişteşti. 

— Eeee, n-o să-i înţeleg pe gai-jini niciodată, Raiko-chan. 

— Nici eu. Sunt ciudaţi, necivilizaţi, dar, din fericire, cei 
mai mulţi dintre ei sunt îmbucurător de bogaţi, soarta ne-a 
aruncat aici, aşa că trebuie să profităm din plin de situaţie. 
Ceva foarte important, franţuzul spune că e un funcţionar 
englez de vază, poate client de durată, aşa că fă-l să 
trăiască Norii şi Ploaia, faci cum ştii, chiar dacă... chiar 
dacă trebuie să foloseşti Calea Extremă. 

— Oh ko! 

— Este în joc onoarea casei. 

— O! Înţeleg. În acest caz... o să fac tot ce-mi ceri. 


— Am toată încrederea, Ako-chan, la urma urmelor ai 
aproape treizeci de ani de experienţă în Lumea Sălciilor în 
care trăim. 

— Crezi că seamănă cu franţuzul în privinţa gusturilor? 

— Căruia îi place să-l gâdili la spate şi să foloseşti Perlele 
Plăcerii? Poate ar trebui să te pregăteşti şi pentru aşa ceva, 
dar eu l-am întrebat pe franţuz direct dacă tânărul are 
înclinaţie spre bărbaţi şi el m-a asigurat că nu. E curios că 
franţuzul a ales casa noastră pentru iniţierea unui prieten, 
şi nu l-a dus la celelalte pe care le frecventează acum. 

— Casa noastră-i fără pată. Te rog, nu te gândi la altceva, 
Raiko-chan. Sunt onorată că m-ai ales pe mine, îţi promit că 
voi face tot ce se cere. 

— Bineînţeles. Eeee, când stai şi te gândeşti că Lujerele 
Aburinde ale gai-jinilor sunt de obicei mai mari decât ale 
persoanelor civilizate, că cei mai mulţi gai-jini preacurvesc 
satisfăcător, deşi nu cu vigoarea japonezilor, că-s înzestrați 
bine şi au poftă de a încerca de toate, caută şi se grăbesc să 
ajungă în ultimul punct, cu excepţia francezului, ai crede că 
sunt nişte curvari fericiţi, cum sunt persoanele normale. 
Dar nu sunt, au atât păienjeniş încleiat şi plin de praf în 
capetele lor de parcă preacurvia n-ar fi Cea Mai Cerească 
Desfătare, aşa cum e la noi, ci un rău care trebuie ascuns, 
un păcat după religia lor. Tare ciudat! 

Tatonând acum terenul, Ako se apropie de el şi-l mângâie 
pe piept, apoi cobori uşor, şi se sili din răsputeri să nu 
izbucnească în râs când tânărul se trase înapoi de spaimă. 
Femeii i-au trebuit câteva clipe să-şi revină. 

— Taira-san, murmură ea. 

— Da, ă, hai, Ako-san? 

Ea îi luă mâna şi i-o puse sub cămaşă pe sâni, se aplecă 
asupra lui şi-l sărută pe umăr, avertizată să aibă grijă să nu 
se atingă de rana de pe braţ pe care i-o făcuse un curajos 
shishi. Nici o reacţie. Se trase şi mai aproape de el. Îi şopti 
cât de extrem de brav era, cât de puternic şi de viril, cât de 
desăvârşit şi puternic e el cu fructul său! Şi în tot acest timp 


îl mângâia cu răbdare pe piept, simțind cum se înfioară, dar 
fără ca dorinţa să se nască în el. Trecură minute bune. 
Nimic. Neliniştea ei crescu. Îl mângâie uşor, ca o atingere 
de fluture, şi el mort! Mâinile, buzele, totul la fel mort. Îl 
mângâie cu gingăşie, luându-l pe ocolite, să nu-l intimideze. 
Şi alte minute trecură. Nimic. O prinse disperarea. leama 
că ar putea să nu reuşească. Îi atinse urechea cu limba. Ah, 
iată, o mică răsplată, el îi pronunţă cu voce strangulată 
numele, o sărută şi el pe gât. Eeee, gândi ea şi prinse curaj, 
îl sărută pe sfârcurile sânilor. De acum doar puţină răbdare 
şi fecioria lui o să explodeze până în înaltul cerului. Şi după 
aceea pot să comand nişte sake şi să dorm şi eu până în zori 
şi să uit că am patruzeci şi trei de ani, că-s fără copii şi să- 
mi amintesc doar că Raiko-san m-a salvat de la o Casă de 
categoria a şasea unde am fost surghiunită din pricina 
vârstei şi că nu-s frumoasă. 

Tyrer îl urmărea cu privirea fără mare interes pe 
samuraiul din faţa Legaţiei, în clipa când soarele atingea 
linia orizontului, mintea lui fiind preocupată de Ako din ce 
în ce mai mult, apoi după două nopţi de Mieko. Apoi de Ea. 
De Fujiko. Asta se petrecuse cu două seri în urmă. Simţi 
cum i se învârtoşează mădularul, şi şi-l aşeză mai bine, 
ştiind că de-acum era prins fără scăpare în mrejele acelei 
lumi, Lumea Plutitoare, unde, aşa după cum îi spusese 
Andre, se trăia numai pentru clipa de faţă, pentru 
desfătare, plutind fără griji ca un boboc de floare pe firul 
unui râu liniştit. 

— Nu e întotdeauna liniştit, Phillip. Cum e Fujiko? 

— A, âă, n-ai văzut-o, n-o ştii? 

— Nu, eu doar i-am spus lui Raiko-san ce fel de fată ţi-ar 
plăcea, important fiind cum se descurcă ea la pat. Cum e? 

Tyrer râse ca să-şi acopere totala stânjeneală şi nelinişte 
faţă de o întrebare atât de intimă şi directă. Andre îi dăduse 
atât de mult încât dori să fie şi el francez, aşa că îşi lăsă de 
o parte prejudecățile că un gentleman nu ar trebui să 
discute sau să dea la iveală informaţii atât de personale. 


— E... e mai tânără ca mine, mică, de fapt micuță, nu..., nu 
frumoasă în termenii cu care suntem noi obişnuiţi, dar 
nemaipomenit de atrăgătoare. Cred că am înţeles din ce mi- 
a spus că e venită de curând aici. 

— Vreau să zic în pat, cum e? Mai bună ca celelalte? 

— A! Ce să zic, nu există, ă... comparaţie. 

— E mai plină de energie? Senzuală? Cum e? 

— Mă rog, da, ă, îmbrăcată sau dezbrăcată, e 
nemaipomenită. Deosebită, încă o dată nu ştiu cum să-ţi 
mulţumesc. Îţi sunt atât de îndatorat. 

— De rien, mon vieux7. 

— E adevărat. Data viitoare... data viitoare o s-o vezi. 

— Mon Dieu, nu! Aşa e regula. Nu prezinţi niciodată pe 
fata ta de suflet nimănui, cu atât mai puţin unui prieten. Să 
nu uiţi: atâta timp cât n-ai instalat-o într-o casă a ei, unde tu 
plăteşti toate cheltuielile, ea e disponibilă pentru oricine 
care are banii... dacă vrea şi ea. 

— Ah, am uitat, spuse el, minţind. 

— Chiar dacă o instalezi în casa ei, tot îşi poate aduce un 
iubit pe ascuns dacă vrea. Cine ar afla? 

— Cred că ai dreptate, şi simţi alt junghi în inimă. 

— Nu te îndrăgosti, prietene, mai ales de o curtezană. Ia- 
le aşa cum sunt, adică fiinţe făcute pentru plăcere. Simte-te 
bine cu ele, pot să-ţi placă, dar nu le iubi. Şi nu le lăsa 
niciodată să se îndrăgostească de tine... 

Tyrer se cutremură, urând adevărul, urând ideea că ea ar 
putea fi cu altul, că s-a putea culca cu el aşa cum se 
culcaseră ei doi, urând faptul că se culcase cu el pentru 
bani, urând tulburarea pe care o simţea în vintre. Doamne 
Dumnezeule, e cu adevărat atât de deosebită, încântătoare, 
diafană, o dulce femeie care flecăreşte tot timpul. Gingaşă, 
binevoitoare, atât de tânără şi ajunsă în casa asta de atât de 
puţin timp. Trebuie oare s-o instalez în casa ei? Nu dacă 
trebuie. Ci îmi pot eu permite? Sunt sigur că Andre îşi are 
propria sa locuinţă cu prietena lui de suflet, deşi niciodată 
nu mi-a vorbit de asta şi nici eu n-aş întreba vreodată. 


Hristoase, oare cât ar costa asta? Sigur că mai mult decât 
îmi pot permite. Nu te gândi la asta acum. Nici la ea. Cu 
mare efort îşi îndreptă atenţia spre grădina pe care o vedea 
de sus, de la geam, dar durerea nu se stinse. Parte din 
detaşamentul de scoțieni se adunase în jurul catargului 
steagului, trompetistul şi patru toboşari, fiind deja pregătiţi 
pentru coborârea drapelului. Rutină. Un grup pestriţ de 
grădinari se adunase lângă poartă pentru a fi numărați şi 
apoi să li se îngăduie să plece acasă. leşiră pe poartă, se 
strecuraseră printre samurai şi dispărură. Tot rutină. 
Santinele închiseră şi puseră zăvoare la porţile de fier. Altă 
rutină. Se auziră tobele şi sunetele trompetelor în timp ce 
steagul britanic era coborât încet. Soarele care apune nu 
trebuie să surprindă niciodată steagul britanic ridicat pe 
catarg - asta era regula englezilor în întreaga lume. Şi asta 
era o treabă de rutină. Cei mai mulţi samurai plecau 
mărşăluind din preajma Legaţiei, lăsând în urma lor doar 
un grup simbolic, ca să stea peste noapte. Tot rutină. Tyrer 
se înfiora: dacă totul este doar rutină de ce sunt atât de 
nervos? 

Grădinarii Legaţiei intrară grămadă în cocioaba care le 
slujea de acum de dormitor de cealaltă latură a templului 
budist. Niciunul dintre ei nu-l privi pe Hiraga în ochi. Toţi 
fuseseră avertizaţi că vieţile lor şi vieţile tuturor urmaşilor 
lor depindeau de siguranţa lui. 

— Păziţi-vă să vorbiţi cu oamenii străini de aceste locuri, le 
spusese el. Dacă se află de câtre Bakufu că m-aţi adăpostit, 
răsplata voastră va fi exact aceeaşi: doar că voi veţi fi 
crucificaţi, nu omorâţi în mod cinstit. 

Cu toate că se juraseră cu toţii, încredinţându-l în toate 
felurile că era în siguranţă la ei, că putea să se încreadă în 
ei, Hiraga ştia că el nu era niciodată în siguranţă. De la 
ambuscada împotriva lui Anjo, în urmă cu zece zile, cea mai 
mare parte a timpului stătuse ascuns în casa lor 
conspirativă din Kanagawa, Hanul Bobocilor care înfloresc 
la Miezul Nopţii. Faptul că ambuscada dăduse greş şi că toţi 


camarazii lui afară de unul fuseseră ucişi era doar karma, 
nimic altceva. Cu o zi înainte sosise o scrisoare de la 
Katsumata, conducătorul clandestin al shishilor din 
Satsuma, aflat acum în Kyoto: Urgent: în câteva săptămâni 
shogunul Nobusada va veni aici să facă o vizită oficială 
împăratului, fapt nemaiîntâmplat şi nemaiauzit până acum. 
Toţi shishii sunt sfătuiţi să se adune aici de îndată ca să 
punem la cale cum să-l prindem, să-l trimitem pe lumea 
cealaltă şi apoi să punem mâna pe Porţile Palatului. 
Katsumata se semnase cu numele conspirativ: Corbul. 

Hiraga discutase cu Ori ce să facă, apoi decisese să se 
întoarcă la Yedo, hotărât să acţioneze singur pentru a 
distruge Legația engleză, furios că Sfatul Bătrânilor părea 
să fi fost păcălit şi învins de gai-jini. 

— Kyoto poate aştepta, Ori. Trebuie să ducem la bun 
sfârşit atacul asupra gai-jinilor. Trebuie să-i înfuriem într- 
atât încât să bombardeze Yedo. Ceilalţi se pot ocupa de 
shogun şi de Kyoto. 

L-ar fi adus pe Ori la Legaţie, dar Ori era lipsit de putere, 
rana lui se agravase, deoarece nu-l văzuse nici un doctor. 

— Cum stai cu braţul, Ori? 

— Când nu voi mai putea îndura am să-mi fac seppuku, 
spuse Ori, cuvintele lui sunând nedesluşit din cauza sake- 
ului pe care-l bea ca să-şi ostoiască durerile, ei trei - el, Ori 
şi mama-san - fiind la ultimul pahar pe care-l beau 
împreună. Nu-ţi face griji. 

— Nu există alt doctor, unul singur? 

— Nu, Hiraga-san, spuse Noriko, mama-san, o femeie 
micuță, de cincizeci de ani, cu o voce dulce. Am trimis chiar 
după un acupunctor, şi după un specialist în plante 
medicinale coreean, amândoi prieteni, dar cataplasmele n- 
au făcut nici două parale. N-a rămas decât uriaşul doctor 
gai-jin. 

— Eşti o proastă, strigă Ori. De câte ori să-ţi spun? Asta e 
rană de glonte, făcută de unul din gloanţele lor, m-au văzut 
la Kanagawa! 


— Te rog să mă ierţi, spuse mama-san cu umilinţă, 
plecându-şi capul până la tatami. Te rog s-o ierţi pe această 
persoană proastă. 

Ea se plecă din nou şi ieşi, dar în fundul inimii ei îl 
blestemă pe Ori că nu se dovedise un shishi adevărat şi nu- 
şi făcuse seppuku cât era şi Hiraga acolo, cel mai desăvârşit 
secundant pe care şi l-ar putea dori un bărbat, şi astfel să 
mai reducă groaznicul pericol care plana asupra casei ei. 
Vestea sorții Hanului la Cei Patruzeci şi Şapte de Ronini se 
răspândise cu repeziciune la o distanţă de cincizeci de ri şi 
chiar mai departe. Groaznică pedeapsă să-i omori pe toţi 
patronii, curtezanele şi servitorii şi să înfigi într-o ţeapă 
capul mamei-san. Monstruoasă, gândi ea, pornită. Cum 
poate o casă să interzică intrarea vreunui samurai, fie că e 
shishi, fie că nu? În vremurile vechi samuraii ucideau mult 
mai mulţi oameni ca acum, da, dar asta se petrecea cu 
secole în urmă şi mai ales când moartea era meritată, dar 
nici atunci nu ucideau femei şi copii. Asta se petrecea pe 
vremea când legea ţării era dreaptă, când shogunul 
Toranaga era drept, când fiul şi nepotul lui erau drepţi, 
înainte ca destrăbălarea şi corupţia să fi devenit un mod de 
viaţă pentru shogunii care au urmat, pentru daimyo şi 
samurai în aceeaşi măsură, care de un secol şi mai bine au 
pus peste noi impozitele lor rapace care au ajuns ca o 
molimă! Shishi sunt singura noastră speranţă! Sonno-joi! 

— Anjo trebuie să moară înainte să murim noi, îi spusese 
ea înverşunată lui Hiraga când acesta se întorsese în cele 
din urmă cu bine la două zile după atac. Am fost înlemniţi 
de spaimă că ai fost prins şi ars laolaltă cu ceilalţi. Totul s-a 
făcut la ordinele lui Anjo, Hiraga-san, la ordinele lui, el 
tocmai se întorcea de la hanul pârjolit când l-ai atacat în 
apropierea porţilor castelului, el personal a ordonat 
execuțiile şi a stat să le privească, lăsând nişte oameni de-ai 
lui acolo la pândă în caz că voi, ceilalţi shishi, vă întoarceţi 
fără să ştiţi ce s-a întâmplat. 

— Cine ne-a trădat, Hiraga? întrebase Ori. 


— Samuraii Mori. 

— Dar Akimoto a spus că i-a văzut încolţiţi şi ucişi. 

— Probabil că a fost doar unul dintre ei. A mai scăpat 
cineva? 

— Akimoto, el s-a ascuns într-un alt han o zi şi o noapte. 

— Unde e acum? 

— E ocupat cu o fată. Să trimit după el? spuse Noriko. 

— Nu. Mâine. 

— Anjo trebuie să plătească cu sânge pentru han. Ce a 
făcut e împotriva tuturor obiceiurilor! 

— Va plăti. Şi roju. Şi shogunul Nobusada. Ca şi Yoshi. 

În apartamentul lui particular, sus, în foişorul castelului, 
Yoshi compunea o poezie. Purta un kimono bleu de mătase 
şi şedea la o masă joasă, pe care era o lampă cu ulei, foi de 
hârtie de orez, pensule de diferite mărimi, o bucată de 
materie neagră cu o scobitură în mijloc, în care se punea 
apă pentru a se obţine cerneala necesară. Crepusculul se 
topea în noapte. De afară venea zumzăitul mereu prezent al 
celor un milion de suflete ale oraşului Yedo. Ardeau câteva 
case, ca de obicei. Din partea de jos a castelului, se auzea 
zgomotul reconfortant, în surdină, al soldaţilor, al copitelor 
pe pavajul de piatră, din când în când câte un hohot de râs 
gutural purtat de vânt în sus, o dată cu fumul şi mirosurile 
focurilor la care se gătea mâncarea, ce se strecura prin 
deschiderile crenelurilor pentru arcaşi din zidurile uriaşe, 
care nu aveau încă obloanele trase ca să nu pătrundă 
răcoarea nopţii. Aici era sfânta sfintelor, refugiul interior. 
Spartan. Doar nişte tatami, o takoyama, şi uşa shoji în faţa 
lui, aşezată şi luminată în aşa fel încât el să poată vedea 
conturul oricărei persoane care se afla afară, dar nimeni de 
afară să nu poată privi înăuntru. Dincolo de această 
încăpere se afla o antecameră mai mare, cu coridoare care 
duceau la dormitoare, goale acum, cu excepţia celor 
destinate suitei, servitoarelor şi favoritei lui speciale, Koiko. 
Familia lui - soţia, cei doi băieţi şi o fată, concubina lui cu 
fiul ei - se aflau cu toţii în siguranţă şi bine păziţi în castelul- 


fortăreață, moştenit de el, Dintele Dragonului, în munţi, la 
vreo douăzeci de ri către nord. Dincolo de această 
antecameră se aflau cele destinate gărzilor şi alte camere 
pline cu samurai, care i-au depus personal jurământ de 
credinţă. 

Pensula se cufundă în scobitura plină de cerneală. Puse 
vârful ei pe delicata hârtie de orez şi scrise cu o mână 
sigură: 

Sabia strămoşilor mei în mâna mea se răsuceşte de 
neastâmpăr. 

Scriitura fusese pictată în trei rânduri verticale de 
ideograme, robuste unde trebuiau să fie robuste, gingaşe 
unde gingăşia scotea în evidenţă desenul pe care-l alcătuiau 
caracterele. Fiecare trăsătură trebuia să fie foarte precisă, 
nu exista posibilitatea de a îndrepta, de a modifica fie cât de 
puţin, deoarece textura hârtiei de orez sugea imediat 
cerneala şi o îngloba în ea pe vecie, negrul trecând în 
degradeuri de gri, după cum era folosită pensula şi după 
câtă apă avea cerneala în ea. Cu detaşare rece, scrută ce 
făcuse, încadrarea poemului pe faţa hârtiei şi întregul 
desen pe care-l formau umbrele caligrafiate în negru făcute 
pe întinderea albă a foii, forma şi curgerea, exactitatea 
plină de taină a caracterelor făcute de el. E bine, gândi el 
fără îngâmfare. Nu pot deocamdată mai bine. Acum sunt 
aproape de limita puterilor mele, dacă nu e chiar la limită. 
Dar sensul poeziei, cum ar trebui înţeles? A, asta-i 
întrebarea, din cauza asta e bună. Dar îşi va atinge 
menirea? Aceste întrebări îl făcură să-şi amintească din nou 
de situaţia dezastruoasă de aici şi de la Kyoto. Cu câteva 
zile mai înainte sosise ştirea că trupele din Choshu 
dăduseră pe neaşteptate o lovitură sângeroasă încununată 
de succes şi izgoniseră forţele din Satsuma şi Tosa care, în 
ultimele şase luni de zile, deţinuseră puterea asigurând 
Porţile Palatului în baza unui armistițiu precar. Seniorul 
Ogama din Choshu comanda acum Porţile Palatului. La 


reuniunea de urgenţă a Sfatului, membrii acestuia dădură 
frâu liber furiei. Anjo aproape făcu spume la gură: 

— Choshu, Satsuma şi Tosa! Iotdeauna acestea trei. Sunt 
nişte câini care trebuie striviţi. Fără ei ar fi linişte. 

— Adevărat, spusese Yoshi. Vă spun tuturor din nou că 
trebuie să ordonăm trupele noastre din Kyoto să înăbuşe 
răscoala imediat, cu orice preţ! 

— Nu, trebuie să aşteptăm, nu avem forţe destule acolo. 

Bătrânul Toyama îşi şterse bărbia încărunţită şi spuse: 

— Sunt de acord cu Yoshi-donno. Războiul este singura 
cale, trebuie să-l scoatem pe Ogama din Choshu în afara 
legii! 

— Imposibil, spusese Adachi, pe un ton plângăreţ, în 
numele lui şi al ultimului dintre bătrânii Consiliului. Noi 
suntem de acord cu Anjo, nu putem risca să ofensăm pe toţi 
daimyo astfel, încurajându-i să facă front comun împotriva 
noastră. 

— Trebuie să acţionăm imediat, repetase el. Trebuie să 
ordonăm trupelor noastre să recucerească Porţile, să 
înăbuşe răscoala! 

— Nu avem forţe suficiente, spusese Anjo plin de 
încăpățânare. Vom aştepta. Nu e momentul acum. 

— De ce nu vreţi să-mi ascultați sfatul? 

Era atât de mâniat, încât mânia îi era aproape vizibilă. Şi-o 
reţinuse cu un efort, fiind conştient că dacă tună şi fulgeră 
şi-şi pierde cumpătul, va fi o greşeală fatală, şi-i va face pe 
toţi duşmani pentru totdeauna. Nu era el cel mai tânăr, cel 
mai lipsit de experienţă, dar cel mai competent, cel care 
avea cea mai mare influenţă printre daimyo, care ar putea, 
dacă ar dori, el dintre toţi sfetnicii, să-şi înalțe steagul şi să 
azvârle întreaga ţară într-un război civil cum fuseseră 
secole de-a rândul, înainte de shogun Toranaga? Îi purtau 
pică şi duşmănie pentru că fusese numit membru al 
Consiliului şi Tutore printr-o rugăminte a împăratului fără 
să fie consultaţi, de acel care îl juca pe degete pe Fiul 
Cerului? 


— Ştiu că am dreptate. N-am avut dreptate despre gai- 
jini? Am dreptate şi în acest caz. 

Planul pe care-l pusese la cale ca să-i scoată pe gai-jini şi 
flota lor din Yedo, să câştige timp ca să se ocupe de 
propriile lor probleme, avusese un succes deplin. Şi era atât 
de simplu: 

— Cu mare ceremonie şi prefăcută umilinţă le dăm gai- 
jinilor o despăgubire nimica toată, le propunem o întâlnire 
viitoare cu Sfatul care va fi amânată şi din nou amânată sau 
contramandată, sau chiar se va înscena o asemenea 
întâlnire cu nişte înlocuitori marionetă dacă va fi nevoie, 
lăsând să se înţeleagă în ultimul moment, când răbdarea lor 
ajunge la capăt, că urmează să se aranjeze o întâlnire cu 
shogunul când se va întoarce, întoarcere care şi ea poate fi 
amânată, renegociată şi iar amânată şi nu va avea loc 
niciodată, sau chiar dacă are loc cândva în viitor nu va duce 
la nici un rezultat pe care nu-l dorim noi. 

— Am câştigat parte din timpul de care avem nevoie şi am 
descoperit o metodă permanentă de a avea de a face cuei: 
să ne folosim de nerăbdarea lor în detrimentul lor, să le 
facem promisiuni şi să le oferim doar apă chioară, sau, în 
cel mai rău caz, câteva bucățele de peşte stricat de care nu 
avem nevoie, sau pe care nu le dorim. Au fost mulţumiţi, 
flota lor a plecat în larg pe vreme de furtună şi poate a 
ajuns pe fundul mării. Nici o navă nu s-a întors încă. 

Bătrânul Toyama spuse: 

— Zeii ne-au ajutat cu furtuna aia, Vântul Divin, vântul 
kamikaze s-a abătut din nou aşa cum ne-au ajutat când au 
venit hoardele lui Kublai Khan să ne invadeze cu secole în 
urmă. Când îi vom da afară din ţară tot aşa va fi, zeii nu ne 
vor părăsi niciodată. 

Adachi se înfoiase în pene. 

— E adevărat că eu am executat perfect planul. Gai-jinii au 
fost atât de docili ca o curtezană de mâna a cincea. 

— Gai-jinii sunt o rană care nu se va vindeca niciodată cât 
noi suntem mai slabi din punctul de vedere al puterii 


militare şi al bogăției, spuse Anjo iritat, frângându-şi 
mâinile. Ei sunt o rană care nu se va vindeca dacă nu ardem 
în carne vie, iar noi nu suntem în stare să facem asta, nu 
încă, nu fără a avea mijloacele de a construi nave şi tunuri. 
Nu putem să ne abatem de la calea noastră şi să dăm ordin 
trupelor să ia Porţile, încă nu. Nu ei sunt duşmanii noştri 
imediaţi, şi nici cei din Choshu. Duşmanii cu care trebuie să 
ne răfuim imediat sunt sonno-joi, câinii de shishi. 

Yoshi observase cât se schimbase Anjo de la tentativa de 
asasinare. Acum era cu mult mai irascibil, mai încăpățânat, 
hotărârea lui slăbise, dar nu şi influenţa lui asupra celorlalţi 
sfetnici. 

— Nu sunt de acord, dar dacă tu crezi că avem forţe 
insuficiente, să ordonăm o mobilizare generală şi să 
terminăm cu veneticii şi cu oricine li se alătură! 

— Războiul este singura cale, spuse 'Toyama, Anjo-san, uită 
de shishi, uită de gai-jini, deocamdată. Porţile, mai întâi 
trebuie să reintrăm în stăpânirea drepturilor noastre 
ereditare. 

— O vom face cu siguranţă, la momentul potrivit, spusese 
Anjo. În al doilea rând, vizita shogunului va avea loc aşa 
cum s-a plănuit. 

Cu toate noile lui proteste, Anjo câştigase votul din nou, 
trei la doi, şi, între patru ochi, adăugase plin de venin: 

— 'Ţi-am spus, Yoshi-dono, că ei vor vota întotdeauna cu 
mine, shishi nu mă vor dobori niciodată, nici tu, nici nimeni. 

— Nici chiar shogun Nobusada? 

— E]... el nu e duşman, şi el îmi ascultă sfatul. 

— Şi prinţesa Yazu? 

— Ea va asculta..., ea va da ascultare soţului ei. 

— Ea îl va asculta pe fratele ei, împăratul, până la moarte. 

Spre surprinderea lui, Anjo îi spusese cu un zâmbet 
strâmb: 

— Sugerezi un accident? Da? 

— Nu sugerez nimic! 


Yoshi simţi că îngheaţă, speriat că individul devenea prea 
periculos ca să mai fie lăsat în viaţă, deja prea puternic 
pentru a fi neutralizat, prea perspicace, prea sprijinit de 
mulţimi de detaşamente gata să-l anihileze pe el, pe Yoshi... 


Acum o umbră se apropie de uşă, neauzită. Fără să se 
gândească, duse mâna la sabia lungă de lângă el, deşi era 
sigur că recunoscuse silueta. Aceasta îngenunche. Se auzi o 
delicată bătaie la uşă. 

— Cine-i? 

Ea împinse uşa zâmbind, se plecă şi aşteptă. 

— Te rog intră, Koiko, spuse Yoshi, încântat de această 
vizită neaşteptată, toate duhurile rele dispărând. 

Ea îl ascultă, închise uşa şi alergă spre el, kimonoul lung, 
cu broderii bogate foşni mătăsos, îngenunche din nou şi-şi 
lipi obrazul de mâna lui, observând imediat poezia. 

— Bună seara, sire. 

El râse şi o strânse în braţe cu gingăşie. 

— Cărui lucru îi datorez această plăcere? 

— Mi-a fost dor de tine, spuse ea cu simplitate. Îmi dai voie 
să admir poemul? 

— Sigur. 

Pe când ea studia lucrarea, el o studie pe ea, fiinţa care 
fusese pentru el o permanentă plăcere în cele treizeci şi 
patru de zile de când se afla aici, între zidurile castelului. 
Avea o îmbrăcăminte extraordinară. O piele curată cum e 
coaja de ou, păr negru corb care, desfăcut, îi ajungea la 
talie, un nas delicat, dinţi albi, aşa cum erau şi ai lui, şi nu 
înnegriţi după moda de la curte. 

— O prostie! îi spusese tatăl său de îndată ce el fusese în 
stare să înţeleagă. De ce să ne înnegrim dinţii, numai 
pentru că aşa-i obiceiul la curte, stabilit cu secole în urmă 
de un împărat cu dinţi bătrâni şi cariaţi, care a decretat că 
dinţii vopsiți sunt superior celor fireşti, ca ai animalelor! Şi 
de ce să folosim vopsea pentru buze şi pentru obraji, cum 
mai fac unii numai pentru că un alt împărat a dorit să fie 
femeie şi nu bărbat, şi se făcea că e femeie, iar curtenii l-au 
imitat sau au imitat-o ca să-i intre pe sub piele şi să-l 
câştige. 

Koiko avea douăzeci şi doi de ani, era tayu, cel mai înalt 
rang de gheişă în Împărăţia Sălciilor. Yoshi auzise vorbindu- 


se în şoaptă despre ea şi, fiind curios, cu câteva luni în urmă 
trimisese după ea, fusese încântat de tovărăşia ei şi apoi, îi 
dăduse ordin mamei-san care o avea în grijă să-i trimită o 
propunere de răscumpărare a serviciilor fetei. Aşa cum e 
corect, oferta fusese trimisă soţiei lui, urmând ca ea să se 
ocupe de toată problema. Soţia lui îi scrisese de la Dintele 
Dragonului, castelul familiei: 

Iubite soţ, astăzi am încheiat nişte înţelegeri mulţumitoare 
cu mama-san pentru tayu Koiko de la Casa Glicinei. 
Stăpâne, noi am considerat că este mai bine să o luăm în 
exclusivitate, decât să obţinem prima opţiune la serviciile ei, 
şi de asemenea este şi mai sigur, deoarece eşti înconjurat 
de duşmani. După dorinţa ta, contractul se poate reînnoi în 
fiecare lună, plata făcându-se lunar la terminarea lunii 
pentru a ne asigura că serviciile ei se menţin la nivelul 
foarte înalt cum speri şi tu. 

Concubina ta şi cu mine suntem mulţumite că te-ai hotărât 
să-ţi iei o jucărie, am fost şi suntem tot timpul foarte 
neliniştite în privinţa sănătăţii şi a siguranţei tale. Permite- 
mi să-ţi fac un compliment cu privire la alegerea ta, se 
zvoneşte că Koiko este cu adevărat o raritate. 

Fiii tăi sunt bine şi fericiţi, la fel şi fiica ta şi eu. Îţi trimitem 
credinţa noastră veşnică şi ducem dorul prezenţei tale. Te 
rog să mă ţii la curent întrucât trebuie să-i spun 
vistiernicului ce are de făcut, şi cum să strângă fondurile... 

Aşa cum e corect, soţia lui nu menţionase suma, nici nu |- 
ar fi privit pe el, căci era una din îndatoririle de prim ordin 
ale soţiei: să administreze şi să apere averea familiei şi să 
achite toate notele de plată. Koiko îşi ridică privirea spre el. 

— Poezia ta e fără cusur, Yoshi-chan, spuse ea şi bătu din 
palme, chan fiind un diminutiv al intimităţii. 

— Tu eşti fără cusur, spuse el ascunzându-şi plăcerea faţă 
de laudele ei. 

În afară de calităţile fizice unice, ea era renumită în Yedo 
pentru caligrafia de bună calitate, frumuseţea poeziilor ei şi 
pentru perspicacitatea ei în artă şi politică. 


— Ador modul în care scrii, iar poezia e superbă. Ador 
complexitatea minţii tale, în special motivul pentru care ai 
ales „în mână”, să zicem, în loc de „acum c-o ţin”, când un 
om mai puţin dotat ar putea folosi „se mişcă” sau mai 
stridentul „este activă”, care ar da poeziei o nuanţă erotică. 
Dar plasarea cuvântului tău final „neastâmpărat”, vai, 
Yoshi-chan, câtă inteligenţă să foloseşti acest cuvânt la 
urmă, ultimul cuvânt din ultimul rând de poezie, perfect. 
Opera ta e superbă şi poate fi citită în zeci de feluri. 

— Şi ce crezi că vreau să spun? 

— Mai întâi spune-mi - ochii ei se luminară - dacă 
intenţionezi s-o păstrezi la vedere, în taină, sau vrei s-o 
distrugi. 

— Deci care este intenţia mea? spuse el, bucurându-se de 
curiozitatea ei. 

— Dacă o păstrezi la vedere, sau te faci că o ascunzi, sau 
te faci că e secretă, planul tău este să fie citită de alţii, care 
într-un mod sau altul îi vor informa pe duşmanii tăi, aşa 
după cum doreşti tu. 

— Şi ce vor crede duşmanii mei? 

— Toţi, în afară de cei mai deştepţi, vor presupune că 
voinţa îţi slăbeşte, că temerile încep să pună stăpânire pe 
tine. 

— Şi ceilalţi? 

Expresia amuzată din ochii ei nu se schimbă, dar el văzu în 
ei o nouă strălucire. 

— Dintre adversarii tăi principali, spuse ea blând, shogun 
Nobusada s-ar gândi că în sinea ta socoţi că nu eşti destul 
de puternic ca să fii un adevărat pericol pentru el, lucru cu 
care e perfect de acord, şi se va gândi fericit că va fi din ce 
în ce mai uşor să te elimine cu cât aşteaptă mai mult. Anjo 
va fi ros de invidie gândindu-se la perfecțiunea ta ca poet şi 
caligraf şi se va strâmba zeflemisitor în faţa cuvântului 
„neastâmpăr”, socotindu-l nedemn şi prost ales, dar poezia 
îl va obseda, îl va nelinişti, mai ales dacă i se va şopti că 
poemul este ţinut în taină, până ce va ajunge la optzeci şi 


opt de interpretări, care toate vor mări duşmănia lui 
neîmpăcată faţă de tine. 

Francheţea ei îl ului. 

— Şi dacă aş păstra-o în taină? 

— Dacă ai fi dorit s-o ţii secretă, ai fi ars-o imediat şi nu mi- 
ai fi arătat-o nici mie, râse ea. E atât de trist să distrugi o 
asemenea frumuseţe, atât de trist, Yoshi-chan, dar e 
necesar în cazul unui bărbat cu poziţia ta. 

— De ce? E un simplu poem. 

— Cred că acesta e deosebit. E prea bun. Asemenea 
lucrare de artă vine din adânci străfunduri interioare şi le 
dezvăluie. Dezvăluirile sunt scopul poeziei. 

— Spune mai departe. 

Ochii ei părură să-şi schimbe culoarea pe când se întreba 
cât de departe îşi putea permite să meargă, tatonându-i 
puterea de gândire, pentru a-şi bucura şi a-şi stimula 
stăpânul, dacă asta îl interesa pe el. El remarcă 
schimbarea, dar nu desluşi cauza. 

— De exemplu, spuse ea volubilă, pentru ochii duşmănoşi 
ea ar putea fi interpretată drept gândul tău cel mai adânc şi 
mai adevărat: puterea strămoşului meu shogunul Ioranaga 
Yoshi e la îndemâna mea şi cere să fie folosită. 

EI o privi atent şi ea nu putu citi ce spunea ochii lui. Eeee, 
se gândi el, cu toate simţurile urlând a primejdie: Sunt 
chiar aşa de uşor de citit? Poate că această doamnă pricepe 
prea multe ca să merite să trăiască. 

— Şi prinţesa Yazu, ea ce va crede? 

— Ea e cea mai deşteaptă dintre toţi, Yoshi-chan. Dar tu 
ştii asta foarte bine. Îşi va da seama de sensul ei deosebit pe 
loc - dacă are un sens deosebit. 

Din nou în ochii ei nu se putea citi nimic. 

— Dar dacă e un dar pentru tine? 

— Atunci această persoană nevrednică va fi plină de 
bucurie să i se dea o asemenea comoară, dar s-ar afla într-o 
încurcătură, Yoshi-chan. 

— În încurcătură? 


— E ceva prea deosebit pentru a fi oferit sau pentru a fi 
primit. 

Yoshi îşi luă ochii de la ea şi îşi privi opera foarte atent. 
Reprezenta tot ce dorise. N-ar mai putea să facă una la fel 
niciodată. Apoi o cântări şi pe ea cu aceeaşi hotărâre. Se 
uită atent la propriile lui degete cum apucă hârtia şi i-o 
întind fetei, desăvârşind capcana pe care i-o întindea. Cu 
mult respect, ea primi hârtia cu ambele mâini şi se înclină 
mult. Scrută îndelung foaia de hârtie, dorind ca tot ce 
cuprindea ea să i se imprime în memorie pentru totdeauna, 
aşa cum se întipărise cerneala pe hârtie. Oftă adânc. Cu 
mare grijă, apucă de colţ foaia de hârtie şi o apropie de 
flacăra lămpii de ulei. 

— Cu îngăduinţa ta, Yoshi-sama, te rog! spuse ea 
ceremonios, privindu-l, cu ochii plini de fermitate şi cu 
mână sigură. 

— De ce? întrebă el mirat. 

— E mult prea periculos pentru tine să dezvălui asemenea 
gânduri la lumina zilei. 

— Şi dacă refuz? 

— Atunci, te rog să mă ierţi, eu trebuie să decid. 

— Atunci decide. 

Imediat ea lăsă foaia de hârtie în flacără. Se aprinse şi 
începu să ardă cu vâlvătaie. Cu mare îndemânare, răsuci 
foaia până ce numai o mică fărâmiţă din ea mai ardea, foaia 
transformată în scrum mai era încă întreagă, o puse cu 
mare atenţie pe o altă foaie, până ce flacăra se stinse. Avea 
degetele lungi şi delicate, unghiile perfecte. În tăcere, 
îndoiră foaia de hârtie care conţinea cenuşa închipuind un 
origami - jucărie de hârtie - şi o puseră din nou pe masă. 
Foaia de hârtie semăna cu un crap. 

Când Koiko îşi ridică privirea din nou, avea ochii plini de 
lacrimi; el simţi cum îl copleşeşte un val de afecţiune. 

— Îmi pare aşa de rău, te rog să mă ierţi, spuse ea, cu voce 
disperată. Dar prea periculos pentru tine... e atât de 
dureros să trebuiască să distrugi o asemenea frumuseţe, 


atât de mult am dorit s-o păstrez. E atât de trist, dar prea 
periculos... 

Gingaş, el o luă în braţe, conştient că gestul ei era singura 
soluţie, pentru el şi pentru ea, înspăimântat, dar plin de 
venerație pentru capacitatea ei de a pătrunde intenţia sa 
iniţială: dorise să ascundă poezia, ca să fie găsită şi 
transmisă tuturor celor pe care ea-i menţionase, în special 
prinţesei Yazu. Koiko are dreptate, înţeleg asta acum. Yazu 
mi-ar fi descifrat jocul şi mi-ar fi citit adevăratele gânduri: 
că influenţa ei asupra lui Nobusada trebuie să ia sfârşit, 
altfel sunt un om mort. Nu este asta un alt mod de a spune 
„Putere a strămoşului meu...”? Dacă n-ar fi fost Koiko mi-aş 
fi pus singur capul în ţeapa lor! 

— Nu plânge, micuţo, murmură el, acum sigur că putea 
avea încredere în ea. 

Şi în timp ce ea se lăsă mângâiată şi încălzită, ca după 
aceea ea să-l încălzească pe el, ea se gândea în cea de a 
treia inimă a ei, cea mai tainică - prima putea fi dezvăluită 
la toată lumea, a doua se deschidea numai pentru membrii 
cei mai apropiaţi ai familiei, cea de a treia niciodată, absolut 
niciodată, dar niciodată, nu se deschidea în faţa nimănui - 
se gândea şi ofta în tăcere, uşurată, că trecuse cu bine încă 
o încercare, căci asta fusese fără doar şi poate o încercare. 
Prea periculos pentru el să păstreze această dovadă de 
trădare fără s-o distrugă, dar şi mai periculos pentru mine 
s-o ţin. A, da, preafrumosul meu stăpân, e uşor să te adore 
cineva, să râdă şi să se joace cu tine, să mă prefac că sunt 
extaziată atunci când pătrunzi în mine, şi e ceva divin să-mi 
amintesc că la sfârşitul fiecărei zile, la sfârşitul tuturor 
zilelor, câştig un koku. Gândegşte-te la asta, Koiko-chan! Un 
koku pe zi, în fiecare zi, pentru bucuria de a lua parte la cel 
mai captivant joc de pe pământ, care are numele cel mai 
ridicat în slăvi de pe pământ, cu un bărbat tânăr, frumos şi 
uimitor, un om de mare cultură al cărui lujer este cel mai 
bun din câte am cunoscut vreodată... Şi cu toate acestea, să 


câştig în acelaşi timp o bogăţie mai mare decât oricare alta 
înaintea mea. 

Mâinile, buzele şi trupul ei răspundeau abil, strângându- 
se, deschizându-se şi mai mult, primindu-l, dirijându-l, 
ajutându-l, un instrument perfect acordat la care să cânte 
el. Ea îşi îngădui doar să se apropie de extaz, dar simulând 
extazul la perfecţie, prefăcându-se a se lăsa copleşită iarăşi 
şi iarăşi, deoarece era mult prea important să-şi păstreze 
energia şi mintea limpede, căci el era un bărbat cu variate 
pofte. Ei îi plăcea lupta asta între ei, nu se grăbea niciodată, 
dar tot timpul împingând desfăşurarea lucrurilor mai 
departe, acum trecându-l de intrarea peşterii, acum 
lăsându-l să se retragă ca să-l aducă înapoi, lăsându-l să se 
depărteze şi atrăgându-l iar, până pătrundea scuturat de 
uşurare. 

Şi apoi tăcere. Greutatea corpului lui în somn nu era 
neplăcută, o purta cu stoicism, atentă să nu se mişte, nu 
cumva să-i tulbure liniştea. Foarte mulţumită de măiestria 
ei, cum fusese şi el de măiestria lui. Ultimul ei gând, foarte 
tainic, care o binedispusese înainte de a se cufunda în somn 
a fost: Mă întreb cum vor interpreta Katsumata, Hiraga şi 
prietenii lor shishi versul: Sabia strămoşilor mei... 

Luni, 1 octombrie. 

La câteva mile sud de Kyoto, în asfinţitul care se lăsa, se 
desfăşura o urâtă încăierare de ariergardă între trupele 
Satsuma aflate în retragere şi forţele din Choshu ale 
seniorului Ogama care luaseră de curând în stăpânire 
Porţile Palatului. Katsumata, profesorul de scrimă din 
Satsuma, tainic shishi, sprijinit de o sută de samurai călare, 
conducea lupta ca să protejeze fuga seniorului Sanjiro şi a 
grosului forţelor din Satsuma aflate la câteva mile spre sud. 
Erau cu mult depăşiţi la număr de adversari. Locul era 
deschis, vântul mugea şi aducea o putoare de excremente 
de om de pe câmpuri, iar deasupra capetelor lor se adunau 
rău prevestitori nori de furtună. 


Şi din nou Katsumata conduse o şarjă care pătrunse 
primele rânduri ale adversarului în direcţia steagului 
daimyo-ului de Choshu, Ogama, care era şi el călare, dar 
oamenii lui Katsumata au fost forţaţi să se retragă într-o 
luptă sângeroasă, suferind pierderi mari întrucât alte 
întăriri se repeziră să-şi protejeze conducătorul. 

— Înainte! strigă Ogama, bărbat de douăzeci şi opt de ani, 
zdravăn şi furios, purtând o armură uşoară din bambus şi 
metal şi un coif de război, cu sabia scoasă din teacă plină de 
sânge. Treceţi de câinii ăştia! Treceţi pe lângă ei! Vreau 
capul lui Sanjiro! 

Imediat, aghiotanţii se repeziră să-i transmită ordinele. La 
trei sau patru mile depărtare, seniorul Sanjiro şi rămăşiţele 
forţelor lui se grăbeau către coastă şi Osaka, ce se afla cam 
la vreo douăzeci de mile depărtare, unde să găsească nişte 
ambarcaţiuni care să-i ducă acasă, în insula Kyushu, aflată 
la sud, spre capitala lor, Kagoshima, aflată la patru sute de 
mile marine la sud-vest. 

În total rămăseseră cam opt sute de luptători, bine 
echipați, fanatici, care doreau cu disperare să se repeadă 
înapoi ca să se alăture luptei, încă suferind usturător din 
cauza înfrângerii lor şi a faptului că fuseseră forţaţi să iasă 
din Kyoto cu o săptămână în urmă. Ogama organizase un 
atac de noapte, pe neaşteptate, înconjurându-le cazărmile, 
incendiind clădiri, anulând astfel acordurile solemne 
încheiate între ei. Cu multe pierderi, trupele din Satsuma 
reuşiseră să iasă prin luptă din oraş, ajungând în satul 
Fushimi, unde Sanjiro îşi regrupă trupele lui plin de mânie, 
în vreme ce detaşamente de luptători Choshu îi urmăreau. 

— Suntem prinşi în cursă. 

Unul dintre căpitanii lui spusese: 

— Stăpâne, propun un contraatac imediat către Kyoto. 

Katsumata replicase cu emfază: 

— Prea periculos, sunt prea mulţi împotriva noastră, ne 
vor copleşi. Stăpâne, vei îndepărta pe toţi daimyo şi vei 


speria şi mai mult curtea. Propun să-i oferi lui Ogama un 
armistițiu, dacă ne permite să ne retragem în ordine. 

— În ce temei? 

— Ca parte a armistiţiului accepţi ca oamenii lui să devină 
păzitorii Porţilor - ai lui, nu cei din Iosa, şi asta va semăna şi 
mai mult discordie între ei. 

— Nu pot accepta, spusese Sanjiro, tremurând de furie că 
Ogama îl trăsese pe sfoară. Chiar dacă aş încerca, el nu va 
consimţi. Şi de ce-ar face-o? Suntem în ghearele lui. Poate 
să se pişe pe noi. Dacă aş fi în locul lui m-aş repezi asupra 
noastră, în locul acesta, înainte de amiază. 

— Da, stăpâne, o va face dacă nu i-o luăm înainte. Şi o 
putem face prin şiretlic. El nu e un adevărat luptător ca 
tine, soldaţii lui nu sunt plini de zel ca ai noştri, şi nici nu 
sunt aşa de bine instruiți. Ela avut izbândă asupra noastră 
numai pentru că s-a năpustit asupra noastră noaptea, 
acţiune de trădare murdară. Aminteşte-ţi că alianţa lui cu 
Tosa e nesigură. El trebuie să-şi consolideze stăpânirea 
asupra Porţilor şi nu are luptători suficienţi cu care să facă 
faţă tuturor problemelor în următoarele câteva săptămâni. 
Trebuie să se ocupe de organizare, şi să obţină întăriri fără 
a provoca vreo opoziţie. Şi în curând Bakufu trebuie să se 
întoarcă în forţă ca să ia înapoi Porţile care sunt dreptul lor. 

După edictul dat de Toranaga, toţi daimyo care vizitează 
Kyoto au dreptul la un număr de gărzi limitat la cinci sute, 
toţi aceştia trebuind să locuiască îngrădiţi de restricţii 
stricte, în propriile cazărmi ale seniorului lor, construite 
conform decretului, fără sisteme de apărare. Acelaşi edict 
permitea shogunatului să aibă trupe al căror număr de 
luptători să depăşească numărul tuturor celorlalte forţe la 
un loc. În decursul secolelor de pace care au urmat, Bakufu 
au permis ca aceste reguli să devină mai puţin stricte. În 
ultimii ani, daimyo din 'Tosa, Choshu şi Satsuma, bazându-se 
pe puterea lor personală au silit organele de control să 
accepte sporirea numărului de luptători până ce au fost 
nevoiţi să-i trimită acasă pe cei în plus. 


— Ogama nu e un tâmpit, nu mă va lăsa niciodată să scap, 
spuse Sanjiro. Eu i-aş pune capul în ţeapă dacă l-aş prinde 
în cursă. 

— Nu e un tâmpit, dar poate fi păcălit, apoi Katsumata 
adăugă încet: Pe lângă cedarea Porţilor, ai putea să fii de 
acord, ca, dacă are lor o convenţie a daimyo, când o avea, 
tu ai să-i sprijini pretenţia de a deveni şeful Sfatului 
Bătrânilor. 

Sanjiro izbucni: 

— Niciodată! El ştie că eu n-o să fiu niciodată de acord cu 
asta. Cum o să creadă el o prostie ca asta? 

— Pentru că e Ogama, pentru că şi-a fortificat Strâmtoarea 
Shimonoseki cu zeci de tunuri din fabrica lui de arme, 
construită de olandezi. Care nu e un secret atât de mare. Şi 
crede, ca atare, pe drept cuvânt, că poate opri navele gai- 
jinilor de a o folosi după pofta inimii lui, fără ca aceia să-i 
facă ceva. Că numai el, crede el, poate pune în aplicare 
dorinţa împăratului de a-i da afară din ţară pe gai-jini, că 
numai el poate reda împăratului hăţurile puterii. Atunci de 
ce să nu pretindă marea dregătorie tairo - dictator? 

— "Ţara se va dezmembra înainte ca să se întâmple asta. 

— Ultimul motiv pentru care va primi favorabil un posibil 
armistițiu este pentru că, stăpâne, el n-a avut niciodată 
stăpânire asupra Porţilor. Nu e oare un parvenit, un 
uzurpator, nu e neam de rând? spuse Katsumata cu un 
rânjet. Nu e vechi sau slăvit ca al tău. Un alt motiv: el va 
accepta armistițiul pe care-l oferi deoarece în oferta ta vei 
include şi faptul că armistițiul e permanent. 

În mijlocul zarvei mânioase şi pline de uimire care a 
urmat, Sanjiro se holbă la sfetnicul său, încremenit de 
numărul imens de concesii pe care le propusese Katsumata. 
Neînţelegând, dar cunoscându-l pe Katsumata prea bine, le 
făcu celorlalţi semn să plece. 

— Ce se ascunde în spatele tuturor acestora? întrebă 
nerăbdător. Ogama ştie că orice armistițiu e valabil doar 
până ajung cu bine în spatele munţilor mei, în siguranţă, 


unde îmi voi mobiliza întreaga Satsuma şi apoi voi porni în 
marş către Kyoto ca să reintru în stăpânirea drepturilor 
mele, să răzbun insulta care mi-a fost adusă şi să-i iau 
capul. De ce-mi serveşti prostiile astea? 

— Pentru că te afli în pericol de moarte, cum n-ai fost 
niciodată până acum, stăpâne. Eşti prins în capcană. Printre 
noi se află spioni. Am nevoie de timp să pregătesc nave în 
Osaka şi am un plan de bătălie. 

În cele din urmă Sanjiro spusese: 

— Foarte bine, negociază. 

Negocierile durau de şase zile. În acest timp Sanjiro stătea 
la Fushimi fără să facă nici o mişcare, dar spionii lui se aflau 
pe toate drumurile care duceau şi veneau de la Kyoto. Ca 
semn de încredere reciprocă, Sanjiro fusese de acord să se 
stabilească pe o poziţie mai greu de apărat, iar Ogama îşi 
retrăsese toate forţele, în afară de un grup simbolic plasat 
de-a curmezişul căii pe care putea fugi Sanjiro. Apoi 
amândoi aşteptară ca celălalt să facă o greşeală. Dobândind 
puterea supremă la Kyoto, oricât era ea de firavă, Ogama, 
sprijinit de peste o mie de samurai, părea mulţumit să-şi 
întărească puterea asupra Porţilor, cultivând pe unii daimyo 
şi în special pe oameni de la Curte, care-l simpatizau. Pe 
aceştia Ogama i-a convins să-l abordeze pe împărat, şi să-l 
roage să-i ceară demisia imediat lui Anjo şi a Sfatului 
Bătrânilor, să convoace o Convenţie a daimyo, cărora să li 
se dea puterea de a numi un nou Sfat al Bătrânilor - el 
însuşi devenind tairo, urmând să conducă ţara până ce 
shogun Nobusada ajungea la majorat. Şi, dintr-o lovitură, îi 
înlocuia astfel pe toţi adepţii lui Toranaga din Bakufu. 

Vestea că tunurile lui Ogama trăseseră în navele gai-jinilor 
îi plăcuse foarte mult împăratului, bucurându-l acest lucru 
foarte mult pe senior, iar armistițiul oferit de Sanjiro şi 
concesiile extraordinare oferite de acesta îi ridicaseră şi 
mai mult influenţa la Curte. 

— Armistițiul este acceptat, îi comunicase el arogant lui 
Katsumata cu o zi în urmă. Vom ratifica acordul, de acum în 


şapte zile, aici la cartierul meu central. Apoi vă puteţi 
retrage la Kagoshima. 

Dar în acea dimineaţă venise vestea surprinzătoare a 
propusei vizite a shogunului Nobusada. Imediat Sanjiro 
trimise după Katsumata. 

— Ce i-a apucat pe Anjo şi pe Yoshi de au fost de acord? Au 
înnebunit? Orice s-ar întâmpla, ei tot pierd. 

— Sunt de acord, stăpâne, dar asta face situaţia ta şi mai 
plină de primejdie. Dacă Ogama ţine Porţile, având deci 
acces la împărat, orice duşman al lui Ogama este duşman al 
împăratului. 

— Clar ca lumina zilei! Ce să fac? Ce propui? 

— Imediat, trimite lui Ogama o scrisoare care să propună 
o întâlnire peste trei zile pentru a discuta toate implicaţiile 
vitale. El trebuie să fie la fel de surprins ca orice alt daimyo. 
Între timp la noapte, după ce se întunecă, punem în 
aplicare planul de bătălie. 

— Nu putem să fugim fără ca Ogama să ştie, peste tot în 
jurul nostru sunt spioni, iar trupele lui sunt la o distanţă de 
la care pot interveni cu uşurinţă. În clipa în care va auzi că 
părăsim tabăra, se va năpusti asupra noastră. 

— Da, dar noi vom părăsi tabăra exact aşa cum e, luându- 
ne numai armele. Eu sunt mai şiret ca el, îl cunosc. 

Mânios, Sanjiro spusese: 

— Dacă e aşa, atunci de ce n-ai mirosit atacul prin 
surprindere, ei? 

— O, ba l-am mirosit, ar fi putut răspunde Katsumata, dar 
îmi venea mai la îndemână ca Ogama să deţină temporar 
Porţile. N-am scăpat noi din capcana întinsă de el fără prea 
mare bătaie de cap? Ogama nu va fi niciodată în stare să se 
descurce cu Curtea, cu daimyo ostili, cu Tosa, cu vizita 
shogunului Nobusada sau cu Prinţesa Yazu. Nobusada nu 
va ajunge. Ogama va fi socotit răspunzător şi de moartea 
lui. 

— Îmi pare aşa de rău, stăpâne, spusese el, prefăcându-se 
a-şi cere scuze. O să descopăr de ce spionii tăi au dat greş. 


Vor cădea nişte capete. 

— Bine. 

Curând după căderea întunericului trimise nişte oameni 
special instruiți care au ucis pe tăcute grupul de luptători 
Choshu care-i spionau şi care nu se aşteptau la aşa ceva. 
Apoi, urmând planul de bătălie al lui Katsumata, cu excepţia 
lui şi a celor o sută de cavalerişti ai lui, Sanjiro şi regimentul 
porniră în grabă spre sud, având ordin să lase o sută de 
oameni la fiecare trei ri ca să i se alăture lui Katsumata pe 
măsură ce el se retrăgea, venind în urma lor. Plin de 
încredere, Katsumata pregăti o ambuscadă de-a curmezişul 
drumului către Kyoto. Era sigur că dacă reuşea să 
supravieţuiască până în zori, ademenindu-i pe luptătorii 
Choshu să poarte o luptă în pripă, atunci ei vor renunţa 
probabil la luptă şi se vor întoarce la Kyoto ca să-şi 
întărească poziţia acolo, lăsând în urmă doar o grupă 
simbolică de luptători care să-i urmărească. Nenumărate 
zvonuri circulau după care alianțele lui Ogama începeau 
deja să se destrame, dezacordul fiind mărit de minciunile 
răspândite de aliaţii ascungşi ai lui Katsumata. 

Aşa că rămase surprins să constate că Ogama conducea 
personal urmărirea şi că fuseseră ajunşi din urmă atât de 
repede. Karma. 

— Atacaţi! strigă Katsumata. 

Şi din nou îşi întoarse calul după pretinsa lor fugă. Imediat 
cavaleria lui, care părea să se fi împrăştiat, se strânse în 
formaţii furioase şi sparse rândurile adversarilor lor care 
fură împinşi înapoi în dezordine. Aerul rece şi umed deveni 
greu de mirosul sudorii, al fricii şi al sângelui care îi ardea 
nările. Oamenii mureau la stânga şi la dreapta lui, oameni 
de-ai lui şi de-ai lor, dar el îşi croia drum înainte, şi acum 
drumul către Ogama era aproape liber. Dar şi de data 
aceasta intenţia lui fu dejucată, aşa că el încetă lupta şi o 
luă la fugă, de fapt se retrase cu adevărat de această dată, 
cei care mai erau în viaţă urmându-l. Din cei o sută mai 
rămăseseră douăzeci. 


— Aduceţi oamenii de rezervă! Cinci sute de koku pentru 
capul lui Katsumata! strigă Ogama şi o mie pentru celal 
seniorului Sanjiro! 

— Stăpâne! Unul dintre căpitanii lui cei mai experimentați 
arătă cu degetul în sus: neobservaţi în zarva luptei, norii de 
furtună ocupaseră aproape tot cerul şi fâşii se ridicau în 
direcţia lunii. Îmi pare rău, dar drumul înapoi spre Kyoto 
este greu şi nu ştim dacă câinii ăştia şireţi nu au pus la cale 
o altă ambuscadă şi ne pândesc. 

Ogama se gândi o clipă. 

— Contramandaţi rezervele! Ia cincizeci de oameni călare 
şi hărţuie-i până-i termini. Dacă îmi aduci capul unuia din 
cei doi, te fac general, şi-ţi dau zece mii de koku. Încetaţi 
lupta! Pe loc, căpitanii lui se îndreptară în grabă, şi 
începură să strige ordine. Cu amărăciune, Ogama se uită 
iscoditor în întunericul care se lăsa şi în care dispăruseră 
Katsumata şi oamenii lui. 

— Pe strămoşii mei, bombăni el, când ajung tairo, Satsuma 
va deveni un protectorat Choshu, tratatele vor fi anulate şi 
nici o navă gai-jin nu va mai trece vreodată prin strâmtorile 
mele! 

Apoi îşi întoarse calul şi, însoţit de gărzile personale, dădu 
pinteni calului îndreptându-se bucuros spre Kyoto. Şi spre 
destinul lui. 

În aceeaşi seară, la Legația franceză din Yokohama 
petrecerea şi recitalul pe care le organizase Seratard în 
onoarea Angelicăi se bucura de un mare succes. Bucătarul 
şef se autodepăşise, făcuse pâine proaspătă, pregătise 
platouri cu stridii, rasol de languste, raci, creveţi, gătise 
peşte din regiune, dres cu ghimbir şi usturoi, servit cu praz 
din propria lui grădină şi tarte aux pommes, merele uscate 
venite din Franţa fiind folosite numai în ocazii speciale. 
Şampanie La Doucette şi o sticlă de Margausx din satul lui 
de baştină, de care era foarte mândru. După ce s-a luat 
masa şi s-au fumat ţigările de foi, aplauze puternice l-au 
anunţat pe Andre Poncin, pianist desăvârşit, deşi nu prea 


dornic să cânte, apoi au urmat alte aplauze după fiecare 
piesă, iar acum, aproape de miezul nopţii, şi după trei 
bisuri, toţi ovaţionau în picioare după ce se stinsese ultimul 
acord minunat al unei sonate de Beethoven. 

— Minunat... 

— Superb... 

— O, Andre, spuse în franceză Angelique, cu respiraţia 
tăiată, din locul de onoare de lângă pian pe care-l ocupa, cu 
mintea departe de nenorocirea care-o pândea. A fost aşa de 
frumos, vă mulţumesc foarte mult. 

Evantaiul îi flutură fermecător, ochii şi chipul ei arătau 
perfect, noua crinolină aşezată peste fuste puse pe cercuri, 
avea decolteu adânc, lăsându-i umerii goi, iar mătasea 
verde, fină, cădea în cascadă în volane care îi accentuau 
talia ca de viespe. 

— Merci, mademoiselle, răspunse Poncin, se ridică de pe 
scaun, îşi ridică paharul, abia ascunzându-şi sentimentele. Ă 
toi! 

— Merci, monsieur, spuse ea. 

Apoi se întoarse din nou către Seratard, care era 
înconjurat de Norbert Greyforth, Jamie McFay, Dimitri şi 
alţi negustori, toată lumea în haine de seară, cu cămăşi de 
mătase cu jabouri, veste în culori vii şi cravate, unele din ele 
noi, dar cele mai multe vechi, şifonate şi călcate la 
repezeală din cauza prezenţei ei acolo. Mai erau nişte 
ofiţeri francezi din armata terestră şi marină, cu uniforme 
pline de galoane, cu săbii de paradă care măreau 
strălucirea lor neobişnuită, şi militari britanici care 
semănau şi ei cu nişte păuni. Două din celelalte femei din 
colonie se aflau şi ele în încăperea aglomerată luminată de 
lămpi cu ulei şi lumânări, Mabel Swann şi Victoria 
Lunkchurch. Amândouă erau voinice, puţin peste douăzeci 
de ani, fără copii, soţii de negustori, şi amândouă se uitau 
cruciş de gelozie, ţinându-şi soţii transpiraţi priponiţi pe 
lângă ele. 


— E timpul, domnule Swann, spuse Mabel Swann, pufnind 
plină de acreală pe nas. Da. Rugăciunea şi la culcare, cu o 
plăcută ceaşcă englezească de ceai. 

— Dacă eşti obosită, draga mea, tu şi Vie... 

— Imediat! 

— Şi tu, Barnaby, sări Victoria Lunkchurch, cu accentul ei 
de Yorkshire la fel de greoi ca şi şoldurile. Şi scoate-ţi 
gândurile tale murdare din cap, băiete, înainte să te ating 
cum meriţi! 

— Pe cine, pe mine? Pen' ce? 

— Pen' aia, tu şi poama aia străină de colo, să te ierte 
Dumnezeu, spuse ea cu şi mai mult venin. leşi! 

Nimeni nu le simţi lipsa şi nici nu ştiu că au plecat. Toată 
lumea se concentra asupra invitatei de onoare, încercând 
să ajungă mai aproape de ea, sau dacă erau în cercul din 
jurul ei, să nu fie împinşi cu coatele din acest cerc. 

— O seară splendidă, Henri, spuse Angelique. 

— Asta numai din cauza ta. Făcându-ne onoarea de a fi cu 
noi faci ca totul să fie mai frumos. 

Seratard îi spunea platitudini politicoase în timp ce se 
gândea: ce păcat că nu eşti tu deja măritată, şi deci gata 
pentru o legătură amoroasă cu un om de cultură. Biata fată, 
să trebuiască să înduri tu un văcar scoţian, cu caş la gură, 
oricât de bogat ar fi el. Mi-ar face plăcere să fiu primul tău 
amant adevărat, va fi o bucurie să te învăţ. 

— Zâmbeşti, Henri? spuse ea, brusc conştientă că era mai 
bine să fie prudentă cu acest om. 

— "Tocmai mă gândeam ce perfect va fi viitorul tău şi asta 
m-a făcut să fiu fericit. 

— A, ce amabil eşti! 

— Cred că... 

— Domnişoară Angelique, dacă-mi permiteţi să fiu atât de 
îndrăzneţ, vom avea o cursă, sâmbăta care vine, întrerupse 
Norbert Greyforth, furios că Seratard o monopolizase, 
dezgustat că individul avea mojicia de a vorbi franceza pe 
care el n-o înţelegea, detestându-l pe el şi tot ce venea din 


Franţa, cu excepţia lui Angelique. Noi... o să fie o nouă 
cursă, în, ă... în onoarea dumneavoastră. Ne-am hotărât s-o 
numim Cupa îngerului, nu-i aşa, Jamie? 

— Da, spuse Jamie McFay. Amândoi erau în conducerea 
Jockey Clubului, şi în aceeaşi măsură fermecaţi de ea. Noi, 
mă rog, am hotărât că va fi ultima cursă a zilei şi firma 
Struan oferă banii de premiu, douăzeci de guinee pentru 
cupă. Vreţi să înmânaţi premiul, domnişoară Angeligue? 

— O, da, cu plăcere, dacă domnul Struan e de acord. 

— O, da, bineînţeles. 

McFay ceruse deja permisiunea lui Struan, dar el ca şi toţi 
cei care auziseră replica ei se întrebau ce implicaţii putea 
avea, deşi toate pariurile împotriva logodnei căzuseră. 
Chiar şi între patru ochi, nu obținuse de la Struan nici un 
indiciu, deşi McFay simţise că e de datoria lui să-i aducă la 
cunoştinţă zvonurile. 

— Să nu aud de treburile astea murdare, Jamie. Nimic. 

EI fusese de acord, dar neliniştea lui crescu. Căpitanul 
unei nave comerciale venite în port, un vechi prieten de-al 
lui, îi strecurase o scrisoare de la mama lui Malcolm prin 
care ea îi cerea un raport confidenţial: Doresc să ştiu tot ce 
s-a întâmplat de când individa Richaud a sosit la Yokohama, 
Jamie. Orice, zvon, fapte, bârfe şi nu cred că e necesar să 
insist spunându-ţi că trebuie să rămână un secret foarte 
important al nostru. 

Fir-ar să fie, gândi Jamie, sunt angajat printr-un jurământ 
sfânt să-l servesc cu credinţă pe tai-pan, indiferent cine este 
el şi acum mama lui vrea... Dar la urma urmelor, o mamă 
are drepturi şi ea, nu? Nu neapărat, dar doamna Struan 
are, deoarece este doamna Struan şi, de, sunt obişnuit să 
fac tot ce vrea ea. N-am îndeplinit poruncile, cererile şi 
sugestiile ei ani de zile? Pentru numele lui Dumnezeu, 
încetează să te prosteşti singur, Jamie. Nu conduce ea în 
realitate de ani de zile pe Culum şi firma Struan? Şi nici tu 
şi nici nimeni altcineva n-a vrut vreodată să ţină seama de 
acest adevăr. 


— E adevărat! bombăni el acum, şocat de gândul că-i 
fusese frică să privească acest adevăr în faţă şi simțindu-se 
brusc stânjenit, încercă să-şi ascundă gafa, dar toată lumea 
era atentă în continuare doar la Angelique, în afară de 
Norbert. 

— Ce e adevărat, Jamie? întrebă el în zarva conversaţiei, 
zâmbind calm. 

— Totul, Norbert. Extraordinară seară, nu? Spre marea lui 
uşurare, Ang6lique le abătu atenţia amândurora. 

— Noapte bună, noapte bună, Henri, domnilor, spuse ea în 
ciuda protestelor generale. Îmi pare rău, dar trebuie să-mi 
văd pacientul înainte de a mă culca. 

Îşi întinse mâna. Cu o eleganţă îndelung exersată, 
Seratard i-o sărută, Norbert, Jamie şi ceilalţi sărutându-i-o 
stângaci şi, înainte ca altcineva să se ofere, Andre Poncin 
spuse: 

— Poate îmi permiteţi să vă conduc acasă? 

— Bineînţeles, de ce nu? Muzica dumneavoastră m-a 
ridicat în al nouălea cer. 

Noaptea era rece, cerul acoperit, dar destul de plăcută. 
Şalul de lână stătea aruncat incitant în jurul umerilor, 
poalele crinolinei largi se târau neglijent în praful 
trotuarului de lemn - atât de necesar în timpul ploilor de 
vară care transformau drumurile în adevărate mlaştini. 
Angeligue plutea şi numai o părticică a fiinţei ei atingea 
pământul. 

— Andre, cânţi minunat. O, cât aş vrea să pot cânta ca tine, 
spuse ea sinceră. 

— "Totul depinde numai de exerciţiu, doar exerciţiu. 

Mergeau alene spre clădirea firmei Struan, puternic 
luminată, vorbind prietenos în franceză, Andre fiind foarte 
conştient de privirile invidioase ale bărbaţilor care se 
revărsau trecând strada către Clubul zgomotos, plin până la 
refuz şi îmbietor, înviorat de prezenţa ei, nu din poftă, 
pasiune sau dorinţă, ci pur şi simplu de compania ei şi de 
trăncăneala ei plăcută care nu prea cerea răspuns. Cu o 


seară înainte, la dineul francez al lui Seratard, oferit într-o 
cameră particulară a Hotelului Yokohama, şezuse alături de 
ea şi constatase că tinereţea ei şi aparenta ei frivolitate 
erau reconfortante. Dragostea ei pentru Paris, felul în care 
cunoştea oraşul, restaurantele, teatrele, cancanurile despre 
prietenele ei, ocazia de a râde de ele şi de a hoinări sau a 
călări în Bois, toată agitația Celui de al Doilea Imperiu, 
toate îl umplură de nostalgie, amintindu-i de perioada când 
fusese la universitate şi cât de mult îi era şi lui dor de casă. 

Petrecuse prea mulţi ani în Asia, în China şi aici. E curios 
că fata asta seamănă aşa de mult cu propria mea fiică. 
Marie are aceeaşi vârstă, s-au născut în aceeaşi lună, iulie, 
acelaşi an... Se corectă: poate seamănă cu Marie. Câţi ani 
au trecut de când am rupt legăturile cu Frangoise şi le-am 
lăsat pe amândouă în pensiunea aceea de familie, din 
apropierea Sorbonnei, unde stătusem cu chirie? Câţi ani au 
trecut de când le-am văzut pentru ultima oară? Zece, 
Merde. N-ar fi trebuit să mă însor nicicum, fie că Franqoise 
era însărcinată, fie că nu era. Eu am fost prostul, nu ea. Cel 
puţin ea s-a remăritat şi ţine pensiunea. Dar Marie? 
Zgomotul valurilor îi atrase privirea către mare. Un 
pescăruş răzleţ ţipă deasupra capetelor lor. Nu departe de 
mal se vedeau luminile de poziţie ale navei lor amiral şi asta 
rupse vraja, amintindu-i de misiunea lui şi făcându-l să-şi 
concentreze gândurile. Ca o ironie, această fată zveltă 
devine acum un pion important în marele Joc. Franţa contra 
Anglia. O ironie, dar aşa e viaţa. Las totul pentru mâine, sau 
poimâine, sau pornesc jocul aşa cum ne-am înţeles, eu şi 
Henri? 

— A, spunea ea, fluturându-şi evantaiul, mă simt atât de 
fericită în această seară. Andre, muzica ta mi-a dat atât de 
mult, m-a făcut să mă simt la Opera, m-a înălţat într-atât că 
pot mirosi parfumul Parisului... 

În ciuda intenţiilor sale, să lăsă ademenit. Din pricina ei 
sau pentru că îmi aminteşte că aşa ar putea arăta şi Marie? 
Nu ştiu, dar nu contează. Angeligue, în această seară te las 


să pluteşti fericită cu balonul visurilor tale. Ziua de mâine e 
colea! Apoi nările lui prinseră o boare din parfumul ei, Vie 
de Camille, amintindu-i de sticluţa infimă pe care o obținuse 
de la Paris cu atâta greutate pentru musume Hana - Floare 
- şi o furie bruscă îl făcu să renunţe la impulsul de a fi 
drăguţ. Nu se afla nimeni prin apropiere ca să-i poată auzi, 
cea mai mare parte din Strada Mare fiind pustie. Chiar şi în 
aceste condiţii, el vorbi în şoaptă: 

— Îmi pare rău că trebuie să-ţi spun, dar am veşti 
personale pe care ar trebui să le afli. Nu pot să ţi le spun pe 
ocolite ca să le mai îndulcesc, tatăl tău a fost acum câteva 
săptămâni la Macao şi a jucat sume mari la jocuri de noroc 
şi a pierdut! Îi văzu paloarea subită, simţi compătimire 
pentru ea, dar continuă aşa cum plănuiseră Seratard şi el. 
Îmi pare rău. 

— Sume mari, Andre? Adică cât? 

Vocea abia i se auzea. Se uita ţintă la el, cu ochi mari, 
stând ţeapănă la adăpost de vânt, în dreptul unei clădiri. 

— A pierdut totul, firma şi banii tăi. 

Ea respiră cu greutate. 

— "Totul? Şi banii mei? Nu putea să facă asta! Nu se poate! 

— Îmi pare rău, a putut şi a şi făcut-o! Ele apărat de lege, 
tu eşti fiica lui, femeie nemăritată, în afară de faptul că eşti 
minoră, el e tatăl tău şi are autoritate legală asupra ta şi 
asupra a tot ce posezi, dar sunt sigur că ştii asta. Îmi pare 
rău. Mai ai şi alţi bani? întrebă el, ştiind bine că ea nu avea. 

— Îţi pare rău? Ea se cutremură şi se chinui să-şi adune 
mintea în faţa realităţii atât de brutale că a doua ei mare 
spaimă se împlinise şi devenise fapt cunoscut de toată 
lumea, ceea ce rupse în bucăţi pavăza pe care şi-o făcuse cu 
atâta grijă. Cum de-ai... de-ai aflat toate astea? se bâlbâi ea, 
străduindu-se să poată respira. Banii, banii mei sunt ai 
mei... Iata a promis... 

— S-a răzgândit. Afară de asta, Hong Kong-ul e un sat; nu 
există secrete în Hong Kong, Angeligue, nici acolo, nici aici. 
Azi a sosit o scrisoare din Hong Kong, trimisă de un 


partener de afaceri. El a transmis detaliile. Era în Macao în 
acel timp şi a fost martor la prăpăd! continuă el să-i 
vorbească pe un ton prietenos şi îngrijorat, aşa cum se 
cuvenea să facă un bun prieten, dar îi spunea numai o 
jumătate de adevăr. El şi cu mine, noi, noi deţinem unele 
din hârtiile semnate de tatăl tău, împrumuturi de anul 
trecut care n-au fost încă plătite. 

O altă străfulgerare de teamă o înfioră. 

— Tata... nu-şi prea plăteşte datoriile? 

— Nu, îmi pare rău s-o spun, dar nu şi le plăteşte. 

Cu sufletul zdrobit, se gândea la scrisoarea mătuşii ei, 
acum ştia sigur că datoria către unchiul ei nu fusese nici ea 
plătită şi că el era în închisoare pentru că... poate din cauza 
mea, ar fi dorit să strige ea în gura mare, în acelaşi timp 
chinuindu-se să-şi păstreze cumpătul, dorind ca totul să fie 
un vis. Dumnezeule, Dumnezeule, ce-o să mă fac? 

— Vreau să ştii că dacă pot să te ajut cu ceva, te rog să mi- 
o spui. 

Brusc, se repezi la el cu voce stridentă: 

— Să mă ajuţi tu? Mi-ai distrus liniştea, dacă ceea ce spuie 
adevărat. Să mă ajuţi? De ce mi-ai spus asta acum, de ce, de 
ce, de ce, când eram atât de fericită? 

— E mai bine să afli imediat. E mai bine să-ţi spun eu decât 
un duşman. 

— Duşman, care duşman? se schimonosi ea la faţă. De ce 
să am eu duşmani? N-am făcut nimic nimănui, nimic, nimic! 

Lacrimile începură să i se reverse pe faţă, împotriva 
voinţei sale; el o luă în braţe o clipă, plin de compasiune, 
apoi îşi puse ambele mâini pe umerii ei şi o zgâlţâi... 

— Încetează, spuse el, înăsprindu-şi vocea. Doamne 
Dumnezeule, încetează, nu înţelegi, eu încerc, eu încerc să 
te ajut! 

Câţiva bărbaţi se apropiau de ei pe partea cealaltă a 
străzii, el văzu că mergeau clătinându-se, preocupaţi numai 
de ei înşişi. Nu se vedea nimeni în apropiere, doar nişte 
bărbaţi care se îndreptau spre Club, departe în josul străzii. 


Ei doi stăteau în umbra clădirii lângă care se opriseră. O 
zgâlţâi din nou. Ea gemu. 

— Mă doare! 

Dar nu mai plângea, îşi revenise. 

El se gândi cu răceală că exact acest procedeu îl aplicase 
de o sută de ori înainte, debitând adevăruri strâmbe şi 
ameninţări, pentru a da pe brazdă alte şi alte persoane 
nevinovate, pentru binele Franţei. Şi cu bărbaţii e mult mai 
uşor să ai de-a face decât cu femeile... Pe bărbaţi îi loveşti 
cu piciorul drept în coaie sau îi ameninţi că le tai, sau le 
bagi ace în ele, şi-i destul. Dar cu femeile? E dezagreabil să 
tratezi femeile în acest fel. 

— Eşti înconjurată de duşmani, Angelique. Sunt mulţi care 
nu vor ca tu să te măriţi cu Struan, mama lui va lupta cu 
tine în orice chip, va... 

— N-am spus niciodată că ne vom căsători, €... e un zvon, 
un zvon, atât şi nimic mai mult. 

— Merde! Bineînţeles că e adevărat! Doar te-a cerut, nu? 
O zgâlţâi din nou, fără multe menajamente. Nu te-a cerut? 

— Mă doare, Andre. Da, da, m-a cerut... 

Îi dădu o batistă, mai binevoitor acum. 

— Ţine, ştergeţi ochii, nu avem mult timp la îndemână. 

Blajină, ea îl ascultă supusă, începu să plângă, apoi se opri. 

— De-ce-eşti-atât-de-groaznic? îi spuse ea dintr-o suflare. 

— Eu sunt singurul tău prieten adevărat pe care-l ai aici. 
Sunt cu adevărat de partea ta, gata să te ajut. Singurul 
prieten adevărat în care te poţi încrede. Singurul prieten 
pe care-l ai, jur, singurul care te poate ajuta. În mod 
obişnuit ar fi adăugat cu înflăcărare: jur pe Dumnezeu, dar 
consideră că ea muşcase momeala, şi păstră expresia 
pentru mai târziu. E mai bine să auzi dinainte adevărul în 
taină. Acum ai timpul să te pregăteşti. Vestea nu va ajunge 
aici cel puţin o săptămână de acum încolo. Asta îţi dă timpul 
necesar ca logodna să fie făcută în mod solemn şi oficial. 

— Poftim? 


— Struan e gentleman, nu? Cu efort, el îşi ascunse surâsul 
batjocoritor. Gentleman englez, pardon, scoţian, britanic. 
Nu e un gentleman mândru de cuvântul dat? Ce zici? De 
îndată ce promisiunea e publică, n-o mai poate retrage, fie 
că eşti săracă lipită, fie că nu. Indiferent de ce a făcut tatăl 
tău, indiferent ce spune mama lui. 

Ştiu, ştiu, dori ea să ţipe. Dar sunt femeie şi trebuie să 
aştept. Am tot aşteptat şi acum e prea târziu, oare e chiar 
târziu? O, Sfântă Fecioară, ajută-mă! 

— Nu... nu cred că Malcolm mă va învinovăţi pe mine 
pentru păcatele tatei, nici n-o va asculta pe mama lui... 

— Mă tem că trebuie s-o asculte, Angeligue. Ai uitat că 
Malcolm Struan e şi el minor, oricât ar fi el de tai-pan. 
Împlineşte douăzeci şi unu de ani abia în mai, anul viitor. 
Până atunci, ea poate să-i ridice tot felul de bariere legale, 
chiar să anuleze logodna, conform legislaţiei engleze! 

Nu era el absolut sigur de asta, dar ideea părea rezonabilă 
şi era posibilă după legea franceză. 

— Ar putea să-ţi facă şi ţie necazuri, poate să te cheme în 
faţa tribunalului, adăugă el cu tristeţe. Struanii sunt 
puternici în Asia. Asia e aproape numai teritoriul lor. Poate 
să te târască în faţa tribunalului. Ştii ce se spune despre 
judecători, despre orice judecător, nu? Ea poate să facă să 
fii dusă în faţa unui magistrat, să te acuze că eşti o femeie 
uşoară, o curtezană, care aleargă doar după banii lui sau 
chiar mai rău. Ea poate să te zugrăvească în faţa 
judecătorului într-un tablou dezgustător, în vreme ce tu stai 
în boxa acuzatului lipsită de apărare: tatăl tău, un 
nepricopsit falimentar şi care joacă jocuri de noroc, unchiul 
tău în închisoarea datornicilor, tu lipsită de un sfanţ, o 
aventurieră. 

Faţa ei căpătă o înfăţişare sălbatică. 

— Cum ai aflat de unchiul Michel? Cine eşti? 

— Nu e nici o minune la mijloc, Angelique, spuse el, fără 
nici o stinghereală. Câţi cetăţeni francezi sunt în Asia? Nu 
mulţi. Niciunul ca tine. Şi oamenilor le place să bârfească. 


Eu sunt Andre Poncin, negustor în China, negustor în 
Japonia. N-ai de ce să te temi de mine. Nu doresc nimic, 
numai prietenia ta, încrederea ta şi să te ajut. 

— Cum? Pe mine nu mă mai poate ajuta nimeni! 

— Ba da, spuse el blând, privind-o cu multă atenţie. Îl 
iubeşti, nu-i aşa? Ai fi cea mai bună soţie pe care ar putea-o 
avea un bărbat, dacă ţi s-ar da ocazia, nu? 

— Da, da, cu siguranţă... 

— Atunci fă presiuni asupra lui, ademenegşte-l, convinge-l 
în orice mod poţi să anunţe logodna voastră public. Te pot 
îndruma! Abia acum ea îl asculta într-adevăr, înţelegea cu 
adevărat ce-i spunea, şi cu blândeţe îi dădu lovitura de 
graţie. O femeie înţeleaptă, şi tu eşti la fel de înţeleaptă pe 
cât eşti de frumoasă, s-ar mărita repede. Foarte repede. 

Struan citea, lampa de ulei de pe masa de lângă pat dădea 
destulă lumină, uşa către camera ei era întredeschisă. Patul 
era confortabil, şi el se adâncise în povestirea pe care o 
citea, cămaşa de noapte de mătase îi scotea în evidenţă 
culoarea ochilor, faţa îi părea încă palidă şi trasă, fără 
vigoarea de dinainte. Pe masa de lângă pat se afla un 
somnifer, pipa şi tutunul, chibriturile şi nişte apă cu un infim 
adaus de whisky: 

— O să-ţi facă bine, Malcolm, îi spuse Babcott. E cel mai 
bun medicament pentru dormit pe care-l poţi lua, dacă îl 
bei slab. E mai bun decât tinctura de opiu. 

— Fără ea stau treaz toată noaptea şi mă simt groaznic. 

— Sunt şaptesprezece zile de la accident, Malcolm, e 
timpul să întrerupi, Malcolm. Să nu mai iei deloc tinctură, 
nu e bine să te bazezi pe medicamente ca să dormi. E mai 
bine să nu mai luăm. 

— Am mai încercat şi înainte, dar n-am putut. O să 
întrerup într-o zi, două... 

Draperiile fuseseră trase pentru noapte, camera era 
plăcută, tic-tacul ceasornicului elveţian bogat împodobit 
suna liniştitor. Se făcuse aproape ora unu şi citea Crimele 


din Rue Morgue pe care i-o împrumutase Dimitri în acea 
dimineaţă spunându-i: 

— Cred c-o să-ţi placă, Mâlc. E o povestire detectivistă. 
Edgar Allan Poe este unul din cei mai buni scriitori ai noştri, 
pardon, a fost, că a murit în '49, în anul de după goana 
după aur. Am o colecţie întreagă cu cărţile şi poeziile lui, 
dacă-ţi place. 

— Mulţumesc, eşti foarte drăguţ. Frumos din partea ta să 
mă vizitezi atât de des. Dar de ce eşti atât de posomorât azi, 
Dimitri? 

— Veştile de acasă sunt proaste. Ai mei... totul e anapoda, 
Mălc, totul e încurcat, veri, fraţi, unchi luptă şi de o parte şi 
de alta. La naiba, nu ai nevoie să auzi asemenea lucruri. Ştii 
ce, am o groază de alte cărţi, de fapt o întreagă bibliotecă. 

— Povesteşte-mi de familia ta, te rog, spusese el, simțind 
cum se strecoară în el durerea, cum se întâmpla în fiecare 
zi. Zău, aş vrea să aud. 

— În regulă, sigur. Mă rog, când bunicul meu şi familia lui 
au venit din Rusia, din Crimeea - ţi-am spus că ai mei au 
fost cazaci - s-au stabilit într-un loc liniştit numit Far Hills în 
New Jersey, au făcut agricultură acolo până la războiul din 
1812 - bunicul meu a murit în acel război - un loc 
extraordinar pentru crescut cai şi am devenit prosperi. 
Familia mea a locuit în New Jersey, doar doi din fii bunicului 
meu s-au mutat în sud, în Richmond, Virginia. Când eram în 
armată. - o, cam acum vreo cincisprezece ani pe vremea 
aceea exista Armata Uniunii, nu a Nordului şi a Sudului, am 
intrat la cavalerie şi am stat acolo cinci ani, am bântuit 
aproape tot timpul prin zona de sud, sud şi vest, în 
Războaiele Indiene, dacă se pot numi aşa. Mi-am petrecut 
cea mai mare parte din timp în Texas, un an pe când mai 
era republică, ajutându-i pe texani să-i alunge pe indieni de 
acolo, apoi o vreme, după ce 'Texasul s-a alăturat Uniunii în 
'45 am fost staţionaţi lângă Austin. Acolo e locul în care am 
întâlnit-o pe soţia mea, Emilie, şi ea e din Richmond, tatăl ei 
era colonel de aprovizionare. Doamne, ce loc frumos e 


acolo, în jurul Austinului, dar şi mai frumos la Richmond, 
Emilie... Să te ajut cu ceva? 

— Nu, nu, mulţumesc, Dimitri, durerea o să treacă. 
Continuă, te rog... când vorbeşti... când îmi vorbeşti mă 
simt mai bine. 

— Sigur, în regulă. Emilie, Emilie Clemm după numele ei 
de domnişoară, era o verişoară îndepărtată a soţiei lui Poe, 
Virginia Clemm, ceea ce n-am descoperit decât mai târziu, 
dar aşa am ajuns să am o colecţie a lucrărilor lui Poe, râse 
Dimitri. Poe a fost un mare scriitor, dar un şi mai mare beţiv 
şi afemeiat. Se pare că toţi scriitorii sunt nişte pierde-vară, 
beţivi şi cam curvari. la de exemplu pe Melville. Poate că 
asta îi face să fie scriitori, eu, eu nu pot scrie o scrisoare 
fără să asud. Tu te descurci? 

— O, eu pot scrie scrisori... trebuie să scriu, şi ţin şi un 
jurnal ca cei mai mulţi. Ziceai de Poe...? 

— Eram pe punctul de a-ţi spune că s-a însurat cu Virginia 
Clemm pe când ea avea doar treisprezece ani - mai era şi 
verişoară cu el, închipuie-ţi - şi au trăit fericiţi până la 
adânci bătrâneţi, dar se pare că fericirea lor n-a fost chiar 
ca în basme, dacă ceea ce s-a spus în ziare şi s-a bârfit e 
adevărat. A fost un pui de lele neruşinat, deşi ei nu părea 
să-i pese. Emilie a mea nu avea treisprezece ani, ci 
optsprezece şi era o frumuseţe cum nu întâlneşti decât în 
sud, şi chiar şi atunci doar rar. Ne-am căsătorit când am 
ieşit din armată, am intrat la Cooper-Tillman în Richmond. 
Ei doreau să se extindă, să producă armament şi muniții 
pentru export către Asia, treabă în care eu mă pricepeam, 
cum mă pricepeam la vânătoare de indieni şi negoţul cu cai. 
Bătrânul Jeff Cooper a socotit că puştile şi alte mărfuri 
exportate din Norfolk, Virginia s-ar împăca numai bine cu 
negoţul de opiu în susul coastei chineze, aducând în schimb 
argint şi ceai la Norfolk. Dar îl ştii pe Jeff. Cooper-Tillman şi 
Struan sunt prieteni vechi, nu? 

— Da şi sper să rămână prieteni. Continuă. 


— Prea multe nu mai sunt de spus. Cu anii, alţii din familie 
s-au mutat în dus şi s-au împrăştiat. Maică-mea era din 
Alabama, am doi fraţi şi o soră, toţi mai mici ca mine. Acum 
Billy e în regimentul 1 de cavalerie al Nordului şi fratele 
meu cel mai mic, Janny - care poartă numele lui tata mare - 
Janov Syborodin, Janny e în cavalerie şi el, dar în 
regimentul 3 din Virginia, cercetaşi de avangardă. Totul e o 
idioţenie. Cei doi fraţi ai mei habar n-au de război şi lupte şi 
o să fie omorâţi, cum te văd şi cum mă vezi, ageamii. 

— Tu... n-ai de gând să te întorci acasă? 

— Nu ştiu, Mâlc. În fiecare zi îmi zic că da, în fiecare 
noapte îmi zic că da şi în fiecare dimineaţă zic nu. Nu vreau 
să mă apuc să-mi omor rudele, fraţii, indiferent de ce parte 
sunt. 

— De ce ai plecat şi ai venit în acest loc uitat de 
Dumnezeu? 

— Emilie a murit. A făcut scarlatină. A fost o epidemie şi ea 
a fost una dintre victime. S-a petrecut acum nouă ani. 
Tocmai eram pe punctul de a avea un copil. 

— Ce ghinion oribil! 

— Da. Şi tu şi eu, amândoi am avut destule necazuri... 

Struan era aşa de concentrat asupra cărţii polițiste că nu 
auzi uşa dinafară care da spre apartamentul ei 
deschizându-se şi închizându-se fără zgomot, nici paşii ei 
uşori, şi nici n-o observă cum iscodeşte o clipă cu privirea, 
ca apoi să dispară, peste o clipă se auzi imperceptibil clanţa 
de la uşa interioară a dormitorului ei. Îşi ridică ochii de pe 
carte. Acum asculta cu mare atenţie. Ea îi spusese căo să 
vină la el, dar dacă dormea nu o să-l deranjeze. lar dacă se 
simţea prea obosită urma să se ducă direct la culcare, 
tăcută ca un şoricel şi o să-l vadă dimineaţa. 

— Nu-ţi face probleme, draga mea, îi spusese el fericit. 
Distrează-te. O să te văd la micul dejun. Somn uşor şi ţine 
minte că te iubesc. 

— Şi eu te iubesc, cheri. Somn uşor. 


Acum stătea cu cartea în braţe. Cu efort mare, se săltă în 
capul oaselor şi îşi lăsă picioarele pe marginea patului. Până 
aici totul era suportabil. Dar mai departe era imposibil. Nu 
se putea ridica în picioare, îi era peste puteri. Inima îi bătea 
cu putere, simţi un val de greață şi se culcă la loc. Cu toate 
astea se simţea parcă ceva mai bine ca în ziua precedentă. 
Trebuie să fac un efort, indiferent ce mârâie Babcott, îşi 
spuse cu înverşunare, frecându-şi stomacul. Mâine am să 
încerc din nou, de trei ori. Poate că e bine aşa. Când se 
simţi mai bine, începu din nou să citească, bucuros de carte, 
dar acum cartea nu-l mai captiva ca înainte, atenţia lui 
rătăcea şi în mintea lui începu s-o amestece şi pe ea în 
povestea pe care o citea, când părea pe punctul de a fi 
asasinată, cadavre în jurul ei, el alerga să o salveze, când îl 
copleşeau imagini erotice. În cele din urmă puse cartea jos, 
marcând locul unde rămăsese cu o pagină pe care i-o 
dăduse ea, smulsă din jurnalul ei. Mă întreb ce-o fi scriind 
ea în jurnal, ştiu eu că e foarte sârguincioasă. Despre mine 
şi despre ea? Despre ea şi despre mine? Se simţi foarte 
obosit acum. Întinse mâna spre lampă, ca să dea fitilul în 
jos, apoi se opri. Păhăruţul cu licoarea de adormit îi făcea 
cu ochiul. Degetele îi tremurară. Babcott are dreptate, nu 
mai am nevoie de elixirul ăsta. 

Hotărât, stinse lampa, se culcă pe spate şi închise ochii, 
rugându-se pentru ea şi pentru familia lui, pentru ca maică- 
sa să le dea binecuvântarea, şi la urmă se rugă pentru el: O, 
Dumnezeule, ajută-mă să mă fac bine. Mi-e teamă, mi-e tare 
teamă. 

Dar somnul nu se lipea de el. Dacă se întorcea sau încerca 
să se întindă mai confortabil, orice mişcare îi provoca 
dureri, aducându-i aminte de 'Iokaido şi de Canterbury. 
Zăcea pe jumătate adormit, pe jumătate treaz, în minte 
învălmăşindu-i-se scenele cărţii, macabrul acţiunii, curios să 
ştie cum se va sfârşi. | se perindau în imaginaţie tot felul de 
momente, scene, unele urâte, unele frumoase, unele pline 
de viaţă, fiecare mişcare cât de mică pe care o făcea 


trezindu-i valuri de durere. Timpul trecea, poate o oră, 
poate numai câteva minute, renunţă la luptă, bău elixirul, se 
relaxă mulţumit, ştiind că în curând avea să plutească, să-i 
simtă mâna pusă pe el, mâna lui pe a ei, pe sâni, peste tot, 
şi mâinile ei dibace, toată, nu numai mâinile. 

Vineri, 5 octombrie. 

Chiar după revărsatul zorilor, Angelique se sculă din pat şi 
se aşeză la masa de toaletă din dreptul ferestrelor cu 
arcadă care dădeau spre Strada Mare şi port. Era foarte 
obosită. În sertarul încuiat se afla jurnalul ei, din piele roşie 
mată, încuiat de asemenea. Ea trase cheiţa din locul în care 
era ascunsă, îl descuie, apoi muie tocul în cerneală şi scrise 
în jurnal, ca de la prietenă la prietenă - în aceste zile 
jurnalul îi părea să fi rămas singurul ei prieten, singurul cu 
care se simţea în siguranţă. 

Vineri, 5: altă noapte proastă, mă simt îngrozitor. Sunt 
patru zile de când Andre mi-a dat groaznica veste despre 
tata. De atunci n-am mai fost în stare să scriu nimic, să fac 
nimic, am încuiat uşile şi am zăcut doborâtă la pat, 
pretinzând că am febră, şi nu m-am ridicat decât pentru 
una sau două vizite pe zi la Malcolm al meu, ca să-i potolesc 
neliniştea, nedeschizând uşa decât cameristei mele, pe care 
n-o pot suferi. Am fost totuşi de acord să-l primesc o dată pe 
Jamie şi pe Andre. Bietul Malcolm, a fost înnebunit de grijă 
în prima zi când n-am apărut şi nici n-am vrut să deschid 
uşa, a cerut să fie adus cu brancarda în budoarul meu ca să 
mă vadă, chiar dacă ar fi trebuit să dărâme uşa ca să 
treacă. Am reuşit să-l fac să renunţe, am făcut un efort să 
merg eu la el, a trebuit să-i spun că mă simt mai bine, că 
era vorba doar de o durere groaznică de cap, nu, nu am 
nevoie de Babcott, nu trebuie să-şi facă griji din cauza 
lacrimilor mele, spunându-i, între patru ochi că e vorba de 
povestea care se întâmplă o dată pe lună, că uneori 
pierderea de sânge era mare, uneori îmi vine neregulat. A 
fost teribil de stânjenit că i-am vorbit despre ciclul meu! 
Neînchipuit de jenat! Ca şi cum n-ar fi ştiut nimic despre 


meteahna asta femeiască. Uneori nu-l înţeleg defel, deşi e 
atât de drăguţ şi curtenitor, cel mai curtenitor din câţi am 
cunoscut. Am şi altă grijă: bietul om nu se simte cu mult mai 
bine şi are zilnic dureri atât de mari că-mi vine să plâng. 

Binecuvântată Fecioară, dă-mi putere! gândi ea. Mai 
există şi cealaltă problemă. O să încerc să nu mă neliniştesc, 
dar sunt înnebunită. Se apropie ziua. Apoi voi scăpa de 
această spaimă care mă îngrozeşte, dar nu de sărăcie. Şi se 
apucă să scrie mai departe. 

E atât de greu să aiun localtău şi numai al tău în clădirea 
Struan, indiferent cât de confortabilă şi plăcută ar fi, 
colonia e înfiorătoare. Nu există coafor, nu există 
croitoreasă pentru femei (totuşi am un croitor chinez care 
este foarte priceput să copieze lucrurile făcute deja), cine 
să-ţi facă o pălărie. N-am încercat încă serviciile cizmarului. 
Nu ai unde să te duci, nu ai ce face. O, cât de dor îmi e de 
Paris, dar cum pot să locuiesc acolo acum? S-ar muta 
Malcolm acolo dacă ne-am căsători? Niciodată. Şi dacă nu 
ne căsătorim... cum să plătesc chiar şi biletul până acasă? 
Cum? Mi-am pus această întrebare de o mie de ori, dar n- 
am putut răspunde. 

Îşi ridică privirea de pe foaia de hârtie, se uită pe 
fereastră, la navele din golf. Aş vrea să mă aflu pe una din 
aceste nave, în drum spre casă, aş vrea să nu fi venit aici 
niciodată. Urăsc acest loc... Ce se va întâmpla dacă...? Dacă 
Malcolm nu se însoară cu mine, o să trebuiască să mă mărit 
cu altcineva, dar n-am dotă, nimic. O, Dumnezeule, nu asta 
am sperat eu! Dacă aş reuşi să ajungă acasă, tot n-am bani 
deloc, biata mea mătuşă şi bietul meu unchi sunt ruinaţi. 
Colette n-are bani să-mi împrumute, nu cunosc pe nimeni 
destul de bogat sau destul de vestit cu care să mă mărit, 
sau aflat destul de sus pe scara socială ca să pot să-i devin 
metresă şi să nu-mi pese. M-aş putea face actriţă, dar în 
această meserie trebuie neapărat să ai un patron care să 
mituiască directorii şi autorii dramatici, să plătească toate 
rochiile şi bijuteriile, trăsurile şi un palat pentru serate. 


Bineînţeles că trebuie să te culci cu patronul, după cum îi 
vine lui şi nu cum ai tu chef, până ce ajungi bogată şi destul 
de vestită, şi asta cere timp, iar eu n-am relaţii şi nici n-am 
prieteni care să aibă relaţii. Vai de mine, sunt atât de 
năucită. Cred că o să mă pun pe plâns din nou. 

Îşi ascunse faţa în mâini, lacrimile o năpădiră, dar avu 
grijă să nu facă prea mult zgomot, ca nu cumva camerista ei 
s-o audă şi să înceapă să se bocească, făcând o scenă ca în 
prima zi. Purta o cămaşă de noapte de mătase crem, pe 
umeri un halat de casă verde pal, avea părul ciufulit, 
camera în care se afla părea mai potrivită pentru un bărbat, 
patul cu cei patru stâlpi şi draperii era imens, apartamentul 
fiind mai mare decât cel al lui Malcolm. Pe o latură era 
antecamera care se învecina cu dormitorul lui, apoi o 
sufragerie în care puteau lua masa douăzeci de persoane, şi 
care avea propria sa bucătărie. Ambele uşi aveau zăvorul 
pus. Masa toaletei era singura pată de frivolitate din 
cameră, ea pusese să i se facă draperii din satin roz. După 
ce se răcori şi încetă să mai plângă, îşi şterse ochii şi îşi 
studie în tăcere chipul în oglinda de argint. Nici o dungă, 
nici o umbră, un chip doar puţin mai tras ca de obicei. Nici 
o schimbare exterioară. Oftă adânc, apoi începu să scrie din 
nou: 

Plânsul nu ajută la nimic. Astăzi TREBUIE să vorbesc cu 
Malcolm. Pur şi simplu trebuie. Andre mi-a spus că nava de 
poştă a întârziat deja o zi şi că vestea catastrofei mele va 
veni precis cu ea - oare de ce englezii consideră nava de 
genul feminin? Sunt îngrozită că mama lui Malcolm va fi la 
bord. Vestea accidentului lui trebuie să fi ajuns la Hong 
Kong pe 24, exact ca să prindă nava de poştă. Jamie se 
îndoieşte că ea va fi în stare să plece atât de curând, când 
ceilalţi copii sunt acolo, când bărbatul ei a murit de numai 
trei săptămâni şi mai este încă în mare doliu, biata femeie. 

Când Jamie a fost la mine, prima oară când am putut de 
fapt vorbi cu el singură, mi-a spus tot felul de lucruri despre 
ceilalţi din familia Struan. Liza are şaisprezece ani, Ronalda 


treisprezece, iar Duncan zece. Şi încă o mulţime de lucruri 
triste: în anul trecut alţi doi fraţi, gemenii Rob şi Dunross, în 
vârstă de şapte ani, s-au înecat într-un accident pe mare, în 
dreptul unui loc din Hong Kong numit Shek-O, unde familia 
Struan are pământuri şi o casă de vară. Şi cu ani în urmă, 
când Malcolm avea şapte ani, o altă soră, Mary, care avea 
atunci patru ani, a murit de o boală numită friguri din Valea 
Fericită. Bietul copil, am plâns toată noaptea gândindu-mă 
la ea şi la gemeni. Atât de mici! 

Îmi place Jamie, dar e atât de plicticos, atât de necivilizat, 
vreau să spun stângaci, asta-i tot, n-a fost niciodată la Paris 
şi nu cunoaşte decât Scoţia, firma Struan şi Hong Kong-ul. 
Mă întreb dacă aş putea miza pe el dacă... 

Şterse şi în loc de dacă scrise când ne căsătorim... Mâna 
avu o ezitare. 

Malcolm şi cu mine vom petrece câteva săptămâni la Paris 
în fiecare an - şi copiii noştri vor fi educați acolo, bineînţeles 
vor fi catolici. Andre şi cu mine am vorbit despre asta ieri, 
despre religie şi catolicism. El e foarte amabil şi felul în care 
vorbeşte mă face să-mi uit problemele neplăcute, la fel ca şi 
muzica lui, de fiecare dată. Am discutat de faptul că 
doamna Struan e o protestantă inflexibilă şi ce să spun dacă 
problema religiei se va pune vreodată. Vorbeam foarte încet 
- sunt atât de norocoasă că Andre e prietenul meu şi că m-a 
avertizat despre tata - şi brusc el şi-a dus degetul la buze, 
s-a dus la uşă şi a deschis-o dintr-o smucitură. Hoaşca aceea 
bătrână, Ah 'Tok, amah a lui Malcolm, stătea cu urechea 
lipită de uşă şi aproape că s-a prăvălit în cameră. Andre 
vorbeşte puţin cantoneza şi i-a spus să plece. 

Când l-am văzut pe Malcolm mai târziu, în aceeaşi zi, el şi- 
a cerut deplorabil scuze. Nu are importanţă, am spus, uşa 
nu era încuiată, camerista mea era, aşa cum se cere, în 
cameră, supraveghindu-mă cum e corect, dar dacă Ah Tok 
vrea să mă spioneze, te rog să-i spui să bată la uşă şi să 
intre. Mărturisesc că am fost distantă şi rece cu Malcolm şi 
el s-a dat peste cap să fie extrem de plăcut şi să mă 


calmeze, dar astea îmi sunt sentimentele, deşi trebuie să 
recunosc şi că Andre m-a sfătuit să mă port aşa până ce 
logodna noastră devine publică. 

A trebuit să-i cer lui Andre, îmi pare rău, dar a trebuit să-i 
cer un împrumut - m-am simţit groaznic. E prima oară în 
viaţă că a trebuit să fac aşa ceva, dar am nevoie disperată 
de nişte bani gheaţă. El a fost amabil şi a fost de acord să- 
mi aducă mâine douăzeci de ludovici pentru care o să 
semnez o poliţă, o sumă suficientă pentru cheltuieli 
neprevăzute pentru o săptămână sau două - Malcolm nu 
pare să-şi dea seama că am nevoie de bani şi nu am vrut să- 
i cer lui. 

Am cu adevărat o durere de cap aproape permanentă, de 
când încerc să fac un plan ca să ies din coşmar. Nu există 
nimeni în care să pot avea cu adevărat încredere, nici 
măcar în Andre, deşi până acum el s-a arătat că e vrednic 
de ea. Cu Malcolm, de fiecare dată când încerc să-i spun 
fraze învăţate dinainte, ştiu că vorbele mele sună forţat, 
plate, groaznice încă înainte de a începe să le rostesc, aşa 
că nu-i mai spun nimic. „Ce e, draga mea?” mă tot întrebă 
el. „Nimic”, spun eu, apoi după ce am plecat de la el şi mi- 
am încuiat uşa, plâng şi tot plâng cu capul în pernă. Cred că 
voi înnebuni de durere. Cum a putut tatăl meu să mă mintă, 
să mă înşele, să-mi fure banii? Şi de ce nu-mi dă Malcolm o 
pungă cu bani fără să i-o cer eu, sau să-mi ofere nişte bani 
în aşa fel ca eu să mă pot preface că refuz şi apoi să-i accept 
cu bucurie? Nu este asta datoria unui soţ sau a unui 
logodnic? Nu este datoria unui tată să-şi protejeze fiica 
iubită? Şi de ce tot aşteaptă Malcolm atâta până să facă 
publică logodna noastră? S-a răzgândit? O, Dumnezeule, nu 
lăsa să se întâmple una ca asta... 

Angeligue se opri din scris, lacrimile începură să-i curgă 
din nou şiroaie. Una căzu drept pe pagina pe care o scria. 
Din nou îşi şterse ochii, sorbi puţină apă dintr-un pocal, apoi 
continuă: 


Astăzi sunt hotărâtă să vorbesc cu el. Trebuie să fac asta 
astăzi. O veste bună este faptul că nava amiral britanică s-a 
reîntors în port cu bine, acum câteva zile, spre bucuria 
tuturor (suntem într-adevăr lipsiţi de apărare fără navele 
de război). Nava e avariată şi a pierdut un catarg. După ea 
au venit imediat toate celelalte nave, cu excepţia unei 
fregate cu aburi, cu tunuri de 20 de inci numită Zephyr, 
care avea peste două sute de oameni la bord. Poate că n-a 
păţit nimic nici nava asta, sper să fie aşa. Ziarul de aici 
spune că alţi cincizeci şi trei de marinari şi doi ofiţeri au 
murit din cauza furtunii, a taifunului. 

A fost o furtună groaznică, cea mai mare din câte am văzut 
vreodată. Am fost îngrozită, şi ziua şi noaptea. Credeam că 
întreaga clădire o să fie măturată de vânt, dar e tot aşa de 
solidă ca Jamie McFay. Mare parte din cartierul băştinaşilor 
a dispărut, s-au produs multe incendii. Fregata Pearl a fost 
avariată, pierzând şi ea un catarg. Ieri a sosit un bilet de la 
căpitanul Marlowe: „Acum am aflat că eşti bolnavă şi îţi 
trimit cele mai sincere şi profunde regrete etc.” Nu cred că- 
mi place tipul, e prea semeţ, deşi uniforma îl face să fie 
foarte fermecător şi-i scoate în relief bărbăţia, pentru că 
doar de asta pantalonii uniformelor sunt strâmţi, exact aşa 
cum noi ne îmbrăcăm ca să ne arătăm sânii, talia şi 
gleznele. O altă scrisoare a venit de la Settry Pallidar, a 
doua, cu alte regrete etc. 

Cred că nu-l pot suferi pe niciunul. De fiecare dată când 
mă gândesc la ei, îmi vine în minte acel iad care se numeşte 
Kanagawa şi că ei nu şi-au făcut datoria să mă protejeze. 
Phillip Tyrer se mai află încă la Legația din Yedo, dar Jamie 
mi-a spus că a auzit că Phillip trebuie să sosească înapoi 
mâine sau poimâine. Asta e foarte bine deoarece când se 
întoarce am un plan care... 

Bubuitul înfundat al unui tun o făcu să sară de pe scaun şi 
să se uite în direcţia portului. Era tunul de semnalizare. De 
departe, din largul mării, un alt tun îi răspunse. Ea privi 


dincolo de flotă spre orizont şi văzu fumul care anunţa 
sosirea navei de poştă. 

Jamie McFay, cu o taşcă de poştă încărcată, la sub braţ, 
conducea un străin, în sus, pe scările principale ale clădirii 
Struan. Razele soarelui se revărsau prin ferestrele înalte şi 
elegante din sticlă. Amândoi purtau redingote de lână şi 
jobenuri, deşi ziua era caldă. Străinul ducea în mână o 
geantă. Era bondoc, cu barbă, urât, peste cincizeci de ani, 
cu un cap mai scund decât Jamie, dar mai lat în umeri, de 
sub pălărie ieşea o coamă dezordonată de păr lung, 
cenuşiu. O luară de-a lungul coridorului şi McFay ciocăni la 
uşă. 

— 'Tai-pan? 

— Intră, Jamie, uşa e deschisă! şi la vederea lor Struan 
rămase cu gura căscată. E cumva şi mama pe navă, doctore 
Hoag? 

— Nu, Malcolm! 

Doctorul Hoag văzu uşurarea de pe chipul lui Malcolm, 
ceea ce îl întristă, deşi înţelegea prea bine reacţia lui. Tess 
Struan o condamnase cu vehemenţă pe „poama aia de 
străină” care, era sigură, îl prinsese în mreje pe fiul ei. Îşi 
ascunse îngrijorarea când văzu cât slăbise Malcolm şi ce 
palid era; îşi puse jobenul alături de geantă pe birou. 

— M-a rugat să te consult, spuse el cu o voce caldă şi 
prietenoasă, să fac tot ce pot pentru tine şi să te însoțesc 
acasă, dacă ai nevoie de însoțitor! De aproape 
cincisprezece ani era doctorul familiei Struan în Hong Kong 
şi asistase la naşterea ultimilor patru fraţi şi surori ai lui 
Malcolm. Cum te simţi? 

— Eu... doctorul Babcott s-a ocupat de mine. Eu, eu mă 
simt bine. Îţi mulţumesc că ai venit, mă bucur că te văd. 

— Şi eu mă bucur că am venit, deşi George Babcott este 
un doctor minunat, nu e altul mai bun ca el! Hoag zâmbi, 
avea ochii mici de culoarea topazului, o faţă zbârcită şi 
tabăcită. Nesuferită călătorie, ne-a prins coada taifunului şi 
mai să ne ducem la fund, mi-am petrecut timpul cârpind 


marinari şi câţiva pasageri - mai ales oase rupte. Am 
pierdut doi oameni peste bord, un chinez, un pasager de 
clasa a patra, celălalt un străin oarecare, n-am aflat cine 
era. Căpitanul a spus că omul îşi plătise călătoria la Hong 
Kong şi bălmâăjise un nume. Şi-a petrecut cea mai mare 
parte a timpului în cabina lui, a ieşit pe punte o singură 
dată şi pac, l-a luat un val. Malcolm, arăţi mai bine decât mă 
aşteptam după ce-am auzit toate zvonurile care au inundat 
colonia. 

— Ar fi cel mai bine să vă las singuri, spuse Jamie, şi puse 
un teanc de scrisori pe masa de lângă pat. Asta-i poşta 
personală, o să-ţi aduc cărţile şi ziarele mai târziu. 

— Mulţumesc. Malcolm îl privi ţintă. Ceva important? 

— Două sunt de la mama ta. Le-am pus deasupra 
teancului. 

Doctorul Hoag îşi băgă mâna în buzunarele voluminoase şi 
scoase un plic mototolit. 

— Uite încă o scrisoare de la ea, Malcolm, scrisă după 
celelalte. Mai bine ar fi s-o citeşti şi apoi o să te consult, 
dacă îmi permiţi. Jamie, nu uita de doctorul Babcott. 

Jamie îi spusese deja că Babcott consulta la Kanagawa în 
acea dimineaţă şi că va trimite un cuter să-l aducă imediat 
după ce se întâlneau cu Malcolm. 

— Pe curând, tai-pan. 

— Nu, mai bine aşteaptă o clipă, Jamie, şi Struan deschise 
scrisoarea pe care i-o dăduse Hoag şi începu să citească. 

Când Jamie urcase pe puntea principală a navei de poştă, 
doctorul Hoag îl întâmpinase, îi spusese că avea toate 
scrisorile firmei Struan la el aşa că puteau pleca imediat, 
iar drept răspuns la întrebarea pusă de el imediat, şi spre 
uşurarea lui, îi spusese: 

— Nu, Jamie, doamna Struan nu e pe navă, dar uite o 
scrisoare pentru tine de la ea. 

Scrisoarea spunea pur şi simplu: Jamie, fă ceea ce-ţi spune 
doctorul Hoag şi trimite-mi rapoarte detailate şi 
confidenţiale prin fiecare navă de poştă. 


— Ştii ce scrie în ea, doctore? 

— Da, nu prea era nevoie, dar ştii cum e doamna! 

— Cum se simte? 

— Ca de obicei, spuse Hoag după ce se gândi o clipă. 
Imperturbabilă în exterior, în interior un vulcan. Într-o zi 
trebuie să explodeze! Nimeni nu poate ţine atâta durere în 
frâu, atâtea tragedii! Nimeni. Nici chiar ea. 

Îl urmase pe Jamie în jos pe pasarelă, aruncându-şi ochii 
de jur-împrejur. 

— Trebuie să recunosc că sunt bucuros că am şansa să 
vizitez Japonia. Arăţi în formă, Jamie. Se vede că acest post 
îţi prieşte. Stai să vedem. E aproape un an, nu-i aşa, de la 
ultimul tău concediu? Acum povesteşte-mi totul, mai întâi 
despre atacul criminal... apoi despre domnişoara Richaud. 

Până să ajungă la țărm, doctorul Hoag ştia tot ce ştia şi 
Jamie. 

— Dar, te rog, adăugă Jamie stingherit, te rog să nu-i spui 
lui Malcolm ce ţi-am spus despre Angelique. E o fată 
minunată, a trecut şi ea prin momente grele, nu cred că s-a 
culcat cu ea, logodna lor secretă este o vorbă goală, dar ele 
îndrăgostit rău de tot şi nu-l acuz nici pe el nici pe altcineva 
din cei aruncaţi de soartă în Asia, de altfel. Nu pot să suport 
ideea de a trimite doamnei Struan rapoarte secrete, din 
motive evidente. Oricum, am scris unul, o versiune diluată 
care e gata de trimis când această navă se întoarce. 
Loialitatea mea trebuie să fie către Malcolm, mai presus de 
orice, el e tai-pan. 

Acum, privindu-l pe Malcolm Struan cum zace în pat şi 
citeşte scrisoarea pe care i-o dăduse Hoag, văzând chipul 
palid şi trupul molâu, începu să se îndoiască. Şi să se roage. 
Struan, îşi ridică privirea. Ochii i se îngustară. 

— Ce-i, Jamie? 

— Voiai să fac ceva anume. Ce? 

După o scurtă pauză, Malcolm spuse: 

— Da. Trimite vorbă la Legația franceză - Angelique e 
acolo, a spus că se duce să-şi aştepte poşta acolo, spune-i că 


mi-a sosit un vechi prieten din Hong Kong pe care aş dori 
să-l cunoască. 

McFay dădu din cap şi zâmbi: 

— S-a făcut. Când ai nevoie de ceva, eu sunt aici, spuse el 
şi ieşi. 

Malcolm, bietul meu fiu iubit. Îţi trimit doar un scurt bilet, 
scris în grabă, că Ronald Hoag pleacă îndată la vasul de 
poştă pe care l-am făcut să întârzie ca să poată el să-l 
prindă, şi să ai cea mai bună îngrijire. Am fost 
înspăimântată când am aflat de porcii aceia care te-au 
atacat. Jamie spune că doctorul acela Babcott a trebuit să 
te opereze. Te rog scrie-mi prin orice poştă expres poţi şi 
vino acasă repede ca să te putem îngriji cum se cuvine. Îţi 
trimit dragostea mea şi rugăciunile mele, ca şi Eliza, Ronald 
şi Duncan. P. S. le iubesc. 

Îşi ridică ochii de pe scrisoare. 

— Da? 

— Da? Spune-mi adevărul, Malcolm. Cum te simţi? 

— Mă simt îngrozitor şi mă tem că o să mor. 

Hoag se aşeză pe fotoliu şi-şi atinse degetele mâinilor, 
gânditor: 

— Primul e de înţeles, cel de al doilea nu e adevărat, deşi 
este foarte uşor, foarte, foarte uşor de crezut şi foarte 
periculos. Chinezii se pot convinge să moară, pot muri doar 
gândindu-se la moarte, deşi sunt sănătoşi tun. Am văzut 
lucruri din astea. 

— Cristoase, nu vreau să mor, am toate motivele să trăiesc. 
Nici nu-ţi pot spune cât de mult doresc să trăiesc şi să mă 
fac bine. Dar în fiecare noapte şi în fiecare zi vine un 
moment când mă izbeşte gândul că n-am... Mă izbeşte 
exact ca o lovitură adevărată. 

— Ce medicament iei? 

— Ceva... cu laudanum în el, care să mă ajute să dorm. 
Durerea e îngrozitoare şi mă simt atât de rău. 

— În fiecare noapte? 


— Da, adăugă Struan, pe jumătate scuzându-se. Doctorul 
mi-a spus să nu mai iau, spune că eu... căartrebuisă 
întrerup. 

— Ai încercat? 

— Da. 

— Dar n-ai întrerupt tratamentul ăsta? 

— Nu, nu încă. Voi... voinţa, parcă nu mai am voinţă deloc. 

— Aşa se întâmplă când te obişnuieşti cu laudanum. E bun 
el, dar periculos, zâmbi. Laudanum a fost numele dat iniţial 
de Paracelsus acestui panaceu. Îl ştii pe Paracelsus? 

— Nu. 

— Nici eu, spuse Hoag râzând. Noi am dat numele şi 
acestei tincturi de opiu. E păcat că toţi derivații formează 
obişnuinţă. Dar, fireşte, ştii asta. 

— Da. 

— Putem să te înţărcăm, asta nu-i o problemă. 

— Ba este. Şi eu ştiu asta. Şi mai ştiu că dezaprobi 
comerţul nostru cu opiu. 

— Mă bucur că ai spus asta, zâmbi Hoag, ca o afirmaţie şi 
nu ca o întrebare. Dar nici tu nu eşti de acord cu el, niciunul 
dintre cei ce fac negoţ cu China nu este, dar, suntem cu toţii 
prinşi ca într-o cursă. Ştii ce, să lăsăm economia, să lăsăm 
politica, Malcolm. Următorul punct, domnişoara Richaud. 

Struan simţi cum îi năvăleşte sângele în faţă. 

— Ştii ce, o dată pentru totdeauna ascultă ce-ţi spun eu, 
fir-ar să fie. Orice ar spune mama, sunt destul de mare să 
ştiu ce vreau şi să pot face ce vreau! E clar? 

— Sunt doctorul tău, Malcolm, nu mama ta, zâmbi 
binevoitor Hoag. Şi sunt şi prietenul tău. Ţi-am înşelat 
vreodată aşteptările, sau ale vreunui membru al familiei 
tale? 

Cu un efort vizibil, Struan îşi înghiţi mânia, dar încă nu 
reuşi să-şi liniştească inima care o luase razna. 

— lartă-mă, iartă-mă dar eu... ridică din umeri 
neputincios. lartă-mă. 


— Nu e nevoie să te iert. Nu încerc să mă amestec în viaţa 
ta particulară. Sănătatea ta depinde de mulţi factori. Se 
pare că ea este unul. De aceea pun întrebarea, din motive 
medicale, nu din motive de familie. Deci, cum stăm cu 
domnişoara Angelique Richaud? 

Struan dorea să răspundă bărbăteşte şi calm, dar nu-şi 
putu reţine furia şi izbucni: 

— Vreau să mă însor cu ea şi mă înnebuneşte faptul că 
trebuie să stau culcat în pat aici ca un... să stau aici 
neputincios. Pentru numele lui Hristos, nici nu mă pot da jos 
din pat, nu pot să fac pipi, sau..., nu pot să fac nimic, fir-ar 
să fie, abia dacă pot să beau sau să mănânc şi aşa mai 
departe fără ca să mă apuce o infernală durere. Înnebunesc 
şi oricât de mult încerc să mă conving, nu simt deloc că mă 
fac mai bine... 

Continuă să vorbească până ce îl lăsară puterile. Hoag îl 
asculta. În cele din urmă Struan se opri. Bolborosi o altă 
scuză. 

— Îmi permiţi să te examinez? 

— Da... da, bineînţeles. 

Hoag îl examină cu mare atenţie, îşi puse urechea la 
pieptul lui să-i asculte inima, se uită în gura lui, îi luă pulsul, 
cercetă atent rana, o mirosi. Cu degetele lui puternice, 
palpă pereţii stomacului, căutând să simtă organele interne, 
cât de mare era rana. 

— 'Te doare aici... Aici... E mai puţin dureros aici? 

Fiecare apăsare îl făcea pe Malcolm să geamă. În cele din 
urmă Hoag se opri. Struan rupse tăcerea. 

— Ei? 

— Babcott a făcut o treabă foarte bună, a cârpit cum 
trebuie rana, care până acum ar fi omorât un bărbat 
normal. Hoag vorbea cu măsură şi plin de încredere. Acum 
vom încerca să facem un experiment. 

Încet, îl apucă de picioare şi-l ajută să se aşeze pe 
marginea patului. Apoi, punându-şi braţul în jurul umerilor 
lui Malcolm, şi preluându-i cea mai mare parte din 


greutatea corpului cu surprinzătoarea lui putere, îl făcu să 
stea în picioare. 

— Atenţie! 

Struan nu putea sta în picioare singur, dar avea acum 
impresia că stă în picioare singur şi asta îl încurajă. După o 
clipă sau două Hoag îl aşeză din nou în pat. Inima lui Struan 
bubuia de durere, dar era foarte încântat. 

— Mulţumesc. 

Doctorul se aşeză comod în fotoliu, rezemându-se de 
spetează să-şi adune propriile puteri. Apoi spuse: 

— O să te părăsesc acum, trebuie să mă duc să văd unde 
mă găzduiesc. Aş vrea să te odihneşti acum. După ce îl 
întâlnesc pe Babcott, mă întorc. Probabil că vom veni 
împreună. Atunci vom discuta. În regulă? 

— Da. Şi... îţi mulţumesc, Ronald. 

Drept răspuns îl mângâie uşor pe braţ, îşi strânse lucrurile 
şi plecă. Rămas singur, Struan începu să plângă, lacrimile 
prelingându-i-se pe obraji şi acest lacrimi de fericire îl 
făcură să adoarmă. Când se trezi se simţea odihnit şi, 
pentru prima oară, înviorat, rămase o vreme nemişcat, 
bucurându-se că se ridicase în picioare, e adevărat că 
ajutat, dar stătuse pe picioarele lui, făcuse începutul şi 
acum, acum avea un adevărat aliat. Din locul în care stătea 
culcat, puţin întors pe partea stângă, putea să privească 
afară, pe fereastră, către mare. lubea şi ura marea, nu se 
simţea niciodată în largul lui pe mare, temându-se de ea 
pentru că nu putea fi stăpânită, era imprevizibilă, cum 
fusese atunci când, într-o zi însorită, cei doi gemeni şi 
nostromul s-au depărtat vâslind la o sută de metri de țărm, 
a venit un val, a răsturnat barca, iar curentul i-a tras spre 
larg, toţi fiind buni înotători; gemenii înotau ca peştii, dar 
toţi s-au înecat, în afară de marinar. Durerea, pe el, 
Malcolm, l-a distrus, aproape l-a omorât pe taică-su, maică- 
sa mergea ca în transă, fără să fie în stare de nimic, doar 
repeta întruna: „Voința lui Dumnezeu. Trebuie să mergem 
înainte”. Nu vreau să mă mai gândesc la fraţii mei, sau la 


Dirk Struan, îşi spuse el, bucuros că se afla în siguranţă pe 
pământ. Trecutul nostru e legat de mare în mod 
inexplorabil, ca şi viitorul nostru. Şi toată puterea noastră 
nu stă în cliperele şi vapoarele noastre, comerţul cu China? 
Japonia e o piaţă mică, interesantă, dar restrânsă, care nu 
se poate compara cu China. Putem face bani şi aici, sigur, o 
seamă de armamente şi nave, priceperea englezilor va 
putea face bani buni şi aici. Am de gând să-i spun lui Jamie 
să încheie afacerea cu cei din Choshu. Lasă-i să se omoare 
între ei şi cu cât se omoară mai repede cu atât mai bine. 
Tărăgăneala de neputincios al lui Sir William, care aşteaptă 
aprobarea Londrei pentru a porni un război, e prostească. 
Dacă ar depinde de mine, le-aş ordona să ne predea 
ucigaşii, să plătească imediat, sau dacă nu, de mâine între 
noi va fi stare de război, şi prima acţiune va fi să distrugem 
Yedo. Nu-i voi ierta niciodată, niciodată pe nemernicii aceia! 
Orizontul parcă îl ademenea. Curând va trebui să merg la 
Hong Kong să iau în primire frânele firmei. Peste vreo 
săptămână. Nu e nici o grabă. E timp suficient... Cât e 
ceasul acum? Nu trebui să se întoarcă şi să se uite la ceas, 
căci după înălţimea soarelui se vedea că era aproape 
amiază. Se gândi că, dacă ar fi fost sănătos ar fi comandat 
friptură de vită în sânge şi budincă de Yorkshire, cu sos 
mult, cartofi prăjiţi, o farfurie sau două de friptură de pui 
tăiată în cubuleţe cu orez prăjit şi zarzavaturi de mai multe 
feluri, şi alte mâncăruri chinezeşti pe care Ah Tok i le-ar 
face imediat şi care-i plăceau lui, oricât de mult strâmbau 
din nas maică-sa, surorile şi fratele lui, spunând că sunt fără 
gust, nehrănitoare, poate chiar otrăvitoare, bune numai 
pentru păgâni... 

Auzi un zgomot uşor: Angeligue zăcea ghemuită, mică, 
pierdută în fotoliul cel mare cu faţa numai lacrimi, mai 
nefericită decât o văzuse el vreodată. 

— Hristoase, ce s-a întâmplat? 

— Sunt... sunt ruinată! Lacrimile începură să-i curgă 
şiroaie. 


— Pentru numele lui Dumnezeu, despre ce e vorba? 

— Uite, a venit cu poşta de azi. 

Se ridică din fotoliu şi-i dădu o scrisoare, încercă să spună 
ceva, dar nu reuşi. Făcu o mişcare bruscă să ia scrisoarea şi 
abia putu să-şi stăpânească un urlet. Hârtia era verde ca şi 
plicul, purta data de 23 septembrie, fusese trimisă din Hong 
Kong, cu antetul lui Guy Richaud, Richaud Freres ţi era 
scrisă în franceză, limbă în care Struan se descurca 
suficient pentru a citi: 

Dragă Angelique, îţi scriu în grabă. Afacerea despre care 
ţi-am vorbit nu a ieşit bine, partenerii mei din Macao m-au 
păcălit, aşa că am pierdut din greu. Tot capitalul meu actual 
s-a topit şi e posibil să auzi minciuni spuse de duşmanii mei 
că băncile nu mă mai sprijină şi că firma e în mâna 
portăreilor. Nu-i crede, viitorul este roz, sunt stăpân pe 
situaţie. Această scrisoare pleacă cu nava de poştă de 
mâine. Azi plec spre Bangkok cu vaporul american 
„Liberty”, unde mi s-a promis că voi fi finanţat din nou de 
către Surse Franceze. Îţi voi scrie de acolo. Până atunci, 
rămân altău tată devotat... 

P. S. Până la această dată ai aflat probabil trista, dar 
aşteptata veste cu privire la Culum Struan. locmai am aflat 
de mârşavul atac al japonezilor asupra lui Malcolm. Sper că 
nu e rău rănit, te rog urează-i numai bine şi transmite-i 
speranţele mele că se va însănătoşi repede. 

În mintea lui Struan totul era cam tulbure. 

— De ce eşti ruinată? 

— El mi-a luat toţi banii, spuse ea pe un ton plângăreţ. Mi- 
a furat toţi banii şi i-a pierdut, e un hoţ şi acum, acum nu 
mai am nimic pe lume. Mi-a furat ce am avut, vai, Malcolm, 
ce-o să mă fac? 

— Angelique, Angelique, ascultă! Ea părea atât de 
pierdută, atât de melodramatică încât lui aproape îi veni să 
râdă. Pentru numele Domnului, ascultă, asta nu-i o 
problemă. Pot să-ţi dau bani câţi vrei... 


— Nu pot accepta bani de la tine! strigă ea printre lacrimi. 
Nu e cinstit! 

— De ce nu? Curând vom fi căsătoriţi, nu? 

Lacrimile de pe faţa ei dispăruseră: 

— Ne... ne vom căsători? 

— Da. Vom... vom anunţa chiar azi. 

— Dar tata... el... îşi trase nasul smiorcăindu-se ca un 
copil. Andre mi-a spus că este convins că tata nu s-a dus nici 
la Macao, nici în altă parte ca să facă afaceri. Tata e un 
cartofor, joacă jocuri de noroc şi trebuie să fi pierdut 
absolut totul la joc. Tata a promis, i-a promis lui Henri, 
Henri Seratard că va înceta să mai joace şi că-şi va achita 
datoriile... Toată lumea ştia asta numai eu nu. Vai, Malcolm, 
eu n-am ştiut niciodată, mă simt atât de îngrozitor că-mi 
vine să mor. Iata mi-a furat banii, deşi s-a jurat că-i va 
păstra în siguranţă! 

Izbucni din nou în plâns, alergă la el, îngenunche lângă 
pat şi-şi îngropă capul în cuvertură. Cu gingăşie, el îi 
mângâie părul, simțindu-se foarte puternic şi stăpân pe 
situaţie. Uşa se deschise şi Ah Tok intră în cameră. 

— Afară! tună el. Dew neh loh moh! 

Ea ieşi fugind. Înspăimântată cu adevărat. Ang6lique îşi 
ascunse şi mai adânc capul în cuvertură. Niciodată până 
atunci nu-l văzuse mânios. El îi mângâie părul. 

— Nu te necăji, draga mea, nu te necâji din cauza tatălui 
tău, voi vedea ce putem face ca să-l ajutăm, mai târziu, dar 
acum nu trebuie să te necăjeşti, am eu grijă de tine, spuse 
el plin de gingăşie. 

Suspinele ei se mai liniştiră, simţi că imensa greutate îi 
căzuse de pe umeri, o dată ce i-a spus tot adevărul şi i-a dat 
vestea înainte ca el s-o audă de la alţii, mai ales că lui nu 
părea să-i pese. Andre e un geniu, gândi ea, epuizată de 
uşurarea pe care o simţea. A jurat că aşa va reacţiona 
Malcolm: 

— Nu trebuie decât să fii cinstită, spune-i lui Malcolm 
adevărul, că nu ai ştiut că tatăl tău e cartofor, că asta e 


prima dată când ai aflat şi că eşti aşa de şocată că nu ştii ce 
să mai spui. Insişti că tatăl tău ţi-a furat banii, e important 
să foloseşti cuvintele furat şi hoţ, spune adevărul, arată-i 
scrisoarea şi cu doza potrivită de lacrimi şi tandreţe îl vei 
lega de tine pentru totdeauna. 

— Dar, Andre, spusese ea jalnic. Nu îndrăznesc să-i arăt 
scrisoarea tatei, nu îndrăznesc, postscriptumul lui sună aşa 
de groaznic... 

— Priveşte! Fără a doua pagină, postscriptumul nu spune 
nimic, decât speranţa lui că se va însănătoşi repede. 
Perfect! A doua pagină? Care a doua pagină? Poftim, s-a 
rupt, şi nici n-a existat vreodată. 

Cu degete îndemânatice, Andre lipi ultima bucăţică 
zdrenţuită a celei de a doua pagini, refăcând-o în întregime. 

— Poftim Henri, spuse el şi împinse scrisoarea pe masă 
spre Henri. Citeşte-o cu ochii tăi. 

Nu-i trebuise mult timp ca să refacă pagina din bucăţile pe 
care se prefăcuse că le aruncă neglijent în coşul de hârtii. 
Se aflau în biroul lui Seratard, cu uşa încuiată. Pe pagina 
aceea scria: 

„„. şi speranţa, aşa după cum am discutat, că vei fi în stare 
să stabileşti o dată foarte apropiată pentru logodna voastră 
şi pentru căsătorie, indiferent prin ce mijloace. El este 
partida cea mai bună a sezonului şi este vitală pentru 
viitorul nostru, în special al tău. Struan va rezolva pentru 
totdeauna problemele firmei Richaud Freres. Să nu-ţi pese 
că e britanic, prea tânăr, sau mai ştiu eu ce, el e acum tai- 
panul firmei Struan şi ne poate asigura un viitor fără griji. 
Fii matură, Angelique, fă tot ce e necesar ca să-l legi de tine 
căci altfel viitorul tău nu prevesteşte decât sărăcie lucie. 

— Nu e un document chiar atât de grozav, spuse Seratard 
jenat. Sfatul unui tată cuprins de panică, al unui tată care 
se agaţă de un pai. Struan este fără îndoială o partidă 
nemaipomenită pentru orice fată şi Angelique... Cine ar 
putea învinovăţi prea tare un tată în cazul acesta? 


— Asta depinde de cine este tatăl. Dacă este folosită în 
modul potrivit şi la timpul potrivit, scrisoarea asta este o 
altă armă împotriva ei, deci împotriva Nobilei Case. 

— Deci crezi că biata fată va avea succes? 

— Trebuie să acţionăm, să facem să aibă: Acum că avem 
această dovadă care poate fi folosită, dacă e necesar 
trebuie s-o ajutăm, o chestiune politică! Buzele lui Andre 
deveniră o dungă subţire şi plină de răceală. Şi nu o cred eu 
o biată fată neajutorată. Ea e şi aşa decisă să-l prindă în 
mreje prin indiferent ce mijloace. Nu? 

Seratard se sprijini de speteaza scaunului lui îmbrăcat în 
piele roşie. Biroul său era de prost gust, cu excepţia câtorva 
tablouri în ulei de pictori francezi moderni, puţin cunoscuţi, 
printre care Manet, pe care el le achiziţiona din când în 
când ieftin, printr-un agent din Paris. 

— Fata asta nu face decât să răspundă la dragostea unui 
tânăr? El împinse hârtia înapoi către Andre. Nu-mi plac 
aceste metode, Andre. Sunt dezgustătoare. Ai încurajat-o 
pe fată să recurgă la şmecheria josnică de a spune jumătăţi 
de adevăr, şi să-i dea jumătate din scrisoare. 

— În cartea lui, Machiavelli spunea: „E necesar ca statul 
să folosească minciuni şi jumătăţi de adevăr deoarece 
oamenii sunt alcătuiți din minciuni şi jumătăţi de adevăr. 
Chiar şi prinții”. Şi fireşte, prin definiţie, toţi ambasadorii şi 
politicienii! Andre ridică din umeri. Cu mare grijă îndoi 
hârtia. Poate că n-o vom folosi, dar e bine s-o avem 
deoarece noi reprezentăm statul. 

— S-o folosim, cum? 

— Chiar şi faptul că a rupt scrisoarea dovedeşte ceva şi... 

— Dar n-a rupt-o ea, replică Seratard, şocat. 

— Ba bineînţeles! spuse Andre cu răceală. Şi în această 
chestiune e vorba de mărturia ei contra mărturiei mele şi 
cine câştigă într-o asemenea confruntare? Faptul că ea a 
rupt a doua pagină şi i-a arătat lui Struan numai prima 
pagină ar trebui să fie suficient să scadă în ochii lui. Asta îi 
oferă lui o scuză perfectă pentru a anula orice promisiune 


de căsătorie: „întrucât a fost înşelat”! Maică-sa? Dacă ea ar 
şti despre această pagină, ne-ar face tot felul de concesii ca 
să poată ajunge în posesia ei, dacă el insistă să se însoare 
cu ea împotriva sfatului ei. 

— Nu-mi place şantajul. 

— Nici mie nu-mi plac o mulţime de metode pe care sunt 
obligat să le folosesc pentru scopurile noastre, repet ale 
noastre, se înroşi Andre şi puse pagina cu scrisul acela 
frumos în buzunar. Dacă e făcut să circule în societate sau 
dacă e publicat în detalii aferente, acest document ar 
distruge-o pe Angelique. Într-un tribunal, ar duce la 
condamnarea ei. Poate că documentul arăta doar adevărul: 
că ea nu e nimic altceva decât o aventurieră, în cârdăşie cu 
tatăl ei, care, în cel mai bun caz, este un cartofor care-şi 
joacă destinul la jocuri de noroc şi care va da curând 
faliment, ca şi unchiul ei. În ceea ce priveşte faptul că aş fi 
încurajat-o, eu îi spun numai ce vrea ea să ştie şi să spună. 
Ca s-o ajut! E buclucul ei, nu al meu sau al nostru, nu 
suntem amestecați. 

— Trist, oftă Seratard. E trist că s-a băgat în încurcătura 
asta. 

— Da, dar s-a băgat, nu? Spre avantajul nostru! Andre 
zâmbi doar cu buzele, nu şi cu ochii. Şi al tău personal, 
monsieur, nu? Folosită cu priceperea, hârtia asta o va aduce 
în mod garantat în patul tău, dacă farmecele tale, de care 
nu se poate nimeni îndoi, dau greş, ceea ce mă îndoiesc. 

— Şi tu, Andre? Ce ai de gând să faci cu Hana, Floarea? 

Seratard nu zâmbi. 

Andre îşi ridică brusc privirea spre el. 

— Floarea a murit. 

— Da. Şi în condiţii atât de ciudate. 

— Nu sunt ciudate, spuse Andre, ochii lui devenind dintr-o 
dată inexpresivi ca ai unei reptile. S-a sinucis. 

— A fost găsită cu gâtul tăiat, cu cuțitul tău. Mama-san 
spune că ai petrecut noaptea cu ea ca de obicei. 


Andre încercă să înţeleagă de ce Seratard se ocupa de 
asta acum. 

— Am petrecut ca de obicei, dar asta nu e treaba ta. 

— Mă tem că este. Reprezentantul Bakufu din zonă a 
trimis ieri o cerere oficială prin care solicită informaţii. 

— Spune-i să se spânzure. Hana, Floarea, era o fiinţă 
deosebită, da, ea făcea parte din Lumea Sălciilor. 

— Aşa după cum ai spus pe drept cuvânt, oamenii sunt 
făcuţi din minciuni şi jumătăţi de adevăr. Plângerea spune 
că ai avut o ceartă violentă cu ea. Deoarece îşi luase un 
iubit. 

— Am avut o ceartă, da, şi am vrut s-o omor, şi asta-i 
adevărat, dar nu pentru acest motiv, mârâi Andre sufocat 
de obidă. Adevărul e... adevărul e că a avut într-adevăr 
nişte clienţi. Trei, când era la cealaltă Casă, dar asta s-a 
petrecut înainte să devină proprietatea mea. Unul dintre 
ei... unul dintre ei i-a dat frenţie şi ea mi-a dat-o mie. 

Seratard rămase trăsnit. 

— Sfântă Fecioară, sifilis? 

— Da. 

— Mon Dieu, eşti sigur? 

— Da! Andre se ridică de pe scaun şi se duse la bufet, îşi 
turnă nişte coniac şi bău. Babcott mi-a confirmat acest 
lucru acum o lună. Nu e posibilă nici o greşeală. Nu putea fi 
decât ea. Când am întrebat-o de asta, ea... 

O vedea din nou, uitându-se la el, în căsuţa aceea din 
incinta casei La Trei Crapi, cu o uşoară încruntare pe faţa ei 
perfect ovală. Abia împlinise şaptesprezece ani şi avea cu 
puţin peste un metru şi cincizeci înălţime. 

— Hai, gomen nasai, Furansu-san, pată ca a tău avut şi eu, 
dar an trecut, ar meu sukoshi, mic, hai, mic, Furansu-san, 
sukoshi mic, nu rău, trecut, spuse blând, cu zâmbetul ei 
dulce, în obişnuitul ei amestec de japoneză şi frânturi de 
engleză, toate „l”-urile ei sunând ca „r”. Hana spus mama- 
san. Mam-san spus mers doctor, doctor er spune nu rău. Nu 
pată rea, pentru că abia început culcat şi eu mică. Doctor 


spune roagă ra arțar şi bea doctorie, phuu! dar puţini 
săptămână tot trecut! şi adăugase fericită. Tot trecut acum 
an. 

— Nu a trecut cum zici tu. 

— De ce supărat? Nu nerinişte. Eu rog ra arţar Shinto ca 
doctor spus, plătesc preot murţi tael, mănânc... - faţa i se 
încreţi de râs - mănânc doctorie nesuferit. Câţiva 
săptămână tot trecut... 

— N-a trecut şi nu va trece. Nu există vindecare! 

Ea se uitase la el ciudat. 

— Tot trecutul, tu vezi, vezi coip a meu, tot, câte ori, neh? 
Bineînţeles tot trecut. 

— Pentru numele lui Hristos, n-a trecut! 

Atunci ea se încruntase din nou, apoi dăduse din umeri. 

— Karma, neh? 

Atunci el izbucnise. Ea trăi un şoc imens, îşi pusese capul 
pe tatami şi începuse plină de durere să-i ceară iertare. 

— Nu rău, Furansu-san, trecut, doctor spune, trecut. Tu 
mergi doctor curând, tot trecut. 

Dincolo de pereţii shoji subţiri, putea auzi paşi şi şoapte. 

— Trebuie să mergi la doctorul englez. 

Inima îi bubuia în urechi, încercă să vorbească coerent, 
ştiind totuşi că a merge la un doctor, la oricare doctor, era 
inutil şi că deşi uneori ravagiile bolii puteau fi oprite, o 
vreme cel puţin, tot atât de sigur pe cât e că soarele va 
răsări a doua zi dimineaţă, ravagiile bolii vor apărea în forţă 
într-o zi. 

— Nu înţelegi? ţipase el. Nu există vindecare! 

Ea se înclinase dinaintea lui, tremurând ca un căţeluş 
înspăimântat, şi spunea întruna: 

— Nu rău, Furansu-san, tot trecut... 

Se smulse cu greu din amintiri, reveni la prezent şi se 
întoarse cu privirea la Seratard. 

— Când am întrebat-o despre asta a spus că s-a vindecat, 
acum un an. Ea a crezut, bineînţeles că a crezut, că s-a 
vindecat. Eu, o da, eu urlam la ea şi am întrebat-o de ce nu-i 


spusese lui Raiko-san şi a bălmâjit ceva că doctorul i-a spus 
că nu are nimic şi mama-san a ei ar fi spus lui Raiko-san 
dacă ar fi fost important. 

— Dar e îngrozitor, Andre. A consultat-o Babcott? 

— Nu! şi mai trase o înghiţitură de coniac, dar el nu-i 
simţea gustul, apoi spuse cu repeziciune, simțind nevoia 
disperată să mărturisească cuiva ce se întâmplase. Babcott 
mi-a spus că sifilisul... mi-a spus că o femeie infectată de 
curând cu lues poate să pară sănătoasă din toate punctele 
de vedere, că nici nu transmite boala în toate cazurile, nu 
de fiecare dată când te culci cu ea, Dumnezeu ştie de ce, 
dar e inevitabil ca să ţi-l transmită cândva dacă continui 
relaţiile cu ea şi de cum a apărut o rană eşti pierdut, deşi 
după cam o lună rana sau rănile trec, crezi ca ai scăpat, dar 
n-ai scăpat! Vâna din centrul frunţii lui Andre se umflă, 
neagră, zvâcnind. Săptămâni sau luni mai târziu, ai o 
spuzeală, ăsta-i stadiul al doilea. Spuzeala e mai puternică 
sau mai slabă, depinde de ceva ce numai Dumnezeu ştie şi 
uneori îţi provoacă o hepatită, sau meningită şi rămâne pe 
tine sau trece spuzeala, depinzând de ceva ce numai 
Hristos ştie. Ultimul stadiu, stadiul acela groaznic, apare 
oricând, la luni de zile, treizeci de ani mai târziu. 

Seratard îşi scoase o batistă din buzunar şi-şi şterse 
fruntea, rugându-se în sinea lui să dea Domnul să fie cruțat 
de aşa ceva, gândindu-se la frecventele vizite la Yoshiwara, 
la propria lui musume, pe care o păstra acum numai pentru 
sine, dar care, nu putea garanta, defel, putea avea şi alt 
iubit. Cum poţi să dovedeşti adevărul sau falsitatea acestui 
lucru dacă au ele o înţelegere secretă cu mama-san, atunci 
când sunt interesate doar să scoată şapte piei de pe tine? 

— Ai avut dreptul s-o omori, spuse el cu înverşunare. Şi pe 
mama-san. 

— Raiko nu e de vină. l-am spus că niciuna din fetele de la 
ea, niciuna din Yoshiwara nu era ce doream. Voiam o fată 
tânără, deosebită, virgină sau aproape. Am rugat-o 
stăruitor să-mi găsească o floare, explicându-i exact ce 


doream, şi ea aşa a făcut, iar Hana-chan era tot ceea ce 
doream, perfecțiunea, provenea din una din cele mai bune 
case din Yedo. Nu poţi să-ţi închipui ce frumoasă e, era... 

Îşi aminti cum îi tresărise inima prima dată când Raiko i-o 
arătase sporovăind cu alte fete într-o cameră. 

— Aceea, Raiko, în kimonoul albastru deschis. 

— Te sfătuiesc să rămâi cu Fujiko sau Akiko, una din 
doamnele mele, îi spusese Raiko, care atunci când voia 
vorbea o engleză corectă. Cu timpul îţi voi găsi alta. Micuța 
Saiko poate. Într-un an sau doi... 

— Aceea, Raiko. E perfectă. Cum o cheamă? 

— Hana, Floarea. Mama-san a ei spune că micuța s-a 
născut aproape de Kyoto, a fost cumpărată de casa ei când 
avea trei sau patru ani ca să fie pregătită să devină gheişă, 
zâmbi Raiko. Din fericire, nu e gheişă, zâmbi Raiko. Din 
fericire, nu e gheişă, dacă ar fi, nu ar fi de vânzare, îmi pare 
rău. 

— Pentru că sunt gai-jin? 

— Pentru că o gheişă e pentru delectare, nu pentru culcat 
şi, Furansu-san, îmi pare aşa de rău, asta e cu adevărat 
greu de înţeles dacă nu eşti japonez. Profesorii Hanei au 
avut răbdare, dar ea nu a fost în stare să-şi însuşească 
deprinderile de gheişă, aşa că a fost pregătită pentru 
culcat. 

— Pe ea o vreau, Raiko. 

— Acum un an era destul de mare ca să înceapă meseria. 
Mama-san a ei a târguit preţurile cele mai bune pentru 
culcat, bineînţeles după ce Hana a fost de acord cu clientul. 
Numai trei clienţi s-au bucurat de ea, mama-san spune că e 
o elevă minunată, şi are voie să se culce numai de două ori 
pe săptămână. Singurul ei cusur e că s-a născut în Anul 
Calului de Foc. 

— Ce înseamnă asta? 

— Ştii că noi calculăm timpul în cicluri de câte doisprezece 
ani, ca şi chinezii, fiecare an purtând un nume de animal, 
Dragon, Şarpe, Cocoş, Bou, Cal şi aşa mai departe. Dar 


fiecare are de asemenea şi unul din cele cinci elemente: foc, 
apă, pământ, fier, lemn care se schimbă ciclu de ciclu. 
Doamnele născute în Anul Calului, sub semnul focului, sunt 
considerate cu ghinion. 

— Nu cred în superstiții. Te rog, spune-mi preţul. 

— Ea e o Floare de pat nepreţuită. 

— Preţul, Raiko! 

— Celeilalte Case - zece koku, Furansu-san. Pentru Casa 
asta - doi koku pe an şi preţul casei ei în incinta mea, două 
servitoare, toate veşmintele pe care le doreşte şi un cadou 
de despărţire de cinci koku când nu mai ai nevoie de 
serviciile ei. Această sumă să fie depusă la negustorul de 
orez şi bancherul nostru din Gyokoyama, cu dobândă care, 
până la despărţire, este a ta - totul făcut în scris, semnat şi 
înregistrat la Bakufu. 

Suma era uriaşă după standardele japoneze, exorbitantă 
conform calculelor europene, chiar dacă rata de schimb 
atârna greu în favoarea europeanului. O săptămână s-a 
tocmit şi a reuşit să reducă preţul numai la câţiva bănuţi. În 
fiecare noapte, visele îl îmboldeau şi mai tare. Aşa că a fost 
de acord. Cu îndeplinirea ritualului de rigoare, cu şapte luni 
în urmă, îi fusese prezentată oficial, ea fusese de acord în 
mod oficial să-l accepte. Amândoi au semnat documentele în 
mod oficial. În noaptea următoare s-a culcat cu ea şi s-a 
vădit că era tot ce-şi dorise. Veselă, fericită, entuziastă, 
tandră, iubitoare. 

— A fost un dar de la Dumnezeu, Henri. 

— De la diavol. Şi de la mama-san. 

— Nu, n-a fost vina ei. Cu o zi înainte de a o primi pe Hana, 
Raiko mi-a spus, în mod oficial - era scris şi pe actul de 
plată - că trecutul era trecut, că ea a promis numai că se va 
îngriji de Hana ca de una din fetele ei, că mă asigura că 
Hana nu va fi văzută niciodată de alţi bărbaţi şi că va 
rămâne numai a mea din acea zi. 

— Atunci ea a omorât-o? 

Andre îşi turnă din nou în pahar. 


— Eu... eu i-am cerut Hanei să-mi spună numele celor trei 
bărbaţi, unul dintre ei e ucigaşul meu, dar ea a spuscă nu 
poate, sau nu vrea. Eu, eu am izbit-o cu putere peste faţă ca 
să scot cu forţa adevărul din gura ei, dar ea doar a scâncit, 
n-a scos alt sunet. Aş fi omorât-o, adevărat, dar o iubeam 
şi... după aceea am plecat. Eram ca un câine turbat, era ora 
trei sau patru şi pur şi simplu am pornit fără să mai văd în 
jur şi am mers până m-am trezit în mare. Poate că doream 
să mă înec, nu ştiu, nu-mi amintesc exact, dar apa rece mi-a 
limpezit mintea. Când m-am întors la Casă, Raiko şi 
celelalte erau înnebunite, vorbeau fără şir. Hana zăcea 
înghemuită acolo unde o lăsasem, într-o baltă de sânge, cu 
cuțitul meu în gât. 

— Deci s-a sinucis? 

— Aşa mi-a spus Raiko. 

— Tu nu crezi? 

— Nu ştiu ce să mai cred, spuse Andre, torturat sufleteşte. 
Ştiu doar că m-am dus înapoi să-i spun c-o iubesc, că boala 
asta e karma, nu vina ei, că-mi părea rău că am spus tot ce- 
am spus şi că am făcut ce-am făcut, că totul va fi ca mai 
înainte, iar atunci când, când boala va ieşi la vedere ne vom 
sinucide împreună. 

Henri încercă să gândească logic, dar îşi simţea mintea ca 
de câlţi. Nici nu auzise de Casa La Trei Crapi înainte ca 
zvonul despre moartea fetei să se răspândească cu iuţeală 
prin colonie. Andre ştiuse întotdeauna să-şi păzească atât 
de bine secretele, gândi el, şi bine făcuse, avea dreptate. Şi 
nu era treaba mea să mă bag în afacerile lui... până ce 
Bakufu n-au făcut din ea o chestiune oficială. 

— Cei trei bărbaţi? Raiko ştie cine sunt? 

Amorţit de băutură, Andre dădu din cap. 

— Nu, şi cealaltă mama-san nu a vrut să spună. 

— Cine e aceea? Cum se numeşte? Unde e? O să-i 
informez pe Bakufu, oamenii lor ştiu ei să afle cu forţa de la 
ea dacă e nevoie. 


— N-o să le pese. Şi de ce le-ar păsa? Cealaltă Casă era un 
loc de întâlnire pentru revoluționari, hanul La Cei Patruzeci 
şi Şapte de Ronini, şi a fost ars până în temelii acum vreo 
săptămână iar capul ei a fost înfipt într-un par. Sfântă 
Născătoare de Dumnezeu, Henri, ce mă fac? Hana a murit, 
iar eu trăiesc... 

La începutul după-amiezii, doctorul Hoag stătea în cuterul 
care se îndrepta către cheul din Kanagawa. Babcott îi 
trimisese vorbă că nu poate părăsi Kanagawa deoarece 
opera în cabinetul lui de acolo, dar că se va întoarce cât de 
curând posibil: „... îmi pare rău, dar nu se poate să ne 
vedem mai devreme de mâine seară, târziu, probabil chiar 
poimâine dimineaţa. Îmi face mare plăcere să veniţi aici la 
mine, dacă doriţi, dar fiţi pregătit să rămâneţi peste noapte 
căci vremea este schimbătoare”. 

La debarcader era aşteptat de un grenadier şi de Lim care 
purta o haină albă, pantaloni negri largi, papuci şi pe cap o 
mică tichie. Când Hoag ajunse la țărm, Lim făcu o 
plecăciune în derâdere: 

— Heya, stăpân, Lim-ah, Feciolul Numălu' Unu. 

— Putem să renunţăm să vorbim stâlcit ca hamalii, Lim, 
spuse Hoag, într-o cantoneză acceptabilă şi Lim începu să 
se uite chiorâş. Eu sunt Doctorul-vindecător-înţelept-şi- 
învăţat - acesta fiind numele lui Hoag în chineză - sensul 
celor două caractere cele mai apropiate de sunetele 
cantoneze alese din zeci de alte posibilităţi de Gordon 
Chen, compradorul firmei Struan, unul din pacienţii lui. Lim 
se holbă la el prefăcându-se că nu înţelege, metoda 
obişnuită şi cea mai rapidă de a face de ruşine pe un diavol 
de străin care a avut impertinenţa de a îndrăzni să înveţe 
câteva cuvinte din limba lui civilizată. Ayeeyah, gândi el, 
cine e acest preacurvar băgăreţ, acest diavol roşu rău 
mirositor, mâncător de scârnă cu gâtul de bivol, acest 
maimuţoi cu chip de broască care are îndrăzneala să 
vorbească în limba noastră într-un chip atât de dezgustător 
şi de plin de superioritate... 


— Ayeeyah, spuse Hoag cu dulceaţă în glas, şi eu ştiu 
multe, foarte multe cuvinte spurcate cu care pot să vorbesc 
despre mama unui preacurvar şi părţile ei putrede dacă o 
gămălie de individ dintr-un sat ca o grămadă de balegă pe 
care se pişă câinii îmi dă cea mai măruntă ocazie, de 
exemplu prefăcându-se că nu m-ar înţelege. 

— Doctorul-vindecător-înţelept-şi-învăţat? Ayeeyah, ăsta 
da nume! Lim izbucni în hohote de râs. Şi n-am auzit 
niciodată un diavol străin să vorbească atât de bine. 

— Perfect. Dar o să auzi şi mai multe dacă-mi mai spui 
diavol străin. Venerabilul Chen al Nobilei Case mi-a ales 
numele. 

— Chen al Nobilei Case? Lim se uită la el cu gura căscată. 
Ilustrul Chen, care are mai mulţi saci cu aur decât un bou 
fire de păr? Ayeeyah, asta da, zic şi eu parşiv privilegiu. 

— Da, fu Hoag de acord, şi adăugă, chiar dacă nu chiar 
adevărul, ceva pe aproape: Şi tot el mi-a spus că dacă am 
neplăceri din partea vreunei persoane de rahat din Regatul 
de Mijloc, fie ea sus-pusă, fie om de jos, şi dacă văd că nu mi 
se face imediat serviciul pe care, ca prieten al lui, mă pot 
aştepta să-l primesc, să-i spun doar numele ticălosului de 
preacurvar la întoarcerea mea. 

— Ohko, Doctor-vindecător-înţelept-şi-învăţat, este într- 
adevăr o mare cinste să te primim în umila noastră casă cât 
o grămadă de bălegar. 

Doctorul Hoag simţi că obținuse un loc de vază acum, 
binecuvântându-şi profesorii, cei mai mulţi dintre ei 
pacienţi recunoscători, care-l învăţaseră cuvintele cu 
adevărat importante şi cum se descurcau cu unele 
persoane şi situaţii în Regatul de Mijloc. Ziua era plăcută şi 
caldă şi aspectul orăşelului atrăgător. Vedea templele 
ridicându-se peste acoperişurile caselor, pescarii trăgând 
plasele spre mal, ţăranii pretutindeni pe câmpurile cultivate 
cu orez, oamenii care forfoteau încoace şi încolo, şi 
inevitabilul şuvoi de călători care se scurgea pe drumul 
Tokaido. Până să ajungă la Legaţie călăuzit atent de Lim, 


Hoag îşi formă o imagine destul de corectă despre situaţia 
din Kanagawa, intuind câţi pacienţi avea în ziua aceea 
Babcott şi la ce se putea aştepta. George Babcott era în sala 
de operaţii, ajutat de un ucenic japonez, un tânăr numit de 
Bakufu care să înveţe medicina occidentală, antecamera 
dinaintea sălii de operaţii fiind aglomerată de săteni, 
bărbaţi, femei şi copii. Operația era complicată, o amputare 
a labei piciorului. 

— Bietul om e pescar, şi-a prins piciorul între barcă şi 
cheu, n-ar fi trebuit să i se întâmple, mă tem că e vorba de 
prea mult sake. Când termin, putem discuta despre 
Malcolm. L-aţi văzut? 

— Da, nu e nici o grabă. Îmi face plăcere să te văd, 
George, pot să te ajut cu ceva? 

— Mulţumesc, v-aş fi recunoscător. Aici mă descurc, dar 
ce-ar fi să triaţi mulţimea de afară? cazuri urgente. Şi cei 
care pot să mai aştepte. Îi puteţi trata pe care vreţi. Mai 
există o aşa-zisă sală de operaţii alături, deşi nu e decât o 
simplă cameră de spital. Mura, dă-mi ferăstrăul, spuse el 
într-o engleză ostentativă, către ajutorul lui, luă 
instrumentul şi începu să-l folosească. De câte ori am o 
operaţie mai mare aici, lucrurile încep să se încurce rău. În 
dulap există obişnuitele placebo-uri, iod, etc., 
medicamentele uzuale, medicamente contra durerii, soluţii 
amare contra tusei pentru bătrâne drăguţe şi soluţii dulci 
pentru furioşi. 

Hoag îl părăsi şi îşi aruncă privirea peste bărbaţii, femeile 
şi copiii care aşteptau, uimit de ordinea, răbdarea, 
plecăciunile şi tăcerea lor. Repede, constată că niciunul 
dintre pacienţi nu avea variolă, lepră, pojar, febră tifoidă, 
holeră sau alte boli infecțioase endemice în cea mai mare 
parte din Asia. Uşurat de-a binelea, începu să le pună 
întrebări fiecăruia în parte şi constată că era întâmpinat cu 
multă suspiciune. Din fericire, printre pacienţi se nimeri şi 
Cheng-sin, un vârstnic caligraf, scriitor cantonez de scrisori 
şi prezicător din Canton, care ştia să vorbească şi ceva 


japoneză. Cu ajutorul lui - după ce-l fusese prezentat ca 
Profesorul-Vindecătorului-Uriaş şi-i promise să-i dea un 
medicament nou şi modern, deosebit de bun ca să-i uşureze 
tusea seacă, aproape permanentă - doctorul Hoag deschise 
cel de-al doilea cabinet de consultaţii. Unii pacienţi aveau 
suferinţe minore, alţii erau grav bolnavi. Febră, dizenterie 
şi altele, pe unele reuşi să le diagnosticheze, pe altele nu. 
Mădularele rupte, tăieturi de sabie şi de cuţit, ulcere. Una 
dintre paciente, o tânără cu mari dureri, avea o sarcină 
foarte avansată. Ochiul lui exersat îi spuse că naşterea, cea 
de-a patra, va fi grea şi că cea mai mare parte din 
nenorocirea ei venea din faptul că se măritase prea tânără, 
lucra pe câmp prea mult timp şi căra prea mult. Îi dădu o 
sticluţă cu extract de opiu. 

— O lingură? Cât de mare, onorabile înţelept şi învăţat? 

— O lingură de dimensiune normală, Cheng-sin. 

Femeia se înclină: 

— Domo arigato gozaimashita, murmură ea şi nu mai 
prididea cu mulţumirile la plecare, cu ambele mâini 
încercând să ducă greutatea pântecului. 

Copii cu febră, răceli, viermi intestinali, răni, nimic foarte 
grav cum se aşteptase, şi nici un caz de malarie. Dinţi în 
general buni, ochi limpezi, nici un păduche, toţi pacienţii 
uimitor de curaţi şi sănătoşi în comparaţie cu ţăranii de 
aceeaşi condiţie din China. Nici un opioman. După o oră îşi 
intrase în ritm. Tocmai terminase de aşezat la loc un braţ 
rupt când uşa se deschise şi intră şovăielnic o tânără 
atrăgătoare şi bine îmbrăcată care se înclină. Kimonoul de 
mătase albastră cu modele, un obi verde, părul prins cu 
piepteni după moda japoneză, umbrelă de soare, albastră, 
în mână. Hoag observă că ochii lui Cheng-sin se îngustară şi 
mai mult. Ea îi răspunse cu glas coborât la întrebări, vorbea 
cu convingere, deşi se vedea că este speriată. 

— Doctor Vindecător înţelept şi învăţat, spuse Cheng-sin, 
printre accesele de tuse uscată, pe care Hoag o 
diagnosticase pe loc ca semnificând o tuberculoză în faza 


finală. Această doamnă spus flate la ea nevoie ajutol male, 
aploape moalte. Ea loaga tu melge la ea, casa aploape. 

— Spune-i să-l aducă aici. 

— Nu pote, teme mişcat la el. 

— Ce i s-a întâmplat? 

După multe alte întrebări şi răspunsuri, care sunau în 
urechile lui Hoag mai degrabă o târguială, Cheng-sin spuse: 
— Casa ea numai una două stladă. Flatele ea este... - tuşi 
în timp ce încerca să găsească cuvântul - dolmit ca molt, dai 

el viu la el, şi fulios volbe la el şi felba la el - vocea i se 
îndulci mai mult. Ea teme mişcat la el, Onolabile Doctol 
Vindecătol înţelept şi învăţat. Flatele ei samulai, ea spus 
multe pelsoane foalte felicită dacă ajuţi flate. Eu cled ea 
spus adevăl. 

Din ziarele din Hong Kong aflase de importanţa 
samurailor, care aveau puterea conducătoare absolută în 
Japonia şi orice le-ar putea câştiga încrederea, în acest 
mod, colaborarea, va ajuta la întărirea influenţei britanice 
acolo. O studie pe fată. Imediat ea îşi lăsă privirea în jos. 
Nervozitatea ei crescu. Părea să aibă cincisprezece sau 
şaisprezece ani, iar trăsăturile ei nu semănau deloc cu cele 
ale sătenilor, pielea ei era delicată. Dacă fratele ei e 
samurai, atunci este şi ea samurai, gândi intrigat. 

— Cum o cheamă? 

— Uki Ichikawa. Rog glăbit. 

— Fratele ei e un samurai important? 

— Da, spuse Cheng-sin. Eu melge, nu teme. 

Hoag pufni pe nas: 

— Teamă? Eu? Să dea frenţia în ea de teamă! Aşteptaţi 
aici. 

Se duse în sala de operaţii, deschise încet uşa, Babcott era 
total absorbit de extragerea unei măsele şi proptise un 
genunchi în pieptul tânărului, mama, înnebunită, îşi frângea 
mâinile şi vorbea întruna. Hoag se hotări să nu-l tulbure. La 
poartă sergentul gărzii îi opri politicos, şi-l întrebă unde 
merge. 


— Trimit doi, trei băieţi cu dumneavoastră. Mai bine să ne 
asigurăm noi dinainte, decât să ne pară rău după aceea. 

Fata încercă să-i convingă să nu ia soldaţii, dar sergentul 
nici nu vru să audă. În cele din urmă ea consimţi şi, şi mai 
speriată, le arătă drumul, mergând în faţa lor pe o stradă, 
apoi intrară dintr-o uliţă în alta. Sătenii pe lângă care 
treceau le ocoleau privirea şi spălau putina, îndepărtându- 
se iute. Hoag avea servieta medicală în mână. Peste 
acoperişurile caselor, putea vedea templul, asta îi dădea 
siguranţă, era bucuros de prezenţa soldaţilor, ştiind că ar fi 
fost o nesăbuinţă să meargă fără ei. Cheng-sin tropăia greoi 
pe lângă ei, cu un toiag lung în mână. Tânăra asta nu e 
chiar ce pretinde a fi, gândi Hoag, această aventură 
începând să-l stârnească. Intrară pe o altă uliţă, ea se opri 
în faţa unui gard înalt, bătu în poartă. Se deschise un grilaj, 
apoi poarta. Când servitorul mătăhălos dădu cu ochii de 
soldaţi, se pregăti să le-o trântească în nas, dar fata îi 
ordonă poruncitoare să deschidă. Pătrunseră într-o grădină 
mică, bine îngrijită, nu exagerat de frumoasă. Lângă 
treptele verandei unei căsuțe shoji, ea îşi scoase sandalele 
cu talpă de lemn şi-i rugă să se descalţe şi ei. Lui Hoag îi 
venea mult mai greu, deoarece purta cizme înalte. Imediat 
ea ordonă servitorului să-l ajute şi acesta se supuse pe dată. 

— Voi doi mai bine păziţi aici, spuse Hoag soldaţilor, 
stânjenit de găurile din ciorapi. 

— Da, sir, unul din soldaţi îţi verifică puşca. O să inspectez 
locul din spate. Dacă e ceva în neregulă, strigaţi. 

Fata împinse peretele shoji. Ori Ryoma, acel shishi rănit în 
atacul pe drumul Tokaido, zăcea pe saltele, cearşaful era ud 
de transpiraţie, o servitoare îi făcea vânt cu evantaiul, căscă 
ochii mari când văzu că Onorabilul Vindecător Doctor Uriaş 
era un englez şi nu un japonez, aşa cum se aşteptase, se 
retrase în timp ce el intră stângaci în cameră. Ori zăcea 
inconştient, în comă, săbiile lui erau pe un rastel din 
apropiere. Hoag se lăsă pe vine alături de Ori. Fruntea 
tânărului era încinsă, faţa îmbujorată, febra periculos de 


mare. Cauza stării lui ieşi repede la iveală când Hoag trase 
bandajul de pe umărul şi partea superioară a braţului. 

— Hristoase, mormăi el, văzând inflamaţia imensă, 
purulentă, simțind mirosul grăitor şi văzând negreala 
ţesuturilor moarte, cangrena, în jurul rănii de glonţ. Când a 
fost împuşcat? 

— Ea nu ştiut exact. Doua, trei săptămâni. 

Se mai uită încă o dată la rană. Apoi, ignorând privirile 
aţintite asupra lui, ieşi afară, se aşeză pe marginea 
verandei şi privi ţintă în gol. Acum îmi trebuie minunatul 
meu spital din Hong Kong şi instrumentele minunate de 
operaţie de acolo, minunatele surori, alături de un butoi de 
noroc, ca să-l salvez pe bietul tânăr. Afurisite arme, afurisite 
războaie, afurisiţi politicieni. Pentru numele lui Dumnezeu, 
tot încerc să cârpăcesc mutilări produse cu arme de foc, de 
când practic meseria, am dat greş de cele mai multe ori, 
şase ani ca angajat al Companiei Indiilor Orientale, în 
sângerosul de Bengal, cincisprezece ani în anii Războiului 
Colonial şi al Opiului, am fost un an voluntar în Crimeea, cel 
mai sângeros din toate, cu aşezământul spitalicesc din 
Hong Kong. Afurisite fie armele de foc! Hristoase, câte vieţi 
irosite! După ce şi-a descărcat furia înjurând, îşi aprinse un 
trabuc, pufăi din el, apoi aruncă chibritul. Imediat un 
servitor indignat apăru alergând şi ridică gunoiul jignitor. 

— A, scuze, spuse Hoag care nu remarcase curăţenia 
desăvârşită din jur, trase adânc aer în piept, îşi alungă din 
minte orice alt gând în afară de cele legate de starea 
tânărului, în cele din urmă se hotărî, vru să-şi arunce 
mucul, se opri şi-l dădu servitorului care făcu o plecăciune 
şi se duse să-l îngroape. Cheng-sin, spune-i că-mi pare rău, 
dar, ori că-l operez ori că nu, fratele ei va muri. Îmi pare 
rău. 

— Ea spune: Dache molt - karma. Dache nu ajutat, moale 
azi, mâine. Rog incelcat. Dache moale karma. Ea celut 
ajutol, şi Cheng-sin adăugă în şoaptă: Doctor Vindecător 


înţelept şi învăţat, acest tanal impoltant. Impoltant 
incelcam, heya? 

Hoag se uită la fată. Ea îl privi cu ochi împăienjeniţi de 
lacrimi. 

— Dozo, Hoh Geh-sama, spuse ea. Te rog. 

— Foarte bine, Uki. Cheng-sin, spune-i din nou că nu pot 
promite nimic, dar voi încerca. Voi avea nevoie de săpun, 
multă apă fierbinte, o mulţime de bucăţi de pânză curată, o 
mulţime de cearşafuri rupte fâşii pentru bandaje, tampoane 
şi o linişte de mormânt şi de cineva tare de fire care să mă 
ajute. 

Imediat fata arătă spre sine. 

— Soji shimatsu. Eu voi ajuta. 

Hoag se încruntă. 

— Spune-i că va fi foarte neplăcut, mult sânge, miros greu, 
o operaţie urâtă. 

O văzu cum îl ascultă încordată pe chinez, şi apoi cum 
răspunde cu vizibilă mândrie: 

— Gomen nasai, Hoh Geh-san. Watashi samurai desu. 

— Ea spus: „Ie log, scuzi, eu înţeleg. Eu samulai”. 

— Eu nu ştiu ce înseamnă asta pentru tine, frumoasă 
domnişoară şi nici n-am ştiut că femeile pot fi samurai, dar 
hai să începem... 

Hoag constată curând că una din trăsăturile caracteristice 
ale samuraiului era curajul. Fata nu şovăi nici măcar o dată 
în decursul operaţiei, când fu nevoit să curețe, să înlăture 
țesutul infectat, să elibereze puroiul care duhnea groaznic, 
să spele rana, sângele ţâşnind în ritmul pulsului dintr-o 
arteră parţial tăiată, până reuşi să-i oprească hemoragia şi 
să lege vasul de sânge. Fata îndepărtă sângele cu 
ghemotoace de pânză fără să crâcnească. Îşi suflecase 
mânecile largi ale kimonoului cameristei, pe care-l 
îmbrăcase pentru operaţie, îşi prinsese cu un batic părul la 
ceafă, curând şi kimonoul şi baticul fiind mânjite de sânge. 
O oră a tot lucrat, Hoag mormăind în legea lui din când în 
când, mort la orice sunet sau miros, cu toate simţurile 


moarte pentru tot ce se petrecea în jur, în afară de operaţia 
pe care o făcuse de prea multe ori în viaţă. Tăia, cosea, 
curăța, bandaja, în fine, termină. Fără grabă se întinse să-şi 
îndrepte spinarea obosită, îşi spălă mâinile şi-şi scoase 
cearşaful însângerat pe care-l folosise drept şorţ. Ori zăcea 
pe o masă improvizată la marginea verandei, chirurgul 
stătea în grădină: 

— E greu să operezi stând în genunchi, Uki, îi spuse el. 

Tot ceea ce-i ceruse el, fata executase fără ezitare. Nu 
fusese nevoie să anestezieze pacientul, Hiro Ichikawa, cum i 
se spusese că-l cheamă, deoarece zăcea în comă profundă. 
O dată sau de două ori ţipă, dar nu de durere, ci din cauza 
cine ştie cărui diavol din coşmarele lui. Şi se zbătu, dar fără 
putere. Ori suspină adânc, neliniştit, Hoag îi pipăi pulsul. 
Abia perceptibil, ca şi respiraţia. 

— Nu contează, bombăni el, bine că are puls. 

— Gomen nasai, Hoh-Geh-san, spuse fata încet, anata 
kangaemasu, hai, iye? 

— Ea spus, scuza Onolabile Înţelept şi Învăţat, clezi ca da 
sau nu tlaieste? Cheng-sin tuşi. 

În timpul operaţiei chinezul stătuse departe de verandă, 
cu spatele la el. Hoag dădu din umeri, privind atent fata, 
uimit în privinţa ei, întrebându-se de unde îi venea puterea, 
unde stătea şi ce se va întâmpla acum. Ea era foarte palidă, 
trăsăturile rigide, dar dominate de o voinţă de fier, reuşind 
chiar să zâmbească, făcând creţuri în coada ochilor. 

— Nu ştiu. Depinde de Dumnezeu. Uki, tu eşti o fiinţă de 
clasa întâi. Samurai! 

— Domo... domo arigato gozaimashita. Mulţumesc, făcu ea 
o plecăciune până la tatami: Numele ei adevărat era 
Sumomo Anato, era viitoarea soţie a lui Hiraga, şi sora lui 
Shorin, nu a lui Ori. 

— Ea intleaba ce trebuie facă acum? 

— Pentru fratele ei, nimic deocamdată. Spune servitoarei 
să-i pună prosoape reci pe frunte şi să ude bandajele cu apă 
curată până scade febra. Dacă fe..., de îndată ce febra a 


trecut, sper să se întâmple asta înaintea zorilor, tânărul va 
trăi. Poate (şi care sunt şansele de a supravieţui - era de 
obicei întrebarea următoare, dar de data asta fu cruțat). 
Bun, plec acum. Spune-i să trimită pe cineva la mine mâine 
dimineaţă devreme să mă ia... 

Dacă mai trăieşte, îi trecu prin gând, dar se hotări să nu 
mai spună nimic. În timp ce Cheng-sin traducea, el începu 
să-şi spele instrumentele. Fata făcu semn servitorului şi-i 
vorbi. 

— Hai, spuse omul şi plecă în grabă. 

— Doctol Vindecatol Înţelept şi Învăţat, înainte, pleche, 
doamna spus tu vlut baie? Da? 

Doctorul Hoag era pe punctul să refuze, dar se trezi că 
încuviinţează din cap. Şi fu bucuros. 

În lumina slabă a asfinţitului, Babcott şedea pe veranda 
Legaţiei bucurându-se de un whisky, extenuat, dar mulţumit 
de operaţiile făcute. Briza care ajungea în grădină aducea 
un miros plăcut de mare. Pe când privirea îi alunecă fără 
voie către tufişurile unde fusese prins şi ucis asasinul 
îmbrăcat în negru cu trei săptămâni în urmă. Clopotul 
templului începu să bată şi se auziră, de departe, 
incantaţiile răguşite ale călugărilor. 

— Ommm mahnee podmee hummmmm hoom... 

Îşi ridică privirea şi-l văzu pe Hoag împleticindu-se către 
el. 

— Sfinte Dumnezeule! 

Hoag avea pe el o yukata cu desene, strânsă cu cordon, 
ciorapi albi cu un deget şi sandale japoneze cu talpă de 
lemn, părul şi barba proaspăt spălate şi pieptâănate, sub 
braţ un fel de ploscă mare, îmbrăcată în pai, plină de sake. 
Iar Hoag zâmbea cu gura până la urechi. 

— Seara, George! 

— Arăţi tare încântat. Unde ai fost? 

— Cea mai frumoasă parte a aventurii a fost baia! 

— Hoag puse plosca pe un bufet şi-şi turnă un whisky 
zdravăn. Pe Dumnezeu, cea mai bună baie pe care am 


făcut-o vreodată. Nu-mi vine să cred că mă simt atât de 
bine. 

— Cum arăta tipa, întrebă sec Babcott. 

— Nu. Nu s-a lăsat cu amor, prietene, m-au frecat de jegul 
de pe mine, într-o apă aproape clocotită, m-au frământat şi 
m-au masat, m-au băgat în ţoala asta. Între timp mi-au 
spălat şi călcat hainele, mi-au curăţat cizmele, mi-au pus alţi 
ciorapi. Straşnic. Fata mi-a dat sake şi astea... 

Se scotoci în mânecă şi-i arătă lui Babcott două monede 
ovale şi un sul de hârtie cu nişte caractere japoneze. 

— Doamne, ai fost bine plătit. Ăştia sunt obani de aur, poţi 
să-ţi cumperi şampania cel puţin o săptămână! Sergentul 
mi-a spus că ai fost chemat la o consultaţie! amândoi 
râseră. Era vreun daimyo? 

— Nu cred, un tânăr, un samurai. Nu cred că l-am ajutat 
prea mult. Ştii să citeşti ce scrie pe hârtie? 

— Nu, dar ştie Lim. Lim! 

— Da, stăpân? 

— Hârtia, ce scrie, da? 

Lim luă sulul. Se holbă, apoi reciti textul cu atenţie, şi-i 
spuse lui Hoag în cantoneză: 

— Haltie spus: „Doctol Vindecătol înţelept învăţat făcut 
mare selvici. În numele shishi din Satsuma dat tot ajutol la 
nevoie!”. Lim arătă semnătura cu degetul care-i tremura. 
Ieltala, stăpân, numele nu pot citi. 

— De ce eşti aşa de speriat? întrebă Hoag, vorbind şi el în 
cantoneză. 

Stingherit Lim îi spuse: 

— Shishi lebeli, bandiți ulmaliti de Bakufu. Oameni lai, 
samulai, stăpân. 

Nerăbdător, Babcott întrebă: 

— Ce se spune în hârtie, Ronald? 

Hoag îi spuse. 

— Sfinte Dumnezeule, un bandit? Ce s-a întâmplat? 

Însetat tare, Hoag îşi mai turnă un pahar şi începu să 
descrie amănunţit femeia, tânărul, rana, cum îndepărtase 


prin operaţie țesutul mort. 

— Se pare că afurisitul ăla a fost împuşcat acum două, trei 
săptămâni şi... 

— Isuse atotputernic! sări Babcott în picioare, dându-şi 
seama de cine era vorba, speriindu-l pe Hoag care-şi vărsă 
paharul. 

— Ai înnebunit? bolborosi Hoag. 

— Poţi să găseşti drumul către casa aceea? 

— Ce? A, da, presupun că da, dar ce... 

— Haide, grăbeşte-te! Babcott se repezi afară strigând: 
Sergentul Gărzii la mine! 

Se strecurau cu fereală pe o uliţă dosnică, Hoag în frunte, 
arătându-le drumul, purtând încă yukata, dar cu cizme în 
picioare, Babcott după el; sergentul şi zece soldaţi în urma 
lor, toţi înarmaţi. Puţinii trecători, unii cu lanterne, se 
împrăştiau din drumul lor. Deasupra răsări o lună splendidă 
pe un cer senin. Se grăbeau şi mai mult acum. Au trecut din 
greşeală de o uliţă. Hoag înjură, se întoarse, stabili unde se 
află şi găsi intrarea pe jumătate ascunsă a uliţei pe care o 
căuta. Şi din nou porniră. Ajunseseră pe altă uliţă. Se opri, 
arătă cu degetul. Cam la douăzeci de metri în faţa lor se 
afla poarta cu pricina. Imediat sergentul şi soldaţii se 
repeziră înainte trecând pe lângă el. Doi soldaţi se sprijiniră 
cu spatele de zid, la pândă, patru soldaţi se opintiră cu 
umerii în uşă scoţând-o din ţâţâni, năvăliră înăuntru, urmaţi 
de Hoag şi Babcott, şi ei cu nişte arme luate la nimereală, 
dar pregătiţi să le folosească fără ezitare la nevoie, 
deprindere necesară oricărui european în Asia. Au dat 
buzna pe alee, pe scări. Sergentul deschise peretele shoji. 
Camera era goală. Fără să ezite, sergentul se repezi 
înaintea lor în camera următoare, în cealaltă. Nici un semn 
de viaţă în vreuna din cele cinci încăperi, în bucătărie sau în 
căsuţa de lemn din grădină. Din nou reveniră în grădină. 

— Împrăştiaţi-vă, băieţi. Jones şi Berk colo! Voi doi în 
partea aceea, voi doi dincolo şi voi doi păziţi aici. Şi, pentru 
numele lui Hristos, căscaţi ochii bine. 


Au pătruns mai adânc în grădină, în grupuri de câte doi 
soldaţi, unul păzindu-l pe celălalt, cu lecţia primului 
asasinat bine învățată. Scotociră în toate cotloanele. Peste 
tot, cu armele despiedicate, gata de tras. Şi nimic. Când se 
întoarse, de pe sergent curgeau sudori. 

— Fir-ar să fie! La naiba, sir! Nici măcar o şoaptă, nimic. 
Sunteţi sigur că ăsta e locul, sir? 

Hoag arătă cu degetul o pată întunecată de pe verandă. 

— Acolo am făcut eu operaţia. 

Babcott înjură şi îşi roti privirea în jur. Casa era 
înconjurată de alte case, dar peste gard se vedeau numai 
acoperişurile, nici o fereastră nu da în direcţia lor. Nu exista 
nici un alt loc în care să te poţi ascunde. 

— Precis au şters-o de aici în clipa în care ai plecat tu. 

Hoag îşi şterse sudoarea de pe frunte, bucuros în sinea lui 
că fata reuşise să dispară şi nu fusese prinsă în cursă. După 
ce plecase la baie, nu o mai văzuse, spre regretul lui. 
Servitoarea îi dăduse banii şi sulul de hârtie, amândouă 
frumos împachetate, plosca, îi spusese că stăpâna ei va 
trimite pe cineva să-l aducă a doua zi dimineaţă şi-i 
mulţumi. Gândindu-se la fratele ei, trăia sentimente 
contradictorii. Pentru el era doar un pacient, el doctor şi 
dorea ca munca lui să fie încununată de succes. 

— Nu mi-a trecut o clipă prin cap că tânărul putea fi unul 
dintre asasini. Şi n-ar fi contat deloc, operaţia tot o făceam. 
Acum cel puţin îi ştim numele. 

— O mie de obani contra unui nasture îndoit că era fals, şi 
nu ştim nici măcar dacă tânărul era fratele ei. Dacă e shishi, 
aşa după cum reiese din ce scrie pe sul, numele trebuie să 
fie fals fiind vorba de un răsculat, iar să-ţi dai un nume fals 
este un vechi obicei japonez, şi Babcott oftă. Nici eu nu sunt 
sigur că era diavolul de pe drumul Tokaido. E doar o 
bănuială. Ce şanse are de a supravieţui? 

— Că l-au cărat în grabă de aici, n-o să-i facă prea bine! o 
clipă rămase pe gânduri, bosumflat - arăta bondoc, ca o 
broască alături de Babcott, cel uriaş, dar niciunul din ei nu 


era conştient de contrastul dintre ei. L-am consultat chiar 
înainte de a pleca. Avea pulsul slab, dar regulat, cred că am 
eliminat cea mai mare parte de cangrenă, dar... - ridică din 
umeri. Ştii cum e zicala: Fiecare cu norocul lui. N-aş paria 
prea mult că va trăi. Dar, cine ştie. Nu? Acum, acum spune- 
mi cum a fost atacul, cu amănunte. 

Pe drumul de întoarcere, Babcott îi povesti ce se 
întâmplase, îi vorbi şi de Malcolm Struan. 

— Mă îngrijorează, dar Angelique e cea mai bună 
infirmieră de care putea avea parte. 

— Jamie spunea acelaşi lucru. Sunt de acord că nimic nu-l 
ajută mai mult pe un bolnav ca prezenţa unei fete frumoase. 
Malcolm a slăbit mult şi fizic şi moral, dar e tânăr şi a fost 
întotdeauna un caracter puternic, în familie doar maică-sa îl 
întrece. Şi scapă el şi de data asta dacă cusăturile ţin. Am 
toată încrederea în ce-ai făcut, George, deşi o să se pună pe 
picioare mai încet, bietul băiat. E foarte îndrăgostit de fată, 
nu-i aşa? 

— Da. Şi ea de el. Norocos băiat. 

Merseră câteva clipe în tăcere. Hoag spuse şovăitor: 

— Eu, mă rog, presupun că ştii că maică-sa se opune 
oricărei legături cu tânăra domnişoară. 

— Da, am auzit. O să aibă probleme. 

— Deci crezi că Malcolm se gândeşte serios la legătura 
lor? 

— E serios până în pânzele albe. lar ea e o fată cum rar 
întâlneşti. 

— O ştii? 

— Pe Angelique? De fapt nu, nu ca pacientă, nu, deşi, aşa 
după cum ţi-am spus, am văzut-o în situaţii dramatice. Tu o 
ştii? 

Hoag clătină din cap. 

— Am văzut-o doar la petreceri, la curse, întâlniri 
mondene. De când a sosit, acum trei sau patru luni, a fost 
centrul atenţiei generale la fiecare bal, şi pe drept cuvânt. 
N-am cunoscut-o ca pacientă. A apărut acum şi un doctor 


francez la Hong Kong. Ca să vezi! Da, sunt de acord că e 
uluitoare. Nu neapărat o soţie ideală pentru Malcolm, dacă 
spre asta înclină el. 

— Pentru că nu e englezoaică şi bogată? 

— Şi una şi alta. Dar mai există şi altele. Regret, dar nu am 
încredere în francezi, neam prost, au asta în sânge. Tatăl ei 
e exemplul cel mai elocvent: fermecător, curtenitor la 
suprafaţă, dar dedesubt o secătură sută la sută. Îmi pare 
rău dar n-aş alege-o pe fata lui pentru fiul meu, dacă ar fi 
ajuns la majorat, săracul. 

Babcott se întrebă dacă Hoag ştia că el aflase ce scandal 
trăise el la viaţa lui. Pe când era tânăr, doctorul Hoag lucra 
la compania Indiilor Orientale, asta cam cu vreo douăzeci şi 
cinci de ani în urmă, în Bengal şi se căsătorise cu o 
indiancă, în ciuda prejudecăţilor sociale şi a sfatului 
superiorilor lui care fuseseră fără echivoc. Drept urmare, 
fusese dat afară, trimis în ţară, acoperit de oprobiul public. 
Avuseseră o fiică şi un fiu, apoi soţia îi muri. Frigul, ceața şi 
umezeala Londrei echivala cu o sentinţă la moarte pentru 
orice indian. Oamenii sunt aşa de ciudaţi, gândi Babcott. 
lată un englez destoinic, curajos, integru, un mare chirurg, 
cu nişte copii pe jumătate indieni, din punct de vedere 
social nişte paria în Anglia, şi care acum strâmbă din nas 
pentru originea lui Angelique. Ce stupid, dar şi mai stupid 
să te ascunzi de adevăr. Da, dar nu te ascunde nicitu de el. 
Ai douăzeci şi opt de ani, timp suficient ca să te însori, dar 
vei găsi vreodată o femeie mai fascinantă ca Angelique 
undeva pe pământul ăsta? Fiindcă să nu vorbim de Asia, 
unde îţi vei petrece toţi anii cât vei mai avea de muncit. N-o 
să găsesc, ştiu. Din fericire, Struan se va însura probabil cu 
ea. Aşa că asta este. lar eu am de gând să-l ajut, pe 
Dumnezeu! 

— Poate că madam Struan vrea să-l protejeze ca orice 
mamă, spuse ştiind ce influenţă avea Hoag în familia 
Struan. Şi se opune doar fiindcă e prea tânăr ca să se lege 
la cap cu însurătoarea. E de înţeles. Acum ele tai-pan şi 


pentru asta va avea nevoie de toată energia. Dar să nu mă 
înţelegi greşit, cred că Angelique este o fată cum rar 
întâlneşti, o viitoare soţie curajoasă şi frumoasă, cum şi-ar 
dori oricine, iar pentru a se descurca aşa cum trebuie ca 
tai-pan, Malcolm va avea nevoie de tot sprijinul pe care-l 
poate găsi. 

Hoag simţi patima care-l muncea pe celălalt, o înregistră 
în minte şi lăsă lucrurile cum erau, gândul lui întorcându-se 
brusc la Londra, unde sora lui şi soţul ei aveau grijă de fiul 
şi fiica lui. Ca de fiecare dată când îşi amintea de asta, se 
detesta că părăsise India, plecându-se în faţa 
convenienţelor sociale şi astfel o omorâse pe fermecătoarea 
Arjumand. Trebuie să fi fost nebun când m-am hotărât s-o 
iau pe fata aia şi s-o condamn să îndure iernile acelea 
cumplite, mai ales că eram fără bani, fără slujbă, obligat să 
încep totul de la început. Hristoase, ar fi trebuit să stau în 
India şi să mă bat cu compania, în cele din urmă priceperea 
mea medicală i-ar fi forţat, i-ar fi forţat să mă accepte şi aşa 
şi am fi fost salvaţi... 

Cele două santinele de pază îi salutară când trecură pe 
lângă ei. În sufragerie masa era pusă, pentru două 
persoane. 

— Whisky sau şampanie? întrebă Babcott, şi apoi strigă: 
Lim! 

— Şampanie. 

— Am găsit-o! Babcott deschise sticla care aştepta în 
frapiera de argint georgian plină cu gheaţă. Sănătate! Lim! 

— Şi fericire! ciocniră. Minunată! Cum e bucătarul tău? 

— Mai degrabă groaznic, dar fructele de mare sunt bune: 
raci, creveţi, stridii şi zeci de feluri de peşti. Unde naiba e 
Lim? oftă Babcott. Afurisitul ăsta merită bătut. Când ai de-a 
face cu el, înjură-l. 

Dar în oficiul majordomului nu era nimeni. Lim nu era nici 
în bucătărie. În cele din urmă l-au găsit în grădină, lângă o 
alee. Decapitat, iar capul aruncat într-o parte, iar în locul 
lui fusese pus unul de maimuţă. 


— Nu, doamnă, spuse mama-san foarte speriată. Nu-l 
puteţi lăsa pe Ori aici până mâine, trebuie să plecaţi cum se 
crapă de ziuă. 

— Îmi pare tare rău, dar Ori-san va sta pân..., spuse 
Sumomo. 

— Îmi pare aşa de rău, dar de la atacul asupra primului 
ministru, shishii sunt vânaţi peste tot, recompensele pentru 
informaţii au crescut până la cer, e adevărată ameninţarea 
că vor fi omorâţi toţi, toţi din casa care-i adăposteşte. 

— Ordinul e valabil pentru Yedo, nu aici, în Kanagawa, 
spuse Sumomo. 

— Îmi pare aşa de rău, cineva a vorbit, spuse mama-san cu 
buzele strânse. 

Numele ei era Noriko. Se aflau singure în apartamentul ei 
personal din Hanul Florilor de la Miezul Nopţii, care era al 
ei, amândouă îngenuncheate pe perne purpurii, camera 
plină de lumânări, o masă joasă cu ceai între ele. Mama-san 
abia se întorsese de la o întâlnire cu cămătarul şi 
negustorul de orez care mărise rata dobânzii pe ipoteca ei, 
de la treizeci la treizeci şi cinci la sută, pretextând starea în 
care se află împărăţia şi se certaseră pe rupte. Câine fără 
mamă, gândi ea, clocotind, apoi îndepărtă din gând această 
problemă pentru a se ocupa de problema mai periculoasă 
care-i sta în faţă. 

— În această dimineaţă am auzit că executanţii au... 

— Cine? 

— Executanţii! Patrule speciale Bakufu, care interoghează 
oamenii, sunt fără milă. Au ajuns acolo noaptea trecută. Mă 
tem să nu vină şi aici. Îmi pare aşa de rău, în zori trebuie să 
plece. 

— Îmi pare aşa de rău, dar îl vei ţine aici până se face bine. 

— Nu în-drăz-nesc! Nu, după ce s-a întâmplat cu Hanul La 
Cei Patruzeci şi Şapte de Ronini. Executanţii nu ştiu ce-i aia 
milă. Nu vreau să mă trezesc cu capul înfipt în par. 

— Asta s-a întâmplat la Yedo, aici suntem în Kanagawa. 
Acesta e Hanul Florilor de la Miezul Nopţii. Îmi pare aşa de 


rău, Hiraga-san a insistat. 

— Nimeni nu are dreptul să insiste în acest loc, doamnă, 
spuse Noriko tăios. Nici chiar Hiraga-san. Eu am un fiu la 
care trebuie să mă gândesc, şi Casa mea. 

— Corect. lar eu pe prietenul fratelui meu, care este şi 
aliatul lui Hiraga, la care trebuie să mă gândesc. Precum şi 
onoarea fratelui meu de care trebuie să-mi amintesc. Sunt 
împuternicită să-i achit datoriile. 

Noriko se uită la ea cu gura căscată. 

— Toate datoriile lui Shorin? 

— Jumătate acum şi jumătate când se va instaura puterea 
sonno-joi. 

— Accept, spuse Noriko, pe dată uluită de pleaşca la care 
nu se aştepta, încât uită să se mai târguie. Dar să nu văd 
nici un doctor gai-jin, şi numai o săptămână. 

— De acord! imediat fata băgă mâna în mânecă să ia 
punga de bani dintr-un buzunar ascuns, Noriko trase aer în 
piept cu zgomot când văzu monedele de aur. lată zece 
obani. Îmi vei da o recipisă de primire şi contul lui cu 
cheltuielile în detaliu, restul din jumătatea sumei la care am 
căzut de acord ţi-i dau când plecăm. Unde poate Ori-san sta 
în siguranţă? 

Noriko se blestemă că fusese atât de pripită, dar, deoarece 
căzuse de acord, acum era cinstea obrazului în joc. În timp 
ce se gândea ce să facă, o studie pe fata din faţa ei. 
Sumomo Anato era sora mai mică a lui Shorin Anato, un 
shishi, sălbaticul, flăcăul pe care ea îl iniţiase în ale 
bărbăţiei cu atâţia ani în urmă. Eeee, ce desfătare, ce 
vigoare la un băiat atât de tânăr, gândi ea cu o durere 
plăcută în suflet. 

Şi ce curtezană nemaipomenită ar putea deveni această 
fată. Împreună am putea câştiga o avere. După un an, doi s- 
ar putea mărita cu un daimyo şi, dacă mai e virgină, ce preţ 
de culcat aş putea obţine! E frumoasă, aşa cum spunea 
Shorin, o frumuseţe clasică din Satsuma, şi samurai până în 
măduva oaselor. Şi atât de frumoasă. 


— Câţi ani aveţi, domniţă? 

— Şaisprezece, spuse Sumomo mirată de întrebare. 

— Ştiţi cum a murit Shorin? 

— Da. Mă voi răzbuna. 

— Hiraga v-a spus? 

— Pui prea multe întrebări, spuse Sumomo cu asprime. 

Noriko era amuzată. 

— În jocul pe care-l jucăm, deşi sunteţi samurai şi eu doar 
mama-san, suntem surori. 

— Poftim? 

— Da, da, îmi pare aşa de rău. Jocul foarte serios prin care 
încercăm să-i apărăm pe bărbaţii noştri, să le fim o pavăză 
în faţa propriei lor bravuri sau prostii, asta depinzând de ce 
parte te afli, riscându-ne viaţa ca să-i protejăm de ei înşişi! 
Şi în jocul ăsta trebuie să existe încredere de ambele părţi. 
Încredere ca între surori de acelaşi sânge. Deci Hiraga v-a 
spus de Shorin? 

Sumomo ştia că situaţia ei era pe muchie de cuţit. 

— Da. 

— Hiraga e iubitul vostru? 

Ochii lui Sumomo se făcură ca două crăpături. 

— Hiraga este, a fost logodit cu mine înainte de..., înainte 
de a pleca pentru a servi în sonno-joi. 

Mama-san clipi. 

— Îngăduie un samurai Satsuma fetei lui să se logodească 
cu un samurai Choshu, fie că e sau nu e shishi, fie că e sau 
nu e ronin? 

— Tatăl meu..., tatăl meu nu a fost de acord. Nici mama, 
numai Shorin. Nici eu nu am fost de acord cu celpe care l- 
au ales ei să-mi fie soţ. 

— A, îmi pare aşa de rău! se întristă Noriko, ştiind foarte 
bine că asta însemna să fii supusă continuu unor presiuni, 
să stai închisă în casă, sau chiar şi mai rău. le-au alungat 
din familie? 

Sumomo nici nu se clinti, vocea-i rămase calmă. 


— Acum câteva luni m-am hotărât să-mi urmez fratele şi 
pe Hiraga-san, ca să-l cruţ pe tata de ruşine. Acum sunt 
ronin. 

— Ai înnebunit? Femeile nu pot deveni ronin. 

— Noriko, spuse Sumomo mergând la risc. Sunt de acord 
că ar trebui să fim surori de sânge. 

Şi un pumnal mic apăru în mâna ei ca prin farmec. Noriko 
clipi căci nu văzuse de unde se ivise stiletul. Se uită atentă 
cum Sumomo îşi înţepă degetul şi-i întinde arma. Fără să 
ezite ea făcu la fel, îşi atinseră apoi degetele unul de altul, 
amestecându-şi sângele, apoi făcură cu solemnitate o 
plecăciune. 

— Sunt onorată. Îţi mulţumesc, Sumomo-san şi zâmbind, 
mama-san îi dădu pumnalul înapoi. Acum sunt şi eu puţin 
samurai? Da? 

Cuţitul dispăru în teaca din mânecă. 

— Când împăratul îşi va recâştiga puterea, el îi va face 
samurai pe cei care merită. Noi îi vom cere în scris asta 
pentru tine. Hiraga-san, Ori şi eu. 

Din nou Noriko făcu o plecăciune mulţumind. Ideea îi 
surâdea, dar împlinirea ei părea imposibilă, şi era convinsă 
că nu va ajunge ea să vadă ziua când se va întâmpla 
minunea asta de neconceput: ziua când shogunatul 
Toranaga va înceta să mai existe. 

— În numele tuturor celor din neamul meu, mulţumesc. 
Acum sake? 

— Nu, mulţumesc. Îmi pare aşa de rău, dar sensei 
Katsumata le-a pus pe femeile din grupul lui să jure că nu 
pun gura pe sake, spunându-ne că ne va toci îndemânarea 
şi vom greşi ţinta. Ie rog, unde se află Hiraga-san? 

Noriko se uită atent la ea, ascunzându-şi un zâmbet. 

— Katsumata, marele sensei? Ai învăţat cu el? Shorin ne-a 
spus că poţi folosi sabia, cuțitul şi shurikenul. E adevărat? 

Cu o viteză ameţitoare, Sumomo băgă mâna în obi, scoase 
un shuriken, azvârli micul disc de oţel cu cinci lame ca 
briciul, care zbură prin cameră şi se înfipse zbârnâind 


ameninţător, exact în centrul unui stâlp. Şi aproape nici nu 
clintise. 

— Te rog, unde e Hiraga-san? spuse ea blând. 

YEDO. 

În acea noapte, Hiraga conduse, într-o desăvârşită tăcere, 
asaltul peste împrejmuirea palatului unui daimyo, din cel 
de-al doilea cerc din afara zidurilor castelului, alergând ca 
iepurii prin grădină, către intrarea din spate a clădirii. 
Noaptea era luminată de o semilună nepăsătoare. Toţi cei 
cinci bărbaţi purtau aceleaşi kimonouri scurte, negre, 
făcute anume pentru atacul de noapte, fără armuri ca să 
poată să se mişte uşor şi fără zgomot. Toţi aveau săbii, 
cuțite şi laţuri de strangulat. Nişte ronini din Choshu pe 
care Hiraga îi chemase de urgenţă de la Kanagawa, pentru 
raidul din acea noapte. 

În jurul clădirii principale, obişnuitele cazărmi, grajduri şi 
locuinţe ale servitorilor, care ar fi putut adăposti în mod 
normal cinci sute de luptători, familia daimyo-ului, precum 
şi servitorii. Acum erau lugubru de pustii. Numai două 
santinele somnoroase se aflau la uşa din spate. Aceştia îi 
văzură pe bandiți, prea târziu pentru a da alarma şi muriră 
pe loc. Akimoto îl dezbrăcă pe unul de uniformă şi o luă el, 
apoi târi cadavrele în tufiş şi îi ajunse pe ceilalţi din urmă pe 
verandă. Au rămas nemişcaţi, ascultând plini de încordare. 
Nu se auziră strigăte de avertizare: dacă s-ar fi auzit cea 
mai mică alarmă, ar fi abandonat imediat acest raid. 

— Dacă trebuie să ne retragem, nu contează, le spusese 
Hiraga la apusul soarelui când ceilalţi sosiseră la Yedo. E 
suficient că putem pătrunde atât de aproape de castel. 
Scopul raidului din noaptea asta este să-i îngrozim, să 
ucidem şi să răspândim groaza, să-i facem să creadă că nu 
există om sau loc care să ne scape, unde să nu avem spionii 
noştri. Îi îngrozim: pătrundem şi plecăm repede, 
desăvârşită surpriză, nici o pierdere de partea noastră. În 
astă noapte avem o ocazie rară! zâmbi el. Când Anjo şi 


Sfatul Bătrânilor au anulat sankinkotai, au săpat mormântul 
shogunatului. 

— Dăm foc la palat, vere? întrebă Akimoto fericit. 

— După asasinat. 

— Şi de cine-i vorba? 

— Un bătrân, păr cărunt şi cam rar, slab, pipernicit. Utani, 
bătrânul roju. 

Toţi căscară gura uimiţi. 

— Daimyo de Watasa? 

— Da. Din păcate, eu nu l-am văzut niciodată. L-a văzut 
careva dintre voi? 

— Cred că l-aş recunoaşte, spuse un tânăr de optsprezece 
ani, cu o cicatrice urâtă care i se întindea de sus în jos pe 
un obraz. Sfrijit ca un pui de găină lingav. L-am văzut o dată 
la Kyoto. Deci la noapte trimitem pe unul din Sfatul 
Bătrânilor pe lumea cealaltă, da? Un daimyo, da? Bine! 
rânji şi-şi scărpină cicatricea, o moştenire de la o încercare 
nereuşită a celor din Choshu de a pune mâna pe Porţile 
Palatului din Kyoto cu o primăvară înainte. Utani nu va mai 
hălădui pe unde are chef de acum încolo. E nebun că-şi 
petrece noaptea în afara zidului castelului şi mai şi lasă să 
se afle una ca asta! Şi fără destui oameni de pază! Tâmpit 
de-a binelea. 

Joun, un băiat de şaptesprezece ani, întotdeauna foarte 
precaut, spuse: 

— Iartă-mă, Hiraga-san, dar eşti sigur că nu ni s-a întins o 
cursă dându-ni-se o informaţie falsă? Yoshi e poreclit 
Vulpea, Anjo chiar mai urât. S-au pus preţuri mari pe 
capetele noastre, nu? Sunt de acord cu fratele meu: cum 
poate Utani să fie aşa de prost? 

— Pentru că era o întâlnire tainică. Şi e pederast. 

Se holbară la el cu priviri tâmpe: 

— De ce-ar face din asta o taină? 

— Iubitul e unul din prietenii apropiaţi ai lui Anjo. 

— So ka! ochii lui Joun scânteiară. Dacă e aşa, cred că şi 
eu aş ţine asta în taină. Dar de ce să-şi dea un tânăr frumos 


trupul unuia ca Utani, când are deja un protector puternic? 

Hiraga dădu din umeri. 

— Din cauza banilor, din ce altă cauză? Nori e ahtiat după 
bani, Utani e darnic. Nu ţăranii lui Utani plătesc cele mai 
mari impozite din toată Japonia? Şi nu au ajuns datoriile lui 
Nori până la cer? Nu consumă el obanii de aur ca pe boabe 
de orez? Curând, într-un fel sau în altul, Anjo va părăsi 
acest pământ. Poate că acest băiat frumos crede că Utani îi 
va supravieţui, şi că merită riscul: Utani are influenţă la 
Curte, nu? Gândeşte-te la câţi koku va primi. Şi de ce nu. 
Familia băiatului e săracă, înecată în datorii. Oare nu toţi 
samuraii sub rangul de hirazamurai sunt săraci lipiţi 
pământului? 

— Adevărat! au încuviinţat cu toţii. 

— E adevărat de pe vremea celui de al patrulea shogun, 
spuse cu amărăciune băiatul de optsprezece ani, de acum 
aproape două sute de ani. Daimyo iau toate impozitele, 
vând rangul de samurai unor negustori împuţiţi, din ce în ce 
mai des, în fiecare an, iar nouă ne tot taie din simbrie. 
Daimyo ne-au trădat, pe noi servitorii lor credincioşi. 

— Ai dreptate, spuse Akimoto furios. Tatăl meu trebuie să 
se angajeze ca lucrător de fermă ca să hrănească familia... 

— Părinților noştri nu le-au mai rămas decât săbiile. Taică- 
meu nu mai are casă, doar o colibă, spuse Joun. Suntem 
atât de îndatoraţi de pe vremea străbunicului că nu vom 
putea plăti niciodată împrumuturile. Niciodată. 

— Ştiu ce trebuie să fac cu ăştia care se închină numai 
banilor: ori ne şterg datoriile, ori îi omorâm, spuse un altul. 

— Dacă nişte daimyo îşi plătesc datoriile uneori în acest 
fel, de ce nu şi noi? 

— O idee minunată, încuviinţă Akimoto, dar o să plăteşti cu 
capul. Seniorul Ogama va da o pildă în felul ăsta atunci 
când zarafii lui vor refuza să-i mai dea bani, dacă nu..., cum 
le zice acum, pune în gaj dijmele pe patru ani înainte. 

— Ai mei tot banii ăia îi primesc de când cu Sekigahara, 
dar preţul orezului a crescut de o sută de ori de atunci. Ar 


trebui să ne facem negustori sau producători de sake. Doi 
unchi şi fratele meu mai mare au lăsat săbiile şi aşa au 
făcut. 

— E groaznic, e adevărat, şi eu m-am gândit la asta. 

— Daimyo ne-au trădat pe toţi. 

— Cei mai mulţi, spuse Hiraga, dar nu toţi daimyo. 

— Adevărat, spuse Akimoto. Nu contează, o să ne alegem 
un daimyo al nostru după ce-i dăm afară pe barbari şi 
zdrobim shogunatul Toranaga. Noul shogun ne va da 
mâncare îndestulă, pentru noi şi familiile noastre, arme mai 
bune, chiar din puştile gai-jinilor. 

— O să le păstreze pentru oamenii lui, oricare va fi el. 

— De ce s-o facă, Hiraga? Vor fi destule pentru toată 
lumea. Nu adună familia Toranaga cinci până la zece 
milioane de koku anual? Asta e mai mult decât destul 
pentru a ne înarma pe toţi cum trebuie. Spune, dacă ne 
răzleţim unii de alţii din pricina întunericului, unde ne 
adunăm din nou? 

— La Casa Sălciilor Verzi, la sud de Al Patrulea Pod, nu 
aici. Dacă nu puteţi ajunge acolo, ascundeţi-vă pe undeva şi 
întoarceţi-vă pe ascuns la Kanagawa... 

Acum, pe verandă, cu toate simţurile treze să afle dincotro 
va veni pericolul, Hiraga trăia momentul din plin, şi zâmbi. 
Inima începu să-i bată cu putere, simţi şi bucuria de a trăi şi 
apropierea morţii, cu fiecare zi tot mai aproape. În câteva 
clipe atacăm. Pornim în sfârşit. Zile întregi zăcuse ascuns în 
templul de lângă Legația engleză, aşteptând cu nerăbdare 
un prilej să-i dea foc, dar întotdeauna fuseseră prea mulţi 
soldaţi duşmani, şi venetici şi samurai. În fiecare zi făcuse 
pe grădinarul, spionând, trăgând cu urechea, făcând 
planuri. Părea aşa de uşor să-l ucidă pe barbarul cel înalt, 
ce se afla acolo, cel care scăpase din atacul de pe drumul 
Tokaido. Mare ciudăţenie că numai un singur barbar fusese 
ucis din cei trei bărbaţi şi o femeie, care păreau o pradă 
uşoară. A, drumul Iokaido! Tokaido înseamnă Ori, Ori 
înseamnă Shorin, amândoi înseamnă Sumomo, care 


împlineşte şaptesprezece ani luna viitoare şi nu voi ţine 
seamă de scrisoarea tatălui meu, nu am deloc de gând! Nu 
voi primi iertarea lui Ogama, dacă trebuie să mă lepăd de 
sonno-joi. Voi merge înainte pe drumul sonno-joi, şi nu-mi 
pasă spre ce moarte mă împinge. Numai eu am rămas în 
viaţă acum. Ori a murit sau va muri mâine. Shorin s-a dus. 
Ce s-o fi întâmplat cu Sumomo? 

Cu o seară mai înainte, se trezise cu obrazul scăldat în 
lacrimi, din cauza visului în care îi apăruse fata, îi simţise 
trupul, focul fiinţei, bushido, parfumul, şi-i făcea semne şi-l 
chema, şi trăise sentimentul că o pierduse pentru 
totdeauna. Nu mai putuse dormi după visul acesta, aşa că 
se aşezase în poziţia lotus, poziţia Buddha, folosindu-se de 
puterea Zen pentru a-şi aduce pacea în suflet. Apoi, în acea 
dimineaţă, sosise un dar al zeilor, un mesaj tainic, de la 
mama-san a lui Koiko, care prinsese vestea, tot în mare 
taină, de la servitoarea lui Koiko, despre prezenţa lui Utani 
aici. Eeee, gândi el plin de bucurie, mă întreb ce ar face 
Toranaga Yoshi dacă ar şti că iscoadele noastre au ajuns 
până în patul lui, chiar în jurul coaielor lui? 

Încredinţat acum că încă nu fuseseră descoperiţi, sări 
neauzit în picioare, se duse la uşă, cu cuțitul săltă piedica. 
Se strecură iute înăuntru, Akimoto rămase de pază, 
îmbrăcat în uniforma santinelei. Ceilalţi îl urmară fără 
zgomot pe Hiraga către camerele femeilor, pe drumul care-i 
fusese arătat dinainte. Totul numai lux, lemn din cel mai 
scump, cele mai frumoase tatami, hârtie cerată din cea mai 
fină pentru shoji, cele mai binemirositoare uleiuri pentru 
lămpi şi lumânări. Au cotit după un colţ. Omul de pază care 
nu bănuia nimic se holbă la el năuc, deschise gura, dar nu 
apucă să scoată un sunet, cuțitul lui Hiraga îi reteză icnetul. 
Păşi peste cadavru, merse până la capătul coridorului, şovăi 
o clipă să se orienteze. Nimerise într-o fundătură, coridorul 
se sfârşise. De ambele părţi pereţi shoji, care puteau să fie 
traşi la o parte, în spatele lor camere. În capăt numai o 
cameră, mai mare şi mai împodobită ca celelalte. Înăuntru 


ardea o lampă cu ulei, ca şi în alte încăperi. Se auziră icneli, 
gâfâieli. Fără un zgomot, le făcu semn lui Todo şi Joun să-l 
urmeze, iar celorlalţi să stea de pază, apoi se furişă ca o 
fiară care vânează noaptea. Gâfâiala se auzi mai tare. Un 
semn cu capul către Joun. Imediat tânărul se furişă pe 
lângă el, se ghemui la uşa mai îndepărtată, şi, la un alt 
semn al lui Hiraga, făcu shoji-ul să lunece într-o parte. 
Dintr-un salt, ajunse în cameră, apoi şi Todo. Pe splendide 
aşternuturi şi saltele, zăceau doi bărbaţi goi, împreunaţi, 
cel tânăr cu picioarele desfăcute, cel bătrân peste el, 
ţinându-l strâns şi îndesând la el, gâfâind, orb şi surd la 
toată lumea din jur. Hiraga se apropie de ei, îşi ridică sabia 
deasupra capului, strângând garda cu ambele mâini, o 
înfipse dintr-o mişcare prin ambele trupuri într-un punct 
chiar deasupra inimii, vârful străpunse şi podeaua acoperită 
cu tatami, cele două victime părând trase în ţeapă. 

Bătrânul căscă gura şi muri pe loc, doar mădularele îi mai 
zvâcniră puţin. Tânărul scurmă neputincios salteaua cu 
degetele, neînstare să se întoarcă în vreun fel, să-şi mişte 
trunchiul, să vadă, să priceapă ce i se întâmplase aşa din 
senin, doar că viaţa i se scurgea din trupul spintecat, şi nu 
putea să bâţâie decât din cap, din mâini şi din picioare. 
Gâtlejul i se umflă să sloboadă un urlet de groază. Todo se 
repezi la el şi-l sugrumă cu laţul, dar puţin prea târziu, un 
scâncet pluti în aerul de-acum împuţit. Pe dată, el şi Hiraga 
se repeziră la uşă, cu toate simţurile în alertă, Hiraga cu 
cuțitul în mână, Todo, Joun şi cei de pe coridor cu săbiile 
ridicate. Inimile le băteau să le spargă pieptul, toţi gata de 
atac, de fugă, de luptă, de năvală, de moarte, dar să lupte şi 
să moară cu cinste. În urma lor degetele delicate ale 
tânărului făceau eforturi disperate să-şi elibereze gâtul, 
unghiile lui lungi, perfect vopsite, zgâriind în carne în jurul 
sârmei laţului. Degetele tremurară, se opriră, zvâcniră, se 
opriră iar, încă un fior, apoi pace. 

Tăcere. Undeva cineva se răsuci în somn cu zgomot, apoi 
adormi din nou. Nici o alarmă, nici un strigăt de panică. 


Treptat atacanţii se smulseră din starea de încordare, 
sfârşiţi şi plini de sudoare. Hiraga dădu semnal de 
retragere. Imediat toţi se supuseră, în afară de Joun, care 
fugi înapoi în cameră ca să ia sabia lui Hiraga. Se aşeză 
călare pe cele două trupuri, dar cu tot efortul, nu putu să 
tragă sabia afară şi nici s-o clintească măcar. Hiraga îl dădu 
cu mâna la o parte, încercă şi el şi nu reuşi. Pe un rastel de 
săbii scund şi lăcuit, se aflau armele celor morţi, îşi alese 
una din ele. Când ajunse la uşă, aruncă o privire înapoi. În 
lumina clară, nemişcată a lămpii cu ulei, cele două corpuri 
păreau o singură libelulă monstruoasă, cu multe picioare şi 
cu capete de om, aşternuturile mototolite - aripile 
multicolore, sabia înfiptă în ei - un bold uriaş de argint. 
Acum văzu şi faţa tânărului - era foarte frumoasă. 

Yoshi se plimba pe creasta zidurilor crenelate ale 
castelului, Koiko alături, el cu un cap mai înalt decât ea. 
Vântul uşor, rece, aducea boarea mării la reflux. El nici nu-l 
luă în seamă. Gânditor, îşi ridică privirea de la oraşul care 
se întindea la picioarele lui spre lună, şi rămase aşa, visător. 
Koiko aşteptă răbdătoare. Avea un kimono din cel mai fin 
şantung, dedesubt un alt kimono stacojiu, părul lăsat pe 
spate îi ajungea la talie. El purta un kimono obişnuit, de 
mătase obişnuită, săbii obişnuite, obişnuite, dar foarte 
agere! 

— La ce te gândeşti, stăpâne? îl ispiti ea, socotind că 
venise timpul să-i împrăştie posomoreala şi deşi nu mai era 
absolut nimeni în jur, ea vorbi în şoaptă, ştiind bine că 
nicăieri între zidurile castelului nu putea scoate o vorbă 
fără să se audă. 

— La Kyoto, spuse el scurt şi la fel de încet. 

— Îl vei însoţi pe shogun Nobusada acolo? 

El clătină din cap, deşi se hotărâse deja să meargă la 
Kyoto înaintea grupului oficial, această şmecherie fiind un 
truc obişnuit. Cumva trebuie să-l împiedic pe prostul ăla 
tânăr şi să devin singura cale de legătură între împărat şi 
shogunat, se tot gândea el de câtva timp, în minte 


colcăindu-i primejdiile care-l pândeau: nebunia acestei 
vizite oficiale; Anjo a cărui influenţă asupra sfatului îi silise 
pe toţi să aprobe această vizită, Anjo cu ura şi intrigile lui, 
capcana în care mă aflu aici, în castel, mulţimea duşmanilor 
de pe tot cuprinsul ţării, cei mai importanţi dintre ei fiind 
Sanjiro din Satsuma, Hiro din 'Iosa şi Ogama din Choshu, 
care stăpâneşte acum Porţile, ceea ce e dreptul nostru 
ereditar. Şi capac peste toate necazurile astea mai sunt şi 
gai-jinii, gata să se năpustească asupra noastră ca nişte 
lupi, cu botul plin de bale de poftă. De ei trebuie să scăpăm 
o dată pentru totdeauna. Ţâncul de Nobusada şi prinţesa 
trebuie potoliţi o dată pentru totdeauna. Soluţia definitivă 
pentru gai-jini e limpede: nu contează cum, nu contează 
prin ce şiretlic, prin ce sacrificiu, trebuie să devenim mai 
bogaţi ca ei şi mai bine înarmaţi. Asta trebuie să devină 
politica noastră naţională tainică, acum şi de-a pururi. Cum 
să înfăptuim asta? Încă nu ştiu. Dar trebuie să-i flatăm până 
îi facem să adoarmă, să-i facem să nu fie niciodată siguri de 
nimic, să ne folosim chiar de atitudinea lor prostească 
împotriva lor, utilizând talentele noastre mult mai rafinate 
pentru a-i îmbrobodi ca pe nişte viermi de mătase. 

Şi cu Nobusada? La fel de clar. Dar nu el e ameninţarea 
adevărată. Ci ea! Nu trebuie să-mi fac griji în privinţa lui, 
dar trebuie să-mi fac în privinţa ei, a prinţesei Yazu, ea e 
adevărata putere şi în spatele lui, şi în faţa lui. Brusc în 
minte i se conturară imaginea prinţesei în chip de bărbat şi 
cu făloşenie bărbătească şi a lui Nobusada în chip de 
femeie, pătrunsă de scula lui. Această imagine ar fi o 
minunată shunga, gândi el, amuzat. Shunga erau gravuri 
erotice, multicolore, în lemn atât de populare şi preţuite de 
negustorii şi proprietarii de magazine din Yedo că fuseseră 
proscrise de shogunat timp de un secol sau mai bine, ca 
fiind prea imorale pentru cei care formau clasa cea mai de 
jos, şi mult prea uşor de folosit ca satire la adresa mai 
marilor lor. În ierarhia neschimbată a Japoniei, stabilită de 
tairo, dictatorul Nakamura, apoi permanentizată de 


shogunul Toranaga, veneau întâi samuraii, apoi fermierii, în 
al treilea rând meşteşugarii de tot felul şi, la urmă de tot, 
dispreţuiţi de toţi - negustorii: „lipitorile care sug munca 
tuturor celorlalţi”, cum erau denumiți în Testamentul lui 
Toranaga. Dispreţuiţi mai ales pentru că toţi ceilalţi aveau 
nevoie de priceperea şi bogăţia lor, mai mult de bogăţia lor, 
în special samuraii. Aşa că legile, anumite legi, cel puţin 
puteau fi îmblânzite. Astfel la Yedo, Osaka şi Nagasaki unde 
locuiau negustorii cu adevărat bogaţi, aceste shunga, deşi 
în mod oficial scoase în afara legii, erau executate, pictate, 
gravate şi produse cu veselie de cei mai buni pictori şi 
gravori din ţară. În toate epocile, artiştii plastici s-au luat la 
întrecere între ei pentru a câştiga faimă şi avere, vânzând 
aceste shunga cu miile. 

Rafinate, dar elocvente, întotdeauna expunând uriaşe 
organe genitale, disproporţionate până la ridicol, toate 
detaliile perfecte, în mişcare, pline de prospeţime. La fel de 
preţuite erau şi ukiyo-e, portrete ale principalilor actori, 
subiect permanent pentru bârfe, scandal şi destrăbălare - 
femeile nu puteau fi actriţe prin lege, aşa că bărbaţi 
pregătiţi special, onnagata, jucau şi roluri de femei. Şi mai 
presus de toate aceste expresii plastice, erau preţuite 
tablourile celor mai faimoase curtezane. 

— Aş vrea să te picteze cineva. Păcat că Hiroshige şi 
Hokusai au murit. 

— Şi cum ar trebui să pozez, stăpâne? râse ea. 

— Nu în pat, spuse râzând şi el - lucru neobişnuit pentru 
el să râdă - şi ea fu plăcut impresionată de această victorie. 
Pur şi simplu mergând pe o stradă, cu o umbrelă de soare, 
verde cu roz, şi purtând kimonoul tău roz cu verde şi crapul 
ţesut în fir de aur. 

— Poate, stăpâne, în loc de stradă, într-o grădină în amurg 
prinzând licurici? 

— A, mult mai bine aşa! 

El zâmbi, aducându-şi aminte de minunatele zile din 
tinereţe când în serile de vară ieşea de la lecţii. Atunci el şi 


fraţii şi surorile lui, alţi prieteni de-ai lui obişnuiau să 
meargă pe câmp să prindă licurici, cu plase ca pânza de 
păianjen şi să pună insectele minuscule în cutii mici şi să se 
uite la ele cum îşi stingeau şi aprindeau miraculoasele 
lumini, iar ei compuneau poeme, râdeau şi se ţineau de 
pozne, lipsiţi de obligaţii şi atât de tineri. 

— Aşa după cum mă simt cu tine acum, murmură el. 

— Ce-ai spus, stăpâne? 

— Tu, Koiko, mă faci să mai uit de mine şi de necazurile 
mele. Tu, cu tot ce aitu numaialtău! 

Drept răspuns ea-i atinse braţul, fără un cuvânt, dar 
exprimând totul, mulţumită de compliment, întreaga sa 
minte concentrându-se asupra lui, dorind să-i citească 
gândurile şi dorinţele, jinduind să fie perfectă pentru el. 
Dar e un joc obositor, gândi ea din nou. Stăpânul e un om 
prea complicat, o minte prea pătrunzătoare, prea 
imprevizibil, prea solemn şi prea dificil ca să-l amuz eu. Mă 
întreb câtă vreme mă va ţine în preajma lui. Încep să urăsc 
acest castel, urăsc să stau închisă aici, să fiu mereu pusă la 
încercare, mi-e silă să fiu departe de casa noastră, de 
râsetele fără perdea şi de sporovăiala celorlalte doamne, 
Rază-de-Lună, Anotimpul-Primăverii, Petala şi mai ales 
departe de draga mea mama-san Meikin. Da, dar mă 
mândresc că sunt în centrul lumii, mi-e drag acel koku pe 
care-l primesc în fiecare zi, sunt nemaipomenit de mândră 
că sunt cine sunt, prea plecata slujnică a celui mai nobil 
stăpân, care nu e decât un bărbat şi el, ca toţi bărbaţii, un 
băieţel supărăcios care face pe complicatul, dar poate fi 
stăpânit mai cu o prăjitură, mai cu câte una la fund, ca de 
obicei, şi care, dacă eşti deşteaptă, face numai ce vrei tu să 
facă, chiar dacă el îşi închipuie altfel. Râsul ei răsună ca un 
tril. 

— Poftim? 

— Mă faci să fiu veselă, plină de viaţă, stăpâne. Va trebui 
să te numesc Stăpânul Dătător de Fericire! 


Simţi cum în toată fiinţa lui se răspândeşte un fel de 
căldură. 

— Chiar şi în pat? 

— Chiar şi în pat! 

Braţ la braţ se pregăteau să părăsească peisajul scăldat de 
lumina lunii. 

— Priveşte! Colo! exclamă el. 

Departe, unul din palatele satelite castelului luase foc. 
Limbi de flăcări începură să ţâşnească în sus, apoi altele, se 
buluciră nori de fum. Iar acum, slab, ajungea până la ei 
sunetul clopotelor care anunțau incendiul, văzură un 
furnicar de oameni apărând, şiruri de alte furnici umane 
întinzându-se între locul incendiului şi rezervoarele de apă. 
„Focul este pentru noi cel mai mare pericol, nu femeia, 
scrisese, cu un umor rar întâlnit, shogunul Toranaga, în 
Testamentul său. Pentru a lupta contra focului ne putem 
pregăti, dar nu pentru a lupta împotriva femeii. Toţi bărbaţii 
şi toate femeile de vârsta căsătoriei se vor căsători. Toate 
aşezările vor avea rezervoare de apă la care să se poată 
ajunge cu uşurinţă”. 

— Nu-l vor putea stinge, nu-i aşa stăpâne? 

— Nu! Băânuiesc că vreun prost a răsturnat o lampă sau o 
lumânare, spuse Yoshi abia mişcându-şi buzele. 

— Da, ai dreptate, stăpâne. Neîndemânatic şi prost! întări 
ea imediat, încercând să-l îmbuneze, simțind o neaşteptată 
furie în el, fără să înţeleagă din ce pricină. Sunt aşa de 
bucuroasă, stăpâne, că tu eşti cel care se îngrijeşte să 
păzească tot castelul de pârjol ca să putem dormi liniştiţi. 
Cine-i vinovat de nenorocirea asta trebuie mustrat bine. 
Oare al cui palat o fi? 

— Reşedinţa lui Tajima. 

— Vai, stăpâne, iar mă uimeşti, exclamă Koiko cu o 
înduioşătoare admiraţie. Ce minunat e să fii în stare să 
deosebeşti un palat de altul cu atâta repeziciune, între 
sutele de palate de acolo şi de la distanţă atât de mare! şi 
făcu o plecăciune ca să-şi ascundă faţa, sigură acum că era 


vorba de Watasa şi că daimyo Utani era mort, iar raidul 
reuşise. Eşti minunat. 

— Nu, tu eşti minunată, Koiko-chan! zâmbi el, uitându-se 
la ea şi gândindu-se: atât de dulce, delicată, perspicace şi 
periculoasă. 

Cu trei zile înainte, noul său spion Misamoto, foarte dornic 
să-şi dovedească râvna, îi pomenise de zvonurile care 
circulau prin cazărmi privind întâlnirile amoroase ale lui 
Utani cu băiatul cel frumos. Îi poruncise lui Misamoto să 
facă în aşa fel încât această taină să ajungă aşa, ca din 
întâmplare, la urechile cameristei lui Koiko şi servitoarea, 
era sigur, o va şopti la urechea stăpânei sale, sau a mamei- 
san, sau şi uneia şi alteia, dacă şi celelalte zvonuri erau 
adevărate - anume că respectiva mama-san era o 
sprijinitoare înflăcărată a mişcării sonno-joi, că ea îngăduia 
în ascuns ca adesea casa ei să fie loc de întâlnire şi refugiu 
pentru shishi. Vestea avea astfel să fie transmisă acestor 
shishi care aveau să reacționeze imediat faţă de o 
asemenea minunată ocazie de a comite un asasinat de mare 
răsunet. De aproape doi ani spionii lui o ţineau pe mama- 
san şi casa ei sub supraveghere şi din acest motiv, dar şi din 
pricina lui Koiko, al cărei rang social era în continuă 
creştere. Dar nici măcar o dată nu a apărut nici cea mai 
măruntă dovadă care să sprijine această teorie şi să arunce 
asupra lor umbra vinovăţiei. A, dar acum, gândi el privind 
fix flăcările, acum Utani trebuie să fi murit, dacă palatul e în 
flăcări şi am o dovadă sigură: o şoaptă prinsă de o 
servitoare a dat roade otrăvite. Utani a fost... o lovitură 
mare pentru ei. Aşa cum aş deveni şi eu, chiar una şi mai 
mare. Un fior îl scutură brusc. 

— Focul mă sperie, spuse ea, înțelegând greşit înfiorarea 
aceea şi dorind să-i salveze cinstea obrazului. 

— Da. Hai, fiecare cu karma lui. 

Braţ la braţ, porniră spre iatacul lor, în vreme ce el încerca 
să-şi stăpânească emoția. Mă întreb care o fi karma ta, 
Koiko. "Ţi-a spus camerista secretul lui Utani şi tu i-ai spus 


să-i spună mamei-san şi deci faci şi tu parte din acest lanţ? 
Poate da, poate nu. N-am văzut nici o tresărire pe chipul 
tău când am spus Tajima în loc de Watasa, şi doar te-am 
urmărit cu foarte mare atenţie. Mă tot întreb. Bineînţeles 
că eşti suspectă, întotdeauna ai fost suspectă, de ce altceva 
te-aş fi ales? Oare nu asta adaugă sare şi piper relaţiilor 
noastre în pat? Ba da, iar tu eşti la înălţimea reputației tale. 
Cu adevărat, sunt mai mult decât satisfăcut. Aşa că voi mai 
aştepta. Dar acum e uşor să te prind în cursă, îmi pare aşa 
de rău. Chiar şi mai uşor să scot adevărul din gura 
servitoarei tale, de la acea nu prea inteligentă mama-san. Şi 
de la tine, frumoaso! Va fi prea uşor, îmi pare atât de rău, 
atunci când am să închid uşa cursei. Eeee, va fi o hotărâre 
greu de luat, pentru că acum, mulţumită lui Utani, am o 
legătură tainică şi directă cu shishi, care poate fi utilă 
pentru a-i da în vileag, a-i distruge, sau pentru a-i folosi 
contra duşmanilor mei, după cum poftesc eu. Şi de ce nu? 
Tentant! Nobusada? Nobusada şi prinţesa lui? Foarte 
tentant! Începu să râdă. 

— Sunt aşa de fericită că eşti aşa de binedispus în noaptea 
asta, stăpâne. 

Prinţesa Yazu plângea. Preţ de aproape două ore, folosise 
toate trucurile citite sau învăţate în arta amorului pentru a-l 
excita pe tânărul shogun, şi cu toate că reuşise să-i 
învârtoşeze mădularul, acesta se blegise înainte de a 
dezlănţui Norii şi Ploaia. Apoi, ca de obicei, el izbucnise în 
lacrimi, şi urlase, printre accesele de tuse nervoasă, că era 
numai vina ei. Ca de obicei, furtuna a trecut repede, el îşi 
ceruse iertare, se lipise strâns de ea, ca să-i sărute sânii, şi 
adormise în timp ce-i sugea un sfârc, făcut covrig în poala 
ei. 

— Nu e drept, scânci ea, sfârşită şi neputând să doarmă. 
Trebuie să am un fiu, altfel soţul meu e ca şi mort şi aşa voi 
fi şi eu. În cel mai fericit caz voi ajunge de ruşine într-atât 
încât voi fi nevoită să-mi rad capul şi să mă fac călugăriţă 
budistă... oh-ko, oh-ko... 


Nici măcar doamnele ei de companie nu au fost în stare s- 
o ajute. 

— "Toate sunteţi femei cu experienţă, cele mai multe 
măritate. Trebuie să existe un mijloc prin care să-l fac pe 
stăpânul meu să devină bărbat, strigase ea la ele după 
nenumărate încercări, şi ea şi ele consternate că ea îşi 
pierduse cumpătul cu totul. Aflaţi-l. Este de datoria voastră 
să-l aflaţi. 

Luni de-a rândul, curtea ei consultase tot felul de 
cunoscători în plante de leac, acupunctură, doctori, dar fără 
nici un rezultat. În acea dimineaţă ea trimisese după 
matroana mai mare peste curtea femeilor. 

— Trebuie să existe o cale! Ce mă sfâtuieşti? 

— Ai numai şaisprezece ani, onorată prinţesă, spuse 
matroana îngenunchind, iar stăpânul tău şaisprezece şi... 

— Dar toţi au copii până la vârsta asta, chiar mult mai 
devreme, aproape toţi. Ce cusur am eu, ce cusur are el? 

— Prinţesă, tu n-ai nici un cusur, ţi-am spus de 
nenumărate ori şi eu şi celelalte doamne, şi doctorii te-au 
încredinţat... 

— Dar ce-ai zice să-l încercăm şi pe acest doctor gai-jin, 
uriaşul de care am auzit? Una din cameristele mele mi-a 
spus că umblă zvonuri că face vindecări miraculoase la tot 
felul de boli, poate că el l-ar putea vindeca şi pe stăpânul 
meu. 

— O, îmi pare aşa de rău, înălţimea ta, izbucni doamna de 
companie, îngrozită, nu s-a mai pomenit vreodată, şi nu e 
de gândit ca tu sau stăpânul să ajungeţi să vă cerceteze un 
gai-jin! Te rog să ai răbdare, te rog. Cheng-sin, minunatul 
tălmăcitor de vise şi ghicitor ne-a încredinţat că răbdarea... 

— L-am putea chema în taină, proasto! Răbdare?! Aştept 
de luni de zile! ţipă ea. Luni de zile de răbdare şi nici până 
acum stăpânul meu nu se poate lăuda cu sămânţa unui 
urmaş! - şi înainte să se poată stăpâni o pălmui pe sfetnică. 
Zece luni de răbdare şi de sfaturi proaste e prea mult, 


nenorocito. Pleacă! Pleacă şi să nu te mai văd vreodată 
dinaintea ochilor. 

Toată ziua încropise planuri pentru seara aceea. 
Mâncăruri din cele alese, cum îi plăceau lui, în care 
presărase din belşug ginseng, sake din cel ales, în care 
strecurase ginseng şi corn de rinocer pisat mărunt, mărunt 
de tot, parfumuri alese, din cele menite să stârnească 
bărbatul. Şi rugăciuni din cele alese către Buddha, către 
Ameratsu, Zeița Soarelui, bunica zeului Niniji, care a 
coborât din cer pe pământ ca să cârmuiască Japonia şi care 
a fost străbunica primului împărat muritor, Jimmu-Tennu, 
întemeietorul dinastiei imperiale, cu douăzeci şi cinci de 
veacuri înainte, Ameratsu, strămoaşa ei directă. Dar totul 
dăduse greş. Acum, în puterea nopţii, plângea neauzit, 
întinsă pe aşternuturile ei, în vreme ce soţul se cuibărise în 
aşternuturile lui alături de ea, dormind somn neliniștit, mai 
tuşind, mai tresărind. Şi chipul lui cufundat în somn îi era 
drag. Biet băiat prostuţ, gândi ea cu durere în suflet, o fi 
karma ta să mori fără urmaşi, ca atâţia din spiţa ta? O-ko, o- 
ko, o-ko! De ce m-am lăsat înduplecată să încuviinţez 
această căsnicie dezastruoasă, şi să renunţ la braţele 
iubitului meu prinţ? 

Cu patru ani înainte, pe când avea doisprezece ani, ea se 
logodise, şi fusese fericită de alegere, cu un tovarăş de 
joacă din copilărie, prinţul Sugawara, cu încuviințarea 
deplină a mamei ei, ultima şi cea mai iubită concubină a 
tatălui ei, împăratul Ninko, care murise chiar în anul în care 
se născuse ea, şi cu îngăduinţa împăratului Komei, fratele 
vitreg, mult mai mare ca ea şi care îi urmase tatălui ei la 
tron, îngăduinţă absolut necesară, şi care fusese dată chiar 
cu încântare. Asta se petrecuse în anul în care administraţia 
Bakufu semnase în mod oficial Tratatul care dădea liber 
acces veneticilor în Yokohama şi Nagasaki, împotriva 
dorinţei împăratului Komei, a majorităţii curţii şi a sfatului 
celor mai mulţi daimyo. Anul când sonno-joi a răsunat 
pentru prima dată ca un strigăt de luptă. Şi în acelaşi an, 


tairo i-a sugerat prinţului consilier ca prinţesa Yazu să se 
mărite cu shogun Nobusada. 

— Îmi pare aşa de rău, spusese sfetnicul. E imposibil. 

— E foarte posibil şi deosebit de necesar să se înrudească 
shogunatul cu dinastia imperială şi să asigure pacea şi 
liniştea în ţară, spuse Ii. Există numeroase precedente 
istorice în care membri ai familiei Ioranaga au fost de acord 
să se căsătorească cu membri ai familiei imperiale. 

— Îmi pare aşa de rău, spuse sfetnicul, un individ foarte 
efeminat, îmbrăcat şi coafat cu dichiseală multă, cu dinţii 
înnegriţi, după moda de la curte. După cum ştii foarte bine, 
alteţa sa imperială este deja logodită şi urmează să se 
mărite de îndată ce ajunge la pubertate. De asemenea, 
după cum ştii foarte bine, şi shogunul Nobusada este 
logodit cu fata unui nobil din Kyoto. 

— Îmi pare aşa de rău, dar logodnele unor persoane atât 
de ilustre sunt o chestiune de politică de stat, hotărâte de 
shogunat, şi aşa a fost întotdeauna, îi replicase Li, om mic de 
stat, trupeş şi inflexibil. 

Logodna shogunului Nobusada, la cererea sa, s-a anulat. 

— A, îmi pare aşa de rău, ce trist. Am auzit că formau o 
pereche potrivită. 

— Shogun Nobusada şi prinţesa Yazu au amândoi aceeaşi 
vârstă, anume doisprezece ani. Te rog să-l informezi pe 
împărat, tairo vrea ca el să fie informat că shogunul va fi 
onorat s-o accepte de soţie. Se pot căsători când împlineşte 
paisprezece sau cincisprezece ani. 

— O să-l informez pe împărat, dar îmi pare aşa de rău, mă 
tem că cererea voastră e imposibil de realizat. 

— Eu sper ca Fiul Cerului să fie îndrumat de Cer la luarea 
unei asemenea hotărâri importante. Gai-jinii sunt la porţile 
noastre, şi shogunatul şi dinastia trebuie întărite. 

— Îmi pare aşa de rău, dinastia imperială nu are nevoie să 
fie întărită. lar supunerea administraţiei Bakufu faţă de 
dorinţele împăratului va consolida cu siguranţă pacea. 


— Tratatele trebuiau semnate! Îi spuse cu asprime tairo [i. 
Flota barbarilor şi armele lor ne pot îngenunchea, 
indiferent ce spunem noi în public! Suntem lipsiţi de 
apărare! Am fost forţaţi să semnăm! 

— Îmi pare aşa de rău, asta e problema şi vina 
administraţiei Bakufu şi a shogunatului. Împăratul Komei 
nu a fost de acord cu Tratatele şi nu a dorit semnarea lor. 

— Politica externă, orice hotărâre politică practică, aşa 
cum este cea privind căsătoria pe care eu o propun cu atâta 
umilinţă, sunt de domeniul shogunatului în exclusivitate. 
Împăratul... - Ii îşi alesese cuvintele cu mare grijă - ... are 
întâietate în toate celelalte chestiuni. 

— Celelalte chestiuni? Acum câteva secole, împăratul 
conducea ţara aşa cum a fost obiceiul timp de milenii. 

— Îmi pare aşa de rău, dar nu mai trăim acum câteva 
secole! 

Când propunerea lui Li, considerată de toţi cei care se 
opuneau administraţiei Bakufu drept o insultă la adresa 
dinastiei, a devenit cunoscută, ea a stârnit un protest 
general. În câteva săptămâni shishi l-au asasinat pentru 
îndrăzneala şi obrăznicia lui şi chestiunea a rămas în 
suspensie. Timp de doi ani, până când ea a făcut 
paisprezece ani. Deşi nu încă împlinită ca vârstă, prinţesa 
imperială Yazu era de pe acum o desăvârşită poetesă, ştia 
să scrie şi să citească limba chineză clasică, cunoştea toate 
ritualurile curţii, necesare carierei sale. Şi încă amorezată 
de prinţul ei şi el de ea. 

Anjo simţi şi el nevoia să ridice prestigiul shogunatului tot 
mai ameninţat, l-a abordat şi el pe prinţul consilier care i-a 
repetat ceea ce spusese şi până atunci, Anjo i-a repetat 
ceea ce spusese [i, şi în plus, spre uimirea adversarului său, 
a adăugat: 

— Mulţumesc pentru sfatul tău, dar, îmi pare aşa de rău, 
Wakura, şambelanul imperial, nu are aceeaşi părere. 

Wakura era trecut de patruzeci de ani, bărbat cu rang 
înalt la curte, deşi nu de spiţă nobilă, şi care, de la bun 


început, îşi asumase conducerea mişcării xenofobe printre 
nobilii de rang mijlociu care se opuneau Tratatelor. Fiind 
şambelan, se număra printre puţinii care aveau acces la 
împărat. În câteva zile, Wakura a cerut o întrevedere cu 
prinţesa: 

— Sunt fericit să-ţi spun că Fiul Cerului te roagă să fii de 
acord să-ţi anulezi logodna cu prinţul Sugawara şi să te 
măriţi în schimb cu shogunul Nobusada... 

Prinţesa Yazu aproape că leşină. Pentru cei de la Curte, o 
cerere din partea împăratului era un ordin. 

— Trebuie să fie o greşeală! Fiul Cerului s-a opus acestei 
obraznice cereri acum doi ani, din motive limpezi pentru 
oricine. Şi tu te opui, toată lumea se opune cererii. Nu pot 
crede că întruchiparea cerului pe pământ ar putea să ceară 
un lucru atât de oribil. 

— Îmi pare aşa de rău, dar nu e oribil şi asta ţi s-a cerut. 

— Chiar şi aşa, eu refuz... refuz! 

— Nu poţi refuza. Îmi pare aşa de rău. Îmi permiţi să-ţi 
explic de ce... 

— Nu, nu-ţi permit! Eu refuz, refuz, refuz! 

A doua zi şambelanul i-a cerut o altă întrevedere, care i-a 
fost refuzată, apoi alta şi alta. Prinţesa rămase de 
neînduplecat: 

— Nu. 

— Îmi pare atât de rău, alteţă, îi spusese prima ei doamnă 
foarte tulburată. Şambelanul imperial vă cere din nou o 
întrevedere scurtă ca să vă explice de ce vi se cere acest 
lucru. 

— Nu vreau să-l văd. Spune-i că vreau să-l văd pe fratele 
meu! 

— Vai, îmi pare aşa de rău, alteţă, spusese înspăimântată 
prima doamnă, vă rog să mă iertaţi, dar e de datoria mea să 
vă amintesc că Fiul Cerului nu mai are nici un fel de rude, o 
dată ce s-a înscăunat pe tron. 

— Eu..., bineînţeles, te rog să mă ierţi, ştiu. Sunt obosită, 
te rog să mă ierţi. 


Numai soţia împăratului, concubinele, mama, copiii, fraţii 
şi surorile lui şi doi sau trei sfetnici aveau îngăduinţa să-i 
privească chipul fără să ceară încuviinţare. În afară de 
aceste câteva persoane apropiate, acest lucru era interzis 
tuturor celorlalţi. Împăratul era un zeu. Ca toţi împărații 
dinaintea lui, din clipa în care Komei îndeplinise ritualul 
care îi lega în mod mistic spiritul de cel al recent 
decedatului împărat, tatăl său, aşa cum spiritul acestuia se 
unise cu cel al părintelui său, şi aşa în şir neîntrerupt până 
la Jimmu-Tennu, el a încetat de a mai fi muritor de rând şi a 
devenit zeitate, Păstrătorul Simbolurilor Sacre - Globul, 
Sabia şi Oglinda - a devenit Fiul Cerului. 

— Te rog să mă ierţi, spusese Yazu umilă, înspăimântată şi 
ea de sacrilegiul comis. Îmi pare rău, eu... Te rog roagă-l pe 
Seniorul Cancelar să facă o cerere Fiului Cerului să-mi 
acorde o clipă din timpul său. 

Acum printre lacrimi Yazu îşi amintea cum, multe zile mai 
târziu, se afla îngenuncheată în faţa împăratului şi a 
mulţimii lui de curteni mereu prezenţi, cu capetele plecate, 
ea abia recunoscându-l în veşmintele acelea de ceremonie 
înfoiate pe fratele ei, îl vedea prima oară după mai multe 
luni. Se rugase şi ceruse îndurare, cuvintele amestecându-i- 
se cu plânsul, în limbajul protocolar obligatoriu la curte, 
care era de neînțeles pentru cei din afară, şi-şi pledase 
cauza, până se simţise sfârşită. 

— Înălţimea Voastră Imperială, nu vreau să-mi părăsesc 
căminul, nu vreau să merg în locul acela respingător care 
se numeşte Yedo, la celălalt capăt al lumii, permiteţi-mi să 
vă spun că suntem de acelaşi sânge, şi nu nişte parveniţi 
prin puterea armelor precum cei din Yedo... 

Şi-i venise să ţipe: „Nu ne tragem din nişte ţărani care nu 
ştiu nici să vorbească aşa cum se cuvine, nici să se îmbrace 
cum se cuvine, să se poarte cuviincios, care nu ştiu să 
citească sau să scrie şi put a daikon”. Nu îndrăzni să-şi 
rostească gândurile. În schimb spusese: 

— Vă rog, lăsaţi-mă să-mi urmez calea sorocită dinainte. 


— În primul rând te rog să te duci şi să asculţi atentă şi 
calmă, aşa cum îi şade bine unei prințese imperiale, ce are 
să-ţi spună şambelanul Wakura. 

— Aşa voi face, Alteță Imperială. 

— În al doilea rând, eu nu voi încuviinţa această căsătorie 
împotriva voinţei tale. În al treilea rând, întoarce-te peste 
zece zile, şi atunci vom vorbi din nou. Du-te acum, Yazu- 
chan. 

Pentru prima oară în viaţă, fratele ei folosise diminutivul 
numelui ei. Aşa că ea îl ascultă pe Wakura. 

— Motivele sunt foarte încâlcite, prinţesă. 

— Sunt obişnuită cu treburile încâlcite, înalte cancelar. 

— Foarte bine. În schimbul logodnei cu tine, prinţesă 
imperială, administraţia Bakufu a fost de acord să-i alunge 
pentru totdeauna pe toţi gai-jinii şi să anuleze Tratatele. 

— Dar Nori Anjo a spus că una ca asta nu e cu putinţă. 

— Adevărat. În momentul de faţă. Dar el a fost de acord să 
înceapă de îndată modernizarea armatei, construirea 
imediat a unei flote de neînvins. În şapte, opt sau poate 
zece ani, el a făgăduit că vom fi destul de puternici să ne 
impunem cu forţa voinţa. 

— Sau în douăzeci, sau în cincizeci, sau într-o sută de ani! 
Shogunii Toranaga sunt recunoscuţi în istorie ca mincinoşi 
şi nu te poţi încrede în ei. De secole îl ţin pe împărat închis 
aici şi i-au uzurpat puterea moştenită de el. În ei să nu te 
încrezi. 

— Îmi pare aşa de rău. Acum împăratul este convins că e 
bine să aibă încredere în ei. Adevărul este, prinţesă, că noi 
nu avem nici un fel de putere politică asupra lor. 

— Atunci aş fi o proastă să devin ostateca lor de bunăvoie. 
— Îmi pare aşa de rău, dar tocmai voiam să spun că prin 
această căsătorie se vor îmbunătăţi relaţiile dintre împărat 

şi shogunat, lucru de cea mai mare însemnătate pentru 
liniştea statului. Shogunatul va asculta atunci de sfatul 
împăratului şi va îndeplini dorinţele lui. Dacă shogunatul va 
avea legături de rudenie cu el. 


— Dar cum va reuşi căsătoria mea să facă să se ajungă la o 
asemenea situaţie? 

— Oare curtea nu va fi în stare, prin tine, să intervină şi să 
ţină sub control pe acest tânăr shogun şi pe oamenii lui 
care cârmuiesc ţara? 

Ideea îi stârni interesul. 

— Sub control? În numele împăratului? 

— Bineînţeles. Cum ar putea acest băiat - comparat cu 
tine, alteţă, el e un biet copil - cum ar putea acest băiat să 
aibă vreun secret faţă de tine? Bineînţeles că nu. Cu 
siguranţă, speranţa Gloriosului este ca tu, sora lui, să fii 
mesagera lui. Ca soţie a shogunului, vei şti tot ce se 
petrece, iar o persoană deosebită ca tine va putea în curând 
să deţină toate pârghiile puterii Bakufu în mâinile sale prin 
acest shogun. De la al treilea shogun Toranaga încoace n-a 
mai fost nici un shogun puternic. Nu vei fi exact în situaţia 
de a deţine adevărata putere? 

Se gândise la asta multă vreme. 

— Anjo şi shogunatul nu sunt proşti. Trebuie să se fi gândit 
şi ei la asta.4 

— Dar ei nu te cunosc, alteţă. Ei cred că nu eşti decât o 
trestie care poate fi îndoită cum vor ei, folosită după pofta 
inimii lor, ca şi băiatul. Nobusada! De ce crezi că l-au ales 
pe el şi nu pe altul? Ei doresc această căsătorie, adevărat, 
ca să-şi mărească prestigiul, cu siguranţă pentru a apropia 
shogunatul de curte. Bineînţeles, după ei, tu, o fetiţă, vei fi 
păpuşa lor docilă, numai bună pentru a săpa voinţa 
împăratului. 

— Îmi pare aşa de rău, ceri prea mult de la o femeie. Nu 
vreau să plec de acasă şi nici să renunţ la prinţul meu. 

— Împăratul îţi cere asta. 

— Şi de data asta shogunatul îl forţează să se târguiască, 
deşi shogunatul ar trebui să se supună, spusese ea cu 
amărăciune. 

— Împăratul cere să ajuţi ca aceştia să fie siliţi să se 
supună. 


— Te rog să mă ierţi, nu pot. 

— Acum doi ani, în anul cel nenorocit, continuă Wakura pe 
acelaşi ton cumpătat, anul foametei, anul în care Ii a semnat 
Tratatele, anumiţi învăţaţi Bakufu cercetau istoria pentru a 
găsi exemple de împărați care au fost detronaţi. 

Yazu se sufocă. 

— N-ar îndrăzni niciodată..., n-ar îndrăzni să facă una ca 
asta! 

— Shogunatul e shogunat, ei sunt atotputernici în acest 
moment. De ce să nu se gândească să îndepărteze un 
obstacol, orice obstacol. Nu s-a gândit împăratul, wa-ul lui 
fiind distrus, chiar să abdice în favoarea fiului său, prinţul 
Sachi? 

— Zvonuri, izbucni ea, nu poate fi adevărat. 

— Cred că a fost adevărat, prinţesă imperială, îi spusese el 
cu gravitate. Şi, acum, el îţi cere să-l ajuţi. Vrei să-l ajuţi? 

Înnebunită, ştia că orice ar spune se va izbi întotdeauna de 
acel „îţi cere”. Nu exista cale de scăpare. În cele din urmă, 
va trebui să se supună sau să se călugărească. Deschise 
gura să spună din nou că refuză, dar nu fu în stare să 
îngaime nici un cuvânt. Ceva păru să se fi rupt în mintea ei 
şi pentru prima oară începu să gândească altfel, simțind că 
nu mai e copil, ci om în toată firea. Şi răspunsul veni de la 
sine: 

— Foarte bine, încuviinţă ea, hotărându-se să se conducă 
după voia ei. Prea bine, cu condiţia să continui să trăiesc la 
Yedo aşa cum am trăit în Palatul Imperial. 

Ca urmare a acelei discuţii, stătea acum, în această 
noapte, plângând fără un suspin, neauzit. Yazu se ridică în 
capul oaselor, îşi şterse lacrimile. Mincinoşii! se gândi ea cu 
amărăciune. Mi-au promis totul, dar m-au înşelat. Se auzi 
un zgomot uşor din direcţia lui Nobusada, în timp ce se 
întorcea în somn pe cealaltă parte. În lumina lămpii fără de 
care nu putea dormi, părea mai copil ca oricând, aducând 
mai mult cu un frate mai mic decât cu un soţ, atât de tânăr, 
tânăr de tot. Blând, respectuos cu ea, ascultând-o 


întotdeauna, fără să păstreze vreun secret faţă de ea, totul 
aşa cum prezisese Wakura. Dar n-o mulţumise niciodată. 
Fereastra era deschisă. Se sprijini de pervaz, abia 
observând palatul din vale distrus şi fumegând, alte 
incendii, ici şi colo, pe întinderea oraşului, luna poleia 
marea în depărtare, se simţea iz de fum adus de vânt, zorii 
conturau orizontul către răsărit. Hotărârea ei tainică nu se 
schimbase din ziua în care discutase cu Wakura: să-şi 
dedice viaţa distrugerii shogunatului care-i distrusese 
această viaţă, să le smulgă din mână puterea prin orice 
mijloc şi să o readucă în mâna fiului Zeilor pe pământ. 

Îi voi distruge cum m-au distrus şi ei pe mine, gândi ea, 
mult prea înţeleaptă acum ca să lase să-i scape vreo şoaptă. 
I-am rugat să nu fiu trimisă aici, m-am rugat să nu fiu silită 
să mă mărit cu acest tânăr deşi nu-mi displace, dar urăsc 
acest palat groaznic, îi urăsc pe aceşti oameni groaznici. 

Vreau să mă întorc acasă! Şi o să mă întorc acasă. Şi 
atunci viaţa mea va deveni suportabilă. Vom face această 
vizită, indiferent ce face sau spune Yoshi, indiferent ce va 
face sau spune oricine altcineva. Vom merge acasă... şi vom 
rămâne acolo! 

CARTEA A DOUA. 

Luni, 15 octombrie. 

Zece zile mai târziu, scăldat în lumina puternică a soarelui 
de amiază, Phillip Tyrer stătea la biroul lui, pe veranda 
Legaţiei britanice din Yedo, caligrafiind cu mare râvnă 
caractere japoneze, foarte mulţumit de progresele lui. 

Deodată, se opri din scris. Căpitanul Settry Pallidar, însoţit 
de zece dragoni în uniforme impecabile, tocmai urca dealul, 
în goana calului. Când ajunseră în faţa Legaţiei, samuraii 
postați acolo, mai numeroşi decât până atunci, se dădură în 
lături, să le facă loc. Apoi făcură plecăciuni reţinute, în 
semn de bun venit, iar noii sosiți le răspunseră înclinând 
puţin capul, salutându-i, după un obicei adoptat de puţină 
vreme între cele două părţi. Santinelele în tunici roşii, mult 
mai multe decât înainte, deschiseră larg porţile de fier, apoi 


le închiseră iar în urma trupei de călăreţi, ce intrară la 
iuţeală, zâăngănindu-şi armele. 

— Salutare, Settry, strigă Iyrer, grăbindu-se să coboare 
scările, în întâmpinarea lui. Sfinte Dumnezeule, ce bucurie 
să te mai vadă omul la faţă. Da' de unde naiba ai apărut? 

— De la Yokohama, bătrâne, de unde altundeva? Am venit 
pe mare. 

În vreme ce Pallidar descăleca, unul dintre grădinari, cu 
săpăliga încă în mână, se şi repezise smerit, cu spinarea 
uşor încovoiată, cu capul plecat în semn de supuşenie, să-i 
ţină frâiele calului. Dar când căpitanul dădu cu ochii de el, 
duse imediat mâna la tocul pistolului. 

— Şterge-o de-aici, în clipa asta! 

— Stai potolit, Settry, e omul nostru, Ukiya, lucrează 
pentru noi şi-i foarte priceput. Domo, Ukiya, îi zise Tyrer 
japonezului. 

— Hai, Taira-sama, domo, rosti Hiraga, privindu-l cu un 
zâmbet tâmp, ca şi cum nu l-ar fi înţeles. 

Faţa îi rămăsese pe jumătate ascunsă sub pălăria de culi. 
Făcu o plecăciune respectuoasă şi nu se mai clinti din loc. 
— Cară-te de-aici, repetă Pallidar, nervos. Îmi pare rău, 
Phillip, dar nu-mi place deloc să se învârtă în jurul meu 

viermii ăştia nemernici, mai ales dacă au, ca ăsta, şi-o 
drăcoasă de săpăligă-n mână! Grimes! 

— Da, să trăiţi! răspunse îndată cel strigat, se apropie de 
el şi îl îmbrânci cu brutalitate pe grădinar, prinzând 
căpăstrul. 

— Ia-ţi tălpăşiţa de-aici, japiţă ce eşti! Piei, n-auzi?! 

Hiraga dădu din cap, smerit, cu acelaşi zâmbet tâmp pe 
chip, apoi se depărtă. Însă rămase la o distanţă destul de 
mică să poată auzi ce vorbeau veneticii. Abia se stăpânise 
să nu spele în sânge insulta pe loc, crăpându-i împuţitului 
de gai-jin capul cu săpăliga, sau luându-i beregata cu micul 
pumnal ascuns în pălărie, sau chiar zdrobindu-l cu pumnii 
goi, căci avea o forţă uimitoare. 


— Şi de ce mama soarelui ai venit pe mare, mă rog? 
tocmai întrebă Tyrer. 

— Ca să nu mai pierd vremea de pomană. Patrulele 
noastre au raportat că pe tot drumul spre 'Tokaido, în 
punctele de mare trecere şi pe toată calea de la Hodogaya 
spre Yedo, japonezii au ridicat o mulţime de alte bariere, ca 
să controleze trecătorii. E mai mare înghesuiala decât în 
piaţă, într-o zi de târg. Şi toţi sunt mai furioşi decât oricând. 
Pe deasupra, mai am şi o depeşă de la Sir William, care 
ordonă să se închidă Legația, iar dumneavoastră împreună 
cu tot personalul de-aici, să vă întoarceţi imediat... Eu am 
venit special să te escortez cum se cuvine, pentru cinstea 
obrazului... 

Tyrer rămăsese încremenit de uimire. 

— Bine, dar cu întâlnirea de-aici ce facem, atunci? Am 
muncit de m-au găsit năbădăile ca să pun totul pe picioare! 

— Asta habar n-am, bătrâne. Ia, citeşte! 

Tyrer rupse degrabă peceţile de pe depeşa oficială: 

Domnului P. Tyrer, Legația Britanică, Yedo. Vă aduc la 
cunoştinţă prin prezenta că am căzut de acord cu Bakufu să 
amânăm întâlnirea de pe 20 octombrie pentru luni, 5 
noiembrie. Pentru a scuti deplasarea inutilă de trupe, vă 
rog să vă întoarceţi degrabă împreună cu tot personalul 
Legaţiei, sub escorta căpitanului Pallidar. 

— De trei ori ura! izbucni Tyrer, bucuros peste poate. 
Yokohama, aşteaptă-mă, vin cu viteza fulgerului! 

— Când vrei să pleci? 

— Acum, imediat. Dacă aşa a poruncit Marele Părinte Alb, 
atunci imediat plec şi eu! Nu mai stau nici o clipă. Ce-ar fi 
să o luăm din loc după ce prânzim? Haide. Ce mai e nou 
prin Yokopoko? 

— Nu prea multe, zise Pallidar. 

În timp ce ei se îndreptau agale spre verandă, Hiraga se 
trase mai la umbră, ferit de privirile lor şi continuă să sape. 
Pallidar îşi aprinse un trabuc. 


— Sir William, generalul şi amiralul au fost iar traşi pe 
sfoară de guvernatorul japonez al regiunii şi de Bakufu, iar 
de-atunci se jură întruna că or să le facă maţele ghem dacă 
nu-i predau japiţele pe ucigaşii lui Canterbury... iar acum şi 
pe cei ai bietului Lim. Ce soartă afurisită a mai avut şi el, 
nu-i aşa? lar tot ce-au obţinut de la indivizi a fost, 
bineînţeles, vorbărie goală, ca de obicei: Vai, să avem 
iertare, dar noi cercetăm toate drumurile, toate potecile, ca 
să punem mâna pe ei... Vai, ce rău ne pare pentru 
pierderile şi neplăcerile care s-au abătut asupra Domniilor 
Voastre... Atunci Sir William a sărit cât colo. Aha, deci ştiţi 
cine sunt ăia, nu? La care japonezii, repede: Vai, nu, nici 
vorbă, dar noi cercetăm toate actele şi pe toată lumea, 
poate că aşa-i găsim, noi oricum facem tot ce ne stă în 
puteri! Dar, vă rugăm, fiţi mai cu băgare de seamă la 
răsculații ăştia! Tot felul de rahaturi din astea. Dacă ar fi 
vrut, ar fi pus mâna pe ei până acum. Sunt nişte mincinoşi. 

— Groaznic sfârşit a mai avut săracul Lim! Cumplit! Am 
rămas îngrozit când am aflat. lar Sir William era cât pe ce 
să moară de inimă rea. Şi totuşi, nu s-a descoperit deloc 
cum au reuşit să intre în clădirea noastră, de la Kanagawa? 

— Nu, nimic de-atunci. 

Pallidar observase foile pline cu caractere japoneze, dar 
nu aduse deocamdată vorba despre ele. Îşi mai dădu puţin 
drumul la guler. 

— Caporalul care era atunci în post a fost retrogradat, iar 
pe deasupra, el, împreună cu ceilalţi doi soldaţi, au căpătat 
câte cincizeci de vine de bou pe spinare pentru neglijenţă în 
timpul plantonului. Ce tâmpit şi ăsta, să nu aibă el ochii în 
patru, după ce se petrecuse deja celălalt atac! Dar de ce să- 
ipună în loc un cap de maimuţă? 

Tyrer simţi un fior rece pe şira spinării. 

— Sir William crede că din pricină că Lim i-a cam luat 
peste picior pe trimişii lor, le-a zis maimuțe şi ei s-au 
răzbunat. 

Pallidar fluieră a uimire. 


— Asta înseamnă că măcar unul dintre ei ştie englezeşte şi 
se ascunde... sau cel puţin pidgin! 

— Mda, cred că suntem de aceeaşi părere, rosti Tyrer, 
apoi îşi alungă din minte gândurile negre. la mai dă-le 
dracului toate necazurile astea, eu unul sunt grozav de 
bucuros că te văd! Mai bine spune-mi ce mai e prin oraş! 

Pallidar îl privi tăios pe Hiraga. 

— Generalul spune că pretutindeni, cât vezi cu ochii, dai 
de baricade noi şi peste tot au loc mişcări de trupe 
japoneze. Negustorii ne-au destăinuit că oamenii lor de 
legătură băştinaşi le-au mărturisit că toate drumurile spre 
Yedo sunt pur şi simplu blocate şi că adevăratul război civil 
deja bate la uşă. Ce tâmpiţi şi noi, să nu aflăm asta la 
vreme! Puteam să ne băgăm coada primprejur, mă rog, cât 
ne îngăduie Tratatul, ca să găsim o soluţie convenabilă... 
Generalul şi amiralul au căzut imediat de acord că ar trebui 
să se opereze precum în India şi ca în atâtea alte părţi. Să 
trimitem patrulele noastre sau un regiment, două, ca să-i 
stârnim. Da, Doamne, ce bine ar ieşi totul! Iar după aceea 
am lua legătura cu unii dintre seniorii nemulţumiţi şi i-am 
asmuţi pe unul împotriva celuilalt. Auzi, n-ai cumva nişte 
bere? 

— Ei, cum să nu! lartă-mă, trebuia să mă gândesc şi 
singur! Chen! 

— Da, stăpân... 

— Bere, bere, hop-hop, porunci el cu blândeţe, fiind sigur 
că şovinismul prietenului său nu era deloc binevenit. 

Maestrul grădinar se apropie de ei şi rămase în grădiniţa 
de lângă verandă, făcând o plecăciune adâncă. Spre marea 
uimire a lui Pallidar, Phillip răspunse şi el cu o înclinare 
uşoară a capului. 

— Hai, Shikisha? Non desu ka! Da, Shikisha, ce vrei? 

Spre uluirea crescândă a căpitanului, slujitorul îl întrebă 
ceva pe 'Iyrer, în japoneză. Acesta îi răspunse tot în aceeaşi 
limbă, vorbind fluent, după care mai urmară câteva 


schimburi de replici. Într-un târziu, omul făcu o reverență 
respectuoasă şi plecă. 

— Hai, Taira-sama, domo. 

— Sfinte Cristoase, Phillip, ce dracu' aţi tot sporovăit 
acolo? 

— A... cu bătrânul Shikisha? A vrut să ştie dacă li se 
îngăduie grădinarilor să cultive grădina din spatele casei. 
Ştii, Sir William vrea să aibă în permanenţă legume 
proaspete: conopidă, ceapă, varză de Bruxelles, cartofi, 
pentru mâncare şi... dar ce s-a întâmplat? 

— Deci tu chiar vorbeşti japoneza, ca la carte, nu? 

Tyrer râse din toată inima. 

— Nu chiar. Dar am tras mâţa de coadă vreo zece zile pe- 
aici şi, dacă tot n-aveam prea mare lucru de făcut, am 
buchisit şi eu câte ceva. Mă rog, m-am străduit să învăţ 
câteva cuvinte şi fraze uzuale. De fapt, cu toate că Sir 
William mi-a amintit ce scrie în Legea împotriva Răzvrătirii, 
pentru că, zice el, mă întrec cu gluma, mie unul îmi place 
într-adevăr să învăţ toate astea. Găsesc că-i o adevărată 
bucurie să poţi comunica direct cu japonezii. 

În faţa ochilor îi apăru chipul drăgălaşei Fujiko, cu care 
comunicase într-un chip mai mult decât plăcut, în cele 
câteva ore pe care le petrecuse cu ea... în urmă cu zece 
zile, când se întorsese la Yokohama pentru o zi şi o noapte. 
Trăiască Sir William, pentru că datorită lui, diseară sau 
mâine o să mă întâlnesc din nou cu ea. Ce grozav! 

— Grozav, spuse el cu voce tare, fără să-şi dea seama, în 
vreme ce faţa îi radia de bucurie. Ăăăă..., se dezmetici el 
imediat. Da, îmi place teribil să vorbesc, să scriu şi să citesc 
în limba asta. Bătrânul Shikisha m-a ajutat să învăţ 
numeroase cuvinte, mai ales din cele legate de muncă, de 
viaţa de zi cu zi, iar Ukiya mă ajută să învăţ caracterele... 
Este destul de isteţ pentru un japonez... 

Arătă spre Hiraga, care trudea de zor cu săpăliga lui, 
rămânând tot timpul în preajma lor, ca să audă ce vorbesc. 
Tyrer nu ştia că Ukiya era un nume fals şi însemna chiar 


grădinar. În urmă cu o zi, în timpul lecţiei lui de caligrafie 
japoneză, voise să cerceteze dacă zvonurile pe care le 
aflase erau adevărate. Aşa că, folosind cunoştinţele 
dobândite de la Andre Poncin, îl rugase pe grădinar să-i 
arate cum se scriu cuvintele: „război” (senso) şi „curând” 
(jiki-ni). După care, cu ajutorul caracterelor abia învățase 
de el, caligrafiase: Război în Japonia curând, te rog. 
Observase imediat schimbarea expresiei de pe chipul lui 
Hiraga şi uimirea acestuia. 

— Gai-jin to nihon-jin ka? Între gai-jini şi japonezi? 
întrebase el îndată. 

— Iy€6, Ukiya, Nihonjin to nihonjin. Nu! Ukiya. Între 
japonezi şi japonezi. 

Slujitorul râsese din toată inima, uşurat, iar Tyrer îşi 
dăduse seama atunci cât de chipeş era japonezul şi cât de 
diferit faţă de ceilalţi grădinari. Se mira cum de putea 
acesta să fie atât de inteligent în comparaţie cu ceilalţi, cu 
toate că, spre deosebire de muncitorii englezi, cei mai mulţi 
niponi ştiau să citească şi să scrie. 

— Nihonjin tsuneni senso Nihonjin! Japonezii întotdeauna 
se luptă între ei! zisese Ukiya, iar Tyrer râse şi el, începând 
să-i placă tot mai mult de individ. 

— Ei, spune, ce mai e nou? zâmbi Tyrer cu subînţeles. Nu 
treburile oficiale, pentru numele Celui de Sus. Ce mai face 
Angelique? 

Pallidar se încruntă. 

— Ei, să nu-mi zici că te interesează subiectul! rosti el 
nepăsător, savurând în sinea lui gluma. 

— Da' de unde? răspunse Tyrer la fel de netulburat şi 
sarcastic, apoi izbucniră amândoi în râs. 

— Ei, atunci află că mâine se serbează logodna. 

— Norocos Malcolm ăsta! Slavă Domnului că scap de-aici! 
Nu mi-aş fi iertat niciodată dacă pierdeam o asemenea 
petrecere! Şi ea ce mai face? 

— Frumoasă ca întotdeauna. A fost invitata noastră de 
onoare, la masă, de curând. A venit, ca o zeiţă coborâtă pe 


pământ, cu ambasadorul broscoilor după fusta ei, da, da, cu 
găoaza aia plină de fumuri şi cu individul celălalt, Andre 
Poncin... Mie unul nu-mi plac deloc înfumuraţii ăştia. A 
fost... 

— Andre este destul de simpatic..., pe mine, de pildă, m-a 
ajutat mult să învăţ japoneza. 

— Poate, aşa o fi... Da' eu tot n-am încredere deloc în el. Şi 
am citit şi un ditamai articol în The Times despre conflictul 
european care tocmai e gata să izbucnească: Franţa, poate 
şi Rusia, împotriva Germaniei. lar noi o să fim iar prinşi la 
mijloc. 

— Mda, războiul ăsta nu poate fi evitat nicicum. Şi ce 
povesteai despre petrecere? 

Pallidar rânji cu gura până la urechi. 

— A fost o masă pe cinste. Am şi dansat o dată cu ea. M-am 
simţit ca-n paradis! Da, am dansat o polcă şi mi-a scos 
sufletul din piept. Ce mai, am ţinut-o aproape în braţele 
mele şi, fără să fiu lipsit de maniere, vreau să-ţi spun că are 
nişte ţâţe, mmm! numai lapte şi miere, şi se dăduse cu un 
parfum... 

Pentru o vreme, Pallidar nu făcu decât să descrie cu lux de 
amănunte acel moment înălţător, când el şi frumoasa 
coloniei fuseseră în centrul atenţiei, dansând o polcă 
îndrăcită pe ringul improvizat la repezeală, înconjurați de 
ofiţeri în uniformă strălucind de fireturi de aur. Ea fusese 
singura femeie de la petrecerea respectivă, toţi bărbaţii 
erau cu ochii aţintiţi asupra ei. O mulţime de lampioane şi 
lămpi cu petrol luminau din plin încăperea, iar fanfara 
militară cânta întruna... Şi ei doi, dansând împreună 
dumnezeieşte, se roteau şi se roteau în ritmul muzicii... 

— Nu mă feresc să recunosc că îl invidiez pe Struan. 

— Dar el cum se mai simte? 

— A... el? Păi, după câte se zvoneşte, s-a mai înzdrăvenit. 
Eu nu l-am văzut încă, dar se pare că s-a pus pe picioare, nu 
mai este țintuit la pat. Am întrebat-o şi eu pe Angelique şi 
ea mi-a zis doar: „Se simte mult mai bine”, încheie el, 


zâmbind iar, cu gura până la urechi. Doctorul cel nou, 
Hoag, medicul Nobilei Case, îl îngrijeşte acum. Am auzit că 
ar fi foarte priceput. 

Pallidar îşi termină de băut berea. Ca prin minune, o alta, 
proaspătă, apăru iar în faţa lui, prin grija lui Chen, slujitorul 
cel veşnic atent la dorinţele stăpânului. Chinezul semăna 
oarecum cu Lim, avea aceeaşi faţă rotundă şi mereu 
zâmbitoare, era la fel spion ca şi acesta şi, tot la fel ca el, 
rudă îndepărtată a neamului Chen, din care se trăgeau 
compradorii companiei Struan. 

— Mulţumesc, zise Pallidar, sorbind cu plăcere. Al naibii de 
bună berea asta! 

— Este făcută de localnici. Ukiya spune că băştinaşii 
cunosc meşteşugul ăsta de ani de zile. Este cea mai bună 
bere din zona Nagasaki. Eu îmi închipui că au deprins 
modul de preparare de la portughezi, cine ştie cu câte sute 
de ani în urmă. Şi ce alte noutăţi îmi mai aduci? 

Pallidar se uită la Tyrer îngândurat. 

— Ce părere ai despre istoria aia cu asasinul pe care l-a 
operat Hoag? Şi toată povestea aceea cu fata misterioasă? 

— Nu ştiu ce să cred. Mie mi s-a părut că-l recunosc pe 
unul dintre ei, ţi-aduci aminte? Individul era rănit exact în 
acelaşi loc. 'Totul se potriveşte prea bine. Mare păcat că tu 
şi cu Marlowe n-aţi reuşit să puneţi mâna pe el. Ironia sorții 
a făcut ca el să fie vindecat de unul de-al nostru, ca să poată 
să mai ucidă şi pe alţii dintre noi, rosti 'Tyrer încruntat, apoi 
cobori vocea, să nu audă niciunul dintre soldaţii sau 
servitorii aflaţi mereu prin preajmă. Fie vorba între noi doi, 
bătrâne, află că Sir William a dat dispoziţie să vină întăriri 
din Hong Kong. 

— Şi eu am auzit acelaşi lucru, în curând o să izbucnească 
războiul civil, sau o să fie nevoie să intervenim dacă încep 
ăştia să se măcelărească între ei... 

Hiraga asculta cu mare atenţie, în timp ce plivea şi săpa 
grădina, şi cu toate că nu înţelegea multe cuvinte, pricepu 
esenţialul. Ceea ce afla nu făcea decât să-i confirme 


bănuielile şi să-i sporească îngrijorarea. După ce dăduseră 
foc palatului lui Utani, el şi camarazii săi ajunseseră teferi şi 
nevătămaţi până la casa conspirativă. 'lodo şi ceilalţi voiau 
să se întoarcă la Kanagawa îndată ce barierele aveau să se 
ridice dimineaţa în zori, şi să părăsească locurile acelea. 
Însă el, Joun şi Akimoto se hotărâseră să rămână în 
ascunzători diferite şi să aştepte până ce avea să li se ofere 
prilejul de a ataca Legația. Însă în zorii aceleiaşi zile, cu o 
viteză uimitoare, care îi îngrozise pe shishi, Bakufu 
dăduseră ordin să se dubleze controalele de pe drumul spre 
Tokaido, şi oamenii lor supravegheau cele patru artere 
principale, precum şi celelalte căi de acces, chiar şi cele mai 
mici poteci, spre Yedo. Astfel, rămăseseră cu toţii 
împresuraţi în locurile acelea, atât shishi cât şi ceilalţi 
răzvrătiți ce pătrunseseră deja în capitală. Cu patru zile în 
urmă, mama-san Noriko îi trimisese o scrisoare de la 
Kanagawa, în care, cerându-şi iertare că din pricina 
controalelor numeroase şi a permanentei supravegheri, nu 
reuşise să-i trimită până atunci nici o ştire, îl înştiinţa abia 
atunci despre soarta lui Ori şi Sumomo, precum şi despre 
doctorul gai-jin, încheind astfel: 

Încă nu am nici o ştire despre Todo şi ceilalţi doi shishi, 
care au dispărut fără urmă. Am aflat numai că au reuşit să 
treacă de prima barieră, dar atât şi nimic mai mult. Ne 
temem că au fost trădaţi, ca şi Domnia Ia, de altfel. Aşa că 
scăpaţi-vă viaţa cum puteţi. Ori se însănătoşeşte pe zi ce 
trece, iar rana i se vindecă bine. L-am trimis aproape de 
Yokohama, într-un loc sigur, singurul loc unde Bakufu nu se 
aşteaptă să-l găsească. Doamna Înălţimii Tale nu vrea nici în 
ruptul capului să plece de-aici, până nu primeşte poruncă, 
aşa că trimite degrabă semn, că mă tem că umila mea casă 
este pândită de ochii iscoadelor. Dacă o să fim prinşi, să 
cauţi să afli veşti de la Raiko, stăpâna Casei „La Trei crapi”, 
din Yokohama. Zvonurile despre uciderea lui Utani se întind 
cu mare repeziciune pe tot cuprinsul Japoniei îngrozindu-i 
pe toţi. Sonno-joi! 


Se apucase să scrie un răspuns la epistolă, dar trimisul 
mamei-san se arătă înspăimântat de moarte. 

— A fost înfiorător drumul până aici, Hiraga-san. Samuraii 
care păzesc barierele poruncesc la toată lumea să se 
despoaie la piele, fie că sunt bărbaţi, femei sau copii, ca nu 
cumva să ascundă mesaje în cingătoarea de sub pântec. Eu 
am trecut prin asta, stăpâne. 

— Şi cum ai scăpat? 

Omul îi făcuse semn spre fund. 

— Am vârât scrisoarea într-un tub subţire de metal şi l-am 
băgat aici, Hiraga-san. Dar nu vreau să-mi mai pun aşa 
viaţa în primejdie încă o dată. Unii dintre gardieni sunt 
foarte isteţi, aşa că pot da de bucluc. Vă rog din suflet să 
aveţi încredere în mine şi să-mi spuneţi prin viu grai ce 
mesaj să duc. 

— Atunci să-i zici stăpânei tale că are toate mulţumirile din 
partea mea şi că în ea îmi pun speranţele. lar Sumomo să 
pornească de îndată să se prezinte la Shinsaku. Ai mare 
grijă, zise şi îi dădu plata cuvenită. 

— Cum va voi karma. 


Hiraga folosise special prenumele tatălui său, pe care nu-l 
cunoştea decât Sumomo, aşa că putea fi sigură că elîi 
poruncea să se ducă acasă. Dar karma hotărăşte, gândi el, 
apoi începu să se concentreze asupra discuţiei dintre cei 
doi venetici. Se bucură când auzi că Ori trăieşte, apoi se 
distră în sinea lui că soarta făcuse ca un gai-jin să-i scape 
viaţa lui Ori, ca acesta să poată ucide mai mulţi gai-jini, aşa 
cum el, de pildă, voia să-i omoare pe cei doi de pe verandă. 
„Da, în timpul plecării, în învălmăşeală, aş putea izbândi, 
măcar pe unul să-l zdrobesc cu mâna mea, care-mi iese 
primul în cale, dacă nu pe amândoi. Eeee, fie ca toţi zeii, 
dacă există vreunul, să o aibă în pază pe Sumomo. Ce bine 
că s-a sfădit cu părinţii ei, ca apoi să vină în Choshu, la 
părinţii mei, apoi la Kanagawa... Şi încă şi mai minunat este 
faptul că îndrăzneşte să se avânte în bătălie, alături de 
mine... Va fi o mamă nepreţuită pentru urmaşii mei, dacă 
aşa va voi karma mea. Însă de-acum e mult mai bine pentru 
ea să se întoarcă acasă, la loc sigur. Să rămână în Choshu, 
departe de orice pericol...” 

Prinse din zbor cuvântul Shimonoseki. Ofiţerul gai-jin 
tocmai vorbea, la repezeală, foarte însufleţit, şi, cu toate că 
mare parte din spusele lui nu le pricepea, Hiraga deduse că 
tunurile japonezilor avariaseră câteva nave gai-jin ce 
treceau prin Strâmtori şi uciseseră câţiva marinari. lar 
acum, toţi gai-jinii erau furioşi pentru că ruta aceea era 
foarte importantă pentru navigatorii lor. Da, aşa-i, îşi zicea 
Hiraga, mulţumit. Tocmai de aceea n-o să puneţi voi mâna 
niciodată pe Strâmtorile noastre. Cu tunurile pe care le 
avem noi acum, putem să le închidem oricând, să rezistăm 
oricărei flote a barbarilor... Şi în curând, fabrica noastră de 
armament, construită după tipul celor olandeze, o să 
producă tunuri cu obuze de şaizeci de livre. Da, câte trei pe 
lună, cu toată muniţia necesară! Norocul a venit de partea 
noastră până la urmă: Seniorul Ogama, din Choshu, 
singurul dintre toţi daimyo, a ascultat cu sfinţenie porunca 
împăratului de a-i ataca şi a-i alunga din ţară pe venetici. Şi, 


după cum se şi cuvenea, el are sub control deplin Porţile 
Palatului, împreună cu trupele din Choshu. Katsumata îi 
adună pe toţi shishi, ca să-l atragă în capcană şi să-l ucidă 
pe shogun, care tocmai a ieşit din culcuşul lui sigur şi este 
în drum spre Kyoto. De necrezut! Iar acum, noi vom 
împresura tot mai tare oraşul gai-jinilor, Yokohama... 

Deodată, toţi se uitară cu atenţie spre curtea din faţă, 
către porţile zăbrelite, păzite în permanenţă. Se auziră 
câteva ordine. Lui Hiraga i se întoarse stomacul pe dos, de 
teamă, când pricepu ce se petrecea. Un ofiţer samurai, în 
fruntea unei patrule sub flamurile Bakufu şi purtând 
însemnele personale ale lui Toranaga Yoshi, cerea cu 
vehemenţă să intre; cu la fel de multă vehemenţă, soldaţii în 
livrea roşie îl îndemnau să plece. Exact în spatele lui, legat, 
torturat şi frânt, se afla Joun, tovarăşul shishi al lui Hiraga. 
Trâmbiţa sună alarma. Toate trupele din incinta Legaţiei se 
grăbiră spre posturi, unii dintre oameni cu capul gol şi 
uniforma pe jumătate descheiată, dar înzestrați toţi cu 
puşti, cu încărcătoare doldora de cartuşe şi cu baionete; 
grădinarii erau cu toţii în genunchi, frunţile măturând 
pământul. Luat prin surprindere, Hiraga rămase în picioare 
vreme de câteva secunde, după care urmă precipitat 
exemplul celorlalţi, cu sentimentul că e cu totul descoperit. 
Războinicii masaţi în piaţă prinseră a se grupa într-o 
atmosferă rău-prevestitoare. Cuprins de fiori, Tyrer se 
ridică. 

— Ce naiba se petrece? 

— Ce-ar fi să încercăm să aflăm? întrebă Pallidar cu o 
lentoare studiată, se ridică fără grabă şi se adresă 
căpitanului răspunzător de paza Legaţiei, pe care îl văzu 
deschizându-şi nervos teaca pistolului în pragul uşii. Bună 
ziua. Sunt căpitanul Pallidar. 

— Căpitanul McGregor. Îmi pare bine că sunteţi aici, chiar 
foarte bine. 

— Le facem faţă? 

— Da. 


— Cât personal aveţi? 

— Cincizeci de oameni. 

— Perfect, e prea destul. Nici o grijă, Phillip, spuse Pallidar 
ca să-l calmeze, liniştit în aparenţă, dar năpădit de 
adrenalină. Dumneata eşti autoritatea oficială, ar fi bine să-l 
întrebi ce doreşte. Te escortăm. 

— Da, da, desigur. 

Încercând să pară netulburat, Tyrer îşi puse jobenul, îşi 
netezi costumul şi cobori treptele, țintuit de ochii tuturor. 
Dragonii erau atenţi doar la Pallidar, în aşteptarea 
ordinelor. La cinci metri de porţi, Iyrer se opri, urmat 
numai la câţiva paşi de cei doi ofiţeri. Pe moment, nu simţi 
decât nevoia de a urina. În tăcerea generală, rosti 
şovăielnic: 

— Ohayo, watashi wa Taira-san. Nan desu ka! Bună ziua, 
sunt domnul Iyrer, vă rog, ce doriţi? 

Ofiţerul - Uraga, un bătrân masiv, cu alură de urs, prezent 
la ambuscada shishi împotriva lui Anjo, lângă castel - îi 
adresă o privire rea, după care făcu o plecăciune adâncă. 
Tyrer se înclină la rândul său, dar mai puţin, cum îl sfătuise 
Andre Poncin şi rosti iar: 

— Bună ziua, vă rog ce doriţi? 

Ofiţerul, care remarcase plecăciunea jignitoare, se lansă 
într-o avalanşă de fraze japoneze, copleşindu-l pe Tyrer, a 
cărui deznădejde se accentuă subit. Acelaşi lucru se 
întâmplă cu Hiraga, căci ofiţerul cerea autorizaţie imediată 
de a inspecta Legația şi dependinţele acesteia, şi de a-i lua 
la întrebări pe toţi japonezii prezenţi, printre ei aflându-se 
probabil revoluționari şi asasini shishi. „Ca ăsta!” sfârşi el 
cu mânie, arătând spre Joun. 

Tyrer îşi căută cuvintele. 

— Wakarimasen. Dozo, janashi wo suru noroku. Nu 
înţeleg, rog a vorbi rar. 

— Wakarimasen ka! Nu înţelegeţi? răspunse ofiţerul 
exasperat, apoi ridică tonul, crezând precum majoritatea 
oamenilor că, atunci când se adresează unui străin, cu cât 


zbiera mai tare cu atât cuvintele deveneau mai clare şi mai 
inteligibile, şi repetă ceea ce spusese numai că din guturale 
cum sunaseră mai înainte, cuvintele păreau de-a dreptul 
amenințătoare. Nu va dura mult, vă rog să înţelegeţi că e 
pentru propria dumneavoastră protecţie! 

— Pare rău, nu înţeleg. Rog dumneavoastră a vorbi 
engleza sau olandeza? 

— Nu, evident că nu. Doar nu e greu de înţeles. Vreau să 
intru numai un moment. Vă rog să deschideţi porţile. E 
pentru protecţia dumneavoastră! Porţile! Am să vă arăt! 

Se apropie, apucă una din gratii şi începu să scuture 
zgomotos partea de fier; cei prezenţi în interior 
reacționară, multe piedici de siguranţă ale armelor fură 
înlăturate, şi Pallidar tună: 

— Piedicile la loc! Nici un glonte până nu dau ordin! 

— Habar n-am ce zice, spuse Tyrer, în vreme ce o sudoare 
glacială îi inunda spinarea. În afară de faptul evident că 
vrea să deschidem porţile. 

— Nici vorbă de aşa gogomănie, cu hoarda aia înarmată 
acolo. Spune-i să plece, aici e teritoriu britanic. 

— Aici... Tyrer reflectă o clipă, şi, arătând spre stâlpul în 
vârful căruia flutura steagul britanic, aici loc englez... 
Intrare nu. Rog a pleca! 

— Să plec? Aţi înnebunit? V-am explicat că e pentru 
protecţia dumneavoastră. Tocmai l-am capturat pe câinele 
din spatele meu, şi suntem siguri că mai e unul ascuns aici 
sau prin preajmă. DESCHIDEȚŢI POARTA! 

— Pare rău, nu înţeleg! Tyrer privi neputincios în jur, 
asaltat din nou de cuvinte japoneze, privirile i se opriră 
asupra lui Hiraga, aflat în apropiere. Ukiya, vino încoace! 
strigă el în japoneză. Ukiya! 

Lui Hiraga îi sări inima. Tyrer îl strigă din nou. Cu 
prefăcută groază, Hiraga alergă, poticnit şi umil, să-şi 
lipească capul de pământ la picioarele lui Tyrer, cu spatele 
spre porţi, aproape ascuns cu totul sub pălărie. 

— Ce zice om? întrebă Tyrer. 


Mimând tremurături convulsive, cu simţurile în alertă, 
Hiraga răspunse încet şi rar în japoneză: 

— E om râu... Vrea să intre... să fure arme... 

— Ah, da, a intrare? De ce? 

— Vrea... Vrea să facă percheziţie. 

— Nu înţeleg. Ce înseamnă perikishitsu? 

— Percheziţie. Vrea să inspecteze clădirea, totul. 

— Da, înţeleg a intra. De ce? 

— V-am spus, să facă percheziţie. 

— Hei, grădinar! strigă ofiţerul. 

Şi Hiraga tresări violent, cuprins de mânie. Pentru prima 
oară în viaţă, se afla astfel în centrul atenţiei, îngenuncheat 
în faţa unui gai-jin, conştient de turbanul grosolan pe care îl 
purta sub pălărie, şi care, o dată scos, i-ar fi dezvelit ţeasta 
rasă şi moţul de samurai - pentru prima oară, lui Hiraga i 
se făcu subit inima greață de frică. 

— Hei, grădinar! strigă iar ofiţerul, smucind portalul, 
spune-i acestui nesăbuit că sunt în căutare de asasini - de 
asasini shishi! 

În disperare de cauză, Hiraga i se adresează lui Tyrer în 
şoaptă: 

— Taira-sama, samuraiul vrea să intre, să cerceteze pe 
toată lumea. Spune-i că va putea intra după ce plecaţi. 

— Nu înţeleg, Ukiya, mergi acolo! replică Tyrer, arătând 
spre poartă: Spune plece, drăguţ şi plece. 

— Nu pot, nu pot, şopti Hiraga, încercând să-şi pună 
mintea în mişcare şi să-şi învingă golul din stomac. 

— Phillip, rosti Pallidar, a cărui uniformă era pătată de 
sudoare. Ce naiba tot bâiguie ăla? 

— Nu ştiu. 

Tensiunea crescu în momentul în care ofiţerul lovi din nou 
poarta, cerând să intre, şi oamenii săi se apropiară, 
înşfăcând gratiile întru ajutorarea lui. Smuls din nemişcare, 
Pallidar se apropie. Un salut rece. La fel de rece, samuraiul 
se înclină. Pallidar rosti rar: 


— Aici este teritoriu britanic. Vă ordonăm să plecaţi de 
bună voie, dacă nu doriţi să suferiţi consecinţele. 

Ofiţerul îi lansă o privire goală, după care, cu aceleaşi 
cuvinte, îi spuse să deschidă poarta cât se poate de repede. 

— Plecaţi! fără să întoarcă capul, Pallidar ordonă: Dragonii 
numai! Pregătiţi salva! 

Cei zece dragoni se avântară imediat, fără şovăire, 
formară două rânduri pe lăţimea porţilor, primul rând 
îngenunche, cele zece piedici de la arme fură înlăturate, 
cartuşele îşi aflară locul: ca la un semn, dragonii ţintiră. În 
tăcerea bruscă, Pallidar îşi desfăcu fără grabă tocul 
pistolului. 

— Plecaţi! 

Ofiţerul izbucni subit în râs - hohot preluat de cei aflaţi în 
faţa zidurilor. Erau acolo sute de samurai, ştia că mai erau 
mii în preajmă, şi zeci de mii la îndemână, numai să-i fi 
chemat. Niciunul, însă, nu văzuse ce masacru pot face 
câţiva soldaţi britanici disciplinaţi şi dârzi, şi nimicitoarele 
lor arme. La fel de repede precum izbucnise, hohotul de râs 
se stinse. Ambele tabere rămaseră în aşteptarea primului 
gest inevitabil. Pe toţi îi prinse un fior: De data asta e pe 
viaţă şi pe moarte, shi kiraru beki, Isuse Cristoase, Namu 
Amida Butsu... - se încrucişară prin cer gândurile 
duşmanilor. Hiraga aruncă iute o privire spre Tyrer, îi 
observă neputinţa şi dezorientarea şi se blestemă în sine, 
ştiind că în orice clipă căpitanul urma să dea ordinul de 
atac spre a salva cinstea obrazului în faţa strigătelor 
duşmănoase din exterior. Înainte să se poată stăpâni, 
Hiraga se trezi că instinctul său de conservare îl îmboldeşte 
să rişte şi se surprinse şoptind în engleză (se ferise până 
atunci să-i dea de înţeles lui Tyrer că limba asta îi era 
cunoscută): 

— Rogu ink'redere - rogu spune cuvente: Sencho... doz... 

Tyrer rămase cu gura căscată. 

— Ce? Ai pronunţat cuvântul încredere? Da? 


Hotărât acum, cu inima bătând să-i sară din piept, şi în 
speranţa că, din cauza concentrării asupra a ceea ce se 
petrecea afară, cei doi ofiţeri din preajmă nu aveau să-l 
audă, Hiraga spuse şovăielnic, cu o pronunție cam 
poticnită: 

— Imposibiru pentru er. Rogu tatcut. P'rimejdir... Face 
cuvente fumnefostra. Spune: senchi, dozo shizuka ni... 
Spune cuvente! 

Bolnav de teamă, tăcu după care, simțind că tensiunea 
printre samuraii de afară era pe punctul de a exploda, 
şuieră încă o dată, ca un ordin: 

— Spune-cuvinte-acuma! Acuma! Sencho... dozo shizuka 
ni... iute! 

Aproape scos din minţi, Iyrer se supuse. 

— Senchi, dozo shizuka ni..., zise el, repetând 
papagaliceşte cuvintele auzite mai înainte, neştiind ce 
spunea de fapt. 

În acelaşi timp se chinuia să priceapă implicaţiile faptului 
că grădinarul vorbea englezeşte şi că totul nu era un vis. În 
câteva clipe, observă că spusele sale avură efect. Ofiţerul 
japonez strigă să se facă linişte. Tensiunea scădea în piaţă. 
Acum ofiţerul asculta cu atenţie, din când în când 
exclamând: „Hai, wakata!” Da, înţeleg! Tyrer, căruia îi 
revenise curajul era atent la ce-i spunea Hiraga, la 
cuvintele japoneze. Termină rapid prin „Domo!”. 

Ofiţerul oferi imediat un răspuns. Hiraga aşteptă să 
termine, apoi şopti: 

— Mişcat cap! Spune iye, domo, înk'rinat iute-iute, înapoi 
casa. Ordonat şi mine 'napoi. 

Mai sigur de el acum, Tyrer înclină ferm din cap, spuse 
„iye, domo” şi - țintuit de privirile tuturor în tăcerea de 
mormânt - se îndreptă în pas apăsat spre casă, se opri, se 
întoarse şi strigă în engleză: 

— Ukiya, vino încoace! Oh, Doamne! căută frenetic 
cuvântul japonez, îl găsi şi cu un semn în direcţia lui Hiraga, 
exclamă: Ukiya, isogi! 


Hiraga se supuse, alergând plin de umilinţă spre stăpân. 
Prudent, aşteptă să ajungă în capul scării pentru a-i şopti 
lui Tyrer, cu o plecăciune smerită cu spatele la ceilalţi: 

— Rogu ordonat la oamenii, acumna nu pericor. În casa 
repede, rogu. 

Ascultător, Tyrer strigă: 

— Căpitane Pallidar, ordonaţi oamenilor să se retragă, nu 
mai e nici un pericol. 

Înapoi în clădirea Legaţiei, la adăpost de priviri, uşurarea 
de pe chipul livid al lui Tyrer se transformă în mânie. 

— Cine eşti, şi ce m-ai făcut să spun, pentru numele lui 
Dumnezeu? 

— Exp'riku ma târziu, Taira-san. Samurai voia perkezitzu, 
ra fumnefostra toţii oamenii, voia rua arme, răspunse 
Hiraga, poticnindu-se, încă pradă propriei sale panici, 
stătea ţeapăn acum privindu-l pe Tyrer drept în ochi, mai 
puţin înalt decât el, dar la fel de năduşit, conştient că nu 
scăpase încă de primejdie. Capitanu forte furie, voia arme, 
rua arme, perckezitzu după... inamiku a lui Bakufu. 
Fumnefostra zic rui: „Nu capitanu, Kinjiru. Interziksu 
percheziţie. Azi eu cu oamenii p'recamu aici apoi voi 
percheziţie. Ţinem arme, apoi p'recamu. Kinjiru interziksu 
opri pe noi. Murtumesc, acuma pregătim dusu Yokohama. 

— Asta am spus? 

— Da. Acuma rogu afara iaru, ordona la mine, g'rădinar 
înapoi treaba, furiosu... Cuventu hataraki-mashol, zise 
Hiraga, năpădit de aceeaşi teamă care-l făcea să i se 
întoarcă stomacul pe dos. Vorbimu mai târziu, în seckretu. 
Fumnefostra şi cu mine, da? 

— Da, dar nu singuri, cu un ofiţer de faţă. 

— Atunci nu vorbe, pare rau. 

După acest dialog de numai câteva secunde, Hiraga îşi 
reluă postura umilă şi se retrase din încăpere, de-a- 
ndărătelea, îngenunchind din nou în faţa lui Tyrer, cu 
spatele spre curte. Nesigur pe el, Iyrer ieşi la vedere, şi 
observă că toată lumea aştepta dezlegare de la el. 


— Căpitane Pallidar, şi, aa, căpitane McGregor, vă rog să 
daţi liber trupei, apoi aş dori să stăm de vorbă. Hataraki- 
mashoi! Ikimasho! înapoi la treabă, grăbiţi-vă! strigă către 
grădinari, care se supuseră neîntârziat. 

Recunoscător, Hiraga se refugie în mijlocul grădinii, 
mormăind grădinarilor să-l acopere. Ofițerii şi sergenţii 
ridicară glasurile, dând ordine, şi totul se puse în mişcare. 
Tyrer rămase pe verandă, cu ochii la Hiraga, neştiind ce să 
facă, îngrozit de faptul de netăgăduit că grădinarul era 
spion, şi binecuvântându-l în acelaşi timp pentru salvarea 
tuturor. 

— Ne-ai chemat? întrebă Pallidar, întrerupându-i şirul 
gândurilor. 

— Oh! Ah, da... veniţi cu mine, vă rog, îi conduse în biroul 
său, închise uşile bine şi le relată ceea ce spusese. 

Ambii ofiţeri îl felicitară. 

— Ai fost pe cinste, Phillip, opină Pallidar. La un moment 
dat am fost sigur că ne vom bate, şi Dumnezeu ştie ce s-ar fi 
întâmplat atunci. Erau prea mulţi, prăpădiţii..., în final ne- 
ar fi copleşit. În final. Cu siguranţă, flota ne-ar fi răzbunat, 
dar am fi fost oale şi ulcele, şi, să fiu al naibii dacă mă împac 
cu ideea. 

— Ba chiar o detest, mormăi căpitanul McGregor, după 
care privi spre Iyrer. Ce doriţi să facem acum, sir? 

Tyrer şovăi, nevenindu-i să creadă că niciunul din ei nu 
băgase de seamă că Ukiya îi vorbise în engleză. Era 
încântat nu mai puţin de noua sa poziţie: pentru prima oară 
McGregor i se adresa cu sir. 

— Cel mai bine ar fi să împlinim ordinele lui Sir William. 
Ordonaţi tuturor să-şi facă bagajele şi... dar fără să dăm 
impresia unei retrageri înjositoare. Nici vorbă să predăm 
armele. Ce tupeu! Nici să nu-i lăsăm să creadă că fugim de 
ei. Vom ieşi în bună rânduială, cu, aa, cu surle şi tobe. 

— Perfect, după ce coborâm reglementar drapelul. 

— Exact! Ei bine, cred că..., cred că am să mă ocup de 
depeşe... să fie strânse în ordine. 


— Dacă îmi pot permite, sir, spuse căpitanul McGregor... 
Părerea mea e că meritaţi o cupă bună de şampanie... sunt 
sigur că mai avem câteva sticle. 

— Mulţumesc, răspunse 'Tyrer, vizibil plăcut impresionat. 
Ce-ar fi să... să spânzurăm butoiul? expresie tradiţională în 
marină care însemna împărţirea raţiei de rom întregului 
echipaj. Şi hai să luăm o gustare, să le arătăm că nu ne 
lăsăm izgoniți cu una cu două. 

— Mă ocup imediat, spuse McGregor. Aţi avut teribilă idee, 
aia cu grădinarul, că l-aţi pus să vă ajute cu ceva cuvinte..., 
unele sunau aproape englezeşte. Dar de ce voiau să 
percheziţioneze Legația? 

— Ca să găsească... să caute nişte inamici ai Bakufu. 

Ambii bărbaţi îl priviră uimiţi: 

— Dar nu e nici un jap aici, cu excepţia grădinarilor, dacă 
la ei se gândeau. 

Lui Tyrer i se strânse inima, căci numai Ukiya putea fi 
implicat, dar Pallidar continuă: 

— Doar n-ai să le permiţi să percheziţioneze Legația, nu? 
Ar constitui un precedent periculos. 

Lui Tyrer îi trecut brusc buna dispoziţie: desigur, Pallidar 
avea dreptate. 

— Fir-ar al naibii, nu mi-a trecut prin cap pe moment. 

McGregor rupse tăcerea: 

— Sir, ce-ar fi, înainte de a pleca, să-l invitaţi pe ofiţerul 
samurai să ne însoţească în timp ce facem înconjurul 
Legaţiei? N-ar fi o problemă dacă ar fi invitat. Ar putea să-i 
cerceteze pe grădinari cu ocazia asta, sau dacă nu, am 
putea să le dăm drumul înainte de plecarea noastră şi 
închiderea porţilor. 

— Excelent compromis, se bucură Pallidar. 

Hiraga smulgea buruieni în preajma unei uşi laterale a 
Legaţiei, lângă o fereastră deschisă; era murdar şi 
transpirat, sub soarele dogoritor de după-amiază. Bagajele 
erau strânse grămadă, caii ţesălaţi, unii dintre soldaţi deja 
încolonaţi în formaţie de marş. Santinelele patrulau pe 


lângă zidurile de incintă. Afară, samuraii stăteau ghemuiţi 
la umbră, sau dădeau târcoale, ameninţători, Legaţiei. 

— Acum! se auzi vocea lui Tyrer din încăpere. 

Hiraga se asigură că nu-l vede nimeni, se strecură printre 
tufişuri şi deschise rapid uşa. În mare grabă, Tyrer o luă 
înaintea lui de-a lungul coridorului, spre o cameră cu 
vederea spre curte şi ferecă uşa. Ferestrele erau închise, 
lumina se prefira prin perdele. Un birou, câteva scaune, 
suluri de documente, dosare, un revolver pe birou. Tyrer se 
aşeză la birou şi-i arătă celuilalt un scaun. 

— Ia loc. Acum spune-mi cine eşti, şi ce-i cu tine? 

— Intaiu, secretu vorbesc eng'reza, da? Hiraga rămăsese 
în picioare, dominându-l cu statura şi oarecum ameninţător. 

— Întâi spune-mi cine eşti. După aceea voi decide. 

— Nu, pare rau, laira-san. Eu forosu, sarvare oamenii. 
Mare forosu. Aşa e, neh? 

— Aşa e. De ce trebuie să fie secret? 

— Sigur mine... sigur fumnefostra. 

— Eu, de ce? 

— Poate nu bine avea... cum zice, ha, da, seck'retu alţii 
gai-jin nu ştie. Eu ajuta mu'rtu fumnefostra. Ajuta invatamu 
rimba, ajutatu kunoaste Nippon. Eu zicu adevaru, 
fumnefostra zicetii la mine adevaru, ajuta mine, eu ajuta 
fumnefostra. Căţii anii, rogu? 

— Am douăzeci şi unu de ani. 

Hiraga îşi ascunse mirarea şi zâmbi: imposibil de ghicit 
vârsta gai-jinilor, toţi arătau la fel. Cât despre arma plasată 
de inamicul său pe birou, era ridicol! L-ar fi putut ucide pe 
nesăbuitul ăsta cu mâinile goale înainte ca el să atingă 
măcar arma. Şi ce uşor, ce ispititor să-l ucidă aici, chiar în 
locul ideal, de unde evadarea ar fi fost atât de simplă; dar o 
dată aflat în exterior, i-ar fi fost mult mai greu să scape de 
samurai. 

— Tinetii seck'retu? 

— Cine eşti? Nu te numeşti Ukiya, aşa e? 

— Promisu seck'retu? 


Tyrer trase adânc aer în piept, cântări consecinţele, şi 
ajunse la concluzia că oricum o dădea, tot prost ieşea. 

— De acord. 

Îi stătu inima în loc când văzu cum Hiraga scoate un 
pumnal de sub borul pălăriei, şi îşi blestemă imprudenţa, şi 
pentru că nu se gândise în ce primejdie intrase. 

— Scapi de dracu şi dai de tat-su! murmură Iyrer. 

— Cumu? 

— Nimic. 

Se uită fascinat cum Hiraga îşi înţepă degetul şi apoi îi 
întinse lui pumnalul. 

— Acuma fumnefostra, rogu. 

Tyrer ezită, ştiind ce urma, dar, o dată decizia luată, ridică 
din umeri şi se supuse. Hiraga îşi împreună degetul cu al 
său, sângele li se amestecă: 

— Jur la zei ca pastrezii seckret cat timp voi vostru zicetii 
la fer pe zeu c'rstinu, Iaira-san. 

— Jur în numele Domnului să păstrez cât timp voi putea, 
spuse 'Tyrer cu gravitate, întrebându-se cât de departe îl va 
duce acest legământ. Unde ai învăţat engleza? Într-o şcoală 
de misionari? 

— Hai, dar eu nu c'restinu. 

E primejdios să-i explici cum e cu şcolile din Choshu, îşi 
zise Hiraga. Sau de domnul Putoare, olandezul, profesorul 
nostru de eng'reză, care pretindea că fusese preot înainte 
de a deveni pirat. Adevărul sau minciuna spuse acestui 
Taira n-au nici o importanţă - e gai-jin, un şef mărunt 
aparţinând celui mai puternic inamic din afară, şi deci 
menit să fie utilizat, înşelat, urât şi masacrat după voie. 

— Fumnefostra ajute skapare? 

— Cine eşti? Nu te cheamă Ukiya. De unde eşti? 

Hiraga surâse şi se aşeză pe scaun. 

— Ukiya a însemna g'radinaru, Taira-san. Nume de familie 
Ikeda, minciuna îi veni cu uşurinţă pe limbă. Nakama Ikeda. 
Mine v'rea ofiteru. Eu douazeci-doiu de anii. 

— Pentru ce? 


— Fiinduca eu cu famiria, din Choshu, împotrivimu lui 
Bakufu. Bakufu lua putere de la imparatu şi... 

— Shogunul, vrei să spui? 

Hiraga scutură din cap: 

— Shogun ala Bakuni, şefii la Bakufu. E1..., rămase o clipă 
pe gânduri, apoi mimă o marionetă trasă de sforicele. 
Înţeresu? 

— Marionetă? 

— Da, marioneta. 

Tyrer clipi din ochi. 

— Shogunul e o marionetă? 

Hiraga încuviinţă din cap, mai sigur pe sine acum că 
stabilise un fel de comunicare cu celălalt, muncind din greu 
să-şi amintească cuvintele. 

— Shogun Nobusada, băiatu, şase'zrezece ani. Marioneta 
la Bakufu. Ajunsu Yedo. Împaratu ajunsu Kyoto. Acuma 
imparatu nu putere. Peste doi sute anii în urma, shogun 
Toranaga luat putere. Noi luptamu luat putere de la 
shogunu şi Bakufu, da înapoi ra imparatu. 

Deşi extrem de solicitat de concentrarea necesară pentru 
a-l înţelege pe individ - exprimarea omului era greu 
inteligibilă - 'Tyrer cântări instantaneu implicaţiile foarte 
importante şi cu bătaie lungă a dezvăluirilor acestuia. 

— Băiatul ăsta, shogunul, câţi ani are? 

— Şasei'zrezece anii, shogun Nobusada, Bakufu spune lui 
ce fac, repetă Hiraga, stăpânindu-şi iritarea, conştient că 
trebuia să aibă acum răbdare. Împaratu mur'ta putere, 
dar... - căută cuvântul potrivit şi, nedibuindu-l, explică 
altfel: Imparatu nu ca daimyo. Daimyo avea samurai, arme, 
destur. Imparatu nu samurai. Nu pot face Bakufu ascurta. 
Bakufu avea armate. Imparatu nu, wakata! 

— Hai, Nakama, wakata. 

O mie de întrebări se băteau cap în cap, voind parcă să 
sară înainte; Tyrer ştia că omul din faţa lui putea fi stors ca 
un burete, dar se cerea infinită prudenţă şi locul nu era 
deloc potrivit. Remarcă concentrarea intensă de pe chipul 


celuilalt, şi se întreba cât înţelegea acesta din ceea ce-i 
spunea el. Îşi puse în vedere să vorbească rar, şi cât mai 
simplu posibil. 

— Câţi luptaţi contra Bakufu? 

— Murttii, răspunse Hiraga, în timp ce strivea cu palma un 
ţânţar pribeag. 

— Sute? Mii? Ce fel de oameni, oameni de rând, grădinari, 
muncitori, negustori? 

Chipul lui Hiraga se schimonosi de uimire. 

— Ei nimica. Doaru a servi samurai. Doaru samurai rupta. 
Doaru samurai a avea arme. Kinjiru arţii avea arme. 

Tyrer ridică din sprâncene. 

— Eşti samurai? 

Aceeaşi uimire: 

— Doaru samurai rupta. Am zisu rupta cu Bakufu, da? 
Nakama samurai! Hiraga îşi scoase pălăria şi smulse bucata 
de pânză spurcată şi pătată de sudoare ce-i folosea drept 
turban, expunându-şi ţeasta rasă şi moţul de păr 
caracteristic, abia acum, văzându-i distinct figura, pentru 
prima oară fără pălăria cu boruri trase pe ochi, şi privindu-l 
pentru prima oară cu adevărat, Iyrer observă căutătura 
dură şi oblică a ochilor de samurai obişnuit cu armele şi 
lupta, precum şi imensa diferenţă de structură osoasă faţă 
de oamenii de la ţară. Când Shenso, kapitanu samurai, vede 
mine asa, eu mor 'tu - Tyrer dădu din cap a înţelegere, dar 
mintea nu-l mai ajuta. Usoru eu evada. Rogu daţii haine de 
sor'datu. 

Tyrer se chinuia din greu să-şi ascundă expresia de 
tulburare şi groază ce i se întipărise pe chip, luptându-se 
să-şi înfrâneze dorinţa de a o rupe la fugă, îmboldit, pe de 
altă parte, să afle totul de la acest samurai - informaţii care, 
folosite aşa cum trebuie, puteau, şi trebuiau să devină cheia 
pentru dezlegarea universului japonez şi a propriului său 
viitor. Tocmai când era gata-gata să-şi dea drumul la gură şi 
să încuviinţeze, îşi aminti de mustrarea primită de la Sir 


William şi îşi acordă, din fericire, timpul necesar pentru a-şi 
recâştiga calmul. 

— Usoru eu evada, aşa e? 

— Nu uşor, posibil. Dar riscant. Întâi trebuie să am 
convingerea că meriţi să fii salvat! 

Tyrer remarcă o înfiorare bruscă de mânie, o mânie 
amestecată cu teamă, greu de spus. Un samurai, Isuse 
Hristoase! De ce nu-i Sir William aici, mă simt complet 
depăşit... 

— Să nu crezi că pot sa... 

— Rogu, imploră Hiraga, conştient că era singura sa şansă 
de a ieşi din capcană, dar zicând în sinea lui: Grăbeşte-te şi 
acceptă, dacă nu, te ucid şi încerc să fug peste zid! Nakama 
jura pe zei ajuta Iaira-san. 

— Juri solemn pe zeii tăi că îmi vei răspunse sincer la toate 
întrebările? 

— Hai, zise Hiraga, surprins peste măsură că Tyrer putea 
fi atât de naiv ca să pună o astfel de întrebare unui duşman, 
sau să dea crezare răspunsului său afirmativ, cum să fii atât 
de dobitoc - ce zeu, ce zei? - nici vorbă. Pe zei ma juru, 
adăugă el. 

— Aşteaptă aici. Încuie uşa şi nu deschide nimănui 
altcuiva. 

Tyrer îşi puse revolverul în buzunar, se întoarse la Pallidar 
şi McGregor şi, cu sufletul la gură, îi luă deoparte: 

— Am nevoie de ajutor. Am aflat că Ukiya e unul din 
oamenii căutaţi de samurai - s-a vădit că e un soi de 
opozant. Vreau să-l deghizez în soldat şi să-l strecor afară 
împreună cu noi. 

Ambii ofiţeri îl priviră îndelung, apoi McGregor zise: 

— Scuzaţi-mă sir, dar credeţi că e înţelept? Vreau să spun, 
Bakufu e guvernul legal, şi dacă suntem deconspiraţi, atu... 

— Nu vom fi deconspiraţi. Îl îmbrăcăm în livrea roşie şi-l 
strecurăm printre soldaţi. Ce zici, Settry? 

— Da, Phillip, se poate, dar dacă cineva îşi dă seama, 
suntem în pom cu scara ruptă. 


— Ai altă idee? replică Tyrer cu nervozitate în glas, din ce 
în ce mai năpădit de acel amestec de tulburare şi teamă. 
Vreau să-l scoatem, continuă el. Fără ajutorul lui, am fi 
probabil morţi cu toţii. În plus, ne va fi extrem de util. 

Ceilalţi doi se uitară, stânjeniţi, unul la altul, apoi la Tyrer. 

— Îmi pare rău, pericolul e prea mare, spuse Pallidar. 

— NU CRED! explodă Tyrer, pradă durerii de cap. Vreau 
să facem exact aşa! E o afacere de importanţă majoră 
pentru guvernul Majestății Sale, şi cu asta basta! 

McGregor oftă: 

— Bine, sir, foarte bine. Domnule căpitan, ce-aţi zice dacă-l 
scoatem călare? 

— În chip de dragon? Ridicol! Cum vreţi să călărească un 
biet grădinar, pentru numele lui Dumnezeu? Mai bine să 
meargă pe jos, înconjurat de sold... 

— Pun prinsoare cincizeci contra unu că nu e în stare să 
ţină pasul. O să semene c-o curvă deghizată în episcop. 

— Ce-ar fi să-l îmbrăcăm în uniformă, interveni Tyrer, îi 
bandajăm faţa şi mâinile, şi-l transportăm cu targa? Ne 
prefacem că e bolnav. 

— Excelent! exclamară amândoi ofiţerii, radioşi. 

— Şi mai bine - reluă Tyrer, jubilând - spunem că are o 
molimă din asta urâtă, vărsat, pojar, ciumă, ştiu eu? 

Râseră toţi trei. 

Ofiţerul samurai şi gărzile autorizate să pătrundă în 
Legația acum pustie făcură, precedaţi de Tyrer, McGregor 
şi de patru dragoni, înconjurul clădirii. Percheziţia fu 
migăloasă - fiecare încăpere, fiecare dulap, chiar şi podul. 
În final, samuraiul păru satisfăcut. În hol se aflau două tărgi 
pe care zăceau doi soldaţi, ambii cuprinşi de febră şi 
bandajaţi, unul doar parţial, celălalt - Hiraga - din cap până 
în picioare, peste uniforma leoarcă de transpiraţie. 

— Amândoi bolnav foarte, explică Tyrer în japoneză, 
folosind vocabularul comunicat de Hiraga. Soldat are pete. 
Samuraiul păli şi dădu înapoi la simpla menţiune a bolii - 
epidemiile de vărsat erau endemice în oraşe, deşi mai puţin 


grave decât în China, unde lumea murea cu sutele de mii. 

— Trebuie... Trebuie raportat, mormăi ofiţerul şi, 
împreună cu oamenii săi, îşi acoperi gura, crezând cu toţii 
că infecția se propagă prin respirarea aerului viciat din 
preajma bolnavului. 

Tyrer nu înţelese, drept care se mulţumi să ridice din 
umeri: 

— Om bolnav foarte. Nu apropia. 

— Nu mă apropii, mă crezi nebun? şi uriaşul samurai ieşi 
pe terasă. Ascultaţi aici, le spuse calm oamenilor săi. Nu 
suflaţi o vorbă despre asta celorlalţi din piaţă. S-ar isca 
panică. Câini venetici împuţiţi! Până una-alta, fiţi cu ochii-n 
patru, Hiraga ăsta e pe-aici pe undeva. 

Inspectară atent proprietatea şi dependinţele; întregul 
personal al Legaţiei şi soldaţii se refugiaseră la umbră, 
nerăbdători să pornească spre cheu, unde îi aşteptau 
bărcile. Punând în fine capăt percheziţiei, ofiţerul se înclină 
mânios şi se retrase ţanţoş, alăturându-se samurailor 
adunaţi îndărătul porţilor. Joun se afla în continuare legat 
fedeleş, în primele rânduri; grădinarii îngenuncheaseră 
aliniaţi, goi şi fără pălărie. La apropierea samuraiului, îşi 
lipiră şi mai tare fruntea de ţărână. 

— Sus! exclamă el furios, contrariat de faptul că după ce le 
dăduse ordinul să se despoaie, niciunul dintre grădinari nu 
vădise o ţeastă rasă cu moţ, răni provocate de spadă, ori alt 
semn distinctiv al rangului de samurai, fu deci nevoit să 
considere că prada se afla încă ascunsă în interiorul clădirii 
sau evadase, cu furie sporită, se proţăpi în dreptul lui Joun. 
Roninul Hiraga s-a deghizat răzându-şi ţeasta complet sau 
lăsându-şi părul lung ca o otreapă de grădinar. Identifică-l! 

Joun stătea în genunchi, distrus, mai degrabă mort decât 
viu. La ordinele lui Anjo fusese bătut de moarte, readus în 
simţiri, iar bătut, iar reînviat. 

— Identifică-l pe Hiraga! 

— Nu e... nu e... Nu e aici, gemu tânărul, în vreme ce 
piciorul de fier al ofițerului îl izbi în repetate rânduri peste 


părţile cele mai sensibile şi grădinarii tremurau, îngroziţi şi 
ei de moarte. Nu e... nu e... Nu e aici... 

O nouă lovitură cruntă. Copleşit de o suferinţă sfâşietoare 
şi neputincioasă, ieşindu-şi din minţi, Joun arătă spre un 
tinerel care căzu în genunchi, strigând din răsputeri că e 
nevinovat. 

— Faceţi-l să tacă! zbieră ofiţerul. Duceţi-l la judecător, de- 
acolo la închisoare şi răstigniţi canalia asta! Luaţi-i pe toţi, 
sunt vinovaţi cu toţii că l-au ascuns, luaţi-i pe sus! 

Grădinarii fură târâţi în timp ce strigau că sunt nevinovaţi; 
tinerelul scheuna că îl văzuse mai devreme pe Hiraga în 
preajma casei şi că era gata să-l arate dacă i se dădea voie, 
dar nimeni nu-l luă în seamă, şi ţipetele lui, ca şi ale 
celorlalţi fură rapid şi brutal curmate. Ofiţerul îşi şterse 
fruntea de sudoare, satisfăcut că îşi executase ordinele. 
Sorbi dintr-o sticlă cu apă şi scuipă să-şi clătească gura, 
apoi bău cu lăcomie. 

„Eeee, făcu în sinea-i, cutremurându-se. Auzi, pete! O 
boală gai-jin, adusă din afară! Iot ce-i putred e adus de 
afară, gai-jinii trebuie alungaţi şi împiedicaţi să revină 
vreodată. Văzu cu mânie cum soldaţii intrau în formaţie şi 
mergeau trufaşi. Se întoarse cu gândul la acel shishi în 
căutarea căruia venise. Imposibil ca grădinarul cu pricina 
să fi fost un shishi de faimă. Hiraga cel războinic. Karma că 
am ajuns prea târziu în acea zi ca să-i prindem pe el şi pe 
ceilalţi care ne-au scăpat. Nu karma, ci Dumnezeu veghea 
asupră-mi. Dacă l-aş fi văzut, n-aş fi putut să mă prefac că-l 
cred pe Joun şi să-l înşfac pe celălalt grădinar. Unde-o fi 
Hiraga ăsta? Se ascunde el undeva. Doamne, ajută-mă! 

Ciudată mai e viaţa: îi urăsc pe gai-jini, şi totuşi cred în 
Domnul lor Isus Hristos, deşi în taină, ca şi tatăl meu, şi mai 
înainte, tatăl şi bunicul lui, şi tot astfel până hăt, înainte de 
Sekigahara. Da, cred în acest Domn Isus Hristos, singurul 
lucru bun adus de gai-jini. Nu spunea oare dascălul iezuit 
că părinţii bisericii socot că această credinţă ne dă forţă şi 


că, o dată confruntaţi cu o problemă, suntem datori s-o 
roadem precum câinele roade un os? 

Hiraga se ascunde el pe undeva. Am percheziţionat cu 
grijă. Care va să zică s-a deghizat. În ce? În copac? În ce?” 
În incinta Legaţiei, pregătirile de plecare îşi urmau cursul. 
Drapelul fu coborât. Fanfara începu să cânte. Călăreţii erau 
în şa, tărgile în faeton. Se deschiseră porţile. Încolonaţi, 
soldaţii călare, în frunte cu gai-jinul cu nume japonez, 
treceau acum prin faţa lui, coborau la vale, apoi... 
Bandajele! Revelația explodă brusc în mintea ofițerului 
samurai. Nici un fel de molimă! Isteaţă înscenare, dar nu 
tocmai îndeajuns! îşi spuse el, înviorat. Ce fac acum? Le tai 
drumul şi-i blochez într-o stradă îngustă? Sau trimit spioni 
să-l urmărească şi să mă ducă la ceilalţi? Îl urmăresc. 

Marţi, 16 octombrie. 

Petrecerea de logodnă era în toi, sub lămpile cu ulei care 
iluminau sala principală, înţesată de lume, a clubului: 
întreaga clădire fusese preluată de către Malcolm Struan şi 
decorată pentru seara asta. Toţi membrii de vază ai aşezării 
fuseseră invitaţi şi erau prezenţi, la fel toţi ofiţerii pe care 
flota şi armata de uscat îşi puteau permite să-i lase liberi, 
iar afară, pe Strada Mare, patrule ale ambelor arme 
vegheau gata să taie calea beţivilor şi nepoftiţilor din 
Mahalaua Beţivanilor. Nicicând Angelique nu fusese mai 
strălucitoare - crinolina, toca din pene de pasărea 
Paradisului, inelul de logodnă scânteietor! Se dansa un vals 
îmbietor de Johann Strauss cel Tânăr, nou-nouţ şi proaspăt 
sosit de la Viena prin curierul diplomatic. Andre Poncin îl 
cânta cu brio la pian, acompaniat în mod competent de o 
fanfară redusă a marinei, înveşmântată pentru ocazie în 
uniformă completă de paradă. Angelique dansa acum cu 
Settry Pallidar. Când fusese desemnat să reprezinte armata 
de uscat, propunerea fusese întâmpinată cu urlete de 
încuviinţare şi invidie nemărginită. Victoria Lunkchurch şi 
Mabel Swann dansau şi ele, în acest moment cu Sir William 
şi Norbert Greyforth; carnetele lor de bal fuseseră 


completate de cum se anunţase evenimentul; în ciuda 
corpolenţei, ambele erau bune dansatoare şi purtau 
crinoline, cu toate acestea nu se comparau nici pe departe 
cu cea a superbei Angelique, nici ca podoabe, nici ca 
decolteu. 

— Pungaş ce mi-ai fost, pui de lele, Bamaby, scrâşni 
Victoria către soţul ei. Mabel şi cu minie vriem tolete nouă 
de te-o costa compania întreagă, zău, mi îi martor 
Dumniedzău. Şi ca ea vriem pălăruici. 

— Ce bombănegşti acolo? 

— Ei, ce! Pălăruici... pălării! - toca Angelicăi fusese 
lovitura de graţie pentru cele două femei. Îi război de-acu 
întră ea şi noi, aşo-ţi dzâc! 

Dar succesul de care aveau parte chiar şi ele le învinsese 
zavistia, şi amândouă se lăsaseră antrenate de ritmul 
ameţitor. 

— Mama lui, norocosul dracului! bodogăni Marlowe, cu 
ochii aţintiţi asupra rivalului său - Marlowe sclipea în 
uniforma de marină, la care adăugase un şnur aurit de 
aghiotant, pantaloni albi de mătase cu dresuri asortate şi 
pantofi negri cu cataramă de argint. 

— Cine-i al dracului? întrebă Tyrer, trecând prin preajmă 
cu o cupă de şampanie în mână - nu era prima - îmbujorat 
şi exaltat de ambianța petrecerii, precum şi de modul în 
care îl strecurase pe Nakama afară din Yedo şi îl dusese, cu 
încuviințarea lui Sir William, la el acasă, pe post de profesor 
de japoneză. Cine-i al dracului, Marlowe? 

— Ia mai du-te de-a dura! Ca şi cum n-ai şti! rânji 
Marlowe. Ascultă, sunt reprezentantul marinei, următorul 
dans e-al meu, şi-am să-i arăt prăpăditului cum se 
dansează, chiar dacă ar fi să-mi dau sufletul. 

— Noroc pe tine! Ce urmează? 

— O polcă. 

— Ah, pe onoarea mea, da' ştiu că tu ai pus la cale dansul! 

— Nici vorbă! - polca, bazată pe un dans popular din 
Boemia, constituia marea noutate pe ringurile de dans din 


Europa şi făcea furori, deşi era socotită încă puţin cam 
îndrăzneață. E în program. N-ai observat? 

— Nu, am prea multe pe cap! răspunse Tyrer în culmea 
veseliei, abia abţinându-se să nu împărtăşească cuiva 
faptele sale de glorie, cu atât mai mult cu cât în acea seară, 
de cum putea, urma să traverseze Podul Raiului şi să se 
arunce în braţele mult-iubitei sale, din păcate, jurase să 
păstreze secretul în ambele privinţe. Dansează 
dumnezeieşte, nu-i aşa? mai spuse el. 

— Hei, Tyrer, tinere! - se auzi vocea lui Dimitri Syborodin, 
care o luase pe ulei, era transpirat, şi se apropiase de ei cu 
o halbă plină de rom în mână. l-am zis dirijorului să-i tragă 
un can-can pe cinste. Cică sunt al cincilea care cere acelaşi 
lucru. 

— Doamne, chiar are de gând s-o facă? întrebă Tyrer 
îngrozit. Am văzut un spectacol la Paris o dată - n-ai să mă 
crezi, dar fetele nici nu purtau desuuri. 

— Ba te cred! se hlizi Dimitri. Da' Ţâţe-de-Angel poartă, şi 
nu se sfieşte să şi le arate, naiba să mă ia! 

— Ascultă ce e! ... se înfierbântă Marlowe. 

— Lasă, John, glumeşte. Dimitri, eşti imposibil. Doar n-o să 
îndrăznească dirijorul! 

— Până nu-i face semn bătrânul Mâlc, nu! 

Ochii li se îndreptară spre colţul opus al sălii, de unde 
doctorul Hoag, Seratard, mai mulţi ambasadori şi Malcolm 
Struan priveau salonul de dans, sorbind-o din priviri pe 
Angelique care sălta şi se mlădia în ritmul acelei muzici 
moderne, vrăjite şi temerare, ce-i tulbura pe toţi. Malcolm 
stătea cu mâna sprijinită pe măciulia unui baston greu: 
inelul de logodnă din aur scânteia în vreme ce bătea 
măsura cu degetele. Purta un frac elegant de mătase, 
cămaşă cu guler scrobit, cravată crem, cu ac cu diamant şi 
cizme din piele fină de la Paris. 

— Păcat că încă nu-i întremat pe deplin, murmură Tyrer, 
căinându-l sincer, dar mulţumind lui Dumnezeu pentru 
şansa de care avusese parte. 


Struan şi Angelique întârziaseră. El păşea cu dificultate, 
cocârjat, se vedea efortul de a sta drept, sprijinit în două 
bastoane, în timp ce ea, radioasă, îl ţinea de braţ. Hoag era 
alături, foarte atent la tot ce se întâmpla în jur şi 
îndatoritor. Fuseseră aclamaţi, ea mai mult decât el; 
aşezându-se, Struan îşi trăsese sufletul, apoi urase bun- 
venit tuturor, îndemnându-i să se înfrupte din festinul întins 
pe mese. 

— Dar înainte de toate, prieteni, v-aş ruga să ţinem un 
toast pentru cea mai frumoasă făptură din lume, 
mademoiselle Angelique Richaud, viitoarea mea soţie. 

Bravo, şi iar bravo! Servitori chinezi în livrea aduseră 
şampanie frapată, cu lada, Jamie McFay adăugase câteva 
cuvinte de veselie, şi petrecerea începuse. Vinuri de 
Bordeaux şi Burgogne, un Chablis special, foarte apreciat în 
Asia, coniacuri, whisky-uri - toate importate în exclusivitate 
de firma Struan - gin, bere din Hong Kong. Fripturi de vită 
australiană, miei întregi, plăcinte de pui, friptură de porc 
rece, cartofi de Shanghai, fierţi şi împănaţi cu carne de 
porc şi unt, deserturi şi bomboane de ciocolată proaspăt 
aduse din Elveţia. După ce s-a încheiat masa şi şapte tipi 
beţi au fost scoşi afară, Andre Poncin îşi reluă locul şi 
orchestra se puse pe treabă. 

Plin de curtoazie faţă de Malcolm, Sir William solicitase 
primul dans. Apoi Seratard, după el ceilalţi ambasadori - cu 
excepţia lui von Heimrich, care zăcea la pat, bolnav de 
dizenterie - amiralul şi generalul; toţi dansară pe rând şi cu 
celelalte două doamne. La sfârşitul fiecărui dans, Angeligue 
se trezea înconjurată de figuri îmbujorate şi fericite; 
făcându-şi vânt cu evantaiul, ea se întorcea înapoi lângă 
Malcolm, fermecătoare cu toată lumea, dar atentă numai la 
el. Refuza de fiecare dată invitaţiile la dans, lăsându-se în 
final convinsă de logodnicul ei: 

— Angeligque, îi spunea el, ador să te privesc dansând, 
iubito, dansezi cu o graţie sublimă. 


Acum o privea, trăind un sentiment de extaz şi frustrare, 
înnebunit că încă era stânjenit de infirmitate. 

— Nu fi nervos, Malcolm, îi spusese Hoag, încercând să-l 
calmeze, căci simplul act de-a se îmbrăca în acea seară 
fusese un coşmar de durere şi neîndemânare. E prima oară 
când te ridici din pat. N-a trecut decât o lună de la accident, 
nu fi îngrijo... 

— Repetă şi-ai să mă vezi scuipând sânge! 

— Nu numai durerea e insuportabilă. Mai e şi tratamentul, 
sau lipsa lui, şi poşta de azi. Ai primit o scrisoare de la 
mama dumitale, nu? 

— Da, răspunse Struan cu un aer năpăstuit, şi se aşezase 
în culmea furiei. Se opune cu înverşunare logodnei şi 
căsătoriei mele... dacă m-aş lua după ea, Angelique e diavol 
în carne şi oase. Mi-a... - cuvintele îi ieşeau anevoie din 
gură. Nici nu s-a uitat la scrisoarea mea, pur şi simplu n-a 
vrut şi spune... uite, citeşte: Ai înnebunit? Nu sunt şase 
săptămâni de când ţi-a murit tatăl, nici n-ai împlinit 
douăzeci şi unu de ani, femeia asta vânează banii tăi şi e cu 
ochii pe compania noastră, e fiica unui falit fugar, nepoata 
altui făţarnic nelegiuit şi - Doamne păzeşte! - catolică şi 
franţuzoaică pe deasupra. Ţi-ai ieşit din minţi? Spui că te 
iubeşte. Aiurea! Te-a vrăjit. Gata cu prostiile. Gata, m-ai 
înţeles? Ţi-a sucit capul. Se vede că deocamdată nu eşti în 
stare să conduci firma Struan! 'Ie vei întoarce fără acea 
persoană de cum îţi va îngădui doctorul Hoag. 

— Când îţi voi da voie să pleci, Malcolm, vei face aşa cum 
spune ea? 

— În ceea ce-o priveşte pe Angelique, nu. Nimic din ce 
spune mama n-are importanţă - nimic! E evident că nu mi-a 
citit scrisoarea, puţin îi pasă de mine. Ce naiba să fac? 

Hoag ridicase din umeri: 

— Ceea ce ai hotărât deja: te logodeşti şi, când vine 
vremea, te însori. Acum te vei simţi mai bine. Ai să te 
odihneşti mai mult, să te întremezi cu supe bune şi 
porridge, şi fără balsamuri de dormit şi pentru dureri. Timp 


de două săptămâni ai să rămâi aici, apoi ai să te întorci 
acasă şi ai să înfrunţi... (doctorul îi zâmbise cu bunătate) 
viitorul plin de încredere. 

— Sunt foarte norocos că am un doctor ca dumneata lângă 
mine. 

— Şi eu sunt foarte norocos că am un prieten ca tine. 

— Şi dumneata ai primit o scrisoare de la ea? 

— Da! râse el fără veselie. Dacă mă gândesc bine, pot zice 
că am primit şi eu una. 

— Şi? 

Hoag îşi dăduse ochii peste cap: 

— Am fost destul de explicit? 

— Da, mulţumesc. 

Acum, privind-o dansând, înconjurată de admiraţia 
generală şi de pofte, cu parte din sâni delicat expuşi, cum 
era moda, cu gleznele-i gingaşe ce îmbiau ochii să se 
încumete sub învolburarea mătăsoasă a volanelor de 
culoarea caisei coapte, Malcolm simţi cum i se învârtoşează 
mădularul. Mulţumescu-ţi ţie, Doamne, pentru asta, îşi 
spuse în gând, mult mai potolit acum, bine că măcar mi se 
mai scoală, dar n-am să mă pot abţine până la Crăciun, ştiu 
bine că n-am să pot. Se apropia miezul nopţii; Angeligue 
atinse cu buzele cupa de şampanie, se ascunse în spatele 
evantaiului, fâlfâind expert din el, tachinându-i pe cei din 
jur, întinse cuiva paharul, ca şi cum ar fi oferit un dar, se 
scuză şi porni lin spre fotoliul ei, lângă Struan. Alături se 
afla un grup însufleţit, format din Seratard, Sir William, 
Hoag, alţi ambasadori şi Poncin. 

— Da, monsieur Andre, cântaţi minunat. Nu-i aşa, iubitule? 

— Da, minunat, întări Struan, nesimţindu-se deloc bine şi 
încercând s-o ascundă. 

Hoag se întoarse cu ochii spre el. Angelique vorbea în 
franceză: 

— Andre, unde te-ai ascuns zilele-acestea? Dacă am fi la 
Paris, aş putea să jur că ţi-ai oferit inima unei doamne. 


— Doar ocupat cu lucrul, mademoiselle, zise Poncin, pe un 
ton amabil. 

Angeligue trecu din nou la engleză. 

— Ah, ce păcat... Parisul e superb toamna, aproape la fel 
de încântător ca primăvara. Abia aştept să ţi-l arăt, 
Malcolm. Ar trebui să petrecem un sezon acolo, nu crezi? 

Stătea în picioare, în imediata lui apropiere, şi îi simţi 
braţul în jurul mijlocului; îşi sprijini mâna uşor de umărul lui 
şi începu să se joace cu părul lui lung. Senzaţia îi plăcea - îi 
plăcea faţa lui chipeşă, hainele elegante, era fermecată de 
inelul pe care îl primise de la el în acea dimineaţă, cu un 
diamant înconjurat de alte diamante. Se uită la inel, 
întorcându-l pe toate feţele, întrebându-se cât valora. 

— Ah, Malcolm, te va fermeca Parisul, în sezonul lui e de-a 
dreptul fascinant. Mergem? 

— De ce nu, sigur, dacă doreşti. 

Angeligue suspină, mângâindu-i discret gâtul cu degetele, 
şi spuse, parcă brusc frapată de o idee: 

— Ne-am putea petrece luna de miere acolo, ce crezi, 
iubitule - am dansa până-n zori... 

— Nu contează în ce oraş vă aflaţi, felul în care dansaţi e o 
încântare, mademoiselle, spuse Hoag, asudat şi sugrumat 
de hainele prea strâmte. Din păcate, nu e cazul meu. Dacă 
îmi pot perm... 

— Nu dansezi deloc, doctore? 

— Am dansat cu mulţi ani în urmă, pe când eram în India, 
dar am încetat la moartea soţiei mele. Îi plăcea dansul atât 
de mult încât eu nu mai pot să mă bucur de el. A fosto 
petrecere extrem de reuşită, dacă îmi pot permite, cred că 
ar trebui să plecăm. 

Angelique se uită spre el, zâmbetul îi pieri: îi citi prudenţa 
pe chip, privi spre Malcolm şi îşi dădu seama că era epuizat. 
Ce pacoste că e aşa bolnav, îşi zise în gând. Of! 

— E încă devreme, spuse Malcolm cu dârzenie, tânjind 
după odihnă. Nu, Angelique? 


— Trebuie să recunosc că şi eu sunt foarte obosită, 
răspunse ea imediat, şi strângându-şi evantaiul, îi surâse lui 
Malcolm, lui Poncin şi celorlalţi, şi se pregăti de plecare. 
Poate că am face bine - adăugă ea - să mergem şi să lăsăm 
petrecerea să continue. 

Se scuzară faţă de cei din jur. Ioată lumea se făcu a nu 
observa plecarea lor, dar o dată cu ieşirea Angelicăi 
farmecul petrecerii dispăru. Abia ieşită pe uşă, ea se opri o 
clipă: 

— Oh Ir IF, mi-am uitat evantaiul. Te prind din urmă, 
iubitule. 

Grăbită, se întoarse în sală. Poncin o interceptă. 

— Mademoiselle, spuse el în franceză, cred că vă aparţine. 

— Ah, ce drăguţ din partea dumitale! - îşi luă evantaiul 
încântată că-i reuşise stratagema şi că Poncin băgase de 
seamă şmecheria, aşa cum sperase, iar pe când acesta se 
aplecă să-i sărute mâna, îi şopti în franceză: Trebuie 
neapărat să ne vedem mâine. 

— La Legaţie, la amiază. Întrebaţi de Seratard, nu va fi 
acolo. 

Angeligque îşi peria pletele în faţa oglinzii, fredonând încă 
ultimul vals pe care îl dansase. Care din dansuri fusese oare 
cel mai satisfăcător? Uşor de spus: Marlowe şi polca, mai 
mult decât Pallidar şi valsurile. Nu poţi valsa cu adevărat 
decât cu cel care-i dragostea vieţii tale, lăsându-te 
copleşită, prin muzică, de beţia iubirii şi a dorinţei, purtată 
către văzduh, cuprinsă de un dulce freamăt. Aşa cum mă 
simt eu acum, în cea mai frumoasă zi din viaţa mea, logodită 
cu bărbatul ideal şi iubită de ella nebunie... Ar trebui să fie 
ziua cea mai frumoasă, dar nu e. Ciudat că m-am simţit bine 
astă-seară, că pot gândi şi acţiona cu calm, când, iată, ziua 
s-a scurs şi ciclul nu mi-a venit şi port probabil copilul unuia 
care m-a siluit - trebuie pus capăt situaţiei. Îşi privea 
imaginea din oglindă ca şi cum ar fi fost o altă persoană - în 
vreme ce dinţii duri ai periei îi înviorau agreabil pielea 
capului, descâlcindu-i părul - nevenindu-i să creadă că era 


în viaţă şi aparent neschimbată, după atâta spaimă şi chin. 
Curios. După prima zi, toate i-au părut tot mai suportabile. 
De ce oare? Nu ştiu. În fine, nu contează. Mâine se va 
rezolva cu întârzierea, poate că o să-mi vină ciclul chiar în 
cursul nopţii, şi toată groaza şi plânsul, şi iar groaza şi iar 
plânsul nu vor fi avut nici un rost. Zeci de mii de femei au 
trecut prin ce-am trecut eu şi s-au întremat fără probleme. 
O sorbitură şi gata, totul e ca înainte, şi nu ştie nimeni 
nimic. În afară de tine însăţi şi de Dumnezeu. Sau de tine şi 
doctor, sau de moaşă. Sau de vrăjitoare. 

Destul pentru astă-seară, Angelique. Ai încredere în 
Dumnezeu şi în Preacurata Fecioară, Maica Domnului are 
să te ajute, eşti neprihănită. Eşti logodită oficial cu un om 
minunat, cum-necum ai să te măriţi şi ai să trăieşti fericită 
până la adânci bătrâneţi. Mâine... Mâine se va vedea ce şi 
cum. 

În spatele ei, Ah Soh se ocupa de patul cel mare, 
strângându-i ciorapii şi lenjeria intimă. Crinolina era deja 
atârnată în cuier alături de alte două şi de o jumătate de 
duzină de rochii noi de zi, încă învelite în hârtie de orez. 
Prin geamul deschis se auzeau râsete şi cântece de beţie, 
precum şi muzica de la club care nu dădea semne să fi 
obosit. Angelique oftă, regretând că părăsise dansul. În 
mâna ei, peria deveni mai energică. 

— Ceva doleşte Dom'so-hala? 

— Nu. Vreau să mă culc. 

— Pte buni, Domi'so-hala. 

Angelique încuie uşa în urma ei. Uşa de comunicare cu 
apartamentul lui Struan era închisă, dar neîncuiată. De 
obicei, de cum îşi termina toaleta, bătea şi intra să-i spună 
noapte bună şi să-l sărute, făceau eventual puţină 
conversaţie şi se întorcea la ea în cameră, lăsând uşa 
întredeschisă pentru cazul că-l apuca vreo criză de dureri 
în cursul nopţii. Acestea se răriseră în ultimul timp, deşi, de 
când nu-şi mai lua medicamentul de seară, cam de o 
săptămână, Struan dormea prost şi puţin, fără însă să strige 


după ajutor. Se aşeză din nou în faţa oglinzii, şi fu 
mulţumită de ceea ce vedea: peignoir-ul era de mătase, cu 
dantelă şi şic parizian, o copie locală după cel pe care îl 
adusese cu ea. Şi nu-ţi poţi imagina, Colette, priceperea şi 
viteza croitorului chinez, scrisese Angelique în cursul după- 
amiezii, ca să expedieze misiva cu nava poştală de a doua zi. 

Acum pot obţine copii după orice. Trimite-mi, te rog, 
câteva pagini din La Parisienne sau La Haute Couture cu 
ultimele modele sau orice e mai atrăgător. Malcolm al meu 
e imens de generos şi de bogat. Zice că pot comanda orice 
îmi face plăcere. 

Ce să mai spun de inel!!! Un diamant mare cu alte 
paisprezece, mai mici, împrejur. L-am întrebat, nevenindu- 
mi să cred cum şi l-a procurat, şi unde anume în Yokohama, 
dar s-a mulţumit să zâmbească. Sunt hotărâtă să am grijă 
să nu mai pun întrebări stupide. Colette, totul e minunat, cu 
excepţia faptului că sunt neliniştită în legătură cu sănătatea 
lui Malcolm. Se întremează încet şi abia merge. Dar e din ce 
în ce mai înflăcărat, şi trebuie să fiu atentă... Acum e timpul 
să mă îmbrac pentru petrecere, dar îţi mai scriu până 
pleacă poşta. Deocamdată te îmbrăţişez cu aceeaşi 
dragoste. 

Ce norocoasă e Colette, sarcina ei e un dar de la 
Dumnezeu! Gata! Să termin cu văicăreala, dacă nu, mă 
apucă iar groaza. Trebuie să las grija asta la o parte. Ai 
decis ce să faci, fie că da, fie că nu. Dacă da, intră în acţiune 
celălalt plan. Ce, e de făcut altceva? Un strop neglijent de 
parfum după urechi şi pe piept, o vagă aranjare a dantelei. 
O bătaie tandră la uşa lui. 

— Malcolm? 

— Intră, sunt singur. 

Spre uimirea ei, şedea în fotoliu în loc să fie întins în pat. 
Halat de casă de mătase roşie, expresie ciudată. Intuiţia ei o 
puse imediat în gardă. Încuie uşa dinspre coridor ca de 
obicei, şi se îndreptă spre el. 

— Nu eşti obosit, dragostea mea? 


— Da şi nu. Mă laşi fără suflare. 

Malcolm îşi întinse mâinile spre ea, ea se apropie 
prudentă, inima începu să-i bată mai tare. O trase spre el, 
lipindu-i corpul de al lui, şi începu să-i sărute mâinile, 
braţele şi sânii. Angeligue nu se opuse pe moment, dorindu- 
|, flatată de forţa iubirii lui, sărutându-l şi lăsându-se 
mângâiată. După care, simțind că înflăcărarea se înteţea 
prea repede, se lăsă în genunchi lângă scaunul lui cu inima 
bătându-i la fel de puternic în piept ca şi lui, şi se smulse din 
îmbrăţişare. 

— Nu e bine ce facem, şopti Angelique, cu respiraţia 
întretăiată. 

— Ştiu, dar trebuie... nu mai pot... te doresc atât de mult... 

Buzele lui fierbinţi, flămânde le căutau pe ale ei, ea 
răspunse cu aceeaşi patimă, mâinile lui îi urcau de-a lungul 
coapselor, sporindu-i focul lăuntric, mângâind-o mai sus, tot 
mai sus, fata ar fi vrut să meargă mai departe, dar ea îşi 
reveni, chiar pe marginea prăpastiei, se smulse de lângă el 
şoptind: 

— Nu, cheri... 

De data asta însă, el se arătă surprinzător de vânjos, 
ţinând-o într-o îmbrăţişare pătimaşă, buzele şi glasul îi 
deveniră tot mai stăruitoare, din ce în ce mai aproape, până 
când, uitând că e convalescent, Malcolm făcu o mişcare 
precipitată şi fu fulgerat de durere. 

— Oh, Doamne! 

— Ce e? Nu te simţi bine? întrebă Angelique, înfricoşată. 

— Ba da, cred că da. Doamne Dumnezeule! 

Îi trebui un timp ca să-şi revină: suferinţa bruscă ce-l 
invadase îi domolise patima, durerea deveni stăruitoare, 
amplificată şi de chinul neputinței. O ţinea încă în braţe, 
tremurând încă, dar fără nici o vlagă. 

— Doamne, iartă-mă... 

— Nu-i vorba de iertare, iubitul meu... 

Recăpătându-şi, în fine, suflul, Angelique se ridică în 
picioare, mulţumind Cerului, şi turnă o ceaşcă din ceaiul 


rece, aflat în permanenţă la căpătâiul lui Malcolm. Inima îi 
era răvăşită, coapsele îi fremătau de dorinţă, nu-i venea să 
se oprească aici, dar n-avea încotro. Câteva clipe, şi m-aş fi 
pierdut cu firea, trebuie să găsesc o cale şi pentru el, şi 
pentru mine, pentru amândoi. În conştiinţa ei auzi parcă 
glasul răsunător al mamei sale, ţinându-i binecunoscuta 
predică: „Bărbatul nu se însoară niciodată cu amanta. 
Nimic înainte de căsătorie, orice după!” Şi numai asta o 
auzea de îndată ce-a fost în stare să priceapă despre ce-i 
vorba. 

— Uite, murmură, dându-i ceaşca. 

Îngenunche şi îi contemplă ochii închişi, chipul, halatul, 
năpădite de transpiraţie. În scurt timp, Angelique se linişti, 
îşi reveni cu totul. Îşi puse mâna pe genunchiul lui, şi el i-o 
acoperi cu palma. 

— Nu e bine să fim chiar atât de intimi, Malcolm, spuse ea 
plină de afecţiune, plăcându-i de el, dar neştiind prea bine 
dacă e chiar iubire sau nu. E greu, pentru amândoi, cheri, 
adăugă, şi eu te iubesc, şi te doresc la fel de mult. 

Malcolm răspunse într-un târziu, cu dificultate, încet, cu o 
voce plină de suferinţă: 

— Da, dar mă poţi ajuta. 

— Dar nu se poate, înţelegi? Nu înainte de căsătorie, încă 
nu, nu putem deocamdată. 

Suferinţa, sentimentele de frustrare trăite în seara aceea, 
izbucniră brusc la gândul că stătuse ca un lemn, tot timpul 
privind cum alţi bărbaţi dansează cu ea şi o poftesc, în 
vreme ce el abia se ţinea pe picioare, de unde, cu o lună 
înainte, dansa infinit mai bine decât oricare dintre ei. De ce 
nu acum? îi veni să-i strige, ce contează o lună sau două? 
Pentru numele lui Dumnezeu... Bun, de acord, sunt gata să 
accept că o fată respectabilă trebuie să fie virgină, că altfel 
ar fi o femeie de moravuri uşoare; accept că un domn nu 
trebuie s-o ademenească înainte de căsătorie, de acord. 
Dar, ce Dumnezeu, există şi alte modalităţi... 


— Ştiu că... că acum nu se poate, spuse el cu voce 
sugrumată, dar... Angelique, ajută-mă te rog! Te rog... 

— Dar cum? 

Cuvintele pe care el ar fi vrut să i le spună i se opriră în 
gât: Aşa cum fac fetele din Casele alea care te sărută, te 
mângâie şi tot aşa până când te eliberezi de apăsare. Ce 
naiba, crezi că dragostea înseamnă chiar să te crăcănezi şi 
să zaci ca o halcă de carne? Fetele astea ştiu atâtea gesturi 
simple, fără pic de jenă sau mofturi, şi se şi bucură dacă ţi-a 
plăcut. „Iotu' aşa bine, Dom'nu, este la dumneavostra?” Dar 
ştia că nu-i putea spune nimic, s-ar fi răzvrătit întreaga sa 
educaţie. Cum îi poţi explica aşa ceva femeii pe care o 
iubeşti, când e atât de tânără, de nepricepută, de egoistă, 
sau pur şi simplu neştiutoare? Subit, adevărul îi făcu silă. 
Ceva se schimbase în Malcolm. Cu o voce complet diferită, 
zise: 

— Ai dreptate, Angelique, e greu pentru amândoi. Îmi pare 
rău. Poate-ar fi mai bine să te muţi înapoi la Legația 
franceză până plecăm la Hong Kong. Acum că m-am mai 
întremat trebuie să ne gândim şi la reputaţia ta. 

Ea îl fixă cu privirea, descumpănită de această schimbare 
subită. 

— Dar, Malcolm, stau bine aici, sunt aproape de tine în caz 
de nevoie... 

— Oh, da, am nevoie de tine... (umbra unui zâmbet ironic i 
se contură pe buze). Am să-l rog pe Jamie să se ocupe de 
mutare. 

Angelique ezită, neştiind ce să creadă. 

— Dacă asta ţi-e dorinţa, cheri. 

— Da, e preferabil. Ai dreptate, e greu pentru amândoi să 
fim atât de aproape unul de celălalt. Noapte bună, iubito, 
mă bucur că ţi-a plăcut petrecerea. 

Ea simţi că o străbate un fior îngheţat, dar neputându-şi 
da seama dacă din afară sau lăuntric. Îl sărută, gata să-i 
împărtăşească patima acum, dar patima dispăruse. Ce-l 
schimbase oare într-atât? 


— Somn uşor şi plăcut, Malcolm. le iubesc. 

Nici o reacţie. Nu-i nimic, îşi spuse ea, bărbaţii sunt 
capricioşi şi cu hachiţe. Zâmbind ca şi cum nu s-ar fi 
întâmplat nimic, descuie uşa, îi trimise din zbor un sărut 
tandru şi se întoarse în camera ei. Malcolm îşi îndreptă 
privirea spre uşa de comunicare: era vag întredeschisă. Ca 
de obicei, dar, în universul lor, nimic nu mai era ca de 
obicei. Uşa şi apropierea dintre ei nu-l mai ispiteau. Se 
simţea altfel, parcă era alt om. Fără să ştie de ce, era trist, 
dintr-o dată bătrân, şi un anume instinct îi şoptea că oricât 
ar fi iubit-o, oricât s-ar fi străduit fizic, ea nu-l va putea 
mulţumi pe deplin vreodată în viaţă. Ajutându-se cu 
bastonul, se ridică în picioare şi ţopăi de bine, de rău, până 
la birou. În sertarul de sus se afla sticluţa cu leacul pe care 
îl pitise cu gândul la nopţile în care ştia că somnul nu avea 
să se lipească de el. O dădu peste cap şi se târi greu, înapoi 
spre pat. Scrâşnind din dinţi, se întinse şi oftă din rărunchi, 
simțind cum se topea din el durerea. Puţin îi păsa că 
terminase ultimul strop de elixir: Chen, Ah Tok, sau oricare 
dintre servitori putea să-i mai aducă de cum le-ar fi cerut. 
La urma urmei, nu firma Struan acoperea un sector 
important al pieţei chineze cu produsul respectiv? 

Dincolo de uşă, Angelique stătea sprijinită de perete, 
pradă neliniştii, şovăind dacă să se întoarcă la el, sau să-l 
lase în voia lui. Îl auzi ducându-se la birou şi deschizând 
sertarul, dar nu ştia de ce o făcuse; mai auzi scârţâitul 
arcurilor patului şi suspinul adânc al lui Malcolm. Durerea e 
de vină, atâta tot, şi părerea de rău că nu putem să ne 
iubim, deocamdată, îşi spuse ea, încercând să-şi recapete 
încrederea şi îşi înăbuşi un căscat nervos. Plus neputinţa de 
a dansa, şi dacă mă gândesc, n-am cunoscut dansator mai 
bun. Doar e primul lucru care m-a atras spre el, la Hong 
Kong! 

Nu e de condamnat că vrea să facă dragoste, şi nu eu sunt 
de vină că a fost rănit. Bietul Malcolm - e pur şi simplu 
surmenat. Până mâine, va uita toată chestia şi totul va fi ca 


înainte. Mai bine mă mut, trebuie să mă gândesc şi la 
cealaltă problemă. Totul va ieşi bine. Se cuibări în pat şi 
adormi uşor, dar visele îi fură curând invadate de monştri 
ciudaţi, cu figuri schimonosite de copil, hohotind nebuneşte 
şi agăţându-se de ea: Mama! Mama! Visă că scria pe 
cearşafuri cu sângele ei izvorând din degetul transformat în 
toc de scris, trasând iar şi iar ideogramele înscrise pe 
cearşaf în noaptea aceea, pe care le păstra întipărite în 
memorie şi a căror semnificaţie nu îndrăznise să le-o ceară 
lui Andre sau lui Tyrer. Ceva o făcu să sară din somn. 
Coşmarurile dispărură. Privi, temătoare, spre uşă, 
aşteptându-se să-l zărească acolo. Nu era: Angelique îi auzi 
vag respiraţia profundă şi regulată în cealaltă încăpere şi se 
cufundă din nou în perne, gândind că va fi fost vântul sau 
vreun oblon trântit. Mon Dieu, sunt obosită, dar ce frumos a 
fost la bal! Şi ce frumos inel mi-a dăruit! 

Fredonând polca şi gelos pe succesul lui John Marlowe, 
încredinţat că nici el n-ar fi fost mai prejos, Phillip Tyrer 
ajunse, în pas oarecum de dans, la Casa La Trei Crapi, de 
pe mica alee pustie, şi bătu elegant la uşă. Aici, Yoshiwara 
părea adormită, dar, nu departe, în casele şi barurile de pe 
strada principală, veselia era în toi: râsete de bărbaţi 
străpungeau noaptea aflată încă la început, punctate ici- 
colo cu sonorități metalice de şamisen, sau replici în pidgin. 

Oblonul uşii se deschise, şi apăru un servitor solid. 

— Ce, Dom'nu? 

— Rog vorbiţi japoneza. Sunt Taira-san şi am întâlnire. 

— Ah? Taira-san, spuneţi? Îi dau de veste mamei-san. 

În aşteptare, Tyrer bătea darabana cu degetele pe lemnul 
străvechi. În ajun şi în noaptea precedentă fusese obligat să 
stea cu Sir William, explicându-i cum fusese cu Nakama şi 
cu Legația, negociind condiţiile relaţiilor cu noul său 
profesor, apăsat de un sentiment de vinovăţie, deoarece nu 
putea destăinui că omul înţelegea ceva engleză. Doar 
jurase, şi cuvântul dat de un englez îl leagă iremediabil. 


Sir William acceptase în sfârşit ca Nakama să se arate în 
chip de samurai în anturajul lor. Mai fuseseră fii de familii 
samurai pe lângă legaţiile franceze şi britanică pentru 
scurte perioade, în acelaşi fel în care Babcott avea asistenţi 
japonezi. Sir William ordonase însă ca Nakama să nu poarte 
sau să deţină spade în incinta coloniei. Aceeaşi regulă li se 
aplică tuturor samurailor, cu excepţia gărzilor din 
subordinea unui ofiţer, în cursul rarelor lor ronduri, 
aprobate din timp. Mai mult, Nakama trebuia să nu se 
îmbrace ostentativ, să nu se apropie de sediul vamei sau de 
loja de gardă, şi să treacă cât mai neobservat posibil, fiind 
stabilit că, dacă era descoperit sau căutat de Bakufu, el îşi 
asuma întreaga răspundere şi urma să fie predat. Tyrer îl 
convocase pe Nakama şi îi expusese condiţiile lui Sir 
William. După toată tevatura asta se simţise prea obosit 
pentru Fujiko. 

— Nakama; am de trimis un mesaj, şi vreau să-l înmânezi 
dumneata. Scrie, te rog, ideogramele pentru: Vă rog să 
fixaţi... 

— Fixa, rogu? 

— A aranja. „Vă rog să aranjaţi o întâlnire pentru mine 
mâine seară cu...” lasă un spaţiu pentru nume. 

Durase ceva până când Hiraga înţelesese exact ce i se 
cere şi de ce. În disperare de cauză, Tyrer se trezise dând 
numele lui Fujiko şi al Casei La Trei Crapi. 

— Ah, T'rei K'rap? zisese Hiraga. So ka! Da mesaju ra 
mama-san, aranja dumnevostra vede musume mâine, da? 

— Da, te rog. 

Nakama îi arătase cum se scriu ideogramele: Tyrer le 
copiase, încântat de propria sa performanţă, şi semnase 
grijuliu mesajul cu iscălitura pe care i-o concepuse Hiraga. 
Acum se afla la poartă. 

— Haide o dată, mormăi el, pus pe fapte mari, dornic şi 
plin de vlagă. 

După un timp, oblonul fu deschis din nou, de data aceasta 
de către Raiko. 


— Ah, bună seara, Taira-san. Vreţi probabil să vorbim 
japoneza, zâmbi ea cu o uşoară plecăciune, şi urmă un flux 
tonal de japoneză care îi scăpă, cu excepţia numelui lui 
Fujiko, terminat prin: Ne pare foarte rău. 

— Ce? Oh, dumnevostră pare rău? De ce pare rău, Raiko- 
san? Bună seara, am întâlnire Fujiko... cu Fujiko. 

— Ah, îmi pare extrem de rău, repetă Raiko cu răbdare, 
dar Fujiko nu e disponibilă în seara asta, şi din păcate, va fi 
ocupată o scurtă bucată de vreme, îmi pare extrem de rău, 
dar nu am ce face, vă transmite regretele ei, desigur; 
regret şi eu infinit de mult, dar şi celelalte fete sunt 
reţinute. lertăciune. 

Din nou, 'Tyrer nu înţelese totul, dar prinse miezul. Năucit, 
pricepu că Fujiko nu era acolo, dar nu şi motivul. 

— Dar, scrisoare, ieri... om al meu cu mesaj, Nakama, el 
aduce, nu? 

— Da, sigur. Nakama-san a adus mesajul şi, precum i-am 
spus, credeam că totul va fi în ordine, dar îmi pare extrem 
de rău, acum este imposibil să vă primim. Ioate scuzele, 
Taira-san, vă mulţumim că v-aţi gândit la noi. Noapte bună! 

— Un moment! strigă Tyrer în engleză, când văzu cum i se 
închide oblonul în nas, apoi se rugă de ea: Spuneţi că nu e 
aici, deci? Aşteptaţi, rog, Raiko-san. Mâinu-pardon, mâine, 
Fujiko, da? 

Raiko clătină din cap cu tristeţe: 

— Ah, îmi pare rău, nici mâine nu e posibil, regret peste 
poate. Sper că înţelegeţi, să-mi fie cu iertare. 

Tyrer era distrus. 

— Nu mâine? După mâine, da? 

Raiko şovăi, îi surâse şi, cu o nouă plecăciune: 

— Poate, Taira-san, se poate, dar - îmi pare rău - nu pot 
promite nimic sigur. Trimiteţi-l, vă rog, pe Nakama-san în 
cursul zilei şi am să-i spun lui. Înţelegeţi? Trimiteţi-l pe 
Nakama-san. Noapte bună. 

Tyrer se uită la uşă cu o figură distrusă, trase o înjurătură 
şi îşi încleştă pumnii, venindu-i să spargă ceva. Trecu destul 


timp până îşi reveni din crunta dezamăgire, după care, 
năpăstuit, făcu cale întoarsă. 

Hiraga spiona printr-o gaură din gard. Îndată ce Tyrer 
dispăru după colţul străzii, traversă în sens invers grădina, 
pe cărarea pietruită, şerpuită, cufundat în gânduri. Grădina 
părea spațioasă - deşi nu era - presărată cu mici căsuțe, 
toate prevăzute cu verandă şi cuibărite în verdeaţa proprie. 

Hiraga le ocoli, se afundă în hăţiş şi bătu cu degetele pe un 
panou de gard, care se dădu în lături fără un sunet. 
Slujitorul se înclină, Hiraga îi răspunse cu o scurtă mişcare 
a capului şi o luă pe cărarea ce ducea către o căsuţă 
asemănătoare. Majoritatea hanurilor sau caselor aveau 
ieşiri secrete şi ascunzişuri, ori comunicau cu stabilimentul 
vecin, iar cele care se încumetau să ofere servicii clientelei 
shishi se îngrijeau, din raţiuni de securitate proprie, în mod 
special de acest aspect. Respectiva aripă din Casa La Trei 
Crapi era destinată oaspeţilor de vază, şi dispunea de 
bucătărie şi servitoare aparte, deşi oficiau în ea aceleaşi 
curtezane. Ajuns pe verandă, Hiraga îşi azvârli geta - 
încălţările - şi trase peretele shoji. 

— Ce-a zis? întrebă Ori. 

— S-a supus şi a plecat de bună voie. Ciudat şi nefiresc. 

Hiraga se aşeză în faţa lui, şi răspunse scurt la plecăciunea 
adâncă a lui Fujiko. În ajun, după ce predase mesajul, o 
reţinuse pe Fujiko pentru seara aceea, cu încuviințarea lui 
Raiko, pe care întorsătura evenimentelor o amuza. 

— De ce-i faci asta, dacă îmi pot permite, Hiraga-san? îl 
întrebase ea. 

— Doar ca să-i fac în ciudă lui Taira. 

— Hmm, am impresia că şi-a lăsat fecioria aici, cu Şako. 
Apoi a încercat-o pe Meiko şi la urmă pe Fujiko. Fujiko i-a 
sucit capul. 

Hiraga râse la unison cu Raiko, în compania căreia se 
simţea bine, dar, văzând-o pe Fujiko, rămăsese trăsnit de 
faptul că duşmanul său o putea găsi atrăgătoare. Avea o 
înfăţişare de rând, cu un păr oarecare; totul în ea era 


oarecare, cu excepţia ochilor, neobişnuit de mari. Îşi 
ascunsese însă gândul şi o complimentase pe Raiko pentru 
superba achiziţie ce părea să aibă şaisprezece ani, deşi 
număra treizeci şi unu, din care cincisprezece se 
îndeletnicise cu meseria de curtezană. 

— Mulţumesc, Hiraga-san, zâmbise Raiko. E o fată 
prețioasă, într-adevăr, dintr-un motiv sau altul are trecere 
la gai-jin. Dar rog pe domnia ta să nu uite că laironee 
client şi că gai-jinii sunt altfel decât noi: tind să se ataşeze 
de o fată anume. Te rog să-l încurajezi, gai-jinii sunt bogaţi. 
Din câte-am auzit, 'Taira e o oficialitate importantă, şi s-ar 
putea să stea aici câţiva ani buni. 

— Sonno-joi. 

— De asta se îngrijeşte domnia ta. Taie-le capetele, dar 
promite-mi că nu o vei face aici, căci eu le tai baierele 
pungii. 

— Îi permiţi lui Ori să rămână? 

— Ori-san e un tânăr ciudat, spusese Raiko, şovăind - 
foarte puternic, foarte mânios, foarte nestatornic. Mi-e 
teamă de el, e un adevărat butoi cu pulbere, îl pot ascunde 
o zi două, dar... dar, rogu-te, stăpâneşte-l cât timp mi-e 
oaspete. Şi-aşa e destul scandal în Lumea Sălciilor, nu ne 
trebuie mai mult. 

— Da. Ai auzit ceva de vărul meu Akimoto? 

— E în siguranţă la Hodogaya, în Ceainăria Primului 
Pătrar. 

— Trimite după el - Hiraga scoase un oban de aur dintr-un 
buzunar secret, şi observă strălucirea din ochii lui Raiko. 
Asta e pentru plata mesagerului, sau orice altă cheltuială 
cât timp stau aici Akimoto şi Ori, şi pentru serviciile lui 
Fujiko de mâine, desigur. 

— Desigur! - moneda, răsplată cât se poate de generoasă, 
dispăru în mâneca lui Raiko. Ori-san poate sta până 
consider că e momentul să plece - regret - dar atunci 
pleacă, de acord? 

— Da. 


— Apoi, regret, shishi, trebuie să-ţi spun că eşti în mare 
pericol aici. lată ce primesc samuraii la toate barajele - 
Raiko desfăşură un portret de formă pătrată, cu latura de 
30 pe 40 de centimetri, un portret al lui Hiraga, cu 
următoarea legendă: Bakufu oferă doi koku recompensă 
pentru capul acestui ronin asasin din Choshu care circulă 
sub o serie de nume false, unul dintre ele fiind cel de 
Hiraga. 

— Baka! scrâşni Hiraga. Seamănă cu mine? Cum se poate? 
Nu mi-a făcut nimeni niciodată portretul. 

— Da şi nu. Artiştii au memorie durabilă, Hiraga-san. Poate 
unul din samuraii de la încăierare? Dacă nu cumva 
trădătorul ţi-e mai apropiat decât crezi. E grav şi faptul că 
eşti căutat de persoane importante: Anjo, desigur, dar acum 
şi de Toranaga Yoshi. 

Hiraga simţi un fior de gheaţă, întrebându-se dacă 
curtezana Koiko fusese trădată sau ea era trădătoarea. 

— El? De ce? 

Raiko dădu din umeri a neştiinţă. 

— Ele fruntea şarpelui, fie că îţi convine, fie că nu. Sonno- 
joi, Hiraga-san, dar nu-mi aduce inamicul Bakufu aici. Vreau 
să-mi păstrez capul pe umeri. 

Hiraga se perpelise toată noaptea cu gândul la portret şi 
la ce era de făcut. Acum Fujiko îi umplea din nou cupa de 
sake. 

— Acest Taira mă uimeşte, Ori. 

— Ce-ţi pierzi timpul cu el? Ucide-l! 

— Mai târziu, nu acum. Parcă ar fi o partidă de şah cu 
reguli mereu schimbătoare - mă uit la el, la ceilalţi, încerc 
să le ghicesc reacţiile... E fascinant - o dată ce te 
obişnuieşti cu duhoarea lor. 

— Astă-seară ar fi trebuit să facem ce prevăzusem eu: Să-l 
ucidem şi să-i aruncăm cadavrul lângă loja de gardă, ca să 
cadă vina pe ei - Ori îşi trecu mâna cu iritare peste ţepii 
mărunți de păr ce îi acopereau ţeasta şi chipul, umărul îi 
era încă bandajat, şi braţul în faşă. Mâine mă rad, şi am să 


mă simt ca un samurai din nou - Raiko are un bărbier de 
încredere; oricum, ras sau neras, inactivitatea asta forţată 
mă scoate din minţi. 

— Şi umărul? 

— Rana e curată. Mă zgândăre, dar e o mâncărime 
sănătoasă - Ori îşi ridică braţul pe jumătate. Mai mult nu 
pot, dar forţez un pic în fiecare zi. Greu de luptat aşa. 
Karma. Dar dacă l-am fi ucis pe gai-jinul Taira, n-ar fi fost 
nici o primejdie pentru noi sau pentru casă - mi-ai spuscă e 
prea tăinuitor ca să fi spus cuiva că se află aici. 

— Da, dar ar fi putut s-o facă, şi tocmai asta nu înţeleg. 
Sunt total imprevizibili. Se răzgândesc tot timpul, spun un 
lucru şi fac exact invers, dar nu dintr-un calcul anume ca 
noi. 

— Sonno-joi. Dacă l-am fi ucis, ar fi înnebunit gai-jinii. S-o 
facem data viitoare când vine. 

— Da, o vom face, dar mai târziu. Deocamdată, Taira e 
prea preţios. Ne va destăinui secretele lor, cum să-i umilim, 
să-i ucidem cu sutele şi miile şi, după ce ne vom fi folosit de 
ei, cum să-i umilim şi să-i distrugem pe cei din Bakufu - 
Hiraga întinse cupa spre a-i fi umplută, ceea ce Fujiko se 
grăbi să facă, zâmbind. Am fost chiar în biroul căpeteniei 
tuturor eng'rezilor, la trei paşi de el. Mă aflam în centrul 
comandamentului gai-jin. Ah, dacă le-aş vorbi mai bine 
limba... 

Hiraga era prea prudent ca să-i dezvăluie lui Ori cât de 
multe ştia, sau modul în care îl convinsese pe Tyrer să-l 
strecoare afară din Legaţie. Prezenţa curtezanei era un 
argument suplimentar. Umplându-le cupele toată seara, 
surâzătoare, perfect atentă, neîntrerupându-i o singură 
dată, Fujiko ascultă cu aviditate, fără să pară câtuşi de 
puţin că o face, tânjind să pună nesfârşite întrebări, dar 
mult prea bine învățată ca să cadă pradă tentaţiei. „Ascultă 
doar, zâmbeşte, şi prefă-te că eşti tâmpă, o simplă jucărie” - 
fuseseră toate îndoctrinate de diverse mama-san. „Curând 
vei afla tot ce doreşti de la ei fără ca tu să fi suflat o vorbă. 


Ascultă, zâmbeşte, priveşte, flatează-i şi fă-i fericiţi. Doar 
astfel se vor arăta generoşi. Nu uita că fericirea bărbatului 
înseamnă aur, singurul tău scop şi unica ta siguranţă”. 

— La Yedo - spunea Hiraga - Taira a fost plin de curaj şi în 
seara asta un laş. Cum e la pat, Fujiko? 

Zâmbitoare, Fujiko îşi ascunse mirarea faţă de atâta 
nedelicateţe. 

— Ca orice tânăr, Hiraga-san. 

— Bineînţeles, dar cum e? E proporţionat - bărbat înalt, 
suliță lungă? 

— Ah, regret - zise Fujiko coborând privirea şi glasul i se 
umplu de smerenie - doamnele din Lumea Sălciilor sunt 
învăţate să nu discute niciodată despre un client cu altul, 
oricare ar fi el. 

— Regulile noastre se aplică şi gai-jinilor? Ei? întrebă 
Hiraga. 

— N-ai să scoţi nimic de la ea sau de la oricare alta, chicoti 
Ori. Am încercat şi eu. Raiko-san m-a mustrat pentru 
întrebări: „Gai-jin sau nu, vechea regulă din Yoshiwara e 
valabilă”, mi-a spus. „Se poate vorbi aşa în general de mulţi, 
dar despre un client anume - Baka neh!” Era chiar 
mânioasă. 

Cei doi bărbaţi izbucniră în râs, dar Fujiko observă 
severitatea din ochii lui Hiraga. Prefăcându-se că nu 
remarcă nimic, dorind să-l liniştească şi întrebându-se în 
acelaşi timp cum va trebui să-l satisfacă în noaptea aceea, 
spuse: 

— Regret, Hiraga-san, dar am puţină experienţă, cu 
bătrâni, tineri sau din cei de mijloc. Dar majoritatea 
doamnelor experimentate afirmă că mărimea nu 
garantează plăcerea pentru bărbat sau femeie, şi că tinerii 
sunt totdeauna cei mai buni şi mai satisfăcători dintre 
clienţi. 

Fujiko râse în sinea ei de minciuna asta atât de des 
pomenită. Aş vrea să pot spune adevărul măcar o dată, 
anume că tinerii sunt cei mai răi dintre clienţi, cer cel mai 


mult şi oferă cel mai puţin. Sunteţi peste poate de pripiţi, 
plini de vlagă, vreţi să tot intraţi în noi şi nu vă mai săturaţi, 
aveţi bălți de sămânță, dar puţină mulţumire la urmă, şi 
arareori sunteţi darnici. Partea cea mai proastă e că, oricât 
s-ar feri, fetele se mai şi îndrăgostesc de un tânăr anume, 
ceea ce provoacă şi mai multă nefericire, dezastru, ba chiar 
sinucidere în majoritatea cazurilor. 

— Unii tineri, zise ea, evitând răspunsul, sunt incredibil de 
timizi, oricât de bine înzestrați ar fi de la natură. 

— Interesant... Ori, tot nu-mi vine să cred că Iaira s-a 
supus şi a plecat. 

Ori ridică din umeri. 

— Supus sau nesupus, la ora asta ar trebui să fie mort, şi 
eu aş dormi mai uşor. Ce altceva putea face? 

— Orice. Ar fi trebuit să doboare poarta - o întâlnire 
stabilită dinainte e sfântă şi faptul că Raiko nu avea o 
înlocuitoare disponibilă e un afront în plus. 

— Poarta şi gardul sunt prea solide, chiar şi pentru noi. 

— Atunci s-ar fi cuvenit să iasă în strada principală, să 
strângă cinci, zece sau douăzeci de oameni de-ai lui, să-i 
aducă aici şi să dărâme gardul. E om cu multă autoritate, 
ofiţerii şi soldaţii ascultau de ordinele lui la Legaţie. Ar fi 
făcut-o pe Raiko să stea la cheremul lui un an întreg, dacă 
nu mai mult, şi ar fi avut ce servicii doreşte atunci când le 
doreşte - chiar şi noi am fi fost obligaţi să ne luăm tălpăşiţa. 
Asta aş fi făcut eu dacă eram om cu autoritatea lui - Hiraga 
zâmbi, şi Fujiko îşi stăpâni o înfiorare lăuntrică. Era cinstea 
obrazului în joc şi doar ştiu că ei înţeleg foarte bine când e 
obrazul în joc. Erau gata să apere prostia aia de Legaţie 
până la ultimul om, după care flota ar fi făcut prăpăd la 
Yedo. 

— Nu asta vrem noi? 

— Ba da - Hiraga râse. Dar nu când eşti fără armă şi te 
guduri ca un grădinar - mă simţeam gol-goluţ. 

Cupele fură iar umplute. Hiraga privi spre Fujiko. În mod 
normal, chiar în serile când fata nu era prea atrăgătoare, 


virilitatea lui obişnuită şi sake-ul l-ar fi ajutat să se excite. 
Dar în seara asta, lucrurile stăteau altfel. Era în Yoshiwara, 
cartier gai-jin. Fujiko se culcase cu el, acum era pătată. 
Poate că-i va plăcea lui Ori, îşi spuse, şi răspunse de formă 
surâsului ei. 

— Ce-ar fi să îmbucăm ceva, Fujiko? Ei? Ce are casa mai 
bun. 

— Imediat, Hiraga-san, şi se îndepărtă în grabă. 

— Ascultă, Ori, îi şopti Hiraga, căci nu voia ca nimeni să le 
surprindă conversaţia. Suntem în mare primejdie aici - 
scoase sulul cu portretul. 

Ori fu cutremurat. 

— Doi koku? Oricine ar fi tentat. Ai putea fi tu - nu e foarte 
asemănător, dar te-ar putea opri la un baraj. 

— La fel spune şi Raiko. 

Ori îşi ridică ochii spre el: 

— Joun era artist, chiar foarte bun. 

— Mi-a trecut şi mie prin cap, şi m-am întrebat cum l-au 
capturat şi cum l-au distrus. Ştie multe secrete shishi, de 
planul lui Katsumata de a-l prinde pe shogun. 

— Dezgustător din partea lui să se lase capturat de viu. E 
evident că au spioni printre noi - Ori îi restitui portretul. 
Oricine ar fi tentat de doi koku, chiar cea mai îndatoritoare 
mama-san. 

— Şi-asta mi-a trecut prin minte. 

— Lasă-ţi barbă, Hiraga, sau mustață. [i-ar fi de ajutor - 
Ori avea din nou capul pe umeri, sfaturile lui fiind la fel de 
binevenite. Ciudat când mă gândesc că portretul ăsta sau 
ce-o fi, atârnă peste tot. 

După o vreme Ori reluă: 

— Într-o zi-două, de cum pot - îmi recapăt puterea pe zi ce 
trece - voi merge la Kyoto, la Katsumata, să-l anunţ cum 
stau lucrurile cu Joun. Trebuie prevenit şi el. 

— Da, e o idee bună, foarte bună. 

— Şi tu? 


— Eu sunt în siguranţă printre gai-jini, mai în siguranţă 
decât oriunde, atâta timp cât nu sunt trădat. Akimoto e la 
Hodogaya, am trimis după el: vom lua o hotărâre împreună. 

— Bun. Ai fi şi mai în siguranţă dacă ai porni spre Kyoto 
chiar acum, înainte ca portretul să împânzească drumul 
Tokaido. 

— Nu. Taira e o ocazie prea bună ca s-o las din mână. Am 
să ascund spade acolo, pentru orice eventualitate. 

— Ia-ţi un revolver, e mai puţin vizibil - Ori îşi introduse 
mâna dreaptă în yukata, şi se scărpină prin bandaj. 

Hiraga fu şocat să vadă, agăţată de gâtul lui, o cruciuliţă 
de aur, montată pe un lanţ şi el de aur. 

— De ce porţi aia? 

Ori dădu din umeri: 

— Mă amuză. 

— Dă-o jos, Ori; te trădează că eşti dintre cei care au 
comis crima de pe Tokaido, te leagă de Shorin şi de ea. 
Crucea e un risc de care ne putem lipsi. 

— Mulţi samurai sunt creştini... 

— Da, dar fata ar putea recunoaşte crucea. E nebunie 
curată să-ţi iei un asemenea risc. 

După o clipă de tăcere, Ori spuse: 

— Crucea asta mă amuză. 

Hiraga văzu că e de neînduplecat şi îl blestemă în sinea lui, 
dar hotări că era de datoria lui să apere mişcarea shishi şi 
principiul sonno-joi, chiar şi acum. 

— DĂ-O JOS! 

Sângele i se urcă lui Ori în obraji. Fără să-şi schimbe 
expresia vag zâmbitoare, ştiu că ordinul era imperativ. 
Alternativa era simplă: refuzul şi moartea, sau supunerea. 
Un ţânţar zumzăi lângă el; nu-i dădu atenţie, dorind să 
evite orice mişcare bruscă. Cu un gest lent al mâinii drepte, 
îşi rupse lanţul de la gât. Crucea dispăru în buzunarul de la 
mânecă. Ori îşi lipi mâinile de tatami şi făcu o plecăciune 
adâncă: 


— Ai dreptate, Hiraga-san, era un risc inutil, te rog să mă 
ierţi. 

Tăcut, Hiraga se înclină la rândul său. Atunci, abia se 
relaxă, în vreme ce Ori îşi îndreptă spatele. Ambii erau 
conştienţi că raportul dintre ei se schimbase pentru 
totdeauna: nu deveniseră duşmani - pur şi simplu nu mai 
erau prieteni, aliaţi, desigur, dar nu prieteni, şi nici nu 
aveau să mai fie vreodată. Ridicându-şi cupa în onoarea lui 
Hiraga, Ori constată cu plăcere că îşi stăpânea furia 
lăuntrică în atare măsură încât nu-i tremurau degetele. 

— Mulţumesc. 

Hiraga bău şi el, se aplecă şi turnă sake pentru amândoi. 

— Acum spune-mi despre Sumomo. 

— Aproape că nu-mi mai amintesc nimic, spuse Ori, 
desfăcându-şi evantaiul şi alungând abia acum ţânţarul. 
Mama-san Noriko mi-a zis mai apoi că Sumomo a apărut ca 
o fantomă, eu eram târât pe targă, nu i-a spus mare lucru 
despre ce s-a întâmplat, doar că un doctor gai-jin m-a 
spintecat şi m-a cusut la loc. I-a plătit jumătate din datoriile 
lui Shorin, convingând-o să mă ascundă la ea. După cea 
întrebat de soarta lui Shorin, ascultând ce i se întâmplase, 
Sumomo aproape că n-a mai scos nici o vorbă. Când 
mesagerul s-a întors de la Yedo cu răspunsul tău, a plecat 
pe dată la Shimonoseki. Singurele veşti de la ea: că 
Satsuma mobilizează oamenii, în vederea războiului, că 
bateriile din Choshu au deschis din nou focul împotriva 
navelor veneticilor, apărute în strâmtoare, obligându-le să 
se întoarcă. 

— Foarte bine. I-ai dezvăluit totul despre Shorin? 

— Da. Era de piatră şi după ce i-am povestit totul a zis 
doar că va fi răzbunat. 

— A lăsat vreo scrisoare, vreun mesaj la mama-san? 

— Mie nu mi-a lăsat nimic, ridică Ori din umeri. 

Poate are Noriko vreo veste pentru mine, se gândi Hiraga. 
Nu conteşte, mai poate aştepta. 

— Arăta bine? 


— Da. Îi datorez viaţa. 

— Da. Într-o bună zi va veni să-şi ceară datoria. 

— Plătindu-i ei, e ca şi cum ţi-aş plăti ţie şi mi-aş ţine 
jurământul sonno-joi. 

Se cufundară în tăcere, fiecare întrebându-se ce gândea 
celălalt în adâncul fiinţei sale. Hiraga surâse brusc: 

— A fost o petrecere mare astă-seară în colonie, cu muzică 
urâtă şi bătută din plin, ăsta e obiceiul lor când un bărbat 
se hotărăşte să se însoare - dădu cupa peste cap. Bun sake- 
ul ăsta. Unul dintre negustori, gai-jinul pe care l-ai tăiat pe 
Tokaido, se căsătoreşte cu femeia aceea. 

Ori rămase cu gura căscată: 

— Femeia cu crucea? E acolo? 

— Am văzut-o astă-seară. 

— Ah, bâigui Ori, ca pentru sine, apoi îşi termină sak6-ul şi 
mai turnă în cupe pentru el şi Hiraga, puţin alcool picură, 
neobservat, pe tavă. Se căsătoreşte, care va să zică? Când 
asta? 

— Nu ştiu. l-am văzut pe amândoi astă-seară - el merge în 
două bastoane, ca un olog. L-ai rănit rău de tot, Ori. 

— Bun. Şi, âă, femeia cum era? 

Hiraga izbucni în râs: 

— Ca de pe altă lume, Ori, n-am văzut ceva mai caraghios. 

Îi descrise crinolina. Apoi coafura. Apoi se ridică în 
picioare şi îi maimuţări mersul. Curând ambii bărbaţi se 
rostogoleau pe tatami de râs. 

— Uite-aşa îi ieşeau sânii, goi! înainte de a veni aici, am 
aruncat o privire pe fereastră. Bărbaţii o ţineau fără jenă în 
braţe, ea şi cu un bărbat se ţineau unul de altul, şi se 
fâţâiau în faţa tuturor, într-un soi de dans, pe-o muzică 
îngrozitoare care ieşea din nişte instrumente înfiorătoare. 
Dacă asta-i muzică! Şi ce-şi mai vântura fustele, de-o vedeai 
până la brâu, toată numai lenjerie dantelată, de la chiloţii 
strânşi pe cur, până la gleznă! Dacă n-aş fi văzut cu ochii 
mei, n-aş fi crezut! Trecea de la un bărbat la altul ca o 
curvă de trei parale şi era aclamată de toată lumea. Şi 


nătângul ei de logodnic stătea într-un fotoliu şi zâmbea 
radios, dacă poţi să-ţi închipui una ca asta - Hiraga vru să 
mai toarne sake, dar sticla era goală. Sake, comandă el. 

O uşă se deschise instantaneu şi intră o servitoare cu două 
recipiente, îngenunche, turnă şi se retrase în grabă. Hiraga 
râgâi, căci sake-ul începuse să i se urce la cap. 

— Se comportau ca nişte animale. Dacă n-ar avea tunurile 
şi navele acelea, n-ar fi demni nici măcar de dispreţ. 

Ori aruncă iute o privire pe fereastră către mare. 

— Ce e? întrebă Hiraga, brusc alertat. Vreo primejdie? 

— Nu, n-a fost nimic. 

Hiraga se încruntă, neliniştit, amintindu-şi ce sensibil era 
Ori la cel mai neînsemnat semnal de primejdie din afară. 

— Ai săbii aici? 

— Da. I le-am dat lui Raiko întru păstrare. 

— Mi-e groază când n-am cele două săbii la brâu. 

— Da, aşa e. 

Băură în tăcere un timp, apoi fu adusă mâncarea în mici 
boluri: peşte prăjit, orez, sushi, sashimi, însoţite de o 
specialitate portugheză, tempura - peşte cu legume dat 
prin făină de orez şi prăjit în ulei. Înainte de venirea, în 
jurul anului de graţie 1550, a portughezilor - primii 
europeni apăruţi pe țărmurile lor - japonezii nu cunoşteau 
tehnica prăjitului. După ce se îndestulară, trimiseră după 
Raiko şi o lăudară pentru toate serviciile, refuzară o gheişă 
şi rămaseră cu Fujiko, după că gazda se retrase cu o 
plecăciune. 

— Poţi să pleci acum, Fujiko. Voi fi aici mâine, după apusul 
soarelui. 

— Da, Hiraga-san. 

Fujiko se înclină până la pământ, mulţumită că nu mai 
trebuia să ofere şi alte servicii în acea seară: aflase deja de 
la Raiko că primise un onorariu generos. 

— Mulţumesc pentru onoarea ce mi-o faceţi. 

— Nimic din ce auzi sau vezi aici nu va ajunge vreodată la 
urechile lui Taira sau ale oricui altcuiva, gai-jin sau nu. 


— Bineînţeles, Hiraga-sama, răspunse ea cu o tresărire 
speriată a capului. Bineînţeles că nu, repetă, abia auzindu-i- 
se glasul, îşi lipi fruntea de tatami şi, înfricoşată ieşi. 

— Ori, femeia asta aude ce vorbim noi. E un risc. 

— E un risc în toate. Dar n-ar îndrăzni, nici ea, nici 
suratele ei! 

— Ori îşi făcu vânt, cu evantaiul, îndepărtând insectele 
nocturne. Înainte de-a pleca, va trebui să ne înţelegem cu 
Raiko, limpede, ca Fujiko să fie plasată într-o casă de mâna 
a şaptea, unde va fi prea ocupată ca să ne dea de furcă, şi 
nu va avea nimic de-a face cu gai-jinii sau cu Bakufu. 

— Bun. Ăsta da sfat. S-ar putea să ne coste! Raiko mi-a 
spus că Fujiko are mare trecere la gai-jinul ei, dintr-un 
motiv sau altul. 

— Fujiko? 

— Da. Bizar, neh? Raiko pretinde că au obiceiuri complet 
diferite de ale noastre - zâmbetul lui Ori se schimonosi. Ce 
e? 

— Nimic. Mai vorbim mâine. 

Hiraga dădu din cap, sorbi ultima picătură de sake, îşi 
scoase cămaşa yukata, apretată, cu care casele şi hanurile 
îşi dotau de regulă clienţii, îşi reluă kimonoul țărănesc, 
ordinar, turbanul grosolan, pălăria cu boruri largi, şi îşi 
aruncă pe umăr coşul gol de provizii. 

— Eşti în siguranţă aşa? 

— Da, şi atâta vreme cât nu sunt obligat să-mi dau jos 
pălăria şi turbanul, trec nestingherit cu astea - Hiraga 
scoase la iveală două permise date de Tyrer, unul în 
japoneză şi altul în engleză. Gărzile de la poartă şi de pe 
pod sunt cu ochii-n patru, şi sunt patrule de soldaţi noaptea 
prin Legaţie. Nu există oră de stingere, dar Iaira m-a 
avertizat să fiu prudent. 

Cu un aer gânditor, Ori îi înapoie actele, Hiraga şi le 
strecură în mânecă. 

— Noapte bună, Ori. 


— Noapte bună, Hiraga-san - Ori îl privi ciudat. Aş vrea să 
ştiu unde locuieşte acea femeie. 

— Ah! făcu Hiraga, micşorându-şi ochii a mirare. 

— Da. Aş vrea să ştiu unde anume. 

— Cred că aş putea afla. Pentru ce? 

Tăcerea deveni densă. Ori reflectă: acum nu sunt singur - 
ce n-aş da să fiu! Dar, de fiecare dacă când îmi las mintea să 
zboare, îmi amintesc de acea noapte şi de nesfârşita mea 
bucurie în trupul ei. Dacă aş fi ucis-o, toată povestea ar fi 
fost ca şi uitată; ştiind-o în viaţă, sunt obsedat de ea. Nu-mi 
iese din cap. E o prostie, o adevărată prostie, ştiu bine, dar 
sunt vrăjit. E spurcată, pângărită, dar m-a vrăjit şi sunt 
convins că va continua să mă obsedeze câtă vreme va fi în 
viaţă. 

— Pentru ce? întrebă din nou Hiraga. 

Chipul lui Ori nu-i dezvălui gândurile. El se mulţumi să 
ridice din umeri. 

Miercuri, 17 octombrie. 

Andre Poncin clipi uluit din ochi: 

— Eşti însărcinată? 

— Da, răspunse ea încet. Ştii, e... 

— E minunat, totul e perfect! izbucni el, în timp ce şocul se 
transformă într-un zâmbet radios: Struan, acest perfect 
gentleman britanic, profitase de inocenţa unei tinere 
fecioare şi nu-şi putea apăra onoarea decât consimţind să 
se căsătorească în pripă. 

— Doamnă, felicitările mele... 

— Taci, Andr6, nici o felicitare, şi vorbeşte mai încet, te rog 
- pereţii au urechi, şi în special pereţii legaţiilor, nu-i aşa? 
şopti ea, uluită peste măsură chiar ea de calmul cu care 
vorbeşte şi de faptul că-i venea atât de uşor să se 
destăinuie. Din nefericire, e o altă problemă: nu monsieur 
Struan e tatăl. 

Lui Andre îi dispăru surâsul de pe buze, ca apoi să-i apară 
din nou. 

— Glumeşti, desigur, dar de ce glum... 


— Ascultă-mă, te rog! Angelique îşi apropie scaunul de al 
lui. Am fost violată la Kanagawa. 

EI o privi îndelung, consternat, în vreme ce ea îi relată ce 
credea ea că se întâmplase, ce avea de gând să facă şi cum 
îşi ascunsese groaza începând din acel moment. 

— Doamne Dumnezeule, Angelique, biata de tine, ce 
groaznic, reuşi el să îngâne, în stare de şoc, întrezărind un 
nou indiciu în dezlegarea şaradei. 

Şi William, Seratard şi Struan hotărâseră să păstreze 
desăvârşită taină în legătură cu operaţia făcută de doctorul 
Hoag la Kanagawa într-un cerc cât mai restrâns, tăinuindu- 
i-o în special Angelicăi. Ambii doctori consideraseră că era 
mai înţelept din punct de vedere medical vorbind. De ce să 
o speriem degeaba? E şi-aşa destul de traumatizată de 
întâmplarea de pe Tokaido. Încă nu era cazul să fie pusă la 
curent, îşi spuse el, tulburat peste poate de ironia faptului. 
O mângâie tandru pe mână, străduindu-se să se dezbare de 
propriile sale griji, concentrându-se asupra ei. Văzând-o 
aşezată alături, în biroul lui, neînchipuit de calmă, cu ochii 
senini întruchipând nevinovăția, abia cu câteva ore înainte 
eroina balului celui mai magnific de care Yokohama avusese 
vreodată parte, văzând-o astfel, îi venea greu să dea 
crezare celor ce-i spusese. 

— E adevărat? Chiar aşa s-a întâmplat? 

Angeligque îşi ridică mâna ca pentru jurământ. 

— Jur în numele Domnului! 

Îşi împreună mâinile în poală. Rochie de zi, galben-deschis, 
cu malacof, bonetă portocalie, umbreluţă. Uluit, Andre 
scutură din cap. 

— Nu-mi vine să cred. 

De-a lungul întregii sale vieţi, Andre fusese implicat în 
numeroase astfel de tragedii între sexe: împins către unele 
de superiorii săi, încurcat el însuşi în altele, stârnind multe, 
şi folosindu-se de majoritatea lor întru avansarea Cauzei; o 
făcuse pentru Franţa - pentru Revoluţie, pentru Liberte- 
Egalite-Fraternite, pentru împăratul Louis Napoleon, 


pentru oricine sau orice s-a aflat la putere... şi pentru el în 
primul rând. De ce nu? se întrebă. Ce-a făcut oare Franţa 
pentru mine sau ce va face în viitor? Nimic. Cât despre 
Angeligque, ori cade pradă crizei de nervi dintr-un moment 
într-altul, cu toată seninătatea ei doar de suprafaţă, ori e ca 
alte femei pe care le-am cunoscut, de soi râu, ce 
denaturează adevărul în scopurile lor proprii, sau va face 
precum cele împinse în prăpastie de groază, pentru ca apoi 
să ajungă uneltitoare cu sânge rece, atât de calculate cum 
n-ai crede că pot fi la vârsta lor. 

— Problema trebuie rezolvată, Andre. 

— Te gândeşti la avort? Doar eşti catolică. 

— Şi dumneata la fel. Asta este între mine şi Dumnezeu. 

— Şi spovedania? Trebuie neapărat să te spovedeşti. 
Duminică te... 

— Asta este între mine şi preot şi apoi Dumnezeu. Întâi 
trebuie rezolvată problema! 

— E împotriva legilor Domnului şi ale oamenilor. 

— Şi ce face de secole, încă dinainte de Potop? - în vocei 
se strecură o inflexiune dură. Oare totul se mărturiseşte? 
Adulterul e şi el împotriva „legilor Domnului”, nu? Şi crima 
e împotriva oricărei legi. Nu am dreptate? 

— Ce te face să crezi că am ucis vreodată pe cineva? 

— Nimic, dar e mai mult decât probabil că ai omorât sau ai 
fost pricina uciderii altora. Trăim vremuri de violenţă. 
Andre, am mare nevoie de ajutorul tău. 

— Te expui păcatului veşnic. 

Ştiu, m-am chinuit şi am vărsat lacrimi amare, îşi spuse în 
sinea ei, păstrându-şi expresia inocentă a ochilor. Îl ura, dar 
se vedea nevoită să se încreadă în el. Se trezise devreme în 
dimineaţa aceea şi, întinsă în pat, reflectase îndelung, 
revizuindu-şi planurile: îşi dăduse dintr-o dată seama că s- 
ar fi cuvenit să-i urască pe toţi bărbaţii. Bărbaţii sunt cauza 
tuturor nenorocirilor noastre - taţi, soţi, fii şi preoţi. Aceştia 
din urmă sunt cei mai răi: curvari şi perverşi notorii, se 
folosesc de biserică întru propăşirea propriilor lor scopuri 


mizerabile, deşi, într-adevăr, există şi câţiva sfinţi printre ei. 
Împreună cu alţi bărbaţi, preoţii stăpânesc lumea şi fac din 
ea un infern pentru femei. Îi urăsc pe toţi, cu excepţia lui 
Malcolm. Pe el nu-l urăsc, sau nu încă. Nu ştiu dacă îl iubesc 
cu adevărat, nu ştiu ce înseamnă dragostea, dar îmi place 
mai mult decât oricare alt bărbat întâlnit vreodată şi îl 
înţeleg. Cât despre ceilalţi, mulţumescu-ţi ţie Doamne că 
mi-ai deschis în sfârşit ochii. Acum se uita la Andre cu o 
expresie rugătoare, şi o deplină încredere în el. Blestemat 
să fii că sunt nevoită să-mi încredinţez viaţa în mâinile tale, 
şi lăudat fie Domnul că acum văd în străfundul sufletului 
tău. Malcolm şi Jamie au dreptate: nu-ţi doreşti decât să 
domini casa Struan sau să-i provoci pieirea. Blestemat fie 
orice bărbat în care trebuie să mă încred. De ce nu mă aflu 
la Paris, sau chiar la Hong Kong? Aş găsi acolo zeci de femei 
cărora le-aş putea cere discret sprijinul necesar! Aici nu e 
niciuna. Scorpiile alea două? Nici vorbă! E clar că mă urăsc 
şi îmi sunt duşmance. Angelique stoarse câteva lacrimi: 

— Te implor, ajută-mă. 

Andre oftă: 

— Am să vorbesc cu Babcott în cursul dimin... 

— Ai înnebunit? Cum să îndrăznesc să-l amestec pe el? 
Sau pe Hoag? Nu, Andre. M-am gândit bine la toate 
aspectele. Nici Babcott, nici Hoag. Trebuie să găsim pe 
altcineva. O femeie pricepută de la casele alea. 

Andre o privi din nou cu gura căscată, uluit de calmul din 
voce şi de logica raţionamentului. 

— Adică o mama-san? bâigui el. 

— Oh, femeile-alea, da... Genul de femeie mai-mare peste 
bordelul local, care se ocupă cu stabilirea întâlnirilor, a 
preţurilor, cu distribuirea fetelor, şi-aşa mai departe - 
fruntea i se încreţi. Nu mă gândeam la aşa ceva. De fapt, 
am auzit că e o casă de toleranţă în capul străzii. 

— Doamne Dumnezeule! La Nellie-Făr'-de-Jenă? În 
Mahalaua Beţivanilor? Nu m-aş duce acolo nici pentru o 
mie de ludovici de aur. 


— Dar nu e casa surorii acelei doamne Fortheringill? 
Celebra Fortheringill din Hong Kong? 

— De unde-ai auzit de ea? 

— Of, Doamne, Andre! Dar ce mă crezi? O mărginită de 
englezoaică bigotă? Orice europeancă din Hong Kong a 
auzit de stabilimentul doamnei Fortheringill pentru tinere 
domnişoare, deşi se face că nu ştie nimic şi nu discută în 
public despre aşa ceva. Toate europencele, cu excepţia 
celor mai proaste, ştiu că soţii lor se perindă prin casele 
chinezeşti, sau au amante orientale. Sunt de-o ipocrizie! 
Nici chiar dumitale nu ţi-ar veni să crezi ce discută 
doamnele în intimitatea budoarelor, sau când nu sunt 
bărbaţi de faţă. 

— Nu e acelaşi lucru, Angelique, aici clienţii sunt marinari, 
beţivi, tot felul de trântori, numai scursură. Nellie-Făr'-de- 
Jenă nu e sora ei, ci doar pretinde a fi, plătind probabil ceva 
bani pentru folosirea numelui. 

— Oh! Atunci dumneata unde mergi? Să te „distrezi”, 
vreau să spun. 

— La Yoshiwara, răspunse el, uimit de tonul conversaţiei şi 
de faptul că el însuşi se arăta atât de deschis. 

— Ai un loc anume, o casă specială? Undeva unde să fii în 
termeni buni cu mama-san? 

— Da. 

— Perfect. Du-te deci la mama-san diseară şi adu ce 
băutură vor fi folosind ele pe-acolo. 

— Cum? 

— Hai, Andr6, fii serios, puţină deşteptăciune! E o afacere 
gravă, şi dacă problema nu se rezolvă nu voi ajunge 
niciodată castelana-cea-sus-pusă, şi îmi va fi deci imposibil 
să sprijin... anumite interese - Angeligue observă că 
săgeata atinsese ţinta şi fu mulţumită de sine. Du-te - 
adăugă ea - în acel loc astă-seară şi cere băutura. N-o 
întreba pe fata ta sau pe oricare alta, s-ar putea să nu ştie. 
Întreab-o pe Madame la Patronne, pe mama-san. Spune-i că 
doamna are o întârziere. 


— Nu ştiu dacă au genul ăsta de remediu. 

Angeligque zâmbi îngăduitor: 

— Fii puţin isteţ, Andre, evident că au, nu se poate să nu 
aibă. O dată ce acest obstacol va fi înlăturat - mai spuse ea, 
îndreptându-şi cu mâna dreaptă degetele de la mănuşa 
stângă - totul va merge ca pe roate, şi ne vom căsători de 
Crăciun. Apropo, am decis că ar fi preferabil să mă mut din 
apartamentul Struan până la măritiş, acum că monsieur 
Struan se întremează pe zi ce trece. Am să mă mut înapoi la 
Legaţie în cursul după-amiezii. 

— Crezi că e înţelept? Mai bine ai sta cât mai aproape de 
el. 

— În principiu, da, deşi decenţa impune anumite limite. 
Dar sunt convinsă că-mi va fi rău de la licoarea aceea vreme 
de o zi-două. După ce se rezolvă problema, voi hotări dacă 
mă mut înapoi sau nu. Ştiu că pot avea încredere în 
dumneata, mon ami - se ridică în picioare. Mâine la aceeaşi 
oră? 

— Chiar dacă n-am făcut nimic, îţi dau de veste. 

— Nu. Mai bine ne întâlnim aici la prânz. Ştiu că mă pot 
bizui pe dumneata. 

Îi surâse irezistibil. Andre simţi un fior agreabil, datorită 
nu numai zâmbetului, ci şi faptului că, orice s-ar fi întâmplat 
de-acum, Angelique era înlănţuită de el pe vecie. 

— Ideogramele acelea, cele de pe cearşaf - mai spuse el - 
ţi le aminteşti? 

— Da, răspunse ea, surprinsă de schimbarea bruscă de 
subiect. De ce? 

— Le-ai putea desena? S-ar putea să le recunosc, e posibil 
să aibă un sens. 

— Erau pe cuvertură, nu pe cearşaf. Scrise cu... sângele 
lui - Angelique inspiră adânc, se apropie, şi înmuie pana în 
cerneală. Am uitat să-ţi spun ceva. Când m-am trezit, îmi 
dispăruse crucea pe care o purtam la gât de când eram 
copilă. Am căutat-o peste tot, dar dispăruse cu desăvârşire. 

— El ţi-a furat-o? 


— Presupun. Dar nu a luat nimic altceva. Toate celelalte 
bijuterii au rămas neatinse. Nimic care să valoreze prea 
mult, dar mai mult decât crucea, oricum. 

Imaginea ei zăcând pe pat, inertă, cu cămaşa de noapte 
spintecată de la guler la tiv, mâna siluitorului smulgându-i 
lanţul cu crucea lucind în lumina lunii în timp ce-i desfăcea 
pulpele - imaginea căpătă un caracter concret, erotic, 
excitant. Poncin o învălui cu privirea din cap până în 
picioare pe Angelique, care era aplecată asupra biroului, 
ignorându-i pofta. 

— Uite, spuse ea, oferindu-i foaia de hârtie. 

Andre o examină, în vreme ce soarele îi lumina inelul cu 
pecete de care nu se despărţea niciodată. Ideogramele nu 
semănau cu niciuna din cele cunoscute. 

— Regret, dar nu au nici un sens - nici măcar nu par 
chinezeşti. Oricum, chineze sau japoneze, semnele sunt 
aceleaşi. 

Subit frapat de o idee, întoarse hârtia pe dos şi exclamă, 
ca trăsnit: 

— 'Tokaido! Asta înseamnă! Angelicăi îi pieri culoarea din 
obraji. Le-ai copiat pe dos. Tokaido înnoadă toate firele. A 
vrut ca tu să ştii, ca toată colonia să ştie şi într-adevăr s-ar fi 
întins vestea dacă ai fi suflat o vorbă cuiva. Dar de ce? 

Tremurând toată, Angelique îşi duse degetele la tâmple... 

— Nu... nu ştiu. P...poate că... Nu ştiu. Acum €... probabil 
că e mort, monsieur Struan l-a împuşcat în umăr, cu 
siguranţă că e mort. 

Andre şovăi cuprins de incertitudine, cântărind dacă să-i 
spună sau nu. 

— Dacă tot avem atâtea secrete în comun, şi e evident că 
ştii să le păstrezi, cu toată părerea de rău trebuie să mai 
afli unul - şi îi povesti istoria cu Hoag şi operaţia. Nu a fost 
vina lui Hoag, n-avea cum să fie la curent. Ce ironie - ambii 
doctori au fost de părere să nu-ţi spună nimic, să nu te 
sperii şi mai rău. 


— Din cauza lui Babcott şi a narcoticului lui am ajuns 
unde-am ajuns, rosti ea în şoaptă, cu o inflexiune care îi 
îngheţă lui Andre sângele în vine. Deci, trăieşte? 

— Nu ştim. Hoag nu-i dădea prea mari şanse de 
supravieţuire. Oare de ce vrea nemernicul să i se cunoască 
fapta? 

— Mai e vreun secret în legătură cu toată grozăvia asta pe 
care tu îl ştii şi eu nu? 

— Pentru ce-o fi dorit individul ca toată lumea să ştie? Din 
teribilism? 

O bună bucată de vreme, Angelique rămase cu privirea 
aţintită asupra a ceea ce desenase, nu clintea, doar pieptul 
îi sălta în ritmul egal al respirației. Apoi, fără să scoată o 
vorbă, ieşi din încăpere, uşa se închise încet în urma ei. 
Poncin clătină din cap, uluit, cu ochii pironiţi pe foaia de 
hârtie. 

Tyrer stătea în micul bungalow, vecin cu Legația britanică, 
pe care îl împărțea cu Babcott; îşi exersa caligrafia în 
compania lui Nakama - numele sub care îl cunoştea el pe 
Hiraga. 

— Spune-mi, te rog, cuvintele japoneze pentru: azi, mâine, 
poimâine, săptămâna viitoare, anul viitor, zilele săptămânii 
şi lunile anului. 

— Da, Taira-san! - plin de solicitudine, Hiraga rosti un 
cuvânt japonez, apoi aşteptă ca Tyrer să-l transcrie fonetic, 
cu litere latine, după care trasă ideogramele în spaţiul gol 
prevăzut, şi aşteaptă din nou ca Iyrer să le copieze. 
Dumneavoastră erevu bun. Iotdeauna forosi aceraşi or'dine 
în pensura, aşa nu uita. 

— Da, încep să înţeleg. Mulţumesc, îmi eşti de mare ajutor, 
răspunse Tyrer cu bună dispoziţie, plăcându-i să scrie, să 
citească, să-şi însuşească limba şi să-l înveţe în acelaşi timp 
pe Nakama, pe care îl considera extrem de inteligent şi de 
receptiv, şi după ce epuiză lista de cuvinte, spuse cu un aer 
satisfăcut: Bun. Mulţumesc. Acum du-te te rog la Raiko-san 
şi confirmă întâlnirea de mâine. 


— Confir'ma, va rogu? 

— A se convinge. Convinge-te că întâlnirea mea e stabilită. 

— Ah, interegu. Hiraga îşi frecă bărbia, deja aspră din 
pricina părului crescut peste noapte. Acuma duc 
confir'mez. 

— Mă întorc după prânz. Încearcă te rog să fii aici, ca să 
facem exerciţii de conversaţie şi să-mi mai spui câte ceva 
despre Japonia. Cum se zice asta în japoneză? 

Hiraga îi spuse cuvintele. Tyrer le transcrise fonetic, într- 
un caiet plin ochi cu cuvinte şi propoziţii, şi le repetă în mai 
multe rânduri, până fu mulţumit. Era pe punctul de a-i da 
liber lui Hiraga când, subit interesat, îl întrebă: 

— Ce e un ronin? 

Hiraga reflectă un timp, apoi explică cât mai simplu 
posibil, fără să sufle un cuvânt despre shishi. 

— Eşti deci un ronin în afara legii? 

— Hai. 

Pus pe gânduri, Tyrer îi mulţumi şi-l lăsă să plece. Îşi 
înăbuşi un căscat. Dormise prost în noaptea precedentă, cu 
mintea şi sufletul răvăşite de refuzul neaşteptat al lui Raiko. 
Blestemate fie toate, şi Raiko, şi Fujiko, îşi spuse punându-şi 
jobenul şi pregătindu-se s-o ia alene spre club ca să îmbuce 
ceva. La naiba cu japoneza şi la naiba cu toate, mă doare 
capul şi niciodată, în vecii vecilor, nu voi reuşi să învăţ limba 
asta îngrozitor de complicată. 

— Nu fi ridicol, îşi spuse cu voce tare, bineînţeles că ai să 
reuşeşti, îl ai pe Nakama şi pe Andre, amândoi excelenți 
profesori, diseară ai să cinezi pe cinste, o sticlă bună de 
şampanie, un pic de distracţie şi un pui de somn sănătos la 
noapte. Şi nu o blestema pe Fujiko, curând te vei culca din 
nou cu ea. Oh, Doamne, sper să se adeverească. 

Ziua era plăcută şi portul plin de nave. Negustorii se 
îndreptau, din diverse direcţii, către club. 

— Oh, salut, Andre, te invit să prânzim împreună, îi spuse 
el celuilalt. 

— Mulţumesc, nu. 


Poncin trecu mai departe fără să se oprească. 

— Ce s-a întâmplat? Ceva nu e în regulă? 

— Nu s-a întâmplat nimic. Cu altă ocazie. 

— Mâine? 

Nu-i stătea în caracter lui Andre să fie aşa de tăios. La 
naiba, voiam doar să-l întreb ce să... 

— Am să vin eu cu dumneata, Phillip, dacă îmi permiţi, zise 
McFay. 

— Cum să nu, Jamie! Pari mahmur, amice! 

— Chiar sunt. Şi dumneata pari la fel. Asta da, petrecere! 

— Da. Ce mai face Malcolm? 

— Mai puţină febră. Despre el voiam să-ţi vorbesc, printre 
altele. 

Găsiră o masă în sala afumată, neaerisită şi înţesată de 
lume în frac, ca de obicei. Se aşezară la o masă din colţ; 
prin faţa lor treceau servitori chinezi cu tăvi cu fripturi de 
vită, plăcintă cu pui sau peşte, pateuri de Cornwall, 
Yorkshire pudding, porc rece, farfurii cu curry şi boluri de 
orez, pentru veteranii comerţului cu China, plus whisky, 
rom, gin, bere brună, vin alb şi roşu şi halbe. Palete de 
muşte lângă fiecare tacâm. McFay se folosea din plin de a 
sa. 

— Voiam să te rog să pălăvrăgeşti un pic cu Malcolm. 
Spune-i aşa, ca de la d-ta, că n-ar fi rău să se întoarcă la 
Hong Kong cât mai curând posibil. 

— Dar, Jamie, o va face oricum, fără să-l sfătuiesc eu. De 
ce-ar asculta de mine, la urma urmei? Ce se petrece? 

— Maică-sa. Cred că nu mai e nici un fel de secret. Nu-i 
spune nimic, dar să ştii că-mi scrie cu fiecare poştă, 
ordonându-mi să-l expediez rapid înapoi. Ce dracu' pot să 
fac eu? Nu vrea să audă nimic. Dacă ajunge vestea 
petrecerii şi-a logodnei la Hong Kong... - McFay îşi rostogoli 
ochii în cap. Aiaiai! Uite-aşa un strat de rahat o să se- 
ntindă, de-aici până la Yedo! 

În ciuda aerului serios al lui McFay, Tyrer izbucni în râs: 


— S-a întins deja: e mai caca-câh ca niciodată. Grădina 
Legaţiei înoată până la genunchi. 

— Ah? - scoţianul îşi încreţi fruntea şi adulmecă aerul. Nu 
observasem. Cum e curry-ul? îl întrebă el pe un bărbat ce 
stătea alături. 

— Iute, Jamie, vecinul - Lunkchurch - scuipă un os de pui 
pe podeaua acoperită cu rumeguş. Sunt la porţia a doua. 

Tyrer îi făcu semn unui ospătar din preajmă, dar tânărul, 
cu nasul pe sus, îl evita în mod deliberat. 

— Hei, Dew neh loh moh, ospătar! strigă McFay cu iritare 
în glas. Bagă curry repejor, heya? 

Înjurăturile chinezeşti provocară hohote de râs, huiduieli 
şi rânjete amuzate printre negustorii şi comercianții 
prezenţi, şi priviri fulgerătoare din partea mai marelui 
batalionului de scoțieni, care dejuna somptuos în compania 
omologului său anglican din fruntea dragonilor şi a 
pastorului. O farfurie de friptură de vită în sânge apăru în 
faţa lui McFay. 

— Cully, dom-nu, baga-baga repe-yor, heya? surâse radios 
tânărul servitor. 

— Asta-i vită, pentru numele lui Dumnezeu! Curry, ce 
dracu', adu CURRY! Exasperat, McFay împinse farfuria cu 
violenţă. 

— Eu iau plăcintă cu pui, se grăbi să comande Tyrer. 

Bombănind, servitorul se întoarse la bucătărie, o dată 
ajuns dincolo de uşă, însă, unde dăinuia un veritabil 
balamuc, se hlizi cu gura până la urechi: 

— Senioraşul Fay a explodat ca un butoi cu pulbere când i- 
am împins tava cu friptură de vită sub nasul lui ca o 
pătlăgică, făcându-mă că-i curry. Aiaiai - exclamă el, 
ţinându-se de burtă - nici să te freci cu o muiere nu face cât 
o băşcălie bună cu diavolii ăştia de străini! 

Ceilalţi hohotiră la unison, până ce bucătarul şef îl plesni 
pe băiat cu cureaua peste faţă. 

— Ascultă aici, fustangiu prăpădit, şi voi toţi ceilalţi - să nu 
vă bateţi joc de diavolii străini până nu spune Nobila Casă 


Chen. Acum du-i onorabilului McFay de la Nobila Casă 
farfuria asta de curry cât ai zice peşte şi să nu te pună 
naiba să scuipi în ea că îţi frig coaiele-n untură! 

— Aiaiai, să scuip în mâncarea diavolilor de străini e firesc, 
onorabile bucătar şef, mormăi tânărul care o încasase de-şi 
simţea capul aproape mutat din loc, apoi se supuse rapid, 
împovărându-se în plus cu plăcinta de pui. 

Farfuria de curry şi bolul de orez fură trântite în faţa lui 
McFay. 

— Cully, dom-nu, doleşte, nu conteşte, şi tânărul se 
îndepărtă în goană, înjurând în sinea lui, totuşi mulţumit, 
căci, deşi nu îndrăznise să nesocotească ordinele 
bucătarului şef, îşi ţinuse degetul murdar în curry pe tot 
parcursul drumului dintre bucătărie şi masă. 

— Împuţit neobrăzat, zise Jamie. Cincizeci contra unu că 
prăpăditul a scuipat în farfurie. 

— De ce te răsteşti la el, dacă eşti aşa sigur? şi Tyrer se 
apucă să taie crusta groasă a plăcintei. 

— Pentru că merită şi ceilalţi la fel, plus un picior în dos, şi 
McFay începu să se lupte cu mari delicii, cu curry-ul de oaie 
şi cartofi - un terci gălbui la suprafaţa căruia se formau 
ochiuri de grăsime. Ce-mi aud urechile? Care va să zică, ai 
scos din Yedo un samurai care ciripeşte ceva engleză? 

— Aiurea! 

— Tyrer mai că se înecă cu bucata de pui. 

— Atunci de ce eşti ca o vânătă, pentru numele lui 
Dumnezeu? Cu mine vorbeşti, cu McFay de la Nobila Casă! 
Haide, Phillip, doar nu te-aşteptai ca chestia să rămână 
secretă tocmai aici? Aţi fost auziţi - sosul era atât de iute că- 
i ieşiră pe frunte broboane de sudoare. Frige de să-ţi 
prăjeşti coaiele-n el. Da-i bun. Vrei să guşti? 

McFay hăpăi mai departe, bine dispus. Când vorbi însă, 
printre îmbucături, vocea îi deveni mai dură, în ciuda 
tonului confidenţial. 

— Dacă nu-mi destăinui deschis ce e cu el, amice, aşa, ca 
de la om la om, şi nu-mi spui ce şi cum ţi-a cântat, îţi jur că, 


pe loc, spun în gura mare la toată lumea. Uite, lui mai întăi, 
adăugă el, arătând cu lingura către Nettlesmith, 
redactorul-şef al periodicului Yokohama Guardian, care deja 
era numai ochi şi urechi. O împroşcătură de curry căzu pe 
faţa de masă. Acuma, dacă drăgălaşul de Willie o să afle 
secretul ăsta din ziar, o să iasă un tărăboi ce n-ai mai văzut 
de când eşti. 

Lui Tyrer îi dispăru foamea. 

— E, aa, e adevărat că am ajutat un opozant să fugă din 
Yedo, răspunse el. Asta e tot ce pot spune. În prezent se află 
sub oblăduirea Majestății Sale. Regret, dar nu pot spune 
mai mult. Secret oficial. 

McFay îl măsură din ochi cu un aer şiret. 

— Sub oblăduirea Majestății Sale Britanice, care va să 
zică? 

— Da, regret. Mai departe, mucles. Secret de stat. 

— Interesant... 

McFay îşi termină farfuria şi strigă să i se aducă porţia a 
doua. 

— Tu-mi zici, în schimb - continuă el - eu nu voi mai spune 
la nimeni o vorbă. 

— Îmi pare rău, am jurat să păstrez secretul! 

— Tyrer asuda şi el, pe de o parte pentru că transpiraţia 
era în Asia ceva firesc, şi pe de altă parte pentru că taina lui 
răsuflase, chiar şi aşa, nu era nemulţumit de modul în care 
se descurca cu Jamie, fără îndoială cel mai important dintre 
comercianții din Yokohama. Sunt sigur că înţelegi, mai 
spuse Tyrer. 

McFay dădu îndatoritor din cap în semn de aprobare, în 
vreme ce se concentra asupra farfuriei de curry: 

— Înţeleg perfect, amice. În secunda în care am terminat 
de mâncat, Nettlesmith află bomba în exclusivitate. 

— N-ai să îndrăzneşti! 

— 'Tyrer fu îngrozit. Secret de st... 

— Rahat cu perje, şuieră McFay. În primul rând, nu te 
cred; în al doilea rând, chiar de-ar fi aşa, avem dreptul să 


aflăm, ce mă-sa, noi suntem statul, nu o adunătură de 
handicapaţi de diplomaţi, de-o răstorni cu-o băşină! 

— Fii atent aici... 

— Sunt atent, Phillip. Vorbeşte, Phillip, sau citeşti articolul 
cu pricina în ediţia de după-amiază. 

McFay arboră un zâmbet angelic în timp ce sugea şi 
înghiţea ultima picătură de sos cu o bucată de pâine; râgâi, 
îşi împinse scaunul şi dădu să se ridice. 

— Dumneata alegi, Phillip. 

— Aşteaptă! 

— Totul? Eşti de acord să-mi spui totul? 

Încremenit, Tyrer încuviinţă: 

— Dacă juri că păstrezi secretul. 

— Bun, dar nu aici. Biroul meu e mai sigur. Vino. Ce mai e 
nou, Gabriel? zise McFay în timp ce trecea pe lângă 
Nettlesmith. 

— Citeşte ediţia de după-amiază, Jamie. Războiul se 
anunţă în Europa, e groaznic în America şi aici mocneşte. 

— Nimic nou, deci. Salve... 

— Ziua, domnule Tyrer şi scărpinându-se tacticos, 
Nettlesmith îşi aruncă ochii isteţi peste persoana lui Tyrer, 
după care atenţia i se îndreptă din nou către McFay. Am un 
exemplar cu şpalturile ultimului capitol din Marile speranţe. 

Jamie încremeni pe loc. Phillip de asemenea. 

— Hai că nu te cred! 

— Zece dolari plus promisiunea unei exclusivităţi. 

— Care exclusivitate? 

— Când ai una, contez pe tine - şi privirea lui tăioasă se 
opri cu subinţeles asupra lui Tyrer, care încercă să o 
înfrunte calm. 

— Azi după-amiază, Gabriel? Fără glume? 

— Da, pentru o oră doar, ca să n-o poţi copia - e 
exemplarul meu exclusiv. Am pus la bătaie mai toate 
contactele mele din Fleet Street ca să ob... 

— Ca să le furi, vrei să spui. Doi dolari? 

— Opt, dar ora dumitale vine după cea a lui Norbert. 


— Ultima mea ofertă: opt şi o citesc primul. 

— Plus ştirea mea? Bun. Eşti un gentleman şi un erudit, 
Jamie. La trei sunt în biroul dumitale. 

Prin fereastra deschisă, Iyrer auzi cele opt bătăi de clopot 
de la Căpitănia portului. Moţăia cu picioarele întinse pe 
birou: uitase de exerciţiile de caligrafie de după-amiază. Nu 
avea nevoie să se uite la ceasul de pe consolă - propriul lui 
creier îi spunea că e ora patru după-amiază: pe nave intra, 
prin urmare, primul cart de după-amiază, al câinelui, de la 
patru la şase, apoi al doilea, de la şase la opt, după care se 
reluau carturile obişnuite până a doua zi la ora patru după- 
amiaza. Marlowe îi explicase cum stătea treaba cu carturile, 
care permiteau rotirea echipajului. Tyrer căscă şi deschise 
ochii, cufundându-se în gânduri. Acum ceva mai mult de o 
jumătate de an, nici n-auzisem de carturi şi nu fusesem 
vreodată pe o navă. Acum ştiu ora după bătăile de clopot la 
fel de bine ca după ceas. Ceasul de pe cămin bătu şi el de 
patru ori. Exact. În jumătate de oră trebuie să fiu la Sir 
William. Elveţienii ăştia ştiu, ai naibii, să facă ceasuri. Mai 
bine decât noi. Unde naiba o umbla şi Nakama. O fi şters-o? 
Trebuia să fi apărut de câteva ceasuri bune. Şi ce naiba mai 
vrea şi Sir William ăsta. Sper să nu fi aflat nimic de taina 
mea. Poate nu vrea decât să-i scriu scrisori. Mare 
nenorocire să scriu cel mai frumos din Legaţie. Ar trebui să 
fiu tălmaci, nu funcţionar. Fir-ar să fie al naibii. 

Se ridică cu greu, făcu ordine pe birou şi se apucă să se 
spele pe mâini în lighean, să-şi scoată petele de cerneală de 
pe degete. Cineva bătu la uşă. 

— Intră! 

În spatele lui Hiraga se aflau un sergent în livrea roşie şi 
un soldat, ambii mânioşi şi cu baioneta la puşcă. Hiraga era 
plin de vânătăi, cu părul vâlvoi, verde la faţă de furie şi 
aproape gol, fără pălărie, fără turban, cu kimonoul țărănesc 
în zdrenţe. Sergentul îi dădu un ghiont, ţinându-i baioneta 
în poziţie de atac, şi salută: 


— Am pus gheara pe el când dădea să sară gardu', sir. Da' 
pân' l-am făcut băiat bun să ne înţelegem cu el ne-a luat 
ceva timp. Are un permis semnat de dumneavoastră în 
persoană. Aşa-i, sir? 

— Da, aşa e - îngrozit, Tyrer veni în întâmpinarea lor. E 
oaspetele nostru, sergent. Oaspetele lui Sir William şi al 
meu - e profesor de japoneză. 

— Profesor, ai? făcu sergentul neîmblânzit. Păi ziceţi-i 
pramatiei că profesorii nu prea sar peste garduri, nu 
încearcă să-şi ia tălpăşiţa, n-au freze de samurai, şi nu se 
dau la oameni să-i bage în sperieţi, şi nici nu se luptă ca 
nişte fiare, am un om de-are mâna-ruptă şi altu' de i-a făcut 
nasu' ca o conopidă. Dacă-l mai prindem vreodată, n-o să 
mai fim aşa de gingaşi. 

Ambii soldaţi se retraseră ţanţoşi. Tyrer închise uşa, se 
repezi spre bufet şi aduse apă. 

— Poftim. 

Hiraga refuză din cap înecat de supărare. 

— Hai, te rog. Ce doreşti? Sake? Bere? 

— Iye. 

— Te rog... în fine, aşează-te şi spune-mi ce s-a întâmplat. 

Hiraga dădu drumul la o salvă de explicaţii în japoneză. 

— Gomen nasai, Ingerish dozo. În engleză, dacă se poate. 

Sforţându-se, Hiraga schimbă limba şi, cu pauze lungi, 
clocotind de furie, spuse: 

— Mur'te gărzii la poarta şi la podu. Eu ma ducu în 
m'raştina, în apa, peste gar'du; sordaţii văzu mine. Eu 
înc'rinu, caut per'misu, ei aruncă mine josu. Ruptatu, daru 
ei p'rea mur'te. 

Urmă o nouă revărsare de venin în japoneză, cu 
abundente promisiuni de răzbunare. Când explozia de 
mânie se mai potoli, Tyrer spuse: 

— Regret, dar e vina dumitale. 

Se dădu înapoi fără să vrea în momentul în care Hiraga se 
răsuci furios spre el. 


— Termină! îi spuse, enervat. Soldatul avea dreptate, 
lumea se teme de samurai! Sir William ţi-a spus să fii atent, 
şi eu ţi-am spus acelaşi lucru. Amândoi te-am prevenit. 

— Nu făceam decât ce se cuvenea politicos, explodă 
Hiraga în japoneză. Maimuţele alea fără pic de educaţie s- 
au năpustit la mine. Eu căutam pur şi simplu permisul şi nu- 
| găseam. Maimuţe, asta sunt, am să-i ucid! 

Inima lui Tyrer bătea să-i sară din piept, iar gustul dulceag 
şi greţos al fricii îi inundase gura. 

— Ascultă, trebuie să rezolvăm chestia asta împreună. 
Dacă află Sir William, s-ar putea să te expulzeze din colonie. 
Dumneata şi cu mine trebuie să rezolvăm chestia cumva, 
înţelegi? 

— Iy6. Ce înseamnă rezorva, rogu? 

Tyrer simţi o oarecare uşurare auzindu-se rugat, dar 
spaima stărui: aprig şi iute din fire, omul se numără în mod 
clar printre samuraii cei mai periculoşi din întreaga 
Japonie. Slavă Domnului că nu era înarmat! 

— A rezolva înseamnă a ajunge la o înţelegere. Dumneata 
şi cu mine trebuie neapărat să rezolvăm problema, ca să 
poţi locui aici în siguranţă mai departe, înţelegi? 

— Hai. So desu Ka! Wakarimasu. Iaira-san eu rezorvamu 
p'robrema - Hiraga îşi stăpâni furia. Rogu, ce punem? 
Per'misu nu bun pent'r sor'datii. Oamenii, care vadu mine, 
urascu. Cum rezorva? 

— În primul rând... mai întâi, noi, englezii, avem un obicei 
vechi: oricând avem de rezolvat o problemă importantă, 
luăm ceaiul. 

Hiraga îl privi fără să priceapă. Tyrer sună din clopoțel şi-i 
porunci să aducă ceaiul lui Chen, valetul numărul unu, care 
îl măsură bănuitor din ochi pe Hiraga, ascunzând un satâr 
la spate. În timp ce aşteptau, Tyrer se aşeză mai confortabil 
în fotoliu şi se uită încruntat pe fereastră tânjind să afle ce 
se-ntâmplase cu Fujiko, dar mult prea bine crescut ca să 
pună direct o întrebare de atare însemnătate. Al naibii să 
fie - îşi spunea în sinea lui - ar putea să-mi zică singur ce şi 


cum, doar ştie că stau ca pe jăratec, ce dracu', în loc sămă 
lase să aştept bunăvoința lui. Trebuie să-l învăţ manierele 
englezeşti, să-l învăţ să nu o mai ia razna aşa - aveau 
dreptate soldaţii. Trebuie să fac din el un gentleman. Dar 
cum? Şi mai e şi Jamie ăsta, naiba să-l ia, care e cam prea 
isteţ pentru gustul meu. După prânz îl însoţise pe McFay în 
biroul acestuia, acceptase, la insistența lui, un păhărel de 
brandy şi doar câteva minute mai târziu, se trezise că-i 
spunea totul. 

— Da' ştii că eşti grozav, Phillip, maică? se entuziasmase 
sincer McFay. Flăcău' ăsta are să fie o mină de aur dacă e 
întrebat ce trebuie. Ţi-a spus de unde e? 

— A spus că din Choshu, din câte mi-aduc aminte. 

— Aş vrea să vorbesc cu el între patru ochi. 

— Dacă vorbeşte cu tine, vor mai afla şi alţii, şi vestea va 
fi... pe buzele tuturor. 

— Dacă eu sunt la curent, înseamnă că ştie şi Norbert, şi 
sunt gata să pun prinsoare că ştie şi Bakufu. Nu sunt proşti 
tipii. Îmi pare rău, aici nu există secrete, de câte ori va 
trebui să-ţi amintesc acest lucru? 

— Bine, îl întreb dacă vrea să vorbească şi cu tine. Dar 
numai dacă sunt şi eu de faţă când vorbiţi. 

— Nu cred c-ar fi nevoie, Phillip. Ştiu că ai multe de făcut, 
parcă n-aş vrea să-ţi irosesc timpul. 

— Da sau nu? 

— Eşti un dur, Phillip, oftă McFay. De acord. 

— Mai e o condiţie: vreau să citesc şi eu ultimul capitol, 
gratis, să zicem mâine, aranjezi tu cu Nettlesmith. 

McFay îi răspunse fără menajamente: 

— Dacă eu sunt obligat să plătesc suma astronomică de 
opt dolari, va trebui să plăteşti şi dumneata. 

— Atunci adio întrevederea cu Nakama, şi Sir William va fi 
pus la curent. 

Acum Tyrer zâmbi la amintirea expresiei oţărâte a lui 
McFay. 


— Che-ai, stăpân, hop-hop! şi cuvintele lui Chen îl aduseră 
înapoi la Nakama. 

Chen puse platoul jos, nu mai avea satârul cu el, dar îl 
lăsase afară, la îndemână, lângă uşă. Cu un aer grav, Iyrer 
turnă ceai, pentru el şi Hiraga, adăugă lapte şi zahăr şi 
sorbi din licoarea fierbinte, neagră şi tare, cu încântare. 

— Ah, mă simt dintr-o dată mai bine. Hiraga îl imită. Avu 
nevoie de întreaga sa putere de voinţă să nu geamă de 
fierbinţeală şi să nu scuipe lichidul cel mai infect din care îi 
fusese dat să guste. 

— E bun, nu-i aşa? zâmbi Tyrer cu gura până la urechi 
terminându-şi ceaşca. Mai vrei? 

— Nu mur'ţumesc. Obiceiu eng'rezu este? 

— Englez şi american, da. Francez, nu. Francezii - adăugă 
Tyrer, dând din umeri - n-au nici un fel de gust. 

— Ah, so ka! Hiraga remarcase un uşor sarcasm. 
F'rancezii nu ra felu ca eng'rezii? întrebă cu inocenţă 
prefăcută, lăsând furia deoparte pentru mai târziu. 

— Doamne Dumnezeule, ce idee, nu sunt câtuşi de puţin la 
fel. Ei sunt pe Continent, noi suntem o naţiune insulară, ca 
voi. Obiceiuri diferite, hrană diferită, administraţie - totul. 
În plus, Franţa e o putere măruntă în comparaţie cu Anglia 
- 'Tyrer îşi mai puse o linguriţă de zahăr în ceai, satisfăcut 
de sine, căci mânia interlocutorului său părea a se fi 
evaporat. Foarte diferiţi. 

— Ah, este? Eng'rezii şi frankcezii avutu razboiu? 

Tyrer izbucni în râs: 

— De zeci de ori de-a lungul secolelor, aliaţi în alte 
războaie! Am fost aliaţi în ultimul conflict - îi povesti rapid 
despre Crimeea, apoi despre Napoleon Bonaparte, despre 
Revoluţia franceză, şi despre actualul împărat, Louis 
Napoleon. E nepotul lui Bonaparte - continuă Iyrer - un 
maăscărici! Bonaparte nu era, dar era unul din oamenii cei 
mai răi cu putinţă, e vinovat de sute de mii de morţi. Dacă 
n-ar fi fost Wellington şi armatele noastre, ar fi stăpânit 
lumea, înţelegi toate astea? 


Hiraga făcu semn că da. 

— Nu toţii cuvintele, da' înţeregu - prinsese miezul şi îi 
zornăia capul de informaţii, deşi nu se putea dumiri cum 
putea fi considerat rău un mare general. Rogu continua, 
Taira-san. 

Şi Tyrer continuă o scurtă vreme după care puse capăt 
lecţiei de istorie şi schimbă subiectul. 

— Acum despre problema dumitale. Când ai plecat din 
Yoshiwara nu te-au oprit gărzile? 

— Nu, p'refacu iau legume. 

— Bun. Şi fiindcă suntem la capitolul ăsta, te-ai văzut cu 
Raiko-san? 

— Da. Fujiko nu posibiru la mâine. 

— Ah? Bine, nu-i nimic, răspunse Tyrer prefăcându-se 
nepăsător, dar distrus în sinea-i. 

Hiraga, însă, observă imensa dezamăgire ce îl copleşea şi 
se delecta. Sonno-joi, îşi spuse. Trebuie să plătească el 
însuşi pentru serviciile lui Fujiko, dar nu conta, Raiko 
spusese: „Sunt de acord fiindcă plăteşti bine, deşi mai puţin 
decât gai-jinii. Dar poimâine se va culca cu Fujiko. N-aş vrea 
să găsească altceva...” 

— Nakama-san, zise Tyrer, singurul mod pentru dumneata 
de a fi în siguranţă aici e să nu mai ieşi din colonie. Nu te 
voi mai trimite la Yoshiwara. Trebuie să rămâi aici, în 
incinta Legaţiei. 

— Mai bine, Taira-san, stau în satu, gasescu casa singuru. 
Încoace de gar'du mai siguru, zi fiecare vinu la soare-susu, 
ori chind zice la dumneata, p'redau şi invatu. Dumneata 
foar'te bunu sensei. Asta rezorva p'robrema, da? 

Tyrer ezită, nu tocmai încântat la gândul de a-i da prea 
multă libertate de mişcare, dar nemaidorindu-l chiar atât 
de aproape în acelaşi timp. 

— Bun, dacă îmi arăţi întâi unde anume şi nu te deplasezi 
fără să-mi spui. 

După un scurt timp de gândire, Hiraga făcu un gest de 
încuviinţare. 


— Da acor'du. Rogu, zicetii sor'datii eu bien sta aicea şi în 
satu? 

— Da, aşa am să fac. Sunt sigur că Sir William nu va avea 
nimic împotrivă. 

— Mur'tumescu, Iaira-san. Mai zicetii sor'datii ca ataca 
din nou şi eu aducu katana. 

— Nici vorbă de aşa ceva! îţi interzic, Sir William a pus 
clar: fără arme, fără spade! 

— Rogu zice sor'datii nu ataca. 

— Da, am să le spun. Dar dacă porţi spade aici, te vor 
împuşca. 

Hiraga ridică din umeri: 

— Rogu nu ataca. Wakata? 

Tyrer nu răspunse. Wakata era forma imperativă a lui 
wakarimasu ka: înţelegi. 

— Domo. 

Cu o furie stăpânită pe care Tyrer o putea aproape mirosi, 
Nakama îi mulţumi din nou, încredinţându-l că se va 
întoarce la răsăritul soarelui ca să-l conducă la ascunziş, şi 
că-i va răspunde la toate întrebările pe care dorea să i le 
pună. O plecăciune ţeapănă. Tyrer i-o întoarse. Hiraga ieşi: 
atunci abia, Tyrer văzu ce vânătăi îi acopereau spatele şi 
picioarele. 

În acea noapte vântul deveni schimbător şi marea agitată. 
Flota se afla ancorată în radă în aşteptarea somnului; 
primul cart de noapte, ce începea la opt seara, era deja la 
post. Peste cincizeci de oameni din echipaje se găseau în 
celule pentru diverse delicte şi trăind groaza în diverse 
doze, şase dintre ei îşi împleteau singuri pisica cu nouă cozi, 
în vederea celor cincizeci de lovituri pe care urmau să le 
primească a doua zi dimineaţă pentru comportamente 
dăunătoare ordinii şi disciplinei militare: unul pentru a fi 
ameninţat să-i frângă gâtul unui boţman sodomit, trei 
pentru încăierare, unul pentru furtul unei raţii de rom, şi 
încă unul pentru injurii la adresa unui ofiţer. Nouă 
înmormântări pe mare erau prevăzute pentru răsăritul 


soarelui. 'Toate infirmeriile navelor erau înţesate de oameni 
suferind de dizenterie, diaree, anghină difterică, tuse 
măgărească, scarlatină, pojar, boli venerice, braţe rupte, 
hernii şi aşa mai departe, nimic neobişnuit cu excepţia a 
paisprezece cazuri periculoase de vărsat pe nava amiral. 
Sângerările şi purgativele erau leacurile recomandate 
pentru majoritatea indispoziţiilor, căci cei mai mulţi dintre 
medici erau, de fapt, bărbieri; câţiva norocoşi doar aveau 
dreptul la tinctura miraculoasă a vremii, care, inventată în 
timpul războiului din Crimeea, redusese cazurile de 
dizenterie cu trei sferturi - şase picături din licoarea cu 
opiu întunecată erau suficiente pentru liniştirea 
măruntaielor. 

În întreaga colonie erau în toi pregătirile pentru cină, 
momentul cel mai dorit al zilei: conversații de după masă, 
trecerea în revistă a zvonurilor şi noutăţilor - slavă 
Domnului că mâine vine nava poştă! - camaraderie sinceră 
şi râsete legate de scandalurile mai picante, balul, tensiuni 
cauzate de probleme în afaceri şi ce ne facem dacă 
izbucneşte războiul, ultima carte citită de careva, o glumă 
sau o poezie pomenite de altul, poveşti cu furturi şi 
deşerturi şi ţărmuri îngheţate, istorisirea călătoriilor 
întreprinse în cele mai îndepărtate colţuri ale imperiului - 
Noua Zeelandă, Africa sau Australia, unde doar coastele 
fuseseră explorate - sau despre Vestul sălbatic american şi 
canadian - anecdote despre goana după aur în California 
anului '48, expediţii în Americile spaniolă, franceză sau 
rusă, Dimitri se aventurase de-a lungul celei mai 
neospitaliere coaste, de la San Francisco către Alaska - 
fiece bărbat amintea ciudăţeniile văzute, fetele cunoscute şi 
războaiele trăite la faţa locului. Vin bun, alcool, pipă şi tutun 
de Virginia, câteva păhărele la club înainte de culcare, 
rugăciunile şi hopa în pat. O seară obişnuită în imperiul 
britanic. Unele gazde preferau seara să se adune şi să 
cânte, ori să recite poezii, sau să asculte fragmente din 
romane aflate la mare căutare. La reuniunea foarte 


restrânsă a lui Norbert Greyforth, spre exemplu, după ce 
toţi musafirii juraseră solemn să nu destăinuie secretul, 
avea loc evenimentul în totul deosebit al lecturii ultimului 
capitol pomenit mai înainte, din exemplarul pirat, copiat de 
gazdă cu preţul muncii neobosite a celor cincizeci de 
angajaţi ai săi în acel unic ceas în care-l avusese în mână. 
„Dacă transpiră ceva, zburaţi cu toţii din slujbă!” le 
declarase, ameninţător, Greyforth. La Club se discuta în 
continuare despre balul din seara precedentă, examinându- 
se posibilitatea de a mai organiza unul. 

— De ce n-am face o chercheleală de genul ăsta în fiecare 
săptămână, ai? S-o văd pe Ţâţe-de-Angel cum îşi ridică 
fustele şi-şi arată chiloţii, ea şi cu Nellie-Fortheringill-cea- 
făr'-de-jenă... 

— Nu-i mai zice Ţâţe-de-Angel, pentru numele lui 
Dumnezeu, e ultima dată când ţi-o spun! 

— "Ţâţe de Angel are, Ţâţe-de-Angel am să-i zic! 

Şi în îndemnuri entuziaste cu „dă-i!” şi „trage-i!”, se iscă 
încăierarea, se făcură pariuri. Cei doi rivali, Lunkchurch şi 
Grimm, un alt negustor, se aşezară la linie şi începură să-şi 
care pumni încercând fiecare să-l lase lat pe celălalt. 

Aproape exact în partea dinspre mare a drumului, se afla 
bungalow-ul impunător, clădit din cărămidă, al Legaţiei 
britanice, cu un catarg de drapel în faţă şi împrejmuit ca 
toate reşedinţele mai importante, cu ziduri uşor de apărat; 
Sir William era îmbrăcat pentru cină, la fel şi principalul său 
oaspete, amiralul, ambii în culmea furiei. 

— Fir-ar ai dracului de nenorociţi! izbucni amiralul, cu 
chipul roşu şi mai congestionat ca de obicei, în timp ce se 
îndrepta către bufet să-şi mai toarne un whisky dublu. 
Chiar depăşesc orice închipuire! 

— Absolut! 

Sir William zvârli mesajul recent primit şi le aruncă priviri 
încruntate lui Johann şi Tyrer, care stăteau în picioare în 
faţa lui. Mesajul îi parvenise cu o oră înainte printr-un 
mesager trimis de Guvernatorul japonez din partea Bakufu: 


„Reg'retu foarte ur'gentu”. În loc de olandeză, cum ar fi 
fost normal, mesajul fusese compus în ideograme. Cu 
acordul lui Seratard, Johann cooptase un misionar iezuit 
francez aflat în trecere şi furnizase o ciornă, imediat 
transpusă de Tyrer în engleză corectă. Răvaşul, ce 
provenea de la Consiliul Bătrânilor, era semnat de Anjo: 
„Prin această misivă vă comunic. Din ordinul shogunului, 
primit de la Kyoto, data provizorie a conclavului prevăzut în 
nouăsprezece zile cu roju şi a întrevederii cu shogunul 
suferă o amânare de trei luni, Majestatea Sa fiind până 
atunci absentă. Vă expediez deci mai întâi acest mesaj, 
înainte de a conferi asupra detaliilor. A doua tranşă a 
ploconului va fi livrată cu o întârziere de treizeci de zile. Cu 
respect şi smerenie închei acest comunicat.” 

— Johann, spuse Sir William cu o voce de gheaţă, nu eşti 
de părere că gestul acesta e o bădărănie ieşită din comun şi 
totalmente infectă? 

— Nu v-aş contrazice, Sir William, răspunse elveţianul cu 
prudenţă. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, am stat zile întregi să 
negociez, să ameninţ, să-mi pierd somnul, să negociez iar şi 
iar până ce-au jurat pe capul shogunului că întâlnirile vor 
avea loc pe 5 noiembrie cu roju şi pe 6 noiembrie cu 
shogunul şi-acum îndrăznesc să ne trimită porcăria asta! 

Sir William dădu paharul peste cap, se înecă şi înjură 
vreme de aproape cinci minute în engleză, franceză şi rusă, 
înmărmurindu-i de admiraţie pe cei prezenţi cu 
vulgarităţile sale pline de culoare. 

— Chiar aşa, zise amiralul. 'Tyrer, mai serveşte-l pe Sir 
William cu un gin. 

Tyrer se conformă rapid. Sir William dădu din batistă, îşi 
suflă nasul, priză un pic de tutun, strănută şi îşi mai suflă o 
dată nasul. 

— Dracu' să-i ia pe toţi! 

— Ce propuneţi, Sir William? se interesă amiralul, 
nelăsând să transpară satisfacția lăuntrică ce i-o provoca 


această nouă umilire a adversarului. 

— Am să replic imediat, se înţelege. Vă rog să daţi ordin 
flotei să se deplaseze mâine la Yedo pentru a bombarda 
instalaţiile portuare pe care le voi desemna. 

— Cred, răspunse amiralul mijindu-şi ochii, că această 
problemă trebuie discutată în particular, domnilor! 

Tyrer şi Johann se îndreptară neîntârziat spre ieşire. 

— Nu! şuieră autoritar Sir William. Johann, poţi pleca, te 
rog să aştepţi afară. Tyrer face parte din personalul meu 
apropiat şi rămâne aici. 

Grumazul amiralului se înroşi, dar nu scoase o vorbă până 
nu se închise uşa. 

— Sunteţi la curent cu opinia mea, în ceea ce priveşte 
bombardamentele. Cât timp nu soseşte ordinul din Anglia, 
eu nu voi ordona una ca asta decât dacă sunt atacat. 

— Poziţia dumneavoastră împiedică orice fel de negociere. 
Puterea ne-o tragem de la tunuri şi de la nimic altceva. 

— Sunt de acord, părerile noastre diferă doar asupra 
momentului potrivit. 

— Eu sunt cel care decide momentul potrivit. Fiţi bun deci 
şi ordonaţi doar câteva salve - douăzeci de obuze asupra 
obiectivelor desemnate de mine. 

— La naiba, am spus NU! Sunt îndeajuns de explicit? Când 
şi dacă soseşte ordinul am să pârjolesc Japonia, până atunci 
nu. 

Lui Sir William i se aprinseră obrajii: 

— Refuzul dumneavoastră de a sprijini politica Majestății 
Sale în cât de mică măsură depăşeşte înţelegerea mea. 

— Mi se pare că e mai degrabă vorba despre orgoliu 
personal. Ce contează câteva luni? Prudenţa e totul. 

— La naiba cu prudenţa! zise Sir William, ieşindu-şi din 
fire. Bineînţeles că vom primi instrucţiuni conforme - repet! 
- deciziilor mele. Prin poşta de mâine voi solicita să fiţi 
înlocuit cu un ofiţer mai fidel intereselor Majestății Sale. Şi 
mai încercat în luptă. 


Amiralul deveni stacojiu: puţini ştiau că, în decursul 
întregii sale cariere, nu luase parte la nici o acţiune de 
luptă, fie ea navală sau terestră. 

— Este privilegiul dumneavoastră, sir, rosti el când îşi 
recăpătă glasul. Până una-alta, în aşteptarea înlocuirii mele 
sau a dumneavoastră, eu comand Forţele Majestății Sale în 
Japonia. Noapte bună, sir. 

Uşa se trânti în urma lui. 

— Ce grobian! mormăi Sir William, apoi văzu cu 
surprindere că Tyrer se afla în spatele lui, țintuit pe loc de 
tirurile de artilerie verbale. E preferabil să nu scoţi o vorbă 
despre ce-ai auzit. Te-au învăţat treaba asta? 

— Da, sir, desigur... 

— Bun! 

— Sir William îşi abătu pentru moment gândurile de la 
nodul gordian compus din Bakufu, roju şi intransigenţa 
amiralului. Tyrer, toarnă-ţi un sherry, s-ar zice că nu ţi-ar 
strica. Şi fă bine şi rămâi la masă. Amiralul mi-a refuzat 
invitaţia. Ştii să joci table? 

— Da, sir, vă mulţumesc, răspunse Tyrer, spăsit. 

— Şi, fiindcă mi-am amintit, ia spune ce-a fost cu 
încăierarea dintre samuraiul dumitale preferat şi armata 
britanică? 

Tyrer îi comunică amănuntele şi soluţia găsită, fără însă să 
menţioneze ameninţarea sensei-ului său cu privire la spade, 
pradă unui sentiment de vinovăţie sporită legată de 
tăinuirea unor fapte faţă de ambasador. 

— Aş vrea să-l păstrez, cu acordul dumneavoastră, sir, e 
foarte bun profesor, şi cred că ne va fi extrem de util. 

— Mă îndoiesc, şi e mai important să nu avem gălăgie aici. 
N-ai cum să ştii de ce e în stare omul. S-ar putea să se 
dovedească o viperă cuibărită la sânul nostru. Mâine are 
ordin să dispară. 

— Dar, sir, mi-a dat deja anume informaţii cât se poate de 
preţioase - şi îmboldit de teama de a nu-l pierde, Tyrer 
lansă brusc: De pildă, mi-a spus că shogunul e doar un băiat 


de şaisprezece ani, o marionetă în mâinile administraţiei 
Bakufu; adevărata putere aparţine împăratului lor - a 
folosit titlul de Mikado în repetate rânduri - care îşi are 
reşedinţa la Kyoto. 

— Isuse Hristoase! explodă Sir William. De-adevăratelea? 

Tyrer fu cât pe ce să-i spună că Nakama vorbea engleza, 
dar se opri la timp. 

— Încă nu ştiu, sir, nu prea am avut timp să-l interoghez cu 
adevărat, se lasă greu, dar, da, cred că nu m-a minţit. 

Sir William îl privi îndelung, în timp ce prin minte îi defilau 
cu viteză ameţitoare implicaţiile informaţiei. 

— Ce ţi-a spus? 

— Abia am început să-i pun întrebări, şi vă daţi seama că ia 
destul de multă vreme, şi continuă cu însufleţire. Dar mi-a 
explicat cum e cu roninii. Cuvântul înseamnă „val”, 
domnule, li se spune „ronini” pentru că sunt liberi ca valul. 
Sunt cu toţii samurai dar, din diverse motive, scoşi în afara 
legii. Majoritatea sunt adversari ai Bakufu, ca Nakama: 
consideră că Bakufu a uzurpat puterea care îi revine de 
drept Midakoului, pardon, Mikadoului. 

— O clipă, mai rar, ia-o mai încet, Tyrer. Avem tot timpul. 
Deci ce e exact un ronin? 

Tyrer îi răspunse la întrebare. 

— Doamne sfinte! 

— Sir William rămase un moment pe gânduri. Aşadar, 
roninii sunt samurai fie scoşi în afara legii fiindcă regele lor 
a căzut în dizgrație, fie scoşi în afara legii de către proprii 
lor regi pentru vini reale sau imaginare, fie nelegiuiţi care 
se adună de bunăvoie ca să răstoarne guvernul central al 
marionetei shogun? 

— Da, sir. Guvern ilegal, astfel îl numeşte el. 

Sir William îşi sorbi ginul până la ultima picătură, 
zâmbindu-şi sieşi, uluit şi parcă înviorat de informaţiile care 
i se plimbau prin minte. 

— Deci acest Nakama e un ronin, ceea ce tu numeşti un 
opozant, iar eu aş numi un revoluţionar. 


— Da, sir. lertare, sir, pot să mă aşez? întrebă Tyrer 
tremurând, cu adevărul adevărat pe limbă, dar 
neîndrăznind să i-l spună. 

— Desigur, desigur, Tyrer, dar mai întâi serveşte-ţi un 
sherry şi adu-mi o măsură de gin. 

Sir William îl urmări cu privirea, încântat de el, şi totuşi 
oarecum tulburat. Ani lungi de contacte cu diplomaţii, 
spionii, semiadevărurile, minciunile şi dezinformarea 
strigătoare la cer îi spuneau că i se ascundea ceva. Luă 
paharul. 

— Mulţumesc. Ia fotoliul ăsta, e cel mai confortabil. Noroc! 
Trebuie să vorbeşti tare bine japoneza ca să afli atâtea 
lucruri într-un timp atât de scurt. 

— Nu, sir, îmi pare rău, dar lucrurile nu stau chiar aşa. Mă 
străduiesc mai tot timpul să învăţ. Cu Nakama, e nevoie, 
cum să spun, de multă răbdare, de gesturi, de câteva 
cuvinte englezeşti şi câteva vorbe şi propoziţii japoneze pe 
care mi le-a dat Andre Poncin. Mi-a fost de foarte mare 
ajutor, sir. 

— Andre e la curent cu ce ţi-a destăinuit acest om? 

— Nu, sir. 

— Nu-i spune nimic. Nimic, absolut nimic. Altcineva? 

— Nu, sir, nu ştie nimeni cu excepţia lui Jamie McFay - 
Tyrer îşi înghiţi măsura de sherry. Ştia ceva şi, în fine, e 
extrem de convingător şi... a aflat ce şi cum e cu shogunul. 

— Da, oftă Sir William, e puţin spus că Jamie e convingător, 
în plus, ştie întotdeauna mai multe decât spune. 

Se instală mai confortabil în fotoliul pivotant de piele 
veche şi moale, navigând cu gândul pe o mare de informaţii 
nepreţuite, compunând deja replica la depeşa fără pic de 
respect primită în cursul serii, încercând să determine până 
unde ar fi putut risca şi în ce măsură se putea încrede în 
cele spuse de Tyrer. Ca de obicei, în astfel de ocazii, îşi 
aduse aminte cu nervozitate de salvele de adio ale 
subsecretarului permanent, sintetizând teoria eşecului. 


— În legătură cu Nakama, spuse el, sunt de acord cu 
planul dumitale, Phillip... Nu te deranjează dacă îţi spun 
Phillip? 

Tyrer se îmbujoră de plăcere la acest compliment 
neaşteptat: 

— Nicidecum, sir, dimpotrivă, vă mulţumesc. 

— Bun, mulţumesc. Deocamdată sunt de acord cu planul 
dumitale, dar, pentru numele lui Dumnezeu, ai grijă cu el, 
nu uita că roninii au comis toate asasinatele, în afară de cel 
al bietului Canterbury. 

— Voi avea grijă, Sir William. Nici o problemă. 

— Scoate tot ce poţi de la el, dar nu mai spune nimănui 
altcuiva şi comunică-mi informaţiile neîntârziat. Ai grijă, 
pentru numele lui Dumnezeu, încearcă să ai în permanenţă 
un revolver la îndemână, şi, dacă manifestă cel mai mic 
semn de violenţă, ţipă naibii că te taie, împuşcă-l sau pune-l 
în fiare. 

Alături de Legația britanică se află cea americană, apoi 
olandeză, rusă, germană şi, la urmă, cea franceză. În 
apartamentul său din incinta acesteia din urmă, Angelique 
se îmbrăca pentru cină, cu ajutorul lui Ah Soh. Masa la care 
fusese invitată de Seratard, împreună cu Malcolm, în 
cinstea logodnei lor, începea peste o oră. Mai târziu avea să 
fie muzică. 

— Nu cânta prea mult, Andre, spune că eşti obosit, îl 
instruise ea ceva mai devreme. Ca să ai destul timp pentru 
îndeplinirea misiunii, da? Ce noroc au bărbaţii! 

Era deopotrivă bucuroasă şi întristată de mutare. E mai 
bine, mai înţelept, îşi zise. În trei zile mă voi putea muta 
înapoi. O nouă viaţă, o nouă... 

— Nu bine, dom-ni-so-hala? 

— Ba da, ba da, Ah Soh. 

Angelique se strădui să-şi scoată din minte suferinţa ce o 
aştepta, îngropându-şi teama în adâncul sufletului. La 
câteva case mai jos, în zona cea mai de seamă a falezei, 
clădirea Struan era frumos iluminată. La fel cu cea din 


imediata vecinătate: Brock şi Fiii. În ambele trebăluia de 
zor o armată de funcţionari şi conţopişti. Malcolm Struan se 
mutase în cursul zilei în apartamentul tai-panului, mult mai 
spaţios şi mai confortabil decât cel pe care îl ocupase până 
atunci. Acum se chinuia să îmbrace costumul de seară. 

— Ce mă sfătuieşti, Jamie? Să fiu al naibii dacă ştiu ce să 
fac cu mama şi cu scrisorile ei. În fine, afurisita asta de 
treabă n-are de ce să te privească, deşi te-a luat şi pe tine la 
rost, nu-i aşa? 

Jamie McFay dădu din umeri: 

— E într-o situaţie teribil de dificilă. Din punctul ei de 
vedere are dreptate: nu vă vrea decât binele. Cred că 
moare de nelinişte pentru sănătatea dumneavoastră. 
Sunteţi aşa departe, iar ei îi e imposibil să vină. În plus, 
treburile firmei Struan nu pot fi rezolvate de la Yokohama, 
ci de la Hong Kong. Nava China Cloud soseşte de la 
Shanghai în câteva zile apoi o ia rapid spre Hong Kong. Vă 
întoarceţi cu ea? 

— Nu, şi te rog să nu mai aduci subiectul în discuţie, 
răspunse Struan, tăios. Când vom pleca, Angelique şi cu 
mine, îţi voi spune. Sper doar ca mama să nu fie pe China 
Cloud, asta chiar ar pune capac la toate! 

— Struan se aplecă să-şi tragă cizmele, neizbutind din 
cauza unui nou acces de durere. Scuză-mă, ai putea să...? 
Mulţumesc! apoi izbucni: M-am săturat să fiu ca un olog, 
futu-i mama ei de rană! 

— Îmi închipui, zise McFay, ascunzându-şi surpriza. Pentru 
prima oară îl auzea pe Struan folosind o astfel de expresie. 
Şi eu aş fi la fel, nu, nu la fel, să fiu al naibii dacă n-aş fi mult 
mai rău, adăugă el plin de solicitudine, cuprins de simpatie 
şi admirându-i curajul. 

— Am să mă simt bine după căsătorie, când o să ia sfârşit 
toată povestea asta şi lucrurile vor intra pe un făgaş 
normal. 

Cu mare greutate, Struan folosi oala de noapte - o 
operaţie dureroasă - şi observă în şuvoi câteva picături de 


sânge. Îl pusese la curent pe Hoag în ajun, când 
evenimentul se mai produsese; Hoag îl sfătuise să nu-şi facă 
griji. 

— Atunci dumneata de ce ai aerul ăsta atât de îngrijorat? 

— Nu sunt îngrijorat, Malcolm, doar pus pe gânduri. Lia 
leziunile astea interne urâte, orice indiciu survenit pe 
parcursul procesului de însănătoşire e demn de luat în 
seamă... 

Struan îşi termină treaba şi ţopăi până la fotoliul de lângă 
fereastră, în care se aşeză, uşurat. 

— Jamie, aş vrea să-mi faci un serviciu. 

— Desigur, orice, spuneţi-mi despre ce e vorba. 

— Ai putea... în fine, am nevoie de o femeie. Ai putea să 
aranjezi ceva la Yoshiwara? 

Jamie fu luat prin surprindere: 

— Aa, da, presupun că da, apoi adăugă alarmat: Credeţi că 
e înţelept? 

O pală puternică de vânt agită obloanele, aplecând arborii 
din grădini, smulgând şi aruncând la pământ câteva ţigle 
desprinse de pe acoperişuri, gonind şobolanii din grămezile 
de gunoaie depozitate de-a valma pe strada principală şi 
din şanţul împrejmuitor, plin de ape împuţite care servea 
drept canal de colectare. 

— Nu, răspunse Malcolm. 

La o jumătate de milă de clădirea Struan, lângă Mahalaua 
Beţivanilor, într-o locuinţă cu aspect oarecare din satul 
japonez, Hiraga zăcea gol, întins pe burtă, lăsându-se 
masat. Locuinţa era ordinară, cu faţada decrepită dinspre 
stradă, la fel cu ale tuturor celor ce străjuiau drumul 
desfundat: toate erau folosite ca spaţii de locuit, antrepozite 
şi magazine în timpul zilei. Interiorul, aidoma celor ce 
aparţineau negustorilor mai de vază, era sclipitor de curat, 
spaţios, totul lustruit şi îngrijit cu mare devotament - casa 
lui shoya, mai-marele satului. Maseuza era oarbă, puţin 
trecută de douăzeci de ani, bine clădită, dulce la chip şi cu 
un zâmbet îmbietor. Un obicei străvechi în Asia conferea 


orbilor un monopol aproape total asupra artei masajului, 
deşi acesta era practicat şi de unii văzători. Iarăşi în 
virtutea unui străvechi obicei, orbii erau de neatins, 
neavând a se teme. 

— Eşti foarte puternic, samurai-sama, zise fata, rupând 
tăcerea. Cei cu care te-ai luptat cu siguranţă că sunt morţi 
sau suferinzi. 

Hiraga nu răspunse imediat, gustând senzaţia de alinare 
profundă dată de degetele ce-i pipăiau muşchii încordaţi, 
relaxându-l. 

— Se prea poate. 

— Dacă îmi pot permite, am un ulei chinezesc special care 
grăbeşte vindecarea rănilor şi a vânătăilor. 

Hiraga zâmbi: era un tertip folosit adesea pentru a obţine 
onorarii suplimentare. 

— Bun. De acord. 

— Ah, dar zâmbeşti, prea cinstite samurai. Nu e un mod de 
a mai câştiga nişte bani, zise ea imediat, frământându-i 
spinarea. Bunica mea, oarbă şi ea, mi-a împărtăşit secretul. 

— De unde ştii că am zâmbit? 

Tânăra izbucni în râs, un râs ce îi evocă la Hiraga cântecul 
ciocârliei în faptul dimineţii. 

— Zâmbetul se înfiripă în multe părţi ale trupului. 
Degetele mele te ascultă, îţi ascultă mădularele, şi chiar 
gândurile, uneori. 

— Acum la ce mă gândesc? 

— La sonno-joi. Ah, am dreptate! din nou acel râs care-l 
descumpănea. Dar nu te teme, n-ai spus nimic, aici clienţii 
n-au spus niciodată nimic, eu tac, numai degetele mele îmi 
şoptesc că eşti un spadasin de seamă, cel mai iscusit pe 
care l-am masat vreodată. Nu eşti din partea Bakufu, prin 
urmare eşti ronin, ronin din propria voinţă, căci eşti 
oaspetele acestei case, deci shishi, primul pe care l-am 
găzduit vreodată! - fata se înclină. Suntem onoraţi. Dacă aş 
fi bărbat, aş susţine sonno-joi. 


Degetele ei puternice ca oţelul apăsară un centru nervos, 
simţi clientul cutremurat de durere şi fu încântată că îl 
putea ajuta mai mult decât îşi putea el închipui. 

— Iertare, dar e un punct de seamă care întinereşte şi 
pune seva lăuntrică în mişcare. 

Hiraga gemu de durere, dar o durere ciudat de plăcută, ce 
îl ţintui de rogojină. 

— Şi bunica ta era maseuză? 

— Da. În familia mea, o dată la două generaţii, cel puţin o 
fată e oarbă din născare. A fost rândul meu. 

— Karma. 

— Da. Se zice că în China părinţii îşi orbesc una din fiice ca 
să-şi găsească un rost când ajunge om în toată firea. 

Hiraga nu mai auzise aşa ceva, dar dădu crezare spuselor 
fetei şi se înfurie: 

— Aici nu suntem în China, şi nu vom fi niciodată. Dar vom 
cuceri China într-o bună zi şi o vom civiliza. 

— Eeee, iertare că ţi-am tulburat pacea sufletească, 
stăpâne. lertăciune, domnia ta. Ah, e mai bine aşa, îmi cer 
iertare. Ce spuneai, domnia ta? Să... să civilizaţi China? Aşa 
cum voia să facă dictatorul Nakamura? E oare cu putinţă? 

— Da, într-o bună zi. E destinul nostru să preluăm Tronul 
Dragonului, precum e destinul tău să masezi, nu să 
vorbeşti. 

Un nou râs, blând. 

— Da, domnia ta. 

Hiraga oftă când tânăra eliberă punctul de apăsare, 
iradiindu-i trupul cu o desfătătoare senzaţie de bine. Toată 
lumea ştie deci că sunt shishi, îşi spuse. Cât mai e oare până 
ce voi fi trădat? De ce nu? Doi koku e o avere. Nu-i fusese 
uşor să se refugieze aici. Când intrase în sat, se instalase o 
tăcere îngrozită în faţa acestui samurai fără spade şi 
arătând ca un apucat. Strada se golise, cu excepţia celor 
aflaţi în preajmă, care îngenuncheaseră, aşteptându-şi 
soarta. 

— Tu, bătrâne! Unde pot găsi un ryokan - han pe aici? 


— N-avem, domnia ta, n-avem nevoie, onorate stăpâne, 
bâiguise bătrânul proprietar de dugheană, bâlbâindu-se 
întruna de frică, n-avem nici o nevoie, căci Yoshiwara e 
alături, oraş mare, cu zeci de popasuri şi peste o sută de 
fete, fără a mai socoti slujnicele, gheişe în carne şi oase şi 
şapte ucenice, e într-acolo... 

— Destul! Unde se află casa lui shoya? 

— Acolo, domnia ta. 

— Unde, netotule? Ridică-te şi arată-mi drumul. 

Furios, Hiraga străbătuse strada, în urma bătrânului, 
tânjind să sfârtece toţi acei ochi ce îl spionau din fiece 
crăpătură şi să înăbuşe şoaptele stârnite de trecerea lui. 

— Aici, domnia ta. 

Hiraga îi făcu semn să plece. Firma magazinului deschis, 
înţesat de tot soiul de bunuri, dar lipsit de clienţi, anunţa 
reşedinţa şi sediul afacerii lui Ichi Ryoshi, shoya, negustor 
de orez şi bancher, agent al Gyokoyama în regiunea 
Yokohama. Gyokoyama era un zaibutsu - un complex unitar 
de întreprinderi familiale - extrem de puternic la Yedo şi 
Osaka. Gyokoyama se ocupa cu negoţul de orez, cu 
distilarea sake-ului şi fermentarea berii, şi mai cu seamă, cu 
activităţile bancare. Hiraga îşi recăpătă stăpânirea de sine. 
Cu mare grijă şi politeţe bătu în poartă, se aşeză pe vine şi 
se apucă să aştepte, străduindu-se să-şi controleze durerile 
de pe urma bătăii primite de la patrulă. Într-un târziu 
cobori în magazin un bărbat între două vârste cu trăsături 
puternice, care îngenunche şi se înclină. Hiraga se înclină şi 
el, se prezentă sub numele de Nakama Otami şi afumă că şi 
bunicul său era shoya, neprecizând unde, dar dând destule 
informaţii pentru ca interlocutorul lui să nu poată pune la 
îndoială faptul. Apoi îi spuse că nu găsise un ryokan unde să 
poposească, aşa că shoya ar putea avea, eventual, o 
încăpere nefolosită disponibilă contra plată pentru oaspeţi. 

— Bunicul meu - continuă el politicos - e, de altfel, onorat 
să aibă de-a face cu zaibutsu Gyokoyama, prin care satele 
sale îşi vând întreaga recoltă. V-aş ruga, de altfel, să 


trimiteţi la Osaka rugămintea mea şi să-mi daţi nişte bani în 
temeiul ei. 

— Yedo e mai aproape decât Osaka, Otami-san. 

— Da, dar pentru mine Osaka e preferabilă, răspunse 
Hiraga, nevoind să rişte să se afle despre el la Yedo, unde 
putea fi trădat câtre Bakufu. 

Îşi dădu seama că celălalt îl cerceta cu ochi reci şi temători 
şi îşi ascunse ura - până şi daimyo trebuiau să fie prudenţi 
cu Gyokoyama şi agenţii lui, chiar şi seniorul Ogama din 
Choshu. Ştia toată lumea că acesta le era dator vândut şi că 
îşi ipotecase veniturile pe mulţi ani înainte în chip de 
chezăşie. 

— Compania mea consideră o onoare să poată fi de folos 
vechilor clienţi. Cât timp doriţi să staţi în casa mea, vă rog? 

— Câteva zile, dacă nu vă deranjez. 

Hiraga pomeni de Tyrer şi relată întâmplarea cu soldaţii, 
fiind sigur că vestea i-o luase înainte. 

— Puteţi rămâne cel puţin câteva zile, Otami-san. Îmi pare 
rău, dar trebuie să fiţi gata să plecaţi deîndată dacă e vreun 
control, fie că e ziuă, fie noapte. 

— Înţeleg. Mulţumesc. 

— Îmi cer iertare, dar aş vrea un ordin semnat de către 
acest 'Taira, sau - şi mai bine - de căpetenia gai-jinilor, 
cerându-mi să vă găzduiesc, asta dacă ar veni aici oamenii 
Bakufu. 

— Corect, Hiraga făcu o plecăciune în chip de mulţumire, 
iritat de condiţiile puse. Mulţumesc. 

Shoya porunci unei slujnice ceai, unelte de scris şi hârtie, 
şi aşteptă ca Hiraga să pună pe hârtie datoria: suma urma 
să fie plătită de Shinsaku Otami, numele secret al tatălui 
său. Semnă scrisoarea şi o pecetlui, iscăli şi sigilă chitanţa 
către Ryoshi, care fu de acord să-i avanseze jumătate din 
sumă, cu dobânda obişnuită de doi la sută pentru fiecare 
din cele trei luni necesare pentru trimiterea răvaşului la 
Osaka şi efectuarea tranzacţiei. 

— Doriţi bani gheaţă? 


— Nu, vă mulţumesc, mai am câţiva bani, zise Hiraga, 
exagerând, căci nu mai avea decât doi. Vă rog să-mi 
deschideţi un cont şi să scădeţi sumele pentru cameră şi 
hrană. Aş mai avea nevoie de haine, de spade şi de o 
maseuză, dacă e cu putinţă. 

— Desigur, Otami-san. Dacă e vorba de haine, servitoarea 
o să vă arate ce avem. Alegeţi ce doriţi. Cât despre spade, 
de vânzare nu am decât nişte tinichele pentru gai-jini, 
nedemne de dumneavoastră, dar puteţi oricum arunca o 
privire la ele. Am să încerc să găsesc nişte spade pe cinste. 
Permiteţi-mi să vă arăt camera cu intrarea şi ieşirea 
dumneavoastră separată. Avem oameni de pază zi şi 
noapte. 

Hiraga îl urmă. Nici o remarcă sau întrebare în legătură 
cu zdrenţele sau vânătăile sale. 

— Sunteţi binevenit, nedemna mea casă e onorată de 
prezenţă, spusese el, retrăgându-se. 

Hiraga se înfioră amintindu-şi de tonul folosit de Ryoshi, 
extrem de calm şi de ceremonios, dar în el dăinuia o 
ameninţare de moarte. Ce murdărie, îşi spuse, ce murdărie 
ca noi, samuraii, să fim ţinuţi în sărăcie de nişte daimyo 
corupți, de shoguni şi de Bakufu, siliţi să ne împrumutăm de 
la nişte zaibutsu de neam prost şi mârşav - negustori cu 
gheare lungi ce par să creadă că banii le dau putere şi 
asupra noastră... Mi-s martori zeii că, atunci când împăratul 
îşi va fi recăpătat puterea, se vor plăti datoriile: ce-au să 
mai plătească negustorii şi zaibutsu... 

Exact în acel moment simţi că degetele maseuzei se 
opresc. 

— Ce e, domnia ta? 

— Nimic, nimic, continuă, te rog. 

Ea se supuse, dar degetele nu-l mai frământau ca înainte, 
în încăpere se instalase o stare de tensiune. Era o odaie de 
opt rogojini, saltele umplute cu puf, tatami de bună calitate, 
iar hârtia de la shoji recent schimbată. Într-o firidă 
takoyama se aflau o lampă cu ulei, un aranjament floral şi o 


pictură de mici dimensiuni ce reprezenta un vast peisaj, şi o 
cabană minusculă într-un pâlc de bambuşi; o femeie micuță 
scruta zările, din pragul uşii, alături - un poem de dragoste: 

Aştepţi, Ascultând ploaia Înfruntând ploaia. 

Cât de sigură era, şi cât de plină de speranţă în 
reîntoarcerea bărbatului ei! Hiraga era pe punctul de a 
adormi, când panoul de uşă se deschise şi, speriat, 
servitorul îngenunche şi zise: 

— Iertare, domnia ta, e afară o persoană de joasă spiţă 
care zice că te cunoaşte, doreşte să te vadă, îmi cer iertare 
că îţi curm odihna, dar e foarte stăruitor, e... 

— Cine e? Cum îl cheamă? 

— Nu..., nu vrea să spună cum îl cheamă, şi nu ţi-a spus pe 
nume, domnia ta. Zice doar: „Spune-i samuraiului: Todo e 
fratele lui Joun”. 

Într-o clipă Hiraga fu în picioare. Îmbrăcându-şi yukata, îi 
ceru maseuzei să revină a doua zi la aceeaşi oră şi-i spuse 
să plece, trase mai departe cele două spade pe care le 
împrumutase, până când o să facă rost de altele mai bune, 
îngenunche cu faţa spre uşă, în poziţie de apărare. 

— Spune-i să intre, să nu se apropie nimeni. 

Un tânăr ţăran slăbuţ, cu un kimono murdar, se târi pe 
coridor şi se aşeză în genunchi în faţa uşii. 

— Mulţumesc, domnia ta, îţi mulţumesc că mă primeşti, 
mormăi tânărul, apoi îşi ridică privirea iluminată de un 
zâmbet tâmp, îi lipsea un dinte din faţă. Mulţumesc, domnia 
ta, repetă el. 

Hiraga se uită aspru la musafir, după care rosti, ca trăsnit: 

— Ori? Dar, dar nu se poate! 

Privindu-l mai atent, observă că dintele fusese doar 
înnegrit, ca să-şi ascundă şi mai bine adevăratul chip, se 
deghizase perfect. Ori nu mai aducea a samurai: îşi răsese 
moţul şi avea pe cap o perie de ţepi, cât putuse să-i crească 
părul în două săptămâni. 

— Ce s-a-ntâmplat? întrebă Hiraga, neştiind ce să creadă. 
Ori surâse şi se aşeză lângă el. 


— Bakufu caută ronini, eee? şopti el, destul de încet ca să 
înşele urechile pe care ambii le ştiau la pândă. Nu sunt mai 
puţin samurai, dar acum pot trece de orice baraj, ce zici? 

Hiraga şuieră admirativ. 

— Ai dreptate. Eşti tare deştept. Sonno-joi nu de păr 
depinde. Ce simplu - chiar că nu mi-ar fi trecut prin cap. 

— Ideea mi-a venit azi-noapte. Mă gândeam la necazurile 
tale, Hiraga, şi... 

— Atenţie! Aici mă numesc Nakama Otami. 

— Aşa deci! Bun - Ori zâmbi. Nu ştiam ce nume să spun, 
de aceea am folosit parola. 

— I-au găsit pe Todo şi pe ceilalţi? 

— Nu, sunt dispăruţi, nu i-a mai văzut nimeni. Morți, 
probabil. Am auzit că Joun a fost executat ca un criminal de 
rând, dar încă nu ştim cum a fost prins. 

— De ce-ai venit aici, Ori? E mult prea periculos. 

— Nu e nici o primejdie, că m-am deghizat aşa şi mai ales 
noaptea. Voiam să văd cum mă descurc cu noua înfăţişare şi 
să vorbesc cu tine - scârbit, îşi trecu mâna peste ţepii de pe 
ţeastă, scărpinându-şi pielea capului. Arăt groaznic, 
murdar, înjositor, dar nu face nimic, acum pot pleca liniştit 
spre Kyoto. Pornesc în două zile. 

Hiraga nu-şi putea dezlipi privirea de la ţeasta lui Ori, 
nerevenindu-şi din uimire, fascinat de schimbare. 

— Aşa zic şi eu că eşti în siguranţă. Samuraii te vor lua 
drept un om de rând. Cum ai să porţi săbiile? 

— Când voi avea nevoie de spade voi face eu rost de ele. 
Voi purta pălărie să nu se vadă că sunt ras de tot pe cap. 
Când mă ascund sub înfăţişarea asta de ţăran prost, am 
asta la mine - Ori îşi strecură mâna sănătoasă în mânecă, şi 
scoase la iveală un mic pistol cu două ţevi. 

— Oooh, ce minune! - chipul lui Hiraga se lumină. De unde 
îl ai? 

— De la Fujiko. Mi l-a vândut împreună cu o cutie de 
cartuşe. I l-a dăruit un client în momentul în care a părăsit 


Yokohama. Închipuie-ţi! O comoară ca asta la o curvă de doi 
bani! 

Hiraga examină arma cu atenţie, o cântări în mână, ţinti în 
gol, apoi o frânse în două şi observă cele două cartuşe de 
bronz la locul lor, în capul ţevilor. 

— Dacă eşti destul de aproape de ei, pe doi îi omori, cu 
jucăria asta, dar după aia te omoară ei pe tine. 

— E destul unul să am timp să pun mâna pe săbii - Ori 
surâse, privindu-l insistent pe Hiraga. Am aflat ce-ai păţit tu 
cu soldaţii, şi voiam să văd dacă eşti teafăr. Baka! Plecăm 
împreună la Kyoto, şi lăsăm baltă totul aici până ne 
întoarcem în forţă. 

Hiraga scutură din cap şi îi spuse exact ce se întâmplase, 
relatându-i apoi cele aflate de la Tyrer, mai cu seamă în 
legătură cu vrajba dintre francezi şi englezi. 

— Punem mâna pe o sămânță de zâzanie pe care o putem 
băga între ei, adăugă, înflăcărându-se. Îi facem să se 
războiască unii cu alţii, îi lăsăm să se ucidă între ei. Ce zici? 
Îmi dau seama, Ori, că suntem abia la început. Trebuie să 
învăţăm tot ce ştiu ei, să fim în stare să gândim ca ei ca să-i 
distrugem la urmă. 

Ori se încruntă, cântărind argumentele pro şi contra: deşi 
nu-l iertase pe Hiraga pentru că îl rănise în amorul propriu, 
obligându-l să-şi scoată crucea, se cuvenea să apere sonno- 
Joi. 

— Dacă e să ne slujeşti de spion, trebuie să te porţi ca ei în 
toate privinţele, să te instalezi ca o ploşniţă în societatea lor, 
să te prefaci că le eşti prieten, ba chiar să porţi veşminte ca 
gai-jinii - văzând expresia îngrozită de pe chipul lui Hiraga, 
Ori continuă: De ce nu? Veşmintele lor or să te apere, şi i-ar 
face să te accepte mai uşor, neh? 

— Dar de ce m-ar accepta? 

— Din prostie. Taira ar fi vârful tău de lance. Doar elte 
poate ajuta în toate chipurile, poate da şi ordin să fii primit 
printre ei. 

— De ce-ar face-o oare? 


— În schimbul lui Fujiko. 

— Ce spui? 

— Raiko ne-a dat o cheie: gai-jinii sunt altfel decât noi, 
poftesc să se culce cu aceeaşi femeie. Ajut-o pe Raiko să-l 
prindă în mreje: o să facă din el un căţeluş, şi tu vei fi omul 
de legătură de care nu se va putea lipsi. Vorbeşte cu el 
mâine, spune-i că, deşi erai mâniat pe soldaţi, nu era vina 
lui. Că te-ai strecurat din greu înapoi în Yoshiwara şi i-ai 
obţinut o întâlnire cu Fujiko mâine seară. Spune-i: „Îmi 
pare rău, Taira-sama, dar mi-ar fi mai uşor să-ţi împlinesc 
poruncile şi să mă duc unde mă trimiţi dacă aş purta 
veşminte europene: m-ar ajuta să trec de baraje,” şi-aşa 
mai departe. Fujiko să i se bage sub piele, să-l prindă bine 
în undiţă, apoi răsuceşti cârligul cum ţi-e voia. Ce zici? 

Hiraga se apucă să râdă înfundat: 

— Mai bine rămâi aici în loc să pleci la Kyoto: sfaturile tale 
sunt nepreţuite. 

— Katsumata trebuie să afle ce se întâmplă aici şi să se 
ferească. Cu femeia gai-jin ce se aude? 

— Voi afla mâine unde se află. 

— Bun - vântul se înteţi şi o rafală se abătu asupra casei, 
zgâlţâind hârtia în rame şi făcând să danseze flacăra lămpii 
cu ulei. Ori se uită atent la Hiraga. Ai văzut-o? 

— Încă nu. Servitorii lui Taira, o adunătură de chinezi 
infecţi, nu vorbesc o limbă pe care să o pot înţelege. De la ei 
n-am putut deci afla nimic, dar ştiu că cea mai mare casă 
din colonie îi aparţine bărbatului pe care urmează să-l ia de 
soţ. 

— Acolo stă şi ea? 

— Nu sunt sigur, însă... - Hiraga se opri străfulgerat de o 
idee. Ascultă, dacă îi fac să mă primească în lumea lor, aş 
putea să mă duc peste tot, să descopăr sistemul de apărare, 
să urc la bordul navelor de război şi... 

— Şi într-o noapte, îi luă vorba Ori, am putea pune 
stăpânire pe una din ele, ba chiar am putea să o scufundăm. 

— Aşa e. 


Ideea le înfierbântă minţile. Împrejur, flacăra pâlpâitoare 
arunca umbre ciudate. 

— Cu un vânt bun, reluă Ori încet, un vânt dinspre sud ca 
astă-seară, cu cinci sau şase shishi, câteva butoaie cu ulei 
puse unde trebuie în magaziile din colonie... Şi nici măcar 
atât: putem da foc şi stârni incendii în Yoshiwara. Flăcările 
vor fi purtate de vânt în sat şi s-ar întinde spre colonie, 
înghiţind-o... Neh? 

— Şi nava? 

— În mijlocul zăpăcelii lor, ne strecurăm cu o barcă spre 
nava cea mare. Ar fi uşor, neh? 

— Uşor nu, dar ce lovitură ar fi! 

— Sonno-joi! 

Joi, 18 octombrie 

— Intră! Ah, bună dimineaţa, Andre! exclamă Angelique, 
cu o căldură în glas care îi ascundea profunda îngrijorare. 
Eşti tare punctual. Te descurci, te descurci? 

Andre dădu din cap, închizând totodată uşa micii încăperi 
de la parter care, învecinată cu dormitorul, îi servea 
Angelicăi drept budoar la Legația franceză. Era din nou 
uimit de puterea ei de a părea atât de calmă şi dispusă să 
discute firesc despre fleacuri. Se aplecă politicos şi îi sărută 
mâna, apoi se aşeză în faţa ei. Stăteau într-o cameră 
amărâtă, cu o masă veche de scris, scaune aidoma, şi pereţi 
tencuiți pe care tronau câteva uleiuri ieftine ale unor pictori 
francezi ai vremii, Delacroix şi Corot. 

— Armata m-a învăţat că punctualitatea e arma Domnului. 

Angeligue zâmbi, vag amuzată: 

— Hm! Nici nu ştiam că ai făcut armata. 

— Am fost ofiţer în Algeria timp de vreo zece luni, pe când 
aveam douăzeci şi doi de ani, după universitate, nici un fel 
de glorioase fapte de arme, doar că am participat la 
înăbuşirea uneia din răzmeriţele obişnuite. Cu cât reuşim 
mai devreme să-i supunem de-a binelea pe rebeli şi să 
anexăm întreaga Algerie de Nord, cu atât mai bine - alungă 


câteva muşte cu mâna şi o studie atent pe Angelique. Eşti 
mai frumoasă decât oricând. Ăă... starea îţi prieşte. 

Ochii ei îşi schimbară culoarea, căpătând o scânteie de 
cremene. Noaptea trecuse greu, patul din acel dormitor 
sărăcăcios şi vraişte dovedindu-se inconfortabil. În 
întuneric, grijile şi neliniştea îi învinseseră încrederea în 
sine: devenise din ce în ce mai nervoasă la gândul de a-şi fi 
părăsit cu atâta grabă apartamentul somptuos, vecin cu cel 
al lui Struan, şi toate înlesnirile cu care se obişnuise. 
Dispoziţia nu i se ameliorase o dată cu zorii zilei - o 
năpădise iar acea idee mistuitoare: bărbaţii sunt pricina 
tuturor nenorocirilor noastre. Dulce va fi răzbunarea... 

— 'Te referi la viitorul meu statut de femeie măritată, 
presupun! 

— Desigur, răspunse el, după o pauză abia perceptibilă. 

Îngrijorată, ea se întrebă ce i se întâmplase, de ce se arăta 
atât de plictisit şi distant ca şi în seara precedentă, când 
cântase fără nici un haz, de parcă nu era el. Andre avea 
acum cearcăne întunecate sub ochi, şi era mai tras la faţă 
ca de obicei. 

— Ai păţit ceva, scumpe prietene? 

— Nu, Angelique dragă, nimic. 

Minte, îşi spuse ea. De ce oare mint bărbaţii în aşa hal, şi 
pe alţii şi chiar pe ei înşişi? 

— Ai făcut ceva? 

— Da şi nu. 

Ştia că o pune pe jăratec şi simţi dintr-o dată dorinţa de a 
o auzi cum geme, dorinţa de a aţâţa flăcările, făcând-o să 
ţipe de durere şi să plătească pentru Hana. Ai înnebunit, îşi 
zise în gând. Nu e vina Angelicăi, e adevărat. Dar, din cauza 
ei am fost aseară la Trei Crapi, am văzut-o pe Raiko, am 
vorbit cu ea ca de obicei amestecând cuvinte din japoneză, 
engleză şi pidgin, am simţit brusc că trâiam un coşmar 
infect, că Hana urma să apară din clipă în clipă, cu ochii 
surâzători; iar inima mea avea să zburde ca odinioară, şi 
am fi plecat de la Raiko şi ne-am fi îmbăiat împreună, 


hârjonindu-ne, înfruptându-ne din toate bunătăţile numai 
noi doi şi iubindu-ne fără grabă. lar când mi-a apărut iar 
adevărul că Hana era dusă pentru totdeauna, am simţit 
cum şi mie viermii mi-au năpădit maţele şi creierii şi era cât 
pe ce să vomit. 

— Raiko, trebuie să aflu cine au fost cei trei clienţi. 

— Regret, Furansu-san, v-am spus: mama-san a ei a murit, 
lumea din casă s-a împrăştiat, hanul La Patruzeci şi Şapte 
de Ronini nu mai e. 

— Trebuie să existe un mod de a afla... 

— Niciunul, regret. 

— Atunci spune-mi adevărul... Adevărul... cum a murit. 

— Cu pumnalul dumitale în gât, oh, ce rău îmi pare. 

— Aşa deci? Şi-a făcut hara-kiri? 

Raiko răspunsese pe acelaşi ton calm şi răbdător, repetând 
aceeaşi poveste, replicând identic la aceleaşi întrebări, ca în 
atâtea rânduri. 

— Hara-kiri e o cale străveche, o cale demnă, singurul mod 
de a îndrepta o greşeală. Hana te-a trădat şi ne-a trădat, i-a 
trădat pe patroni, pe clienţi, şi pe ea însăşi deopotrivă. 
Astfel i-a fost karma. Nu mai e nimic de spus. Oh, ce rău îmi 
pare, dar trebuie lăsată să odihnească în pace. A trecut de- 
acum cea de-a patruzecea zi după moarte, ziua în care 
omul fie reînvie, fie devine kami. Lasă-i kami, duhul, să 
odihnească. Oh, ce rău îmi pare, dar să nu mai vorbim 
despre ea. Ce altceva pot face pentru domnia ta? 

Angelique stătea dreaptă în fotoliu, precum fusese 
învățată din copilărie, pradă neliniştii, privindu-l, cu o mână 
în poală, cu cealaltă vânturând evantaiul să se apere contra 
muştelor. 

— Cum adică, da şi nu? întrebase ea în două rânduri deja, 
dar el nu o auzise, pierdut în propriile-i gânduri. 

Puțin timp înainte ca Angelique să plece din Paris, unchiul 
ei avea nişte stări asemănătoare. 

— Lasă-l în pace, îi spusese mătuşa ei, cine ştie ce demoni 
bântuie prin capul unui bărbat când are necazuri! 


— Ce fel de necazuri, ma tante? 

— Ah, cheri, întreaga viaţă e un necaz când câştigurile nu 
ajung să acopere datoriile. Taxele ne strivesc, Parisul e un 
puț fără fund, plin de lăcomie şi imoralitate. Franţa fierbe 
din nou, francul scade pe lună ce trece, preţul pâinii s-a 
dublat în răstimp de o jumătate de an. L.asă-l în pace, bietul 
om, face şi el ce poate. 

Da, bietul de el, suspină Angelique. Mâine voi face ce voi 
putea - am să vorbesc cu Malcolm, o să aranjeze el cumva 
să-i plătească datoriile. Un om atât de cumsecade nu poate 
ajunge în Temniţa Datornicilor. La cât s-or fi ridicat aceste 
datorii? Câţiva ludovici, acolo. Observă cum Andre revenea 
la realitate, aţintindu-şi privirile asupra ei. 

— Da şi nu, Andre? Cum adică? 

— Da, au astfel de leac, dar nu-l poţi primi încă pentru 
că... 

— Dar de ce, de ce... 

— Mon Dieu, ai puţină răbdare, lasă-mă să-ţi povestesc ce 
mi-a spus mama-san. Nu-l poţi primi încă fiindcă nu trebuie 
luat până în cea de-a treizecea zi de întârziere, apoi din nou 
într-a treizeci şi cincea, fiindcă băutura - o infuzie de 
ierburi - se cere preparată de fiecare dată atunci ca să fie 
proaspătă. 

Cuvintele lui Andre erau ca tot atâtea lovituri de pumnal 
care-i ucideau planul atât de simplu: el trebuia să-i dea 
acum băutura sau hapul obţinut în noaptea precedentă, ea 
ar fi luat-o imediat şi s-ar fi retras, pretextând o ameţeală. 
Voilr! O durere de stomac ţi, în câteva ore, cel mult o zi, 
totul ar fi reintrat în normal. Timp de câteva clipe pământul 
se învârti în jurul ei, dar reuşi să stăvilească vârtejul: gata! 
Eşti singură. Eşti victima eroică pe care forţele răului au 
prins-o în mrejele lor. Trebuie să fii tare, să lupţi doar tu 
însăţi, căci POŢI ÎNVINGE! 

— Treizeci de zile? întrebă ea cu o voce gâtuită. 

— Da, şi din nou în a treizeci şi cincea zi. Trebuie să 
respecţi soco... 


— Şi atunci, Andre, ce se întâmplă? E rapid, sau cum? 

— Lasă-mă să termin, pentru numele lui Dumnezeu! Mi-a 
spus că, în general, îşi face efectul de prima dată. Seria a 
doua nu e necesară întotdeauna. 

— Nu există nimic de luat imediat? 

— Nu, nimic. 

— Deci, acest hap... ţi-a spus sigur că e eficace în toate 
cazurile? 

— Da! 

Discuţia cu Raiko, la aceeaşi întrebare, decursese altfel: 
„În nouă cazuri din zece. Dacă leacul nu merge, există alte 
mijloace”. „Un doctor, adică?” „Da. Leacul e bun de obicei, 
dar scump - trebuie să-l plătesc pe spiţer dinainte: are de 
cumpărat ierburi, înţelege domnia ta...” 

Andre se întoarse din nou la Angelique: 

— Mama-san a spus că e eficace, dar costisitor. 

— Eficace? Fără greş? Şi nu e periculos? 

— Fără greş. Nu, nu e periculos, dar e costisitor. Trebuie 
plătit dinainte cel care-l pregăteşte, ca să poată lua ierburi 
proaspete. 

— Oh, zise ea, distrată, plăteşte, te rog, tu, te voi răsplăti 
întreit cât de curând. 

Andre zâmbi tăios: 

— Am avansat deja douăzeci de ludovici. Nu sunt un om 
bogat. 

— Dar cât poate costa un medicament, Andre, un 
medicament atât de obişnuit? Doar nu e chiar aşa scump! 

— Mama-san a spus că nu contează cât costă pentru o 
tânără care are nevoie de un astfel de ajutor, de ajutor 
tainic. 

— De acord, Andre, dragule - Angelique lăsă problema 
deoparte, arătându-se plină de căldură şi amiciţie, deşi în 
inima ei nu-l ierta că se arăta atât de zgârcit. De-acum în 
treizeci de zile pot plăti oricât din alocaţia promisă de 
Malcolm. În orice caz, sunt sigură că ai să reuşeşti să 
descurci toată treaba, un om bun şi înţelept ca dumneata... 


Mulţumesc, scumpe prietene. le rog să-i spui mamei-san că 
sunt exact opt zile de când ar fi trebuit să am ciclul. Când 
obţii leacul? 

— 'Ţi-am spus, în ajunul celei de-a treizecea zi de 
întârziere. Putem trece să-l luăm sau trimitem după el. În 
ajun. 

— Şi, şi... suferinţa cât durează? 

Andre se simţea extrem de obosit, de tracasat, de mânios 
chiar, căci, iată, se lăsase prins şi în încurcătura asta, oricât 
de numeroase ar fi fost avantajele acestei legături în viitor. 

— Mi-a spus că depinde de femeie, de vârsta ei, de faptul 
dacă a mai făcut-o sau nu. Dacă nu, treaba va fi uşoară. 

— Dar câte zile voi suferi? 

— Mon Dieu, n-a spus şi nici n-am întrebat-o. Dacă ai 
întrebări precise, notează-le pe o hârtie şi îţi voi aduce 
răspunsurile. Acum te rog să mă scuzi... 

Andre se ridică în picioare. Angelicăi i se umplură 
instantaneu ochii în lacrimi. 

— Oh, Andre, îţi mulţumesc, îmi pare rău, eşti atât de bun 
că mă ajuţi, iartă-mă că te enervez, sughiţă ea, observând 
cu plăcere că interlocutorul se topeşte pe loc. 

— Nu plânge, Angelique, nu m-ai enervat, nu e vina ta, e... 
Te rog să nu-ţi faci griji, voi aduce leacul la timp: până una- 
alta, notează întrebările - în decurs de câteva zile, vei avea 
răspunsurile. Scuză-mă, e din pricina... Nu m-am simţit 
prea bine în ultimul timp. 

Angelique se prefăcu a-l compătimi şi, după plecarea lui, 
cântări cele auzite, privind către strada principală prin 
perdelele pătate de muşte. Treizeci de zile? Nu-i nimic dacă 
mai întârzie rezolvarea, nu are să se vadă nici un semn, îşi 
spunea ea iar şi iar, căutând să se liniştească singură. 
Pentru mai multă siguranţă, îşi scoase jurnalul, îl desferecă 
şi se apucă de socotit, apoi luă socoteala de la capăt, şi 
ajunse la aceeaşi zi. Vineri, nouă noiembrie, ziua Sfântului 
Teodor. Cine o fi? Am să-i aprind o lumânare în fiecare 
duminică. N-are rost să însemne ziua, îşi zise, 


cutremurându-se. Făcu, totuşi, o cruciuliţă în colţul foii. Şi 
spovedania? Dumnezeu înţelege. Înţelege totul. Dar dacă 
nu are efect leacul, dacă Andre se îmbolnăveşte, sau 
dispare, sau e ucis, dacă nu mă ajută mama-san, sau se 
întâmplă o mie şi una de nenorociri care să mă ducă la 
pieire? Gândul începu să o roadă, măcinându-i încrederea 
în sine. Lacrimi adevărate îi umeziră obrajii. Apoi îşi aminti 
subit de sfatul pe care i-l dăduse tatăl ei, cu ani şi ani în 
urmă, la Paris, puţin înainte de a o abandona, pe ea şi pe 
fratele ei. 

— Da, ne-a abandonat, zise ea cu voce tare, spunând 
adevărul în privinţa asta pentru prima oară în viaţă. Cu 
adevărat ne-a abandonat. Mon Dieu, după tot ceea ce-am 
aflat între timp, poate că e mai bine aşa. Ne-ar fi vândut 
deja de mult... pe mine în orice caz. 

Tatăl ei îşi citase idolul, pe Napoleon Bonaparte: „Un 
general înţelept are întotdeauna o linie de retragere 
prevăzută din timp, de unde lansează apoi lovitura 
izbânzii”. 

Care e oare linia mea de retragere? Îşi aminti ce-i spusese 
Andre Poncin cu câteva săptămâni în urmă. Angeligue 
zâmbi, despovărată de grijă. 

Phillip Tyrer era pe punctul de a pune ultimele cuvinte pe 
ciorna răspunsului lui Sir William către roju, în cea mai 
frumoasă caligrafie de care era în stare cu noua peniță de 
cupru abia inventată. Spre deosebire de corespondenţa 
anterioară, Sir William intenţiona să expedieze originalul în 
engleză, însoţit de traducerea în olandeză cu a cărui 
elaborare fusese însărcinat Johann. 

— Gata, Johann, am sfârşit - Phillip termină coada Y-ului 
de la Sir William Aylesbury cu o înfloritură complicată. 

— Scheiss în mein Hut! exclamă Johann cu un zâmbet 
admirativ. N-am mai văzut aşa caligrafie. Nu e de mirare că 
drăguţul de Willie vrea să-i copiezi toate depeşele de la 
Londra. 


— Shigata ga nai! zise Tyrer, fără să se gândească. Nu 
contează. 

— Care va să zică, chiar studiezi japoneza. 

— Da, şi, fie vorba între noi, te rog să nu-i spui drăguţului 
de Willie - Doamne fereşte - tare mare plăcere îmi face. Ce 
crezi despre planurile lui? 

Johann oftă. 

— Cu japii, eu nu cred nimic. În ce mă priveşte, consider 
că... că mieroşenia japilor i-a sucit minţile. 

Textul mesajului era următorul: 

Către Excelenţa Sa, Nori Anjo, Prim-roju. Am primit 
depeşa DvS. De ieri şi vă comunic un refuz net. Dacă nu 
plătiţi rata convenită a despăgubirii pentru asasinarea celor 
doi soldaţi britanici la timp, suma datorată va fi împătrită cu 
fiecare zi de întârziere. 

Regret să aflu că nu respectaţi calendarul stabilit, şi voi fi 
nevoit să-mi schimb planurile imediat în felul următor: voi 
pleca în direcţia Kyoto pe nava-amiral, însoţit de o escadră, 
de azi în douăsprezece zile, cu destinaţia Osaka. Apoi, 
laolaltă cu o escortă călare şi însoţit de un tun cu ghiulele 
de şaizeci de livre, aparţinând Artileriei Regale, pentru 
salutul oficial, eu şi ceilalţi ambasadori ne vom îndrepta 
neîntârziat spre Kyoto pentru a obţine îndreptarea 
greşelilor Dvs., din partea Tinerei Sale Majestăţi, Shogunul 
Nobusada în persoană sau, în caz de absenţă, din partea 
Alteţei Sale Imperiale, împăratul Komei, promiţându-vă să-l 
salutăm cu onorurile regale prin douăzeci şi una de salve de 
tun. Vă rog să-i informaţi de sosirea noastră iminentă. 
(Semnat) Ministrul plenipotenţiar şi Ambasadorul Majestății 
Sale Britanice, Sir William Aylesbury. 

— Împărat? Care împărat? făcu Johann, în silă. E doar 
Miakoul, Mikado-ul, cum i-o fi spunând, şi nu e decât un fel 
de papă mărunt lipsit de putere. Nu ca Pius IX, care se 
bagă şi înnoadă fire şi care, ca un Gottverdampt de catolic 
ce e, ar vrea să ne pună din nou pe rug. 


— Hai, Johann, nu sunt cu toţii chiar atât de răi. Acum 
englezii catolici au drept de vot, şi pot fi aleşi şi în 
Parlament, ca oricine întruneşte condiţiile necesare. 

— Blestemaţi fie toţi catolicii! Eu sunt elveţian, şi noi nu 
uităm ce ne-au făcut. 

— Atunci de ce întreaga gardă personală a Papei e formată 
din elveţieni? 

Johann dădu din umeri: 

— Sunt mercenari catolici. Dă-mi ciorna depeşei, să mă 
apuc de treaba. 

— Sir William zice că nu vrei să-ţi înnoieşti contractul. 

— A sosit momentul să plec şi să las terenul liber pentru 
cei mai tineri şi mai înţelepţi. Pentru tine, zise Johann cu un 
zâmbet larg. 

— Nu e de râs. Trimite-mi-l, te rog, pe Nakama. Cred că e 
în grădină. 

Tyrer se întrebă în sinea lui care ar fi fost reacţia lui 
Johann dacă ar fi ştiut adevărul. Hiraga apăru în uşă: 

— Hai, Taira-san? 

— Ikimasho, Nakama-sensei, hai? îi dăm drumul, bătrâne? 
zise 'Tyrer, surâzând până la urechi, încă uimit de 
schimbarea din înfăţişarea celuilalt. 

Când Hiraga sosise în zori, nici urmă de mizerie, de 
zdrenţe, sau de tunsoare de samurai. Părul lui, acum tuns 
scurt, era aproape identic cu cel al oamenilor de rând. Cu 
kimonoul curat, apretat, dar simplu, cu pălăria de soare 
nouă atârnându-i pe spate, cu tabi şi sandale noi, arăta ca 
un fiu de negustor avut. 

— Doamne, arăţi superb, Nakama, izbucnise Tyrer, îţi stă 
bine tunsoarea. 

— Ah, Taira-san, zise Hiraga şovăind, căci astfel dicta 
planul stabilit împreună cu Ori. Gandescu ra ce spune 
dumneavostru, ajuta sa renun'tsu samurai. Curându înapoi 
la Choshu, devin fer'mieru ca bunicu, ori în faburica bere 
sau sake. 

— Să renunţi la rangul de samurai? E posibil aşa ceva? 


— Hai. Posibiru. Daru nu mai spune nimicu, da? 

— De acord. E o hotărâre înţeleaptă, te felicit. 

Fără să vrea, Hiraga îşi trecu mâna peste creştetul 
capului, jenat de noua senzaţie de mâncărime şi de 
dispariţia perciunilor. 

— Curandu păru c'reşte. Taira-san, la feru ca a tau. 

— De ce nu? 

Tyrer purta părul, natural ondulat, până aproape de 
umeri. Spre deosebire de alţii, făcea mare caz de curăţenie: 
dintotdeauna îi atârna deasupra patului o broderie făcută 
de mama sa. Domnul iubeşte curăţenia. 

— Cum stai cu vânătăile? 

— Am uitat ere. 

— Am uitat de ele. 

— Ahm mur'tsumesc, am uitat de ere. Veşti bune, Iaira-san 
- pe îndelete, Hiraga îi vorbi de Yoshiwara, spunându-i că 
aranjase o întâlnire cu Fujiko în acea seară. Pentru tu, toată 
noapte. Bine, neh? 

Tyrer rămase fără glas. Apoi, fără să se gândească se 
repezi şi-i strânse mâna lui Hiraga. 

— Mulţumesc, îţi mulţumesc, prietene. 

Se trânti în fotoliu şi, scoţându-şi pipa, îi oferi tutun şi lui 
Hiraga, dar acesta îl refuză, abia abţinându-se să nu râdă. 
Excelent! 'Tyrer se lăsa în voia gândurilor, anticipând 
momente de dragoste, cu inima bătând să-i sară din piept şi 
bărbăţia înviorată. Doamne, ce bine! apoi cu un efort de 
voinţă, Tyrer îşi alungă gândurile erotice pentru a se 
concentra asupra programului zilei. 

— Ai găsit unde să stai în sat? 

— Da. Acuma noi mer'gemu, da? 

În timp ce se îndreptau către satul japonez, îngrijindu-se 
să nu vorbească prea tare şi să nu sufle o vorbă în engleză 
în preajma vreunui trecător, Tyrer continuase să-l descoase 
pe Hiraga, scoțând la iveală informaţii nepreţuite, precum 
numele shogunului şi cel al împăratului. Ajuns la reşedinţa 
lui shoya, inspectase magazinul şi modesta cămăruţă de 


alături unde avea să stea Hiraga. Apoi, perfect satisfăcut, 
încântat chiar, revenise, în compania acestuia, la Legaţie. 

— Ai văzut că lumea pe stradă, inclusiv soldaţii, abia te-a 
luat în seamă, acum că nu mai arăţi a samurai? 

— Da, Taira-san. Ajutoru ra mine, da? 

— Sigur, orice. 

— Vreau încerca pur'ta haine ca voi, ca gai-jin, da? 

— Excelentă idee! 

O dată ajunşi la Legaţie, Tyrer se grăbi să intre la Sir 
William, căruia îi comunică entuziast numele shogunului şi 
pe cel al împăratului. 

— Mi-am închipuit că aţi dori să aflaţi imediat, sir. Şi mai 
am veşti noi: dacă am înţeles bine, zice că toţi japonezii, fie 
ei şi daimyo, au nevoie de autorizaţie ca să meargă la Kyoto, 
unde locuieşte împăratul. 

— Ce sunt daimyo? 

— Aşa îi numesc japonezii pe regii lor, sir. Dar toată lumea, 
Chiar şi ei au nevoie de permis de trecere pentru oraşul 
Kyoto. Nakama afirmă că Bakufu, alt nume pentru 
shogunat, un fel de administraţie publică a lor, se feresc să 
acorde permise de trecere indiferent cui - Tyrer se străduia 
să-şi menţină calmul, dar vorbea, fără să vrea, destul de 
aprins. Dacă aşa stau lucrurile, dacă shogunul se află 
actualmente la Kyoto, şi dacă împăratul locuieşte acolo în 
permanenţă, dacă acolo e concentrată toată puterea - ei 
bine, dacă ar fi să mergeţi acolo, n-ar însemna să treceţi 
peste Bakufu, să-l ocoliţi cu totul? 

— O inspirată şmecherie logică, răspunse Sir William cu 
amabilitate, oftând mulţumit de a fi intuit-o cu mult înainte 
ca Tyrer să i-o fi explicat. Phillip, cred că am să rescriu 
depeşa. Vrei să revii într-o oră? Te-ai descurcat de minune. 

— Mulţumesc, sir, şi-i relată cum arăta noul Nakama cu 
noua tunsoare. Ideea mea e că, dacă am reuşi să-l 
îmbrăcăm în straie europene, ar deveni din ce în ce mai 
maleabil în vreme ce mă învaţă japoneza, iar eu pe el 
engleza. 


— Foarte bună idee, Phillip. 

— Mulţumesc, sir, am să acţionez imediat în consecinţă. 
Pot să-i trimit factura casierului nostru? 

Buna dispoziţie a lui Sir William se mai domoli. 

— N-avem fonduri de aruncat, Phillip, şi visteria... Bun, de 
acord. Dar un singur rând de haine. Tu răspunzi ca factura 
să nu fie prea ridicată. 

Tyrer se îndepărtase în grabă. Acum, o dată terminată 
redactarea depeşei, avea să-l ducă pe Hiraga la croitorul 
chinez, de peste drum. Strada principală nu era prea 
populată la ora aceea - către mijlocul după-amiezii - căci 
majoritatea bărbaţilor se aflau în depozite, la siestă sau la 
club. Câţiva beţivi se bălăngăneau, zgribuliţi în cotloanele 
cheului, la adăpost de vântul încă puternic. Un meci de 
fotbal fusese prevăzut pentru mai târziu, marina contra 
armatei, pe terenul de paradă. Tyrer se gândea cu plăcere 
la acest eveniment, mai puţin încântat la întrevederea cu 
Jamie McFay pe care neputând-o împiedica, o fixase după 
vizita la croitor. 

— El conduce firma Struan aici, Nakama-san, cum necum 
a aflat despre dumneata şi e la curent că ştii ceva engleză. 
E un om de încredere. 

— So ka? Băr'batu care însoară? 

— Oh, ţi-au spus servitorii despre petrecerea de logodnă? 
Nu, McFay e doar negustorul-şef. Domnul Struan, tai-panul, 
e cel care se însoară. Asta e clădirea firmei: magaziile, 
birourile şi locuinţa. 

— So ka! Hiraga studie edificiul, greu de atacat sau de 
pătruns în el, îşi spuse, ferestrele de la stradă erau 
zăbrelite. Aicea Struan şi femeia lui el, stau aicea? 

Gândurile lui Tyrer se îndreptară brusc spre Fujiko. 

— Struan, da, spuse el, distrat. Despre ea nu sunt sigur. 
Clădirea asta nu e nimic în comparaţie cu miile şi miile de 
case oarecare de la Londra. Londra este cel mai bogat oraş 
din lume. 

— Mai bogat decât Yedo? 


Tyrer izbucni în râs: 

— Mai bogat decât douăzeci, decât cincizeci de Yedo. Cum 
se spune asta în japoneză? 

Hiraga îi spuse, în timp ce sorbea totul cu ochii săi ageri: 
nu credea ceea ce auzise despre Londra, precum nu credea 
în general cele spuse de Tyrer, considerându-le minciuni 
menite să-l deruteze. Treceau acum prin faţa diverselor 
bungalow-uri ce serveau drept legaţii, deschizându-şi 
drumul printre gunoaiele împrăştiate pretutindeni. 

— De ce d'rapere diferite, rogu? 

Tyrer ar fi voit să-şi îmbunătăţească japoneza vorbită, dar 
de cum începea să vorbească cu el, Hiraga îi răspundea în 
engleză şi adăuga imediat o nouă întrebare. Se simţi obligat 
să explice, indicând cu degetul: 

— Sunt diverse legaţii: aici e cea rusă, pe urmă cea 
americană, dincolo cea franceză, şi acolo e cea prusacă. 
Prusia e o naţiune importantă de pe continent. Dacă ar fi să 
spun asta... 

— Ah, iertare, aveţii har'tă la lumea matale, rogu? 

— Da, desigur, aş fi încântat să ţi-o arăt. 

Un detaşament de soldaţi se apropie şi îi depăşi, neluându- 
i în seamă. 

— Oamenii acesta din p'ru-sia - Hiraga pronunţă cuvântul 
cu grijă - şi ei în război cu francezii? 

— Uneori. În orice caz, sunt un popor războinic, tot timpul 
se luptă cu cineva. Tocmai au un nou rege care se bizuie pe 
un prinţ mare şi dur numit Bismarck. Acest Bismarck 
încearcă să-i strângă pe toţi germanii într-o naţiune mare şi 
puternică şi... 

— Rogu, Taira-san, nu aşa repede, da? 

— Ah, gomen nasai. 

Tyrer repetă ceea ce spusese, dar mai rar, răspunzând la 
mai multe întrebări, uimit de fiecare dată de numărul şi 
adâncimea acestora, precum şi de curiozitatea spiritului 
protejatului său. Izbucni din nou în râs: 


— Trebuie să ajungem la o înţelegere: o oră despre lumea 
mea în engleză, una despre a dumitale în engleză, apoi o 
oră de conversaţie în japoneză. Hai? 

Patru soldaţi călare, ce se îndreptau spre pistele de curse, 
îi depăşiră, salutându-l pe Tyrer şi măsurându-l din ochi pe 
Hiraga. Tyrer îi salută la rândul său. În capătul străzii 
principale, lângă barieră, şiruri de muncitori asiatici, 
cărând încărcături de pe nave, începeau să treacă prin 
vamă sub supravegherea neîncrezătoare a gărzilor 
japoneze. 

— Să ne grăbim, e mai bine să nu ne amestecăm printre 
ei, zise Tyrer. 

Apoi traversă, croindu-şi drum peste grămezile de bălegar 
de cal, se opri brusc şi făcu un semn cu mâna. Ilocmai 
trecuseră de legația franceză: Angelique se afla la o 
fereastră, cu perdelele trase într-o parte. Tânăra îi zâmbi şi- 
i răspunse făcând din mână. Hiraga se prefăcu a nu observa 
privirea ei cercetătoare. 

— E doamna cu care domnul Struan urmează să se 
însoare, spuse Tyrer, continuându-şi drumul. Aşa e că e tare 
frumoasă? 

— Hai. Asta casa la ea, da? 

— Da. 

— Noapte bună, domnule McFay. Am încuiat peste tot. 

— Mulţumesc, 'pte bună, Vargas. 

McFay căscă şi purcese mai departe cu scrierea jurnalului, 
ultima activitate propriu-zisă a zilei. Pe birou nu era decât 
un maldăr cu ziarele din ultimele două săptămâni încă 
necitite. Platoul cu corespondenţa era gol, cel cu scrisori de 
expediat plin până la refuz, cu răspunsuri la majoritatea 
poştei din acea zi, ordine şi dispoziţii de încărcare 
completate şi semnate, gata de a fi colectate în zori, o dată 
cu începerea lucrului. Vargas îşi scărpină distrat o pişcătură 
de purice - nimic neobişnuit în Asia - şi depuse cheia 
seifului pe birou. 

— Mai doriţi lumină? 


— Nu, mulţumesc, încă puţin şi am terminat. Pe mâine. 

— Cei din Choshu vin mâine, în legătură cu armele. 

— Da, n-am uitat. Pe mâine. 

Singur de-acum în acea aripă a clădirii, la parter, McFay se 
simţi mai bine - întotdeauna se simţea mai în largul lui, mai 
apărat când era singur. Cu excepţia lui Vargas, toţi 
conţopiştii, casierii şi ceilalţi membri ai personalului aveau 
scara lor de intrare separată şi camere de serviciu în 
capătul celălalt al clădirii la o distanţă apreciabilă. Uşa de 
comunicare între cele două aripi era încuiată noaptea. Doar 
Ah Tok şi servitorii personali stăteau în această aripă din 
faţă, unde erau birouri, camera tezaurului unde se păstrau 
toate armele, cărţile de conturi, seifurile cu tot felul de 
valute de la dolari de argint mexicani la taeli de aur şi 
monede japoneze şi, deasupra, spaţiile de locuit. 

Ziua de poştă însemna întotdeauna muncă din greu până 
noaptea. Iar în ziua aceea se lungise şi mai mult căci în 
clipa în care McFay pusese mâna pe ultimul episod din 
Marile speranţe, împrumutat de Nettlesmith după prânz, 
urcase valvârtej şi îşi împărţise ora de lectură cu Malcolm 
Struan, savurând amândoi pagină după pagină. Coborâse 
apoi, încântat de faptul că totul se sfârşise cu bine pentru 
Pip şi fată, şi că în ediţia din luna viitoare avea să înceapă o 
nouă poveste de Dickens. 

M. S. A fost înfuriat de scrisoarea mamei sale de azi 
(vaporul cu aburi Shift Wind, o zi întârziere, un om căzut 
peste bord într-o furtună în largul Shanghai-ului: prins sub 
salve în strâmtoarea Shimonoseki: vreo douăzeci de obuze 
dinspre țărm - nici o stricăciune, slavă Domnului!) Am 
răspuns cu lapte şi miere la ghiulelele epistolare ale Dnei S$. 
(încă nu i-a ajuns la urechi vestea cu petrecerea - va 
declanşa o explozie de la Hong Kong până la Java), dar nu 
cred să reuşesc să calmez apele. 

I-am scris că A. S-a mutat la Legația franceză, dar m-ar 
mira să o liniştească măcar cât negru sub unghie pe Dna $:; 
M. S., în schimb, nu şi-a găsit locul toată ziua de furie că A. 


N-a venit să-l vadă. Iar s-a zborşit la Ah 'Tok care acum e în 
toane extrem de proaste pe care le-a transmis şi celorlalţi 
servitori, ayeeyah! 

Trebuie să precizez că, în ciuda durerii, M. S. E mult mai 
înţelept decât mă aşteptam: se pricepe bine la afaceri în 
general, şi chiar la comerţul internaţional - acum e de 
acord cu mine că aici e un mare potenţial. Am discutat cazul 
Brock şi am hotărât amândoi că de aici nu se poate face 
nimic, dar că, de cum se va înapoia ella Hong Kong, o să le 
arate el. A refuzat din nou ideea de a pleca înapoi cu nava- 
poştă - Hoag stă deoparte şi nu-mi e aliat; cu cât Malcolm 
se odihneşte mai mult aici, cu atât mai bine, după opinia lui, 
o călătorie în condiţii proaste ar fi dăunătoare. 

Am avut o primă întrevedere cu japonezul Nakama (mai 
mult ca sigur un nume de împrumut), care e fără îndoială 
mai important decât pretinde a fi. Un samurai, un ronin în 
afara legii, care vorbeşte ceva engleză, care vrea să-şi 
tundă coada pentru că a decis să renunţe la rangul de 
samurai, care doreşte să se îmbrace ca noi e cu totul ieşit 
din comun, şi se cere supravegheat. Dacă măcar jumătate 
din ce spune e adevărat, am făcut, via Tyrer (ţine-l, 
Doamne!), un pas de gigant în materie de spionaj. Păcat că 
Nakama n-are idee de afaceri: singura informaţie utilă a 
fost că Osaka, nu Yedo, e centrul comercial cel mai 
important din Japonia: cu atât mai mare interesul de a face 
presiuni pentru a ni se îngădui cât mai grabnic să 
pătrundem în oraşul ăsta. Nakama trebuie cultivat, asta e 
sigur, şi... 

O bătaie în oblon, McFay se uită la ceasornic: aproape 
zece. O oră mai târziu. Nu conta: timpul în Asia curge altfel. 
Fără grabă, se ridică de la masa de scris, îşi strecură micul 
revolver în buzunarul lateral al redingotei, se îndreptă spre 
uşa pe care o folosea numai el şi o deschise. Afară se aflau 
două femei învăluite în mantii cu glugi, însoţite de un 
servitor. Tustrei se înclinară. McFay le invită pe femei în 
casă. Îi dădu câteva monezi omului, care mulţumi, se înclină 


din nou, şi se înturnă de-a lungul aleii din spate către 
Yoshiwara. McFay încuie la loc uşa. 

— Hei, Nemi, tu la fel frumoasă, neh? şi zâmbind, o luă în 
braţe pe una dintre tinere. 

Ea îi zâmbi larg de sub glugă: de un an avea şansa de a-i fi 
musume, întreţinută fiind de el de şase luni încoace. 

— Hei, Jami-san, tu bunu, hei? Asta musume sora mea. 
Shizuka. Dulce, neh? 

Timidă, cealaltă fată îşi înlătură gluga, zâmbind stânjenită. 
McFay fu plăcut surprins - Shizuka era la fel de fragedă ca 
Nemi, la fel de atrăgătoare şi înmiresmată. 

— Hai, zise el. 

Şi amândouă se simţiră uşurate că fata trecuse primul 
examen. Era întâia oară că McFay aranja o întâlnire pentru 
altcineva. Cu stângăcie, o rugase pe Nemi să se asigure că 
mama-san înţelesese că era vorba de o fată pentru însuşi 
tai-panul şi trebuia, în consecinţă, să fie deosebită. Ambele 
tinere erau puţin trecute de douăzeci de ani şi abia îi 
ajungeau lui McFay la umăr. Se simțeau acum mai în largul 
lor, deşi ştiau prea bine că adevăratul examen abia urma. 

— Shizuka, eu plăcere văd tine. Tai-pan om mare, îi zise 
McFay cu bunătate în glas, apoi se întoarse spre Nemi, 
arătând unde se afla rana lui Struan. Ea ştie de rană, neh? 

— Hai, esp'ricu, Jami-san, dădu Nemi din cap, şi-şi arătă 
dinţii strălucitor de albi. Dozo, haine răsatu aicea, ori susu? 

McFay o luă înaintea lor pe scara cea mare, bine luminată 
de lămpile cu ulei. Nemi sporovăia cu fata cea nouă, care nu 
pierdea nimic din ochi. Era un obicei ca, din când în când, 
McFay să trimită după Nemi pentru a-şi petrece noaptea 
aici: servitorul revenea înaintea zorilor să o însoţească 
înapoi la reşedinţa pe care Jamie i-o cumpărase în incinta 
casei ei, Hanul Suculentei Bucurii. După zile întregi de 
tocmeală, achiziţia casei, cu un contract pe cinci ani, îl 
costase zece sovereigni de aur. Alţi zece pentru contractul 
lui Nemi pe aceeaşi perioadă, plus alte sume pentru un 


kimono în fiecare lună, pentru coafat, o slujnică personală, 
plus întreaga hrană, din care nu lipsea sake-ul. 

— Dar, mama-san, dacă cumva arde casa, hei? întrebase, 
înmărmurit el însuşi de faptul că acceptase un atare preţ, 
cu toate că rata de schimb, incredibil de avantajoasă, 
îngăduia în majoritatea lunilor un profit de 400$. Ceea ce 
însemna că putea să aibă un cal sau doi, să consume 
şampanie la discreţie şi, în special, că toate cheltuielile 
curente ale lui Nemi nu urmau să depăşească vreo câteva 
lire sterline pe an. 

Mama-san fusese şocată de replica lui: 

— C'rădire ca nou. P'răteşte juma p'reţu, corec'tu, neh? 

Prezentă la ultima rundă de tratative. Nemi izbucnise în 
râs: 

— Mu'rt focu în casă, Jami-san, mu'rt hâţ-hâţ, neh? 

Ajuns în capul scării, McFay o mai strânse o dată în braţe 
fără un motiv anume, doar pentru că meritase preţul cu 
vârf şi îndesat, îndestulându-l cu plăcere şi linişte 
sufletească. Pe palier se afla un scaun cu spătar înalt: Nemi 
îşi scoase mantia şi o instrui pe cealaltă tânără să-i urmeze 
exemplul, şi ambele îşi lăsară pelerinele acolo. Dedesubt 
purtau kimonouri drăgălaşe şi curate, părul bine coafat - 
crisalidele se metamorfozară în fluturi. Încântat de el însuşi, 
McFay bătu la uşă. 

— Intră. 

Malcolm Struan şedea în fotoliul său obişnuit, cu un trabuc 
fumegându-i între degete. Elegant în halatul de casă, dar 
nu tocmai în largul lui. 

— Salve, Jamie. 

— Seara, tai-pan! fetele se înclinară cu mare respect - 
McFay nu avea idee că, practic, cel mai mic detaliu din viaţa 
lui Malcolm Struan, ca şi din a sa şi a majorităţii gai-jinilor, 
era pe toate buzele, subiect a nenumărate şi avide bârfe: 
averea enormă, noul statut de tai-pan, împrejurările în care 
fusese rănit, căsătoria iminentă. [i-o prezint pe Shizuka, ce 
va rămâne cu dumneata. Servitorul va sosi în zori, exact 


cum ţi-am spus. Voi bate la uşă. S-ar putea să fie puţin 
timidă, dar, în fine, nici o problemă. Iat-o şi pe Nemi, care 
îmi e musume. Am, ăă... am considerat preferabil, pentru 
prima oară, s-o aduc şi pe ea ca să înlesnească lucrurile. 

Cele două tinere se înclinară din nou. 

— Heya, tai-pan, zise Nemi, câtuşi de puţin fâstâcită, 
bucuroasă să-l cunoască şi încrezătoare în alegerea ce o 
făcuse, Shizuka sora meu, bun musume, heya! dădu viguros 
din cap şi, cu un mic ghiont, o îndemnă pe Shizuka să se 
apropie de el, fata şovăi, îngenunche şi se înclină iar. 

— Voi fi în apartamentul meu, dacă ai nevoie de mine. 

— Mulţumesc, Jamie. 

McFay închise uşa discret şi se îndreptă spre celălalt capăt 
al coridorului. Apartamentul său era aranjat bine, de o 
eleganţă masculină şi confortabil. Trei camere, salon, 
dormitor, cameră de oaspeţi, toate prevăzute cu şemineuri 
şi baie. Pe bufet se aflau carne rece, pâine proaspătă şi - 
preferința ei! - o plăcintă, de-abia scoasă din cuptor, cu 
mere de Shanghai. Sake într-un vas cu apă caldă şi whisky 
Lock Vel de la distileria privată Struan, după care Nemi se 
înnebunea. Imediat ce uşa fu încuiată ea se ridică pe vârfuri 
şi îl sărută cu foc. 

— Nu văzutu şase zire, întâi patu, apoi ba-e! zise ea, 
răsturnând ordinea obişnuită. 

Inima lui McFay prinse a bate mai repede, deşi nu era nici 
o grabă. Nemi îl luă de mână, şi îl duse în dormitor, 
împingându-l pe jumătate în pat; îngenunche să-i scoată 
ghetele şi începu să-l dezbrace, sporovăind întruna în 
engleza ei pidgin abia inteligibilă, spunându-i că afacerile 
mergeau strună în Yoshiwara, că Lumea Sălciilor propăşea, 
nici o grijă cu Shizuka, era costisitoare, dar de cea mai 
bună calitate, ce mai e şi cu zvonurile astea despre război, 
noi nu vrem să fie război, doar să fie de lucru, şi uite că am 
un kimono nou cu crapi imprimaţi, un pic cam scump, e 
adevărat, „daru ichiban, Jami-san, mur'tu p'race la tu. 
Patu!” 


McFay se supuse, întinzându-se în patul cu baldachin. 
Noaptea era taman bună, nici caldă, nici prea rece. Nemi îşi 
desfăcu obi-ul, lăsând să-i cadă kimonoul şi lenjeria. 
Complet goală, fără urmă de sfială sau vinovăţie, ca toate 
celelalte musume (una din obiceiurile lor aparte, după care, 
uluiţi, McFay şi ceilalţi gai-jini se dădeau în vânt) îşi scoase 
acele de păr, apoi îşi scutură pletele şi, lăsându-le să-i 
ajungă la brâu, se îndreptă în pas triumfal spre baie, unde o 
aştepta prima bucurie a nopţii. Nemi se aşeză pe scaunul 
de toaletă, căută lanţul cu mâna, şi trase apa. Torentul de 
apă se prăvăli cu zgomot în vasul de porțelan şi, ca de 
obicei, Nemi bătu din palme de bucurie. Când văzuse 
closetul pentru prima oară, refuzase să creadă că e cu 
putinţă una ca asta. „Unde duce apa?” întrebase. McFay îi 
explicase şi-i făcuse desene, da nu o convinsese până ce nu-i 
arătase ţevile şi nu o dusese în grădină la locul unde se afla 
bazinul de decantare acoperit, ca şi toate conductele, 
rezervoarele de apă, vasele de closet, chiuvetele, robinetele 
şi cele trei căzi importate din Anglia, de la Hong Kong şi de 
la Shanghai, unde începuseră să se fabrice diversele 
instalaţii destinate vastelor pieţe din India şi Asia. 

Nemi îl rugase să-i permită să le arate şi prietenelor sale. 
El acceptase cu mândrie, căci, spre supărarea lui Sir 
William şi furia lui Norbert Greyforth, aceasta era prima 
instalaţie de acest fel din Japonia, şi servise drept model 
unei duzini de imitații mai mult sau mai puţin reuşite, în 
orice caz lipsite, în general, de apă caldă şi rece. Pentru 
casa Struan, doar ce reprezenta culmea progresului era 
acceptabil. Astfel, adevărate excursii cu ghid în cadrul 
cărora o minoritate norocoasă putea examina miraculoasa 
scaldă a lui Jami-san deveniseră una din atracțiile esenţiale 
din lumea gai-jinilor: sporovăind de zor, ca tot atâtea păsări 
exotice, diversele musume se înclinau, cu respiraţia tăiată, 
şi, într-o destrăbălare de aplauze, trăgeau apa cu încântare. 
Nemi se spălă pe mâini. Cu un suspin de plăcere, se 
strecură între cearşafuri, alături de partenerul ei. 


Phillip Tyrer era epuizat şi aproape adormit, Fujiko îi 
suportă o vreme greutatea cu răbdare apoi începu să se 
desprindă de sub el. 

— Iye, matsu. Nu, nu pleca... Aşteaptă, murmură el. 

— Vreau doar să aduc un prosop, Iaira-san. Prosop, 
înţelegeţi? 

— Ah, da, prosop. Iu stai eu aduc... 

— Oh, nu, nu se poate, e datoria mea. Lasă-mă te rog... Nu 
face mofturi şi nu fi rău. 

Fujiko chicoti în timp ce Phillip o îmboldea cu nasul ţinând- 
o strâns: pricepută însă fiind, şi cunoscându-şi meseria, ea 
aşteptă. Mica încăpere era acum liniştită. Noaptea era 
frumoasă, vântul înfoia uşor copacii şi tufişurile. Dinspre 
ferestrele culisante se simţea curent, încă agreabil şi 
călduţ. Flacăra lămpii pâlpâia. O clipă mai târziu, Fujiko se 
strecură şi fără să-l deranjeze intră în baia unde se afla un 
hârdău înalt de lemn, umplut ochi cu apă caldă, aşezat pe 
un grătar ce permitea evacuarea apei când se scotea dopul. 
Săpun parfumat, vas de noapte, prosoape curate. Fujiko se 
învioră şi se şterse cu un prosop umed. Reveni în odaie, 
curăţă şi-şi şterse partenerul cu un prosop cald. El rămase 
tot timpul cu ochii închişi, aproape gemând de plăcere, 
ruşinat că ea îl spăla pe el când, normal ar fi fost invers. 

— Ah, Fujiko-chan, eşti minunată. 

— Deloc, e plăcerea mea, răspunse ea, nerevenindu-şi din 
uimire, şi chiar stânjenită de ciudăţeniile gai-jinilor care 
arareori se îmbăiau, erau cotropiţi de ruşine şi vinovăţie 
când era vorba de plăcerile patului, se arătau supărător de 
posesivi, adesea mânioşi că mai avea alţi clienţi. 

Ce prostie! Ei doar ce erau? Nu clienţi? Îşi întorceau faţa, 
ruşinaţi, când ea se dezbrăca pentru desfătarea lor, sau se 
acopereau când erau abia despuiaţi pe jumătate, preferând 
să facă dragoste pe întuneric când toată lumea ştie că mare 
parte din plăcere vine tocmai pentru că vezi, cercetezi cu 
simţurile, observi ce se întâmplă. Sau se roşeau până în 
albul ochilor când ea încerca şi alte mijloace mai delicate 


pentru prelungirea Momentelor cu Zeii, vremea Norilor şi a 
Ploii. Nu, gai-jinii nu sunt ca noi: mai întotdeauna preferă 
Poziţia Întâi de Urgenţă, rareori Ademenirea Găinii sau 
Vremea Cireşilor în Floare, neîngăduindu-mi nici o ocazie 
de a-mi demonstra priceperea. Când încep să mă joc pe 
lumină cu Călugărul Chior atâtea jocuri care să-l aţâţe, de-a 
uite-o-nu-e, Peste Dragon, Însămânţarea de Primăvară sau 
Furtul Mierii - jocuri pe care tânărul cel mai lipsit de 
experienţă le-ar dori şi aprecia - iată că gai-jinul se dă la o 
parte, mă trage ferm, dar cu tandreţe, ce-i drept, lângă el, 
mă sărută pe gât şi bolboroseşte aiureli fără noimă. 

— Acum vă masez până adormiţi, îi spuse ea. 

— Nu înţeleg „mahasezu”. 

— Masez, Iaira-san. Aşa, uite. 

— Ah, masez, înţeleg, mulţumesc, da. 

Degetele lui Fujiko erau gingaşe şi fermecate: Phillip se 
lăsă purtat spre somn. Abia crezând că putea avea atâta 
noroc, mândru de vlaga lui, de faptul că ea terminase în 
culmea fericirii de trei ori, iar el numai o dată. Ce conta că 
Raiko îi spusese că Fujiko urma să plece la ea în sat a doua 
zi, lângă Yedo, să-şi vizitele bunicul bolnav? 

— Dar numai pentru câteva zile, Taira-san. 

— Ah, regret, Raiko-san. Rog, Raiko-san, câte zile plecată? 

— Câte zile va fi plecată! Doar trei. 

— Ah, mulţumesc. Câte zile va fi plecată! repetase Tyrer, 
care o rugase şi pe ea şi pe Fujiko să-l corecteze cu fiecare 
ocazie. 

Trei zile. O să am timp să-mi revin, Doamne-Dumnezeule, 
ce bine-a fost! Oare ce-o să fie când roju va primi depeşa? 
Sunt sigur că sfatul meu e bun şi că Nakama mi-a spus 
adevărul - am de ce să-i fiu recunoscător, slavă Domnului, 
Sir William era în al nouălea cer, cât despre Fujiko... 
Adormită de dulcea ei atingere, în mintea lui Tyrer apăreau 
şi Fujiko şi Nakama, într-o încâlceală de vise ba umbla prin 
Japonia, un tărâm cu totul diferit şi învăţa japoneza, o 
avalanşă de cuvinte şi fraze dădea năvală peste el. Salteaua 


era tare, greu de suportat, dar Tyrer zăcea întins 
confortabil, pe burtă, bucurându-se de apropierea lui 
Fujiko. Doamne, ce obosit mai sunt! Nu suport gândul că s- 
ar putea să aibă şi alţi clienţi. Trebuie să fie a mea, numai şi 
numai a mea. Mâine am să-l rog pe Andre să mă ajute. Fără 
să întoarcă capul, întinse o mână şi îi mângâie coapsa. Ce 
piele dulce şi mătăsoasă! 

Unde am rămas? Ah, da, la roju. O să le arătăm noi 
pramatiilor! Tare urâtă chestia cu nava-poştă în care au 
tras cu tunul, şi dacă nu se ocupă de asta Bakufu, dracul să- 
i ia, înseamnă că trebuie să radem noi bateriile alea. Să nu 
uit că Nakama e din Choshu şi nu trebuie să afle o vorbă. 
Oare-aş putea să-l folosesc ca mesager? Şi dacă roju n-are 
de gând să-i tragă de urechi pe dracii ăia ai lui Satsuma, va 
trebui să-i strivim tot noi. Ce obrăznicie pe daimyo ăsta să 
pretindă că nu-i poate identifica pe asasinii lui Canterbury, 
doar din trupele lui au venit scârbele, şi i-am văzut cum 
hăcuiau braţul lui Canterbury, şi cum a ţâşnit sângele... 
Degetele lui Fujiko îngheţară. 

— S-a întâmplat ceva, Taira-san? 

Înainte de a-şi da seama ce face, Tyrer o cuprinse brutal în 
braţe, stăpânit parcă de dorinţa de a sugruma calea 
Tokaido; apoi, când coşmarul se potoli, se întinse pe spate, 
trăgând-o pe Fujiko după el, bucurându-se de contactul 
unduitor al corpului ei, îi plăcea atât de mult, recunoscător 
pentru prezenţa ei lângă sine, aşteptând coşmarul să se 
întoarcă în vizuina de unde ieşise. 


Fujiko tăcea, nemişcată, se gândea din nou că gai-jinii 
erau o spiţă aparte, de neînțeles. Nu-i displăcea să se 
odihnească astfel rezemată de el; era mulţumită că prima 
descătuşare se petrecuse corect, că clientul era satisfăcut, 
încredinţată că meritase onorariul suplimentar. 

Cu ocazia împărţirii întâlnirilor în dimineaţa aceea, Raiko îi 
comunicase că tariful ei urma să crească: „Doar cu aira, 
fiindcă vei avea de lucru în plus. Ai în vedere că se poate 
dovedi a fi şansa ta cea mare, Fujiko, un muşteriu pe 
termen lung cu mult mai valoros decât Kan-ter-buri-san, 
dacă avem grijă şi îi eşti pe plac. Franţuzul mi-a spus că eo 
persoană oficială importantă, aşa că străduieşte-te să-i intri 
în voie. Vorbeşte doar japoneza, nu pidgin, fă-te dăscăliţă, 
încurajează-l. Nu uita că e ridicol de timid şi nu ştie nimic, şi 
nu aduce vorba despre Kan-ter-buri. Ne vom preface că 
trebuie să pleci pentru câteva zile, dar nu-ţi face griji, am 
doi clienţi pentru tine mâine - un gai-jin, după-amiază, o 
persoană civilizată la noapte...” 

Cu un protector generos timp de un an sau doi mi-aş putea 
plăti repede datoriile şi aş duce o viaţă mult mai bună decât 
acum, alegându-mi clienţii, se apucă Fujiko să viseze, 
smulgându-se din prezent precum avea obiceiul să o facă în 
prezenţa clienţilor, proiectându-se într-un viitor în care 
urma să trăiască fericită cu soţul ei, un agricultor bogat, şi 
patru sau cinci fii. Îşi vedea deja casa de la ţară înconjurată 
de multele lanuri de orez, înspicate de nenumărați muguri 
de iarnă sau primăvară, anunțând încă o recoltă abundentă, 
soacra ei, blândă şi bună, avea să fie mulţumită de ea, 
pentru jug ar fi avut o pereche de boi, în grădină flori şi... 

— Ah, Fujiko, mulţumesc, eşti minunată... 

Ea se cuibări mai aproape şi îl complimentă pentru 
vigoarea şi virilitatea lui. 

— Cum? zise el, somnoros. 

Ea îi răspunse mângâindu-l intim cu mâna. Phillip se feri. 

— Nu, Fujiko, te rog, întâi dorm. Nu, mai încolo, te rog... 


— Ah, dar un bărbat plin de vlagă ca domnia ta..., susură 
ea şi, ascunzându-şi plictisul, îşi făcu mai departe datoria. 

Ori căscă şi îşi îndepărtă ochiul de gaura din perete. 

— Am văzut prea destul. Strigător la cer! 

— Întru totul de acord - Hiraga vorbea şi el încet. 
Lamentabil. Fujiko s-a dovedit atât de nepricepută cum nu 
mi-a fost dat să văd. Baka! 

— În locul lui Taira, mi-aş cere banii înapoi. 

— Şi eu. Baka! Ore întregi n-a reuşit să-l încălzească. Cât 
despre el... Poziţia întâi o dată - ca să nu mai vorbim de 
Urgenţă: zece mişcări de cur şi bum! Peste Lună! Ca un 
răţoi! 

Ori fu silit să-şi astupe gura cu mâna pentru a-şi potoli 
râsul; după care lipi la loc, cu mare grijă, bucăţile de hârtie 
peste găurile făcute într-un colţ nevăzut al panoului shoji. 
Amândoi se strecurară apoi afară şi, prin poarta secretă din 
gard, printre tufişuri, reveniră la lăcaşul lui Ori. 

— Sake! 

Pe jumătate adormită, slujnica le aduse platoul, îi servi, 
apoi ieşi, târându-şi picioarele, nereuşind încă să nu se mai 
holbeze la figurile lor cu totul schimbate. Ori şi Hiraga 
ţinură fiecare câte un toast şi umplură iar cupele; o 
încăpere mică şi agreabilă, intimă, luminată cu lumânări; 
alături, saltelele de dormit erau gata pregătite. Săbiile se 
aflau pe suporturile joase de lemn lăcuit. Raiko încălcase 
regula din Yoshiwara ce interzicea armele în incinta 
cartierului: era vorba de shishi, lui Hiraga i se publicase 
portretul, şi ambii juraseră pe sonno-joi să nu facă uz de 
spade contra nimănui din casă ori contra vreunui oaspete, 
decât dacă vor fi nevoiţi să-şi apere pielea. 

— Nu-mi vine să cred că 'Taira s-a lăsat păcălit când Fujiko 
s-a prefăcut că a ajuns la Momentul cu Zeii, Hiraga. Chiar, 
aşa, de trei ori, una după alta! Proastă actriţă mai e! Şi el - 
e oare chiar atât de netot? 

— Aşa s-ar zice, răspunse Hiraga râzând şi frecându-şi de 
zor creştetul şi tâmplele. Ha, cu o sculă de mărimea aia ar fi 


trebuit s-o facă să guiţe. Or fi toţi gai-jinii, clădiţi aşa? 

— Ce contează? Oricum, degeaba o are. 

— Nici un pic de fineţe, Ori! Ce-ar fi să-i fac rost de o carte 
de sfaturi, ca pentru miresele virgine? 

— Mai bine îl ucidem, pe el şi pe ceilalţi, şi incendiem 
colonia! 

— Răbdare, o vom face. Avem tot timpul. 

— E o ţintă perfectă, iar avem o ocazie nepreţuită, zise 
Ori, cu oarecare agresivitate în glas. 

Hiraga îl privi atent, subit cuprins de răceală: 

— Da, dar nu acum, e prea important. 

— Chiar tu ai spus că, dacă am reuşi să-i scoatem din 
pepeni, ar bombarda Yedo, ceea ce ar fi excelent pentru 
propăşirea cauzei noastre. 

— Da, ai dreptate, dar avem timp - Hiraga nu-şi trădă cu 
nimic îngrijorarea, îl domoli, căci ţinea să nu piardă 
controlul asupra lui. Taira îmi răspunde la toate întrebările. 
Nimeni nu mi-a spus, de pildă, că gai-jinii se luptă unii cu 
alţii ca nişte câini, mai rău decât nişte daimyo înainte de 
epoca lui Toranaga - asta ne-au ascuns-o olandezii, aşa e? 

— Sunt cu toţii nişte mincinoşi şi nişte barbari. 

— Aşa e, cu siguranţă că sunt sute de astfel de informaţii 
ce ne vor deschide calea să-i jucăm cum vrem noi, să-i 
stăpânim. Trebuie să învăţăm totul, Ori, şi, după aceea, 
când vom face parte din noul Bakufu, îl vom întărâta pe 
german contra rusului, pe rus contra francezului, pe 
francez contra englezului, contra americanului... 

Hiraga se cutremură amintindu-şi puţinul spus de Tyrer cu 
privire la acel război de secesiune, la bătălii şi victime, la 
toate acele arme moderne şi sute de mii de combatanți, la 
incredibila întindere a ținuturilor gai-jin. 

— Astă-seară mi-a spus că marina engleză stăpâneşte 
oceanele lumii, şi că e de două ori mai mare decât 
următoarele două forţe navale luate la un loc, cu sute de 
nave de război şi mii de tunuri. 


— Minciuni. Exagerări menite să te înfricoşeze. Vor cu toţii 
să ne subjuge. Umblă după secretele noastre. 

— Nu-i comunic decât ce consider eu că poate să ştie - 
Hiraga râgâi, iritat. Ori, trebuie să aflăm cât mai multe 
despre ei. Câinii ăştia au cucerit cea mai mare parte din 
lume - au umilit China şi au ars Pekinul; anul acesta 
francezii au pus stăpânire pe Cochin-China şi sunt pe cale 
de a coloniza Cambodgia. 

— Da, dar francezii i-au aţâţat pe prinții indigeni unii 
contra celorlalţi, ca englezii în India. Aici suntem în Nippon. 
Noi suntem altfel - aici e pământ divin. N-au să ne 
cucerească, cu toate tunurile lor - chipul lui Ori se 
schimonosi. Chiar dacă atrag câţiva daimyo de partea lor, 
chiar dacă reuşesc aşa ceva, ei bine, cei care vor rămâne 
dintre noi tot îi vor măcelări. 

— Nu fără tunurile şi ştiinţa lor. 

— Ba da, fără tunuri, Hiraga-san. 

Hiraga dădu din umeri şi mai turnă sake. Mai erau destui 
shishi care împărtăşeau zelul lui Ori şi care uitaseră 
cuvintele lui Sun Tzu: Cunoaşte-ţi vrăjmaşul ca pe tine 
însuţi, şi o sută de bătălii vei câştiga. 

— Sper să ai dreptate. Până una-alta, eu încerc să aflu cât 
mai multe lucruri. Mâine mi-a promis să-mi arate o hartă a 
lumii - un „at'ras”, aşa i-a zis. 

— De unde ştii că nu e falsă, măsluită? 

— Nu mi se pare posibil să fi falsificat o hartă. Poate că voi 
reuşi chiar să obţin o copie, am putea să facem rost de o 
traducere, şi de unele manuale şcolare - entuziasmul îi 
revenea treptat. Taira spune că au noi metode de a socoti, 
predate şi în şcolile obişnuite, şi măsurători astronomice, 
numite rong-it-udine, rat-tit-udine - Hiraga pronunţă 
cuvintele cu greutate - care într-un fel sau altul îi ajută să 
navigheze peste ocean cu mare precizie, la o mie de ri de 
țărmuri. Baka! Ce puţin ştiu şi eu! Baka! Nici engleza n-o 
pot citi. 


— Vei putea, zise Ori, eu nu voi putea niciodată; vei face 
parte din noua orânduire, eu nu. 

— De ce spui asta? 

— Eu divinizez sonno-joi. Mi-am compus deja poemul 
funebru şi l-am recitat. I l-am spus lui Shorin în noaptea 
atacului. Baka, a fost ucis prea devreme - Ori sorbi ce 
rămăsese pe fundul bolului, turnă ultimele picături, 
comandă încă un rând şi cu ochii mici, îl fixă pe Hiraga. Aud 
că seniorul Ogama va ierta pe orice shishi din Choshu care 
se va dezice de sonno-joi. 

Hiraga făcu un semn afirmativ din cap. 

— Mi-a scris tata despre asta. Pentru noi nu înseamnă 
nimic, pentru shishi din Choshu. 

— Există un zvon cum că Ogama stăpâneşte Porţile, şi i-a 
dat pe toţi ceilalţi de-o parte; ba chiar se zice că luptele au 
reînceput între trupele lui şi Satsuma. 

— Mulţi daimyo se lasă prost sfătuiţi uneori, zise Hiraga, 
ridicând şi el uşor tonul, mai ales că nu-i plăcea întorsătura 
discuţiei, conştient de faptul că, cu fiecare bol, Ori era din 
ce în ce mai arţăgos, iar Raiko îi spuse din nou în acea seară 
că Ori era ca un vulcan fumegând. Ne-am înţeles cu mult în 
urmă - adăugă el - că nu suntem legaţi de actele, bune sau 
rele, ale şefilor noştri ereditari. 

— Dacă Ogama ţine Porţile, ar putea restitui puterea 
împăratului şi înfăptui sonno-joi. 

— Poate că o va face; poate chiar a făcut-o. 

Ori îşi dădu bolul peste cap: 

— Va fi o uşurare să plec din Yokohama. Aerul e otrăvit. 
Mai bine ai veni cu mine la Kyoto. Te poţi molipsi în cuibul 
ăsta de mincinoşi. 

— Vei fi mai în siguranţă fără mine în drum spre Kyoto. 
Chiar fără păr, aş fi recunoscut. 

O pală bruscă de vânt lovi acoperişul de trestie şi izbi un 
oblon întredeschis. Cei doi bărbaţi îşi îndreptară ochii într- 
acolo, apoi băură mai departe. Sake-ul le dezlegase 
oarecum limbile, dar nu le alungase gândurile ascunse, 


obsesia morţii, presimţirea funiei ce se strângea în jurul lor. 
Ideea planului de ambuscadă contra shogunului Nobusada, 
neliniştea în legătură cu Shorin şi Sumomo şi, mai cu 
seamă, curiozitatea cu privire la tânăra gai-jin. Hiraga nu 
pomenise încă o vorbă de ea, nici Ori nu întrebase nimic, 
dar ambii erau în aşteptare, ambii dădeau târcoale, ambii 
erau nerăbdători, şi totuşi nehotărâţi. Ori rupse tăcerea: 

— Când vine Akimoto mâine, cât anume ai de gând să-i 
spui? 

— 'Tot ce ştiu, te va însoţi la Kyoto. 

— Nu, e preferabil să rămână aici, ai nevoie de un luptător 
în preajmă. 

— La ce bun? 

Ori dădu din umeri: 

— Mai bine doi decât unul. Bun - reluă el de-a dreptul - 
acum spune-mi unde e ea. 

Hiraga descrise locul cu exactitate. 

— Din câte am văzut, nu erau zăbrele la ferestre sau la uşa 
laterală - toată ziua se întrebase ce să facă acum cu Ori - 
dacă se strecura în casă şi o ucidea, fie că el rămânea în 
viaţă sau nu, întreaga colonie ar fi explodat de mânie şi şi-ar 
fi revărsat veninul asupra oricărui japonez din preajmă. 
Sunt de acord că ar fi o ţintă potrivită pentru sonno-joi, dar 
încă nu e momentul, nu atâta vreme cât nu sunt acceptat şi 
nu am aflat destule din secretele lor. 

— O ţintă atât de potrivită ar trebui lovită imediat. 
Katsumata a spus că dacă şovăi, pierzi. Secretele le putem 
afla din cărţi. 

— Am spus deja că nu sunt de acord. 

— În timp ce o ucid, incendiem Yoshiwara, deci şi colonia, 
şi când toată lumea va fi năucită, ne retragem. O facem de 
azi în două zile. 

— Nu. 

— Am spus da! Două sau trei zile, mai mult nu! 

Hiraga se gândi intens, la fel şi Ori. Cântărind totul. Rece. 
Apoi spuse hotărât: 


— In-ter-zis! 

Tonul de hotărâre definitivă îl izbi pe Ori în plin. A doua 
oară în tot atâtea zile. De ambele dăţi în legătură cu ea. 
Nici un zgomot nu se mai auzi în încăpere. Amândoi calmi, 
neclintiţi. Afară se auzea vântul, care se mai potolise. Din 
când în când, făcea să foşnească hârtia impregnantă a shoji- 
ului. Ori bău, fierbând în sinea lui, dar netrădându-se; dacă 
ambele braţe i-ar fi fost la fel de puternice ca înainte şi ar fi 
fost la fel de agil, s-ar fi aruncat în acel moment spre săbii 
pentru a se apăra de atacul care, în caz de nesupunere era 
inevitabil. Nu-i nimic. Într-o luptă directă, chiar dacă aş fi în 
cea mai bună formă, Hiraga ar fi mai iute ca mine şi m-ar 
răni înainte să apuc arma. Prin urmare trebuie înlăturat din 
calea mea în alt mod. Stăpânit de voinţa de a se măsura cu 
noul său duşman, care era decis să-i dejoace planurile, Ori 
jură în sinea lui că nu va rupe el primul tăcerea, pierzându- 
şi astfel cinstea obrazului. În răstimp de câteva clipe, 
tensiunea ajunse la culme, devenind de nesuportat, acum 
era pe cale să... Paşi grăbiţi! Un perete shoji fu dat la o 
parte. Raiko avea un chip de ceară. 

— Patrule Bakufu au ajuns la pod şi la porţile de intrare. 
Trebuie să dispăreţi. lute! 

Cei doi bărbaţi rămaseră încremeniţi. Ce se întâmplase 
înainte nu mai conta. Se repeziră să-şi ia săbiile. 

— Intră în Yoshiwara? îngăimă Ori. 

— Da, câte doi, câte trei, au mai făcut-o, îi evită pe gai-jini, 
dar nu şi pe noi, spuse în vreme ce vocea îi tremura, la fel 
de mult ca mâinile. 

— Există o cale de ieşire prin orezărie? 

— Nu prea, Ori, îi răspunse Hiraga, în locul lui Raiko, 
pentru că cercetase acest drum de scăpare în ajun. Terenul 
e neted, fără un desiş unde să te ascunzi, cale de un ri. Ne 
trezim şi acolo cu ei, dacă blochează poarta şi podul. 

— Şi zona gai-jinilor, Raiko? 

— Colonia? Niciodată n-au intrat acolo. Treb... - se 
întoarse brusc, cuprinsă de o spaimă cumplită, în timp ce 


ambii bărbaţi îşi scoseseră pe jumătate săbiile din teacă. 

O servitoare se apropie în goană de ei. 

— Sunt afară, pe alee, şi percheziţionează casă cu casă, 
scânci ea. 

— Anunţă-i şi pe ceilalţi. 

Tânăra dispăru în fugă. Hiraga încercă să-şi adune 
gândurile. 

— Raiko, unde e ascunzătoarea, pivniţa secretă? 

— N-avem, răspunse ea, frângându-şi mâinile. 

— Trebuie să fie una undeva. 

Cu o mişcare ca de şarpe, Ori fu într-o clipă lângă ea, 
făcând-o să se dea înapoi înfricoşată. 

— Unde e drumul tainic spre colonie? lute! 

Raiko mai că leşină când îl văzu pe Ori cum strânge 
mânerul spadei şi, deşi nu se auzi un cuvânt de ameninţare, 
ea ştiu că e la un pas de moarte. 

— Sp... Spre colonie? N... nu sunt sigură, dar cu ani în... în 
urmă, m-mi s-a spus... Uitasem, zise ea, şi începu să 
tremure ca varga. Nu sunt sigură... dar vă rog să mă 
urmaţi... fără gălăgie. 

Se ţineau cât mai aproape de ea, în vreme ce se afundau 
în tufişuri, fără să ia în seamă crengile ce le tăiau calea, 
vântul care-i îmbrâncea, în vreme ce luna lumina destul de 
puternic când răzbea printre nori. Ajungând la o parte 
ascunsă a gardului dintre hanul ei şi cel vecin, Raiko apăsă 
pe un nod din lemn. O bucată a gardului se deschise, 
scrâşnind din balamalele neunse şi îmbâcsite de mizeria 
vremii. Fără să-i deranjeze pe cheflii, traversară grădina, 
deschiseră o altă portiţă, pătrunzând în altă grădină, şi, 
prin spate, trecură de edificiul scund de cărămidă - o 
construcţie făcută să reziste la incendiu, ce servea drept 
seif pentru lucrurile de valoare, şi ajunseră în cele din urmă 
în zona puţurilor şi rezervoarelor de apă, acestea din urmă 
umplute parţial de ploaie şi în parte de şirurile de culi care 
cărau găleți de apă ziua. Gâfâind, Raiko indică cu degetul 
capacul unuia dintre puțuri: 


— Cred... cred că e aici. 

Hiraga înlătură capacul: în peretele din pământ erau 
împlântate scoabe de fier ruginite, ca reazem pentru mâini 
şi picioare. Nici un semn de apă dedesubt. Încă stăpânită de 
teamă, Raiko şopti: 

— Mi s-a spus că duce la un tunel... Nu sunt sigură, dar mi 
s-a spus că trece pe sub canal. Nu ştiu unde iese în partea 
cealaltă. Am uitat cu totul... Acum mă duc... 

— Stai! tăindu-i calea, Ori luă o piatră de pe jos şi o azvârli 
în puţ. Se auzi un plescăit puternic. Cine a săpat tunelul? 

— Bakufu, din câte mi s-a spus, când a fost ridicată 
colonia. 

— Cine ţi l-a arătat? 

— Un servitor, nu mai ştiu care din ei; i-a văzut pe Bakufu 
la treabă... - tustrei priviră grăbiţi în direcţia din care 
veniseră, de unde se auzeau voci mânioase. Trebuie să mă 
duc... 

Raiko dispăru pe drumul urmat la venire. Neîncrezători, 
Ori şi Hiraga scrutară adâncul puţului. 

— Dacă l-a săpat Bakufu, Ori, s-ar putea să fie o cursă 
întinsă celor ca noi. 

Dintr-o casă situată în apropiere răsunau înjurături în 
engleză: „Ce dracu' vrei? Cară-te!” Ori îşi înfipse spada la 
brâu. Stingherit de rana de la umăr, trecu peste buza gurii 
puţului şi începu să coboare. Hiraga îl urmă, închizând 
capacul în urma lui. Bezna părea şi mai profundă. Ori atinse 
pământul cu piciorul. 

— Ai grijă, cred că e o treaptă. 

Vocea îi era sugrumată şi multiplicată de un ecou sinistru. 
Hiraga veni lângă el, orbecăind, şi aprinse un chibrit din 
cutia pe care o avea în buzunarul din mânecă. 

— Eeeee, zise Ori, uluit, de unde ai aşa ceva? 

— Sunt peste tot în Legaţie - câinii ăştia sunt atât de 
bogaţi încât le lasă peste tot. Taira mi-a spus să iau şi eu 
dacă vreau. 


În lumina pâlpâindă a chibritului, zăriră gura tunelului. 
Era uscată şi cât un stat de om. La zece picioare mai jos, 
apa inunda puţul. Într-o nişă se afla o lumânare veche. 
Hiraga avu nevoie de trei chibrituri ca să o aprindă. 

— Vino! 

Tunelul cobora în pantă. Cincizeci de paşi mai încolo 
începea igrasia, pe jos erau băltoace, şi chiar apă stătută pe 
alocuri. Lichidul fetid se prelingea prin tavanul şi pereţii 
proptiţi grosolan. Lemnul putred stătea să se frângă. Pe 
măsură ce înaintau, aerul devenea mai stătut, respirau tot 
mai greu. 

— Ori, ne putem opri aici. 

— Nu, mai departe! 

Erau amândoi năduşiţi, şi de frică, şi fiindcă mergeau 
înghesuiți unul în altul prin tunelul îngust. Flacăra pâlpâi şi 
pieri. Înjurând, Hiraga o aprinse din nou şi, ferind cu mâna 
ce mai rămăsese din fitil, înaintă prin apă, al cărei nivel era 
în creştere. Ori alunecă, dar îşi recăpătă echilibrul. Încă 
douăzeci-treizeci de paşi. Apa nu contenea să crească 
ajungându-le acum la brâu. Aproape atingeau tavanul cu 
capul. Mai departe. Lumânarea abia mai pâlpâia. Mai 
departe! Blestemând de zor, Hiraga stătea cu ochii pe 
lumânare. 

— Mai bine facem cale întoarsă şi aşteptăm unde-i loc 
uscat. 

— Nu, mergem mai departe până se stinge lumânarea. 

În faţa lor, tunelul cotea, afundându-se în beznă, tavanul 
mai mai să atingă apa. Cuprins de greață, Hiraga continuă 
să înainteze cu greu, pe fundul alunecos, încă vreo câţiva 
paşi - capul i se lipi de plafon. Încă puţin. Tavanul începu să 
se înalțe puţin. 

— Nivelul apei scade, gâfâi el, aproape bolnav de uşurare, 
înaintând tot mai iute, prin nămolul duhnind. 

— După cot, plafonul se înălţă şi mai mult. Înainte. În 
vreme ce lumânarea îşi dădea duhul, văzură solul uscat la 


capătul tunelului, şi un puţ urcând spre suprafaţă, altul 
coborând în adânc. Hiraga orbecăi prin întuneric. 

— Ori, am ajuns la margine. Dau drumul la o piatră. 

Secundele treceau una după alta, se auzea piatra ricoşând 
în pereţi, tot mai adânc, apoi, departe, un plescăit. 

— Ori, sunt sigur că adâncimea e de cel puţin o sută de 
picioare aici, îngăimă el, şi teama îi puse un nod în gât. 

— Mai aprinde un chibrit. 

— Nu mai am decât trei. 

Hiraga scăpără unul din ele, şi la lumina lui văzură o serie 
de trepte şubrede din scoabe de fier ruginit, ducând în sus. 

— De unde ai ştiut că Raiko cunoştea trecerea secretă? 

— Mi-a trecut brusc prin minte. Trebuia să existe un tunel. 
În locul lor, şi eu aş fi săpat unul - Ori avea un glas răguşit, 
întretăiat de o respiraţie anevoioasă. S-ar putea să fie 
oameni postați sus, la pândă. Au să ne dea brânci înapoi, 
sau o să ne aruncăm singuri în puț. 

— Da. 

— Grăbeşte-te. Nu mai suport să mai stau aici, urcă! 

Nesimţindu-se nici el în apele lui, Hiraga îşi pregăti sabia 
de la brâu. Ori se dădu înapoi cu nelinişte, încleştându-şi 
mâna pe mânerul armei. Brusc, cei doi se aflară faţă în faţă, 
aproape, poate, de scăpare, dar conflictul dintre ei 
rămăsese acelaşi. Chibritul pâlpâi, şi se stinse. În bezna 
aceea adâncă, nu se mai vedeau unul pe celălalt. Din 
instinct, se retrăseseră, fiecare lipindu-se de pereţii 
tunelului, ferindu-se de gura hăului. Mai ager în luptă, 
Hiraga, pusese un genunchi în pământ şi, cu mâna pe 
mânerul sabiei, gata să-i reteze lui Ori picioarele în caz de 
atac, pândea cu urechile ciulite un eventual zgomot de 
armă scoasă din teacă. 

— Hiraga! răsună vocea hârâită a lui Ori, în întuneric, 
destul de departe de Hiraga. Vreau s-o văd moartă, am să 
merg după ea, pentru sonno-joi şi pentru mine. Tu vrei să 
rămâi. Atunci rezolvă tu problema asta. 

Hiraga se ridică fără zgomot în picioare. 


— Rezolv-o tu, şuieră el, şi îşi schimbă imediat, neauzit, 
poziţia. 

— Nu pot! Nu pot s-o rezolv, am încercat. 

Hiraga şovăi, aşteptându-se la o cursă. 

— Întâi pune jos săbiile. 

— Şi apoi? 

— Apoi, pentru că femeia te obsedează mai presus de 
sonno-joi, nu vei fi înarmat când vei fi în tovărăşia mea la 
Yokohama. Vei pleca spre Kyoto mâine şi te vei duce drept 
la Katsumata, mai marele tău din Satsuma. Când te întorci, 
facem exact cum ai spus. 

— Şi dacă nu mă întorc? 

— Atunci o voi face eu - atunci când voi socoti că a sosit 
momentul potrivit. 

Glasul lui Ori deveni şi mai gâjâit: 

— Dar ar putea să plece, să scape, neh? Dacă pleacă 
înainte de întoarcerea mea? 

— Voi avea grijă să nu-mi scape nici o mişcare pe care o 
face şi îţi voi trimite vorbă. Dacă nu te poţi întoarce la timp, 
atunci voi hotări eu. Ea... şi cu soţul ei, dacă vor fi căsătoriţi 
atunci... se vor duce doar la Hong Kong. Tu - sau noi - 
putem merge după ei acolo. Hiraga auzi respiraţia grea a 
lui Ori şi rămase în expectativă, luându-şi toate măsurile 
contra unui atac neaşteptat. Ştia că nu poate avea 
încredere în Ori câtă vreme trăia femeia aceea şi se afla 
aproape, dar, deocamdată, acesta părea să fie planul cel 
mai potrivit şi ar fi fost păcat să-l ucidă. Avea nevoie de 
isteţimea lui... De acord? 

Aşteptă. După o lungă tăcere, Ori răspunse: 

— Bun. Apoi? 

— Ultimul lucru: aruncă-ţi crucea în puț. 

Hiraga îl auzi cum trage furios aer adânc în piept. Tăcerea 
deveni mai apăsătoare. 

— Bine, Hiraga-san. le rog să mă ierţi. 

Cu auzul lui fin, Hiraga prinse un foşnet de haine: ceva 
trecu pe lângă el, după care se auzi un sunet metalic - cel al 


unui obiect care lovea peretele puţului în spatele lui ca apoi 
să cadă în hău. Auzi sunetul săbiilor puse pe pământ. 
Hiraga aprinse un chibrit: Ori era acum total lipsit de 
apărare. Hiraga se repezi spre el. Ori se trase speriat 
înapoi, dar adversarul lui se mulţumi să ridice săbiile, pe 
care avu răgazul să le arunce în puț înainte de stingerea 
chibritului. 

— Te rog să mă asculţi, Ori, şi nu vei avea a te teme. Urc 
eu primul: aşteaptă până ce te strig. 

Treptele erau mâncate de rugină, îl răneau, unele nici nu 
se ţineau bine. Urcuşul era periculos. Într-un sfârşit, uşurat, 
Hiraga zări, departe, gura puţului deschisă spre cerul 
înstelat, brăzdat de nori. Zgomote nocturne, şuieratul 
vântului, vuietul mării. Continuă să urce, cu mai multă 
luare-aminte; cu ultimele puteri se trase de buza ghizdului 
de piatră. Hiraga se uită împrejur. Puţul abandonat se afla 
alături de gardul canalului, într-o zonă năpădită de buruieni 
şi gunoaie. Ţărmul era aproape. Case năruite, drumuri 
noroioase, cu făgaşe adânci. Un mârâit de câine prin 
preajmă. Voci gâtuite ce cântau, aduse de vânt. Hiraga se 
orientă: erau în Mahalaua Beţivanilor. 

YEDO. 

Vineri, 19 octombrie. 

Castelul din Yedo era scăldat în lumina dimineţii; pescarul 
Misamoto - falsul samurai şi spion al lui Yoshi - zăcea în 
genunchi, în faţa unei reuniuni de urgenţă a Sfatului 
Bătrânilor, cu versiunea engleză a răspunsului lui Sir 
William tremurându-i în mână. Lângă el, se făcuse mic de 
spaimă un funcţionar Bakufu. 

— Vorbeşte, pescarule! repetă Anjo, mai-marele sfatului, în 
tăcerea plină de tensiune, îngheţată, ce se aşternuse peste 
sala de consiliu. Nu contează dacă nu înţelegi toate 
cuvintele eng'rezeşti. Vrem să ştim dacă împuternicitul 
Bakufu a tălmăcit mesajul corect. Asta spune mesajul gai- 
jin? Cu exactitate? 


— Ăă, deci, da, mai mult sau mai puţin, înălţimea ta, bâigui 
Misamoto, atât de înfricoşat încât abia putea deschide gura. 
E cum... a zis seniorul împuternicit, e... e mai mult sau mai 
puţin, înălţimea ta... mai mult... sau... 

— Ai oare alge în loc de limbă şi măruntaie de peşte în 
chip de creier? lute! Seniorul Yoshi spune că citeşti 
eng'reze - citeşte dară! 

Cu o oră înainte, Anjo fusese trezit din somn de 
împuternicitul Bakufu care, într-o stare de profundă 
nelinişte, îi aduse răspunsul în olandeză şi engleză. 

Anjo se grăbise să convoace o reuniune a sfatului, în faţa 
căruia împuternicitul tocmai repetase traducerea din 
olandeză. 

— Ce spune mesajul în eng'reză? 

— Ăă, înălţimea ta, da, e, ăă... 

Lui Misamoto îi pieri glasul din nou, gâtuit de panică. Anjo 
privi exasperat spre Yoshi. 

— Acest creier de peşte ţi-e spion, zise el, cu o doză de 
ostilitate perfect calculată. Dumitale îţi aparţine ideea de a 
trimite după el, fă-l te rog să vorbească. 

— Spune-ne ce scrie în scrisoare, Misamoto, zise Yoshi cu 
blândeţe în glas, dar în adâncul inimii lui zguduit de mânie 
şi jignire. Cu cuvintele tale. Adevărul. 

— Da, înălţimea ta, e mai mult sau mai puţin cu... cuma 
spus seniorul împuternicit, înălţimea ta, bâigui iar 
Misamoto, dar aceas... această scrisoare e... Nu ştiu toate 
cuvintele, înălţimea ta, dar unele sunt, ăă..., îngăimă el, cu 
chipul schimonosit de frică. 

Yoshi aşteptă un moment. 

— Mai departe, Misamoto, nu-ţi fie teamă, rosteşte 
adevărul, oricare ar fi el. Adevărul ne trebuie. 

— Ei bine, înălţimea ta, şeful gai-jin, se bâlbâi Misamoto, 
zice că pleacă spre Osaka în unsprezece zile, precum a spus 
împuternicitul, dar nu, nu ca să facă 0... o „vizită 
ceremonială”... - se cutremură sub forţa privirilor 
sfetnicilor, îngrozit în atare măsură încât îi curgea nasul şii 


se prelingeau balele pe bărbie, apoi explodă brusc. Nu e 
deloc mulţumit..., adică e tare furios, şi merge... merge la 
Osaka cu flota, se îndreaptă în forţă spre Kyoto cu tunul, cu 
ghiulele de şaizeci de livre, cu cavalerie şi soldaţi, să-l vadă 
pe Fiul Cerului şi pe seniorul shogun - chiar îi numeşte, 
Sire, împăratul Komei şi tânărul shogun Nobusada. 

Li se tăie suflarea de uluire tuturor celor de faţă, până şi 
celor din gărzi, în mod normal impasibili, şi care n-ar fi 
trebuit nici să audă ce se petrece. Misamoto îşi lipi capul de 
tatami, şi acolo rămase. Yoshi îndreptă degetul către 
împuternicitul Bakufu care se făcu alb ca hârtia când simţi 
privirile tuturor aţintite asupra sa. 

— Aşa se spune acolo? 

— Dacă se spune vizită ceremonială, înălţimea ta? Pentru 
augustele urechi ale domniilor voastre, aceasta trebuie să 
fie tălmăcirea corectă... Formularea barbarilor este 
necioplită şi jignitoare, şi ar trebui interpretată - este 
opinia mea sinceră - ca vizită ceremonială, de stat... 

— În mesaj se spune de tunuri, cavalerie şi celelalte? 

— În principiu, înălţimea ta, seri... 

Spre uimirea tuturor, Yoshi aproape zbieră: 

— Da sau nu? 

Înaltul funcţionar înghiţi în sec, cutremurat că i s-a 
poruncit să răspundă atât de direct, pentru prima oară în 
viaţă, îngrozit de tonul agresiv, care nesocotea regulile, 
uzanţele şi subtilităţile diplomatice. 

— Îmi pare rău că trebuie să vă informez că, în principiu, 
aceste lucruri sunt menţionate. O atare impertinenţă, însă, 
e cu siguranţă o greşeală, şi... 

— De ce nu ai tălmăcit exact? 

— Pentru urechi auguste, înălţimea voastră, o interpretare 
e necesară... 

— Sunt numite augustele persoane? Da sau nu? 

— Numele sunt amintite, dar... 

— Caracterele numelor lor sunt corecte? 


— După toate aparențele, înălţimea voastră, o interpretare 
e necesară... 

— Scrie imediat o tălmăcire exactă a mesajului - cuvintele 
dure fură rostite încet, dar violenţa din ele păru a fi 
amplificată de zidurile goale ale sălii. Exactă! Astfel vei 
proceda cu toate mesajele, dinspre sau către ei. Exact! O 
greşeală, şi capul îţi va ajunge la groapa de gunoi. Afară 
acum! Misamoto, te-ai descurcat foarte bine, te rog să 
aştepţi afară. 

Cei doi bărbaţi ieşiră în fugă. Misamoto îşi blestema în 
sinea lui ghinionul şi ziua în care acceptase să-l însoţească 
pe Perry în Japonia, crezând că Bakufu îl va primi cu braţele 
deschise pentru ştiinţa lui nepreţuită şi îi va pune în braţe o 
avere întreagă. Împuternicitul jura, în acelaşi timp, să se 
răzbune pe Yoshi şi pe mincinosul de pescar înainte ca 
sfatul să aplice sentinţa de care el, funcţionar înţelept şi 
corect, nu va putea scăpa. 

Yoshi rupse tăcerea, mintea îi lucra frenetic, străduindu-se 
să determine următoarea mişcare în eternul conflict. 

— Imposibil să îngăduim o vizită a ăstora înarmaţi până în 
dinţi la Kyoto! Iată dovada a ceea ce am cerut fără încetare: 
ne trebuie vorbitori de engleză, tălmaci în care să putem 
avea încredere, care să ne informeze ce spun infectele 
mesaje ale gai-jinilor. 

— Nu e nevoie de aşa ceva, scrâşni Toyama, scuturându-şi 
faldurile kimonoului de furie. Impertinenţa gai-jinilor e 
peste măsură de jignitoare, echivalentă cu o declaraţie de 
război. Nu se poate replica la o astfel de necuviinţă decât 
prin sânge - un freamăt străbătu gărzile. E o declaraţie de 
război - bun: în trei sau patru zile voi conduce un atac- 
surpriză asupra coloniei şi vom termina o dată pentru 
totdeauna cu prostiile astea. 

— Ar fi baka. Nu îndrăznim. Baka! repetă Anjo, mai mult 
pentru urechile celor din gărzi, căci se putea prea bine ca 
vreunul dintre ei să fie un tainic admirator shishi, sau 


sonno-joi. De câte ori va trebui să spun că încă nu poate fi 
vorba de un atac, fie el şi prin surprindere! 

Toyama se înroşi şi mai tare. 

— Yoshi-san, zise el, am putea să-i strivim şi să incendiem 
Yokohama, neh? Am putea, neh? Nu pot suporta ruşinea 
asta, e prea de tot! 

— Ai dreptate, sigur că am putea distruge Yokohama, dar 
Anjo-donno grăieşte adevărat: nu ne putem lupta cu flota 
lor. Propun să continuăm ca şi până acum... - calm, dar în 
sinea lui departe de a fi aşa, Yoshi adăugă: Le dăm apă 
chioară, fără peşte: le oferim un conclav cu Sfatul 
Bătrânilor în treizeci de zile, perioadă pe care o putem 
reduce, prin negocieri, până la opt zile, şi tragem de timp 
cât mai mult posibil. 

— Nu mă pot întâlni cu aceşti câini decât pe câmpul de 
luptă. 

Yoshi îşi domoli furia: 

— Sunt sigur că vei face tot ce va decide roju, dar propun 
ca la acest conclav să fii reprezentat de un impostor: 
Misamoto. 

— Cum? 

Toate privirile se aţintiră asupra lui. 

— Va fi un excelent locţiitor. 

— Un pescar stupid e incapabil de a... 

— Îmbrăcat în straie de ceremonie, instruit cum să le 
poarte, îi va fi suficient o săptămână să înveţe. Acum arată 
ca un samurai, deşi nu se comportă ca atare. Din fericire, 
nu e prost, şi e destul de înfricoşat ca să ne execute 
ordinele întocmai. Mai presus de toate, va grăi adevărul, de 
care s-ar zice că ducem lipsă. 

Yoshi îl văzu pe Anjo roşind. Ceilalţi se prefăcură a nu 
observa. 

— Şi mai departe, Yoshi-san? 

— Apoi organizăm conclavul aici, în castel. 

— Nici vorbă! zise Anjo. 


— Întâi propunem Kanagawa, desigur, replică Yoshi cu 
iritare în glas, apoi ne îngăduim slăbiciunea de a ceda. 

— Nici vorbă, repetă Anjo, spre încuviințarea celorlalţi. 

— Ademenindu-i cu castelul, mai obţinem o amânare, încă 
o lună, poate - vor fi nespus de curioşi - şi îi primim doar la 
periferie. De ce nu în castel? Toţi şefii gai-jini venind aici de 
bunăvoie, la mâna noastră? Îi putem lua ostateci, prezenţa 
lor ne va da nenumărate prilejuri să-i... 

— Să-i luăm ostateci? 

— E o posibilitate, printre altele, răspunse Yoshi cu 
răbdare, conştient că, în conflictul ce se anunţa, avea 
nevoie de aliaţi. Contra lor trebuie folosită ispita. Firul de 
mătase, propria lor slăbiciune, nu lupta. Nu înainte de a ne 
putea măsura cu flota lor. 

— Aşa? explodă Adachi - bărbat scund şi rotunjor, cel mai 
bogat dintre toţi şi, fiind de obârşie Toranaga, era prin 
sânge la fel de nobil ca Yoshi. Chiar crezi că e bine să 
tratăm cu câinii până avem o flotă comparabilă cu a lor? 

— Sau până avem destule tunuri ca să le împiedicăm 
aproprierea de țărmurile noastre! Avem nevoie numai de 
un sac-două de aur şi se vor călca în picioare, între ei, care 
mai de care să ne vândă mijloacele de a-i şterge de pe faţa 
pământului - fruntea lui Yoshi se întunecă. Aud zvonuri că 
anume emisari Choshu încearcă deja să cumpere arme de 
la ei. 

— Câini infecţi! exclamă 'Toyama, scuipând de furie. Iarăşi 
Choshu! Cu cât îi punem mai repede cu botul pe labe, cu 
atât mai bine. 

— Şi pe cei din Satsuma, murmură Anjo, spre aprobarea 
generală, apoi îşi întoarse privirile către Yoshi. Şi pe alţii! 

Yoshi se prefăcu a nu înţelege aluzia adversarului. Nu 
contează, îşi zise în sinea lui, se apropie ziua. 

— Ne putem ocupa de toţi vrăjmaşii, dar de unul câte unul, 
nu de toţi la un loc. 

— Eu votez, spuse Toyama pe un ton morocănos, să le 
ordonăm tuturor daimyo care ne sunt prieteni să mărească 


urgent impozitele şi să se înarmeze. În ce mă priveşte, 
încep de mâine. 

— Să-i sfătuim ar fi o formulare mai adecvată, opină cu 
prudenţă Adachi, sorbindu-şi ceaiul, platourile lăcuite, 
aşezate în faţa lor, erau decorate cu flori gingaşe. Expune- 
ţi, te rog, mai departe planul, Yoshi-donno, căci avem nevoie 
de toate detaliile pentru a vota. 

— În dimineaţa zilei stabilite pentru întâlnire, Anjo-sama 
va cădea, din nefericire, la pat, să-mi fie cu iertare. Nefiind 
prezent întreg roju, ne va fi imposibil să ne luăm 
angajamente, dar vom asculta, încercând să ajungem la un 
compromis. Dacă acest compromis nu poate fi atins, vom fi 
de acord cu toată deferenţa, să le supunem doleanţele 
plenului sfatului de cum va fi posibil. Şi vom amâna, şi vom 
tot amâna, până ce vor înnebuni, împingându-i astfel pe ei 
să facă vreo greşeală. 

— Ce i-ar face să accepte o nouă amânare? întrebă Anjo, 
părându-i bine că nu putea să dea nas în nas cu gai-jinii, nu 
avea încredere în Yoshi, şi se întreba în ce consta capcana. 

— Câinii au dovedit că preferă negocierea şi nu conflictul 
deschis, sunt nişte laşi, spuse Yoshi. Deşi ne-ar putea 
stăpâni uşor, e limpede că nu le dă mâna. 

— Şi dacă refuză, şi gorila asta neruşinată de eng'rezoi îşi 
înfăptuieşte ameninţarea şi pleacă la Kyoto? Ce facem 
atunci? Nici gând să permitem aşa ceva. 

— Sunt de aceeaşi părere, răspunse Yoshi pe un ton ce nu 
admitea replică, provocând o creştere generală a tensiunii. 
Asta înseamnă război - un război pe care în final îl vom 
pierde. 

— Mai bine ne războim ca nişte bărbaţi, interveni imediat 
Toyama, decât să ajungem robi precum chinezii, indienii şi 
alte seminţii barbare - bătrânul îşi miji ochii spre Yoshi. 
Dacă debarcă, votezi pentru război? 

— Neîntârziat! Orice încercare de a debarca în forţă, 
oriunde, va fi împiedicată. 


— Bun. Atunci sper că vor debarca, zise Toyama cu un aer 
satisfăcut. 

— Războiul ar fi un lucru foarte rău. Cred că vor negocia şi 
că vom reuşi să-i manevrăm în aşa fel încât să renunţe la 
această nebunie - glasul lui Yoshi deveni mai dur. Vom reuşi 
dacă suntem îndeajuns de ageri. Până una-alta, avem de 
luat în considerare afaceri mai importante, precum Kyoto, 
recăpătarea controlului asupra Porţilor, problema acelor 
daimyo ostili, cum să obţinem o cantitate suficientă de aur 
pentru cumpărarea de arme, modernizarea şi echiparea 
forţelor noastre şi ale aliaţilor noştri. Pe de altă parte, cei 
din Choshu, Tosa şi Satsuma trebuie împiedicaţi să se 
înarmeze sub pretextul de a ne susţine, ei nedorind de fapt 
decât să ne atace mai grabnic. 

— Trădătorul Ogama ar trebui declarat în afara legii, zise 
Toyama. De ce nu l-am scoate în afara legii, punând astfel 
din nou stăpânire pe Porţi? 

— Să-l atacăm ar fi baka, îi spuse Anjo, pe un ton acru. l-ar 
împinge pe cei din Satsuma şi Tosa în braţele lui, împreună 
cu ceilalţi care stau şi cască gura - îşi schimbă poziţia, 
pradă durerilor constante de cap şi de stomac, cărora noul 
doctor chinez pe care îl consultase în taină nu le găsise nici 
o alinare. Acţionăm, în felul următor: Yoshi-donno, eşti 
rugat să redactezi un răspuns gai-jinilor, răspuns care 
urmează să fie supus aprobării la reuniunea de mâine. 

— Dar ceea ce doresc să aflu este cine anume le transmite 
secretele noastre. Cine e spionul gai-jinilor? E pentru prima 
oară că vorbesc de tânărul shogun şi îl numesc, la fel cum îl 
numesc şi pe împărat. Cineva ne trădează. 

— Ne vom asmuţi spionii asupra acestei chestiuni. Bun. Ne 
reunim mâine dimineaţă ca de obicei, luăm în discuţie 
proiectul de răspuns şi decidem asupra planului domniei 
tale - ochii lui Anjo se micşorară. Şi facem ultimele pregătiri 
pentru plecarea shogunului Nobusada spre Kyoto. 

Sângele dispăru din obrajii lui Yoshi. 


— Am discutat această chestiune de o sută de ori. Ultima 
dată... 

— Vizita va avea loc! O va lua pe drumul de nord, nu pe 
Tokaido, de-a lungul coastei. E mai sigur. 

— În calitatea mea de tutore, mă opun acestei vizite 
pentru aceleaşi raţiuni pe care le-am invocat în repetate 
rânduri. Oricare ar fi drumul pe care l-ar urma. 

— E preferabil ca fiul meu să fie la Kyoto, zise Toyama. În 
curând vom fi în război. Nu ne mai putem ţine războinicii în 
frâu multă vreme. 

— Nici un fel de război şi nici un fel de vizită. Ambele ne-ar 
distruge, afirmă Yoshi cu mânie. În momentul în care un 
shogun se va prosterna dinaintea împăratului, aşa cum va 
face Nobusada, poziţia noastră va fi compromisă pe vecie. 
Testamentul spune că... 

— Nu testamentul are cuvântul de pe urmă aici, interveni 
Anjo. 

— Testamentul Toranaga e singurul nostru reazăm şi nu 
poate îi... 

— Mă opun! 

Înecându-se de furie, Yoshi dădu să se ridice în picioare, 
dar se opri când Anjo vorbi: 

— O ultimă chestiune de hotărât astăzi: numirea imediată 
a noului sfetnic, succesorul lui Utani. 

Tensiunea spori brusc. De la asasinarea lui Utani încoace, 
şi date fiind circumstanţele morţii sale - încăperea în care 
el şi tânărul fuseseră străpunşi cu sabia nu fusese în 
totalitate mistuită de flăcări - plus eşecul legiunilor de 
spioni şi soldaţi de a-i prinde pe ucigaşi, toţi sfetnicii îşi 
găseau cu greu somnul. Mai cu seamă Anjo, care încă era 
panicat în urma tentativei de asasinat asupra lui, care 
fusese aproape să izbutească. Cu excepţia lui Yoshi, care 
fusese susţinut de Utani, uneori, nimeni nu-i regreta 
moartea sau natura acesteia, cu atât mai puţin Anjo, care 
fusese cutremurat când aflase identitatea ibovnicului şi 


care îl detesta pe Utani şi mai mult pentru că-i răpise 
băiatul cu care se delecta şi el din când în când. 

— Să votăm aşadar. 

— O chestiune atât de importantă ar trebui lăsată pe 
mâine. 

— Regret, Yoshi-sama. Acum e momentul cel mai potrivit. 

— Cât timp Sfatul nu are numărul de membri complet, îl 
sprijini Adachi, nu putem lua hotărâri importante. Pe cine 
propui? 

— Îl propun oficial pe Zukumura din Gai. 

În ciuda stăpânirii de sine, lui Yoshi îi scăpă un sunet de 
surpriză: acel daimyo era un netot, rudă şi aliat deschis al 
lui Anjo. 

— Mi-am manifestat deja dezacordul faţă de el - există zeci 
de nobili mai buni decât el, replică Yoshi. Căzusem de acord 
asupra lui Gen Taira. 

— Eu nu am fost de acord, zise Anjo, mimând un zâmbet. 
Am spus doar că am să examinez chestiunea cu atenţie. Ei 
bine, am examinat-o. Zukumura e o alegere mai potrivită. 
Să votăm chiar acum. 

— Nu cred că un vot ar fi înţelept sau adec... 

— Se va vota! În calitate de prim sfetnic, e dreptul meu să 
supun chestiunea la vot. Se va vota! 

— Votez împotrivă! afirmă Yoshi, străfulgerându-i din ochi 
pe ceilalţi doi. 

Adachi nu-i întoarse privirea, mulţumindu-se să spună: 

— Seniorii de Gai sunt aliaţi cu Miţo încă de la Sekigahara. 
Votez pentru. 

— Faceţi cum vreţi voi, zise Toyama, dând din umeri. 

Yoshi atacă violent cu sabia din lemn adversarii - doi la 
număr - în timp ce sudoarea îi scurgea şiroaie pe faţă, apoi 
se trase iute înapoi, se răsuci şi reluă atacul. Ambii bărbaţi, 
experţi în mânuirea armelor, se dădură în lături şi atacară 
la rândul lor; aveau ordin să învingă - eşecul i-ar fi costat o 
lună de izolare în cazarmă şi trei luni de soldă neplătită. 
Abil, unul dintre ei fentă, ca să-i facă o breşă celuilalt, dar 


Yoshi era pregătit pentru un astfel de truc, se aplecă mult, 
sabia trecu pe deasupra capului, îl lovi la rândul lui de-a 
curmezişul pieptului; sabia se fărâmă de violenţa şocului: 
dacă lama ar fi fost adevărată, l-ar fi despicat în două, 
eliminând un adversar. Încrezător, celălalt se avântă, 
convins că-l va da gata, dar Yoshi nu se mai afla acolo unde 
se aştepta el, ci, întins pe podea, forfecându-l acum cu 
piciorul într-o priză de karate. Bărbatul gemu, înfiorat până 
în străfunduri, când latul de fier al piciorului lui Yoshi i se 
împlântă în boaşe şi căzu la pământ, zvârcolindu-se. Încă 
îmboldit de propria sa furie şi adrenalină, Yoshi se aruncă 
asupra bărbatului căzut, cu jumătatea de sabie ruptă 
ridicată în aer, gata să i-o înfigă în beregată cu o lovitură de 
graţie. Arma se opri, însă, la un fir de păr de gâtul omului. 
Cu inima bătându-i să-i sară din piept, Yoshi îşi îngădui abia 
acum să trăiască bucuria măiestriei şi stăpânirii de sine de 
care făcuse dovadă, fericit că nu se lăsase învins, fiindcă 
victoria în sine nu însemna nimic. Mânia mistuitoare, ţinută 
atâta vreme în frâu, îi dispăruse. 

Mulţumit, aruncă arma ruptă şi începu să se relaxeze. 
Încăperea destinată exerciţiilor de luptă, asemănătoare 
întregului lui castel, era austeră şi simplă. Toţi combatanții 
gâfâiau după efort; cel căzut continua să se tăvălească de 
durere. Subit, spre surprinderea lui Yoshi, se auzi un ropot 
de aplauze. Întoarse capul mânios - din ordinul lui nimeni 
nu avea voie să asiste vreodată la aceste şedinţe de 
antrenament, pentru că astfel s-ar fi putut afla cât de 
priceput era în mânuirea armelor, i s-ar fi putut cântări 
slăbiciunile şi violenţa temperamentului. Dar mânia i se 
stinse. 

— Hosaki! Când ai sosit? întrebă el, străduindu-se să-şi 
recapete suflul. De ce nu mi-ai trimis solie că vii? - zâmbetul 
îi pieri. Probleme? 

— Nu, înălţimea ta, îi răspunse soţia sa în culmea bucuriei, 
îngenunchind în pragul uşii. Nici o problemă, doar 
nemărginita plăcere de a te vedea - Hosaki se înclină 


adânc, fusta şi tunica de călătorie, din mătase verde, grea, 
erau modeste şi trădau greutăţile călătoriei, la fel şi 
mantaua matlasată, pălăria cu boruri largi, legate sub 
bărbie şi sabia scurtă înfiptă în obi. Te rog să mă ierţi că m- 
am strecurat astfel, nepoftită aici, şi că nu mi-am schimbat 
veşmintele înainte, dar... dar nu mai aveam răbdare să stau 
fără să te văd. Iar acum sunt şi mai încântată că am 
procedat astfel, căci ştiu că eşti mai priceput în mânuirea 
sabiei ca oricând. 

Yoshi nu lăsă să se vadă cât de încântat era de aceste 
cuvinte şi, apropiindu-se, o cercetă din cap până în picioare. 

— Sigur? Nici o problemă? 

— Nu, Sire - zâmbea radios, cu adoraţie vădită. 

Dinţi albi, ochi migdalaţi, negri ca abanosul, un chip clasic, 
nici atrăgător, nici oarecare, oricum, de neuitat; întreaga ei 
prestanţă marcată de o adâncă demnitate. „Yoshi” - îi 
spusese tatăl său cu nouă ani înainte, pe când el nu număra 
decât şaptesprezece - „ţi-am ales soaţă. E de sânge 
Toranaga, de spiţă egală cu a ta, deşi provine din ramura 
minoră, Mitowara. O cheamă Hosaki, ceea ce, în vechiul 
grai, înseamnă şi spic de grâu, nume de bun augur, 
prevestind abundență şi fertilitate, dar şi vârf de lance. Nu 
cred să-ţi greşească nici într-un fel, nici în celălalt”. 

Şi nici că mi-a greşit, îşi zise Yoshi cu mândrie. Deja doi fii 
frumoşi şi o fiică, şi e încă în putere, pururi înţeleaptă, o 
bună administratoare a mijloacelor financiare, destul de 
plăcută la pat din când în când, lucru rar la o nevastă, deşi 
fără flacăra concubinelor sau partenerelor mele de plăcere, 
mai cu seamă kKoiko. Primi un prosop uscat de la bărbatul 
nevătămat şi îi făcu semn să se îndepărteze. Acesta din 
urmă se înclină în linişte şi îl ajută pe celălalt, încă pradă 
unei imense dureri, să iasă, şchiopătând. Yoshi îngenunche 
alături de ea, ştergându-se de sudoare. 

— Deci? 

— Nu prea eşti în siguranţă aici, neh? zise ea încet. 

— Nicăieri nu există siguranţă. 


— Mai întâi, reluă Hosaki cu voce firească, mai întâi, Yoshi- 
chan, ne vom ocupa de trupul domniei tale: o baie, un masaj 
şi apoi vom sta de vorbă. 

— Bun. Sunt destule lucruri de discutat. 

— Aşa e - zâmbind, Hosaki se ridică în picioare şi răspunse 
din nou privirii lui iscoditoare. Cu adevărat totul e bine la 
Dintele de Dragon, fiii domniei tale sunt sănătoşi, căpitanii 
şi oamenii veşnic de veghe şi bine înarmaţi - exact cum ţi-ai 
dorit. M-am hotărât doar să fac o scurtă vizită, dintr-un 
imbold de moment, adăugă ea, adresându-se urechilor 
ascunse la pândă. Doream pur şi simplu să te văd, să 
vorbim de treburile domeniului. 

Şi să cădem la aşternut, frumosul meu, gândea ea din 
adâncul inimii sale, privind în sus la el, cu nările fremătând 
de mirosul lui de bărbat, înfiorată de apropierea lui şi 
tânjind, ca întotdeauna, după vigoarea lui. Cât timp eşti 
departe, Yoshi-san ştiu să-mi păstrez cumpătul, însă alături 
de tine... Oh, ce greu îmi este, dar mă prefac, şi încă în ce 
măsură, şi îmi ascund gelozia faţă de celelalte, 
comportându-mă ca o soţie perfectă. Ceea ce nu înseamnă 
că eu, ca orice soţie, nu simt gelozia cu violenţă, uneori 
până la nebunie, de-mi vine să le ucid - sau, şi mai bine, să 
le schingiuiesc - pe toate celelalte, tânjind să fiu dorită şi 
posedată cu aceeaşi patimă ca şi ele. 

— Prea lungă ţi-a fost absenţa, multiubitule soţ, zise ea 
domol, jinduind ca el să o iubească chiar acum, acolo pe 
podea, să se împerecheze cum îşi închipuia ea că fac ţăranii 
tineri, nestingheriţi. 

Se apropia amiaza; cerul era măturat de o dulce adiere. 
Se aflau amândoi în iatacul lui cel mai intim, cu trei încăperi 
aşternute cu tatami, plus o baie îndărătul culoarului. Hosaki 
îi servea ceaiul lui Yoshi, cu eleganţa-i obişnuită. De mic 
copil studiase ceremonia ceaiului - la fel şi el - numai că ea 
era acum sensei, profesoară de ceai în deplinătatea 
cuvântului. Amândoi se îmbăiaseră şi fuseseră masaţi. Uşile 
fuseseră ferecate cu drugi, gărzile postate la locurile lor şi 


servitoarele expediate din preajmă. Yoshi purta un kimono 
scrobit, iar Hosaki unul de noapte, cu falduri ample. 

— După ce stăm de vorbă, cred că am să mă odihnesc. Şi o 
să-mi fie mintea clară diseară. 

— Ai făcut tot drumul călare? 

— Da, Sire. 

Avusese parte, în realitate, de o călătorie grea şi 
obositoare, cu somn puţin, schimbând caii la fiecare ri - în 
jur de nouă mile. 

— Cât timp a durat? 

— Două zile şi jumătate, n-am luat cu mine decât douăzeci 
de servitori, în subordinea căpitanului Ishimoto. Tare bine 
mi-au făcut masajul şi baia. Dar mai întâi... 

— Aproape zece ri pe zi? Pentru ce acest marş forţat? 

— În mare parte pentru propria mea bucurie, răspunse ea 
pe un ton ghiduş, conştientă că mai era timp pentru veştile 
proaste. Dar mai întâi, Yoshi-chan, nişte ceai pentru 
plăcerea domniei tale... 

— Mulţumesc. 

Yoshi bău ceaiul verde şi fin din vasul Ming, pe care îl 
aşeză iar pe tatami, fără s-o piardă din ochi, aşteptând, 
lăsându-se deocamdată învăluit de pacea desăvârşită pe 
care o emana soţia lui. După ce îl servi din nou şi îşi puse pe 
tatami propria-i ceaşcă, Hosaki reluă suav: 

— M-am hotărât să vin neîntârziat pentru că mi-au ajuns la 
urechi zvonuri neliniştitoare. Şi eu, şi căpitanii domniei tale, 
trebuia să ne asigurăm că eşti bine. Zvonurile spuneau că 
eşti în primejdie, că Anjo instigă sfatul contra domniei tale, 
că atentatul shishi împotriva lui şi uciderea lui Utani sunt 
semne că mişcarea sonno-joi devine tot mai agresivă, că 
vine războiul, dinăuntru şi din afară, că Anjo te trădează în 
continuare, pe domnia ta şi întreg shogunatul. Trebuie să fi 
înnebunit ca să-i permită shogunului şi soţiei sale imperiale 
să meargă la Kyoto să se prosterneze dinaintea împăratului. 

— Totul e adevărat, sau în parte adevărat, răspunse Yoshi 
calm, Hosaki se întunecă la faţă. Veştile proaste zboară pe 


aripi de şoim, Hosaki, neh? E şi mai rău din cauza gai-jinilor. 

Apoi îi relată întâlnirea cu veneticii şi despre spionul 
Misamoto, şi, mai detaliat, despre intrigile din castel, dar nu 
şi despre bănuitele legături între Koiko şi shishi: Hosaki n- 
ar fi înţeles cât de mult îl stârnea fata asta, şi că bănuiala ce 
plana asupra ei o făcea şi mai ispititoare. Soţia mea - îşi 
spuse el - m-ar sfătui să o îndepărtez imediat, să o cercetez 
şi să o pedepsesc, şi nu mi-ar da pace până ce n-aş împlini 
totul aşa cum trebuie. La urmă îi explică lui Hosaki cum 
stăteau lucrurile cu flota străină ce îi împresura, cu 
scrisoarea şi amenințările lui Sir William, şi cu reuniunea 
din ziua aceea. 

— Zukumura să ajungă sfetnic în Sfatul Bătrânilor? Un 
creier de peşte ramolit ca el? Parcă unul din fiii lui e 
căsătorit cu o nepoată de-a lui Anjo, nu-i aşa? Şi loyama? 
Doar n-a votat pentru el, totuşi! 

— S-a mulţumit să dea din umeri şi să zică: „El sau altul, e 
totuna, în curând va fi război. Votaţi pe cine vreţi”. 

— Deci, în cel mai bun caz, în consiliu vei avea trei voturi 
împotriva domniei tale, şi doar două pentru. 

— Da. Acum Anjo nu mai poate fi stăvilit. Poate să facă tot 
ce doreşte, să-şi acorde prin vot puteri sporite, să se 
proclame tairo, să înfăptuiască orice prostie îi trece prin 
minte, ca de pildă, prostia cu plecarea lui Nobusada la 
Kyoto. 

Yoshi simţi un junghi la inimă, dar nu-l luă în seamă, fericit 
că putea vorbi deschis, în măsura în care se putea destăinui 
vreodată cuiva, mai încrezător în ea decât în oricine 
altcineva. 

— Barbarii sunt chiar aşa cum ţi i-ai închipuit, Sire? 

Era fascinată de tot ce era legat de ei: „Cunoaşte-ţi 
vrăjmaşul ca pe tine însuti...” Sun Tzu îi fusese prima 
învăţătură, a ei şi a celor patru surori şi trei fraţi, laolaltă cu 
artele marţiale, caligrafia şi ceremonia ceaiului. Ea şi 
surorile ei fuseseră instruite, în plus, de către mama şi 
mătuşile lor, în privinţa conducerii economice a moşiilor şi a 


modalităţilor practice de a trata cu oamenii din orice clasă. 
Nu excelase niciodată în artele marţiale, dar se putea servi 
de un stilet cu destulă pricepere. 

Yoshi îi relată tot ceea ce îşi putea aminti, inclusiv cele 
spuse de Misamoto despre gai-jinii dintr-o parte a 
Americilor numită California şi uneori Ţara Muntelui de Aur. 
Hosaki îşi miji ochii, dar el nu băgă de seamă. Când el 
sfârşi, ea mai avea zeci de întrebări de pus, dar le păstră 
pentru mai târziu, nevoind să-şi obosească soţul. 

— Mă ajuţi să-mi formez o imagine realistă despre toate, 
Yoshi-chan, eşti un excelent observator. Ce ai hotărât? 

— Nimic deocamdată. Cum mai regret că tata nu e în 
viaţă! Îmi lipseşte sfatul lui... Şi al mamei. 

— Într-adevăr, rosti ea. 

Fericită de fapt că ambii muriseră, tatăl lui în urmă cu doi 
ani, mai mult de bătrâneţe, dar şi din pricina exilului său, 
condamnat de Ii să nu-şi părăsească domeniul - avea 
cincizeci şi cinci de ani, iar mama lui pierise în epidemia de 
vărsat din anul precedent. Ambii îi făcuseră viaţa un chin. 
Yoshi trebuia venerat permanent; după opinia ei, socrul ei 
nu-şi făcea datoria, luând decizii nefericite în cele mai multe 
cazuri, iar mama lui purtându-se cu ea ca o soacră dificilă şi 
răuvoitoare cum nu se pomenise în familie, mai 
insuportabilă decât soțiile celorlalţi trei fraţi ai lui Yoshi. 
Singurul lucru inteligent pe care l-au făcut vreodată a fost 
să accepte propunerea tatălui meu de a mă căsători cu 
Toranaga Yoshi. Pentru asta le sunt recunoscătoare. Acum 
eu sunt stăpână peste Dintele Dragonului şi toate 
pământurile noastre, şi acestea vor fi moştenite de fiii mei, 
neatinse, prospere, şi demne de seniorul shogun Toranaga. 

— Într-adevăr, repetă Hosaki. Ce păcat că s-au dus! Mă 
înclin la altarul lor în fiecare zi, şi mă rog să fiu demnă de 
încrederea lor. 

Yoshi oftă. De la moartea mamei sale încoace trăia parcă 
într-un gol, o senzaţie mai apăsătoare decât cea stârnită de 
decesul tatălui său, pe care îl admirase, dar de care se 


temea. Oricând avea vreo problemă sau vreo spaimă, ştia că 
ea îi aducea alinare, sfaturi călăuzitoare, şi chiar forţe noi. 

— Karma că mama a murit atât de tânără, zise el cu 
tristeţe. 

— Da, Sire, încuviinţă Hosaki, înţelegându-i amărăciunea, 
dar perfect mulţumită, căci astfel e orice fiu, a cărui primă 
datorie e să-şi îndrăgească şi să-şi respecte mama până la 
moarte, mai presus de orice altceva. 

— Ce mă sfătuieşti, Hosaki? 

— Mă copleşesc prea multe gânduri pentru prea multe 
probleme deodată, răspunse ea, îngrijorată, mintea ei 
scormonind ghemul de primejdii ce se iveau din toate 
direcţiile. Acum nu-ţi pot fi de nici un folos. Lasă-mă să mă 
gândesc, diseară şi mâine: poate că voi reuşi să vin cu vreo 
idee, ceva care să te îndrume oarecum. Apoi, cu voia 
domniei tale, mă voi întoarce acasă în ziua următoare. Un 
lucru e sigur: trebuie să ne întărim mijloacele de apărare. 
Să-mi spui cum să procedez. Până atunci, câteva sugestii pe 
care ţi le supun spre a le lua în considerare: sporeşte 
vigilenţa gărzilor şi mobilizează-ţi discret toate forţele. 

— Am luat deja această hotărâre. 

— Gai-jinul care te-a acostat după întâlnire, acel francez, 
după câte spui... îţi sugerez să profiţi de oferta lui ca să 
inspectezi interiorul unei nave de război cu ochii domniei 
tale - e foarte important să vezi totul cu ochii tăi. Poate că 
n-ar fi rău să te prefaci că le eşti prieten, pentru ca apoi să-i 
stârneşti împotriva englezilor, neh? 

— Şi asta hotărâsem să fac. 

Hosaki zâmbi pentru sine, şi glăsui şi mai încet: 

— Oricât ar fi de greu, Anjo trebuie înlăturat pentru 
totdeauna, şi cu cât mai repede, cu atât mai bine. Acum, 
dacă tot nu vei putea împiedica probabil deplasarea 
shogunului şi a prinţesei la Kyoto - sunt de acord, ea e, în 
mod corect spioana şi marioneta Curţii, şi deci vrăjmaşa ta - 
trebuie să pleci în taină, imediat după ei. Să porneşti iute 


spre Kyoto, pe Iokaido - e mai scurt - şi să ajungi acolo 
înaintea lor... Zâmbeşti, Sire? 

— Doar fiindcă eşti o mare bucurie a vieţii mele. Ce fac o 
dată ajuns la Kyoto? 

— Trebuie să devii omul de încredere al împăratului - 
avem prieteni la Curte dispuşi să te ajute. Apoi, o 
posibilitate printre multe altele: fă o înţelegere secretă cu 
Ogama din Choshu şi lasă-i controlul asupra Porţilor... - 
Hosaki şovăi. Yoshi se îmbujoră... Dar numai atâta vreme 
cât e pe faţă aliat cu tine contra celor din Satsuma şi Tosa. 

— Ogama nu va fi niciodată convins că aş respecta târgul, 
iar eu nici atât, mai ales că trebuie să recuperăm 
stăpânirea asupra Porţilor cu orice preţ... 

— Aşa e. Dar spune-i că ultima parte a înţelegerii e 
valabilă dacă va fi de acord să-şi unească forţele cu ale tale 
pentru un atac prin surprindere asupra seniorului Sanjiro 
din Satsuma, o dată acesta înfrânt, Ogama îţi înapoiază 
Porţile şi se alege cu Satsuma. 

Yoshi se încruntă: 

— Sanjiro e greu de învins pe uscat: se fortifică dincolo de 
munte. Nici shogunul Toranaga nu a atacat Satsuma după 
Sekigahara: s-a mulţumit doar cu gestul lor de respect în 
public, jurămintele lor de credinţă, şi i-a supus cu blândeţe. 
Iar un atac pe mare nu poate fi lansat - Yoshi reflectă o 
clipă. E un vis, nu o posibilitate reală. Prea greu de 
înfăptuit, mormăi el. Dar, cine ştie? Apoi? 

Hosaki cobori şi mai mult vocea, de-abia o mai auzi: 

— Înlătură-l pe Nobusada în drum spre Kyoto, o ocazie 
unică în viaţă. 

— Niciodată! rosti el, în aparenţă şocat, şi în străfundul 
sufletului îngrozit că gândul ei se potrivea exact cu al lui, ba 
chiar mai rău, că Hosaki citise în el ca într-o carte deschisă. 
Ar însemna să trădez Testamentul, chezăşia mea, toată 
strădania seniorului shogun Toranaga. L-am acceptat ca 
suzeran, îi sunt vasal, sunt legat prin jurământ faţă de el. 


— Ai dreptate, desigur, zise Hosaki pe un ton împăciuitor, 
înclinându-se adânc, pregătită pentru o astfel de reacţie şi 
anticipând-o, dar conştientă de nevoia de a formula ideea în 
locul lui. A fost baka din partea mea, sunt întru totul de 
acord. Regret... 

— Bun, nici să nu mai gândeşti sau să spui aşa ceva 
vreodată. 

— Nici vorbă. Îmi cer iertare. 

Hosaki îşi ţinu capul plecat exact atât cât se cuvenea, 
şoptind cuvinte de iertăciune, apoi se întinse şi, umplându-i 
bolul, îşi lăsă ochii în pământ, aşteptând ordinul de a 
continua. Nobusada ar fi trebuit să fie înlăturat de către 
tatăl tău, Yoshi - asta era în mintea ei - sunt uluită că nu ţi- 
ai dat seama niciodată, că părinţii tăi - care ar fi trebuit să 
te povăţuiască aşa cum trebuie - n-au fost la înălţimea 
datoriei în momentul în care acest puşti prostuţ a fost 
propus ca shogun în locul tău de către trădătorul Ii. Li ne-a 
îndepărtat pe toţi, impunându-ne arestul la domiciliu, ne-a 
distrus pacea ani întregi, mai-mai să fie pricina morţii 
primului nostru născut în acele luni de izolare totală, în 
care aproape am murit de foame. Am ştiut cu toţii dinainte 
că li va proceda astfel, şi de multă, multă vreme a fost 
limpede că Nobusada trebuia înlăturat indiferent cât de 
mişelească şi silnică ar fi fost acţiunea asta, pentru că era 
singurul mod de a ne apăra viitorul. Şi dacă tu nu vrei să o 
iei în considerare, Yoshi, voi găsi eu însămi o cale... 

— A fost un gând mârşav, Hosaki, un gând groaznic! 

— Cu adevărat, Sire. Îmi cer umil iertare - din nou atinse 
tatami-ul cu fruntea. Nu ştiu de unde îmi vine atâta prostie. 
Ai dreptate, desigur: poate din cauza prea marilor griji în 
legătură cu primejdia ce te paşte, rog pe domnia ta să-mi 
îngăduie să mă retrag. 

— Mai rămâi o clipă. Mai înainte... - oarecum înmuiat, îi 
făcu semn să-i mai toarne ceai, încă tulburat de îndrăzneala 
ei de a rosti fără sfială atare sacrilegiu, chiar şi în faţa lui. 

— Mai pot face o sugestie, Sire, înainte de a pleca? 


— Poţi, numai să nu fie la fel de proastă precum cea din 
urmă. 

Hosaki mai că izbucni în râs: înţepătură de ţânc necopt, 
care nu o rănea nici măcar pe departe. 

— Ai spus cu înţelepciune, Sire, că prima dilemă în 
legătură cu gai-jinii este cum să le distrugem flota sau să-i 
împiedicăm să se apropie cu tunurile lor de țărmurile 
noastre, neh? 

— Aşa am spus. 

— Tunurile pot fi montate pe şlepuri? 

— Eh? se încruntă el, uitând de Nobusada acum când se 
simţi brusc supus unui nou atac. Cred că da. De ce? 

— Am putea afla de la olandezi, o să ne ajute. Am putea - 
cine ştie - să construim o flotă defensivă, oricât ar fi de 
dificil şi oricât de greoaie ar fi flota asta, şi să ancorăm 
şlepurile în larg, cât de departe, în zona strategică a 
punctelor importante, cum ar fi strâmtoarea Shimonoseki. 
Pe de altă parte, am fortifica întăririle, în toate porturile 
noastre - din fericire, atât de puţine, neh? 

— Ar fi posibil, acceptă el în cele din urmă, pus pentru 
prima oară în faţa unei astfel de idei. Dar nu am destui bani 
sau destul aur ca să cumpăr toate tunurile necesare 
bateriilor de pe țărm, ca să nu mai vorbim de construirea 
unei asemenea flote; n-am nici destul timp, nici destulă 
ştiinţă sau destulă avere ca să clădesc fabrici şi armurării 
proprii ca să ne facem singuri armele. Şi nici oamenii care 
să le conducă. 

— Da, este întru totul adevărat, Sire. Ce înţelept eşti! 
încuviinţă ea, şi cu un aer trist, suspină adânc. Toţi daimyo 
sunt sărăciţi şi îndatoraţi, noi la fel ca toţi ceilalţi. 

— Eh? Recolta? făcu Yoshi tăios. 

— Regret că aduc veşti proaste: mai mică decât anul 
trecut. 

— Cu cât mai mică? 

— Cam cu o treime. 


— O veste nenorocită, tocmai când am nevoie de venituri 
suplimentare! Yoshi izbi cu pumnul în podea. Fermierii sunt 
cu toţii baka. 

— Regret, nu e vina lor, Yoshi-chan, ploile au venit prea 
târziu sau prea devreme, la fel şi soarele. Nu ne-au surâs 
zeii anul acesta. 

— Nu există zei, Hosaki-san, dar există karma. Karma că 
recolta e slabă. Va trebui să mărim impozitele. 

Ochii ei se umplură de lacrimi: 

— Va fi foamete în Kwanto până la viitoarea recoltă. Şi 
dacă se va întâmpla una ca asta la noi, în regiunea cu cele 
mai bogate plantaţii de orez din Nippon, ce se va întâmpla 
cu ceilalţi? 

Amintirea foametei din urmă cu patru ani îi năpădi brusc. 
Mii de oameni muriseră din pricina ei, şi alte zeci de mii în 
urma inevitabilelor epidemii; şi sute de mii pieriseră cu 
prilejul marii foamete, cu douăzeci de ani înainte. 

— E cu adevărat Ținutul Lacrimilor. 

Yoshi încuviinţă, distrat. Apoi rosti cu asprime în glas: 

— Vei mări impozitele cu o zecime, toţi samuraii vor primi 
cu o zecime mai puţin. Vorbeşte cu cămătarii. Ne pot mări 
împrumuturile. Banii vor fi cheltuiţi pe armament. 

— Desigur, încuviinţă ea, apoi continuă cu prudenţă. O 
ducem mai bine decât mulţi, dar recolta anului viitor e 
ipotecată. Nu va fi uşor să obţinem dobânzi normale. 

Iritat, Yoshi răspunse: 

— Ce ştiu eu despre dobânzi? Nu mă interesează, fă cele 
mai avantajoase înţelegeri de care eşti în stare - trăsăturile 
lui Yoshi se aspriră. Poate că a sosit momentul să propun 
Sfatului o „ajustare” a dobânzilor, aşa cum a făcut şi 
străbunicul meu. 

Cu vreo şaizeci de ani înainte, shogunul, împovărat peste 
poate de datoriile tatălui său, cu recolta pe mulţi ani înainte 
ipotecată, ca toţi ceilalţi daimyo, şi provocat de aroganţa şi 
disprețul nestăvilit al negustorilor de tot felul, emisese pe 
neaşteptate un decret prin care toate datoriile erau 


anulate, iar recoltele viitoare eliberate de orice ipotecă. În 
cele două secole şi jumătate scurse de la Sekigahara, acest 
act extrem fusese promulgat de patru ori, lucru care 
generase haos pretutindeni în ţară. Suferinţa fusese teribilă 
pentru toate clasele, în special pentru samurai. 
Comercianţii cu orez, cămătarii principali, nu puteau face 
nimic. Falimentul se abătuse asupra multora. Câţiva îşi 
făcuseră sepukku. Restul se dădură la fund cum putuseră şi 
suferiseră în valul general de nenorociri. 

Asta până la recolta următoare. Fermierii aveau nevoie de 
negustori şi toţi aveau nevoie de orez, astfel încât, treptat, 
cu prudenţă, oarecari vânzări avură loc şi ceva 
împrumuturi - puţine, deci împovărătoare - fuseseră 
acordate în contul recoltei viitoare, pentru unelte şi 
sămânță. Din nou, încetul cu încetul, samuraii primiseră 
bani şi noi credite în contul veniturilor scontate ca să aibă 
pentru trai, distracţie, mătăsuri şi spade. Curând, 
cheltuielile exorbitante deveniseră obişnuite printre 
samurai. Cu mai multă grijă, cămătarii îşi refăcuseră vadul. 
La puţină vreme, pentru a le câştiga bunăvoința fu nevoie 
de oferte foarte tentante, statutul de samurai se acorda cu 
zgârcenie, dar fiii unor negustori îl obţinură pe bani grei şi 
situaţia reveni încet la normal, ca mai înainte, moşiile 
ipotecate. 

— Poate că ar fi înţelept, Sire - Hosaki era la fel de 
scârbită de cămătari ca şi soţul ei. Am rezerve tainice de 
orez în caz de foamete: oamenii domniei tale vor suferi de 
foame, dar nu vor muri că n-au ce mânca. 

— Bun. Schimbă rezervele de orez pe arme. 

— Îmi pare atât de rău, dar cantitatea nu e îndestulătoare, 
răspunse ea cu blândețe, îngrozită însă că el putea fi atât 
de naiv, după care adaugă, căutând să-i abată gândurile. Pe 
de altă parte, impozitele nu vor aduce destui bani pentru a 
acoperi pretenţiile gai-jinilor. 

— Vom recurge atunci la cămătari, replică el tăâios. Fă 
orice va fi necesar, îmi trebuie neapărat arme. 


— Da - încuviinţă Hosaki, apoi lăsă să se aşeze între ei 
tăcerea şi abia când aceasta deveni apăsătoare, fără să se 
pripească, îi puse dinainte un plan îndelung chibzuit: Un 
lucru spus de domnia ta înainte de a pleca mi-a dat o idee, 
Sire. Mica noastră mină de aur din munţii de la nord. 
Propun să punem mai mulţi oameni la lucru acolo. 

— Dar mi-a spus că mina e şi-aşa secătuită şi produce din 
ce în ce mai puţin pe an ce trece. 

— Adevărat, dar m-ai făcut să-mi dau seama că minerii 
noştri nu sunt destul de pricepuţi, şi m-am gândit că acolo 
unde e un filon, s-ar putea să fie şi altele. Cu condiţia să 
avem prospectori care să le scoată la iveală. Poate că 
metodele noastre sunt învechite. Printre gai-jini se pot găsi 
oameni pricepuţi. 

— Cum asta? 

— Am vorbit cu Puturosul - porecla unui bătrân olandez, 
cu ani în urmă negustor la Deshima, care fusese momit cu 
fete, un ibovnic tinerel şi mult, mult sake să devină unul din 
profesorii lui Yoshi şi rămăsese pe moşia lor până fusese 
prea târziu ca să mai plece. Mi-a povestit despre o imensă 
goană după aur în Ţara Muntelui de Aur de care vorbeai, cu 
numai paisprezece ani în urmă, în care gai-jinii de 
pretutindeni s-au îmbulzit să scoată averi nemăsurate din 
pământ. La fel, acum câţiva ani a fost o astfel de goană 
după aur într-o ţară mult la sud de noi -a numit-o ţara lui 
van Diemen. La Yokohama trebuie să fie şi oameni care au 
luat parte la una din expedițiile astea. Cunoscători pricepuţi 
în prospecţiuni. 

— Şi dacă sunt? Yoshi se gândi la Misamoto. 

— Propun să le oferi trecerea liberă şi jumătate din aurul 
descoperit pe timp de un an. Aud că în colonie sunt mulţi 
americani şi aventurieri. 

— Să ne trezim cu gai-jinii perindându-se şi spionând pe 
pământurile noastre? o întrebă Yoshi încet. 

Hosaki scutură din cap şi se aplecă spre el, ştiind că acum 
o ascultă cu nestrămutată atenţie. 


— Tot tu ai găsit soluţia, Yoshi-chan. Să zicem că intri în 
taină în legătură cu cel mai important om de afaceri din 
Yokohama, cel despre care mi-ai spus că urma să vândă 
arme pentru Choshu. Înţeleg perfect că ne trebuie cu orice 
preţ puşti şi tunuri moderne, şi că trebuie să ne împiedicăm 
duşmanii să le dobândească, să mai zicem că-i oferi în 
exclusivitate concesiunea asupra aurului, în schimb, el se 
îngrijeşte de toate aspectele prospectării şi exploatării. 
Domnia ta ai accepta doar un om de meserie sau doi, de-ai 
lui, neînarmaţi. Desigur, vor fi supravegheați îndeaproape. 
Dar o să-ţi aducă dinainte destule puşti şi tunuri în schimbul 
a jumătate numai din aurul ce urmează a fi descoperit. Şi 
negustorul se angajează să nu vândă arme decât domniei 
tale. Nimic pentru Choshu, Tosa sau Satsuma. Surâzi, Sire? 

— Şi intermediarul e Misamoto? 

— Fără iscusinţa cu care domnia ta l-a descoperit şi l-a 
învăţat, acest lucru ar fi imposibil. 

Hosaki rosti fraza cu tot respectul cuvenit, apoi se trase la 
locul ei, mulţumită în adâncul inimii sale, ascultând 
oarecum absentă, şi comentariile lui şi propriile ei 
răspunsuri, ştiind prea bine că Yoshi urma să-i pună rapid 
planul în aplicare, că, într-un fel sau altul, aveau să obţină 
arme, şi că niciodată, dar niciodată, nu vor ajunge să 
prăduiască orezul ei agonisit în taină cu atâta trudă. După o 
scurtă vreme se prefăcu a fi obosită şi ceru îngăduinţa de a 
se odihni. 

— Şi domnia ta ar trebui să te odihneşti, Sire, după un 
exerciţiu de luptă atât de minunat, dar, o, cât de greu! 

Sigur că trebuie, un bărbat atât de încântător, îşi spuse ea 
în gând. Mai trebuia să-i înmoaie cugetul cu nişte laude 
bine alese, să-i ceară îngăduinţa de a-i masa muşchii 
umărului, obosiţi de efort, apoi încet-încet, să se strecoare 
cât mai aproape de el, să-i fie la fel de aproape cum îi e 
Koiko uneori. Ceva mai înainte, Koiko îi ceruse îngăduinţa, 
aşa cum se şi cuvenea, să-i facă o vizită: se înclinase 
dinaintea ei, îi mulţumise şi îi spusese că spera că stăpânul 


era satisfăcut de serviciile ei, că e onorată să facă parte din 
nobila lor casă, fie şi pentru scurtă vreme. Pălăvrăgiseră un 
timp, după care Koiko se retrăsese. 

Ce frumuseţe, îşi spuse Hosaki fără pic de gelozie sau 
invidie. Yoshi are dreptul la o jucărie din când în când, cât 
ar fi ea de costisitoare. Frumuseţea lor e atât de fragilă, de 
efemeră, viaţa lor atât de tristă - boboci de flori de cireş în 
Arborele Vieţii. Lumea bărbaţilor e mult mai ispititoare, cel 
puţin fizic decât a noastră. Oh, să poţi trece din floare în 
floare, fără vătămare sau gândul vinovăţiei... Dacă 
pedeapsa pentru cea mai mică greşeală a femeii n-ar fi atât 
de severă, ele ar avea astfel de gânduri cu mult mai adesea. 
Nu-i aşa? De ce nu, la urma urmei? Dacă n-ar fi primejdie... 
Uneori, când Yoshi era departe, gândul acestui pericol uriaş 
şi al morţii imediate îi stârnea copleşitor simţurile. Ce 
nebunie, pentru o plăcere atât de trecătoare... Oare? 
Hosaki aşteptă, privindu-şi soţul, iluminată de o căldură 
internă, delectându-se cu jocul vieţii, în timp ce creierul lui 
Yoshi examina frenetic toate laturile planului şi cum să-l 
folosească mai bine pe Misamoto, creaţia sa. Mă voi pune 
imediat pe treabă, îşi spuse. Hosaki e isteaţă, şi se pricepe 
să-mi lege ideile între ele; dar, eeee, să rostească una ca 
asta despre tânărul shogun a fost cât se poate de baka, 
oricât de necesară ar fi această acţiune de stat. Femeile n- 
au rafinament. 

În colonie, la mijirea zorilor, Jamie McFay îi dădu lui Nemi 
un ultim sărut, după care străbătură împreună coridorul în 
direcţia apartamentului lui Struan. Jamie bătu discret la 
uşă: se deschise îndată. Tânăra Shizuka ieşi, trase uşa, 
zâmbi ciudat şi începu să-i şoptească ceva la ureche lui 
Nemi, care îl apucă pe McFay de braţ şi îl împinse spre 
palier. 

— Ce? Veşti proaste, heya? întrebă el, cu nervozitate în 
glas. 

Îl întrezărise pe Struan, care dormea profund în patul 
uriaş cu baldachin, totul păruse în regulă. Nemi nu-i acorda 


nici o atenţie şi continua s-o întrebe pe Shizuka. Exasperat, 
McFay strigă: 

— Nemi, ce? Ce rău, heya? 

Nemi ezită, apoi se lansă într-un val muzical de japoneză 
împănată de scuze, se opri zâmbitoare şi-i spuse în pidgin. 
— Nu rău. Jami-san, tu veni ra Yoshiwara mâine, da, nu? 
Îşi puse mantia pe umeri şi se apucă să coboare scările. 

McFay o opri: 

— Ce rău, Nemi? întrebă el bănuitor. 

Nemi îl privi o clipă apoi dădu drumul la un nou val de 
japoneză şi de pidgin greu de priceput. În final ridică din 
umeri. 

— Sc'retu, wakarimasu ka? 

— Sc'ret? Iye, pentru numele lui Dumnezeu? Ce sc'retu, 
heya? 

— Sc'retu, Jami-san, hai? 

— Ah, secret! Dumnezeule mare! Wakarimasu. Ce secret? 

Nemi zâmbi, uşurată, şi oftă: 

— Sc'retu bun, Jami-san, Shizuka, Nemi? Hai? Hai? 

— Hai. Noi secret. Ce? 

Din nou japoneza aceea de neînțeles, din nou engleza de 
baltă. Fetele îşi îmbrăcaseră veşmintele groase. Enervată 
de imposibilitatea de a se face înţeleasă, dacă nu chiar de 
obligaţia de a explica, Nemi maimuţări o scenă de dragoste 
şi şopti: 

— Shizuka bun, lucru bun tot nopte. 

— Tai-pan bun? 

Ea ridică ochii la cer: 

— Hai, Jami-san. Shizuka bun. 

La toate întrebările lui nu primi decât noi plecăciuni şi 
zâmbete din partea ambelor fete în loc de răspuns, drept 
care Jamie îi mulţumi Shizukăi. Tariful ei era deja convenit. 
„C'reditu tai-pan for'te bun”, îi spuse mama-san. Nemi îi 
mai ceru o dată promisiunea de a păstra secretul, apoi ea şi 
Shizuka dispărură spre Yoshiwara, însoţite de servitorul 
care le aştepta. 


Tulburat fără să ştie de ce, convins că nu aflase întregul 
adevăr, McFay urcă scările în vârful picioarelor şi se aplecă 
deasupra patului: Struan dormea adânc, respirând regulat. 
McFay cobori la birou, se apucă de lucru, şi trudi până după 
ora zece. 

— Salut, doctore, intră! 'Mpare bine să te văd. Ce mai 
nou? 

Hoag avea un chip întunecat: 

— Ah Tok a trimis după mine. Tocmai am fost să-l văd pe 
Malcolm, asta e noutatea. Pentru numele lui Dumnezeu, 
Jamie, de ce nu m-ai întrebat şi pe mine înainte de a -oh, 
Jamie, ce naiba, adăugă doctorul repede, văzându-l cum se 
îmbujorează. Ştiu că el te-a rugat să aranjezi întâlnirea 
asta. Dar îmi pare rău că nu m-ai întrebat înainte. Mie mi-ar 
fi trecut prin cap că e al naibii de limpede, că e al naibii de 
periculos şi al naibii de caraghios să se arunce aşa de al 
naibii la femei, aşa repede după rana aia, cu maţele pe 
jumătate cârpite şi gata să-i plesnească! - se opri din vorbă 
şi se aşeză. Îmi pare rău, dar trebuia să-ţi zic ce-aveam pe 
suflet. 

— Nu face nimic. E grav? 

— Nu ştiu, ceva sânge în urină şi o puternică durere de 
şale. Cică femeia era plină de vlagă, s-a lăsat antrenat şi 
zice că în momentul culminant a avut spasme şi crampe de 
stomac. Bietul de el, zice că a meritat fata, deşi acum nu 
mai poate de durere. 

— Aşa a spus? 

— Da, cu oarecari detalii - nu-i spune că ţi-am spus, de 
acord? I-am dat un calmant: o să doarmă vreo două ore. 
Mai trec mai încolo - Hoag oftă şi se ridică, cu un zâmbet 
acru. Am mai primit un răvaş de la doamna Struan. 
Dumneata nu? 

— Ba da, în acelaşi stil. Ai de gând să-l trimiţi la Hong 
Kong acum? 

— Nu pot să-l trimit nicăieri. Va pleca când va avea el chef 
să plece. Suntem în plin anotimp al furtunilor, pentru 


Dumnezeu! Face bine că mai stă aici, atâta timp câtnu e 
nimic presant la Hong Kong. 

— Există zeci de motive - acolo e sediul puterii, aici n-are 
mare lucru de făcut. 

Hoag dădu din umeri: 

— Şi eu sunt de părere că Hong Kong e preferabil - aveam 
de gând să plec cu nava de poştă, dar după cele întâmplate 
azi-noapte, cred că am să mai stau să aştept câteva zile. 

— Ia-l cu dumneata, te rog, pe nava-poştă. 

— Am propus şi eu acelaşi lucru, şi mi s-a trântit un 
nepoliticos: Nu! Las-o baltă, Jamie, mai bine rămâne aici să 
se odihnească. O traversare agitată cu vaporul ar putea fi 
extrem de dăunătoare, dacă nu chiar fatală. Aud că va mai 
fi un bal marţea viitoare, cu Ţâţe-Angelice în chip de 
oaspete de onoare. 

— Malcolm nu mi-a spus nimic. 

— Sub auspiciile ambasadorului Seratard, cel de obârşie 
dubioasă, părintele tuturor francezilor. Bun, trebuie să 
plec; ţine-mă la curent şi dacă Malcolm mai are chef de o 
astfel de distracţie, întreabă-mă întâi pe mine, în secret. 

— De acord. Mulţumesc, doctore. 

Ceva mai târziu, Vargas bătu la uşă: 

— Senor. Ah Tok spune că tai-panul vrea să vă vadă. 

Pe când urca scările, Jamie avu o senzaţie greţoasă în 
stomac, închipuindu-se în locul lui Malcolm. 

— Senor McFay! strigă Vargas din josul scării. Scuzaţi-mă. 
A sosit samuraiul din Choshu în legătură cu comanda de 
arme, senor! 

— Vin imediat. 

McFay bătu la uşă şi intră: 

— Bună, tai-pan, zise el cu blândeţe, Struan stătea proptit 
în perne în capul oaselor, cu o lumină ciudată în ochi şi un 
zâmbet palid pe buze. Cum te simţi azi? 

— Te-ai văzut cu Hoag? 

— Da. 


— Bun, deci ai aflat că fata a fost excelentă, şi, în fine, 
mulţumesc, Jamie. Mi-a fost de mare ajutor, deşi... - Struan 
râse nervos - deşi sfârşitul m-a cam zdruncinat. Ce corp! 
Totul minunat, dar nu cred că vreau să repet experienţa 
până nu mă simt ceva mai în puteri. Ce mai, a fost... - din 
nou acel râs scurt, nervos. Habar n-aveam, Jamie, că o fetiţă 
poate să aibă atâta forţă, sau atâta... înţelegi, nu! 

— Desigur. Totul a mers strună? 

Struan şovâi o clipă, după care rosti ferm: 

— Da, chiar mai bine decât mă aşteptam. Te rog să-i 
dublezi tariful. 

— Bun, sigur, McFay simţi câtă nelinişte dospea în sufletul 
lui şi îl compătimi, plin de afecţiune. În mod evident, orice s- 
ar fi întâmplat, târgul lui Malcolm cu Shizuka rămânea 
secret, dacă asta voia, perfect, încă un secret de adăugat la 
celelalte. Îmi pare bine că totul a fost bine. 

— Mai mult decât atât. Ţi-a spus ceva fata? 

— Doar că, aa, a muncit din greu toată noaptea ca, în fine, 
ca să-ţi fie pe plac. 

O bătaie uşoară în uşă şi Angelique îşi făcu apariţia, 
înfloritoare, plesnind de sănătate, plină de rafinament într-o 
rochie de culoarea lavandei, cu o pălărie cu pene, mănuşi şi 
şal, toate noi. 

— Bună dimineaţa, iubitule, bună, Jamie, cum te simţi azi? 
Oh, Malcolm, sunt atât de fericită că te văd! se aplecă 
deasupra patului şi-l sărută pe Struan cu tandreţe. Oh, 
cheri, ce dor mi-a fost de tine! 

Când s-a deschis uşa atât de intempestiv, cei doi bărbaţi au 
simţit că li se taie suflarea. Nervozitatea lui McFay spori: 
verifică imediat din ochi patul şi camera în ansamblul ei, 
căutând din privire orice semn ce ar fi putut da toată 
tărăşenia pe faţă: Totul era însă aşa cum trebuia, pus la 
punct, cearşafurile şi feţele de pernă imaculate, căci se 
schimbau zilnic: mania de-a dreptul nesănătoasă a clanului 
Struan în privinţa curăţeniei, îşi spuse McFay. Câte o 
cămaşă curată în fiecare zi? Ridicol! Un schimb sau două pe 


lună sunt prea destul! Ştia, însă, că obiceiul fusese 
împământenit de Dirk Struan, şi că orice decret al tai- 
panului devenise lege pentru Tess Struan şi, prin urmare, 
pentru întreaga familie. Struan era ras proaspăt şi într-o 
cămaşă de noapte curată; ferestrele erau deschise, briza 
era suficientă pentru a şterge orice urmă de parfum. Lui 
McFay îi veni inima la loc. 

— M-am întâlnit cu doctorul Hoag, zise Angelique. 

Inimile bărbaţilor trecură printr-un nou spasm. 

— Bietul de tine, iubitul meu, reluă ea aproape fără 
întrerupere, mi-a spus că ai dormit prost, sărăcuţul de tine, 
şi că nu vii la recepţia lui Sir William de astă-seară, aşa că 
m-am hotărât să trec şi să stau cu tine până la prânz. 

Fură amândoi cuceriţi de zâmbetul ei fermecător, pe care 
îl arboră în timp ce lua loc în fotoliul cu spetează înaltă. 
Struan era copleşit de dragoste pentru ea, şi, în acelaşi 
timp, cuprins de un val de vinovăţie. Trebuie să fi fost 
nebun să înlocuiesc dragostea vieţii mele cu serviciile unei 
curve, îşi spuse el, vrăjit de tandreţea ei plină de căldură, 
gata să mărturisească aventura cu Shizuka şi să implore 
iertare. 

Noaptea începuse bine cu Shizuka: fata se dezbrăcase, 
zâmbitoare, şi se lipise de el, excitantă şi încurajatoare. O 
pipăise şi o mângâiase şi el, mândru şi dornic. Ce greu şi 
dureros să adopţi o poziţie normală, să te mişti normal în 
situaţia lui, aşa că se săltă în capul oaselor, şi mai mai să 
înceapă... Dintr-o dată, chipul şi prezenţa Angelicăi, 
nedorite, nechemate, dădură buzna în mintea lui. 

Toată vlaga îi dispăruse. Oricât au încercat, şi el şi 
Shizuka, bărbăţia îi rămăsese moartă. Se mai odihniseră şi 
încercaseră iar, el cotropit de durere, chinuit de o furie 
frenetică şi neputincioasă, de nevoia de a se arăta la 
înălţime. Încercară iar şi iar, Shizuka era pricepută, ştia să 
se servească de mâinile, buzele şi tot corpul ei în fel şi chip, 
dar nimic nu mai reuşi să stârnească în el fireasca reacţie la 
dorinţa şi pofta trupească, şi mai cu seamă la dragoste şi la 


inefabilul ei mister. Nimic nu reuşi să alunge nedorita 
fantomă, s-o învingă. Într-un târziu Struan renunţă, fata 
mai să-şi dea duhul, cu trupul năpădit de sudoare după 
atâta efort zadarnic. 

— Gomen nasai, tai-pan, murmura Shizuka tot timpul, 
cerându-şi iertare, ascunzându-şi furia şi lacrimile stârnite 
de impotenţa lui. 

Niciodată nu mai suferise o astfel de înfrângere, şi se 
aştepta în orice clipă ca el să trimită după servitori, 
ordonându-le să o bată şi să o arunce în stradă, pentru lipsa 
ei de iscusinţă în a-l excita şi a-i stârni pasiunea, aşa cum ar 
fi procedat orice persoană civilizată. Mai mult, era îngrozită 
la gândul că trebuia să-şi explice eşecul în faţa mamei-san. 
Mi-e martor Buddha: bărbatul e de vină, nu eu! 

— Gomen nasai, gomen nasai, şopteau buzele ei fără 
întrerupere. 

— Accidentul, murmură el, cuprins de dispreţ faţă de el 
însuşi, pradă unei dureri de-a dreptul groaznice, şi-i povesti 
despre episodul de pe Tokaido şi rănile ce le suferise, deşi 
era conştient că Shizuka nu înţelegea o iotă. 

Sentimentul de frustrare, îl chinuia cel mai rău. Când 
furtuna şi lacrimile se potoliră, o făcu să se întindă alături 
de el, o împiedică să încerce din nou şi o făcu să înţeleagă 
că urma să primească un tarif dublu dacă incidentul 
rămânea un secret între ei, numai. 

— Secret, wakarimasu ka? o rugase. 

— Hai, tai-pan, wakarimasu, încuviinţase ea uşurată, îi găsi 
apoi leacul pe care i-l ceru şi, legănându-l gingaş, îl făcu să 
adoarmă. 

— Malcolm..., auzi el vocea Angelicăi. 

— Da? răspunse imediat Struan străduindu-se să-şi adune 
gândurile, inima bătea să i se spargă, îşi amintise că 
terminase somniferul dat de Hoag şi că trebuia să o roage 
pe Ah Tok să-i aducă o nouă mixtură pentru o zi-două. Mă 
bucur atât de mult că te văd. 

— Şi eu. Cum îţi place noua mea rochie? 


— E minunată, şi tu la fel. 

— Eu mă duc, tai-pan, interveni McFay observând cu 
uşurare bucuria lui Struan, dar încă cotropit de sudoare. 
Cei din Choshu aşteaptă jos. Îi dăm drumul? 

— Aşa cum am hotărât. Bun, mulţumesc din nou, Jamie. 
Să-mi spui ce-ai făcut. 

— Malcolm, zise repede Angelique, cât e Jamie aici, îţi 
aminteşti? Mi-ai spus să... ţi-aduc aminte, când ne vedem, 
de... de mica mea alocaţie. 

— Ah, desigur, Jamie, răspunse el încântat cuprinzând 
mâna Angelicăi, simțind cum prezenţa ei luminoasă alungă 
umbrele nopţii, de-a pururi, se gândi el, nici n-a existat 
noaptea trecută, îşi spuse. Decontează notele Angelicăi din 
banii mei, îi zise lui McFay, delectându-se cu numele 
logodnicei sale. N-ai decât să semnezi note de plată, Angel. 
Orice vrei - Jamie se ocupă de tot. 

— Mulţumesc, cheri, e minunat, dar aş putea să primesc 
totuşi nişte bani peşin? 

Malcolm izbucni în râs; Jamie zâmbi şi el. 

— N-ai nevoie de bani gheaţă aici, nimeni nu umblă cu 
bani în buzunar. 

— Dar, Malcolm, vr... 

— Angelique, o întrerupse el, cu autoritate în voce. Notele 
sunt modul de plată universal aici, la club, în orice magazin 
din colonie. Nimeni nu plăteşte altfel, chiar la Hong Kong, 
nu se poate să fi uitat, e un mod de a împiedica înşelătoriile 
negustoreşti şi de a ţine evidenţa plăţilor. 

— Dar dintotdeauna am avut bani, cheri, banii mei, cu care 
îmi plăteam facturile, răspunse ea, arborând o expresie 
perfect candidă. Şi cum tata... în fine, înţelegi... 

— Să-ţi plăteşti tu facturile? ce idee nesuferită! Nici nu 
poate fi vorba de aşa ceva în lumea bună! Nu-ţi face nici o 
grijă, adăugă el, zâmbind, de asta se ocupă bărbaţii. Notele 
de plată sunt soluţia ideală. 

— Poate că francezii sunt altfel. Noi avem în permanenţă 
bani în buzunar şi... 


— Şi noi la fel în Anglia sau prin alte părţi, dar în Asia, 
folosim cu toţii notele de plată: indiferent ce vrei să 
cumperi, n-ai decât să semnezi. Ba chiar trebuie să-ţi facem 
propriul chop, îţi vom alege un nume chinezesc care să ţi se 
potrivească perfect - chop-ul era un sigiliu de mici 
dimensiuni, adesea din os sau fildeş, a cărui parte inferioară 
era migălos gravată cu ideograme chinezeşti care atunci 
când se pronunţau trebuiau să semene cu numele 
posesorului. O dată înmuiat în cerneală şi aplicat pe hârtie, 
chop-ul lăsa o amprentă imposibil de falsificat. Jamie se va 
ocupa şi de acest lucru. 

— Mulţumesc, Malcolm. Dar, în fine, m-am gândit că aş 
putea avea propriul meu cont, cheri, sunt o excelentă 
gestionară. 

— Nu mă îndoiesc, dar n-are rost să-ţi încarci capul tău cel 
drăgălaş cu aşa ceva. Vei avea un cont în momentul în care 
vom fi căsătoriţi, dar aici nu e necesar. 

Angelique era atât de preocupată de problema ei că 
vorbea absentă, povestindu-i lui Struan bârfele de la 
Legația franceză, ce mai citise prin ziare, ce îi scrisese 
prietena ei de la Paris în legătură cu o reşedinţă superbă - 
acolo se numea hotel - de pe Champs-Elysees, care 
aparţinea unei contese şi urma să fie disponibilă la un preţ 
derizoriu, aşternea fundaţiile radiosului lor viitor comun, îl 
făcea să râdă, aşteptând de fapt să aţipească, spre a putea 
pleca la Club să ia masa de prânz în compania unor ofiţeri 
francezi, apoi la hipodrom să călărească, unde aveau să 
apară şi ofiţeri din marina regală engleză, apoi siesta, 
pregătirea pentru serata lui Sir William. De ce să nu 
meargă şi ea? Întâi, însă trebuia să treacă din nou să-i 
spună noapte bună viitorului ei soţ. Totul era minunat şi 
groaznic: era acum adânc preocupată cum să facă rost de 
bani gheaţă. O adevărată dilemă. Ce aş putea face? Porcul 
de Andre Poncin n-are să mi-i avanseze, sunt sigură de asta. 
Blestemat fie el, şi blestemat fie tatăl meu pentru că mi-a 
furat banii. Şi blestemat fie individul de pe Tokaido, arde-l- 


ar focul Iadului pe vecie! Gata! Gândeşte-te! Adu-ţi aminte 
că eşti singură şi că singură trebuie să-ţi rezolvi toate 
problemele. Unicul lucru de valoare e inelul de logodnă pe 
care nu-l pot vinde cu nici un chip. Oh, Doamne, ce bine 
decurgea totul! Sunt logodită oficial, Malcolm merge spre 
însănătoşire, Andre mă ajută, dar leacul e scump şi eu n-am 
nici un ban, nici un ban în mâna mea, oh, Doamne, Doamne, 
ce e de făcut? Ochii i se umplură de lacrimi. 

— Doamne Dumnezeule, Angelique, ce s-a întâmplat? 

— Nimic, doar că... doar că sunt atât de nefericită, se 
smiorcăi ea şi îşi îngropă capul în pătura de pe pat, atât de 
nefericită când îmi aduc aminte de cele întâmplate pe 
Tokaido şi de rana ta şi de... Şi eu sufăr. Nu e drept... 

Propulsată de zece vâsle, barca lui Sir William avansa cu 
repeziciune spre nava amiral, ancorată în largul Golfului 
Yokohamei. Era singur la pupă, în picioare, perfect degajat, 
în redingotă şi joben. Marea era calmă, lumina zilei pierea 
spre vest, norii deja cenuşii, dar nu anunțau furtună. Barca 
rapidă se apropie de navă şi se lipi de ea, cu vâslele în 
poziţie verticală. Sir William sări pe pasarelă şi urcă grăbit 
spre puntea principală pentru a fi întâmpinat cu tot 
protocolul la bord. 

— Ziua, Sir, salută elegant locotenentul Marlowe. Pe aici, 
vă rog. 

Trecură de şirurile de tunuri scânteietoare şi pătrunseră 
pe dunetă. Puntea principală şi arborada roiau de activitate 
febrilă: tunurile erau amarate, parâmele făcute colac, 
pânzele verificate. Din coş se înălța fum. Urcară un şir de 
scări, coborâră altele spre a doua punte, a tunurilor, unde 
marinarii închideau etanş sabordurile, rânduind toate la 
locul lor, apoi o luară spre cabina amiralului, la pupa. 
Santinela salută când Marlowe bătu la uşă: 

— Sir William, sir. 

— Deschide o dată uşa, Marlowe, pentru numele lui 
Dumnezeu, ce naiba aştepţi? 

Marlowe îi deschise larg uşa lui Sir William şi dădu să iasă. 


— Rămâi aici, Marlowe! ordonă amiralul. 

Cabina spațioasă ocupa toată pupa navei: hublouri mici, 
masă de mari dimensiuni şi fotolii fixate în podea, cuşetă şi 
toaletă, bufet larg, cu carafe de sticlă jivrată. Amiralul şi 
generalul se ridicară pe jumătate, cu politeţea de rutină, şi 
se aşezară la loc. Marlowe rămase în dreptul uşii. 

— Vă mulţumesc că aţi sosit atât de grabnic, Sir William. 
Brandy? Sherry? 

— Brandy, mulţumesc, domnule amiral Ketterer. 
Probleme? 

Bărbatul acela rumen la faţă îi aruncă o privire severă lui 
Marlowe: 

— Vrei să fii amabil, domnule Marlowe? Brandy pentru Sir 
William - şi aruncă o foaie de hârtie pe masă. O depeşă din 
Hong Kong. 

După înfloriturile salutărilor de rigoare, textul depeşei 
continua: 

Vă veţi îndrepta neîntârziat, cu nava amiral şi patru sau 
cinci nave de război, spre portul Boh Chih Seh, la nord de 
Shanghai (coordonate pe verso), unde a acostat principala 
flotă pirat a lui Wu Sung Choi. Cu o săptămână în urmă, un 
grup de bandiți ai acestui pirat, arborând cu aroganță 
stindardul Lotusului Alb, au interceptat şi scufundat nava 
de poştă britanică Bonny Sailor în largul Golfului Mirs, 
portul pirat de la nord de Hong Kong. Flota cu baza acolo 
se va ocupa de Golful Mirs. Dumneavoastră veţi distruge 
portul Boh Chih Seh şi veţi scufunda toate ambarcaţiunile, 
cu excepţia celor de pescuit, dacă şeful grupului de pirați, 
bănuit a fi Chu Fang Choy, refuză să-şi ridice pavilionul şi nu 
acceptă să se predea Justiţiei Majestății Sale. 

După îndeplinirea misiunii veţi trimite o navă aici pentru a 
raporta îndeplinirea misiunii şi vă veţi întoarce la 
Yokohama, plasându-vă ca de obicei la dispoziţia 
reprezentanţilor Majestății Sale. Arătaţi-i vă rog această 
depeşă lui Sir William şi remiteţi-i scrisoarea personală 
inclusă în această corespondenţă. 


Al dvs., Stanshope, Guvernator Extrem Orient. 

P. S. Bonny Sailor s-a scufundat, cu toţi cei 76 de ofiţeri şi 
oameni de echipaj, 10 pasageri, dintre care o englezoaică, 
soţia unui negustor de aici, o încărcătură de lingouri de aur, 
opiu şi orez în valoare de 10000 de guinee. Chu Fang Choy 
a avut neobrăzarea de a trimite la sediul ambasadei un sac 
conţinând jurnalul de bord al navei şi 43 de perechi de 
urechi, împreună cu o scrisoare de scuze pentru neputinţa 
de a le recupera şi pe celelalte. Urechile femeii nu erau 
printre ele: avem cele mai serioase temeri în legătură cu 
viaţa ei. 

— Mişeii, mormăi Sir William, dezgustat, gândindu-se că 
pirateria era endemică în apele Asiei, în special pe ruta 
Singapore-Pekin, flota Lotusului Alb cea mai numeroasă, 
mai celebră şi mai infamă dintre toate, iar femeia ar fi putut 
fi propria lui soţie, care era aşteptată la Hong Kong 
împreună cu cei trei copii ai lor. Plecaţi o dată cu mareea? 

— Da. 

Amiralul îi împinse un plic peste masă. Sir William rupse 
sigiliul: 

Dragă Willie, Nava-poştă va aduce numerarul necesar 
pentru cheltuielile Legaţiei, între noi fie vorba, îmi pare rău, 
Willie, dar nu pot să-ţi mai pun la dispoziţie trupe sau nave 
la ora actuală. Poate la primăvară. Am primit ordin să 
expediez trupe şi nave în India: autorităţile locale se tem de 
o eventuală repetare a revoltei de acum cinci ani. În plus, 
Punjabul fierbe din nou, piraţii împânzesc Golful Persic, şi 
nenorociţii de nomazi din Mesopotamia au tăiat iar liniile 
telegrafice - se pregăteşte expedierea unei noi forţe care 
să-i termine o dată pentru totdeauna. Ce mai face bietul 
Struan? Vor fi cu siguranţă luări de poziţie în Parlament pe 
tema „incapacității de a proteja cetăţenii britanici”. 
Informaţia privind dezastrul de pe Tokaido va ajunge 
probabil la Londra în două săptămâni, şi răspunsul 
autorităţilor nu înainte de două luni. Sunt convins că vor 
ordona represalii severe şi că ne vor trimite banii, trupele şi 


navele necesare pentru executarea ordinelor. Până una- 
alta, treci cum poţi prin furtună, dacă se iscă vreuna. La 
Hong Kong furia e în toi după atac. Mama lui Struan a luat- 
o razna de supărare şi nespălaţii de negustori (oricât ar fi 
de bogaţi de pe urma comerţului ticălos cu opiu) care fac 
afaceri cu China sunt turbaţi. Vândută intereselor lor şi 
prost informată, presa lor de scandal cere demisia 
dumitale. A fost oare altfel vreodată? cum ar spune Disraeli. 
Noroc, al d-tale, Stanshope, Guvernator. 

Sir William luă o înghiţitură bună de brandy, sperând ca, 
în nici un fel, chipul să nu-i trădeze tulburarea şi neliniştea. 

— Bun brandy, domnule amiral. 

— Da, e din rezerva mea personală, cea mai bună calitate, 
răspunse amiralul, furios că Marlowe îl servise pe Sir 
William cu largheţe, şi nu dintr-un brandy oarecare, de 
calitatea a doua, pe care îl păstra pentru oaspeţi. Boul - îşi 
spuse în gând - ar fi trebuit să ştie şi singur ce are de făcut, 
nici vorbă să ajungă vreodată amiral. 

— Şi cu mersul la Osaka, ei, cum rămâne? întrebă Sir 
William. 

— Oh, Osaka? Regret, dar va trebui să amânaţi până ce 
revin, spuse cu un surâs abia stăpânit. 

— Şi când va fi asta? şi diplomatul simţi că gheaţa şi 
sentimentul eşecului îl copleşesc. 

— În funcţie de vânt, şase-şapte zile ca să ajungem la 
destinaţie, plus două-trei zile la Boh Chih Seh ar fi de ajuns, 
în mod normal. Va trebui să fac plinul de cărbune la 
Shanghai. Dacă nu mai intervine vreun ordin, ar trebui să 
fiu înapoi la Yokohama cam în... 

Sir William dădu paharul pe gât şi se simţi mai bine. 

— Domnule locotenent, fiţi amabil, îi întinse el paharul. 
Mulţumesc. 

Marlowe îi luă paharul cu deferenţă şi îl umplu din nou cu 
brandy din cel mai de soi al amiralului. Îi era silă de rolul de 
slugă şi sătul până peste poate să mai fie aghiotant. Ar fi 
vrut să se întoarcă la nava lui, să supravegheze de pe 


dunetă repararea stricăciunilor cauzate de furtună. Dar 
măcar am să am prilejul acum să particip şi eu la o acţiune 
militară, îşi spuse cu încântare, închipuindu-şi atacul contra 
cuibului de pirați, tunurile scuipând foc. 

— Mda, domnule amiral, zise Sir William, dacă nu ne 
punem în practică ameninţarea, ne pierdem cinstea 
obrazului, iniţiativa şi, în plus, ne vom afla în mare 
primejdie. 

— Dumneavoastră le-aţi aruncat această ameninţare, nu 
marina de război. Apoi puneţi prea mare preţ pe cinstea 
obrazului de care vorbiţi. Cât despre primejdie - presupun 
că vă referiţi la colonie - la naiba, sir, indigenii Japoniei n-ar 
îndrăzni să ne creeze probleme mari. Nu aţi avut de suferit 
la Legaţie, nici Yokohama nu va avea de suferit. 

— Cu flota plecată în misiune, suntem neputincioşi. 

— Nu tocmai, Sir William, rosti generalul, ţeapăn. Armata 
de uscat are ceva forţe la faţa locului. 

— Adevărat, încuviinţă amiralul, dar Sir William are 
dreptate când spune că Marina Regală asigură liniştea aici. 
Am de gând să iau cu mine patru nave de război, nu cinci, şi 
să las o fregată la post. Ar trebui să fie suficient Fregata 
Pearl. 

Înainte de a se putea stăpâni, Marlowe se trezi vorbind: 

— Îmi cer scuze, sir, dar nava asta are încă nevoie de 
reparaţii importante pentru a fi operativă. 

— Sunt încântat să aflu că nu-ţi scapă nimic din starea 
flotei mele, domnule Marlowe, şi că stai cu urechile ciulite, 
îl repezi amiralul pe un ton ce nu suporta replica. E evident 
că Pearl nu poate pleca în această misiune, aşa că ai face 
bine să te întorci la bord şi să te străduieşti ca până mâine 
la apusul soarelui să fie în perfectă stare de a împlini orice 
misiune. Altfel, nu vei mai avea comanda navei. 

— Da, sir. 

Marlowe înghiţi în sec, salută şi părăsi în grabă încăperea. 
Amiralul scoase un mormăit şi i se adresă generalului: 


— E bun ofiţer, dar nu destul de copt, din familie cu 
tradiţie de marinari, doi fraţi ofiţeri de marină şi ei, tatăl 
căpitanul navei amiral la Plymouth - spuse privind spre Sir 
William. Nici o grijă, fregata va fi cu catargul la loc până 
mâine, şi în stare perfectă. E cel mai bun căpitan pe care îl 
am, dar, pentru numele lui Dumnezeu, vă rog să nu i-o 
spuneţi. Vă va asigura protecţia până ce mă întorc. Dacă 
asta e tot, domnilor, eu am să ridic ancora. Îmi pare rău că 
nu pot lua cina cu dumneavoastră. 

Sir William şi generalul îşi terminară paharele şi se 
ridicară. 

— Succes, domnule amiral Ketterer, îţi urez să te înapoiezi 
cât de curând fără nici o pierdere, spuse Sir William cu 
sinceritate, şi generalul repetă ca un ecou spusele sale: 
Dacă nu obţin satisfacţie din partea Bakufu, reluă el cu 
demnitate, voi pleca spre Osaka aşa cum am plănuit, cu sau 
fără Pearl, în fruntea armatei de uscat sau fără ea. Dar mi-e 
martor Dumnezeu că voi merge la Osaka şi la Kyoto, asta e 
sigur. 

— Mai bine aştepţi până ce mă întorc. Într-o astfel de 
situaţie e mai bine să fiţi prudent, nu-l luaţi martor pe 
Dumnezeu la o faptă aşa de necugetată, Sir Wiliam, zise 
amiralul tăios. S-ar putea ca Dumnezeu să aibă alte intenţii. 

În noaptea aceea, puţin înainte de ora douăsprezece, 
Angeligue, Phillip Tyrer şi Pallidar părăsiră Legația 
britanică şi o luară pe strada principală în direcţia clădirii 
Struan. 

— Ei, spuse Angelique cu veselie în glas, bucătarul lui Sir 
William nu e chiar modest. 

Tustrei erau îmbrăcaţi de gală. Se apucară să râdă: cina 
fusese abundentă, în stil englezesc tradiţional, şi absolut 
delicioasă - fripturi de vită, platouri cu cârnaţi de porc şi 
crabi proaspeţi, aduşi de la Shanghai, la gheaţă, cu nava 
poştală ca făcând parte din secretele curierului diplomatic, 
şi nesupuşi deci controalelor sau taxelor vamale. Aceştia 
fuseseră însoţiţi de legume fierte, cartofi copţi - importaţi şi 


ei de la Shanghai, şi budincă de Yorkshire, urmate de 
plăcintă cu mere şi foietaje cu fructe, totul stropit de atâta 
Bordeaux, Pouilly Fume şi porto, cât putuseră invitaţii să 
bea. 

— Am crezut că mor de râs când madam Lunkchurch a 
aruncat cu un crab după soţul ei, adăugă Angelique, 
stârnind din nou hohotele celorlalţi. 

Jenat, însă, Tyrer interveni: 

— Mi-e teamă că unii aşa-zişi negustori şi soțiile lor tind să 
fie cam zgomotoşi. Să nu-i judecaţi pe toţi englezii după 
comportamentul lor. 

— Exact, răspunse Pallidar radios, încântat că fusese 
acceptat ca membru al escortei Angelicăi, conştient că 
uniforma de paradă şi şapca cu pene pe care le purta 
făceau ca redingota oarecare a lui Iyrer, cravata de 
mătase, înfoiată şi desuetă, precum şi jobenul acestuia să 
pară şi mai triste. leribili oameni, continuă el. Fără 
prezenţa dumneavoastră, seara ar fi fost îngrozitoare mai 
mult ca sigur. 

Strada principală şi cele adiacente erau încă înţesate de 
negustori, de funcţionari şi alţii ce se îndreptau spre casele 
lor sau ieşiseră la promenadă, şi de câţiva beţivani întinşi la 
picioarele felinarelor cu ulei. Din când în când, câte un grup 
de pescari japonezi, cu vâsle, năvoade şi lampioane de 
hârtie menite să le lumineze calea urcau, târându-şi 
picioarele dinspre țărm, unde le erau ancorate bărcile, sau 
coborau dinspre sat pentru pescuitul de noapte. La intrarea 
în clădirea Struan, Angelique se opri şi le întinse mâna să i- 
o sărute. 

— Mulţumesc - şi noapte bună, dragii mei prieteni, vă rog, 
n-are rost să aşteptaţi, am să iau cu mine un servitor să mă 
conducă înapoi la Legaţie. 

— Nici vorbă de aşa ceva, opină imediat Pallidar, luându-i 
mâna şi reţinându-i-o o clipă. 

— Aş... aş fi încântat să aştept, o asigură şi Iyrer. 


— Dar se poate la fel de bine să stau o oră, sau doar câteva 
minute, depinde cum se simte logodnicul meu. 

Ambii insistară, ea le mulţumi şi urcă în fugă scările, 
trecând de paznicul în livrea înarmat, cu crinolina înfoiată şi 
şalul târându-se în urma ei. Angelique trăia încă din plin 
emoţiile serii, plutea încă în sentimentele de adoraţie cu 
care fusese înconjurată. 

— Bună seara, iubitul meu, am trecut să-ţi spun noapte 
bună. 

Struan purta un halat elegant de mătase roşie peste o 
cămaşă largă şi pantaloni aidoma, încălțări de piele moale, 
cravată. Se ridică din fotoliu, durerea îl mai lăsase după 
elixirul pe care Ah Tok i-l admirase cu o jumătate de oră mai 
înainte. 

— De zile întregi nu m-am simţit atât de bine, dragostea 
mea. Un pic nesigur pe mine încă, dar mă simt bine. Arăţi 
superb! 

Lumina lămpilor cu ulei înfrumuseţa mai mult decât 
oricând chipul slăbit al lui Malcolm; Angelique era 
strălucitoare şi mai atrăgătoare ca niciodată. Struan îşi 
puse mâinile pe umerii ei ca să se sprijine. Îşi simţea capul 
şi corpul neobişnuit de uşoare. Pielea ei ca laptele era caldă 
sub degetele lui. Fetei îi dansau ochii în cap, el o privi şi o 
sărută, întâi duios, apoi tot mai pătimaş pe măsură ce 
simţea că şi în ea se trezea pasiunea. 

— 'Te iubesc, murmură el printre sărutări. 

— 'Te iubesc, răspunse ea, cotropită de plăcere, fericită cu 
adevărat că Malcolm părea mai întremat. 

Buzele lui se dovedeau puternice şi flămânde, mâinile la 
fel - puternice şi flămânde, mânate de-o patimă stăpânită şi 
brusc, cuprinsă de dorinţă, Angelique ar fi dorit să nu mai 
existe nici un fel de oprelişte: 

— Je t'aime... Je t'aime... 

Rămaseră un timp înlănţuiţi. Apoi, cu o forţă pe care nu şi- 
o cunoştea, Malcolm o luă în braţe şi se aşeză din nou în 
fotoliul cu spetează înaltă, legănând-o pe genunchi, cu 


buzele lipite de buzele ei, cu o mână după talia ei subţire, 
cealaltă odihnindu-i-se pe sânul ei, mătasea amplificând 
parcă, dogoarea dinăuntru. Malcolm trăia o minune, şi era 
uluit că în noaptea aceea trupul ei, ferecat în veşminte şi de 
neatins, părea mai aproape ca oricând, radiind de tinereţe, 
iar el se simţea mai energic şi mai ispitit de el, dar şi mai 
stăpân pe sine, fără să se lase furat de pofte. 

— Ce ciudat, murmură el, şi se gândi că ceea ce se 
întâmplă nu era chiar atât de ciudat, durerea îi era amorţită 
de licoare, nu însă şi restul, nici dragostea lui faţă de ea. 

— Cheri? 

— Ce ciudat că te doresc atât de mult, dar pot să aştept. 
Nu prea multă vreme, dar pot. 

— Nu multă vreme, te rog, te rog... 

Buzele ei le căutară din nou pe ale lui, în mintea ei nu mai 
exista decât el, dogoarea patimii îi topise orice altă 
amintire, orice grijă şi temeri. Nimic nu le putea ameninţa 
fericirea. Brusc, răsună un foc de armă afară, în apropiere. 
Farmecul se spulberă, Angelique se ridică în picioare şi, 
într-o clipă, fără să-şi dea seama, se afla în faţa ferestrei. i 
văzu dedesubt pe Pallidar şi pe Tyrer. La naiba, am uitat de 
ei! Cei doi priveau în partea opusă mării, apoi se uitaseră 
înspre Mahalaua Beţivanilor. Angelique scoase capul pe 
fereastră, dar nu văzu în depărtare decât un vag grup de 
oameni ale căror strigăte erau aduse de vânt. 

— Nimic grav, s-ar zice. Ceva în Mahalaua Beţivanilor... 

Focurile de armă, şi chiar duelurile nu erau o raritate în 
acea parte a oraşului. Cu o senzaţie ciudată de frig şi 
căldură în acelaşi timp, Angeligue se întoarse şi îl privi pe 
Malcolm. Suspinând uşor, îngenunche, îi luă mâna într-a ei 
şi şi-o lipi de obraz, lăsându-şi capul pe genunchii lui. Acum, 
însă, duioşia şi mângâierea degetelor lui care îi atingeau 
părul, ceafa, nu mai fură în stare să alunge demonii ce-i 
dădeau târcoale. 

— Trebuie să plec, dragul meu. 

— Da, îi răspunse şi degetele lui continuară s-o mângâie. 


— Aş vrea să mai stau. 

— Ştiu. 

Parcă detaşându-se de sine, Struan se vedea purtându-se 
ca un perfect gentleman, calm, liniştit, ajutând-o să se 
ridice, aşteptând să-şi aranjeze corsetul, coafura şi şalul pe 
umeri. Apoi purceseră încet, mână în mână, până în capul 
scărilor unde Malcolm se lăsă convins să rămână, 
permițându-i unui servitor să o conducă până jos. La uşă, 
Angelique se întoarse, făcu un semn de rămas bun plin de 
dragoste la care el îi răspunse, apoi ea dispăru. Fără nici un 
efort, el reveni în cameră, începu să se dezbrace, lăsând pe 
un servitor doar să-i scoată cizmele. Malcolm se întinse apoi 
în pat fără să-l ajute nimeni, se întoarse pe spate, mulţumit 
de sine şi de lume. Minte teafără, trupul teafăr, pace 
desăvârşită. 

— Ce mai face băiatul meu? şopti Ah Tok de la uşă. 

— E în Ţara Macilor. 

— Bun, foarte bine. Acolo nu-l doare nimic pe băiatul meu. 

Servitoarea stinse lampa, şi dispăru şi ea. 

În capul Străzii Mari, santinela, un francez, într-o 
uniformă la fel de şleampătă ca şi comportarea, îi deschise 
Angelicăi poarta Legaţiei. 

— Bonsoir, Mademoiselle. 

— Bonsoir, Monsieur. Noapte bună, Phillip, noapte bună, 
Settry. 

Se rezemă câteva secunde de uşa abia închisă pentru a-şi 
pune gândurile în rânduială. Farmecul serii dispăruse; în 
locul lui, se îmbulzeau strigoii. Adâncită în gânduri, 
Angeligue traversă holul spre apartamentul ei şi văzu o 
lumină sub uşa lui Seratard. Se opri şi, îmboldită de o 
intuiţie care îi spunea că ar fi momentul ideal pentru a cere 
un împrumut, bătu la uşă şi intră. 

— Oh! Andre! Iartă-mă. Mă aşteptam să fie monsieur 
Henri. 

— E încă la Sir William, tocmai terminam o depeşă pentru 
el! Andre se afla la biroul lui Seratard, înconjurat de o 


mulţime de hârtii, depeşa pomenea numele firmei Struan, 
posibilele ei livrări de arme către Choshu, şi posibilul ajutor 
pe care o posibilă soţie de origine franceză l-ar putea da 
industriei franceze de armament, ce se află în declin. 

— Te-ai distrat bine? Ce mai face logodnicul dumitale? 

— E mult mai bine, mulţumesc. Mâncarea a fost 
copleşitoare, pentru cei cărora le place să mănânce mult. 
Ah, ce-mi lipseşte Parisul, dumitale nu? 

— Ba da. 

Doamne, bună de pat mai e, îşi spuse el, aducându-şi 
implicit aminte de boala mârşavă ce-l rodea. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Angelique, speriată de 
paloarea lui subită. 

— Nimic! îşi drese vocea şi încercă să se debaraseze de 
sentimentul de groază care-l cuprinsese. Nu sunt tocmai în 
apele mele, atâta tot. 

Poncin părea atât de vulnerabil, atât de neajutorat, încât 
Angeligue hotări brusc să i se destăinuie pe deplin şi 
închizând uşa, se aşeză alături de el, şi începu să-şi depene 
povestea: 

— Dragă Andre, ce pot să fac? Nu pot obţine nici un ban 
gheaţă. Ce mă fac? 

— Şterge-ţi lacrimile, Angelique, răspunsul e simplu. 
Mâine sau poimâine te iau la cumpărături, zise el, 
concentrându-se asupra problemelor lumeşti. M-ai rugat să 
te iau la cumpărături, nu-i aşa, ca să te ajut să alegi un 
cadou de logodnă pentru monsieur Struan. Butoni de 
manşetă cu perle, şi cercei de aur cu perle pentru 
dumneata, spuse el şi vocea lui adoptă un ton trist. Dar, oh, 
ce nenorocire, undeva pe drum vei pierde o pereche; 
căutăm peste tot, dar nimic. Ce pacoste! o fixă pe Angelique 
cu ochii lui căprui deschis. Şi mama-san îşi primeşte plata 
pentru treburile ei tainice. Mă voi descurca pentru ca 
perechea pe care o vei pierde să acopere cu prisosinţă şi 
leacul şi toate celelalte cheltuieli. 


— Eşti minunat! izbucni ea, luându-l în braţe. Ce bine! 
Oare ce m-aş face fără tine? Îl îmbrăţişă iar, îi mulţumi din 
nou, şi părăsi încăperea aproape dansând. 

Poncin privi îndelung în urma ei. Da, va acoperi cu 
prisosinţă leacul, şi cei douăzeci de ludovici ai mei, şi orice 
cheltuieli vreau eu, îşi spuse el, ciudat de tulburat. Biata de 
tine, iepuraş prost, ce uşor să te învârtă cineva pe deget, te 
afunzi în vârtejuri din ce în ce mai adânci. Nu-ţi dai seama 
că acum devii o hoţomană, mai rău, o delincventă care 
comite o fraudă premeditată. Iar tu, Andre, faci parte din 
conspirație. Râse cu poftă, un râs rău, parşiv. Dovada! Cum 
ar îndrăzni să spună, în faţa completului de judecată, că a 
avortat? Ce are să facă? Să o ia pe mama-san ca martoră 
contra mea? Pe cine o să creadă tribunalul? Povestea uneia 
care e fiica şi nepoata unor nelegiuiţi, sau pe mine? Nu, dar 
va şti numai Dumnezeu, şi în curând te vei afla în faţa lui. 
Aşa va fi, şi El va şti că am făcut lucruri şi mai groaznice. Şi 
că am de gând să fac şi mai mult rău. Lacrimi începură săi 
se prelingă pe obraji. 

— Ayayay, dom-ni-şo-hala, zise Ah Soh încercând să o ajute 
să se dezbrace pe Angeligue care nu stătea locului, 
cuprinsă din nou de veselie - problema era rezolvată. Dom- 
ni-şo-hala! 

— Bun, de acord, dar grăbeşte-te. 

Angelique continuă să fredoneze polca aceea săltăreaţă. În 
lumina lămpii, încăperea avea un aspect mai feminin şi mai 
prietenos; ferestrele erau întredeschise, jaluzelele trase. 

— Dom-ni-şo-hala dis-tlat, heya? degetele agere ale lui Ah 
Soh începură să desfacă crinolina. 

— Foarte bine, mulţumesc, răspunse politicos Angelique, 
deşi servitoarea nu era tocmai pe gustul ei. 

Ah Soh era o femeie între două vârste, cu fundul mare, o 
slujnică, nu o amah adevărată. „E atât de bătrână, Malcolm, 
n-ai putea să-mi găseşti o fată tânără şi drăguță cu 
zâmbetul pe buze?” „Gordon Chen, compradorele nostru, a 
ales-o. Mi-a garantat că e o femeie de încredere, te va 


pieptăna, te va îmbăia, va avea grijă de toaletele tale 
europene. Ah Soh e darul meu pentru tine cât timp eşti în 
Japonia.” Panglicile fură dezlegate şi crinolina căzu la 
podea. Ah Soh procedă aidoma cu juponul şi, la urmă, cu 
structura complexă de cercuri metalice şi balene care 
dădeau formă ansamblului. Pantalonaşii lungi, ciorapii de 
mătase, corsetul ce reducea talia de cincizeci de centimetri 
la patruzeci şi cinci şi umfla sânii cu un şic desăvârşit. Când 
Ah Soh o scăpă de corset, Angelique scoase un suspin 
adânc de satisfacţie, ieşi din oceanul de pânzeturi şi, 
aruncându-se pe pat, se lăsă dezbrăcată asemenea unui 
copil. Îşi ridică ascultătoare braţele, pentru a i se pune 
cămaşa de noapte înflorată. 

— Stau josu, dom-ni-şo-hala. 

— Nu, în seara asta nu, Ah Soh, părul poate să aştepte. 

— Ayayay, mi-hine nu bine. 

— Bine, dacă insişti, oftă Angelique şi, ridicându-se 
anevoie din pat, se aşeză la masa de toaletă, permițându-i 
lui Ah Soh să-i scoată acele din păr şi să o pieptene. 

Ce inteligent e Andre! Totul devine aşa de simplu când 
vorbeşti cu el: acum pot avea toţi banii de care am nevoie. 
Cât e de isteţ! 

Din când în când, o briză mângâietoare făcea să 
trosnească uşor jaluzelele. La vreo sută de metri, dincolo de 
promenadă, valurile se revărsau peste pietrele de pe țărm, 
se retrăgeau şi reveneau cu un dulce zgomot ce promitea 
încă o noapte liniştită, dorită cu ardoare de toţi cei din 
colonie. Flota plecase o dată cu seara. Toţi cei ce nu erau 
beţi sau bolnavi la pat, urmăriseră cu teamă plecarea 
navelor din port. Toţi le urară în gând noroc şi întoarcere 
grabnică. Toţi, cu excepţia japonezilor. Ori era unul dintre 
aceştia. Se afla acum cu ochii lipiţi de o crăpătură din 
jaluzelele Angelicăi, pitit şi camuflat în spatele cameliilor ce 
creşteau acolo din abundență, plantate de Seratard, căruia 
nu-i lipseau aptitudinile de grădinar. 


Ori se ascunse în acel loc cu mult înainte de miezul nopţii, 
aşteptând-o. Timpul trecuse greu; Ori cântărise diverse 
planuri, le întorsese pe toate feţele, până simţise că nu mai 
poate nici gândi, îşi scosese de nenumărate ori sabia să 
vadă dacă ieşea uşor, verificase dacă pistolul era la locul lui 
în kimonoul de pescar pe care îl purta. Oboseala îi 
dispăruse însă, ca prin minune, de cum o văzu pe Angelique 
în compania celor doi gai-jini. Avusese o clipă ideea de a-i 
ucide, luându-i prin surprindere, dar îşi dăduse seama că 
era o prostie, căci nu ar fi putut să-i ucidă pe toţi trei, şi pe 
planton, înainte de a fi el însuşi ucis. Oricum, îşi spusese, în 
acest fel s-ar duce de râpă tot planul pe care mi l-am făcut, 
să mă mai culc cu ea încă o dată înainte de a muri şi să dau 
foc coloniei: Dacă nu l-aş îmboldi eu, Hiraga nu ar face-o de 
unul singur. A devenit mult prea slab de înger - s-a molipsit 
de la gai-jini. Dacă Hiraga cel Puternic se poate da bătut 
atât de uşor, ce să mai spunem despre ceilalţi? Împăratul 
are dreptate să-i urască pe gai-jini şi să vrea să-i vadă 
alungaţi o dată. Ori îşi stăpâni mânia şi se piti mai bine, 
aşteptând momentul, gata de orice. Pe fereastră nu putea 
intra decât dacă Angelique dădea la o parte drugul care o 
bloca. Uşa din dos era nepăzită şi accesibilă; oricum, dacă 
nu era descuiată, era uşor să se caţere până la etajul 
superior. Ori urmărise îndeaproape cum era dezbrăcată 
Angelique, de la numai doi paşi distanţă de perete. Acum 
slujnica o învelea, grijulie şi cu ifose. Ori aproape că nu mai 
putea îndura să aştepte. 

Ceva mai devreme, o patrulă mixtă formată din militari şi 
marinari din cele care supravegheau colonia pe timpul 
nopţii îl oprise într-o alee lăturalnică. Ori se supusese fără 
frică - nu exista interdicţie pe timpul nopţii, şi nici o parte a 
coloniei nu era interzisă japonezilor, deşi aceştia nu ieşeau 
din cartierul lor şi prefereau să nu-i provoace pe gai-jini. 
Sergentul, însă, îi băgase un felinar puternic sub nas, 
făcându-l să dea înapoi, surprins. Spada scurtă, ascunsă, 
căzuse cu zgomot pe jos. „Aşa, care va să zică, prăpăditu' 


dracu', nu ştii că e interzise pumnalele şi toate alea, ai? 
Kinjiru!”. Deşi Ori nu înţelesese o iotă din ce îi îndruga 
militarul, regula asta era cunoscută de toată lumea ca şi 
pedepsele la care se putea aştepta. Îşi înşfăcase iute arma 
şi o luase la fugă; sergentul trăsese după el, dar glonţul 
ricoşase pe o ţiglă. Ori sărise un zid şi dispăruse în 
labirintul de străduţe şi case. Patrula nu-şi dăduse 
osteneala să-l urmărească, mulţumindu-se cu câteva 
înjurături: portul cuţitului nu era o infracţiune gravă şi 
atrăgea după sine doar o bătaie imediată şi confiscarea 
armei. Ori rămăsese pitit o bucată de vreme, până ce 
putuse să se alăture unui grup de pescari în drum spre 
țărm. Apoi făcuse cale întoarsă, sărise gardul Legaţiei şi îşi 
găsise un ascunziş sigur, după care se apucase să aştepte. 

Dimineaţă se prefăcuse că pleacă din Yoshiwara, precum îi 
ceruse Hiraga. 

— De cum îl contactez pe Katsumata îţi trimit un mesaj, îi 
spusese acestuia, pe un ton deliberat rece. Ai grijă să nu 
scape fata! 

— E femeia tai-panului: orice pas îi e supravegheat, şi nu 
va fi greu să-i dai de urmă, îi răspunsese Hiraga, pe un ton 
la fel de rece. Fii prudent; Tokaido e un drum periculos, 
patrulele şi gărzile de la baraje vor fi în alertă. 

— Mai bine să ne jertfim pentru sonno-joi. Mai bine îmi 
îngădui să rămân cu tine şi incendiem Yokohama. Akimoto 
soseşte azi: nimic mai simplu. 

— O vom face când te întorci. Dacă rămâi aici acum, faci o 
greşeală. Femeia ţi-a sucit minţile şi ai ajuns o primejdie 
pentru tine însuţi, pentru prietenii tăi şi pentru sonno-joi. 

— Şi dumneata, Hiraga? Gai-jinii te-au moleşit şi ţi-au 
stricat judecata. 

— Nu. Ţi-o spun pentru ultima oară. 

Nesinchisindu-se că vorbele lui erau o nouă provocare la 
adresa lui Hiraga, Ori izbucnise: 

— Ai văzut ce jigodii sunt gai-jinii, beţivani împuţiţi, se 
luptă ca chiorii, se tăvălesc în mizeria din mahalaua aia 


deocheată. Despre oamenii aceştia vrei să afli mai multe? 
Cu ei vrei să semeni? 

— Pleacă! 

Cuprins de mânie, Ori îşi luase spada scurtă şi pistolul cu 
două ţevi. Ascultând de sfatul lui Raiko, se alăturase 
servitorilor ce se îndreptau zilnic către piaţa din Kanagawa, 
unde se vindea mâncarea şi sake-ul cel mai bun. Trecuse o 
dată cu ei de Yoshiwara şi de barajele din faţa coloniei. 
Patrulele de intervenţie circulau printre gărzi, înfricoşându- 
le la fel de mult ca pe săteni. La mijlocul drumului către 
Kanagawa, profitând de aglomeraţia circulaţiei, Ori se 
strecurase către țărm, unde mituise un pescar că să-l 
transporte cu barca până la celălalt capăt al coloniei, în 
apropierea Mahalalei Beţivanilor. 

Fac ceea ce trebuie, rosti el în gând, în timp ce briza mării 
îndepărta insectele dimprejurul său. Femeia e o ţintă 
perfectă pentru sonno-joi. Orice ar spune Hiraga, s-ar putea 
să nu mai am niciodată ocazia dea mă dezbăra de vraja ei. 
Da, sunt vrăjit. Trebuie să fie un kami, un duh: nicio altă 
femeie nu poate fi virgină şi drogată, şi în acelaşi timp atât 
de ademenitoare. E o femeie-lup reîncarnată în gai-jin. Nici 
o femeie nu-l poate face pe un bărbat să explodeze cum am 
păţit eu. Şi nici nu-l poate ţine astfel înlănţuit de patimă. Azi 
mă voi culca cu ea pentru a doua oară. Apoi o voi ucide. 
Dacă reuşesc să scap teafăr, karma. Dacă nu, iarăşi karma. 
Dar ea va muri răpusă de mâna mea. Sudoarea îi inunda 
chipul şi spatele. Se concentră din nou, spionând-o prin 
crăpătură. Era atât de aproape încât, de n-ar fi fost zidul, ar 
fi putut să întindă mâna şi să o atingă. Angelique se sui în 
pat, şi mai ispititoare în ţinuta ei de noapte. Slujnica 
micşoră flacăra lămpii, lăsând doar o lumină caldă şi 
îmbietoare. 

— Pte bu-nă, dom-ni-şo-hala. 

— Pte bună, Ah Soh. 

Bucuroasă că e singură, Angelique se cufundă comod în 
cearşafuri, contemplând cu capul sprijinit alene de braţ 


dansul umbrelor produse de flacăra lămpii mişcate de 
curent. Înainte de Kanagawa, întunericul nu o speriase 
niciodată: obişnuia să alunece uşor în somn şi în vise, 
trezindu-se a doua zi odihnită şi proaspătă. De la Kanagawa 
încoace, lucrurile se schimbaseră. Angelique insista acum 
să aibă o lumină în cameră în timpul somnului. Somnul îi 
venea greu. Curând, gândurile ei luară forma unor 
speculaţii nebune. Îşi pipăi sânii: sunt oare mai plini decât 
ieri, sfârcurile mai sensibile? Da, sunt, ba nu sunt, e doaro 
închipuire. Şi burta? E oare mai rotundă? Nu, nici o 
diferenţă, şi totuşi... Era totuşi o diferenţă, şi încă una ca de 
la cer la pământ. Aceeaşi întrebare în fiecare zi: o fi oare un 
băiat sau o fată? Sau un diavol, precum tatăl său siluitorul? 
Nu, copilul meu n-ar putea fi un drac! Dracul! Asta mi- 
aduce aminte că azi e vineri şi că peste două zile trebuie să 
merg la biserică să mă spovedesc iar. E la fel de greu ca 
înainte. Ce mai urăsc spovedania acum, şi cum îl mai detest 
pe părintele Leo, bătrânul ăla libidinos, mârlanul ăla grăsan 
care duhneşte a tutun! Mi-l aminteşte pe preotul mătuşii 
Emma de la Paris, bătrânul scoţian care mirosea a whisky, a 
cărui franceză era la fel de penibilă ca sutana pe care o 
purta. Am avut noroc că nici ea, nici unchiul Michel nu erau 
fanatici, ci doar nişte catolici de duminică. Oare ce fac 
acum, bieţii de ei? Mâine voi vorbi cu Malcolm. Dragul, 
scumpul de Malcolm, ce adorabil a fost astă-seară, ce 
puternic şi înţelept. Doamne, ce-l mai doream! Ce bine îmi 
pare că pot vorbi cu el, ce bine că mătuşa Emma a refuzat 
să înveţe franceza, iar eu a trebuit să învăţ engleza. Cum o 
fi supravieţuit oare la Paris atâţia ani vorbind doar engleza, 
şi ce l-o fi împins oare pe unchiul Michel să o ia de nevastă 
şi să îndure atâtea greutăţi? Deşi îi iubesc pe amândoi, ea e 
aşa de fără haz, şi el aşa de oarecare... lubirea! asta îmi 
spunea ea întotdeauna, povestindu-mi cum s-au cunoscut 
când el era în vacanţă în Normandia, iar ea era actriţă într- 
o trupă de teatru shakespearian. Dragoste la prima vedere! 
Aşa spunea, şi îmi povestea fiecare ce frumos era celălalt. 


Fuga împreună, căsătoria peste nici o săptămână... Ce 
romantic, dar cât de puţină fericire... Dar noi vom fi fericiţi, 
Malcolm şi cu mine. Da, şi îl voi iubi pe Malcolm ca o soţie 
modernă, vom avea mulţi copii, le vom da o educaţie 
catolică, el nu se va opune, nici el nu e fanatic. „Chiar nu 
sunt, Angelique. Desigur, ne vom căsători în spiritul tradiţiei 
protestante, mama soacră n-ar accepta altceva, asta e sigur. 
După aceea vom organiza şi o ceremonie catolică privată, 
dacă doreşti...” 

Nu contează dacă e privată, asta e căsătoria adevărată, nu 
cealaltă, copiii vor fi primiţi la sânul Bisericii Mame, vom 
locui la Paris cea mai mare parte a anului, Malcolm mă va 
iubi, eu îl voi iubi, vom face dragoste ca în poveşti... Inima 
lui Angelique începuse să bată pătimaş, în vreme ce se lăsa 
în voia gândurilor. Tot mai mult, tot mai mult. Seara fusese 
minunată, ea se simţea minunat şi în deplină siguranţă aşa 
că îşi îngădui acum să retrăiască momentele acelei nopţi de 
demult, când totul păruse a fi doar un vis. Nu-şi putea 
aminti nimic precis, ci doar cum silnicia se topea în scene 
erotice. Apoi o vagă durere, o arsură, ce devenea o căldură 
ce pătrundea peste tot. Ştia şi nu ştia ce înseamnă 
dragostea. Simţea şi nu simţea în acelaşi timp nişte braţe 
puternice, care o frângeau, senzualitatea nemaiîncercată 
care o stăpânea, mintea, trupul, viaţa ei, eliberate 
miraculos de orice oprelişti, dăruindu-se unei desfătări 
totale. Pentru că... era doar un vis... 

Dar m-am trezit oare? Poate doar pe jumătate? Sau m-am 
prefăcut a nu mă trezi? se tot întreba ea cutremurată. Nu 
aş fi reacţionat astfel dacă aş fi fost trează, cu siguranţă că 
nu, dar visul era atât de puternic, şi prinsă în vârtejul lui am 
ajuns să trăiesc atât de pătimaş momentul, încât voiam mai 
mult, tot mai mult... Angelique auzi uşa exterioară 
deschizându-se şi închizându-se la loc, apoi mişcarea clanţei 
de la uşa dormitorului. Se răsuci dintr-o dată şi-l văzu pe 
Andre cum deschide uşa, apoi o închide în linişte, o ferecă şi 


se sprijină de ea, cu un rânjet batjocoritor pe buze. 
Angeligue fu cuprinsă brusc de teamă. 

— Ce doreşti, Andre? 

Andre tăcu o bună bucată de vreme, apoi se apropie de 
pat şi o privi: 

— Să... să vorbim, nu? spuse el domol. N-ar trebui să 
vorbim? Mai vorbim, apoi iar vorbim... 

— Nu înţeleg, răspunse ea, înțelegând prea bine, 
conştientă şi îngrozită de acea strălucire rea din ochii lui, 
strălucire ce luase locul compătimirii de mai înainte, 
blestemându-se în sinea ei pentru faptul că nu ferecase uşa 
- deşi aici nu era nevoie de aşa ceva, fiind numai servitori 
sau membri ai personalului Legaţiei, şi nu ar fi îndrăznit 
nimeni să intre la ea fără încuviinţare. Te rog să nu cum... 

— Aş vrea să vorbim despre ziua de mâine şi... să devenim 
buni prieteni. 

— Andre, dragă, e târziu, orice ar fi, poate să aştepte până 
mâine, regret, dar nu se face să intri aici fără măcar să baţi 
la uşă... - şi într-un acces subit de panică, văzându-l cum se 
aşează pe marginea patului şi întinde mâna spre ea, 
Angelique se trase spre cealaltă margine. Pleacă, dacă nu, 
Vp! 

Andre râse uşor, cu cruzime: 

— Dacă ţipi, dragă Angelique, vei atrage servitorii, eu voi 
deschide uşa şi le voi spune că tu m-ai chemat aici, că voiai 
să discutăm între patru ochi despre nevoia ta de bani, de 
bani pentru avort - din nou acel rânjet rău, batjocoritor. Ce 
zici? 

— Oh, Andre, nu spune asta, pleacă te rog, te implor... 
dacă te vede cineva? 

— Un sărut, mai întâi. 

Angelique se îmbujoră: 

— leşi imediat, cum îndrăzneşti? 

— Taci şi ascultă-mă, rosti el, dur, apucând-o de 
încheietura mâinii ca într-o menghină, pot să îndrăznesc 
orice. Dacă vreau mai mult decât un sărut, îmi vei da ce 


vreau de bunăvoie, dacă nu, ştii ce te aşteaptă. Fără mine 
iese totul la iveală. Dacă n-aş fi eu... 

— Andre... Dă-mi drumul, te rog... 

Încercă, dar nu reuşi să se elibereze din strânsoarea lui. 
Andre îi dădu drumul, rânjind. 

— Mă doare, scânci ea, aproape plângând. 

— Nu vreau să te doară, răspunse el răguşit, surprins de 
propriul său glas. 

Ştia că era o nebunie ce făcea, dar fusese cuprins de o 
groază care îi întunecase minţile, picioarele îl aduseseră 
aici contra voinţei lui, ca să o forţeze să... Să ce? Să fie 
părtaşă la prăbuşirea lui. De ce nu? striga o voce în 
străfundurile lui. E vina ei, de ce îşi tot arată ţâţele şi îşi 
plimbă nurii peste tot, stârnindu-mă? Nu-i cu nimic mai 
bună decât curva din colţul străzii. Poate că nici n-a fost 
siluită, vrea să scape de sarcină, poate doar ca să-l prindă 
pe Struan în mrejele ei, cu milioanele lui cu tot, prin orice 
mijloace. Nu? 

— Îţi sunt... îţi sunt prieten, doar te ajut, nu? Vino, hai, un 
sărut nu e cine ştie ce răsplată! 

— Nu! 

— Pentru numele lui Dumnezeu, fă-o de bună voie, sau nu 
te mai ajut şi într-o zi, două îi pun la curent, anonim, pe 
Struan şi pe Babcott. Asta vrei? Spune! 

— Andre, te rog... 

Angelique privi împrejur, căutând cu disperare o cale de 
scăpare: nu găsi niciuna. Andre se apropie şi dădu să-i 
mângâie sânul. Ea îi respinse mâna şi rezistă, zbătându-se, 
încercând să-i zgârie ochii cu unghiile. Poncin însă nu se 
lăsă. Angelique se temea să ţipe, ştiindu-se prinsă în 
capcană, ştiindu-se pierdută, ştiind că va trebui să se 
supună. Brusc, răsună o bătaie violentă în obloane. 
Zgomotul îl trezi deodată pe Andre din nebunie; Angelique 
ţipă, înfricoşată. Andre sări de pe pat, se repezi la uşa 
dormitorului, o descuie, ca şi pe cea exterioară, apoi se 
întoarse dintr-o mişcare spre fereastră, deschizând-o brusc. 


În câteva secunde, desferecă obloanele şi le trânti de 
perete. Nimic! Nimeni! Doar tufişurile bătute de vânt, 
zgomotul mării, promenada pustie dincolo de gard. Se 
apropie în goană o santinelă: 

— Ce se întâmplă? 

— Eu ar trebui să te întreb pe tine, soldat, zise Andre, cu 
inima răvăşită, cu vocea schimbată. Ai văzut ceva, orice? 
Treceam prin faţa uşii domnişoarei şi mi s-a părut că aud 
cum bate cineva în obloane. Repede, cercetează locul! 

În spatele lui, Pierre Vervene, charge d'affaires, 
pătrunsese grăbit în cameră, cu un halat peste cămaşa de 
noapte, cu scufia strâmbă şi cu o lumânare pâlpâind în 
mână. 

— Ce se întâmplă, ce - oh, Andre! Ce naiba, ce se petrece? 
Aţi strigat, mademoiselle? 

— D... da, eu, aa, el... se bâlbâi ea, Andre era, el... cineva a 
bătut în fereastră şi Andre a, aa... 

— Tocmai treceam prin faţa uşii, interveni Andre, şi m-am 
repezit în cameră, nu-i aşa, Angelique? 

Angeligque îşi cobori privirea, strângându-şi cearşafurile în 
jurul corpului. 

— Da, da, aşa e, răspunse ea, urându-l, dar temându-se de 
el şi încercând să-şi ascundă simţămintele. 

Vervene i se alătură lui Poncin la fereastră şi privi afară. 
— Poate că a fost vântul, te trezeşti cu tot soiul de pale de 
vânt, aşa din senin, pe-aici, şi obloanele nu sunt tocmai noi - 
scutură unul din ele, într-adevăr, nu stătea bine în ţâţâni şi 
făcea zgomot, apoi se aplecă în afară şi strigă la santinelă. 
Cercetează bine totul şi vino să-mi dai raportul! - închise 

obloanele şi ferecă fereastra. Bun! Nici o grijă 
mademoiselle! 

— Da, da, dar... - pe obraji îi curgeau lacrimi de uşurare. 

— Mon Dieu, mademoiselle, nu vă îngrijoraţi, nu plângeţi, 
sunteţi în siguranţă. 

Vervene îţi scoase scufia de noapte şi, neştiind cum să 
reacționeze, îşi scărpină ţeasta cheală. Din fericire, o zări 


pe Ah Soh printre servitorii strânşi în dreptul uşii şi îi făcu 
plin de importanţă, semn să intre: 

— Ah Soh, tu stai a-icea cu dom-ni-so-hala, heya? 

— Da, dom-nu. 

Ah Soh plecă după saltea şi cearşafuri; toată lumea începu 
să iasă din cameră. 

— Am să mai stau cu dumneavoastră, mademoiselle, până 
vine Ah Soh, Vervene căscă. Poate că aţi greşit amândoi, şi a 
fost într-adevăr doar vântul. Cine să bată în obloane? Nu 
sunt nici golani, nici derbedei de stradă în colonie, n-are 
cine să facă glume din astea sau să comită tâlhării, din 
fericire. Trebuie să fi fost vântul, nu? 

— Sunt convins, încuviinţă Andre, revenindu-şi din accesul 
de panică, sperând ca nimeni să nu-i fi spionat gesturile din 
afară: observase crăpătura în oblon, dar nimic altceva. Nu 
crezi, Angelique? 

— Aa, probabil, da, răspunse ea, încă şocată, pradă fricii 
produse de atitudinea lui Andre şi de zgomotul de la 
fereastră. 

Cum se face că a intervenit tocmai atunci? A fost cineva, 
sau doar vântul, trimis de Dumnezeu? Să fie chiar un semn 
al Domnului? Vânt sau nu, mână de om sau nu, nu contează. 
Am scăpat, mâine mă mut înapoi la Malcolm, nu îndrăznesc 
să rămân aici, alături de Andre, e prea periculos. 

— Mi s-a părut că loveşte cineva în obloane, adăugă ea, 
dar probabil că m-am înşelat. Poate că a fost o... o pală de 
vânt. 

— Cu siguranţă aşa a fost, spuse Vervene cu convingere. Şi 
obloanele mele trosnesc tot timpul şi mă trezesc din somn - 
tuşi şi se aşeză, uitându-se cu blândeţe la Andre, a cărui 
faţă era încă albă ca creta. N-are rost să mai stai. Nu arăţi 
deloc bine, parcă ai avea o criză de ficat, Doamne păzeşte! 

— S-ar putea. E adevărat, nu mă simt prea bine - Andre 
privi către Angelique. Mă scuzaţi, adăugă, cu vocea acum 
calmă şi domoală, părând din nou el însuşi, fără acea criză 


ciudată de pofte şi brutalitate. Noapte bună, Angeligue, nici 
o grijă, n-ai de ce te teme. Monsieur Vervene are dreptate. 

— Da... Sigur, mulţumesc, Andre. 

Angelique se sili să zâmbească. Andr6 ieşi. Înainte de a 
pleca ea îl sfredelise cu privirea, căutând să desluşească 
adevărul din ochii lui. Părea prietenos şi nimic mai mult. 
Dar Angelique nu mai avea încredere în el. În orice caz, ştia 
că nu avea ce-i face, trebuia să se împace cu el, să-i accepte 
inevitabilele scuze, prefăcându-se a uita totul, acceptând că 
fusese victima unui moment trecător de nebunie. Urmau să 
fie din nou în relaţii bune. Dar numai la suprafaţă. Se 
cutremură. În străfundul sufletului ştia că, în cele din urmă, 
va trebui să-i satisfacă orice i-ar fi cerut. Atâta vreme cât 
Poncin rămânea în viaţă. 

Ori tremura, chircit lângă o barcă de pescuit, răsturnată 
pe ţărmul acoperit cu pietriş. La douăzeci de metri, se 
spărgeau alene valurile, murmurând încet. 

— Eşti complet baka, şopti el, mânios pe el însuşi. 

Fără să-şi dea seama ce face, lovise în obloane, după care, 
îngrozit de propria lui prostie, fugise. Sărise gardul, găsise 
vâsla de care se folosise şi la venire ca să aducă a pescar, şi- 
o aruncase peste umăr şi traversase drumul fără să-l 
someze nimeni, doar în urmă se auzeau glasurile agitate ale 
gai-jinilor. Hiraga are dreptate, îşi spuse, cuprins de greață, 
năuc, cu inima bătând să-i spargă pieptul, cu umărul năclăit 
de sângele cald ce i se prelingea din rana deschisă de 
efortul făcut când fusese nevoit să fugă. Poate că femeia mi- 
a sucit într-adevăr minţile. Ce nebunie să bat în obloane, la 
ce mi-a servit mie? Ce contează dacă se mai culcă şi altul cu 
ea? De ce m-am aprins aşa de rău? De ce mi s-a urcat 
sângele la cap din pricina asta? Nu e proprietatea mea, şi 
nici nu vreau să fie, ce contează dacă un gai-jin se culcă cu 
ea, cu voia sau fără voia ei? Unor femei le place chiar să te 
porţi brutal cu ele, asta le stârneşte, la fel ca mulţi bărbaţi... 
Ei, stai puţin... Oare ar fi fost mai bine dacă s-ar fi luptat cu 
mine în loc să mi se supună, oricât ar fi fost ea de drogată, 


sau oricât s-ar fi prefăcut că este? Să se fi prefăcut? Gândul 
îi trecu pentru prima oară prin minte. Parte din veninul din 
suflet îi dispăru, deşi era încă întărâtat şi zdrobit de o 
durere năprasnică în tâmple. Să se fi prefăcut? Oh, poate, 
doar m-a cuprins cu braţele şi picioarele, iar corpul ei se 
mlădia cum n-am mai pomenit. Toate femeile cu care te 
culci se mişcă aţâţător, mormăie, oftează, le dau lacrimile 
uneori, gem şi-ţi spun: „Oh, ce vânjos eşti, ah, mă sfârşesc 
în braţele tale, n-am mai cunoscut un astfel de bărbat”, dar 
orice client ştie că aşa sunt ele învăţate să spună, asta zic la 
oricare şi nu înseamnă mare lucru. Dar cu ea nu a fost aşa, 
fiecare moment a fost pentru mine plin de miez. Că s-a 
prefăcut sau nu, n-are importanţă, femeile sunt atât de 
înşelătoare. Nu contează, n-ar fi trebuit să lovesc în obloane 
ca un apucat, trădându-mi prezenţa şi distrugându-mi 
probabil orice şansă de a reveni vreodată aici. Furia îl 
cotropi din nou. Izbi cu pumnul în lemnul bărcii. 

— Baka, mârâi Ori, regretând că nu poate urla din 
răsputeri. 

Se auziră paşi pe pietriş. În alertă, Ori se cufundă şi mai 
mult în întuneric, auzi glasuri de pescari ce se apropiau, 
sporovăind între ei, şi îşi reproşă amarnic propria 
imprudenţă. Imediat, un pescar între două vârste, cu o 
mutră dură, ocoli barca şi se opri în faţa lui. 

— Hei, ia uitaţi aici! Cine eşti, străine, rosti omul cu mânie, 
pregătindu-se să-şi folosească catargul scurt drept măciucă. 
Ce faci aici? 

Ori nu se clinti, mulţumindu-se să-l măsoare cu ochi 
asasini, pe el şi pe ceilalţi doi care i se alăturaseră. Unul era 
şi el între două vârste, celălalt - un tânăr nu mult mai mare 
decât Ori. Ambii aveau în mâini vâsle şi scule de pescuit. 

— Aţi ajuns să le puneţi voi întrebări mai marilor voştri?! 
se răsti la el Ori. Astea sunt purtări? 

— Cine eşti, doar nu eşti samur... 

Omul se opri, încremenit. Ori ţâşni în picioare, cu mâna pe 
mânerul sabiei, lama ieşind pe jumătate din teacă, 


amenințătoare. 

— În genunchi, jigodii, sau vă sfârtec inimile voastre baka. 
Sunt samurai, chiar dacă sunt tuns aşa. 

Pescarii îngenuncheară instantaneu, lipindu-şi capetele de 
nisip şi guiţând scuze: nu se mai puteau îndoi, simţiseră 
autoritatea vocii şi văzuseră cum ţinea sabia în mână. 

— Gura! lătră Ori. Unde mergeţi? 

— Să pescuim, domnia ta, să pescuim în larg. Ne cerem 
iertare, dar cu întunericul şi tunsoarea ciud... 

— Gura! Puneţi barca la apă! Hai! 

O dată în larg, cu furia domolită, înviorat de aerul sărat, 
Ori privi înapoi spre colonie. Luminile erau în continuare 
aprinse în legaţiile franceză şi britanică, în clădirea Struan 
şi la Clubul pe care i-l descrisese Hiraga. Felinare pe 
promenadă, câteva licăriri în bungalow-uri şi taverne. 
Mahalaua Beţivanilor trează, ca de obicei, acolo ginul 
curgea fără întrerupere. Ori, însă, îşi concentră atenţia 
asupra Legaţiei franceze. De ce? se tot întreba. De ce să fi 
simţit atâta... gelozie, ăsta e cuvântul. O gelozie 
nebunească. Baka gelozia la pat! O fi oare pentru că Hiraga 
mi-a spus: „Iaira spune că obiceiul la ei e ca la noi în clasele 
de sus: bărbatul nu se culcă înainte de căsătorie cu femeia 
sortită să-i fie nevastă...” Ceea ce înseamnă că tai-panul nu 
se culcă cu ea şi, fiindu-i promisă, nimeni nu are dreptul s-o 
atingă. Din cauza asta am izbit oare în obloane, ca să-l 
împiedic pe acel om să se culce cu ea? Sau ca să o ocrotesc 
pe ea? Sau o fi pentru că nu vreau să se bucure nici un alt 
bărbat de ea înaintea mea - asta e şi mai prostesc! Oare 
pentru că am fost primul? Culcatul e oare altfel când eşti 
singurul care se bucură de femeia aia? Îmi amintesc că 
chinezii socot virginitatea cel mai puternic afrodiziac pe 
acest pământ. De asta am procedat cum am procedat? Nu, 
am făcut ce-am făcut dintr-o toană care mi-a venit deodată. 
Cred că e femeie-lup care trebuie ucisă, dar mai bine după 
ce m-am culcat încă o dată cu ea. Ca să mă pot elibera de 
vraja ei. Dar când şi cum? Acum trebuia să fie. E prea 


primejdios să rămân în Yoshiwara. Hiraga va afla cu 
siguranţă că nu am plecat. Dacă mă găseşte, sunt un om 
mort. Să mai risc trei zile? Dacă nu reuşesc în acest 
răstimp, aş putea oare să mai plec la Kyoto fără ca Hiraga 
să afle ceva? E mai înţelept să plec acum. Care din soluţii e 
cea bună? 

— Tu, bătrâne, unde locuieşti? 

— Strada a doua, casa a cincea, domnia ta, bâigui 
pescarul. 

Erau cu toţii îngroziţi: îşi dăduseră de mult seama că 
aveau de-a face cu vreun ronin ce se ascundea în colonie, 
încercând să scape de oamenii din detaşamentele de 
căutare ale lui Toranaga. 

Duminică, 21 octombrie. 

Clopotele bisericii chemau credincioşii la rugăciune în 
acea dimineaţă frumoasă şi răcoroasă. 

— Nu prea se înghesuie credincioşii, aici, la Yokohama? 
spuse Jamie McFay către Struan. 

Pe McFay îl dureau umerii şi şalele. Nu era tocmai pe 
gustul lui biserica şi nici slujba ce se anunţa atât de diferită 
de austerele servicii prezbiteriene de rit scoţian din 
copilăria lui. 

— Nu că aş fi eu dus la biserică prea mult, adăugă el, cu 
prudenţă, întrebându-se care va fi atitudinea lui Struan 
după cearta violentă pe care o avuseseră în ajun. Maică- 
mea e uşă de biserică, de trei ori se duce la slujbă în fiecare 
duminică! 

— Şi a mea la fel, doar că e anglicană, răspunse Struan 
apăsat. 

Mergea încet, cu dificultate, sprijinindu-se în cârje, în 
mijlocul grupurilor de bărbaţi ce se îndreptau, din direcţii 
diferite, către biserica amplasată la capătul străzii 
principale, uşor retrasă în centrul unei grădini, pe un teren 
dintre cele mai bune, în apropierea mării. 

— Biserica e frumoasă. Dă coloniei din Yokohama aerul că 
e de-acum permanentă. 


Sfânta Treime, sau Pe De Trei, cum era poreclită biserica 
în particular, constituia mândria coloniei. Fusese sfinţită în 
anul precedent de către episcopul de Hong Kong. Turla era 
înaltă şi clopotele plăcute la auz, ducându-i pe expatriaţi cu 
gândul la pământurile natale, atât de îndepărtate. Lemn, 
ghips şi cărămizi de la Shanghai. Grădini bine întreţinute, 
un cimitir cu numai şapte morminte: epidemiile erau rare la 
Yokohama spre deosebire de Hong Kong, unde bântuiau 
molimele şi febra mortală a Vâii Fericirii, mal-aria. Cele 
şapte morţi fuseseră accidentale, cu excepţia uneia, 
datorată bătrâneţii. Nu era lucru obişnuit să lucrezi 
douăzeci de ani în Asia, şi încă şi mai rari erau cei trecuţi de 
vârsta pensiei. 

Clopotul sună din nou, fără însă să fie imperativ: mai era 
destul timp ca lumea să-şi găsească locurile. Strana Nobilei 
Case, cea mai de vază, se afla în primul rând. Am mare 
nevoie de ajutor, îşi spuse Struan cu ardoare, căci, deşi nu 
era habotnic, nu era mai puţin credincios. Îmi pare bine că 
biserica asta e mai mult a noastră. lerenul şi clădirea 
fuseseră donate bisericii anglicane de către toţi negustorii, 
care votaseră cu entuziasm în favoarea contribuţiei la patru 
ore după deschiderea clubului din Yokohama, unde se şi 
porniseră afacerile, în chiar ziua fondării coloniei. Lucrul se 
făcuse la propunerea lui McFay şi din ordinele lui Tess 
Struan, care garantase cincizeci la sută din cheltuieli. Se 
angajase de asemenea să furnizeze clopotul, pe care îl 
comandase la noua lor oţelărie din Hong Kong. Când 
povestea ajunsese la urechile lui Tyler Brock, acesta, 
nevoind să o lase pe pierduta şi detestata lui fiică să i-o ia 
înainte, adusese de la Londra un vitraliu şi strane din lemn 
englezesc. 

— Să te duci la slujba de duminică e bine, dar numai o 
dată pe lună, obişnuia să spună taică-meu când nu era de 
faţă maică-mea, îşi aminti Struan şi zâmbi trist. Când era 
tânăr, mergea tot atât de des la biserică precum ea acum... 


Malcolm se opri o clipă să-şi tragă sufletul şi privi spre 
mare. Era agitată, de un cenuşiu albăstrui; cerul înspicat de 
nori. O duzină de nave comerciale, în special englezeşti, 
una americană, una rusească. Nava poştală, sosită cu o zi 
înainte, nava amiral franceză cu zbaturi, şi fregata Pearl, tot 
fără catargul din faţă, erau ancorate în rânduială în port. 

— Parcă nu te simţi tocmai în siguranţă fără flotă. Parcă ai 
fi în pielea goală. 

— Asta e sigur. Cred că nu va lipsi multă lume de la slujbă 
azi, răspunse McFay, executând mişcări circulare din cap 
pentru a-şi uşura durerea de ceafă. 

— Când crezi că se întorc? 

— Eu aş zice peste o lună... 'Neaţa, doamnă Lunkchurch - 
ambii îşi scoaseră ceremonios pălăriile, Struan cu oarecare 
stângăcie, în momentul în care femeia navigă pe lângă el, 
cu fustele ei umflate şi bonetă, remorcându-şi soţul asudat, 
al cărui chip era plin de vânătăi. Ce naiba a păţit tipul? 

— S-o fi bătut, răspunse McFay prudent, sondând mai 
departe dispoziţia lui Struan, pe care nu-l văzuse şi de la 
care nici nu mai primise vreo vorbă din ziua precedentă cu 
excepţia mesajului rece din acea dimineaţă, prin care-l 
convoca la biserică, iar acum păşea spăsit în urma lui 
Struan care continua să şontâcăie mai departe. Se pare, 
continuă McFay, că el, Dimitri şi încă vreo câţiva s-au 
hotărât să facă o escapadă în Mahalaua Beţivanilor ieri, să-i 
tragă o paranghelie de sâmbătă seara. 

— Paranghelie în sens de cafteală? 

— Mi-e teamă că asta era ideea. Cică s-au distrat teribil, 
aşa mi-a spus Dimitri. 

Struan remarcă o scânteiere subită în ochii lui McFay. 

— Aha, deci ai fost şi tu acolo, Jamie? întrebă el pe un ton 
tăios, apoi îi zâmbi. 

McFay observă zâmbetul şi simţi o mare uşurare: 

— Păi, da, tai-pan, am fost şi eu... Doar ca să mă asigur că 
nu i se întâmplă nimic lui Dimitri. 


— Şi i s-a întâmplat ceva? făcu Struan, cu un ghimpe de 
invidie. 

— Nu, da' chiar că ne-am distrat bine, tai-pan. 

— Ce noroc pe tine! Hai, Jamie, dă-i drumul, povesteşte. 

Jamie auzi în glasul celuilalt tonul prietenos, de 
camaraderie, pe care se temuse că l-a pierdut pentru 
totdeauna şi surâse larg, uitând de dureri, de furie, de 
grijile legate de viitor. 

— A fost o luptă de cocoşi pe cinste la taverna Taurul şi 
Cocoşul, cea mai straşnică, o arenă de lupte nouă şi o bere 
de Nagasaki mai ceva decât berea brună scoțiană! Doi tipi 
din armată s-au chitit contra a doi dintr-ai noştri, Sykes 
Lumânărarul şi Barbă-n Sânge. 

— Cine? 

— Un marinar la pensie, şef de tun, Charlie Bent, a fost pe 
Lasting Cloud, cel care a spulberat jonca de război a lui Wu 
Fang Choi în '43. Acum i se spune „Barbă-n Sânge” fiindcă 
are grijă de abator. L-am încurajat de la un cap la altul, tai- 
pan, şi-am câştigat douăzeci şi cinci de lire. Pe urmă am 
descins la Yokopoko Palace, cea mai mare tavernă din 
Mahalaua Beţivanilor, locul de întâlnire al celor din armata 
de uscat - marina merge la Fratele Tuck, aşa că frumoşii 
ăştia nu se întâlnesc niciodată. Am pierdut un decar la 
ruletă, şi încă cinci lire la zaruri. Apoi, nici nu ştiu cum am 
ajuns la Cin' bea mai tare, negustorii contra celorlalţi. Cred 
că am câştigat. Pe urmă acasă şi nani, deşi, aa, unii s-au dus 
pentru reparaţii la Nelli-Făr'-de-Jenă. 

— Şi tu? 

— Aa, da, dar numai pentru un ultim pahar, are şampania 
cea mai bună şi cea mai ieftină din Yokohama. 

— Şi fetele? 

McFay izbucni în râs: 

— Nici nu se compară cu cele ale doamnei Fortheringill, 
de la Hong Kong! O duzină de păsărici, stârnite din 
cartierul East End din Londra, cu popas la Hong Kong, 
câteva de la Sydney, din Australia, fiice de ocnaşe care şi-au 


ispăşit pedepsele şi-au rămas mai departe acolo. Cam 
necioplite toate, nu prea pe gustul meu - numai zâmbet, 
Jamie saluta trecătorii şi fără să-şi dea seama, adăugă: Mie 
Nemi îmi ajunge cu vârf şi îndesat - atunci observă mutra 
acră a lui Struan, veselia i se stinse şi se blestemă în sinea 
lui că pomenise de fată. S-a întâmplat ceva tai-pan, te simţi 
bine? 

— Nu, nimic, răspunse Struan scurt, cuprins brusc de 
invidie faţă de forţa şi virilitatea celuilalt, dar nu pe el îl ura, 
ci pe sine. Nu mai suport să fiu în halul ăsta, Jamie, mi-e 
groază! Mi-e groază! Doamne, ce greu e să trebuiască să ai 
răbdare, dar n-am de ales, ştiu asta - şi se sili să 
zâmbească. Nemi? Da, o fată drăgălaşă. Drăguţă. 

Cu mare efort, Struan îşi îndepărtă gândul de la Shizuka şi 
eşecul său, dorindu-şi mai presus de orice să se dovedească 
bărbat cu Angelique, să treacă de toate piedicile şi 
pragurile de nisip ce îl aşteptau şi să înfrunte furtuna pe 
care mama lui avea, fără îndoială, să o stârnească. Lucrurile 
trebuie luate unul câte unul. [ine-te bine, rezolvă cu 
biserica şi cu restul până la şase, când Ah Tok îţi va aduce 
leacul: 

— Un pic înainte de a merge la templu, fiule? 

— Nu, mulţumesc mamă, o dată pe zi îmi ajunge. Doctorul 
mi-a spus să am grijă. 

— Ce ştiu diavolii ăştia de străini? 

— Şi eu sunt un diavol de străin. 

— Da, dar tu eşti fiul meu. 

Ce pisăloagă e Ah Tok. Dar mă pot încrede în ea. Ce 
contează dacă iau din leac câte puţin o dată pe zi? Pot să 
mă las oricând, n-am nevoie în timpul zilei, deşi e adevărat 
că mă simt mult mai bine după el. Trebuie să iau o decizie 
în legătură cu scrisoarea mamei, să-i scriu şi să-i trimit 
răspunsul cu poşta de mâine. Trebuie! Scrisoarea îi fusese 
adusă de un curier special, o rudă a compradorului Gordon 
Chen, evident. Din nou lipsea acel P S. „le iubesc”. Din nou, 
mesajul secret îl înfuriase la culme: 


Malcolm, Ai luat-o complet razna? Petrecem de logodnă? 
După ce te-am prevenit? Cum ai putut să-mi nesocoteşti 
scrisoarea şi îndemnurile insistente de a te întoarce? Dacă 
n-aş fi primit azi, o dată cu acea veste incredibilă, raportul 
doctorului Hoag, aş fi crezut că ai fost rănit şi la cap, nu 
numai la corp. l-am cerut guvernatorului să ia măsuri 
imediate împotriva bestiilor care te-au atacat şi să le aducă 
în faţa tribunalului Majestății Sale. Dacă nu o face, l-am 
avertizat personal că întreaga forţă a familiei se va mobiliza 
contra administraţiei sale. 

Destul în această privinţă. Întoarcerea ta la Hong Kong 
este o necesitate VITALĂ din trei puncte de vedere. Desigur, 
sunt dispusă să-ţi iert răzvrătirea, eşti încă foarte tânăr, ai 
trecut prin momente cumplite şi te-ai lăsat prins în mrejele 
unei femei care ştie ce vrea. Mulţumesc lui Dumnezeu că te 
întremezi pe zi ce trece. Din raportul doctorului Hoag 
reiese că, în momentul în care vei primi această scrisoare, 
vei fi capabil să întreprinzi călătoria (i-am cerut doctorului 
să vină la HK cu tine, şi îl consider direct responsabil de 
starea sănătăţii tale). V-am rezervat amândurora locuri pe 
nava-poştă, ceea ce am omis în mod deliberat să fac pentru 
ea. 

Trebuie neapărat să te întorci REPEDE şi SINGUR, în 
primul rând pentru a deveni în mod oficial tai-pan. Bunicul 
tău a lăsat în scris dispoziţii anume care se cer împlinite 
înainte ca tu să devii LEGAL tai-pan al casei Struan, 
indiferent ce ţi-am lăsa eu sau tatăl tău moştenire. Înainte 
de moarte, tatăl tău m-a făcut să depun - în absenţa ta, fiule 
- jurământul care trebuia depus. M-am angajat de 
asemenea să te fac pe tine să depui jurământul. E un lucru 
care nu mai poate fi amânat. 

În al doilea rând, se impune să hotărâm neîntârziat cum să 
respingem atacul lui Tyler Brock contra noastră. [i-am mai 
scris că e susţinut fără rezerve de Banca Victoria şi că 
ameninţă să ne suspende plata cecurilor, ceea ce ne-ar fi 
fatal dacă-i reuşeşte. Gordon Chen a sugerat o soluţie 


extrem de riscantă, nu poate fi aşternută pe hârtie şi 
necesită semnătura şi participarea tai-panului. Fratele meu 
vitreg, lordul Sir Morgan Brock tocmai a sosit la HK şi îşi 
afişează peste tot titlul de nobleţe, pe care nu l-a obţinut 
decât convingându-şi tatăl vitreg fără moştenitor, să-l 
adopte, după care acesta, aproape imediat şi oh, cât de 
oportun, a murit. 

A fost oare ajutat să moară? Doamne iartă-mă, nu mă 
îndoiesc că da. Şi Morgan şi Tyler Brock se laudă deschis că 
până la Crăciun ne vor pune cu botul pe labe, la cheremul 
lor şi că vor prelua loja fondatorilor la cursele de cai din 
Valea Fericirii. leri s-a supus la vot alegerea unui nou 
fondator. Conform dorinţei bunicului tău şi în numele tău, 
am votat din nou contra lui. Să mă ierte Dumnezeu, dar îmi 
urăsc tatăl cu toată fiinţa, mă apucă pandaliile când aud de 
el. 

În al treilea rând: capcana în care ai fost atras. Nu mi-a 
venit să cred istoria cu „petrecerea de logodnă” până nu 
am primit confirmarea. Mă rog lui Dumnezeu şi sper că 
până acum ţi-a venit mintea la cap îndestul ca să-ţi dai 
seama ce s-a petrecut cu tine. Din fericire, nu te poţi 
căsători fără aprobarea mea şi în nici un caz cu fiica unui 
catolic şi escroc pe deasupra, care a dat bir cu fugiţii (există 
mandate contra lui pentru datorii neplătite). Într-adevăr, eu 
te înţeleg într-un fel. Gordon Chen mi-a explicat cât de uşor 
poate fi îimbrobodit un flăcău ca tine, aşa că nu dispera. 
Avem un plan care te va smulge din ghearele ei şi îţi va 
demonstra - regret, dar trebuie să fiu directă -cănue 
decât o curtezană. 

Când te vei căsători, soţia ta va trebui să fie englezoaică, 
cu frica lui Dumnezeu, în nici un caz o eretică; o fată de 
familie bună, instruită, acceptabilă în societate şi demnă să- 
ţi fie nevastă, cu o zestre aşa cum se cere şi calităţi de 
natură să te ajute pe viitor. Când va veni momentul, nu vor 
lipsi persoanele potrivite şi vei putea alege. 


I-am scris cu aceeaşi poştă şi doctorului Hoag şi, de 
asemenea, lui McFay, spunându-i cât am fost de şocată 
auzind că a permis această prostie. Aştept să te văd şi să te 
îmbrăţişez în câteva zile. Mama ta iubitoare. 

Aproape imediat, Jamie se precipitase în camera lui, cu 
chipul ca de ceară: 

— E la curent! 

— Ştiu. Nu contează. 

— Isuse Cristoase, Malcolm, cum poţi spune că nu 
contează! izbucnise McFay, nemaiştiind ce să spună, apoi îi 
întinse scrisoarea care îi tremura în mână. Uite. Citeşte! 

Scrisoarea, fără nici un fel de introducere, era semnată 
Tess Struan: 

În caz că nu puteţi explica în mod satisfăcător de ce i-aţi 
permis fiului meu (deşi urmează să fie tai-pan, ştiţi bine că e 
minor) să se logodească fără a obţine acordul meu 
prealabil, despre care ştiţi cu SIGURANŢĂ că nu l-ar fi 
obţinut pentru o căsătorie atât de nepotrivită, veţi înceta să 
mai conduceţi firma Struan în Japonia de la finele anului. 
Predaţi-i domnului Vargas pentru moment conducerea şi 
reveniţi împreună cu fiul meu cu nava-poştă în scopul 
rezolvării acestei probleme. 

Struan aruncă scrisoarea cu furie: 

— Nu mă duc înapoi la Hong Kong, nu încă. Mă voi duce 
când voi avea chef. 

— Doamne Dumnezeule, Malcolm, dacă ne ordonă să 
mergem, am face bine să ne supunem. Sunt raţiuni care... 

— Nu! strigă Malcolm. Ai priceput? Nu! 

— Pentru numele lui Dumnezeu, deschide ochii, se 
zburlise, la rândul lui, McFay. Eşti minor, ea conduce 
compania, şi încă de mulţi ani. Suntem în subordinea ei şi... 

— Eu nu sunt în subordinea nimănui. leşi afară! 

— N-am să ies! Nu vezi că ceea ce ne cere e înţelept, aşa 
cum spune ea, şi nu ne sileşte la nimic! Putem să fim înapoi 
în două-trei săptămâni, tot va trebui să obţii acordul ei mai 


devreme sau mai târziu, de ce să nu încercăm acum, se va 
clarifica situaţia şi va fi mai uşor şi pentru mine şi pen... 

— Nu! Şi... anulez ordinele ei: eu îţi ordon de-acum 
înainte. Sunt tai-pan al firmei Struan. 

— La naiba! Doar ştii că nu mă pot pune de-a curmezişul 
voinţei ei! 

Struan se clătină aproape, simțind junghiul care-i 
străbătuse şalele când se ridicase în picioare şi zbierase la 
McFay: 

— Ascultă dracului o dată, lepădătură! Ţi-aduc aminte că 
ai jurat să-l serveşti pe tai-pan, pe TAI-PAN, pentru numele 
lui Dumnezeu, oricare ar fi el, pe tai-pan, şi nu pe mă-sa, 
dracu' s-o ia! ŢI-ADUCI AMINTE SAU NU? 

— Da, dar să nu... 

— De cine ai de gând să asculţi, Jamie? De mine sau de 
mama? 

Prăpastia se adâncise între ei, urmaseră nişte vorbe 
amare, pline de furie, dar Malcolm câştigase. Subiectul nu 
era discutabil: totul era stipulat clar în documente, 
jurământul fusese depus în numele lui Dumnezeu. 

— Bun, de acord! scrâşnise McFay. Dar, fir-ar să fie, iartă- 
mă, cer dreptul de a-i scrie şi de a o pune la curent cu noile 
mele ordine. 

— Da, fă-o, scrie-i cu prima poştă şi spune-i cu ocazia asta 
că tai-panul îţi ordonă să rămâi aici, că eu sunt singurul 
care te poate da afară şi într-adevăr o voi face dacă îmi mai 
creezi probleme. Cât despre logodnă, asta mă priveşte doar 
pe mine, fie că sunt minor sau nu. 

Malcolm se aşezase cu greu la loc, încovoiat de durere. 

— Doamne. Tai-pan, mă dă afară, orice ai zice dumneata. 
S-a terminat cu mine. 

— Nu. Nu fără acordul meu. Asta e regula la noi. 

— Se poate. Dar, fie că îţi convine, fie că nu, poate să ne 
facă viaţa un chin la amândoi. 

— Nu, dacă faci doar ceea ce îţi cer eu. Eşti apărat de 
legea lui Dirk, şi chiar şi ea trebuie să se supună acestei 


legi, răspunse Malcolm, amintindu-şi nenumăratele ocazii în 
care mama lui invocase numele lui Dirk Struan în faţa lui 
sau a tatălui său, a fraţilor şi surorilor lui, în chestiuni de 
afaceri, de morală sau de viaţă pur şi simplu. Şi n-au spus 
oare mama şi tata de o mie de ori că eu voi fi tai-pan, şi toţi, 
inclusiv unchiul Gordon au încuviinţat alegerea? Orice 
formalităţi de instalare pot să aştepte, mama invocă asta ca 
un pretext pentru a mă da pe brazdă cum vrea ea. Ce 
Dumnezeu, am fost crescut şi pregătit o viaţă întreagă să 
fiu tai-pan, ştiu cum să mă descurc, aşa cum ştiu şi care e 
buba în toată povestea asta. Eu sunt Iai-pan, şi cu asta 
basta. Acum, te rog să mă scuzi, am... Am de lucru. 

De cum rămăsese singur strigase după Ah Tok. Oh, atunci 
chiar că am avut nevoie de licoarea aia mai mult decât 
oricând, ce bine îmi prinde şi cum m-a scăpat de dureri şi 
nelinişti şi mi-a dat curaj, şi ce bine m-am simţit apoi cu 
Angelique! Ah, îngerul meu, abia aştept să revii în 
apartamentul tău de-alături, aşa de aproape, aşa de caldă, 
ce desfătare! Dar, Doamne! Ce n-aş da să nu mă apuce 
durerea când mă gândesc la ea şi să-mi stârnească cealaltă 
durere, şi dimineaţa abia a început, şi mă aşteaptă o slujbă 
plicticoasă, şi mai trebuie să suport şi prânzul, încă opt ore 
până la viitoarea... 

— Îmi cer scuze pentru discuţia de ieri, spuse acum 
McFay. Regret mult. 

— Eu nu, am limpezit lucrurile, replică Struan cu o forţă 
neobişnuită. Acum compania are cu adevărat un 
conducător, e adevărat că nu tata a condus pentru că în 
ultimii ani a fost mai mult beat, în timp ce mama făcea tot 
ce îi stătea în putere, ceea ce nu ne-a ajutat prea mult să le- 
o luăm înainte celor de la Brock. Trebuie să spunem 
lucrurilor pe nume, ne-au devansat, sunt mai prosperi şi 
mai sănătoşi din punct de vedere financiar. Vom avea mare 
noroc dacă reuşim să ieşim teferi din furtuna actuală. la 
Japonia, spre exemplu, Japonia nu ne acoperă nici 
cheltuielile. 


— E adevărat pe termen scurt, dar pe termen lungeo 
afacere profitabilă. 

— Nu în modul în care ai condus firma până acum. 
Japonezii nu cumpără de la noi mărfurile care să ne aducă 
profit. lar noi cumpărăm nişte mătăsuri şi nişte viermi de 
mătase, ceva fleacuri lăcuite, altfel nu mare lucru. N-au 
industrie şi nici nu par să-i ducă dorul. 

— Aşa e, dar, pe de altă parte, până am reuşit să avem 
liber acces în China au trecut ani de zile. Şi acolo aveam 
opiu, ceai, argint. 

— Da, dar China e altceva. China e o civilizaţie străveche, 
sunt oameni cultivați. Avem prieteni în China şi, cum ai 
spune dumneata, o strategie comercială. Ideea mea e că 
trebuie să grăbim lucrurile aici dacă vrem să supravieţuim, 
altfel ne scufundăm. 

— Îndată ce Sir William pune punctul pe i cu Bakufu... 

— Dar-ar frenţia în Bakufu! întrerupse Struan cu 
intransigenţă în voce. M-am săturat să fiu condamnat să 
stau în fotoliu şi să-i aud pe toţi spunând că trebuie să 
aşteptăm ca Sir William să ordone flotei şi armatei să-şi facă 
treaba. Când mai e o reuniune cu Bakufu vreau să fiu 
prezent sau, şi mai bine, să-mi aranjezi mie o întâlnire 
particulară cu ei înainte. 

— Da, tai-pan. 

— Aranjează întâlnirea asta, Jamie, asta îţi cer. Şi 
grăbeşte-te! 

— Nu ştiu cum s-ar putea aşa ceva. 

— Întreabă-l pe samuraiul domesticit al lui Tyrer, Nakama. 
E de altfel preferabil să-mi pui la cale o întâlnire în taină cu 
el, ca să nu-l compromitem pe Phillip. 

McFay îi încredinţase informaţiile primite de la Nakama. 

— Nu-i o idee rea, spuse el cu sinceritate, şi îşi recăpătă 
încrederea constatând ardoarea lui Struan şi văzându-i 
hotărârea întipărită pe chip - poate că, în sfârşit, s-a găsit 
persoana potrivită. 

— Voi discuta cu Phillip după prânz, adăugă Jamie. 


— Când pleacă următoarea navă spre San Francisco? 

— Într-o săptămână, e nava confederată Savannah Lady - 
McFay cobori prudent tonul, căci trecea un grup de 
negustori prin apropiere. E cursa cu care pleacă comanda 
pentru Choshu. 

— Pe cine putem desemna, un om de încredere, ca să 
plece cu ea pentru o misiune specială? întrebă Struan, 
începând să-şi pună planul în aplicare. 

— Pe Vargas. 

— Nu, nu pe el, avem nevoie de el aici - Struan se opri din 
nou, căci îl dureau picioarele, şi se refugie ţopăind la 
marginea promenadei, lângă un zid scund, unde dorea să 
se odihnească, dar şi să discute cu celălalt ferit de urechi 
indiscrete. Nu mai e altcineva? Un om priceput? 

— Nepotul lui, Pedrito. E un băiat isteţ, arată mai 
portughez decât Vargas, practic n-are trăsături chinezeşti. 
Vorbeşte portugheza, spaniola, engleza şi cantoneza. În 
plus, se descurcă bine cu cifrele. Ar fi bun ca mesager şi în 
Nord, şi în Confederație. La ce te gândeai? 

— Rezervă-i un loc pe navă. Vreau să plece cu comanda pe 
care intenţionez s-o înmulţesc cu patru, şi să com... 

— Patru mii de puşti? rosti McFay, neîncrezător. 

— Da. Trimite o scrisoare cu nava-poştă de mâine şi 
transmite-le celor de la fabrică să-l aştepte. Nava se 
întâlneşte cu vaporul care pleacă din Hong Kong spre 
California. 

— Dar - spuse McFay, neliniştit - n-au primit deocamdată 
decât aurul necesar pentru două sute de puşti şi trebuie să 
acoperim întreaga comandă, asta e politica fabricii. Nu 
crezi că ne cam angajăm în obligaţii peste puterile noastre? 

— Unii aşa ar putea crede. Eu nu. 

— Şi să zicem că aducem două mii de puşti. Pe amiral îl 
apucă pandaliile când e vorba de importuri de arme şi opiu 
în Asia... Ştiu că legal nu ne poate împiedica, se grăbi să 
adauge McFay, dar e posibil să sechestreze un transport 
întreg sub pretextul stării de necesitate. 


— Nu va găsi armele şi nici nu va auzi despre ele decât 
când va fi prea târziu. Te îngrijeşti dumneata de asta. Până 
una-alta, fă un proiect de scrisoare care să însoţească 
comanda şi expediază alta cu nava-poştă. Fă-o tu cu mâna 
ta, Jamie, în secret. Cere din partea fabricii un tratament de 
favoare pentru această comandă, şi dreptul de a fi agenţi 
exclusivi pentru Asia. 

— Excelentă idee, tai-pan, dar sfatul meu e să nu 
supralicităm comanda. 

— Cere cinci mii de puşti, şi spune-le clar că le oferim o 
afacere cât se poate de profitabilă. Nu vreau să ne fure 
Norbert toată piaţa asta de sub nas - Struan păşi mai 
departe şi mai stânjenit de durere, îşi dădu seama ce îi 
trecea prin minte lui McFay fără să-l privească, şi adăugă, 
sec: Nu e cazul să consulţi Hong Kong-ul. Fă ce-ţi spun. Voi 
semna comanda şi scrisoarea. 

Urmă o scurtă tăcere. Apoi McFay se pronunţă: 

— Voi face precum spui. 

— Bun, făcu el - simţi reticenţa din glasul lui McFay şi 
hotări că sosise momentul să pună lucrurile la punct. Ne 
schimbăm politica în Japonia. Le place să se omoare prin 
părţile astea, nu? Din câte spune acest Nakama, mulţi 
dintre regii locali sunt gata să se revolte împotriva 
administraţiei Bakufu, iar Bakufu nu e tocmai de partea 
noastră, adevărat? Ei bine, le vom da ce vor. Le vom vinde 
ce le face trebuinţă: armament, câteva nave, chiar o fabrică 
de tunuri sau două, în cantităţi din ce în ce mai 
substanţiale. Le vindem pe aur şi argint. 

— Şi dacă întorc aceste arme împotriva noastră? 

— Pot. O singură dată, şi le vom da o lecţie, s-o ţină minte, 
cum am făcut oriunde în lume. Le vindem muschete, ceva 
arme cu încărcător, dar nu carabine cu repetiţie, tunuri de 
mari dimensiuni şi nici nave de război moderne. Îi vom 
vinde clientului ceea ce doreşte să cumpere. 

Angelique îngenunche în micul confesional, făcându-şi loc 
atât cât îi permiteau fustele voluminoase, şi începu ritualul, 


dând drumul unei avalanşe de cuvinte latineşti cu uşurinţa 
celor care nu citesc şi nici nu scriu limba, dar au învăţat 
rugăciunile şi formulele obligatorii pe de rost încă din 
copilărie. 

— lartă-mă, părinte, căci am păcătuit... 

De partea cealaltă, părintele Leo era mai atent decât de 
obicei. În mod normal nu asculta decât pe jumătate, cu 
tristeţe, convins că penitenţii minţeau, că nu-şi mărturiseau 
păcatele, că încălcau din plin poruncile (dar nu mai mult 
decât oriunde în altă parte în Asia), iar canonul pe care-l 
dădea el păcatului era acceptat doar din vârful buzelor şi 
niciodată urmat. 

— Deci ai păcătuit, copila mea, spuse cu vocea cea mai 
suavă de care era în stare, într-o franceză cu un accent 
atroce părintele, un bărbat de cincizeci şi cinci de ani, 
bărbos şi corpolent, un portughez iezuit, hirotonisit cu 
douăzeci şi şapte de ani înainte, ce se mulțumea cu 
firimiturile de viaţă pe care credea că i le îngăduie Cel de 
Sus. Ce păcate ai comis săptămâna aceasta? 

— Am uitat să-i cer iertare Fecioarei în rugăciunile mele, 
într-o noapte, pe când mă rugam, răspunse Angelique cu un 
calm desăvârşit, respectând înţelegerea ei cu divinitatea, şi 
am avut multe gânduri şi vise urâte, şi m-am temut, uitând 
că sunt în puterea Domnului... 

În ziua ce urmase acelei nopţi de pomină la Kanagawa, o 
dată ce se împăcase cu gândul dezastrului suferit, 
îngenunchease, plângând, în faţa micului crucifix pe care îl 
ţinea în permanenţă în camera ei: Maică a Domnului, nu 
mai trebuie să-ţi spun ce s-a întâmplat şi cum am fost 
pângărită, îngăima ea printre suspine, cu toată ardoarea de 
care era în stare, să-ţi mai spun că n-are cine să mă ajute, 
să-ţi spun că am nevoie de ajutorul Tău, că nu pot să mă 
împărtăşesc nimănui, nici chiar la spovedanie. Nu 
îndrăznesc să mărturisesc ce s-a petrecut, nu îndrăznesc, 
mi-ar distruge şi ultima şansă... te implor în genunchi să 
îngădui şi să înţelegi că atunci când voi spune, la 


spovedanie am uitat să-i cer iertare Fecioarei în rugăciunile 
mele, va însemna că mă spovedesc şi mărturisesc tot ce ţi- 
am spus acum şi tot ce ai văzut că mi s-a întâmplat, am să 
mai zic şi câteva mici minciuni pe care va trebui să le adaug 
ca să mă ocrotesc. Îţi cer iertare pentru această rugăminte, 
şi implor ajutorul Tău, n-am la cine să mă rog în afară de 
Tine. Ştiu că mă vei ierta şi că mă vei înţelege, pentru că 
eşti Maica Domnului şi femeie, vei înţelege şi mă vei 
dezlega de păcat... 

Acum Angelique întrezărea profilul părintelui Leo şi îi 
simţea duhneala de vin şi usturoi. Suspinând, îi mulţumi 
Fecioarei din toată inima pentru ajutor. 

— lartă-mă, părinte, căci am păcătuit. 

— Păcatele ce mi le spui nu-mi par atât de grave, copila 
mea. 

— Mulţumesc, părinte. 

Angeligque îşi înăbuşi un căscat, pregătindu-se să 
primească aşa cum se întâmpla de obicei, un modest canon, 
urmând apoi să se închine, dezlegată de păcat, să-i 
mulţumească preotului şi să plece. Urma prânzul la club, cu 
Malcolm şi Seratard, siesta în superbul apartament de 
lângă cel al lui Malcolm, cina la Legația rusă, şi... 

— Ce fel de gânduri urâte ai avut? 

— Oh, n-am ascultat şi nu m-am dovedit răbdătoare, 
răspunse ea, cu gândurile aiurea, şi nu m-am încredinţat 
Domnului. 

— Răbdătoare în ce privinţă? 

— M-a apucat un fel de furie contra servitoarei - 
Angeligue fu luată prin surprindere - şi aş fi voit ca 
logodnicul meu să se simtă mai bine, să se întremeze mai 
repede... 

— Ah, tai-panul, un tânăr la locul lui, dar nepot al unui 
mare duşman al Bisericii Adevărate. Ţi-a povestit? Ţi l-a 
descris pe bunicul său, Dirk Struan? 

— Am auzit ceva, părinte, răspunse Angeligue, deloc la 
largul ei. Mi-am pierdut răbdarea cu servi... 


— Malcolm Struan e un tânăr aşa cum trebuie, nu ca 
bunicul lui. I-ai cerut să treacă la catolicism? 

Chipul Angelicăi îşi pierdu culoarea: 

— Da, am atins şi problema asta. Discuţiile de acest fel 
sunt... foarte delicate şi nu pot fi rezolvate în grabă. 

— Da, da, aşa e - părintele Leo auzi respiraţia grăbită a 
Angelicăi şi îşi dădu seama de neliniştea ce o stăpânea. E 
adevărat, e o chestiune importantă pentru amândoi. 

Se încruntă, ştiind din experienţă că tânăra îi ascundea 
multe, dar nu era prima oară că i se întâmpla acest lucru. 
Urma să pună capăt spovedaniei în acest punct, apoi simţi 
brusc că era în faţa unei ocazii nesperate de a salva un 
suflet şi de a angaja o acţiune profitabilă. Spre deosebire de 
iubita şi însorita lui Portugalie, viaţa lui la Yokohama era 
tristă, cenuşie: pescuit, mâncare, băutură şi rugăciune. 
Biserica lui era mică şi dărăpănată, credincioşii păcătoşi şi 
puţini la număr, colonia o adevărată închisoare. 

— Discuţiile de acest gen sunt delicate, dar trebuie 
purtate. Nemurirea sufletului logodnicului tău e în mare 
primejdie. Mă voi ruga pentru împlinirea dorințelor tale. 
Copiii pe care îi veţi avea vor fi crescuţi întru Biserica 
Mamă şi presupun că ela încuviinţat. 

— Am discutat şi această problemă, părinte, zise 
Angeligue cu o detaşare uşor forţată. Desigur, copiii noştri 
vor fi catolici. 

— Dacă nu vor fi, îi vei azvâărli în prăpastia Iadului. Şi 
nemurirea sufletului tău va fi în primejdie - observă cu 
mulţumire că Angelique se cutremură, bun, îşi spuse, încă o 
lovitură dată Antichristului. Acest lucru trebuie hotărât fără 
greş înainte de căsătorie. 

Inima Angelicăi bătea să-i sară din piept, mintea îi era 
întunecată de o teamă pe care încerca să nu şi-o trădeze în 
glas. Credea cu fervoare în Dumnezeu şi diavol, în viaţa 
veşnică şi blestemul etern. 

— Mulţumesc pentru sfat, părinte. 

— Voi vorbi şi eu cu domnul Struan. 


— Oh, nu, părinte, te rog, nu, zise ea, cuprinsă de panică, 
cred că n-ar fi o faptă înţeleaptă. 

— N-ar fi o faptă înţeleaptă? - părintele Leo se scărpină 
distrat în barba plină de păduchi, ca şi părul şi sutana 
uzată, ajungând rapid la concluzia că convertirea lui Struan 
era o ispravă demnă de înfăptuit, meritând toată silinţa de 
care era în stare. Mă voi ruga lui Dumnezeu să mă îndrume. 
Dar nu uita că eşti minoră, şi logodnicul tău la fel. Presupun 
că, în absenţa tatălui tău, monsieur Seratard îţi este tutore 
după lege. Înainte de celebrarea sau înfăptuirea căsătoriei 
e nevoie de o autorizaţie şi trebuie împlinite toate aşa cum 
se cuvine pentru ocrotirea sufletului tău - aici zâmbi radios, 
mulţumit de sine. Acum să rosteşti zece Ave Maria şi să 
citeşti de două ori scrisorile Sfântului loan până duminica 
viitoare. Şi roagă-te lui Dumnezeu să te lumineze. 

— Mulţumesc, părinte. 

Uşurată, Angelique se închină, sudoarea inundându-i 
palmele, şi îşi înclină capul în aşteptarea binecuvântării. 

— In nomine Patris et Filii et Spiritus sancti, absolvo tuum 
- urmă semnul crucii. Roagă-te pentru mine, copila mea, 
spuse el pe un ton important, punând capăt ritualului şi 
începând în minte un dialog cu Malcolm Struan. 

La ora amurgului, Phillip Tyrer şedea cu picioarele 
încrucişate în faţa lui Hiraga, într-o mică încăpere foarte 
retrasă dintr-un mic restaurant pe jumătate ascuns în 
spatele casei acelui shoya, cel mai bătrân din sat. Erau 
singurii clienţi, iar pentru Tyrer aceasta era prima masă cu 
adevărat japoneză în compania unui japonez. Îi era foame şi 
era gata să guste din toate. 

— Mulţumesc invitat la mine, Nakama-san. 

— E plăcerea mea, Taira-san. Dacă îmi pot permite, 
accentul dumitale e din ce în ce mai bun. Mănâncă, te rog. 

Pe masa joasă dintre ei servitoarea dispusese o sumedenie 
de farfurioare cu diverse soiuri de mâncare, calde sau reci, 
aşezate pe tăvi lăcuite. Panouri shoji, tatami, ferestre 
culisante deschise către întunericul ce se lăsa, lămpi cu ulei 


ce dădeau o lumină plăcută, aranjament floral în nişă. 
Alături se afla o altă încăpere rezervată, iar de cealaltă 
parte restul restaurantului, constând de fapt într-un coridor 
ce dădea într-o alee care ducea la rândul ei în stradă. 
Localul oferea sake şi butoiaşe cu bere, având un bucătar şi 
trei servitoare-chelneriţe, totul gătit pe o sobiţă cu cărbuni. 
Hiraga şi Iyrer purtau kimonouri largi de casă. Iyrer se 
desfăta cu neobişnuitul confort, iar Hiraga se simţea uşurat 
să se despovăreze de veşmintele europene pe care le 
purtase toată ziua. Ambii fuseseră îmbăiaţi şi masaţi în 
aşezământul specializat de peste drum. 

— Te rog să mănânci. 

Tyrer se servea cu neîndemânare de beţişoare. La 
ambasada din Pekin fusese avertizat să nu guste mâncarea 
chinezească: „Doar dacă vrei să te otrăveşti cu adevărat, 
bătrâne. Prăpădiţii chiar mănâncă în mod obişnuit carne de 
câine, beau fiere de şarpe, înfulecă insecte cu lingura, 
orice, şi au o credinţă pe cât de aiurită, pe atât de 
nestrămutată: orice stă cu spatele la cer se mănâncă. Pfui!” 

Hiraga îi corectă poziţia degetelor în jurul beţişoarelor. 

— Aşa. 

— Mulţumesc, Nakama-san, foarte greu, spuse Tyrer, 
distrându-se. Îngraş nu mă dacă mănânc aşa ceva. 

— Nu mă îngraş dacă mănânc aşa ceva, îl corectă Hiraga, 
încă neostenit să tot corecteze japoneza lui Tyrer, căci 
ajunsese la concluzia că nu-i displăcea să-l înveţe limba. 
Tyrer era un elev bun, dotat cu o memorie remarcabilă şi o 
natură veselă, în plus - fapt de supremă importanţă - 
constituia o sursă nesecătuită de informaţii. 

— Ah, regret nu mă îngraş aşa ceva. Ce este, iertare, ce 
sunt aceste mâncăruri? 

— Noi le numim tempura, peşte prăjit în aluat. 

— Iertare, ce e aluat? 

Tyrer asculta cu atenţie, pierzând multe cuvinte dar 
înțelegând miezul, ştiind prea bine că interlocutorul său 
avea acelaşi tip de probleme. Vorbim mai mult engleza 


decât japoneza îşi spuse, strâmbându-se în sinea lui, dar nu 
contează. Nakama e un dascăl excelent şi s-ar zice că am 
ajuns la un acord echitabil. Dacă n-ar fi fost el, n-aş fi aici, 
poate că nici n-aş fi în viaţă şi n-aş fi câştigat atâta cinste a 
obrazului de care mă bucur pe lângă Marlowe, Pallidar şi 
drăguţul de Willie ca să nu mai vorbim de informaţiile 
nepreţuite pe care mi le furnizează. Tyrer zâmbi. Îi plăcea 
să se gândească la Sir William în aceşti termeni, când cu 
doar câteva zile înainte ar fi încremenit în spaimă în faţa lui. 

— Oh, acum înţeleg aluat! Şi noi folosim! 

— Mâncarea pr'ace, Taira-san? întrebă Hiraga, trecând la 
engleză. 

— Da, mulţumesc - când putea, Tyrer răspundea în 
japoneză. Mulţumesc pentru tot, baie, masaj, acum clam, 
pardon, acum calm şi vesel. 

Anume mâncăruri erau interesante, tempura şi yakitori, 
îmbucături de pui prăjite în sos dulce-sărat. Anaga se 
dovedi a fi ţipar prăjit, cu un sos dulce-amar care îl încântă. 
Shushi, bucățele de peşte crud de diverse consistenţe şi 
culori pe turtiţe de orez, îi păru greu de înghiţit la început, 
dar, o dată înmuiate într-un misterios sos sărat numit soia, 
deveniră acceptabile. La urma urmei, îşi spuse el, tata m-a 
sfătuit să încerc de toate: „Fiule, dacă insişti asupra acestei 
idei ciudate de a deveni interpret de japoneză, te sfătuiesc 
să te dai la felul lor de viaţă, hrana lor, şi tot aşa mai 
departe, fără să uiţi că eşti un gentleman englez cu 
obligaţii, cu datorii faţă de Coroană, de Imperiu şi de 
Dumnezeu...” Mă întreb ce-ar zice Bătrânul de Fujiko. Cu 
siguranţă face parte din modul lor de viaţă. Tyrer surâse 
brusc şi făcu un semn cu beţişorul: 

— Asta ce e? 

— Iertare, Taira-san, nu se face să arăţi cu capătul subţire 
al beţişorului. Foloseşte te rog celălalt capăt. Asta e 
wasabeh. 

Înainte ca Hiraga să-l poată opri, Tyrer înşfăcă gogoloiul 
de pastă verde şi îl înghiţi. Nările îi luară foc instantaneu: 


căscă gura, aproape orbit de lacrimi. După un timp focul se 
stinse. Tyrer mai gâfâi o vreme. 

— Doamne, zise Hiraga, copiindu-l pe Tyrer şi încercând 
să nu râdă. Wasabeh nu mănâncă, doar pune o reacă - 
iertare, cuvent greu de pronunţat - pune un pic în sos soia 
ca să dai gust. 

— E vina mea, gâfâi Tyrer, încă parcă gâtuit. Doamne, e 
mortală chestia asta, mai rău decât chili. Data viitoare eu 
atent. 

— Tu bun pentru om care începe, 'Taira-san. Şi înveţi 
japoneza rapidu, foarte bun. 

— Domo, Nakama-san, domo. Tu la fel în engleză. 

Încântat de complimentul primit, Tyrer se concentră 
încercând să se arate şi mai priceput. Ajunse la tako, felii de 
tentacule de caracatiţă. Chiar cu un pic de soia şi wasabeh, 
tot avea gust de cauciuc năclăit. 

— Ăsta delicios. Place foarte mult. 

Mor de foame, îşi spuse în sinea lui. Mi-ar trebui o raţie 
întreită de pui, încă un bol de orez, încă douăzeci de bucăţi 
de tempura. Hiraga mănâncă precum un bebeluş. N-are a 
face, stau de vorbă cu un samurai. Nici n-a trecut o 
săptămână de când ne-a scos din Legaţie, la Yedo, fără 
incident diplomatic. Nici nu sunt şase săptămâni de când |- 
am cunoscut pe Andre, dar vorbesc deja ceva japoneză şi 
ştiu mai multe despre obiceiurile locale decât toţi negustorii 
care sunt aici încă de la început. Dacă continui aşa, îmi voi 
vedea numele în ziar ca interpret oficial în câteva luni şi mă 
voi trezi cu un salariu pe măsură: patru sute de livre pe an! 
Ura, sau Banzai, cum ar spune japonezii. La rata de schimb 
actuală mi-aş permite un cal nou fără probleme, dar 
înainte... Inima lui Tyrer îşi acceleră bătăile. Înainte, voi 
răscumpăra contractul lui Fujiko. Nakama a promis să mă 
ajute, aşa că nu va fi greu. Mi-a promis. Poate că vom 
începe chiar în seara asta: din fericire, Fujiko s-a întors de 
la bunica ei. Presupun că nu se cade într-o duminică, dar n- 
are a face. Karma. Phillip oftă. Cu Andre şi Nakama în 


preajmă, descoperise acest cuvânt şi minunata lui valoare 
universală, căci e aplicabil oricărui eveniment, benefic sau 
defavorabil, asupra căruia nu aveai putere. 

— Karma! 

— Ce, Taira-san? 

— Nimic. Îmi place mâncare. 

— Îţi prace mâncarea, repetă Hiraga. Bine, mulţumesc, 
mie pare bine. 

Hiraga mai comandă bere şi sake. Shoji-ul culisă şi 
băuturile apărură pe un platou purtat de o ospătăriţă 
veselă care îi surâse lui Hiraga în timp ce zâmbea timid 
către Tyrer. Distrat, Hiraga îi mângâie şoldul: 

— Cum ţi-ar place Peste Munte? 

— Oh, neobrăzatule! Peste Munte? Nu, cu mine nu, nici 
peste nici dedesubt. Dar ţi-aş Cânta din Flaut pentru un 
oban de aur. 

Ambii râseră de glumă: un oban de aur era o avere pe 
care doar o curtezană de cel mai înalt rang ar fi putut să o 
ceară pentru un astfel de serviciu. Ospătăriţa turnă sake, 
umplu cana lui Iyrer şi se retrase. 

— Ce spus, Nakama-san? 

Hiraga zâmbi: 

— Ier'tare, g'reu de exp'ricat, încă nu desture cuvinte. 
Doar o grumă, grumă bărbat-femeie, înţelegi? 

— Wakarimasu. Biserica azi plăcut? 

Cu acordul lui Sir William şi consimţământul grabnic al 
reverendului Michaelmas Tweet, Tyrer îl strecurase pe 
Hiraga în balconul corului bisericii. Cu joben, înveşmântat 
în noile haine europene făcute cu croitorul chinez cu viteza- 
i obişnuită, Hiraga trecuse drept eurasian şi abia fusese 
remarcat, cu excepţia lui McFay, care făcuse un semn 
discret cu ochiul. 

— Biserica bun, şi tu exp'ricaţie la fer, răspunse Hiraga. 

Deşi tot nu reuşea să ajungă la o viziune de ansamblu, 
priveliştea fusese uimitoare: bărbaţi adulţi şi două femei 
îngrozitoare, cântând la unison, ridicându-se, stând jos, 


mormăind rugăciuni monotone, închinându-se la acel zeu 
ciudat despre care Tyrer îi explicase, după slujbă, că era 
format din trei persoane, Tatăl, Fiul care fusese răstignit ca 
un tâlhar ordinar şi un kami. 

— So ka? întrebase Hiraga, cu gura căscată. Deci, Taira- 
san, femeie numită Mama Domnului, care nu zeu are fiu zeu 
- dar ea nu zeu - şi ea curcatu cu kami care nu zeu, dar 
hatamoto de zeu, cu aripa care nu soţ, soţ nici er zeu, dar 
tată este, deci tata de fiul ei e bunicu, neh? 

— Nu, nu s-au culcat împreună. Vezi tu... 

Hiraga ascultă din nou, prefăcându-se a înţelege spre a-l 
putea chestiona pe Taira în legătură cu duşmănia dintre 
cele două biserici: observase că femeia lui Ori nu era 
prezentă şi întrebase de ce. Două biserici, la fel de 
puternice, ce se războiau tot timpul! Şi Ori îmi tot spune să 
o las baltă... Baka! Când, după ce făcuse un efort ce-i 
dăduse dureri de cap, înţelesese în fine motivul schismei şi 
consecinţele acesteia în termeni de ură, masacre şi 
războaie de amploare, avusese clar conştiinţa faptului că, în 
anume privinţă, gai-jinii erau totalmente nebuni, dar şi 
foarte vulnerabili. Ruptura intervenise doar pentru că un 
bonz bătrân numit „Ruter”, cu vreo trei sute de ani mai 
înainte, interpretase diferit un aspect mărunt al dogmei 
inventate de alt bonz cu paisprezece sau cincisprezece 
secole înaintea lui. Acest om, în mod evident un găgăuţă, 
declarase, printre altele, auzi ce prostie, că trebuia să 
jinduieşti să ajungi sărac lipit pământului, iar dacă te culcai 
cu femeile erai pedepsit şi, după ce mureai nu mai ajungeai 
niciodată într-un loc numit Rai, unde nu erau nici sake, nici 
mâncare, nici femei, şi unde erai ca un fel de pasăre. 
Barbarii întrec în prostie orice închipuire. Cine poate dori 
să meargă într-un asemenea loc? Se vedea de la o poştă că 
bonzul cel bătrân era un zănatec morocănos şi ambițios 
care, după o viaţă de pretinsă castitate, voia să aibă o soţie 
sau o concubină în văzul tuturor, ca orice persoană sau 
bonz respectabil. 


— Taira-san, îi spuse Hiraga cu vocea stinsă. Am nevoie 
baie, masaj, sake şi mâncare. Ur'mează te rog. 

Îşi reproşase iniţial imprudenţa acestei invitaţii: shoya 
avea să afle că vorbeşte engleza. 

— Oh, ce minunăţie să vorbeşti gai-jin. Ce-aş mai vrea şi 
eu. Otami-san! chicotise shoya, plin de admiraţie. Îmi 
permit să-ţi spun din nou că susţin sonno-joi şi că mi-am 
trimis fiul cel mai isteţ pe lângă un bonz gai-jin, ordonându-i 
să se prefacă a se converti la credinţele lor ridicole pentru a 
le putea învăţa limba şi obiceiurile. 

— Eşti sigur că servitorii sunt de încredere? 

— Vei fi ocrotit ca un membru al familiei. Pentru mai multă 
siguranţă, îţi sugerez să închiriezi întreg restaurantul şi să-i 
ordoni acestui Taira să vorbească numai japoneza la baie. 
Spui că învaţă repede? 

— Foarte. 

— Secretele domniei tale nu vor trece de mine. Sonno-joi! 

Hiraga zâmbise acru amintindu-şi cu ce fervoare îi cântase 
în strună shoya, neacordându-i nici o crezare. Mă întreb 
cum ar reacţiona dacă ar şti că plănuim să trecem prin foc 
toată Yokohama. S-ar căca pe el, şi nici n-ar apuca rahatul 
să se usuce pe el, că s-ar grăbi să se gudure pe lângă 
Bakufu şi să mă trădeze. Baka! 

Tyrer continua să mănânce cu mare poftă. Deşi îi mai era 
foame, Hiraga se juca îndelung cu mâncarea conform 
obiceiului şi bunei-creşteri japoneze, a educaţiei de a se 
mulţumi cu puţin, căci zilele fără de hrană erau mai 
numeroase decât cele de abundență. Fusese educat să 
îndure cu dârzenie gerul şi durerea, căci zilele rele erau 
mai numeroase decât cele bune, iar de frig aveai parte mai 
des decât de căldură. Ce e mult, strică. Cu excepţia sake- 
ului. Şi a femeilor. Hiraga zâmbi: 

— Sake! Taira-san, kampai! 

Încă un recipient golit. Hiraga îl îndemnă pe Tyrer să bea, 
prefăcându-se că toasturile reciproce erau un obicei 
important. Curând, Tyrer ajunse să-i povestească despre 


războaiele gai-jinilor, despre întinderea Imperiului Britanic, 
despre bunurile produse de acesta şi cantităţile respective. 
Dată fiind (posibila) sinceritate a lui Tyrer şi acelui „Jur că e 
adevărat, mi-e martor Dumnezeu”, Hiraga hotărâse că 
acceptase informaţiile primite, oricât de înfricoşătoare sau 
aberante ar fi putut părea, până ce nu avea dovada 
contrarie. După ce cercetase timp de o oră atlasul şcolăresc 
şi hărţile lui Tyrer, Hiraga rămăsese cu gura căscată: 

— Daru, rogu, cum poate ţară mică ca Ang'ria fie atât 
puternică? 

— Din mai multe motive, răspunse Tyrer şi, mulţumit de 
sine, uitând să folosească idei şi cuvinte simple, se apucase 
să explice pe îndelete. Din mai multe motive, din cauza 
educaţiei noastre superioare - învăţământ mai bun, 
înţelegi? - unei moşteniri superioare, unei Regine înțelepte 
şi blânde, din cauza formei noastre speciale, unice, de 
organizare statală, din cauza Parlamentului, care ne-a dat 
legi şi libertăţi superioare. În acelaşi timp suntem o nație 
binecuvântată, o fortăreață insulară, marea ne ocroteşte, 
flota noastră controlează căile de navigaţie comerciale, 
ceea ce ne-a permis să dezvoltăm tehnici superioare în timp 
de pace, să inventăm şi să experimentăm, facem mai mult 
comerţ decât alţii, deci avem mai mult capital, Nakama-san, 
mai mulţi bani decât oricine altcineva, şi ne pricepem de 
minune să băgăm zâzanie între alţii pentru a stăpâni - e o 
veche lege romană, şi... - Tyrer izbucnise în râs şi 
terminase sake-ul. Mai cu seamă, cum ţi-am mai spus, avem 
de două ori mai multe tunuri, nave şi capacitate de luptă 
decât următoarele două ţări luate la un loc: jumătate din 
navele lumii sunt britanice, cu echipaje britanice şi 
războinici britanici... 

Ce de cuvinte şi idei pe care nu le înţeleg, îşi spuse Hiraga 
cu mintea încâlcită. Romanii? Ăştia cine mai sunt? Dacă 
jumătate din ce spune Taira e adevărat - nu, a o suta parte 
- atunci ne vor trebui zeci de ani ca să-i prindem din urmă. 
Da, dar îi vom prinde. Şi noi suntem o insulă. În plus, acesta 


este Pământul Zeilor, iar ca oameni suntem mai duri, mai 
puternici, mai războinici, avem mai multă disciplină şi curaj, 
şi vom câştiga în cele din urmă, căci nu ne temem de 
moarte! Eeeee, deja întrezăresc posibilităţi de acţiune 
împotriva lor pe care nici nu le bănuiam acum câteva zile! 

— Honto, mormăi Hiraga. 

— Honto, Nakama-san? Adevărat? Ce e adevărat? 

— Eu gândesc la ce tu spui. Ce adevărat! Rogu, ai zis 
înainte... Kampai! 

— Kampai! Timpul mers la Yoshiwara, neh? 

Tyrer îşi înăbuşi un căscat, obosit de atâtea întrebări, dar 
simțindu-se de minune. 

— Nu uita, Taira-san! Hiraga îşi ascunse un zâmbet: 
aranjase deja ca Fujiko să nu fie disponibilă în acea seară. 
Termina sake, ur'tima întrebare, apoi precam. Rogu, zis mai 
înainte că maşinii fac maşinii. Cum posibiru? 

Tyrer se lansă în noi explicaţii entuziaste, arătând că 
englezii erau în fruntea Revoluţiei Industriale: inventaseră 
motorul cu aburi, căile ferate, nave din oţel şi fier, războiul 
de ţesut, maşini de plantat, producţia în serie, recoltatoare, 
toate sunt invenţii britanice, tunuri de şaizeci de livre, 
submersibile, anestezice, medicamente noi, navigația... 

— Acum patru ani am tras primul cablu telegrafic peste 
Atlantic. Peste o mie de mile... 

Tyrer decise să nu menţioneze faptul că acel cablu arsese 
nici o lună mai târziu şi trebuise înlocuit. Am inventat 
generatoarele electrice, iluminatul cu gaz. 

Hiraga ameţi curând după efortul făcut să înţeleagă tot ce- 
i spunea celălalt, mai ales că-şi dorea cu disperare să 
priceapă cât mai mult şi nu reuşea mare lucru. În plus, nu 
pricepea de ce un om atât de important ca Taira răspundea 
duşmanului la orice întrebare. Doar suntem duşmani! 
Trebuie neapărat să învăţ engleza mai repede, trebuie şi o 
voi face! O bătaie uşoară în uşă. Peretele shoji culisă. 

— Iertare, Otami-san, zise ospătăriţa, shoya ar vrea să-ţi 
răpească câteva momente. 


Hiraga încuviinţă scurt, îl informă pe Tyrer că se întoarce 
imediat şi ieşi pe urmele ospătăriţei, în aleea pustie, de 
unde ajunse pe drumul principal. Rarii trecători care îl 
remarcară se înclinară politicos ca în faţa unui negustor şi 
nu a unui samurai, conform ordinelor lui shoya. Bun. Shoya 
îl aştepta într-o încăpere din interior, îngenuncheat lângă o 
masă, odihnindu-şi mâna pe un suport conceput în acest 
scop. Lângă el, o pisică dormea, covrig. Shoya se înclină: 

— Regret că te deranjez, Otami-san, dar, în caz că gai-jinul 
ne vorbeşte limba mai bine decât pretinde, mi s-a părut mai 
înţelept să discutăm aici. 

Hiraga se încruntă, răspunse la plecăciune şi, aşezându- 
se, îi acordă toată atenţia. 

— Da, Ryoshi-san? 'Te ascult. 

— Sunt mai multe lucruri pe care ar fi bine să le ştii, 
Otami-sama. 

Bărbatul acela cu trăsături puternice turnă în ceşti ceai 
verde dintr-un ceainic de fier micuţ. Magnific ceai, la fel de 
nepreţuit precum ceştile ca o coajă de ou, aromat şi fin. 
Presentimentele de rău augur ale lui Hiraga se accentuară. 
Shoya luă o înghiţitură apoi scoase un document din 
mânecă şi îl desfăşură pe masă: Bakufu oferă o recompensă 
de doi koku pentru capturarea acestui revoluţionar asasin, 
cunoscut, printre alte nume de împrumut, ca Hiraga... 

Hiraga luă hârtia în mână, prefăcându-se a o vedea pentru 
prima oară, apoi, cu un mormăit nesemnificativ, i-o înapoie 
posesorului. Bătrânul o apropie de flacără. Ambii priviră 
hârtia ce ardea, transformându-se în scrum, ambii ştiau că, 
astfel tuns şi cu o barbă ce devenea mai stufoasă de pe ozi 
la alta, Hiraga era bine deghizat. 

— Bakufu devine amarnic când e vorba de vitejii noştri 
shishi. 

Hiraga încuviinţă din cap, fără însă să scoată un cuvânt. 
Cu un aer absent, shoya mângâie pisica, ce torcea domol. 

— Se zice că seniorul Yoshi trimite emisari pe lângă şeful 
gai-jinilor pentru negocierea unui contract de cumpărare 


de arme. Nici o îndoială că un senior de rangul domniei sale 
ar oferi preţuri mult mai ridicate decât emisarii Choshu! 
Gai-jinii vor vinde cui oferă cel mai mult. 

Hiraga auzise ceva de la Raiko în legătură cu samuraii 
Choshu care vizitaseră casa Struan - practic toată lumea 
era la curent cu aceste negocieri la Yoshiwara - şi era sigur 
că, dacă le-ar fi cunoscut numele adevărate, ar fi ştiut de 
cine era vorba, sau le-ar fi cunoscut familiile. Cu doar vreun 
an în urmă, un frate vitreg, care frecventase aceeaşi şcoală 
englezească la Shimonoseki, făcuse parte din echipa trimisă 
să cumpere prima sută de puşti. Ciudat, îşi spuse Hiraga, că 
e vorba de aceeaşi companie, aparţinând acelui tai-pan ce 
avea să moară curând, împreună cu femeia lui şi cu tot acel 
cuib de mârşăvie. 

— Gai-jinii n-au pic de onoare. 

— E dezgustător - o nouă sorbitură. Castelul din Yedo 
forfoteşte. Se spune că shogunul şi prinţesa imperială vor 
pleca spre Kyoto într-o săptămână sau două. 

— Pentru ce ar face aşa ceva? întrebă Hiraga, prefăcându- 
se că nu-l interesează povestea. 

— Nu ştiu, Otami-san, chicoti celălalt, dar e curios că 
shogunul îşi părăseşte bârlogul tocmai acum, călătorind aşa 
de departe spre a vizita bârlogul atâtor duşmani, când de la 
început nu a trimis decât servitori în astfel de misiuni - 
pisica se întinse, shoya o scarpină pe burtă înainte de a 
continua. Roju măresc impozitele în toate ţinuturile 
Toranaga pentru a putea plăti cât mai multe arme şi tunuri. 

Hiraga simţi furia ascunsă a bătrânului, dar el nu-şi trădă 
sentimentele. Îl distra. La ce erau buni ţăranii şi negustorii, 
dacă nu să plătească impozite? 

— Dacă Fiul Cerului nu-şi poate exercita puterea conferită 
de Ceruri, Bakufu va arunca Japonia într-un nou război 
civil, fără de sfârşit. 

— Aşa e. 

Mă întreb în ce măsură eşti de aceeaşi părere, bătrâne, îşi 
spuse Hiraga în sinea lui. Începu să reflecteze la 


modalităţile de a împiedica Bakufu şi pe Toranaga Yoshi să- 
şi realizeze planurile. Akimoto ar trebui să purceadă 
imediat spre Yedo, n-am mai auzit nimic de Koiko sau de 
mama-san a ei de mai multe zile. Poate că am face bine să 
plecăm împreu... 

— În ultimul rând, se pare că prietenul shishi al domniei 
tale, Ori-san, nu a plecat la Kyoto, contrar înţelegerii, spuse 
shoya pe un ton foarte sec. 

Hiraga îl fulgeră cu ochi de şarpe. Shoya îşi înăbuşi un fior 
înfricoşat. Trezită instantaneu, pisica se înălţă brusc, la 
pândă. Hiraga rupse tăcerea: 

— Undee? 

— În colonie, în partea în care gai-jinii de clasă inferioară 
locuiesc, beau şi curvăsăresc. 

Nu mult înainte de miezul nopţii, Andre Poncin bătu la uşa 
casei La Trei Crapi. Portarul îl lăsă imediat să intre, Raiko îl 
întâmpină cu graţie. Câteva clipe mai târziu, beau sake 
împreună, dezbătând ultimele noutăţi privind Yoshiwara şi 
colonia. Fiecare era pentru celălalt o sursă importantă de 
informaţii, într-un amestec de japoneză şi engleză. 

— ...şi patrula a cercetat fiecare casă în parte, Furansu- 
san! Parcă noi am putea să ascundem criminali! E împotriva 
regulilor din Yoshiwara. Ştim cum să procedăm ca să ne 
păstrăm bolurile de orez; suntem de partea păcii şi evităm 
complicațiile. Patrula e încă la intrarea principală, unde îi 
examinează pe toţi trecătorii. 

Raiko îşi făcu vânt cu evantaiul, amintindu-şi cum scăpase 
ca prin urechile acului şi regretând momentul în care 
invitase luptători shishi să-i onoreze Casa. A sosit momentul 
să mai meargă şi în altă parte şi shishii, şi patrulele, oricât 
aş ţine la Hiraga, îşi spuse ea în gând. Ce bine ar fi să plece! 

— Ce criminali caută? întrebă Andre. 

— Trădători, în general ronini. Dar oricine e împotriva lor, 
e un trădător. Roninii sunt prada lor obişnuită. 

— Împotriva Bakufu? Bakufu poate fi înlăturat cu forţa? O 
revoluţie? 


Raiko izbucni într-un râs grațios şi, terminându-şi sake-ul, 
deschise un nou recipient. 

— Bakufu seamănă cu păduchii în puşcărie - ucizi o mie, 
ca să faci loc pentru încă o sută de mii. Nu, Bakufu şi 
shogunatul înseamnă Nippon, şi vor rămâne pururi printre 
noi. 

— Taira-san e aici astă-seară? 

Raiko făcu semn că nu: 

— Fata pe care o voia nu era disponibilă. I-am oferit alta, 
dar a refuzat şi s-a dus. Ciudat, neh? Un tânăr ciudat din 
mai multe puncte de vedere, deşi poate un bun client. 
Mulţumesc că l-aţi introdus în biata mea Casă. 

— Acest sensei de japoneză, acest dascăl, samuraiul pe 
care l-a găsit Iaira... Cine e, Raiko? 

— Regret, nu ştiu, aud că e din Yedo şi locuieşte în colonie, 
în sat. 

— Taira-san a vorbit cu Fujiko despre el? 

— Fujiko nu a făcut nici o referire la aşa ceva, dar nici eu 
n-am întrebat-o. Data viitoare, s-ar putea să aflu, Furansu- 
san. 

Andre nu o crezu, dar îşi spuse că nu avea importanţă: îi 
va spune când va considera necesar. 

— Leacul. S-a aranjat? 

— Desigur. Scopul meu în viaţă e să dau satisfacţie 
clienţilor. 

Poncin scoase o pereche de cercei de aur şi îi aşeză pe 
masă. Ochii lui Raiko străluciră. Nu făcu nici un gest în 
direcţia lor, dar Poncin era mai mult ca sigur că-i cântărise 
cu ochii minţii, apreciindu-le calitatea, cât costaseră şi cât 
ar lua dacă i-ar vinde iar. 

— Mi s-a spus să ofer acest cadou, zise el pe un ton 
agreabil. 

Raiko îi zâmbi cu gingăşie, prefăcându-se a fi copleşită, 
deşi îşi dăduse imediat seama că plata va fi efectuată în 
bijuterii imposibil de plasat în Yoshiwara. Degetele îi 
tremurară la contactul cu cerceii. Poncin o împiedică să-i ia 


în mână, înşfăcându-i el însuşi şi prefăcându-se a-i examina 
îndeaproape. Planul său cu privire la Angeligue mersese ca 
ceasul. Servitorii din casa Struan trecuseră străzile prin 
sită, fără nici un rezultat. Scena de disperare şi lacrimile ei 
fuseseră jucate perfect; între patru ochi, îl întrebase: 

— Oh, Andre, am procedat cum trebuie? Malcolm a fost 
extrem de supărat. Habar n-aveam că sunt aşa scumpi. 

— Doar ţi-a spus să semnezi pentru orice doreşti, nu? Nu e 
vina ta că n-ai întrebat de preţ. I-au plăcut butonii de 
manşetă, presupun? 

— Da, Andre, dar... 

— Vor rămâne destui bani pentru caz de nevoie. O măsură 
de prevedere contra oricărei eventualităţi, Angelique. 

Andre zâmbi acum în sinea lui şi îşi întoarse privirile către 
Raiko: 

— Valorează de multe ori preţul leacului. 

— Preţul la cumpărare, cu siguranţă. Dar trebuie să-i 
trimit la Yedo sau la Nagasaki. E o vânzare dificilă, dar vă 
rog să nu vă faceţi griji, vă voi ajuta să vă debarasaţi de 
copilul nedorit. 

— Nu-i al meu, replică el, tăios. 

— Ah, regret, iertăciune, răspunse ea, crezându-l. 

Mi-a fost teamă că e al lui, îşi spuse în gând, cu mare 
uşurare. Sunt sătulă de complicațiile lui. 

— Nu e treaba mea. 

— Îl ajut pe prietenul unui prieten, din Mahalaua 
Beţivanilor. 

— Îmi cer iertare. 

Poncin zâmbi fără nici un fel de veselie: 

— Doar te pricepi la perle. Valorează de cincizeci de ori 
cât leacul. 

Raiko zâmbi mai departe, gângurind plăcut, dar în sinea ei 
scrâşnea din dinţi. 

— O să cer să fie evaluaţi exact. Sigur că fac mai mult 
decât leacul cerut. 

— Desigur. 


Poncin întinse palma, permițându-i lui Raiko să ia cerceii. 
Perlele erau aproape negre, perle din insule. Le lipi de dinţi 
ca să se asigure că erau reci, apoi le muşcă: nici o urmă. 
Convinsă că erau autentice şi preţioase, rosti drăgăstos: 

— Preţul, vechiul meu prieten? 

— Preţul e următorul: leacul, chiar dacă prima doză nu are 
efect. Orice e necesar dacă băutura dă greş, ne-am înţeles? 
Tot ceea ce trebuie ca acest făt să nu se nască. De acord? 

— De acord, încuviinţă ea bucuroasă, conştientă că 
realizează o afacere nesperat de rentabilă. Să garantez că 
sarcina se opreşte aici. 

— Plus douăzeci de obani de aur, adăugă el, încântat să-i 
vadă chipul schimonosit de groază, cu toate că suma 
reprezenta abia o treime din ce putea scoate din vânzare. 

Montura nu era de valoare, dar Poncin îi ceruse 
bijutierului chinez să folosească perlele cele mai preţioase. 
Raiko mormăi şi blestemă, începu tocmeala, ambii 
mulţumiţi de fapt de întrevedere, ambii conştienţi că preţul 
real al leacului şi al sfaturilor medicale nu reprezenta mare 
lucru pentru o mama-san. Când erau gata să încheie 
afacerea, dispoziţia lui Raiko suferi o schimbare: îl privi cu 
nişte ochi ciudaţi, cuprinsă de afecţiune, întristată de 
situaţia lui, spunându-şi: Să mă amestec oare în karma? 

— Ce e? întrebă el, bănuitor. 

— Lasă-mă să mă gândesc puţin, Furansu-san. 

Ceva mai târziu, cu o voce caldă şi învăluitoare, amintind 
de cea din vremurile când Poncin fusese primul ei client şi 
risipise mari sume de bani în Casă, a cărei deschidere o 
sărbătoreau, Raiko spuse: 

— A curs multă apă sub poduri de când ne-am cunoscut, 
am avut multe clipe frumoase şi râsete în Lumea noastră 
Plutitoare şi, precum se întâmplă în viaţă, şi lacuri de 
lacrimi, pe care eu nu le-aş fi dorit. Mi-am adus brusc 
aminte că ultima oară când ne-am târguit astfel a fost în 
legătură cu contractul Hanei. 

Chipul lui Poncin îngheţă ca o mască: 


— Să nu vorbim despre Hana. 

— Ah, regret, dar aş vrea să vorbim, căci aş putea avea o 
soluţie. 

— Nu există, spuse el cu mânie. Leac nu e, Hana e moartă 
şi n-are nimic de-a face cu perlele. 

— Aşa e. Doar un pic de îngăduinţă şi atenţie. Poate că aş 
putea, zise Raiko cu blândeţe, să găsesc o nouă Hana, 
asemănătoare, dar care să aibă deja boala chinezească. 

— Imposibil, izbucni el, şocat. Boala e oribilă, scârboasă! 

— Da, către sfârşit, reluă ea, cu răbdare. Adesea, însă, nu 
se vede nici un semn ani de zile. Încă nu sunteţi urât, 
Furansu-san, nu se vede nimic, s-ar putea să treacă ani şi 
ani până apar semnele. Depinde de karma. Să încerc să 
găsesc o astfel de femeie? 

Poncin începu să vorbească, se poticni şi scutură din cap. 

— Dacă ar fi să găsesc o nouă Hana, şi dacă... 

— Nu există aşa ceva... 

— Dacă vă doriţi unul pe altul, puteţi fi împreună până... 
cât timp vreţi, zise Raiko, ridicând din umeri. Ce contează 
viitorul, azi e azi, asta e regula în Lumea Plutitoare. Aş ţine- 
o pe fată aici, v-aş clădi o nouă casă - pe cealaltă am 
dărâmat-o, desigur - şi aţi trata-o ca pe Hana în toate 
privinţele, acelaşi preţ, aceeaşi alocaţie lunară pentru 
îmbrăcăminte şi locuinţă, şi aţi fi unicul ei client. 

Raiko îl sfredeli cu ochii: ştia că poate vedea în adâncul 
sufletului şi într-adevăr îl desluşea cuprins de o dorinţă 
arzătoare, de o speranţă subită, de pofta de a accepta 
singurul lucru care l-ar fi eliberat de chin. Vestea karmei lui 
se răspândise cu viteza luminii, toate Casele îi erau acum 
interzise, cu politeţe, oh, cu câtă politeţe, nu-i mai era 
îngăduit să se atingă de fetele alea, cu excepţia 
aşezămintelor din Mahalaua Beţivanilor. Spada lui 
Damocles îi atârna deasupra capului pe vecie. lar pofta lui 
sexuală nu scăzuse, ci dimpotrivă, era mai dornic, mai 
obsedat decât înainte. Acea poftă îl adusese în pragul 
nebuniei cu două nopţi înainte, în dormitorul Angelicăi. Şi 


dorinţa pentru ea nu dispăruse, era prezentă în continuare, 
mai acută decât oricând, era conştient că avea să încerce 
iar şi că nu avea să eşueze. Ajută-mă, Maica Domnului, îşi 
spuse el, în pragul lacrimilor, nu vreau să o molipsesc şi pe 
ea. 

— Mai e o posibilitate, spunea Raiko, privindu-l cu aceiaşi 
ochi stranii. Vom discuta acest lucru mai târziu. Acum, 
despre Hana. 

— Nu-vorbim-despre-Hana! 

— Trebuie, Furansu-san. Deci, vreţi să ştiţi cum a murit, 
neh? Raiko îl văzu că face ochii mici şi aproape că i se taie 
suflarea. După ce aţi fugit în noapte şi ea mi-a explicat 
motivul, printre lacrimi, am fost la fel de supărată ca şi 
dumneavoastră şi am gonit-o din Casă, deşi ţineam la ea ca 
la propria mea fiică. Desigur, aveaţi dreptate, şi ar fi trebuit 
să o ucideţi, nu doar să o loviți, înainte de a pleca, desigur, 
mama-san a ei ar fi trebuit să mă pună la curent, şi ea însăşi 
ar fi trebuit să mă pună la curent de cum... 

— Mai rar... 

— Îmi cer iertare, nu e uşor să vorbesc rar. Ar fi trebuit să 
mă pună la curent de cum a aflat. Am fost în culmea furiei, 
am lăsat-o ca să alerg după dumneavoastră, dar nu v-am 
prins. Mai târziu, una din servitoare - Mieko - a intrat în 
grabă la mine, spunându-mi că Hana încercase hara-kiri... 

Raiko transpira. Nu fusese prima încercare de sinucidere 
la care asistase - văzuse zeci de cazuri în cei patruzeci şi 
cinci de ani petrecuţi ca ucenică, curtezană şi mama-san. 
Se născuse în Lumea Sălciilor - mama sa fusese o curtezană 
de rangul doi. Multe sinucideri reuşeau, câteva prin cuţit, 
majoritatea prin otravă sau înec, unele sinucideri duble 
între amanți, bărbatul de obicei sărac, uneori chiar 
samurai. Sinuciderea Hanei, însă, fusese cea mai groaznică. 
Când se precipitase în încăpere o găsise pe fată în culmea 
disperării, plângând, neajutorată, cu tăieturi pe gât, dar cu 
venele şi arterele neatinse, şi traheea abia ciupită. Mici 
clăbuci de aer pe rană, care sângera rău, dar nu îndeajuns. 


Hana era răvăşită, zbătându-se pe saltea, cu cuțitul alături, 
dar incapabilă să-l prindă în mână: ori de câte ori încerca 
să-l apuce îi scăpa. Plângea, se îneca, vomita. Implora 
iertare şi ţipa după ajutor... 

— Nu mai rămăsese în sufletul ei nici o dorinţă de viaţă, 
Furansu-san, spuse Raiko cu tristeţe. Am cunoscut prea 
multă deznădejde ca să nu-mi dau seama. Dacă ar fi 
supravieţuit acelei încercări ar fi încercat iar şi iar, fără 
încetare, în această lume - în a noastră, în orice caz - 
soseşte un moment în care e corect şi înţelept să treci 
dincolo. Animalele nu sunt lăsate să sufere, e o faptă 
corectă să uşurezi la fel o fiinţă umană. Am ajutat-o, deci. 
Am liniştit-o, am spălat-o, am aşezat-o în capul oaselor. A 
avut timp să spună Namu Amida Butsu, apoi i-am ţinut 
cuțitul în dreptul gâtului, şi ea s-a lăsat să cadă în cuţit. 
Astfel a murit. 

— Ai... ai... Ai ucis-o... ai participat la uciderea ei? 

— Era datoria mea ca mama-san, răspunse Raiko cu 
simplitate. 

Ezită din nou, oftând. Lacrimile nu mai aveau rost - 
vărsase din belşug odinioară. Acum nu mai am lacrimi, 
gândi ea. De câte ori, pe când eram de vârsta ei, urând 
viaţa şi felul în care eram obligată să-mi câştig orezul, nu 
mi-a trecut prin minte aceeaşi soluţie! O dată chiar mi-am 
tăiat venele, dar mi-a venit în ajutor şi m-a salvat mama-san 
care, când mi-am revenit, m-a bătut fără milă. Dar mama- 
san a avut dreptate, dar şi eu am avut dreptate: ştia că nu 
eram la fel de hotărâtă ca Hana. Acum nici nu-mi aduc 
aminte de chipul acelui băiat pe care îmi interzisese să-l 
mai văd, îmi amintesc doar că era poet... 

— Înainte de a muri, Hana mi-a cerut din nou să vă implor 
iertare în numele ei. 

— Dumneata... dumneata ai iertat-o? Ai iertat-o? 

Ce întrebare stranie, îşi spuse Raiko, luată prin 
surprindere. Apoi, cu voce tare: 


— Hana era ca floarea târzie de cireş împrăştiată de vânt. 
Iertarea sau neiertarea sunt de prisos. Era o petală din 
Lumea Sălciilor. Exista şi în acelaşi timp nu exista. 
Înţelegeţi? 

Prins de tulburare, Andre încuviinţă: deşi îi scăpau 
anumite cuvinte, înţelesese ce făcuse şi de ce. O ura şi o 
binecuvânta, era uşurat şi trist, nutrind şi el gânduri 
sinucigaşe şi pline de speranţă în acelaşi timp. 

— Cei trei bărbaţi dinaintea mea, cei trei! Cine erau? 

— Nu ştiu, regret, ştiu doar că erau japonezi. Adevărat, îl 
încredinţă ea, cu ochii limpezi, cu numele gravate în 
străfundul inimii, gata să fie scoase la iveală şi folosite, în 
caz de nevoie, pentru sau contra Bakufu. 

— Despre cercei, adăugă Raiko, deschizându-şi palma: 
perlele fermecătoare luciră ademenitor în lumea lămpii cu 
ulei. Propun să vă dau o treime din ce iau din vânzare, plus 
leacul şi orice va mai fi nevoie. O treime mi se pare... 

Raiko se opri deodată: cuvintele acelea „prieten din 
cartierul Beţivanilor” - îi produseseră o revelaţie subită. 
Leacul e destinat femeii care urmează să se căsătorească 
cu tai-panul, îşi spuse, tulburată la culme. Doar ea parcă e 
cea care a pierdut nişte podoabe ieri, şi nu mi-a trecut nici 
o bănuială prin minte. Ea trebuie să fie, perlele sunt o 
dovadă... lar dacă e ea - eeee, atunci avortul se face fără 
acordul sau ştirea lui. Altfel, intermediarul ar fi fost Jami- 
san, nu Furansu-san... 

— O treime mi se pare cinstit, continuă şi-i veni să-i spună: 
„Pentru tânăra gai-jin care urmează să se căsătorească cu 
tai-panul”, dar, văzându-l pe Furansu-san cum priveşte cu 
ochi stinşi în bolul de sake, hotări că nu sosise momentul să- 
i dezvăluie că ghicise cine era „persoana”. 

Eeee, ce seară profitabilă, îşi mai spuse Raiko, jubilând. A 
fi la curent cu avortul secret al unei doamne atât de 
importante, fie că ştirea e îngropată, fie că e folosită, s-ar 
putea să fie un lucru extrem de preţios pentru femeia în 
cauză, înainte sau după nuntă, pentru tai-pan, care e la fel 


de bogat ca Adachi din Miţo, înainte sau după nuntă, sau 
chiar pentru unul din mulţii săi duşmani. 

Apoi: prin Hiraga, Taira e înfipt definitiv în Poarta de Jad a 
lui Fujiko - ce-o fi în fata asta de-l atrage pe Ochi Rotunzi? 
Şi, nu în ultimul rând, am găsit soluţia şi pentru Furansu- 
san, nepreţuitul meu spion gai-jin. Raiko ar fi vrut să chiuie 
de bucurie dar, prudentă, îşi păstră pe chip expresia cea 
mai modestă şi sinceră. 

— O treime, Furansu-san? 

Cu o expresie năucă, Poncin se uită spre ea şi dădu din cap 
a încuviinţare. 

— l-aţi spus doamnei că există un risc? 

— Ce risc? Parcă leacul era eficace în majoritatea 
cazurilor! 

— Este, în majoritatea cazurilor. Dar dacă nu merge cu 
băutura, vom... Dar să nu ne facem griji de pe-acum. Să 
sperăm că Buddha îi va surâde şi că o să scape uşor de 
povară, bucurându-se apoi de desfătările vieţii - îl privi fix 
în ochi. Şi dumneavoastră la fel, neh? 

Poncin se uită lung la ea. 

Joi, 8 noiembrie „Scumpa mea Colette, Săptămânile astea 
parcă au trecut în zbor, iar mâine, da, mâine, va fi pentru 
mine cea mai minunată zi din toate”, scria Angelique de zor, 
îmbujorată de bucurie şi nerăbdare. „Mă simt atât de bine, 
încât nici mie măcar nu-mi vine să cred cu adevărat. Am 
dormit grozav, m-am odihnit şi sunt rumenă în obraji, toată 
lumea îmi face complimente pentru asta, iar silueta mea, în 
general, mă mulţumeşte mai mult decât oricând...” 

Mda, deocamdată nu se vede nici o schimbare, îşi zise. Da, 
da, chiar nimic-nimic. Poate numai sânii i se lăsaseră puţin. 
Nu, nici atât, probabil că numai i se părea ei, iar a doua zi 
oricum totul avea să se sfârşească... 

Şedea la biroul din apartamentul ei, cu vedere spre golf. 
Îşi ţinea vârful limbii între dinţi, concentrată numai asupra 
scrisorii, care nu trebuia să trădeze nimic, nici un cuvânt 
despre cele ce ar fi putut să o compromită. Şi ce 


binecuvântată şi prevestitoare de noroc se anunţa ziua 
Sfântului ce avea să o apere pe ea de rele de atunci 
înainte?! 

„Mâine este sărbătoarea Sfântului Theodore”, îşi urmă ea 
epistola. „De acum încolo el o să fie protectorul meu. Pentru 
că, vezi tu, Colette, prin puterea căsătoriei, eu voi deveni 
cetăţeană britanică (nu engleză, numai că Malcolm este pe 
jumătate scoţian, pe jumătate englez), iar Sfântul Theodore 
este unul dintre (vai!) atât de puţinii lor sfinţi. Şi 
Preasfântul Theodore a devenit la rândul lui britanic (deşi 
era grec prin născare), cu o mie două sute de ani în urmă şi 
a ajuns chiar arhiepiscop de Canterbury...” 

Peniţa metalică se opri pe hârtie, şovăitoare, căci numele 
acela părea că stârneşte fantome ciudate din neguri, dar, 
înainte ca Angelique să le recunoască, se afundau iar în 
străfunduri neştiute. 

„...Ceea ce înseamnă că era un fel de Papă al Insulelor 
Britanice. A reformat biserica, a izgonit făcătorii de rele şi a 
stârpit practicile păgâne. În plus era (vai, ce minune!) atât 
de cucernic şi bun, mai ales cu femeile şi a trăit până la 
uimitoarea vârstă de optzeci şi opt de ani, dovedindu-se 
întru totul un adevărat părinte al bisericii. Aşa că eu îi voi 
sărbători ziua cu cât mai mult fast posibil. Deci, peste nu 
mai mult de trei zile, ne vom bucura de o mare petrecere! 

Părintele Leo mi-a povestit toate astea. Bleah! Nu-mi place 
individul ăsta deloc-deloc. E-aşa de îngălat (de câte ori mă 
duc la spovedanie, trebuie să-mi iau o batistă îmbibată din 
belşug cu parfum, aşa de tare pute?!). Duminica trecută am 
avut un fel de lingoare şi nu m-am dus la biserică şi poate şi 
duminica asta o să scap. Mai ţii minte cum chiuleam noi 
două şi în timpul şcolii, deşi nici acum nu-mi dau seama cum 
de am scăpat fără nici cea mai mică mustrare!” 


Aducându-şi aminte de Colette şi de anii de şcoală şi de 
Paris, rămase câteva momente pe gânduri. Ochii îi rătăciră 
în voie, contemplând oceanul vârstat cu nuanţe sinilii şi 
brăzdat de un vânt rece, tăios, ce stârnea valuri înspumate, 
apoi le mâna din urmă până la țărm, izbindu-le cu putere de 
plaja aflată la numai vreo sută de metri depărtare. De 
cealaltă parte a falezei se zăreau nave comerciale la 
ancoră, mahune la încărcare, sau descărcare, precum şi 
singura navă de război din port, fregata Pearl, ce se vedea 
în toată splendoarea ei, cu un catarg nou, proaspăt vopsită, 
îndreptându-se spre locul ei de ancorare, căci abia se 
întorsese de la Yedo. 

Însă Angelique nu dădu prea mare importanţă tuturor 
acestor lucruri, pentru că în faţa ochilor ei se închegau 
imagini ale fericitelor zile pe care viitorul i le promitea, 
după cum îşi închipuia ea. Da, acolo, în apartamentul ei era 
cald şi linişte, nu pătrundea nici o adiere măcar, căci 
geamurile bine închise o apărau de frig; un foc sprinten 
trosnea încet în şemineu, iar Malcolm Struan moţăia învelit 
cu grijă, aşezat într-un fotoliu înalt, îmbrăcat în catifea 
roşie. Pe genunchii lui şi la picioare zăceau împrăştiate o 
mulţime de scrisori, acte şi facturi. Uşa de trecere dintre 
cele două apartamente era larg deschisă. lar uşa ei, ce 
dădea spre coridor, stătea mereu descuiată. Aşa stabiliseră 
ei, de puţină vreme. Era mai convenabil, mai sigur pentru 
amândoi, se declaraseră ei de acord, şi, oricum, aveau în 
faţă o veşnicie ca să stea singuri, între patru ochi, 
nederanjaţi de nimeni. 

În unele zile, Malcolm venea în budoarul ei mai devreme şi 
de acolo îşi punea la punct toate afacerile, până în jurul 
amiezii, când trăgea un pui de somn înainte de masa de 
prânz. Alteori rămânea în camera lui şi, mai rar, chiar 
cobora, şontâcăind, până la birourile de la etajul inferior. 
Întotdeauna îi spusese logodnicei sale că era oricând 
binevenită acolo, însă ea îşi dăduse seama că invitaţia 
fusese făcută din politeţe. Pentru că acolo, jos, era teritoriul 


bărbaţilor şi numai al lor. lar ea era încântată că iubitul ei 
putea lucra. De altfel, McFay îi mărturisise franc: 

— De când tai-panul a fost rănit, toţi ne străduim cât ne 
stă în puteri să-i suplinim lipsa, pentru că avem planuri 
mari în legătură cu afacerile noastre şi toată compania 
trudeşte întruna, ca un stup... 

De altfel, aşa simţea şi ea. Nu avea nici un fel de teamă 
pentru ziua de mâine. Ba, dimpotrivă, aştepta cu nerăbdare 
să-l întâlnească pe Andre în acea seară, la Legația franceză. 
Născociseră împreună un motiv plauzibil, aşa că ea se muta 
pentru trei zile acolo, câtă vreme apartamentul ei era 
zugrăvit, se puneau perdele noi la ferestre şi un baldachin 
nou, pe care îl alesese chiar ea, dintre mătăsurile din 
depozit. 

— Dar, Angel, iubito, nu stăm aici decât încă vreo câteva 
săptămâni, zisese Struan. lar toată cheltuiala asta nu-i 
deloc... 

Un singur zâmbet şi un sărut al ei fuseseră de ajuns însă 
ca să-l facă să-şi schimbe gândurile. „Ei, chiar încep să-l 
iubesc pe prostuţul ăsta şi îmi place tot mai mult să-mi 
croiesc propriul drum în viaţă”, se bucurase Angeligue în 
sinea ei. Surâse mulţumită, aducându-şi aminte de toate 
acestea, şi începu din nou să scrie: „Colette, scumpa mea, 
să ştii că am acum mai multă poftă de viaţă decât oricând. 
Călăresc în fiecare zi - dar nu mă depărtez prea tare, 
pentru că asta este regula coloniei - însă fac o mulţime de 
tururi prin împrejurimi, împreună cu Phillip Tyrer, Settry 
(Pallidar), care de altfel este cel mai bun călăreț pe care l- 
am întâlnit. Uneori mă însoțesc şi câţiva ofiţeri din cavaleria 
franceză sau engleză şi, bineînţeles, nu trebuie să-l uit pe 
bietul Marlowe, care este un om minunat, însă, mă tem că 
nu se pricepe mai deloc la călărie. Toţi aceştia însă au 
plecat acum trei zile la Yedo, unde Sir William şi miniştrii 
participă la ÎNTREVEDEREA cu autorităţile locale, în frunte 
cu regele lor, numit SHOGUN. 


Malcolm se înzdrăveneşte pe zi ce trece, însă, vai, atât de 
încet, căci încă şchioapătă destul de rău, dar este un bărbat 
perfect - mă rog, cu excepţia zilelor în care primeşte poşta, 
adică de două ori pe lună, când e grozav de furios pe orice 
şi oricine îi iese în cale, chiar şi pe mine. Şi asta numai 
pentru că mereu îi scrie maică-sa (încep să o urăsc deja), 
care îi reproşează întruna că stă aici şi nu se întoarce la 
Hong Kong. Acum trei zile însă s-a enervat îngrozitor, ca 
niciodată. Unul dintre cliperele Nobilei Case a sosit aici, de 
data asta cu o altă scrisoare, dar şi cu un ultimatum 
transmis personal de către căpitanul navei, care i-a spus lui 
Malcolm: „Sir, v-aş rămâne profund îndatorat dacă v-aţi 
îmbarca pe nava noastră, după ce vom lăsa la țărm 
încărcătura specială pe care am adus-o. Ni s-a ordonat să 
vă escortăm pe dumneavoastră, împreună cu domnul 
doctor Hoag, până la Hong Kong, cât mai degrabă şi în 
deplină siguranţă”. 

Doamne sfinte, crede-mă, Colette, nu mi-au auzit urechile 
în viaţa mea asemenea vorbe! Am crezut chiar că bietul 
Malcolm va da în apoplexie! Căpitanul navei s-a făcut mic 
cât un degetar în faţa mâniei lui, apoi a şters-o de îndată cât 
l-au ţinut picioarele. L-am implorat iar pe Malcolm să facem 
cum vrea femeia aceea, dar... el numai s-a răstit o dată: „O 
să plecăm de-aici când o să hotărăsc eu, pentru numele lui 
Dumnezeu! Şi să nu mai aduci vreodată vorba despre asta 
În rest, Yokohama este grozav de plicticoasă, aşa că eu una 
mi-aş dori din tot sufletul să ne întoarcem în Hong Kong, 
adică la civilizaţie. 

Ca să-mi omor timpul, am citit tot ce mi-a căzut sub mâini 
(ziarele, de pildă, chiar în afară de informaţiile despre modă 
şi viaţa mondenă a Parisului, sunt chiar foarte interesante, 
după cum mi-am dat eu seama cu mare uimire şi m-au făcut 
să înţeleg cât de superficial am tratat eu până acum multe 
dintre lucrurile importante). 

Dar trebuie să mă pregătesc serios pentru toate seratele 
pe care le voi frecventa de-acum înainte, ca să fac cinste 


LIA 


soţului meu şi să ştiu să port o conversaţie plăcută cu 
oaspeţii lui de marcă - aşa cum de altfel fac şi soțiile 
acestora. Deci, am de gând să învăţ cât mai multe despre 
comerţ, opiu, ceai, bumbac şi viermi de mătase... însă 
trebuie să fiu atât de precaută în toate! Prima dată când am 
încercat să deschid o discuţie pornind de la un articol ce 
dezbătea starea dezastruoasă a industriei mătăsurilor din 
Franţa (de aceea sunt atât de preţioşi viermii de mătase 
crescuţi de japonezi), Malcolm n-a zis decât: „Nu-ţi bate tu 
căpşorul cel frumos cu aşa ceva, Angel...” N-am putut 
scoate de la el nici un alt cuvânt despre asta, nici măcar o 
aluzie, iar când am sugerat eu că firma Struan ar putea 
deschide o fabrică de mătăsuri în Franţa, s-a enervat de-a 
binelea... 

Vai, draga mea Colette, dacă ai şti tu cât de mult mi-aş dori 
să fii aici, ca să-mi vărs şi eu amarul în faţa cuiva apropiat... 
Mi-e tare, tare dor de tine...”. 

Peniţa de metal, montată într-un suport de os, începu să 
zgârie hârtia, mâzgălind literele. Angelique o şterse şi o 
curăţă cu grijă, minunându-se întruna cât de uşor putea să 
o facă iar ca nouă. Cu numai câţiva ani în urmă, încă se 
scria cu pene de gâscă, aşa că atunci trebuia să se 
folosească de un ascuţitor special, care să taie un vârf nou 
tocului, ce avea însă să dureze numai vreo câteva pagini, 
după care era nevoită să o ia de la capăt. În timp ce tocurile 
Mitchell, cu peniță de metal, produse în serie la 
Birmingham, rezistau zile întregi şi putea alege ce formă 
sau mărime îi poftea sufletul sau era convenabilă pentru 
orice fel de scriere. 

În spatele ei, Malcolm Struan se mişcă prin somn, dar nu 
se trezi. Aşa cum dormea, avea o figură calmă şi deschisă, 
observă ea. Da, cu trăsături regulate şi bărbăteşti... 

Uşa se deschise pe neaşteptate şi Ah Soh dădu buzna 
înăuntru. 

— Doamna, masa-i gata, vlea dumneavoastră aicea sau 
acolo, la jos de scări, heya? 


Struan se deşteptă într-o clipă. 

— Stăpâna ta o să ia masa aici, porunci el la iuţeală, în 
cantoneză. Eu o să mănânc în camera de jos şi ai grijă să-i 
spui bucătarului să nu-mi iasă în cale, dacă n-o să gătească 
un prânz excepţional. 

— Prea bine, tai-pan, rosti Ah Soh şi se grăbi să iasă. 

— Ce i-ai zis, Malcolm? se interesă Angelique. 

— l-am zis că tu o să iei masa aici, iar eu jos, la birou. l-am 
invitat pe Dimitri, Jamie şi Norbert - privi cu nesaţ silueta ei 
suplă profilată în lumina ferestrei. Arăţi pur şi simplu 
minunat. 

— Mulţumesc, se fandosi ea. Pot să mănânc şi eu cu voi? 
Mi-ar plăcea mai mult decât dacă stau singură aici. 

— Îmi pare rău că te refuz, dar avem de discutat afaceri. 

Cu mare greutate, se ridică singur de pe scaun, iar ea îi 
dădu cârjele de lemn. Înainte de a le lua din mâinile ei, 
Malcolm o cuprinse cu braţele pe după mijloc, iar ea se 
rezemă uşor de pieptul lui, ascunzându-şi mânia. Păi da, 
trebuia să rămână iar închisă, singură între patru pereţi, 
fără să aibă măcar unde să se ducă şi nici ce să facă altceva 
decât să mai scrie iar vreo epistolă sau să citească şi să 
aştepte cine ştie ce. Groaznic, groaznică plictiseală! 

Stewardul Lun tăie prima plăcintă mare, groasă, de mere, 
în sferturi, apoi puse bucăţile pe farfurii lucitoare, din 
aluminiu cositorit, turnă deasupra frişcă din belşug şi îi 
servi pe cei patru bărbaţi strânşi în jurul mesei. 

— Preasfinte Dumnezeule, da' de unde mama dracilor 
smoliţi ai făcut rost de aşa ceva? se minună Norbert 
Greyforth. 

Iar Dimitri exclamă şi el în acelaşi timp, plin de admiraţie: 

— Al dracu' să fiu dac-am mai pomenit! ... 

— Ce, frişcă? zise McFay râgâind satisfăcut. Scuze. Asta a 
fost în loc de complimente pentru tai-pan. 

Dimitri vâri în gură o linguriţă plină cu vârf, pofticios. 

— Ultima dată când am mai pupat eu frişcă pe-aici a fost în 
Hong Kong, acu' vreo şase luni, da' să crăp eu aici dacă era 


aşa de bună. N-o fi şi asta tot vreun produs exclusiv al 
Nobilei Case? 

— Când a venit încoace ultimul nostru cliper, zâmbi subţire 
Malcolm, acum câteva zile, băieţii mei au reuşit să 
strecoare pe navă trei vaci. Când au ajuns, le-au coborât la 
țărm în timpul nopţii şi, cu ajutorul şefului intendent al 
armatei, le-au ascuns printre cai, pentru că nu aveam nici 
un chef să rămânem fără ele, sau să-şi bage japonezii prea 
mult nasul în treburi care nu-i privesc. lar acum sunt păzite 
zi şi noapte. 

Nu îşi putea ascunde mulţumirea văzând uimirea 
invitaţilor săi care avuseseră parte de o masă regească - 
friptură de vacă din belşug, cartofi prăjiţi şi legume 
proaspete, tradiționala plăcintă cu carne de fazan pregătită 
de japonezi, brânzeturi englezeşti şi franţuzeşti de tot felul, 
toate acestea servite la alegere, alături de bere, vin 
Château Haut-Brion '46 un Chablis minunat la gust şi Porto. 
Iar în final, acel ospăț fusese încununat cu delicioasa 
plăcintă cu frişcă. 

— Avem de gând să creştem aici o cireadă numeroasă, 
dacă animalele or să se obişnuiască repede cu locurile astea 
şi cu clima şi să construim o fermă producătoare de lapte, 
ca o nouă filială a lăptăriei noastre din Hong Kong. De fapt, 
ideea iniţială îi aparţine lui Jamie, şi, bineînţeles, aceste 
produse ale firmei noastre vor fi la îndemâna tuturor. 

— Adică, la obişnuitul preţ nobil, completă Norbert 
sarcastic, cumplit de mânios că nu fusese şi el înştiinţat din 
vreme despre noua acţiune a companiei Struan. 

— Ei, sigur, cu un oarecare profit, însă destul de rezonabil, 
zâmbi Malcolm Struan cu modestie, deşi dăduse ordin ca 
acele vaci să fie aduse din Hong Kong cât mai repede, chiar 
în momentul când sosise în Japonia. Mai doreşti o bucată, 
Dimitri? 

— Mda, nemaipomenită plăcinta asta, Mâlc! 

— Şi ce veşti mai aduceţi voi din America? întrebă Jamie, 
ca să risipească încordarea ce se ivise între Struan şi 


Norbert Greyforth. 

— Groaznice. Cumplite. Amândouă părţile se omoară cu 
puşti şi artilerie grea. Al dracului, ceas rău, se căsăpesc mai 
rău ca niciodată şi mi-e teamă că Lumea noastră Nouă a 
înnebunit de-a binelea. 

— Ei, stai, amice, că toată lumea a înnebunit, îl întrerupse 
Norbert. Dar războiul, în general, este o afacere bună, ăsta- 
i adevărul, mă rog, cel puţin pentru cei care au un dram de 
noroc, conchise, apoi adăugă, numai ca să-l întărâte pe 
Struan: Firma Brock a concesionat tot zahărul hawaian, de 
care aveţi voi nevoie, la preţuri rezonabile. 

— Oricum, va trebui să se producă într-adevăr o 
schimbare în toate direcţiile, ca să se ajungă la o soluţie 
rezonabilă, spuse şi Dimitri, în treacăt. 

Cunoştea chiar şi cele mai mici amănunte ale imenselor 
pierderi cărora firma Struan era nevoită să le facă faţă în 
viitor, din pricina loviturilor date de Tyler şi Morgan Brock, 
însă în sinea lui îşi repetă, indiferent: „Eu unul nu mă 
amestec în războiul lor. Am eu destule pe cap şi-aşa. Sfinte 
Isuse mare din Ceruri, oare cum o să se sfârşească totul?” 

— Ei, războaiele astea niciodată n-au adus nimic bun 
omenirii, rosti el cu voce tare. Maică Precistă, păi numai cât 
o să coste toată tevatura asta?! ... Aţi auzit că Lincoln 
tocmai a trecut prin Congres impozitul pe venit, ca să 
suporte cheltuielile de război? 

Toţi ceilalţi rămaseră cu linguriţele în aer, uluiţi. 

— Şi care-i procentul? 

— Trei cenți la dolar, răspunse el dezgustat şi izbucniră 
toţi în râs. 

— Eşti absolut sigur? 

— Azi am aflat şi eu dintr-o corespondenţă specială a 
ziarului Calif Belle. 

— Trei la sută? Păi ai un noroc chior, Dimitri, declară 
Jamie, stând mulţumit în faţa farfuriei aproape goale. Eu mă 
aşteptam să vă pocnească aşa, cu vreo cin'şpe la sută. 


— Ce, ai înnebunit de tot? Păi atunci chiar că făceam 
ditamai revoluţia, se arătă indignat Dimitri. 

— Alta? Că nici pe asta de-acum n-aţi încheiat-o, îl tachină 
celălalt. Oricum, trei la sută impozit este exact cât ni se 
cere şi nouă, dar la voi chestia asta o să dureze numai vreo 
trei ani, ceea ce înseamnă că..., numai o clipă, să-mi aduc 
aminte... (Jamie îşi drese vocea, apoi urmă, pe un ton mai 
ridicat) ... Ceea ce Lincoln a promis, a jurat chiar, că nu va 
dura decât o perioadă de trei ani, potrivit ultimului număr 
din Frisco Chronicle, dacă va fi de acord Congresul. Trei ani 
în cap. 

— Da, aşa-i, nici vorbă, dar îi ştii şi tu pe politicieni ce 
gargaragii sunt, Jamie. Numai ce reuşesc ei să smulgă 
Congresului sau Parlamentului o taxă, că nu mai dau nimic 
înapoi, nici de-ai dracului. Auzi, Congresu' lu' peşte, le 
ţâţâie curul la toţi. Şi să vedeţi voi dacă trei la sută ăsta nu-i 
decât începutul?! ... 

— Mda, aici cam ai dreptate, începu şi Norbert, la fel de 
înverşunat, apoi îi zise stewardului Lun: Mai vreau şi eu o 
felie, cu multă frişcă deasupra. Ei, cum ziceam, ai mare 
dreptate în privinţa blestematelor ălea de taxe! Scârbei de 
Pitt, netrebnicului ăstuia i-a băşit mintea prima dată ideea 
cu impozitul pe venituri, dup-aia a promis şi el că-l retrage, 
ceea ce n-a făcut, aşa cum n-o să facă nici Lincoln. 
Politicienii ăştia sunt toţi nişte mincinoşi, de la cap la coadă, 
dar Robert Peel chiar că ar fi trebuit să fie bătut cu biciul la 
sânge! 

— A, zici de Robert Peel ăla care a iniţiat trupele de poliţie 
locală, numite după el Peelers? spuse Dimitri şi mai luă o 
linguriţă de frişcă. 

— Da, de-ăla e vorba. Trupele alea, Peelers, n-au fost o 
idee rea - cu toate că ideea în sine n-a fost numai a lui, şi nu 
ne-ar prinde rău să avem şi noi poliţie din asta aici, fără 
îndoială, da' auzi, impozit pe venituri?! De-a dreptul 
monstruos! 


— Peel a fost un prim-ministru priceput. El a..., interveni şi 
Malcolm. 

Norbert însă-l întrerupse intenţionat: 

— Noi am avut parte de impozite dintr-astea afurisite 
numai pentru două scurte perioade. Mai întâi în timpul 
războaielor napoleoniene, ceea ce a fost destul de corect, 
nu? Dar dup-aia au fost retrase pentru totdeauna, în '15, 
imediat după Waterloo, da, da, pentru totdeauna. Ceea ce 
nu l-a durut pe Peel ăla nici cât o muscă-n cur, aşa că-n 41 
a pus iar taxe de şapte pence la o liră, respectiv trei la sută, 
cum zice şi Jamie. Şi tot pentru trei ani. Da' dup-aia a mai 
suflat el vreo vorbă despre asta sau căpoşii ăia de-au venit 
după el? Şi taxele au rămas. Şi uite-aşa o să meargă treaba 
tot timpul şi, chiar dac-o să ajungă impozitul la douăzeci de 
guinee la un penny, Lincoln n-o să-l mai abroge în veci! Aşa- 
i, Dimitri bătrâne, aţi băgat-o pe mânecă. Şi noi la fel, din 
pricina lui Peel. Tâmpitul şi ticălosul dracului ce e, adăugă 
el în mod voit, ca să-l enerveze şi mai mult pe Struan, cu 
toate că în sinea lui şi el era de acord cu introducerea 
impozitului lui Peel, în întregime. 

Buna dispoziţie a lui Malcolm Struan se risipea văzând cu 
ochii. 

— Lun, adu brandy, şi dup-aia închide uşa! porunci el fără 
nici un chef. 

Stewardul turnă în pahare băutură din belşug, apoi părăsi 
încăperea, împreună cu ceilalţi patru servitori îmbrăcaţi în 
livrele. 

— Bună prăjitură, tinere Malcolm, râgâi satisfăcut 
Norbert. Şi-acum, ia spune-ne şi nouă cărui fapt datorăm 
plăcerea unui astfel de ospăț? 

Atmosfera din cameră se schimbă total. Parcă fiece 
mişcare căpătă un înţeles mai profund. 

— Ceea ce-i interesează pe toţi neguţătorii deopotrivă: Sir 
William şi faptul că noi am fost daţi de-o parte de la 
întâlnirea cu shogunul şi Bakufu. 


— Mda, recunosc că scârba aia de om trebuie învăţat 
minte, se înfurie Norbert. N-am pomenit aşa ceva în viaţa 
mea! 

— Da, întări Struan. În cel mai rău caz trebuia să avem 
acolo măcar un reprezentant de-al nostru, nu? 

— Ai dreptate, îl aprobă Dimitri mohorât, gândindu-se mai 
mult la cele ce se petreceau în ţara lui: unul dintre fraţii săi 
fusese ucis, criza alimentară bătea la uşă. Omul nostru e un 
tip descurcăreţ, dar e totuşi cam bleg, continuă el. Eu i-am 
sugerat să mă numească pe mine aghiotantul lui, da' nici n- 
a vrut să audă de-aşa ceva. Deci, tu ce propunere ai, Mâlc? 

— O delegaţie comună, ca să ne asigurăm că n-o să se mai 
întâmple a doua oară, printr-o plângere trimisă imediat 
guvernatorului... 

— Stanshope ăsta e un apucat, zâmbi Norbert cu 
şiretenie. Dar, oricum, va face în mod sigur ceea ce vrea 
mămica ta, nu? 

— Nu-i marioneta noastră, dacă asta vrei să insinuezi, i-o 
reteză Struan, privindu-l la fel de tăios precum îi vorbise. 

— Mă rog, interveni Dimitri. Marionetă sau nu, chestia e 
dacă o să-l pună pe liber pe Wee Willie! 

— Nu, răspunse Struan. Asta hotărăsc mai-marii de la 
Londra. Dar eu m-am gândit că, dacă William n-o să fie de 
acord să luăm şi noi parte la orice fel de negocieri în viitor 
atunci o să-l sfătuim prieteneşte pe Stanshope să dispună 
acest lucru ca fiind o chestiune de interes politic, iar atâta 
lucru, în mod clar, poate şi el să facă, pentru că, la urma 
urmei, doar noi plătim taxele, nu? Iot noi ducem tratative 
cu chinezii, aşa că de ce să nu avem un cuvânt de spus şi 
aici, în Japonia?! Iar împreună, de comun acord, vom reuşi 
să punem planul în aplicare. Ce zici, Norbert? 

— Viermele ăla găunos o să fie de acord cu orice, ca să nu- 
şi complice viaţa, da' asta n-o să ne ajute nici cât negrul de 
sub unghii, rosti acesta, iar figura i se înăspri dintr-o dată. 
Pentru că nu William ne pune beţe-n roate în primul rând, 
ci amiralul. Trebuie neapărat să aducem un alt amiral. lar 


asta-i mult mai important decât să-l dăm deoparte pe 
William. Amiralul este cel care nu-i bombardează pe 
ticăloşii ăia aşa cum merită. El e de vină pentru asta, nu 
William, după cum poate vedea oricine, oricât de bătut în 
cap ar fi - Norbert luă o ultimă gură de brandy, apoi îşi 
umplu din nou paharul şi continuă să vorbească, 
prefăcându-se că nu bagă de seamă cum cuvintele lui pline 
de venin îl scoseseră din sărite pe Struan şi îl enervaseră la 
culme pe McFay. Încă o dată recunosc că frişca asta merită 
toate laudele, dar băutura mai are mult până să-şi merite 
banii. Ce-ar fi să-ţi trimit un butoi cu Napoleon, din cel pe 
care îl produc ai noştri? 

— De ce nu? îşi înăbuşi furia Malcolm. Poate că este, într- 
adevăr, mai bun. Dar ai cumva şi o soluţie mai bună pentru 
problema asta a noastră? 

— Soluţia pe care o propun eu este cunoscută de toată 
lumea, răspunse Norbert răspicat. Le cerem să ne predea 
pe ucigaşii lui Canterbury şi despăgubirile, iar dacă nu dau 
nici un semn de râvnă, după trei zile facem Yedo una cu 
pământul. De câte ori să mai repet? Numai că idioţii ăştia 
de-aici n-or să recurgă deloc la represalii, cu toate că ăsta-i 
singurul mod de a-i face pe băştinaşi să le intre bine la bilă 
că nu-s de capul lor. Şi numai aşa îi putem speria şi pe 
duşmanii noştri, oricare ar fi ei. Dar până flota noastră o să 
acţioneze aşa cum se cuvine, viaţa noastră e în pericol, şi 
oricare dintre noi poate să se-aştepte oricând să-l ia dracu', 
când îi e lumea mai dragă! Doamne Sfinte, cum de n-or 
înţelege atâta lucru? 

În încăpere se lăsă o tăcere apăsătoare. McFay încerca să 
nu se ghicească nici urmă de gând pe chipul său, era 
îngrijorat pentru că Struan era în stare să provoace o 
confruntare cu Norbert, care era totuşi mult mai în vârstă 
decât Malcolm şi avea mai multă experienţă. Pe lângă toate 
astea, era şi cam nemulţumit că soluţia propusă de Norbert, 
care fără îndoială că era cea mai potrivită, nu-i venise şi tai- 
panului, s-o fi lansat din prima salvă şi, în plus, el, McFay, nu 


fusese deloc înştiinţat dinainte despre adevăratul motiv al 
întrunirii de faţă, aşa că nu avusese cum să-l sfătuiască în 
privinţa asta pe Malcolm. 

— Chiar dacă am ajunge la asta, Norbert, eşti de acord 
totuşi că tu, Dimitri şi tai-panul, care reprezentaţi 
majoritatea comercianților, va trebui să discutaţi cu Wee 
Willie imediat ce se întoarce? 

— N-am nimic împotrivă, dar tot nu facem mare scofală, 
pufni Norbert dispreţuitor, sorbind satisfăcut încă o gură de 
brandy şi simțindu-se tot mai bine la gândul că îl va stârni şi 
mai mult pe Malcolm. Eu pot să vă zic de pe-acum ce-o să 
spună domnul Brock, ca un adevărat tai-pan ce este, ca şi 
Sir Morgan. Da, da, Tyler Brock ar zice-o pe-a dreaptă, ca 
orice englez sadea, că amiralul nu-i decât un parazit 
nenorocit care nu ştie decât să încurce lucrurile şi să-şi 
tragă spuza pe turta lui, William ăla e-un tâmpit arogant 
care n-o să se mai schimbe în veci şi că el, Tyler Brock în 
persoană o să se ducă să-l ia de beregată pe Stanshope, 
care-i şi el un dobitoc la fel de mare, şi cu prima navă de 
poştă, tai-panul o să le scrie prietenilor noştri din Parlament 
să facă un tărăboi de pomină - în timp ce vorbea, îşi aprinse 
un trabuc, suflând fumul dispreţuitor. Şi o să spună că 
treaba-i o băşină în vânt fiindcă, deşi prietenii noştri sus- 
puşi sunt mai influenţi decât ai voştri, da' până s-ajungă la 
ei, veştile fac pe drum cinci-şase luni. Aşa că Tyler Brock mi- 
a trântit-o pe merit: „la mişcă-ţi tu curu' ăla puturos din 
scaun, că prea s-a înşurubat acolo, că doar e treaba ta de 
care trebuie să te-ngrijeşti, ce mama dracilor, aşa că ori îţi 
limpezeşti singur toate apele, cât poţi de repede, ori vin 
chiar eu la maimuţele alea galbene de japi şi-atunci multe 
capete-or să se spargă! ...” 

Struan simţea deopotrivă cum creşte în el mânia, dar şi o 
oarecare umbră de teamă, ca de fiecare dată când auzea 
numele lui Tyler Brock, sau când citea prin ziare despre el 
sau chiar când dădea cu ochii de el pe străzile din Hong 
Kong sau la cursele de cai. 


— Bun, şi atunci care-ar fi răspunsul? 

— Ei, p-ăsta nu-l ştiu deocamdată. Dacă l-aş fi ştiut, fii 
sigur, pen' numele Domnului, că l-aş fi pus în aplicare 
demult, se răsti Norbert şi râgâi fără jenă. Aşa cum nu s-a 
aflat nimic despre prietenul tău de taină, japul, şi 
concesiunile lui miniere pe care n-o să puneţi voi laba 
niciodată. 

Malcolm şi McFay rămaseră cu gura căscată de uimire, 
auzindu-l. Cu două săptămâni în urmă, Vargas venise în 
mare grabă şi îi destăinuise, cu sufletul la gură, că fusese 
abordat de unul dintre furnizorii lor de mătăsuri, care se 
dovedise a fi de fapt trimisul stăpânului său, Ota, ce dorea 
neapărat să se întâlnească în secret cu tai-panul: 

— Pentru a discuta despre garantarea concesionării 
exclusive firmei Struan a unei mine de aur, de pe domeniul 
acelui puternic stăpân, ce deţinea cea mai mare parte a 
regiunii Kwanto, ţinut ce cuprindea cele mai multe câmpii şi 
munţii dimprejurul localităţii Yedo, acea concesiune în 
schimbul unui singur produs: arme. 

— Perfect, acceptase atunci Malcolm. Dacă toată afacerea 
asta ar fi propusă într-adevăr cu bună-credinţă, am da o 
lovitură straşnică! Ce spui, Jamie? 

— Păi da, dac-ar fi aşa, chiar că-i grozav! 

— Uitaţi aici împuternicirea din partea lor, le arătase 
Vargas o hârtie de orez, de cea mai bună calitate, înţesată 
cu caractere asemănătoare celor chinezeşti şi purtând 
peceţi cizelate cu măiestrie. Aceasta este pecetea seniorului 
Ota, iar aceasta este pecetea unui mare roju, seniorul Yoshi. 
Două condiţii sunt scrise aici: mai întâi ca această întâlnire 
să aibă loc în Kanagawa şi apoi ca toată înţelegerea să fie 
ţinută în mare taină, ca să nu ajungă la urechile celor din 
Bakufu. 

— Dar de ce? De ce la Kanagawa? De ce nu aici? 

— Aici scrie că ei nu vor decât acolo, vor veni noaptea la 
Legația din Kanagawa. Aşa că întrevederea poate avea loc 
numai acolo. 


— Ar putea fi numai o capcană, tai-pan, se repezise Jamie. 
Nu uita că acolo, la Legaţie, Lim a fost măcelărit, iar asasinii 
aceia... 

Lui Struan îi scăzu brusc entuziasmul, aducându-şi aminte. 
Dar încercă să-şi alunge temerile. 

— Acolo sunt destui soldaţi care să ne apere. 

— Ei garantează că trimişii lor vor fi neînarmaţi, însă 
stăruie să nu se afle deloc de această întâlnire, senor, 
intervenise Vargas. 

— E prea riscant, tai-pan, insistase Jamie. Mai bine mă duc 
numai eu, cu Vargas ca tălmăcitor. 

— Îmi pare rău, domnule McFay, dar ei nu vor să stea de 
vorbă decât cu tai-panul în persoană, îi spuse Vargas. Şi se 
pare că nici nu au nevoie de un tălmaci, pentru că or să 
aducă ei unul care ştie englezeşte. 

— E prea periculos, tai-pan. 

— Da, dar este în acelaşi timp şi un prilej prea bun ca să-l 
irosim aiurea, Jamie. Niciodată până acum nu i s-a oferit 
vreunui străin o asemenea ocazie. Dacă reuşim să încheiem 
afacerea asta, cu cât mai în taină, cu atât mai bine, o să 
facem un pas înainte uriaş. Care sunt condiţiile, Vargas? 

— N-au spus încă, tai-pan. 

— Nu-i nimic. Acceptă invitaţia lor şi sper să ne vedem cât 
mai curând. Numai că am şi eu o condiţie: să-l iau cu mine 
pe domnul McFay. Jamie, noi doi ne ducem cu barca, aşa că 
ai tu grijă să mi se pregătească un palanchin la Kanagawa. 

Întrevederea ţinuse uluitor de puţin şi fusese cât se poate 
de neprotocolară. Veniseră doi samurai. Unul dintre ei, care 
îşi spunea Watanabe, vorbea un fel de engleză stricată şi 
înţesată cu americanisme, şi avea chiar accent american. 

— Stăpânur Ota vrea doi prospectori. De meserie. Ei poa' 
să merge oriunde la pământuri de ra stăpân ar meu, da' 
numai cu cărăuze cu ei. Fără arme. Stăpânur făgăduieşte 
viaţă fără primejdie ra ei, dă adăposturi bune, uscate, cu 
hrană, cu tot sake cât poate ei să bei şi femei câte trebuie 
ra ei să aibe. Face cu ei contract pe un an de zile. Tu să iei 


juma' din aur cât găsesc oameni de ra tine, da' să dai maşini 
pentru muncă în mină şi supraveghetori să înveţe oamenii 
lu' stăpânur, dacă arţi nu vrea să munceşte. Şi trebuie tu să 
ai grijă de vânzare. Dacă iese bine la toată rumea, stăpân 
mai face înţeregere pe anul doi, pe trei sau mai muri... 
dacă Nobira Casă joacă ra noi cinstit. De acordu? 

— Oamenii mei n-or să caute decât aur? 

— Bun înţeregere că aur. Stăpânur Ota spune că are o 
mină mică, poate mai multe prin preajmă, ce zici? Tu 
trebuie să ai grijă de vânzare de ra aur. Oamenii tăi trebuie 
să fie buni, să rucreze până acum în mine din Californi sau 
Austrari. De acordu? 

— De acord. Numai că o să-mi ia ceva timp să găsesc 
oamenii ăştia. 

— Cât? 

— Două săptămâni dacă o fi vreunul prin colonie sau... 
şase luni, dacă suntem nevoiţi să-i aducem din Australia sau 
America. 

— Dacă mai repede, şi mai bine. Şi-acum să spuneţi ra 
mine câte puşti vânzare ai? 

— Cinci. 

— Stăpânur Ota cumpără ra ere pe roc şi toate puşti 
pentru Choshu pentru care te-ai înţeles cu arţii, când ele 
vin în ţară. Aceraşi preţu. 

— Acelea sunt deja promise. Dar putem să aducem altele. 

— Stăpânur Ota vrea pe puşti Choshu... er vrea. Er 
prăteşte preţ. Toate puşti Choshu, pricepe ra tine? Şi toate 
pe care să aduci aici poţi. În Japonia ra er toate puştire 
vinzi, numai ra er, înţeregi? Aşa cu tunuri şi nave - toate 
câte să aduci aici poţi stăpânur prăteşte ra ere în aur. Cât 
mai murt aur găseşti, atât mai murt ai tu. 

Nici Malcolm, nici McFay nu reuşiseră să-i schimbe în 
vreun fel poziţia japonezului. Într-un târziu, Struan 
acceptase condiţiile acestuia şi stabiliseră o nouă întâlnire 
peste o lună, când tai-panul trebuia să prezinte un simplu 
contract în care să se specifice garanţiile pe care le ofereau 


japonezii şi actele celor doi prospectori. După ce plecaseră 
samuraii, Malcolm şi McFay se felicitaseră reciproc, plini de 
bucurie, iar primul spusese fără să stea pe gânduri: 

— Jamie, îi găseşti pe cei doi în Mahalaua Beţivanilor. Şi, 
pentru numele lui Dumnezeu, mişcă-te cât poţi de iute, şi cu 
grijă mare, ca nu cumva să afle Norbert ceva. 

— Lasă totul în seama mea. 

În câteva zile, McFay găsise deja doi mineri calificaţi, un 
american şi un altul din Cornwall, care lucraseră deopotrivă 
în minele de aur de lângă Sutter's Mill, din California şi la 
şantierele de prospecţiuni miniere Anderson's Creek, din 
Australia. Acum, cei doi mineri tocmai îşi terminau toate 
pregătirile pentru transportul utilajelor şi puneau la punct 
ultimele detalii ale contractelor, urmând a pleca a doua zi. 
Aşa că Malcolm Struan şi Jamie McFay pur şi simplu 
îngheţară auzindu-l pe Norbert Greyforth cum jubila: 

— De-acum eu am cam încheiat afacerea asta, tinere 
Malcolm. Gata, s-a dus, poţi să-ţi iei adio de la ea, ca şi de la 
cei doi nenorociţi de prospectori. Sunt angajaţi la firma 
Brock şi Fii cu contract pe cinci ani încheiaţi. 

— Ce-ai făcut?! bâigui Struan, simțind că nu mai are aer. 

Norbert se prăpădea de râs. 

— De, fiule, cine se scoală devreme, departe ajunge. Ţi-am 
suflat afacerea de sub nas, pe oameni i-am expediat cu o 
navă, la Yedo, la samuraiul Watanabe. Unde-o fi învăţat 
viermele ăla netrebnic engleza americană? Nu ţi-a zis 
cumva? Ei, asta e, nu-i nimic. Jumi-juma din cât aur găsim 
acolo este destul, ei, ce părere ai? 

Şi începu să râdă mai batjocoritor. 

— Cât despre William, o să mă duc eu la el îndată ce se 
întoarce, că doar n-o să-mi cadă rangul, Dimitri, fii 
binevenit, şi mă ocup eu de toate treburile - îl privi 
satisfăcut pe Malcolm Struan, mustăcind dispreţuitor. Cum 
tu n-o să mai fii aici, îl iau cu mine pe Jamie. 

— Poftiiim?! 

Norbert râgăi din nou mulţumit. 


— Păi, dac-am auzit eu bine, maică-ta ţi-a poruncit să te 
întorci la Hong Kong cu prima navă, nu? 

Jamie se roşi ca un rac de mânie. 

— Auzi, uite ce-i, Norb... 

— Nu te băga, Jamie, mârâi Struan printre dinţi. Norbert, 
te sfătuiesc să-ţi mai ţii în frâu gura. 

— Chiar aşa, tinere? Da' nu cumva m-am înşelat eu când 
am auzit că ţi-a ordonat să te întorci nesmintit, iar căpitanul 
tău a venit expres să te salte? 

— Asta nu te priveşte pe tine! Ţi-o spun cu binişorul... 

— Tot ce se întâmplă în Yokohama mă priveşte pe mine al 
dracului de mult, i-o reteză Greyforth. Şi să ţii minte că noi 
nu primim sfaturi de la nici un Struan de pe lumea asta, cu 
atât mai mult de la un mucos cu caş la gură! 

McFay sări de pe locul lui ca ars, iar Struan înşfacă 
paharul lui cu brandy şi i-l aruncă lui Greyforth drept în 
ochi. 

— Sfinte Hristoase! 

— Retrage-ţi cuvintele, Norbert! răcni Malcolm, în vreme 
ce Dimitri şi Jamie pur şi simplu amuţiseră, depăşiţi de 
ieşirea lui. Cere-ţi scuze pentru vorbele tale, altfel, jur de 
Dumnezeu că o să ne batem în duel! 

— Bun, deci mâine în zori ne prezentăm amândoi cu 
pistoalele, da? îi aruncă Greyforth cu dispreţ nemăsurat. 

Totul decurgea chiar mai bine decât sperase el. Dintr-o 
singură mişcare, trase jumătate din faţa de masă, să se 
şteargă pe faţă. Paharele se rostogoliră care încotro, 
zuruind. 

— Îţi ceri scuze sau nu? 

Norbert se sprijini în amândouă mâinile, de masă, 
străpungându-l cu privirea pe Malcolm Struan, care îl 
fulgera din ochi, la rândul lui, alb ca varul de mânie. 

— 'Ţi s-a poruncit să te întorci acasă, pentru că ai abia 
douăzeci de ani, deci în faţa legii eşti încă minor, ceea ce 
înseamnă că eşti un ţânc mucos, cu caş la gură. Asta-i 
adevărul gol-goluţ şi mai este încă unul, la fel de vădit: eu 


aş putea să-ţi iau bereguşul dintr-o singură lovitură, chiar şi 
cu o mână legată la spate, pe când tu nu eşti în stare nici să 
stai drept pe picioare, aşa că spune-mi şi mie cum dracu' ai 
de gând să te baţi cu mine, ha? continuă el cu venin în glas. 
Eşti un amărât de schilod, Malcolm, puiule, iar ăsta-i, 
martor mi-e Dumnezeu, e tot un adevăr! Şi să-ţi mai zic un 
adevăr: maică-ta conduce afacerile familiei Struan, aşa cum 
face de ani de zile, iar acum v-a dus pe marginea râpei. Poţi 
să-l întrebi pe Jamie sau pe oricine mai are un dram de 
cinste, şi-o să-ţi spună pe şleau! Ţi-oi fi zicând tu de unul 
singur tai-pan, da' nu eşti Dirk Struan, nu eşti un tai-pan ca 
el şi nici n-o să ajungi vreodată! A, da, Tyler Brock este tai- 
pan şi, pe toţi sfinţii din ceruri, până-n Crăciun Nobila Casă 
o să fie în mâinile noastre! Vrei să ne batem în duel? 
înseamnă că te-ai ţicnit de tot, dar dacă asta ţi-e voia, eu 
sunt gata oricând. 

leşi din încăpere păşind ţanţoş, fără să se uite înapoi. Uşa 
se trânti cu putere în urma lui. 

— Aş vrea... aş vrea ca voi doi să fiţi secundanţii mei, 
îngăimă Malcolm, tremurând de furie. 

Dimitri se ridică în picioare, îngrozit. 

— Mâlc, ai înnebunit? Duelul este interzis prin lege, da' 
acum... asta e! ... Mulţumesc pentru masă! 

leşi din cameră. Struan încercă să-şi recapete stăpânirea 
de sine, deşi inima îi bătea încă nebuneşte. Se uită la 
McFay, care rămăsese cu ochii aţintiţi asupra lui, de parcă 
nu l-ar fi recunoscut. 

— Aşa-i, Jamie, e nebunie curată. Dar Norbert este cel mai 
bun de la Brock şi Fiii, te-a înfundat şi pe tine şi... 

— Îmi pare rău că... 

— Şi mie. Dar şi mai adevărat este faptul că eu unul n-am 
spus nimănui despre cei doi mineri. Vargas habar n-avea de 
ei, deci numai de la tine s-a aflat. Tu eşti cel mai bun om al 
companiei noastre, dar Norbert ăsta o să ne îngroape pe 
toţi de vii. Un glonţ în căpăţâna nemernicului este cea mai 


sigură cale de a cădea la înţelegere cu el... sau cu oricare 
dintre ticăloşii ăştia ai lui Brock. 

După câteva momente de tăcere, McFay mărturisi: 

— Îmi pare rău că te-am dezamăgit, da, aşa-i, nu? ... Dar... 
dar îmi pare rău, nu vreau în ruptul capului să fiu martor la 
nici un duel, la răzbunarea ta... E de-a dreptul o nebunie. 

Chipul lui Malcolm se albi încă şi mai tare. 

— Bun, am înţeles. Atunci hai să vorbim despre tine, nu? 
Deci să-ţi intre bine în cap: ori îţi ţii jurământul de credinţă 
faţă de mine şi mă sprijini întru totul, ori eşti terminat, 
martor mi-e Sfântul Dumnezeu. Ai trei zile de gândire. 

În acea dimineaţă, devreme, Settry Pallidar şi o trupă de 
dragoni călări deschideau drumul caravanei ce tocmai 
trecea podul mobil, de peste şanţul adânc, plin cu apă, ce 
înconjura castelul Yedo. 

Merseră mai departe, printre şirurile de samurai în port 
tradiţional, cu chipuri de nepătruns (alte mii de samurai îi 
aşteptaseră aliniaţi perfect, pe marginea drumului până la 
castel), aşezaţi de-a lungul podului, pe toată lungimea 
meterezelor şi pe lângă porţile masive, din fier. Înainte erau 
călăuzele - un pâlc de samurai ce duceau flamuri cu 
blazonul roju - trei flori de vişin îngemănate. 

După dragoni mărşăluiau cincizeci de scoțieni, în frunte cu 
căpitanul lor, un muntean uriaş, urmat de douăzeci de 
cimpoieri ce cântau cât îi ţineau puterile, apoi venea la rând 
suita ambasadorilor şi însoţitorilor lor, tot călare. Înalţii 
oaspeţi erau în haine de gală - pălării ţuguiate, săbii 
măiestrit lucrate, mantii sau redingote groase, ce le ţineau 
cald în faţa vântului aspru, în afară de ataşatul rus, care se 
îmbrăcase în uniformă de cazac şi pelerină şi avea cel mai 
minunat cal din întreaga Japonie, un armăsar murg, pe 
lângă care trudeau douăzeci de grăjdari, care îl îngrijeau şi 
îl apărau cu preţul vieţii lor. Phillip Tyrer şi Johann înaintau 
alături de Sir William, iar Andre Poncin lângă Henri 
Seratard. O companie de soldaţi britanici încheia escorta. 


Un tun, tras de cai, împreună cu muniţia şi artileriştii 
rămaseră dincolo de pod. Acesta fusese punctul cel mai 
fierbinte al discuţiilor, timp de câteva zile bune, pentru că 
Sir William stăruia să se permită aducerea tunurilor, lucru 
obişnuit la orice ceremonie onorată de o persoană de viţă 
regală, în vreme ce cei din Bakufu se împotriviseră spunând 
că orice armă gai-jin era interzisă prin lege şi însemna o 
insultă cumplită la adresa veneratului lor shogun. După o 
săptămână întreagă de târguială, Sir William reuşise să 
ajungă la un compromis: tunul avea să rămână dincolo de 
pod, iar salvele în cinstea casei regale începeau numai cu 
încuviințarea unanimă a celor din roju, care dădeau astfel 
voie străinilor să-şi prezinte onorul. 

— Nici un muniţie să nu se descarce, rugăm frumos mult 
scuzaţi... 

Această majoră parte a protocolului avea însă să fie 
rezolvată cu ajutorul amiralului francez. În timpul uneia 
dintre interminabilele discuţii pe tema respectivă, el 
ordonase să se apropie nava-amiral de țărm şi să tragă 
câteva salve, una după alta, pe deasupra coloniei, aşa că 
schijele şi obuzele se înfipseseră într-un câmp de orez, fără 
să facă nici un rău nimănui, dar toţi japonezii care auziseră 
şuieratul proiectilelor îngheţaseră de spaimă. 

— Dacă tot nu putem să aducem muniţie la țărm, le 
explicase Sir William mieros, atunci va trebui să-l salutăm 
cum se cuvine pe shogun de pe mare, după cum tocmai aţi 
văzut... Noi l-am rugat pe domnul amiral francez să 
folosească obuze oarbe, dar nu ştiu de ce mise parecănua 
înţeles tocmai bine, poate din pricină că nu pricepe foarte 
uşor limba engleză, cum să vă spun... Şi ar fi atât de păcat 
dacă tirul, din întâmplare, ar fi prea scurt şi ar lovi chiar 
oraşul vostru! Însă atunci vina v-ar aparţine în întregime! 
Voi fi nevoit să-i explic în amănunţime împăratului Komei că 
toate aceste canonade şi armele pe care le-am adus cu noi 
nu sunt decât pentru a da onorul cuvenit shogunului, atunci 
când o să mergem la împăratul Komei, la Kyoto, vizită 


amânată de trei ori până acum de altfel, ca să mă 
conformez planurilor domniilor voastre, dar în mod sigur va 
trebui să o reprogramez exact în clipa în care se va întoarce 
flota noastră engleză, cu mai multe nave, acum plecată să 
stârpească ultimii pirați de pe coastele Chinei, care au avut 
neînchipuita obrăznicie de a jefui o mică navă britanică! 

Bakufu nu mai avusese nici o obiecţie. Aşa că toate puştile 
fuseseră încărcate şi toţi soldaţii fuseseră avertizaţi că, deşi 
s-ar fi putut foarte bine să aibă loc vreo luptă, să nu le dea 
nici cel mai mic prilej japonezilor de a ataca, căci altfel vor 
avea cruntă pedeapsă de ispăşit. 

— Dar cu nava regală militară Pearl ce facem, Sir William? 
se interesase generalul când primise ultimele instrucţiuni. 

— O să mă ducă pe mine cu suita la Yedo, apoi se întoarce 
aici, pentru ca, în cazul în care gazdele noastre plănuiesc 
vreun atac prin surprindere asupra coloniei cât suntem noi 
plecaţi... să poată acoperi retragerea oamenilor noştri de 
aici. 

— Sfinte Dumnezeule mare! exclamase generalul. Dar, sir, 
dacă vă gândiţi că există şi posibilitatea aceasta, de ce vă 
avântaţi într-o acţiune atât de primejdioasă? Ceilalţi 
reprezentanţi... mă rog, n-ar fi o pierdere chiar atât de 
gravă, dar dacă dumneavoastră..., dacă dumneavoastră vi 
s-ar întâmpla ceva, ar ieşi o furtună internaţională! La urma 
urmei, sir, dumneavoastră reprezentaţi Imperiul Britanic! 
Nu vă puteţi primejdui aşa viaţa! 

— E şi asta o parte a misiunii mele, dragă generale! 

Sir William surâse ca pentru sine, aducându-şi aminte cât 
de calm rostise el acele cuvinte, de parcă într-adevăr n-ar fi 
fost decât o glumă, dar generalul clătinase înţelepţeşte din 
cap, crezând într-adevăr că aşa stăteau lucrurile. Bietul 
nătâng, aşa era el, mai greu de cap, dar de! şi însuşirea 
asta se potrivea cu cariera lui de militar, fără îndoială, îşi 
spuse ambasadorul înveselit. Apoi îşi alungă toate celelalte 
gânduri din minte, ca să se concentreze numai asupra 
întâlnirii de la castel, care era rodul a luni de tratative şi 


care, până la urmă, trebuia să legifereze Tratatul şi să 
permită punerea lui în aplicare. Mda, câteva obuze 
franţuzeşti şi s-a produs minunea, îşi zise el mohorât. Lua-l- 
ar toţi dracii pe Ketterer, dar oricum, slavă Domnului că 
operaţiunile lui din China merg bine, cel puţin după câte 
scrie în depeşe, aşa că o să se întoarcă el curând. Dacă 
poate să bombardeze coastele chinezeşti, de ce n-ar face-o 
şi aici?! Dracii să-lia! Şi pe el şi castelul ăsta blestemat! 

De departe nu părea foarte impunător, dar cu cât se 
apropiau mai mult, cu atât îşi dădeau seama cât de imens 
era de fapt. Castelul era mai întâi înconjurat de opt rânduri 
de cazărmi, ca un fel de avanposturi; apoi urma construcţia 
propriu-zisă - înaltă, elegantă şi minunat alcătuită, apărată 
de un şanţ de aproape două sute de metri lăţime şi de 
ziduri exterioare uriaşe, groase de zece-doisprezece metri, 
clădite din blocuri enorme de granit. Tunurile noastre de 
şaizeci de livre nici nu or să ştirbească măcar piatra asta, îşi 
spuse Sir William, cam înfricoşat. Iar înăuntru doar 
Dumnezeu ştie câte rânduri de fortificaţii or mai apăra 
palatul. Aşa că singurul mod în care am putea trece dincolo 
de porţi sau peste ziduri ar fi un atac frontal, iar mie nu mi- 
ar plăcea defel să comand aşa ceva! Sau poate asediul? Dar 
naiba ştie câte provizii or avea înăuntru... sau câte trupe or 
fi încartiruite aici? Pot să fie mii şi mii de soldaţi! 

După poarta principală, drumul străbătea o curticică 
îngustă, străjuită de pâlcuri de arcaşi aşezaţi în puncte 
strategice, sau sus, pe parapetele de zece metri înălţime. 
Porţile erau larg deschise şi lăsau cale liberă spre o altă 
curte strâmtă, ce dădea către o nouă poartă ferecată şi 
straşnic păzită, apoi urma o alta şi alta... Tot acel labirint de 
intrări şi alei ducea în mod clar către castelul propriu-zis, 
însă fusese construit cu intenţia vădită de a lăsa mereu 
posibilii duşmani descoperiţi în faţa apărătorilor cetăţii. 

— Aici trebuie să descălecăm, Sir William, îl anunţă 
Pallidar, ridicându-se în scări şi salutând ceremonios. 


El era căpitanul escortei. lar alături stăteau ofiţeri 
samurai pedeştri, care îi pofteau să se îndrepte către o uşă 
masivă, ce se deschidea greoi. 

— Bine. Ştii sigur ce ai de făcut? 

— A, bineînţeles. Numai că nu am nici cea mai mică 
speranţă că v-aş putea acoperi retragerea de aici, nici 
măcar împotriva arcaşilor, ca să nu mai vorbim de restul! 

— Nu am deloc de gând să dau vreo luptă vitejească în 
locul ăsta, căpitane, zâmbi Sir William, apoi se întoarse în şa 
şi făcu semn suitei să descalece. Ăsta da castel, ce părere 
ai? 

— E mai straşnic clădit decât toate cele despre care mi s-a 
povestit sau am citit eu, recunoscu Pallidar cam încurcat. 
Lasă mult în urmă orice fortificaţie a cruciaților. Drept să 
spun, marele castel al Cavalerilor Sfântului Ioan, din Malta, 
pare destul de firav pe lângă ăsta. Ce mai, e minunat să 
aperi un munte de granit ca acesta, dar mi-aş blestema 
zilele dacă ar trebui să-l atac. 

— Aşa mă gândeam şi eu, Phillip! strigă Sir William. 
Întreabă pe cineva pe unde poţi să te uşurezi aici! 

Tyrer se grăbi spre unul dintre ofiţerii samurai, se înclină 
politicos în faţa acestuia şi îi şopti ceva. Japonezul mormăi 
câteva vorbe şi arătă într-o parte. 

— Acolo sunt nişte oale de noapte, sir. Şi cred că în mai 
toate camerele castelului o să găsiţi aşa ceva într-un colţ, 
dacă are cineva nevoie neapărată. 

— Bine. Întotdeauna este bine să-ţi goleşti băşica înainte 
de o întâlnire importantă... Aşa că o băşică sănătoasă este 
cel mai mare avantaj al unui diplomat. 

După ce Sir William se uşură, plin de bucurie, iar ceilalţi îi 
urmară exemplul, au fost conduşi apoi în ordine, spre sala 
de oaspeţi: Seratard, contele Sergheiev, von Heimrich, van 
de Tromp, Adamson şi un nou-venit cu ultima navă de poştă 
- primarul Fritz Erlicher, trimis de Confederaţia Helvetă. 
Acesta din urmă era un uriaş bărbos, chiar din oraşul Berna 
şi vorbea franceza, engleza, germana, daneza şi mai multe 


dialecte germane. Phillip Tyrer şi Johann îl urmau 
îndeaproape, iar Andre Poncin se alătură lui Seratard. 
Camera de audienţă măsura treizeci şi şapte de metri 
pătraţi, avea tavanul înalt, sprijinit pe grinzi, strălucea de 
curăţenie, însă grozav de friguroasă. Pereţii groşi, de 
piatră, aveau mici despicături în loc de ferestre luminoase. 
Samurai cu chipuri aspre, de nepătruns, erau perfect 
aliniaţi pe lângă ziduri. În capătul încăperii se vedeau două 
şiruri a câte şase scaune aşezate faţă în faţă. O mulţime de 
uşi. Însă numai servitorii le ieşiră în întâmpinare, să-i 
salute. Un dregător (de rang inferior) din Bakufu, 
înveşmântat în straie pompoase, le făcu semn spre scaune, 
fără să încline capul în semn de salut, în vreme ce slujitorii 
aduceau tăvi delicate. Japonezul le spuse în olandeză: 

— Vă rog să luaţi loc şi să serviţi ceaiul. 

Sir William observă că Johann discuta cu mare aprindere 
cu ataşatul elveţian, aşa că i se adresă lui Tyrer, cam 
intrigat: 

— Phillip, ia întreabă-l tu pe ăsta unde este Sfatul 
bătrânilor roju. Cum îi spun ei? 

Ascunzându-şi nervozitatea şi stăpânindu-şi nevoia de a se 
uşura din nou, când simţi că toţi ochii celor din cameră erau 
îndreptaţi asupra lui, Phillip Tyrer se apropie de dregătorul 
japonez şi aşteptă ca acesta să se încline, politicos. Însă nu 
se întâmplă defel aşa, respectivul pur şi simplu doar îl 
măsură cu privirea. Atunci, Iyrer se răsti: 

— Unde-ţi sunt bunele maniere? Înclină-te respectuos! Eu 
sunt senior în ţara mea şi aici vorbesc în numele acestor 
preamăriţi seniori! 

Japonezul se făcu stacojiu la faţă, de ruşine, făcu o 
plecăciune până la pământ şi începu să bâiguie scuze. 
Phillip 'Tyrer era grozav de mulţumit de ideea lui strălucită 
de a-l pune pe Nakama să-l înveţe câteva fraze de bază în 
japoneză, îl întrerupse pe dregător cu voce încă şi mai 
tăioasă: 

— Unde sunt stăpânii tăi, măriţii roju? 


— Ah... ce rău îmi pare, vă rog să mă iertaţi, vestite 
stăpân, îngăimă japonezul. Măriţii mei stăpâni au poruncit 
ca dumneavoastră să aşteptaţi aici... aăă... şi... săvă 
odihniţi puţin. 

Tyrer nu înţelese toate cuvintele, dar pricepu esenţialul. 

— Bine. Şi după ce ne odihnim? 

— Voi avea marea onoare de a vă duce la locul întâlnirii, 
răspunse celălalt, lăsând ochii în pământ, cu supuşenie. 

Spre marea lui bucurie, 'Tyrer, înţelese din nou toate 
cuvintele. În timp ce îi traducea lui Sir William, simţi cum îl 
treceau sudori pe şira spinării şi îşi repeta că avusese un 
noroc nesperat. Sir William mormăi nemulţumit şi se 
întoarse spre ceilalţi. 

— Al dracului să fie dacă o să mai aştept, ce ziceţi, 
domnilor? Au cam întârziat şi aşa! Ne-am înţeles că venim 
să discutăm aici, fără să zăbovim... Dracu' să mă ia pe mine 
dacă o să stau vreo clipă să aştept sau să mă îndop cu 
scuzele şi cu ceaiul lor. Am dreptate sau nu? 

Toţi ceilalţi îl aprobară în unanimitate, aşa că 
reprezentantul britanic adăugă: 

— Phillip, spune-i bondocului ăsta că noi am venit să stăm 
de vorbă cu roju. Şi asta vrem acum. În clipa asta! 

— Ăăăă... cât de dur pot să mă exprim, sir? 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Phillip, dacă aş fi vrut să 
te porţi cu mănuşi de catifea, aş fi făcut-o eu mai întâi, nu 
crezi? Misiunea unui tălmaci este aceea de a rosti într-o 
limbă străină exact ceea ce i se spune, nu să caute nuanțele 
a ceea ce trebuie zis. 

— Marele Stăpân zice: vreau să vorbesc cu slăviţii roju 
acum. Acum! 

Dregătorul rămase uluit auzind aceste cuvinte 
nemaipomenit de îndrăzneţe şi cumplit de jignitoare şi păru 
în mare încurcătură. El primise poruncă foarte clară: Toţi 
acei gai-jin aveau să aştepte câtăva vreme, cât să-şi mai 
piardă din cinstea obrazului, adică exact cât să ardă 
jumătate de lumânare, când ei, roju, aveau să trimită vorbă 


că sunt gata să-i primească, iar dregătorul îi putea aduce 
pe străini. Aşa că acum, japonezul rosti la iuţeală, încercând 
să iasă din impas: 

— Fireşte că o să vă duc la stăpânii mei, atunci când vă 
veţi înviora cu un ceai şi totul va fi pregătit pentru a vă face 
o primire de mare cinste, dar, vai, îmi pare rău că pentru 
câtăva vreme nu o să pot face asta, până ce slăviţii mei 
stăpâni nu vor fi pregătiţi să vă primească, aşa că încă nu 
este posibil să dau ascultare nemaiauzitei cereri a 
stăpânului domniei voastre, tălmaci-san. 

— Rog pe Domnia Voastră să repete din nou toate astea, 
dar nu prea repede, îl opri Tyrer nervos, copleşit de debitul 
verbal al celuilalt. 

Însă urmă un alt potop de cuvinte japoneze. 

— Sir William, cred că ne zice iar că trebuie să mai 
aşteptăm, pricepu el într-un târziu. 

— Poftim? Dar de ce, mă rog? 

— Stăpânul meu întrebă de ce să aşteptăm? 

Dregătorul îi răspunse iar pe larg şi foarte grăbit, aşa că 
Tyrer nu înţelese mare lucru. Atunci, japonezul începu să-i 
explice în olandeză, iar Erlicher luă şi el parte la 
conversaţie enervându-l pe Sir William şi pe ceilalţi încă şi 
mai mult. Până la urmă, Erlicher le spuse: 

— Sir William, se pare că roju nu sunt... âăă... cum se 
zice... nu sunt încă pregătiţi, da, nu sunt pregătiţi să ne 
întâmpine, dar când vor fi gata, o să fim duşi la ei, în sala de 
primire. 

— Te rog să-i spui dumneata verde-n faţă individului ăsta 
să ne ducă imediat la locul întâlnirii, pentru că noi ne-am 
respectat cuvântul şi am venit exact la ora potrivită şi 
pentru că întotdeauna întrevederile la nivel înalt se ţin la 
ora convenită, pentru că ambele părţi au de rezolvat şi alte 
probleme importante de stat, după cum i-am mai explicat 
de cincizeci de ori până acum! Şi zi-i să se grăbească o 
dată! 


Erlicher îşi luă inima în dinţi şi îi tălmăci întocmai 
japonezului, iar acesta, oricât se codi şi încercă să se scuze, 
până la urmă se văzu nevoit să se încline politicos şi, 
târşâindu-şi picioarele cât de încet putea el, îi conduse pe 
străini pe un coridor întortocheat (după ce mai întâi 
trimisese un mesager care să-i avertizeze pe cei din Sfatul 
Bătrânilor de neasemuita neobrăzare a acelor gai-jini). 

O luară apoi pe un alt coridor şi acolo, un samurai le 
deschise o uşă imensă, în pragul căreia dregătorul căzu în 
genunchi cu venerație şi îşi lipi fruntea de pământ. Patru 
bărbaţi în kimonouri din mătase minunată, cu spade 
măiestrit încrustate prinse la brâu, şedeau pe scaune, în 
celălalt capăt al sălii de primire a oaspeţilor. Şirul acela de 
scaune era montat pe o platformă mică. Locul din mijloc era 
neocupat. În faţa lor, drept pe podea - lucru pe care toţi 
delegaţii străini îl observară în aceeaşi clipă - erau aşezate 
şase scaune, pentru invitaţi, iar între cele două rânduri 
stătea în genunchi tălmaciul. Vreo sută de ofiţeri samurai, 
îngenuncheaţi şi ei, stăteau în semicerc, cu faţa spre 
intrare, iar în timp ce Sir William păşi în încăpere, toţi 
deopotrivă făcură o plecăciune. Cei patru roju însă nu se 
clintiră. Reprezentantul britanic, împreună cu ceilalţi 
înclinară şi ei capul, respectuoşi, apoi se apropiară de micul 
podium şi se aşezară pe locurile lor. 

— În nici o situaţie miniştrii plenipotenţiari ai unor 
popoare civilizate nu se lasă în genunchi şi nu-şi înclină 
fruntea până la podele, îi avertizase Sir William pe japonezi, 
în cursul tratativelor. Indiferent care ar fi obiceiul în ţara 
voastră, indiferent dacă voi faceţi aşa, şi cu asta am 
încheiat! 

Phillip 'Tyrer, devenit de-acum expert în ritualul înclinărilor 
din cap la japonezi, datorită lui Nakama, observă că de 
fiecare dată când unul dintre Bătrânii Sfetnici catadicsea să 
facă o plecăciune, o făcea cu o vădită condescendenţă, ca 
un superior care îi fericeşte cu bunăvoința sa pe cei de rang 
mult inferior. Nu-i nimic, îşi spuse el, uluit, dar şi grozav de 


curios în acelaşi timp. Oricum, am ajuns în sfânta sfintelor 
lor. Oare când o veni shogunul să ocupe locul rămas liber? 
Un puşti? Mă tot întreb cum arată şi ce... 

Unul dintre sfetnici începu să grăiască. Tresărind fără să 
vrea, Tyrer îl recunoscu. Era reprezentantul cel tânăr, care 
venise la întâlnirea lor de la Legaţie, iar alături, destul de 
nervos, stătea şi cel mai în vârstă, mai oacheş, cel care la 
acea întrevedere nu scosese nici o vorbă, ci numai îi 
cercetase pe toţi cu ochii lui mijiţi. De ce au venit atunci doi 
dintre sfetnici să discute cu noi, fără să-şi facă rangul 
cunoscut? se minună în sinea lui. Ia stai puţin, nu cumva 
tânărul dregător se prezentase drept Tomo Watanabe? Ba 
da, sigur că da, atunci se prezentase numai ca dregător de 
rangul doi. În mod clar, titulatura era falsă. Dar de ce? Şi de 
ce să se ascundă? Nedumerit, Iyrer lăsă deocamdată 
deoparte aceste întrebări şi îşi concentră toată atenţia 
asupra spuselor tânărului, fără să înţeleagă însă prea mult, 
după cum de altfel îl avertizase şi Nakama, care îi spusese 
că înalții dregători probabil că aveau să folosească dialectul 
de curte, care, în mare parte, diferea total de limba 
japoneză comună, ba chiar unele sensuri erau cu totul de-a- 
ndoaselea. Se uită apoi spre ceilalţi roju. Al treilea dintre ei 
era un bărbat corpolent, cu o faţă bucălată şi cu mâini 
feminine. lar ultimul dintre ei, cu adevărat cel mai în vârstă, 
cărunt, avea o figură uscăţivă şi o cicatrice cumplită pe 
obrazul stâng. Niciunul dintre ei nu avea mai mult de un 
metru şaizeci, şaizeci şi cinci, dar kimonourile largi, ca nişte 
aripi şi pantalonii înfoiaţi, pălăriile înalte, lucioase, legate 
sub bărbie şi, mai ales, aerul acela de demnitate suverană, 
îi făceau să pară foarte impozanţi. Traducătorul japonez le 
vorbea acum străinilor în limba olandeză: 

— Măriţii roju din Sfatul Bătrânilor ai shogunatului le 
urează bun venit trimişilor din ţări străine şi doresc să li se 
prezinte acreditările despre care au discutat înainte. 

Sir William oftă cu amărăciune, parcă fascinat de locul 
încă neocupat. 


— Bine, Johann, hai să începem. Întreabă-i dacă nu este 
mai nimerit să-l aşteptăm pe shogun, care o să ne onoreze 
cu prezenţa domniei sale. 

Aceste cuvinte au fost mai întâi tălmăcite în olandeză, apoi 
în japoneză şi, după multe discuţii, tânărul dregător, Yoshi, 
ţinu o mică cuvântare, tradusă mai întâi în olandeză, apoi în 
engleză. 

— Pe scurt, Sir William, lăsând deoparte vorbele de prisos, 
purtătorul lor de cuvânt dă veste că shogunul nu urma să 
vină la această întrevedere, ci numai sfetnicii roju. 
Shogunul trebuie să vină altă dată. 

— Nu aşa ne-am înţeles şi vreau să le atrag din nou atenţia 
că scrisorile de acreditare ale ambasadorilor nu sunt 
prezentate decât şefului statului respectiv, în cazul acesta 
shogunului! Aşa că nu putem începe nici un fel de 
negocieri! 

Aşteptară până ce spusele guvernatorului au fost traduse, 
apoi, spre neplăcuta lor surpriză, ambasadorii aflară că: 

— Sfetnicii spun că shogunul a fost nevoit să plece la Kyoto 
degrabă şi îi pare nespus de rău că nu a avut marea plăcere 
şi onoare de a vă întâlni etc... însă puteţi lăsa şi măriţilor 
roju scrisorile de acreditare, pentru că domniile lor au 
împuternicire de la shogun să le primească. 

Urmară iar o mulţime de politeţuri, tergiversări şi multă 
vreme irosită astfel, aşa că nervozitatea lui Sir William se 
transformă văzând cu ochii în furie mocnită. După care, 
într-un târziu, japonezii aduseră un pergament înţesat cu 
caractere întortocheate, cu peceţi impresionante, pe care 
un dregător, îngenunchind, i-l prezentă ministrului britanic 
de parcă i-ar fi adus sfintele moaşte. 

— Phillip, ştii să citeşti încâlcelile astea? 

— Nu, sir, îmi pare rău... 

— N-ai pentru ce, oftă Sir William şi se întoarse către 
ceilalţi. Mi se pare mai mult decât necuviincios. 

— Aşa-i, aprobă von Heimrich rece. 


— De neacceptat, întări şi contele Sergheiev. Dacă ne-am 
împăca acum cu situaţia asta, am crea deja un precedent 
periculos, îşi dădu Adamson cu părerea. 

— În orice caz, e foarte neobişnuit, zise şi Seratard în 
franceză. Doar au promis că shogunul va fi aici. Am putea 
oare, măcar de data asta, să fim de acord, cu propunerea 
lor, ce spuneţi, prieteni? 

Îşi stăpânea cu mare grijă furia şi vorbea cât putea de 
calm, zâmbitor, amintindu-şi că Andre Poncin, ce nu se 
dezlipise de el, îi şoptise, în clipa când intraseră în acea 
încăpere: 

— Fii foarte atent, Henri, că roju acela care vorbeşte în 
numele tuturor este acelaşi dregător Bakufu căruia i-am 
propus noi, data trecută, să vină să vadă cum arată o navă 
de război, ţi-aduci aminte? Mon Dieu, mă gândeam eu că 
are vreo funcţie importantă, dar nu mi-a trecut nici o clipă 
prin minte că este totuşi unul dintre Înalţii Sfetnici! Dacă 
am putea să-l atragem cumva de partea Franţei, ar fi cu 
adevărat o reuşită minunată! 

Contele Sergheiev tocmai repeta: 

— Dacă am accepta, s-ar crea un precedent ruşinos pentru 
noi. 

— Numai de data asta, ce ziceţi? 

— Nu contează nici cât o baligă de vacă, interveni Erlicher, 
elveţianul. Haideţi să le facem pe plac. 

Atunci începură toţi să se contrazică. Tyrer îi asculta, dar 
era mai mult cu ochii la Sfatul Bătrânilor, fără să arate însă 
cât de mult îl fascinau. Voia neapărat să tragă cât se putea 
de multe învăţăminte din acea minunată ocazie, iar asta în 
puţinul timp pe care-l avea la dispoziţie. Tatăl lui îl sfătuise 
nu 0 dată, încă de când era copil: „Când iei parte la o 
întrunire importantă, să urmăreşti cu mare grijă mâinile şi 
picioarele adversarului tău, pentru că mişcarea lor este un 
indiciu preţios despre starea de spirit a omului, ca de altfel 
şi ochii şi chipul lui, deşi, acestea sunt mai uşor de stăpânit. 
Concentrează-te! Observă, dar cu mare fereală, căci altfel 


s-ar putea ca aceste semne care-ţi arată ce gândeşte 
respectivul sau respectiva să fie ascunse şi să cazi în 
eroare. Nu uita, fiule, orice om exagerează cu bună ştiinţă, 
oricine minte până la un punct”. 

Mâinile şi picioarele rotofeiului roju, cel cu ochii mijiţi, 
vicleni, se mişcau mai tot timpul, trădând nervozitate, în 
vreme ce tânărul sfetnic îşi stăpânea admirabil orice 
tresărire. Din vreme în vreme, ca şi la cealaltă întrunire, îl 
zărea pe Ochi Lunecoşi, cum îl poreclise el, şoptind câte 
ceva la urechea tânărului dregător, numai acestuia. Oare de 
ce? se întrebă Tyrer. Şi de ce Ochi Lunecoşi nu intervenea 
deloc în discuţie, părând a nu avea dreptul s-o facă? Mai 
mult, era atent doar la delegaţii străini, în loc să asculte ce 
spune tălmaciul. Dintr-o dată, Sir William arătă spre 
scaunul neocupat. 

— Dacă shogunul nu era aşteptat să vină la această 
întrunire, iar în Sfatul Bătrânilor sunt cinci roju, atunci de 
ce a rămas un loc gol? 

Trecură câteva minute până ce acesta cuvinte ale 
ministrului britanic să fie traduse, apoi sosi şi răspunsul: 

— Spune că seniorul Anjo, mai-marele Sfatului Bătrânilor 
nu a putut să vină, pentru că tocmai a căzut grav bolnav, 
dar asta nu schimbă cu nimic lucrurile, pentru că ceilalţi 
roju au primit dezlegare din partea lui să ţină această 
întrevedere. Vă roagă deci să începeţi negocierile. 

Von Heimrich se pronunţă, în franceză, ca şi cum i-ar fi 
tradus lui Seratard: 

— Nu cumva asta anulează validitatea întâlnirii de azi? Nu 
ne-au tot făcut ăştia capul baniţă insistând că în orice 
tratative „trebuie să fie de acord toţi roju din Sfatul 
Bătrânilor”? Care înseamnă cinci oameni, nu patru, câţi 
sunt aici. Ceea ce ar putea să însemne o foarte parşivă 
maşinaţie şi să se folosească în viitor de acest amănunt ca 
să declare toate înțelegerile de astăzi nule. 

Se iscară iar discuţii între reprezentanţii străini. Numai 
Sir William nu rostea nici o vorbă. Îşi stăpânea mânia şi 


neliniştea, ca să nu se trădeze. În mod clar, fuseseră traşi 
iarăşi pe sfoară. Ce era de făcut? Şi atunci se auzi 
răspunzând, parcă fără voia lui chiar el, cu voce tare: 

— Foarte bine, vom accepta autoritatea dumneavoastră, 
socotind-o un act de bona fide din partea shogunului, dar 
numai de data asta. O să aducem la cunoştinţa guvernelor 
noastre că înțelegerile anterioare nu au fost validate aici, 
aşa că vom porni spre Kyoto cât mai repede cu putinţă, 
pentru a ne prezenta, cum se cuvine, scrisorile de 
acreditare shogunului şi împăratului Komei, iar atunci ne 
vom duce, fireşte, însoţiţi de o escortă mult mai potrivită 
pentru o astfel de ocazie. 

În timp ce Johann începu să traducă în olandeză, contele 
Sergheiev mormâăia mulţumit: 

— Bravo, ăsta-i singurul mod în care poţi să vorbeşti cu 
ăştia, matyeryebitz! 

Vom Heimrich şi van de Tromp, olandezul se declară şi ei 
de acord, spre indignarea lui Seratard, Adamson 
americanul şi a lui Erlicher. Tălmaciul japonez înghiţi în sec 
şi spuse mirat că poate nu a înţeles el bine. Johann îl 
asigură că pricepuse cât se putea de bine. În timpul acestui 
schimb de replici, Sir William nu-i mai băgă deloc în seamă, 
ci luă aminte la chipurile celor patru roju, în vreme ce 
aceştia ascultau vorbele interpretului. Vestea îi tulbură 
evident pe toţi, însă fiecare îşi trăda îngrijorarea în mod 
diferit. Minunat, îşi spuse ministrul. 

— După toată poliloghia de introducere, dar de data asta 
cu mult mai multe scuze politicoase, roju spune că nu va fi 
posibil să-l întâlniți pe shogun la Kyoto, pentru că vremea 
este foarte aspră în această perioadă a anului, dar în 
momentul în care o să se întoarcă el, să fiţi sigur, Sir 
William, că ei... etc., etc. 

Sir William zâmbi amar. 

— Johann, spune-le că fie vremea aspră sau nu, noitoto să 
mergem să ne întâlnim cu împăratul în viitorul apropiat. Şi 


subliniază asta cu toată tăria, Johann. Numai în aceste 
condiţii o să începem orice negociere. 

Auzind acestea, japonezii amuţiră pentru o vreme. În 
schimb, Sir William se ridică de pe locul lui, făcu o 
plecăciune respectuoasă, îşi spuse numele, rangul şi ţara pe 
care o reprezenta şi îşi prezentă scrisorile de acreditare. 
Ceilalţi reprezentanţi procedară întocmai. Actele fură 
primite cu mare solemnitate de către cei patru roju. De 
fiecare dată, japonezii se înclinară şi ei cu mare politeţe. 

— Ei, şi-acum să trecem la cea de-a doua problemă 
importantă a întâlnirii noastre, începu Sir William, 
împingându-şi bărbia înainte, foarte pornit. Guvernul 
Majestății Sale Britanice anunţă iar autorităţile japoneze că 
vineri, 14 septembrie, anul acesta, 1862, după Hristos, 
Domnul Nostru, un cetăţean englez a fost ucis mişeleşte, 
ziua la drumul mare de o bandă de samurai din garda 
regelui din Satsuma şi aflaţi atunci chiar sub comanda 
stăpânului lor, Sanjiro. Alţi doi cetăţeni britanici au fost 
răniţi. Guvernul Majestății Sale cere să i se predea asasinii 
sau să fie judecaţi după legile japoneze, în public, o 
despăgubire de o sută de mii de lire sterline plătibile în aur; 
o declaraţie scrisă, în care să se prezinte scuzele 
autorităţilor nipone şi asigurarea oficială că astfel de fapte 
nu se vor mai întâmpla. Al doilea punct al acestei probleme: 
trimiterea celei de-a doua părţi a despăgubirii de cinci mii 
de lire sterline în aur pentru asasinarea sergentului Gunn şi 
a caporalului Roper, ucişi anul trecut la Legația noastră, 
despăgubire care până acum nu a fost achitată în 
întregime, deşi a trecut de câteva săptămâni termenul 
stabilit. Drept care cerem şi lichidarea acestei datorii, în 
aur, de acum în trei zile, altfel din acel moment suma va fi 
dublată cu fiecare zi de întârziere... 

Sir William îi lăsă timp lui Johann să traducă încet, cuvânt 
cu cuvânt, însă nu permise nici un fel de întrerupere sau 
comentarii până ce nu termină de citit lista de cereri. 
Adamson ceru şi el despăgubiri pentru moartea unui 


reprezentant american apoi, ultimul, urmă delegatul rus. 
Contele Sergheiev, mândru în uniforma lui brodată cu aur şi 
împânzită cu medalii şi decoraţii zornăitoare, prinse să 
vorbească foarte răspicat: 

— Un ofiţer rus şi un soldat coborâţi la țărm de pe o navă 
de război, Gudenev, au fost măcelăriți în Yokohama pe 16 
februarie anul trecut! - tăcu o clipă, să sporească efectul 
următoarelor cuvinte, care îi uluiră pe toţi ceilalţi. Drept 
despăgubire pentru aceste asasinate, ţarul Alexandru al II- 
lea al întregii Ruşii cere Insulele Kurile. 

În timp ce se traducea acea somaţie năucitoare, Sir 
William se apropie de Sergheiev şi îi şopti surâzător în 
limba rusă: 

— Bună glumă, conte Alexei, că nu pot să-i spun altfel, 
având în vedere faptul că guvernul Majestății Sale nu ar 
îngădui în ruptul capului o astfel de pătrundere în sfera 
noastră de influenţă. 

— Poate că da, poate că nu... Cine mai ştie? Războiul 
pluteşte iar asupra Europei. În curând o să vedem şi noi 
care ne sunt prieteni şi care duşmani. 

Sir William chicoti amuzat. 

— Ei, asta a fost dintotdeauna marea bătaie de cap a 
anumitor popoare. Marea Britanie însă nu are duşmani 
permanenţi, ci numai interese permanente. 

— Ei, aşa-i, dragă prietene, numai că ai uitat să adaugi: 
„Nici prieteni permanenţi”. lar acum, noi, după ce am luat 
Vladivostokul suntem o mare putere în Pacific. 

— Ha, puterea ce stăpâneşte de la o mare la alta? Visul 
țarilor, nu? 

— De ce nu? Mai bine noi decât alţii, sublinie contele 
Sergheiev ridicând din umeri. De ce nu Insulele Kurile? 
Dacă nu ele, măcar alte insule, ca să ne apărăm 
Vladivostokul. 

— Va trebui să discutăm în amănunt despre „curioasa” 
voastră prezenţă în Pacific, dar asta în condiţii mult mai 


prielnice pentru astfel de dezbateri. Guvernul britanic este 
chiar foarte interesat să audă părerile voastre. 

Seratard, care nu înţelegea o iotă ruseşte şi era foarte 
furios că nu putea lua şi el parte la acea discuţie, interveni 
cu voce glacială, în franţuzeşte: 

— N-am nici o îndoială, Sir William, că ţineţi seama şi de 
interesele Franţei. 

— Ca întotdeauna, monsieur, interesele bravilor noştri 
aliaţi sunt pe primul loc în atenţia Ministerului de Externe 
al Guvernului Majestății Sale. 

— Sir William, interveni Johann îngrijorat. Roju spune că... 
de fapt repetă pentru a nu ştiu câta oară că ei nu au nici o 
putere asupra regatului Satsuma, că nu ştiu cine sunt 
ucigaşii şi că ei cred că orice fel de despăgubire ar trebui 
cerută chiar de la autorităţile din Satsuma, pe căile 
potrivite, desigur... 

— Ce înseamnă „căi potrivite”? 

Urmă iar un schimb de cuvinte în olandeză, apoi în 
japoneză şi iar în olandeză. 

— Roju, care vorbeşte în numele tuturor, spune că prin el 
se poate ajunge la Satsuma şi i se poate transmite din nou 
rugămintea noastră. 

— Dar, pentru numele lui Dumnezeu, aici nu e vorba de 
nici o rugăminte?! Uite ce-i, Johann, mai încercăm pentru 
ultima dată să-i facem să înţeleagă, te rog să sublimezi 
lucrul ăsta, ridică Sir William tonul. Întreabă-i: ei pedepsesc 
criminalii? Şi zi-i tălmaciului să răspundă prin da sau nu. 
Numai prin da sau nu. 

Olandezul se conformă. 

— Sir William, zice că în anumite împrejurări... 

— Am întrebat dacă pedepsesc crima. Da sau ba?! Phillip, 
spune-le tu direct în japoneză! 

Tyrer simţi că i se face un gol în stomac. Până atunci el îl 
urmărise pe rotofeiul roju, care şoptea din nou la urechea 
celui tânăr. Când auzi însă dispoziţia lui Sir William, sări ca 
ars de pe locul lui şi începu să traducă întocmai: 


— Preacinstiţi Stăpân, rog scuzaţi la mine japoneza 
proastă, dar stăpâna al meu întreabă, vă rog, dacă ucide 
cineva, Domniile Voastre omorâţi la el? Da sau nu, vă rog. 

Urmară câteva momente de tăcere apăsătoare. Cei patru 
roju se uitau spre Yoshi, care la rândul lui îl privea ţintă pe 
Tyrer, în vreme ce se juca elegant cu evantaiul. Cel de lângă 
el îi şopti iar ceva la ureche, iar tânărul roju încuviinţă din 
cap. 

— Pedeapsa pentru omor este moartea, răspunse în cele 
din urmă. 

— Spune că da, sir, transmise mai departe Tyrer. Pedeapsa 
pentru crimă este moartea. 

Phillip 'Tyrer învățase acele cuvinte-cheie de la Nakama, 
care îi mai explicase şi în ce constă codul penal japonez, 
arătându-i cât de sever era acesta. 

— Mulţumeşte-i din partea mea, zise Sir William. 

— Stăpânul meu vă mulţumeşte, Domnia Voastră. 

— Şi-acum întreabă-l: este firesc să se ceară şi o 
despăgubire pentru o astfel de crimă? Da sau nu? 

— Iertare, Stăpâne, dar este... este... eu..., se bâlbâi Tyrer, 
şi dintr-o dată parcă toate gândurile îi fugiră din minte. 
Scuzaţi-mă, Sir William, dar nu ştiu cum se spune 
„despăgubire”, în japoneză. 

Şi atunci, pe dată, Andre Poncin sări să-l ajute. 

— Cuvântul japonez pentru „despăgubire” este bakkin şi 
este destul de puţin cunoscut şi folosit. Aş putea să încerc 
eu să-i lămuresc? 

— Bineînţeles. 

— Preamăriţi Stăpâni, începu Poncin făcând o plecăciune 
până la pământ, în timp ce Phillip 'Tyrer îl binecuvântă în 
gând pentru că îl scosese din impas şi îl scăpase basma 
curată. Vă rog să binevoiţi a răspunde Stăpânului meu, care 
întreabă dacă vi se pare firesc să vă ceară dreptate şi un 
ajutor pentru familiile celor ucişi, da, o despăgubire din 
partea autorităţilor din Satsuma? 


— Da, din partea celor din Satsuma, da, recunoscu Yoshi, 
zâmbind abia perceptibil. 

Andre oftă a uşurare. 

— Spune că i se pare normal, Sir William, dar că 
despăgubirea ar trebui cerută chiar de la cei din Satsuma. 

Înainte ca Sir William să poată interveni cu încă o 
întrebare, spre marea uimire a lui Tyrer, francezul adăugă, 
într-o japoneză fără de cusur, începând cu formula de 
politeţe la care se gândise şi el: 

— Preamăriţi Stăpâni, în numele Stăpânului meu, îmi 
îngădui în umilinţa mea să-i rog pe slăviţii roju să gândeşte, 
vai, iertare, să gândească dacă pot să împrumute Satsuma 
prima parte din despăgubire, o cincime. Asta plătiţi 
Domniile Voastre acum, apoi aveţi timp să luaţi înapoi de la 
Satsuma, să strângeţi cealaltă jumătate de la Satsuma. Ce 
spuneţi, vă rugăm? 

De data aceasta, observară toţi că tânărul roju se arătă 
interesat de acea propunere. Imediat, începu să discute în 
şoaptă cu ceilalţi. Andre îl zări pe Tyrer încruntându-se, îi 
răspunse clătinând abia vizibil din cap ca să-l facă să nu se 
mai amestece. Peste o clipă, Yoshi răspunse: 

— Poate că o să reuşim să vă plătim a douăzecea parte, în 
termen de o sută de zile de la scadenţa îndreptăţitei datorii 
a celor din Satsuma. 

— Preacinstiţi Stăpâni... 

— Phillip, ce dracu' tot boscorodeşte ăsta cu roju! 

— Numai o clipă, Sir William, îl domoli Andre mieros - voia 
să-l dea deoparte în văzul tuturor. Preacinstiţi Stăpâni, 
Stăpânul meu crede că ar fi mai potrivit o zecime din 
despăgubire, în şaizeci de zile. Vai, cer multă îndurare, 
iertare pentru proasta mea cuvântare, dar cu mare 
supuşenie, cu multă umilinţă vă implor să cădem aşa la 
înţelegere. 

Cu mare mulţumire în suflet, Andre Poncin văzu că 
japonezii încep iar să discute între ei şi îşi încercă iar 
norocul. 


— Scuzaţi-mă, Sir William, dar după cum vă va confirma şi 
Phillip, le-am sugerat că ar putea să avanseze nişte bani în 
numele celor din Satsuma, care, după cum recunosc şi ei, 
trebuie să plătească orice despăgubire. 

— Ce dracu' spui tu acolo c-ai făcut? rămase Sir William 
uluit. Şi ăştia au acceptat? 

Ministrul britanic se uita la Poncin fără să-i vină a crede, 
simțind, ca toţi ceilalţi, de altfel, că toată îngrijorarea şi 
oboseala ce îl cuprinseseră se spulberă ca prin farmec. 

— Bine gândit, n-am ce zice... Dacă or să fie de acord cu 
punctul ăsta, am putea încheia un compromis, nu? Sunteţi 
de aceeaşi părere? întrebă, întorcându-se spre restul 
delegaţiei, ca să respecte până la capăt legile politeţii. 

În spatele său, Tyrer se cruci, admirativ, înțelegând mai tot 
din ceea ce spusese Poncin în japoneză şi felul subtil în care 
acesta îl jucase pe degete atât pe roju, cât şi pe ministrul 
britanic, apreciind şi acea mică deosebire a traducerii în 
engleză faţă de japoneză, diferenţă mică dar semnificativă. 
Deştept Andre ăsta, îşi zise Phillip Tyrer plin de uimire. Dar 
la ce-o fi vrând el să ajungă? O fi ideea lui sau a lui 
Seratard? Din nou, Ochi Lunecoşi începu să murmure la 
urechea tânărului roju, care se uită cu atenţie la delegaţi. 
De parcă... Şi abia atunci parcă îi căzu o pânză înceţoşată 
de pe ochi şi începu să vadă totul în adevărata sa lumină. Ba 
chiar mai mult decât atât: acum îşi dădu el seama că 
trebuia să-i privească pe acei roju cum se cuvenea, fără 
prejudecățile civilizaţiei occidentale, nişte fiinţe normale, 
civilizate, la fel de simpli sau de complecşi în mintea lor, iar 
nu nişte fiinţe de pe altă lume, nişte japi misterioşi, stranii 
pentru toţi, încât şi Nakama, şi Fujiko, chiar şi Andre, 
fiecare în felul său, îi detestau, Sfinte Dumnezeule 
Atotputernic, Ochi Lunecoşi ştie englezeşte, îi veni lui să 
strige din toate puterile. Da, aceasta era singura explicaţie 
pentru toată şuşoteala lui cu tânărul roju. Iar un alt adevăr 
era că, fără îndoială, Ochi Lunecoşi nu era decât o iscoadă 
de încredere a tânărului roju, nicidecum unul dintre 


legitimii membri ai sfatului, ăla nu era roju cum nu era el, 
Phillip Tyrer, japonez! De aceea toţi ceilalţi roju nu-i dădeau 
nici cea mai mică atenţie când discutau între ei. Ia să vedem 
ce altceva mai dibuim noi de-aici! Da, probabil că Ochi 
Lunecoşi este iscoada lui Watanabe, pentru că este singurul 
cu care vorbeşte... Trebuie neapărat să le aflu numele 
adevărat şi să-l pun pe Nakama să-mi spună tot ce ştie 
despre el. Watanabe, sau cum l-o fi chemând, are cel mai 
mare rang dintre toţi dregătorii ăştia, poate chiar e mai- 
marele lor. Oare o ţine locul mai-marelui care lipseşte azi? 
Va trebui să aflu şi numele adevărat al ăstuia. Şi altceva... 
Unde a învăţat Andr€... 

Deodată simţi nevoia să-şi pună ordine în gânduri şi îşi 
concentră toată atenţia asupra negocierilor. Yoshi tocmai îi 
spunea ceva interpretului. Vocea lui păru că se înăspreşte 
dintr-o dată. Într-o clipă, tălmaciul păru că se trezeşte 
dintr-o aţipeală, şi prinse să traducă în olandeză cu râvnă 
înzecită. Johann tălmăcea la rândul lui, încercând să-şi 
stăpânească în acelaşi timp uimirea. 

— Roju sunt de acord că în această situaţie este foarte 
drept să se ceară o despăgubire celor din Satsuma şi că, 
într-adevăr, o sută de mii pare o sumă acceptabilă pentru 
orice nobil, cu toate că ei n-au cum să ştie dacă şi regele din 
Satsuma va fi de aceeaşi părere. Dar, ca un semn de 
prietenie faţă de poporul englez şi faţă de celelalte naţiuni, 
roju vor plăti a zecea parte din sumă în cincizeci de zile, în 
numele autorităţilor din Satsuma, de vreme ce pretenţiile 
oficiale ale guvernului britanic sunt adresate acestuia. În ce 
priveşte cererea reprezentantului rus, care vorbeşte în 
numele patriei sale, ei răspund că pământul japonez 
rămâne tot pământ japonez şi că este deci... ăăă... cred că 
acest cuvânt înseamnă inviolabil sau în orice caz nu este 
monedă de schimb! 

Fără să atragă atenţia celorlalţi, Sir William puse uşor 
mâna pe umărul contelui rus, ca să-l domolească, şi îi şopti 
cu blândeţe, în ruseşte: 


— Ţine-ţi firea, Alexei, apoi cu voce tare, pregătit să 
înceapă negocierile asupra termenului plăţii şi a sumei ce 
trebuia avansată. Minunat, Johann, te rog să le spui că... 

Se opri auzindu-l pe Tyrer, care-i zise la repezeală, cu glas 
scăzut: 

— lertaţi-mă, sir, dar eu vă sfătuiesc să acceptaţi totul 
acum, aşa cum este, însă trebuie neapărat să aflaţi numele 
lor reale... 

Incidentul trecu neobservat, pentru că Sir William 
continuă netulburat, ca şi cum nu ar fi auzit nimic din tot ce 
îi recomandase Phillip Tyrer: 

— Johann, te rog să le spui că propunerea lor este 
onorabilă din punctul de vedere al Guvernului Maiestăţii 
Sale, sigur, în acelaşi spirit al prieteniei dintre ţările 
noastre. În ceea ce-l priveşte pe reprezentantul Curţii de la 
Sankt Petersburg, sunt sigur că o să se consulte cu 
guvernul său şi, fără îndoială, se va ajunge la concluzia că o 
despăgubire bănească va fi satisfăcătoare şi în acest caz - 
apoi, fără să-i lase timp contelui Sergheiev să intervină, 
ministrul britanic îşi urmă discursul: Cât despre cealaltă 
problemă pe care trebuie să o rezolvăm urgent şi anume 
situaţia Strâmtorilor Shimonoseki, vreau să le aduc la 
cunoştinţă protestul tuturor guvernelor ţărilor străine ale 
căror nave, deşi trimise cu gânduri paşnice încoace, au fost 
bombardate de pe țărm când treceau prin zona respectivă! 
- iar aici, Sir William repetă datele şi numele navelor 
atacate, care stârniseră deja un schimb de scrisori foarte 
înfocate. 

— Roju ne înştiinţează că nu au nici un cuvânt de spus în 
această chestiune, Sir William, pentru că nu au nici o 
putere asupra regatului Choshu, după cum au susţinut 
dintotdeauna. 

— Johann, zi-le aşa: cu aceleaşi simţăminte prieteneşti cu 
care am venit la această întâlnire, aş putea să îndrăznesc să 
afirm că este destul de greu, dacă nu chiar imposibil, 
pentru guvernele ţărilor străine, să trateze cu Bakufu, care, 


după toate aparențele, nu are autoritate asupra 
numeroaselor sale regate sau ţinuturi. Şi-atunci ce ar 
trebui să facem noi? Să tratăm aceste probleme direct cu 
shogunul, care a semnat personal Tratatele noastre, sau 
chiar cu împăratul Komei? 

— Guvernul legitim al Japoniei este shogunatul, iar mai- 
marele acestuia este shogunul, care îl conduce în numele 
Fiului Cerului, iar roju sunt cei mai înalţi sfetnici ai 
shogunatului, ai cărui dregători aleşi sunt Bakufu. În orice 
fel de situaţie, guvernele străine trebuie să discute numai 
cu shogunatul. 

— Şi, de pildă, în cazul acesta, cum putem noi să obţinem 
garanţia că navele noastre pot trece prin Strâmtoarea 
Shimonoseki în deplină siguranţă? 

Urmară iar discuţii interminabile, iar apoi aceleaşi 
tergiversări ca să primească răspunsuri echivoce, care de 
fapt nu lămureau nimic, oricât de mult se strădui Sir 
William să lămurească lucrurile. În plus, după atâta vreme 
acesta abia se mai ţinea să nu se scape pe el, ceea ceîi 
sporea nerăbdarea şi oboseala. Trecuseră deja trei ore de 
când începuseră tratativele. În cele din urmă, un gând 
neaşteptat păru a fi soluţia cea mai potrivită. Ministrul 
zâmbi în sinea lui, mulţumit: 

— Foarte bine. Să spunem că nu or să mai aibă loc alte 
atacuri, iar protestele noastre bine întemeiate vor fi 
transmise mai departe regelui din Choshu, vom cădea la 
înţelegere, în spiritul acestei noi prietenii reciproce, să ne 
întâlnim de acum în o sută de zile. 

Urmă apoi încă o oră încheiată de tratative complicate, 
după care se decise: 

— Roju se declară de acord cu o a doua întâlnire peste o 
sută cincizeci şi şase de zile, tot aici, la Yedo, iar acum ar 
dori să declare această întrevedere încheiată. 

— Bine, acceptă Sir William, mulţumit, înăbuşindu-şi un 
căscat. Dar acum am putea afla şi numele slăviţilor roju, 
mai întâi verbal, apoi scrise corect, în caractere japoneze, 


pe actul pe care-l vom schimba între noi în decursul 
următoarelor trei zile, pentru a întări în mod oficial 
înțelegerile încheiate între noi? 

Urmă iar o avalanşă de fraze, dintr-o limbă într-alta, cu 
mici modificări de sens: 

— Sir William, roju zice că veţi avea acel act într-o 
săptămână, tălmaciul o să vă spună numele fiecăruia în 
parte, apoi reuniunea se va încheia. 

Astfel începu prezentarea fiecărui roju, respectivul înclina 
condescendent din cap, de parcă le-ar fi făcut o onoare 
nesperată. 

— Seniorul Adachi din Miţo, seniorul Zukumura din Gai, 
seniorul Yoshi din Hisamatsu... 

Phillip 'Tyrer era grozav de încântat văzându-l pe Ochi 
Lunecogşi, ultimul la rând, cum asuda în zece ape, iar 
mâinile şi picioarele foindu-i-se nestăpânit. Când trebui să 
încline din cap nu vădi nici o urmă de demnitate, spre 
deosebire de ceilalţi roju. 

— .„..şi seniorul Kii din Zukoshi. 

— Te rog să le transmiţi mulţumirile noastre. lar acum, aşa 
cum am stabilit dinainte, o să ordon salvele de tun - salutul 
nostru cuvenit celor de viţă regală... 

— Seniorul Yoshi aminteşte că, din nefericire, unul din 
membrii Sfatului lipseşte. Şi, după cum s-a subliniat mai 
înainte, este nevoie de aprobarea unanimă a tuturor roju, 
pentru a îngădui tragerea salvelor de tun. 

Dintr-o dată, buna dispoziţie a lui Sir William pieri ca prin 
farmec. 'Toţi ceilalţi delegaţi încremeniseră de uimire. 

— Bine, şi atunci cu înțelegerile noastre cum rămâne? 
întrebă el răstit. Nu cumva au şi ele nevoie de acordul 
unanim al tuturor roju? 

Urmară câteva momente de discuţii aprinse. 
Reprezentanţii puterilor străine murmurau neliniştiţi, 
neştiind ce să creadă. După care Johann îi anunţă cam 
îngrijorat: 


— Stăpânul Yoshi spune că această adunare are 
încuviințarea shogunului şi a mai-marelui Sfatului 
Bătrânilor, ca să primească scrisorile de acreditare ale 
delegaţiilor străine, să le asculte cererile şi să se sfătuiască 
în orice problemă cu ei. În unanimitate au recomandat 
încheierea acestei înţelegeri. Dar, după cum s-a hotărât şi la 
convorbirile anterioare, pentru salvele de tun e nevoie de 
aprobarea tuturor marilor dregători din Sfatul Bătrânilor, 
ceea ce înseamnă că, deşi cu mare părere de rău, roju aici 
de faţă nu pot să decidă. 

Se lăsă o tăcere apăsătoare în încăpere, în vreme ce Sir 
William şi toţi ceilalţi delegaţi îşi dădură seama în ce 
capcană fuseseră atraşi. De data asta nu mai am încotro, 
trebuie să pun piciorul în prag, îşi spuse ministrul britanic, 
simțind cum i se face un gol în stomac. 

— Căpitane Pallidar! strigă el hotărât. 

— Da, să trăiţi! salută Pallidar, apărând pe dată din spatele 
delegaţiei, cu inima bătându-i nebuneşte în piept, pentru că 
ştia şi el la fel de bine ca şi ceilalţi că Sir William nu mai 
avea nici o altă cale decât să dea ordinul de începere a 
salvelor, oricât l-ar fi costat asta, altfel, sub pretextul lipsei 
unui roju, avea să fie în mod sigur anulată şi înţelegerea 
abia încheiată, şi socotită nulă şi neavenită. 

În timp ce căpitanul stătea la ordin, în aşteptarea poruncii, 
Seratard interveni, cu cea mai mieroasă şi mai diplomatică 
voce de pe lume: 

— Sir William, eu sunt sigur că toată această întrevedere a 
fost pusă la cale cu bună-credinţă, prevederile înţelegerii 
vor fi împlinite, aşa că domnia voastră poate accepta 
concluzia ca atare. Eu unul vă sfătuiesc călduros să 
procedaţi astfel. Şi de altfel cred că sunt în asentimentul 
tuturor aici de faţă, nu-i aşa, domnilor? întrebă el, spre 
marea uşurare a celorlalţi. Şi mai fac încă o sugestie: date 
fiind împrejurările, să renunţăm deocamdată la salutul 
regal. Sir William, o să fiţi de acord, în numele nostru, al 
tuturor? 


Mohorât, ministrul britanic şovăi să răspundă. Spre marea 
uimire a celorlalţi, Seratard adăugă, foarte mărinimos: 

— Andre, spune-le că eu, în numele Franţei, mă voi pune 
personal chezaş pentru plata primei părţi din despăgubirea 
convenită. 

Înainte ca Sir William să poată replica în vreun fel, Andr6 
Poncin făcuse deja o reverență plină de respect şi începu să 
vorbească în japoneză: 

— Stăpânul meu spune, Preamăriţi înţelepţi, că el fericit că 
slăviţii roju, în înţeleapta lor hotărâre, trimite actul într-o 
săptămână şi plăteşti în numele regatului Satsuma prima 
parte din despăgubire, în cincizeci zile. Stăpânul meu mai 
spune că guvernul Franţei, în semn de mare prietenie faţă 
de Japonia, e onorat nespus să pună singur chezăşie pentru 
achitarea sumei cuvenite ministrului britanic. Şi mai spune 
Domnia Sa că oricând şi în orice loc, el se simte mai mult 
decât onorat să primească pe o navă sau oriunde în altă 
parte vizita unui roju sau a tuturor deopotrivă. Cu umilinţă 
şi mare recunoştinţă în suflet, vă mulţumim la toţi, slăviţi 
Stăpâni. 

Cu ochii mijiţi, Yoshi rosti ceremonios: 

— Mulţumeşte Stăpânului tău. Adunarea se încheie aici. 

Un ofiţer samurai strigă îndată: 

— Kerei! (Salutaţi!) 

Şi toţi samuraii se plecară până la pământ, rămânând 
astfel, în vreme ce roju se ridicară de pe locurile lor şi 
înclinară fruntea, cu politeţe reţinută. Sir William nu avu 
altceva de făcut decât să-i urmărească pe cei patru 
dregători ce se îndreptară spre o uşă tainică, din spatele 
micului podium, în frunte cu Yoshi, ieşind degrabă din 
încăpere. Îndată după aceea, toţi samuraii îşi ridicară capul 
din pământ şi începură iar să-i privească atent, cu vădită 
ostilitate. 

— Totul a decurs cât se poate de mulţumitor, i se adresă 
Seratard lui Sir William, în franceză, luându-l prieteneşte 
de braţ, ca să-i distragă iar atenţia. Ce mai, minunat! 


— Mai-marii tăi de pe Champs Elysees or să cam strâmbe 
din nas când o să le cerem noi vreo zece mii de lire în aur, îl 
avertiză Sir William, cam ţâfnos, dar nu din cale afară, 
pentru că, în afară de faptul că fusese silit să renunţe la 
salvele de tun, toată întrunirea însemnase un uriaş pas 
înainte în relaţiile lor cu japonezii. Oricum, că or să se ia cu 
mâinile de cap sau nu, a fost un gest minunat, Henri, oricât 
de scump v-ar costa. 

— Pariez pe douăzeci de guinee că or să plătească! izbucni 
în râs Seratard. 

— S-a făcut! Şi-acum o să cinezi cu noi, la Legaţie? 

Începură să se îndrepte spre ieşire, fără să dea importanţă 
samurailor care îi priveau arogant, cu ostilitate. 

— Mulţumesc, dar nu pot. De vreme ce am ajuns la un 
rezultat cu toată întrevederea asta, cred că eu o să pornesc 
spre Yokohama chiar acum, nu mâine. Avem destul timp la 
dispoziţie, iar marea este calmă. De ce să aşteptaţi până 
vine nava Pearl, în loc să vă îmbarcaţi pe nava noastră 
amiral, iar cina s-o luăm în drum spre casă? 

— Mulţumesc mult, dar eu unul o s-aştept până mâine. 
Vreau să fiu sigur că toţi flăcăii noştri se îmbarcă teferi şi 
nevătămaţi pe nava noastră. 

În spatele lor, nebăgat de nimeni în seamă în îmbulzeala 
suitei, Tyrer îl aştepta pe Andre Poncin, care se aplecase să- 
şi strângă mai bine catarama de la o gheată, şi care fără să- 
| observe pe Phillip, ce nu-l scăpa din ochi, începu să 
şuşotească în taină cu tălmaciul japonez. Acesta şovăi 
câteva clipe, apoi încuviinţă din cap şi făcu o reverență 
respectuoasă: 

— Domo. 

Poncin se întoarse apoi şi îl zări pe Phillip Tyrer, 
urmărindu-l cu mare atenţie. Pentru o fracțiune de 
secundă, francezul rămase descumpănit, apoi zâmbi şi se 
apropie de celălalt, zâmbind: 

— Ei, Phillip, totul a mers strună, nu-i aşa? Părerea mea 
este că tu ai fost extraordinar şi, în mod sigur, ne-am impus 


punctul de vedere în toate privinţele. 

— N-am fost deloc extraordinar, şi în plus, tu ai salvat totul 
în ultima clipă. Şi mi-ai salvat şi mie cinstea obrazului, lucru 
pentru care îţi mulţumesc de mii de ori, spuse Tyrer, şi apoi 
încurcat, adăugă, în vreme ce mergeau în urma celorlalţi. 
Dar chiar şi aşa, cu toate că ne-ai scos din impas în chip 
strălucit, ceea ce ai spus tu în englezeşte şi ceea ce-ai spus 
în japoneză era oarecum diferit, nu-i aşa? 

— Nu foarte diferit, mon ami, nu într-atât încât să schimbe 
ceva. 

— Mă rog, nu prea cred eu că Sir William o să fie de 
aceeaşi părere. 

— Poate că da, poate că nu. Poate că dumneata te-ai 
înşelat, încercă Andre să glumească. Niciodată nu-i indicat 
să stârneşti un ambasador, aşa-i? Tăcerea e de aur. 

— În cele mai multe cazuri, da. Ce i-ai spus tălmaciului? 

— l-am mulţumit. Mon Dieu, dacă mai stau o clipă, îmi 
plesneşte băşica udului! Tu cum te simţi? 

— Tot cam aşa, spuse Tyrer. 

Era sigur că Poncin îl minţise în privinţa discuţiei lui cu 
interpretul japonez. Şi, în fond, de ce n-ar face-o? se întrebă 
el, încercând să gândească prin noua perspectivă pe care o 
câştigase. Andre era totuşi un adversar, oricum, dacă nu 
chiar adversar, totuşi concurent şi se folosea chiar şi de mici 
nuanţe pentru a spori în ochii japonezilor poziţia lui 
Seratard, a Franţei şi a lui Andre Poncin. Destul de limpede 
şi corect, nu? Dar ce o fi pus el la cale între patru ochi cu 
tâlmaciul? Să transmită un mesaj de taină? Bine, dar ce fel 
de mesaj tainic? Ce-ar fi să merg eu la sigur şi să aflu? 

— Ai cerut să te întâlneşti în particular cu seniorul Yoshi, 
nu-i aşa? aruncă el la întâmplare, să sondeze terenul. Tu şi 
monsieur Seratard! 

Expresia de pe chipul lui Andre Poncin nu se schimbă 
deloc, însă Phillip observă că mâna dreaptă a francezului se 
albi dintr-o dată, încleştându-se pe mânerul spadei de 
ceremonie. 


— Phillip, începu el cu voce tăioasă. Eu m-am dovedit un 
bun prieten încă de când ai venit tu aici. le-am ajutat să 
începi lecţiile de japoneză, te-am prezentat mai peste tot, 
aşa-i? Nu m-am amestecat nici o clipă în ce-l priveşte pe 
samuraiul tău de încredere... Nakama, parcă îl cheamă, cu 
toate că eu am auzit că se zvoneşte în taină cum că are şi 
alte nume. Nu am... 

— Ce alte nume, mă rog? întrebă Tyrer dintr-o dată 
nervos, fără să ştie de ce. Ce mai ştii tu despre el? 

Andre însă vorbi mai departe, de parcă nici nu ar fi auzit 
cuvintele lui Phillip. 

— Nici nu am încercat măcar să-l descos pe omul tău sau 
pe tine să aflu ce hram poartă, cu toate că tot eu te-am 
avertizat de ce sunt în stare japonezii ăştia, toţi deopotrivă, 
iar de-atunci a trecut destulă vreme ca tu să fii în măsură 
să-mi destăinui şi mie câte ceva despre servitorul tău. Sigur, 
ca între noi, prietenii, dacă vrei. Deci nu uita că noi doi 
suntem de aceeaşi parte a baricadei, Phillip, noi suntem 
slujitorii altora, nu stăpâni, suntem prieteni şi suntem în 
Japonia, unde toţi gai-jinii trebuie să se ajute într-adevăr 
unul pe celălalt..., aşa cum am făcut eu atunci când te-am 
dus la Raiko, iar ea te-a prezentat lui Fujiko. Drept sau nu? 
Drăguţă fată, Fujiko, aşa-i? Eu zic mai bine să dai dovadă de 
puţin realism galic, Phillip, să păstrezi informaţiile secrete 
în secret. Şi cel mai bine ar fi să iei seama bine la Nakama 
ăla al tău. Ţine minte ce ţi-am spus eu de zeci de ori: în 
Japonia nu se pot aplica decât soluţiile în stil japonez. 

Spre apusul aceleiaşi zile, Yoshi străbătea grăbit unul din 
coridoarele austere, friguroase, ale castelului Yedo. Era 
îmbrăcat de-acum în hainele lui obişnuite: kimono legat cu 
un brâu, în care erau înfipte două săbii, precum şi o mantie 
cu glugă de călătorie pe deasupra. La fiecare câţiva metri 
luminau torţe înfipte în suporturi de metal, alături de 
ferestruicile unde străjuiau arcaşii şi pe unde se făcea şi 
aerisirea interiorului. Afară se răcorise dintr-o dată. În faţa 
dregătorului se zări scara spiralată, care cobora spre 


grajdurile lui personale. Începu să coboare la repezeală 
treptele. 

— Stai! Cine-i? Vai, iertare, slăvite stăpâne! se închină 
străjerul. 

Yoshi îl salută grăbit, plecând uşor capul, apoi trecu mai 
departe. Pretutindeni, în palat, soldaţii, grăjdarii, slujitorii 
se pregăteau de culcare sau pentru îndatoririle lor din 
timpul nopţii, după obiceiul deja recunoscut, de a intra în 
pat o dată cu lăsarea serii. Numai cei bogaţi se bucurau de 
privilegiul de a avea lumină şi peste noapte, pentru a vedea, 
a citi sau a se distra cu diverse jocuri. 

— Stai! Vai, iertare, preamărite stăpâne! se închină şi 
santinela următoare, apoi toţi cei ce urmară. 

În curtea grajdului, aştepta deja în tăcere o gardă 
personală de douăzeci de oameni, cu bidiviii de căpăstru. 
Printre ei se afla şi Misamoto, pescarul, pretinsul samurai şi 
roju. Acum însă era înveşmântat în haine sărăcăcioase, de 
pedestru, neînarmat şi înspăimântat. Două palanchine mici, 
acoperite, deosebit de uşoare şi special construite pentru 
transportul rapid, se aflau şi ele tot acolo. Fiecare era 
instalat pe câte două traverse rezistente, care se montau la 
iuţeală în şeile a doi cai în faţă şi doi în spate. Potcoavele 
cailor fuseseră înfăşurate în pâslă, ca să nu facă zgomot, ca 
totul să se desfăşoare conform planului pe care îl concepuse 
el împreună cu Hosaki, cu câteva zile în urmă. Ferestruica 
tainică a unuia dintre palanchine se dădu uşor în lături. 
Yoshi o zări pe Koiko uitându-se pe furiş afară. Apoi femeia 
îi zâmbi, plecând grațios fruntea, în semn de salut. 
Ferestruica se închise la loc. Mâna tânărului dregător se 
încleştă pe sabie. Apoi, pregătit să facă faţă oricărei situaţii, 
deschise larg, dintr-o singură mişcare, portiera litierei, ca 
să se asigure că într-adevăr înăuntru era chiar femeia care 
crezuse el că este şi nimeni altcineva în afară de ea. Când 
Yoshi era încă la o vârstă fragedă, taică-su îl învățase prima 
lecţie a supravieţuirii, fiecare cuvânt însoţit de bătaie, ca să 
i se întipărească definitiv în minte: „Dacă eşti prins 


nepregătit, trădat pe nepregătite, înseamnă că nu ţi-ai 
împlinit datoria nici faţă de mine şi nici de tine. Iar vina va fi 
numai şi numai a ta, pentru că tu ai greşit atunci când nu ai 
verificat personal cel mai mic amănunt şi nu ţi-ai luat 
măsuri de precauţie pentru orice eventualitate. Nu există 
nici un fel de scuză pentru greşeala asta. Doar karma. lar 
zeii nu există!” 

Zâmbi în treacăt, liniştitor, femeii dinăuntru. Apoi închise 
portiera palanchinului. Controlă dacă şi celălalt era gol, aşa 
cum poruncise el, în caz că va avea chiar el nevoie să-l 
folosească. Mulţumit, dădu semnalul de plecare. Toţi săriră 
în şa, fără cel mai mic zgomot, ceea ce îl făcu să se simtă 
din nou foarte mulţumit de felul cum pusese totul la cale. El 
ordonase să se ia măsuri ca nici armele nici harnaşamentul 
cailor să nu facă nici un zgomot. Mai verifică încă o dată, 
pentru ultima oară totul, într-o desăvârşită tăcere, dar nu 
observă nimic care să primejduiască expediţia. Puşca cea 
nouă era legată în tocul ei la oblâncul şeii, săculeţul cu 
gloanţe plin, iar celelalte patru arme le duceau pe umeri 
patru dintre cei mai credincioşi şi mai iscusiţi ţintaşi ai 
prinţului. Neauzit, se aruncă şi el în şa. Dădu semnalul. 
Avangarda şi purtătorii stindardului cu blazonul său 
deschiseră calea suitei. Îi urmă Yoshi, apoi cele două 
palanchine, apoi ceilalţi, încheind cortegiul. Mergeau în 
ritm susţinut, aproape fără să stârnească nici un sunet. 
Trecuseră prin primul portal în următoarea fortificaţie, 
exact în partea opusă porţii principale şi drumului principal 
de ieşire. La fiecare punct de control, li se făcea semn să 
treacă, fără să fie opriţi. În loc să o ia prin labirintul 
castelului propriu-zis, îşi croiră cale spre o clădire 
impresionantă, dinspre nord, lipită de una dintre cele mai 
mari fortificaţii. Clădirea era păzită cu străşnicie pe 
dinafară. În clipa în care străjerii îl recunoscură pe Yoshi, 
porţile masive se dădură larg în lături, să le facă loc 
călăreţilor să treacă. Dincolo de porţi, începea o arenă 
încăpătoare, cu pământul bătătorit de caii care erau 


antrenați acolo, cu tavanul boltit foarte înalt şi şiruri de 
creneluri pentru supraveghere. Câteva torţe din loc în loc 
luminau locul. Apoi uşile uriaşe se închiseră în urma 
călăreţilor. Yoshi îşi îmboldi calul să o ia în frunte şi trecu 
iute pe sub arcada de la celălalt capăt al arenei, pe lângă 
grajduri şi odăile unde se păstrau harnaşamentele. Nu se 
zărea ţipenie prin preajmă. În acea parte, era pietruit peste 
tot, iar în aer stăruia miasma puturoasă de bălegar, urină şi 
sudoare. După grajduri, urma iar pământ bătătorit şi o 
nouă arcadă ce ducea spre un alt zid fortificat, interior, mai 
mic. La celălalt capăt se zărea alt portal, abia luminat. Yoshi 
îşi îmboldi armăsarul ce porni în trap întins, apoi îl struni în 
loc pe neaşteptate: brâul de crenele ce înconjura incinta 
era înţesat de arcaşi ce aşteptau în tăcere, nemişcaţi. 
Niciunul dintre ei nu avea încă săgeata în arc, însă toţi cei 
din mijlocul arenei ştiau că era destul un ordin şi toţi ar fi 
fost nişte oameni morţi. 

— A, Yoshi-sama! se auzi vocea lui Nori Anjo, de undeva, 
din semi-întuneric. 

Pentru câteva clipe, tânărul senior nu reuşi să-l zărească. 
După aceea însă, când ochii i se obişnuiră cu întunecimea, îl 
descoperi. Fără armură, stătea la capătul brâului fortificat, 
chiar lângă scara ce cobora spre arenă. 

— La întâlnirea de azi după-amiază parcă nu ne-ai spus 
nimic că vrei să pleci din castel, însoţit de oameni înarmaţi 
ca..., nu ştiu cum să spun... Ca nişte ninja? 

Un murmur de mânie se stârni printre oamenii lui Yoshi, 
însă acesta izbucni în râs, iar atmosfera se destinse imediat. 
Şi însoțitorii lui şi soldaţii lui Anjo părură că răsuflă mai 
uşuraţi. 

— Nu ca nişte ninja, Anjo-sama, cu toate că ştiu să meargă 
neauziţi şi-s la fel de iscusiţi. Am socotit că este foarte bine 
să cercetez în ce fel e apărat castelul, fără să fie nimeni 
prevenit. Eu sunt Păzitorul întregului castel, ca şi al 
shogunului, de altfel. Dar domnia ta? Cărui fapt datorez 
plăcerea de a te întâlni? 


— Deci nu faceţi decât să cercetaţi cum apărăm noi 
castelul? 

— Da, vreau să ucid trei porumbei cu o singură săgeată, 
rosti Yoshi răspicat, în timp ce toţi ceilalţi încremeniră, 
întrebându-se de ce spusese trei porumbei şi ce anume voia 
să dea de înţeles. Dar domnia ta ce caută aici? De ce ai adus 
atâţia arcaşi? Poate pui la cale vreo ambuscadă? 

Un hohot răguşit răsună amplificat de bolțile tavanului, 
sporind nervozitatea tuturor celor de faţă. Mâinile 
soldaţilor se încleştară degrabă pe mânerele armelor, deşi 
niciunul dintre ei nu se clinti din loc. 

— Ambuscadă?! Nicidecum, nici un fel de ambuscadă. Se 
află aici numai o gardă de onoare. Din clipa în care am auzit 
că ai poruncit un tur de inspecţie şi cai cu copitele 
înfăşurate-n cârpe... Deci, aceşti samurai sunt toţi aici 
numai ca să vă dea onorul cuvenit şi să vă dovedească pe 
viu că nu toţi dorm noaptea în castel, iar palatul întreg este 
lăsat în paza unor mâini bune, aşa că nu are nevoie de nici 
un alt înalt Păzitor! 

Rosti un ordin scurt, cu vocea lui dogită. Imediat, toţi 
arcaşii coborâră scările şi formară două rânduri strânse, 
încadrându-l pe Yoshi şi pe oamenii săi, pe toată lungimea 
arenei. Făcură câte o reverență scurtă, foarte oficială, iar 
tânărul dregător şi însoțitorii săi procedară întocmai. Însă 
deocamdată nimic nu părea să se fi schimbat, capcana 
părând gata să se închidă în orice moment. 

— Şi aveţi nevoie de puşti, pentru a cerceta apărarea 
castelului? urmă Nori Anjo. 

— Sfatul Bătrânilor i-a sfătuit pe toţi daimyo să poarte 
asupră-le arme moderne, răspunse Yoshi cu glas cât se 
poate de liniştit, însă în sufletul lui grozav de furios că 
planul lui fusese trădat şi el nu fusese în stare să prevadă 
posibilitatea unei ambuscade. Acestea sunt primele dintre 
noile mele puşti, continuă el. Doresc să-i obişnuiesc şi pe 
slujitorii mei să le poarte. 


— Mda, foarte, foarte înţelept din partea domniei voastre. 
Dar văd că şi înălţimea ta poartă aşa ceva. Oare chiar şi 
seniorul Yoshi trebuie să aibă la el o puşcă? 

Abia înăbuşindu-şi mânia la auzul împunsăturii, Yoshi privi 
spre oblâncul şeii, unde se afla arma, simțind dintr-o dată 
că detestă toate puştile din lume şi binecuvântând marea 
înţelepciune a strămoşului său de a fi interzis producerea şi 
importarea acelor arme, în ziua în care a ajuns shogun. 
Oare nu datorită acestei înțelepte măsuri avusese Japonia 
parte de două secole şi jumătate de pace netulburată? se 
întrebă Yoshi îngândurat. Da, armele astea moderne erau 
viclene, făcute pentru cei lipsiţi de curajul de-a se bate 
bărbăteşte, întocmai pe măsura îngălaţilor de gai-jini. Arme 
care puteau ucide de la o mie de paşi, fără să apuci să vezi 
măcar cine anume a tras în tine sau pe cine anume omori 
tu, pe care orice nevolnic, ticălos, nebun, tâlhar jegos, 
bărbat sau femeie o putea folosi împotriva oricui, chiar 
împotriva celui mai înalt dintre stăpâni, fără teama de a 
suferi vreo pedeapsă, ba putea nimici chiar şi pe cel mai 
iscusit dintre mânuitorii de sabie. lar acum, chiar şi el, 
Yoshi, era nevoit să poarte cu el şi să folosească o astfel de 
armă netrebnică. Gai-jinii îi siliseră pe japonezi să se 
înjosească până într-atât. Întărâtat de vorbele 
batjocoritoare ale lui Anjo, smulse puşca de la oblâncul şeii, 
trase piedica, aşa cum îl învățase Misamoto, privi prin 
cătare, apoi apăsă pe trăgaci, descărcând imediat câteva 
gloanţe, unul după unul. Cinci focuri asurzitoare bubuiră 
spre grinzile tavanului, în timp ce puşca aproape că-i zbură 
din mână, din pricina reculului. Toţi se împrăştiară ca 
potârnichile, chiar şi samuraii care îl însoțeau pe el, iar 
câţiva chiar fură aruncaţi din şa de bidivii înspăimântați. 
Anjo şi gărzile lui se aruncară la pământ, aşteptându-se la 
altă salvă, de data aceea însă mortală, descumpăniţi ca toţi 
ceilalţi de rapiditatea cu care fusese trasă acea primă 
rafală. 


Într-o tăcere mormântală, aşteptară toţi cu sufletul la 
gură, iar apoi, pentru că nu se auzi nici o altă mişcare, 
dându-şi seama că Yoshi voise numai să facă o demonstraţie 
cu acea armă, imediat, cele două rânduri de arcaşi se 
refăcură, încadrându-i pe oamenii lui, care, şi ei, se grăbiră 
să-şi reia locurile. Anjo şi gărzile lui se ridicară în picioare. 

— Ce-a fost asta? răcni el, scos din minţi. 

De parcă nu s-ar fi întâmplat nimic, încercând să-şi 
stăpânească bătăile nebuneşti ale inimii, Yoshi îşi mângâie 
mai departe calul, să-l liniştească, apoi puse siguranţa puştii 
şi o aşeză de-a curmezişul, străduindu-se să nu-şi trădeze 
nici încântarea care îl cuprinsese la vederea succesului pe 
care îl repurtase şi nici faptul că şi el, ca oricare dintre cei 
de faţă, era la fel de impresionat de puterea nebănuită a 
armei. Mai încercase el să tragă şi cu muschete, care se 
încărcau direct pe ţeavă, precum şi cu câteva pistoale de tip 
vechi, de duel, trăgând la ţintă, însă nu avusese niciodată 
ocazia să folosească o armă cu repetiţie şi gloanţe moderne. 

— N-am vrut decât să vă arăt ce valoroasă este o astfel de 
puşcă. În anumite împrejurări, pot fi mult mai folositoare 
decât o sabie, mai ales pentru un daimyo, spuse şi se simţi 
foarte mulţumit auzind cât de calmă îi suna vocea. De pildă, 
continuă el, netulburat, acum câteva săptămâni, când aţi 
fost prinşi în acea ambuscadă, aţi fi putut să vă folosiţi 
foarte bine de o astfel de armă, neh? 

Tremurând de furie, Anjo abia se stăpânea să nu 
răbufnească, convins de-acum că se afla el însuşi într-un 
mare pericol, care îi ameninţa chiar viaţa, şi tot atât de 
sigur că, dacă ar fi dat poruncă să fie arestat Toranaga, 
după cum îşi pusese în minte înainte, ar fi fost într-o clipă 
ciuruit de gloanţe. Pe sfintele nume ale tuturor zeilor din 
ceruri, oare unde şi cum învățase câinele acela turbat să 
tragă cu puşca şi de ce nu-i adusese nimeni la cunoştinţă că 
Yoshi ajunsese deja un maestru al armelor gai-jin?! Şi faptul 
că amintise în public despre incidentul acela cu shishi 
constituia o insultă cumplită pentru că se ştia prea bine că 


el, Nori Anjo, nu fusese defel într-atât de viteaz încât să se 
dueleze măcar o clipă bărbăteşte cu vreun atacant, ci doar 
se trăsese la adăpost, iar după aceea, el poruncise să fie 
ucişi în mod josnic răniții care fuseseră luaţi prizonieri. 

— Da, sigur, Yoshi-sama, scrâşni el. În anumite împrejurări 
sigur că astfel de arme prind bine, răspunse el, înăbuşindu- 
şi mânia. Dar numai în anumite împrejurări, iar eu unul mă 
cam îndoiesc că puşca dumitale sau cele ale altora vor avea 
prilejul să-şi dovedească valoarea în noaptea asta. Însă aş 
putea eu oare să vă întreb încotro vă îndreptaţi acum? Ce 
gânduri aveţi pentru astă-noapte? Oare numai să inspectaţi 
sistemul nostru de apărare, iar apoi să vă întoarceţi în 
castel? Sau unul dintre „porumbeii” voştri înseamnă de fapt 
să vă luaţi zborul spre alte locuri? 

Ştia însă foarte bine că Yoshi nu era obligat să dea 
socoteală despre preumblările lui în afara castelului sau 
prin incinta acestuia. 

— Asta depinde numai de ceea ce voi vedea eu dincolo de 
aceste ziduri, răspunse celălalt, tâios. S-ar putea foarte 
bine să hotărăsc să mă întorc pentru o zi sau două pe 
domeniul meu, s-ar putea tot atât de bine să nu plec 
nicăieri... Dar oricum, vă voi ţine la curent cu orice decizie 
voi lua... 

— Înaltul Sfat v-ar simţi lipsa, chiar şi numai pentru câteva 
zile. E mult de lucru aici, iar dacă Domnia Voastră se 
hotărăşte să plece, va trebui să luăm noi, cei de-aici, toate 
deciziile ce se cuvin! 

— După câte am hotărât noi în după-amiaza aceasta, nu 
mai este nici o problemă de mare importanţă de rezolvat, 
mai ales că, din fericire, nici un fel de hotărâre de seamă nu 
poate fi luată fără să se întrunească toţi cei cinci roju! 

— Bine, dar cum rămâne totuşi cu înţelegerea cu gai-jinii? 

— Am hotărât şi asta, tot azi după-amiază. 

După plecarea delegaţiei gai-jinilor, adunarea Sfatului 
Bătrânilor fusese plină de veselie, pentru că toţi se 
bucuraseră din tot sufletul că încă o dată, netrebnicii de 


gai-jini fuseseră siliţi să-şi piardă cinstea obrazului şi se 
lăsaseră duşi cu vorba. Anjo, Toyama şi Adachi îl felicitaseră 
sincer pentru iscusinţa lui de a fi ţinut în frâu tot timpul 
întrunirea şi pentru priceperea lui în a-i desluşi pe gai-jini şi 
a-i sili să joace după cum le cânta el. Numai Zukumura 
scosese puţine vorbe şi, bine-înţeles, tot atâtea prostii, din 
vreme în vreme, după cum îi era obiceiul. Anjo chicotise 
fericit: 

— Eu unul ţin să spun, Yoshi-sama, ai pus minunat la cale 
când te-ai gândit ca în schimbul unei sume de nimic să-i ţii 
pe gai-jini, cu navele lor cu tot, departe de Yedo, şi a-i pune 
pe cei din Satsuma cu botul pe labe. Minunat! în acelaşi 
timp, am reuşit să amânăm pentru o dată neprecizată 
ameninţarea lor de a se îndrepta spre Kyoto. Şi i-ai convins 
că pentru toate relele numai Satsuma este vinovată. 

— Asta înseamnă că putem să începem război cu Satsuma, 
nu-i aşa? intervenise 'Toyama. Foarte bine! 

— Nu, nu războiul este cel mai nimerit în cazul ăsta, îşi 
dăduse Anjo cu părerea, foarte încrezător în noul său mod 
de a privi lucrurile. Mai sunt şi alte căi de a-lpune pe 
câinele acela cu botul pe labe. Ai avut mare dreptate în ce-i 
priveşte pe gai-jini, Yoshi-sama. A fost o experienţă 
extraordinar de interesantă să observ cum duşmănia dintre 
străini iese atât de uşor la iveală. 

El şi Toyama asistaseră la acea întrunire fără să fie văzuţi, 
de după peretele din spatele micului podium, special 
construit ca să se poată vedea numai dintr-o parte. 

— Da, revoltător, urmă el, foarte convins. Aproape că 
puteam să le simţim şi duhoarea pielii prin paravanul acela. 
Scârboşi de-a dreptul. Am dat poruncă să se spele lună sala 
de primire şi să se distrugă scaunele pe care au stat. 

— Grozav, îl aprobă Adachi. Parcă mi se încrâncena carnea 
pe mine de silă, cât am stat de vorbă cu ei. Yoshi-sama, aş 
putea să te întreb dacă maimuţoiul acela de Misamoto chiar 
ţi-a tălmăcit tot ce-au boscorodit gai-jinii? Chiar tot-tot? Eu 


unul n-am putut să prind o vorbă din ce îţi spunea la 
ureche. 

— Nu mi-a zis chiar tot, se eschivase Yoshi. Însă mi-a 
desluşit îndeajuns de mult ca să pot preîntâmpina unele din 
gândurile lor, dar numai atunci când discutau între ei în 
englezeşte. Misamoto mi-a spus că în cea mai mare parte a 
timpului, vorbeau o altă limbă, probabil franceză. Ceea ce 
înseamnă că trebuie să luăm o măsură foarte importantă, 
cât mai repede cu putinţă: să pregătim interpreţi de 
nădejde, oameni de mare încredere. Aşa că eu propun să 
înfiinţăm o şcoală pentru învăţarea limbilor străine, la care 
să fie instruiți cei mai străluciți tineri japonezi. 

— O şcoală? Ce fel de şcoală? mormăise Zukumura, dar 
nimeni nu se ostenise să-i dea atenţie. 

— Eu mă opun, îi anunţase 'Toyama, tremurându-şi guşile 
de grăsime, furios. Cu cât se apropie mai mult fii noştri de 
scârbavnicii de gai-jini, cu atât or să se pângărească mai 
tare. 

— Nu, nu, îl contrazise Anjo. Pentru că noi înşine vom 
hotări care sunt cei ce vor învăţa acolo. Trebuie neapărat să 
avem în preajmă vorbitori ai limbilor barbare, oameni de 
credinţă. Să votăm acum: vom porunci ca Bakufu să se 
ocupe imediat de înfiinţarea acelei şcoli. Sunteţi de acord, 
da? Bine, iar acum următoarea problemă: documentul pe 
care trebuie să-l trimitem gai-jinilor. Să aplicăm în 
continuare tactica lui Yoshi-sama: cu o zi înainte de a se 
împlini termenul, le lăsăm vorbă că actele vor ajunge, „cât 
mai repede cu putinţă”. De acord? 

— Nu, îmi pare rău, dar nu cred că-i bine, se împotrivise 
Yoshi de data asta. Trebuie să facem exact pe dos. Adică să 
trimitem documentul exact la vreme, nu mai înainte, nu mai 
târziu, şi să le dăm şi cea de-a doua parte a despăgubirii tot 
la timpul cuvenit. 

Rămăseseră cu toţii privindu-l ţintă. Doar Zukumura, cu 
aerul lui tâmp, bolborosise: 

— Document? Ce document? 


— Gai-jinii trebuie ţinuţi tot timpul cu sufletul la gură, 
continuase Yoshi, răbdător, să nu bănuiască deloc care o să 
fie reacţia noastră. Pentru că ei se aşteaptă acum ca noi să 
nu ne ţinem de cuvânt, aşa că noi vom proceda exact invers. 
lar asta îi va face să creadă apoi că termenul de o sută de 
zile va fi de asemenea respectat, ceea ce, bineînţeles că nu 
se va întâmpla. Pentru că noi o să amânăm şi iar o să 
amânăm şi sper că o să-i întărâtăm aşa, până or să-şi iasă 
din minţi. 

Izbucniră toţi în hohote de râs. Se distraseră încă şi mai 
copios când el le povestise de câte ori abia îşi ţinuse râsul 
văzându-i pe gai-jini cum aproape că nu-şi mai puteau 
stăpâni nerăbdarea, care, încet-încet, le surpa iluzoria 
poziţie hotărâtoare. 

— Fără un câine ucigaş, stăpânul este tot atât de 
neajutorat precum un căţeluş în faţa unui bărbat voinic, cu 
bâta-n mână, spusese în încheiere Yoshi. 

— Ce? Care om cu bâta? întrebase Zukumura, privindu-l 
prosteşte, cu ochii lui de peşte, lipsiţi de orice lucire de 
inteligenţă. Care câine? 

Atunci, bună-dispoziţie a lui Yoshi pierise ca prin farmec, 
pentru că el îşi adusese iar aminte că va fi nevoit să-l 
suporte pe idiotul acela la nesfârşit. Cu toate acestea, 
explicase în continuare, calm, că fără puterea muşchilor şi 
voinţa de a-i folosi, ca să-i oblige să le împlinească cererile, 
vrăjmaşii lor erau neajutoraţi ca nişte prunci. 

— Muşchi? Care muşchi? Eu nu-nţeleg, Yoshi-sama. Care 
muşchi? 

— Forţa, adică, se răstise Anjo, scos din răbdaări. 

— Forţa armelor! Tunurile şi navele de război, Zukumura! 
Bine, nu contează. 

Toyama, cel mai în vârstă dintre ei rostise atunci, răspicat: 

— Acum, când sunt fără flota aceea, ar trebui să-i pârjolim, 
să nu rămână nici urmă de gai-jini şi colonie. Sunt din cale- 
afară de îndrăzneţi şi lipsiţi de orice bună-purtare. Cât 
despre purtătorul lor de cuvânt... Nici nu ştiţi ce bucuros 


sunt că n-am fost de faţă, Yoshi-sama, pentru că nu cred că 
m-aş fi putut stăpâni. Haideţi să-i trecem prin foc, acum, cât 
mai repede. 

— Pe cine? Pe cine să ardem? 

— Taci o dată, Zukumura, îl repezise Anjo. Tu votează când 
îţi spun eu şi gata! Yoshi-sama, eu sunt de acord cu tot ce-ai 
spus până acum. O să le trimitem documentele la timp şi 
cea de-a doua parte a despăgubirii pe care ne-au smuls-o 
prin silnicie. Toată lumea gândeşte la fel? Bine. Acum să 
trecem la altceva: dacă tot am hotărât cum să procedăm cu 
gai-jinii, iar shogunul şi prinţesa sunt în siguranţă, pe 
Drumul de Nord, înseamnă că nu ne-a mai rămas prea mult 
de făcut, pentru următoarea săptămână cel puţin. 

— A fost o hotărâre necugetată din partea noastră să-i 
lăsăm să plece acum. Pentru că vizita lor e fără precedent, 
zisese Yoshi. 

— Cred că aici te cam înşeli. Dar oricum, te rugăm să 
pregăteşti un plan pentru a-l pune cu botul pe labe pe 
câinele acela de Sanjiro şi Satsuma lui. Eu propun să ne 
întâlnim peste două săptămâni, dacă nu apare nici o 
urgenţă până atunci... 

După aceea, întorcându-se în apartamentele lui, Yoshi 
cântărise toate eventualităţile, dar nu descoperise nici un 
fel de urgenţă care ar fi putut apărea reclamând prezenţa 
lui la Yedo. Nici măcar cea de-a doua invitaţie de taină pe 
care i-o propusese francezul ca să inspecteze o navă de 
război; propunere la care el nu răspunsese nici da, nici ba, 
lăsând chestiunea deschisă pentru următoarele săptămâni, 
deci nu era prea grabnică. Aşa că se decisese să pună în 
aplicare planul pe care el şi soţia lui, Hosaki, îl concepuseră. 
lar acum, Anjo şi arcaşii lui îi stăteau în cale. Ce-i rămânea 
de făcut? 

— Noapte bună, Anjo-sama, zise, hotărându-se dintr-o 
dată. Ca întotdeauna, o să am grijă să aflaţi primul intenţiile 
mele. 


Ascunzându-şi descumpănirea şi neliniştea, îşi îndemnă 
calul la drum, îndreptându-se spre portalul de la capătul 
arenei. Niciunul dintre arcaşi nu se clinti din loc, aşteptând 
porunca stăpânului lor. Oamenii lui Yoshi şi cele două 
palanchine îl urmară în tăcere. Toţi se simțeau lipsiţi de 
apărare. Anjo se uita în urma lor, mocnind de furie. 

Pentru puştile acelea ar fi trebuit să-l aresteze, aşa cum de 
altfel îşi pusese în gând de la început. Dar pe ce temei? 
Pentru trădare, pentru complot împotriva shogunului! 
Numai că Yoshi nu va ajunge niciodată în faţa vreunei 
judecăţi: ah, ce rău ne pare, vai ce păcat, că nişte nebuni de 
legat l-au ucis pe când el încerca să scape de lege! O durere 
cumplită îl săgetă în vintre, silindu-l să se aşeze cu greu. 
Baka doctorii! Nu se poate, trebuia neapărat să existe 
vreun leac pentru asta, se încurajă el singur. Apoi se apucă 
să-l ocărască în gând pe Yoshi şi pe ai lui, în vreme ce 
aceştia toţi dispăreau pe sub îndepărtatele bolți. 

De-acum, Yoshi răsuflă mai uşurat, nu-l mai treceau fiori 
reci, de groază, pe şira spinării. Merse mai departe printre 
fortificaţii, prin culoarele slab luminate de torţe, trecând pe 
lângă grajduri şi odăi pentru harnaşamente, până ce ajunse 
în faţa ultimului zid. Zidul era în întregime placat cu lemn. 
Samuraii descălecară şi aprinseră câteva torţe, de la cele 
înfipte în suporturile lor pe pereţi. 

Cu cravaşa, arătă spre un mâner aflat mai la o parte. 
Aghiotantul lui descălecă degrabă şi apăsă cu putere. O 
bucată mare din zid se dislocă deodată, dezvăluind un tunel 
destul de larg şi înalt ca să îngăduie trecerea a doi călăreţi 
deodată, unul lângă altul. 

Pe dată, prinţul îşi îmboldi calul înainte. Când cele două 
palanchine şi ultimul dintre oamenii lui trecură, iar poarta 
mascată se închise în urma lor, abia atunci oftă liniştit. Şi 
abia atunci îşi agăţă iar arma la oblâncul şeii. Dacă n-ai fi 
fost tu, Puşcă-san, acum aş fi fost mort sau măcar în 
puşcărie, se gândi el cu afecţiune. Uneori văd şi eu că o 
puşcă poate fi într-adevăr mai folositoare decât orice sabie. 


Tu, cu siguranţă, meriţi un nume. Era un străvechi obicei 
Shinto de a da nume unor săbii deosebite sau altor arme 
preţioase, ba chiar copacilor sau pietrelor. Aşa că o să te 
cheme de-acum încolo Nori, cuvânt care mai înseamnă şi 
algă. Un joc de cuvinte care însă o să-mi amintească mereu 
de Nori Anjo şi de faptul că m-ai scăpat de el şi că unul din 
gloanţele tale i se cuvine şi o să-l nimerească în cap sau în 
inimă. 

— Eeee, stăpâne, zise căpitanul, călărind alături de el. A 
fost minunat să vă văd trăgând cu arma. 

— Mulţumesc. Însă tu şi ceilalţi aţi primit poruncă să nu 
deschideţi gura până ce nu vă îngădui eu să vorbiţi. Din 
clipa asta eşti retrogradat. Treci la coada convoiului! 

Mohorât, omul se grăbi să-i îndeplinească porunca. 

— Tu de acolo, i se adresă Yoshi celui de-al doilea 
aghiotant al său. De-acum tu eşti căpitan. 

Se întoarse iar în şa şi porni mai departe, în frunte. În 
tunel, aerul era închis. Acela era unul dintre numeroasele 
drumuri secrete din labirintul ce străbătea castelul. 
Clădirea în sine, cu cele trei şanţuri de apărare şi donjonul 
avântat spre ceruri, fuseseră construite în numai patru ani. 
Cinci sute de mii de oameni, la sugestia shogunului 
Toranaga, şi fără să primească nici un fel de plată, 
munciseră zi şi noapte, plini de mândrie că fuseseră 
chemaţi acolo, până ce terminaseră. Tunelul cobora, cotea 
când într-o parte, când în alta, tăiat direct în stâncă pe 
alocuri, întărit cu cărămizi în altele, cu tavanul proptit ici şi 
Colo, şi în general bine întreţinut. Şi cobora, cobora mereu 
spre adânc, în pantă lină. La un moment dat începu a se 
scurge apă prin vreo fisură, iar aerul deveni rece. 

Yoshi îşi dădu seama atunci că se aflau chiar sub şanţul cu 
apă. Se strânse mai bine în mantie, simțind că detestă din 
toate puterile hruba aceea şi abia luptându-se cu greaţa pe 
care i-o provoca claustrofobia - spaimă care i se întipărise 
în minte pe viaţă, de când împreună cu soţia şi fiii lui 
fuseseră închişi într-o celulă izolată, timp de aproape 


jumătate de an, de către tairo Ii. Nu trecuse multă vreme 
de-atunci. Iar el îşi jurase că niciodată, niciodată în viaţa lui, 
nu avea să se mai lase prins şi închis. Între timp, drumul 
începu să urce lin, apoi ajunseră curând la capătul lui, care 
ieşea chiar în mijlocul unei clădiri. Ajunseseră la un loc 
sigur, pentru că aparţinea unui vasal credincios al clanului 
Toranaga, care, anunţat dinainte, acum i se închină 
respectuos. Bucuros că deocamdată nu se mai prevedea 
nici un pericol, Yoshi făcu semn avangardei să o ia înainte. 

Afară se lăsase o noapte plăcută şi porniră să traverseze 
oraşul pe străduţe puţin cunoscute, până ce ajunseră la 
periferie, la prima barieră a drumului 'Tokaido. Străjerii, la 
început ostili, deveniră foarte politicoşi şi prietenoşi când 
dădură cu ochii de stindardul lui Toranaga. În mare grabă, 
deschiseră larg porţile, se închinară până la pământ, apoi 
închiseră bariera în urma lor, toţi frământaţi de curiozitate, 
dar fără să-i treacă vreunuia prin minte să îndrăznească să 
întrebe ceva. La oarecare distanţă de barieră, drumul se 
bifurca: un şleau ducea spre nord, către munţii unde se afla 
şi castelul lui, Colţii Dragonului, la care ar fi ajuns în mod 
normal în vreo trei-patru zile de mers călare. 

Cu mare bucurie, avangarda o luă într-acolo, spre casă, 
fiindcă tot într-acolo erau şi căminele lor, iar mulţi dintre ei 
nu-şi văzuseră familiile, logodnicele sau prietenii de 
aproape un an. La aproximativ trei kilometri mai departe, 
pe când se apropiau de un sat cu o adăpătoare minunată şi 
un izvor cu apă termală, el strigă gărzile şi le făcu semn să 
se întoarcă. Noul căpitan al escortei smuci frâul, oprind 
calul şi abia se abţinu în ultimul moment să nu zică: 
„Poruncă, Stăpâne!”. Avu prezenţa de spirit să 
încremenească în loc, aşteptând ordinul. Yoshi îi făcu semn 
spre un han, ca şi când atunci i-ar fi trecut prin minte să-şi 
schimbe planurile: 

— Oprim aici! - hanul se numea La Cele Şapte Anotimpuri 
ale Fericirii. lar de-acum, nu mai e cazul să staţi cu gura 
ferecată. 


Curtea era curată şi bine îngrijită, pietruită. În câteva 
clipe, apăru hangiul, împreună cu servitoarele şi toţi 
slujitorii, care se grăbiră să lumineze calea oaspeţilor cu 
lampioane, înclinându-se plini de respect şi neştiind ce să 
mai facă să le fie pe plac noilor veniţi, onoraţi de 
majestuoasa escortă a celor pe care îi aşteptau. Fetele 
înconjurară degrabă palanchinul lui Koiko, să-i asculte 
poruncile, în vreme ce stăpânul hanului, un bărbat în 
vârstă, curăţel, chel şi subţiratic, şchiopătând de un picior, îl 
duse pe Yoshi spre cea mai bună şi mai izolată dintre 
căsuțe. 

Fusese şi el o dată samurai, însă se hotărâse să-şi taie 
moţul din creştet şi să ţină un han. Se numea Inejin. În 
taină însă, era tot hatamoto - samurai privilegiat - şi una 
dintre iscoadele lui Yoshi, care avusese grijă să-şi planteze 
informatori pretutindeni împrejurul castelului Yedo şi pe 
toate drumurile ce duceau la Colţii Dragonului. Noul 
căpitan, conştient de responsabilităţile ce îi reveneau, 
împreună cu alţi patru samurai, îi însoţiră, urmaţi de 
Misamoto şi cei doi străjeri ai acestuia. În mare grabă, 
căpitanul cercetă dacă împrejurimile erau ferite de orice 
pericol pentru viaţa stăpânului. 

Apoi Yoshi se aşeză pe verandă, pe nişte perne, cu faţa 
spre scări, iar căpitanul şi ceilalţi samurai îngenuncheară în 
spatele lui, de pază. Observă că slujitoarea care îi adusese 
ceaiul avea o figură plăcută şi era aleasă într-adins, ca şi 
licoarea pe care o servea să pară mai plăcută la gust. Când 
fu pregătit să împlinească ceea ce îl adusese acolo, făcu 
semn cu mâna servitorilor să se retragă. 

— Te rog să-i aduci aici, Inejin, porunci apoi. 

În câteva clipe, Inejin se întoarse deja, însoţit de cei doi 
prospectori gai-jini. Unul dintre ei era înalt, celălalt scund, 
însă amândoi sfrijiţi, cu chipuri încrâncenate, bărboşi, 
îmbrăcaţi în haine soioase, zdrenţuite şi cu căciuli găurite. 
Yoshi îi măsură câtăva vreme, curios, dispreţuitor, de parcă 
ar fi văzut mai degrabă nişte animale ciudate, nu oameni ca 


şi el. Amândoi gai-jinii păreau că nu prea se simt în apele 
lor. Se opriră lângă scară, holbându-se la el, cu gura 
căscată. Imediat, căpitanul se răsti la ei: 

— În genunchi! 

Însă cum cei doi nu făcură nici o mişcare, ci numai se 
uitară nedumeriţi la el fără să priceapă nimic, acesta le 
porunci înverşunat celor doi samurai: 

— Învăţaţi-i să se poarte! 

În câteva secunde, cei doi erau în genunchi, cu nasurile în 
ţărână, blestemându-şi prostia de a fi acceptat o astfel de 
slujbă primejdioasă. 

— Ce paştele mă-sii, Charlie, zisese scundacul, minerul din 
Cornwall, după ce se întâlnise cu Norbert Greyforth, în 
Mahalaua Beţivanilor. Asta-i slujbă s-o aruncăm noi pă apa 
sâmbetei? Nici vorbă! Ne ghiorăie maţele de foame şi n- 
avem o leţcaie-n buzunar, dă muncă nicidecum, nici cu ce să 
scorojim bolovanii nu mai avem, măi, omule. Nici măcar cu 
cerşitu' nu putem să mai agonisim nimic, pă toţi dumnezeii 
din cer. La nici un bar din Yokopoko nu ne mai dă ăştia dă 
băut măcar fo berică, sau un aşternut acolo, dă să punem 
capu' pă iel sau o coajă de pâine, necum fo fărâmă dă 
muiere! Şi nici o navă dă pă lumea asta n-o să ne lase nici 
să punem picioru' pă ea, d'apoi să ne ia dracu' ştie unde! 
Stăm aici înţepeniţi ca două hoituri şi parcă văd că vin 
curând nişte caralii d-ăia australieni de-ai mei, sau ai tăi, 
din Frisco, să ne pună-n lanţuri, pă mine să mă spânzure 
pentru c-am trosnit fo câţiva sifilitici d-ăştia, pân tufişuri, de 
se dau minerii lu' peşte, şi le-am călcat terenurile, iar pă 
tine pen' c-ai lăsat fără izmene nişte căcăcioşi dă bancheri 
şi dup-aia le-ai mai şi ciuruit găoacea. 

— Adică tu-l crezi pă nememicu' ăla dă Greyforth? 

— Unde ţi-e onoarea ta dă meseriaş, mă, limbă lungă? Noi 
îi dăm la omu' ăla ce ştim noi mai bine, aşa-i? Ei, şielne dă 
nouă cum ne-a promis, că-i ditamai marţafoiu', doar l-ai 
văzut, nu? Ne dă alea două'jdouă dă sterline cât să stăm la 
dracu'-n praznic, unde ne-o trimite, ale două' în bancă, pă 


când ne-ntoarcem, toate lopeţile şi târnăcoapele, praf dă 
puşcă şi ce-om mai avea noi trebuinţă, şi başca ditamai 
contractu' semnat, pecetluit, în faţa popii, că noi doi om 
avea două părţi 'a fiecare cinci din câte-om reuşi să 
încărcăm ca marfa bună, pentru Yoko, aşa-i? Toate astea le- 
a promis el, cu gura lui aşa-i? O fi el ditamai granguru', da' 
atâta ştiu şi io că toţi găozarii ăştia sunt mişei de-i seacă la 
inimă! 

Îi umflase pe-amândoi râsul, după care celălalt zisese: 

— Al dracu' să fiu dacă n-ai dreptate. 

— Ei, şi-acuma se cheamă că noi suntem dă meserie, aşa-i? 
Noi facem munca a mai murdară, nu? Şi-ncă în ţara ăstora 
cu ochii beliţi, unde suntem numai noi âi mai pricepuţi, aşa- 
i? Ei, păi atunci mai găsim noi cum să mai dosim noi câte 
ceva, aşa-i? Şi dup-aia îl scoatem pă tarabă, nu? Cu toată 
crăpelniţa, băuturica şi alelalte daravele plătite dă altu' pă 
un an dă zile, în loc să stăm să crăpăm degeaba la 
Yoshiwara, pentru nici o ceapă degerată. Şi mai dăm şi-o 
spargere dă toată cinstea la auru' gălbejiţilor... Ce mai, io 
unu' merg cu ochii-nchişi. Dacă tu nu vrei, treaba ta! 

Acum însă stăteau speriaţi în faţa seniorului Yoshi, cu 
capetele în ţărână. 

— Lasă-i să se ridice, nu le face nimic! Misamoto! 

Într-o clipă, Misamoto era în genunchi, lângă stăpânul lui. 
Când cei doi gai-jini îl văzură pe Misamoto, păru că le mai 
vine inima la loc. 

— Ei sunt cei cu care te-ai întâlnit la doc ieri? 

— Da, stăpâne. 

— Şi te cunosc ca Watanabe. 

— Da, stăpâne. 

— Bine. Şi ştiu ceva despre trecutul tău? 

— Nu, stăpâne, am făcut întocmai cum mi-aţi poruncit. Tot 
ce... 

— Le-ai spus deci că marinarii din Nagasaki te-au învăţat 
englezeşte? 

— Da, stăpâne. 


— Bine. Acum spune-le mai întâi că or să fie bine trataţi şi 
să nu le fie teamă. Cum îi cheamă? 

— Auziţi aici ra mine, voi ăştia doi. Asta-i stăpânur ăr 
mare. Stăpânur Ota, începu Misamoto, după cum îi 
ordonase Yoshi, vorbind cu accent american, foarte uşor de 
înţeles de cei doi. V-am zis io nenorociţilor să închinaţi pân' 
pământ în faţa rui şi să spăraţi, da' voi aţi făcut tot cum v-a 
tăiat capul. Stăpânur spune că o s-o duceţi bine aici şi vrea 
să ştie cum vă cheamă. 

— Io-s Johnny din Cornwall şi el e Charlie 'Mericanu' şi noi 
n-avem ce să băgăm la maţ şi ni s-a uscat gâtu' dă tot de 
sete. N-aţi avea ceva pe-aici, pen' numele lui Hristos, 
drăguţu' de el? 

Misamoto se strădui să le traducă numele cât putu mai 
bine. 

— Să nu le spui nimic despre mine sau despre ce ai făcut 
tu după ce te-am scos din puşcărie. Să nu uiţi că eu am 
urechi peste tot şi o să aflu într-o clipă. 

— N-o să suflu o vorbă, stăpâne, spuse Misamoto şi se 
închină până la pământ, încercând disperat să-i fie pe plac 
lui Yoshi şi temându-se cumplit pentru viitorul şi viaţa lui. 

— Bine, răspunse Yoshi mulţumit, măsurându-l din cap 
până în picioare. 

În cele două luni şi ceva de când îl luase pe Misamoto în 
slujba lui, acesta se schimbase şi era de nerecunoscut, cel 
puţin ca înfăţişare. Acum era bărbierit cu îngrijire, capul 
ras în părţi, iar restul părului strâns într-o coadă de 
samurai. Ţinuta îngrijită îl avantaja mult, şi chiar dacă, după 
poruncă, era îmbrăcat în straie potrivite celui mai mic rang 
de samurai, părea samurai adevărat şi purta chiar două 
săbii la cingătoare, aşa cum se cuvenea. Însă nu erau spade 
adevărate, ci numai nişte mânere, fără lamă, înfipte în 
teacă. În plus, Yoshi era foarte mândru de progresele 
tălmaciului şi, când îl mai zărise şi înveşmântat şi împodobit 
ca un roju, fusese grozav de mirat, pentru că pur şi simplu 
nu-l recunoscuse. Da, îşi spusese el atunci, e bine să ţii 


minte lucrul ăsta. E foarte uşor să pari ceea ce de fapt nu 
eşti. 

— Ar fi foarte bine pentru tine să nu dai greş, adăugă el, 
apoi îşi întoarse privirea de la Misamoto şi li se adresă celor 
doi samurai din spatele acestuia. Voi doi sunteţi 
răspunzători pentru vieţile acestor doi străini. Doamna 
Hosaki o să vă dea şi alţi străjeri şi călăuze, însă voi o să-i 
aveţi de-acum în grijă pe străini. 

— Am înţeles, stăpâne. 

— Cât despre acest aşa-zis Watanabe, urmă el cu voce 
blândă, însă toţi cei de faţă desluşiră ameninţarea ascunsă, 
va fi tratat ca orice samurai, chiar dacă are rangul cel mai 
mic. Dar dacă nu va da ascultare poruncilor aşa cum se 
cuvine, sau încearcă să scape, să mi-l aduceţi legat cobză, 
oriunde aş fi. Tot voi răspundeţi cu capul pentru el. 

— Da, stăpâne. 

— N-o să te dezamăgesc, stăpâne, murmură supus 
Misamoto, cu chipul întunecat de groază. 

Frica lui însă păru că trece şi asupra celor doi mineri. 

— Spune-le străinilor că sunt în siguranţă şi că tu o să le fii 
ajutor şi învăţător. Nu aveţi niciunul a vă teme dacă o să 
ascultați întocmai poruncile mele. Şi mai zi-le că eu sper să 
izbândească degrabă în căutările lor. 

— Stăpân ar meu spune că n-aveţi de ce să temeţi. 

— Atunci tu de ce te scapi în nădragi dă frică? 

— Ba voi v-aţi udat deja. Eu... Eu o să răspund de voi, aşa 
că mai bine vedeţi de-nvăţaţi să vă purtaţi cum trebuie. 

— Mai bine ţi-ai purta tu dă grijă, că altfel, când om 
rămâne singuri, o să-ţi facem boaşele tocană. Ia zi acu' 
unde-i lăturile alea dă mâncăruri şi băuta şi curviştinele de 
ni le-ai făgăduit? 

— O să căpătaţi voi pe toate. Da' mai bine purtaţi frumos 
când sunt... tipii ăştia pân' preajmă, îl înfruntă Misamoto, 
precaut. Vedeţi că ăştia-s ca armăsarii când le intră musca 
sub coadă, aşa repede sar la om. Şi stăpânul spune că ar fi 
cel mai bine pentru voi dac-aţi dibui auru' ăla cât curând. 


— Dacă-i fo grăunţă de aur p-acolo, îi dăm noi dă cap, ai 
auzit Wotinabey, cocoş bătrân. Da' dacă nu-i nimic, atunci 
nu-i şi gata! Aşa-i Charles, sau ba? 

— Iertare, stăpâne, oamenii aceştia vă mulţumesc pentru 
bunătatea Domniei Voastre, spuse Misamoto, acum mai 
liniştit, pentru că înţelesese de la bun început că, dacă el 
avea să se ocupe îndeaproape de cei doi mineri, tot el avea 
să afle primul dacă descopereau vreun zăcământ din aurul 
atât de preţios. Ei vă făgăduiesc că or să încerce din toate 
puterile să găsească repede comorile. Dar vă întreabă, cu 
mult respect, dacă ar putea căpăta câte ceva de mâncare şi 
de băut. Şi mai întreabă când anume pot începe lucrul. 

— Mai întâi bagă-le în cap că merită să fie răbdători, 
politicoşi şi la locul lor. Învaţă-i purtările cele bune, cum să 
facă o reverență respectuoasă şi aşa mai departe. Pentru 
toate astea, răspunzi. 

În vreme ce Misamoto lua aminte la spusele stăpânului 
său, Yoshi făcu semn omului său de încredere, care aduse 
două pelerine scurte, special făcute de Hosaki, care se 
strângeau la baza gâtului cu câte un şnur. Piepţii şi spatele 
hainelor purtau inscripţii imprimate direct pe mătasea de 
culoare pală. Scria: „Acest gai-jin este sluga mea şi căutător 
de aur, cu voia-mi. Îi este îngăduit să cerceteze oriunde pe 
domeniul meu. Toţi supuşii mei sunt datori să-l ajute la 
muncă”. 

Pe fiecare inscripţie se vedea clar pecetea lui Yoshi. 

— Spune-le că trebuie să poarte aceste veşminte tot 
timpul, pentru că astfel nu au a se teme de nimic şi pot 
trece pe oriunde, nevătămaţi. Şi lămureşte-i ce scrie pe ele. 

Din nou, Misamoto se grăbi să asculte porunca, fără să 
stea pe gânduri şi le arătă chiar el celor doi cum să îmbrace 
pelerinele. Aceştia, precauţi de-acum, se prefăceau că sunt 
din cale-afară de răbdători şi supuşi, deşi acea atitudine nu 
se potrivea deloc nici cu firea lor ticăloasă, nici cu proasta 
creştere. 


— Charlie, şopti aproape neauzit cel din Cornwall, în timp 
ce lega şnurul pelerinei, abia mişcând buzele, ca orice 
ocnaş, obişnuit să vorbească neauzit şi nevăzut, iar el, unul, 
fusese condamnat la patru ani de muncă silnică încheiaţi 
prin pustiurile australiene, pentru jefuirea terenurilor 
aurifere, proprietatea altora. De-acum totuna-i, unde merge 
suta merge şi mia şi o-nghiţim şi p-asta. 

Americanul zâmbi pe neaşteptate, simțindu-se mai în 
largul lui. 

— Io tot sper să iasă mai mult de-o mie, bătrâne... 

Yoshi îi mai privi o vreme. Când se lămuri cu ei, îi făcu 
semn lui Misamoto: 

— Ia-i cu tine şi aşteptaţi în curte. 

Îndată ce aceştia plecară, după ce mai întâi făcură o 
plecăciune cuviincioasă, fără să-i mai silească nimeni, de 
data asta, prinţul îi expedie pe toţi cei din preajmă, în afară 
de Inejin. 

— Stai jos, bătrâne prieten, îl pofti pe hangiu să şadă pe 
scări, unde era mai confortabil pentru el, pentru că avea 
şoldul stâng zdrobit dintr-o căzătură de pe cal şi de aceea 
nu putea îngenunchea. Bine... lar acum spune-mi ce veşti 
noi mai ai pentru mine? 

— Ei, stăpâne, multe şi mărunte. 

Timp de trei secole, strămoşii lui Inejin, ca şi acesta, la 
rândul lui, slujiseră cu credinţă ramura asta a nobilei familii 
Toranaga. lar ca hatamoto, Inejin nu se temea deloc să 
spună adevărului pe nume, ci dimpotrivă, avea chiar datoria 
de a face astfel. 

— Pământul a fost lucrat cu îngrijire, urmă el. S-au pus 
îngrăşăminte îndeajuns, recolta a fost bună, însă ţăranii 
spun că anul acesta o să fie mare foamete chiar şi aici în 
ţinutul Kwanto. 

— Cât de mare? 

— Anul acesta o să avem nevoie să aducem orez din alte 
părţi, iar în alte locuri va fi chiar cu mult mai rău. 


Yoshi îşi aduse aminte că Hosaki îi spusese deja toate 
aceste lucruri şi se bucură în sinea lui că avea o soţie atât 
de prudentă şi clarvăzătoare. Şi era mulţumit, de 
asemenea, şi pentru că avea un vasal credincios precum 
Inejin. Destul de rar se găsea vreun supus în care să se 
poată încrede pe deplin. Încă şi mai rar se găsea vreunul 
care să spună numai adevărul, iar asta pentru că voia să-şi 
informeze corect stăpânul şi nu pentru că ar fi vrut să 
crească în ochii lui. 

— Altceva ce mai ai de zis? 

— Toţi samuraii loiali domniei voastre sunt îngrijoraţi 
foarte din pricina neînțelegerilor dintre Bakufu şi răzvrătiţii 
seniori din Satsuma, Choshu şi Tosa. lar samuraii acestora 
sunt şi ei nemulţumiţi, majoritatea din acelaşi motiv: dările 
statornicite în urmă cu un veac le fac viaţa tot mai amară, 
pentru că le este tot mai greu să plătească dobânzile la 
datoriile care cresc întruna şi să mai şi cumpere orez şi 
hrană la preţuri ce se măresc văzând cu ochii! 

— Inejin cunoştea foarte bine necazurile celor de rând, 
pentru că numeroasa lui familie, în mare parte aparţinând 
ordinelor de samurai, resimțea din plin toate acele 
neplăceri. În fiecare zi, shishi atrag de partea lor noi forţe, 
dacă nu în mod deschis, măcar în taină. Ţăranii sunt supuşi, 
ca întotdeauna, neguţătorii mai puţin, însă toţi, în afară de 
majoritatea negustorilor din Yokohama şi Nagasaki, ar voi 
din tot sufletul să-i vadă pe gai-jini alungaţi de pe 
pământurile noastre. 

— lar despre sonno-joi ce se aude? 

Bătrânul tăcu câteva clipe, apoi răspunse: 

— La fel ca o mulţime de alte lucruri de pe lumea asta, 
stăpâne, acest cumplit strigăt de luptă este în parte 
îndreptăţit, în parte păgubos. Toţi japonezii îi detestă pe 
gai-jini, mai mult chiar decât pe chinezi sau decât pe 
coreeni. Toţi vor să-i vadă risipiţi în patru vânturi, toţi îl 
slăvesc pe Fiul Cerului şi cred că dorinţa lui de a-i alunga 
pe străini este foarte înţeleaptă. Din cei douăzeci de oameni 


credincioşi dumneavoastră, care s-au strâns aici în astă- 
seară, toţi douăzeci ar sprijini bucuroşi sonno-joi, din acest 
punct de vedere. Şi, aşa după cum gândiţi şi 
dumneavoastră, shogunatul se va bucura de ajutorul lor, ca 
deţinător, pe moment, al puterii de a împlini dorinţele 
împăratului, după cum au hotărât legile scrise chiar de 
shogun 'Toranaga. 

— Da, bine gândit, aprobă Yoshi. 

Dar în sinea lui era sigur că, dacă ar fi avut puterea în 
mâinile lui, nu ar fi îngăduit niciodată încheierea celui 
Dintâi Tratat, aşa că împăratul nu ar fi fost nevoit niciodată 
să se amestece în problemele shogunatului. Şi nici nu ar fi 
permis viclenilor dimprejurul înălţimii sale să-l conducă pe 
căi greşite. Chiar şi aşa, în ciuda legământului sonno-joi, 
dacă ar fi avut el căderea să o facă, ar mai fi invitat din când 
în când nişte gai-jini să discute, când avea el vreme. Însă 
numai în condiţiile stabilite de el. Şi doar despre 
problemele comerciale care îl interesau pe el. Numai atunci 
când vom avea şi noi flota şi armele lor, îşi zise el, o să-i 
putem alunga din ţara noastră, o să-i vânturăm de prin 
mările noastre şi, până la urmă, ne vom împlini istorica 
menire de a-l pune pe împărat pe Tronul Dragonului din 
China. Şi atunci, cu toate milioanele lor de oameni şi cu 
legile noastre bushido, o să supunem întreaga lume a gai- 
jinilor. 

— Spune mai departe, Inejin, îl îndemnă pe bătrân. 

— Nu prea mai sunt multe lucruri pe care să nu le ştie 
domnia voastră, stăpâne. Mulţi se tem că tânărul shogun nu 
va ajunge niciodată bărbat, alţii cârtesc împotriva Sfatului 
care ia hotărâri prea puţin înțelepte. Sunt iarăşi mulţi care 
au fost foarte înverşunaţi aflând că sfatul înţelept al domniei 
tale de a nu se întreprinde această călătorie umilitoare spre 
Kyoto a fost nesocotit de shogun. Iar unii regretă că nu 
Domnia Voastră îi stăpâneşte pe toţi roju, ca să începeţi 
schimbările ce trebuie făcute să stârpiţi corupţia celor din 


Bakufu, cu mare înţelepciune, şi să tăiaţi astfel tot răul din 
rădăcină. 

— Shogunul rămâne shogun, orice ar face el, spuse Yoshi 
categoric. Şi trebuie să-l sprijinim toţi şi pe el şi Sfatul lui. 
El este stăpânul nostru, noi suntem vasalii lui, aşa că 
trebuie să-i dăm tot ajutorul de care are nevoie. 

— Sunt întru totul de acord, stăpâne, dar nu fac altceva 
decât să vă informez, cât pot eu mai exact, care este 
părerea samurailor. Numai puţini dintre ei ar dori să fie 
înlăturat Bakufu şi shogunatul. Da, da, doar o mână de 
neisprăviţi cred că împăratul ar putea conduce ţara fără 
ajutorul shogunatului. Chiar şi dintre shishi, foarte puţini 
sunt de părere că shogunatul ar trebui să fie desfiinţat. 

— Şi-atunci? 

— Soluţia este foarte limpede: într-un fel sau altul, un 
bărbat cu mână de fier trebuie să preia puterea, aşa 
precum în alte vremuri a făcut shogunul Toranaga. 

Inejin îşi trase piciorul bolnav lângă el, să şadă mai bine. 

— Rog pe domnia voastră să mă ierte că sunt vorbă lungă. 
Dar îngăduiţi-mi să vă spun sincer cât de mult mă onorează 
vizita domniei voastre. 

— Mulţumesc, Inejin, zise Yoshi îngândurat. Dar vreo veste 
despre vreun daimyo care strânge oaste împotriva noastră, 
nu ai? 

— Nu, n-am auzit să vină cineva să adune oameni de prin 
părţile astea, stăpâne. Deşi am aflat că Sanjiro i-a pus pe 
toţi samuraii din Satsuma pe picior de război. 

— Şi Choshu? 

— Nu, încă nu. Însă Ogama şi-a întărit iar trupele care 
păzesc Porţile şi a sporit numărul tunurilor sale din 
Strâmtoarea Shimonoseki. 

— Aha, iar a luat legătura cu armurierii olandezi? 

Inejin încuviinţă din cap. 

— Iscoadele mele spun că acolo îşi instruieşte trăgătorii şi 
face câte patru tunuri pe lună, în noul arsenal din Choshu... 


Se grăbesc să întărească fortificațiile, în curând Strâmtorile 
vor fi de netrecut. 

Pe de-o parte asta-i bine, pe de alta cam rău, îşi zise Yoshi. 
E bine că există posibilitatea asta, dar e grav că se foloseşte 
inamicul de ea. 

— Ogama plănuieşte cumva să sporească atacurile pe 
mare? 

— Mi s-a spus că pe moment nu vrea aşa ceva. Dar oricum, 
a ordonat artileriştilor lui să distrugă toate navele gai-jinilor 
şi să închidă strâmtoarea pentru oricine atunci când le va 
trimite el o parolă tainică, îl informă Inejin, apoi se aplecă 
spre el şi îi şopti: Cerul Sângeriu. 

Yoshi rămase cu gura căscată de uimire: 

— Aceeaşi parolă pe care a folosit-o shogunul Toranaga? 

— Aşa se şopteşte. 

O mulţime de gânduri i se învălmăşiră în minte prinţului. 
Oare să însemne asta că, la fel ca şi străbunul meu, Ogama 
are de gând să declanşeze un atac prin surprindere şi pe 
toate fronturile, astfel încât puterea deplină să-i revină lui 
în totalitate în final? 

— Poţi să-mi aduci vreo dovadă? 

— Cu timpul, poate. Dar oricum, în prezent, aceasta este 
parola. Cât despre adevăratele intenţii ale lui Ogama... - 
Inejin ridică nedumerit din umeri. Deocamdată Porţile sunt 
în mâinile lui. Dacă mai reuşeşte să-l facă şi pe Sanjiro să i 
se supună... 

Câteva minute se lăsă o tăcere apăsătoare între ei. 

— Ai procedat foarte bine, îl lăudă Yoshi. 

— Şi am aflat încă un lucru interesant, stăpâne. Seniorul 
Anjo suferă de o boală de stomac, îl informă Inejin cu ochi 
strălucitori, ce se aprinseră şi mai tare de încântare când 
văzu interesul pe care vestea o trezi în celălalt. Un prieten 
de-al unui prieten al meu, în care am deplină încredere, m-a 
anunţat că seniorul Anjo a consultat în taină un doctor 
chinez. Boala care îl chinuie se înrăutăţeşte pe zi ce trece şi 
nu se poate vindeca nicicum. 


Yoshi mormăi ceva nedesluşit. Pe de o parte, vestea îi făcea 
plăcere, pe de alta, simţea că îl trec fiori de groază la 
gândul că putea să se molipsească şi el de aşa ceva, cine 
ştie de unde sau cum, sau probabil că deja luase boala şi în 
curând măruntaiele lui aveau să fie cuprinse de 
putreziciune. 

— Şi cât o să mai trăiască? 

— Câteva luni, poate un an, nu mai mult de-atât. Însă 
domnia voastră ar trebui să fiţi de două ori mai cu băgare 
de seamă, stăpâne, pentru că omul care m-a lămurit pe 
mine, spune că, în vreme ce răul care macină trupul pe 
dinăuntru nu se vede cu ochiul, mintea celui bolnav începe 
să se abată pe căi primejdioase pentru cei din jur. 

Da, ca de pildă hotărârea aceea lipsită de judecată, de a-i 
îngădui prinţesei să preia singură toată puterea, îşi spuse 
Yoshi încruntat, foarte impresionat de cele ce auzise. 

— Şi altceva? 

— Aş mai avea să vă zic vreo două vorbe despre shishii 
care l-au atacat şi l-au ucis mişeleşte pe stăpânul Utani şi pe 
ibovnicul lui. Erau comandaţi de acelaşi shishi din Choshu, 
care l-a atacat şi pe stăpânul Anjo - Hiraga. 

— Aha, acela a cărui înfăţişare a fost trimisă la toţi ostaşii 
de la barierele oraşelor ca să-l prindă? 

— Întocmai, stăpâne. Rezan Hiraga, aşa îl cheamă, sau cel 
puţin aşa a zis acel shishi capturat de samurai, înainte de a- 
şi da duhul. S-ar putea însă să nu fie adevărat. Un alt nume 
pe care şi-l dă el este Otami. 

— L-aţi prins? întrebă Yoshi încrezător. 

— Nu, stăpâne, încă nu. Şi deocamdată, din nefericire, i- 
am pierdut orice urmă, aşa că poate să fie oriunde la 
vremea asta. Poate chiar la Kyoto, rosti Inejin cu voce mai 
scăzută decât înainte. Umblă zvonurile că va avea loc un 
nou atac la Kyoto. Se pare că mulţi nelegiuiţi se adună acolo 
în zilele astea. Foarte mulţi. 

— Ce fel de atac? Un omor? 


— Nimeni nu are habar deocamdată. Poate va avea loc o 
nouă încercare de a cuceri oraşul. Conducătorului lor i se 
spune Corbul, şi el a lansat chemarea asta tuturor 
luptătorilor shishi. Eu încerc acum să aflu cine este cu 
adevărat. 

— Bine. Într-un fel sau altul, shishi ăştia trebuie şterşi de 
pe faţa pământului. N-ar putea fi îndreptat cumva veninul 
lor împotriva unora ca Ogama sau Sanjiro, care sunt 
adevărații vrăjmaşi ai împăratului? 

— Greu, stăpâne. 

— Şi-ai aflat până la urmă cine i-a informat pe shishi 
despre seniorul Utani? Şi despre întâlnirea lui cea de taină? 

După câteva momente de tăcere, Inejin răspunse: 

— Slujitoarea doamnei Koiko, stăpâne, care i-a povestit 
secretul mamei-san şi care, la rândul ei, le-a zis shishilor. 

Yoshi oftă întristat. 

— Şi doamna? 

— Se pare că doamna nu are nici o vină, stăpâne. 

Yoshi oftă iar, mulţumit însă că, de data asta, Koiko nu era 
amestecată în toate acestea, deşi undeva, în sufletul lui, nu 
era tocmai atât de sigur. 

— Fata este acum cu noi... O să rezolv eu cu ea. Ai grijă să 
nu bănuiască nimic mama-san. Cu ea o să rezolvăm atunci 
când mă întorc. Ai descoperit cumva şi cealaltă iscoadă, 
care trădează informaţii gai-jinilor? 

— Nu sunt foarte sigur încă, stăpâne. Mi s-a şoptit de către 
cineva cum că numele trădătorului, sau, mă rog, numele lui 
de împrumut, ar fi Ori. Nu-i cunosc tot numele, dar este un 
shishi din Satsuma, unul dintre oamenii lui Sanjiro şi, în 
acelaşi timp, unul dintre cei doi ucigaşi de pe drumul 
Tokaido. 

— Ce prostie să ucizi doar unul, când toţi patru erau 
victime atât de uşoare! Şi-acum unde este trădătorul? 

— Undeva, prin Yokohama, în colonie, stăpâne. Între timp, 
a ajuns sfătuitorul de taină atât al tânărului tălmaci englez, 
cât şi al francezului despre care mi-a povestit domnia ta. 


— Aha, deci şi al lui..., spuse Yoshi, căzând pe gânduri 
câteva clipe. Astupă-i gura cu pământ de îndată acestui Ori! 
Inejin se închină în faţa stăpânului său, în semn că va 
îndeplini porunca. Altceva? adăugă Yoshi. 

— Aici se sfârşesc toate veştile pe care le-am adunat eu 
pentru domnia voastră. 

— Mulţumesc. Ai procedat cum nu se poate mai bine, rosti 
prinţul. 

Îşi termină de băut ceaiul, adâncit în gânduri. Veghind din 
cerul întunecat, luna arunca umbre ciudate peste pământ. 
Bătrânul sparse deodată tăcerea. 

— Baia domniei voastre este pregătită, stăpâne. Probabil 
că sunteţi şi înfometați după atâta drum. Totul este pregătit 
pentru stăpânul meu. 

— Îţi mulţumesc mult, Inejin. Dar noaptea asta este atât de 
frumoasă, încât o să pornesc iar la drum, de îndată. Mai am 
multe de împlinit la castelul meu, Colţii Dragonului. 
Căpitane! 

Îndată, toată lumea se strânse la porunca lui. Koiko şi 
slujnica ei se îmbrăcară degrabă iar în haine de călătorie; 
cea dintâi urcă în palanchinul ei. Cu nespus respect, Înejin, 
familia lui, slujnicele şi toţi servitorii îşi conduseră oaspeţii, 
închinându-se până la pământ. 

— Şi cu toată mâncarea pe care am pregătit-o pentru 
înălţimea sa ce facem? întrebă soţia hangiului, o femeie 
micuță, cu faţa rotundă ca o lună plină. 

Ea dăduse fuga să cumpere şi să prepare tot felul de 
delicatese, care îi costaseră mai mult decât profitul lor pe 
trei luni, pentru o singură masă regească, întinsă în cinstea 
neaşteptatei vizite a stăpânului lor. 

— Ei, o s-o mâncăm noi, răspunse Inejin, urmărind cu 
privirea suita ce se depărta la pas pe străduţele satului 
adormit, până ce nu se mai zări defel. Oricum, a fost atât de 
minunat că l-am putut vedea... Ce mare onoare ne-a făcut 
popasul lui! 


— Da, aşa este, murmură femeia şi îl urmă supusă, intrând 
în han. 

Noaptea era caldă, iar lumina puternică a lunii aurea 
drumul. După ce lăsă satul în urmă, calea prăfuită şerpuia 
spre nord, printre copaci, printre sate mici, presărate 
aproape la fiecare câţiva kilometri, prin locuri pe care Yoshi 
le cunoştea bine încă de când era copil. Era linişte împrejur. 
Nimeni nu îndrăznea să pornească la acea oră din noapte, 
în afară de hoţii de drumul mare, ronini sau înalţi dregători 
însoţiţi de suita lor. Trecură apoi prin vadul unui râu, apoi 
urmau mai multe câmpii. Când trecură de apă, Yoshi îl 
strigă iar pe căpitan. 

— Da, stăpâne, se prezentă acesta. 

Spre nedumerirea tuturor, Yoshi se întoarse în şa şi arătă 
spre răsărit şi spre sud, înapoi, către coastă. 

— Mi-am schimbat gândurile, îl anunţă el, de parcă abia 
atunci ar fi luat hotărârea aceea, şi nu cu multe zile în 
urmă. 

— De-acum ne îndreptăm într-acolo, spre 'Tokaido, adăugă 
el. Însă o să ocolim primele trei bariere, apoi o luăm de-a 
dreptul pe marele drum, îndată după ivirea zorilor. 

Nu mai era nevoie să întrebe nimeni încotro aveau să se 
îndrepte. 

— În marş forţat, stăpâne? se interesă căpitanul. 

— Da. lar din clipa asta, nimeni nu mai scoate o vorbă. la-o 
înainte! 

Nu mai mult de o sută douăzeci de leghe până acolo, zece 
sau unsprezece zile de mers, se gândi el. Acolo-i Kyoto şi 
Porţile. Porţile mele! 

YOKOHAMA. 

Spre sfârşitul după-amiezii aceleiaşi zile, Hiraga se 
ascunse degrabă la umbra unei coşmelii sărăcăcioase, de la 
capătul Mahalalei Beţivanilor, unde îl aştepta un marinar 
scund şi îngălat. 

— Dă-ncoa' paralele, amice, se răsti acesta. Le-ai adus, nu? 

— Da, arma, rog ra tine. 


— Într-o zi te-nţoleşti ca un mare grangur, într-alta ca 
ultimu' amărât! 

Omul îl privea încruntat, bănuitor. La brâu avea un cuţit cu 
lamă lungă, iar un altul într-un buzunar special, de pe 
mânecă. Prima dată când vorbise cu Hiraga, se întâlniseră 
pe plajă, şi acesta purta un costum fercheş, ce fusese allui 
Phillip 'Tyrer, şi ajustat pe măsura lui. Acum însă era 
îmbrăcat în veşminte de lână murdare, cum purtau 
muncitorii, pantaloni soioşi, zdrenţuiţi, şi în picioare ghete 
scâlciate. 

— Ce-oi fi vrând tu cu toată maimuţăreala asta? 

Hiraga înălţă din umeri, fără să înţeleagă. 

— Arma, rog ra tine. 

— Puşcă zici? lo am tot ce-mi trebuie, cum am hotărât. 

Ochii lui vicleni dădură la iuţeală roată împrejur, 
cercetând locul înţesat de buruieni şi gunoaie, dintre 
Mahalaua Beţivanilor şi micul sat japonez, zonă denumită 
de localnici „Ţara Nimănui”, însă nu observă să-i 
urmărească nimeni. 

— Unde-s zornăitorii? întrebă el ursuz. Banii, pentru 
numele Celui de Sus. Arginţii âia mexicani? 

Hiraga băgă mâna în buzunarul hainei murdare, simţindu- 
se destul de neplăcut, îngălat în veşmintele acelea pe care 
le cumpărase special pentru ziua aceea. Trei dolari 
mexicani de argint luciră pe dată în podul palmei lui. 

— Arma, rog eu ra tine. 

Nerăbdător, marinarul vâri şi el mâna în buzunarul bluzei 
şi îi arătă un revolver Colt. 

— Nu puitu laba pă el decât când îmi dai lovelele. 

— Gronţ, rog ra tine? ... 

Europeanul scoase din buzunarul pantalonilor o cârpă 
îmbâcsită, în care erau înfăşurate vreo duzină de cartuşe. 

— Afacerea-i afacere, ce mai! Şi cuvântul e cuvânt! 

Se întinse degrabă să ia banii de la japonez, dar acesta îşi 
trase la iuţeală mâna înapoi, înainte de a reuşi celălalt să-i 
înşface. 


— Nu-s furat, aşa? 

— Nenţeles că nu, hai odat', pentru numele Ăluia de Sus! 

Hiraga deschise pumnul atunci. Marinarul înhăţă repede 
monedele şi se apucă apoi să le cerceteze îndeaproape, ca 
să se convingă că nu au marginile tocite şi nu sunt false. În 
tot acest timp, ochii îi fugeau în toate părţile, ca nu cumva 
să fie luat prin surprindere. Când fu mulţumit de plata lui, îi 
dădu japonezului pistolul şi gloanţele, apoi se ridică imediat 
în picioare. 

— Să nu te prindă vreunul cu rabla asta la tine, amice, că 
ai dat de dracu'. Normal că-i de furat, doar nu-s prost, nu? 

Se uită în batjocură la celălalt, apoi o luă iute la picior, ca 
un şobolan speriat, animal cu care de altfel şi semăna la 
înfăţişare. În vreme ce se întorcea în satul care-i oferea 
oarecum adăpost - atâta vreme cât prostituatele şi beţivii 
nu se apucau să facă tărăboi din te miri ce - Hiraga merse 
mai tot drumul cu capul în pământ, ca să nu fie recunoscut. 
În mica localitate nu erau nici gărzi, nici santinele la 
barieră, ca să-i apere cât de cât pe săteni. Numai uneori, 
mai trecea pe acolo câte o patrulă de marinari sau militari, 
care se încumetau să mărşăluiască pe strada principală, 
însă de obicei nu se amestecau în astfel de tevaturi. Îi 
trebuiseră câteva zile bune lui Hiraga, până să poată aranja 
cumpărarea unei astfel de mărfi. Bineînţeles că nu putea 
să-i ceară lui Tyrer să-l ajute. Iar în Yoshiwara, nu avea 
nimeni aşa ceva. Raiko îi spusese dezgustată: 

— Numai gai-jinii au asemenea scârbăvnicii, Hiraga-san. 
Îmi pare aşa de rău, nu te pot ajuta. E foarte primejdios 
pentru o persoană civilizată să fie prinsă cu o astfel de armă 
asupra sa. 

Akimoto intervenise în favoarea lui, zâmbind poznaş: 

— Dacă vărul meu vrea, atunci fă-i rost de una, Raiko! 
Doar tu poţi face tot ce doreşti, neh? Şi în loc de plată, eu îţi 
promit o noapte de amor fără pereche, şi fără să-ţi iau un 
ban! 


Fu nevoit să se aplece să se ferească de perna cu care 
Raiko aruncase în el, râzând şi ea din toată inima. Apoi 
femeia spusese, prefăcută, făcându-şi vânt cu evantaiul: 

— Vai, Hiraga-san, te implor din suflet să mă scapi de 
bărbatul acesta nărăvaş, că deja două din fetele mele şi-au 
luat câte o zi liberă să-şi oblojească bietele yin după măcelul 
pe care l-a făcut yang-ul lui! 

Când rămăseseră numai ei doi în cameră, Akimoto îi zisese 
serios: 

— Poate că totuşi ar trebui să-ţi schimbi hotărârea, să nu 
mai iei nici un pistol. Lasă-mă pe mine să încerc să-l conving 
pe Ori să ne întâlnim aici. 

Hiraga însă-l refuzase categoric, cu toate că era foarte 
bucuros că putea sta de vorbă cu poznaşul său văr. 

— Ori are deja o armă şi o să se folosească de ea de cum 
dă ochii cu noi doi. Eu unul am încercat tot ce mi-a trecut 
prin cap ca să-l atrag afară din Mahalaua Beţivanilor şi n- 
am izbutit deloc. Dar, dacă reuşesc să-l ucid cu o armă, 
atunci poate părea că l-a omorât vreun gai-jin. Oricum, într- 
una din zilele astea va încerca să ajungă cumva la fata 
aceea din nou, iar atunci eu nu mai am ce căuta prin părţile 
astea. 

— Dar poate că o să se plictisească şi el să aştepte întruna. 
Şi oricum, fiecărui om din sat i s-a spus să-l urmărească şi 
n-o să îndrăznească nimeni să-l treacă golful cu barca pe 
furiş. 

— Cine se încumetă oare să aibă încredere într-un sătean? 

Akimoto rostise atunci cu hotărâre: 

— Atunci, când o să faci rost de un pistol, să mă laşi pe 
mine să închei socotelile cu el. 

El era mult mai voinic decât Hiraga. Acesta nici nu-l 
recunoscuse când venise, pentru că, între timp, îşi tunsese 
părul de samurai din creştet ca şi vărul său. În orice caz, 
până la urmă, Hiraga îl abordase pe marinar pe plajă, 
dându-se drept un neguţător chinez din Hong Kong. 
Ajunseseră într-un târziu la o înţelegere, iar Hiraga nu 


pusese decât o singură condiţie: ca respectivul revolver să 
nu fie furat. Dar bineînţeles că altfel nu se putea... Akimoto 
îl aştepta acum la locuinţa lor din sat, pe care cei doi o 
închiriaseră pe o lună de zile. 

— Eeei, vere, te rog să mă ierţi, râse acesta când îl văzu. 
Nu mai trebuie să te întreb dacă ai reuşit să o iei sau nu, 
dar arăţi atât de caraghios în hainele astea... Dacă te-ar 
vedea camarazii noştri shishi?! ... 

Hiraga înălţă din umeri, indiferent: 

— Numai în felul ăsta pot să trec drept hamalul vreunui 
gai-jin venit de cine ştie unde. Tot soiul de gai-jini şi hamali 
umblă îmbrăcaţi aşa prin Mahalaua Beţivanilor - îşi trase 
turul pantalonilor, simțind cum îl strâng între picioare. Tot 
nu pot să pricep cum de poartă haine atât de greoaie şi 
nădragi strâmţi şi haine strâmte toată vremea... Şi când e 
căldură mare afară, eee, atunci să vezi grozăvenie. Asuzi 
leoarcă! 

În vreme ce vorbea, cercetă revolverul abia cumpărat, îl 
cântări în palmă, ţintind cu el în gol. 

— E greu, să ştii. 

— Vrei sake? 

— Mulţumesc, da. După aceea cred că o să mă odihnesc 
până la asfinţit. 

Încărcă pistolul, sorbi o gură de sake şi se aşeză pe jos, 
mulţumit. Închise ochii. Începu să mediteze. Când simţi 
pacea cuprinzându-l, se lăsă să plutească în voia liniştii. În 
câteva minute dormea adânc. La apusul soarelui se trezi 
singur. Akimoto încă şedea de pază. Hiraga se uită pe 
geamul îngust. 

— N-o să plouă şi nici furtună n-o să vină în noaptea asta, 
prezise el, apoi scoase o eşarfă şi o legă în jurul frunţii, aşa 
cum văzuse el că făceau gai-jinii de rând şi marinarii. 

Dintr-o dată, Akimoto păru cuprins de temeri: 

— Şi-acum? 

— Acum? răspunse vărul său, ascunzând arma la brâu. 
Acum mergem după Ori. Dacă nu mă întorc, atunci rămâne 


să-l ucizi tu. 

Majoritatea sătenilor nici nu-l recunoscură pe stradă, iar 
cei câţiva câţi îşi dădură seama cine este, îl salutară scurt, 
nervoşi, plecând fruntea, ca în faţa unui gai-jin, iar nu a 
unui samurai, după cum fuseseră instruiți dinainte. În 
veşmintele lui europene, pentru cei mai mulţi gai-jini avea 
să treacă drept vreun eurasiatic, ca oricare altul, sau un 
negustor chinez din Hong Kong, Shanghai sau Manila, felul 
veşmintelor arătând rangul şi averea ce o poseda. „Să nu 
uiţi niciodată, Nakama-san, îl dădăcise Phillip 'Tyrer întruna, 
oricât de bogat ai părea, straiele arătoase nu te vor apăra 
împotriva hărţuielilor şi a jignirilor tuturor nemernicilor, 
dacă te vei duce singur în Mahalaua Beţivanilor sau în 
oricare alt loc deocheat.” Prima dată când se dusese să-l 
caute pe Ori, în clipa în care shoya îi zisese că Ori îi ieşise 
din cuvânt, se repezise ca turbat în Mahalaua Beţivanilor, 
îmbrăcat în hainele căpătate de la Tyrer. Aproape imediat 
ce ajunsese acolo, fusese încolţit de un grup de beţivi 
gălăgioşi, care îl înconjuraseră, batjocorindu-l şi înjurându- 
|, apoi se aruncaseră asupra lui. Numai priceperea lui la 
karate (o artă despre care gai-jinii încă nu ştiau mare lucru) 
îi scăpase viaţa. Se retrăsese la iuţeală, mocnind de furie şi 
lăsând în urma lui doi atacanţi cu capetele sparte şi unul 
schilodit, leşinat. 

— Să mi-l scoţi pe Ori din pământ, din iarbă verde, 
imediat! îi poruncise el lui shoya. Să afli exact ce anume 
face şi unde locuieşte. 

În seara următoare, shoya venise la el cu o hartă 
mâzgălită ca vai de lume: 

— Casa unde stă este aici, pe colţul ăsta, care dă spre 
mare, chiar în apropiere de nişte debarcadere. E un fel de 
crâşmă cu camere de închiriat pentru oameni de joasă 
speţă. Ori-san a închiriat aici o cameră, pentru care plăteşte 
de două ori preţul. Foarte ticălos locul acela, Hiraga-san. 
Întotdeauna e plin de netrebnici. Nu vă puteţi duce acolo 


fără să aveţi vreun plan deosebit în minte. Este chiar atât 
de important să fie scos de acolo? 

— Da. Şi satul tău este în mare primejdie atâta vreme cât 
rămâne el aici! 

— So ka! 

Două zile mai târziu, shoya îi spusese că, în timpul nopţii, 
casa în care stătea Ori arsese din temelii, iar printre ruine 
fuseseră găsite rămăşiţele a trei bărbaţi. 

— Mi s-a spus că omul nostru era unul din cei trei, zisese 
shoya răsuflând uşurat. 

— Mare păcat că n-a ars toată zona aceea şi cu tot cu gai- 
jini. 

— Aşa este. 

Aşa că viaţa îşi reluase cursul normal, liniştit. Hiraga îşi 
petrecuse mai departe timpul cu Tyrer, mulţumindu-se să 
înveţe şi să-i dea lecţii, la rândul lui, însă fără să-şi dea 
seama câte informaţii preţioase primeau de la el Phillip 
Tyrer, Sir William şi Jamie McFay. Pentru o jumătate de zi se 
dusese în larg, împreună cu Tyrer, la bordul fregatei 
britanice. Acea experienţă uluitoare îl cutremurase pur şi 
simplu şi îl ambiţionase încă şi mai tare să descopere cum 
acei oameni, pe care el îi dispreţuia atât, puteau inventa şi 
reuşeau să facă astfel de maşinării nemaivăzute şi nave de 
război nemaipomenite; cum acel popor ce ocupa o insulă 
mai mică decât Japonia - dacă Tyrer spunea adevărul - 
putuse aduna o astfel de bogăţie, necesară pentru a avea 
atâtea nave şi atâta armată şi fabrici şi, pe deasupra, să 
izbândească să stăpânească toate mările şi cea mai mare 
parte a lumii gai-jinilor. 

În seara aceea, se îmbătase criţă, dezmeticindu-se pentru 
câte o clipă, prăbuşindu-se apoi iar în hăul coşmarului de 
beţiv, cutremurat până în străfundul fiinţei fiindcă 
încrederea lui deplină în codul bushido şi în Ţara Zeilor 
fusese adânc zdruncinată. Petrecuse apoi multe seri 
împreună cu Akimoto, la Yoshiwara, sau în ascunzătoarea 
lor din sat, făcând tot felul de planuri şi împărtăşindu-i din 


cunoştinţele lui despre gai-jini, cu toate că întotdeauna avea 
grijă să nu-şi trădeze marea îngrijorare ce îl cuprinsese, 
dar având grijă să strângă laţul în jurul lui Tyrer, jucându-se 
cu el, ducându-l cu vorba: 

— Ah, ce rău îmi pare, Taira-san, contract Fujiko, foarte 
greu, murte săptămâni îi ia. Greu înţelegi cu Raiko, 
negustor rău, vrei murţi bani, contractu foarte scump şi are 
aşa murţi crienţi! Murţi, murţi! Vai, ce rău pare la mine, e 
ocupată la seară da' poate mâine... 

Şi cu două săptămâni în urmă, spre furia lui Hiraga, shoya 
descoperise că Ori nu murise în flăcări. 

— .„..şi, vai, Hiraga-san, ce rău îmi pare, dar mi s-a mai 
spus că acum Ori-san s-a îmbogăţit peste noapte şi 
cheltuieşte bani în stânga şi-n dreapta, ca un daimyo. Acum 
a închiriat câteva camere într-altă tavernă. 

— Ori e bogat?! Cum se poate aşa ceva? 

— Îmi pare aşa de rău, nu ştiu, stăpâne. 

— Dar măcar ştii unde-i taverna asta în care stă el acum? 

— Da, stăpâne, aici aici, uite harta, îmi pare aşa de rău 
că... 

— Nu-i nimic, scrâşnise Hiraga clocotind de furie. Diseară 
îi dai iar foc. 

— Vai, ce rău îmi pare, Hiraga-san, dar acum nu mai e aşa 
Uşor! 

Shoya se arăta din cale-afară de spăsit, deşi în sufletul lui 
mocnea mânia că prima soluţie şi cea mai la îndemână, 
pentru care plătise ca să scape de acel ronin nebun, nu-şi 
atinsese scopul. 

— Nu mai este chiar aşa de uşor, pentru că acea casă este 
izolată şi se pare că Ori-san şi-a tocmit paznici mulţi, da, 
paznici gai-jini. 

Judecând la rece, Hiraga cântărise atunci toate 
consecinţele ce puteau surveni. Aşa că-i trimisese o 
scrisoare mieroasă lui Ori, printr-unul dintre sătenii care 
vindeau peşte în Mahalaua Beţivanilor, în care îl anunţa pe 
acesta că se bucura nespus să afle că el, Ori, era în viaţă şi 


nu murise în incendiul acela cumplit, aşa cum i se spusese 
mai înainte, ba mai mult, că acum ajunsese bogat, în final, îi 
propunea să se întâlnească în acea seară în Yoshiwara cu el 
şi cu Akimoto, care voia şi el să discute despre unele 
probleme shishi, de mare importanţă. Ori îi răspunsese 
imediat printr-o altă epistolă: „Nu ne întâlnim nici în 
Yoshiwara şi nici într-altă parte, până ce planul nostru 
sonno-joi nu va fi împlinit, fata moartă, iar colonia întreagă 
arsă din temelii. Dacă tu, Akimoto sau alt trădător va 
îndrăzni până atunci să se apropie de mine, va fi împuşcat 
ca un câine”. 

Akimoto îşi dăduse seama imediat de ce: 

— Ştie el că focul n-a fost simplă întâmplare. 

— Bineînţeles. Dar de unde-o fi luat el banii? 

— I-a furat, neh? 

Mai trimiseseră câteva mesaje, dar toate primiseră acelaşi 
răspuns, încercaseră atunci să-l otrăvească, dar dăduseră 
greş. Aşa că Hiraga cumpărase revolverul şi îşi făcuse alt 
plan. lar acum venise momentul şi seara părea minunată 
pentru a-şi duce gândul la îndeplinire. Ultimele raze 
sângerii ale apusului îi luminau drumul prin Ţara Nimănui. 
Pretutindeni, străzile erau pline de gropi adânci, 
primejdioase. Puţinii trecători pe care-i întâlni, abia dacă se 
uitau la el, doar atât cât să-l înjure ca să se dea la o parte 
din drumul lor. 

Ori scoase la întâmplare o monedă din săculeţul plin 
aşezat pe masa de lângă pat. Era un dolar mexican de 
argint, cu marginile tocite, ceea ce însemna că acum valora 
doar jumătate din adevăratul său preţ. Cu toate acestea, tot 
era de cinci ori mai mult decât preţul negociat la început, 
şi-i întinse moneda femeii goale din faţa lui. Când văzu cât 
primeşte, faţa ei se lumină toată, îşi plecă la iuţeală fruntea, 
înclinându-se cu uimire şi bâiguind întruna mulţumiri 
mieroase. 

— Eşti un adevărat domn, tu, scumpule. 


Ori o privi absent cum cotrobăia prin veşmintele ei vechi, 
cârpite. Se mira şi el cum de ajunsese acolo, scârbit de 
toată camera aceea îmbâcsită şi de patul soios şi de casa 
deocheată şi de trupul fără culoare, numai oase, al muierii 
gai-jin, cu nişte buci fleşcăite, care, se amăgise el, că ar fi 
putut să-i domolească clocotul sângelui care-l înnebunea, 
însă nu făcuse decât să-l întărâte şi mai tare gândindu-se la 
aceea cu care nu se compara nici pe departe. 

Femeia nu-i mai dădu nici o atenţie acum. Ea îşi făcuse 
meseria. Nu mai avea decât să bâiguie obişnuitele 
mulţumiri şi minciuni îndrugându-i ce bărbat nemaipomenit 
se dovedise el. În cazul lui, nu era nevoită să mintă prea 
mult, pentru că micimea sculei lui fusese compensată de 
vigoarea şi puterea dorinţei lui. Şi, nu-i mai rămânea decât 
să iasă de acolo şi să-şi păstreze cu mare grijă comoara abia 
dobândită, fără să dea de necaz. Rochia îi atârna şleampătă 
pe umerii slabi, dezgoliţi, iar poalele i se târau pe covorul 
ros, ce abia acoperea duşumelele nelustruite. Jupa îi era 
zdrenţuită, iar pe dedesubt nu purta nimic altceva. Avea 
părul castaniu, lins, şi se boise exagerat cu ruj. Arăta de 
patruzeci de ani, deşi abia împlinise nouăsprezece. Copil al 
străzilor din Hong Kong, habar n-avea care-i erau părinţii, 
fusese vândută unei case de prostituție cu opt ani în urmă, 
de către mama ei adoptivă. 

— Vrei să vin şi mâine? Aăăă... mâine? 

Ori înălţă din umeri, dezgustat şi îi arătă uşa. Braţul i se 
vindecase, atât cât se putuse vindeca, deşi nu avea să mai 
aibă niciodată aceeaşi forţă şi iuţeală în lupta cu sabia, cu 
toate că încă putea înfrunta cu succes un spadasin de talie 
medie şi, în mod cert, se descurca minunat cu revolverul. 
Pistolul cu două ţevi, stătea pe masă, la vedere, întotdeauna 
la îndemâna lui. Femeia îi zâmbi forţat şi se retrase, 
bâiguind în continuare mulţumiri şi foarte bucuroasă în 
sinea ei că scăpase fără să încaseze bătaie ca de obicei şi 
nici nu fusese silită la vreo perversiune scârbavnică, cum se 
temuse la început. 


— Nu-ţi fă griji, Gerty, îi spusese madama. Chinezoii ăştia 
sunt ca toţi ceilalţi bărbaţi, cam mofturoşi uneori, dar 
porcu' ăsta ticălos e plin de parale, aşa că fă-i tot ce vrea el, 
fără să te tocmeşti, că-i putred de bogat şi dă-i-o la meserie. 

Nu avusese prea mult de făcut, doar să-i suporte cu 
stoicism vârtoşenia înverşunată şi să scape gemete 
mincinoase, ca să se prefacă satisfăcută. 

— Pe curând, scumpule, mai zise, apoi ieşi, bucurându-se 
în gând de dolarul de argint, ascuns acum în corsajul 
îngălat care abia îi acoperea sânii fleşcăiţi. 

În mână ţinea o altă monedă, care valora cam a douăzecea 
parte din cât primise ea în realitate. Pe coridor, în faţa uşii, 
o aştepta Timee, marinar eurasiatic, cu trăsături 
predominant chinezeşti, şi o mutră de bandit. Închise uşa în 
urma femeii şi o înşfăcă într-o clipă. 

— "Ţine-ţi fleanca aia spurcată, târfă nespălată, scrâşni el 
printre dinţi, silind-o să desfacă pumnul, ca să-i ia banii, 
apoi, văzând ce sumă mică dobândise, începu s-o ocărască 
furios, când în chinezeşte, când în englezeşte. Ayeeyah, de 
ce nu l-ai mulţumit pe domnu' cum trebuie? 

Apoi îi dădu brânci femeii, care se duse cât colo, 
împiedicându-se, cât pe ce să se rostogolească pe scări, însă 
când ajunse destul de departe de el, simțindu-se mai în 
siguranţă, se întoarse şi începu să-l înjure cu mare râvnă. 

— O să-i zic eu mamei Fortheringill de tine, o să-i zic ce mi- 
ai făcut, să vezi tu ce-o să păţeşti de la ea! 

Timee scuipă în urma ei, apoi bătu la uşa lui Ori şi îl 
întrebă mieros: 

— Musume bine, domnu' heya? 

Ori şedea la o masă veche, de lângă fereastră. Purta o 
cămaşă aspră şi pantaloni largi. Era cu picioarele goale, iar 
la brâu îşi înfipsese sabia scurtă, ascunsă în teacă. Săculeţul 
cu bani era aşezat pe masă. Observă ochii mijiţi ai celuilalt 
furişându-se într-acolo. Cu mare nonşalanţă, scoase un alt 
dolar mexican şi i-l aruncă. Matahala îl prinse cu 
dexteritate, salută respectuos ducând mâna la cozoroc, apoi 


rânji cu toată gura în care nu mai avea decât vreo câţiva 
dinţi gălbejiţi. 

— Mulţumesc, 'nălţimea voastră. Crăpelniţă, da? întrebă 
iar, frecându-şi palma lată de pântecele burduhănos. 
Crăpelniţă, wakarimasu ka? 

Ei doi se înțelegeau mai mult prin semne şi în dialectul 
pidgin. Timee era mai-marele tuturor paznicilor lui Ori. Un 
alt păzitor al acestuia stătea jos, în bar, iar al treilea pe 
stradă. Ori clătină din cap, plictisit. 

— Nu, răspunse el în englezeşte, folosind astfel unul dintre 
puţinele cuvinte pe care le învățase în acea limbă. Beer-u, 
adăugă el şi îi făcu semn cu mâna să plece. 

Când rămase singur, în sfârşit, începu iar să se uite pe 
geam. Sticla era plesnită, iar crăpăturile se întindeau, fine, 
ca o pânză de păianjen; un colţ lipsea. Fereastra dădea spre 
faţada dărăpănată a unei alte coşmelii, o tavernă de lemn 
ce se zărea chiar peste drum, cam la zece metri depărtare. 
Aerul era umed şi plin de miasme, iar el se simţea murdar 
după ce se lipise de corpul femeii (i se încrâncenă carnea 
pe el când îşi aminti). Şi nici nu avea vreo şansă de a se 
bucura de o baie după întâlnirea aceea dezgustătoare, deşi 
aşa ar fi trebuit să facă orice japonez civilizat şi el unul ar fi 
putut foarte uşor să aibă parte de condiţii infinit mai bune 
dacă s-ar fi dus în satul aflat la nu mai mult de câteva sute 
de metri distanţă de Ţara Nimănui. Dar dacă ai încerca 
numai, ai risca sigur să fii prins de Hiraga sau de iscoadele 
lui, îşi spunea Ori. Ticăloşii aceia abia aşteaptă un prilej să 
pună mâna pe tine. Hiraga şi Akimoto şi toţi netrebnicii 
aceia de săteni care n-ar merita altceva decât să fie 
răstigniţi ca orice ucigaşi de rând pentru că încearcă să se 
pună în calea măreţului meu plan. Nişte lepădături! Toţi, 
fără deosebire! îşi zise Ori. Auzi, să îndrăznească ei să 
încerce să mă facă scrum, să se încumete ei să-mi pună 
otravă în peşte... Eeee, numai karma a fost la mijloc atunci 
când pisica aia a furat peştele, înainte de-a reuşi eu s-o 
alung! Şi în câteva clipe a murit vomitând numai venin, în 


locul meu! De atunci mâncase pe sponci şi numai orez 
pregătit chiar de el într-o oală pe care o aşeza pe sobă, cu 
puţină carne sau peşte gătit pentru ceilalţi oaspeţi care 
închiriau acolo camere sau pentru clienţii de jos, din bar. 
Întotdeauna îl punea mai întâi pe Timee să guste în faţa lui, 
pentru mai multă siguranţă. Mâncarea-i scârboasă, 
coşmelia scârboasă şi femeia aceea la fel... Da, câteva zile o 
să mai îndur eu şi abia după aia o să răbufnesc! 

Şi atunci, dădu cu ochii de săculeţul cu bani. Rânji 
satisfăcut, viclean, amintindu-şi. În noaptea incendiului, 
când stătea la cealaltă tavernă, tocmai dormea într-o odăiţă 
murdară, strâmtă, din dosul barului, în care nu era decât 
un pat îngust, dar pentru care plătise cu ultimii lui bani. Cu 
mult înainte ca toţi ceilalţi din cârciumă să se trezească, 
simţurile lui ascuţite în numeroase incendii încă de copil, îl 
avertizaseră asupra primejdiei şi se trezise într-o clipită ca 
să vadă flăcări înalte ce mistuiau deja scările spre etaj şi 
tocmai atunci o altă tigvă plină cu ulei şi cu o cârpă aprinsă 
în gura ei era aruncată pe geam, spre bar. Un câine şi două 
pisici, scoase din minţi, se repeziseră în josul treptelor, 
încercând să găsească o cale de ieşire şi, alergând 
înnebunite, cele trei animale nu făcuseră decât să spargă 
sticlele cu alcool pe podele şi să alimenteze astfel incendiul. 
Atunci începuse şi învălmăşeala şi se auziseră ţipetele 
îngrozite ale numeroşilor clienţi care ocupau etajul. Oameni 
pe jumătate dezbrăcaţi dădură buzna să coboare treptele, 
pârjoliţi de flăcări în timp ce încercau să iasă din casă. Apoi 
scările începuseră să ardă în toată regula, iar flăcările se 
întinseseră curând la pereţii de lemn putred, uscat, şi la 
balustrade. Flăcări orbitoare cuprinseseră tot barul, iar 
dogoarea dinăuntru se înteţise, pârjolul fiind stârnit de un 
vânt ce prefăcuse totul într-un rug de-acum nestăvilit, 
ucigător. Canaturile uşii principale prinseseră să ardă iute, 
iar flăcările aproape că blocau ieşirea. Mai mulţi oameni 
înnebuniţi se repeziseră îmbrâncindu-se pe scări, călcându- 
se în picioare, răcnind cât îi ţinea gura, dând să iasă din 


pălălăile mistuitoare, unii dintre ei deja cu hainele arzând. 
Numai câteva minute trecuseră de când izbucnise incendiul 
şi acesta pusese deja stăpânire pe han, fără să mai poată fi 
oprit de nimeni. 

În cotlonul lui ferit, Ori era singurul care nu-şi pierduse 
cumpătul, obişnuit cu focul, deocamdată ferit de fumul 
înecăcios, pentru că se lipise de podele, cu o cârpă muiată 
în bere peste nas şi gură. Îşi făcuse în minte planul de 
salvare încă de când intrase în acea încăpere, dintr-un 
reflex de-acum înrădăcinat. Reugşita în orice situaţie constă 
în a nu-ţi pierde cumpătul. În cazul de faţă, scăparea avea 
să fie mica fereastră, acoperită cu oblon, de la capătul 
barului, aflată la o distanţă apreciabilă de scările care 
ardeau. Pe acolo se ajungea pe o străduţă lăturalnică, din 
spatele cârciumii. Tocmai voia să o ia la picior într-acolo, 
când îl zărise pe corpolentul proprietar al tavernei, numai 
în cămaşă de noapte şi cu o bonetă cu ciucure pe cap, 
repezindu-se pe scări în jos, împreună cu alţi bărbaţi 
îngroziţi. Cârciumarul ţinea sub braţ o cutie de fier, 
ferecată. Cu furie, îl îmbrânci pe un altul din calea sa, drept 
în flăcări, însă şi el avu parte de aceeaşi soartă. Focul îl 
cuprinse într-o clipă, transformându-l în torţă vie şi pe el şi 
pe ceilalţi doi şi, în urletele lor de groază, scara se prăbuşi, 
prefăcându-se într-un rug dogoritor, tăind orice cale de 
scăpare celor de la etaj. Cutia de metal îi sărise din braţe, 
rostogolindu-se pe duşumea. Un bărbat, ars cumplit, reuşi 
să iasă din flăcări, şi se împletici spre ieşire. Rugul îi mistuia 
în continuare, hulpav, pe proprietar şi pe cei doi însoțitori ai 
lui, părând că vrea să se întindă cu lăcomie şi spre cutia de 
fier. Fără să stea pe gânduri, Ori se repezise prin flăcări, 
înşfăcase cutia şi o luase la goană spre ferestruică, spărsese 
dintr-o singură mişcare obloanele putrede şi ieşise la aer 
curat. Imediat, se aplecase în faţă, ascunzând comoara să 
nu-l vadă nimeni, fugise spre gardul din faţă, îl sărise cu 
îndemânare şi, mergând tot furişat, se strecurase printre 
gunoaiele şi buruienile presărate peste tot în Ţara Nimănui, 


până ce ajunsese la fântâna părăsită. O dată ajuns acolo, cu 
sufletul la gură, se uitase înapoi îngrijorat: flăcările ce 
mistuiau taverna se ridicau până la cer. O mulţime de 
oameni mişunau împrejur, urlând şi blestemând 
nenorocirea. Doi bărbaţi săriră de la geamurile de sus. Alţii, 
cu găleți cu apă în mâini, stropeau clădirile alăturate şi 
coşmeliile construite prinprejurul cârciumii, strigând după 
ajutor. Pe el nimeni nu-l băgase în seamă. În vacarmul 
acela, în care nu-l puteau auzi, dăduse peste un drug de fier 
şi forţase capacul cutiei, fără să ia în seamă roiurile de 
țânțari şi gângănii de noapte. Comoara dinăuntru îl lăsase 
pentru câteva clipe fără respiraţie. Îndată, îşi îndesase doi 
săculeţi cu bani în buzunarul pantalonilor largi, iar un altul 
în buzunarul bluzei de lucru. Cu mare grijă, îngropase apoi 
încă vreo zece-doisprezece săculeţi în locuri diferite, apoi 
făcuse la fel şi cu acea cutie de fier. 

A doua zi dimineaţă, bătuse Mahalaua Beţivanilor în lung 
şi-n lat, până găsise o altă cârciumă cu camere de închiriat, 
însă mai izolată şi la mare depărtare de aceea care pierise 
mistuită de flăcări. Zece dolari mexicani de argint şi 
priveliştea pungii grele de bani fuseseră de ajuns pentru 
proprietarul casei ca să-i asigure îndată serviciu complet şi 
o cameră mare, aleasă de el. Cârciumarul, un bărbat cu 
ochi vicleni, de un albastru-strălucitor (ca ai ei, îşi spusese 
Ori, simțind un zvâcnet dureros în boaşe), îi arătase spre 
mulţimea de bani, spunându-i: 

— O să-ţi ia beregata şi-o să sfârşeşti prin vreun tufiş, din 
pricina mormanului ăla, gălbiorule! 

La început, Ori nu pricepuse ce voia să spună individul. 
Dar curând înţelese, căci omul i-l prezentase pe Timee. lar 
dacă Timee era bine plătit, iar proprietarul aidoma, Ori 
avea să fie în siguranţă atât la han, cât şi pe stradă, iar când 
ieşea în oraş, camera lui avea să fie păzită ca un templu 
sfânt. Ca semn de prevedere, ştiind ce primejdie îl păştea 
dacă se încredea în astfel de oameni, Ori le explicase mai 
mult prin semne, cu multă răbdare, că acei doi săculeţi cu 


bani nu erau decât o mică parte a averii sale, care se afla 
sub pază straşnică în sat şi pe care era foarte dornic să o 
cheltuiască cu generozitate numai să se ştie în siguranţă şi 
să i se împlinească voile. 

— Tu eşti stăpân aici, numai să zici şi tot ce pofteşti ţi se- 
mplineşte imediat. lo mă numesc Bonzer şi sunt australian 
de fel. 

Ca aproape toţi cei din Mahalaua Beţivanilor, se scărpina 
întruna din pricina puricilor şi a păduchilor, avea doar 
câţiva dinţi strâmbi în gură şi puţea îngrozitor. 

— Stăpân? înseamnă Ichiban! Număru' unu. Wakarimasu 
ka? 

— Hai, domo. 

Uşa se deschise întrerupându-i gândurile. Timee intră în 
cameră, aducând o halbă cu capac, plină cu bere. 

— Stăpâne, mă duc şi io să bag ceva la burdihan acu', zise 
el înecându-se. Crăpelniţă, mâncare, wakarimasu ka? 

— Hai. 

Berea îi mai domoli setea lui Ori, însă nu-i limpezi 
gândurile şi nici nu era atât de bună precum cea din sat. 
Sau cea de acasă, din Satsuma, sau din Yoshiwara, sau de la 
hanul din Kanagawa, La Florile Îmbobocite la Miezul Nopţii. 
Da, niciodată nu băuse bere mai proastă ca asta. Poate că- 
ncep să-mi pierd minţile deja, îşi zise el, neliniştit. Târfa aia 
gai-jin, cu burta ei buboasă ca de broască şi puţind a peşte 
putred a fost cea mai nenorocită dintre toate zdrenţele pe 
care le-am avut vreodată, chiar dacă am atins Norii şi Ploaia 
de două ori şi tot aş mai fi vrut. Ce-or fi având astea atât de 
deosebit? Numai ochii lor albaştri, pielea albă şi flocii lor 
arămii?! Şi curva nu se deosebea de ea în privinţa asta. În 
rest era cu totul altfel! Fără să-şi dea seama, îşi plimba 
degetele peste crucea de aur de la gât, pe jumătate ascunsă 
sub cămaşă. Zâmbi viclean, ca pentru sine. Când fugise prin 
tunel, îl păcălise pe Hiraga. Aruncase în urma lui ultimul 
oban de aur. Bine că păstrase crucea, ca să-i aducă mereu 
aminte. În plus, obiectul acela fusese foarte folositor în mai 


multe rânduri, pentru că prostănacii de gai-jini crezuseră 
că este creştin. Totuşi, ce-or avea femeile lor de mă scot pe 
mine din minţi? Karma, îşi spuse el într-un târziu. Karma şi 
nimic altceva, nici un alt răspuns nu mai poate exista decât 
că... decât că mi-a trimis-o pe ea în cale... 

Când îşi amintea cum îi cuprinsese el gâtul alb între 
palme, înfigându-şi adânc bărbăţia învârtoşată între 
picioarele ei lungi, i se încrâncena carnea pe el şi simţea că 
i se urcă sângele la cap. Cu cealaltă însă nu se întâmplase 
deloc aşa. Din nou, camera păru că începe să-i joace prin 
faţa ochilor şi să-l înăbuşe, aşa că sări dintr-o dată în 
picioare, îşi vâri pistolul în buzunar, aruncă pe el o vestă de 
piele şi porni să coboare scările spre ieşire. 

— Stăpâne, încotro? făcu Timee, surprins, înecându-se. 

În faţa lui era aşezată o farfurie plină cu orez şi friptură. 
Matahala se ridică de la masă, ca să-l însoţească, însă Ori îi 
făcu semn cu mâna să se întoarcă la locul lui, iar celuilalt 
gardian să păzească încăperea la etaj şi ieşi din han. 

Hiraga îl zări imediat. Stătea pe cealaltă parte a străzii 
murdare şi aglomerate, pe o bancă din faţa unei cârciumi 
infecte. În faţa lui era o halbă cu bere neatinsă, iar împrejur 
tot soiul de oameni care discutau cu glas tare, beau sau 
căzuseră deja beţi morţi, pe vreo bancă. Alţii se îndreptau 
spre casele lor sau spre camerele închiriate prin apropiere, 
sau se duceau la tavernele pe care le frecventau în mod 
obişnuit, sau la sălile cu jocuri de noroc. O adunătură 
pestriță, la fel de jegoasă, poate chiar mai rău, ca în orice 
mahala. Toţi aceia erau europeni care vorbeau mai multe 
limbi străine, asiatici sau metişi, muncitori sau hamali; 
fiecare înarmat cu cel puţin un şiş şi îmbrăcaţi cam la fel ca 
el. Probabil că veneau de la muncă, de la atelierele de croit 
vele sau de la depozitele pentru aprovizionarea navelor, sau 
mecanici de pe la atelierele unde se vindeau piese pentru 
maşinării - o profesiune cu totul nouă sau, în orice caz, 
lucrau în vreuna din duzinile de bresle care ţineau de 
marinărie. Erau strânşi laolaltă cerşetori, pierde-vară, 


măcelari, brutari, berari, cămătari şi mulţi alţii care 
hrăneau acel cartier al Yokohamei sau profitau de cei ce îl 
locuiau, separat şi de satul japonez şi de Oraşul Ştabilor, 
cum numeau cei de aici zona în care stăteau negustorii. 
Tyrer îi explicase lui Hiraga: 

— În Mahalaua Beţivanilor trăiesc vreo sută cincizeci de 
suflete, majoritatea fără nici un căpătâi. Au însă câteva legi 
nescrise, pe care le respectă toţi. De pildă: fiecare se 
descurcă după cum poate, dar vai de cel care este prins 
furând, pentru că toţi cei din jur se reped la el şi-l lasă lat, 
mai mult mort decât viu. Acolo nu există autorităţi care să 
ţină mulţimea în frâu, ci doar armate şi patrulele marinei 
care caută dezertori sau pur şi simplu încearcă să-i 
domolească pe cei ce se iau la gâlceavă sau să înăbuşe vreo 
revoltă. Cârciumile unde se bea bere şi gin - ginul ăla e o 
poşircă groaznică la gust, care dacă nu iei bine seama, te 
duce de râpă, sunt deschise atâta vreme cât au clienţi, ca şi 
bârlogurile pentru jocuri de noroc. Însă nu încerca să intri 
în vreunul dintre aceste locuri sau în stabilimentul Mamei 
Fortheringill, care îi detestă pe japonezi din pricină că 
practică preţuri foarte scăzute în Yoshiwara, Dumnezeu să 
le dea sănătate! La celălalt capăt al mahalalei, lângă Poarta 
de Sud şi dincolo de Maidanul Porcului începe cea mai 
periculoasă zonă a Mahalalei Beţivanilor. Eu unul n-am fost 
niciodată acolo şi cel mai nimerit ar fi să te ţii şi tu cât poţi 
de departe, pentru că n-ai să întâlneşti decât unii dintre cei 
mai nemernici oameni de pe faţa pământului, care s-ar 
deda la orice ca să vieţuiască şi ei. Pretutindeni numai opiu, 
cerşetori, tot felul de lepădături şi curve masculine. E un 
abator. Şi cimitir. Şi locul cel mai prielnic pentru tot felul de 
boli. Şi pentru nenumărați şobolani... 

Puţinul pe care îl aflase Hiraga despre locul acela fusese 
de ajuns ca să-l facă să se gândească, chiar mai mult decât 
înainte, că trebuia neapărat să vadă ce-i acolo cu ochii lui. 
Iar în seara aceea i se oferea primul prilej de a-şi potoli 
curiozitatea. În afară de câteva înjurături obişnuite, care 


erau adresate oricui, fără alegere, nimeni nu-i stătuse în 
cale câtă vreme îl urmărise pe Ori, fără prea mare trudă, 
pentru că încă era destulă lumină afară, deşi se însera tot 
mai mult. Viitoarea lui victimă rătăcea la întâmplare de-a 
lungul țărmului, aparent fără nici o ţintă şi fără să fie însoţit 
de niciunul dintre apărătorii lui, despre care Hiraga aflase 
dinainte. Atunci, nerăbdarea urmăritorului spori. 
Revolverul din buzunar îi dădea un plăcut sentiment de 
siguranţă, la atingere. Degetele parcă ar fi voit să apuce 
singure, fără voia lui, pistolul, să ochească şi apoi să apese 
pe trăgaci, ca să spulbere o dată ameninţarea ce îi 
primejduia viaţa dacă mai rămânea acolo. Apoi el avea să o 
şteargă, aşa cum plănuise cu grijă, prin Ţara Nimănui sau 
de-a lungul plajei, până la Legaţie. De-acum ajunseseră 
lângă micul scuar de lângă faleză, unde, de-a lungul 
promenadei, se zăreau cârciumi, hanuri şi alte localuri, 
dornice de clienţi. Acela era capătul coloniei, partea cea 
mai îngustă a acesteia, înghesuită între mare, pe de o parte, 
şi zidul de împrejmuire care ducea până la Poarta de Sud. 
La Poarta de Nord, zidul era înalt şi foarte solid şi cobora 
până în mare. Singura cale de acces era Poarta de Sud, 
care era prevăzută cu o barieră straşnică, păzită zi şi 
noapte. 

Scuarul era înţesat de lume. O mulţime de soldaţi englezi, 
marinari şi tot soiul de comercianţi, precum şi câţiva 
francezi, americani, ruşi şi eurasiatici. Ori se strecură 
printre ei, ca să ajungă pe marginea falezei. Acolo rămase 
cu ochii aţintiţi la mare. Apa crescuse cu aproape un metru, 
în timpul fluxului, neagră şi murdară. Înspre nord, la 
aproximativ un kilometru, putea desluşi luminile 
reprezentanţelor comerciale şi ale Legaţiei franceze. Iar în 
faţă, aproape de mal, se distingea silueta clădirii firmei 
Struan şi a Companiei Brock, care domina faleza. 

În seara asta? Oare să încerc astă-seară? Picioarele îl 
purtau singure într-acolo. Şi dintr-o dată se auzi un uruit 
asurzitor, pământul se cutremură, şi la fel ca toţi cei ce erau 


acolo, Ori se clătină pe picioare, îi veni rău, şi căzu în patru 
labe, înfigându-şi mâinile în ţărână, în timp ce terenul de 
sub el tremură, se văluri şi, după câteva minute, se opri. 
Urmă un moment de linişte, ce păru un strigăt mut către 
ceruri. Se auziră câteva vaiete, strigăte şi ocări, amuţite ca 
prin farmec de un nou cutremur. Din nou, pământul urui, 
nu atât de tare ca înainte, însă destul de puternic ca să 
înfioare parcă, făcând valuri, apoi se linişti iar. De pe un 
acoperiş începură să se desprindă ţiglele. Oamenii începură 
să alerge sau să se târască spre adăpost. Din nou, se lăsă 
liniştea aceea mormântală. Tăceau oamenii, tăceau 
pescăruşii, tăceau animalele... Pământul parcă aştepta 
ceva. Şi totul în jur parcă ar fi aşteptat ceva. Mulţi 
îmbrăţişau ţărâna, rugându-se, înjurând şi iar rugându-se. 
Şi aşteptau. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, s-a terminat? întrebă 
unul. 

— Da... 

— Nu... 

— Aşteaptă să... 

Se auzi alt uruit. Şi ţipete de groază. Vuietul crescu 
înnebunitor, în vreme ce pământul se zvârcoli, mugi şi, până 
la urmă, amuţi. Câteva şandramale se prăbuşiră. Izbucniră 
strigăte de ajutor. Nimeni însă nu se urni din loc. Din nou, 
toţi îşi ţinură răsuflarea, înfricoşaţi. Aşteptau. Gemete şi 
rugi şi plânsete şi înjurături se auzeau peste tot. Pentru că 
toţi aşteptau să se mai producă un cutremur. Cel mai mare 
dintre toate. Aşteptau cu sufletul la gură, însă nu se mai 
întâmplă nimic. 

Şi totuşi... 

Clipele acelea de nelinişte şi aşteptare păreau veacuri 
întregi. Apoi Ori îşi dădu seama că se sfârşise şi se ridică în 
picioare, primul dintre toţi, cu inima bătându-i nebuneşte 
de emoție şi bucurie că nu murise atunci şi că era teafăr şi 
nevătămat, însă instinctiv, presimţi primejdia următoare, 
focul ce urma întotdeauna după cutremur şi din care numai 


nemăsurata înduplecare a sorții te mai putea scăpa. Un 
cutremur era momentul când unii erau pedepsiţi şi-i 
înghiţea pământul, iar toţi ceilalţi aveau prilejul să renască 
şi asta se-ntâmpla din vremuri străvechi: aşa gândeau toţi 
cei trăitori în Ţara Zeilor, numită, de asemenea, şi Ţara 
Lacrimilor. 

Deodată, Ori simţi că se produce un cutremur şi înlăuntrul 
lui, şi căzu ca fulgerat. Dincolo de scuar, ridicându-se 
deasupra oamenilor încă lipiţi de pământ, stătea Hiraga, 
uitându-se fix la el. La vreo cincizeci de metri în spatele 
acestuia, aproape toţi samuraii din garda ce păzea bariera 
rămăseseră şi ei în picioare. Câţiva începuseră deja să-i 
urmărească pe cei doi cu mare curiozitate. Aproape în 
aceeaşi clipă în care Ori îşi dăduse seama că luase sfârşit 
cutremurul, şi sărise în picioare, Hiraga şi samuraii 
făcuseră şi ei la fel, trăind aceeaşi uşurare şi fericire de a se 
simţi renăscuţi. Hiraga nu-şi dădea seama că sărise în 
picioare, decât atunci când îl văzu pe Ori privindu-l cu ochi 
măriţi de mirare şi teamă. Faţa-i deveni de piatră deodată. 
Porni spre el, în vreme ce piaţa prindea iar viaţă, o dată cu 
aceia ce se ridicau în picioare, împleticindu-se, luând-o la 
goană, vociferând. Ori se repezi înainte, orbeşte, călcând 
peste oamenii înspăimântați şi furioşi dimprejur. Unii se 
apucaseră să râdă isteric, alţii se văitau şi îi mulţumeau 
Domnului că-i salvase de la moarte. Ori alerga printre ei, 
îmbrâncindu-i, când îi stăteau în cale - şi lui, dar şi lui 
Hiraga - aşa că în urma lui se ridică un cor de voci 
mânioase: 

— Ce mama dracu' te-a apucat să... 

— În cine te-mpingi, tâmpitule ce eşti... 

— Hei, ia uită-te la el, e-un nenorocit de jap! 

Şi atunci, cineva strigă îngrozit: 

— Foooc! Uitaţi-vă acolo! 

Ca toţi ceilalţi, Ori îşi îndreptă privirea spre nord. La 
capătul promenadei se zărea o clădire în flăcări. Recunoscu 
sediul companiei Struan - o casă cu două etaje. Poate că-i în 


altă parte, îşi spuse Ori. Fără să se mai uite pe unde calcă, 
se repezi înainte prin mulţime. Hiraga se luă după el, 
îmbrâncindu-i pe cei din cale, însă chiar în clipa aceea, un 
bar de alături se prăbuşi, oamenii se împrăştiară în toate 
părţile, speriaţi, fu luat de val, se poticni, căzu, fu apoi 
călcat în picioare, se strădui să se ridice iute, printre cei ce 
alergau de colo-colo la întâmplare, neştiind unde să se 
adăpostească şi blocându-i drumul. Pentru o fracțiune de 
secundă îl zări pe Ori, apoi dugheana dărâmată începu să 
ardă cu vâlvătaie, iar valul de oameni se trase iar înapoi, 
luându-l şi pe el. Când, în sfârşit, Hiraga îşi recăpătă 
echilibrul, Ori dispăruse deja şi, oricât încercă să ajungă 
acolo unde îl zărise ultima dată, nu reuşi decât să 
stârnească un val de proteste înverşunate din partea celor 
pe care îi îmbrâncea. 

— Pe cine dracu' crezi tu că-mpingi, idiotule! 

— Ia uite, alt jap nenorocit! 

— Ia trage-i câteva scârnăviei, să se-nveţe minte să... 

Când izbuti să scape de ei şi să se retragă, ocolind cu grijă 
locul, Ori nu alerga în josul promenadei, aşa cum se 
aşteptase el, ca să ajungă la locul incendiului, nici nu o 
luase spre plajă, ci pur şi simplu... dispăruse ca prin 
minune! 

În clădirea firmei Struan, Jamie McFay sărea câte două 
trepte, prin semi-întuneric, în timp ce de peste tot răsunau 
strigăte îngrozite: 

— Ardeee! Foc! 

Înăuntru, numai candelabrul din hol lumina scările, încă 
scârţiind sub impactul cutremurului. Ajunse la capăt, apoi o 
luă la fugă pe coridor, spre camera lui Struan. Se năpusti 
pe uşă, strigând: 

— Tai-pan, ai păţit ceva? 

Camera era cufundată în întuneric, numai într-un colţ se 
reflecta pe draperiile ferestrei dansul sinistru al vâlvătăilor. 
Struan zăcea pe podele, năucit, pe jumătate îmbrăcat 


pentru cină, scutură din cap, încercând să-şi limpezească 
mintea. 

Amândouă lămpile cu ulei se spărseseră. Una dintre ele 
căzuse după birou, fitilul aprins împrăştia scântei pe 
covorul îmbibat de uleiul scurs. 

— Cred că n-am nimic, gemu Malcolm. Probabil că m-am 
lovit la cap când am căzut. Sfinte Hristoase, ce-o fi cu 
Angelique? 

— Dă-mi voie să te-ajut... 

— Mă descurc eu, Jamie. Du-te la ea! 

Jamie încercă atunci clanţa uşii dintre cele două camere. 
Însă era încuiată pe partea cealaltă. În clipa aceea, covorul 
luă foc, iar Struan, blestemând, se grăbi să se târască 
departe de locul acela. Însă Jamie reuşi să stingă focul 
înainte de a se întinde. În graba lui de a-l ajuta pe stăpânul 
lui, îl ridică în picioare brusc, smucindu-l. 

— Sfinte Isuse, fii atent, Jamie! 

— lartă-mă, iartă-mă, n-am... 

— Nu-i nimic, gemu Struan simțind cum îl săgetează o 
durere cumplită într-o parte, unde se lovise, un junghi 
ascuţit îl sfâşie prin stomac - până acum acolo nu avusese 
nici un fel de dureri, şi în dreptul operaţiei, care se 
cicatrizase cu greu. 

— Unde arde? 

— Habar n-am, începu Jamie. Eu eram jos... 

— Lasă acum. Angelique! 

Jamie o luă la goană pe coridor. De la celălalt capăt ieşea 
un fum gros, înecăcios. Bătu la uşă, apoi apăsă pe clanţă. 
Era încuiată pe dinăuntru. Izbi cu umărul panoul de lemn, 
chiar lângă canat, iar uşa sări din ţâţâni. Budoarul era gol. 
O lampă încă ardea, căzută pe-o parte, în vreme ce uleiul se 
scurgea pe biroul acoperit cu brocart, o altă lampă zăcea 
pe jos, iar uleiul se împrăştiase peste tot. McFay stinse fitilul 
şi alergă în dormitor. Angeligue stătea ghemuită în patul cu 
baldachin, palidă la faţă precum albul halat de casă de pe 


ea, cu ochii ţintă la candelabrul care se legăna întruna, 
periculos de mult, cu toate luminiţele aprinse. 

— Eşti teafără, Angelique? 

— Vai, Jamie..., şopti ea, poticnindu-se, parcă trezită dintr- 
un somn adânc. Nu, n-am păţit nimic... Eu... stăteam aşa, 
întinsă, tocmai mă gândeam să mă îmbrac pentru cină, 
când, dintr-o dată, camera a început să se cutremure. Eu... 
eu am crezut că visez, dar lămpile s-au spart şi... mon Dieu! 
„.„ a urmat huruitul acela îngrozitor al clădirii, când trosnea 
din toate încheieturile. Asta m-a înspăimântat cel mai tare... 
Vai de mine, dar Malcolm... 

— Malcolm n-are nimic. Mai bine îmbracă-te şi tu cât mai 
repede. Grăbegş... 

La Căpitănia Portului începu să sune clopotul care anunţa 
incendiul, iar cei doi tresăriră, surprinşi. Dintr-o dată 
deveni şi fata conştientă de fumul gros ce punea stăpânire 
pe clădire, auzi strigătele înfundate de afară, apoi zări 
vâlvătaia, printre draperii şi întrebă, cu voce gâtuită de 
groază: 

— Casa asta a luat foc? 

— Deocamdată nu trebuie să te sperii prea tare, dar mai 
bine pune ceva pe tine, cât poţi de repede şi vino dincolo. 
Eu o să descui uşa de trecere, ca să poţi veni pe-acolo. 

Se grăbi să iasă. Ea se dădu jos din pat. La repezeală, 
intră în crinolina care deja-i fusese pregătită şi luă un şal. 

— N-a păţit nimic, tai-pan, îl auzi ea pe Jamie, în vreme ce 
acesta descuia uşa de legătură. Se îmbracă acum. Dă-mi 
voie să te ajut să cobori scările... 

— Numai când este şi ea gata... 

Jamie dădu să spună ceva, însă se răzgândi în ultima clipă, 
pentru că ştia că amândoi mai aveau încă viu în minte 
conflictul de la prânz şi nici nu era pregătit să încheie un 
compromis cu Struan. Deschise larg ferestrele. În grădina 
din faţa clădirii şi pe stradă, servitorii şi funcţionarii firmei 
mişunau de colo-colo. Era şi Vargas printre ei, precum şi tot 
felul de gură-cască, unii de la diferite legaţii, care se 


strângeau întruna. Deocamdată însă nu se zăreau deloc 
flăcări. 

— Vargas! strigă McFay. De unde-i focul, de la noi? 

— Nu ştim sigur, senor, dar credem că-i doar o parte din 
acoperiş în flăcări. Căpitanul de pompieri şi oamenii lui sunt 
deja acolo, dar la Brock e în flăcări tot etajul. 

Jamie nu putea să vadă de-acolo şi ce se-ntâmpla la vecini, 
aşa că se duse iar în budoarul Angelicăi şi dădu perdelele 
deoparte. Pârjolul cuprinsese deja o bună parte din faţada 
reprezentanţei Brock (o clădire cu două etaje, aidoma cu 
cea a firmei Struan), unde se aflau dormitoarele principale. 
Observă grupuri de oameni trecându-şi găleți cu apă, şi 
încercând să stingă pojarul, în vreme ce Norbert Greyforth 
se străduia să coordoneze acţiunile de stingere a 
incendiului. Şi el făcuse adesea exerciţii cu echipele proprii 
de pompieri, chinuindu-şi oamenii aşa cum îi chinuise şi 
celălalt. Dar acum vântul înteţi flăcările care răzbiră prin 
norii de fum şi limbile lor începură să se întindă şi spre 
clădirea vecină. Uite, fir-ar să fie, că am ghinionul să ard şi 
eu prins în incendiul lor afurisit, îşi spuse el cu amărăciune, 
apoi se aplecă peste pervaz şi strigă iar: 

— Vargas! la-ţi oamenii şi aduceţi apă aici, sus... şi udaţi 
clădirea întâi bine de tot în partea asta! Când terminaţi 
toată treaba, mergeţi de-i daţi o mână de ajutor lui 
Norbert! 

Dar-ar Domnul să ardă viermele ăsta ticălos şi o dată cuel 
toţi cei din neamul Brock, şi se termină şi cu duelul ăla 
tâmpit, cu ocazia asta. Din locul acela nu vedea alte incendii 
în afară de unul, departe, în josul falezei, în Mahalaua 
Beţivanilor, iar altele două izbucniseră în Yoshiwara. 
Mirosul amestecat de lemn ars, ulei, haine încinse şi catran 
(cu care erau impregnate acoperişurile) pătrunsese 
pretutindeni, deşi încă mai stăruia în aer mireasma sărată a 
brizei marine. Aproape fără să vrea, îşi întoarse privirea iar 
spre flăcările ce mistuiau reprezentanța Brock şi se 
apropiau periculos de clădirea Struan. Vântul împingea 


vâlvătaia spre el. Şi-ar fi dorit din suflet să se stingă pojarul 
acela ca prin minune, pentru că-i era groază de foc. Casa în 
care se născuse el, pe pământul luat în arendă de tatăl lui, 
arsese din temelii într-o noapte geroasă de iarnă. Jamie era 
încă mic pe atunci, însă ştia că tatăl lui, beat criţă, ca de 
obicei, fusese mistuit împreună cu mezinul familiei, în 
vreme ce el, cu maică-sa şi cu sora lui, de-abia scăpaseră cu 
viaţă salvând vreo câteva nimicuri din incendiul acela 
ucigaş. Curând după aceea, ajunseseră cu toţii la azilul 
săracilor, trăind câţiva ani de mizerie şi ticăloşie, până ce 
fuseseră adunaţi de pe drumuri de Campbell Struan, rudă 
cu Dirk Struan, cel pe a cărui moşie muncise tatăl lui Jamie. 

— Vargas! Grăbeşte-te o dată, pentru numele lui 
Dumnezeu! 

— Venim acum, senor! 

De-acum, faleza era ticsită cu oameni, căci se strânseseră 
o mulţime de gură-cască, unii să dea sfaturi, alţii o mână de 
ajutor, formând un lanţ continuu de oameni cu găleți în 
mână de la clădire la uriaşul bazin cu apă de mare din 
apropiere, iar şiruri de militari, din cazarma de alături, se 
alăturară celorlalţi. Se zăreau şi samurai alergând dinspre 
Poarta de Nord, să ajute şi ei, pentru că incendiul era o 
ameninţare pentru toţi. Spre sud, de cealaltă parte a 
canalului, o casă din Yoshiwara ardea în flăcări până la cer, 
iar vântul aducea strigătele deznădăjduite şi vaietele celor 
de acolo. Însă vâlvătăile păreau să se domolească învinse, 
aşa că nu erau într-adevăr primejdioase, din fericire, n- 
aveau cum să ajungă până unde putea fi Nemi. Sudoarea 
începu să-i curgă pe şira spinării. Uşurat acum când îl ştia 
pe Malcolm în deplină siguranţă, simţi cum iar i se face rău. 
De la prânz stătuse mohorât la el în birou, chinuit de 
gânduri: era furios din cale-afară că toată strădania lui de 
a-i găsi pe cei doi mineri îl pusese pe Greyforth pe urmele 
lor, îngrijorat din cale-afară din pricina duelului şi a 
viitorului său. Niciodată până atunci nu s-ar fi gândit că 
avea să fie amestecat într-o astfel de încurcătură, sau că s- 


ar putea să fie nevoit să părăsească Nobila Casă sau chiar 
Japonia, decât în caz de boală sau de accident. Cel puţin nu 
înainte cu cinci ani de a împlini vârsta de pensionare, de 
patruzeci şi patru de ani, după ce slujise cu credinţă timp 
de douăzeci şi cinci de ani, săltând mereu treaptă cu 
treaptă. lar acum, când Malcolm se înstrăinase de el, în 
vreme ce maică-sa era şi ea grozav de mânioasă pe el, 
şansa lui de a promova în rang, ba chiar şi pensia lui... de 
fapt, tot viitorul său stăteau sub un mare semn de 
întrebare. 

Şi el ce trebuia oare să facă? se tot întrebase întruna, 
până când cutremurele întorseseră totul cu susu-n jos, 
silindu-l să-şi aducă aminte cât de trecător era şi el, ca orice 
muritor de rând. Apoi, când totul se liniştise şi reuşise să se 
salte în picioare, toată fiinţa lui crescută în spiritul 
respectului şi a sentimentului datoriei pe care el şi tot 
neamul său le aveau faţă de familia Struan, sărise în 
picioare şi o rupsese la fugă pe scări, cu sufletul la gură, 
îngrozit pentru soarta lui Malcolm. La urma urmei, el 
răspundea de băiatul acela aproape invalid. Tai-pan? Asta 
nu, Malcolm. Îmi pare rău, dar Norbert are dreptate. 
Maică-ta conduce toate treburile. De n-ai fi fost tu rănit în 
halul ăsta, ai fi dat fuga înapoi, în Hong-Kong, cum ţi-a 
poruncit ea. Şi nimic din toate astea nu s-ar mai fi 
întâmplat. Acolo, lângă ea, te-ai fi dat tu iar pe brazdă şi 
într-un an, doi ai fi... 

— Jamie... vrei să mă închei la rochie? 

Nedumerit, bărbatul se întoarse. Angeligue stătea în 
pragul uşii, cu spatele la el, cu partea din faţă a rochiei cu 
crinolină ridicată peste piept, iar la spate descheiată. În 
prima secundă, abia se abţinu să nu răcnească la ea: „Fi-ţi- 
ar zdreanţa a dracu' să-ţi fie, nu vezi că ardem aici ca 
şoarecii?!” însă se stăpâni cu greu, îi încheie la iuţeală 
nasturele de sus şi îi aruncă un şal peste umerii goi, apoi o 
îndemnă să se grăbească în camera de alături, unde femeia 


se cuibări în braţele lui Malcolm. Un grup de oameni goniră 
prin dreptul uşii, cu căldările pline cu apă. 

— Mai bine vă duceţi afară, sir..., strigă unul din ei. 

— E vremea să ne cam ducem, nu, tai-pan? 

— Da. 

Malcolm se îndreptă spre uşă cât de repede putea el, 
sprijinit în cele două cârje, cu care se deplasa încet, 
primejdios de încet. Dacă ar fi fost cu adevărat pericol, 
încetineala aceea i-ar fi fost fatală, fără doar şi poate, lucru 
de care îşi dădeau seama toţi trei, mai cu seamă Struan. 
De-acum se auzeau tropăituri prin mansardă, deasupra lor 
oamenii alergând încoace şi încolo, iar fumul se îngroşa tot 
mai mult, devenea tot mai greţos, sporindu-le îngrijorarea. 

— Jamie, du-o pe Angelique afară. Eu o să vin singur. 

— Sprijină-te de mine şi... 

— Pentru numele Celui de Sus, fă o dată ce-ţi spun şi dup- 
aia te întorci, dacă poţi! 

Jamie se făcu stacojiu la faţă. O prinse pe fată de braţ şi se 
grăbiră să iasă de acolo, pe lângă oamenii ce se repezeau 
care mai de care cu găleți de apă goale, în vreme ce alţii se 
clătinau sub povara căldărilor pline. Când rămase singur, 
Malcolm se îndreptă, împleticindu-se, spre scrin, răscoli 
printre nişte rufe şi scoase sticluţa pe care Ah Tok o 
umpluse la loc chiar în acea după-amiază. Dădu pe gât cam 
jumătate din lichidul maroniu, îi puse dopul la loc şi apoi 
vâri recipientul în redingotă, oftând a uşurare. Angeligue 
cobori în mare grabă treptele şi apoi ieşi pe poarta 
principală. Aerul curat îi făcu bine. 

— Vargas! strigă Jamie, o dată ajuns afară. Ai grijă de 
domnişoara Angelique, câteva clipe. 

— Desigur, senor! 

— Îngăduiţi-mi mie, monsieur! interveni Pierre Vervene, 
funcţionar la Legația franceză, foarte îndatoritor. Îngăduiţi- 
mi s-o conduc eu pe mademoiselle Angeligue la noi la 
Legaţie. Poate rămâne acolo în deplină siguranţă. 

— Mulţumesc, zise Jamie şi se năpusti iar înăuntru. 


Acum putea vedea şi ea că, într-adevăr, acoperişul ardea, 
nu foarte tare, deocamdată, însă destul de aproape de 
apartamentele lor, iar flăcările ce mistuiau clădirea firmei 
Brock se întindeau spre reprezentanța Struan, aproape să 
o atingă. Samurai bine instruiți, în kimonouri cu poale 
scurte, ca să nu-i stânjenească, şi cu feţele acoperite, ca să-i 
apere de fum, aşezară scăriţe pe unul dintre pereţi. Alţii se 
suiră la iuţeală, în vreme ce toţi cei rămaşi jos strigau şi 
făceau semne celor cu găleți să aducă mai multă apă. 
Căldările pline erau trecute din om în om, până la ultimul, 
din vârful scărilor, care arunca apoi apă acolo unde era mai 
mare nevoie. O limbă de foc aproape îi atinse faţa, însă 
omul se ciuci pe dată, acoperindu-şi ochii cu mâinile, apoi 
începu iar să se lupte cu focul. Angeligue păru mai liniştită 
văzând atâta dăruire şi se gândea cu admiraţie cât de 
puternic şi viteaz era necunoscutul acela şi cât de 
neajutorat devenise bietul Struan. Da, cât de puţină 
protecţie îi putea oferi el atunci, în cazuri disperate. Pe zi ce 
trecea, viaţa ei alături de el semăna tot mai mult a 
corvoadă, iar el devenea tot mai mult un biet invalid, tot mai 
văicăreţ şi tot mai puţin amuzant. „Şi atunci ce-o să se- 
aleagă de viitorul meu?” se întrebă ea, simțind un fior rece 
pe şira spinării. 

— Nu trebuie să vă îngrijoraţi, mademoiselle, o linişti 
Vervene, vorbind în franceză şi clătinându-şi curtenitor 
capul împodobit cu o pălărie pompoasă, cu panaş. Veniţi cu 
mine, sunteţi în siguranţă. În această parte a pământului, 
cutremurele sunt obişnuite. 


O luă de braţ şi o conduse prin mulţimea care umplea 
faleza, privind focul sau încercând să dea o mână de ajutor. 
Ori o zări din clipa în care ieşise din casă. El stătea chiar în 
faţă, la capătul aleii de lângă Legația franceză, din 
vecinătatea Porții de Nord. Hainele lui de muncitor 
semănau întru totul cu cele purtate de oamenii din jurul 
său, ceea ce îl făcea să se piardă în mulţime. Din locul acela, 
avea vedere spre aproape toată promenada, spre frontonul 
clădirii Struan şi spre strada de lângă aceasta, care venea 
dinspre uliţa mare a satului din apropiere. O vreme se uită 
dacă nu cumva îl depistaseră Hiraga sau Akimoto, fiind 
sigur că aceştia pândeau oricum pe undeva, prin preajmă, 
şi mai devreme ori mai târziu aveau să apară. Inima încă îi 
bătea nebuneşte după alergătura din Mahalaua Beţivanilor 
până acolo, trecând într-un suflet prin mijlocul satului. În 
momentul în care zărise incendiul şi toată întinderea 
falezei, îşi dăduse seama că soarta lui era pecetluită şi avea 
să fie prins fără doar şi poate, dacă încerca să o ia pe acolo 
sau pe plajă. Şi nici nu mai avea vreme să-l ia pe Timee ca 
să-l acopere. Nu că aş putea să mă încred pe deplin în 
javrele alea pe care le cumperi şi cu un bănuţ, îşi zise el, 
scrâşnind furios. 

Inima îi bătea încă şi mai nebuneşte în apropierea ei. 
Pentru că ea nu se mai afla decât la douăzeci de metri 
distanţă. Cei care o zăreau, îşi scoteau pălăriile, respectuoşi 
şi o salutau, iar ea răspundea cam absentă. Ori s-ar fi putut 
ascunde cu uşurinţă în mulţime, însă nu o făcu, ci numai îşi 
scoase căciula, ca toţi ceilalţi şi o privi mai departe. Acum 
arăta ca un bărbat cu puţină barbă, cu trăsături puternice, 
ochi ciudaţi, cu părul tuns scurt, însă îngrijit. Ochii femeii 
trecură repede peste chipul lui, fără să-l vadă cu adevărat, 
ca de altfel nici Vervene, care sporovăia mai departe, cu 
voioşie, în franţuzeşte. Trecură pe lângă el la numai câţiva 
metri. Ori aşteptă până ce intrară amândoi în sediul 
Legaţiei franceze, unde nu mai era nici un soldat de pază, 
pentru că toţi se duseseră să ajute la stingerea incendiului, 


apoi o porni alene în josul aleii. În clipa în care se convinse 
că nimeni nu-l vede, sări gardul, aşa cum făcuse şi data 
trecută, şi se ascunse în tufişul de sub fereastra ei. În seara 
aceea, obloanele nu erau trase, iar uşa de la cameră era 
deschisă. Putea vedea în cameră, ba chiar şi pe coridorul de 
dincolo de încăpere şi îi zări pe cei doi intrând într-o altă 
odaie. Uşa rămase întredeschisă. Ştiind de-acum că era în 
siguranţă şi nimeni nu-l observa, Ori îşi verifică pistolul, 
apoi cercetă dacă pumnalul era la locul lui, în teacă. După 
care se aşeză pe vine, câteva clipe, gândindu-se ce să facă. 
Din clipa în care îl văzuse pe Hiraga urmărindu-l şi apoi, la 
numai câteva minute distanţă, dăduse cu ochii de incendiul 
de la reprezentanța Struan, nu făcuse altceva decât să 
asculte de instinctul lui înnăscut. Care de-acum încolo nu-mi 
mai foloseşte la nimic, îşi zise el. Da. Acum trebuie să 
acţionez după un plan bine pus la punct. Şi asta cât mai 
repede. Obloanele acelea deschise îl atrăgeau ca un 
magnet. Sări peste pervaz drept în cameră. 

— Dar de ce să nu doarmă aici mademoiselle Angelique, 
măcar astă-seară, domnule Struan? Doar avem o mulţime 
de camere! protestă Vervene. 

Era aproape de ora cinei, iar toţi se strânseseră în marea 
sală de recepţie de la Legația franceză, ca să bea o cupă de 
şampanie. Jamie tocmai sosise, să-i anunţe că focul fusese 
stins şi nu suferiseră pagube prea serioase. Numai în 
camera ei şi a lui Malcolm era cam apăraie pe jos. 

— Dacă vreţi, puteţi dormi în apartamentul meu, tai-pan, 
propuse Jamie. Eu o să mă aciuiez undeva în noaptea asta, 
iar domnişoara Angelique ar putea dormi în camera lui 
Vargas. 

— Nu-i nevoie, Jamie, spuse Angeligue. Putem rămâne aici, 
fără să mai deranjăm şi pe alţii. Oricum mă mutam aici 
mâine. Nu-i aşa, cheri? 

— Eu cred că m-aş simţi mai bine în camera mea, acasă. 
Spui că totul este în regulă, Jamie? 


— Da, sigur. Aproape că nici nu se vede urmă de incendiu. 
Atunci, domnişoară Angeligque, vreţi să staţi dumneavoastră 
în apartamentul meu? 

— Nu, Jamie, o să stau aici şi o să mă simt minunat. 

— Bine, atunci ne-am înţeles, hotări Struan, cu o lumină 
ciudată în ochi şi părând grozav de obosit. 

Opiul îi luase parcă într-o clipă mare parte din dureri, însă 
tot nu reuşise să amorţească cumplita ură pe care i-o purta 
lui Norbert Greyforth. 

— Domnule Struan, fără nici o îndoială, sunteţi mai mult 
decât bineveniţi aici, amândoi, îl asigură Vervene. Avem 
destule camere, mai ales că ministrul şi ceilalţi funcţionari 
sunt plecaţi la Yedo pentru câteva zile. 

— Vai de mine! se sperie Angelique pentru că a doua zi 
Andre trebuia să aducă licoarea, toţi se uitară la ea grozav 
de intrigaţi. Andre mi-a zis... Andre mi-a zis că se vor 
întoarce cu toţii cel mai târziu mâine dimineaţă, după 
întâlnirea cu shogunul. 

— Dar totul depinde de punctualitatea shogunului şi de 
cum decurge întrevederea, mademoiselle. Iar gazdele 
noastre sunt cunoscute în lumea întreagă pentru... 
punctualitatea lor, nu-i aşa? chicoti Vervene, amuzându-se 
de gluma lui. Niciodată n-ai de unde să ştii cum şi în câtă 
vreme se pot rezolva probleme înalte, de stat. Oricând 
poate apărea o ocazie ce trebuie folosită. Poate să dureze o 
zi, poate chiar şi o săptămână, cine ştie? Mai doriţi puţin 
brandy, monsieur Struan? 

— Da, mulţumesc... 

— Dar Andre spunea că întâlnirea aceea are loc în 
dimineaţa asta şi că mâine, cel târziu, or să se-ntoarcă, 
insistă ea, abia stăpânindu-şi lacrimile ce stăteau să i se 
prelingă pe obraji. 

— Da' ce dracu' s-a întâmplat, Angel? întrebă Struan 
nervos. Are vreo importanţă când se întorc ei? 

— Ăăăă... nu... nu, dar eu... eu pur şi simplu, nu suport să- 
mi spună cineva ceva şi să nu se ţină de cuvânt. 


— Poate că ai înţeles tu greşit. Dar oricum, mi se pare 
ridicol să te necăjeşti dintr-o pricină atât de neînsemnată, 
stărui Malcolm, sorbind cu sete din paharul cu brandy. 
Pentru numele lui Dumnezeu, las-o încolo, Angel! 

— Poate că totuşi se vor întoarce mâine, mademoiselle, 
interveni Vervene, diplomat ca întotdeauna, şi gândi: ce vită 
cretină mai e şi-asta, oricât de frumoase ţâţe are şi oricât 
de dulci i-ar fi buzele, auzi de ce-o doare pe ea acum! Nu vă 
faceţi griji, adăugă el cu cel mai mieros zâmbet. Cina o să 
fie servită în mai puţin de-o oră. Monsieur McFay, o să 
rămâneţi la noi la masă, bien sur... 

— Ăăăă... nu, mulţumesc... Eu cred că-i mai bine să mă 
întorc acasă, răspunse Jamie, apoi din uşă, întrebă, 
şovăitor: Tai-pan, eu... ăăă... să vin mai târziu să te iau? 

— Sunt în stare să merg şi singur, pe picioarele mele, vreo 
două sute de metri măcar, scrâşni Malcolm. Sunt în stare! 

Ar fi voit el să adauge că era la fel de capabil să apese şi 
pe un amărât de trăgaci, chiar în seara aceea sau în oricare 
alta, însă se abţinu să strige în urma celuilalt. Chiar înainte 
de a ajunge ella Legaţie, Norbert Greyforth, împreună cu 
oamenii lui, reuşiseră aproape să stingă focul de la 
reprezentanța Brock şi, luându-şi un răgaz să mai respire, 
coborâse în stradă. Ceilalţi nu-l băgară în seamă: Jamie, 
alături de Malcolm, era ocupat să-i dea ordine lui Vargas şi 
celor ce se luptau să înăbuşe incendiul, în apropiere 
doctorul Hoag şi doctorul Babcott lucrau de zor, oblojind 
arsuri şi punând la loc cele câteva oase rupte. Elixirul lui Ah 
Tok îşi făcuse ca de obicei efectul miraculos, iar Malcolm se 
simţea bine, încrezător în forţele lui, cu toate că avea o 
stare ciudată şi ar fi dorit să doarmă mai mult ca de obicei, 
să doarmă şi să viseze că face dragoste, da, făcea dragoste 
cu mica japoneză sau cu Angelique, cu o patimă 
necunoscută până atunci, iar femeile - la fel de flămânde 
după el, şi mai ispititor de nebune. Dintr-o dată, fu trezit la 
neplăcuta realitate: 


— Nă seara, Jamie, îl auzi el pe Greyforth. Mare ticăloşie, 
aşa-i? 

— Ei, Norbert, făcuse Struan, reuşind să fie politicos din 
pricina acelei stări de euforie pe care i-o dădea opiul. Îmi 
pare rău că aţi avut parte de un joss atât de crunt. Cred 
că... 

Norbert însă-l ignoră cu bună ştiinţă: 

— Din fericire, Jamie, n-avem pagube prea mari nici la 
birouri, nici la depozite, nici la mărturii, nici la tezaur, veste 
care, sunt sigur, te va face fericit. Mi-a afumat doar puţin 
apartamentul! - şi abia atunci se prefăcu că-l observă pe 
Struan şi începu să vorbească intenţionat cu voce mai 
ridicată şi sfidătoare, ca să audă toţi ceilalţi din jur: Hopa, 
măi să fie, uite-l chiar pe tânărul tai-pan al, vai! atât de 
Nobilei Case! Te-a cam turtit seara asta, flăcăiaş, nu prea 
arăţi grozav... Da ce-i, ţi s-a terminat lăpticul? 

Buna dispoziţie a lui Malcolm se risipi imediat. Cu toate că 
era moleşit de opiu îşi dădu seama că trebuia să înfrunte 
răul, iar vrăjmaşul stătea chiar înaintea lui. 

— Nu, nu s-a terminat, în schimb s-au cam dus pe apa 
sâmbetei bunele tale maniere. 

— Bunele maniere nu sunt tocmai punctul tău forte, 
fecioraş, râsese Norbert. Da, n-am păţit mare lucru, băieţel. 
Cu noile noastre concesii miniere curând noi o să fim Nobila 
Casă în Japonia. Şi o să fie şi Hong Kong-ul al nostru până în 
Crăciun. Aşa că mai bine s-o iei hopa, hopa acasă, la 
mămica, Malcolm. 

— Numele meu este Struan, rostise acesta, simțindu-se 
dintr-o dată înalt, puternic şi de nebiruit, uitând de toţi 
ceilalţi din jur şi fără să-şi dea seama că Jamie şi Babcott 
încercau să-i domolească. Struan mă numesc! 

— Mie-mi place mai mult să-ţi zic Malcolm, tinere Malcolm, 
Malcolm băiatule. 

— Ei, atunci data viitoare când o să-mi mai zici aşa, eu o 
să-ţi spun că eşti un bastard ticălos şi o să-ţi zbor ţeasta 


dintr-un foc, fără să mai aştept secundanţii, jur pe 
Dumnezeu. 

Se lăsară câteva minute de tăcere apăsătoare între ei, ce 
părură o veşnicie. Trosnetul vâlvătăilor şi vuietul depărtat, 
stăruitor, al vântului rece păreau să adâncească şi mai mult 
tăcerea. Zvonul despre provocarea de la prânz se întinsese 
deja printre cunoscuţi, în numai câteva minute şi toţi 
aşteptau cu sufletul la gură următoarea mişcare din acel 
conflict ce mocnea de când bunicul lui Malcolm, Dirk 
Struan, murise înainte de a-l putea ucide pe Tyler Brock, 
după cum făcuse legământ. Norbert Greyforth îşi făcu la 
iuţeală o mulţime de socoteli în minte. Cântări din nou care 
era perspectiva şi poziţia lui în cadrul firmei Brock, 
gândindu-se cu grijă ce anume trebuia să facă. Miza era 
imensă. Era bine plătit pentru toate, atâta vreme cât 
asculta întocmai poruncile. Tyler Brock îi arătase poarta 
spre paradis, spunându-i clar, în ultima lui scrisoare: 
„scoate-l pe Malcolm Struan din minţi, acu că-i lingav, rănit 
şi nu-l mai apără fustele diavoliţei ăleia de fiicâ-mea, deie 
Domnul să-i putrezească oasele-n fundul iadului, pe vecie! 
O să ai la teşcherea câte cinci mii de guinee pe an, şi asta 
zece ani, de-acu-ncolo de-l striveşti pe ţângăul ăla 
nenorocit, câtă vreme colcăie prin Japonia... Şi poţi să iei 
orice măsură crezi tu de cuviinţă, şi faci cum ţi-i pofta”. 

Peste numai şase zile, Norbert împlinea treizeci şi unu de 
ani. La patruzeci de ani, vârsta de pensionare, un 
comerciant tăvălit în China era socotit bătrân, de-acum, în 
mod normal. Cinci mii de guinee pe următorii zece ani era 
într-adevăr o răsplată princiară, de ajuns atât pentru el, cât 
şi pentru urmaşii lui. Era destul pentru a cumpăra un loc în 
Parlament, pentru a intra în lumea bună, pentru a deveni 
un bogătaş în lege, cu moşie şi conac pe măsură, care să se 
căsătorească oricând cu o tânără frumoasă, care să-i aducă 
drept zestre câteva terenuri rodnice, din comitatul Surrey. 
Aşa că-i era foarte la îndemână să hotărască ce avea de 
făcut. Îşi apropie faţa de chipul lui Struan şi se bucură 


nespus în sinea lui observând urmele suferinţei sub pielea 
tânără, strălucitoare a acestuia. Da, acum părea de aceeaşi 
statură, căci Struan stătea cocârjat, sprijinindu-se cu 
mâinile în cârje. 

— Uite ce-i, tinere Malcolm, dacă tot mi-ai aruncat brandy 
în faţă la prânz, n-ai decât să mă pupi în cur la cină. 

— Pui de târfă ticălos! 

Celălalt râse cu poftă auzindu-l, apoi rânji foarte mulţumit: 

— Iar tu, mă ţâncule, eşti un amărât de pui de târfă şi mai 
mare, de fapt tu... 

Babcott însă se interpuse între cei doi, iar statura lui 
uriaşă îi domină, făcându-i să pară nişte bieţi pitici. 

— Terminaţi, amândoi! se răsti el furios. Amândoi! Ne 
aflăm într-un loc public, iar certurile de soiul ăsta trebuie 
rezolvate între patru ochi, ca între gentlemeni. 

— Ăsta gentleman? Nici... 

— Între patru ochi, ca între gentlemeni, Malcolm, repetă 
Babcott pe un ton mai ridicat. Norbert, cum preferi să 
soluţionaţi conflictul ăsta? 

— Eu unul nu vreau să mă duelez, dar dacă scârba asta de 
om ţine cu tot dinadinsul, fie! Eu sunt gata oricând! Astă- 
seară, mâine... Cu cât mai repede, cu atât mai bine! 

— Nu, nu. N-o să fie nici astă-seară, nici mâine şi nici altă 
dată. Duelul este interzis prin lege. Însă oricum, eu o să vin 
la tine la birou mâine, la unsprezece, decise doctorul. 

Îl privi pe Struan şi înţelese că nimeni de pe lumea asta nu 
putea să împiedice un duel, dacă cei doi adversari voiau cu 
tot dinadinsul să se bată. Observă că tânărul avea pupilele 
dilatate şi se întristă, dar se şi înfurie pe el. Şi el şi Hoag 
constataseră mai de mult că Malcolm o luase pe panta 
opiului, însă orice i-au spus şi orice au făcut n-a avut nici o 
influenţă asupra lui şi ştiau că nu aveau cum să-l împiedice 
să pună mâna pe drog. 

— Iar la tine o să vin mâine la prânz, Malcolm, rosti el. În 
timpul ăsta, ca cel mai înalt reprezentant al ambasadei 
britanice la Yokohama vă ordon amândurora să nu vă mai 


adresaţi nici un cuvânt, să nu vă mai atacați verbal nici în 
public, nici în particular. 

Acum, la Legația franceză, simțind cum opiul se amestecă 
cu băutura, dându-i o senzaţie de detaşare, Malcolm Struan 
îşi zise că nu trebuie să-l mai ia în seamă pe nemernicul de 
Babcott: „Mâine sau poimâine o să-l trimit pe Jamie, nu, pe 
Dimitri, să se întâlnească cu Norbert. Jamie nu mai este om 
de încredere, după cum s-a dovedit. O să ne duelăm chiar în 
apropiere de pista de curse, iar Nobila Casă o să-i facă lui 
Greyforth o înmormântare minunată, ca de altfel şi 
nenorocitului de Brock, dacă îndrăzneşte să se-arate pe- 
aici, jur pe sfântul Dumnezeu! Ăştia au cam uitat că tu ai 
fost cel mai bun trăgător cu revolverul, la Eton, şi că te-ai 
duelat cu neisprăvitul ăla de Percy Quill, pentru că ţi-a zis 
chinezoi. Şi l-ai băgat în pământ în câteva clipe, după care 
ai fost trimis departe de ţară, chiar dacă papă a liniştit toate 
apele cu numai câteva mii de guinee. Iar cu Norbert o să 
rezolvi exact în acelaşi fel”... 

Zarva din încăpere îi alungă gândurile. Tocmai intrase 
Seratard, iar ceilalţi îl înconjuraseră degrabă, ca să-l salute. 
În urmă apăru şi Andre Poncin. Ca prin ceaţă, ameţit de 
drog, Malcolm îl zări pe Henri Seratard explicând foarte 
voios că întâlnirea de la Yedo se terminase destul de 
repede, desigur, după ce „noi am spart gheaţa, iar 
compromisul propus din partea Franţei a fost acceptat, aşa 
că nu mai avea nici un rost să rămânem...” 

Brusc nu mai auzi nici un cuvânt din discuţia din jurul lui, 
când dădu cu ochii de Andre: tânărul francez, spilcuit, 
uscăţiv, cu alură plăcută, îi zâmbea Angelicăi, care îi 
răspunse la fel, fericită cum nu o mai văzuse de zile întregi. 
Un val de gelozie se stârni în sufletul lui, însă se potoli 
singur pe dată. Doar nu era vina ei, îşi spunea Malcolm, nici 
a lui Andre, are şi ea dreptul să zâmbească, el, bolnav fiind, 
nu era deloc o companie plăcută, nu mai era cel de 
altădată, ci un suferind, mocnindu-şi durerile groaznice, 


neajutorat. Sfinte Dumnezeule, dar o iubesc cu adevărat pe 
femeia asta şi am nevoie de ea. 

Se ridică de pe locul lui, scuzându-se faţă de cei de faţă şi 
le mulţumi pentru ospitalitate. Seratard îi răspunse, cu 
şarmul lui obişnuit: 

— Dar sunteţi sigur că nu mai vreţi să rămâneţi? Vai, ce 
rău îmi pare pentru pagubele acelea făcute de incendiu... 
Noi n-am simţit pe mare nici un cutremur, nici măcar o 
zgâlţâitură, nimic... Nu fiţi îngrijorat pentru logodnica 
dumneavoastră! Suntem încântați să o avem în mijlocul 
nostru, monsieur. Şi dacă o să aveţi de făcut reparaţii la 
apartamentul dumneavoastră, sunteţi oricând bineveniţi 
aici. 

Îl conduse până la uşă, împreună cu Angelique, care stărui 
cu încăpățânare să-l ia de braţ şi să-l conducă până acasă. 

— Dar mă simt bine, Angel, zise Struan simțind că se 
topeşte de dragul ei. 

— Bineînţeles, dragostea mea, dar îmi face plăcere, zâmbi 
ea, debordând de voioşie, de când se întorsese Andre. 

Mai am de răbdat încă vreo câteva ore şi apoi sunt salvată, 
îşi spuse ea în gând. 

Cina prilejui o seară minunată pentru toţi cei de faţă, 
pentru că Angelique radia de fericire. Seratard nu-şi mai 
încăpea în pene de mândru ce era pentru succesul repurtat 
la Yedo. Le povesti plin de însufleţire isprăvile sale din 
Algeria, unde fusese însărcinat oficial cu cucerirea acestei 
ţări înainte de a fi numit aici, iar Vervene încerca mai tot 
timpul să-i câştige fetei atenţia cu faptele sale de eroism. 
Toţi erau foarte stârniţi de prezenţa frumoasei fete şi de 
vinul bun, de Bordeaux, adus din belşug, câte o sticlă 
pentru fiecare, plus câte o cupă de şampanie, la început ca 
să le stârnească apetitul, şi una acum pentru digestie. Iar 
apoi Andre Poncin începuse cu povestioare picante despre 
Hong Kong, Shanghai şi Kowloon, unde sătenii credeau 
într-adevăr că puteau fi blagosloviţi cu Molima Penisului, 
când organul se micşora şi se retrăgea în trup, aşa că toţi 


bărbaţii îşi legau cu un capăt de sfoară daravela şi celălalt 
capăt zdravăn de gât, ca să nu li se întâmple o astfel de 
nenorocire. 

— A, nu, asta-i imposibil, Andre, ce nebunii îţi mai trec prin 
cap! se fandosi ea, fluturându-şi evantaiul, în timp ce toţi 
ceilalţi râdeau în hohote, iar Poncin jura că era adevărul- 
adevărat. 

Angelique însă îşi dădu seama că era de-acum vremea să 
plece. Îşi termină de băut cel de-al doilea pahar de 
şampanie, care merse de minune după cele trei păhărele de 
Château d'Arcins. Băutura o copleşise chiar mai mult decât 
îşi închipuise, însă în seara aceea era teribil de fericită că 
Andre se întorsese aşa cum făgăduise, că sporovăiseră tot 
timpul numai în franceză, aşa că îşi îngăduise să fie mai 
puţin reţinută decât de obicei. 

— Ei, acum eu o să vă las să vă bucuraţi nestingheriţi de 
trabucuri, de coniac şi povestiri... deocheate. 

— Mai rămâi, numai o clipă măcar, o rugă Seratard. Andre 
o să ne cânte. 

— A, nu, nu astă-seară, îl întrerupse Andre. Dacă nu vă 
supăraţi, şi eu aş vrea să mă retrag. Mai am de rezolvat 
nişte acte pentru mâine. Îmi pare rău. 

— Ei, orice lucru poate să aştepte, nu? Placerea mai 
înainte de afaceri plicticoase, decretă Seratard. Aşa că 
trebuie să ascultăm puţină muzică, pentru ca seara să se 
încheie în mod plăcut, da, ceva romantic, pentru 
Angelique... 

— De ce nu-l laşi şi pe el să se odihnească măcar o seară, 
Henri? protestă ea, îmbujorată din pricina vinului şi a 
bucuriei ce o încerca, gândindu-se că Andre era foarte 
nerăbdător să facă rost de doctoria aceea. La urma urmei, 
el nu face parte dintre funcţionarii ambasadei, nu? 

— Dar lui Andre îi place teribil să ne cânte... 

— Aha, deci asta înseamnă că putem să-i poruncim să ne 
delecteze oricând vrem noi, aia-i. Ei, atunci eu vă 
poruncesc, domnule ministru, să-l iertaţi şi pe el, măcar de 


data asta... şi pe mine, cred c-a venit vremea să merg la 
culcare. 

Se ridică de pe locul ei, uşor şovăielnică. 'Toţi o înconjurară 
curtenitori, protestând. 

— O să mai fiu aici şi mâine şi încă vreo trei zile, cel puţin, 
îi asigură ea şi îi întinse mâna lui Andre, zâmbindu-i 
complice. Ei, de-acum eşti liber să pleci unde vrei. Eu îţi 
poruncesc, numai să ai grijă să te străduieşti pentru 
interesele noastre. 

— Poţi să contezi pe mine, Angelique. 

— Ei, măcar un ultim pahar să mai bei cu noi... 

Se lăsă rugată şi apoi convinsă să ia cu ea încă un pahar 
de şampanie, după care o însoţiră până în cameră, ca să se 
asigure că încuietoarele ferestrelor şi noile obloane de la 
budoar şi de la dormitor erau bine închise. 

— Am hotărât să înlocuim toate obloanele, după ce-ai 
plecat dumneata ultima oară de-aici, îi repetă Vervene, 
scuturându-şi convingător capul cu păr rar şi ciufulit, 
zâmbind strâmb ca orice chefliu. Nici măcar săptămâna 
trecută, când a fost furtuna aceea grozavă, nu s-au clintit 
din loc, atât de bine au fost prinse. 

De acolo, din prag, observară toţi un capot gri-perle şi o 
cămaşă de noapte aşezate cu grijă pe patul pregătit de 
noapte, ca o ispită, de către camerista grăsană, ce mişuna 
prin cameră, încruntată, aşteptându-şi stăpâna. Lumina 
scăzută a lămpilor şi aburii alcoolului dădeau camerei o 
aură încă şi mai ademenitoare, iar fata aceea frumoasă 
părea mai provocatoare ca oricând. 

Cu greu se hotărâră să plece, după alte amabilităţi şi urări 
de noapte bună, vise plăcute, apoi ea rămase singură, doar 
cu Ah Soh, şi închiseră uşa spre coridor. Servitoarea o 
dezbrăcă, apoi îi perie părul, îi puse crinolina în dulapul 
încăpător, alături de celelalte haine, lenjeria în scrinul cu 
sertare sculptate, în vreme ce Angelique fredona fericită că 
se afla acolo, că a doua zi avea să scape de toate necazurile, 
că era, în sfârşit, singură, şi că incendiul şi cutremurul nu 


făcuseră pagube şi nu-i încurcaseră planurile, ba din contră 
o ajutaseră să le ducă mai repede şi mai simplu la 
îndeplinire. Da, o să-l împac eu pe Malcolm cu Jamie, pentru 
că nu este bine să se înstrăineze şi să strice prietenia, 
gândirea euforică, simțind că ar mai fi avut chef să bea, deşi 
îi fusese de ajuns cât băuse. Îi mulţumesc bunului 
Dumnezeu că mi l-a trimis pe Andre. Mă întreb oare cum o 
fi la Yoshiwara şi cum o arăta iubita lui. O să-l trag eu de 
limbă într-o bună zi despre ea şi o să ne distrăm de 
minune... 

— Oapte bună, şoala, spune Ah Soh, întrerupându-i 
gândurile. 

Servitoarea se îndreptă hotărâtă către canapeaua din 
budoar. Ultima dată când Angelique rămăsese peste noapte 
la Legaţie, slujnica dormise tot acolo, şi, chiar dacă uşa 
dintre camere fusese închisă, îi auzise sforăiturile toată 
noaptea, tulburându-i somnul. 

— A, nu, Ah Soh, tu nu dormi aici! Tu pleci acum şi vii 
mâine, hop hop, cu cafea, ah, dimineaţă, heya? 

— 'noapte bună, şoala, ridică femeia din umeri, 
indiferentă. 

Angelique zăvori uşa în urma ei, simțindu-se minunat 
singură, în sfârşit, în lumina aceea blândă, învârtindu-se 
încet în pas de vals prin încăpere, fredonând. După câteva 
clipe, auzi de departe acordul de note zglobii ale pianului. 
A, ăsta-i Henri, îşi zise ea, recunoscând tuşeul pianistului. 
Bun pianist, mai bun decât Vervene, însă nu se compară în 
nici un chip cu Andre. Cântă Chopin. Ce muzică dulce, 
delicată şi romantică... 

Se legănă o vreme în tactul frumoasei melodii, apoi îşi 
surprinse cu coada ochiului silueta reflectată de oglinda cea 
mare. Câteva momente, se studie din cap până în picioare, 
întorcându-se când pe o parte, când pe cealaltă, apoi îşi 
prinse sânii în căuşul palmelor, ridicându-i, aşa cum făcea 
ea cu Colette la internat, jucându-se astfel, ca să vadă cum 
le stă mai bine, când sunt mai provocatoare. Sorbi iar o 


gură de şampanie, delectându-se cu băutura acidulată, 
întărâtată de muzica aceea suavă şi de alcool. Deodată, 
excitată, lăsă să-i cadă capotul, apoi îşi ridică încet cămaşa 
de noapte, dezvelindu-şi treptat picioarele, apoi coapsele, 
cochetând cu sine în oglindă, până ce rămase goală, 
privindu-se, admirându-se, când acoperindu-se iar cu 
cămaşa mototolită, când dezvăluindu-se din nou. Mai bău 
puţină şampanie. După care îşi cufundă un deget în paharul 
de cristal şi îşi puse câte un strop pe sfârcurile întărite, aşa 
cum citise ea că făceau marile curtezane pariziene, care 
foloseau uneori vin dulce, Château d'Yquem, pentru a da 
aromă sânilor şi chiar... Ce ciudat că exact cele mai celebre 
curtezane ale Franţei erau de fapt două englezoaice. 
Chicoti ca pentru sine, încântată, bucurându-se din plin de 
noaptea aceea, de muzică şi de şampanie. După ce o să 
nasc unul sau doi copii şi o să am, să zicem, vreo douăzeci şi 
unu de ani, iar Malcolm va avea o amantă, eu o să-mi aleg 
un iubit cu totul deosebit, întocmai aşa o să fac... da, da, 
pentru plăcerea mea şi a lui... Dar mai întâi pentru bucuria 
lui Malcolm. Încă o înghiţitură de licoare, apoi alta şi... se 
termină. Ang6lique linse lacomă ultima picătură, privindu- 
se în oglindă, după care, aţâţată de propria imagine, îşi 
trecu limba peste buza paharului, jucându-se. Chicoti din 
nou, ameţită, puse paharul gol pe măsuţa de toaletă, fără să 
bage de seamă când acesta căzu neauzit pe covor. Ea nu 
mai asculta decât muzica lui Chopin, presimţind patimile ce 
o inspiraseră şi se uita mai departe în oglindă, la goliciunea 
ei sfidătoare. 

Lascivă, se lăsă pe pat, micşoră fitilul lămpii, iar umbra se 
întinse, protectoare. Femeia se uită spre oglindă şi îşi zări 
silueta frumoasă, voluptoasă. Degetele ei începură să 
prindă parcă singure viaţă, să o mângâie, să o pipăie, inima 
îi tresărea de plăcere crescândă. Închise ochii, închipuindu- 
şi că Malcolm, înalt, puternic, foarte puternic, mirosind 
frumos, aţâţător, o duce spre dormitor, se aşează alături de 


ea pe pat, şi el gol, apoi degetele lui încep să o dezmierde, 
să o descopere treptat... 

În cealaltă cameră, Ori deschise încetişor uşa dulapului, 
apoi păşi neauzit în penumbră, ascunzându-se în conul de 
întuneric de dincolo de uşa întredeschisă, privind-o, simțind 
cum i se înfierbântă sângele, iar inima îi bate nebuneşte. Îi 
fusese foarte uşor să se pitească printre valize şi crinoline, 
apoi să se ghemuiască într-un colţ, nevăzut, când slujnica 
deschisese garderobul. Nu fusese greu după aceea să-şi 
dea seama când Angelique rămase singură şi încuiase uşa 
în urma servitoarei. Femeia pe care el o visase atât, zăcea 
întinsă pe aşternut, în lumina slabă a dormitorului, cu ochii 
închişi, tresăltând din când în când, cu chipul şi o parte de 
trup în întuneric, în timp ce umbrele pe pereţii camerei 
dansau ciudat, după cum curenţii de aer mişcau într-o parte 
sau alta flăcăruia lămpii. Şi atunci i se păru că aşteptase 
deja o veşnicie. Fără să facă nici un zgomot, ieşi din 
întuneric şi păşi peste prag. Uşa se închise în urma lui. 
Muzica nu se mai auzi deloc. Ea deschise ochii, îşi 
concentră privirea şi îl zări. 

Ceva, o voce dinlăuntrul ei îi şopti că el era acela, da, 
ucigaşul de la Tokaido, tatăl copilului ce nu avea să se nască 
nicicând, cel ce o violase, dar nu-i lăsase amintirea silniciei 
şi a durerii, ci numai vagi vise erotice, când răpusă de 
letargie, când aproape revenindu-şi. lar acum era în faţa 
lui, lipsită de apărare, şi în noaptea asta el avea să o 
omoare. 

Şi unul şi celălalt abia mai respirau, neclintiţi. Fiecare 
pândind mişcarea celuilalt. Încă sub puterea uimirii şi a 
groazei, ea îşi dădu seama că bărbatul era cam de aceeaşi 
vârstă cu ea, poate numai cu puţin mai mare, puţin mai 
înalt. La brâu avea o spadă scurtă, vârâtă în teacă, pe 
mânerul căreia mâna încleştată trăda încordarea. Barbă şi 
păr scurt, umeri largi, puternici şi şolduri înguste, îmbrăcat 
cu o cămaşă aspră, de muncitor, pantaloni largi, picioare 


musculoase, sandale cum purtau ţăranii de rând. Chipul în 
umbră! 

Nu, e tot un vis..., se încurajă Angelique. Da, tot un vis ca 
toate celelalte, nu-ţi fie teamă... Fără să-şi dea prea bine 
seama ce face, îşi sprijini capul într-o mână, iar cu cealaltă îi 
făcu semn să se arate în lumină. Pentru câteva clipe năucit 
ca şi ea, fără să-şi dea seama prea bine, dacă trăieşte un vis 
sau realitatea, Ori o ascultă fără voie. Dar când zări 
trăsăturile lui dure, parcă dăltuite în piatră, atât de 
deosebite şi străine, precum şi ochii negri, arzând de 
dorinţă, ea deschise gura să-l întrebe: Cine eşti? Cum te 
cheamă? Atunci el crezu că vrea să strige după ajutor, şi 
dintr-un salt ajunse lângă ea şi îi puse lama cuţitului în 
beregată, ameninţător. 

— Nu, te rog, gemu ea îngrozită, căzând iar pe pernă, dar 
cum el nu înţelegea, clătină din cap, speriată de moarte, 
apoi încremeni, implorându-l cu ochii, simțind că fiecare 
părticică a trupului ei striga - acum o să mori, de data asta 
nu mai ai nici o scăpare! Nu, te rog. 

Teama dispăru atunci de pe chipul lui încrâncenat şi cum 
stătea acolo aplecat, asupra ei, cu inima bătându-i la fel de 
nebuneşte, îşi duse un deget la buze, dându-i de înţeles că 
trebuie să tacă, să nu ţipe şi să nu se mişte. 

— Iye, şopti el răguşit, apoi adăugase în englezeşte: Nu! 

O picătură de sudoare i se prelinse de-a lungul obrazului. 

— Eu... eu n-o să scot un sunet, murmură ea, 
înspăimântată la culme. 

Îşi trase cearceaful peste şoldurile goale, însă imediat, el îl 
smulse de pe ea. Inima ei i se opri: în clipa aceea înţelese. 
Vocea nebănuită a unui instinct atavic o făcu să vadă totul 
într-o altă lumină, şi descoperi în adâncul ei o altă fiinţă 
ascunsă, stăpână pe o altfel de cunoaştere. Groaza începu 
să i se topească dintr-o dată. Glasuri ciudate, dinăuntrul ei, 
îi şopteau liniştitoare: Fii cu mare băgare de seamă, 
ascultă-ne, căci noi te vom călăuzi. Uită-te numai în ochii 
lui, nu face nici o mişcare bruscă. Mai întâi cuțitul... 


Cu inima mai să-i sară din piept, Angelique privi adânc în 
ochii bărbatului şi duse un deget la buze, cum făcuse şi el 
mai înainte, apoi arătă uşor spre lama cuţitului şi îi dădu de 
înţeles că trebuie să-l lase deoparte. El însă era ca un arc 
încordat, gata să zvâcnească în orice clipă, aşteptându-se în 
orice moment ca femeia să ţipe după ajutor şi să fugă la 
uşă. Ştia că o putea face să tacă pe vecie oricând, într-o 
secundă, însă nu aşa plănuise el. Ea trebuia să fugă la uşă 
când va socoti el că a venit clipa, apoi să ţipe, să ţipe 
înnebunită de frică, să se trezească vrăjmaşii şi atunci el 
hârşti! o singură dată, după care avea să aştepte şi, când 
ceilalţi dădeau buzna, el avea să strige „Sonno-joi!”, şi, 
implantându-şi cuțitul în el ca un samurai ce era, avea să-i 
scuipe în faţă, cu scârbă, avea să moară ca un mare erou. 
Acela era planul lui, cel pe care îl alesese dintre multe 
altele. Mai întâi să o posede pe femeie, cu sălbăticie, după 
aceea să o omoare, apoi să-şi facă şi el felul. Sau pur şi 
simplu să o ucidă pe loc aşa cum ar fi trebuit să facă data 
trecută, după aceea să lase pe cearşafuri, scris mare, 
„lokaido”, aşa cum mai făcuse şi înainte, după care să sară 
pe fereastră şi să scape cu viaţă. Însă ea nu reacţiona aşa 
cum se aşteptase el. Fără să clipească măcar, fără să-şi ia 
privirea de la el, îi făcu semn cu mâna să dea lama ucigaşă 
deoparte, ochii precum cerul de albaştri îi porunceau, nu 
implorau: erau încordaţi, dar nu cuprinşi de groază. Un 
zâmbet ciudat îi stăruia pe buze. De ce oare? Cuţitul 
rămase nemişcat. Ai răbdare, linişteşte-te, îi şopteau fetei 
vocile lăuntrice. 

Din nou arătă spre cuţit, fără grabă, îndemnându-l s-o 
asculte. Ochii lui se îngustară încă şi mai mult. Cu mare 
greutate, îşi smulse privirea dintr-a ei, îi privi iute trupul, 
dar ochii ei îl subjugară din nou inexorabil. Oare ce avea ea 
în minte? Încordat, lăsă cuțitul la o parte şi aşteptă, gata să 
atace. Stătea aproape de pat, mâinile ei începură încet să-i 
descheie nasturii de la cămaşă, apoi încremeniră pe dată. 
Crucea de la gâtul lui luci în lumină. Crucea ei! Uimirea de 


a fi găsit printr-o minune ceea ce nu crezuse că va mai 
vedea vreodată, o bucură într-un fel ciudat şi, ca prin vis, 
parcă nu ar fi fost ale ei, îşi văzu degetele tremurătoare 
atingând mica podoabă, fericită că el o luase ca să o poarte 
în amintirea ei, ca să aibă o părticică din ea cu el, toată 
vremea, aşa cum o părticică din el avea să o urmărească şi 
pe ea toată viaţa, însă nu acea cruce, ci crucea ei. Gândul 
nu 0 făcu să se abată de la planul ce i se conturase în minte. 
Cu delicateţe, îi scoase uşor cămaşa, trăgând-o peste braţul 
drept, peste cuțitul ţinut încă strâns în mână, ca o 
permanentă ameninţare. Privirea ei cercetătoare trecu 
peste trupul bărbatului, dădu peste rana de la umăr, abia 
vindecată peste muşchii frumos desenaţi ai pieptului. Apoi 
se întoarse iar la rană, înțelegând. 

— Tokaido, rosti ea încetişor, ca o confirmare, dar el crezu 
că îl întreabă despre locul luptei. 

— Hai, răspunse el, stând mai departe la pândă, aşteptând 
în acelaşi timp, aproape răpus de dorinţă. Hai. 

Din nou crucea îşi sclipi aurul în lumină. 

— Kanagawa? urmă Angelique. 

El încuviinţă din cap, abia respirând, parcă vrăjit, iar 
femeia se bucură în sinea ei că avusese dreptate încă de la 
început. Acum era aproape gol, iar ea devenea tot mai 
sigură că planul ei avea să izbândească. Se întinse încet şi îi 
atinse brâul, privindu-l mereu în ochi şi simţi cum bărbatul 
se-nfioară deodată. Un fior o trecu şi pe ea, bucuroasă de 
victoria dobândită până acum asupra lui. 

Nu-ţi fie teamă, o sfătuiau vocile. Continuă... Degetele lui 
desfăcură catarama. Brâul căzu o dată cu spada prinsă de 
el, pantalonii îi lunecară la podele. Dedesubt, purta o 
legătoare mică, împrejurul şoldurilor. Cu un efort 
supraomenesc, rămase nemişcat, bine proptit în picioarele 
uşor depărtate, cu trupul tot tremurând de dorinţă şi inima 
bătându-i nebuneşte, ochii parcă legaţi printr-un blestem 
de apele albastre ale privirii femeii. 


Continuă, şoptiră iar vocile dinlăuntrul ei. Nu te teme... Şi 
dintr-o dată, îl văzu prins în plasa de păianjen pe care 
nenumărate generaţii de femei fără apărare, căzute în 
aceeaşi capcană a bărbaţilor, o ajutau acum să o ţeasă în 
jurul lui, acelaşi instinct atavic îi îmboldi pe neaşteptate 
voinţa ascuţindu-i simţurile, făcând din ea duh al nopţii, şi 
atât de detaşată de sine încât se dedublase şi-i urmărea pe 
cei doi de departe, degetele ce-i desfăceau legătoarea, 
trupul lui gol. Nu mai văzuse niciodată până atunci un 
bărbat complet dezbrăcat. În afară de cicatricea de pe 
umăr, el era fără cusur. Ca şi ea. 

Pentru câteva momente, Ori reuşi încă să-şi stăpânească 
dorinţa devoratoare, apoi toată voinţa i se spulberă, azvârli 
pe pat cuțitul şi se aruncă asupra ei. Însă ea se închise ca o 
scoică şi se rostogoli într-o parte, bărbatul făcu întocmai 
înşfăcând la iuţeală arma, înainte ca ea să o ajungă; dar nu 
spre cuţit se deplasase ea, ci-i făcuse loc şi acum stătea 
întinsă, urmărindu-l cum şedea încordat, în genunchi, în 
mijlocul patului, cu lama strălucitoare ridicată asupra ei, un 
alt falus îndreptat spre ea. 

Ca trezită dintr-un vis, femeia clătină liniştită din cap, 
dându-i de înţeles să lase cuțitul deoparte, să se întindă 
lângă ea. 

— Nu e nici o grabă, şopti ea molcom, ştiind că nu avea 
cum să-i înţeleagă cuvintele, ci numai gesturile. Aşează-te 
aici, îi arătă ea pe cearşaf, alături. Nu, nu..., uşor, încet, îi 
arătă iar. Sărută-mă... nu, nu atât de brutal... Delicat... 

Îl făcu să priceapă tot ce dorea ea şi ce dorea şi el de 
altfel, atingându-se, apropiindu-se şi depărtându-se, 
stăvilind patima în ei, până ce amândoi simţiră că le 
clocoteşte sângele în vine, apoi, când, în sfârşit, atinseră 
piscul, ea simţi cum explodează, purtându-l şi pe el dincolo 
de pragul fericirii şi apoi se prăbuşesc în abisul unei uriaşe 
plăceri ce le sorbi toată vlaga. Când reuşi să-şi tragă 
sufletul şi să vadă şi să audă ce se întâmplă în jur, muzica 
încă răsuna undeva, departe. Nici un zvon de primejdie, ci 


numai suflarea lui gâfâită. Trupurile lor uşoare, îngemănate 
perfect. Păreau că fuseseră născute să se contopească 
astfel. Asta era ceea ce o uimea pe ea cel mai tare - cum de 
se potriveau perfect corpurile lor! Şi cum şi din ce pricină 
atinsese ea acea stare de extaz. 

Bărbatul încercă să se tragă înapoi. Nu, nu-l lăsa să se 
depărteze, se grăbiră să şoptească vocile dinlăuntrul ei. 
Ţine-l lângă tine, nu-l lăsa să se mişte de lângă tine. 
Primejdia încă n-a trecut, veghează, urmează-ţi întocmai 
planul... Aşa că îl înlănţui şi mai strâns cu braţele. Dormiră 
alături cam o oră, iar când Angelique se trezi, el încă era 
cufundat în somn adânc, respirând uşor, cu chipul lui tânăr 
destins, cu o mână încleştată pe mânerul armei, iar cu 
cealaltă pe crucea ei, pe care el o purta la gât atât de firesc. 
Primul dar din viaţa mea, cum i-a spus maman, pe care mil- 
au pus la gât în prima zi când m-am născut şi de atunci nu 
m-am mai despărţit de cruciuliţa asta niciodată: numai 
lanţul a fost schimbat. E cruciuliţa lui acum? A mea? A 
noastră? 

El deschise ochii şi un fior o străbătu. Pentru o clipă el nu- 
şi dădu seama unde se află, dacă nu cumva visa, apoi o văzu 
pe ea, tot frumoasă, tot ispititoare, încă alături de el, 
privindu-l şi surâzând în felul acela ciudat, misterios, care îl 
fermeca. Ca în transă, întinse mâna spre ea, iar femeia îi 
răspunse dezmierdării. După care se contopiră iar în 
îmbrăţişare, însă de data aceasta fără grabă, fără mânie, ci 
ca o lungă stare de vis şi voluptate. După aceea, abia 
dezmeticit, el ar fi voit să-i mărturisească şi ei cât de imens 
se simţise când atinsese Norii şi Ploaia şi cât de mult o 
admira şi voia să-i mulţumească pentru tot..., copleşit de 
tristeţe însă, că tocmai el trebuia să-i curme firul vieţii, al 
acestei vieţi. Însă se mai alina gândindu-se că şi moartea lui 
era foarte aproape. lar acum, datorită ei, putea muri 
împăcat, căci sacrificarea ei sfinţea marea şi dreapta cauză 
sonno-joi. 


Da, îşi zise el, străluminat dintr-o dată, pentru un astfel de 
dar al fericirii pot şi eu să o răsplătesc printr-un dar 
asemănător, o ofrandă de samurai: dăruindu-i o moarte 
demnă de un samurai, fără ţipete de groază, fără durere. 
Să treacă pragul morţii într-o clipă. 

Acum vie, acum moartă. De ce nu? Şi deplin împăcat cu 
sine, cu mâna strânsă pe mânerul cuţitului, îşi mai îngădui 
încă o dată să se afunde în liniştea somnului netulburat de 
nici un vis. Ea îl atinse cu degetele. El se trezi instantaneu, 
în alertă, cu mâna încleştată pe cuţit. Observă că ea îi făcea 
semn spre geamul acoperit de draperie şi apărat de 
obloanele de lemn. Angelique îşi duse degetul la buze. Afară 
se auziră un fluierat şi paşi ce se apropiau. Apoi trecură şi 
se stinseră în depărtare. 

Ea răsuflă uşurată, apoi se strânse lângă el şi se cuibări la 
pieptul lui, sărutându-l, după care, atât de fericită, îi arătă 
ceasul de pe noptieră: era ora patru şi şaisprezece minute 
dimineaţa. După aceea îi făcu iar semn spre fereastră. 
Cobori din pat uşor şi, prin semne, îi dădu de înţeles că 
trebuia să se îmbrace şi să plece chiar acum, apoi să se 
întoarcă iar la căderea nopţii, atunci ferestrele nu aveau să 
mai fie cu obloanele trase. El însă clătină din cap, refuzând, 
prefăcându-se că vrea să o necăjească, să se joace, iar 
femeia alergă degrabă înapoi, încântându-l cu frumuseţea 
ei, cum îngenunchea lângă pat, rugătoare, şoptind întruna: 

— Te rog..., te rog... 

Tot sufletul se răsuci în el: nu văzuse în viaţa lui o astfel de 
expresie pe chipul unei femei, iar acea patimă pe care i-o 
dăruise ea depăşea puterea lui de înţelegere... Nici un 
cuvânt de dragoste. Nu exista în japoneză. Se cutremură, 
însă nu-şi schimbă decizia. Dar nu-i era prea greu să se 
prefacă şi el că este de acord cu vrerea ei, că acceptă să 
plece atunci şi să se întoarcă iar la căderea nopţii. În timp 
ce se îmbrăca, ea rămase tot timpul alături, ajutându-l să-şi 
pună veşmintele, nevoind parcă să-l lase să se ducă încă, 
dorindu-i apropierea. Cu un deget la buze, ca un gest de 


copil, dădu perdelele în lături, deschise neauzit fereastra, 
desferecă obloanele şi se uită afară. Aerul era proaspăt şi 
răcoros. Mijeau zorile. Cerul era brăzdat de nori, iar marea 
liniştită. Nici un semn de primejdie nu se zărea de nicăieri, 
nu se auzea nimic, decât foşnetul calm al valurilor ce 
dezmierdau plaja. Pe Strada Mare numai câteva dâre 
subţirele de fum aminteau de incendiul de cu seară. Nimeni 
nu era prin preajmă. Colonia întreagă era cufundată în 
somn adânc, netulburat. 

Se apropie de ea, pe la spate şi îşi dădu seama că acela 
era cel mai potrivit moment pentru a o ucide. Mâna i se 
încleştă cu putere pe mânerul cuţitului, ridică lama 
ucigaşă... Însă nu lovi, hotărârea i se spulberă pentru că 
exact în acea clipă ea se întoarse, tandră şi îngrijorată 
pentru viaţa lui, iar dorinţa din el încă nu se stinsese cu 
totul, ci tot îi mai stăruia în minte, aţâţându-l. Ea îl sărută 
repede, apoi se aplecă iar peste pervaz şi se uită degrabă în 
stânga şi în dreapta, ca să fie sigură că nu este nici un 
pericol. 

— Nu, nu încă, murmură ea temătoare, înlănţuindu-l iar cu 
braţele, făcându-l să mai aştepte. 

Apoi, când se convinse că e momentul potrivit, se întoarse 
spre el, îl sărută din nou şi îl îndemnă să se grăbească. El 
păşi neauzit peste marginea ferestrei, ca vrăjit. 

Când îl văzu ajuns în grădină, departe de ea, Angelique 
trânti cu putere obloanele, le blocă la iuţeală şi ţipătul ei 
disperat sfâşie noaptea adâncă: 

— Ajutooor! ... 

Ori încremeni. Însă numai pentru o clipă. Orbit de furie, se 
repezi iar la obloane, încercând să le sfărâme, înnebunit de 
mânie că fusese înşelat în halul acela, scos din minţi de 
ţipetele ce nu se mai potoleau ale femeii. Degetele lui 
însângerate, prefăcute parcă în gheare, reuşiră să 
desprindă un oblon, aproape smulgându-l din ţâţâni. Însă 
exact atunci, primul soldat francez care auzise strigătul, 
dădu colţul, cu puşca pregătită. Ori îl zări şi el, fu mai iute, 


scoase pistolul şi apăsă pe trăgaci, însă dădu greş cu 
gloanţele de pe ambele ţevi, pentru că nu mai ţinuse 
niciodată în mână o armă de foc. Gloanţele ricoşară în 
zidărie, apoi se pierdură ţiuind în întuneric. Însă santinela 
nu rată nici primul, nici al doilea, nici al treilea foc. În 
camera ei, Angelique îşi acoperise urechile cu mâinile, 
trecând de la extaz la disperare, neştiind ce să mai creadă, 
ce să mai facă, dacă râdea sau plângea. Nu mai ştia decât 
că izbutise să scape. Acum era în deplină siguranţă şi se 
răzbunase, în vreme ce vocile cele înțelepte dinlăuntrul ei 
jubilau: Ai câştigat, ai reuşit... Ai fost minunată... Ai făcut 
tot ce trebuia, ai urmat întocmai planul ticluit... Gata, s-a 
sfârşit, acum eşti salvată, eşti în siguranţă, ai scăpat de el 
pentru totdeauna! Am scăpat? bâigui ea năucită. A, sigur că 
da, ai scăpat de tot, el e mort de-acum, pentru toate trebuie 
să plăteşti, dar nu-ţi fie frică, nu mai ai de ce te teme... Ce 
preţ să plătesc? Pentru ce... Vai de mine! Doamne 
preasfinte! Am uitat de cruce. El are crucea mea la gât! 
îngăimă ea speriată. 

În vreme ce afară sporea zarva ca şi bătăile puternice din 
uşa ei, Angelique începu să tremure din toate încheieturile. 
Nestăpânit. 

Vineri, 9 noiembrie. 

În acea după-amiază, nava Majestății Sale britanice Pearl, 
se întoarse de la Yedo, cu toate pânzele sus şi se pregăti să 
înceapă manevrele de ancorare la geamandura proprie în 
aglomeratul port al Yokohamei. De departe se zărea steagul 
cu blazonul lui Sir William în vârful catargului şi fanioanele 
care ordonau venirea imediată a bărcii de comandant, ceea 
ce nu mai era necesar, de vreme ce aceasta, însoţită de 
cuterul cu aburi al firmei Struan pornise în întâmpinare, iar 
Jamie McFay stătea nerăbdător la prova. Toţi cei de pe cheu 
urmăreau nava Pearl, să vadă dacă într-adevăr căpitanul ei 
se ridica la înălţimea aroganţei lui, căci vântul era 
nestatornic, iar viteza cu care se îndrepta nava spre port 
făcea ca manevrele de acostare să fie foarte dificile. Valul 


de pupă era înalt, marea destul de liniştită. În ultima clipă, 
nava făcu o voltă în vânt şi rămase pe loc, legănându-se, cu 
bompresul îndreptat perfect spre geamandură. Îndată, 
marinari îmbrăcaţi în uniforme dichisite aruncară odgoane 
în jurul geamandurii şi asigurară nava, în vreme ce toţi 
ceilalţi se repeziră degrabă să strângă velatura. 

Ei, nu se descurcă rău deloc! îşi zise Jamie cu mândrie, 
apoi strigă spre cei de pe cuterul cu aburi: 

— Cu toată viteza înainte! Trageţi chiar lângă Pearl! 

Ţinea cu tot dinadinsul să fie primul la pasarelă, ca să-l 
întâmpine pe Sir William, pentru că aşa îi ordonase 
Malcolm: 

— Hai, grăbeşte-te o dată, Tinker, ce mama dracu'! 

— Nţeles, să trăiţi! răspunse timonierul, râzând cu gura lui 
ştirbă până la urechi şi-i dădu drumul cu toată viteza 
înainte. 

Era un marinar hârşit, cu coadă căruntă pe spate, tatuat, 
care îmbătrânise ca şef de echipaj pe unul din cliperele lor. 
Trecu îndată la un fir de păr de cuterul cu opt vâslaşi al lui 
Sir William, spre marele necaz al celor de la bordul 
acestuia, scuipă într-o parte zeama de mahorcă, foarte 
mândru de el, le arătă ce le face el la toţi, ridicându-şi cu 
voioşie degetul mijlociu de la mână, apoi ocupă locul de 
acostare, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Jamie sări 
iute pe pasarelă. Pe puntea principală îşi scoase pălăria în 
faţa unui ofiţer, un aspirant tinerel, cu figură plăcută. 

— Cer permisiunea să urc la bord cu un mesaj pentru Sir 
William. 

Ofiţerul îl salută şi el. 

— Desigur, sir. 

— Ei, ce dracu' s-a mai întâmplat, ce se mai aude acum pe- 
aici? strigă de sus, de pe dunetă, ministrul. 

Alături de el stăteau Phillip Tyrer şi căpitanul Marlowe. 

— Iertaţi-mă, sir, dar în colonie se pare că este un început 
de zaveră, iar domnul Struan a considerat că ar fi bine să 
vă dau câteva detalii despre asta. 


— Puteţi discuta la mine în cabină, Sir William, se oferi 
Marlowe, îndatoritor. 

— Mulţumesc. Dar ar fi mai bine să vii şi tu acolo. La urma 
urmei eşti amiral însărcinat cu apărarea navală, chiar dacă 
numai temporar. 

Marlowe râse, amuzat. 

— În orice caz, sir, nu mi-ar displăcea să mă bucur măcar 
de salariu, dacă nu de rangul ăsta, oricât de temporar ar fi 
el. 

— Ei, parcă n-am vrea toţi să facem la fel! Hai, Phillip, vino 
şi tu! 

Îl urmară toţi în cabina comandantului. Marlowe rămase 
ultimul şi, înainte de a părăsi puntea, îi făcu semn 
secundului: 

— Să se ridice presiunea aburului în cazane, să se curețe 
toate tunurile, să se ungă, să fie pregătite. Toţi artileriştii la 
posturi! 

În cabina strâmtă, austeră, cu o cuşetă, o masă a hărților 
şi closet separat, se aşezară toţi, cum putură mai bine. 

— Ei, Jamie, ce veşti mi-aduci? ... 

— Mai întăi, Sir William, tai-panul şi toţi ceilalţi neguţători 
ţin să vă felicite din tot sufletul pentru succesul tratativelor. 

— Mulţumesc. Ce se aude cu răscoala aia? 

— Am avut nişte necazuri pe-aici. Azi dimineaţă, devreme, 
un japonez a încercat să pătrundă în camera lui Angelique, 
de la Legația franceză, iar santinelele l-au împuşcat, mortal. 
Doctorul Hoag şi doctorul Babcott au... 

— Sfinte Isuse, dar ea a păţit ceva? E rănită? 

Spre marea lor uşurare, Jamie clătină din cap: 

— Nu, sir, spune că ea l-a auzit umblând la obloane şi a 
început să ţipe şi nenorocitul ăla... 

— Înseamnă că într-adevăr a fost cineva şi data trecută! 
izbucni Tyrer. Deci n-a fost numai vântul care zgâlţâia 
obloanele! 

— Aşa credem, recunoscu Jamie, apoi schimbă vorba. 
Babcott şi Hoag au fost chemaţi de urgenţă. Biata de ea se 


afla în stare de şoc. Nu era rănită, dar, v-am zis, era în stare 
de şoc, tremura din toate încheieturile. Au cercetat şi 
mortul şi imediat Hoag şi-a dat seama că este acelaşi tâlhar 
care a acţionat şi la Kanagawa... 

Phillip 'Tyrer rămase cu gura căscată, iar Marlowe îi 
aruncă o privire rapidă, plină de înţeles. 

— ...şi noi bănuim că tot el a fost şi unul dintre asasinii lui 
Canterbury, acelaşi care a fost la Legația noastră din 
Kanagawa şi pe care căpitanul Marlowe şi Pallidar au 
încercat să-l prindă. 

— Fir'aş eu să fiu! izbucni Sir William, uitându-se la Tyrer, 
care se făcuse alb la faţă ca varul. Crezi c-ai putea să-l 
recunoşti, Phillip? 

— Nu ştiu, nu cred. S-ar putea să-l recunoască Malcolm, 
nu ştiu... 

Mintea lui Sir William începu să cântărească imediat 
consecinţele. Dacă într-adevăr cel ucis era acelaşi pe care-l 
bănuiau ei, iar acum era mort, ca şi celălalt asasin, atunci în 
ce măsură influenţa acest fapt recompensa pe care o 
pretinseseră ei? 

— La Legația franceză zici? Mă mir că l-au nimerit pe 
nemernic. De obicei paza la ei este sub orice critică, iar 
trăgătorii lor parcă au orbul găinilor. Bine-bine, dar ce 
căuta el acolo, o urmărea pe fată sau de ce? 

— Nici noi nu ştim, sir. Se pare că, pe deasupra mai era şi 
catolic... Purta o cruce la gât. Ce... 

— Auzi, ce ciudăţenie! Dar... dar ia stai puţin, ce făcea 
Angelique acolo? Din câte ştiam eu, se mutase înapoi la 
Struan. 

— Aşa este, însă apartamentul ei a fost afectat de incendiu. 
Am uitat să vă spun că, după cutremur, am avut ghinionul 
să izbucnească un incendiu la noi în clădire şi la Norbert. 
Si: 

— A păţit cineva ceva? 

— Nu, sir, slavă Domnului, şi nici într-altă parte a coloniei, 
cel puţin din câte ştim noi până acum. Francezii i-au oferit 


adăpost, dar... 

— Iar Malcolm stătea şi el acolo? 

Jamie oftă, cam nervos din pricină că tot era întrerupt: 

— Nu, sir, el era la noi, la reprezentanţă. 

— Înseamnă că nu aţi avut prea multe pagube. 

— Nu, sir, din fericire. Şi nicăieri nu au fost prea multe 
stricăciuni, deşi Norbert a avut ghinionul să-i ardă aproape 
tot etajul superior. 

— Ei, asta înseamnă că îţi face o mare plăcere. Deci, fata 
n-a păţit nimic, atacantul este mort, atunci de ce toată 
zarva asta? 

— Păi tocmai încercam să vă explic, sir, se repezi Jamie să-i 
povestească, hotărât să nu se mai lase întrerupt. Câţiva 
țicniţi din Mahalaua Beţivanilor, cu ajutorul neprecupeţit al 
unora dintre neguţătorii noştri, încă şi mai bătuţi în cap, îmi 
pare rău că trebuie să spun asta, au decis că toţi japonezii 
din sat sunt de vină pentru ce s-a întâmplat la Legaţie. Aşa 
că în câteva ore s-au adunat într-o ceată foarte pusă pe 
fapte mari, care a început să zdrobească în pumni pe toţi 
japonezii pe care i-au întâlnit în cale. Ei, asta a adunat o 
mulţime de samurai care clocoteau de furie, tot soiul de 
întăriri şi de-o parte şi de alta, precum şi militari de-ai 
noştri, marinari. Aşa că acum este un tărăboi cumplit, căci 
amândouă părţile sunt înarmate, capătă tot mai multe 
ajutoare şi devin tot mai agresive. O parte din cavaleria 
noastră este deja la faţa locului în frunte cu generalul, 
arzând de nerăbdare să pornească la atac, întocmai precum 
vestita trupă de cavalerie uşoară de la Balaclava. 

Auzi, ce imbecili, îşi zise Sir William, pentru sine. 

— O să cobor imediat la țărm, hotări el. 

— O să trimit un detaşament de infanterie marină să vă 
însoţească, sir, interveni Marlowe. Ordonanţă! 

— Da, să trăiţi! răspunse marinarul, intrând pe uşă într-o 
clipă. 

— Căpitanul de infanterie marină, împreună cu zece 
soldaţi şi un semnalizator să fie pe puntea principală, cât 


mai repede cu putinţă! porunci el, apoi se întoarse spre 
Jamie. Unde anume este zavera aceea? 

— La capătul de sud al satului, aproape de Ţara Nimănui. 

— Sir William, mă postez cu nava în apropierea coastei. 
Dacă întâmpinați vreun necaz, daţi de ştire 
semnalizatorului meu şi puteţi da poruncă să deschidem foc 
de baraj. 

— Mulţumesc din suflet, dar mă cam îndoiesc eu că o să 
avem nevoie de sprijin de pe mare... 

— Numai că mai este o altă problemă..., începu Jamie. 

— Îmi povesteşti când ajungem pe cuter, îl opri ministrul, 
care o pornise deja spre dunetă. O să mergem cu 
ambarcaţiunea voastră, e mai rapidă. Ne ducem direct la 
docul din Mahalaua Beţivanilor. 

În momentul în care cuterul lui Struan o luase din loc în 
plină viteză, iar marinarii erau toţi pe punte, la pupa, Sir 
William, Jamie şi 'Tyrer stăteau comod în cabina de 
comandă. 

— Ei, Jamie, şi-acum care era cealaltă problemă? 

— Este vorba despre samuraiul domnului Iyrer, Nakama, 
japonezul acela nu tocmai uşor de supus, urmă McFay, 
aruncându-i o privire scurtă lui Phillip. O ceată din 
mulţimea aceea s-a legat de el, însă a reuşit să scape. A 
făcut nu ştiu cum rost de săbii şi s-a luptat ca un leu, l-a 
cam ciopârţit pe unul, un australian beat, însă nu foarte 
rău, şi probabil că i-ar fi omorât el şi pe ceilalţi, dacă ei n-ar 
fi dat bir cu fugiţii. Unii dintre ei au arme de foc, aşa că s-au 
întors să-l înfrunte cu ele şi aproape că l-au nimerit, însă 
japonezul a reuşit să se adăpostească într-o dugheană din 
sat, unde noi credem că are nişte ajutoare, probabil tot 
samurai... lar împrejurul şandramalei s-a strâns acum o 
duzină de nebuni care vor neapărat să-l linşeze. 

Sir William rămase cu gura căscată de uimire şi furie. 

— Cum? Un linşaj? În zona mea de jurisdicție? 

— Da, sir. Am tot încercat să-i fac să-l lase-n pace, dar mi- 
au zis s-o las baltă că ei n-au de gând să-l lase să le scape. 


La început, Nakama n-a avut prea mare vină, Sir William. L- 
am văzut eu mergând liniştit pe Strada Mare, fără să se 
lege de nimeni, de-asta sunt sigur. 

— Bine, hotări Sir William, categoric. Din fericire, legea 
noastră este aceeaşi şi pentru bogaţi, şi pentru săraci, deci 
pentru toţi cei care se află sub protecţia noastră. Dacă va fi 
el linşat, noi o să dăm ordin să fie linşaţi cei care îl 
spânzură. Eu unul sunt sătul până-n gât de toată Mahalaua 
Beţivanilor şi de toate idioţeniile lor. Până ce-o să ajungă 
aici trupele acelea de poliţie, de la Londra, o să înfiinţăm 
noi aici nişte gărzi de ordine, o poliţie. lar eu o să fiu Şeful 
acestei poliţii. Jamie, te voi numi temporar adjunct, ca şi pe 
Norbert, de altfel... Tot temporar. 

— Nici în ruptul capului, Sir Will... 

— Bun, atunci Norbert o să fie numai el ajutor de şerif, 
zâmbi dulce ministrul. 

— Lua-l-ar dracii să-l ia, foarte bine, spuse Jamie, fără să 
fie mulţumit defel, pentru că ştia că pentru slujba aceea nu 
avea nici un fel de recompensă. Norbert spuneţi? Apropo 
de el, aţi auzit despre conflictul lui cu tai-panul? 

— Ce-i cu ei? 

Jamie le spuse despre cearta lor şi despre posibilul duel. 

— Deja cota pariurilor a ajuns de cinci la unu. Toţi sunt 
siguri că într-o bună dimineaţă unul din ei o să fie găsit 
rece, bun de-nmormântat. 

Sir William ridică ochii în tavan, oftând şi rosti, foarte 
îngrijorat: 

— Lipsesc şi eu trei zile şi când mă întorc, totul e cu fundu- 
n sus! 

Rămase o clipă pe gânduri. 

— Phillip, să le transmiţi din partea mea că le poruncesc să 
fie mâine, la prima oră, la mine la birou! - după aceea, tonul 
neutru al vocii se schimbă dintr-o dată, iar ceilalţi rămaseră 
uluiţi de veninul din glasul lui: Avertizează-i pe amândoi, 
dinainte, că ar fi cel mai înţelept şi pentru unul şi pentru 
celălalt, să asculte sfatul meu şi să se supună blândei mele 


poveţe. Timonier! Dă-i dracului bătaie, pentru numele 
Domnului, parcă suntem la înmormântare! 

— Da, să trăiţi! ... 

— Mi-ai adus cumva servieta, Phillip? 

— Da, sir. 

Tyrer îi mulţumi lui Dumnezeu că-i dăduse prin minte la 
vreme să-i care geanta cu el. 

Hiraga privea prin crăpăturile uşii baricadate, de la 
magazinul lui shoya, unde se adăpostise. Afară se adunase o 
mulţime de oameni înfuriaţi, care strigau cât îi ţinea gura, 
înarmaţi cu pistoale şi muschete. Sudoarea îi curgea şiroaie 
pe faţă. Furia îl înăbuşea şi era şi înfricoşat pentru viaţa lui, 
chiar dacă încerca să ascundă asta în faţa celorlalţi. Spatele 
cămăşii îi era îmbibat de sânge de la o rană destul de 
uşoară, pe care o căpătase în lupta cu netrebnicii de gai- 
jini. Îşi aruncase cât colo redingota, în clipa în care intrase 
în acea casă, ca să înşface degrabă câteva spade, să se 
apere. Shoya stătea lângă el, grozav de nervos, doar cu un 
harpon de peşte în mână, pentru că numai samuraii aveau 
dreptul să poarte arme asupra lor şi asta sub pedeapsa cu 
moartea. 

Alături de el fusese asediat acolo şi un cărunt ashigari 
(infanterist), care îl privea pe Hiraga cu mare admiraţie şi 
nedumerire în acelaşi timp. Admira iscusinţa lui Hiraga în 
luptă şi faptul că, fără îndoială, acesta era shishi, însă era şi 
foarte nedumerit văzându-l îmbrăcat în straie de gai-jin şi 
tuns precum scârbavnicii venetici, în mijlocul cărora se 
părea că-şi face veacul. Atunci de ce era el ţinta acelui atac 
neîntemeiat? Împuţiţii ăştia de gai-jini! ocăra el în gând. Fac 
atâta zarvă pentru un baka de ronin care a încercat să fure 
şi el câte ceva, acolo. Bineînţeles că viermele ăla era un 
amărât de ronin, un nenorocit de hoţ, nicidecum nu voia să 
intre înăuntru pentru femeie. Care om civilizat de pe lumea 
asta şi-ar dori o femeie de-a lor? Şi după aceea, tâlharul a 
fost omorât, aşa cum i se şi cuvenea pentru ticăloşia lui. 


Nimeni n-a păţit nimic din pricina asta... Atunci de ce atâta 
ură şi suferinţă? Baka de gai-jini! 

— Nu e vreo ieşire şi prin spate? întrebă el cu voce tare. 

Shoya clătină din cap că nu, negru la faţă de supărare. 
Pentru prima dată se iscase un astfel de tărăboi în care să 
se amestece atâţia gai-jini, parcă scoşi din minţi de furie. 
Iar el era vârât în toate acestea până peste cap. Nu eliîl 
lăsase pe shishi să se aciuiască acolo? Chiar şi nebunul 
acela de ronin fusese la el în casă, iar el nu-i raportase pe 
niciunul, după cum era obligat prin lege să facă. Nu numai 
pe ei, ci trebuia să anunţe pe orice străin ce trecea prin 
casa lui. 

— Din cauza asta o să ne cerceteze cei de la Bakufu, se 
văicărea nevastă-sa cu o oră în urmă. O să ne ducă legaţi în 
faţa lor ca să depunem mărturie. Trupele lor de intervenţie 
sunt încă aici, stau în cazărmi. Şi noi o să pierdem tot ce-am 
agonisit şi pe deasupra şi capetele noastre proaste. Namu 
Amida Butsu! 

Ea, împreună cu fiica lor cea mai mare, tocmai cumpărau 
nişte legume pentru masă, din piaţă, când prima ceată de 
furioşi năvălise în sat, răcnind din răsputeri tot felul de 
ameninţări, răsturnând coşurile cu verdeață, lovindu-i şi 
alungându-i pe vânzătorii care fugiseră îndată, cât îi 
ţinuseră picioarele, pe la casele lor, să se ascundă. 

— Iertare, stăpâne, bâigui shoya, înspăimântat. Suntem 
înconjurați din toate părţile. Mai sunt gai-jini şi pe strada 
din spate. 

În afară de cei zece-cincisprezece întărâtaţi care atacau 
casa, cea mai mare parte din populaţia coloniei se strânsese 
de o parte şi de alta a Ţării Nimănui, aşteptând. Majoritatea 
veniseră la început ca orice gură-cască, însă curând 
fuseseră asmuţiţi şi ei de scandalagii care voiau răzbunare 
cu orice preţ. În spatele lor, pe uliţa satului, erau postați 
douăzeci de samurai de la Poarta de Nord, care păzeau 
localitatea. În faţă, se aflau în poziţie de luptă samuraii de la 
Poarta de Sud. Niciunul dintre aceştia nu scoseseră încă 


săbiile din teacă, însă toţi stăteau cu mâna pe mânerul lor, 
în frunte cu ofiţerii. La fel şi trupele cu care erau gata să se 
înfrunte. Se aşezară în poziţie de luptă câteva zeci de 
cavalerişti, cu armele pregătite, aşteptând numai ordinele 
generalului. Toţi păreau foarte încrezători în forţele lor, 
vociferau şi fremătau de colo-colo, arzând de nerăbdare să 
înceapă lupta. Din nou, mai-marele samurailor strigă 
acoperind zgomotul acela infernal că gai-jinii trebuie să se 
împrăştie numaidecât, iar generalul strigă şi el iar, foarte 
hotărât, susţinut de un cor de glasuri, că samuraii trebuie 
să se risipească pe dată. Însă nici unii, nici ceilalţi nu 
înţeleseră sau nu voiră să înţeleagă. 

Hiraga nu-l auzi decât pe general, printre toate vocile 
acelea ce îi dădeau dreptate sau protestau. Ce nebun, îşi 
zise el, clocotind de mânie. Dar oricum, nu-i nici pe departe 
atât de ieşit din minţi precum turbatul acela de Ori! Bine că 
e mort, foarte bine că-i mort! Ce prostie, auzi, să facă el ce 
a făcut, fără nici un rost, pentru că n-a izbutit decât să 
producă necazuri altora! Ce prostie! Ar fi trebuit să-l ucid 
eu atunci când l-am prins purtând la gât crucea ei... sau 
atunci când l-am avut în mână, în tunel! 

Când ţipetele femeii spulberaseră liniştea nopţii, apoi 
urmaseră îndată împuşcăturile, el şi Akimoto stăteau pitiţi 
pe străduţa de lângă reprezentanța Struan, aşteptând 
încordaţi să apară Ori, sperând că or să-l prindă acolo. N-o 
văzuseră pe Angelique plecând spre Legaţie, aşa că 
bănuiseră că Ori se afla pe undeva prin preajmă, poate 
chiar în clădirea Nobilei Case. În toată zarva care urmase 
apoi, se alăturaseră şi ei mulţimii de oameni pe jumătate 
îmbrăcaţi, treziţi de zgomotele acelea, şi trecuseră 
neobservaţi, aşa cum erau în haine de rând. Uluiţi, Hiraga 
şi Akimoto îi văzuseră pe cei doi doctori sosind şi apoi, nu 
după multă vreme, cadavrul lui Ori fusese tras la lumină. Pe 
dată, Hiraga îi făcuse semn lui Akimoto şi se pierduseră 
repede în noapte, plini de furie. În clipa când ajunseseră în 
ascunzătoarea lor din sat, Hiraga izbucnise: 


— Fie ca netrebnicul acela de Ori să se reîncarneze ca un 
spurcat de gai-jin, nu ca samurai! Toată prostia lui o să 
pună doar paie pe foc, pentru nimica! Strecoară-te cum poţi 
până în Yoshiwara, ia-o prin tunel şi ascunde-te bine, până 
ce îţi trimit eu vorbă să te întorci sau o să vin să te iau. 

— Şi tu ce faci? 

— Eu sunt de-al lor acum, nu? spusese Hiraga, zâmbind 
viclean. 'Taira este protectorul meu, ca şi căpetenia gai- 
jinilor, care ştie asta. Deci toţi cunosc lucrul ăsta şi eu sunt 
în afară de orice primejdie. 

Însă tare m-am mai înşelat, îşi zise el acum, cu 
amărăciune, în vreme ce toţi cei de afară se înverşunau tot 
mai mult. 

Cu câteva ore în urmă, când nava Pearl tocmai apărea la 
orizont, el părăsise satul şi o luase pe Strada Mare, 
îndreptându-se către Legația britanică, să-i dea lui Tyrer o 
întreagă listă cu fraze uzuale, pe care acesta i le ceruse 
înainte de a pleca. Mergea cufundat în gândurile lui, grozav 
de curios să afle mai întâi ce se petrecuse la întâlnirea de la 
Yedo, când câţiva gai-jini, cu feţe schimonosite de mânie, îl 
treziseră la crunta realitate. 

— Hei, ia uite-l pe gălbejitul ăsta al lui Tyrer... 

— Nu-i samuraiul care... 

— Măi, maimuţoiule, hei, tu, samurai, heya... 

— Seamănă ca două picături de apă cu bestia ailaltă... 

— Hopa, păi chiar că ar fi ceva..., cam acelaşi fel de 
tunsoare... 

— la să te-nvăţăm noi şi pe tine să nu te mai dai la femeile 
noastre! 

Fără să mai stea pe gânduri, dintr-o dată, unul îl pocnise 
pe la spate, lăsându-l lat la pământ. Pălăria i se rostogolise 
cât colo, iar unul dintre gai-jini o călcă în picioare în 
mijlocul străzii pline de noroi, spre hazul tuturor. Apoi 
începuseră să dea cu picioarele în el, care mai de care, 
îmbrâncindu-l de la unul la celălalt, înghiontindu-se între ei, 
să apuce fiecare să dea măcar o dată. Hiraga prinsese 


atunci momentul şi, avantajat de tinereţea şi agerimea lui, 
reuşise să scape, fugind cât îl ţineau picioarele, urmărit cu 
mare greutate de atacanţii săi. Din josul străzii de lângă 
clădirea Struan, dinspre sat, alergau gărzile de samurai din 
amândouă părţile, să vadă ce anume se întâmpla. Câţiva 
necunoscuţi îi blocau drumul spre locul unde îşi ascunsese 
el pistolul, aşa că o zbughise drept în dugheana lui shoya, 
înşfăcase câteva spade care îi erau mai la îndemână şi se 
întorsese spre inamici. Atacul lui îndârjit îi uluise pe aceştia 
şi se împrăştiaseră degrabă. Trei dintre ei căzuseră la 
pământ, unul rănit destul de rău, iar ceilalţi se ridicaseră şi 
dăduseră bir cu fugiţii. Undeva, din josul străzii, cineva 
trăsese un foc de muschetă spre el, dar glonţul trecuse fără 
să-l atingă. Însă tot mai mulţi bărbaţi înarmaţi cu pistoale 
începuseră să se strângă, iar în învălmăşeala aceea de 
samurai şi gai-jini, el şi ashigari reuşiseră să se retragă iar 
în prăvălie. 

Cei trei, Hiraga, ashigari şi shoya se aruncară la pământ, 
în timp ce un glonte le zbură pe deasupra capetelor şi făcu 
ţâăndări un vas ornamental de porțelan. Din camerele din 
spatele casei se auzi plânsetul înfricoşat al unui copil, însă 
imediat fu înăbuşit. Afară, focurile de armă se înteţiră. 
Lunkchurch, înverşunat şi înfierbântat ca de obicei de sticla 
de brandy de după-amiază, începu să răcnească: 

— Să-i ardem ca pe şobolani! Să le dăm foc tâlharilor! 

— Ce, ţi-ai ieşit din toate minţile? Păi tot Yokopoko poate 
să se aprindă de la... 

— Îi frig ca pe şoareci, pe Dumnezeu' meu! Care ai vr'un 
chibrit? 

Când cuterul lui Struan trase la cheul de la marginea 
Mahalalei Beţivanilor, toată lumea se repezi într-acolo. Mica 
piaţetă se umplu îndată, iar un şir de infanterişti marini se 
aliniară la marginea docului. În faţa lor se zărea un rând de 
samurai, în faţa lor mulţimea înfuriată. Şi atunci, pe loc, 
căpitanul de infanterie marină puse planul în aplicare. La 
ordinul lui, soldaţii se aşezară în poziţie de luptă. Formară 


deci un triunghi, cu vârful înainte, cu puştile pregătite şi o 
porniră astfel printre cele două părţi combatante, 
amenințând să străpungă zidul alcătuit din locuitorii 
Mahalalei Beţivanilor. Înspăimântaţi, oamenii se dădură în 
lături, strigând revoltați şi îndârjiţi. Tyrer se grăbi să se 
apropie de samuraiul la fel de speriat de apariţia 
neaşteptată a trupelor de infanterişti disciplinaţi. Englezul 
se înclină, respectuos, şi îi spuse în japoneză: 

— Vă rog, domnule ofiţer, toţi oamenii aici să rămână la 
loc. Vă rog la dumneavoastră să salutaţi pe stăpân al meu, 
stăpânul tuturor gai-jini. 

După obicei, ca un mecanism ce se mişcă fără voia lui, 
samuraiul descumpănit făcu şi el o plecăciune în faţa lui 
Tyrer, care tocmai îşi îndrepta spatele. Sir William, stacojiu 
la faţă de efortul neobişnuit pentru el de a fi făcut un tur de 
forţă până acolo, se opri locului pentru câteva momente şi îl 
privi drept în ochi pe căpetenia samurailor. Pe dată, Phillip 
Tyrer făcu o reverență largă în faţa ministrului, strigând 
poruncitor în japoneză: 

— Salutaţi! 

Căpetenia samurailor, împreună cu toţi oamenii lui se 
supuseră, iar Sir William făcu şi el o reverență. De-acum 
samuraii reveniseră la ordine. După aceea, Sir William se 
întoarse şi merse mai departe, în urma formaţiei de 
infanterişti, care câştiga tot mai mult teren, în vreme ce 
scandalagii care rămâneau prea aproape de puştile armate 
ale soldaţilor erau împinşi deoparte, fără cruţare. 

— Daţi-vă înapoi. Înapoi! înapoi! striga tânărul căpitan, 
simțind cum i se urcă sângele la cap de furie. 

Stătea chiar în spatele celor ce înaintau printre primii şi, 
când observă că mulţimea nu făcea loc îndeajuns de repede 
ca ei să treacă în voie, ordonă, fără să stea pe gânduri: 

— Baioneta la armă! 

Toţi ca unul, infanteriştii marini se dădură înapoi doi paşi, 
fixară baionetele la capetele armelor, le ridicară la nivelul 
pieptului, îndreptându-le spre mulţime, îşi aleseră din ochi 


câte o ţintă vie, ca şi cum ar fi devenit dintr-o dată un 
mecanism ucigător, neiertător, după cum li se şi dusese 
vestea în toată lumea. 

— Pregătiţi-vă de atac! 

Sir William, Tyrer şi McFay rămaseră cu răsuflarea tăiată 
de emoție. Ca de altfel toţi ceilalţi. Se lăsă o linişte 
mormântală. După care diavolul acela al urii, care se părea 
că intrase în mulţime, se spulberă ca şi când n-ar fi fost. Şi 
toţi cei de faţă redevenită nişte oameni fără de căpătâi, ce 
se risipiră ca iepurii care încotro, să-şi scape pielea. Dar 
tânărul căpitan nu se opri aici. 

— Cu arma în mână, după mine! 

În fruntea soldaţilor săi, o porni în fugă spre sat, unde 
adunătura pestriță de negustori, soldaţi, cavalerişti şi 
samurai erau încă gata să se înfrunte, fără să ştie că sosise 
ministrul şi infanteria marină. Din nou, soldaţii se aliniară în 
formaţie de luptă, însă, după ce trecură de mulţimea 
gălăgioasă, îl auziră pe generalul de cavalerie răcnind: 

— Pentru ultima dată vă ordon să ieşiţi afară sau vă arunc 
eu cât colo! ... 

Glasul acestuia însă se pierdu într-un cor de voci furioase. 
Adunătura aceea era pe punctul de a exploda în orice clipă. 
Şi atunci, căpitanul de infanterie marină hotări că nu mai 
avea vreme de pierdut: 

— Pe loc, stai! Tir deasupra capetelor! Foooc! 

Salva bubui dintr-o dată, asurzitoare, iar toţi cei de faţă se 
întoarseră către noii-veniţi, inclusiv cavaleriştii. Toţi se 
învârtiră iute pe călcâie, speriaţi, sau se trântiră la pământ, 
ferindu-se, în vreme ce Sir William, roşu de furie, păşi 
apăsat printre şirurile de soldaţi, întâmpinat de o tăcere 
apăsătoare. Mai încolo, pe stradă, Lunkchurch şi tovarăşii 
lui încremeniseră pe loc, primul cu o cârpă aprinsă în mână, 
pregătit să o arunce. O altă zdreanţă în flăcări ajunsese 
deja pe veranda de lemn, împrăştiind focul pe tot peretele 
uscat. Când dădură însă cu ochii de Sir William şi de 
puşcaşii marini, se risipiră într-o clipă pe străduţele 


lăturalnice, grăbindu-se să ajungă, care cum putea, acasă. 
Toţi rămăseseră cu ochii aţintiţi asupra ministrului. Acesta 
îşi aşeză pălăria elegantă, foarte impunătoare, mai bine pe 
cap şi scoase din buzunar o hârtie şi rosti, cu voce tare şi 
răspicată: 

— Dau citire Hotărârii Majestății Sale cu privire la 
răzvrătire: „Dacă o astfel de adunare neautorizată nu se va 
risipi în bună linişte şi cât mai repede cu putinţă, orice 
bărbat, femeie sau copil este pasibil de arestare, conform 
legii şi...” 

Următoarele lui cuvinte se pierdură în potopul de proteste 
şi înjurături însă, pe dată, mulţimea începu să se împrăştie. 
Hotărârea cu privire la răzvrătire, adoptată în 1715, fusese 
promulgată de Parlamentul Britanic după Rebeliunea 
lacobiţilor, care numai prin forţă fusese stăvilită şi 
înăbuşită. Noua lege avea ca scop oprirea oricărei întruniri 
neautorizate încă de la bun început. Prin actul respectiv, se 
garanta dreptul oricărui magistrat sau judecător de pace, 
precum şi datoria acestora de a da citire documentului 
respectiv în cazul în care se strângeau într-un loc public 
mai mult de douăzeci de persoane care prezentau o 
ameninţare la adresa ordinii şi liniştii imperiului, iar 
obligaţia revoltaţilor era să asculte şi să se supună 
prevederilor acestei legi. Cei care nu voiau să se supună, în 
decurs de patruzeci şi cinci de minute, erau pasibili de 
arestare, închisoare sau, dacă li se dovedea vinovăția, chiar 
de pedeapsa cu moartea sau puşcăria pe viaţă, fără a mai 
avea şanse de grațiere decât dacă binevoia Majestatea Sa. 

Însă Sir William nici nu avu nevoie să termine de citit 
hotărârea, pentru că strada se goli de îndată. Nu mai 
rămaseră acolo decât soldaţii, generalul şi samuraii. 

— Phillip, discută tu cu ei, spune-le să se întoarcă la 
posturile lor, te rog. 

Îl privi pe Tyrer cum se apropie de căpetenia samurailor, îl 
salută, iar acesta îi răspunde întocmai. Phillip este un tânăr 
de ispravă, îşi spuse Sir William, mulţumit, apoi se întoarse 


spre general, privindu-l tăios. Acesta se făcuse roşu ca racul 
la faţă şi asuda ca o fântână. 

— Neaţa, Thomas. 

— Nă dimineaţa, sir, îl salută generalul, cu un rest de 
curaj, însă mai mult de ochii soldaţilor. 

Sir William nu-şi ridică pălăria când îi dădu bineţe. Bătrân 
şi tâmpit, îl ocări el în gând. 

— Plăcută zi pentru toată lumea, aşa-i? îl ironiză el, ca şi 
cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Eu nu vreau decât să-ţi 
sugerez să dai drumul oamenilor la treburile lor. 

Generalul nu scoase o vorbă, ci numai îi făcu semn 
ofițerului de cavalerie care, în sufletul lui, era mai mult 
decât bucuros că venise ministrul, ştiind sigur că de data 
aceea japonezii nu erau de vină, ci mai degrabă ar fi trebuit 
să-i calce sub copite pe nespălaţii de negustori şi încurcă- 
lume. Ce bandă de descreieraţi şi lepădături fără nici o 
lege! îi blestemă el în gând. 

— Sergent! strigă la rândul lui. 'Toţi soldaţii să se întoarcă 
la cazarmă! Acum! 

Ostaşii începură să se strângă în coloană. Tyrer făcu iar o 
ultimă plecăciune respectuoasă în faţa căpeteniei 
samurailor, foarte mândru de cum reuşise el să se descurce 
întru totul, apoi îi urmări cu privirea pe cavalerişti cum se 
îndreptau spre unitate, îndemnându-şi caii în buiestru, spre 
Poarta de Nord. 

— Frumos spectacol, fir-ar să fie, Phillip, bravo, te-ai 
descurcat straşnic! exclamă admirativ Jamie McFay. 

— Zău? N-am făcut chiar mare lucru, replică Tyrer cu 
modestie. 

Jamie se încruntă. Era ud leoarcă de teamă că tot o să-i 
treacă vreunuia prin tărtăcuţă să apese pe trăgaci sau să 
dea cu sabia în cineva. 

— De data asta era cât pe ce să iasă lată rău de tot! 

Se uită apoi la Sir William, care vorbea foarte aprins cu 
generalul, acum încă şi mai roşu la faţă şi foarte tăcut. 


— Wee Willie i-o trage pe bune idiotului ăla de băşinos 
bătrân! spuse McFay în şoaptă, zâmbind satisfăcut. Auzi, ce 
dobitoc! 

— Este..., începu Tyrer, dar se opri auzind şi el zarva de pe 
stradă. 

Samuraii alergau cât îi ţineau picioarele spre o prăvălie 
din partea de răsărit, care acum era deja cuprinsă de 
vâlvătaie. 

— Sfinte Atotputernice, asta-i casa lui shoya! răbufni 
Phillip, luând-o la goană într-acolo, cu McFay după el. 

Câţiva samurai se repeziseră deja pe verandă, să stingă 
focul, călcând lemnul aprins în picioare, în vreme ce alţii se 
grăbeau spre cisternele cu apă şi găleţile, aşezate la 
îndemână pentru astfel de nenorociri, destul de des 
întâlnite. Când Tyrer şi McFay ajunseră acolo, focul era 
aproape înăbuşit. Se mai aruncară încă vreo cinci-şase 
găleți de apă şi totul se linişti ca prin farmec. Tot peretele 
de afară al dughenei fusese mistuit. Înăuntru, cei doi 
europeni îi zăriră pe shoya şi pe ashigari. Amândoi ieşiră pe 
verandă. Shoya îngenunche şi plecă respectuos capul, iar 
soldatul se închină şi el, murmurând mulţumiri. Spre marea 
uimire a lui McFay, nu se vedea nici urmă de Hiraga, cel pe 
care el şi Tyrer îl cunoşteau ca fiind de fapt Nakama. Însă 
înainte ca unul dintre ei să poată deschide gura, căpetenia 
samurailor începu să-l întrebe pe shoya şi pe ashigari. 

— Cum a izbucnit focul? 

— Un venetic a aruncat o cârpă aprinsă lângă peretele de 
lemn, stăpâne. 

— Rahaţii ăştia de câine turbat nu se mai potolesc o dată! 
să faci o plângere şi să spui din ce pricină s-a iscat toată 
nenorocirea asta... Mâine, shoya! 

— Da, stăpâne, am înţeles. 

Căpetenia samurailor, un bărbat de peste treizeci de ani, 
însemnat de vârstă, cercetă din priviri prăvălia. 

— Unde-i celălalt bărbat? 

— Iertare, stăpâne, nu ştiu despre cine vorbii. 


— Celălalt. Japonezul care a fost hăituit până aici de gai- 
jini! repetă samuraiul furios. Hai, răspunde o dată! 

Ashigari însă făcu o plecăciune plină de respect: 

— Iertare, stăpâne, dar n-a mai fost nimeni altcineva aici! 

— L-am văzut eu, cu ochii mei, intrând aici... Avea săbii în 
mână! - se întoarse spre ostaşii lui. Cine l-a mai văzut? Toţi 
clătinară din cap, stânjeniţi, căpetenia se făcu purpuriu la 
faţă de mânie. Cercetaţi prăvălia degrabă! 

Se apucară să răstoarne totul cu susul în jos, dar nu 
scoaseră la iveală decât pe cei din familia lui shoya şi 
servitorii acestuia, înspăimântați de moarte, care căzură în 
genunchi cu capul plecat şi rămăseseră aşa, tremurând de 
frică. Se jurară toţi că nu văzuseră pe nimeni. Urmară 
câteva clipe de tăcere apăsătore, apoi Tyrer şi McFay 
rămaseră cu gura căscată de uimire văzându-l pe ofiţerul 
samurai cum se repede ca un uliu, urlând şi ocărându-i cât 
îl ţinea gura, ca ieşit din minţi. Fără să se clintească, 
ashigari şi ceilalţi soldaţi suportară cu stoicism furiile mai- 
marelui, iar sătenii se prefăcură în stane de piatră, 
îngenuncheaţi, cu frunţile lipite de pământ, sub ploaia de 
înjurături. Fără veste, căpetenia se apropie de ashigari şi îl 
plesni cu toată puterea peste faţă, cu dosul palmei. Omul 
însă îşi păstră firea, stând mai departe nemişcat, sub 
potopul de lovituri şi blesteme. Atunci, ofiţerul răcni o dată 
un ordin, iar shoya sări în picioare ca ars, încremenind 
locului, celălalt se repezi la el, lovindu-l ca ieşit din minţi, 
numai peste faţă, în timp ce femeia şi copiii lui încercau să 
nici nu clipească de fiecare dată când îl mai pocnea. Tot atât 
de neaşteptat precum începuse, mai-marele samurailor se 
opri. Cei loviți aveau acum feţele umflate şi începuseră să se 
învineţească. Făcură o plecăciune până la pământ. Apoi 
shoya îngenunche din nou. Foarte important, ca şi cum 
nimic nu s-ar fi întâmplat, ofiţerul samurai răspunse la 
salut, făcând şi el o plecăciune. Ceilalţi samurai se aliniară, 
iar el trecu în frunte şi o porniră spre Poarta de Nord. Tyrer 
şi McFay rămaseră uitându-se după ei, fără să le vină să 


creadă. Când socoti el că e timpul potrivit să se ridice de 
jos, shoya sări în picioare, copii şi nevasta lui intrară în 
casă, iar el începu să supravegheze reparația peretelui ars. 
Pe stradă, viaţa satului îşi reluă cursul normal. 

— Şi până la urmă de ce dracu' toate astea? întrebă Jamie 
nedumerit. 

— Habar n-am, zise Tyrer, la fel de şocat ca şi celălalt de 
violenţa cu care se purtase samuraiul şi de stoicismul cu 
care o înfruntaseră ceilalţi. N-am priceput decât câte o 
vorbă din zece... Cred că din pricina lui Nakama. Am 
impresia că toţi din casă au jurat că nu a fost aici. 

— Da' asta-i imposibil, izbucni celălalt... Eu ştiu sigur că a 
fost aici... L-am văzut cu ochii mei, se încruntă McFay, 
neînţelegând. Şi în afară de asta, de ce l-au suportat pe 
ţicnitul ăla fără să crâcnească? Doar era turbat rău de tot, 
nu? lar acum uită-te şi dumneata la ei cum se poartă de 
parcă nimic nu s-ar fi petrecut?! De ce toate astea? 

— Nu ştiu, ridică Tyrer din umeri. Poate că o să ne 
lămurească Nakama. Dar un singur lucru pot să-ţi spun: n- 
aş vrea vreodată să cad în mâinile lor! 

— Bună, Angel, cum te simţi? 

— Bună, iubitule, mă simt..., mă simt cu mult mai bine, 
mulţumesc, răspunse Angelique, zâmbind cam forţat. 

Struan intră în cameră şi închise uşa în urma lui. Ea stătea 
întinsă între perne, în dormitorul de la Legația franceză. 
Soarele de amiază pătrundea sfielnic prin fereastra 
întredeschisă, iar umbra santinelei ce patrula acum în 
permanenţă în faţa geamului ei se zărea trecând din vreme 
în vreme. 

În acea dimineaţă, când Malcolm dăduse fuga să vadă cei 
se întâmplase, şontâcăind pe jumătate dezbrăcat, Angelique 
se opusese ferm stăruinţelor de a se muta înapoi la 
reprezentanța Struan, pentru că numai ea ştia că, în acea 
seară, Andre Poncin avea să-i aducă medicamentul ce o 
putea scăpa de tot răul acela. Nu, nu o scăpa de rău, ci de 
orice rău de pe lume, ar fi voit ea să strige în gura mare. 


Da, Andre o să mă scape de răul pe care îl port în mine şi de 
cel pe care l-am făcut cu bună ştiinţă. 

— Oh, Mon Dieu, mă simt bine, Malcolm, şi nu vreau să mă 
mişc nici un pas măcar din clădirea asta! 

— Bine, dar te rog să nu plângi, iubita mea, nu plânge, te 
TOg... 

— Atunci lasă-mă aici, singură. Malcolm, mă simt bine, 
crede-mă. Sunt în deplină siguranţă aici, întotdeauna am 
fost, iar doctor Babcott mi-a dat ceva ca să nu mai tremur 
aşa, am dreptate, doctore? 

— Aşa-i Malcolm, îl asigurase Babcott. Şi nu te mai 
îngrijora de pomană. Angelique n-a păţit nimic şi când o să 
se trezească mai târziu, va fi ca şi cum nimic nu s-ar fi- 
ntâmplat, o să vezi tu. Mai bine însă nu ai muta-o de-aici 
deocamdată. Şi nu ai de ce te teme. 

— Da' cum dracu' să nu mă îngrijorez, auzi la el?! 

— Poate diseară vine înapoi la... 

— Nu, nu, se împotrivise ea, cu lacrimile curgându-i 
şiroaie, nu diseară, poate mâine. 

Slavă Domnului că ne-a lăsat lacrimile pe lume, îşi spunea 
ea, privindu-l pe-Malcolm cum se apropie degrabă, 
şchiopătând îngrozitor, ca să o liniştească. Ştia prea bine că 
acea armă cerească era de neînlocuit împotriva bărbaţilor, 
pentru că, deşi plânsul era socotit un semn de slăbiciune, 
era o platoşă de nebiruit. Struan îi zâmbea drăgăstos, însă 
ea observase cearcănele adânci de sub ochi, ciudate. 
Malcolm părea cuprins de o mare oboseală. 

— Am mai trecut eu pe-aici mai devreme, dar tu dormeai, 
aşa că n-am vrut să te deranjez. 

— Tu ştii că nu mă deranjezi niciodată. 

Neliniştea şi dragostea i se citeau atât de clar pe chipul 
plăcut încât ea se strădui din toate puterile să se abţină să 
nu urle în gura mare adevărul-adevărat. 

— Nu mai fi supărat, dragul meu drag, totul o să fie 
minunat, în curând, promit! 


El se aşeză pe un scaun lângă pat şi se apucă să-i 
povestească despre răscoala ce era cât pe ce să 
izbucnească şi cât de repede reuşise Sir William să pună 
ordine. 

— Este un om de ispravă, în multe privinţe, spuse el tare, 
însă în gând adăugă: însă într-alte privinţe, este absolut 
cumplit de enervant. 

Şi el şi Norbert Greyforth fuseseră convocați la o 
întrevedere în prezenţa guvernatorului, a doua zi 
dimineaţa. Bineînţeles că se întâlnise degrabă cu Norbert, 
în taină, ca să discute problema între patru ochi. 

— Da' nu-i deloc treaba băşinosului ăla de Wee Willie! 
răbufnise Norbert, furios. El să aibă grijă să vadă cum se 
descurcă acum cu japonezii ăştia şi să aducă flota înapoi cât 
mai repede. Auzi, da' străinul ăla, tâlharul, am înţeles eu că 
l-ai recunoscut ca fiind unul dintre asasinii bătrânului 
Canterbury. Chiar era al doilea ucigaş? 

— Nu, eu n-am zis aşa ceva. Eu cred că era altul, deşi se 
pare că este limpede că a fost împuşcat, avea o rană la 
umăr. Hoag zice că este acela pe care l-a operat ella 
Kanagawa. 

— Da' ce dracu' căuta la fereastra fetei? 

— Habar n-am... E tare încurcată chestia asta... Cred că 
totuşi nu era decât un hoţ... 

— Chiar că-i ciudat rău de tot. Şi mai era şi catolic. Da, da, 
ce aiureală... 

Struan o văzu pe Angelique privindu-l curioasă, ca şi cum 
ar fi aşteptat să continue povestirea. Se întrebă atunci dacă 
ar fi momentul să discute cu ea în mod deschis. Să o întrebe 
ce anume credea ea despre japonez, să vorbească amândoi, 
poate se lămureau aşa. Însă logodnica lui părea atât de 
fragilă şi neajutorată în clipele acelea, încât se hotări să 
amâne pentru altă dată. Oricum, bestia aia era în pământ 
de-acum şi asta conta cel mai mult. 

— Când o să vin iar la tine, după cină, o să-ţi aduc ultimul 
număr din Illustrated London News. Este acolo un articol 


foarte interesant despre ultima modă londoneză... 

Angeligue îl asculta numai pe jumătate, abia stăpânindu-se 
să nu se uite mereu la ceasul de pe cămin, care măsura 
minutele ticăind uşurel. Andre îi spusese că se întoarce de 
la Yoshiwara pe la nouă seara şi că atunci ea trebuia să aibă 
deja pregătită o cană mare cu ceai verde şi ceva dulce de 
mâncare, pentru că se putea ca licoarea aceea să fie destul 
de rea la gust. Şi îi mai trebuiau şi nişte prosoape. În plus, 
nu mai avea voie să ia nici o pilulă de dormit din cele pe 
care i le dăduse Babcott. Se uită totuşi la ceas. Era 6,45. Ce 
greu trece timpul când aştepţi, îşi zise ea, tot mai 
nerâbdătoare. Vocile acelea lăuntrice se treziră iar la viaţă. 
Nu fi îngrijorată, îi şopteau ele. Orele or să treacă pe 
nesimţite şi după aceea vei scăpa de toate relele. Nu uita, 
Angeligue, ai câştigat deja o luptă. Ai fost atât de curajoasă 
şi de isteaţă şi totul a mers perfect... Deci nu te mai teme de 
nimic, pentru că tu eşti în viaţă, iar ela murit. Şi aşa ar fi 
făcut orice femeie ca să se salveze, ca să poată trăi... Şi 
curând te vei elibera de el, de celălalt, şi totul se va duce pe 
apa uitării ca şi cum n-ar fi fost decât un coşmar ca toate 
celelalte... O să scap, slavă Domnului, slavă Domnului, 
repeta ea în gând. Îi zâmbi logodnicului ei, simțindu-se mai 
în putere, mai liniştită. 

— Ce frumos eşti astăzi, Malcolm! Îţi stă minunat în 
hainele astea de seară. 

Amabilitatea ei îi mai risipi şi lui amărăciunea, căci totul îi 
părea urât şi plin de murdărie... în afară de ea. Se lumină 
dintr-o dată. 

— Of, Angel, dacă n-ai fi fost tu, cred că aş fi explodat de 
mult. 

În seara aceea avusese multă bătaie de cap cu alegerea 
veştmintelor cele mai potrivite şi a ghetelor din piele de 
căprioară. Până la urmă, îmbrăcase o cămaşă din mătase 
albă, cu manşete de dantelă, o cravată albă, cu ac de rubin, 
pe care i-l dăruise tatăl lui la ultima sa aniversare, când 
împlinise douăzeci de ani, pe 21 mai. Bine că nu mai sunt 


decât şase luni până la majorat, iar după aceea o să fiu liber 
ca pasărea cerului, o să fac tot ce cred de cuviinţă, se 
bucură în sinea lui. 

— Numai faptul că exişti şi tu pe lumea asta nenorocită mă 
mai ajută să nu-mi pierd minţile şi s-o iau razna, Angel, oftă 
el, iar zâmbetul nevinovat şi plin de dragoste îi alungă 
femeii toate temerile. 

— Îţi mulţumesc, iubitule, se fandosi ea. Dar de ce spui că 
ai fi explodat? 

— Ei, din pricina unor încurcături financiare, spuse el în 
treacăt, ocolind adevăratele motive. Blestemaţii ăştia de 
politicieni ne dau peste cap toate afacerile, toate zonele de 
influenţă, în goana lor după putere, bani şi afirmare, fără 
deosebire de ţară, credinţă sau culoare politică. Lor să le fie 
bine. Slavă Domnului că Nobila Casă este în afară de orice 
pericol. 

Nu-i spuse o vorbă despre criza prin care trecea firma din 
pricina zahărului hawaiian, a presiunii pe care compania 
Brock o exercita tot mai mult asupra pieţelor de desfacere 
ale Nobilei Case şi hărţuielile de tot felul în lumea băncilor, 
stânjenirea împrumuturilor. Cu o zi în urmă, de la Victoria 
Bank, cea mai importantă bancă din Hong Kong, la care 
firma Brock deţinea cea mai mare parte din acţiuni, i se 
trimisese şi lui o copie după o scrisoare expediată mamei 
sale, Tess Struan, care deţinea funcţia de director general 
al companiei. Pe copia lui scria numai: „Pentru dl. Struan 
Ssq., Yokohama, pentru informare”. Pe Malcolm îl izbise 
ostilitatea declarată a tonului informării respective: 
„Doamnă, ţinem să vă reamintim prin prezenta că firma 
Struan are la noi datorii ce nu-i fac deloc onoare, precum şi 
prea multe poliţe justificate prin garanţii debitabile şi 
profituri nu tocmai onorabile; cele mai multe din aceste 
poliţe au scadenţa la 31 ianuarie. De asemenea, vrem să vă 
informăm, doamnă, din nou, că plata tuturor acestor ne- 
Nobile poliţe pe care le deţine banca noastră trebuie făcută 


până la data stabilită. Am onoarea să vă prezint respectele 
mele, doamnă. Al dumneavoastră supus, etc.” 

Nici o problemă, îşi spunea el foarte convins. O să găsesc 
eu o cale să-i fac una cu pământul pe netrebnicii ăştia şi pe 
tot neamul Brock. Dacă îl omor pe Norbert, o să fie un 
început de bun augur. Avem directori foarte capabili, un 
personal clasa întâi, flota noastră este încă prima din toate, 
iar căpitanii ne sunt credincioşi cu trup şi suflet. 

— Nu-ţi bate tu capul cu zvonurile astea despre Brock, 
Angel. Ne descurcăm noi cu ei cumva, ca întotdeauna. 
Războiul ăsta civil din America ne-a sporit infinit profiturile. 
Acum noi îi ajutăm pe sudişti să scoată bumbacul din ţară, 
cu toată blocada impusă de nordişti, ca să ajungă la 
fabricile noastre din Lancashire şi să capete în schimb praf 
de puşcă, arme şi tunuri care se produc la Birmingham. Da, 
jumătate pentru sudişti, jumătate pentru nordişti. Noi îi 
aprovizionăm cu de toate, de la maşinării, prese şi pantofi, 
până la nave şi ceară de sigiliu. Capacitatea de producţie a 
Marii Britanii este uluitoare, acoperă mai mult de jumătate 
din toată producţia industrială a lumii întregi. Dup-aia mai 
stăpânim şi comerţul cu ceai şi cel cu opiu, transport din 
Bengal în China. Iar anul ăsta avem o recoltă 
nemaipomenită... Eu ştiu cum să cumpăr bumbac mai ieftin 
din India şi să completăm piaţa americană... După care, cu 
toate navele noastre... Ce mai, Anglia este cea mai bogată şi 
mai prosperă ţară de pe glob, iar tu eşti minunat de 
frumoasă. 

— Vă mulţumesc, prea amabile domn! Je t'aime..., să ştii 
că te iubesc cu adevărat, Malcolm... Ştiu că sunt cam 
ciudată uneori, dar o să mă străduiesc să fiu cea mai bună 
soţie din toate şi îţi făgăduiesc că... 

EI se ridică de pe scaun şi o opri cu un sărut. Mirosea 
puternic a fum de trabuc şi a pomadă, miros bărbătesc 
plăcut. Braţele lui erau puternice, musculoase. Cu o mână 
aspră, muncită, îi dezmierda uşor sânul, buzele îi erau 
ferme, cu un gust uşor de brandy. Exact opusul celuilalt. 


Uită-l, îi şopteau vocile întruna. Nu pot, încă nu pot, îşi zicea 
ea cu disperare. Cum stătea aşa aplecat asupra ei, el simţi 
că poziţia e grozav de dureroasă pentru spatele lui încă 
nevindecat şi pentru muşchii stomacului, atât de încordaţi 
din pricina oboselii şi cu un efort îşi îndreptă spinarea, cu 
toate că ar fi fost nespus de fericit să facă chiar atunci 
dragoste cu ea (dacă ar fi vrut şi Angeligue), fără să mai 
ţină seama de nici un fel de dureri. 

— Cu cât ne căsătorim mai repede, cu atât mai bine, şopti 
el, sigur că simţise buzele şi sânul ei tresărind la atingerea 
lui. 

— Ah, da, te rog, da... 

— De Crăciun, atunci. Adică luna viitoare. 

— Crezi tu câ... Dar stai jos, iubitule, odihneşte-te aici 
puţin. Crezi că am putea să discutăm despre... când ne 
întoarcem la Hong Kong? 

— Eu... nu m-am hotărât încă, zise el, iar bună-dispoziţie i 
se spulberă pe dată, când îşi aduse aminte că trebuia să o 
înfrunte pe maică-sa. 

— Poate că ar trebui să plecăm săptămâna viitoare şi... 

— Nu mă mişc de-aici până nu o să fiu pregătit pentru ce 
m-aşteaptă. 

Şi până nu o să scap de afurisitele astea de dureri, adăugă 
el în gând, simțind cum îi sfredeleau toate măruntaiele. 
Atunci o să pot să mă descurc eu şi cu ea şi cu Brock şi cu 
nemernicii ăia de la bancă. Înainte de a veni Ang6lique, 
luase a doua doză de opiu, mai devreme decât de obicei, ca 
să-şi mai aline suferinţa. Mai am încă o priză diseară, 
înainte de culcare, iar mâine dimineaţă o să mă trezesc cu 
chef de toate. Şi tot de mâine încolo, nu mai iau opiu decât 
o singură dată pe zi. Nu puteam să încep chiar de azi 
pentru că... azi-noapte a fost ce-a fost, după aceea a mai 
venit şi Norbert ăla, iar ieri... a, ieri a fost o zi pur şi simplu 
groaznică din toate punctele de vedere... 

— Nu-ţi mai bate tu căpşorul ăla frumos cu tot felul de 
prostitoare. 


— Dar mă îngrijorează foarte mult starea sănătăţii tale, 
Malcolm. Uite, eu nu vreau să mă amestec în cenumă 
priveşte; însă oricum îmi fac griji pentru tine. Şi aş... mai 
vrea să-ţi mărturisesc ceva, ce mă frământă, spuse ea cu 
prudenţă. E vorba despre cearta dintre tine şi Jamie. Oare 
eu nu pot face nimic să... 

Zâmbetul lui o sili să se oprească, mirată. 

— S-a aranjat totul, iubito. Asta-i vestea cea bună de pe 
ziua de azi. Am trimis după el şi când ne-am întâlnit, mi-a 
cerut scuze pentru necazurile pe care mi le-a făcut. Ba 
chiar a depus încă o dată legământ că mă va susţine în tot 
ceea ce vreau eu să întreprind. În totul! 

— Vai, asta-i chiar minunat! Ce bucuroasă sunt! 

Chiar înainte de a veni el la Angelique, Jamie îi ceruse 
câteva minute de audienţă. 

— Iertare, tai-pan, nu vreau să te tulbur, însă aş dori din 
tot sufletul să lămurim totul între noi şi să ne împăcăm şi 
pentru ultima dată, să încerc să-ţi schimb gândul de la 
duelul ăla nenorocit. Pentru că în mod sigur Norbert face 
tot ce-i stă în putinţă să te omoare cu orice preţ. 

— Îmi pare rău, Jamie, dar asta nu te priveşte şi, fii 
convins, şi eu o să-ncerc la fel de mult să-l ucid pe viermele 
ăla. Dar sunt de acord cu tine că trebuie să lămurim o dată 
pentru totdeauna lucrurile, aşa că te întreb pentru cea din 
urmă oară: Jamie, o să mite supui ca unui tai-pan, sau îţi 
rupi sfântul legământ pe care l-ai făcut în faţa Domnului şi a 
mea? 

— Da, făgăduiesc să-mi ascult tai-panul, după cum am 
jurat. 

— Bine. Atunci, după ce o să ne întâlnim cu Sir William, 
mâine, te duci la Norbert, în taină, şi îl întrebi dacă vinerea 
viitoare îi convine. Da, Jamie, ştiu şi eu că e chiar ziua lui de 
naştere. Deci îi spui să ne vedem la pista de curse, în 
spatele stadionului, când mijesc zorile. Iar tu să nu sufli o 
vorbă nimănui despre asta, nici măcar lui Dimitri. 


— Dacă reuşeşti să-l omori, trebuie să părăseşti imediat 
Japonia. 

— M-am gândit şi singur la asta. Cliperul nostru, Storming 
Cloud, o să fie gata de plecare. Ne suim numaidecât la bord 
şi o pornim spre Hong Kong. De-acolo, orice s-ar întâmpla, o 
să izbutesc eu cumva să liniştesc toate apele. 

— Mie unul nu-mi place deloc povestea asta! 

— Aşa-i, te cred, dar asta este. Sper că n-ai uitat deja 
legământul tău, nu? 

— Nu. 

— Bine, Jamie, mulţumesc. Atunci suntem iar prieteni, ca şi 
înainte... 

Însufleţit de acele amintiri, o auzi dintr-o dată pe 
Angeligue care tocmai se bucura: 

— Vai, vai, dac-ai şti cât de fericită sunt că v-aţi împăcat. 

Iar el, foarte mândru, abia se abţinu să nu-i spună şi 
despre duelul de vineri, care avea să înceapă şirul 
răzbunărilor lui personale împotriva Casei Brock. Oricum, o 
să afle ea, Angel, în curând, şi-atunci va fi foarte mândră de 
mine, îşi zise el, grozav de încrezător. 

— N-ai nici un motiv să te îngrijorezi pentru Jamie, iubito, 
nici pentru plecarea la Hong Kong. De fapt, nu ai nici un 
motiv de îngrijorare pentru nimic! 

— Malcolm, dragule, pot să-i scriu mamei tale? întrebă ea 
deodată, de-acum sigură că trebuia să înceapă manevrele 
de înfruntare a duşmanului. 

Andre o avertizase că influenţa lui Tess Struan în cadrul 
companiei era nemăsurată, iar puterea ei asupra lui 
Malcolm, a fraţilor şi surorilor acestuia era copleşitoare. 
Ţinuse să-i reamintească iar că Malcolm era minor, ceea ce 
însemna că, fără consimţământul mamei lui, nu se puteau 
căsătorii decât peste luni de zile, iar dacă aceasta nu voia 
nici în ruptul capului se putea foarte bine să nu se cunune 
niciodată. Parcă eu n-aş fi ştiut şi singură, îşi zise ea, 
nervoasă. 


— Vreau să o asigur că-i port o nemărginită admiraţie şi 
respect şi că-i făgăduiesc să devin cea mai minunată noră 
din toată lumea asta mare! 

Logodnicul ei sări în sus de bucurie: 

— Excelent! O să-i scriu şi eu şi trimitem amândouă 
scrisorile o dată! - îi prinse cu delicateţe mâna firavă. O 
femeie atât de frumoasă ca tine n-ar trebui să-şi chinuie 
mintea atât. Eu sunt sigur de pe acum că mama o să te 
iubească la fel de mult ca şi mine. 

Hiraga repetă pentru a cine ştie câta oară: 

— Când gai-jin departe fugit, shoya spus la mine repede să 
plec... Foarte frică-i era lui de samurai, foarte frică... 

— Mi se pare firesc, pufni Tyrer, aşezându-se mai bine pe 
scaun. 

Hiraga stătea în faţa lui, foindu-se şi el pe scaun, neliniştit. 
Discutau în camera de zi a micului bungalow în care Phillip 
Tyrer locuia împreună cu doctorul Babcott. Camera avea 
numai câteva piese de mobilier - câteva scaune, două 
birouri şi o mulţime de rafturi înşirate pe pereţi, pline cu 
cutioare şi sticluţe de medicamente, pomezi şi licori. 
Ferestrele erau larg deschise şi, cu toate că noaptea aceea 
nu era prea răcoroasă, Hiraga încă tremura, stăpânit de 
emoția pe care o încercase când era cât pe ce să fie 
capturat. În clipa în care zurbagii fugiseră la venirea 
infanteriei marine, iar Hiraga se pregătea să fugă prin 
spatele prăvăliei, îi spusese lui shoya şi ashigari: 

— Ştiţi ce-o să păţiţi şi voi dacă or să mă prindă aici? Mai 
bine nu suflaţi o vorbă despre mine. Mai bine vă ţineţi gura, 
chiar dacă o să încasaţi o bătaie, care o să treacă ea destul 
de repede, decât să putrezim toţi în puşcărie, de unde nici 
noi, nici măcar copiii sau nevestele voastre n-o să ieşim cu 
viaţă! Sonno-joi! 

Tyrer îl întrebă însă, foarte bănuitor: 

— Însă eu tot nu pot pricepe cum de ofiţerul acela acum 
era om ca toţi oamenii, apoi s-a dezlănţuit ca un animal 


turbat şi, când toată lumea o ţinea sus şi tare că n-a văzut 
nimic, şi-a venit din nou în fire! 

— Tot aşa de simplu este, Taira-san. Căpitanul de ra 
samurai sigur era că ashigari încercat să mintă rău ra el şi 
shoya nu spus adevăr şi nici oameni nu spus adevăr, aşa că 
bătut ra ei ca să scape cinstea obrazului... Nu-i adevărat că 
samurai sunt foarte rău, să bată să omoare, pentru că nu 
scrie aşa ra rege. Dar pedeapsă ca asta e corect, aşa că 
toată rumea fericită, nici o probremă numai este acoro! 

— Da, poate că pentru ei nu mai este nici o problemă, rosti 
Tyrer îngândurat, însă noi avem o mulţime de probleme. 
Pentru că Sir William nu este deloc încântat, nici în ce 
priveşte uciderea tâlharului acela, nici în ce te priveşte pe 
tine! 

— Da' eu nu făcut probremă, eu nu atacat ra nimeni, 
oameni atacat ra mine! 

— Îmi pare rău, Nakama, dar nu ăsta-i necazul. Sir William 
spune că tu eşti numai o complicaţie inutilă, care nu poate 
decât să ne dea şi mai multă bătaie de cap şi, îmi pare rău 
că trebuie să recunosc, dar cred că are dreptate. În curând 
autorităţile or să afle că eşti aici, dacă nu cumva au şi prins 
de veste. Iar atunci or să ne ceară să te predăm, iar noi n-o 
să avem încotro, va trebui să ne supunem. 

— Rog ra dumneavoastră... Nu înţereg. 

Tyrer încercă de câteva ori, folosind cuvinte simple, ca să-l 
facă să priceapă, apoi adăugă: 

— Sir William mi-a zis să-ţi transmit că ar fi mai bine 
pentru tine să dispari fără să observe nimeni, când crezi tu 
că e momentul. 

Lui Hiraga i se opri inima în loc. De când scăpase din sat, 
unde era cât pe ce să fie prins, tot încercase să găsească 
vreun temei prin care să întoarcă totul în favoarea lui, 
pentru a dezminţi concluzia ce se impunea în mod clar, de 
la bun început: căpetenia samurailor îşi dăduse seama că în 
colonie se ascunsese un shishi. Însă nu-i rămăsese nici o 
altă soluţie decât să rămână în continuare acolo. Dacă ar fi 


încercat să fugă atunci, era încă şi mai mare primejdie. 
Samuraii aveau să fie cu ochii în patru, mai mult decât până 
atunci, iar dacă îşi dădeau seama că el era Hiraga, cel 
despre care fuseseră înştiinţaţi... îi venea să urle de mânie, 
mintea îi lucra cu febrilitate, dar în zadar, pentru că 
evenimentele se precipitaseră şi îl depăşeau, iar groaza pe 
care o trăise de la trădarea lui Ori îi intrase în suflet. Apoi 
prinse câteva cuvinte-cheie din cuvântarea pe care Phillip 
Tyrer i-o ţinea. Acesta tocmai spunea cât de rău îi pare că 
pierde un ajutor atât de preţios când se străduia mai mult 
să înveţe limba japoneză, dar se părea că nu există nici o 
cale de a evita un astfel de deznodământ nedorit... Într-o 
clipă, Hiraga îşi făcu un nou plan. 

— Ia gândiţi-vă, Taira-san, zise el cu tristeţe. Reu pentru ra 
mine se pleche acum, sigur omoare ra mine. Eu vreau se 
ajut la prieteni inglezi, vreau se fiu reţos... preţos... preţios 
ajutor ra ei, foarte preţios. Eu ştiu ceva despre Satsuma 
daimyo, ştiu ceva taină despre Satsuma. Shoya a dat 
mute..., iertare, murte ştiri ra mine. Eu pot zic cum se faceţi 
Satsuma se ascurte ra voi, se supune ra voi, se supune la 
Bakufu. Eu vreau se ajut la voi. Ia se întrebaţi la Sir 
Wiriamu eu dau veşti despre el şi cum să fie viaţe de la gai- 
jini pezit, voi ţineţi la mine aici la adepost şi daţi alte veşti 
de mine. Târg cinstit. Prieteni, neh? 

Foarte interesat, Tyrer cântări în minte oferta japonezului. 
În mod sigur, Sir William avea să accepte, însă numai dacă 
informaţiile promise erau cu adevărat de mare preţ şi 
numai după ce avea să-l interogheze el însuşi pe Nakama. 
Ceea ce însemna că... Sfinte Hristoase, nu pot lăsa să se 
întâmple aşa ceva! Ar trebui să-i mărturisesc lui Willie că 
japonezul meu ştie englezeşte. Nu am cum să fac aşa ceva, 
să mă dau de gol că am ţinut secretă o astfel de informaţie 
vitală, aş fi concediat fără doar şi poate. Nu, nu pot risca 
într-atâta, câtă vreme Willie este atât de pornit! Mai bine 
pleacă naibii, Nakama, o dată de pe capul meu, înainte să- 


mi rup eu gâtul, iar el să devină pricină de scandal 
internaţional. 

— Îmi pare rău, Nakama, dar nu se poate, zise el 
dezamăgit. 

— Vai ce reu, vai ce reu... De' poate este o cale se..., 
începuse Hiraga, încercând un ultim gambit ca să câştige 
timp. Eu de la Fujiko am mesaj... eeee, Taira-san, reu pare 
ra toţi, vostru mere în inima a ei, ea crede tu cer mai mare 
prieten la ea. Dar mama-san zice, ah reu pare, Fujiko ieri 
început boală de la femei o date pe lune aşa ce nu poate 
primi ra dumneavoastre o zi, doi! 

Observă dezamăgirea de pe chipul lui Tyrer, apoi 
resemnarea şi bănuiala acestuia. Sleit de încordare acum, 
se relaxă puţin, însă în acelaşi timp, rămase grozav de mirat 
cum de un om, mai ales un înalt funcţionar, precum Taira, 
îşi îngăduia cu atâta uşurinţă să-şi arate simţămintele cele 
mai tainice, în faţa oricui, mai cu seamă a unui inamic. Fără 
doar şi poate, barbarii aceştia erau dincolo de orice 
închipuire! 

— Ia uită aici, urmase el înmânându-i evantaiul cu 
ideograme pe care el le dictase cu mare grijă. Poem de ra 
Fujiko scris: „Număr orere foarte tristă. Grebesc în minte 
orere până ce soare de ra tine asupra mea va străruci. lar 
atunci, nici urmă de tristeţe. Opreşte timpu”. 

Îl urmări pe Tyrer cum primeşte cu mare respect evantaiul 
acela, mulţumit de împerecherea cuvintelor ticluite de el, 
dar nu şi de îndemânarea ei de a le caligrafia. Oricum, 
înţelese cu mare satisfacţie că efectul acelui haiku era 
minunat. 

— lar despre necazur de la gai-jin căpetenie am eu pran la 
capu, dar mai întâi afru eu cum a fost întârnire cu shogun 
Taira-san. Întârnire bune, da? 

Akimoto izbucni într-un râs molipsitor. Hiraga nu se mai 
putu abţine şi începu să râdă în hohote şi el. 

— Eeee, Hiraga-san, ce minte strălucită ai avut de l-ai 
mânuit cu atâta iscusinţă pe gai-jin! Strălucită! Sake, să mai 


închinăm cu sake! 

Stăteau de vorbă în camera lor Conspirativă, de la 
subsolul bordelului La Trei Crapi, cu pereţii shoji traşi, ca să 
nu intre insectele de noapte. Rămurelele de arțar, cu frunze 
în toate nuanțele toamnei, aşezate într-un vas ornamental, 
înfrumuseţau încăperea. Câteva lămpi cu ulei luminau ici- 
colo. Îşi puseseră spadele alături, iar când slujnica părăsi 
camera, dădură pe gât încă un păhărel de sake. Apoi 
Akimoto întrebă, foarte curios: 

— Şi după aceea ce s-a mai întâmplat? 

— După ce peştişorul de Taira a înghiţit hulpav momeala, 
ne-am dus să ne închinăm în faţa marii căpetenii, care ne-a 
făcut pe amândoi cu ou şi cu oţet. Eu însă i-am zis că, fără 
ca Iaira să ştie, o rup puţin pe englezeşte, pentru că am 
învăţat câte ceva de la olandezii din Deshima... 

— Şi n-ai minţit deloc, răspunse Akimoto şi umplu iar 
cupele cu sake. 

Şi el fusese înscris la aceeaşi şcoală din Shimonoseki, unde 
se instruiau samuraii din Choshu, cu talent la limbile 
străine, însă nu fusese selectat pentru clasele de limbi 
străine, în schimb primise poruncă să se specializeze în 
probleme de navigaţie modernă ca toţi cei din Occident. lar 
acolo avusese drept profesor pe un căpitan de marină 
olandez, ieşit la pensie. 

— Baka! De ce nu mi-o fi intrat mie-n cap vreun pic de 
engleză sau olandeză?! Asta e! Şi ce-a zis căpetenia gai-jin? 

— Păi nu prea multe. Taira s-a prefăcut foarte mirat când a 
auzit aşa ceva, după cum vorbiserăm noi mai înainte. A fost 
foarte uşor să-l duc de nas pe mai marele lor, cu câteva 
povestitoare despre Satsuma, despre Sanjiro şi fortăreaţa 
lui de la Kagoshima. Dup-aceea le-am mai zis câteva istorii 
auzite de la alţii şi aşa mai departe, se împăună Hiraga, de 
parcă totul fusese într-adevăr floare la ureche. 

De fapt, întrevederea nu fusese deloc uşoară pentru el. | 
se puseseră întrebări foarte directe şi iscoditoare şi cu greu 
izbutise să-l convingă pe gai-jin de nevinovăția lui. În 


disperarea lui de a rămâne în colonie, spusese mai multe 
decât ar fi trebuit, atât despre intenţiile politice ale 
provinciilor Satsuma şi Tosa, cât şi despre oamenii lui din 
Choshu, ba chiar despre shishi. Simţi cum i se face un gol în 
stomac amintindu-şi cum îl privise Sir William îndelung, cu 
ochii lui albaştri, tăioşi, de nepătruns, de parcă ar fi vrut să 
vadă tot adevărul prin el, apoi, într-un târziu, rostise scurt 
şi răspicat: 

— O să mă gândesc dacă-ţi pot permite să mai stai aici o 
vreme. Oricum, mâine vom discuta din nou. Între timp, o să 
stai la Legaţie, ca să fii în deplină siguranţă. 

— Mai bine stai la shoya, Sir Wiriamu-sama. 

— Te muţi la Legaţie chiar astă-seară şi stai cu domnul 
Tyrer. Nu pleci de-acolo decât cu permisiunea lui sau a 
mea. Când o să ieşi pe stradă să ai mare grijă să nu cumva 
să mai intri în conflict cu vreunul dintre oamenii noştri. Ori 
te supui fără să crâcneşti la tot ce-ţi poruncim noi, ori o să 
fii alungat dincolo de Poarta de Nord... imediat! 

Din nou, Hiraga fusese nevoit să bâiguie, cu slugărnicie, 
mulţumiri mieroase, însă de fapt clocotea de mânie în 
sufletul lui şi încă nu-i trecuse furia, ba dimpotrivă, se 
gândea mai mult ca niciodată să pună în aplicare planul lui 
Ori şi să ardă colonia din temelii... Dar numai atunci când 
va considera el că este momentul potrivit. Fie ca toţi zeii din 
ceruri, dacă există, să-i blesteme pe vecie pe nenorociţii de 
gai-jini! 

— Mai vrei sake? întrebă Akimoto, în timp ce i se prelingea 
pe bărbie o şuviţă de salivă. 

— Da, mulţumesc, răspunse Hiraga, cu chipul schimonosit 
de ură. Ori ăla! Baka pentru că a murit înainte de a-l ucide 
eu! 

— Da, da... Dar bine că-i mort, ca şi Shorin, de altfel. N-au 
fost în stare să facă nimic altceva decât necazuri, ca toţi cei 
din Satsuma... bărbaţii, nu femeile, adăugă el repede, 
aducându-şi aminte de sora lui Shorin, Sumomo. 


— Aşa-i, toţi cei din Satsuma numai necazuri au adus, îl 
aprobă Hiraga, îngândurat. Mda, Sumomo..., habar n-am în 
ce parte să trimit să aflu veşti de la ea, pe unde-o fi..., dacă 
o fi ajuns acasă teafără şi nevătămată... Ca să ajungă poate 
să piardă săptămâni întregi pe drum, apoi mai trec încă 
vreo câteva săptămâni până tata poate trimite ştiri despre 
ea până aici. Da, da, veştile ajung cam în două, poate chiar 
trei luni... 

— Dar l-ai rugat pe Katsumata să o caute. lar el are 
iscoade peste tot, de-aici la Kyoto. Fii liniştit, fata asta ştie 
să-şi poarte singură de grijă. O să auzi tu curând de ea. 
Akimoto se scărpină între picioare, foarte nervos, nu-i era 
deloc pe plac că Hiraga era atât de indispus. Ştii şi tu că 
suntem aproape închişi de vii aici. Trupele Bakufu au primit 
întăriri şi acum umblă în toate părţile, doar-doar or prinde 
pe vreunul de-ai noştri. Toate mama-san sunt foarte 
îngrijorate şi după tot tămbălăul de astăzi, Raiko... n-o să ne 
îngăduie să stăm prea mult aici! 

— Ba o să stăm atât cât o să plătim. Şi atâta vreme cât 
tunelul este cea mai sigură cale de scăpare, putem fugi 
chiar şi pe mare, dacă este nevoie. Of, blestematul ăla de 
Ori?! 

— Ei, dă-l şi tu uitării acum! zise Akimoto, nerâbdător. 
Atunci ce facem? 

— Aşteptăm. Gai-jinii o să mă adăpostească..., osă aibă el 
grijă Taira! 

— Din pricina lui Fujiko, neh? Eeee, este înnebunit după 
ea! Ce-o fi văzând atâta la târfa aia ieftină? Nici nu-mi pot 
închipui! Că nu-i decât o curvă ca toate celelalte! se miră 
Akimoto şi apoi, venindu-i o altă idee, începu să râdă cu 
poftă. Ştii ce, spuse el, trecându-şi degetele prin părul lui 
ţepos. Cred că într-o seară o să mă duc la ea, numai ca să 
văd şi eu dacă are vreun meşteşug ascuns. Da, da, mă duc... 
chiar dacă-i spurcată de-acum de venetic! 

— Atunci du-te chiar în seara asta, dacă vrei, că Taira n-o 
să vină. 


— Da, dar Raiko cred că deja i-a trimis alţi clienţi, pentru 
că-i lacomă... 

— Aşa-i, numai că Fujiko este plătită dinainte. 

— Cuuum?! 

— Noua mea înţelegere cu Raiko este că n-o să o dea pe 
Fujiko altcuiva decât dacă eu şi ea ne înţelegem mai întâi... 
Aşa că o pot păstra pentru 'Taira oricând, dacă eu hotărăsc 
aşa. Dar dacă tu o vrei, poţi să te duci, că-i destul de ieftină. 

— Bine, că tot am nevoie de toţi banii pe care-i mai am 
pentru că Raiko m-a silit să plătesc cu banii jos, mârâind că 
deja am întrecut orice limită a datoriilor mele faţă de ea, 
rânji Akimoto mulţumit şi sorbi şi ultima picătură din 
paharul cu sake. Vreau să-i dau nişte parale vreunui pescar 
să mă ducă şi pe mine lângă fregată... poate reuşesc să mă 
strecor de-acolo pe o navă de război, prefăcându-mă că 
vând peşte. Trebuie să văd şi eu cum arată o sală a 
maşinilor, cu orice preţ! ... 

Lui Hiraga i se strânse iar stomacul ghem, gândindu-se 
înfiorat la vizita pe care o făcuse el acolo. 

— Poate că reuşesc să-l conving pe Taira să mă ducă încă o 
dată şi vii şi tu atunci. Pot să spun că eşti fiul unui mare 
neguţător din Choshu, care se ocupă cu construcţia de nave 
şi ţii cu tot dinadinsul să faci afaceri cu ei, însă orice fel de 
înţelegere trebuie ţinută în taină, să nu afle Bakufu. 

În taină? se întrebă el, îngrijorat. Oare câtă vreme poate fi 
păstrată o taină în părţile astea?! îl trecuseră iar fiori de 
groază. 

— Cam frig astă seară, minţi el, ca să-şi ascundă teama, iar 
Akimoto se prefăcu, politicos, că nu observă adevăratul 
motiv al tremurului său. 

La numai câteva camere mai încolo, Raiko tocmai sfârşise 
să se machieze şi se gătea de seară. Se hotări să-şi pună 
noul kimono roz. Pe spatele lui era brodat un bâtlan mare, 
lucrat numai în fir de aur. Multe luni la rând îşi dorise 
veşmântul acela. lar acum îi aparţinea, în sfârşit, pentru că 
reuşise să-l cumpere, cu o parte din banii pe care îi luase de 


pe cerceii cu perle, vânduți la un preţ neaşteptat de 
avantajos. Se părea că erau mult mai valoroşi decât crezuse 
ea la început. Eeee, kami şi toţi zeii care au grijă de orice 
mama-san mi-au adus mare bucurie în ziua aceea, îşi zicea 
ea. Dăduse într-adevăr o mare lovitură, din care îi revenea 
mai tot profitul, cu excepţia părţii cuvenite lui Furansu-san. 
Banii pentru doctoria cerută fuseseră plătiţi cu vârf şi 
îndesat, cu atât mai mult cu cât ea avusese mare grijă să 
încarce destul şi tarifele înscrise în registre. Zâmbi ca 
pentru ea. Licorile acelea nu erau foarte greu de preparat 
şi nici foarte scumpe, însă trebuia să ştii foarte bine ce 
plantă anume trebuia culeasă şi când să o rupi, în ce 
perioadă a anului... Da, da, asta, indiferent de preţul pieţii, 
întotdeauna trebuie să primească preţ bun! 

Prinţesa gai-jin o să fie o minunată sursă de profit şi pe 
viitor! murmură ea mulţumită, privindu-se admirativ în 
oglinda mare cât un stat de om. Nu mai avea nimeni aşa 
ceva în toată Yoshiwara, pentru că fusese comandată 
special pentru ea, din Anglia, de către un client care i-o 
făcuse cadou. Un rid subţire îi apăru pe frunte, când se 
încruntă aducându-şi aminte de el. Bietul Kanterberri! El 
era acel gai-jin ucis pe drumul Tokaido de turbaţii aceia de 
Ori şi Shorin. Baka! Kanterberri era un client bun şi foarte 
îndatoritor pentru serviciile pe care i le-am adus eu când i- 
am găsit o amantă perfectă, pe Akiko, care acum îşi zice 
Fujiko... Este foarte convenabil pentru noi că gai-jinii ăştia 
ingleji arareori vor să împartă femeile lor cu altcineva. 
Preferă să păcătuiască aşa cu ele, în taină, şi numai cu câte 
una o dată. Da, da, le păstrează numai pentru ei, în mare 
secret. lar Lumea noastră Plutitoare este cu adevărat 
întemeiată numai pe taine şi discreţie! Iar Taira ăsta nu-i cu 
nimic mai altfel decât ceilalţi gai-jini. Şi uite-aşa Fujiko şi-a 
găsit un nou drum în viaţă şi un alt iubit. Deci totul s-a 
terminat cu bine pentru toată lumea! 

— Doamnă! Un gai-jin, Furansu-san, tocmai a sosit. 

— Bine. 


Raiko se asigură încă o dată că licorile sunt cele potrivite, 
apoi le puse alături de masă. Când consideră ea că îl lăsase 
pe Andre să aştepte exact cât se cuvenea, adică nici prea 
mult, nici prea puţin trimise după el să-l cheme. 

— Vai, Furansu-san, ce bine că ai mai călcat pragul umilei 
mele case... 

Turnă în păhărele mici cât nişte degetare cel mai bun sake 
pe care îl avea şi închină în cinstea lui. 

— Arăţi minunat, aşa să rămâi pe vecie! 

— Şi ţie, sănătate! Fie să-mplineşti cu bine zece mii de veri 
însorite! răspunse Andre politicos. 

Pălăvrăgiră câtva timp despre vreme şi mersul afacerilor 
fiecăruia, apoi ajunseră la punctul cel mai important al 
întâlnirii lor. 

— Alegerea pe care ai făcut-o în privinţa perechii de cercei 
a fost mult mai minunată decât am crezut chiar eu, iar 
partea ce ţi se cuvine este de două ori şi ceva mai mare 
decât ai cerut! Andre rămase cu gura căscată de uimire. 

— Sfinte Cristoase, chiar atât de mult?! 

— Da, da, îl asigură ea. 

Mai turnă sake în păhărele, grozav de mândră de 
isteţimea cu care se descurcase, spre folosul amândurora 
pentru că desigur, după ce încheiaseră o înţelegere, era în 
joc cinstea obrazului şi trebuia să o onoreze întocmai. 

— Banca unde îmi depun eu banii, Gyokoyama, mi-a găsit 
un client, un chinez, negustor de mătase şi opiu, din 
Shanghai, care se afla în vizită la Kanagawa - zâmbi iar, 
mulţumită, apoi adăugă cu delicateţe: Mi-a dat de înţeles că 
ar fi foarte interesat să mai cumpere astfel de podoabe, 
oricât de multe aş avea de dat... 

Andre îi zâmbi la rândul lui, complice, apoi goli cupa şi i-o 
întinse să i-o umple din nou cu sake. Toastă în cinstea ei: 

— La cât mai multe podoabe, pe viitor! 

— Apoi mai este... 

— Înainte de a trece la altceva, Raiko, spune-mi de ce 
anume dă atâţia bani pe flecuşteţele astea? 


— Pentru că, în timpuri grele, orice om înţelept investeşte 
o parte din avere în lucruri mărunte, pe care le poate purta 
asupra lui oricând, în mânecă! Nu-i el nebun de pomană... 
Chiar şi eu m-am gândit dacă n-ar fi bine să-i păstrez 
pentru mine, din acelaşi motiv. 

Interesul francezului crescu dintr-o dată. 

— Dar ce timpuri grele aşteaptă China? 

— Spunea neguţătorul că toată China este în pragul 
răscoalei, pentru că peste tot este numai foamete şi sărăcie, 
gai-jinii fac afaceri în Shanghai mult mai puţin decât 
altădată, chiar dacă acum flota engleză pustieşte toată 
coasta Mirs şi a nimicit deja mulţi dintre piraţii Lotusului 
Alb, iar căile pe mare vor fi pentru o vreme sigure şi s-ar 
putea face mult comerţ, mai ales că primăvara fluviul 
Yangtze creşte mult. Eeee, Furansu-san, am auzit că au dus 
la fund sute şi sute de jonci şi au făcut una cu pământul mii 
de oameni, o mulţime de sate, mărturisi Raiko, cu adevărat 
înfricoşată. Puterea lor de a ucide este uriaşă! 

Se cutremură, înspăimântată, pentru că, deşi japonezii îi 
dispreţuiau pe chinezi, spunând că sunt slabi de înger, 
aveau, ca şi aceştia, o singură mare obsesie: frica de gai-jini 
şi dorinţa nestrămutată de a-i ţine pe aceştia cât mai 
departe de ţara lor, pentru totdeauna. 

— Oare o să vină flotele gai-jinilor şi împotriva noastră 
când se întorc din China? 

— Da, Raiko, dacă Bakufu nu o să plătească despăgubiri 
pentru moartea gai-jinilor. Da, o să fie război. Dar nu aici, 
nici la Yokohama. La Yedo. 

Ea rămase cu ochi aţintiţi la păhărelul cu băutură, 
gândindu-se câteva momente cum ar putea ea oare să pună 
tot ce avea la adăpost şi să întoarcă toată situaţia în 
favoarea ei. Era convinsă mai mult decât oricând că trebuia 
neapărat să scape cumva de Hiraga şi Akimoto, înainte de a 
se afla că şi ea era amestecată în nenorocirea aceea 
provocată de Ori, pentru că îl ascunsese acolo, ca şi pe 
ceilalţi. Da, trebuia neapărat să scape de ei, oricât de 


dreaptă ar fi fost cauza lor, sonno-joi. Luminată dintr-o dată, 
începu să-şi facă vânt cu evantaiul, pretextând că sake-ul 
era prea tare pentru ea. 

— Karma, zise ea şi ridică din umeri, ca şi cum s-ar fi 
supus fără crâcnire destinului. Ei, şi-acum alte veşti bune: 
am găsit o fată pe care aş vrea să o cunoşti. 

Lui Andre i se opri inima în loc apoi, când îşi reveni în fire, 
parcă respira mai greu decât înainte. 

— Când să o cunosc? 

— Când vrei. Înainte de a discuta despre afacerile noastre 
sau după? 

— Înainte sau după, n-are nici o importanţă. Dacă îmi 
place, plătesc oricât cere. 

Înălţă iar din umeri, ca şi cum într-adevăr nu i-ar fi păsat, 
dar ea ghici cumplita disperare din sufletul lui. 

Dar nu i se făcu defel milă de el. Şi de ce mi-ar fi milă, mă 
rog? gândi ea. Setea lui yang pentru yin este însăşi temeiul 
pentru care există lumea noastră, iar Lumea Plutitoare nu 
ar mai pluti nici ea o clipă măcar, dacă n-ar fi aşa. Totuşi 
este ciudat cu câtă înverşunare îşi doreşte yang tot timpul 
să se împreuneze cu yin... Da, deşi bătaia aceea la porţile 
plăcerii, când afară, când înăuntru, este mai mult durere 
decât plăcere, mai mult disperare de a sfârşi o dată şi în 
acelaşi timp de a urma astfel la nesfârşit, iar dacă termini, 
niciodată nu ţi-e de ajuns, dacă nu termini iar şi iar, gemând 
toată noaptea... Şi totul este-atât de trecător, dar yin 
nicicând nu se arată mai nesăţios?! Însă numai aşa sunt 
femeile binecuvântate cu rod, cu toate că zeii, dacă or 
exista, le hărăzesc tuturor aceeaşi cruntă soartă! De trei ori 
am încercat să iau viaţa de la capăt, pentru că yin-ul din 
mine tânjea ca o nebună după câte unul ce avea un yang 
deosebit - deşi yang-ul, cu puţine deosebiri, este 
întotdeauna acelaşi - şi întotdeauna am ales prosteşte o 
cale zadarnică, nu mi-a adus nimic altceva decât suferinţă, 
nici o perspectivă de viitor, ba de două ori nici măcar nu mi 
s-au împărtăşit simţămintele. Ce nebunie fără rost! Şi de ce 


oare? Nimeni nu ştie. Nu-i nimic, a trecut. Acum este atât 
de uşor să-mi potolesc focul yin-ului, iar ca mama-san a 
devenit totul deja o distracţie. Este atât de uşor să plătesc 
un yang sau un harigata, cum i se spune, sau chiar să invit 
vreuna dintre doamne să împartă patul cu mine! Ca de 
pildă, pe Fujiko, căreia se pare că-i place să se dedea şi la 
alte plăceri! Da, da, sărutările ei sunt uneori divine! 

— Raiko mă cunoaşte de mult, da? tocmai spunea Andre. 

Iar ea îl completă în minte: într-adevăr, eu te cunosc. 

— Şi eu o ştiu bine pe Raiko. 

Asta s-o crezi tu! 

— Suntem prieteni vechi. Şi prietenii vechi întotdeauna îi 
ajută pe prietenii vechi... 

Aşa este, aşa este, numai că noi doi nu suntem deloc 
prieteni, nu în felul în care gândim noi, asiaticii despre 
prietenie. Noi doi nu o să ajungem niciodată astfel de 
prieteni. Pentru că tu eşti un gai-jin! 

— Furansu-san, vechi prieten, rosti ea cu voce tare. Eu o 
să am grijă ca tu şi această doamnă să vă cunoaşteţi cât mai 
curând. 

Andre simţi că i se înmoaie picioarele de emoție, dar 
încearcă să-şi ascundă sentimentele. 

— Da. Mulţumesc. 

— Asta o să se întâmple curând. lar acum, doctoria. 

Se aplecă lângă piciorul mesei. Micul pachet era învelit cu 
grijă într-o bucată de mătase cărămizie, părând astfel un 
dar frumos şi scump. 

— Ascultă-mă cu mare atenţie. 

Îi explică iar pe îndelete cum se foloseşte. Apoi îl puse să 
repete după ea, până ce se convinse că a înţeles. 

— Raiko-san, te rog spune-mi adevărul: doctoria asta-i 
primejdioasă? Da sau nu? 

— Eeee, adevărul, auzi?! Dar nu sunt eu o persoană 
onorabilă? Doar sunt chiar Raiko, de la casa La Trei Crapi, 
nu? Nu ţi-am mai zis şi până acum? Sigur că poate fi 
primejdioasă, dar poate să nu fie, la fel de bine. Dar lucrul 


ăsta este foarte obişnuit şi se întâmplă oricărei fete, tot 
timpul, iar vindecarea acelei fete este arareori o problemă. 
Iar prinţesa ta este tânără şi puternică şi aşa că o să fie 
foarte uşor să se vindece, n-o să păţească nimic. 

— Prinţesa? repetă Andre, încremenind. Ştii pentru cine 
este? 

— Da, era foarte uşor de ghicit. Câte femei sunt în colonie 
care ar putea fi în impasul ăsta, şi dintre ele câte atât de 
importante încât să încerci tu să o salvezi? Nu-ţi face nici o 
grijă, vechi prieten. La mine, taina e taină! 

După câteva momente de tăcere, el întrebă din nou: 

— Ce necazuri poate să aibă? 

— Ei, nişte dureri de stomac şi nimic altceva, decât că o să- 
i fie foarte greață. Dar după aceea trebuie să încerce iar, a 
doua oară, cu licoarea cealaltă, care-i mai puternică. Şi 
dacă nici asta nu ajută, atunci mai este o cale. 

— Care anume? 

— Avem destulă vreme să discutăm despre asta, la timpul 
potrivit, zise Raiko, bătând uşurel cu palma peste pachetul 
învelit în mătase. S-ar putea să nu aibă nevoie decât de asta 
şi-atât! 

— Ai înţeles, Angelique? 

— Da, Andre, spuse ea, nedezlipindu-şi ochii de la 
pacheţelul învelit în mătase. 

Da, salvarea ei se afla aici pe biroul acela. Vorbeau 
amândoi în şoaptă, deşi uşa era încuiată şi nu era nimeni 
prin preajmă să-i audă. Pendula bătu ora 10,00 noaptea. 
Andre o privi, neliniştit. 

— Mama-san mi-a zis că ar fi mai bine să stea slujnica ta cu 
tine toată vremea asta. 

— Asta nu se poate, Andre. Nu pot să mă încred în Ah Soh 
şi în nimeni altcineva..., nu i-ai spus? 

— Ba da, însă ea a insistat. 

De pe coridor, se auzeau vocile înăbuşite ale celor ce 
râdeau încă, luând cina în sala de mese, de unde ea tocmai 
plecase. Se aflau acolo Seratard, Vervene, Dimitri şi câţiva 


ofiţeri francezi. Ea se retrăsese pretextând că este foarte 
obosită şi vrea să se culce devreme. În drum spre camera 
ei, după cum aranjase dinainte, se întâlnise cu Andre în 
biroul lui. 

— Mai bine am..., mai bine am vedea dacă este tot ce 
trebuie înăuntru... 

Însă el nu se urni din loc ca să desfacă pachetul. În schimb 
se juca nervos cu un colţ al învelitorii de mătase. 

— Dacă... dacă Ah Soh n-o să fie lângă tine, să te-ajute... 
ăaă... cine o să arunce atunci sticluţele şi ierburile şi... Doar 
nu poţi lăsa nimic acolo, la vedere. Cine o să curețe totul? 

Câteva clipe, Angelique cântări în minte toate 
posibilităţile. Şi se dojeni pentru uşurinţa de care dăduse 
dovadă neluând în seamă toate consecinţele. 

— Eu... eu n-o să am nevoie de nici un fel de ajutor... N-o 
să rămână nici o urmă, decât sticluţele acelea şi ierburile 
şi... prosoapele. Dar nu pot avea încredere în Ah Soh, e clar 
că nu mă pot încrede nici în ea, nici în nimeni altcineva. 
Numai în tine îmi pot pune toate speranţele. În rest, n-am 
nevoie de nici un ajutor. 

Era atât de nerăbdătoare să înceapă tratamentul acela, 
încât toate celelalte griji i se păreau cu totul neînsemnate. 

— Nu-ţi mai face tu gânduri pentru mine. O să încui uşa 
şi... o să-i zic servitoarei că vreau să dorm până mai târziu, 
aşa că nu trebuie să mă deranjeze. Eu cred câ... ar trebui 
să se termine totul până în zori, nu? 

— Dacă Domnul voieşte aşa... probabil că aşa o să fi€e..., cel 
puţin mie aşa mi-a spus mama-san. lotuşi eu tot cred că ar 
trebui să rişti şi să-i ceri ajutorul lui Ah Soh... 

— Nu, nu, se vede că nu-ţi dai seama prea bine de situaţie, 
nu-ţi dai seama deloc despre ce vorbeşti. Numai în tine pot 
avea încredere. Aşa că tu să vii să baţi la uşa mea dimineaţă 
devreme... 

Bătu repede, de trei ori, în tăblia mesei, apoi încă o dată. 

— Ăsta o să fie semnalul. lar eu o să-ţi deschid numai ţie. 


Arzând de nerăbdare, desfăcu tremurătoare mătasea. 
Înăuntrul bocceluţei se aflau două sticluţe mici, cu dopuri 
pecetluite şi un plic cu ierburi. 

— Deci, mai întâi, beau tot ce este într-o sticluţă, deodată, 
apoi... 

— Mon Dieu, nici vorbă, se răsti el, la fel de nervos ca şi 
ea. Trebuie să faci totul aşa cum trebuie, Angelique, nu aşa, 
la întâmplare... Mai întâi pui ierburile astea în vasul cu apă 
fierbinte pe care ai poruncit să ţi-l aducă... Când ai făcut 
infuzia respectivă, bei repede o sticluţă din licoare şi nu te 
sperii deloc de ce o să urmeze. Dacă este prea rea la gust, 
bei ceaiul verde, îndulcit cu miere, ca să-i ia amăreala. 

— Mai am nişte ciocolată elveţiană, mi-a dat-o domnul 
Erlicher, pot să mănânc? 

— Da, bineînţeles... 

Îşi şterse mâinile transpirate de emoție, cu o batistă. În 
mintea lui bântuiau fără încetare tot felul de privelişti 
apocaliptice. 

— Când infuzia este destul de caldă, deci după vreo 
jumătate de oră, să spunem, bei jumătate din fiertură... nici 
asta n-o să fie prea grozavă la gust, ca să ştii... După aceea 
te întinzi frumos pe pat, liniştită, te odihneşti, şi aştepţi... 

— Dar n-o să am nici un fel de simptome imediate, n-o să 
simt nimic? 

— Nu, doar ţi-am spus deja, ce naiba! Mama-san zicea că 
nu se întâmplă nimic timp de câteva ore... lar atunci o să fie 
aşa, ca o durere de stomac foarte puternică. 

Cu cât vorbea mai mult despre toate acestea, cu atât îi 
plăcea mai puţin că era amestecat în toată povestea. Dacă 
se sfârşea totul foarte rău? se întreba el îngrijorat. Mon 
Dieu, sper că n-o să mai fie nevoie să încerce şi a doua oară, 
se rugă el şi se strădui să alunge din minte astfel de 
gânduri negre, dorindu-şi ca acea metodă să nu fie deloc 
primejdioasă pentru fată. 

— O să fie ca o durere puternică de stomac, urmă el, 
asudând şi mai tare. Asta-i începutul, Ang6lique, când apar 


crampele. Acum îţi repet: mai întâi conţinutul primei 
sticluţe, apoi bei jumătate din infuzie, deci jumătate, te rog 
să ţii minte, da? pentru că totul trebuie să decurgă întocmai 
în ordinea asta... Apoi te odihneşti, încerci să dormi. Şi nu 
uita: cu cât mai odihnită, mai destinsă o să fii, cu atât mai 
uşor o să-ţi fie după aceea să suporţi. După ce încep ăăă... 
crampele acelea, bei cea de-a doua licoare, după care 
mănânci nişte miere sau ceva dulce, iar apoi bei ce a mai 
rămas din infuzie..., însă sorbi încet, n-o dai pe toată pe gât, 
da? Crampele or să se înteţească iar după aceea o să 
înceapă... Mama-san a spus că o să fie ca şi cum ai avea 
ciclu foarte abundent, deci... ăăă... să ai la îndemână un 
prosop..., îşi şterse iar palmele transpirate. E aer cam 
închis aici astă-seară, nu? 

— Este rece şi nu trebuie să fii aşa nervos, îl linişti ea. 

Desfăcu dopul primei sticluţe şi mirosi licoarea dinăuntru. 
Strâmbă din nas, dezgustată. 

— Pute mai rău decât un closet public din Paris, în mijlocul 
lunii august, când e căldură-n toi... 

— Eşti sigură că îţi aduci aminte cum trebuie să iei totul, în 
ordine? 

— Da, da... Nu te mai chinui atât, o să... 

Se auzi o bătaie în uşă. Tresăriră amândoi. Femeia apucă 
la iuţeală cele două sticluţe şi ierburile şi le ascunse în 
poşetă. 

— Intră, spuse Andre. 

Doctorul Babcott intră, aplecându-se puţin, ca să încapă 
pe uşa prea mică pentru statura lui de uriaş. 

— Aha, Angelique, aici erai... Mi-a spus servitorul unde să 
te găsesc. Am tot aşteptat momentul să discut cu tine între 
patru ochi. Bună seara, Andre. 

— Bună seara, monsieur. 

— Ăăă..., doctore, mă simt minunat, zise ea la repezeală, 
simțind că o trece un fior rece, sub privirea lui 
cercetătoare. Nu cred că... 


— Nu voiam decât să-ţi iau temperatura, pulsul şi să văd 
dacă nu ai nevoie de vreun sedativ. Cel mai bine este să-ţi 
iei toate măsurile de prevedere din timp... 

Ea începu să protesteze, dar medicul nici n-o ascultă. 

— Cel mai bine este să fii sigur că totul este în regulă, 
Angeligue. Aşa-i cel mai bine pentru toţi, rosti el categoric. 
Consultul n-o să dureze decât un minut. 

— Bine, atunci să mergem, suspină ea, fandosindu-se. 

Îşi luă rămas bun de la Andre şi-l conduse pe Babcott la ea 
în cameră. Ah Soh o aştepta în budoar. 

— Ah Soh, îi zise Babcott politicos, în cantoneză. Te rog să 
te întorci când te chem eu. 

— Sigur, preaonorabile doctor. 

Foarte supusă, ieşi din cameră. 

— Habar n-aveam că vorbeşti chinezeşte, George, se miră 
Angeligue, în vreme ce el se aşeză pe pat lângă ea şi începu 
să-i ia pulsul... 

— Am vorbit în cantoneză, Angelique. Limba chineză are o 
mulţime de dialecte, însă scrierea este una pentru toţi. 
Numai un singur fel de scris îl înţeleg cu toţii. Ciudat, nu? 

Ce tâmpenie din partea lui că-mi îndrugă întruna ce ştiam 
şi eu foarte bine, îşi zise mânioasă Angelique, abia 
stăpânindu-se să nu ţipe la el să se grăbească o dată. De 
parcă eu n-aş fi fost în Hong Kong, parcă Malcolm şi o 
grămadă de alţii nu mi-ar fi zis de o sută de mii de ori toate 
astea! Şi parcă eu aş fi uitat că tu eşti cauza tuturor 
nenorocirilor mele! 

— Am prins puţină cantoneză cât am stat în Hong Kong, 
continuă el, fără să observe privirea femeii. 

Da, pulsul era cam precipitat, inima tinerei părea că bate 
speriată şi se zărea pe frunte o urmă de transpiraţie. Nu 
era însă deloc neobişnuit, având în vedere prin ce trecuse 
ea cu puţină vreme înainte. 

— Da, zise el mai departe. Am prins şi eu din zbor câteva 
cuvinte. Am lucrat câţiva ani buni la Spitalul Public. Ar 
trebui să înfiinţăm neapărat şi aici un astfel de spital 


minunat. Ştii, doctorii chinezi cred că există şapte feluri de 
bătăi ale inimii, şapte niveluri ale pulsului. Pretind chiar că 
ei pot simţi aceste ritmuri, din aproape în aproape, 
atingând anumite puncte din jurul inimii. De altfel, aceasta 
este principala lor metodă de a pune diagnostice... 

— Şi dumneata ce anume deduci ascultând cele şapte 
ritmuri ale inimii mele? întrebă ea, nerăbdătoare, simțind 
plăcuta căldură a mâinii lui tămăduitoare şi gândindu-se că, 
în ciuda resentimentelor faţă de el, ar fi vrut foarte mult să 
se poată încrede în omul acela. 

Niciodată nu mai avusese prilejul să simtă acea linişte ce 
părea că radiază din mâinile medicului, coborând şi asupra 
ei, treptat. 

— Nu deduc altceva decât că eşti sănătoasă şi în plină 
putere, răspunse el şi se întrebă dacă era vreun pic de 
adevăr în toată teoria aceea despre ritmul inimii. 

În toţi acei ani petrecuţi în Asia, fusese martor al 
extraordinarelor însuşiri şi cunoştinţe ale medicilor chinezi. 
Ca de altfel şi a nenumăratelor superstiții legate de 
vindecarea bolnavilor, care lui i se păreau prosteşti. Lumea 
asta mare este tare ciudată, îşi zicea el, însă oamenii sunt 
încă şi mai ciudaţi. Se uită iar la fata din faţa lui. Ochii lui 
albaştri-cenuşii erau foarte sinceri şi blânzi. Însă ea sesiză 
umbra de îngrijorare ascunsă cu bună ştiinţă. 

— Dacă-i aşa, atunci ce anume te nelinişteşte? îl întrebă ea 
direct, speriată dintr-o dată ca nu cumva doctorul să-şi fi 
dat seama de starea în care se afla ea. 

Babcott şovăi câteva clipe, apoi scoase la iveală ceva, 
împachetat în foiţă de mătase. O desfăcu şi îi dădu crucea 
mică de aur. 

— Cred că-ţi aparţine, Angelique... 

Răscolită de groază, ea îl privi fără să scoată o vorbă. 
Buzele uscate nu reuşiră să articuleze nici un sunet, însă se 
strădui să ridice din umeri, să pară nedumerită. 

— Eu... eu sigur... am pierdut o cruciuliţă la fel ca asta, 
dar... eşti convins că este a mea? Unde anume ai găsit-o? 


— La gâtul aşa-zisului tâlhar! 

— La gâtul lui?! Ce... ciudat, rosti ea şi parcă se văzu cum 
face pe mirata, parcă se auzi vorbind astfel, de parcă altă 
persoană ar fi făcut toate acestea, nu ea. 

Se forţă să se stăpânească, chiar dacă îi venea să urle 
adevărul în faţa celuilalt, pentru că ştia că se afla din nou în 
aproprierea capcanei ce avea să-i descopere taina. Mintea 
ei căuta înnebunită un motiv plauzibil pentru a justifica 
acea dezvăluire. 

— Cum adică... la gâtul lui? 

— Da, chiar aşa. Eu am găsit-o asupra cadavrului. La 
început am crezut doar că omul era catolic, însă din 
întâmplare am văzut şi inscripţia... abia se poate citi, spuse 
el, apoi râse nervos. Numai că eu am văzul mai ascuţit 
decât Hoag. Aşa că am reuşit să descifrez dedicaţia: 
„Pentru Angelique, de la mama, 1844”. 

Ea îngăimă atunci fără voie: 

— Biata mama, a murit la naşterea fratelui meu, cu numai 
patru ani mai târziu. 

Luă cruciuliţa şi începu s-o cerceteze cu atenţie, ţinând-o 
la lumina lămpii, fără să poată citi prea bine inscripţia, pe 
care o blestemă în gând că o trădase. Apoi, instinctul ei de 
conservare birui şi Angelique îşi reveni pe dată: 

— Da, am pierdut-o, aşa cred, c-am pierdut-o la... 'Tokaido, 
sau la Kanagawa, chiar în seara aceea în care m-am dus să-l 
văd pe Malcolm, ţi-aminteşti? 

— A, sigur că da. Nefericită seară, foarte nefericită, ca de 
altfel şi ziua aceea, răspunse Babcott bănuitor. Eu... eu... 
ăăă... m-am gândit că ar trebui s-o primeşti înapoi. 

— Da... da... îţi mulţumesc mult. Sunt atât de bucuroasă că 
am găsit-o din nou. Dar, te rog mai stai puţin. Ia loc, îl pofti 
ea, cu toate că îşi dorea nespus să-l vadă plecat mai repede. 
Dar cine era individul acela şi cum de-o fi găsit el crucea? 
Unde anume? 

— Asta n-o să aflăm noi niciodată, răspunse Babcott, 
privind-o scrutător. Cel puţin nu acum. Ţi-a spus cumva 


Malcolm că noi credem că era unul dintre diavolii aceia de 
ucigaşi de pe Tokaido, cu toate că nici el şi nici Phillip nu 
sunt prea siguri de asta? 

În ciuda groazei care pusese stăpânire pe ea, femeia simţi 
un îndemn ciudat de a izbucni în hohote de râs şi dea 
striga în gura mare: N-a fost deloc un diavol, nu cu mine, nu 
prima dată, pentru că m-a lăsat în viaţă şi n-a mai fost deloc 
un diavol ucigaş după ce l-am schimbat eu întru totul. Nu 
m-a omorât, deşi ştiu sigur că asta voia să facă, ştiu precis 
că avea de gând s-o facă chiar înainte de a-l convinge eu să 
plece... Nu, nu, n-a fost un diavol cum îi ziceţi voi, dar chiar 
şi aşa merita să moară, trebuia să moară... Mon Dieu, nici 
măcar nu ştiu cum îl chema. Eram atât de năucă, încât am 
uitat să-l întreb... Ce proastă sunt că mă gândesc la toate 
astea... 

— Dar cine era? 

— Nimeni nu ştie. Nu încă. Deşi prinţul din Satsuma ar 
putea să-i facă numele cunoscut acum, cu toate că s-ar 
putea să-i dea un nume fals. Japonezii ăştia sunt atât de 
mincinoşi! Nu, de fapt nici măcar nu le putem spune 
mincinoşi, pentru că tot ceea ce noi numim minciună pare 
să fie un mod de viaţă pentru ei. Poate că omul acela a găsit 
într-adevăr cruciuliţa la Kanagawa. Dar tu chiar nu-ţi aduci 
aminte când anume ai descoperit că ţi-a dispărut de la gât? 

— Nu, deloc. Numai când am văzut-o aici... 

Din nou, observă privirea lui cercetătoare, tăioasă, iar în 
mintea ei se răsucea un gând crunt, ca un cuţit înroşit în 
foc: oare nu cumva îşi dăduse seama de starea ei când îi 
luase pulsul? 

— Oricum, bine că s-a găsit, slavă Domnului. Nici nu ştiu 
cum să-ţi mulţumesc că mi-ai înapoiat-o. Însă nu pot 
înţelege nici în ruptul capului de ce o purta? 

— Mda, şi mie mi se pare grozav de ciudat. 

Urmară câteva momente de tăcere apăsătoare. 

— Dar doctorul Hoag ce crede? 


Babcott se uită la ea o clipă, însă în frântura aceea ea nu 
putu citi nimic în ochii lui netulburaţi. Apoi rosti: 

— Eu nu l-am întrebat nimic! N-am discutat nici cu el, nici 
cu Malcolm, adăugă privind-o într-un fel curios, parcă voind 
să intre în sufletul ei. Doctorul Hoag este angajat al firmei 
Struan şi ăăă..., castronul lui de orez e în mâna doamnei 
Tess Struan. Nu ştiu exact de ce, însă am considerat că-i 
mai bine să-ţi spun ţie mai întâi. 

Stătură iar câtăva vreme amândoi tăcuţi. Apoi ea se uită în 
gol, neştiind ce să zică, nesigură, şi îşi dădu seama că ar fi 
fost minunat să se poată încrede în el, da, să se destăinuie 
altcuiva, nu lui Andre (oricum, era foarte periculos chiar şi 
faptul că ştia numai el), însă mai mult ca sigur că era 
imposibil aşa ceva. Trebuia neapărat să urmeze planul pe 
care şi-l propusese întocmai: să-şi înfrunte singură destinul, 
să se salveze prin puterile ei. 

— Probabil căâ..., nu sunt sigură, dar s-ar putea să fi găsit 
cruciuliţa la Kanagawa. Poate că m-a văzut acolo şi... - se 
opri câteva clipe, apoi, luându-i-o înainte doctorului, vorbi 
mai departe, născocind pretextul pe măsură ce vorbea. 
Poate că a păstrat-o ca să-i amintească de mine şi să... Şi nu 
mai ştiu..., dar ce voia oare cu mine? 

Atunci el îi răspunse încurcat: 

— În mod clar, voia să-ţi facă rău, draga mea, să te facă 
femeia lui cu orice preţ şi apoi să te omoare. Îmi pare rău, 
dar cred că ăsta este adevărul. La început, m-am gândit şi 
eu ca toţi ceilalţi, că nu-i decât un nelegiuit dintr-aceia pe 
care japonezii îi numesc ronini, dar când am dat peste 
cruciuliţa ta, totul s-a schimbat. În clipa în care mi-am dat 
seama că îţi aparţine podoaba aceea. Probabil că s-a 
întâmplat întocmai cum presupui şi tu... 'Te-a văzut la 
Tokaido, apoi el şi celălalt cred că i-au urmărit pe Malcolm 
şi pe Phillip Tyrer, ca să-i ucidă, să nu fie recunoscuţi. După 
care te-a zărit iar, a găsit crucea şi a păstrat-o, pentru că 
era a ta. După aceea te-a urmărit până aici, pentru ca, 
iartă-mă, să se culce cu orice preţ cu tine. Şi nu uita că nici 


nu-i greu să-l faci pe un astfel de individ să se 
îndrăgostească de tine la prima vedere, să devină chiar... 
chiar obsedat de tine! 

Modul în care spusese toate acestea, îi trăda adevăratele 
simţăminte faţă de Angelique. lar ea oftă uşurată, 
înțelegând în sfârşit. Ce bine că pricepuse totul singur, îşi 
spunea ea, vlăguită de emoție şi fericită în acelaşi timp, că 
scăpase încă o dată ca prin urechile acului. Începu să se 
gândească iar numai la cele două sticluţe salvatoare şi la 
ziua următoare, când ea avea să fie curată ca lacrima şi 
putea să înceapă o viaţă nouă, minunată. 

— Da, japonezii ăştia sunt nişte fiinţe foarte curioase, 
tocmai spunea medicul. Da, cu totul şi cu totul deosebite. 
Însă este foarte ciudat că nu se tem deloc de moarte, ba 
chiar o caută cu lumânarea. Iar tu, crede-mă, ai fost foarte, 
foarte norocoasă că ai scăpat nevătămată. Ei, cred că ar 
trebui să plec şi eu... 

— Da, îţi mulţumesc mult, mult de tot, zise Angeligue, apoi 
îi luă cu delicateţe mâna şi o lipi de obrazul ei. Nu vrei 
dumneata să-i explici toate astea lui Malcolm şi lui Hoag? 
Aşa o să se termine toate nelămuririle astea. 

— Pe Malcolm îl las în seama ta. 

Pentru o fracțiune de secundă se gândi să-i mărturisească 
adevărul despre logodnicul ei, care se droga cu opiu, şi să-i 
ceară ajutorul, dar după aceea îşi zise că nu este chiar atât 
de presantă problema, şi-apoi era răspunderea lui, nu a ei. 
Biata Angelique, avea ea atâtea pe cap şi fără asta. 

— În ce-l priveşte pe Hoag, ce-l interesează asta pe el, sau 
pe toţi gură-cască şi bârfitorii din Yokohama? Nu-i deloc 
treaba lui sau a mea, nu-i aşa? 

Văzu cum ochii şi chipul ei proaspăt, strălucind de 
tinereţe, se întorc spre el, radiind de bucurie şi de o 
senzualitate stranie, încă latentă, ce părea că o înconjoară 
întotdeauna ca o aură în ciuda tuturor dificultăţilor prin 
care trecuse şi care ar fi trebuit, în mod normal, să-i 
micşoreze farmecul. Uluitor, îşi spunea doctorul, mirat la 


culme de liniştea subită ce o cuprinsese, aş vrea tare mult 
să aflu taina ei şi de ce anume unii oameni de pe lumea asta 
par că înfloresc atunci când se confruntă cu situaţii-limită, 
care pe mulţi alţii i-ar dobori într-o clipită. Şi, dintr-o dată, 
curiozitatea lui profesională făcu loc simţămintelor lui 
adevărate pentru femeia aceea fascinantă. Nu pot să-l 
învinuiesc deloc pe amărâtul ăla de ronin, nici pe Malcolm 
sau pe oricine îşi pierde minţile din pricina ei pentru că şi 
eu o doresc la fel de mult. 

— Oricum, foarte curioasă toată povestea asta cu 
cruciuliţa..., adăugă el cu voce răguşită, de data aceasta 
fără pic de reţinere. Însă viaţa asta este plină de curiozităţi, 
nu-i aşa? Noapte bună, draga mea, somn uşor. 

Primele crampe o smulseră dintr-un somn chinuit, bântuit 
de vise cumplite, cu puşcăriaşi care se repezeau la ea şi 
diavoli cu ochii bulbucaţi şi feţe schimonosite, cu femei cu 
pântece uriaşe, în care se zbăteau copii nenăscuţi, cu 
bărbaţi cu coame imense care încercau să o alunge departe 
de Tess Struan, care stătea de veghe lângă Malcolm, ca un 
şacal însetat de sânge. Apoi urmă o a doua durere, care o 
trezi de-a binelea la realitate şi-şi dădu seama ce se 
întâmplă de fapt cu ea. 

Bucuria că, în sfârşit, începuse ceea ce aştepta cu sufletul 
la gură, şterse pe dată din mintea ei orele lungi de 
aşteptare încordată, ce i se păruseră că durează o veşnicie, 
până ce adormise. De-acum era deja patru şi câteva minute 
dimineaţa. Ultima dată când se uitase la ceas era două şi 
jumătate. O altă crampă, mai puternică decât cea de 
dinainte, îi scutură trupul şi o sili să se gândească ce anume 
avea de făcut în continuare. Cu degetele tremurătoare, 
desfăcu a doua sticluţă. Simţi din nou gustul acela infect şi 
aproape că era cât pe ce să vomeze, însă reuşi să înghită 
fiertura şi băgă repede în gură o linguriţă de miere. În tot 
timpul ăsta, stomacul părea că nu vrea să mistuie deloc 
zeama aceea cumplit de amară. Se întinse pe pat, gâfâind. 
Mii de flăcări parcă îi ardeau în pântece. În câteva clipe, 


cămaşa de noapte fu leoarcă de sudoare. Apoi totul trecu 
dintr-o dată, iar ea rămase vlăguită, plină de transpiraţii 
reci şi cu respiraţia întretăiată. Aşteptă. Ca şi până atunci, 
nu se mai petrecu nimic o vreme. Doar un fel de sfârşeală şi 
un gust amar, de fiere, după atâtea ore de aşteptare şi 
nelinişte, dinaintea somnului plin de coşmaruri. Disperarea 
ei crescu. 

— Sfântă Fecioară Preacurată, ajută-mă să meargă totul 
aşa cum trebuie. Ajută-mă..., murmura printre lacrimi. 

Apoi urmară iar minute lungi de aşteptare. Nimic nu se 
întâmplă. Trecură alte minute, apoi altele... Şi dintr-o dată, 
ca nicicând până atunci, o durere cruntă, cu totul altfel 
decât cele de până atunci, parcă o sfâşie în două. Apoi alta. 
Cu greu reuşi să suporte. Şi apoi altele, tot mai greu de 
îndurat. Îşi aduse aminte de cea de-a doua parte a infuziei 
şi se ridică în capul oaselor, să o bea. O sorbi încet, cum 
fusese învățată, iar gustul nu i se păru chiar atât de 
groaznic precum cel al lichidelor din sticluţe. 

— Slavă Domnului că nu mai trebuie să beau aşa ceva, 
îngăimă Angelique şi sorbi iar din infuzie. 

Apoi iar şi iar, şi după fiecare înghiţitură, mai mânca o 
bucată de ciocolată. Şi nu după multă vreme, începură 
crampele. De data aceasta, mult mai puternice. Şi păreau 
că se înteţesc tot mai mult. Nu te speria, se încuraja ea, 
totul se întâmplă cum te-a avertizat Andre. Muşchii 
stomacului i se contractau îngrozitor, tot mai tare... Dar ea 
sorbi în continuare din băutura aceea şi convulsiile sporiră 
în intensitate, până ce ultimul strop de infuzie se sfârşi. 
Cheseaua cu miere era aproape goală, ciocolata şi ea pe 
sfârşite, însă de-acum nici măcar dulciurile acelea nu mai 
puteau alunga gustul scârbos care îi stăruia în gură. Un 
curent de aer dinspre uşa budoarului suflă într-o parte 
flăcăruia lămpii de pe noptieră, silind umbrele de pe pereţi 
să joace în tot soiul de chipuri. Străduindu-se să-şi păstreze 
curajul, Angelique rămase întinsă pe pat şi privi îndelung 
dansul umbrelor de pe pereţi, cu mâinile încleştate pe 


pântecele sfârtecat de dureri. Simţea sub palme cum 
ile se contractau rapid, apoi se destindeau şi iar... şi 

„până ce făceau numai ghemuleţe, sub degetele ei 
e 

Priveşte umbrele, gândeşte-te la lucruri frumoase, îşi 
şoptea, îmbărbătându-se. Ce vezi tu acum? 1 se năzărea că 
vede vapoare şi bărci şi acoperişurile Parisului şi chiar rugi 
de mure. Şi ia uită-te, acolo este chiar o ghilotină, a, nu, e 
numai o boltă de verdeață, împânzită cu trandafiri 
agăţători. Ei, dar asta-i chiar căsuţa noastră de vară de 
lângă Versailles, unde ne duceam noi primăvara şi vara, da, 
eu şi fratele meu, căci biata maman murise cu multă vreme 
în urmă, iar tata cine ştie pe unde hălăduia prin lumea asta 
mare. Sigur, unchiul şi mătuşa ne iubeau, dar asta nu ţinea 
deloc... 

— Ah, Mon Dieu! gemu ea, când următoarea contracție o 
cutremură, apoi la a doua aproape că ţipă de durere. În 
grabă, îşi vâri în gură un capăt de cearşaf, ca să-şi înăbuşe 
strigătele fără voie ca nu cumva să se trezească după aceea 
cu toată Legația bătând la uşa ei. 

După aceea începură frisoanele. Mii şi mii de ace de 
gheaţă îi răscoleau prin măruntaie, mai puternice de zeci 
de ori decât la cel mai abundent dintre cicluri. Tot corpul i 
se încorda de suferinţă, mâinile şi picioarele i se chirceau 
de fiecare dată când o scutura câte un spasm. Parcă tot 
chinul iadului ar fi voit să-i sfâşie şoldurile şi pântecul, apoi 
durerile îi cuprinseră tot trupul şi capul şi... 

— Sfinte Dumnezeule, o să mor... o să mor..., gemea ea, 
sfârşită, cu dinţii clănţănind de friguri şi de groază. 

Trăgea din toate puterile de cearşaful mototolit, ca să-şi 
înăbuşe gemetele provocate de spasmele groaznice, care 
creşteau şi creşteau... Şi dintr-o dată se opri. Da, într-o 
clipă. La început, crezu că a murit cu adevărat, dar curând, 
îşi veni iar în simţiri şi observă că, pe neaşteptate, camera 
nu se mai învârtea cu ea, iar flacăra lămpii se micşorase, 
însă ardea încă. Apoi auzi ticăitul ceasului. Era ora cinci şi 


patruzeci şi două de minute. Se ridică în capul oaselor, cu 
greu, simțindu-se îngrozitor. Când se uită în oglinjoara 
pudrierei, se sperie cum arăta. Era vineţie la faţă, cu părul 
ud de transpiraţie, cu buzele albite de doctoriile acelea. Îşi 
clăti gura cu ceai verde, apoi scuipă în oala de noapte şi o 
împinse iar cu piciorul sub pat. Sleită de oboseală, îşi trase 
peste cap cămaşa de noapte, îmbâcsită de transpiraţie, apoi 
se şterse cum putu cu un prosop ud, pe faţă şi pe gât. Se 
pieptănă şi apoi se lăsă iar pe pat, simțindu-se însă mai bine 
după toată suferinţa pe care o îndurase. Abia atunci 
observă pata de sânge de pe cămaşa de noapte, aruncată la 
întâmplare, pe covorul vechi. 

Se uită degrabă să vadă dacă nu cumva se înşela şi răsuflă 
uşurată când se convinse că, într-adevăr, începuse să 
sângereze. Îşi puse un prosop curat între picioare şi, în 
lumina slabă a zorilor ce începeau să mijească, se lăsă iar 
pe spate, aproape lipindu-se de saltea, în neştire, frântă de 
osteneală. O căldură binefăcătoare creştea tot mai mult 
între membrele ei sleite de sfârşeală. Şuvoiul sângelui se 
înteţea. 

Duminică, 11 noiembrie 

— Preailustrul Chen a spus să te încredinţez că îl 
interesează orice lucru, cât de mic, care ar putea să-l atingă 
cumva pe tai-pan, Soră mai Mare, începu Ah Soh, cam 
încurcată. Acum două nopţi, Floci Aurii a început iar ciclul 
ŞI... 

— Aha, de-asta s-a vârât în pat aşa devreme şi n-a vrut să-l 
primească pe fiul meu, se dumiri Ah Tok. 

Stăteau amândouă în tihnă, în camera ei de la capătul 
coridorului, ferite de urechi indiscrete. 

— Da, aşa-i, ascultă-mă mai departe: ea zice acum că i-a 
venit iar ciclul, numai că eu ştiu datele la care îi vine, cum le 
ştiu şi pe-ale mele. Şi nu se poate să aibă dreptate. Firesc 
este ca, orice tânără civilizată şi fecioară pe deasupra să 
aibă ciclu regulat, însă... Ah Soh se opri o clipă din vorbă 
jucându-se nervoasă cu capătul şorţului. Cu toate că eu îmi 


aduc aminte că ultima dată a avut foarte puţin, de-abia de- 
abia... ca şi cum ar fi rămas... 

Cealaltă râgâi mulţumită de masa îmbelşugată şi începu să 
se scobească între dinţi cu o scobitoare. 

— Ei, auzi acum... dacă a întârziat sau a avut numai puţin 
sau i-a venit altă dată, nu-i nici o mirare, cu toate necazurile 
astea care i s-au întâmplat bietului meu fiu şi cu boala lui şi 
cu toţi nemernicii care ne împresoară aici. Asta e chiar 
destul de normal, nu-i nimic deosebit. 

Pe măsuţa dinaintea lor se vedeau o mulţime de boluri cu 
rămăşiţele îndestulatului lor prânz: supă dulce, îngroşată 
cu smântână, fripturi cu garnituri de legume proaspete, 
peşte umplut cu ghimbir şi soia, frigărui de porc în sos de 
fasole neagră, creveţi în mujdei de usturoi şi orez. 

— Da, da, este şi firesc să se întâmple aşa, Soră mai Mică, 
repetă Ah Tok. 

— Aşa o fi, numai că mie mi se pare nefiresc faptul că ieri 
dimineaţă, când m-am dus să-i duc ceai şi apă fierbinte să 
se spele, a trebuit să bat în uşă de nu ştiu câte ori, până să 
se trezească. Şi nici nu m-a lăsat să intru, doar a strigat ca 
o ţicnită: leşi! Pleacă de-aici! Da, da, chiar aşa mi-a urlat ea, 
cu vocea aia vulgară şi dup-aia... - Ah Soh făcu o pauză, 
apoi îşi cobori glasul, luându-şi o mască tragică: Ei, şi numai 
după câteva minute, vine la ea Năsoi Ascuţit, din celălalt 
neam de diavoli venetici, de le spunem noi Broaşte. Şi a 
bătut la uşă uite-aşa... (bătu şi ea cu degetele în tăblia 
mesei, mai întâi de trei ori la rând, apoi a patra oară). lar ea 
l-a lăsat să intre imediat! 

Ah 'Tok rămase cu gura căscată de mirare. 

— Imediat? Pe ăla, pe Broscoiul? Cum de l-a lăsat pe elsă 
intre şi pe tine nu? L-ai văzut cu ochii tăi? 

— Da, dar el nu m-a văzut pe mine. 

— Ayeeah! Asta a fost foarte isteţ din partea ta. Hai, spune 
mai departe, Soră mai Mică! o îndemnă nerăbdătoare Ah 
Tok, sorbindu-i fiecare cuvânt. Dă-i drumul mai departe! 


— Ei, dup-aceea, a rămas acolo câteva minute şi-apoi a 
ieşit cu o bocceluţă din mătase cărămizie, în care erau 
legate câteva lucruri. A ieşit cu ele pe furiş, ca un hoţ în 
miez de noapte. Numai că nu m-a zărit defel când îl 
urmăream, chicoti Ah Soh încântată, ca orice chinez 
onorabil, care se simte grozav de mândru când află vreo 
taină sau vreo bârfă. Şi nici măcar nu şi-a dat seama că m- 
am luat după el! 

— Pe toţi zeii mari şi mici, chiar aşa? se minună Ah Tok şi 
mai turnă două pahare de vin de Madeira. Viaţă lungă să-ţi 
hărăzească aceia din ceruri, Soră mai Mică, şi fie ca Poarta 
ta de Jad să nu te întristeze niciodată. Şi acum spune ce s-a 
mai petrecut! 

— Ei, Broscoiul s-a dus la țărm, s-a suit într-o barcă cu 
vâsle şi a pornit-o spre larg. După câtăva vreme, l-am văzut 
cum a aruncat bocceaua aceea în mare; cu ce-o fi avut 
înăuntru! ... 

— Ei, nu maizi! 

— Da, da, chiar aşa! După care s-a întors la mal. Numai că 
nu m-a simţit deloc în tot timpul ăsta! 

— Da' ce-o fi fost acolo? 

Ah Soh se apropie de urechea ei şi şopti: 

— Când don'şoala m-a lăsat să intru la ea în cameră, m-am 
uitat şi eu pe-acolo, cu mare grijă. Aşternutul era leoarcă de 
sudoare, cămaşa de noapte la fel, de parcă ar fi avut parte 
de frigurile din Valea Fericirii. lar prosoapele ei erau 
îmbibate cu sânge, mai mult decât oricând. Mi-a poruncit să 
curâţ tot, să aduc apă fierbinte şi să nu las pe nimeni să 
vină la ea, nici măcar pe tai-pan. Şi după ce-am sfârşit tot 
ce-aveam eu de făcut, s-a vârât iar în pat ca o putoare şi a 
început să tragă la aghioase. 

— Ei, asta nu-i chiar aşa ieşit din firea lucrurilor, dar 
trebuşoara aia cu Năsoi Ascuţit! ..., clătină din cap, 
îngândurată, Ah 'Tok. Asta-i ca baliga măgarului - sclipeşte 
pe dinafară, da tot baligă rămâne! E limpede ca ziua că ăla 
a aruncat ceva tainic, de-al ei. 


Ah Soh şovăi câteva clipe, apoi îndrăzni să întrebe: 

— Dar... Dar nu se poate cumva ca onoratul dumitale fiu 
să o fi tăvălit vreun pic? 

Ah Tok chicoti încântată. 

— Eu una sunt sigură c-a încercat el, dar Floci Aurii nu 
îngăduie ea aşa uşor să-i lase Cerescului Lujer să rupă 
zăgazurile Porții ei de Jad, cu toate că se înfige-n sufletul lui 
de câte ori poate. L-am auzit eu pe bietul meu fiu 
murmurând prin somn numele ei. Dezgustător, ce mai, dacă 
e aşa cum gândeşti tu, atunci, ca orice fiinţă civilizată, 
putea să spună, ne înţelegeam noi asupra preţului şi se 
sfârşea cu bine pentru toată lumea. 

Ah Soh o privi pe Ah Tok cum prinde cu beţişoare o bucată 
de cap de peşte, îl suge până rămâne curat apoi, scuipă 
oasele în bolul din faţa ei. Ea ar fi fost dornică chiar să 
mănânce şi acele rămăşiţe, pentru că bucătarul ei nu era la 
fel de priceput. 

— Cum îţi mai merge cu bucătarul zilele astea? întrebă ea, 
făcând pe nevinovata. 

— Ei, mai bine. Câinele acela vine de la mine din sat şi are 
obligaţii. Dar, bineînţeles că trebuie să-l dădăcesc mereu, 
spuse Ah Tok, nepăsătoare, apoi zâmbi ciudat. Foarte curios 
ce mi-ai povestit, Soră mai Mică. Şi cum se simte 
împărăteasa ta astăzi? 

— 'Ţâfnoasă ca de obicei. Curge din ea ca din vita tăiată. 
Vraciul cel Uriaş a venit să o vadă astăzi dimineaţă, dar n-a 
vrut să-l lase. Mi-a zis să-l trimit de-acolo. E ceva care... 

— Dar pe fiul meu l-a văzut? 

— Nu, azi după-masă se întâlnesc. 

— Bine. Că toată ziua a fost numai foc şi pară pe bătrâna 
lui mamă, din pricina ăleia. Aşa deci... Năsoi Ascuţit şi Floci 
Aurii au pus ceva la cale, în taină... Nu miroase deloc a 
bine, deloc. Fii cu ochii în patru Soră mai Mică, şi cu 
urechile deschise la orice şoaptă... 

— Şi mai e ceva, se repezi Ah Tok, dându-şi ochii peste 
cap, foarte mândră de ea. 


Scotoci prin buzunar şi puse o sticluţă pe masă. Partea de 
jos a recipientului era pătată cu o substanţă purpuriu- 
închisă. 

— Am găsit asta sub patul ei, când am luat să deşert oala 
de noapte. 

Faţa brăzdată de riduri a celeilalte se zbârci încă şi mai 
tare. 

— Ei şi? 

— Miroase, Soră mai Mare. 

Ah Tok făcu întocmai. Izul acela puturos îi părea destul de 
cunoscut. 

— Dar ce-i? 

— Nu sunt prea sigură... dar mie-mi pare c-ar fi Umbrele 
Lunii. Eu cred că asta a fost în sticlă... dimpreună cu alte 
ierburi! 

Ah 'Tok rămase cu gura căscată. 

— Cum? Leacul pentru lepădat copii? Imposibil! De ce-ar fi 
avut ea nevoie să facă aşa ceva? 

— Ar fi fost mare ruşine a obrazului pentru fiul tău dac-ar 
fi ajuns tată înainte de-a se căsători, eh? Doar ştii prea bine 
câtă zarvă fac diavolii ăştia venetici despre nuntă şi feciorie 
şi scandaluri ce ştirbesc reputaţia şi cum nu vor deloc să 
accepte împreunarea înainte de cununie. Întotdeauna îi 
spurcă grozav pe cei ce nu ţin la toate prostiile astea? Ce 
nebunie! Da, mare ruşine ar fi păţit fiul dumitale! Dup-aia 
mai este şi tai-pan Tess căreia trebuie să-i dea socoteală, ca 
şi zeul acela al lor, răzbunător şi deloc înduplecat cu astfel 
de fapte! 

Amândouă se cutremurară de groază. Ah Tok mirosi iar 
sticluţa. 

— Şi crezi că Nas Ascuţit a aruncat sticlele în mare? 

— Da, şi-mi mai lipseşte şi o cană mare, de ceai, care 
probabil că era pentru infuzia de plante, pentru că ea mi-a 
poruncit să-i aduc apă fierbinte şi miere. 

— Ca să mai îndulcească gustul acela! Ayeeyah! făcu Ah 
Tok foarte îngândurată. Fiul meu este..., este ca scos din 


minţi după femeia aceea. 

— Şi atunci ce-ar trebui să facem? 

— Ai avut dreptate când mi-ai spus. Trebuie să-i scriem 
neapărat ilustrului Chen şi să-i trimitem şi sticluţa asta 
drept dovadă cu prima navă de poştă. Elo să ştie dacă spui 
sau nu adevărul şi atunci vom afla ce să facem noi mai 
departe. 

Apoi Ah Tok mai turnă câte un pahar de vin. 

— Fii cu ochii în patru la orice mişcare, ca un şoim să-i 
pândeşti, iar eu o să fac întocmai, la rândul meu. Şi... nici 
un cuvinţel măcar să nu scapi nici în faţa ei, nici în faţa 
fiului meu şi a nimănui altcuiva, până ce o să ni se 
poruncească de către preamăritul Chen ce trebuie să 
facem. 

Malcolm Struan se grăbea, şontâcăind, pe Strada Mare, 
către reprezentanța Struan, sprijinit în cârje. Cerul era 
acoperit de nori, un vânt rece venea dinspre mare, iar 
după-amiaza era răcoroasă şi ea. Însă Malcolm parcă se 
mai liniştise, când o văzuse pe Angelique şi se convinsese că 
nu păţise nimic, ba dimpotrivă, era mai frumoasă ca 
niciodată, chiar dacă părea cam palidă şi somnoroasă. Nu 
stătuse cu ea decât câteva minute, ca să nu o obosească 
prea tare. Un grup de neguţători călări îşi opriră caii, să-i 
facă loc să treacă, politicoşi, şi ridicară cravaşele, în semn 
de salut. 

— Bună să vă fie ziua, tai-pan, zise Lunkchurch, încruntat 
ca şi ceilalţi, de altfel. Veniţi la club, mai pe seară? 

— Ce s-a-ntâmplat? 

Lunkchurch arătă cu degetul mare spre nava masivă, 
întunecată, cu două catarge, ancorată lângă fregata lui 
Marlowe. Nava purta stindardul companiei Brock şi Fiii. 

— Corabia aia şi veştile pe care le-aduce. Norbert ne-a 
chemat la o întrunire, pe toţi, numai pe noi, negustorii, fără 
Sir William. 

— Şi eu voiam să fac acelaşi lucru. Bun, deci la asfinţit o să 
fiu şi eu acolo, scrâşni Malcolm, indispus. 


Ocean Witch (toate navele importante ale firmei Brock 
purtau numele de Vrâjitoare, după cum cele ale companiei 
Struan erau numite Cloud - Nor) se întorsese pe 
neaşteptate cu o zi în urmă, cu veşti, poştă şi ultimele ziare 
din Hong Kong. 

— Tâmpit afurisit! ocări el. 

Majoritatea editorialelor din toate ziarele scriau despre 
amiralul Ketterer şi marea izbândă repurtată de el în toate 
atacurile ce nimiciseră cuiburile piraţilor din Golful Mirs şi 
din împrejurimile acestuia. În momentul acela, vestitul 
comandant era în drum spre Shanghai, pentru a reface 
proviziile de cărbune ale navelor. 

În Guardian, se vedea chiar pe prima pagină, scris cu 
majuscule, un articol care punea punctul pe i: „Într-o 
informare trimisă Guvernatorului, amiralul Ketterer îl 
anunţă că au suferit şi pagube, provocate de trupele 
chinezeşti, care dispuneau de tunuri moderne - tunuri 
fabricate la Birmingham, venite prin Hong Kong şi 
cumpărate prin mijloace mai mult sau mai puţin cinstite, de 
către Wu Sung Choi, comandantul flotei Lotusului Alb care, 
din păcate, nu a fost prins şi nici ucis”. 

Uimitor, însă din cauza acestui incident minor (tunurile au 
fost distruse de trupele de uscat ale infanteriei marine), 
amiralul susţine categoric ca toate vânzările de arme - 
precum şi comerţul cu opiu - să fie scoase în afara legii şi să 
nu se mai permită aducerea lor sub nici o formă în Asia, mai 
ales în Japonia şi China, sub ameninţarea cu pedepse foarte 
drastice pentru încălcarea acestui embargo. 

Această nedorită intervenţie în desfăşurarea comerţului 
legal, această inconştientă învinuire a tuturor negustorilor 
cu China - renumiţi pentru onestitatea lor, pentru eforturile 
deosebite de a întări puterea Imperiului Britanic, pentru 
loialitatea lor faţă de Majestatea Sa, Dumnezeu s-o 
binecuvânteze! şi de a pune interesele Patriei-Mamă 
înaintea profiturilor personale - trebuie să fie respinsă 
imediat şi în termenii cei mai categorici. 


Ziarul nostru ar vrea să-i pună amiralului următoarea 
întrebare: cine anume plăteşte oare taxele pentru a 
întreţine cea mai mare flotă din întreaga istorie a omenirii 
(şi căreia, fără îndoială, amiralul îi face mare cinste, cu 
toate că, în mod clar, este greşit informat în anumite 
privinţe, despre interesele vitale ale Coroanei), fără de care 
Imperiul nostru ar înceta să existe? Răspunsul este: cine 
altcineva decât atât de încercaţii şi muncitorii neguţători şi 
activitatea lor profitabilă...” 

— Ketterer ăsta-i tâmpit rău de tot, începu Struan. Aici 
Norbert are mare dreptate. Poate că acum Sir William o să 
se lămurească şi el într-adevăr cum stau lucrurile şi o să 
ceară să-l înlocuiască din funcţie. Noi trebuie să ne 
descurcăm cum ştim noi cu japonezii de-aici, iar Ketterer 
ăla să nu zică nici pâs. 

— Da, e clar ca bună ziua că avem nevoie de unul uns cu 
toate alifiile şi cu vână-n el, nu glumă, îl aprobă 
Lunkchurch. Ketterer ăsta-i doar o băşină răsuflată. 

— Hei, Charlie, interveni un altul, din spate. Nu uita că eli- 
a făcut praf pe pirați, când a avut ordin, de ce n-ar veni şi- 
aici să facă acelaşi lucru? Ce înseamnă câteva luni în plus? 
Tai-pan, cum se mai simte Miss Angel? 

— Se simte bine acum. 

— Slavă Domnului! 

Zvonul că Ang6lique căzuse la pat făcuse înconjurul 
coloniei cu o zi în urmă şi, când se aflase că ea refuzase să-i 
primească pe Hoag, pe Babcott, ba chiar şi pe tai-pan, 
îngrijorarea tuturor crescuse. 

— Sfinte Isuse, să ştii că-i de la mâncarea Broscoilor, i-au 
pus otravă-n mâncare..., şopteau unii. 

— A, nu, a luat de la ei frenţie... 

— Da' de unde, Broscoii nu-s molipsiţi de frenţie, da' au 
păduchi. 

— Ei şi? Toţi avem păduchi! Eu însă am auzit c-ar avea 
holeră... 


Dar, spre bucuria tuturor, în aceeaşi zi, după-amiaza, toată 
Yokohama aflase că ministrul Seratard specificase într-un 
buletin oficial că Angelique era perfect sănătoasă, numai că 
suferea de o indispoziţie temporară (imediat se 
presupusese că ajunsese la ciclu). 

— Logodnica mea se simte bine, repetă Malcolm, foarte 
mândru. 

— Asta chiar că-i o veste grozavă, zise Lunkchurch. Aţi 
auzit că Vrăjitoarea pleacă astă-seară, cu refluxul? 

Malcolm aruncă o privire spre largul mării, simțind cum îl 
cuprinse iar o spaimă nelămurită. Cu o seară în urmă, când 
auzise că sosise nava în port îl apucase o frică de neînțeles, 
neaşteptată, ca nu cumva să se afle la bord Tyler Brock sau 
Morgan Brock. Numai când Jamie îi dăduse nenumărate 
asigurări că nu se putea să fie aşa, începuse să se mai 
liniştească şi să judece la rece. Oare de ce dracu' mă 
îngrozeşte pe mine Tyler Brock ăsta chiar şi-acum? se 
întrebă el cine ştie pentru a câta oară. Când eram mic, mai 
treacă-meargă, însă acum Tyler nu-i cu mult mai înalt decât 
mine, este la fel de urât ca-ntotdeauna, cu înfăţişarea lui de 
necioplit şi gură spurcată peste poate, cu burdihanul ăla al 
lui şi un singur ochi, mereu injectat. Dar care-i problema? 
Doar sunt atâţia bărbaţi în Hong Kong mai urâţi chiar decât 
el. Şi încă mulţi alţii la fel de înverşunaţi pe mine. Însă ăia 
nu mă sperie. Dar el... a fost dintotdeauna vrăjmaşul 
nostru, totdeauna ne-am izbit de el... Şi Dirk, şi tatăl meu, şi 
mama au fost nevoiţi să-l înfrunte şi eu trebuie să... Dar..,, 
Sfinte Atotputernic, îl urăsc din tot sufletul pe netrebnicul 
ăla pentru toate nemerniciile pe care le-a făcut el mamei şi 
întregii familii. Trase adânc aer în piept şi privi cu atenţie 
Ocean Witch. 

— Bine, dar nu urma să părăsească portul decât peste 
două zile. 

— Aşa se zvoneşte. 

— Dar de ce? De unde şi până unde se schimbă hotărârile 
aşa uşor? 


— Habar n-am, da' tocmai aici e buba! 

— Aflăm noi şi asta, cât de curând. 'Nă ziua! 

Malcolm îşi alungă presimţirile negre şi o porni mai 
departe. În faţa lui se zărea reprezentanța Struan, iar în 
spatele acesteia se înălța turla bisericii Sfânta Treime. 
Fusese şi el la liturghia de dimineaţă şi se rugase pentru 
Angeligue şi pentru sănătatea lor, a amândurora, şi pentru 
tărie sufletească, iar după aceea parcă se simţise mai bine. 
Însă fie ca toate pedepsele Domnului să se abată asupra 
neamului Brock de-acum şi-n veci de veci! Ajută-mă, 
Preaputernice, să-l ucid pe Norbert cât mai degrabă şi fără 
prea mare zarvă şi... 

— Tai-pan! 

Smuls din gândurile lui, se uită descumpănit în jur. Phillip 
Tyrer se grăbea spre el, venind dinspre Legația britanică. 

— Iartă-mă că te tulbur, dar toţi suntem foarte îngrijoraţi 
şi vrem să aflăm cum se mai simte Miss Angelique? 

— Bine, n-are nimic serios, răspunse Malcolm. 

În spatele lui Tyler îl zări pe Sir William uitându-se la ei, de 
la o fereastră de la parter. Îl salută ridicând bastonul, apoi, 
îi făcu un stângaci semn de victorie. Sir William îi răspunse. 
Cu o clipă înainte ca ministrul să se retragă de la fereastră, 
Malcolm prinse în treacăt, cu coada ochiului, silueta celui 
de lângă el. 

— Ei, dar cel de-acolo nu-i chiar samuraiul tău cel 
domesticit şi nevinovat, Nakama? 

— Ăăăă... cine?! A, da, sigur, el era. Şi cum spuneai? Chiar 
se simte bine Miss Angeligue? 

— Se simte cât se poate de bine, mulţumesc. 

— Mulţumim lui Dumnezeu! Să ştii că toţi eram grozav de 
îngrijoraţi, îl asigură iar numai zâmbet Tyler, imagine a 
bărbatului în plină putere, radiind de sănătate, musculos, 
puţin mai înalt decât Struan, însă numai pentru că acesta 
acum, şi când mergea şi când stătea, era adus de spate. 

— Dar să ştii că şi dumneata arăţi mult mai bine! 


— Tare aş vrea să te cred şi eu, Phillip, şi îmboldit de 
invidie Malcolm nu se putu stăpâni să nu-l întrebe, 
insinuant: Din câte am auzit eu, Nakama al tău vă 
furnizează tot felul de informaţii, ţie şi lui Sir William... 

Lui Tyler îi pieri zâmbetul. 

— Da, cam aşa... 

— Înțelegerea noastră însă a fost să ne ţineţi şi pe noi la 
curent. Adică pe mine şi pe Jamie. Cu toate detaliile... Am 
dreptate sau nu? 

— Păi, da, cam aşa a fost înţelegerea. Dar Sir William... 
ăăă... el încearcă acum să descopere ce jocuri fac japonezii 
Şi... 

— Jocurile politicii şi cele ale afacerilor merg mână-n 
mână, Phillip. Poate că treci pe la noi mâine dimineaţă, 
înainte de dejun, ce zici? Mi-ar face mare plăcere să aflu ce 
mai e nou, adăugă el zâmbind cam forţat. Te rog să-i 
transmiţi lui Sir William toate urările mele de bine. La 
revedere, Phillip, pe mâine. 

O porni mai departe, şchiopătând grozav de furios pe sine 
că nu reuşise să se abţină şi fusese atât de caustic. Îl scotea 
din minţi faptul că era nevoit să umble în halul acela. Urcă 
scările şi se îndreptă spre apartamentul lui. Spatele şi 
stomacul îl dureau înfiorător. Însă nu mai mult decât de 
obicei, se mustră el. Asta nu-i motiv să te repezi la Phillip ca 
un câine turbat. El nu voia decât să fie drăguţ cu tine. Nici o 
problemă, mai beau puţin din elixirul lui Ah Tok şi o să mă 
simt iar minunat. O să-l invit apoi pe Phillip la masă şi... 

— Tai-pan! 

— A, bună, Jamie, îl salută Malcolm bucuros, oprindu-se la 
mijlocul scărilor. Nu cumva ai auzit că Ocean Witch pleacă 
foarte curând? Se pare că diseară, cu refluxul? 

— A! Tocmai asta voiam şi eu să te anunţ. Am auzit şi eu 
zvonul ăsta şi am încercat să aflu adevărul chiar din gura lui 
Norbert, dar el este foarte ocupat acum... Cum îi mai 
merge domnişoarei Angelique? 


— Bine, răspunse Malcolm absent. Mai bine. Am pregătit 
pachetele şi poşta, pentru cazul în care Vrăjitoarea chiar 
pleacă astă-seară. 

— O să am eu grijă de toate. Mă ocup eu imediat ce mă 
conving că-i adevărat ce-am auzit amândoi. 

— Să trimiţi pe cineva şi la Angelique, are şi ea ceva de 
expediat. 

Scrisese epistola către mama lui de nenumărate ori, până 
ce fuseseră amândoi mulţumiţi cum suna. Într-adevăr o 
scrisoare care o să fie pe placul mamei, gândi el, mai liniştit. 

— Chiar se simte bine, tai-pan? 

— Minunat. 

Zâmbi, aducându-şi aminte cât de frumoasă era ea aşa 
întinsă pe pat, proaspătă ca o floare, deşi cam palidă la faţă, 
însă bucuroasă, tandră şi grozav de fericită că-l vedea. 

— Mi-a spus că până mâine seară o să fie perfect 
sănătoasă, Jamie. De ce n-am da noi o masă pe cinste aici, 
ce zici? Da, să fim noi, apoi... Dimitri, de pildă, Babcott, 
Marlowe, dacă nu are deja alte planuri, şi Pallidar. Amândoi 
sunt foarte cumsecade, chiar dacă se gudură pe lângă 
Angeligue ca nişte căţeluşi. 

— Dar Phillip şi Sir William? 

— Da, Phillip, însă nu Sir William... Ba nu, mai bine nu-l 
chema pe niciunul din ei. Da' ce părere ai de contele 
Sergheiev? Ăsta-i gata oricând să râdă de o glumă bună şi 
să petreacă pe cinste. 

— Dacă-l inviţi pe el, atunci ar trebui să-i inviţi pe toţi 
miniştrii... şi nu poţi să-l dai deoparte pe Sir William. 

— Ai dreptate. Bine, atunci să fie numai aşa, între prieteni, 
iar pe ceilalţi îi chemăm altă dată. 

— Mă ocup eu de toate, spuse Jamie, bucuros că erau din 
nou în relaţii bune. 

O porniră amândoi spre apartamentul lui Malcolm. Toate 
stricăciunile produse de incendiu fuseseră deja înlăturate, 
însă mai stăruia un iz uşor de fum. 


— Şi cu Ketterer ăla ce mai e? Ori ne apără interesele ori 
s-a zis cu el, îl anunţă Malcolm, aşezându-se la birou şi 
sortând corespondenţa pe care voia să o trimită cu prima 
navă. Probabil că mama s-a întâlnit deja cu guvernatorul şi 
a aranjat totul dinainte. 

— Da. 

Malcolm se uită la el tăios, simțind o umbră ciudată în 
vocea lui Jamie. După câteva momente spuse: 

— Ce ciudat că suntem atât de siguri ce-o să facă ea într-o 
situaţie ca asta şi nu avem habar dacă o s-o pot convinge 
vreodată să-mi dea consimţământul pentru căsătorie. 

— La asta nu ştiu ce să mai răspund, tai-pan, dacă este 
cumva o întrebare, zise Jamie cu tristeţe. 

Malcolm clătină din cap, îngândurat, înţelegător, privindu-l 
admirativ pe bărbatul cu chipul brăzdat de riduri, cu trupul 
puternic şi sănătos şi se întrebă dacă la treizeci şi nouă de 
ani avea să arate şi el la fel de bine. Adică peste 
nouăsprezece ani. 

— Ai mai primit vreo scrisoare de la ea? 

— Da, mi-e teamă că Ocean Witch nu ne-a adus deloc veşti 
bune. 

— Nu zău? la loc, Jamie. Ce mai zice mama? 

— Îmi pare rău, dar... ăăă... o ţine pe-a ei, ca şi înainte. Eu, 
împreună cu doctorul Hoag să te însoţim spre Hong Kong 
imediat că oricum, până la sfârşitul lunii, sunt concediat. 

— Las-o baltă despre partea asta. I-ai scris, cum ţi-am zis 
eu, că te afli sub porunca tai-panului, adică a mea, nu a ei? 

— Da. 

— Bun, aşa i-am spus şi eu, deci lucrurile sunt lămurite de- 
acum. Probabil că scrisorile noastre au ajuns la ea tot când 
a ajuns şi epistola ei la noi. S-au întâlnit pe drum, conchise 
Malcolm şi îşi aprinse un trabuc - observă că-i tremurau 
degetele. N-ai fumat niciodată, Jamie? 

— Nu, am încercat, dar nu mi-a plăcut deloc. 

— Dă uitării nerozia aia cu concedierea. Ce alte veşti 
proaste mai avem? 


— Am toată corespondenţa şi tăieturi din ziare şi, când 
doreşti, îţi spun toate noutăţile. Stăm prost cam peste tot. 
Am pierdut Racing Cloud... Trebuia să ajungă de mult la 
San Francisco... 

— Pe toţi tartorii iadului! Ce nenorocire! răbufni Malcolm. 
Era un cliper din flota Struan, care cuprindea douăzeci şi 
două de nave. Cliperele erau nave cu trei catarge, cele mai 
rapide pe mare, mult mai iuți decât greoaiele nave cu aburi, 

care pe deasupra trebuiau să-şi ducă şi proviziile de 
cărbuni cu ele. Încărcătura consta în ceai, mătăsuri şi 
mirodenii, toate considerate mărfuri de mare preţ mai ales 
atunci, când, din pricina războiului de secesiune, valoarea 
lor crescuse la cifre astronomice. În special dacă ajungeau 
în Sud. 

— Şi compania de asigurare n-o să plătească, aşa-i? 

— Cred că nu. Nimeni nu se bagă la aşa ceva. Nici măcar 
cei de la Lloyd. Escapada navei ar putea chiar să fie 
declarată act de război. Doar este război acolo, nu? 

— Ayeeyah! Asta o să ne cam coste. Vai de capul 
echipajului ăla! Cine-i căpitan, Caradoc? 

— Da. Probabil că i-a prins vreun uragan... S-au semnalat 
mai multe prin zona Hawaii, cu toate că este cam târziu în 
perioada asta a anului. Căpitanul secund era vărul meu, 
Duncan McGregor. 

— A, îmi pare rău, sincer. 

Tot mai dezamăgit, Struan aruncă o privire furişă spre 
sertarul unde ascunsese sticluţa cu elixir. Mă tot întreb 
dacă blestematele alea de furtuni n-or fi scufundat şi 
Doamna Savanelor, cu tânărul Pedrito Vargas, care trebuia 
să ne aducă aici comanda de cinci mii de puşti, îşi zise 
Malcolm, absent. Şi atunci îşi aminti de altceva. 

— Auzi, tunurile alea din Golful Mirs... nu erau 
achiziţionate prin intermediul nostru, nu? 

— Din câte ştiu eu, nu, răspunse Jamie, după cum era de 
aşteptat la o astfel de întrebare. 


Pentru că amândoi ştiau la fel de bine toate vânzările mari 
de arme către neguţătorii chinezi, ce reprezentau 
autorităţile Manchu. Ceea ce se întâmpla cu transporturile 
de armament după livrarea lor la Shanghai sau Canton era 
cu totul altceva. Şi nu-i mai privea pe ei. Malcolm îşi spuse: 
Pun pariu pe cincizeci de dolari mexicani la un dolar 
american că tunurile alea erau de la noi, indiferent cum au 
ajuns ele acolo. Cunoştea doar şi el una dintre marile taine 
ale familiei Struan: între Nobila Casă şi Flota piraţilor Wu 
Choi, Lotusul Alb, exista o ciudată relaţie de prietenie şi 
inamiciţie în acelaşi timp, legătură ce începuse în timpul 
bunicului său şi continuase şi în zilele tatălui său. Dar eu? 
Eu cum o să tratez cu ei, se întrebă el, sătul dintr-o dată de 
Yokohama şi voind cu disperare să cunoască toate secretele 
şi portiţele de scăpare lăsate încă de la Dirk Struan... şi 
încă mult mai speriat de faptul că într-o zi trebuia să dea 
ochii cu maică-sa. 

— Mda, peste vreo săptămână, cam aşa, murmură el. 

— Poftim, tai-pan? 

— A, nimic. Altceva mai ai să-mi spui, Jamie? 

Jamie începu să îndruge o întreagă poliloghie despre 
scăderea vertiginoasă a preţurilor la produsele pe care le 
vindeau ei, despre creşterea uriaşă a preţurilor la 
produsele pe care erau nevoiţi să le cumpere, despre 
sporurile de periclitate pe care trebuiau să le crească şi ei, 
pentru că marinarii din flota Struan erau de origine engleză 
şi americană şi erau ademeniţi fără voie să treacă pe navele 
de război care devastează şi Nordul şi Sudul, deopotrivă. 

— Aş putea să continui cu veştile de felul ăsta la nesfârşit, 
tai-pan. Rusia şi Franţa ard de nerăbdare să declare război, 
aşa că toată Europa este ca un butoi de pulbere, nu 
aşteaptă decât o scânteie să sară în aer. În India, 
pretutindeni se înfruntă musulmanii cu hinduşii, se omoară 
pe capete, îşi dau foc la recolte... Parcă a înnebunit toată 
lumea. Şi... ceva foarte urgent... Ăia de la Banca Victoria 


ne-au scris iar despre poliţele pe care le au la noi. Cred că 
termenul scadent e la... 

— Ştiu chestia asta, dar-ar frenţia în ei să dea. Banca e la 
mâna lui Brock, ne-au aruncat ca pe nişte cârpe, numai să-i 
finanţeze firmei Brock şi Fii preluarea pieţei zahărului din 
Hawaii, şi acum sunt gata să ne ducă la faliment cât de 
repede şi cu mare voioşie. Dar-ar frenţia în toţi să dea! se 
enervă Malcolm, răguşit, simțind cum îl săgetează tot mai 
rău durerile în pântece. Eu cred că am terminat cu 
hârţogăraia asta, aşa că dacă Vrăjitoarea pleacă astă-seară, 
trimite-le. De ce oare se grăbeşte atât să se întoarcă la 
Hong Kong? 

Jamie rămase pe gânduri câteva momente, apoi răspunse: 

— Habar n-am. Dar şi eu cred acelaşi lucru: orice are 
legătură cu firma Brock este o veste proastă pentru noi. 

Întrunirea de la Club degeneră curând în învălmăşeala 
obişnuită de înjurături, ţipete, crize de furie, acompaniată 
din belşug de băutură cât cuprindea, nimeni nu asculta pe 
nimeni, fiecare îşi striga cât îl ţinea gura necazul lui, acum, 
al tuturor celor de-acolo: 

— Deie Dumnezeu să-i trăsnească pe toţi bătuţii în cap din 
guvern şi pe toţi căscaţii de perceptori şi pe toţi băşinoşii 
ăia puturoşi de generali şi amirali care nu-şi cunosc lungul 
nasului! Auzi, de ce dracu' nu-şi văd ei de treaba lor, adică 
să plece şi ei urechea la interesele tuturor, să facă aşa cum 
le zicem noi şi-atunci să vezi ce fericire-ar fi pă capul la toţi, 
nu? 

— Că bine zici, Lunkchurch. Eu propun să... 

Ce propunea acela nu mai află nimeni, pentru că vocea lui 
se pierdu într-un tumult de strigăte: 

— Să-l tragem la răspundere pe Wee Willie! ... 

Exasperat, Norbert Greyforth îşi croi drum prin mulţimea 
de lângă bar, unde începuse el adunarea, şi se îndreptă 
spre Malcolm Struan, care şedea lângă uşă, alături de 
Jamie. 

Dimitri strigă după el: 


— Nu luăm nici o hotărâre, Norbert? 

— Da' tu te aşteptai la altceva, Dimitri? Tot tai-panii or să 
decidă, ca întotdeauna. Hai, vino încoa'. Jamie, vrei tu şi... 

Greyforth era cât pe ce să-l ia peste picior pe Malcolm, 
spunându-i „tânărul Struan”, dar îşi aduse aminte cât de 
categoric îi pusese în vedere Sir William să nu-l provoace în 
public, că va avea de-a face cu el. Iar în buzunar parcă îl 
ardea şi mai tare scrisoarea de la Tyler Brock. Aşa că se 
uită la Malcolm şi rosti politicos: 

— Nu aţi vrea amândoi să veniţi la o... discuţie numai între 
noi, ce ziceţi? Vii şi tu, Dimitri? 

Malcolm se aşteptase ca Norbert să treacă doar pe lângă 
el, salutându-l fără cuvinte, doar cu capul. 

— Bineînţeles. Unde anume? Afară? 

— La mine în birou, dacă nu vă deranjează. 

Cei trei îl urmară, atenţi la orice mişcare. 

— Ocean Witch pleacă astă-seară? se interesă Malcolm. 

— Da. 

— Dar de ce v-aţi răzgândit aşa deodată, Norbert? întrebă 
şi Dimitri. 

— Aşa a poruncit Tyler Brock. 

Norbert observă în treacăt umbra de îngrijorare ce trecu 
peste chipul lui Struan şi îşi zâmbi în barbă. Deocamdată, 
până ce aveau să se repare toate pagubele produse de 
incendiu la etajele superioare, biroul lui Greyforth era la 
parter. Scara principală era înnegrită de foc, acoperişul ars 
pe alocuri, însă învelit temporar cu pânză impermeabilă de 
vele. 

— Al dracu' foc a mai fost, da' e bine că suntem cu toţii aici 
nevătămaţi. Se întâmplă oricui, din vreme în vreme. Din 
fericire, după cum v-am mai spus, n-a ajuns până la seifuri, 
nici la registre sau depozit. Dar simţiţi-vă ca acasă, îi pofti el 
să şadă pe scaunele căptuşite cu piele. 

În cealaltă parte a încăperii se vedea un bar ticsit cu 
pahare de cristal, băuturi de tot felul - whisky, brandy, gin, 
vin de calitate - şi şampanie deja frapată. Băiatul de casă, 


chinezul, îi aştepta să se decidă ca să-i servească. Cei trei 
deveniră tot mai precauţi. 

— Ei, ce vă doreşte sufletul de-aici? îi întrebă Norbert, 
foarte îndatoritor. 

— Şampanie, răspunse Malcolm, iar ceilalţi se declarară 
de acord. 

Se simţea mai bine acum, căci elixirul acela îi dădea puteri 
noi parcă, sentimentul că este invincibil, şi îi alina durerile. 
Când slujitorul umplu paharele şi îi servi pe invitaţi, 
Norbert îi făcu semn chinezului să plece. Acesta făcu o 
reverență respectuoasă, apoi părăsi încăperea. 

— Sănătate! toastă Greyforth. 

Ceilalţi îi răspunseră la fel. Norbert se aşeză pe colţul 
biroului, privindu-i pe rând. Cei trei oaspeţi se uitau la el, 
încă nedumeriţi şi precauţi, cum stătea acolo, înalt, viclean, 
şi foarte încrezător în sine. 

— Aici suntem feriţi de urechi indiscrete, începu el. Mai 
întâi, noi reprezentăm cele mai mari companii de aici, aşa 
că va trebui să scriem împreună un protest adresat lui Wee 
Willie chiar dacă nu ne va folosi la nimic, iar un altul 
amiralului, pentru că toţi suntem de acord că el este un 
mare obstacol în calea noastră. Nu văd nici un motiv pentru 
care nu ni te-ai alătura, Dimitri, pentru că firma Cooper şi 
Tillman are o mulţime de bani de pierdut din pricina lui, ca 
şi noi de altfel. În acelaşi timp, ar trebui să începem o 
campanie în Parlament, prin oamenii lui Struan şi ai noştri, 
desigur, pentru a limpezi o dată pentru totdeauna poziţia 
noastră în Japonia. Ori îi punem pe japi cu botul pe labe 
definitiv, ori plecăm de-aici. 

— Noi nu plecăm din Japonia, răspunse Malcolm, foarte 
hotărât, iar McFay răsuflă uşurat. 

— Nici noi, zâmbi Norbert cu viclenie. Dar asta-i numai 
înţelegerea noastră ca să le-o tragem viermilor ălora din 
Parlament... 

Luă un dosar de pe biroul imaculat şi scoase de acolo o 
singură filă. 


— Aici am o informare secretă, venită de la Londra, prin 
Ocean Witch, de la unul dintre oamenii noştri de încredere 
de acolo. Este datată 16 septembrie. 

— Da' asta înseamnă c-a ajuns al dracu' de repede, se miră 
Jamie, în vreme ce şi ceilalţi gândeau acelaşi lucru. 

— Noi ţinem pasul cu vremurile, Jamie. Tyler spune că ar 
trebui să vă împărtăşim doar vouă ştirile astea. Aşa că o să 
citesc ce scrie în document: „leri, Primul Ministru şi 
Cancelarul Trezoreriei au căzut de comun acord ca în 
planul bugetului pe anul următor să fie trecută creşterea 
următoarelor taxe: la ceai - patru pence pe livră, la bere - 
un penny pe halbă; un şiling pe litru la orice sortiment de 
brandy şi vinuri importate; la tutun, taxa se dublează... (toţi 
ceilalţi rămaseră încremeniţi de uimire), ca şi la importul de 
bumbac...” 

— Da, cum mama dracului se poate aşa ceva?! răbufni 
Dimitri. Asta-i nebunie curată! Bumbacul şi tutunul sunt 
singurele produse sigure pe care le avem noi în Sud! Îşi dau 
seama nenorociţii ăia ce fac prin asta tuturor celor implicaţi 
în război şi căcaturilor ălea de fabrici ale voastre, din 
Lancashire? 

— Noi nu avem fabrici de prelucrat bumbac, Struan are. Şi 
mai urmează ceva: „ca să dea satisfacţie anumitor părţi 
influente, pro sau contra activităţii noastre, sunt gata să 
ordone arderea tuturor plantațiilor noastre de opiu din 
Bengal, iar plantațiile de ceai...” 

— Sfinte Cristoase! bâigui Struan, cu răsuflarea 
întretăiată, în timp ce Jamie se făcu stacojiu la faţă, 
amuţind, iar Dimitri era cât pe ce să facă o criză nervoasă. 
Bine, dar atunci, pentru numele Celui de Sus, cum mai 
putem noi să facem comerţ cu China? Să schimbăm opiu pe 
argint şi... 

— Parlamentul nu dă pe noi nici o băşină răsuflată măcar, 
sau pe Triunghiul Ceresc, scrâşni Norbert, încruntat. Şi îi 
doare în cot şi de Asia întreagă, şi de China şi de comerţ, 
numai să stea ei acolo, în biroul lor călduţ. Vor să se 


replanteze toate terenurile acelea pârjolite numai cu ceai! - 
puse foaia la loc, în dosar, conştient de curiozitatea 
nemăsurată a celorlalţi, care ar fi dat orice să afle cât 
adevăr era în informaţiile acelea şi ce anume mai cuprindea 
raportul. Bătrânul mi-a spus că pot să vă anunţ că avem un 
informator foarte apropiat de Primul Ministru şi că toate 
vorbele lui s-au adeverit până acum, aşa că putem fi siguri 
că ăsta-i adevărul gol-goluţ. Şi mai spunea că trebuie să 
scăpăm de perechea asta de dobitoci cât mai repede. 
Dimitri, începi de-acum presiunile din partea voastră. Tyler 
spune că noi o să facem absolut tot ce putem, şi cere ca şi 
voi să faceţi întocmai. De acord? 

— De acord, acceptă Dimitri. Sfinte Isuse, mai că nu-mi 
vine să-mi cred urechilor. 

— Ba mie îmi vine să cred tot - Struan ridică paharul, 
întrebându-se oare unde anume întinsese capcana Tyler 
Brock. Aşa că sper să-i ia dracu' pe toţi şi să ardă în fumul 
iadului, adăugă el. 

Băură toţi, în tăcere. Norbert le umplu iar paharele. Apoi îl 
privi ţintă pe Malcolm şi trăsăturile feţei i se înăspriră. 

— Al doilea punct al discuţiei: suntem toţi implicaţi în 
duelul acela într-un fel sau altul. Eu unul n-am nevoie de 
secundanţi şi ne-am înţeles pentru joi dimineaţă, în zori. Îmi 
pare nespus de rău, dar diseară o să fiu la bordul lui Ocean 
Witch, cu regret, dar aste-s ordinele lui Tyler... Deci 
termenul de joi cade. Eu prop... 

— Dar de ce să amânăm, doar acum mai este încă destulă 
lumină, interveni la iuţeală Struan. 

Nu se putuse abţine, cuvintele parcă îi zburaseră de pe 
buze fără voia lui, însă era nemulţumit că reacţionase atât 
de rapid şi hotărât, deşi, dintr-o dată, parcă i se făcu un gol 
în minte. Se lăsă o tăcere şi mai apăsătoare. Jamie se făcu 
alb la faţă ca varul. 

— Nu acum! zise Norbert, cu ochi scânteietori, abia 
ascunzându-şi amuzamentul, apoi se întoarse spre Jamie şi 
Dimitri, presupuşii lor secundanţi. Eu propun să amânăm 


până peste trei săptămâni, de comun acord, când osămă 
întorc eu, înţelegere ca între gentlemeni. Ce ziceţi atunci, 
peste trei săptămâni? Atunci, indiferent când mă întorc, a 
doua zi ne-ntâlnim... 

— Asta-i o idee minunată, tai-pan, se repezi Jamie. Eşti de 
acord? 

După câteva momente, ceața ce se lăsase peste gândurile 
lui Malcolm păru că se risipeşte. 

— În regulă, răspunse el. 

Nu era nici prea bucuros, nici dezamăgit de deznodământ, 
însă era foarte mulţumit că tot el aruncase mănuşa şi de 
data aceea. Nu observară că Jamie şi Dimitri răsuflară 
uşuraţi, ca şi cum li s-ar fi luat o piatră de pe inimă. 
Terminară de băut şampania şi plecară. Când rămase 
singur, Norbert scoase iar scrisoarea lui Tyler Brock şi o 
întoarse pe partea cealaltă, cu mâinile umede de 
transpiraţie. Prima parte conţinea numai informaţii de la 
iscoada lor. Dar în încheiere, i se ordona: „Fă bine şi suie-ţi 
curu' pe Ocean Witch şi ia-o din loc cu primul reflux, numai 
tu, fără alţi pasageri la bord. Adu cu tine toate registrele, 
contractul cu japonezii, pentru minele de aur şi toate 
lingourile de aur din tezaur pe care-ai pus laba. Ne întâlnim 
la Shanghai, în taină - ăsta-i primul port în care o să 
ancoreze Vrăjitoarea, cu toate că în acte scrie că mergem 
direct la Hong Kong - eu, Morgan şi cu tine, cât mai repede 
cu putinţă şi fără să ştie nimeni altcineva. 

Când o să te-ntorci la Yokohama, poa' c-o să dormi chiar în 
camera aia blestemată a lui Malcolm Struan, ay, cu târfuliţa 
aia fandosită a lui mişunând de colo-colo, ca să-ţi intre-n 
toate voile, pen' că-n curând o să fie şi ea de vânzare, ca tot 
ce ţine de Struan. Tocmai am auzit că tac'su a dat roiu' din 
Bangkok, ca şi din Hong Kong, mai 'nainte, că a lăsat în 
urmă o mulţime de fraude şi escrocherii, de data asta i-a 
amestecat şi pe nişte Broscoi d-ăia barosani. Îl prind ei pân' 
la urmă, scot şi untu' din el, şi-apoi îl duc drept la ghilotină. 
Că ştii, Broscoii nu se poartă aşa cu mănuşi, ca mironosiţele 


alea de-şi zic Peelers şi nu fac nici un rahat măcar. Doamna 
îţi trimite cele mai bune urări”. 

KYOTO. 

Duminică, 18 noiembrie. 

După ce se înnoptase bine, Yoshi, împreună cu garda lui, 
îmbrăcat ca şi ceilalţi, ca un soldat de rând, îşi urmaseră 
drumul, precauţi, pe străzile cufundate în linişte ale 
capitalei străvechi, unde împărații şi curtea imperială 
sălăşluiau vreme de secole întregi. Oraşul fusese construit 
în stil chinezesc, cu străzi drepte, cu răspântii de drumuri 
tăiate chiar în unghi drept, toate înconjurând şi 
îndreptându-se spre Palatul Interzis şi terenurile din jur. 
Numai acoperişurile se puteau zări, iţindu-se deasupra 
zidurilor înalte, cu numai şase porţi uriaşe. Yoshi însă evită 
să intre pe porţile principale, ca să nu dea peste patrulele 
lui Ogama şi samuraii ce păzeau palatul. Iar când, în sfârşit, 
ajunse, neanunţat, la clădirile ce aparţineau shogunatului, 
se îndreptă direct spre apartamentele lui şi curând se 
bucură de o baie minunată, în care ar fi încăput cu uşurinţă 
opt persoane. 

— Câţi luptători de nădejde am aici, la Kyoto, Akeda? 
întrebă el, simțind cum durerile ce-i săgetau tot trupul, 
după zile întregi de marş forţat, dispăreau ca prin farmec. 

Încruntat, bătrânul general intră alături de el în bazinul 
adânc de un metru. Camera de baie se afla în interiorul 
fortăreței din mijlocul complexului de construcţii ale 
shogunatului. Toate servitoarele fuseseră trimise într-altă 
parte, iar de jur-împrejur păzeau o mulţime de santinele 
înarmate până în dinţi. 

— Opt sute doi, dintre care optzeci sunt încă pe patul de 
suferinţă sau se refac, după răni grele, însă toţi îţi sunt 
credincioşi cu trup şi suflet, sunt oameni de mare nădejde, 
călăreţi neîntrecuţi. Plus cei optsprezece pe care i-ai adus 
cu dumneata, adăugă cu vocea lui serioasă. 

În clipa în care sosise Yoshi, Akeda dublase toate gărzile. 
Era un hatamoto încercat, şi toată familia lui, din ţâţă-n fiu, 


slujise neamului Toranaga, timp de generaţii întregi. lar în 
momentul acela, el era căpetenia garnizoanei lor din 
capitală. 

— Însă nu sunt destul ca să te protejeze. 

— Sunt în deplină siguranţă aici. 

Prin Testament, clădirile shogunatului erau singurele 
fortificaţii capabile să asigure o apărare bună, în caz de 
nevoie. Acolo se puteau caza cinci mii de soldaţi. Ceilalţi 
daimyo nu aveau voie să fie însoţiţi decât de cel mult cinci 
sute de oşteni, şi nu erau îngăduiţi mai mult de zece daimyo 
o dată în capitală. Cu vremea, datorită slăbirii autorităţii 
Consiliului Bătrânilor, se reduseseră efectivele militare ale 
shogunatului la sub o mie de oameni. 

— Te îndoieşti cumva de asta? 

— Aici, între pereţii păziţi de ai noştri, nu! Iertare, dar mă 
gândeam la ce se-ntâmplă dincolo de ele. 

— Dar aliaţi? Pe câţi dintre daimyo pot să mă bazez? 

Akeda înălţă din umeri nervos. 

— A fost mare greşeală când v-aţi pus într-asemenea 
primejdie şi aţi plecat la drum cu atât de puţine gărzi. Şi 
încă şi mai periculos a fost când aţi venit la Kyoto. Dacă aş fi 
fost înştiinţat din vreme, aş fi venit să vă întâmpin şi să vă 
însoțesc. Dacă ar fi trăit tatăl domniei tale, nu ar fi îngăduit 
aşa ceva în ruptul capului... 

— Dar tatăl meu nu mai trăieşte! i-o reteză Yoshi, 
încleştându-şi buzele furios. Deci: în ce aliaţi pot să mă- 
ncred? 

— Dacă ridici steagul domniei tale în Kyoto, pentru a porni 
la luptă, cea mai mare parte din samurai şi cei mai mulţi 
daimyo or să ţi se alăture degrabă, atât cei de-aici cât şi cei 
de pretutindeni. Or să te sprijine mai mulţi decât este 
nevoie, pentru a pune cu forţa rânduială, nu contează ce fel 
de rânduială. 

— Dar asta ar putea fi socotită înaltă trădare. 

— Vai, iertare, stăpâne, dar pentru cei de rangul tău 
adevărul de multe ori este trădător, stăpâne, şi foarte greu 


să iasă la iveală, rosti generalul, apoi chipul îmbătrânit i se 
lumină de un surâs. Vrei adevăr, atunci iată primul: dacă 
ridici steagul de luptă al shogunatului, nici un daimyo de- 
aici n-o să cuteze să-ţi vină alături, împotriva lui Ogama din 
Choshu. Nu atâta vreme cât Ogama este păzitorul Porţilor. 

— Câţi samurai are Ogama în oraş? 

— Se spune că peste două mii, toţi unul şi unul, şi găzduiţi 
în toate casele apărate de fortificaţii din jurul Palatului, 
aproape tot atâţia câţi avem noi la porţile noastre, urmă 
bătrânul samurai şi zâmbi văzând cum Yoshi îşi mijeşte ochii 
îngândurat. Sigur, toată lumea ştie că este împotriva legii, 
dar nimeni nu a îndrăznit să-i aducă aminte asta şi nici nu s- 
a ridicat împotriva lui. I-a furişat înăuntru câte zece, 
douăzeci, până ce l-a alungat cu totul pe bătrânul vulpoi 
Sanjiro, pe Katsumata şi samuraii lui din Satsuma. Ştii că au 
scăpat cu viaţă doar fugind pe mare, la Kagoshima? şopti 
generalul, apoi se afundă în apă mai mult. Se zvoneşte că 
Ogama mai are adunaţi încă vreo douăzeci sau treizeci de 
mii de samurai Choshu la zece ri distanţă. 

— Nu zău?! 

— Da, gheara lui necruțătoare se strânge tot mai mult în 
jurul străvechiului Kyoto, zi de zi. Gărzile lui patrulează pe 
străzi tot timpul, numai uneori se mai avântă vreo ceată de 
shishi care se iau la sfadă cu oricine li se pare că nu 
împărtăşeşte credinţa lor în sono-joi, mai ales cu noi sau 
oricine sprijină shogunatul. Sunt nişte tâmpiţi, pentru că şi 
noi ne împotrivim la fel de mult tuturor gai-jinilor şi 
tratatelor lipsite de ruşine pe care vor să le încheie veneticii 
cu noi şi voim la fel de mult să dispară din ţara noastră. 

— Şi-acum sunt mulţi shishi aici, în oraş? 

— Da. După câte se zvoneşte, se pregătesc să stârnească o 
zaveră. Acum o săptămână, câţiva s-au luat de o patrulă a 
lui Ogama şi au strigat în gura mare că acesta-i un trădător. 
Ogama a fost grozav de furios şi de atunci i-a vânat ca pe 
şoareci, toată vremea. Mai este şi... 


O bătaie în uşa băii îl sili să se oprească. Apoi, căpitanul 
gărzilor shogunatului intră. 

— Iertare, senior Yoshi. A sosit un trimis al seniorului 
Ogama, e la poartă, cere o întrevedere cu domnia voastră. 

Cei doi rămaseră încremeniţi de uimire. 

— Dar de unde a aflat că am venit? se răsti Yoshi nervos. 
Ultimii cincizeci de ri i-am parcurs deghizat. Am aşteptat la 
marginea oraşului până s-a întunecat de-a binelea, am 
ocolit barierele şi n-am întâlnit în cale nici o patrulă. 
Înseamnă că aici este o iscoadă. 

— Nu există nici o iscoadă aici, înăuntrul fortăreței, scrâşni 
Akeda, clocotind de mânie. Îmi pun capul jos, stăpâne. Dar 
afară sunt o mulţime, pretutindeni, iscoadele lui Ogama, 
iscoade shishi şi ale altora... lar domnia ta nu se poate 
ascunde chiar aşa uşor. 

— Căpitane, porunci Yoshi. Spune-i că dorm şi am dat 
ordin să nu fiu deranjat. Roagă-l să se întoarcă mâine 
dimineaţă, când va fi primit cu tot onorul ce i se cuvine. 

Căpitanul făcu o plecăciune până la pământ şi voi să iasă. 
Însă Akeda strigă în urma lui: 

— Toate gărzile să fie la posturi, pentru cazuri de mare 
primejdie! 

Când rămaseră singuri, Yoshi îl întrebă: 

— Crezi că Ogama ar îndrăzni să mă atace chiar aici? Asta 
ar fi o adevărată declaraţie de război. 

— Nu ceea ce îndrăzneşte el sau nu mă interesează pe 
mine, stăpâne, ci numai viaţa şi siguranţa ta. lar de-acum 
eu răspund cu capul pentru domnia ta. 

Apa fierbinte îl moleşea pe Yoshi, însă-l făcea să se simtă 
plăcut aşa, întins pe spate, lăsându-se în voia senzaţiei 
aceleia de linişte. Era bucuros că Akeda comanda gărzile 
care îl apărau pe el, se simţea protejat, cu toate că nu se 
răzgândi deloc, ci era hotărât să-şi ducă planul la 
îndeplinire până la capăt. Însă nu se aşteptase să fie 
descoperit atât de curând. Nu-i nimic, îşi spuse el, planul 
meu încă se poate duce până la capăt. 


— Cine este câinele de credinţă şi omul de legătură al lui 
Ogama la Curtea Imperială? 

— Prinţul Fujitaka, văr primar cu împăratul..., iar fratele 
soţiei sale este şambelan imperial. 

Fără să vrea, Yoshi scăpă un şuier admirativ, în vreme ce 
generalul încuviinţa din cap, înţelepţeşte. 

— E tare greu să rupi o verigă dintr-un lanţ atât de 
puternic... dacă nu ai o spadă pe măsură! 

— Nici să nu te gândeşti, se răsti Yoshi şi în sinea lui îşi 
spuse că, dacă ar fi izbutit o astfel de mişcare, o făcea el 
oricum, dar era o nesăbuinţă să spui aşa ceva cu voce tare. 
Şi ce veşti mai ai despre shogun Nobusada şi prinţesa Yazu? 

— Sunt aşteptaţi la Palat de-acum într-o săptămână şi... 

— Nu sunt aşteptaţi decât de-acum în două-trei săptămâni, 
nicidecum mai devreme, îl săgetă Yoshi cu privirea. 

Bătrânul însă-i spuse cu voce scăzută: 

— Prinţesa Yazu a poruncit cortegiului să pornească pe 
Tokaido, pe drumul cel mai scurt, nerăbdătoare să se 
întâlnească mai iute cu fratele ei şi să-l facă pe soţul ei să se 
închine împăratului sfidând tradiţia, să spulbere shogunatul 
şi să-i predea puterea lui Ogama. 

— Chiar şi aici, bătrâne prieten, ar trebui să-ţi pui lacăt 
gurii. 

— Sunt prea bătrân ca să mă mai înfioare atâta lucru. Mai 
ales acum, când viaţa domniei tale e ameninţată de Ogama. 

Yoshi chemă servitoarele, care veniră degrabă cu 
prosoape şi îi şterseră. Apoi îi ajutară să se îmbrace în 
yucata curate. Yoshi luă spada cu el. 

— Să mă trezeşti în zori, Akeda. Am multe treburi de 
rezolvat. 

Chiar înainte de ivirea zorilor, la periferia sudică a 
oraşului, pe unde râul Kanagawa făcea un cot spre sud, 
către Osaka, până la marea aflată la peste douăzeci de ri 
depărtare, pe unde ulițele şi străzile erau croite la 
întâmplare, spre deosebire de cele din centrul oraşului, 
unde duhoarea de fecale şi mocirlă şi putreziciuni stăruia 


tot timpul, Katsumata, căpetenia tuturor luptătorilor shishi 
din Satsuma, omul cel mai de încredere al seniorului 
Sanjiro, se trezi dintr-o dată, sări din aşternut şi rămase 
nemişcat în mijlocul camerei cufundate în întuneric, 
ascultând cu mare atenţie, cu sabia scoasă, gata de orice. 
Dar nu se arătă deocamdată nici o primejdie apropiindu-se. 
Dedesubt, la parter, se auzeau doar şoaptele înăbugşite ale 
slujitorilor care aprindeau focul la bucătărie, tocau legume 
şi verdeţuri, pregăteau mâncarea pentru acea zi. Camera 
lui se afla la etajul al doilea, chiar sub acoperişul hanului 
„La Pinii Foşnitori”. Undeva, în depărtare, un câine lătra 
neostoit. Ceva nu este în ordine, îşi zise Katsumata. 
Deschise cu grijă peretele shoji. De-a lungul coridorului se 
aflau şi alte camere. Trei erau ocupate de alţi shishi, care 
stăteau câte doi într-o încăpere. Ultima era pentru 
servitoarele de la han. 

Într-o parte, era un gemuleţ ce dădea spre curtea din faţă. 
Dar nu se zărea nici o mişcare acolo. Din nou, cercetă cu 
privirea, atent, toată bătătura, poarta mare şi străduţa de 
dincolo de aceasta. Tot nimic. Apoi o luă de la capăt. Nicio 
clintire măcar. Şi deodată, observă o sclipire ce se stinse 
imediat. De fapt, mai mult o simţi decât o văzu. Pe dată, se 
repezi să deschidă uşile celor trei camere şi şopti răspicat 
parola. Într-o clipă, toţi cei şase shishi erau în picioare, 
dezmeticiţi complet şi îl urmară în goană pe scări, cu 
spadele scoase, apoi trecură ca o vijelie prin bucătărie şi 
ieşiră pe uşa din spate. În câteva momente săriră gardul, 
străbătură grădina de dincolo de acesta, uitându-se în toate 
părţile, apoi trecură de o altă grădină, peste încă un gard. 
Ajunseră pe o străduţă, alergară degrabă spre capătul ei, 
apoi se abătură la iuţeală pe o fundătură lăturalnică, 
printre coşmeliile dimprejur. Acolo cotiră spre stânga şi 
Katsumata deschise o uşă. Îndată, tăişul spadei celui ce 
păzea i se opri sub bărbie. 

— Katsumata-san! îl recunoscu acesta. Ce s-a întâmplat? 


— Cineva ne-a trădat, gâfâi căpetenia, ostenit, apoi îi făcu 
semn unui tânăr din Choshu, uscăţiv ca şi el, numai vână, 
având însă doar jumătate din vârsta lui, adică doar 
nouăsprezece ani. Dă un ocol prin preajmă, ia aminte şi- 
apoi întoarce-te degrabă. Să nu te simtă nici pasărea 
cerului şi să nu te dai prins! 

Flăcăul se grăbi să împlinească porunca. Ceilalţi îl urmară 
pe Katsumata, care străbătu culoarul ticsit cu de toate, 
până intră în clădirea propriu-zisă. Înăuntru erau mai multe 
camere, iar construcţia avea legătură prin tot felul de 
pasaje secrete cu casele din jur. Se aflau acolo mai mulţi 
shishi. Douăzeci în cap, toţi înarmaţi până în dinţi, 
majoritatea căpetenii ale cetelor shishi, care acum fuseseră 
înştiinţaţi şi se pregătiseră de luptă sau de retragere. 
Printre ei se afla şi Sumomo, sora lui Shorin şi logodnica lui 
Hiraga. Se strânseră degrabă împrejurul lui şi aşteptară să 
primească porunci. Pe când ei părăseau în grabă hanul, 
niciunul dintre servitori măcar nu păru să bage de seamă 
plecarea lor precipitată, ci îşi văzură de treburile lor, ca şi 
cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Rămaseră însă încremeniţi 
când o trupă de soldaţi de-ai lui Ogama dădură buzna 
înăuntru, prin uşa din faţă, apoi începură să dea iama prin 
camerele încă liniştite, cufundate în somn, trezind pe dată 
toţi clienţii şi fetele hanului, apoi pe mama-san, în vreme ce 
alţii urcară în fugă scările să cerceteze şi încăperile de la 
etajul superior. Vaiete de teamă şi uimire se auzeau din 
toate părţile, apoi ţipetele femeilor care ocupau acum 
singure cele patru camere de sub acoperiş, unde, cu numai 
câteva minute înainte, stătuseră shishi. Totul fusese plănuit 
astfel din timp de către Katsumata. 

În zarva aceea, ce creştea tot mai mult şi ţipetele 
mânioase ale abia trezitei din somn mama-san, căpitanul lui 
Ogama răcnea acum şi el tot mai furios, blestemând şi 
întrebând întruna unde au fugit acei ronini nelegiuiţi. Din 
când în când, îl mai pocnea peste faţă pe câte un slujitor, 


dar fără nici un rezultat. 'Toţi cei de la han tremurau şi 
protestau tare cât îi ţinea gura, făcând pe neştiutorii. 

— Ce ronini? în casa mea respectabilă, unde niciodată nu 
s-au încălcat sfintele legi? N-a călcat nici picior de tâlhar 
aici! ţipă mama-san în disperare. 

Însă după ce patrula plecă şi rămaseră toţi în siguranţă, 
mama-san se apucă să ocărască din toate puterile, laolaltă 
cu toţi slujitorii ei, pe acela care îi trădase. 

— Katsumata-san, cine ne-o fi vândut? întrebă Takeda, un 
bărbat solid, cu gât foarte scurt, de numai douăzeci de ani, 
originar din Choshu (rudă cu Hiraga), în timp ce inima îi 
bătea nebuneşte, mai să-i spargă pieptul, din pricina 
alergăturii care le scăpase viaţa în ultima clipă. 

Katsumata ridică din umeri, încruntat. 

— Numai karma ne va ajuta să-l descoperim sau nu. Ceea 
ce s-a petrecut acum dovedeşte încă o dată că tot ceea ce v- 
am spus eu de nenumărate ori este întocmai: fiţi pregătiţi 
oricum pentru trădare, să fiţi gata mereu să vă scăpaţi viaţa 
cum puteţi, nu vă încredeţi în nimeni, fie bărbat sau femeie 
apropiată, decât în fraţii shishi şi sonno-joi. 

Toţi cei din încăpere încuviinţară tăcuţi din cap. 

— Şi cu seniorul Yoshi cum rămâne? Când ne ducem după 
el? 

— Când o să iasă din adăpost. 

Vestea despre sosirea lui Yoshi ajunsese la ei abia noaptea, 
prea târziu ca să mai poată întreprinde ceva. 

— Dar, sensei, noi avem câţiva simpatizanți ai mişcării în 
rândul paznicilor de la shogunat, interveni Takeda. În mod 
sigur acolo se va socoti cel mai apărat şi nu o să mai fie atât 
de precaut. 

— Yoshi nu este niciodată lipsit de precauţie, nu uita asta! 
lar oamenii noştri de acolo au primit poruncă să stea 
liniştiţi, să nu dea de bănuit, pentru că informaţiile pe care 
ni le pot aduce ei sunt prea preţioase ca să-şi rişte viaţa 
degeaba. Iar în cazul nefericit în care shogun Nobusada va 


scăpa nevătămat din ambuscada noastră, atunci cei 
dinăuntrul shogunatului vor fi cu atât mai importanţi. 

Pe chipurile celorlalţi apărură câteva rânjete crunte, iar 
mâinile li se încleştară pe mânerele săbiilor. Ambuscada 
aceea fusese plănuită peste cinci zile, la asfinţit, la ultimul 
popas dinainte de Kyoto. Numai câteva hanuri erau pe 
Drumul de Nord şi pe calea Tokaido până la capitală, care 
puteau fi considerate demne să găzduiască astfel de 
persoane auguste şi numeroasa lor suită de gardieni, 
servitori şi slujnice, aşa că unde aveau să petreacă ei 
nopţile era foarte uşor de aflat. Şi era la fel de uşor să 
plaseze iscoade în locurile acelea. Zece shishi fuseseră 
trimişi în acea misiune sinucigaşă, iar atunci se aflau deja la 
Otsu, gata pentru a duce planul la îndeplinire. Fiecare 
dintre cei o sută şapte shishi din oraş, care acum erau 
adunaţi în diferite case conspirative din Kyoto, îi 
imploraseră pe mai-marii lor să-i aleagă pe ei pentru echipa 
morţii, care avea să dea atacul asupra suitei shogunului. 
Până la urmă, Katsumata hotărâse să se tragă la sorţi. Aşa 
că trei shishi din Choshu, trei din Satsuma şi patru din Iosa 
avuseseră onoarea de a fi desemnaţi pentru acea misiune, 
iar la ora aceea erau deja în preajma țintei lor, la Hanul 
Câmpului cu Flori. 

— Eeee, n-au mai rămas decât cinci zile, apoi sonno-joi îşi 
va duce măreaţa menire la îndeplinire până la capăt, şopti 
însufleţită fata, Sumomo. Bakufu n-o să mai fie nicicând ce a 
fost înainte, după această lovitură. 

— Nu, niciodată, îi zâmbi Katsumata. 

Dintre toate femeile care se înrolaseră în mişcarea lor, pe 
ea o plăcea cel mai tare şi era cea mai înzestrată dintre 
toate - aşa cum Hiraga era cel mai bun dintre oamenii lui, 
cu excepţia lui Ori - şi îi admira nespus curajul şi iscusinţa 
în mânuirea armelor. Şi ea se oferise să meargă în acea 
misiune, însă Katsumata se opusese categoric, pentru că o 
considera mult prea valoroasă ca să o expună unui 
asemenea risc. 


Era foarte bucuros că-i poruncise să aştepte acolo, în oraş, 
trecând peste hotărârea lui Hiraga, care îi poruncise să se 
întoarcă imediat la tatăl lui. lar Sumomo adusese ultimele 
veşti importante de la Yedo: le confirmase zvonurile despre 
negocierile dintre Bakufu şi gai-jini, despre eşecul acţiunii 
împotriva dregătorului Anjo, dar şi despre uciderea lui 
Utani şi arderea castelului său. Şi, la fel de însemnat pentru 
ei, le adeverise că între Anjo şi Toranaga Yoshi relaţiile se 
înrăutăţeau tot mai mult. 

— De unde a răsuflat ştirea asta, eu nu pot să vă spun, îi 
şoptise Sumomo. Însă mama-san zice că sursa este aceea pe 
care o cunoaşte domnia ta. 

În plus, îi povestise cu lux de amănunte cum murise 
Shorin. Însă nu mai ştia nimic altceva despre Hiraga sau 
Ori. Decât că rana lui Ori se vindeca pe zi ce trecea şi 
amândoi se ascundeau pe undeva prin colonia din 
Yokohama, împreună cu Akimoto. Şi că, cine ştie cum, 
Hiraga ajunsese ca prin minune omul de încredere al unui 
mare dregător gai-jin. 

— Ai dreptate, Sumomo, Bakufu n-o să mai fie niciodată ce 
a fost până acum, repetă Katsumata. lar următoarea 
noastră lovitură de graţie o să pună capăt pe vecie 
shogunatului Toranaga. 

Imediat după ce aveau să izbândească în uciderea 
shogunului Nobusada - însă trebuiau să o lase teafără şi 
nevătămată pe prinţesa Yazu, cu orice preţ - shishi 
plănuiseră un atac fulgerător, din toate părţile, asupra 
trupelor lui Ogama ca să-l asasineze pe acesta. În acelaşi 
timp, Katsumata şi ceilalţi aveau să ia cu asalt Porţile, 
înălţând steagul luptei sonno-joi, proclamând public că 
toată puterea îi revenea iar numai împăratului, în vreme ce 
toţi adevărații daimyo şi samurai aveau să se zorească să li 
se alăture şi să se supună. 

— Sonno-joi, murmură ea, cu însufleţire, ca toţi ceilalţi. 

Cu excepţia lui Iakeda, care era unul dintre shishi din 
Choshu. Acesta se foi neliniştit pe locul lui. 


— Nu sunt sigur că trebuie neapărat să-l omorâm pe 
Ogama, zise el. Este un bun daimyo şi un bun conducător. 
EI l-a oprit pe Sanjiro să acapareze puterea, el i-a oprit pe 
cei din Tosa să pună mâna pe putere, el este singurul 
daimyo care a îndrăznit să-l îmboldească mereu pe împărat 
să dea poruncă să-i alunge pe toţi gai-jinii din ţară. Oare nu 
chiar el ţine sub călcâi Strâmtoarea Shimonoseki? Numai 
tunurile noastre au putut ţine piept corăbiilor gai-jinilor... 
Nu oamenii noştri din Choshu sunt în primele rânduri ale 
luptei, eh? 

— Asta-i adevărat, Takeda, îl susţinu un shishi cunoscut. 
Dar oare ce ne-a amintit acum sensei Katsumata? Tocmai 
faptul că Ogama s-a schimbat acum, când are toată puterea 
în mână. Dacă el într-adevăr îl respectă pe împărat aşa cum 
se cuvine, acum, de vreme ce are sub stăpânire Porţile, este 
foarte simplu pentru el să proclame sonno-joi şi să predea 
toată puterea suveranului nostru. Dar asta nu vom face 
decât noi, atunci când Porţile vor fi ale noastre. 

— Da, dar... 

— E foarte uşor pentru el, Takeda. Însă el ce-a făcut, în 
schimb? Nu numai că s-a folosit de toată puterea lui pentru 
a face întreaga Curte să joace după cum îi cântă el, dar 
vrea să ajungă şi shogun. Atât şi nimic mai mult?! 

Un cor de murmure aprobatoare se auzi, în vreme ce 
Sumomo spunea: 

— Te rog să mă ierţi, Takeda, însă Ogama este o mare 
primejdie pentru toţi. Doar ştim cu toţii că şi eu sunt din 
Satsuma, ca şi Sensei Katsumata, şi toţi suntem de acord că 
Sanjiro a făcut câte ceva bun, dar nu pentru cauza noastră, 
sonno-joi. Aşa că trebuie să renunţe la putere, de voie de 
nevoie şi să dispară... Să se ducă. La fel ca şi Ogama. Şiela 
făcut unele lucruri bune, dar acum nu ştie decât ce-i răul. 
Adevărul este că nici un daimyo care ar păzi Porţile şi atât 
de aproape să ajungă shogun nu va renunţa la putere. 

— Dar dacă îi scriem lui Ogama despre toate astea? insistă 
Takeda. 


— Iertare, dar nici un avertisment nu poate avea preţ în 
cazul ăsta, îi explică mai departe Sumomo. Când o să fie în 
mâinile noastre Porţile, ca să preîntâmpinăm războiul civil 
şi dorinţa oricărui daimyo de a se lăsa dus în ispită, trebuie 
să-i cerem împăratului să desființeze shogunatul, Bakufu şi 
toate rangurile de daimyo! 

Ridicând glasul peste rumoarea ce străbătea adunarea, la 
o astfel de propunere radicală, Takeda râbufni: 

— Asta-i o nebunie. Dacă n-o să mai fie shogunat şi 
daimyo, cine o să conducă ţara? O să fie un haos! Cine 
plăteşte toate lefurile noastre? Daimyo! Ei au la îndemână 
toate recoltele de orez şi... 

— Las-o să sfârşească ce are de zis, Takeda, iar după 
aceea vorbeşti tu, îl opri Katsumata. 

— Iertare, Takeda, însă aceasta este ideea lui Hiraga, nu a 
mea. Hiraga a propus ca în viitor, toţi daimyo să fie ţinuţi în 
rang numai de faţadă, şi anume cei care sunt de încredere, 
iar puterea executivă să fie exercitată prin consiliile de 
samurai, de toate rangurile, în mod egal reprezentate, care 
or să decidă totul, de la lefuri până la care anume dintre 
daimyo merită să rămână în funcţie şi care să urmeze în 
locul altuia. 

— N-o să se poată duce la îndeplinire o astfel de idee. E o 
prostie, răbufni Takeda. 

Cei mai mulţi îl dezaprobară, dând dreptate fetei, însă el 
nu se lăsă deloc convins. Atunci, Sumomo îl întrebă pe 
Katsumata: 

— Sensei, este într-adevăr o prostie? 

— Este foarte bună ideea dacă toţi daimyo sunt de acord, 
răspunse acesta, foarte mulţumit de roadele pe care le 
dădeau învăţăturile lui şi de faptul că, în sfârşit, toate 
hotărârile aveau să se ia cu acordul tuturor. 

Ca şi ceilalţi, se aşezase comod, în poziţia tradiţională, pe 
călcâie, şi nu spunea prea multe cuvinte, însă se gândea 
mai mult la ceea ce se petrecuse cu puţin timp în urmă 
când viaţa îi fusese în pericol din nou, şi abia scăpase ca 


prin urechile acului. Prea aproape de ţintă, de data asta, îşi 
zise el simțind un gust amar. Laţul se strânge tot mai mult. 
Cine o fi trădătorul? Trebuie să fie neapărat în camera asta. 
Nici un alt cuib de shishi nu avea de unde să ştie că eu 
rămân în noaptea aceea la Pinii Foşnitori. Trădătorul este 
aici, fără doar şi poate. Cine o fi el... sau ea? Cine?! 

— Spune mai departe, Sumomo... 

— Nu voiam decât să mai adaug că..., lakeda-san, 
dumneata eşti din Choshu, ca şi Hiraga-san, ceilalţi sunt din 
Tosa, iar Sensei şi cu mine din Satsuma, alţii sunt din cine 
ştie ce ţinuturi, dar mai întâi de toate, suntem cu toţii 
shishi, aşa că trebuie să punem acest statut mai presus de 
orice altă îndatorire faţă de familie sau clan. În vremea 
viitoare a Noii Ordini, aceasta va fi Legea - Prima Lege 
pentru toţi japonezii. 

— Ei... păi dacă asta o să fie legea..., începu unul dintre cei 
de faţă, scărpinându-se în cap, încurcat. Sensei, dar când 
Fiul Soarelui va avea iarăşi putere deplină, neîngrădită, noi 
ce o să facem? Noi, toţi cei de-aici? 

Katsumata se uită scrutător la 'Takeda şi îl întrebă: 

— Tu ce părere ai? 

— Eu unul n-o să mai apuc ziua aceea, aşa că nu are nici o 
importanţă, răspunse acesta, cu sinceritate dezarmantă. 
Sonno-joi îmi este destul pe lumea asta, aşa că nu am 
încercat decât să-mi duc menirea până la capăt. 

— Dar unii dintre noi trebuie să supravieţuiască, îl 
contrazise Katsumata, să facă parte dintre noii conducători. 
Dar ce-i mai important pentru noi acum: cum să-l eliminăm 
pe Yoshi Toranaga? 

— Oricând va ieşi el din fortăreață, să fim gata de atac, 
zise unul. 

— Sigur că da, spuse Takeda, nervos. Însă o să fie 
înconjurat de gărzi şi mă îndoiesc că o să ne putem apropia 
cumva de el. Sensei spune să nu ne folosim de oamenii 
noştri dinăuntru. Aşa că atentatul va trebui să aibă loc în 
afara zidurilor sigure, ceea ce va fi foarte greu. 


— Să stea vreo şase arcaşi, zi şi noapte, de pândă, pe 
acoperişuri? 

— Mare păcat că n-avem la îndemână măcar un tun, oftă 
altul. 

Stăteau acolo, îngânduraţi, în lumina zorilor ce mijeau, 
fiecare cugetând la altceva, dar toţi având un singur 
obiectiv - Yoshi. Însă ceea ce avea să se întâmple peste cinci 
zile îi însufleţea pe toţi deopotrivă: uciderea shogunului, 
apoi atacul asupra lui Ogama... singurul mod în care puteau 
pune stăpânire pe Porţi. 

— Ar fi mult mai uşor pentru o femeie să se strecoare în 
bastionul lui Toranaga, neh? îi veni lui Sumomo o idee nouă. 
Şi o dată ajunsă înăuntru..., încheie ea, zâmbind. 

Cerul se înnegurase. După-amiaza era întunecoasă, 
posomorâtă. Chiar şi aşa, străzile largi ale oraşului, de 
dincolo de cazărmile shogunatului, erau înţesate de oamenii 
care se grăbeau să vândă sau să cumpere din piaţa aflată 
chiar peste drum de poarta principală, iar prin mulţime se 
zăreau numeroşi călugări budişti, îmbrăcaţi în sutanele lor 
portocalii, cu obişnuitul bol pentru cerşit în mâinile întinse, 
precum şi samurai de tot felul, ce se plimbau încoace şi 
încolo, singuratici sau în grup. Patrulele lui Ogama erau mai 
peste tot, fiecare soldat purta blazonul lui, brodat pe haine. 
Katsumata, Sumomo şi încă şase shishi erau şi ei amestecați 
prin mulţime, deghizați şi purtând pălării mari, conice. 

Gospodine, servitoare, slujitori şi măturători de stradă, din 
cei ce adunau „pământ” adică excrementele folosite ca 
îngrăşământ, portari şi telali, cămătari, scribi şi ghicitori ai 
norocului stăteau de-a valma, alături de nenumărate 
palanchine şi cai pentru samurai şi cei de viţă aleasă, însă 
nicăieri nu se zărea măcar un vehicul cu roți. 

Toţi cei care treceau pe lângă porţile shogunatului, acum 
larg deschise, dar păzite de nenumărate gărzi, făceau o 
plecăciune respectuoasă, după cum le cerea rangul, apoi 
porneau degrabă mai departe. 


Zvonul că Păzitorul Moştenitorului sosise în oraş pe 
neaşteptate, în mod incredibil, fără nici un fel de pompă şi 
neanunţat se răspândise ca fulgerul prin Kyoto... lar acest 
fapt, laolaltă cu ştirea că aşa cum nu se mai întâmplase 
niciodată până atunci, se prevestea venirea pe curând a 
înfricoşătorului shogun în persoană, împărţitorul de 
dreptate al Nipponului, pe care îl înconjura tot atât mister 
precum pe însuşi Fiul Soarelui şi care, după câte se spunea, 
era căsătorit chiar cu una dintre veneratele surori ale 
împăratului, îi uluise peste poate pe locuitorii capitalei, 
cărora li se părea deja prea mult. 

Îndată, toţi samuraii începuseră să-şi cerceteze armele, 
pregătiţi pentru orice eventualitate, daimyo şi oamenii lor 
de încredere începuseră să se înspăimânte la aflarea veştii, 
întrebându-se pe ce poziţii anume să se plaseze ei şi ce să 
facă pentru a evita luarea oricărei hotărâri sau acţiuni 
decisive, atunci când, fără îndoială, avea să se petreacă 
inevitabilul: conflictul dintre seniorul Yoshi şi seniorul 
Ogama. 

Toată zarva de pe stradă se opri într-o clipă, în vreme ce 
un cortegiu militar, înarmat până în dinţi, începu să se 
desfăşoare, ieşind pe porţile mari, cu stindarde purtând 
blazonul lui Yoshi în faţă. În mijloc, apărat de o mulţime de 
samurai şi urmat de încă şi mai mulţi, se vedea un 
palanchin închis. Îndată, toţi cei din jur se plecară cu 
respect, până la pământ, în vreme ce samuraii rămaseră 
neclintiţi, până ce suita ajunse în dreptul lor, apoi făcură 
plecăciunile cuvenite, până când înaltul dregător şi 
însoțitorii lui nu se mai văzură. Abia atunci viaţa străzii îşi 
reluă cursul ei normal. Numai Katsumata şi oamenii lui, 
precauţi, se luară după ei. La câteva sute de metri mai 
încolo, un cortegiu asemănător ieşea pe porţile cazărmii 
samurailor din Choshu, cu steagurile lui Ogama înainte, 
stârnind încă şi mai multă umilinţă şi supuşenie în sufletul 
tuturor celor care le ieşeau în cale. În palanchinul acoperit 
şedea chiar Ogama. De zile întregi fusese avertizat de 


sosirea vrăjmaşului său, tot aşa cum urmărise la fel de atent 
şi înaintarea shogunului Nobusada. Sfetnicii lui îi sugerară 
să-l atragă pe Yoshi într-o cursă şi să-l ucidă înainte de a 
ajunge la Kyoto, dar el refuzase. 

— Mai bine să vină aici, să-l fac ostatecul meu, spuse el. O 
dată ce a pătruns în oraş, unde se mai poate ascunde, unde 
mai poate fugi de mânia mea? 

Amănunte legate de întâlnirea lor, pe care Ogama o 
propusese, fuseseră stabilite prin sfetnicii amândurora. Aşa 
că amândoi conveniseră să se vadă în curtea unei fortărețe 
părăsite, pe teren neutru, aflată la distanţă egală de 
cazărmile fiecăruia, şi el şi Yoshi puteau aduce câte o sută 
de samurai, dintre care douăzeci călări. Ei doi aveau să 
călătorească în palanchine acoperite, apărate. Fiecare avea 
câte un sfetnic. Şi trebuiau să sosească în acelaşi moment. 

În câteva minute, iscoadele amestecate prin mulţime se 
grăbiră să ducă veştile acestea la palat, la cuiburile de 
shishi sau la diferiţi daimyo, ca să-i avertizeze pe toţi cei 
interesaţi că cei mai primejdioşi dregători ai imperiului 
ieşiseră, uimitor! în acelaşi timp, din fortărețele lor, urmaţi 
de cortegiile de samurai înarmaţi din cap până în picioare. 
Îndată, un spion al lui Katsumata ajunsese la acesta şi îi 
şopti unde anume avea să se ţină întrunirea şi, în vreme ce 
samuraii lui Ogama şi Yoshi mărşăluiau spre fortăreaţa 
respectivă, prin porţile larg deschise, Katsumata, împreună 
cu treizeci de oameni de încredere se aflau deja în 
preajmă... Pentru cazul în care li se oferea cel mai mic prilej 
de a lansa un atac sinucigaş în forţă. 

Curtea era largă, de vreo sută de metri pătraţi, 
împrejmuită cu ziduri de lemn subţire, uşor de sfărâmat, iar 
în interior nu se vedea decât o construcţie cu un singur 
etaj, de asemenea în întregime din lemn înnegrit de timp. 
Cele două şiruri de ostaşi inamici îşi ocupară poziţiile 
cuvenite în vreme ce câţiva samurai se grăbiră să aducă 
scaune pliante şi să le aşeze în mijlocul spaţiului deschis. 


Cei doi vrăjmaşi ieşiră din palanchine în acelaşi timp şi se 
îndreptară spre scaune, apoi se aşezară ceremonioşi. După 
aceea stătură jos şi generalul Akeda şi Basuhiro, sfetnicul 
lui Ogama, un bărbat la patruzeci de ani, cu ochi mijiţi, un 
samurai foarte învăţat, căci familia lui, de generaţii întregi, 
făcuse parte dintre cei mai înalţi administratori din ţinutul 
Choshu. Se înclinară şi ei, după obicei. 

După care ochii celor doi conducători se întâlniră şi din 
clipa aceea, niciunul nu-şi mai desprinse privirea de la 
celălalt. Yoshi era cu doi ani mai tânăr decât Ogama, care 
împlinise douăzeci şi şase de ani, şi mai înalt, în vreme ce 
acesta din urmă era scund şi îndesat. Yoshi era ras cu 
îngrijire, în timp ce inamicul lui purta o barbă scurtă. 
Primul era din viţă regească, străveche şi recunoscută, în 
vreme ce Ogama avea mai puţine rubedenii la palat, dar 
familia lui era la fel de veche şi vestită. Amândoi erau 
cunoscuţi ca fiind la fel de necruţători, ambiţioşi şi 
imprevizibili, căci arareori putea cineva să le afle planurile. 
Cu mare nonşalanţă, începură amândoi să converseze 
politicos. Îşi adresară cuvinte complicate şi întrebări, 
ocolind cu iscusinţă adevăratul scop al întâlnirii lor, 
aşteptându-l fiecare pe celălalt să înceapă, amândoi cu 
mâna uşor lăsată pe mânerele săbiilor. 

— Venirea domniei tale este o plăcere neaşteptată, senior 
Yoshi, se hotări în sfârşit Ogama să treacă la subiect. 

— Am fost nevoit să vin, ca să mă conving singur că 
zvonurile pe care le-am auzit sunt neadevărate. 

— Ce zvonuri? 

— De pildă, că samuraii din Choshu îngrădesc drepturile 
reprezentanţilor shogunatului, care sunt reprezentanţii 
legali, şi le uzurpă poziţia în cadrul ierarhiei celor ce păzesc 
Porţile. 

— A fost o precauţie necesară, pentru a apăra cât mai bine 
pe divinitatea sa. 

— Nu a fost necesară şi s-a aplicat împotriva legii. 

Ogama izbucni în râs. 


— Divinitatea sa preferă protecţia pe care i-o ofer eu, 
decât pe cea a trădătorilor din Consiliul Bătrânilor, care au 
semnat Tratatele cu gai-jinii, împotriva voinţei lui şi care 
continuă să negocieze cu veneticii împotriva voinţei 
suveranului, în loc să decreteze alungarea lor din ţară, 
imediat, după cum a cerut Înălţimea Sa, încheie el şi îi făcu 
semn lui Basuhiro. le rog să-i arăţi seniorului Yoshi 
Hotărârea Împăratului. 

— Hotărârea semnată de Înălţimea Sa spune că „se cere 
seniorului din Choshu să preia comanda Porţilor, până ce 
primejdioasa ameninţare a gai-jinilor va fi rezolvată”. 

— Nu stă în puterea Înălţimii Sale să ia hotărâri în 
probleme civile. Asta-i legea... aşa că eu cer domniei tale să 
vă retrageţi! 

— Legea? Care lege? Vă referiţi cumva la Legea Toranaga, 
la legea shogunatului, pe care primul din neamul domniei 
tale a impus-o prin forţă şi a uzurpat sfintele drepturi ale 
împăratului de a stăpâni pe deplin, neîngrădit, această 
ţară?! 

Yoshi îşi încleştă buzele, furios, apoi rosti răspicat: 

— Legea divină i-a hărăzit împăratului să mijlocească între 
noi, muritorii, şi ceruri, şi să hotărască în toate problemele 
religioase şi spirituale. Dar hotărârile în treburile de zi cu zi 
au fost luate dintotdeauna de muritori, de shoguni. 
Împăratul a făgăduit shogunului Toranaga şi urmaşilor săi 
dreptul de a lua toate hotărârile ce se impun pe moment, 
sub apăsarea vremurilor. 

— Eu ţin să repet că împăratul a fost nevoit să accepte şi... 
— Iar eu ţin să repet că aceasta este legea pământului şi 
ea a păstrat pacea în ţară timp de două veacuri şi jumătate! 

— Nu mai este valabilă de-acum înainte, scrâşni Ogama, 
fluturând sulul oficial, triumfător. Ceea ce împăratul de 
atunci a fost obligat să accepte, împăratul de acum poate să 
refuze. 

Vocea lui Yoshi deveni mult mai calmă, mai amenințătoare. 


— Este o greşeală trecătoare. În mod clar, Fiul Cerului a 
fost obligat să-ţi împlinească năzuinţele mârşave, şi curând 
împăratul se va convinge. 

— Mă învinuieşti pe mine? se răsti Ogama. 

Mâinile celor patru vrăjmaşi se încleştară şi mai tare pe 
mânerele spadelor. 

— N-am făcut decât să deduc, senior Ogama, că bucata de 
hârtie pe care o ţine domnia ta în mână acum a fost 
obţinută prin informaţii false, şi că nu este concepută în 
spiritul legii. Înălţimea sa a fost şi va fi întotdeauna 
înconjurat de ambiţioşi şi de... ambiţioase. De aceea ela 
făgăduit drepturi depline şi statornice shogunului Toranaga 
şi shogunatului ce i-a urmat, ca să-l călăuzească în toate 
chestiunile şi... 

Un hohot de râs năprasnic îl întrerupse, iar toţi cei din 
curtea cu pricina tresăriră, încordaţi, gata de orice. 

— Să-l călăuzească, spui? Să-l călăuzească? Divinitatea sa 
poate fi călăuzit de nişte oameni ca Nori Anjo, loyama, 
Adachi şi acum chiar şi de senilul acela sărac cu duhul, de 
Zukumura? De nişte nepricepuţi care nici nu iau în seamă 
ce le spui şi care fac tot soiul de înţelegeri nesăbuite cu 
netrebnicii ăia de gai-jini, în ciuda tuturor sfaturilor date de 
daimyo, care prevestesc, ştiutori, că Ţara Tuturor Zeilor va 
decădea dacă veneticii intră aici, iar noi vom rămâne 
descoperiţi în faţa lor fără nici o apărare?! zise el, cu faţa 
schimonosită de mânie. Sau poate că împăratul trebuie să 
aştepte o dreaptă călăuzire de la mucosul acela de 
Nobusada, ca să ne scoată vii şi nevătămaţi din toate astea? 

— Eu şi domnia ta nu avem de ce să ne aşteptăm nici la 
una, nici la alta, Ogama-donno, spuse Yoshi calm, ştiind că 
marele lui avantaj era întotdeauna stăpânirea de sine. Mai 
bine să vorbim despre toate acestea numai noi doi..., între 
patru ochi. 

Ogama îl privi scrutător, căzând câteva clipe pe gânduri. O 
briză uşoară se stârni dintr-o dată şi flutură steagurile cu 
blazoane aurite. 


— Când? 

— Acum! 

Descumpănit pe moment, Ogama şovăi să se pronunţe. Se 
uită întrebător la Basuhiro. Dregătorul cel scund îi zâmbi 
doar cu jumătate de gură, uitându-se în ochii lui. 

— Eu unul am socotit că problemele importante se cuvine 
să fie discutate deschis, de faţă cu noi, stăpâne, deşi nu mă 
gândesc deloc că umilul meu sfat ar avea vreun preţ în 
această împrejurare hotărâtoare. Dar discuţiile în 
particular pot fi uneori greşit înţelese de o parte sau alta..., 
aceasta era regula pe care tatăl domniei tale o respecta 
întotdeauna. 

Ogama îl privi pe Yoshi. 

— Această vizită a shogunului la Palatul împăratului 
pentru a i se închina şi a-i cere sfatul este prima de acest fel 
în toată perioada de când neamul Toranaga conduce 
shogunatul, ceea ce înseamnă că încalcă însăşi cea mai 
însemnată lege a întregii structuri Toranaga, eh? Ce-i mai 
rău este că nu trebuie să umbrească deloc relaţiile dintre 
Fiul Cerului şi... viitorii conducători, pentru că, desigur, 
tot... muritorii vor conduce treburile pământeşti, aşa-i? 

— Discutăm asta numai între noi, Ogama-donno. 

Ogama ezită câteva clipe, privindu-l atent cu ochii lui 
înfundaţi în orbite. În ciuda aversiunii pe care o simţea faţă 
de celălalt, în ciuda faptului că era pe deplin conştient că 
Yoshi era singurul om de pe cuprinsul Imperiului care ar fi 
reuşit să adune destui în jurul său, ca să-l împiedice pe el 
să-şi atingă scopurile, îi făcea plăcere acea înfruntare, se 
simţea foarte bine că se întâlnise faţă în faţă cu cel mai 
mare duşman al său. Îi făcu semn lui Basuhiro să plece, iar 
acesta se conformă imediat, cu toate că se vedea că nu era 
deloc încântat de aşa ceva. Akeda se înclină, respectuos, 
fără să scoată nici o vorbă, apoi se depărtă şi el, încă şi mai 
atent ca înainte, ca nu cumva să-l ia prin surprindere 
trădarea despre care fusese prevenit. 

— So ka? 


Yoshi se aplecă înainte şi rosti cu voce scăzută, abia 
mişcându-şi buzele, ca nu cumva Basuhiro, care se trăsese 
destul de departe, să audă, nici să nu poată ghici după 
mişcarea buzelor ceea ce spunea el: 

— Consiliul a votat cu patru voturi contra unu (al meu), 
pentru plecarea shogunului la Kyoto. Bineînţeles că vizita 
lui aici este o greşeală de neiertat, deşi Anjo nu poate să-şi 
dea seama şi nici nu vrea deocamdată. lar Consiliul actual 
poate lua orice hotărâre după cum doreşte Anjo, în orice 
problemă. Nobusada nu-i decât o marionetă în mâinile lor, 
până ce împlineşte optsprezece ani, adică peste doi ani, 
când, în mod oficial, poate aduce multe schimbări şi 
probleme, dacă aşa îi va fi voia. Şi cu asta ţi-am răspuns la 
problemele ce te frământă? 

Ogama se încruntă, precaut, uluit că inamicul lui vorbea 
atât de deschis: 

— Domnia ta a spus să discutăm în taină, Yoshi-donno. Ce 
anume voiai să-mi spui între patru ochi, pentru că oricum, 
după aceea şi eu şi domnia ta vom destăinui sfetnicilor 
noştri ce am discutat? 

— Unele taine însă merită să fie păstrate numai între 
căpetenii, Ogama-donno, nu trebuie să se împărtăşească 
şi... slujitorilor, adăugă Yoshi special pentru a stârni 
curiozitatea celuilalt. 

— Eh? Ce să însemne oare asta? 

— Domnia ta are iscoade - slujitori - în fortăreaţa mea, eh? 
Altfel cum de ai fi ştiut că am sosit? Bineînţeles că nici nu-ţi 
vine să crezi că şi eu am spioni printre oamenii domniei 
tale... 

Ogama se înnegură la faţă. 

— Despre ce secrete este vorba? schimbă el subiectul. 

— Secrete care trebuie păstrate cu mare grijă. De pildă, 
că Anjo este foarte bolnav şi într-un an va muri... sau măcar 
va trebui să se retragă, pentru că nu va mai fi în stare să 
facă faţă slujbei pe care o are. 


Yoshi observă că, fără voia lui Ogama, ochii acestuia îi 
trădară interesul sporit. 

— Dacă vrei să te convingi, îţi pot spune în ce fel iscoadele 
domniei tale pot aduce dovada. 

— Bine, mulţumesc, răspunse Ogama, gândindu-se deja ce 
avea de făcut, fără să mai aştepte informaţii de la celălalt. 
Aş dori totuşi să aflu prin ce mijloace aş putea obţine 
dovada că această plăcută veste este adevărată. Mai 
departe! 

Yoshi vorbi cu voce şi mai scăzută: 

— Până la sfârşitul acestui an, dacă am fi aliaţi ar fi foarte 
uşor să fii numit în Consiliul Bătrânilor. Apoi, împreună, i- 
am putea alege cum vrem noi pe ceilalţi trei. 

— Mă îndoiesc amarnic că noi doi ne vom putea înţelege 
vreodată, Yoshi-donno, spuse Ogama zâmbind viclean. Atât 
în ce priveşte hotărârile Consiliului, cât şi în privinţa celui 
care va ajunge tairo, Căpetenia. 

— Ah, dar eu aş vota pentru domnia ta. 

— Şi de ce-ai fi atât de prost să faci una ca asta? întrebă 
Ogama de-a dreptul. Doar ştii prea bine că eu unul aş 
spulbera într-o clipă tot shogunatul acela al domniei tale. 

— Da, de acord cu asta, în forma în care există el acum, de 
acord cu domnia ta. Eu aş vrea să fac asta chiar acum, dacă 
aş putea, pentru a putea aduce schimbări foarte 
importante... sigur, cu acordul unui consiliu de daimyo, 
inclusiv a seniorilor de la marginile imperiului, încheie el, 
observând că uluirea lui Ogama creştea tot mai mult, iar el 
câştiga teren. Însă eu singur acum nu pot face nimic. 
Trebuie să aştept până ce Anjo renunţă la dregătorie sau 
moare. 

— Dar de ce să nu se întâmple asta cât mai devreme cu 
putinţă, eh? Dacă el îţi stă ca un buboi pe boaşe de ce nu-l 
spargi? Doar amândoi staţi tot în Castelul Yedo, eh? 

— Asta ar da apă la moară războiului civil care oricum ne 
ameninţă, şi pe care eu nu doresc deloc să-l stârnesc, ca de 
altfel nici un daimyo. Dar sunt de acord că shogunatul şi 


administraţia Bakufu trebuie să fie reorganizate din 
temelii... iar aici părerile noastre sunt foarte apropiate. Dar 
fără ajutorul domniei tale nu aş putea începe nici o reformă, 
spuse Yoshi, ridicând neputincios din umeri. Este foarte 
greu de crezut, dar aceasta este oferta pe care vreau s-o 
fac domniei tale. 

— O dată ce Anjo nu-ţi va mai sta în drum, domnia ta va 
putea face orice doreşte, se eschivă celălalt. Ai putea de 
pildă să-l ispiteşti pe Sanjiro şi pe turbatul acela din Tosa, 
sau poate că pe amândoi deodată, eh! Şi dacă vă aliaţi toţi 
trei împotriva mea, îmi închipui că, fără îndoială, voi fi ca şi 
mort, iar toate domeniile mele se vor duce de râpă pentru 
vecie. După care îi vei dezbina şi vei prelua singur puterea, 
încheie el, rânjind fioros. Sau, tot la fel de bine, poate că or 
să se alieze ei împotriva domniei tale şi te vor da deoparte! 
râse iarăşi nervos. Dar nu-i chiar de glumă cu Sanjiro şi 
trupele lui din Satsuma, care sunt gata să treacă de partea 
celor din Tosa pe dată... nu, nu, el nu ne-ar îngădui 
niciodată să-i nimicim pe cei din Tosa, pentru că atunci ar 
rămâne singur şi ştie că ne vom întoarce împotriva lui. Şi 
nici mie nu-mi va îngădui să-l distrug pe celălalt, ceea ce eu 
aş reuşi cu timpul. Cu atât mai puţin ar accepta o alianţă 
între noi. Nu, nu există nici o şansă măcar să-i dezbini, cu 
toate că se urăsc de moarte între ei. Dacă am începe o luptă 
de lungă durată, i-am distruge pe amândoi, însă niciunul 
dintre noi nu poate duce un astfel de război îndelungat... în 
nici un caz atât timp cât gai-jinii sunt deja pe țărmurile 
noastre şi sunt pregătiţi să profite de orice împrejurare 
prielnică, numai să ne supună. 

— Deocamdată să-i lăsăm pe gai-jini deoparte, răspunse 
Yoshi. În privinţa asta nu vreau decât să spun că eu unul m- 
am pronunţat împotriva Tratatelor şi vreau şi eu să-i văd 
alungaţi pentru totdeauna de aici, da, doresc din tot sufletul 
să fac tot ce îmi stă în puteri ca să împlinesc voinţa 
împăratului, doresc ca toţi cei din Sfatul Bătrânilor să fie 
înlocuiţi şi majoritatea din Bakufu să fie înlăturați. 


Din nou, Ogama îl privi cu ochii mari, parcă nevenindu-i 
să-şi creadă urechilor. 

— Astfel de gânduri tainice, primejdioase de moarte, şi 
atât de deschis mărturisite nu vor rămâne secrete pentru 
multă vreme. Dacă se vor dovedi cumva şi adevărate. 

— Sunt adevărate. Şi sunt rostite sincer, numai pentru noi 
doi. Eu unul sunt gata să risc şi să pornesc la drum alături 
de domnia ta. Însă cu o năzuinţă comună: Japonia. Eu 
propun o alianţă secretă: împreună putem controla toată 
puterea. Domnia ta eşti un bun conducător, ţii în mână 
Strâmtoarea Shimonoseki, deşi nu poţi să-i opreşti pe gai- 
jini până ce noi nu vom fi în stare să cumpărăm sau să 
construim o flotă la fel de puternică şi să ne modernizăm 
armatele. Da, sigurele lucruri care ne lipsesc sunt nave ca 
ale lor, tunuri şi armele de foc. lar domnia ta eşti atât de 
inteligent şi ai atâta putere încât să înţelegi aceste 
probleme cu care ne confruntăm. 

— Şi care sunt ele? 

— Cele mai importante sunt în număr de cinci: un 
shogunat fără putere, sprijinit de o administraţie încă şi mai 
neputincioasă; a doua chestiune importantă este că toată 
ţara este împărţită în tabere; a treia - gai-jinii şi nevoia 
noastră imediată de a ne moderniza armata şi tehnica de 
război, înainte ca navele, tunurile şi armele lor de foc să ne 
subjuge pe toţi, aşa cum au făcut cu China; a patra: cum să- 
i înlăturăm pe toţi shishi, a căror influenţă creşte în ciuda 
faptului că sunt puţini la număr. lar ultima: prinţesa Yazu. 

— Cu primele patru sunt de acord. Dar ea de ce este una 
din preocupările majore? 

— Nobusada este un copilandru sclifosit şi fără prea multă 
minte, da, aşa-i, iar eu unul cred că o să rămână astfel până 
la sfârşitul vieţii lui. Însă ea, spre deosebire de el, este 
foarte stăpână pe puterile ei, cultivată şi grozav de vicleană, 
mult mai dibace decât ai crede, la anii ei. 

— Dar este şi ea femeie ca toate celelalte, i-o reteză 
plictisit Ogama. Nu dispune nici de arme, nici de bani, iar 


îndată ce va deveni mamă, toate preocupările ei se vor 
îndrepta spre copii. Eu cred că vezi doar o furtună într-un 
pahar cu apă. 

— Dar dacă am presupune că soţul ei este impotent! 

— Poftim? 

— Asta mi-au spus mie în taină doctorii lui. Şi mi-au mai 
destăinuit că este cu totul înrobit de ea... Crede-mă pe 
cuvânt, fetişcana asta are agerimea şi răutatea ambițioasă a 
unui kami născut din lup! Ea a avut ideea să vină shogunul 
în capitală, ca să poată începe să-şi pună planul în aplicare: 
să-l robească pe shogun, iar prin el, întreg shogunatul, şi 
să-l dea pe mâna lingăilor de la Palat, care nu au nici cea 
mai mică idee despre treburile laice ale ţării, aşa că-l vor 
conduce pe divinitatea sa pe căi greşite, ceea ce ne va duce 
de râpă pe toţi. 

— Nu va putea ea una ca asta în vecii vecilor! scrâşni 
Ogama, înverşunat. Oricât ar fi ea de deşteaptă, nici un 
daimyo nu va fi de acord cu astfel de nebunie curată! 

— Primul pas: vizita la împărat; pasul al doilea - shogunul 
va rămâne în permanenţă la curte, în palat. Iar din 
momentul acela, sub pretext că e cererea împăratului, 
dorinţa fratelui ei, toate hotărârile vor ajunge mai departe 
prin intermediul acoliţilor ei. Unul dintre ei este chiar 
prietenul domniei tale, prinţul Fujitaka! 

— Asta n-o mai cred în ruptul capului! 

— În mod clar, nici el nu o să recunoască pe faţă. Dar eu 
pot să aduc o dovadă, foarte curând, că de fapt acest 
prieten nu lucrează defel pentru domnia ta, ci mai degrabă 
împotrivă, rosti Yoshi cu voce şi mai scăzută, pătrunsă de 
sinceritate. Dar oricum, îndată ce Nobusada va ajunge între 
zidurile sigure ale Palatului, şi va rămâne acolo, ea va 
conduce totul. De-asta este şi ea o problemă. 

Ogama oftă nemulţumit şi se lăsă pe speteaza scaunului, 
cumpănind cu grijă ceea ce-i spusese adversarul lui, pentru 
că mare parte din toate acestea erau foarte adevărate. Se 
întrebă cât de mult putea oare să se încreadă în el. În mod 


clar, o alianţă secretă oferea posibilităţi imense, cu condiţia 
ca preţul să merite. 

— M-da, în cazul ei soluţia este să se anuleze căsătoria, 
spuse el zâmbind necruţător. Împăratul a fost rugat să 
accepte încheierea căsătoriei, neh? Dar poate că înălţimea 
sa va fi mai bucuroasă să ceară acum anularea ei, nu? Şi, de 
îndată ce primejdia din partea prinţesei a trecut, vei căpăta 
din nou sprijinul celor care duşmănesc neamul Ioranaga 
pentru înrudirea asta, considerând-o un semn de mare 
ambiţie şi neruşinare... sigur, aceasta nu este şi părerea 
mea, adăugă el grăbit, observând o scânteie de mânie în 
ochii celuilalt, dar deocamdată nu voia să înceapă o luptă 
făţişă. 

După câteva momente de tăcere, Yoshi îl aprobă. 

— Este o idee foarte bună, Ogama-donno. Mie unul nu mi-a 
dat prin cap aşa ceva! - şi într-adevăr nu se gândise la acea 
posibilitate, ci cu cât cugeta mai mult la soluţia aceea cu 
atât îşi dădea seama de consecinţele neaşteptate pe care le 
putea avea. Da, da, ăsta va fi primul lucru pe care îl vom 
duce la îndeplinire. Minunat! 

De undeva, din curte, un cal nechează nerăbdător şi bătu 
din copite. Amândoi seniorii se uitară într-acolo, în timp ce 
samuraiul care ţinea animalul de căpăstru îl mângâia, 
încercând să-l potolească. Ogama se întreba, dorindu-şi din 
tot sufletul să i se împlinească năzuinţa, dacă nu cumva 
după ce avea să-l nimicească pe Yoshi - iar apoi, fără să mai 
stea pe gânduri, pe Nobusada şi pe toţi ceilalţi din neamul 
Toranaga, împreună cu aliaţii lor - şi să devină el shogun, 
nu exista vreo modalitate să moştenească şi prinţesa asta 
imperială Yazu. Da, da, nu s-a născut încă pe lume femeia 
care să-mi stea mie în cale vreodată, îşi zicea el, aşa că o să 
puieze ea la plozi unul după altul, de şi zeii or să râdă cu 
lacrimi. 

— Deci, ce propui? întrebă el, simțind cu i se învârte capul 
când se gândea ce căi minunate îi oferea o astfel de alianţă 
temporară. 


— Să facem o înţelegere de taină ca, începând de astăzi, 
să ne unim forţele şi influenţa de care dispunem şi să ne 
ducem împreună planurile la îndeplinire. Mai întâi, îi 
zdrobim pe shishi, apoi îi neutralizăm pe Anjo şi Sanjiro din 
Satsuma, iar în al treilea rând lansăm un atac fulgerător 
asupra ținutului Tosa. Din clipa în care Anjo este mort sau 
predă dregătoria de bunăvoie, eu te propun pe domnia ta în 
locul lui şi îţi garantez numirea. În acelaşi timp, Zukumura 
se va retrage şi el şi un altul, asupra căruia ne înţelegem 
noi doi dinainte, îi va lua locul. Aşa că o să fim trei la doi. Pe 
Toyama îl păstrăm, pe Adachi îl dăm la o parte şi alegem 
unul numit de domnia ta. Iar eu îţi promit că voi vota ca să 
fii Mai-marele Consiliului. 

— Cu rang de tairo. 

— Mai-mare peste Consiliul Bătrânilor este de ajuns. 

— Poate că nu. Şi care este Schimbul? 

— Ca de astăzi înainte Tosa şi Satsuma să fie consideraţi 
de amândoi duşmanii noştri. Domnia ta va plănui un atac- 
fulger asupra celor din Tosa, la momentul potrivit. lar 
ţinutul îl împărţim între noi. 

— Dar de vreme ce el este una din Provinciile Lăturalnice, 
pământurile ar trebui să fie moştenite de un senior stăpân 
peste o Provincie Lăturalnică. 

— Poate că da, poate că nu, spuse Yoshi, întărâtându-l. 
Domnia ta nu o să te aliezi niciodată cu Tosa şi Satsuma, 
împotriva mea sau a shogunatului. Iar eu, la rândul meu, 
fac legământ ca, în cazul în care Satsuma sau Tosa, sau 
amândouă te atacă, te sprijin de îndată, cu forţe puternice. 

— Altceva? rosti Ogama, impasibil. 

— De astăzi începând, în taină, fiecare pe căile ştiute de el, 
vom începe să obţinem anularea căsătoriei prinţesei. 

— Altceva? 

— Ultima problemă: Porţile. Domnia ta va accepta ca de 
mâine, din zori, ostaşii shogunatului să preia din nou 
controlul asupra lor. 

Chipul lui Ogama se înnegură. 


— Deja am arătat domniei tale că sunt reprezentantul 
legal şi recunoscut chiar de Înălţimea Sa. 

— lar eu am subliniat deja că, deşi acel document este 
semnat şi pecetluit în bună regulă, aprobarea a fost 
obţinută, iertare, prin mijloace necinstite. 

— Iertare, dar asta nu! 

— Porţile trebuie să treacă iar sub controlul shogunatului. 

— Atunci înseamnă că noi doi avem foarte puţine lucruri 
de discutat de-acum înainte. 

Yoshi oftă, ochii i se mijiră, ameninţători. 

— Atunci, cu părere de rău, trebuie să te previn că 
împăratul îi va cere domniei tale să părăsească Porţile şi să 
se retragă din Kyoto, împreună cu toţi supuşii. 

La fel de impasibil, Ogama îl privi drept în faţă. 

— Mă îndoiesc. 

— Eu, Toranaga Yoshi, îţi făgăduiesc că aşa va fi. În şase 
zile, shogunul Nobusada şi soţia lui vor ajunge la palat. lar 
eu, ca tutore al lui, voi avea acces imediat la el... şi la ea. Şi 
amândoi îşi vor da seama de adevărul spuselor mele... 
despre Porţi şi despre multe altele... 

— Care multe altele? 

— Porţile astea nu-ţi sunt de nici un folos, Ogama-donno. 
Eu îţi făgăduiesc că nu voiesc să mă împăunez cu asta în 
faţa domniei tale, şi nu-ţi voi ştirbi cinstea obrazului şi voi 
accepta cu recunoştinţă generoasa invitaţie a domniei tale 
de a prelua controlul asupra Porţilor, şi nici nu voi da ordin 
să fie întărite cu forţe noi, ca să mă folosesc de ele 
împotriva domniei tale. Ce este atât de greu de înţeles? 
Porţile nu sunt decât un simbol. Eu unul te sfătuiesc în mod 
oficial ca, până ce Anjo va fi dat deoparte, să nu tulburi 
pacea şi ordinea în ţară, aşa că shogunatul trebuie să-şi 
păstreze rolul de paznic al Porţilor. 

Ogama şovăi o vreme, neştiind ce să spună. Fără nici o 
îndoială, Yoshi ar fi putut cu mare uşurinţă să obţină o astfel 
de „cerere” care să-l silească să renunţe oricum, aşa că era 
nevoit să accepte târgul. 


— O să-ţi dau un răspuns, de-acum într-o lună. 

— Iertare, de astăzi în şase zile, la ora amiezii, este ultimul 
termen. 

— De ce? 

— Pentru că peste cinci zile, Nobusada va ajunge la Otsu. 
Iar în a şasea zi, la ora amurgului, Nobusada va intra în 
oraş, trecând prin aceste Porţi. Aşa că eu cer să preiau din 
nou controlul, temporar, înainte de sosirea lui, încheie el cu 
voce neaşteptat de blândă şi politicoasă. 

Ochii lor se întâlniră. Fără să se arate convins, dar la fel de 
politicos ca şi celălalt, Ogama răspunse: 

— O să mă mai gândesc la asta, Yoshi-donno. 

Apoi făcură fiecare câte o plecăciune, se îndreptară către 
palanchinele lor şi toţi cei din arena aceea răsuflară uşuraţi 
că acel coşmar se încheiase, iar baia de sânge la care se 
aşteptaseră nu avusese loc. 

Vineri 23 noiembrie. 

Mica haltă Otsu fusese într-o continuă agitaţie toată ziua, 
din pricina oamenilor însufleţiţi de neaşteptatul eveniment 
şi a pregătirilor de ultimă oră care se făcuseră pentru 
primirea preaiînalţilor oaspeţi ce aveau să poposească acolo 
o noapte. Da, chiar preamăritul shogun Nobusada şi 
prinţesa Yazu aveau să vină! De săptămâni întregi, locuitorii 
măturaseră în fiecare zi străzile, cu îngrijire, curăţaseră 
toate casele, şoproanele, celelalte clădiri - începând de la 
acoperişuri, pereţi, până la fântâni şi grădini - înlocuiseră 
olanele vechi, fiecare shoji, tatami, lustruiseră verandele, 
iar la hanul Tuturor Florilor, munca fusese mai în toi decât 
oriunde, căci era cel mai mare şi mai bine întreţinut loc de 
popas din toată aşezarea. Totul începuse din clipa când se 
aflase că binecuvântaţii călători se hotărâseră ca, în loc să 
rămână peste noapte la castelul shogunului, Sakamoto, 
aflat în apropiere, stăpânind ţinutul încă de dinainte de 
Sekigahara, să poposească la Hanul Tuturor Florilor. 

— Totul trebuie să fie perfect! se tânguia hangiul, înfiorat 
de atâta bucurie, dar înspăimântat până peste poate în 


acelaşi timp. Orice lucru care nu va fi în deplină curăţenie şi 
stare va atrage după sine moartea celui vinovat sau măcar 
biciuirea până la sânge, în cel mai bun caz, fie el bărbat, 
femeie sau copil! Veştile despre onoarea ce ni se face în 
această unică seară se vor duce peste vremuri... De această 
cerească vizită depinde izbânda sau decăderea noastră de 
acum înainte! Zei preageneroşi, însuşi marele senior 
shogunul! În toată splendoarea sa! Şi cu soţia sa, sora 
divinității sale, împăratul nostru! Ohko... 

După-amiaza târziu, sosise şi măreţul alai, iar shogunul 
Nobusada, cu chipul acoperit, înconjurat de gărzi şi de 
sfetnici, apărat din toate părţile, să nu fie recunoscut, se 
grăbise să coboare din palanchin şi să intre în aripa hanului 
rezervată numai lui şi suitei. Venise şi prinţesa, împreună cu 
anturajul ei de păzitori, slujnice, doamne de companie şi 
servitori. Patruzeci de căsuțe tradiţionale a câte patru 
camere fiecare se construiseră special pentru ei, şi 
înconjurau din toate părţile dormitoarele şi baia 
shogunului. O mulţime de verande acoperite se uneau în 
labirintul de poteci cu poduri delicate, boltite peste lacuri şi 
pâraie frumos alcătuite şi peste izvoare artificiale, ce 
ţâşneau din munţi miniaturali, un univers complet împlinit, 
împrejmuit de un gard viu, de cucută uriaşă, tăiată artistic. 

Încăperea era curată ca lacrima şi caldă, cu tatami noi şi 
vase mari, de alamă, pentru ars mangalul. Nobusada îşi 
aruncă îndată pălăria cu văl, care îi ascundea faţa, precum 
şi hainele, simțindu-se grozav de obosit şi ţâfnos peste 
poate. Ca întotdeauna când pleca la drum, palanchinul 
fusese foarte puţin confortabil pentru el, iar drumul tot 
numai hârtoape. 

— Ah, deja detest locul ăsta, se plânse el şambelanului, 
care se închină în faţa lui, atingând pământul cu fruntea, 
alături de o mulţime de slujnice, care aşteptau ordinele 
stăpânului. Este atât de strâmtă odaia şi mă dor toate 
oscioarele! continuă shogunul. E gata baia? 

— A, da, stăpâne, totul s-a făcut precum aţi poruncit. 


— În sfârşit, am ajuns la Otsu, stăpâne, ciripi veselă 
prinţesa Yazu, dând buzna în cameră, urmată de câteva 
doamne de onoare. Mâine o să ajungem acasă şi totul va fi 
cât se poate de minunat. 

Îşi aruncă şi ea cât colo pălăria cu văl, şi mantia de pe 
umeri. Servitoarele se repeziră într-o clipă să le culeagă de 
pe jos. 

— Mâine o să fim acasă! Acasă, stăpâne! După ce o să mai 
trecem de încă vreo câteva halte dintr-acestea, gata! Ce 
odihnă bine meritată o să avem, neh? 

— A, sigur Yazu-chan, dacă aşa spune domnia ta, răspunse 
el, zâmbindu-i, deja înviorat de exuberanţa femeii. 

— O să-i cunoşti pe toţi prietenii mei, pe verii, mătuşile, 
unchii, pe fraţii mei mai mari şi pe micul meu frăţior vitreg, 
Sachi, are nouă ani, turui ea pe nerăsuflate, învârtindu-se în 
loc de bucurie. Da, da, şi încă vreo nu mai ştiu câte 
rubedenii de spiţă mai îndepărtată. Şi în câteva zile o să te 
întâlneşti şi cu împăratul şi el o să te primească întocmai ca 
pe un adevărat frate şi o să ne scape de toate necazurile 
noastre, iar noi o să trăim până la adânci bătrâneţi în linişte 
şi pace netulburată. Vai, dar ce frig e-aici. De ce n-aţi 
pregătit totul, cum v-am spus? Unde-i baia? 

Şambelanul (un bărbat impunător, cărunt, cu numai câţiva 
dinţi în gură şi fălci puternice) ajunsese cu o zi înainte de 
sosirea lor, cu o parte din cameristele cele mai pricepute şi 
bucătarii cei mai iscusiţi, ca să aibă grijă să pregătească 
odăile, precum şi mâncărurile speciale, fructe şi orez din 
abundență, ales bob cu bob, după cum cerea stomacul 
delicat al shogunului şi după cum ordonase personal 
prinţesa. Peste tot erau presărate aranjamente florale 
superbe, alcătuite de un maestru în arta ikebana. 
Şambelanul se înclină atunci în faţa stăpânei sale, 
blestemând-o în gând, şi răspunse: 

— S-au mai adus vase cu cărbuni încinşi, majestate 
imperială. Baia domniilor voastre este gata, iar masa uşoară 


pe care aţi poruncit-o vă aşteaptă, întocmai ca şi cina. O să 
fie cel mai somptuos... 

— Emiki! La baie! 

Imediat, prima ei doamnă de onoare o luă înaintea 
stăpânei, conducând-o pe coridor. Prinţesa ieşi ca o furtună 
din cameră, urmată de roiul de doamne de companie, 
întocmai ca o regină a albinelor. Nobusada îl fulgeră cu 
privire pe căruntul şambelan şi se răsti la el, bătând din 
piciorul lui mic: 

— Mă mai laşi mult să aştept? Arată-mi îndată unde-i baia 
şi trimite după maseuză. Vreau să-mi maseze spatele în 
clipa asta! Şi să ai mare grijă să nu aud nici un sunet 
măcar! ... Dau poruncă straşnică, nici un zgomot de-acum 
înainte! 

— Prea bine, stăpâne. Căpitanul le repetă tuturor această 
poruncă, în fiecare zi, iar eu o s-o trimit pe maseuză la baie. 
Şako o să... 

— Şako?! Dar ea nu-i atât de bună precum Meiko... Unde-i 
Meiko? 

— Iertare, stăpâne, dar este bolnavă! 

— Spune-i să se însănătoşească, altfel e vai de pielea ei! 
Spune-i ca până la asfinţit să fie teafără şi nevătămată! Nici 
nu mă mir că s-a îmbolnăvit. Şi eu simt că mi-e tot mai rău! 
Toată călătoria asta prostească! Baka! De câte zile suntem 
pe drum? Cred că de cel puţin cincizeci şi trei. Înseamnă 
că-i mai puţin decât... De ce oare toată graba asta? 

Căpitanul gărzii princiare îl aştepta pe şambelan în 
grădină. Samuraiul era un bărbat voinic, la treizeci de ani, 
bărbos, foarte bine pregătit în meseria lui, un renumit 
maestru de arme. Aghiotantul lui se grăbi să-i raporteze. 

— Totul este în deplină ordine, stăpâne. 

— Bine. De-acum încolo nu mai este decât o formalitate 
toată paza, spuse căpitanul, dar vocea lui era totuşi 
neliniştită şi încordată. Şi el şi celălalt purtau armuri 
uşoare, pentru cale lungă, pălării şi două spade încinse 
peste pantalonii şi tunicile cu blazonul shogunatului. Nu 


mai avem decât încă o zi..., urmă el gânditor. lar apoi toată 
bătaia noastră de cap o să se înrăutăţească. Mie unul tot 
nu-mi vine să cred că înaltul consiliu şi Tutorele shogunului 
au îngăduit o astfel de expediţie primejdioasă. 

Ajutorul lui auzise vorbele acelea zi de zi. 

— Aşa-i, căpitane. Cel puţin bine că o să fim în curând în 
cazărmile noastre, cu încă vreo câteva sute de întăriri, la 
nevoie. 

Nu, nu, niciodată nu sunt destui luptători. N-ar fi trebuit 
deloc să plecăm. Dar am făcut-o şi... de-acum, karma 
rămâne karma. Verifică toţi oamenii şi vezi dacă nu-i nimic 
deosebit la apelul de seară. lar după aceea spune-i 
grăjdarului să se uite ce are iapa mea, de ce şchiopătă, 
poate că i s-a crăpat copita la piciorul stâng din spate (pe 
vremea aceea, în Japonia nu se potcoveau caii). Aproape că 
şi-a frânt piciorul când a trecut de barieră. După aceea, te 
întorci aici şi raportezi. 

Tânărul se depărtă degrabă. Căpitanul era mai mulţumit 
decât oricând de modul în care organizase apărarea, făcuse 
deja un ocol complet prin toate încăperile şi curtea 
popasului, prin pivniţa hanului, prin grădina mare, 
împrejmuită cu garduri înalte de bambus. Şi, mai ales în 
zona aceea, unde nu exista decât o singură poartă, paza era 
mai uşor de supravegheat. 'Toţi ceilalţi clienţi fuseseră 
îndepărtați din han pentru acea noapte, samuraiul de pază 
ştia parola şi toţi oamenii lui aveau de respectat un 
consemn foarte strict: nici o fiinţă de pe lume nu avea voie 
să se apropie de shogun sau de soţia lui fără să fie invitată. 
Oricine ar fi fost, nu aveau voie să poarte nici o armă 
asupră-i, cu excepţia Paznicului Moştenitorului, a celor din 
Consiliul Bătrânilor şi a lui, personal, împreună cu gărzile 
pe care le comanda. Acea regulă era binecunoscută de toţi, 
iar pedeapsa pentru încălcarea ei era moartea, atât pentru 
cel înarmat, cât şi pentru gardienii vinovaţi de a nu-l fi 
prins. Numai shogunul putea îngădui cuiva să aibă arme 
asupra sa. 


— A, mărite şambelan! S-au schimbat cumva cele stabilite? 

— Nu, iscusite căpitan! răspunse bătrânul, oftând şi 
ridicând din sprânceană, indispus, fălcile îi tremurau de 
mânie. Augusta pereche se îmbăiază, ca de obicei, apoi o să 
se odihnească, după obicei, or să se îmbăieze iar şi or să 
facă masaj, tot ca de obicei, la asfinţitul soarelui, după care 
or să ia cina, ca întotdeauna, or să joace go şi or să meargă 
la culcare. Totul este în ordine? 

— Da, aici da, spuse samuraiul. 

Căpitanul avea sub control o garnizoană de o sută 
cincizeci de samurai ce vegheau peste acel loc ce măsura 
nu mai mult de două sute de metri pătraţi. O trupă de zece 
oameni păzea singura intrare dinspre grădină, dintr-un 
chioşc din apropierea gardurilor înalte, înţesate cu 
minunate plante agăţătoare, care încadrau porţile măiestrit 
încrustate. La fiecare zece paşi, pe toată lungimea gardului, 
se afla câte un samurai. Aceste gărzi trebuiau să fie 
înlocuite cu forţe proaspete, căci în cazărmile de lângă 
poarta principală şi în alte hanuri, mai fuseseră cazaţi încă 
şase sute de samurai. Patrule bine antrenate aveau să 
cerceteze grădina şi împrejurimile gardului viu, fără să facă 
nici un zgomot, pentru că orice sunet şi simpla prezenţă a 
unui samurai o enervau teribil pe prinţesă şi, deci, îl 
înfuriau grozav şi pe soţul ei. 

Cerul se înnora tot mai tare, iar soarele plăpând, încă 
acoperit de aburii ceţii, nu coborâse la orizont. Un vânt 
tăios se stârnise, iar frigul părea că se înteţea tot mai mult. 
Slujitorii aprindeau lampioane printre arbugştii tăiaţi cu 
migală, iar luminiţe vioaie se reflectau în micile bazine şi pe 
creştetele stâncilor, care fuseseră udate cu câteva minute în 
urmă, tocmai ca să redea acele efecte. 

— E frumos aici, remarcă samuraiul. E de departe cel mai 
bun han din toate de pe drum, deşi au mai fost şi altele nu 
tocmai rele. 

Era pentru prima dată când făcea o astfel de călătorie. 
Toată viaţa lui stătuse în castelul Yedo sau prin preajma lui, 


alături de Nobusada, sau locuind chiar în apropiere, ori 
lângă celălalt shogun, dinainte. 

— Da, e frumos, urmă el. Dar oricum, mi-ar fi plăcut mult 
mai mult dacă seniorul shogun şi soţia lui ar fi poposit la 
Castelul Sakamoto şi nu aici. Ar fi trebuit să stăruiţi şi 
domnia voastră mai mult. 

— Am încercat, preaiscusite căpitan, dar... ea aşa a 
hotărât. 

— Eu unulo să fiu foarte bucuros când o să ajung la 
cazărmile noastre, iar ei or să fie la adăpost, între zidurile 
castelului, iar apoi o să fiu chiar mai bucuros când o să fim 
cu toţii apăraţi, în deplină siguranţă, acasă, la Yedo. 

— Da, ai dreptate, răspunse şambelanul. 

Era foarte îngrijorat în sinea lui din pricina stăpânului şi 
mai ales a stăpânei lui, pentru că aceştia îi găseau mereu 
nod în papură, îl umileau mereu şi erau grozav de irascibili. 
Cu toate astea, îşi spunea el, simțind cum îl junghie spatele, 
şi dorindu-şi nespus o baie fierbinte, un masaj şi câteva... 
atenţii plăcute din partea tânărului şi frumosului său 
prieten, probabil că şi eu aş fi făcut la fel, dacă eram aşa 
răsfăţat din născare şi n-aveam decât şai'şpe anişori. 

— Aş putea să te întreb care este parola, căpitane? zise cu 
voce tare. 

— Da. Până la miezul nopţii, parola este „Curcubeul 
albastru”. 

La două sute de metri distanţă de marginea dinspre 
răsărit a satului se afla o casă ţărănească veche şi 
dărăpăânată, la capătul unei străzi destul de aproape de 
şleaul drumului 'Tokaido şi nu departe de bariera haltei 
Otsu. Înăuntru, căpetenia cetei de shishi, un tânăr din 
Choshu, numit Saigo, îl fulgeră din priviri pe ţăran, nevasta 
lui, cei patru copii, tatăl, mama, fratele gospodarului şi o 
servitoare. Toţi aceştia căzuseră în genunchi, încremeniţi de 
groază, într-un colţ, claie peste grămadă. Aceea era singura 
încăpere din casă şi era folosită pentru dormit, mâncat, 


lucru şi orice altceva. Câteva găini costelive, într-o cuşcă 
din lemn, agăţată sub grindă, cotcodăceau speriate. 

— Nu uitaţi ce v-am spus: nu ştiţi nimic, n-aţi văzut nimic! 
repetă tânărul shishi. 

— Prea bine, stăpâne, desigur, stăpâne..., murmură 
bătrânul, gâtuit de spaimă. 

— Gura! Întoarceţi-vă cu spatele spre mine, cu faţa spre 
perete şi închideţi ochii, toţi, m-aţi înţeles? Legaţi-vă 
basmale peste ochi! 

Toţi se supuseră fără să crâcnească. Saigo avea 
nouăsprezece ani, era bine clădit şi înalt, cu un chip plăcut, 
dar neînduplecat. Purta o tunică scurtă, de culoare închisă 
şi pantaloni largi, precum samuraii de la han. La brâu avea 
încinse două spade, în picioare purta sandale împletite. Nu- 
şi pusese nici o armură. Când se convinse că ţăranii erau 
ascultători şi neştiutori, cum voia el, se aşeză lângă uşă şi 
privi prin crăpăturile ferestrei acoperite cu hârtie de orez, 
aşteptând. De acolo vedea bine bariera şi casele unde 
fuseseră cazaţi cei din gărzi. Nu era încă asfinţitul, aşa că 
trecerea era îngăduită întârziaţilor. Lui şi oamenilor săi le 
trebuiseră câteva zile până să găsească locul acela ideal 
pentru scopul lor. Uşa din spatele casei respective dădea 
drept într-un adevărat labirint de ulicioare şi poteci 
minunat de potrivite pentru ca să-şi piardă urma în cazul în 
care trebuiau să se retragă imediat. Aşa că, în acea după- 
amiază, după ce suita shogunului trecuse de barieră, luase 
în primire postul acela de observaţie pe dată. 

Se auzi zgomot de paşi. Mâna lui Saigo se încleştă pe 
mânerul spadei, apoi se linişti. Un alt tânăr shishi se 
apropie în tăcere, apoi îl urmă încă unul, venind dintr-altă 
direcţie. Curând, se strânseseră încă şapte. Afară stătea 
unul de pază, un altul la colţul străzii ce mergea spre 
drumul 'Tokaido, iar al unsprezecelea se ascundea în sat, ca 
să poată porni de îndată, în galop, să ducă vestea degrabă 
lui Katsumata, la Kyoto, ca să dea semnalul atacului asupra 
lui Ogama şi a Porţilor oraşului. Toţi erau tineri cu înfăţişare 


fioroasă, îmbrăcaţi ca şi el, fără armură sau însemnele 
rangului, foşti goshi (cel mai mic grad de samurai), iar apoi 
deveniți ronini. Toţi aveau cam aceeaşi vârstă, între 
nouăsprezece şi douăzeci de ani. Saigo, adjunctul său, din 
Satsuma, avea nouăsprezece împliniţi şi Tora, 
şaptesprezece, ei doi erau cei mai tineri. Curentul rece, 
care pătrundea printre spărturile ferestrei, îi înfiora, 
sporindu-le nerăbdarea. Le făcu semn să-şi cerceteze 
spadele, cuţitele shuriken, şi celelalte arme mortale, pentru 
că nu era voie să rostească nici o vorbă pe parcursul 
întregii acţiuni. Cu atât mai mult cu cât tot planul fusese 
stabilit între ei de zile întregi. Toţi fuseseră de acord că 
trebuia dus la îndeplinire fără vorbe. Saigo mai aruncă o 
privire pe fereastră. Soarele se lăsase aproape de linia 
orizontului, iar cerul se limpezise. Venise marea clipă. 
Ceremonios, făcu o plecăciune rituală în faţa celorlalţi aleşi 
ai morţii şi ei răspunseră întocmai. Apoi căpetenia se 
întoarse spre ţărani: 

— Trei oameni de-ai mei or să stea afară, în faţa casei. 
Dacă or să audă măcar un foşnet de-aici, or să dea imediat 
foc coşmeliei! se răsti el, nemilos. 

Din nou bătrânul îl asigură că n-o să mişte nimeni, 
bâiguind în neştire o mulţime de rugăminţi. Saigo le făcu 
iar semn celorlalţi. Aceştia îl urmară pe dată, la fel şi cel de 
pază, din faţa uşii, precum şi cel din capătul ulicioarei. De 
acum înainte nu mai exista cale de întoarcere. Cei ce erau 
de religie budistă spuseseră înainte o ultimă rugăciune, în 
faţa unui altar, iar cei de credinţă shinto aprinseseră pentru 
ultima dată un beţigaş de tămâie, înălţându-şi spiritul spre 
ceruri, o dată cu fumul subţire şi aromat, care le amintea de 
fragilitatea vieţii pământeşti. Şi toţi îşi scriseseră deja şi îşi 
brodaseră pe piepţii tunicilor ultimele versuri dinainte de 
moarte. Cu mare mândrie, însemnaseră acolo şi locurile 
unde se născuseră, deşi îşi dăduseră nume false, desigur. 

O dată ajunşi la locul stabilit, se risipiră, mergând câte doi, 
apoi fiecare pereche o luă într-altă parte. Curând ajunseră 


acolo unde îşi aleseseră dinainte locurile şi se pitiră printre 
bălăriile înalte de lângă gardul ce mărginea grădina din 
spate a hanului. Se vedeau unul pe celălalt, iar Saigo se 
aşezase în colţul dinspre sud, să poată coordona mişcările. 
Gardul era înalt de trei metri şi alcătuit din bambus uriaş, 
ascuţit la capăt în formă de ţepuşă. Însă de-acum umbrele 
se pierdeau în lumina tot mai slabă. Aşteptară o vreme. 
Inimile le băteau nebuneşte în piept, palmele li se 
umeziseră de atâta încordare, la fiecare pas al patrulei 
dinăuntru. Toţi aveau în gură un gust ciudat, amărui. Iar în 
coapse îi săgetau junghiuri, din pricina amorţelii. Undeva, 
în apropiere, începu să ţârâie un greier ce îşi căuta 
pereche. Saigo îşi aduse aminte de poemul lui ce avea să-l 
treacă pragul morţii: „Greierele, ce cântecul îşi înalţă cu 
bucurie, Oricum curând tot moare. 

Mai bine-i însă dacă te stăpâneşte bucuria, iar nu 
tristeţea.” 

Îşi simţi ochii umeziţi de o ceaţă uşoară, precum cea care 
acoperea faţa soarelui asfinţind. Era atât de minunat să 
trăieşti o astfel de fericire şi totuşi atât de trist că era 
ultima! De dincolo de gard, se auzeau vocile slujitorilor şi 
servitoarelor, uneori ale samurailor ce vegheau, zăngănitul 
farfuriilor, din bucătăria aflată nu departe de acolo. În 
depărtare, se auzeau din când în când sunetele unui 
samizen şi glasul cântăreţului. Aşteptau în continuare. 
Sudoarea curgea pe chipul lui Saigo. Apoi auzi apropierea 
grăbită, foşnetul abia perceptibil al unui kimono de mătase 
şi prinse şoaptele unei fete: 

— Curcubeul Albastru... Curcubeul Albastru...” 

Şi iar tăcere. Curând, nu mai răsunau decât zgomotele de 
la han. Imediat, Saigo îi făcu semn lui Tora, care stătea 
lângă el. Acesta se grăbi să ajungă la ceilalţi, le spuse 
parola şi apoi se întoarse. La semnalul lui Saigo, fiecare 
pereche de luptători luară scăriţele pe care le făcuseră 
dinainte şi le ascunseseră cu grijă în bălării, apoi le 
sprijiniră de gard. Din nou, căpetenia lor rămase câteva 


clipe cu ochii la cer. În sfârşit, ultima pâlpâire a soarelui se 
stinse, iar atunci dădu iar un semnal şi porniră toţi să urce 
peste gard, în acelaşi timp. Săriră neauziţi în curtea 
hanului, aterizând pe pământul jilav şi afânat, ascunzându- 
se degrabă îndărătul arbuştilor tunşi cu îngrijire. Erau însă 
gata oricând de un atac frontal. Şi, totuşi, ca prin minune, 
deocamdată nu se dădu alarma. Se uitară prin preajmă, 
neliniştiţi. În faţa lor, la aproape cincizeci de metri se vedea 
aripa hanului rezervată shogunului şi suitei sale. 
Acoperişurile ţuguiate, acoperite cu stuf frumos împletit, se 
înălţau deasupra gardului înalt de bambuşi, iar corpul 
central al clădirii, unde se găseau dormitoarele şi băile, se 
zărea puţin mai în spate, ridicându-se deasupra primei 
construcţii. Intrarea principală era destul de departe de ei, 
iar porţile rămăseseră încă larg deschise, întocmai cum se 
aşteptaseră. Cu excepţia numărului gardienilor, care era 
mult mai mare decât crezuseră ei. Gustul de fiere le amări 
iar gurile încleştate. 

În dreapta lor se aflau bucătăriile principale, pline de 
cazane ce clocoteau şi slujitorii ce roboteau de colo-colo... 
Însă tot acolo se aflau şi mai multe gărzi. În stânga şi mai 
peste tot, de altfel, se vedeau o mulţime de căsuțe de 
oaspeţi, risipite printre arbuşti, iar dincolo de ele se zăreau 
grădini îngrijite cu pârâiaşe sprinţare şi podeţe, iar spre 
fiecare dintre acestea ducea câte o potecuţă acoperită cu 
boltă de verdeață. Acolo însă era linişte deplină şi numai o 
singură lumină aprinsă, la veranda din faţă. Se îngrijorară 
şi mai tare, pentru că ei se aşteptau să fie ocupate de 
oaspeţi, ca să le servească drept adăpost şi să poată 
executa o diversiune, în caz de nevoie. Karma, gândi Saigo. 
Chiar şi aşa posturile noastre sunt cele pe care le-am 
stabilit dinainte, ca şi ale vrăjmaşilor noştri, planul nostru 
este foarte bun şi ştim parola, se încurajă el. În ultimele 
două săptămâni, deghizat în samurai oarecare, trecător pe 
la han, dăduse peste curtezana cea mai potrivită, pe care 
reuşise să o îmbrobodească cum voia el. Apoi, profitând de 


sentimentele femeii, ajunsese curând să facă un tur (în 
taină) prin han... ba chiar prin încăperile unde preaînalţii 
oaspeţi aveau să se odihnească. 

— De ce nu ne iubim aici? şoptise el, ispititor. Nimeni n-o 
să afle... Doar n-or să ajungă aici decât peste cine ştie câte 
zile... ah, tu eşti atât de frumoasă... Hai să ne împreunăm 
aici, unde un mare shogun şi sora Fiului Soare Răsare or să 
se înalțe în cerurile plăcerii... Asta chiar că va fi o taină 
minunată, pe care o s-o spunem în şoaptă nepoților noştri, 
eh? Cred că n-am să te pot părăsi niciodată, iubito... 

Îi fusese la fel de uşor apoi să găsească şi o slujitoare de la 
băile somptuoase, care, în secret, era de partea mişcării 
shishi, aşa că nu fusese nici o greutate să o convingă că nu 
există nici o primejdie, dacă stătea să tragă cu urechea, 
apoi să le şoptească lor care era parola. 

Simţi cum Tora îl prinde de braţ. Neliniştit, ajutorul lui îi 
arătă o patrulă care tocmai intrase pe porţile din celălalt 
capăt al grădinii. Samuraii începuseră să cerceteze 
grădina. Pete de lumină se aşterneau sub lampioane. Fără 
îndoială, patrula avea să vină într-acolo şi să se apropie 
periculos de mult. Fluieră ca o pasăre de noapte, dând iar 
semnalul. Îndată, toţi se afundară şi mai mult în desiş şi îşi 
lipiră capetele de pământ, abia răsuflând. Samuraii trecură 
pe lângă ei fără să-i vadă. Întocmai cum prevăzuse 
Katsumata, când le spusese cam cum ar fi trebuit să 
decurgă planul lor: 

— La început, va fi uşor să vă ascundeţi în întuneric. Nu 
uitaţi nici o clipă că elementul-surpriză va fi de partea 
voastră. Pentru că pătrunderea voastră acolo va fi pe 
neaşteptate. Cine oare ar avea atâta curaj încât să încerce 
să-l atace pe shogun atunci când este apărat de atâtea 
gărzi? La un popas? Imposibil. 'Ţineţi minte: nevăzuţi, 
folosindu-se de uimirea celor de acolo şi într-o iuţeală 
nebună, doi-trei dintre voi să ajungă în iatacul viermelui 
acela... chiar şi unul singur ar fi de-ajuns... 


Saigo îi privi pe duşmani depărtându-se. Dintr-o dată se 
lumină la faţă, venindu-i o idee, iar încrederea în sine îi 
reveni întru totul. Aşteptară încă puţină vreme, până ce 
patrula se întoarse să cerceteze şi latura cealaltă, apoi făcu 
semn trupelor de atac să se ducă să ocupe poziţiile stabilite. 
Pitindu-se după tufişuri, patru shishi o apucară spre 
dreapta, iar doi spre stânga lui. Când ajunseră toţi la 
locurile lor, Saigo trase adânc aer în piept, să-şi mai 
potolească bătăile inimii. Şuieră iar ca o pasăre de noapte, 
dând astfel semnalul de începere. Imediat ultimii doi din 
dreapta lui ieşiră dintre tufişuri, luând-o pe potecă, 
strângându-şi şnururile de la pantaloni şi începură să 
meargă mai departe, agale, ţinându-se cu mâinile de după 
mijloc, precum îndrăgostiţii. În câteva clipe, samuraiul 
postat lângă gard, în apropiere, îi observă şi strigă după ei: 

— Hei, voi doi! Opriţi-vă! 

Cei doi tineri se opriră şi strigară la rândul lor: 

— Curcubeul Albastru... Curcubeul Albastru, stăpâne 
sergent, apoi începură amândoi să râdă, părând încurcaţi 
că fuseseră văzuţi, apoi o porniră în continuare, mână în 
mână. 

— Staţi! Cine sunteţi? 

— Ah, iertare, numai doi tineri prieteni, într-o plimbare 
noptatică, răspunse unul dintre ei, cu voce dulce şi blândă. 
Curcubeul Albastru, aţi uitat parola noastră? 

Unul din samurai izbucni în râs, apoi le zise: 

— Dacă vă prinde căpitanul plimbându-vă prin boscheţii 
de pe-aici, o să vedeţi voi atunci Curcubeul Albastru şi 
bucile voastre o să afle câte feluri de bătăi există pe lumea 
asta! 

Din nou, cei doi se prefăcură că râd cu poftă. Fără grabă, 
porniră mai departe, ignorând alte glasuri ce îi somară să 
se oprească. Într-un târziu, sergentul strigă dintr-o dată: 

— Hei, voi doi! Ia veniţi aici, în clipa asta! 

Aceştia îl înfruntară câteva momente, spunând în gura 
mare că nu este nimic rău în ce fac ei. Saigo şi ceilalţi, la 


adăpostul acestei diversiuni, se furişară între timp spre 
ultimele poziţii, înainte de a o porni la atac. Vlăguiţi 
aproape de încordare şi emoție că încă nu fuseseră 
observați, se odihniră acolo câteva secunde, ştiind că 
diversiunea se apropia de sfârşit. Saigo fluieră, dar de data 
aceasta îndeajuns de tare ca să-l audă şi cei doi. 

Fără să stea pe gânduri, aceştia se prefăcură că izbucnesc 
în râs şi o luară la goană, foarte voioşi, ţinându-se de mână 
fugind de lângă străjile ce se apropiau, ca şi cum s-ar fi 
jucat cu ele. Poteca pe care o apucaseră însă, la întâmplare, 
trecea pe lângă un mic bazin luminat de lampioane, aşa că 
pentru o clipă, li se zăriră clar chipurile, pentru întâia dată. 
Cu un urlet de furie, sergentul şi cei patru samurai se 
aruncară în goană pe urmele lor. Santinelele de la poarta 
principală scrutau întunericul, să vadă ce se întâmplă acolo, 
iar cei ce stăteau de pază pe lângă gard, le făceau semn 
celorlalţi, ce puteau zări cât şi cât, să le zică şi lor ce se 
petrecea, foarte alertaţi. Cei doi shishi se treziră 
împresuraţi din toate părţile, imediat. Spate în spate, cu 
spadele scoase, rămaseră tăcuţi şi netemători, la o lungime 
de sabie de duşmanii lor, fără să răspundă avalanşei de 
întrebări. În toată înfăţişarea lor nu mai era nici urmă de 
efeminare acum, iar pe chip li se întipărise un rânjet 
drăcesc. Înfuriat la culme, sergentul făcu un pas înainte. 
Tânărul shishi din faţa lui se pregăti de apărare. Într-o 
fracțiune de secundă, mâna lui dreaptă se trase repede din 
mânecă şi scoase un shuriken, pe care îl azvârli drept în 
beregata samuraiului, înainte ca acesta să se poată feri sau 
să fugă. Cercul de metal, cu cinci vârfuri ascuţite, se înfipse 
cu totul în gâtlejul sergentului, iar acesta se prăbuşi la 
pământ, bolborosind, înecându-se în propriul sânge. 
Amândoi shishi săriră atunci la atac, însă niciunul nu reuşi 
să străpungă zidul viu ce îi înconjura, cu toate că se luptau 
ca nişte lei, rănind trei samurai, însă nu puteau să-i înfrunte 
pe toţi ceilalţi care, deşi ar fi dorit nespus să-i prindă vii pe 
tineri, îşi dădură seama că nu aveau cum. 


Unul dintre shishi primi o lovitură de spadă, deasupra 
şoldului şi urlă de durere, căci rana era serioasă, deşi nu 
mortală. Celălalt se repezi atunci în ajutorul lui, şi într-o 
clipă samuraii îl loviră de moarte. Atunci, el se prăbuşi, însă 
reuşi să îngaime: 

— Sonno-joi! ... 

Îngrozit, celălalt îl auzi, mai încercă o dată, în zadar, să 
omoare un atacant, apoi întoarse spada cu tăişul spre 
pieptul lui şi se aruncă în ea. 

— Chemaţi-l pe căpitan, gemu un samurai, în timp ce din 
braţul rănit de spadă sângele îi şiroia întruna. 

Unul dintre cei de faţă fugi de îndată, în timp ce toţi cei 
din jur se adunară împrejurul cadavrelor însângerate. 
Sergentul încă mai bolborosea, dar viaţa i se scurgea din 
trup văzând cu ochii. 

— Nu avem cum să-l ajutăm, spuse unul dintre samurai. În 
viaţa mea nu am văzut pe cineva să arunce atât de repede 
un shuriken... 

Un altul îi întoarse pe cei doi morţi cu faţa în sus. 

— la uitaţi-vă: poeme de moarte! Deci sunt shishi, nici o 
îndoială... eeee, amândoi din Satsuma! Probabil că şi-au 
ieşit din minţi! 

— Sonno-joi! murmură cel de lângă el. Asta nu înseamnă 
că şi-au ieşit din minţi! 

— Ba eu aşa cred că numai unul ieşit din minţi poate rosti 
cuvintele astea cu voce tare, se răsti un ashigari cu chip 
crâncen. Dacă te-aude vreun ofiţer... 

— Hei, ia stai puţin, dar câinii ăştia împuţiţi ştiau parola. 
Avem un trădător printre noi! 

Tot mai nervoşi, se uitară unul la altul, neştiind ce să zică. 
În bucătării, toţi slujitorii rămaseră încremeniţi, 
neînţelegând ce se petrecea. O mulţime de samurai ieşiseră 
din posturile lor, de pe lângă gardul înalt, să se holbeze la 
cadavre, lăsând astfel celorlalţi shishi cale deschisă, după 
cum plănuiseră Katsumata şi Saigo. Din nou, Saigo dădu 
semnalul. Doi dintre cei mai buni luptători de sub comanda 


lui, ţâşniră dintre boscheţi, din dreapta lui, apucând-o spre 
celălalt capăt, dinspre sud, al grădinii. Aproape imediat, 
samuraii îi observară. Blestemând în gura mare, doi paznici 
aflaţi în apropiere o luară la goană, să-i ajungă din urmă, în 
vreme ce toţi ceilalţi alergau în ajutorul lor. O luptă 
înverşunată, corp la corp, se încinse pe dată. Întunericul 
parcă era de partea celor doi shishi. Unul dintre samurai 
răcni îngrozitor şi căzu la pământ, ţinând cu cealaltă mână 
ciotul braţului retezat dintr-o lovitură. Alţi samurai îşi 
părăsiră posturile, fugind după ceilalţi şi, cu puţin înainte ca 
atacatorii să-i copleşească pe cei doi intruşi, aceştia se 
prefăcură că vor să scape pe poteca ce trecea printre 
bucătării, la mare distanţă de Saigo şi ultimele trei perechi 
de shishi. În timp ce fugeau, îşi descolăceau de la brâu 
frânghiile cu ancore mici la capăt, când ajunseră aproape 
de gard, le aruncară cu îndemânare, ghearele de pisică se 
înfipseră în vârful gardului, apoi începură să urce, în vreme 
ce urmăritorii lor se străduiau din răsputeri să-i prindă. 

De-acum toată atenţia era îndreptată asupra lor. 
Santinelele de la poarta principală şi cei de la marginea 
grădinii ce încadrau locul unde se instalase shogunul cu 
suita se grăbeau să ajungă la cei doi, cu toate că nu 
auziseră decât că doi ronini reuşiseră să intre în curtea 
hanului, şi tocmai încercau să scape peste gard. Alţii ieşiră 
degrabă din curte, ocolind gardul, ca să-i captureze pe 
partea cealaltă, la coborâre. Unul dintre shishi chiar izbuti 
să ajungă până pe vârful gardului, însă înainte de a sări pe 
partea cealaltă, un cuţit i se împlântă în spate până la 
prăsele, iar tânărul căzu între tufişuri. Celălalt shishi lăsă 
deoparte frânghia, se aplecă deasupra prietenului său, 
tocmai când acesta îşi înfigea propriul cuţit în gâtlej, ca să 
nu se dea prizonier. Apoi cel rămas în viaţă, se trezi copleşit 
de o mulţime de lovituri furibunde. Se întoarse pe loc şi 
începu să lupte ca un nebun, însă curând samuraii îl ţintuiră 
la pământ. 


— Ei, şi-acum, spune, cine eşti tu? întrebă un paznic, abia 
răsuflând. Cine eşti şi pentru cine ai făcut toate astea? 

— Sonno-joi..., daţi ascultare împăratului vostru..., 
răspunse gâfâind celălalt, dând să se ridice, dar în zadar. 

Alte santinele se strângeau tot mai mult împrejurul lui, iar 
tânărul shishi îşi dădu seama că el nu se achitase cu cinste 
de misiunea lui, aşa că urma să-şi joace rolul până la capăt 
în acea diversiune, fără să se teamă câtuşi de puţin că se 
dăduse prins, pentru că în reverul kimonoului avea cusută o 
sticluţă cu otravă, pe care nu trebuia decât să o spargă 
între dinţi. 

— Eu sunt Hiroshi Ishii din 'Tosa şi cer să fiu dus în faţa 
shogunului! 

De acolo de unde se aflau, Saigo şi ceilalţi cinci îl puteau 
auzi destul de bine pe tovarăşul lor de luptă, cu toate că 
atenţia lor era îndreptată spre gardul din faţa lor şi spre 
poarta de la celălalt capăt al grădinii. Cei câţiva paznici 
care mai rămăseseră acolo începuseră să se apropie şi ei de 
prizonier şi, în sfârşit, intrarea rămase nepăzită. 

— Acum! Atacaţi! 

Cei şase săriră deodată în picioare şi o luară la goană, cu 
Saigo şi Tora în frunte. Străbătuseră deja jumătate din 
drum, când se auzi un strigăt şi samuraii îi văzură, apoi o 
luară la goană pe urmele lor. Imediat, Ishii începu să se 
zbată şi mai tare, urlând şi smucindu-se în toate părţile, ca 
să le distragă atenţia celor ce îl ţineau, însă un pumn 
cumplit îl făcu să-şi piardă simţirile. 

— Voi doi rămâneţi aici, gemu samuraiul care îl lovise, 
oblojindu-şi falangele rănite. Să nu-l omorâţi pe rahatul ăsta 
de câine, că avem nevoie de elviu. 

Se ridică de jos cu greu, şi o porni după ceilalţi 
şchiopătând, din pricina unei tăieturi de spadă în coapsă. 
Unii dintre paznici se apropiau tot mai mult de cei şase 
shishi, care alergau drept spre gardul ce o apuca în ambele 
direcţii. 

— Acum! porunci Saigo. 


Imediat, cei doi din dreapta lui se întoarseră pe loc, 
rămânând să-i acopere, cu câte un shuriken în fiecare 
mână. Îngroziţi, samuraii încetiniră, se aruncară într-o 
parte sau într-alta, ferindu-se, apoi atacară din nou. Câteva 
shuriken intrară în carne vie, dar nu făcură răni mortale, 
aşa că începu o nouă încleştare corp la corp, cu şase 
samurai împotriva a doi shishi. Noi trupe se grăbeau să vină 
în ajutor dinspre poarta principală, iar altele din locul unde 
fusese prima diversiune. Toţi, şi atacanţii şi apărătorii 
hanului, aveau aceeaşi ţintă: uşa ce ducea spre 
apartamentele shogunului. Când cei de la poarta principală 
văzură cu groază că amândouă gardurile şi intrarea 
fuseseră părăsite complet de santinele şi nepăzite, cu toate 
că uşile erau încuiate, iar Saigo şi ceilalţi trei alergau cu 
iuţeală într-acolo, se interpuseră îndată între shishi şi 
intrarea în clădire, lăsându-i pe ceilalţi să-i atace pe cei doi. 
În spatele lui Saigo şi a lui Tora rămaseră ultimii doi 
luptători, să le acopere drumul. Amândoi erau grav răniţi, 
dar luptau vitejeşte. Deja doi samurai se zvârcoleau în 
ţărână, în băltoace de sânge, dar alţi patru se apropiau tot 
mai mult de cei doi. 

— Acum! porunci Saigo, iar ultima pereche de shishi, din 
stânga lui, se opri şi se repezi spre intrare. 

Oricum, aveau să ajungă la porţi înaintea apărătorilor 
acestora aşa încât cei care se îndreptau spre Saigo se 
întoarseră din drum, încercând să ajungă şi ei la intrarea în 
clădire. Imediat, Saigo şi Tora se întoarseră să se alăture 
celor ce luptau împotriva samurailor din spatele lor. Se 
repeziră la doi dintre cei patru samurai, apoi ajutară şi la 
lichidarea celorlalţi... 

Numai Saigo şi Tora, deşi abia mai respirau de oboseală, 
erau teferi şi nevătămaţi. Apoi Saigo ordonă: 

— La luptă! 

Ultimii doi luptători strigară într-un glas: 

— Sonno-joi! 


Şi după aceea, cu chipurile schimonosite de durere, se 
grăbiră să intre în lupta de la poarta principală, rănind 
cumplit mai mulţi samurai şi lăsând timp lui Saigo şi Tora să 
gonească mai departe, spre gardul grădinii. Primii doi 
shishi care se repeziseră spre intrare ajunseseră pe poteca 
ce ducea la uşile clădirii şi unul dintre ei se aruncă asupra 
lor să le deschidă. În clipa aceea o săgeată îi şuieră pe la 
ureche şi se înfipse în lemnul masiv, zbârnâind parşiv. După 
aceea însă, amândoi fură nimeriţi şi ciuruiţi de vârfurile 
ascuţite a nenumărate săgeți trase de arcaşii din trupele de 
întărire. Urlară amândoi neputincioşi, încercând mai 
departe să deschidă uşile, dar muriră ţintuiţi de uşi, în 
picioare. Cea de-a doua echipă de shishi ajunsese la potecă. 
Unul dintre tinerii atacanţi se repezi spre samuraii ce 
veneau din urmă, iar celălalt se îndreptă în goană spre uşile 
de la intrare, se împiedică de cadavrele camarazilor lui ucişi 
şi căzu străpuns de patru săgeți. Prietenul lui se repezi cu 
capul înainte în samuraiul din cale, dar în câteva clipe căzu 
mort şi el. Nu trecuseră decât câteva minute de când 
începuse totul. 

De-acum, calea spre aleea ce ducea la clădire părea 
deschisă. Însă în numai câteva momente, cei mai iuți dintre 
apărători aveau să ajungă de asemenea la intrare, iar Saigo 
şi Tora, aflaţi acum aproape la capătul aleii pe care 
apucaseră şi nevoiţi să se îndrepte spre uşile acelea, nu 
aveau cum să ajungă înaintea lor. Aşa că urmăritorii lor 
încetiniră pasul, iar arcaşii încordară strunele, siguri că nu 
le mai scăpau acum. Spre marea lor uimire însă, în loc să 
cotească pe lângă gard, Saigo şi Tora goneau mai departe, 
umăr lângă umăr, drept spre brâul de verdeață ce 
împrejmuia grădina. Viteza şi precizia cu care se repeziră 
amândoi înainte îi ajutară să străbată îndată printre 
tulpinile de bambus. În zilele precedente, Saigo observase 
că deşi ramurile arbuştilor erau dese şi încâlcite, 
trunchiurile lor se aflau cam la o jumătate de metru 
distanţă unul de altul, aşa că, dacă el socotise corect, ar fi 


putut răzbi printre ele. Şi aşa se şi întâmplă, cu toate că 
crengile le zgâriară feţele şi piepturile. Dar reuşiră să 
ajungă exact acolo unde îşi propusese Saigo: pe aleea 
şerpuitoare ce ducea spre sălile de baie. În prima clipă nu 
zăriră pe nimeni în jur, apoi o mulţime de servitoare şi 
slujitori îngroziţi apărură în pragul uşii, zgâindu-se la ei, 
după care dispărură ca prin farmec. Saigo alergă în 
continuare nebuneşte, aproape neauzit, pe cărarea aceea, 
urcă treptele verandei şi dădu colţul. Doi dregători 
neliniştiţi apărură de undeva, dintr-o parte, neînarmaţi şi 
încremeniţi de uimire, unul dintre ei chiar şambelanul, pe 
care Saigo îl ucisese dintr-o lovitură de spadă, iar pe 
celălalt îl răni adânc. Apoi fugi mai departe. Tora îl omori pe 
cel din urmă, după care sări peste cadavre şi o porni şi el 
mai departe. 

Saigo străbătu veranda, apoi dădu iar colţul şi intră în 
camera de baie direct printr-un shoji fragil. Servitoare, pe 
jumătate dezbrăcate, rămaseră cu ochi holbaţi la acele 
apariţii îngrozitoare: doi oameni şiroind de sânge, cu 
spadele la fel de însângerate, cu kimonourile sfâşiate şi 
pline de sângele vrăjmaşilor. Înăuntru era cald, multă 
umezeală şi un miros dulceag, aromat. 

Saigo răcni o dată, în culmea furiei: bazinul îngust, cu apă 
termală, era gol, ca şi trei din cele patru mese de lemn 
pentru masaj. Dar pe cea de-a patra văzu dintr-o ochire 
fetişcana goală, care îl privea cu ochi plini de spaimă şi cu 
gura căscată de uimire: dinţii înnegriţi, ca la orice persoană 
de rang înalt, pletele negre ca abanosul, acoperite cu un 
prosop mare, de un alb imaculat, sub ea întinse alte 
prosoape, mâini şi picioare mici, delicate, şi sânii cât o nucă, 
cu sfârcurile cafenii. Toată numai ispită, cu pielea 
trandafirie din pricina căldurii şi mirosind îmbietor a 
proaspăt şi a uleiuri înmiresmate. Alături, maseuza oarbă, 
pe jumătate despuiată, rămăsese nemişcată asupra 
stăpânei ei, ascultând cu atenţie. 


Ar fi fost atât de uşor să o omoare pe fata aceea fără 
apărare şi pe toate celelalte din jurul ei, însă i se dăduse 
ordin strict să nu se atingă de prinţesă, orice s-ar fi 
întâmplat. Cu toate acestea însă, simţea cum îl umple mânia 
că fusese păcălit, pentru că planul lor fusese perfect, timpul 
de îndeplinire respectat întocmai, iar shogunul nu-şi 
schimba niciodată obiceiurile. Era cât pe ce să răbufnească. 
Furia însă i se preschimbă îndată într-o dorinţă trupească 
arzătoare şi începu să tremure de poftă, dorind-o din tot 
sufletul, atunci, pe loc, brutal şi nemilos, da, să o aibă pe 
soţie, înainte de a-i ucide soţul, apoi să-i ucidă pe amândoi, 
dar mai întâi s-o siluiască pe ea. 

Răcni animalic şi dintr-un salt ajunse la ea. Servitoarele se 
risipiră ca potârnichile, una dintre ele leşină de spaimă, iar 
prinţesa înghiţi în sec şi rămase neclintită, ca o stană de 
piatră. Dar obsesia shogunului pe care trebuia să-l ucidă 
reveni în mintea tânărului shishi, aşa că trecu în goană pe 
lângă femeie şi sări înapoi prin shoji, cu Tora pe urmele lui, 
fără să se abată din drum, o luă la goană pe verandă, spre 
dormitoarele victimei lui. În dreapta lui era grădina, în 
stânga camerele... Nu mai avea nimic omenesc în el, ci 
devenise un animal de pradă, care era în stare de orice ca 
să-şi ucidă vânatul. Multe shoji erau date în lături, iar 
înăuntru se vedeau slujitoare, tineri servitori, sau doamne 
de onoare, pe jumătate îmbrăcaţi sau îmbrăcându-se atunci 
pentru cină. Toţi rămăseseră cu gurile căscate de uimire şi 
groază, văzându-i pe cei doi shishi care alergau pe verandă. 

În încăperile acelea nu erau samurai. Nu încă. Nu se 
vedea nici un duşman prin preajmă. Nu încă. Mai erau încă 
vreo câteva camere până la colţul verandei, apoi urma 
ultima parte a dormitoarelor. Însufleţirea lui Saigo creştea 
pentru că erau perfect apăraţi de grădinile ce îi înconjurau 
din toate părţile, iar în ultimele camere nu erau gărzi care 
să li se pună în cale, şi acum se îndreptau spre cele din 
urmă odăi ale shogunului, acolo unde se culcase el cu acea 
curtezană fără pic de minte. Şi dintr-o dată, presimţi 


primejdia. Tora era încă în spatele lui, alergând cu iuţeală, 
dar se auzeau de-acum paşii apăsaţi ai vrăjmaşilor ce se 
apropiau. Trecură pe lângă încă o cameră. Nu mai aveau 
decât vreo câteva de cercetat, într-una din odăi văzu un 
doctor şi un tânăr care tuşea întruna şi se uitau cu feţele 
încremenite de mirare la ei, nevenindu-le să creadă. Apoi 
Saigo dădu colţul şi, umăr lângă umăr cu Tora, se pregăti 
de ultimul atac. Dar rămaseră amândoi locului, uluiţi, 
inimile celor doi shishi parcă se opriră din bătăi: în faţa lor 
un căpitan şi trei samurai apărură pe uşa aceea, cu spadele 
scoase, aşteptându-i. Fără cea mai mică ezitare, Saigo se 
repezi. În faţă moartea: a lui sau a celorlalţi. Tora făcu la 
fel... Nu mai erau între ei şi shogun decât cei patru 
luptători care se încleştară într-o luptă pe viaţă şi pe 
moarte. 

— Sonno-joi! 

Căpitanul pară prima lovitură, apoi începură să-şi 
încrucişeze spadele, iar ceilalţi doi îl atacară pe Tora. 
Ultimul samurai, stătea deoparte, după cum i se poruncise. 
Saigo se feri de sabia căpitanului şi atacă, dar fără să-l 
atingă. Urmă un nou schimb de lovituri înverşunate, dar 
Saigo era tot mai încrezător în el, pentru că ştia că se află 
doar la câţiva paşi de izbândă, se simţea invincibil şi căuta 
întruna să-şi lovească adversarul de moarte, apoi avea să-l 
ucidă pe băieţandrul acela care îşi zicea shogun... într-o 
fracțiune de secundă, zvâcnetul tâmplelor lui parcă se 
înteţi, îi zări iar pe doctor şi pe flăcăiaşul din cameră şi îşi 
aduse brusc aminte că-i spusese lui cineva că shogunul 
suferea de o tuse nesănătoasă..., sigur, nu exista nici un 
portret al acestuia, niciunul din shishi nu-i zărise chipul 
vreodată. 

— Dacă nu o să-l găseşti în baie, îi zisese Katsumata, o să-l 
recunoşti după dinţii înnegriţi, după tuse, după apropierea 
lui de prinţesă sau după veşmintele bogate... Şi nu uita: nici 
el, nici soţia lui, nu rabdă samurai prin preajmă... 


Cu o putere de fiară încolţită, Saigo se năpusti asupra 
căpitanului, urlând îngrozitor. Adversarul lui căzu, 
alunecând pe podea şi, pentru o clipă, rămase descoperit. 
Dar Saigo nu-l lovi de moarte, ci se întoarse spre 
băieţandrul din cameră..., iar în clipa aceea, samuraiul care 
rămăsese în rezervă îşi dădu seama că era timpul să 
intervină. Spada lui pătrunse adânc între coastele 
crâncenului shishi, dar acesta nu simţi deloc durerea, ci se 
repezi înainte, fără succes, spre shogunul care pălise la faţă 
ca un mort. Apoi încercă iar şi iar, lunecând pe podele, şi 
murind fără să-şi dea seama ce i se întâmplă. Căpitanul 
sărise în picioare deja şi lupta alături de ceilalţi cu Tora, 
reuşi să-l înjunghie, iar după aceea, ca un samurai priceput, 
îi reteză capul dintr-o singură lovitură. 

— Tăiaţi-i capul şi ăstuia, gâfâi el, arătând spre Saigo şi 
răsuflând ca din foaie. 

Apoi se grăbi să cerceteze veranda. La colţ, samuraii ce 
păzeau intrarea în clădire ajunseră deja acolo, în frunte cu 
aghiotantul lui. Căpitanul îl ocări pe acesta, în culmea 
mâniei, îl îmbrânci în lături şi porunci în timp ce trecea pe 
lângă el. 

— Toţi care au fost de pază în clădirea asta şi în jurul ei să 
se strângă imediat în curtea mare a hanului, fără nici o 
armă asupra lor şi să aştepte acolo în genunchi. Şi tu la fel! 

Inima îi bătea încă nebuneşte în piept, iar el clocotea tot 
mai mult de mânie, deşi spaima încă nu-i trecuse. Chiar 
înainte de asfinţit, Nobusada trimisese după el, foarte 
ţâfnos. 

— Să dai poruncă imediat să se retragă toate gărzile 
dinăuntrul curţii ăsteia, până la gardul viu! îi ordonase el, 
grozav de nervos. Este de-a dreptul ridicol să mai 
înghesuim şi pe ăştia aici, când odăile sunt atât de strâmte 
şi îngrozitor de îngălate! Eşti chiar atât de neputincios, de 
nepriceput că nu poţi asigura paza hanului ăsta cât o 
vizuină şi înfiorător de mizerabil? Chiar trebuie să ne 
îmbăiem cu gărzile alături, să dormim cu samuraii lângă 


noi, să mâncăm şi ei să se uite în gura noastră? Să-i iei pe 
toţi de-aici! Nu îngădui niciunui samurai să mai rămână o 
clipă în preajma mea! 

— Dar, stăpâne, iertare că stărui să... 

— Nu trebuie să stărui pentru nimic! se răsti shogunul la 
el. Am poruncit ca astă-noapte să nu rămână nici un 
samurai aici, şi cu asta gata! Şi-acum poţi să pleci! 

Atunci căpitanul nu avusese ce să mai facă, dar nici nu se 
neliniştise prea tare. La urma-urmei, paza era cât se putea 
de sigură. Când zgomotele înăbuşite ale atacului ajunseseră 
până la el, tocmai făcea o ultimă inspecţie, mulţumitoare, 
împrejurul curţii cu grădină, urmat de patru luptători. 
Gardul viu mai înăbuşea şi el zarva aceea încă destul de 
depărtată. Dar când ajunsese la poartă şi se uitase dincolo 
de ea, rămăsese încremenit văzând patru shishi luptându-se 
să ajungă la gard, iar doi repezindu-se la uşi. Prima dată se 
gândise la shogun, aşa că dăduse imediat fuga spre 
camerele de baie, dar şambelanul strigase: 

— Ce se întâmplă aici? 

— Suntem atacați, scoate-l imediat pe shogun din baie! 

— Dar nu-i aici, este în cameră, cu doctorul... 

Căpitanul o luase iar la fugă, trecând ca vântul prin sălile 
de baie, spre dormitoarele goale. O servitoare 
înspăimântată îi spusese că seniorul shogun era într-una 
din odăile ce dădeau spre cealaltă verandă. Atunci el, urmat 
de samurai, ieşise în goană şi îi văzuse pe cei doi shishi gata 
de atac. Nu putea trece de ei să-l apere pe shogun, însă 
spera că dacă aceia îi atacau pe gardieni acolo, probabil că 
nu reuşiseră încă să ajungă la stăpânul lor... Oricum ştia că 
nu avea cum să se convingă dacă acesta mai trăia, decât 
dacă îl vedea cu ochii lui, în viaţă. Aşa că nu mai rămase de 
fel pe gânduri. Îl găsi. Nobusada tuşea fără încetare şi 
începuse să vorbească aiurea, încă îngrozit de moarte, iar 
toţi ceilalţi care se agitau acum în jurul lui nu făceau decât 
să sporească zarva şi mai rău. În câteva momente, căpitanul 
află că prinţesa nu păţise nimic, deşi făcuse şi ea o criză de 


isterie. Atunci, groaza prin care trecuse el se stinse dintr-o 
dată. Fără să mai ia seama la mânia lui Nobusada, cu voce 
hotărâtă, crâncenă, ce îi făcu pe toţi subalternii lui să 
tremure din toate încheieturile, ordonă: 

— Să plece imediat patru curieri călare, să ducă ştirile în 
capitală şi în afară de cei din schimbul acesta de pază, toţi 
oamenii să fie aici într-o clipă, până la ultimul oştean, în 
preajma dormitoarelor cincizeci de samurai, în fiecare colţ 
al verandelor câte doi oşteni. Şi lângă stăpânul shogun, fără 
să-l scape din ochi, permanent zece oameni, până ce 
domnia sa şi mărita prinţesă vor ajunge între zidurile sigure 
ale palatului. 

A doua zi în toiul dimineţii, în castelul în care locuia acum, 
prinţul Yoshi se grăbea să treacă de capătul grădinii, fără 
să-i pese de ploaia uşoară. Generalul Akeda îl însoțea. 

— Este grozav de primejdios să ieşi aşa, se îngrijoră 
bătrânul soldat, temându-se că în orice tufiş sau desiş se 
putea ascunde vreun vrăjmaş. 

Amândoi purtau armuri uşoare şi săbii, lucru neobişnuit 
prin părţile acelea, unde samuraii şi cei înarmaţi cu orice fel 
de arme nu aveau ce să caute, decât shogunul care cârmuia 
şi o gardă de patru luptători după el, precum şi Marele 
Consiliului Bătrânilor şi Păzitorul Moştenitorului. Era 
aproape amiază de-acum. Cei doi întârziaseră şi nu 
dăduseră nici o atenţie frumuseţilor dimprejur. Lacuri 
limpezi, podeţe frumos încrustate, arbuşti înfloriţi, de toate 
culorile, şi copaci cultivați şi îngrijiţi acolo de secole întregi 
îi împrejmuiau. Ori de câte ori vreun grădinar dădea cu 
ochii de ei, cădea în genunchi, cu capul în ţărână, până ce 
aveau să treacă şi să se depărteze de locurile acelea. Peste 
armuri, purtau mantii uşoare, împletite, ca să nu-i ude 
ploaia. Toată dimineaţa răpăise câte o rafală, apoi iar şi 
iar... Yoshi mări pasul. Nu era pentru prima dată când se 
ducea la vreo întrunire secretă, foarte importantă, în 
perimetrul palatului, la loc sigur... deşi nu puteau fi siguri 
niciodată. Era atât de greu să găsească un loc unde să 


vorbească în deplină siguranţă cu cineva... întotdeauna se 
puteau ivi iscoade, oriunde, sau informatori, sau vrăjmaşi. 
Întotdeauna stăteau sub ameninţarea că vor cădea pradă 
vreunei ambuscade, otrăvii sau arcaşilor şi spadasinilor 
ascunşi prin cine ştie prin ce cotlon. Acelaşi lucru îl păştea 
pe orice daimyo. Chiar viaţa lui, a prinţului Yoshi, era 
oricând în mare pericol, ştia. Atât de firesc părea acest fapt, 
încât tatăl şi bunicul lui îl învăţaseră încă de copil că 
sfârşitul, moartea de bătrâneţe, nu fusese scrisă defel în 
karma neamului lor. 

— Suntem aici la fel de în siguranţă ca oriunde altundeva 
pe pământul ăsta mare, îi spuse Yoshi generalului. Ar fi 
aproape imposibil să ţi se întindă o capcană aici. 

— Da, dacă n-ar fi vorba de Ogama. Pentru că el este 
recunoscut drept mincinos, înşelător. Ar merita numai să fie 
hrană vulturilor, cu capul tăiat şi tras în ţeapă. 

Yoshi zâmbi şi parcă începu să se simtă mai bine. De când 
aflase veştile despre uluitorul atac al luptătorilor shishi, 
veşti sosite chiar în toiul nopţii, fusese mai nervos ca 
niciodată, mai nervos decât atunci când i se dăduse de ştire 
despre moartea unchiului său şi-l ignoraseră pe el, 
numindu-l shogun pe nevolnicul de Nobusada. Da, mult mai 
furios chiar decât atunci când tairo Li îl arestase pe el, pe 
tatăl lui şi familiile lor şi îi trimise să putrezească în fundul 
carcerei. Se grăbise de îndată să trimită două sute de 
samurai să întâmpine escorta shogunului la bariera Kyoto, 
iar în zori de ziuă, îl trimisese în taină pe Akeda să-i 
raporteze lui Ogama despre cele întâmplate şi să-i explice 
de ce anume o astfel de trupă numeroasă, înarmată pleca 
dintre întăriturile shogunatului. 

— Spune-i lui Ogama tot ce ni s-a povestit şi nouă şi 
răspunde-i la orice fel de întrebare. Nu vreau să facem nici 
o greşeală, Akeda, să dăm cumva de bănuit. 

— Din partea mea, nici o teamă, stăpâne. 

— Bine. Atunci dă-i această scrisoare şi roagă-l să 
răspundă pe loc la ea. 


Yoshi nu-i destăinuise generalului ce anume conţinea 
epistola, dar nici bătrânul lui slujitor nu întrebase. Însă 
când Akeda se întoarse la fortăreață, prinţul îi poruncise 
imediat: 

— Spune-mi cuvânt cu cuvânt ce anume ţi-a zis. 

— Ogama a citit scrisoarea de două ori şi a scuipat apoi, a 
înjurat de vreo două ori, după care a aruncat-o spre 
sfetnicul lui, Basuhiro, care a citit-o fără să i se clintească 
măcar un muşchi de pe faţa lui scârbavnică şi plină de găuri 
de vărsat de vânt, apoi a rostit doar: Poate că ar trebui să 
discutăm aceste lucruri între patru ochi, stăpâne. Eu le-am 
zis numaidecât că-i aştept până se hotărăsc, apoi, după un 
timp destul de rezonabil, Basuhiro s-a întors şi a grăit: 
Stăpânul meu este de acord, însă el va veni înarmat acolo, 
ca şi mine, de altfel. Oare ce-o fi vrut să zică el cu asta, 
stăpâne? 

Atunci, Yoshi îi spusese care era planul lui, iar bătrânul se 
făcuse stacojiu la faţă, de groază şi uimire. 

— Stăpâne, domnia ta i-ai cerut să vă întâlniți în taină? 
Între patru ochi?! Numai cu mine ca apărător? Asta-i o 
nebunie nemaiauzită. Zice el că vine doar însoţit de 
Basuhiro, dar... 

— Gata! îl oprise Yoshi. 

Ştia şi el care erau riscurile, dar trebuia să mizeze iar 
totul pe o carte, pentru că era necesar să afle neapărat 
răspunsul la propunerea lui privind Porţile. Tocmai când se 
pregătea să plece, unul dintre spionii shogunatului venise 
să-l informeze despre nişte discuţii foarte interesante dintre 
Katsumata şi ceilalţi shishi de la hanul La Pinii Foşnitori. 
Acum ajunsese la locul întâlnirii. 

— Uite-l acolo! 

Ogama stătea la umbra unui copac cu frunziş bogat, după 
cum conveniseră, iar Basuhiro era şi el alături. Amândoi îi 
priveau foarte bănuitori, aşteptându-se oricând la trădare. 
Însă nu erau nici pe departe atât de încordaţi ca bătrânul 
Akeda. Yoshi fusese de părere că Ogama ar fi fost bine să 


vină prin Poarta de Sud, iar el dinspre Poarta de Est şi să 
lase palanchinele şi gărzile dincolo de gardurile grădinii. 
După ce avea să se sfârşească întâlnirea lor, puteau merge 
toţi patru împreună, spre Poarta de Est. Ca şi data trecută, 
cei doi adversari înaintară câţiva paşi, ca să poată vorbi 
între patru ochi. Akeda şi Basuhiro îi priveau foarte atenţi. 

— Aşa deci, începu Ogama, după ce schimbară politeţurile 
de rigoare. O mână de shishi intră printre o sută de samurai 
înarmaţi până-n dinţi, ca un cuţit ascuţit printr-o grămadă 
de bălegar. Şi dau buzna în baia lui Nobusada, peste 
nevasta lui despuiată, până în dormitorul lui, şi-abia acolo 
pun gărzile mâna pe ei. Zici că au fost zece oameni? 

— Da. Trei dintre ei erau ronini din Choshu, cei doi care au 
trecut de gardul viu erau tot din Choshu, iar unul dintre ei 
era chiar căpetenia cetei. 

Yoshi nu scăpase încă definitiv de teama pe care o 
încercase auzind despre acel atac, dar se întreba dacă ar fi 
scos atunci spada, să-l ucidă pe Ogama când erau singuri, 
oare ce s-ar fi întâmplat? Basuhiro oricum nu prezenta 
practic nici o primejdie, fie că intervenea Akeda, fie că nu. O 
dată şi o dată tot o să-l ucid pe Ogama, cu orice preţ, dar nu 
acum, îşi zise el. Nu acum, când două mii de netrebnici din 
Choshu păzesc Porţile şi mă ţin pe mine la distanţă, 
ameninţându-mă din umbră. 

— Şi toţi tâlharii aceia au murit, fără să facă nici un rău, 
omorând doar câţiva paznici, şi nici un supravieţuitor nu a 
rămas..., urmă el cu vocea tare. Am auzit că domnia ta ai 
decretat o amnistie generală, pentru orice ronin din 
Choshu, fie că e shishi sau nu? continuă el apoi, întrebându- 
se iar dacă nu cumva Ogama avea şi el un amestec tainic în 
ticluirea acestui plan de ambuscadă perfect conceput, şi că 
de-ar fi ştiut şi el, Yoshi, de acest plan, ar fi reuşit în 
întregime. 

— Da, aşa-i, zise Ogama, zâmbind cam mânzeşte. Orice 
daimyo ar fi făcut la fel. Este un mod foarte eficace şi simplu 


pentru a ţine sub control pe ronini, fie că sunt shishi ori nu. 
Sunt ca o ciumă, care se întinde peste tot, degrabă. 

— Ai dreptate. Dar o amnistie nu o să-i oprească defel. Aş 
putea totuşi să întreb câţi dintre ronini au acceptat această 
idee generoasă? 

Ogama izbucni într-un râs nestăpânit. 

— În mod limpede, nu aceia care au dat atacul azi-noapte! 
Ce mai contează câţiva, acolo, Yoshi-donno? De fapt, câţi 
sunt ei în total? O sută? Poate, dar în nici un caz mai mult 
de două sute, dintre care probabil că numai douăzeci ori 
treizeci sunt din Choshu! Mă rog, din Choshu sau nu, 
oricum nu are importanţă! adăugă el, apoi chipul îi căpătă o 
expresie amenințătoare! Nu eu am plănuit acel atac, dacă 
la asta te-ai gândit. Eh, ce părere ai? Este foarte uşor să-i 
faci una cu pământul pe shishi, şi eu îmi doresc acelaşi 
lucru, dar... cauza pentru care luptă ei nu este aşa de uşor 
s-o ştergi din mintea oamenilor, dacă într-adevăr trebuie să- 
i înlături pe ei, prin orice mijloc. Puterea oricum trebuie să 
revină împăratului, pe deplin, iar gai-jinii să fie alungaţi de 
pe pământurile noastre. Sonno-joi este deci o cauză 
dreaptă, neh? 

— Aici aş putea să mai adaug şi eu multe lucruri, Ogama- 
donno, însă aliaţii nu trebuie să-şi întindă unul altuia curse. 
lar noi doi suntem aliaţi, aşa-i? 

Ogama încuviinţă din cap. 

— Da, în mare, aşa este, suntem aliaţi. 

— Ei, atunci e bine, răspunse Yoshi, ascunzându-şi uimirea 
că Ogama se declarase atât de uşor de acord cu condiţiile 
lui. Într-un an de zile, cel mult, domnia ta va fi Mai-Marele 
Consiliului Bătrânilor. lar de azi înainte, eu voi avea sub 
supraveghere Porţile. 

Se întorsese pe călcâie, să plece. 

— Bine, facă-se voia domniei tale în toate. În afară de 
controlul Porţilor, eu accept toate propunerile. 

Yoshi simţi cum i se îngroaşă vinele gâtului, de o furie 
înăbuşită. 


— Însă eu tocmai am spus că am nevoie de Porţi. 

— Iertare, dar asta nu, se împotrivi Ogama, şi, cu toate că 
mâna nu i se încleştă pe mânerul spadei, el se înfipse mai 
bine pe picioare, pregătindu-se de luptă. Să fim aliaţi în 
secret, da, să pornim război împotriva celor din Tosa, sigur, 
şi cu Satsuma la fel, dar Porţile nu le dau. Să-mi fie cu 
iertare. 

Pentru o clipă, Yoshi Toranaga nu rosti nici o vorbă. Doar 
se uită la vrăjmaşul lui cu mare atenţie. Ogama îl înfruntă şi 
el, fără teamă, aşteptând reacţia celuilalt, gata oricând să 
tragă sabia, dacă era nevoie. Apoi Yoshi oftă, şi şterse 
stropii de ploaie de pe borurile pălăriei. 

— Eu vreau să fim aliaţi. lar aliaţii trebuie să se ajute unul 
pe celălalt. Poate că vom ajunge la un compromis până la 
urmă, dar mai întâi vreau să-ţi dau o veste foarte 
importantă: Katsumata este aici, în Kyoto. 

Ogama se făcu stacojiu la faţă. 

— Nu se poate. Mi-ar fi raportat mie iscoadele. 

— Ba este aici şi asta de vreo câteva săptămâni. 

— Nu este nici picior de supus al lui Sanjiro în Kyoto, cu 
atât mai puţin acesta. Iscoadele mele ar fi... 

— Iertare, rosti Yoshi cu voce scăzută. Este aici, însă în 
taină, nu ca supus şi iscoadă a lui Sanjiro. Katsumata este 
shishi, chiar sensei shishi. Este căpetenia cuibului de shishi 
de-aici, iar numele lui tainic este Corbul. 

Ogama rămase cu gura căscată de uimire. 

— Katsumata este căpetenie shishi? 

— Da, întocmai. Şi mai este ceva. Ia adu-ţi aminte domnia 
ta: nu este el cel mai de încredere şi mai devotat sfetnic şi 
strateg al lui Sanjiro? Nu te-a dus el cu vorba în numele lui 
Sanjiro, cu acel fals tratat, ca să te ţină pe loc, la Fushimi, 
să-i dea vreme lui Sanjiro să scape? Oare nu înseamnă toate 
astea că Sanjiro din Satsuma este, în secret, căpetenia 
mişcării shishi, iar toate asasinatele lor fac parte din planul 
general care ţinteşte să ne spulbere pe toţi, mai ales pe 
domnia ta, ca să ajungă el shogun? 


— Da, ăsta a fost dintotdeauna visul lui Sanjiro, desigur, 
răspunse Ogama buimăcit, făcând acum în minte tot soiul 
de legături care îi scăpaseră până atunci. Dacă el este 
căpetenia tuturor luptătorilor shishi... 

Se opri înfuriat că Takeda nu-i zisese nimic. De ce oare? 
Nu este Takeda iscoada mea, nu este el supusul meu tainic, 
la urma-urmei? 

— Unde-i acum Katsumata? urmă el, cu voce tare. 

— Una dintre patrulele domniei tale era cât pe ce să-l 
prindă acum câteva zile, la hanul La Pinii Foşnitori. 

Din nou Ogama se înroşi ca un rac fiert, de mânie. 

— Era şi el acolo? izbucni el, împroşcând cu salivă. Am 
aflat că dormeau nişte shishi acolo, dar n-am ştiut niciodată 
că... 

Înghiţi în sec, înăbuşit de furie că Takeda nu-l avertizase 
că acel duşman de moarte era atât de aproape de el. De ce 
oare? Nici o nenorocire, ştia el cum să-l înveţe minte pe 
Takeda. Dar mai întâi să aibă grijă de Katsumata. Nu uitase 
atât de uşor că el, Katsumata, îi compromisese atacul-fulger 
asupra lui Sanjiro. Dar, din pricina lui Katsumata, avea să 
moară şi Sanjiro în curând. Iar el, Ogama, se înstăpânea 
peste ţinutul Satsuma, după care nu mai trebuia să stea la 
discuţii cu Ioranaga Yoshi... pentru că acesta avea să stea 
în genunchi în faţa lui. 

— Şi-acum unde este el? întrebă mai departe. Ştii unde 
este, sigur? 

— Ştiu numai casa conspirativă unde s-a aflat azi-noapte şi 
poate că o să mai vină şi la noapte, adăugă Yoshi cu glas 
scăzut. În Kyoto sunt peste o sută de shishi, care deja au 
făcut un plan de atac din toate părţile asupra domniei tale. 

Ogama simţi cum îl trec fiori de gheaţă pe şira spinării. 
Oricine cunoştea faptul că nu exista nici o formă sigură de 
apărare împotriva unui ucigaş fanatic, căruia nu-i era deloc 
teamă de moarte. 

— Când vor să dea atacul? 


— Mâine, la asfinţit, dacă atacul asupra shogunului... ar fi 
izbutit. Apoi, după ce ai fi fost ucis, iar oamenii lor sunt 
infiltraţi în trupele tale, socotiseră să pună stăpânire pe 
Porţi. 

Îi trebui multă stăpânire de sine lui Ogama, ca să nu-i 
mărturisească lui Yoshi că el şi 'Takeda stabiliseră o întâlnire 
de taină, tocmai la ceasul amurgului a doua zi, când era 
momentul ideal pentru un atac-fulger... 

— lar acum, dacă au dat greş cu shogunul? 

— După câte mi s-a spus mie, căpeteniile shishi se 
întâlnesc diseară să hotărască. lar acum, în mod deliberat, 
domnia ta se află în fruntea listei lor negre, după Nobusada 
şi după mine. 

— Dar de ce? răbufni Ogama, furios. Doar eu îl sprijin din 
toate puterile pe împărat, şi sunt cu tot sufletul alături de 
cei ce luptă împotriva gai-jinilor. 

Yoshi rămase impasibil, ascunzând zâmbetul viclean ce era 
cât pe ce să-i înflorească pe buze, pentru că ştia toate 
acestea. 

— Mai bine să ne unim amândoi forţele, diseară. Eu 
cunosc locul lor de întâlnire, unde ar trebui să vină şi 
Katsumata, împreună cu cei mai mulţi dintre căpeteniile 
shishi, însă în partea aceea a oraşului este interzisă 
circulaţia de la apusul la răsăritul soarelui. 

Ogama întrebă imediat: 

— Şi care-i preţul? 

— Mai întâi, mai am să-ţi dau câteva ştiri care ne 
interesează la fel de mult pe amândoi. 

Spre neliniştea crescândă a celuilalt, Yoshi îi povesti în 
detaliu despre întâlnirea Consiliului Bătrânilor cu Sir 
William şi ceilalţi ambasadori, despre spionul lui, Misamoto, 
despre ameninţarea guvernului britanic că va trimite spre 
capitala imperiului trupe numeroase, de îndată ce flota 
avea să se întoarcă din China şi despre cum ajunseseră ei la 
un compromis privind acea ameninţare şi plata 
despăgubirilor, pentru moment. 


— N-o să treacă deloc de Strâmtoarea Shimonoseki, flota 
aia a lor... dacă aşa poruncesc eu, scrâşni Ogama. 

— Ar putea să aleagă drumul mai lung, să ocolească Insula 
Sudică. 

— Drumul mai lung, drumul mai scurt, care-i deosebirea? 
Dacă or să pună piciorul în Osaka sau în împrejurimi, eu, 
sau noi doi, oricum o să-i facem una cu pământul. 

— Asta doar prima dată. Probabil că o să avem şi noi 
pierderi grele, însă gai-jinii or să fie nimiciţi. Ca să nu uit: 
acum două zile am primit un raport secret de la 
departamentul Bakufu de aici, care se ocupă de informaţiile 
legate de China, urmă el, scoțând un sul de hârtie acoperită 
cu semne. Poftim, citeşte singur. 

— Ce scrie acolo? se răsti Ogama, nerăbdător. 

— Că flota din Yokohama a fost trimisă să răzbune 
distrugerea unei singure nave britanice, iar pentru asta a 
spulberat tot în cale, pe distanţă de douăzeci de leghe toată 
coasta chineză la nord de Shanghai. Au îngropat în scrum 
toate satele din ţinutul acela şi au scufundat toate navele pe 
care le-au întâlnit. 

Ogama scuipă, dispreţuitor. 

— Da, nişte pirați... Au nimicit cuiburi de pirați... 

Ştia şi el multe despre cele ce se petreceau în zona aceea. 
În trecut, devenise aproape o tradiţie, deşi nerecunoscută 
oficial, ca samuraii din Choshu şi din Satsuma să trimită 
cete de războinici pe coastele chineze, ca să jefuiască fără 
milă, până aproape de Shanghai, sau în partea de sud, 
dincolo de Hong Kong, până la Strâmtorile taiwaneze. 
Chinezii îi numeau wako, adică pirați, şi le purtau o frică şi 
o ură nestinsă, încât secole la rând, împărații Chinei 
interziseseră oricărui japonez să acosteze pe țărmurile lor, 
iar relaţiile comerciale dintre cele două ţări se făceau 
numai prin intermediari, nicidecum prin neguţători niponi. 

— Da, or fi ei pirați şi ticăloşi, dar nu sunt deloc laşi, 
răspunse Yoshi. Nu-i mult de când armatele de gai-jini au 
supus toată China pentru a doua oară şi au ars din temelii 


Palatul de Vară al împăratului şi întregul Pekin. Iar flota şi 
armatele lor sunt cu adevărat cumplit de puternice şi 
moderne! 

— Aşa o fi, spuse Ogama. Dar aici suntem în Japonia, nu în 
China. 

Ridică din umeri, nepăsător, pentru că încă nu se simţea 
pregătit să-i dea un răspuns categoric şi nici nu voia să-i 
divulge planul lui de apărare a ținutului Choshu. Însă în 
sinea lui îşi spunea: mai toate coastele care se află sub 
stăpânirea mea sunt prăpăstioase şi stâncoase, deci oricum 
greu de cucerit şi foarte uşor de apărat, iar curând au să 
devină cu adevărat de nepătruns, când toate armele 
moderne cumpărate au să ajungă la locul lor, iar luptătorii 
termină de ridicat fortificațiile. 

— Iar noi nu suntem chinezi, adăugă el, hotărât. 

— Eu m-am gândit că ar trebui să facem pace între toţi 
daimyo ca să mai câştigăm timp, să-i putem duce cu vorba 
pe gai-jini cum vrem noi, ca să învăţăm tainele tunurilor, 
puştilor şi navelor pe care le construiesc ei. Şi să aflăm cum 
a reuşit acea ţară mică, numai cât o insulă mai mică decât 
ţara noastră, cum a reuşit să ajungă cea mai bogată din 
lume şi să stăpânească mare parte din ea. 

— Astea-s scorneli. Scorneli împrăştiate cu bună-ştiinţă, ca 
să ne înspăimânte pe noi. 

Yoshi clătină din cap, contrazicându-l. 

— Eu nu cred la fel. Mai întâi, trebuie să le ştim toate 
secretele, apoi să-i zdrobim. Acum nu putem face asta 
nicicum. 

— Ba da! Doar asta-i Ţara Zeilor. În Choshu am deja o 
fabrică de tunuri şi în curând or să mai fie şi altele. Satsuma 
are trei nave cu aburi şi a început construcţia unui şantier 
naval tot acolo, iar peste puţin timp, vor apărea şi altele. 
Putem face una cu pământul Yokohama şi toată flota care o 
apără. lar când or să se întoarcă şi ceilalţi, o să fim pregătiţi 
cum se cuvine să-i întâmpinăm. 


Yoshi îşi ascunse surpriza auzind cu câtă ură rostise aceste 
cuvinte şi se bucură în sinea lui că mai descoperise o armă 
puternică, pe care o putea folosi oricând împotriva 
inamicului său. 

— Şi eu cred acelaşi lucru, răspunse el. Da, sunt întru totul 
de acord. Vezi deci, Ogama-donno, zise el ca şi cum i s-ar fi 
luat o piatră de pe inimă. Noi doi gândim cam la fel, deşi 
avem unghiuri de vedere diferite. Da, o să-i nimicim pe gai- 
jini, dar când va veni vremea potrivită. Noi o să alegem acel 
moment, când o să aflăm tot ce avem nevoie, o să le 
dejucăm toate planurile şi o să le frângem gâturile cu 
propriile lor mijloace, întări el cu voce fermă. Într-un an de 
zile, nu mai mult, noi doi o să controlăm în întregime 
Consiliul şi Bakufu. Iar în trei-patru ani am putea cumpăra 
o mulţime de puşti, tunuri şi nave. 

— Şi cum o să le plătim? Gai-jinii sunt grozav de lacomi la 
preţ! 

— O posibilitate ar fi să le plătim în cărbuni, de care au 
mare nevoie pentru navele lor. lar a doua cale ar fi să le 
dăm în schimb aur, spuse Yoshi, apoi îi povesti despre 
prospecţiunile începute. 

— Dibace mişcare, rosti Ogama, cu un zâmbet ciudat. Noi 
avem în Choshu mult cărbune, fier şi copaci pentru 
construcţia de nave. 

— Şi mai aveţi o fabrică de armament. 

Ogama râse cu poftă, mulţumit, iar Yoshi râse şi el, dându- 
şi seama că lovise în plin. 

— Aşa-i, recunoscu Ogama. lar bateriile mele se înmulţesc 
cu fiecare lună. Deci eu pot avea oricând doresc mijloacele 
de a înfrunta vrăjmaşul cu arme de foc. Astea sunt toate 
veştile, Yoshi-donno? 

— Da, deocamdată. Fie-mi îngăduit să te sfătuiesc să mai 
slăbeşti strânsoarea asupra Strâmtorii Shimonoseki... 
Oricum, orice s-ar întâmpla, tot ale domniei tale rămân... 
Da, cred că atât am avut de spus pe moment, însă ca aliat 


preţios, domnia ta va afla primul tot felul de veşti 
importante. 

— Da, ca aliat preţios ce mă voi dovedi, voi aştepta mereu 
să aflu noile veşti importante, întări Ogama, încuviinţând 
din cap, mai mult ca pentru sine. 

Se uită apoi la Basuhiro, cu înţeles, apoi se răzgândi şi nu-i 
mai ceru deloc sfatul... Yoshi are dreptate, îşi zise, marii 
conductorii trebuie să păstreze unele taine numai pentru ei. 

— Am vorbit destule de-acum. Dar în privinţa lui 
Katsumata, vreau să ştiu care-i preţul. Un atac asupra lui, 
cu forţele noastre reunite? 

— Oare ce ar putea oferi un aliat foarte preţios şi 
deosebit? 

Ogama se îndreptă de spate, ca să-şi mai destindă gâtul şi 
umerii încordaţi. Se aşteptase la o asemenea întrebare, 
pentru că deşi se împăunase atât, nu era prost deloc. Timp 
destul să mai discutăm asupra unei oferte, chiar dacă 
niciunul dintre noi nu se va înjosi să se tocmească, precum 
negustorii de orez din Osaka, atât de demni de dispreţ. 

— Domnia ta îţi poţi pune oamenii să păzească Porţile timp 
de o lună de zile, dar numai câte douăzeci de războinici la 
fiecare din cele şase porţi, iar două sute de oameni de-ai 
mei or să se afle în permanenţă prin preajmă. Ei, sigur, nu 
atât de aproape încât să vă stânjenească în vreun fel, zâmbi 
Ogama. Oricine intră sau iese pe porţi va primi liberă 
trecere de la ofiţerul domniei tale, după cum se cuvine. 
După ce se va fi sfătuit înainte cu căpitanul meu de 
legătură, fără nici o îndoială. 

— Adică cum să se sfătuiască? 

— Să se sfătuiască aşa ca între aliaţii de mare rang, doar 
se poate ajunge foarte uşor la un astfel de acord, nu? insistă 
Ogama, în timp ce zâmbetul acela ciudat i se ştersese de pe 
buze. Dacă vor rămâne de veghe mai mult de douăzeci de 
oameni ai shogunului, atunci luptătorii mei vor prelua iar 
Porţile, iar înţelegerea noastră va cădea de la sine... De 
acord? 


Ochii lui Yoshi erau de nepătruns. Nu avea nici un rost să-l 
amenințe degeaba, pentru că, în mod cert, orice şiretlic din 
partea uneia sau alteia dintre părţi ar fi însemnat sfârşitul 
oricărui compromis. 

— Eu unul aş prefera să stea patruzeci de samurai de pază 
la fiecare dintre Porţi - şi putem cădea la o înţelegere în 
privinţa schimbării gărzilor, fără nici o problemă - iar eu o 
să am în grijă aceste Porţi câtă vreme shogunul Nobusada 
şi prinţesa Yazu rămân în Kyoto. 

Ogama percepu imediat nuanţa. 

— A, sigur, răspunse el imediat. Cât stă shogunul 
Nobusada acolo, da... însă nu şi prinţesa, care... care ar 
putea rămâne la castel pentru totdeauna, eh? Patruzeci de 
oameni ai spus? Foarte bine, patruzeci să fie, la fiecare 
Poartă. Bineînţeles că fratele ei, Fiul Cerului, nu o să 
abroge hotărârea aceea prin care mă numeşte pe mine 
păzitorul Porţilor, împotriva tuturor duşmanilor săi... 

— Fiul Cerului rămâne venerat şi ascultat ca Fiu al 
Cerului, dar nu cred că este necesară nici o abrogare 
pentru nici un fel de hotărâre, de vreme ce trupele 
shogunatului nu vor face altceva decât să-şi împlinească 
menirea istorică, de veacuri... 

Atunci, chipul lui Ogama deveni de nepătruns. 

— Haide mai bine să lăsăm deoparte toată vorbăria 
aceasta politicoasă şi să spunem lucrurilor pe nume: sunt 
de acord cu această manevră prin care cedez Porţile ca să- 
ţi păstrezi cinstea obrazului, în schimbul capului lui 
Katsumata şi a celorlalţi... Oamenii domniei tale vor deveni 
garda de onoare a oraşului, iar stindardele cu blazonul 
clanului Toranaga pot flutura în voie pe ziduri, ba chiar 
mărturisesc că în cea mai mare parte suntem de aceeaşi 
părere, însă nu-mi retrag opoziţia fermă faţă de drepturile 
istorice pretinse de shogunat şi Bakufu! - se opri dintr-o 
dată, pentru că într-adevăr îi convenea mai tot ce i se 
oferise în schimb, apoi făcu iar o concesie: Da, cel puţin în 
ce priveşte actualul shogun şi actuala administraţie Bakufu, 


Yoshi-donno. Să-mi fie iertată lipsa de maniere. Cred că va fi 
bine pentru amândoi să ne unim puterile, chiar dacă nu m- 
am aşteptat nici o clipă să se întâmple aşa ceva şi nici nu mă 
gândeam că îmi va fi ceva pe plac din tot ce-mi vei spune... 

Yoshi încuviinţă din cap, înţelegător, ascunzându-şi 
privirea triumfătoare: 

— Sunt foarte fericit că ne putem înţelege şi pot să zic şi 
eu la fel de deschis că putem cădea de acord atât asupra 
principalelor noastre probleme cât şi asupra celor mai puţin 
importante. Ca de exemplu, urmă el netulburat, să fiu de 
acord că dacă un memorandum soseşte din partea 
împăratului, e foarte posibil să fie în fapt un fals, nu? 

Ogama zâmbi foarte încântat şi îşi dădu seama că într- 
adevăr făcuse un compromis foarte înţelept cu Toranaga. 

— Bine. lar acum să vorbim despre Katsumata. 

Atacul asupra casei conspirative a căpeteniilor shishi avu 
loc cu câteva ore înainte de răsărit. Surpriza a fost într- 
adevăr deplină. Katsumata, împreună cu toţi ceilalţi 
conducători de sub comanda lui erau înăuntru. Şi Sumomo. 

În primul moment când îşi dădură seama că se apropie 
pericolul, cei doi oameni de pază nu observară decât că, 
undeva, în apropiere, pe străduţa plină de noroi după ploaia 
de dinainte, o coşmelie dărăpănată luă foc, iar cei ce o 
locuiau, împreună cu vecinii lor, începură să strige 
înspăimântați. Imediat, bărbaţi şi femei - toţi oameni de 
taină ai dregătorilor Bakufu - începură să se înghesuie pe 
ulicioară, prefăcându-se cuprinşi de groază, ca să ofere o 
acoperire perfectă trupelor camuflate ale atacanţilor. Când 
cei doi paznici se duseră să vadă ce se petrecea, de undeva 
din noapte, câteva săgeți îi uciseră pe loc. Înainte de a muri 
însă unul dintre shishi reuşi să strige, ca să-i anunţe pe cei 
dinăuntru. Îndată, samuraii celor doi daimyo ieşiră la 
lumină, înconjurând la iuţeală zona mahalalei de locuinţe 
mizere. Majoritatea erau ostaşii lui Ogama, care ceruse 
acest lucru în mod special. Yoshi se declarase de acord să 


trimită numai patruzeci de luptători, toţi unul şi unul, în 
frunte cu Akeda. 

În câteva clipe, cei din grupul de asalt aprinseră torţe, 
care luminară oarecum coliba ce constituia ţinta 
ambuscadei, şi în partea din faţă şi în spate. Brusc, o ploaie 
de săgeți se abătu asupra tuturor intrărilor, locurilor 
expuse sau şubrede. Apoi, pe neaşteptate, cei patru puşcaşi 
ai lui Yoshi luară poziţie, doi în faţă, doi în spatele colibei şi 
traseră câteva salve una după alta prin pereţii de hârtie. 
Câteva momente, se lăsă o tăcere apăsătoare. Toţi cei de 
faţă, samurai, shishi sau cei aflaţi prin apropiere, rămaseră 
amuţiţi de groază, pentru că nu mai auziseră în viaţa lor o 
atât de rapidă succesiune de bubuituri cutremurătoare. 
Apoi se produse învălmăşeala, când toţi începură să fugă, să 
se pună la adăpost, în afară de samuraii din grupul de asalt. 
Strigătele celor răniţi, aflaţi încă în casele incendiate, 
răsunau pretutindeni. O colibă şubredă, din vecini se 
aprinse dintr-o singură scânteie, iar focul se întinse din casă 
în casă, până ce din amândouă părţile, ulicioara se prefăcu 
într-un iad îngropând sub mormanele în flăcări familii 
întregi. 

Căpitanul lui Ogama, care conducea toată acţiunea, nu 
dădu nici o atenţie acelei nenorociri care nu-i ameninţa 
decât pe locuitorii mahalalei, ci ordonă primului val de 
atacanţi să treacă la fapte, neluând în seamă sfatul lui Yoshi, 
care propusese incendierea hardughiilor din amândouă 
capetele străzii, apoi să lase locul puşcaşilor lui, care i-ar fi 
doborât unul câte unul pe shishi ce încercau să fugă. Patru 
samurai ai lui Ogama se prăbuşiră ucişi, sub loviturile 
mortale ale unui grup de shishi înverşunaţi, care trecuseră 
la contraatac, năpustindu-se cu toţii prin geamurile laterale 
şi uşa principală. Atunci începu o luptă pe viaţă şi pe 
moarte, şi în faţă şi pe străduţa din spate, unde fu oprită 
altă încercare de evadare, oamenii învârteau săbiile ca pe 
nişte morişti, stânjeniţi de locul strâmt, de noroi şi 
întuneric. Doi indivizi încercară să rupă cercul atacatorilor, 


dar la capătul aleii îi aşteptau alţi samurai, care îi 
spintecară numaidecât. Oamenii lui Ogama încercară încă o 
dată, în zadar, să pătrundă în coşmelie, însă atacul îi 
îmboldi pe disperaţii shishi să încerce la rândul lor să iasă 
din încercuire, dar numai pentru a da peste alte rânduri de 
războinici care îi aşteptau, apoi peste alţii şi alţii... Fumul 
gros, ce se înteţea, îi stânjenea deopotrivă şi pe atacanţi şi 
pe atacatori. 

Atunci Akeda dădu un ordin scurt. lar samuraii de sub 
comanda lui se apropiară în fugă de casa cu pricina cu torţe 
în mâini şi le aruncară prin shoji, prin ferestrele sparte sau 
pe acoperiş. Apoi se retraseră degrabă, ca să lase locul 
camarazilor lor înarmaţi cu puşti. Îndată se întinse o altă 
vâlvătaie, iar un grup de shishi ieşi drept în bătaia armelor, 
încercând să fugă din odaia în flăcări. Duhoarea de carne 
arsă, sânge, excremente, fumul înăbuşitor şi gemetele 
morţii începură să se ridice în noaptea jilavă. Ploaia se 
prefăcu dintr-o dată în burniţă. Bine apăraţi de gărzile 
personale, Yoshi şi Ogama priveau dintr-un punct strategic, 
aflat dincolo de zona periculoasă. Amândoi purtau armuri şi 
spade, iar Yoshi venise cu carabina cu repetiţie, atârnată la 
oblâncul şeii. Alături de ei, mai erau şi câţiva dregători 
Bakufu. În acea zarvă şi confuzie generală, rămaseră uimiţi 
observând un shishi care reuşi să rupă cordonul de samurai 
şi o luă la goană în susul străzii, intrând pe o ulicioară 
lăturalnică, nepăzită de samurai. 

— Nu cumva ăla-i Katsumata? ... strigă Ogama. 

Însă cuvintele lui se pierdură acoperite de bubuitul puştii 
pe care Yoshi, fără să stea prea mult pe gânduri, o dusese la 
ochi şi apăsase pe trăgaci. Apoi încărcă din nou şi trase iar. 
Fugarul se prăbuşi la pământ urlând de durere. Ogama şi 
ceilalţi se traseră imediat înapoi, neaşteptându-se ca Yoshi 
să se amestece personal în acea luptă. Profitând de uluirea 
lor, Yoshi mai ochi o dată pe îndelete pe cel căzut în mocirlă 
şi trase încă un foc. Glonţul pătrunse în spatele rănitului. 
Un ultim strigăt şi acesta rămase nemişcat. 


— Nu, nu-i Katsumata, răspunse Yoshi, dezamăgit. 

Ogama ocări furios, înciudat că noaptea nu vedea deloc 
bine. Apoi îşi luă ochii de la mort şi privi puşca din mâinile 
lui Yoshi, abia stăpânindu-şi un fior de teamă. 

— Dar văd că domnia ta ştie să se folosească bine de scula 
aia. 

— Ei, este uşor să înveţi, Ogama-donno, chiar prea uşor. 

Cu voită nepăsare, Yoshi băgă alt glonte pe ţeava puştii, 
sigur de-acum că era prima dată când Ogama privea de 
aproape o astfel de armă. De altfel, o luase cu el în mod 
deliberat, ca şi pe trăgătorii lui, să-l descumpănească de la 
bun început dacă îi trecuse cumva prin gând că putea scăpa 
uşor de el, asasinându-l. 

— Dar a omori un om cu asta este dezgustător, laş şi deloc 
onorabil. 

— Da, da, chiar aşa... Dar aş putea să o văd şi eu mai 
îndeaproape, te rog? ... 

— A, desigur, zise Yoshi, îndatoritor, punând piedica. Este 
americană. Şi are cel mai modern încărcător. O să primesc 
în curând vreo cinci mii de bucăţi, zâmbi el cu şiretenie, 
aducându-şi aminte că-şi însuşise şi comanda lui Ogama. 
Strămoşul meu a fost foarte înţelept atunci când a interzis 
prin lege deținerea acestor arme de foc..., desigur pentru 
că oricine le poate folosi uşor ca să ucidă de la distanţă sau 
de foarte aproape, după voie, pe oricine, fie daimyo, 
negustor, tâlhar, ronin, ţăran, femeie sau copil. Da, 
străbunul meu a fost cu adevărat un om foarte prevăzător. 
Însă ce păcat că noi nu mai putem da ascultare voinţei lui, 
din pricina netrebnicilor gai-jini, care ne silesc să învăţăm 
acest nou meşteşug. 

Lui Ogama, puşca din mâinile lui îi părea grozav de 
ciudată: mai grea decât o spadă, unsuroasă şi aducătoare 
de moarte. Iar acest lucru părea că sporeşte însufleţirea 
acelei nopţi unice, care răsuna de ţipetele celor aflaţi în 
agonie, de gemetele celor arşi ori răniţi în luptă. Ştia că 
acolo se afla sigur şi Katsumata, pentru că iscoadele lui aşa 


îi raportaseră şi, în curând, capul duşmanului său de 
moarte avea să fie văzut de toată lumea într-o ţeapă. Şi 
toate aceste întâmplări ce se precipitau îi dădeau o stare 
ciudată şi un gust dulceag în gură de-i venea să vomite. 
Mda, oricum, era bine să poţi ucide aşa, fără să te pui în 
primejdie, îşi spunea el, dezmierdând cu degetele înfiorate 
ţeava rece a puştii. Da, Yoshi are din nou dreptate. Dacă aşa 
ceva ajunge pe mâini vrăjmaşe... Şi orice mâini, în afară de 
ale tale ar putea deveni vrăjmaşe... Cinci mii de bucăţi 
dintr-astea? Eee, atunci chiar că va fi cam greu să mă lupt 
cu el. Eu n-am comandat decât o mie... De unde-o lua el 
atâţia bani, doar pământurile lui sunt la fel de pline de 
datorii şi credite ca şi ale mele. A da, uitasem de 
concesiunile acelea miniere. Isteaţă lovitură. O să fac şi eu 
la fel. Dar care-o fi planul lui secret? Oare o avea şi el vreun 
tainic Cer Sângeriu? Dacă Yoshi cumpără cinci mii de 
carabine, atunci eu trebuie să am zece mii. lar astă-seară a 
adus patruzeci de oameni înarmaţi cu puşti. De ce 
patruzeci? Ca să-mi aducă aminte că am acceptat să 
rămână câte patruzeci la fiecare Poartă? Patruzeci de 
puşcaşi i-ar putea ucide cu mare uşurinţă pe cei două sute 
de samurai ai mei, dacă nu sunt la fel de bine înarmaţi. 

— Şi acum mai aveţi şi altele aici? 

— Nu, deocamdată, răspunse Yoshi, sincer. 

Îngândurat, Ogama îi înapoie puşca şi îşi întoarse privirea 
spre casele în flăcări. Zarva luptei se mai potolise, focul încă 
nu se întinsese, dar tot mai mulţi locuitori ai mahalalei se 
grăbeau să aducă găleți cu apă ca să-l stingă. Acoperişul 
clădirii conspirative ardea cu vâlvătaie acum, iar colibele ce 
o împrejmuiau erau şi ele cuprinse de incendiu. Urmă altă 
luptă corp la corp, alţii încercau să scape din coliba aprinsă, 
o mulţime deja răniţi. 

— Dar Katsumata nu e printre ei, spuse Yoshi. 

— Poate a încercat să fugă prin spate. 

Chiar sub privirile lor, cinci shishi fură ucişi şi zăceau în 
ţărână, alături de opt samurai ai lui Ogama, morţi deja, 


precum şi şase răniţi. Urmă iar o luptă pe viaţă şi pe moarte 
între trei shishi şi zece samurai, iar cei trei îşi găsiră 
moartea, strigând: Sonno-joi! Treizeci de samurai din 
Choshu aşteptau în poziţie de luptă, să iasă alţi duşmani din 
casa aprinsă. Fumul gros ieşea printre crăpăturile shoji- 
urilor. Duhoarea de hoituri arse stăruia în aer. Dar 
dinăuntru nu mai ieşea nimeni. Un căpitan îi ordonă unui 
luptător: 

— Du-te şi informează-l pe căpitan ce se petrece aici şi 
întreabă-l dacă trebuie să mai aşteptăm sau dăm atacul? 

Omul se grăbi să se execute. În faţă, lupta dintre samurai 
şi shishi luase sfârşit, ca şi în celelalte locuri. Cei trei shishi 
muriseră ca nişte viteji, alţi doisprezece shishi muriseră 
până atunci, şaptesprezece samurai din Choshu şi unul din 
războinicii lui Yoshi. Pretutindeni erau risipite cadavrele lor. 
Paisprezece răniţi grav, trei luptători shishi neînarmaţi şi 
încă în viaţă. Căpitanul ascultă raportul samuraiului, apoi îi 
porunci: 

— Spune-i ofițerului tău să aştepte, dar să ucidă pe oricine 
va încerca să fugă! - strigă să se prezinte în faţa lui o trupă 
pe care o păstrase de rezervă. Să evacuaţi imediat toate 
încăperile. Ucideţi pe oricine nu se predă, dar nu pe cei 
răniţi. 

Imediat, samuraii se grăbiră să dea ascultare ordinului. 
Alergară spre uşa locuinţei. Dinăuntru se auziră gemete şi 
strigăte, apoi iar linişte. Unul dintre samurai ieşi, cu 
sângele şiroind dintr-o rană adâncă, din coapsă. 

— Sunt vreo şase răniţi şi mai mulţi morţi! 

— Scoate-i de-acolo, înainte să cadă acoperişul peste ei. 
Cadavrele şi răniții fură înşiraţi în faţa lui Ogama şi Yoshi. 
Torţele aruncau lumini ciudate. Numărară douăzeci şi nouă 
de morţi şi unsprezece răniţi grav. Dar Katsumata nu se afla 

printre ei. 

— Unde-i? strigă Ogama clocotind de mânie, la 
conducătorul operaţiunii, în vreme ce Yoshi simţea şi el că îl 


înăbuşă furia, pentru că nimeni nu ştia câţi vrăjmaşi 
fuseseră în colibă, când începuse atacul. 

Omul căzu în genunchi, îngrozit. 

— Stăpâne, jur că mai înainte a fost înăuntru şi nu a avut 
când să iasă. 

Ogama îl lovi crunt cu piciorul pe un shishi rănit. 

— Unde-i? 

— Cine? îngăimă celălalt, fulgerându-l cu privirea, copleşit 
de durere. 

— Katsumata! Katsumata! 

— Cine? Eu nu cunosc... nu cunosc nici un Katsumata! 
Sonno-joi, trădătorule! Ucide-mă şi termină o dată! 

— În curând o s-o fac şi pe-asta, scrâşni Ogama printre 
dinţi. 

Apoi îi interogă pe fiecare în parte. Ogama se uită în ochii 
răniților, pe rând, cercetându-i. Nici o urmă de Katsumata. 
Nici de Takeda. 

— Omoară-i pe toţi! 

— Îngăduie-le să moară ca nişte samurai, onorabil! îl opri 
Yoshi. 

— Bineînţeles. 

Îşi întoarseră ochii amândoi spre colibă, al cărei acoperiş 
căzu cu trosnet. Pereţii se prăbuşiră şi ei, împrăştiind o 
pulbere de scântei şi trăgând după ei şi colibele învecinate. 
Burniţa se prefăcu iar în ploaie măruntă, statornică. 

— Căpitane! Dă la o parte dărâmăturile. Stinge focul! 
Trebuie să fie o ascunzătoare, o pivniţă pe undeva, dacă nu 
cumva grămada asta de bălegar împuţit minte cu 
neruşinare! 

Ogama se plimba de colo-colo, ca un leu în cuşcă, dându-şi 
seama că fusese tras pe sfoară într-un fel sau altul. 

Nervos, un funcţionar de vază sări degrabă în picioare şi 
se apropie de Yoshi. 

— Iertare, stăpâne, şopti el. Dar nici femeia nu-i înăuntru, 
probabil că este undeva o... 

— Ce femeie? 


— O tânără, din Satsuma. A stat aici, cu ei, vreo câteva 
săptămâni bune. Noi credem că este ibovnica lui 
Katsumata. lertare, dar nici Takeda nu-i aici. 

— Cine? 

— Un shishi din Choshu, pe care îl urmăream noi. Probabil 
că era şi iscoada lui Ogama..., a fost văzut pe când se 
strecura în fortăreaţa lui Ogama, cu o zi înainte ca noi să 
dăm celălalt atac asupra lui Katsumata, când iar ne-a 
scăpat. 

— Dar eşti sigur că şi Katsumata şi cei doi erau înăuntru? 

— Foarte sigur, stăpâne. Toţi trei au fost aici înăuntru. 

— Atunci înseamnă că este pe undeva o pivniţă sau un 
tunel secret. 

Într-adevăr, spre ziuă descoperiră un chepeng ce 
acoperea un tunel îngust, cât să se târască un om prin el, 
iar capătul ieşea într-o colibă părăsită. Turbat de furie, 
Ogama lovi cu piciorul în chepeng. 

— Baka! 

— O să punem un preţ mare pe capul lui Katsumata, 
propuse Yoshi. Da, un preţ foarte mare! 

Şi el era grozav de mânios. În mod clar, acel eşec al 
acţiunii lor comune avea să influenţeze şi relaţia dintre ei, 
abia începută, cu mare trudă şi pe muchie de cuţit oricând 
Însă era prea deştept ca să-i pomenească lui Ogama despre 
Takeda sau despre o femeie..., oricum, ea nu avea nici o 
importanţă. 

— Katsumata este sigur în Kyoto. Toţi Bakufu vor primi 
ordin să înceapă căutarea lui şi să ni-l aducă, cu orice preţ. 
— Şi oamenii mei vor fi înştiinţaţi despre asta, răspunse 

Ogama, mai potolit acum. 

Se gândea dacă era bine sau rău că Takeda reuşise să 
scape şi el. Se uită spre căpitanul care se apropia de el. 

— Spune... 

— Doriţi să vedeţi capetele celor morţi acum, stăpâne? 

— Da. Ce părere ai, Yoshi-donno? 

— Şieu. 


Răniţii shishi primiseră îngăduinţa de a muri onorabil, fără 
a mai suferi. Aşa că fuseseră decapitaţi după ritual, 
capetele lor spălate cu grijă şi aşezate în şir după cuviinţă. 
Erau patruzeci la număr. Mda, tot cifra asta! îşi zise Ogama, 
îngrijorat. O fi semn rău? Cu toate aceste temeri, reuşi să 
nu-şi arate deloc neliniştea ce îl cuprinsese. Se uită cu 
atenţie la capetele celor ucişi, dar nu recunoscu pe niciunul. 

— Le-am văzut, spuse el, după cum era uzanţa, în vreme 
ce lumina zorilor începuse să se ivească, limpezind puţin 
pânza deasă a ploii. 

— Le-am văzut, rosti şi Yoshi, la fel de grav. 

— Înfige capetele astea în ţepuşe, douăzeci din ele în faţa 
porţilor fortăreței mele, iar douăzeci în faţa zidurilor 
seniorului Yoshi. 

— Şi ce inscripţie să pun, stăpâne? întrebă căpitanul. 

— Yoshi-donno, domnia ta ce propune? 

După câteva momente de gândire, conştient că era din 
nou pus la încercare, Yoshi Toranaga răspunse: 

— Să se scrie astfel pe cele două inscripţii: „Aceşti 
netrebnici ronini au fost pedepsiţi pentru fărădelegile lor 
împotriva împăratului. Cei ce vor face astfel, ca ei vor păţi”. 
Credeţi că este bine? 

— Da. Şi cine va semna această hotărâre? 

Amândoi îşi dădeau seama că era extrem de importantă 
acea problemă. Dacă Ogama o semna numai el, însemna că, 
în mod oficial, numai el era păzitorul Porţilor. Dacă semna 
numai Yoshi însemna că Ogama era de rang mai mic decât 
acesta. Pecetea Bakufu, ar fi avut aceleaşi implicaţii. lar cea 
a Curţii Imperiale ar fi însemnat amestecul în rezolvarea 
unor probleme laice, sub demnitatea Alesului Cerului. 

— Poate că totuşi dăm prea multă importanţă acestor 
nesăbuiţi, spuse Yoshi, cu prefăcut dispreţ. 

Îşi miji ochii, scrutător, văzând peste umărul lui Ogama pe 
Basuhiro şi câteva gărzi ce tocmai dădeau colţul străduţei 
mocirloase, întortocheate. Fugeau cât îi ţineau picioarele. 
Atunci Toranaga îl privi drept în ochi pe duşmanul său: 


— Dar de ce să nu le înfigem capetele în ţepe chiar acum? 
De ce să le facem atâta cinste încât să punem o inscripţie? 
Iar cei care trebuie să ştie ce-i aşteptă, vor afla curând, şi 
vor fi pedepsiţi după cum se cuvine. Neh? 

Ogama era şi el foarte mulţumit de acea soluţie 
diplomatică. 

— Excelent. Sunt întru totul de acord. Atunci să ne 
întâlnim la apusul soarelui şi... 

Se opri, observându-l pe Basuhiro care se grăbea spre ei, 
asudând din plin după atâta alergătură şi abia trăgându-şi 
sufletul. Îi ieşi în întâmpinare. 

— Veşti din Shimonoseki, stăpâne, îngăimă Basuhiro. 

Ogama îl privi fără să se clintească. Luă doar sulul de 
hârtie de orez şi se apropie de o torţă, să poată citi. Toţi îl 
urmăreau în vreme ce desfăcu mesajul. Basuhiro, 
respectuos, îi ţinea o umbrelă deasupra capului, să nu-l ude 
ploaia. Veştile îi erau trimise de căpitanul trupelor lui ce 
controlau strâmtoarea şi fuseseră datate cu opt zile în urmă 
şi aduse neabătut de către curierii ce nu se opriseră din 
drum nici zi, nici noapte, căci ştirile erau de mare 
însemnătate: „Preamărite Stăpâne, ieri, flota vrăjmaşilor 
noştri, alcătuită din nava-amiral şi şapte nave mari, de 
război, urmate de câteva barje cu cărbuni, a pătruns în 
Strâmtoare. După cum ne-aţi poruncit, nu am intrat în luptă 
cu inamicul fără ordinul Domniei Voastre, aşa că i-am lăsat 
să treacă. Am fi putut să nimicim toate navele acestea. 
Sfetnicul nostru olandez poate să-mi întărească spusele. 
Când convoiul a trecut, o fregată cu aburi, cu steag 
franțuzesc la catarg, s-a întors din drum şi, fără veste, a 
tras în partea de răsărit salvă după salvă, nimicind patru 
dintre posturile noastre, dimpreună cu tunurile de acolo, 
după care s-a depărtat, urmându-şi calea. Din nou, m-am 
stăpânit cu greu să nu le plătesc cu aceeaşi monedă, după 
cum mi-aţi poruncit. Dar, dacă ne vor ataca iar pe viitor, vă 
cer îngăduinţa de a scufunda navele vrăjmaşului.” 


Moarte tuturor gai-jinilor! îi veni lui Ogama să urle, orbit 
de furie că-i scăpase de sub nas o întreagă flotă. Da, ca şi 
Katsumata, scăpase de răzbunarea lui... ca şi Katsumata! în 
colţul buzelor, se prelinse o dâră uşoară de salivă. 

— Scrie îndată o nouă poruncă: să intre în luptă trupele 
noastre şi să nimicească toate navele duşmane! 

Basuhiro, care încă nu-şi recăpătase suflul pe deplin, reuşi 
să bâiguie: 

— Stăpâne, aş putea să vă sugerez că ar fi mai nimerit 
probabil, să adăugaţi: „dacă sunt mai mult de patru”? Doar 
întotdeauna aţi voit să-i luaţi prin surprindere? 

Ogama îşi şterse gura cu dosul palmei şi încuviinţă din 
cap. Inima încă îi mai bătea nebuneşte de furie, gândindu- 
se câte nave inamice ar fi putut el distruge dintr-o dată. 
Ploaia se înteţise şi răpăia neostenită pe umbrelă. Dincolo 
de Basuhiro, îi zări pe Yoshi şi pe ceilalţi, care îl aşteptau şi 
nu-l scăpaseră o clipă din ochi. Şi atunci cumpăni bine dacă 
era momentul să-i dovedească lui Yoshi că-i era aliat sau 
duşman. Cântări în minte toate implicaţiile atacului asupra 
flotei inamice, neruşinarea cu care gai-jinii îl sfidaseră, 
precum şi neputinţa lui de a face faţă singur tuturor acelor 
probleme. 

— Yoshi-donno! îi făcu el semn celuilalt apoi, însoţit de 
Basuhiro, se apropie să discute între patru ochi. Rog pe 
domnia ta să citească asta. 

Yoshi procedă întocmai. În ciuda stăpânirii de sine, se albi 
la faţă când află. 

— Spre ce direcţie se îndreaptă flota, spre marea 
interioară, spre Osaka? Sau or să pornească spre sud, către 
Yokohama? 

— Spre sud sau nu, următoarele nave de război care intră 
în apele noastre or să fie spulberate de pe faţa mării! se 
enervă Ogama. Basuhiro, trimite de îndată mesageri la 
Osaka şi... 

— Aşteptă o clipă, Ogama-donno, îl opri degrabă Yoshi, 
cerând timp de gândire. Basuhiro, ce sfat ne dai? 


Mărunţelul se repezi să turuie: 

— Stăpâne, deocamdată noi credem că spre Osaka se 
îndreaptă şi ar trebui ca împreună să ne pregătim să 
apărăm oraşul. Eu am trimis deja iscoade ca să descopere 
cât mai repede cu putinţă încotro se îndreaptă navele. 

— Bine, rosti Ogama, ştergându-şi stropii de ploaie de pe 
faţă. Auzi, să fie toată flota lor în Strâmtoarea controlată de 
mine... Trebuia să fiu şi eu acolo! 

— Este mult mai important ca Domnia Voastră să vegheze 
asupra împăratului, stăpâne, ca vrăjmaşii lui să nu 
izbutească în ce şi-au pus în gând, se băgă în vorbă 
Basuhiro. lar porunca Domniei Voastre a fost foarte 
înţeleaptă când aţi hotărât să nu se deschidă foc asupra 
unei singure nave. În mod sigur, a fost doar o momeală, 
pentru a afla de fapt ce trupe aveţi şi cât de bine sunt ele 
înarmate. lar acum, că tocmai şi-au dat singuri gândurile pe 
faţă, Domnia Voastră vrea să închidă capcana. Pentru că, 
dacă numai o singură navă a duşmanului s-a abătut din 
drum, hoţeşte, ca să bombardeze câteva posturi de-ale 
noastre la întâmplare, apoi a fugit degrabă, înseamnă că 
acela care va fi poruncit aşa ceva a fost totuşi temător, nu 
se pregătise să atace într-adevăr sau poate că nici nu avea 
destule forţe ca să debarce şi să înceapă un război pe care 
îl vom termina noi, victorioşi! 

— Da, ai dreptate, noi o să-l câştigăm. Isteţ vicleşug, Yoshi- 
donno! spuse Ogama hotărât. Ar fi trebuit totuşi să-i facem 
una cu pământul şi să începem această luptă. Da, să-i 
atacăm pe neaşteptate la Yokohama, chiar dacă vor acosta 
la Osaka sau nu. 

Yoshi nu răspunse imediat, aproape i se făcu rău când 
pricepu cu adevărat unde bătea de fapt acel atac 
neaşteptat. Încercă însă să-şi ascundă teama. Opt nave de 
război? Asta înseamnă că erau de două ori mai multe decât 
acelea ce se duseseră în China. Deci ticăloşii de gai-jini îşi 
sporiseră forţele. Dar de ce? Ca să se răzbune pe 
asasinatele puse la cale de cei din Satsuma? Poate, dar mai 


cu seamă din pricina atacurilor lui Ogama asupra navelor 
lor. Şi aveau să procedeze întocmai cum făcuseră în China. 
Da, corabia gai-jinilor fusese scufundată în Strâmtorile 
taiwaneze, dar veneticii pustiiseră coastele Chinei, departe 
de locul incidentului, la distanţă de sute de leghe. Şi care 
era atunci cea mai uşoară ţintă din Japonia pentru ei? 
Bineînţeles că Yedo! 

Oare Ogama nu cumva îşi dăduse seama de asta şi pusese 
la cale un plan secret tocmai ca să-i stârnească pe gai-jini? 
Da, dacă eu aş fi fost conducătorul gai-jinilor, aş fi nimicit 
mai întâi Yedo. Cu toate că străinii ăştia nesăbuiţi nu pricep, 
Yedo este oraşul de care se leagă de veacuri, fără umbră de 
îndoială, puterea shogunului nostru. lar dacă Yedo e ras de 
pe faţa pământului, atunci şi shogunatul clanului Toranaga 
are să fie spulberat. Şi ţara Tuturor Zeilor rămâne 
neapărată în faţa jefuitorilor. Toate acestea trebuie 
împiedicate cu orice preţ! la gândeşte-te cum să-i amăgeşti 
pe venetici şi pe Ogama, pentru că intenţia lui e să ne pună 
capetele noastre pe butuc, nu pe al lui! 

— Eu cred că înțeleptul sfetnic al domniei tale are mare 
dreptate, rosti el cu voce răspicată, însă simţi dintr-o dată 
cum i se face stomacul ghem de emoție: grija lui 
nemăsurată pentru soarta oraşului shogunilor, Yedo, îi 
strânse inima, aşa că abia se abţinu să nu răbufnească. Dar 
chiar dacă vor să distrugă Osaka acum sau mai târziu, e 
limpede că flota lor de război s-a întors, urmă el. Şi dacă nu 
vom fi cu mare băgare de seamă, războiul va izbucni în 
orice clipă. 

— Gata, ne-ajunge de când suntem cu băgare de seamă, 
scrâşni Ogama şi se apropie de urechea celuilalt. Eu unul 
cred că, fie că or să ajungă la Osaka, fie că nu, trebuie să ne 
spargem singuri buboiul şi să ardem noi mai întâi colonia 
din Yokohama, s-o ardem din temelii. Acum. Dacă domnia ta 
nu este de aceeaşi părere, foarte rău! Să-mi fie cu iertare 
atunci, dar eu voi porni singur la îndeplinirea planului. 

CARTEA A TREIA. 


YOKOHAMA. 

Sâmbătă, 1 decembrie 

— Am depăşit flota acum două zile, domnule Malcolm, 
Jamie, spuse vesel căpitanul cliperului, ascunzându-şi şocul 
provocat la vederea lui Malcolm, pe care îl cunoştea de 
când se născuse şi cu care vorbise, băuse şi se distrase cu 
numai trei luni în urmă la Hong Kong, şi nu-i venea să 
creadă că bărbatul acesta cu privirea stinsă, tras la faţă, şi 
în cârje, de care avea nevoie ca să meargă, ba chiar şi ca să 
stea în picioare, era acelaşi Malcolm Struan pe care îl ştia 
el. Navigam cu toate pânzele sus, pe un vânt de forţa şase 
din pupă şi zburam, iar ei înaintau alene, pentru că, fără 
îndoială, nu voiau să piardă niciuna din barjele pline cu 
cărbune pe care le remorcau. 

Se numea Sheeling şi tocmai debarcase de pe nava lui, 
Dancing Cloud, care sosise pe neaşteptate. Patruzeci şi doi 
de ani, înalt, barbă, ars de soare, de douăzeci de ani în 
serviciul Nobilei Case. 

— l-am salutat din mers şi ne-am văzut mai departe de 
drum. 

— Ceai, căpitane? întrebă McFay, turnându-şi automat în 
ceaşcă. 

Ştia dintr-o experienţă îndelungată că aceasta era băutura 
lui preferată. În timpul oricărei călătorii, bea ceai îndulcit 
cu zahăr şi ziua şi noaptea. Se aflau în apartamentul lui 
Malcolm, la masa mare şi, la fel ca şi tai-panul, Jamie abia 
dacă asculta, cu ochii aţintiţi asupra pachetului cu scrisori, 
care purta pecetea Nobilei Case şi se afla acum sub braţul 
stâng al lui Sheeling. 

În locul mâinii stângi, Sheeling avea un cârlig. Pe vremea 
când era încă mus, în timpul unei călătorii pe fluviul 
Yangtze, făcând comerţ cu opiu, lorcea lor fusese 
înconjurată de pirați din Flota Lotusului Alb şi, în timpul 
luptei, mâna stângă îi fusese retezată. După aceea fusese 
lăudat pentru vitejia lui şi idolul lui adorat, Dirk Struan, îl 


salvase culegându-l de pe mal şi îl pusese pe căpitanul şef al 
flotei, Orlov Cocoşatul, să-l înveţe tot ce ştia. 

— Da, spuse Sheeling, zâmbind larg şi luă o înghiţitură 
zdravănă. Sigur că aş prefera un whisky mare, aşa cum 
bine ştii, dar va trebui să aştept până la Honolulu - mi-am 
propus să plec de aici treaz, am venit numai să... 

— Honolulu? spuseră Struan şi Jamie aproape deodată, 
dintr-o suflare, fiindcă aceasta nu era o destinaţie firească 
pentru cliperele lor care străbăteau Pacificul până la San 
Francisco numai pentru a se întoarce cât mai repede 
înapoi. 

— Ce încărcătură ai? adăugă Malcolm, fiind cât pe-aci să 
adauge „unchiule Sheeley” aşa cum obişnuia în zilele bune 
ale tinereţii sale. 

— Ca de obicei, ceai şi mirodenii pentru Frisco, dar am 
ordinul să predau mai întâi corespondenţa agenţilor noştri 
din Hawai. 

— Ordine de la mama? 

Sheeling dădu din cap afirmativ şi ochii lui cenuşii priviră 
cu plăcere la Struan. Auzise ce se şoptea şi era la curent cu 
o parte dintre problemele existente între mamă şi fiu - 
logodna lui Malcolm şi împotrivirea ei, dar primise 
instrucţiuni foarte stricte să nu facă nici un fel de menţiune 
în acest sens. 

— Cum mai merg afacerile acolo, în Hawai? întrebă 
Malcolm, simțind în suflet o nouă undă de nelinişte. Ţi-a 
spus? 

— Nu, doamna Struan mi-a poruncit numai să mă opresc 
acolo. 

O rafală de vânt scutură jaluzelele de la birou. Cei trei 
priviră spre fereastră. În golf, cliperul cu trei catarge se 
legăna grațios, cu pânzele gata să fie înălțate, pentru a 
înfrunta din nou, în curând, vânturile sălbatice, sau blânde, 
sau rele, indiferent cum ar fi fost ele. Cei trei bărbaţi erau 
plini de mândrie ca nişte adevăraţi marinari şi Sheeling se 
simţi fericit că putea comanda o astfel de regină a mărilor. 


Se întoarse din nou spre Malcolm şi se scărpină, absent, cu 
cârligul la gât, unde avea o mâncărime. 

— Din aceleaşi motive mi s-a ordonat să mă opresc şi aici - 
ca să aduc corespondenţa - îi înmână pachetul. Puteţi să-mi 
daţi o recipisă? 

— Bineînţeles - Malcolm îi făcu semn cu capul lui Jamie 
care începu imediat s-o scrie. 

— Ce se mai aude prin Hong Kong? 

— Cred că cele mai multe noutăţi se află deja în scrisori, 
dar am mai adus şi un teanc de ziare, de la Hong Kong şi de 
la Londra, le-am lăsat jos, în biroul dumneavoastră. 

Sheeling sorbi ceaiul cu înghiţituri mari, grăbit să plece. 
Aceasta era a patra lui călătorie spre Hawai de-a lungul 
anilor şi îi rămăseseră în minte frumuseţea şi drăgălăşenia 
fetelor de acolo, atât de diferite de cele din Hong Kong şi 
Shanghai sau din altă parte pe unde mai fusese. De astă 
dată am să cumpăr o bucăţică de pământ undeva, acolo, în 
secret, pe un nume diferit. Anul viitor am să ies la pensie şi 
cel mai bine ar fi să mă retrag în Hawai. Gândul de a pleca 
pentru totdeauna, de a-şi părăsi nevasta, o cotoroanţă 
cicălitoare şi copiii lacomi din Londra - tată, cumpără-mi şi 
mie asta, tată, ia-mi şi mie ailaltă - nu că i-ar fi văzut prea 
des, gândul acesta, deci, îl umplea de fericire. 

— Mă gândeam la noutăţile din Hong Kong, spuse Struan. 

— O, da, mai întâi familia dumneavoastră este foarte bine, 
doamna Struan, fratele şi surorile la fel, deşi tânărul 
Duncan era foarte răcit când am plecat eu. Cât despre 
Hong Kong, cursele sunt la fel de bune ca de obicei, la fel şi 
mâncarea, doamna Fortheringill este tot înfloritoare, cu 
toată recesiunea, Nobila Casă o duce foarte bine, aşa cum 
probabil că ştiţi mai bine decât mine, deşi circulă şi un zvon 
- răspândit probabil de Brock - cum că lucrurile n-ar merge 
chiar foarte bine, dar asta cam aşa a fost întotdeauna şi nu 
se va mai schimba. Sheeling se ridică în picioare. 

— Mulţumesc foarte mult, este timpul să plec, să prind 
mareea. 


— Nu vrei să stai la masă? 

— Nu, mulţumesc. Este mai bine să plec şi să... 

— Ce fel de zvonuri circulă? întrebă brusc Malcolm. 

— Nimic care să merite a fi repetat, domnule Malcolm. 

— De ce nu-mi spui tai-pan ca toţi ceilalţi? spuse Malcolm 
iritat, dar şi puţin timorat la gândul veştilor care îl aşteptau 
în pachetul cu corespondenţă. Căci sunt tai-pan, nu-i aşa? 

Expresia de pe chipul lui Sheeling nu se schimbă, căci 
acesta îl aprecia şi îl iubea, iar acum îl compătimea pentru 
nenorocirea care-l lovise. 

— Da, sigur că sunteţi, aveţi dreptate, ar trebui să încetez 
cu domnule Malcolm. Dar, vă rog să mă iertaţi, tot aşa îmi 
spunea şi tatăl dumneavoastră după ce a devenit tai-pan, la 
câteva zile după ce taifunul îl omorâse pe... îl omorâse pe 
tai-panul de atunci, pe domnul Dirk. După cum ştiţi, 
ţinusem foarte mult la el şi l-am întrebat pe căpitanul meu, 
pe domnul Orlov, dacă pot să mă duc să vorbesc cu domnul 
Culum şi mi-a spus că e în regulă. Aşa că i-am spus tatălui 
dumneavoastră că-i spusesem întotdeauna numai domnului 
Dirk Tai-pan şi l-am rugat să-mi acorde favoarea să-i spun 
lui numai domnule, sau domnule Struan. A spus că da. Erao 
favoare specială pentru mine. Aş putea... 

— Am auzit că şi căpitanul Orlov îi spunea tatălui meu tai- 
pan şi bunicul meu fusese la fel de important şi pentru el, 
poate chiar mai mult. 

— Asta este adevărat, spuse căpitanul, îndreptându-şi 
spatele. Când s-a stins din viaţă căpitanul Orlov, tatăl 
dumneavoastră mi-a încredinţat mie conducerea flotei. L- 
am slujit pe tatăl dumneavoastră şi o să-i slujesc şi pe copiii 
dumneavoastră, dacă mai apuc. Şi ca o favoare specială, vă 
rog, ar putea fi la fel ca şi cu tatăl dumneavoastră? 

Sheeling era un om de foarte mare preţ pentru Nobila 
Casă. Ioţi cei trei bărbaţi ştiau foarte bine lucrul acesta. 
Malcolm încuviinţă din cap, deşi se simţea totuşi puţin lezat. 

— Drum bun, căpitane. 


— Mulţumesc, domnule. Şi... noroc, domnule Struan, în 
toate. Şi ţie, Jamie. 

În timp ce Sheeling se îndrepta spre uşă, Malcolm rupse 
primul sigiliu, dar înainte ca Sheeling să pună mâna pe 
clanţă, uşa se deschise şi apăru Angelique. Purta o bonetă, 
rochie bleumarin, mănuşi şi umbreluţă. Toţi cei trei bărbaţi 
îşi ţinură respiraţia, orbiţi de strălucirea ei. 

— O, scuză-mă, cheri, nu ştiam că eşti ocupat... 

— Nu face nimic, intră, te rog, Malcolm se ridicase anevoie 
în picioare. Dă-mi voie să ţi-l prezint pe căpitanul Sheeling 
de pe Dancing Cloud. 

— O, domnule, ce navă minunată aveţi, sunteţi un om 
Norocos. 

— Da, într-adevăr, sunt, domnişoară. Vă mulţumesc, spuse 
Sheeling, zâmbind la rândul lui (Pentru numele lui 
Dumnezeu, îşi spuse el în sinea lui, căci nu o mai văzuse 
până atunci pe Angelique, cine i-ar putea face o vină că s-a 
îndrăgostit de o fiinţă ca asta?). Bună dimineaţa, 
domnişoară! Sheeling salută şi plecă, deşi acum ar fi vrut să 
mai zăbovească, măcar un pic. 

— Îmi pare rău că te-am deranjat, Malcolm, dar ai spus să 
vin să te iau la masă, la Sir William, şi sper că nu ai uitat că 
am lecţie de pian după-amiază cu Andre şi am aranjat cu un 
dagherotipist să ne facă portretele la ora cinci. Hello, 
Jamie! 

— Portretele? 

— Da, îţi aminteşti de italianul acela caraghios care a sosit 
cu ultima navă poştală de la Hong Kong, el le face şi 
garantează că ai să ieşi foarte frumos. 

Toată îngrijorarea pierise de pe chipul lui Malcolm la 
vederea ei, căci îi fusese dor de ea, deşi o văzuse, cu numai 
o oră mai devreme - la ora unsprezece luaseră cafeaua în 
apartamentul lui, un obicei pe care îl introdusese ea şi care 
lui îi plăcea enorm. În ultimele două sau trei săptămâni i se 
păruse că Angelique este din ce în ce mai îndrăgostită, deşi 
petrecea mult timp afară, la călărie, la trasul cu arcul, la 


lecţiile de pian sau plănuind serate, scriindu-şi jurnalul sau 
corespondenţa, aşa cum îşi petreceau cu toţii timpul. Dar 
întotdeauna când se afla cu el era cât se poate de atentă şi 
de tandră. 

Dragostea lui pentru ea creştea cu fiecare zi, devenind din 
ce în ce mai copleşitoare. 

— Dejunul este la ora unu, draga mea, şi abia a trecut de 
douăsprezece, spuse el şi adăugă, deşi nu ar fi vrut câtuşi 
de puţin să o vadă plecând. Poţi să ne laşi acum câteva 
minute? 

— Bineînţeles. 

Se apropie graţioasă de el, de parcă ar fi înaintat în paşi 
de dans, îl sărută şi se duse în apartamentul ei, învecinat cu 
acesta. Parfumul persistă în urma ei în încăpere, ca o 
amintire delicioasă. Degetele lui Malcolm tremurară în timp 
ce rupea sigiliile. Înăuntru se aflau trei scrisori. Două de la 
mama lui, una pentru el, una pentru Jamie. A treia scrisoare 
era de la Gordon Chen, compradorul lor şi unchiul lui. 

— Poftim, spuse el, întinzându-i lui Jamie scrisoarea lui. 

Inima îi bătea, cu furie şi ar fi dorit din tot sufletul ca 
Sheeling să nu fi venit deloc. Cele două scrisori îi ardeau 
degetele. 

— Să te las să le citeşti în linişte? spuse Jamie. 

— Nu, când primeşti veşti proaste ai nevoie de tovărăşie. 

Malcolm ridică privirile. 

— Deschide-o pe a ta întâi. 

Jamie se conformă şi citi repede. Roşi brusc. 

— E ceva personal, Jamie? 

— Spune aşa: „Dragă Jamie - pentru prima oară când îmi 
scrie aşa în ultima vreme, gândi el - poţi să-i arăţi fiului meu 
această scrisoare dacă vrei. Îl voi trimite pe Albert 
MacStruan de la biroul nostru din Shanghai cât mai curând 
cu putinţă. Trebuie să-l faci adjunctul tău şi să-i arăţi tot ce 
ştii despre afacerile noastre în Japonia în aşa fel încât să 
poată prelua de la tine conducerea lor, atunci când se vor 


întâmpla două lucruri: primul - fiul meu va fi de Crăciun la 
Hong Kong, al doilea - tu ai să-l însoţeşti.” 

Jamie se uită neputincios la el. 

— Asta e tot. Urmează numai semnătura. 

— Asta nu este tot, spuse Malcolm, roşu la faţă. Imediat 
cum ajunge, Albert poate să se ducă înapoi. 

— Nu e nici o nenorocire dacă îl lăsăm să arunce o privire 
pe aici câteva zile. E băiat bun. 

— Mama este..., nu mi-am închipuit niciodată că poate fi 
atât de dură. Dacă nu mă supun şi n-o ascult, tu eşti 
concediat, aşa e? 

Ochii lui Malcolm se aţintiră asupra sertarului biroului. În 
ultimele câteva săptămâni, făcuse imensul efort de a-şi 
reduce doza zilnică. Dar nu reuşise în toate zilele. 
„Laudanum-ul luat cu moderație este un panaceu pentru 
durere”, spusese doctorul Babcott. Insistase apoi ca 
Malcolm să-i arate doctoria, nu ca să i-o ia, ci numai ca să-i 
probeze conţinutul. „Este foarte concentrată. Ţine minte, 
nu este vorba de un tratament şi poate crea dependenţă”. 
„Nu este cazul meu. Opreşte-mi durerile şi nu mai iau 
doctoria”. „Îmi pare rău, prietene, aş dori s-o pot face. 
Organele tale interne au fost vătămate. Nu prea rău, 
mulţumesc lui Dumnezeu, dar chiar şi aşa va fi nevoie de 
timp ca să se vindece”. De prea mult timp, îşi zise Malcolm, 
poate că este mai rău decât vrea să recunoască Babcott. Se 
uită acum la cele două scrisori, simțind că nu-i vine să le 
deschidă. Ce josnic din partea ei să-l folosească pe Jamie ca 
mijloc de şantaj. 

— O ticăloşie. 

— Are anumite drepturi, spuse Jamie. 

— Ea nu este tai-pan. lestamentul tatii e clar - vocea lui 
Malcolm era sumbră, gândurile învălmăşite. Poate că 
unchiul Sheeley avea dreptate: trebuie să câştig acest titlu, 
aşa-i? 

— Tu eşti tai-pan, spuse Jamie cât putea de blând, deşi ştia 
că nu este adevărat. Ce curios că a adus vorba de Orlov, nu 


m-am mai gândit la el de ani de zile. Mă întreb ce s-o fi 
întâmplat cu el. 

— Da, spuse Malcolm absent. Sărmanul om era deja 
însemnat după ce îl ştersese pe Fiul Numărul Unu al lui Wu 
Fang Choi de pe faţa apei cu navă cu tot. Orlov a făcut 
prostia să se ducă singur pe mal în Macao. Probabil că a 
fost ucis de piraţii Lotusului Alb. Macao este un loc cumplit, 
de acolo e uşor de ajuns în China şi Lotusul Alb are spioni 
peste tot. Este cumplit să fii pe lista lor neagră... 

Vocea i se stinse. Privea în jos la scrisori, pierdut în 
gânduri, Jamie aştepta. 

— Strigă-mă dacă pot să-ţi fiu de vreun folos, spuse el. Mă 
duc să cercetez restul corespondenţei. 

Jamie plecă. Malcolm nu auzi când se închise uşa. La 
sfârşitul scrisorii mamei lui se afla un PS „Ie iubesc”, ceea 
ce însemna că nu conţine nimic secret. 

„lubitul dar prearisipitorul meu fiu, Plănuisem să vin şi eu 
cu Dancing Cloud, dar m-am hotărât în ultima clipă să 
rămân acasă, pentru că sărmanul Duncan se simţea foarte 
rău, are din nou laringită. Dar poate că e mai bine să afli în 
scris ceea ce doream să-ţi spun, în aşa fel încât să nu fie nici 
o neînțelegere. 

Am primit scrisorile tale în care ai fost rău sfătuit, în care 
îmi vorbeşti despre ceea ce ai să faci şi ceea ce n-ai să faci, 
despre logodna ta, despre Jamie McFay, domnişoara 
Richaud etC. Şi despre cele cinci mii de carabine. Am scris 
imediat şi am anulat această comandă aiurită. 

A venit vremea să luăm decizii clare. Întrucât tu nu eşti 
aici şi nu vrei să faci ceea ce îţi cer, le voi lua eu. Pentru 
ştiinţa ta, află că am dreptul să fac acest lucru. 

Când tatăl tău a murit, sărmanul de el, n-a fost timp să mai 
aşteptăm întoarcerea ta, aşa că, aproape cu ultima suflare, 
m-a făcut pe mine tai-pan, de facto, în conformitate cu toate 
prevederile din Testamentul şi Legământul lui Dirk - unele 
dintre ele de-a dreptul teribile - dar care trebuie acceptate 
toate în faţa lui Dumnezeu, cel văzut şi cel nevăzut, şi 


trebuie ţinute în taină şi transmise numai de la tai-pan la 
tai-pan. Pe atunci credeam că îţi voi transmite mantaua de 
tai-pan cât de curând, imediat ce te vei fi întors. Una dintre 
legile lui Dirk spune: este de datoria tai-panului să jure că 
are încredere absolută în succesorul său. Eu nu pot face 
acest lucru pentru tine în momentul de faţă. Toate acestea 
ca şi cele ce urmează sunt iarăşi doar pentru ştiinţa ta - 
dacă s-ar afla acest lucru, ar dăuna intereselor familiei 
Struan, aşa că distruge scrisoarea după ce o citeşti. 

Cu poşta de astăzi am scris în Scoţia şi am oferit postul de 
tai-pan vărului tău, Lochlin, fiul unchiului Robb, cu patru 
condiţii: prima - să vină imediat la Hong Kong şi să 
petreacă trei luni aici ca să se pregătească - după cum ştii 
este foarte familiarizat cu operaţiunile companiei noastre, 
mai mult chiar decât tine în ceea ce priveşte Marea 
Britanie, deşi tu eşti cu mult mai bun şi mai bine pregătit; în 
al doilea rând, să fie de acord să păstreze secretul asupra 
acestor lucruri; în al treilea rând, la sfârşitul perioadei de 
pregătire, în faţa lui Dumnezeu, voi face alegerea între voi 
doi iar decizia mea va fi, evident, definitivă; în al patrulea 
rând, dacă îţi vii în fire, să fie de acord să te aleg pe tine şi 
el va fi următorul, în cazul în care nu vei avea copii. Duncan 
ar urma după el. 

A-ţi veni în fire, fiule, înseamnă să te întorci imediat la 
Hong Kong, cel mai târziu până în ziua de Crăciun, însoţit 
numai de Jamie McFay (şi de dr. Hoag, dacă doreşti 
compania lui) pentru a discuta planurile tale de viitor, 
pentru a prelua chestiunile presante şi pentru a te pregăti 
să-ţi preiei funcţia pentru care ai fost pregătit toată viaţa. 
Dacă te vei comporta în mod satisfăcător, te voi face tai-pan 
în ziua când vei împlini douăzeci şi unu de ani, la 21 mai. 

Am arătat această scrisoare lui Gordon Chen şi l-am 
întrebat dacă are ceva de spus - compradorul nostru 
trebuie, TREBUIE, după legea lui Dirk să participe la 
predarea-preluarea puterii. Mama ta iubitoare. P S. Te 
iubesc şi PPS: Mulţumesc pentru veştile de la Parlament 


care dovedesc că prostia lor e mai mare decât de obicei 
(obţinute prin acel curios canal al duşmanului nostru 
înverşunat, Greyforth. Fii atent, fereşte-te de el, nu are nici 
un fel de gânduri bune, dar asta sper că ştii mai bine decât 
mine). Da, am auzit zvonurile, însă guvernatorul neagă 
totul. Am şi scris deja parlamentarilor imediat ce am auzit 
primele zvonuri, rugându-i să înceteze cu această prostie, 
dacă este adevărat, şi în Bengal ca să-l avertizez pe 
guvernator. Este într-adevăr timpul să vii acasă să-ţi faci 
datoria şi să-ţi rezolvi problemele”. 

— Datoria! strigă Malcolm spre perete, mototoli scrisoarea 
şi o aruncă în zid, simțind cum mişcarea aceea violentă îi dă 
dureri. 

Se ridică clătinându-se pe picioare, se târi spre birou. 
Mica sticluţă conţinea doza pentru seară. O goli dintr-o 
înghiţitură, apoi o sparse zdrobind-o de tăblia de stejar a 
mesei înjurând şi se prăbuşi pe scaun. Nu poate, nu poate... 
cotoroanţa, nu poate să-mi facă una ca asta! Să mă întorc 
singur, asta înseamnă fără Angelique, ca să discutăm... ba 
nu, n-am să mă întorc şi ea n-o să poată să mă împiedice... 

Şi continuă în felul acesta, pe jumătate să gândească şi pe 
jumătate să înjure, până când opiul îi pătrunse în sânge şi îi 
aduse uşurarea. Între timp văzu şi cealaltă scrisoare, de la 
compradorul Gordon Chen - fratele vitreg al tatălui său, 
unul dintre nenumăraţii copii nelegitimi pe care Dirk 
Struan îi zămislise peste tot. 

— Pe trei dintre ei îi cunoaştem, spuse el cu voce tare. 

„Dragul meu nepot, ţi-am scris deja cât de mâhnit am fost 
de joss-ul tău atât de rău, de răni şi de accident. Sunt încă 
şi mai mâhnit să aflu că există anumite neînţelegeri între 
tine şi mama ta, care pot deveni periculoase şi pot duce 
chiar la dezbinarea Nobilei noastre Case şi de aceea este de 
datoria mea să-mi spun părerea şi să-ţi dau sfaturi. Mama 
ta mi-a arătat scrisoarea pentru tine. Eu nu i-am arătat-o pe 
a mea şi nici nu am de gând s-o fac. În scrisoarea mea mă 


voi mărgini să mă refer la poziţia tai-panului şi îţi voi da un 
sfat foarte personal în legătură cu fata: fii chinez. 

Faptele sunt acestea: deşi eşti, în mod oficial, moştenitorul 
fratelui meu vitreg, mama ta are dreptate când susţine că 
nu ai trecut prin ceremoniile obligatorii, atestările, 
jurămintele şi semnăturile specificate în Testamentul şi 
Legământul Onorabilului meu Tată, care sunt necesare 
înainte să devii tai-pan şi care, pentru a fi valabile, trebuie 
să fie făcute în prezenţa compradorului în persoană, cu 
menţiunea scrisă din partea acestuia că totul a decurs 
corect, iar acest comprador trebuie să fie un membru al 
Casei Chen: Numai atunci, cel ales devine tai-pan. 

Înainte de a muri, tatăl tău a numit-o tai-pan pe mama ta. 
Totul a decurs corect, în toate amănuntele. Am fost martor. 
Mama ta este tai-pan în mod legal şi are puterea deplină 
asupra Nobilei Case. Este adevărat că, atât mama cât şi 
tatăl tău se aşteptau ca funcţia să-ţi fie trecută ţie cât mai 
repede, dar şi ea are dreptate atunci când spune că una 
dintre obligaţiile tai-panului este să jure în faţa lui 
Dumnezeu că are totală încredere în integritatea 
succesorului său şi este tot atât de adevărat că Nobila Casă 
este guvernată numai de ceea ce decide tai-panul, adică ea, 
mai ales în ceea ce priveşte persoana succesorului şi 
momentul transmiterii puterii. 

Singurul meu sfat este următorul: fii înţelept, înghite-ţi 
mândria, întoarce-te imediat, prosternează-te, 
prosternează-te şi iar prosternează-te, acceptă o perioadă 
de probă, pentru binele Casei. Supune-te tai-panului. Fii 
chinez”. 

Malcolm Struan privea în tăcere la scrisoare şi-şi vedea 
viitorul distrus, trecutul distrus, totul schimbat. Aşadar, ea 
este tai-pan. Mama este tai-pan! Dacă spune unchiul 
Gordon, înseamnă că este adevărat! Mi-a răpit dreptul 
dobândit prin naştere! Mama mea! 

Dar oare nu asta şi-a dorit întotdeauna? A făcut 
întotdeauna tot ce a putut şi tot ce trebuia ca să-l domine 


pe tata, pe mine, pe noi toţi, a linguşit, a implorat, a scâncit, 
a complotat. Rugăciunile acelea înnebunitoare din familie în 
fiecare zi şi mersul la biserică de două ori duminica, când o 
dată ar fi fost de ajuns, târându-ne pe toţi după ea de 
fiecare dată. Şi cu băutura! ,, Băutura este un lucru 
abominabil”, cu citate din Biblie toată ziua, până la punctul 
de a-ţi pierde minţile, nici un fel de distracţie, nimic 
amuzant în viaţa noastră. Postul Mare respectat cu 
stricteţe, posturi peste posturi şi ploconirea continuă în faţa 
memoriei strălucite a lui Dirk Struan, naiba să-l ia - „ce 
păcat că a murit aşa de tânăr” - şi nu pomenea niciodată 
faptul că murise în timpul taifunului cu ţiitoarea chineză în 
braţe, un fapt care a fost şi încă mai este un adevărat 
scandal în întreaga Asie - înfierând mereu păcatele cărnii, 
slăbiciunea tatii, moartea surorii mele, a gemenilor... Dintr- 
o dată se aşeză mai bine pe scaunul lui înalt. Era nebună? 
Da, asta e! îşi spuse el. Oare aş putea s-o internez într-un 
azil de nebuni? Poate că într-adevăr e nebună. Dar oare 
unchiul Chen va fi dispus să mă ajute... ayeeyah! Eu sunt 
cel nebun. Eu sunt cel care... 

— Malcolm! E ora prânzului. 

Malcolm ridică privirile şi-şi dădu seama că stătea de 
vorbă cu Angeligue şi că îi spunea cât este de frumoasă, s- 
ar supăra oare dacă ar ruga-o să se ducă singură, întrucât 
avea de rezolvat câteva probleme serioase, avea de scris 
nişte scrisori, nu, nu era nimic în legătură cu ea, câteva 
chestiuni de afaceri, atât şi nimic mai mult. În acelaşi timp 
prin cap i se învârteau numai „întoarce-te singur” şi 
„prosternează-te, ea este tai-pan”. 

— Te rog, Angelique. 

— Bineînţeles, dacă aşa doreşti, dar sigur că te simţi bine, 
iubirea mea? Nu cumva ai febră? 

Malcolm o lăsă să-i pună mâna pe frunte, apoi o prinse de 
mână, o aşeză pe genunchii lui şi o sărută, ea îl sărută la 
rândul ei, râse veselă, îşi aranjă corsajul şi îi spuse că se va 
întoarce după lecţia de pian şi să nu-şi facă griji, iar pentru 


fotografii să-şi pună costum de seară şi: „0, o să fii atât de 
impresionat de rochia mea nouă de bal”. 

Şi apoi Malcolm rămase din nou singur cu gândurile sale şi 
cu aceleaşi cuvinte care îi umblau prin creier: „întoarce-te 
singur... ea este tai-pan”. Şi cum a îndrăznit să anuleze 
comanda de carabine - ce ştia ea despre această piaţă? Iai- 
pan în mod legal. Aşadar, ea conduce toate treburile, 
inclusiv pe mine. În mod sigur până împlinesc douăzeci şi 
unu de ani şi chiar şi după aceea. Până n-o să mai fie. 
Până... Ah, oare aceasta să fie cheia? Oare asta a vrut să 
spună unchiul Gordon când a scris: să fii chinez. Să fiu 
chinez acum? Adică pur şi simplu să am răbdare? Oare cum 
s-ar purta un chinez în situaţia mea? Înainte de a adormi, 
mai zâmbi o dată. 

Pentru că era sâmbătă şi o după-amiază plăcută, se 
organizase la repezeală un meci de fotbal pe faleză. Cei mai 
mulţi dintre locuitorii coloniei erau de faţă, încurajând cu 
strigătele şi răcnetele lor isterice de rigoare, ori de câte ori 
una din părţi marca câte un gol. Armata împotriva marinei 
militare. Câte cincizeci de oameni de fiecare parte. Scorul 
Marină - Armată era l-2 şi prima repriză încă nu se 
încheiase. Se permitea îmbrâncirea adversarului, piedica, 
aproape totul, pentru a face ca mingea să treacă printre 
buturile porţii adverse. 

Angelique, care şedea în dreptul liniei de la mijlocul 
terenului împreună cu Sir William şi generalul, era 
înconjurată de ceilalţi oaspeţi de la dejun - Seratard şi 
ceilalţi miniştri, Andre şi Phillip Tyrer - care se hotărâseră 
să vină cu toţii ca să privească meciul. Îngrămădiţi în jurul 
lor şi încercând să-i atragă fetei atenţia se aflau ceilalţi 
ofiţeri britanici şi francezi, Settry Pallidar şi Marlowe, 
singurul ofiţer naval, şi, printre ei şi Jamie. Când se 
repezise la Malcolm să-i spună că îşi anulase lecţia de pian - 
ceea ce era o scuză pentru ca să nu fie nevoită să rămână 
împreună cu Andre - şi să-l întrebe dacă nu vrea să vină şi 


el să vadă meciul, Angelique îl găsise dormind. Atunci îl 
rugase pe Jamie s-o însoţească. 

— Da, este mai bine să-l lăsăm să doarmă, am să-i scriu un 
bileţel, spusese Jamie, încântat de orice pretext care îi 
putea abate gândurile de la dezastrul iminent. E păcat că n- 
o să vadă meciul. Malcolm era un pasionat de sport, aşa 
cum ştii, un înotător excelent şi un foarte bun jucător de 
cricket şi, evident, de tenis. Ce păcat că nu mai este cum a 
fost. 

Angeligque îşi dădu seama că Jamie era la fel de posomorât 
şi de preocupat ca şi Malcolm, dar îşi spuse că nu contează, 
bărbaţii erau adesea foarte serioşi şi ei îi făcea plăcere să 
fie însoţită de Jamie, ca de un scut împotriva celorlalţi. Din 
ziua aceea minunată când ceea ce creştea în ea încetase să 
mai existe, iar sănătatea şi vigoarea îi reveniseră, mai 
strălucitoare ca oricând, considerase că nu este înţelept să 
fie niciodată singură cu niciunul din ei. Cu excepţia lui 
Andre. Spre încântarea ei, acesta se schimbase, încetase s-o 
mai şantajeze sau să pomenească despre ajutorul pe care i-l 
dăduse, n-o mai privea cu ochi răi pe sub pleoapele grele, 
nu i se mai citea atât de uşor cruzimea în priviri, deşi era 
sigură că aceasta mai sălăşluia încă în sufletul lui. Era 
important să-l păstreze ca prieten, se gândea ea, conştientă 
de faptul că era foarte vulnerabilă. Să asculte, dar să fie cu 
ochii-n patru. În unele privinţe avea dreptate şi el: 

— Uită ceea ce s-a întâmplat înainte. Nu s-a întâmplat 
nimic niciodată. 

Andre avea dreptate. Nu se întâmplase nimic. Nimic, cu 
excepţia faptului că cel ce-o violase e mort. Dar îl iubesc 
sincer pe Malcolm. Am să-i fac copii şi am să fiu o soţie 
perfectă şi o gazdă impecabilă în saloanele noastre de la 
Paris şi o să... 

Urlete puternice îi întrerupseră şirul gândurilor. Câţiva 
jucători ai marinei reuşiseră să bage mingea printre 
buturile armatei, dar aceasta o respinsese şi acuma se 
iscase o învălmăşeală şi o încăierare generală, pentru că 


marina susţinea că a fost gol valabil, iar armata că nu. Zeci 
de marinari se repeziră în teren ca să rezolve disputa, 
imediat soldaţii făcură acelaşi lucru şi terenul se transformă 
într-un câmp de bătaie, în timp ce negustorii şi ceilalţi 
spectatori râdeau încântați de privelişti. Arbitrul 
Lunkchurch încerca disperat să se ţină departe de luptă şi 
să dea, în acelaşi timp, ordine, pentru ca jucătorii să se 
întoarcă în teren. 

— O, uitaţi-vă cum dau în nefericitul acela, or să-l omoare. 

— Nu ai de ce să-ţi faci griji, Angeligue, este numai o 
glumă, e clar că n-a fost gol, spuse generalul liniştit. 

Omul era de la marină, aşa că nu-l interesa decât prea 
puţin. Sir William, de partea cealaltă, era la fel de 
înfierbântat ca şi toţi ceilalţi - nimic nu e mai bun ca un mic 
tărăboi pentru a încinge spiritele. Totuşi, conştient de 
prezenţa Angelicăi, se aplecă spre general: 

— Cred că ar trebui să oprim jocul, ce zici, Thomas? 

— Corect! - generalul făcu un semn către Pallidar: Opreşte 
jocul, te rog. Linişteşte-i. 

Pallidar, ofiţerul de dragoni, se duse pe o mică ridicătură, 
scoase pistolul şi trase un foc în aer. Toţi înlemniră. 

— Ascultaţi cu toţii, strigă el, în timp ce toţi erau acum cu 
ochii aţintiţi la el. Toată lumea în afară de jucători să iasă de 
pe teren. Ordinul generalului: încă o încăierare şi meciul 
este anulat, iar cei vinovaţi vor fi pedepsiţi. Mişcaţi-vă! - 
terenul începu să se golească, oamenii se retrăgeau 
mormăind, cei răniţi erau sprijiniți de camarazi. lar acum, 
domnule arbitru, vă rog să ne spuneţi: a fost sau nu a fost 
gol? 

— Păi, domnule căpitan, să vedeţi, şi da şi nu! 

— A fost sau n-a fost? 

Se lăsă tăcere. Lunkchurch ştia că, indiferent ce va spune, 
nu va fi bine. Decise că adevărul era cel mai bun. 

— A fost gol pentru marină! 

Însoţit de strigăte de triumf şi de fluierături, Pallidar se 
întoarse la locul lui, simțindu-se foarte înalt şi mândru de el 


însuşi. 

— O, Settry, ce curajos ai fost! spuse Angelique cu atâta 
admiraţie încât Marlowe şi toţi ceilalţi se simţiră imediat 
roşi de invidie. 

— Bună treabă, bătrâne, spuse Marlowe cam fără chef, în 
timp ce jocul - încăierarea - începuse să se transforme în 
voioşie, diluată cu băutură şi înjurături. 

— Frumos joc, ce zici, Thomas? zise Sir William. 

— E clar că n-a fost gol, arbitrul este un... 

— O prostie! Pe cinci guinee că marina va câştiga. 

Grumazul generalului deveni o nuanţă şi mai stacojiu şi 
lucrul acesta îi făcu mare plăcere lui Sir William, ajutându-l 
să-şi învingă proasta dispoziţie. Nu auzea tot timpul nimic 
altceva decât de certuri în colonie şi în Mahalaua Beţivilor, 
scrisori iritate şi plângeri de la administraţia Bakufu şi Casa 
Vămilor şi nu uitase prostia generalului din timpul 
răscoalei. Pe lângă toate aceste sâcâieli, ultimele scrisori îi 
aduseseră numai veşti proaste de la Foreign Office: 
respingerea de către Parlament a cererii de sprijin 
financiar, ceea ce va avea ca rezultat reduceri în rândul 
personalului diplomatic, „deşi cuferele Imperiului dau pe 
dinafară de pline ce sunt”, anul acesta nu se va face nici o 
majorare de salarii. Războiul american promitea să fie unul 
dintre cele mai sălbatice din istorie din cauza obuzelor 
recent inventate, a cartuşelor de bronz, a carabinei cu 
repetiţie, a mitralierei şi a tunului cu chiulasă. După 
înfrângerea forţelor Uniunii la Shiloh şi după cea de-a doua 
luptă de la Bull Run, acum era de aşteptat ca războiul să fie 
câştigat de confederați, mulţi magnați din City susțineau că 
preşedintele Lincoln este slab şi ineficient, dar, „dragă 
Willie, politica Majestății Sale rămâne aceeaşi: să sprijine 
ambele părţi, să ne ţinem la o parte şi să nu ne amestecăm 
în nimic...” 

Noutăţile din Europa erau la fel de rele: trupele cazacilor 
ruşi masacraseră din nou mii de polonezi la Varşovia, în 
timpul unei demonstraţii împotriva stăpânirii ruse. Prinţul 


von Bismarck a fost numit ministru preşedinte al Prusiei şi 
umblau zvonuri cum că ar face pregătiri de război 
împotriva Franţei expansioniste. Austro-Ungaria şi Rusia 
păreau să fie la un pas de izbucnirea unui nou război. În 
Balcani, ca de obicei, alte conflicte... Şi tot aşa mai departe, 
până te lua cu ameţeală, se gândi Sir William posomorât. 
Nimic nu se schimbă! Şi al naibii să fiu dacă pot să cred 
măcar o clipă că cei din Bakufu vor face ceea ce au promis 
şi asta înseamnă că trebuie să sun cornul de luptă şi aici. 
Am să-i învăţ eu pe japonezii ăştia că o promisiune e o 
promisiune dacă este făcută Leului britanic, pe Dumnezeul 
meu, şi să le amintesc şi lui Seratard, lui Sergheiev şi 
celorlalţi acelaşi lucru. Să bombardez Yedo ar fi cea mai 
simplă soluţie, asta i-ar pune imediat cu botul pe labe. Dar 
mai e şi Ketterer - poate că incursiunea lui în cărţile de 
istorie îl va fi făcut să se schimbe. Uf! Cu o asemenea 
speranţă... 

— Dau o rublă să aflu ce gânduri te frământă, Sir William, 
spuse contele Sergheiev cu un zâmbet, oferindu-i o ploscă 
de argint gravată cu însemnele casei sale turnate în aur. 
Votca este bună pentru astfel de gânduri. 

— Mulţumesc. 

Sir William sorbi o înghiţitură şi simţi licoarea de foc 
alunecându-i pe gât şi trezindu-i amintiri duioase de pe 
vremea când era la ambasada din Sankt Petersburg, tânăr 
de douăzeci de ani, într-unul din centrele puterii lumii, nu 
într-un loc uitat de Dumnezeu ca Yokohama. Îşi aminti de 
chefurile şi petrecerile de atunci, de baluri, balete, vile, 
viaţa de noapte şi de lux - pentru unii, puţini la număr - de 
emoţii şi intrigi şi de mesele copioase şi de Vertinskaia, pe 
care n-o putuse alunga niciodată definitiv din gândurile 
sale. Timp de cinci, din cei şapte ani pe care îi petrecuse 
acolo, fusese amanta lui, fiica cea mai mică a unuia dintre 
bijutierii Curţii, o artistă ca şi tatăl ei, care era încântat de 
legătura lor. Şi mama lui Sir William, rusoaică şi ea, vedea 
cu ochi foarte buni prietenia lor şi ar fi dorit ca Sir William 


să se însoare cu ea. „Îmi pare rău, dragă mamă, nici nu 
poate fi vorba de aşa ceva, oricât de mult mi-aş dori şi eu 
acest lucru, nu mi se va permite niciodată. Va trebui să mă 
căsătoresc cu Daphne, fiica lui Sir Roger. Îmi pare rău...”. 
Mai luă o sorbitură amintindu-şi din nou de tristeţea 
despărțirii lor. 

— Mă gândeam la Vertinskaia, spuse el în rusă. 

— O, da, fiicele Maicii Rusia sunt foarte deosebite, 
răspunse Sergheiev înţelegător, în aceeaşi limbă. Dragostea 
lor, dacă ai norocul s-o cucereşti, este pentru totdeauna. 

Legătura lor amoroasă trezise zâmbete indulgente în 
rândurile corpului diplomatic şi poliţia secretă ţaristă 
adunase date complete, devenite, evident o parte a 
dosarului secret al lui Sir William pe care, fără îndoială, 
Sergheiev îl citise şi el. Ce prostie din partea fetei să se 
sinucidă, îşi spunea el, nefiind sigur dacă Sir William ştia 
sau nu de sinuciderea ei care survenise la puţin timp după 
întoarcerea lui la Londra. Această dezvăluire nu făcuse 
niciodată parte din plan şi nici nu era de datoria lui să-l 
informeze. Oare de ce o făcuse? Pentru ţărănoiul ăsta? 
Bineînţeles că aşa ceva nu-i cu putinţă, dar indiferent care 
ar fi fost motivul, mare păcat, ne-ar fi fost de mare folos 
amândurora, încă mulţi ani. 

— Poate că Foreign Office o să te numească din nou acolo — 
mai sunt şi alte Vertinskaia. 

— Mi-e teamă că nu prea sunt şanse. 

— Să sperăm. Şi să sperăm, de asemenea, mon ami, că 
Lord Palmerston va înţelege că este logic ca noi să avem 
Kurilele. La fel ca şi Dardanelele, amândouă se cuvine să fie 
ruseşti. 

Sir William văzu licărirea stranie din ochii lui vicleni. 

— Mi-e teamă că nu prea sunt şanse. 

Se auzi fluierul arbitrului care marca sfârşitul primei 
reprize, aceasta se încheiase cu scorul de doi la doi. Se 
auziră urlete de nemulţumire şi ameninţări, în caz de 


pierdere, promisiuni fabuloase pentru învingători. Marlowe 
se apropie imediat de Jamie. 

— Crezi că domnul Struan şi, ăăă, domnişoara Angelique 
vor fi de acord să facă o plimbare de o zi la bordul navei 
mele, Pearl? întrebă el, ca şi cum atunci i-ar fi venit ideea. 
Tot trebuie să fac nişte probe, imediat ce se întoarce flota şi 
mi-ar face plăcere să-i am la bord. 

— Cred că şi lor le-ar face plăcere, dar de ce nu-l întrebi 
pe el? 

— Când crezi că ar fi momentul cel mai potrivit? 

— În orice zi în jurul orei unsprezece, sau imediat înainte 
de cină. 

— Mulţumesc, mulţumesc foarte mult. Marlowe radia de 
bucurie, dar observă brusc paloarea lui Jamie. O, nu te simţi 
bine? 

— Ba da, mulţumesc, răspunse Jamie, silindu-se să 
zâmbească şi se îndepărtă. 

Se gândea la viitorul lui. Cu câteva luni în urmă îi scrisese 
logodnicei lui din Scoţia, Maureen Ross, spunându-i să nu-l 
mai aştepte - trecuseră aproape trei ani de când n-o mai 
văzuse, cinci de când erau logodiţi - că îi părea rău, ştia că 
este abominabil din partea lui s-o fi făcut să aştepte atâta 
timp, dar era absolut şi definitiv convins că orientul nu era 
potrivit pentru o femeie şi, la fel de sigur, că el se va stabili 
definitiv în Asia, la Yokohama, Hong Kong, Shanghai, 
oriunde, numai în Scoţia nu şi nu avea intenţia să plece de 
aici vreodată. Da, recunoştea că fusese incorect din partea 
lui, dar logodna lor luase sfârşit. Aceasta era ultima lui 
scrisoare. Câteva zile înainte s-o scrie fusese ca năuc, la fel 
şi după ce o scrisese şi încă vreo câteva zile după ce o 
expediase. Dar acum era sigur: acest capitol era încheiat. 

Şi acum, capitolul Struan, care fusese atât de încurajator, 
promisese o avansare aproape sigură anul viitor, era şi el pe 
cale de a se încheia. Dumnezeule mare! Malcolm n-are cum 
să se ducă înapoi, aşa că nu-mi mai rămân decât câteva 
săptămâni ca să mă hotărăsc ce să fac - şi să nu uităm că 


Norbert se va întoarce între timp. Şi atunci ce va fi? Se vor 
duela chiar de-adevăratelea? Dacă o fac, înseamnă că aşa 
este joss-ul, dar tot trebuie să-l protejezi pe Malcolm cum 
poţi mai bine. Aşadar, să-şi caute altă slujbă. Unde? Mi-ar 
plăcea să rămân aici, aici cu Nemi, o viaţă bună şi îmi pot 
clădi un viitor cu perspective. Hong Kong-ul şi Shanghaiul 
sunt aproape gata construite, firmele cu tradiţie puternic 
înrădăcinate - e minunat dacă eşti un Struan, un Brock sau 
un Cooper, dar e greu să răzbaţi printre ei. 

Prima alegere ar trebui s-o facă aici. Dar la cine să se 
ducă? Să meargă cu Dimitri la Cooper-Tillman? Ar putea 
avea nevoie de mine? Da, dar nu în vârful piramidei. Lia 
Brock? O, da, la asta m-am gândit tot timpul pe ascuns, nu e 
prea corect - dar n-am nici o şansă să devin unul din 
oamenii lor de frunte cât timp este acolo Norbert - dar dacă 
Malcolm îl ucide, ce lovitură ar fi, ce răzbunare! 
Lunkchurch? Da, bineînţeles, dar cine ar fi dispus să 
lucreze pentru un ticălos necioplit ca acesta? Dar ce-ar fi să 
devii independent? Asta ar fi cel mai bine, dar este lucrul 
cel mai riscant şi apoi cine să te sponsorizeze? Am nevoie 
de bani, am pus câte ceva de o parte, dar nu suficient. Am 
nevoie de sume mari la început, o mulţime de plăţi de făcut, 
pentru scrisorile de credit şi asigurări, am nevoie de timp 
ca să-mi aranjez birouri la Londra, San Francisco, Hong 
Kong, Shanghai şi în toată Asia, la Paris, St. Petersburg. Să 
nu uităm că şi ruşii sunt mari consumatori de ceai şi 
comercializează zibeline şi alte blănuri de unde ies profituri 
foarte mari. Şi să nu uităm nici toate legăturile tale din 
Alaska rusă şi oficiile lor comerciale din partea de sud a 
coastei de vest a Americii. Sigur, o idee foarte bună, dar şi 
foarte riscantă, trece atâta timp între momentul cumpărării 
şi cel al vânzării, până să obţii profiturile, sunt şi prea multe 
pericole pentru nave, prea multe pierderi pe mare şi acţiuni 
piratereşti... 

Ceva mai departe de el, şi Phillip Tyrer privea în gol, 
cufundat în gânduri. Se gândea la Fujiko şi mai că-i venea 


să ofteze. Cu o seară înainte, împreună cu prietenul lui, 
Nakama - Hiraga, care se oferise să-l ajute, încercase să 
înceapă tratativele pentru a obţine exclusivitatea fetei. 

Mamei-san Raiko îi străluciseră ochii, dar scuturase din 
cap spunând: „O, îmi pare rău, nu ştiu dacă este posibil, fata 
este atât de valoroasă şi este solicitată de gai-jini atât de 
importanţi”, lăsând să se înţeleagă că şi Sir William era din 
când în când clientul ei, fără să menţioneze însă nici un 
nume, ceea ce îl neliniştise şi mai mult pe Tyrer, făcându-l 
să fie încă şi mai nerăbdător. Raiko îi spusese că, înainte de 
a discuta chestiunile financiare şi alte detalii, va trebui mai 
întâi s-o întrebe pe Fujiko ce părere are şi adăugase, spre 
stupoarea lui Phillip, că ar fi mai bine să n-o mai vadă deloc 
pe Fujiko până nu se semnează contractul. Avusese nevoie 
de o oră încheiată ca să ajungă la compromisul pe care i-l 
sugerase Nakama: în perioada interimară, când se va 
întâlni cu Fujiko, să nu menţioneze niciodată subiectul 
respectiv şi să nu încerce să discute nimic direct cu ea, 
lăsând toată problema în grija mamei-san. Mulţumesc lui 
Dumnezeu că era şi Nakama acolo, îşi spuse el simțind din 
nou că-l trec sudorile, era cât pe-aci să stric totul, noroc cu 
el... Reveni cu gândurile şi cu privirile la realitatea imediată 
şi îi văzu pe Seratard şi pe Andre Poncin cufundaţi într-o 
discuţie particulară şi, nu departe de ei, Erlicher, ministrul 
elveţian, discuta la fel de aprins cu Johann, acesta fiind 
deosebit de atent la fiecare cuvânt. Oare ce poate fi atât de 
urgent şi de important că trebuie să se discute chiar în 
timpul meciului de fotbal? se întrebă el. În acelaşi timp, îşi 
spuse că nu e cazul să viseze cu ochii deschişi, că trebuie să 
se comporte ca un adult şi să fie conştient de faptul că în 
Japonia nu era chiar totul nemaipomenit de bine, să-şi facă 
datoria faţă de Coroană şi faţă de Sir William - Fujiko putea 
să mai aştepte până diseară, când avea să primească un 
răspuns. Naiba să-l ia pe Johann! Acuma că elveţianul îşi 
părăsea postul de interpret, asupra lui apăsa o povară şi 
mai grea, lăsându-i foarte puţin timp de dormit sau de 


distracţii. Chiar şi în dimineaţa aceasta, Sir William se 
înfuriase, pe nedrept, îşi spunea Phillip amărât, şi se răstise 
la el: 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Phillip, străduieşte-te 
ceva mai mult. Cu cât ajungi mai repede să vorbeşti curent, 
cu atât mai bine pentru Coroană, cu cât ajunge Nakama 
mai repede să vorbească curent engleza cu atât mai bine 
pentru Coroană. Câştigă-ţi pâinea zilnică, nu mai trândăvi, 
foloseşte-te de Nakama, fă-l şi pe el să-şi câştige pâinea sau 
de nu, să dispară de aici! 

Hiraga era la Legaţie şi citea cu voce tare o scrisoare pe 
care 'Tyrer o scrisese pentru Sir William şi el îl ajutase s-o 
traducă. Deşi nu înţelegea multe cuvinte, citea din ce în ce 
mai bine. 

— Ai talent la engleză, Nakama, bătrâne, îi spusese Tyrer 
de mai multe ori. 

Asta îi făcuse plăcere, deşi, în mod normal, lauda sau 
critica venite din partea unui gai-jin nu aveau nici o valoare. 
Săptămâni în şir îşi petrecuse tot timpul cât nu dormea 
tocind cuvinte şi fraze, repetându-le o dată şi încă o dată, 
până când începea să şi viseze în engleză. 

— De ce să-ţi spargi capul atâta, vere? îl întrebase 
Akimoto. 

— Trebuie să învăţ englezeşte cât mai repede. Am foarte 
puţin timp, şeful acesta gai-jin este bădăran şi irascibil, nu 
ştiu cât am să mai pot rămâne acolo. Dar, Akimoto, dacă 
învăţ să citesc, cine ştie ce alte informaţii pot să obţin. Nici 
nu-ţi vine să crezi cât sunt de proşti şi neglijenţi cu 
secretele lor. Sute de cărţi şi de broşurele zac peste tot, la 
fel şi documentele şi eu am acces la toate, pot să citesc 
orice şi omul ăsta, Taira, îmi răspunde la orice întrebări, 
oricât de indiscrete. 

Discuţia aceasta avusese loc cu o seară înainte în casa lor 
conspirativă din sat, îşi pusese un prosop rece în jurul 
capului care îl durea. Nu mai era obligat să locuiască la 
Legaţie. Acuma putea sta în sat dacă dorea, deşi adesea, 


seara, era mult prea obosit ca să mai plece şi atunci 
rămânea să doarmă pe o saltea în casa unde Tyrer locuia 
împreună cu George Babcott. Trebuise astfel ca şi George 
Babcott să afle de existenţa lui. 

— Minunat! Atunci Nakama poate să mă ajute şi pe mine la 
japoneză şi să-mi scriu dicţionarul! Minunat! Am să 
organizez lecţiile şi un curs intensiv. 

Intervenţia lui Babcott fusese esenţială. Învățătura trebuia 
să fie o plăcere şi curând ea se transformă chiar într-un fel 
de joc, într-o întrecere veselă - cine învaţă mai repede, un 
stil cu totul nou, atât pentru Hiraga, cât şi pentru Tyrer, 
pentru care învăţătura era un lucru serios, iar educaţia 
însemna învățatul pe dinafară, repetare şi nuiaua. 

— Şi ştii ce repede merge, Akimoto, e din ce în ce mai 
uşor, în fiecare zi, o să facem şi noi la fel în şcolile noastre 
după ce va învinge sonno-joi. 

Akimoto râse. 

— Profesori blânzi şi buni? Fără bici şi fără băț? Niciodată! 
Dar altceva este mai important acum - ce se aude cu 
fregata? 

Îi spusese lui Akimoto că Tyrer îi promisese că îl va ruga 
pe un prieten al lui, căpitan de navă, să-i primească la bord 
pe amândoi, prezentându-l pe Akimoto ca provenind dintr-o 
familie de constructori bogaţi de corăbii din provincia 
Choshu, care venise în vizită la el pentru câteva zile şi care 
putea constitui o relaţie utilă în viitor. Prin fereastra 
deschisă, Hiraga auzea chiotele de pe terenul de fotbal. 
Suspină şi luă cu respect dicţionarul manuscris al lui 
Babcott. Era primul dicţionar pe care îl văzuse în viaţa lui, 
şi primul dicţionar englez-japonez şi japonez-englez 
totodată. Babcott alcătuise liste de cuvinte şi fraze 
consemnate de el însuşi, învăţate de la negustori şi preoţi, 
atât catolici, cât şi protestanți şi altele traduse din 
echivalentele olandezo-japoneze. În momentul de faţă, lista 
era redusă. Dar creştea în fiecare zi şi lucrul acesta îl 
fascina. Tradiţia folclorică susţinea că, cu vreo două sute de 


ani în urmă, un preot iezuit, pe nume Tsukku-san, alcătuise 
un fel de dicţionar portughezo-japonez. Înainte de acesta 
nu existase nici un fel de dicţionar. Cu timpul apăruseră 
apoi câteva dicţionare olandezo-japoneze care erau păzite 
cu străşnicie. 

— Nu e nevoie să-l pui sub cheie, Nakama, îi spusese cu o 
zi în urmă Babcott, spre uimirea lui. Nu este în firea 
englezilor. Lasă cuvântul să se împrăştie, toată lumea să 
înveţe, cu cât vor fi mai bine educați oamenii, cu atât va fi 
mai bine pentru toată ţara, apoi zâmbise. Evident, nu toată 
lumea este de acord cu mine. Oricum, săptămâna viitoare, 
cu ajutorul presei noastre de tipărit, o să... 

— Presa de tipărit, scuzaţi, vă rog? 

Babcott îi explicase. 

— Vom începe în curând să tipărim dicţionarul şi, dacă îmi 
promiţi că scrii o istorie a provinciei Choshu, îţi promit că 
am să-ţi dau un exemplar din dicţionarul meu, să fie numai 
al tău. 

Cu o săptămână sau două în urmă, copleşit de uimire, 
Hiraga îi arătase lui Akimoto un exemplar din Yokohama 
Guardian. 

— Sunt ştirile zilei din întreaga lume şi pregătesc câte un 
număr în fiecare zi, câte exemplare vor, oricât de multe - 
chiar şi o mie dacă vor... 

— Imposibil, spusese Akimoto. Cei mai buni tipăritori ai 
noştri... 

— Dar am văzut cum fac! Au maşini pentru asta, Akimoto. 
Mi-au arătat maşinile! Aşează toate cuvintele în ceea ce 
numesc ei forme, scriu de la stânga la dreapta, nu ca noi, de 
la dreapta la stânga şi de sus în jos, fiecare coloană de 
litere. Este incredibil, dar l-am văzut eu pe omul de la 
maşină cum alcătuieşte cuvintele din simboluri individuale 
pe care ei le numesc ritere romane - spun că toate 
cuvintele din orice limbă se pot nota numai cu ajutorul a 
douăzeci şi şase de semne de felul acesta şi... 

— Imposibil. 


— Ascultă-mă! Fiecare riteră sau simbol redă întotdeauna 
acelaşi sunet, aşa că orice persoană poate să citească 
literele individuale şi să facă din ele cuvinte. Pentru ca să 
alcătuiască „ziarul cu ştiri” tipăritorul foloseşte combinaţii 
de piese mici de fier care au la capăt gravate simbolul 
riterei - scuză-mă, nu este fier, este un fel de fier pe care ei 
îl numesc „oter”, sau cam aşa ceva. Omul a pus literele într- 
o cutie, apoi a dat-o cu cerneală, a lipit o foaie de hârtie pe 
ea, şi imediat a apărut pagina tipărită în care era ceea ce 
scrisesem eu cu câteva clipe mai înainte. Taira a citit-o, era 
exact! Un miracol! 

— Eeee, dar cum putem face noi aşa ceva cu limba 
noastră, unde fiecare cuvânt este un caracter special şi se 
poate pronunţa în cinci sau şapte moduri diferite, şi apoi şi 
scrierea noastră este diferită şi... 

— Doctorul cel Uriaş ascultă când spun eu un cuvânt în 
japoneză, îl notează cu „ritere romane” şi după aceea Taira 
repetă cuvântul numai citindu-l după semnele acelea! 

Fusese nevoie de mult mai multe explicaţii ca să-l convingă 
pe Akimoto: 

— Eeee, spusese el, în cele din urmă, epuizat, aşa de multe 
lucruri noi, îmi vine aşa de greu să le înţeleg, necum să mi 
le mai explic. Ce prost a fost Ori că nu a vrut să înveţe. 

— E bine pentru noi că a murit, că e mort, îngropat şi uitat 
de gai-jini. Câteva zile am crezut că suntem pierduţi. 

— Şi eu la fel. 

Hiraga găsi cuvântul englezesc pe care îl căuta: 
„despăgubire”. Traducerea japoneză era: „bani care 
trebuie plătiţi pentru o crimă înfăptuită”. Asta îl 
nedumerea. Administraţia Bakufu nu comisese nici un fel de 
crimă. Doi din Satsuma, Ori şi Shorin, omorâseră un simplu 
gai-jin, acum amândoi erau morţi, doi japonezi pentru 
moartea unui gai-jin era fără îndoială absolut corect. De ce- 
ar mai cere aceste „despăgubiriii”, spuse el cu voce tare, 
aceasta fiind varianta fonetică cea mai apropiată de original 
pe care i-o permitea limba lui. Se ridică de la birou ca să-şi 


dezmorţească genunchii, căci îi venea greu să şadă toată 
ziua în felul în care stăteau străinii, şi se îndreptă spre 
fereastră. Purta haine occidentale, dar avea încălțări tabi, 
moi în picioare, căci ghetele englezeşti îi erau prea 
nesuferite. Vremea era frumoasă, navele stăteau ancorate, 
bărcile de pescuit şi celelalte ambarcaţiuni mişunau încolo 
şi încoace. Fregata parcă îl chema imperios. Emoţia îi 
crescu. În curând urmau să privească în măruntaiele ei, să 
vadă maşinile acelea mari cu aburi despre care îi povestise 
Taira. Se uită la o fotografie decupată dintr-o revistă şi 
fixată pe perete. Reprezenta Nava cea Mare, un uriaş vapor 
de fier care se construia în capitala britanică, Londra, cel 
mai mare care existase vreodată, de douăzeci de ori mai 
mare decât fregata ancorată în golf. Prea uriaş ca să-l poată 
cuprinde cu mintea, la fel şi „fo-to-grafiia” - îi era imposibil 
să înţeleagă vrăjitoria asta, era aproape un fel de magie 
neagră. 'Tresări apoi observând că uşa de la coridor era 
dată de perete şi dincolo de ea se afla uşa biroului lui Sir 
William. După câte ştia el, în Legaţie nu era nimeni, toţi 
erau la meciul de fotbal şi nu urmau să se întoarcă decât 
după-amiază, târziu. 

Deschise fără zgomot uşa biroului lui Sir William. Biroul 
elegant era plin de hârtii, pe rafturi erau aşezate în 
neorânduială vreo cincizeci de cărţi, pe un perete era un 
portret al reginei lor şi alte câteva picturi. Pe un bufet zări 
ceva nou. Era o fotografie într-o ramă de argint. Nu văzu 
decât urâţenie, o femeie străină, îmbrăcată bizar şi trei 
copii şi înţelese că trebuie să fie familia lui Sir William. 
Tyrer spusese că sunt aşteptaţi să sosească în curând. Ce 
noroc am că sunt japonez, adică o persoană civilizată, că am 
un tată chipeş şi o mamă frumoasă, şi fraţi şi surori frumoşi 
şi pe Sumomo, să mă căsătoresc cu ea, dacă va fi karma 
mea să mă însor. Gândul la ea şi la siguranţa căminului îi 
încălzi o clipă inima. Imediat însă sentimentul de bucurie 
dispăru, înghiţit de amintirea clipelor de umilinţă şi 
amărăciune pe care le petrecuse stând în picioare în faţa 


acestui birou la care şedea şeful gai-jinilor şi căruia trebuia 
să-i răspundă la o sumedenie de întrebări despre Choshu, 
Satsuma, Bakufu, Toranaga, întrebări care voiau să 
pătrundă în toate colţurile vieţii japonezilor. Iar ochii aceia 
de peşte reuşeau să-i stoarcă adevărul, indiferent cât s-ar fi 
străduit să-l păcălească. 

Avu grijă să nu atingă nimic, presupunând că trebuie să fie 
pe undeva vreo capcană întinsă pentru el, aşa cum ar fi 
făcut el în mod normal dacă ar fi lăsat un gai-jin singur într- 
un loc atât de important. Urechea lui prinse nişte strigăte 
furioase venind de afară şi se repezi înapoi, ca să privească 
pe fereastra biroului lui Tyrer. Spre marea lui uimire îl văzu 
pe Akimoto la poartă cum se prosterna în faţa santinelei 
care îndreptase arma cu baionetă asupra lui şi ţipa la el. 
Vărul lui purta haine de muncă ale gai-jinilor şi era evident 
foarte nervos. leşi afară în mare grabă, arboră un zâmbet 
şi-şi ridică pălăria: 

— Bună ziua, domnule sentineră, acesta este prietenul 
meu. 

Santinela îl cunoştea pe Hiraga din vedere, ştia că e un fel 
de tâlmaci şi că avea permis de şedere permanentă la 
Legaţie. Răspunse pe un ton caustic şi cu cuvinte de 
neînțeles, făcându-i semn lui Akimoto să se îndepărteze şi 
poruncindu-i lui Hiraga să-i spună: 

— Să se care dracului de aici, maimuţă împuţită, că de nu, 
îi găuresc capul cu un cartuş! 

Hiraga continuă să zâmbească şi răspunse: 

— Eu duc el de aici, vă rog scuzaţi. 

Îl luă pe Akimoto de braţ şi porni grăbit cu el pe o alee 
care ducea în sat. 

— Ai înnebunit? Să vii aici şi... 

— Ai dreptate! Akimoto nu-şi revenise încă din spaima pe 
care o trăsese când se văzuse cu baioneta la gât. Ai 
dreptate, însă shoya, bătrânul satului, m-a rugat să te 
găsesc urgent. 


Shoya îi făcu semn lui Hiraga să se aşeze la celălalt capăt 
al mesei. Aceste odăi numai ale lui, aflate în spatele 
magazinului ţinut intenţionat murdar şi neîngrijit, erau 
impecabile. Tatami şi ferestrele de hârtie shoji erau de cea 
mai bună calitate. Pisica tabby şedea tolănită în poala lui, 
privind cu nişte ochi răi pe intrus. Ceşti de ceai din porțelan 
alb cu verde şedeau aşezate în jurul unui mic ceainic de 
metal. 

— Te rog, serveşte-te cu puţin ceai, Otami-sama, spuse el 
turnându-i ceai şi folosind numele pe care şi-l luase Hiraga, 
apoi mângâie pe cap felina care-şi ciuli urechile nervoase. 
Îmi cer iertare că te-am deranjat. Îmi pare nespus de rău că 
ţi-am provocat neplăceri. 

Ceaiul era aromat şi de cea mai bună calitate. Hiraga făcu 
o observaţie politicoasă în acest sens, simțindu-se cam 
stingherit cum şedea aşa, în faţa lui shoya, îmbrăcat în 
hainele lui europene, în care nu putea şedea comod. Nu se 
simţea în largul său fără săbii. După schimbul de politeţuri 
obişnuit, shoya dădu din cap, jumătate pentru sine, 
jumătate spre oaspetele său, cu o mască de amabilitate pe 
chip. 

— Au venit unele veşti de la Kyoto. M-am gândit că ar 
trebui să le afli imediat. 

Neliniştea lui Hiraga crescu. 

— Despre ce este vorba? 

— Se pare că zece shishi din Choshu, Satsuma şi Tosa l-au 
atacat pe shogunul Nobusada la Otsu. Încercarea de 
asasinat a eşuat şi toţi au fost ucişi. 

Hiraga se prefăcu indiferent, dar în realitate simţea că i se 
face rău. Care sunt cei zece şi de ce au dat greş? 

— Când a fost asta? 

Shoya nu citi nimic pe chipul lui Hiraga din care să-şi 
poată da seama dacă acesta ştia sau nu de atac. 

— Acum opt zile. 

— Cum de ai aflat atât de repede? 


Spre marea lui uimire, shoya băgă mâna în mânecă şi 
scoase un tubuleţ mic. În interior era un sul mic de hârtie 
foarte fină. 

— Asta a sosit astăzi. Zaibatsul nostru - breasla - din 
Gyokoyama are porumbei călători pentru veştile de 
importanţă deosebită (în realitate, porumbelul sosise cu o zi 
mai înainte, dar avusese nevoie de timp ca să decidă cum să 
procedeze cu Hiraga). Este foarte important să ai informaţii 
corecte şi rapide, neh? 

— Au fost menţionate nume? 

— Nu, nici un fel de nume, îmi pare rău. 

— Astea sunt toate informaţiile pe care le ai? 

Ochii interlocutorului său se îngustară. Hiraga simţi un 
şoc, când îl auzi continuând: 

— În aceeaşi noapte, la Kyoto, seniorul Yoshi şi seniorul 
Ogama cu forţele lor s-au năpustit asupra sediului shishi şi 
i-au surprins pe toţi pe nepregătite, au distrus sediul şi i-au 
ucis pe cei aflaţi acolo. Patruzeci de capete au fost expuse în 
ţepe în jurul ruinelor sediului! zâmbetul dispăru de pe 
chipul bătrânului. Otami-sama, patruzeci de capete 
înseamnă o pierdere mare pentru bravii noştri shishi, nu? 

Hiraga ridică din umeri şi spuse că nu ştie, sperând ca 
shoya să nu-şi dea seama că minte. Simţea că îi plezneşte 
capul în timp ce se întreba: cine a murit, cine a supravieţuit, 
cine i-a trădat şi cum se face că nişte duşmani atât de 
înverşunaţi cum erau Yoshi şi Ogama acţionaseră împreună 
împotriva lor? 

— De ce îmi spui mie toate acestea? 

O clipă, shoya privi în jos, la pisică, ochii i se îmblânziră şi 
degetele începură s-o scarpine în creştetul capului, între 
urechi. Pisica închise ochii de plăcere, începând să-şi scoată 
ghearele din teci şi să frământe cu ele haina lui shoya. 

— Se pare că n-au fost prinşi chiar toţi cei care se aflau 
acolo în ambuscadă, spuse el liniştit. Doi dintre ei au scăpat. 
Conducătorul, căruia i se spunea câteodată Corbul, pe 
numele lui adevărat Katsumata, consilierul de încredere al 


lui Sanjiro din Satsuma, şi un shishi din Choshu pe nume 
Takeda. 

Hiraga era cutremurat până în măduva oaselor de faptul 
că se ştia atât de mult şi muşchii i se încordară, gata să sară 
şi să ucidă cu mâinile goale dacă era nevoie. Gura i se 
deschise, dar nu rosti nici un cuvânt. 

— Îl ştii pe acest Takeda, Otami-sama? 

Hiraga se simţi invadat de furie la această impertinenţă, 
TOşi, dar reuşi să-şi păstreze controlul. 

— De ce îmi spui toate astea, shoya? 

— Seniorul meu din Gyokoyama mi-a poruncit aşa, Otami- 
sama. 

— De ce? Ce am eu cu astea? Eh? 

Shoya, ca să-şi liniştească nervii, deşi avea un mic pistol 
încărcat ascuns în mânecă, mai turnă ceai pentru amândoi, 
ştiind că juca un joc periculos şi că acest bărbat shishi nu 
putea fi dus cu vorba. Dar ordinele erau ordine şi 
prezentele porunci din partea acelui zaibatsu de 
Gyokoyama spuneau că orice eveniment neobişnuit, în 
oricare din cele o sută de ramuri ale lor, trebuie raportat 
imediat. Mai ales dacă era vorba de ramura din Yokohama, 
devenită acum mai importantă decât cea din Nagasaki, căci 
era baza principală a gai-jinilor - deci şi principalul punct 
de supraveghere a acestora, iar el fusese desemnat în mod 
special pentru acest post. Silit de împrejurări, transmisese 
prin porumbei călători ştirea despre sosirea acestui bărbat, 
despre moartea lui Ori şi despre toate evenimentele şi 
acţiunile care urmaseră, pe care le întreprinsese el şi care 
fuseseră aprobate în totalitate. 

— Gyokoyama..., începu el, respectând instrucţiunile 
primite şi procedând cu mare grijă, pentru că vedea 
limpede că Hiraga fierbea şi era descumpănit rău de tot de 
veştile pe care le primise (dar mai marii lui din Osaka îi 
scriseseră: „Fă-l repede să-şi piardă controlul pe acest 
shishi, al cărui nume adevărat este Rezan Hiraga. Riscurile 
vor fi mari. Fii înarmat şi vorbeşte cu el când el este 


neînarmat”), ... stăpânii mei consideră că ar putea să-ţi fie 
de folos, aşa după cum şi tu ai putea să fii deosebit de 
valoros pentru ei. 

— Să-mi fie mie de folos? scrâşni Hiraga, gata să 
explodeze, căutând nervos cu mâna dreaptă garda sabiei 
care nu era la locul ei. Eu nu iau nici un fel de taxe, nu am 
nici un koku de orez. Ce pot face eu cu nişte paraziți - căci 
asta sunt cămătarii, indiferent cât de puternică ar fi 
Gyokoyama! Neh? 

— Este adevărat că aşa gândesc samuraii şi aşa au crezut 
întotdeauna. Dar mă întreb dacă profesorul tău, sensei 
Taira, ar fi de acord. 

— Cum? Hiraga era cu totul descumpănit şi strigă: Ei, ce e 
cu Iaira? Ce-i cu el? 

— Servitoare! Sake! strigă shoya, apoi se întoarse spre 
Hiraga. le rog să ai puţină răbdare. Mai marii mei..., eu 
sunt un om bătrân, adăugă el umil, prefăcându-se lipsit de 
importanţă, deşi era perfect conştient de puterea mare pe 
care o deţinea în zaibatsu şi de faptul că yang-ul îi funcţiona 
perfect şi, dacă ar fi fost nevoie, ar fi putut să-l ucidă pe 
bărbatul acesta cu pistolul sau să-l rănească şi să-l predea 
ofiţerilor Bakufu care stăteau de pază la barierele lor. Eu 
sunt un om bătrân şi trăim vremuri periculoase. 

— Da, aşa este, în ceea ce te priveşte, rosti Hiraga printre 
dinţi. 

Sake-ul veni imediat, fata turnă grăbită şi dispăru repede. 
Hiraga goli paharul dintr-o sorbitură şi se simţi mai bine, 
deşi se prefăcu că nu e mai bine, acceptă o nouă porţie şi o 
bău şi pe aceasta. 

— Aşadar ne întoarcem la Taira? Ar fi mai bine să mă faci 
să înţeleg. 

Shoya trase adânc aer în piept, lansându-se în ceea ce ştia 
că este cea mai mare şansă a vieţii sale, cu implicaţii vaste 
pentru zaibatsu şi pentru toate generaţiile sale viitoare. 

— De când ai venit aici, Otami-sama, te-ai mirat mereu 
cum de reuşesc englezii gai-jini să conducă întreaga lume 


de dincolo de malurile noastre, când nu sunt decât o mică 
naţiune, de pe o insulă, după câte înţeleg, mai mică decât 
ale noastre la un loc... - făcu o pauză amuzat de privirea 
brusc golită de expresie de pe chipul lui Hiraga. Ah, îmi 
pare rău, dar trebuie să ştii că ai fost auzit pe când stăteai 
de vorbă cu prietenul tău, acum mort, şi cu vărul tău, îmi 
pare rău. Pot să te asigur că destăinuirile tale sunt în 
siguranţă, la fel şi scopurile urmărite de tine, de 
Gyokoyama şi de shishi. Ar putea fi important pentru tine... 
Credem că deţinem un secret de mare importanţă pe care 
tu îl cauţi. 

— Ei? 

— Da, noi credem că secretul de cea mai mare importanţă 
este faptul că ei dau bani cu împrumut, că au bănci şi 
finan... 

Tresări violent când Hiraga fu zguduit de un uriaş hohot 
de râs. Pisica se sperie şi-şi înfipse ghearele prin kimono în 
carnea lui shoya. Acesta îi desprinse ghearele cu grijă şi 
începu s-o mângâie, controlându-şi în felul acesta furia şi 
dorind din toată inima să poată face ceva pentru ca tânărul 
acesta impertinent să-şi bage minţile în cap. Dar asta ar 
putea să-l coste chiar viaţa, căci mai era şi Akimoto, mai 
erau şi shishi. Aşteptă răbdător, căci instrucţiunile primite 
de la mai marii lui nu-i permiteau să-şi asume nici un fel de 
riscuri: „...descoase-l pe bărbatul acesta, află care îi sunt 
adevăratele scopuri, adevăratele dorinţe şi pretenţii, 
foloseşte-te de el, ar putea fi un instrument perfect...” 

— Eşti nebun. Sunt numai maşinile lor, şi armele, şi 
bunăstarea şi navele. 

— Exact. Dacă am avea şi noi toate acestea, Hiraga-sama, 
am putea... - în momentul în care îi pronunţase în mod 
deliberat adevăratul lui nume, văzu cum pe faţa celuilalt 
râsul se curmă brusc şi privirea îi devine amenințătoare. 
Superiorii mei mi-au spus să-ţi spun pe nume numai o 
singură dată şi atunci numai în aşa fel încât să înţelegi că 
poţi avea încredere în noi. 


— De unde ştiu ei? 

— Ai menţionat contul lui Shinsaku Otami, numele 
conspirativ al onorabilului tău tată, Toyo Hiraga. Evident că 
lucrul acesta este consemnat în registrul lor cel mai secret. 

Hiraga era în culmea furiei. Nu-şi imaginase niciodată că 
zarafii ar putea avea registre secrete şi, cum toată lumea, 
de la cel mai umil până la cel mai sus-pus, apelează la un 
moment dat la ei, zarafii au acces la anumite informaţii 
foarte tainice, înregistrate, periculoase pe care le pot folosi 
pentru a exercita presiuni sau a obţine alte informaţii pe 
care nu le au, căci cum ar fi putut afla despre shishi altfel 
decât prin mijloace necinstite - aşa cum încearcă acum 
câinele ăsta să facă şi cu mine! Pe drept cuvânt, negustorii 
şi cămătarii sunt dispreţuiţi şi ar trebui călcaţi în picioare 
până-şi dau duhul. După ce sonno-joi va izbândi, prima 
noastră rugăminte către împărat va fi să fie distruşi. 

— Aşa! 

Shoya era pregătit, conştient de faptul că între un atac 
brusc, fulgerător şi siguranţa fiinţei sale era o distanţă 
foarte mică şi totul atârna de un fir subţire, foarte întins, 
tensionat la maximum. Ştia că nu trebuie să ai niciodată 
încredere în shishi şi-şi ţinea mâna aproape de buzunarul 
de pe mânecă. Vocea lui rămase blândă şi mieroasă, dar nu 
exista nici un dubiu - ameninţarea era limpede. 

— Mai marii mei m-au rugat să-ţi spun că secretele tale şi 
ale tatălui tău, clienţii lor onorabili, deşi sunt consemnate, 
sunt absolut secrete şi rămân numai şi numai... între noi. 

Hiraga oftă şi se lăsă din nou pe spate, căci ameninţarea îi 
limpezise creierul de furia fără noimă şi cugeta acum la 
toate cele ce-i spusese shoya - ameninţare şi promisiune - şi 
toate celelalte, pericolul pe care-l reprezenta bărbatul din 
faţa lui, cei din Gyokoyama şi toţi cei din aceeaşi tagmă, 
cântărind care să-i fie alegerea, punând în balanţă toată 
moştenirea şi pregătirea lui şi încercând să stabilească un 
echilibru. Alegerea era simplă: să ucidă sau să nu ucidă, să 
asculte sau să nu asculte. Pe când era foarte tânăr, mama 


lui îi spusese: „la aminte, fiul meu, să ucizi, e uşor, să redai 
viaţa luată - imposibil”. Pentru o clipă, gândul îi zbură la ea, 
întotdeauna înţeleaptă, întotdeauna cu braţele larg 
deschise ca să-l primească la pieptul ei, chiar şi atunci când 
o chinuiau durerile la încheieturi, ceea ce devenise pentru 
ea un mod de existenţă de când şi-o amintea şi care o 
făceau să se gârbovească tot mai mult cu fiecare an. 

— Foarte bine, shoya, am să ascult. O singură dată. 

Shoya oftă şi el la rândul său, căci reuşise să arunce 
puntea peste o prăpastie uriaşă. Umplu cupele. 

— Pentru sonno-joi şi shishi! 

Băură. Shoya umplea cupele din când în când. 

— Otami-sama, te rog să ai răbdare cu mine, dar noi 
credem că putem avea tot ce au şi gai-jinii. După cum ştii, în 
Nippon orezul este monedă de schimb, negustorii de orez 
sunt bancheri, împrumută bani fermierilor în contul 
recoltelor viitoare, pentru ca să cumpere seminţe şi aşa mai 
departe; fără bani în unii ani şi nu puţini, n-ar fi nici un fel 
de recolte şi, deci, nu s-ar putea încasa nici un fel de taxe. 
Zarafii împrumută cu bani pe daimyo şi pe samurai în 
contul salariilor lor viitoare, al cantităților viitoare de koku, 
al taxelor viitoare. Fără aceşti bani nu ar putea exista nici 
un fel de viaţă până nu apar noile recolte pentru ca să se 
poată încasa taxele. Banii fac posibilă viaţa. Banii, sub 
formă de aur, argint, orez sau mătase, ba chiar şi 
excremente, banii sunt roata vieţii, profitul este unsoarea 
roții şi... 

— Pune punctul pe i. Secretul. 

— O, îmi pare rău, secretul este că, în mod incredibil, 
zarafi gai-jini, bancherii cum li se spune - în lumea lor 
aceasta este o îndeletnicire foarte onorabilă - au găsit o 
modalitate de a finanța întreaga lor industrie - maşinile, 
navele, tunurile, clădirile, armatele, totul, absolut totul şi 
este foarte profitabil, fără a folosi aurul direct. Nu există o 
asemenea cantitate de aur în lume. Dar ei reuşesc cumva să 
acorde împrumuturi mari în contul unei promisiuni de aur 


adevărat, sau se prefac că au aur şi lucrul acesta îi face să 
fie puternici şi, după cum se pare, fac lucrul acesta fără să- 
şi deprecieze moneda, aşa cum fac daimyo. 

— Se prefac că au aur? Ce vrei să spui? Fii mai clar! 

Shoya îşi şterse o picătură de sudoare de pe bărbie. Era 
incitat acum, căci sake-ul îşi făcuse şi el efectul şi îl ajutase 
să-şi dezlege limba. Era însă mai cu seamă emoţionat 
pentru că era convins că tânărul din faţa lui era în stare să 
dezlege enigma. 

— lartă-mă că sunt atât de confuz. Noi ştim ce fac ei, însă 
nu ştim cum fac. Poate că Iaira acesta al tău, această sursă 
gai-jin de informaţii pe care o foloseşti cu atâta înţelepciune 
ar putea să-ţi explice ce şmecherii fac, care este secretul lor 
şi atunci Nipponul ar putea fi la fel de puternic ca şi Anglia. 
Când sonno-joi va izbândi, noi şi alţii care împrumutăm bani 
ne-am putea uni eforturile ca să finanţăm toate navele şi 
armele de care va avea nevoie Nipponul... 

Cu mare băgare de seamă, shoya continuă să-i vorbească 
pe aceeaşi temă, răspunzându-i la întrebări, îndrumându-l 
abil pe Hiraga, ajutându-l, flatându-l, îmbătându-l uşor cu 
sake şi cunoştinţele sale, impresionat de inteligenţa lui, 
stimulându-i imaginaţia ore în şir până spre apusul soarelui. 

— Bani, eh? Trebuie să... recunosc, shoya, spuse Hiraga 
nesigur, cu capul greu de alcool, cu mintea fierbând de 
atâtea idei noi şi tulburătoare care se contraziceau una pe 
alta ca nişte credinţe diferite... să recunosc că banii nu m- 
au interesat niciodată. Niciodată cu adevărat n-am înţeles 
ce înseamnă banii, ci numai lipsa lor, râgăâi puternic. Cred 
că înţeleg, da, Taira o să-mi spună - încercă să se ridice şi 
nu reuşi. 

— Mai întâi să-ţi ofer o baie şi să trimit după maseuză, îl 
convinse shoya fără prea mare greutate. 

Chemă un servitor şi i-l predă pe Hiraga în mâinile lui 
puternice, dar blânde. În curând avea să sforăie uitând de 
toate. 


— Foarte bine, Ichi-chan, îi şopti soţia când nu mai era nici 
o primejdie, radiind de fericire când se uită spre el. Ai fost 
minunat, neh? 

EI îi răspunse încet, cu chipul la fel de încântat: 

— Este un om periculos, totdeauna va fi periculos, dar am 
stabilit un început şi asta e important. 

Femeia dădu afirmativ din cap, satisfăcută că soţul ei îi 
urmase sfatul şi trimisese după Hiraga în după-amiaza 
aceasta, că rămăsese înarmat şi că nu-i fusese teamă să 
recurgă la ameninţări. Ştiau amândoi care erau riscurile, 
dar, îşi aminti ea cu inima bătând încă de emoție căci 
ascultase tot timpul, era o ocazie trimisă de zei şi câştigul 
proporţional cu riscul. Eee, îşi spuse ea chicotind fericită, 
cu puţin noroc, ni se va acorda rangul de samurai, urmaşii 
noştri vor fi samurai, iar Ichi al meu va fi un senior în 
Gyokoyama. 

— Ai fost atât de înţelept să spui că au scăpat doi oameni şi 
nu trei şi să nu divulgi tot ceea ce ştim. 

— E important să-ţi păstrezi şi ceva de rezervă. Pentru a 
putea să-l avem la mână şi mai târziu. 

Femeia îl lovi uşor pe umăr, cu un gest matern, pe soţul ei 
şi îi repetă cât de înţelept fusese şi nu-i aminti că şi aceasta 
fusese tot ideea ei. Îşi lăsă mintea să zburde o clipă, 
continuând să se mire de cei doi shishi care porniseră spre 
Yedo, riscând astfel să fie capturați sau trădaţi. Şi încă şi 
mai mult se mira de ce tânăra Sumomo, viitoarea soţie a lui 
Hiraga, intrase în anturajul lui Koiko, cea mai vestită 
curtezană din Yedo, acum ţiitoarea seniorului Yoshi. Foarte 
interesant, într-adevăr. Îi veni în minte un gând timid: 

— Ichi-chan, spuse ea delicat, ceva din ceea ce ai spus mai 
înainte mă face să te întreb: dacă aceşti gai-jini sunt atât de 
inteligenţi şi nişte bancheri atât de talentaţi, n-ar fi înţelept 
din partea ta să încerci o afacere în comun cu unul din ei, 
aşa, discret, foarte discret? - văzu cum ochii lui o privesc 
fix, apoi un zâmbet serafic începe să i se deseneze pe buze. 


Toshi are nouăsprezece ani, este cel mai isteţ dintre copiii 
noştri şi ar putea fi împins în faţă, neh? 
Luni, 3 decembrie. 


Norbert Greyforth, ieşi pe puntea navei poştă care tocmai 
ocolea promontoriul. Venea de la Hong Kong, via Shanghai, 
şi acum mergea de-a lungul coastei spre Yokohama. Se 
bărbierise proaspăt, purta joben şi o redingotă, dimineaţa 
era răcoare. Îi văzu pe căpitan şi pe ceilalţi pe punte, în faţa 
coşului care lăsa o dâră de fum negru, un miros greu; 
marinarii se pregăteau de acostare, pânzele erau strânse 
pe toate cele trei catarge. Pe puntea din faţă, în spatele 
grilajelor încuiate care îi separau complet de restul navei, 
se aflau pasagerii de clasa a treia, pleava şi scursorile Asiei, 
cămătari, pierde-vară, toţi înghesuiți sub nişte tende. 
Grilajele erau obligatorii pe navele de pasageri împotriva 
încercărilor de piraterie, frecvente în această zonă. 

Vântul era tăios şi mirosea plăcut, a curat şi proaspăt, nu 
ca acolo jos, unde duhnea a ulei de balenă şi cărbune, 
duduitul monoton al maşinilor străbătea prin pereţii 
despărțitori şi îţi dădea dureri de cap. Asian Queen era sub 
presiune de câteva ore, înfruntând vântul din faţă. Deşi 
detesta navele cu aburi, Norbert era încântat, căci altfel, ar 
fi întârziat câteva zile bune. Muşcă vârful unui trabuc, îl 
scuipă peste bord, apoi îşi făcu mâinile căuş şi îl aprinse cu 
grijă. Colonia arăta la fel ca întotdeauna. Cazărmile gărzilor 
de samurai, Casa vămilor, la nord şi la sud, în afara zidului 
de incintă şi dincolo de podurile mici, fumul ieşea din unele 
coşuri, bărbaţii se plimbau pe promenadă, călăreţii îşi 
antrenau caii pe pista de curse, în Mahalaua Beţivilor 
aceeaşi neorânduială, căci numai puţine din urmele 
incendiilor şi cutremurelor recente fuseseră înlăturate, 
contrastând astfel puternic cu aspectul ordonat şi riguros al 
taberei de corturi ale soldaţilor care făceau instrucţie ceva 
mai încolo. Sunetul goarnei se auzea şi de pe mare. Dincolo 
de gardul incintei se vedeau acoperişurile caselor din 
cartierul Yoshiwara. Norbert simţi o mică strângere de 
inimă, deşi era sătul de chefurile din Shanghai, cel mai 
bogat, mai zgomotos şi mai sălbatic oraş din Asia, cu cele 
mai bune curse de cai, cele mai teribile jocuri de noroc, cele 


mai straşnice târfe şi cele mai bune baruri cu mâncare 
europeană peste tot. Nu contează, îşi spuse el, am să-i dau 
lui Şako cuponul de mătase şi asta o s-o facă să tremure de 
emoție, şi cine ştie ce-o să mai urmeze? Trecu cu privirea 
peste drapelele diferitelor legaţii, se încruntă când văzu 
clădirea Struan, apoi îşi concentră ochii asupra clădirii sale. 
Lipsise trei săptămâni şi acum constata cu plăcere că se 
efectuaseră reparaţiile exterioare, la acoperiş, în aşa fel 
încât acum nu se mai vedea nici o urmă a incendiului. Era 
încă prea departe ca să poată distinge chipurile oamenilor 
care intrau şi ieşeau din clădirea cu faţada spre Strada 
Mare, apoi prinse licărirea unei berete albastre, a unei 
rochii cu crinolină şi a unei umbreluţe de soare care se 
îndrepta spre Legația franceză. Nu este decât una ca asta, 
îşi zise el! Ţâţe de Angel! Parcă îi simţea şi parfumul pe care 
îl împrăştia în jurul ei. Mă întreb dacă ştie ceva despre duel. 
Morgan Brock nu-şi putuse stăpâni hohotele când îi 
povestise: „Ai încuviinţare de la mine să-i zbori creierii sau 
coaiele”. 

Docherii şi lucrătorii portuari se grăbeau deja să iasă în 
întâmpinarea navei poştale. Observă înciudat că şalupa cu 
aburi a lui Struan aştepta la debarcader, prima în rând, cu 
Jamie McFay la cârmă. Şalupa lui cu vâsle era a doua. Nu 
contează, nu va mai dura mult şi şalupa ta va fia mea, 
clădirea ta va fi şi ea a mea, iar tu şi toţi Struanii tăi 
blestemaţi veţi fi morţi sau scăpătaţi rău de tot, deşi poate 
că ţie, Jamie, poate că am să-ţi dau o slujbă, numai aşa, ca 
să mă distrez. Apoi văzu că McFay îşi duce binoclul la ochi şi 
înţelese că o să-l vadă imediat. Îi făcu semn cu mâna în 
treacăt, expedie un scuipat peste bord, se întoarse şi se 
îndreptă spre cabina lui de jos. 

— Neaţa, domnule Greyforth, spuse Edward Gornt, cu un 
plăcut accent sudic, arătându-se în uşa cabinei de vizavi, un 
bărbat înalt, subţire! şi chipeş din Virginia, de douăzeci şi 
cinci de ani, cu ochi căprui, înfundaţi în orbite şi păr 


castaniu. Am privit şi eu aşezarea de pe puntea de la pupa. 
Nu e ca Shanghaiul, nu-i aşa? 

— În mult mai multe privinţe decât îţi poţi închipui. Ţi-ai 
strâns bagajele? 

— Da, dom'le, şi sunt gata să cobor - în afară de modul 
cum pronunţa cuvântul „Domnule”, accentul era foarte slab 
perceptibil, fiind mult mai mult englezesc decât sudic. 

— Bine. Sir Morgan mi-a spus să-ţi dau asta în momentul 
când vom sosi. 

Norbert scoase un plic din servietă şi i-l înmână. Cu cât se 
gândea mai mult la toată călătoria, cu atât se simţea mai 
năucit. Tyler Brock nu venise la Shanghai. Greyforth fusese 
întâmpinat de o notiţă scurtă în care i se spunea să asculte 
de fiul său, Sir Morgan, ca şi când i-ar fi dat el în persoană 
ordinele. Sir Morgan Brock era un bărbat pântecos, cu 
chelie, nu la fel de grosolan ca tatăl său, dar la fel de josnic. 
Spre deosebire de el, fusese şcolit la Londra, în strada 
Threadneedle, centrul comerţului cu acţiuni al lumii întregi 
şi, implicit, şi al comerţului internaţional. Imediat ce sosise 
Greyforth, Morgan îi expusese planul lui de a distruge firma 
Struan. Era fără cusur. Timp de un an de zile, tatăl lui şi 
asociaţii acestuia din Consiliul de administraţie al Băncii 
Victoria din Hong Kong cumpăraseră poliţe ale firmei 
Struan. Acum, având sprijinul întregului Consiliu, nu aveau 
altceva de făcut decât să aştepte data de 30 ianuarie pentru 
a cere lichidarea lor. Struan nu avea cum să se descurce cu 
acest termen limită. Din acel moment, banca va fi în posesia 
firmei Struan, în întregime, a acţiunilor şi a cliperelor. 
Morgan stăpânea toată piaţa zahărului din Hawai, 
excluzându-l abil pe Struan, care conta pe profiturile 
anuale de acolo pentru a-şi acoperi datoriile. 

— În felul acesta, lovitura era sigură. Şi mai urma încă o 
lovitură, şi mai cumplită, căci Morgan, cu multă isteţime, 
vânduse mai departe aceste recolte importatorilor unionişti 
şi confederați, în schimbul mărfurilor unioniştilor şi al 
bumbacului sudiştilor necesare pentru uriaşa piaţă de 


țesătorii britanice care, după lege, nu putea fi deservită 
decât de nave britanice, de navele lor! 

— O urzeală genială, Sir Morgan, felicitări, îi spusese 
Norbert uluit, căci, în felul acesta, Brock ajungea cea mai 
mare şi mai Nobilă Casă, şi îi putea garanta astfel leafa lui 
de cinci mii de guinee pe an. 

— Cumpără acţiunile Struan la zece penny pentru o liră de 
la bancă, asta e convenit deja, Norbert, flota lor, totul, îi 
destăinuise Sir Morgan în timp ce pântecele voluminos i se 
scutura de râs. Domnia ta va trebui să se retragă la pensie 
cât de curând şi noi o să-ţi mulţumim pentru serviciile 
dumitale. Dacă totul merge bine la Yokohama, s-ar putea să 
avem în vedere încă cinci mii pe an ca bonificaţie. Ai grijă 
de tânărul Edward şi învaţă-l tot ce ştii. 

— În ce scop? întrebase el, încă buimăcit de suma uriaşă 
de bani pe care o auzise. 

— În orice scop voi dori eu, îi replicase Sir Morgan scurt, 
dar pentru că ai întrebat, s-ar putea să doresc ca el să preia 
afacerile noastre din Japonia, să preia el postul tău după ce 
vei ieşi la pensie, evident, dacă se arată la înălţime. 
Rothwell i-a dat un concediu de o lună - la compania 
aceasta era angajat Gornt, una din cele mai vechi companii 
din Shanghai şi asociaţi ai lui Cooper-Tillman, cel mai mare 
comerciant american cu China, pentru care lucrase trei ani 
şi cu care Brock, la fel ca şi Struan, avea relaţii ample de 
afaceri - va fi suficient timp pentru băiat ca să se decidă, 
poate că va prelua el postul când te retragi. 

— Credeţi că are suficientă experienţă, domnule Morgan? 

— Până în momentul în care va trebui eventual să preia să 
faci în aşa fel încât să aibă suficientă experienţă - aceasta 
este menirea dumitale, învaţă-l, instruieşte-l, fă-l să fie dur. 
Nu-l zdrobi, nu vreau să-l sperii, să-l distrugi, să nu uiţi 
asta! 

— Cât de multe pot să-i spun? 

După ce se gândi puţin, Sir Morgan spuse: 


— Spune-i totul despre afacerile noastre din Japonia, 
despre planul cu armele şi despre contrabanda cu opiu, 
dacă ticăloşii din parlament o ţin tot pe-a lor. Dezvăluie-i 
ideile dumitale despre comerţul cu opiu şi despre 
încălcarea oricărui embargo, dar nu-i spune nimic despre 
planul nostru de a-l provoca pe Struan, şi nici despre ce-am 
pus la cale pentru a-l distruge. Băiatul ştie câte ceva despre 
Struan, nu-i iubeşte prea mult, ştie ce ticăloşi sunt în 
realitate, ştie despre afurisitul de Dirk şi despre faptul că l- 
a ucis pe fratele meu vitreg şi toate celelalte. E un băiat 
bun, aşa că spune-i ce crezi dumneata de cuviinţă, dar 
nimic despre zahăr! 

— Cum spuneţi, Sir Morgan. Dar ce facem cu lingourile şi 
hârtiile pe care le-am adus? Am nevoie de ceva cu care să 
plătesc armele, mătasea şi mărfurile pentru anul acesta. 

— Am să-ţi trimit din Hong Kong când ajung eu acolo din 
nou. Norbert, a fost o mişcare isteaţă să-i sufli lui Struan 
afacerea cu prospecţiunile. Dacă ies lovele, ai şi tu partea 
ta. Cât despre Edward, trimite-l înapoi la Hong Kong peste 
o lună cu o scrisoare confidențială pentru bătrânu'. Îmi 
place băiatul, a făcut impresie bună la Shanghai şi la 
Rothwell şi este fiul unui prieten vechi. 

Norbert se întrebă cine să fie acel „prieten vechi” şi ce 
datorie ar fi putut avea Sir Morgan faţă de el pentru a-şi lua 
pe cap o asemenea grijă, căci nu avea obiceiul să fie prea 
amabil cu nimeni. Dar era prea versat ca să pună întrebări 
şi-şi păstră nedumeririle pentru el, fericit că în curând nu 
se va mai pune problema să fie în grațiile lui Brock. Edward 
Gornt se dovedi a fi un tânăr plăcut, reţinut, care ştia să 
asculte, mai mult englez decât american şi - lucru rar în 
Asia - nu era băutor. Părerea imediată a lui Greyforth 
fusese că băiatul este total nepotrivit pentru felul în care se 
făcea comerţul dur, aventuros din China, care presupune 
beţii zdravene, căci părea de categorie uşoară în toate, cu 
excepţia jocului de cărţi. Gornt era un jucător de bridge 
excepţional şi deosebit de norocos la poker - virtute majoră 


în Asia, dar era şi aceasta o virtute mai curând teoretică, 
pentru că el nu juca niciodată pe mize mari. Era convins că 
Edward Gornt nu se va înţelege multă vreme cu familia 
Brock şi nimic din ceea ce se petrecuse pe parcursul 
călătoriei nu-l făcu să-şi schimbe părerea. Din când în când 
surprinsese o privire ciudată în ochii lui. Puştiul este încă 
zăpăcit, abia a ieşit la suprafaţă şi ştie treaba asta, îşi 
spusese el pe când îl urmărea cum citeşte scrisoarea lui 
Morgan. Nu contează, dacă cineva îl poate ajuta să se 
maturizeze, apoi eu mi-s acela. Gornt împături scrisoarea, o 
puse în buzunar, laolaltă cu teancul de bani pe care îl 
conţinea. 

— Domnul Morgan este foarte generos, nu-i aşa? spuse el 
zâmbind. Nu aş fi crezut niciodată că... Abia aştept să încep 
să învăţ, vreau să izbutesc şi eu ceva, o acţiune, şi să vă fiu 
pe plac, dar nu sunt sigur că am făcut bine plecând de la 
Rothwell şi... ăăă, nu mi-am închipuit niciodată că o să fiu 
considerat suficient de bun ca să conduc afacerile casei 
Brock în Japonia dacă sau când vă retrageţi 
dumneavoastră. Niciodată. 

— Sir Morgan este un stăpân dur, e greu să-i intri în voie, 
la fel ca tai-panul nostru, dar este drept dacă faci ce ţi se 
spune. O lună e suficient. Ştii să mânuieşti armele? 

— O, da. 

Riposta foarte directă îl luă prin surprindere. 

— Ce fel de arme? 

— Pistol, carabină, puşcă, zâmbi din nou. Nu am omorât 
niciodată pe nimeni, indieni sau alde ăştia, dar am ocupat 
locul doi la concursul de tir de la Richmond acum patru ani 
- o umbră trecu pe chipul lui. Asta a fost în anul când am 
plecat la Londra, ca să lucrez la Brock. 

— N-ai fi vrut să pleci? Nu ţi-a plăcut la Londra? 

— Şi da, şi nu. Mama a murit şi tatăl meu a socotit că e mai 
bine să plec prin lume, iar Londra era centrul lumii, ca să 
spun aşa. Londra e minunată, Sir Morgan este un om 
drăguţ. Cel mai bun om pe care îl cunosc. 


Norbert mai aşteptă, dar Gornt nu mai adăugă nimic, 
pierdut în propriile-i gânduri. Sir Morgan nu-i spusese 
decât că băiatul petrecuse în mod satisfăcător un an la 
firma Brock din Londra, împreună cu Iom, ultimul şi cel mai 
tânăr fiu al lui Tyler Brock. După un an, aranjase ca tânărul 
să fie primit la Rothwell. 

— Îl cunoşti pe Dimitri Syborodin care conduce firma 
Cooper-Tillman de aici? 

— Nu, dom'le, numai din auzite. Părinţii mei au cunoscut-o 
pe Judith Tillman, văduva unuia dintre partenerii iniţiali - 
ochii lui Gornt se strânseră şi Norbert observă iar lucirea 
aceea bizară din ei. Nici ei nu-i plăcea Dirk Struan, de fapt, 
îl ura, îl învinuia de moartea soţului ei. Păcatele părinţilor 
cad asupra urmaşilor, nu-i aşa? 

Norbert râse. 

— Da, aşa este. 

— Deci ce spuneaţi, dom'le? Dimitri Syborodin? 

— O să-ţi placă de el, e tot din sud! Sună clopotul de 
ancorare - ochii lui Norbert licăriră de nerăbdare. Hai să 
coborâm la mal, o să ai curând parte de suficientă acţiune. 

— Faţă palidă vrea vezi la tai-pan, heya? spuse Ah Tok. 

— Ayeeyah, vorbeşte ca o persoană civilizată, mamă, şi 
termină cu bâiguiala asta în jargon, îi spuse Malcolm în 
cantoneză. 

Stătea la fereastra biroului său, cu binoclul în mână şi 
urmărise debarcarea pasagerilor de pe nava poştală. Îl 
văzuse şi pe Norbert Greyforth şi acum se simţea foarte 
bine. 

— Ce faţă palida? 

— Diavolul străin după care ai trimis tu, diavolul-cu-miros- 
urât, mormăi ea. Bătrâna ta mamă munceşte prea mult şi 
fiul ei nu vrea să asculte! Ar trebui să mergem acasă. 

— Ayeeyah, ţi-am mai spus să nu mai pomeneşti de 
întoarcerea acasă, îi spuse el pe un ton tăios, mai rosteşte o 
singură dată vorbele astea şi te împachetez pe prima 
lorcea, una murdară, unde ai să-ţi scuipi şi inima, dacă ai 


aşa ceva în tine, şi în cele din urmă Zeul Mării o să te 
înghită. 'Trimite-l încoace pe diavolul străin. 

Un zâmbet îi străbătu chipul şi începu să se simtă şi mai 
bine. Ah Tok plecă mormăind. De zile în şir îl cicălea la cap 
să se întoarcă acasă, la Hong Kong, deşi el îi poruncise să 
nu mai pomenească despre treaba asta. Îl hărţuia atât de 
aprig tot timpul, încât Malcolm era sigur că primise ordine 
foarte stricte de la Gordon Chen ca să-l determine să se 
supună. „Pentru Dumnezeu, nici nu mă gândesc până nu 
sunt gata”. Se întoarse şchiopătând la biroul lui, bucuros că 
disputa lui cu Norbert urma să se încheie curând şi planul 
lui minunat va fi pus în aplicare. 

— A, bună dimineaţa, domnule pastor Tweet, ce drăguţ din 
partea dumitale să fii atât de prompt. Sherry? 

— Mulţumesc, domnule... ă, tai-pan, Dumnezeu să te 
binecuvânteze. 

Dădu băutura repede pe gât, deşi Struan alesese în mod 
intenţionat un pahar mare. 

— Minunat, ăă, tai-pan. Da, mulţumesc, încă unul, dar mic. 
Dumnezeu să te binecuvânteze - şi omuleţul acela ca un sac 
jerpelit se lăsă să cadă în scaunul înalt, în barbă îi atârnau 
fire de tutun. Ce pot face pentru dumneavoastră? 

— Este vorba de mine şi de domnişoara Angeligue. Vreau 
să ne căsătoreşti. Săptămâna viitoare. 

— Ăăă! - pastorul Michaelmas Tweet fu cât pe-aci să scape 
paharul din mână. Imposibil, gâfâi el, clănţănind din dinţii 
falşi. 

— Deloc. Mai sunt o mulţime de precedente când 
termenele strigărilor, care trebuie făcute în biserică trei 
duminici la rând, s-au făcut într-una singură. 

— Dar nu pot, dumneavoastră sunteţi minor şi ea la fel şi 
ea mai este şi catolică, şi nu este nici o posibilitate..., nu pot. 

— O, ba da, poţi, insistă el şi-i repetă, sigur pe el, ceea ce îi 
spusese Heatherly Skye, poreclit Cerescul, singurul avocat 
din Yokohama, procuror şi agent de asigurări în acelaşi 
timp. Faptul că sunt minor este valabil numai în Regatul 


Unit, nu în colonii sau în străinătate şi asta numai atât timp 
cât tatăl este în viaţă. Faptul că ea este catolică nu are 
importanţă, dacă pe mine nu mă deranjează. Şi cu asta am 
încheiat. Marţi 11 va fi o zi foarte potrivită ca să ne 
căsătoreşti, păstrăm totul în secret până atunci. Asta-i tot. 

Malcolm se uita amuzat la Michaelmas Tweet care 
deschidea şi închidea gura ca un peşte pe uscat, dar nu 
reuşea să scoată nici un sunet. Preotul se sculă clătinându- 
se, îşi mai turnă un sherry, îl dădu pe gât, apoi se prăbuşi 
din nou pe scaun. 

— Nu pot. 

— Ei, am fost la o consultaţie juridică şi am fost asigurat că 
poţi. Am intenţia de a face o donaţie bisericii dumitale şi de 
a institui o alocaţie suplimentară pentru dumneata şi 
pentru biserică în valoare de cinci sute de guinee pe an - 
era sigur că omul muşcase momeala, căci oferta reprezenta 
de trei sau patru ori venitul lui actual şi de două ori mai 
mult decât îl sfătuise avocatul să propună. (Nu-l răsfăţa pe 
ticălosul ăla bătrân şi băşinos). Vom veni duminică la 
biserică să ne citeşti strigările. Marţi va fi ziua cea mare, în 
aceeaşi zi vei primi o sută de guinee în avans pentru 
osteneala dumitale. Mulţumesc, domnule pastor. 

Malcolm se ridică în picioare, dar Tweet nu se clinti din loc 
şi ridică spre el ochii plini de lacrimi. 

— Ce naiba s-a întâmplat? 

— Nu pot să fac ce-mi cereţi, bâlbâi Tweet, nu, nu pot, e 
imposibil. Vedeţi, ăâă... chiar dacă sfatul pe care l-aţi primit 
este corect, deşi eu mă îndoiesc, dar, oricum... ăăă, vedeţi, 
mama dumneavoastră mi-a scris cu ultima poştă, într-o 
formă categorică şi mi-a spus că tatăl dumneavoastră a 
numit-o pe dânsa tutorele dumneavoastră şi că dânsa vă 
interzice să vă căsătoriţi - lacrimi îi curgeau acum şiroaie 
pe obraji, ţâşnind din ochii roşii ca de febră. Dumnezeule 
mare, atâţia bani, nici n-am visat vreodată, dar nu pot, nu 
pot să fac aşa ceva împotriva legii sau împotriva ei. O, 
Dumnezeule mare, nu, nu pot! 


— O mie de guinee. 

— O, Dumnezeule, nu, nu pot, se jelui sfârşit bătrânul, 
oricât de mult mi-aş dori eu banii aceştia..., nu înţelegeţi, 
căsătoria ar fi ilegală, împotriva legii bisericii. Dumnezeu 
ştie că sunt şi eu un păcătos ca oricare altul, dar nu pot şi 
dacă mi-a scris mie, cu siguranţă că i-a scris şi lui Sir 
William care trebuie să confirme o astfel de căsătorie. 
Dumnezeu să mă ierte, dar nu pot. Pastorul ieşi clătinându- 
se din încăpere. 

Malcolm privea în urma lui, fără o vorbă, cu mintea golită, 
simțind că biroul i se transformase brusc în mormânt. 
Planul pe care îl pusese la cale împreună cu Skye era 
perfect. Se vor căsători rapid, vor fi de faţă numai Jamie şi 
poate Dimitri, şi apoi vor pleca imediat la Hong Kong, după 
duel, în aşa fel încât să ajungă acolo înainte de Crăciun, aşa 
cum ceruse mama lui şi înainte ca veştile să poată ajunge la 
ea. Angelique va veni cu nava următoare. 

— Cei pe care Dumnezeu i-a unit, nici un bărbat şi nici o 
femeie să nu-i despartă, îi cântase în strună Skye când îl 
consultase. 

— Perfect! E perfect! 

— Mulţumesc, tai-pan! Iaxa este cincizeci de guinee. Aş 
putea... ă, aş putea primi banii în numerar? 

Cincizeci de guinee era exagerat. Dar Malcolm îi dăduse 
douăzeci de guinee şi se întorsese acasă simțindu-se uşor 
cum nu se mai simţise de câteva săptămâni. 

— Ai o dispoziţie minunată astăzi, Malcolm. Ai veşti bune? 

— Da, draga mea Angel, dar nu am să ţi le împărtăşesc 
decât mâine, între timp n-am putea să vedem fotografiile? 
Rochia ta era cu adevărat minunată. 

— Durează foarte mult până se developează, nu ştiu ce 
anume. Poate mâine. Arătai aşa de chipeş. 

— Minunat. Am putea organiza o mică petrecere... 

lar acum totul dat peste cap, deşi petrecerea fusese 
pregătită pentru seara aceasta; nu mai era deloc minunat. 
Era total zdrobit. Poate exista totuşi o modalitate de a-i 


forţa mâna lui Tweet? Să reia discuţia mâine, după ce-i va 
trece primul şoc? Să-i ofere mai mulţi bani? Sir William? îi 
veni o idee. Sună. 

— Da, tai-pan? 

— Vargas, fugi repede la Biserica catolică şi caută-l pe 
părintele Leo. Întreabă-l dacă poate să treacă o clipă pe 
aici. 

— Desigur, tai-pan. Când trebuie să vină? 

— Acum, cât mai curând cu putinţă. 

— Acum, tai-pan? Dar este ora mesei şi... 

— Acum pentru Dumnezeu! urlă Malcolm înnebunit de 
sentimentul neputinței care îl silea să-i roage pe alţii să facă 
în locul lui până şi lucrurile cele mai simple, pe care le 
putea face singur înainte de nenorocirea de pe Tokaido. 
Dumnezeu să-i bată pe aceşti ticăloşi. Dumnezeu să bată şi 
drumul ăsta, Tokaido, pentru mine a fost ca un „înainte de 
Cristos” şi „după Cristos”, numai că răul este pentru mine 
acum, n-a urmat binele. Acuma. Grăbeşte-te. 

Vargas era alb la faţă în timp ce alerga spre biserică. În 
timp ce aştepta, Malcolm încerca să-şi imagineze diverse 
posibilităţi de a-i forţa mâna lui Tweet, lăsându-şi mintea să 
rătăcească şi, cu cât treceau minutele, cu atâta devenea 
mai furios şi mai hotărât. 

— Părintele Leo, tai-pan, spuse Vargas şi se dădu într-o 
parte, lăsându-l pe preot să treacă, apoi închise uşa în urma 
lui. 

Preotul încerca să-şi ascundă nervozitatea. Pornise de mai 
multe ori încoace, ca să discute cu Struan trecerea sa la 
catolicism, dar de fiecare dată se oprise şi se întorsese, 
promiţându-şi că va reveni a doua zi, dar n-o făcuse 
niciodată, de teamă să nu facă o greşeală, neştiind cum să- 
şi aleagă cuvintele. În disperare de cauză, apelase la Andre 
Poncin ca să-i aranjeze o întrevedere şi fusese de-a dreptul 
şocat de modul în care Poncin, apoi chiar ambasadorul 
francez în persoană - care nu i se adresa decât extrem de 
rar - reacţionaseră amândoi, spunându-i că o asemenea 


discuţie era prematură, sfătuindu-l să înţeleagă că lucrarea 
Domnului cerea răbdare şi prudenţă şi îi interziseseră acest 
demers deocamdată. 

— Dimineaţa, spuse Malcolm slab. 

Era pentru prima oară când un comerciant protestant îl 
invita în biroul său. În întreaga lume protestantă, existau 
resentimente puternice împotriva catolicilor şi a preoţilor 
acestora, pe care îi acuzau de pogromuri sângeroase şi 
războaie religioase, recente şi încă vii în memorie, 
amintindu-le de controlul de fier pe care îl exercitau asupra 
noilor convertiți şi a ţărilor pe care le dominau. Protestanţii 
erau urâţi în egală măsură de catolici care îi considerau 
eretici. 

— Dumnezeu să te binecuvânteze, murmură timid 
părintele Leo, care înainte de a pleca în grabă din mica 
locuinţă de lângă biserică, unde stătea, spusese o 
rugăciune, sperând să i se îndeplinească dorinţa pentru 
care se rugase atâta timp. Da, fiule, te ascult. 

— Te rog, vreau să ne căsătoreşti, pe mine şi pe 
domnişoara Angelique. 

Malcolm fu surprins el însuşi să constate cât de calm îi 
suna vocea, realizând brusc şi ceea ce spunea şi faptul că 
trimisese după preot, deşi înţelegea foarte bine implicaţiile 
gestului şi cererii sale. Mama o să aibă un atac, prietenii 
noştri şi întreaga lume o să creadă că am înnebunit de-a 
binelea... 

— Domnul fie lăudat, izbucni extaziat părintele Leo în 
portugheză, cu ochii închişi şi braţele ridicate în sus, spre 
cer, cât de minunate sunt căile Domnului, mulţumescuc-ţi ţie 
Doamne că ai răspuns rugilor mele, că m-ai găsit demn de 
favoarea ta! 

— Ce? spuse Malcolm, privind la el uimit. 

— Ah, fiul meu, te rog să mă ierţi, spuse el din nou în 
engleză, îi mulţumeam Domnului că în marea sa mărinimie 
ţi-a arătat lumina cea adevărată. 

— O, un sherry? fu tot ce reuşi Malcolm să răspundă. 


— Ah, mulţumesc, fiule, dar nu vrei mai întâi să te rogi 
împreună cu mine? 

Preotul se apropie imediat şi se lăsă în genunchi, închise 
ochii şi-şi împreună mâinile pentru rugăciune. Stânjenit de 
sinceritatea omului - deşi dispreţuia rugăciunile acestuia, 
considerându-le fără nici o valoare - şi incapabil oricum să 
îngenuncheze, Malcolm rămase pe scaun, închise ochii şi 
rosti o mică rugăciune către Dumnezeu, sigur că Dumnezeu 
va înţelege situaţia aceasta specială şi încercând să se 
convingă pe sine că făcea foarte bine că îl punea pe omul 
acesta să facă ceea ce trebuia. Faptul că ceremonia ar fi 
fost considerată ilegală în lumea lui îl interesa prea puţin. 
Era valabilă pentru Angelique. Putea să se apropie de patul 
conjugal cu conştiinţa împăcată. Şi imediat ce furtuna 
iniţială se va linişti la Hong Kong şi o va câştiga de partea sa 
şi pe maică-sa - sau nu o va câştiga - imediat ce va deveni 
major, în mai, anul viitor, o nouă ceremonie va corecta tot ce 
ar putea fi greşit acum. Deschise ochii pe jumătate. 
Părintele Leo mormăia mai departe ceva pe latineşte. 
Rugăciunea se prelungea, apoi urmă şi binecuvântarea. 
Când totul se încheie, părintele Leo se ridică în picioare, iar 
ochii lui, ca două boabe de cafea, străluceau de beatitudine. 

— Te rog să-mi permiţi să-mi torn singur un sherry, să te 
scutesc de durere, fiul meu, la urma urmelor, sunt şi eu 
servitorul tău, spuse el jovial. Cum se mai prezintă rănile? 
Cum o duci cu sănătatea? 

— Bine. Acum... - lui Malcolm nu-i venea să-i spună 
„părinte”. Acum, în legătură cu căsătoria, eu cred... 

— Se va face, fiule, se va face şi va fi minunată, îţi promit. 

Cât de minunate sunt lucrările Domnului, îşi spuse 
părintele Leo şi nu mi-am călcat promisiunea făcută 
ministrului francez, Dumnezeu a îndrumat acest suflet 
chinuit spre mine. 

— Nu-ţi face griji, senor, este voinţa Domnului că ai apelat 
la mine şi se va face întru slava lui Dumnezeu! - părintele 
Leo îi oferi şi lui Malcolm un pahar plin şi-şi turnă şi lui, 


dând puţin pe alături. Pentru fericirea ta viitoare şi pentru 
mila Domnului. 

Părintele bău, apoi se aşeză pe scaun cu un aer foarte 
prietenesc, pe acelaşi scaun care fusese ocupat cu puţin 
timp mai înainte de un om cu atâtea scrupule. Malcolm se 
simţea neliniştit, fără să-şi dea seama de ce. 

— Acuma, nunta ta va fi cea mai frumoasă, cea mai mare 
care s-a oficiat vreodată, spuse preotul, înflăcărându-se de 
propriul entuziasm, iar Malcolm se simţi brusc mult mai 
trist, pentru că ar fi vrut ca această căsătorie temporară să 
fie trecută sub tăcere. 

— Ne trebuie un cor şi orgă, odăjdii noi şi cupe de argint 
pentru împărtăşanie, dar înainte de aceste detalii, fiule, 
sunt o mulţime de alte planuri minunate pe care trebuie să 
le discutăm. De exemplu, copiii acuma vor fi salvaţi, căci vor 
fi catolici şi sufletul lor nu se va mai chinui în purgatoriu şi 
nici în focul etern al infernului! 

Malcolm îşi drese vocea şi spuse: 

— Da, căsătoria trebuie să fie săptămâna viitoare, marţi e 
cea mai bună zi. 

Părintele Leo păli. 

— Dar este vorba de trecerea ta la catolicism. Asta 
durează şi... 

— De fapt, eu nu doresc să trec la catolicism, adică încă 
nu, dar sunt de acord, sunt de acord: copiii mei să fie 
crescuţi în religia catolică. 

Vor fi crescuţi cu toţii aşa cum trebuie, îşi spunea în sinea 
lui, şi vor fi inteligenţi - se simţea deja cam rău. O să fie în 
stare să-şi aleagă singuri religia când vor fi adulţi... dar ce 
tot aiurez? Cu mult înainte de asta voi fi căsătorit aşa cum 
se cuvine, într-o biserică de-a noastră. 

— 'Te rog, săptămâna viitoare, marţi, asta ar fi ziua. 

Ochii preotului nu mai zâmbeau. 

— Nu ai intenţia să îmbrăţişezi Credinţa Adevărată? Şi 
atunci, ce sa va întâmpla cu sufletul tău cel nemuritor? 


— Nu, mulţumesc, deocamdată nu. Dar, sigur, am să mă 
mai gândesc. Sufletele copiilor... asta este important... - 
Malcolm încercă să se exprime ceva mai coerent. Acum, în 
legătură cu căsătoria, aş vrea să fie o ceremonie intimă, 
simplă, marţi o să... 

— Dar sufletul dumitale nemuritor, fiule! Dumnezeu ţi-a 
arătat lumina cea adevărată, sufletul dumitale este chiar 
mai important decât această căsătorie. 

— Da, bineînţeles că am să mă mai gândesc. Acum însă e 
vorba de căsătorie. Marţi ar fi perfect. 

Preotul îşi scoase ochelarii. Mintea îi era frământată de 
bucurii şi speranţe, de întrebări şi temeri şi semnale de 
alarmă. 

— Dar, fiule, lucrul acesta nu este posibil din mai multe 
motive. Fata este minoră, nu-i aşa? Trebuie să se obţină 
consimţământul tatălui ei, trebuie aprobate documentele. Şi 
dumneata la fel, aşa este? 

— Vreţi să spuneţi că sunt minor? 

— Malcolm se forţă să râdă nepăsător. În cazul meu, nu 
este vorba de aşa ceva, căci tatăl meu este mort. Aşa este 
legea englezească. Am verificat cu domnul... cu domnul 
Skye. Reuşi să evite la timp să folosească porecla, dar se 
blestemă oricum în gând că adusese vorba despre el, căci 
îşi amintise brusc ceea ce îi spusese Angelique şi anume că 
părintele Leo îl ura pe omul acesta, detesta porecla pe care 
şi-o luase, îl considera un agnostician vădit, un om 
abominabil. 

— Cu persoana aceea? - vocea părintelui se înăspri. 
Părerea lui va trebui evident confirmată de Sir William, nu 
este o persoană de încredere, cât despre tatăl logodnicei, 
acesta poate veni oricând de la Bangkok, nu? 

— Este... se pare că s-a întors în Franţa. Prezenţa lui nu e 
necesară. Domnul Seratard îl poate înlocui foarte bine. 
Marţi va fi perfect. 

— Dar, fiule, de ce atâta grabă? Sunteţi amândoi atât de 
tineri, aveţi toată viaţa în faţa voastră, e mai important să te 


gândeşti la sufletul tău! - părintele Leo încercă să 
zâmbească. A fost voia Domnului să vii la mine, într-o lună 
sau două... 

— Nu, nu într-o lună sau două, spuse Malcolm, simțind că 
este gata să explodeze, cu vocea gâtuită de furie. Miercuri 
sau marţi, te rog. 

— Mai gândeşte-te, fiule. Sufletul tău cel nemuritor va fi... 

— Mai dă-l încolo de suflet... - Malcolm făcu o pauză ca să- 
şi recapete controlul de sine. Mă gândeam să înzestrez şi 
biserica, deşi nu este deocamdată biserica mea, mă 
gândeam aşadar s-o înzestrez frumos. 

Părintele Leo citi „deocamdată” şi „frumos” şi înţelese că 
lucrarea Domnului pe pământ avea nevoie şi de slujitori 
practici şi de soluţii pragmatice. Şi de fonduri. Şi de 
influenţă. Şi aceste două lucruri esenţiale nu puteau veni 
decât din partea celor de viţă nobilă şi bogaţi şi nu era 
nevoie de nimeni ca să-i amintească de faptul că tai-panul 
Nobilei Case era şi una şi alta şi că în ziua aceea fusese 
realizat un pas uriaş în slujba Domnului, căci i se ceruse o 
favoare şi copiii vor fi salvaţi, chiar dacă acest sărman 
păcătos se va mistui în flăcările veşnice. Fu scuturat de un 
fior, mâhnit pentru acest tânăr şi alţii ca el care vor trebui 
să sufere aceste chinuri veşnice, când mântuirea era atât 
de aproape. Lăsă la o parte această problemă. Voința 
Domnului este voinţa Domnului. 

— Căsătoria se va face, fiule, nu te teme, îţi promit..., dar 
nu săptămâna viitoare şi nici peste două săptămâni, sunt 
prea multe obstacole. 

Malcolm simţi că inima îi stă să plesnească. 

— Dumnezeule Atotputernic, dacă nu poate avea loc 
săptămâna viitoare, sau, în cel mai rău caz, peste două 
săptămâni, nu mai are nici un rost - ori acum, ori deloc. 

— Bine, dar de ce? Şi de ce să fie în cerc restrâns, fiule? 

— Trebuie să fie acum sau deloc, repetă Malcolm, cu faţa 
crispată. Părinte, găseşte-mi, te rog, o soluţie pentru ce ţi- 


am spus, fii un prieten bun, am nevoie de ajutor. Pentru 
Dumnezeu, este un lucru aşa de simplu să ne căsătoriţi! 

— Da, desigur, este foarte simplu pentru Dumnezeu, dar 
nu şi pentru noi, fiule - preotul oftă şi se ridică în picioare. 
Am să mă rog la Dumnezeu să mă lumineze. Mă îndoiesc... 
totuşi, cine ştie. Poate. Trebuie să fie foarte sigur. 

Cuvintele rămaseră plutind în aer. 

— Detest să-ţi stropesc cu murdărie trandafirii speranţei, 
tai-pan, spuse Skye, trosnindu-şi degetele, aplecat peste 
biroul din oficiul lui murdar, dar pentru că îmi ceri o 
consultaţie profesională, pot să-ţi spun că nu e cazul să ai 
încredere în părintele Leo, nu va mişca nici un deget până 
nu te converteşti la catolicism. N-are cum să facă treaba 
repede şi nici nu te-aş sfătui să mai apelezi la el, pentru că 
va încerca să te manevreze ca pe o marionetă, termenele 
tale atât de vitale vor trece şi nu vei face nici o ispravă. 

— Atunci, pentru numele lui Dumnezeu, ce să fac? 

Skye ezită, îşi suflă nasul ca un cartof, îşi şterse pincenez- 
ul cu lentile mici - o manevră obişnuită la el ca să-i dea timp 
să gândească, să acopere o greşeală sau, ca în cazul de 
faţă, să prevină o izbucnire de furie. Era pentru prima oară 
când o persoană importantă recurgea la sfaturile lui de 
când îşi pusese firmă pe cont propriu: H. Skye, EsQ. Fost 
Modle, Putfield şi Leech, jurişti & avocaţi, Inns of Court, 
Londra iniţial la Calcutta, în urmă cu zece ani, apoi în Hong 
Kong şi, de curând, aici. În sfârşit, după atâta timp, avea un 
client perfect: bogat, cuprins de nelinişte şi îngrijorare, cu o 
problemă simplă, dar care putea deveni foarte complicată, 
cu posibilităţi uriaşe în perspectivă, din leagăn până în 
mormânt. Şi cu onorarii mari pentru o soluţie dintre 
multele pe care le putea oferi, unele bune, altele radicale. 

— Nu-mi pot imagina o situaţie mai delicată, spuse el cu 
un aer solemn, jucându-şi rolul şi privind cu admiraţie la 
tânărul din faţa lui de care-i plăcea nu numai în calitate de 
client, apoi îi oferi o soluţie: Nodul Gordian, nu-i aşa? 


Malcolm era în culmea disperării. Era clar că avocatul 
avea dreptate, nu se putea avea încredere în părintele Leo. 
Chiar dacă mă convertesc... Dar nici nu pot, asta ar fi chiar 
prea mult. Privi brusc la celălalt: 

— Nodul? Nodul gordian? Acela a fost rezolvat simplu. 
Ulise l-a tăiat în două! Adică nu, Hercule! 

— Scuzaţi, Alexandru cel Mare în anul 333 î.e.n. 

— Nu contează cine l-a tăiat, nu este aceasta problema... 
Ajută-mă să tai şi eu nodul meu şi vei avea toată 
recunoştinţa mea şi cinci sute de guinee. 

Se auzi tunul de semnalizare al Căpităniei Portului care 
răsună deasupra întregii colonii. Priviră amândoi pe 
fereastra acoperită de mucegai - biroul lui Skye se afla în 
clădirea Lunkchurch care era şi antrepozit, cu faţa spre 
mare. Spre marea lor bucurie văzură cum toată flota 
ocoleşte promontoriul, aliniată perfect, cu nava amiral în 
frunte şi cu steaguri arborate peste tot. Se simţiră cuprinşi 
de mândrie şi de uşurare. Se auziră salve de salut de pe 
nave şi de pe mal, fregata Pearl fiind cea mai exuberantă 
dintre toate. Dinspre flotă se auziră salvele de răspuns. Cei 
doi bărbaţi tuşiră scurt. 

— Acuma ne putem descurca mai uşor cu japonezii şi 
putem sforăi liniştiţi în paturile noastre, spuse Skye. 

Se întoarse apoi la problema în discuţie. ÎL invidia pe 
Malcolm pentru Angelique şi dorea să-l ajute. 

— Nu e greu să le închidă gura japonezilor, Willie trebuie 
să fie mai dur, un pumn de fier într-o mănuşă de fier sau de 
catifea se potriveşte în cele mai multe cazuri. Dacă nu chiar 
în toate. Ca şi cazul dumneavoastră. 

Malcolm se uită la el. 

— Dar cum? Cum? Dacă îmi rezolvi problema, poţi să-ţi 
fixezi singur onorariul, se întinse obosit după cârje. Evident, 
între nişte limite rezonabile. 

— Un moment, tai-pan, spuse Skye, lustruindu-şi lentilele. 

Preţul meu nu va fi măsurat numai în bani, nu în cazul 
Nobilei Case, se gândi în sinea lui. Influenţa dumneavoastră 


m-ar putea ajuta să devin judecător la Hong Kong! O, ce 
fericit aş fi! Singura mea dilemă este dacă să vă dezvălui 
soluţia acum, sau să aştept şi să risc să pierd iniţiativa. O 
pasăre în pat valorează însă mai mult decât două în 
Yoshiwara! Renunţând la aerul solemn, Skye îşi puse 
pincenez-ul înapoi pe nas, care arăta acum ca o uşă cu două 
canaturi care îi domina faţa rozalie, de bebeluş: 

— Mi-a venit o idee, tai-pan. S-ar putea să fie o soluţie 
pentru problema dumneavoastră. De ce nu faceţi ceea ce a 
făcut mama dumneavoastră? 

Malcolm rămase descumpănit o clipă, apoi sesiză sensul: 

— O, vrei să spui, să fug cu fata? M-am gândit şi eu la asta, 
pentru Dumnezeu, dar unde să fug şi cine o să oficieze 
ceremonia? Suntem la un milion de mile de Macao. 

— Dar ce legătură are treaba asta cu Macao? întrebă 
Skye. 

— Toată lumea ştie că mama şi tata au fugit şi s-au 
căsătorit în Biserica Anglicană din Macao, iar ceremonia a 
fost efectuată repede şi cu maximum de discreţie din cauza 
bunicului meu. 

Skye zâmbi şi scutură din cap. 

— Asta este versiunea oficială, dar nu cea adevărată. l-a 
căsătorit căpitanul Orlov, la bordul cliperului vostru China 
Cloud, în drum de la Macao la Hong Kong. Bunicul 
dumneavoastră îl făcuse pe tatăl dumneavoastră 
comandant pe perioada acestei călătorii şi, după cum ştii, 
legea tai-panului spune că pe mare comandantul este 
suveran absolut şi el face legea pe mare. 

Struan rămase cu gura căscată la el. 

— Nu-mi vine să cred. 

— Prima calitate a unui bun avocat, şi eu sunt un bun 
avocat, domnule Struan, este să ştie să asculte, a doua să 
aibă „nas” bun pentru fapte şi secrete, a treia să fie discret. 
Este cât se poate de important să ştii cât mai multe lucruri 
despre clienţii potenţiali cei mai importanţi - tot ce poţi şti 
pentru a-i ajuta la ananghie - luă o priză de tabac şi 


strănută. Nobila Casă este prima firmă din Asia, înconjurată 
de legende, aşa că, imediat ce am sosit la Hong Kong m-am 
străduit să scot adevărul din legendă despre Struan, Brock, 
despre americanii Cooper şi partenerul lui Wilf Tillman, ba 
chiar şi despre rusul Sergheiev. Cred... 

Se opri brusc. 

Ochii tânărului străluceau, privind în gol. Nu-l asculta, 
desigur că se gândea deja la felul cum să pună în practică 
soluţia oferită. 

— Domnule Struan! 

— O, mă scuzaţi, ce spuneaţi? 

— Voiam să vă prezint soluţia aceasta. Există, desigur, şi 
anumite dificultăţi, dar aveţi nave, căpitani, iar căpitanii 
navelor britanice, în anumite situaţii, pot oficia căsătorii. 
Sunteţi tai-pan, aşa că puteţi da ordine în consecinţă. Quod 
erat demonstrandum! 

— Eşti nemaipomenit! izbucni Malcolm. Fantastic! Dar eşti 
chiar absolut sigur în legătură cu mama şi tata? 

— Da. Unul dintre informatorii mei a fost Morley Skinner, 
proprietarul ziarului Oriental Times, un contemporan al lui 
Dirk Struan, un bătrân căruia îi plăcea teribil să stea la 
taifas şi să povestească despre vremurile vechi, iar un alt 
informator a fost însăşi doamna Fortheringill, înainte de a 
muri evident şi... Aţi remarcat cât de puţin înclinați sunt 
oamenii să dea ascultare celor mai în vârstă care, de fapt, 
au fost martori oculari ai unor evenimente? Skinner a murit 
acum aproape opt ani, l-aţi cunoscut? 

— Nu. 

O parte din speranţele lui Malcolm se evaporară. Dacă 
această poveste este adevărată, toată lumea din Hong Kong 
ar trebui s-o ştie. 

— Dirk Struan s-a hotărât s-o înăbuşe, a poruncit să se 
oficieze „o căsătorie intimă la biserică”, ca să nu-şi piardă 
cinstea obrazului. Avea suficientă putere ca să facă lucrul 
acesta, ba chiar i-a făcut şi pe cei din familia Brock să cadă 
de acord. Acesta este adevărul. 


— Dar dacă el... - Malcolm se opri, se luminase, era o 
plăcere să te uiţi la chipul lui. Dacă e adevărat sau nu, ce 
contează, nu-i aşa? 

— Ba da, contează. Adevărul este de o deosebită 
importanţă în cazul de faţă, pentru că îţi dă o armă 
infailibilă împotriva mamei dumitale. La urma urmelor, nu 
faci decât ceea ce a făcut şi ea, nu faci decât să-i urmezi 
exemplul. 

— Pe Dumnezeul meu, iar ai dreptate, apoi continuă şi mai 
emoţionat: Ai vreo dovadă? 

Bineînţeles, prostuţule, îşi spuse Skye, dar n-o s-o primeşti 
chiar imediat. 

— Da, la Hong Kong. Dar îmi trebuie un avans ca să ajung 
acolo - să zicem, cinci mii, asta ar include şi dovada..., iar 
soluţia pe care v-o ofer eu taie şi nodul gordian. Am toate 
dovezile de care aveţi nevoie. 

— Dumnezeule Mare, şi eu care credeam că sunt pierdut! 

Malcolm se rezemă de spătarul scaunului. Acum nu mai 
putea să-l oprească nimic. Şi gândul acesta îi limpezi 
mintea, alungându-i toţi demonii care îl chinuiseră toată 
noaptea, spaimele pentru ziua de mâine şi pentru viitor. 

— Ce alte fapte mai ştii despre familia mea şi despre 
trecut? 

— O mulţime, domnule Struan, spuse Skye zâmbind, dar 
nu contează acum, oricât ar fi de preţioase. 

Malcolm Struan se îndrepta spre casă, mai fericit decât îşi 
amintea să fi fost vreodată. Nici cârjele şi nici durerea nu-l 
mai supărau aşa de mult ca de obicei. Şi de ce nu? Maică-i 
venea să cânte. Să se căsătorească săptămâna viitoare cu 
cea mai frumoasă fată din lume. Mama trasă pe sfoară cu 
fineţe - abia aştept să văd ce mutră o să facă - diseară avem 
o petrecere şi va fi cu adevărat o sărbătoare, şi Norbert a 
sosit tocmai la timp ca să-l trimit pe lumea cealaltă. 
Ayeeyah! îi salută vesel pe cei pe lângă care trecea, 
făcându-le semne prieteneşti cu mâna. Se bucura de multă 
popularitate şi era compătimit, dar şi respectat, în calitate 


de tai-pan al Nobilei Case. Dar, mai mult ca orice, era 
invidiat pentru că avea să fie soţul răsfăţatei coloniei. 

Soarele răzbătu şi el prin perdeaua de nori, vrând parcă 
să se potrivească şi el cu starea lui sufletească, făcând să 
strălucească marea pe care flota se aşeza în ordine în golf. 

Sir William se îndrepta spre nava amiral într-o 
ambarcaţiune cu vâsle. Nava de poştă se afla şi ea acolo, 
printre alte ambarcaţiuni. Curierul lor particular, Lady Tess, 
care făcea curse între Yokohama, Shanghai, Hong Kong şi 
în principalele porturi până la Londra, era pregătit de 
plecare, urmând să ridice ancora în seara aceea. 

Căpitanul ei ar fi cel mai potrivit, se gândi Malcolm. 
Lavidarc Smith, om masiv şi zgomotos, lucra de mulţi ani 
pentru casa Struan, precum cei mai mulţi dintre căpitanii 
de nave, dar nu-i plăcuse lui Malcolm niciodată în mod 
special. Aş fi preferat să ne căsătorească şi să ne 
binecuvânteze unchiul Sheely. Păcat că n-am ştiut ce ştiu 
acuma pe când mai era încă aici. Nu contează, joss. Oricum, 
nu pot să-l rețin pe Lavidarc aici. Şi mâine oricum n-am 
putea rezolva, mai întâi trebuie să mă ocup de Norbert. 

Ce-ar fi să mă gândesc la Vincent Strongbow, pe Prancing 
Cloud? Soseşte duminică şi pleacă miercuri înapoi spre 
Hong Kong. Asta mi-ar da suficient timp să-l lichidez pe 
Norbert şi să mă strecor la bord înainte ca Sir William să 
mă dibuiască. Nu trebuie să zăbovesc prea mult aici, e mult 
mai bine să mă duc la Hong Kong, unde avem cu adevărat 
putere şi Ang€.l..., pe atunci, deja soţia mea... mă va urma 
peste două sau trei săptămâni. 

Aşadar, totul este clar. Şi avocatul iar are dreptate: trebuie 
să fiu foarte atent şi să nu suflu un cuvinţel nimănui, nici 
chiar lui Angel, decât atunci. Pot să am încredere în el, a 
jurat să păstreze taina şi onorariul îl va primi eşalonat, tot 
anul, ca să mă asigur de devotamentul lui. Ayeeyah, cinci 
mii! Nu contează, mi-a dat soluţia, zău că mi-a dat-o! 
Mulţumesc lui Dumnezeu! Şi acum, o altă hotărâre: am să 
reduc porţia de licoare, ba poate că am să renunţ de tot la 


ea. Am datoria faţă de Angel să fiu puternic, sănătos şi fără 
cârje. Şi trebuie să fiu în formă ca să pot prelua Nobila 
Casă. Cu Angel alături de mine, pot... 

Un tropot de cai care treceau pe lângă el îi întrerupse 
reveria. Flutură din mână spre călăreţi şi constată că se afla 
în apropierea bisericii, soarele strălucea în clopotniţă, iar în 
nări simţea miros de praf şi de cai. Într-un elan de 
recunoştinţă, tocmai se pregătea să intre să rostească o 
rugăciune de mulţumire, când observă dintr-o dată că 
şalupa lor cu aburi, avându-l pe Jamie la cârmă, se îndrepta 
spre debarcaderul lor şi asta îi aminti de scrisori. Îşi 
schimbă direcţia şi ajunse la debarcader exact în momentul 
în care şalupa se pregătea să acosteze. 

— Jamie! strigă el acoperind zgomotul maşinii cu aburi şi îi 
făcu cu mâna. În timp ce şalupa se izbea de scândurile 
debarcaderului plin de alge, îl văzu pe Jamie cum priveşte 
pe furiş într-o parte, apoi îi face semn cu mâna, îi fu de 
ajuns o clipă să-i vadă chipul. 

— Vin la bord. 

Păşi stângaci pe punte, căci se descurca greu pe o 
suprafaţă alunecoasă cu cele două cârje, dar reuşi cumva să 
se strecoare şi îi permise lui Jamie să-l ia de braţ şi să-l 
ajute să coboare cele trei trepte spre cabină. Cabina era 
spațioasă şi intimă, avea bănci în jurul unei mese de ceai şi 
lăzi încuiate sub ele. Pe masă se afla corespondenţa 
ordonată, aranjată pe scrisori, ziare, reviste şi cărţi. Zări 
imediat o scrisoare de la maică-sa în vârful teancului - 
scrisul ei era inconfundabil. O altă scrisoare de la ea, 
adresată lui Jamie, stătea deja desfăcută pe masă. 

— Mă bucur să te văd, tai-pan. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Uite, citeşte scrisoarea. 

„Pentru informarea ta, fiul meu nu are voie să se 
căsătorească înainte de a deveni major, în nici un fel de 
împrejurări. L-am informat deja pe pastorul Michaelmas 
Tweet, pe Sir William (cu poşta aceasta) şi am făcut şi un 


anunţ pentru Oriental Times (alăturat). La fel, toţi căpitanii 
navelor noastre care vin sau pleacă din apele voastre au 
fost informaţi în acelaşi sens şi le-am poruncit să transmită 
mai departe această informaţie şi l-am avizat şi pe Amiralul 
Ketterer (cu poşta de faţă) pentru eventualitatea că i s-ar 
prezenta o cerere pentru o astfel de ceremonie oficiată de 
vreun căpitan. Ceea ce va face fiul meu după ce va împlini 
douăzeci şi unu de ani este, evident, problema lui. Până 
atunci, în faţa lui Dumnezeu, voi apăra interesele lui şi ale 
noastre cât voi putea de bine.” 

Malcolm simţi că nu mai are aer în plămâni şi sângele îi 
pieri de pe chip. Sfâşie plicul celeilalte scrisori adresate lui. 
Era aproape o copie a primei, cu excepţia faptului că era 
mai personală, începea cu „Dragul meu fiu” şi se termina 
astfel: „Este numai spre binele tău, fiul meu. Îmi pare rău 
că trebuie să spun, dar fata nu are o reputaţie prea bună - 
am auzit persoane oficiale din Indo-China franceză afumând 
că tatăl ei este pus sub urmărire pentru fraudă şi ştii şi tu 
că unchiul ei este la închisoarea datornicilor din Paris. Dacă 
ţii cu tot dinadinsul să fie a ta, fă-ţi-o metresă, deşi îmi 
displace chiar şi această postură, căci sunt sigură că nu vei 
avea decât necazuri de pe urma ei. În ce mă priveşte, nu 
doresc s-o cunosc niciodată. 

Sunt încredinţată că voi avea plăcerea să te revăd înainte 
de Crăciun, când vom fi depăşit şi această problemă 
dezagreabilă. Aş vrea să-ţi mai scriu şi despre josnicia 
familiei Brock, dar chestiunile acestea trebuie rezolvate 
aici, nu în Yokohama. 

Mama ta iubitoare!” 

Menţiunea „P.S. 'le iubesc” era la locul ei, astfel încât 
scrisoarea nu conţinea nici un mesaj secret. Rupse atent şi 
încet scrisoarea în bucățele. Îi făcu plăcere să constate cât 
de stăpân pe sine era, dar asta nu-l eliberă de furia pe care 
o simţea, dându-şi seama că fusese făcut mat. 

— Femeia asta... - mormăi el, fără să-şi dea seama că 
vorbea cu voce tare - femeia asta e o scorpie, o 


cotoroanţă..., o harpie aliată cu diavolul, o vrăjitoare, de 
unde ştia ea că... 

McFay se uita la el şi aştepta, foarte îngrijorat. Când reuşi 
să-şi controleze gândurile, Malcolm spuse: 

— Şi în ziar ce este? 

Articolul era scurt: 

— Doamna Tess Struan, în calitate de şef al Casei Struan, a 
anunţat astăzi că Nobila Casă va organiza o petrecere 
specială cu ocazia celei de-a 21-a aniversări a fiului ei cel 
mai mare, Malcolm, şi ridicarea sa oficială la rangul de tai- 
pan, în ziua de 21 mai, anul viitor”. 

— Ei bine, Jamie, spuse el cu un zâmbet amar, nu mai are 
nimic de făcut ca să mă distrugă, aşa e? 

— Da, spuse Jamie oftând, cu inima strânsă. 

Malcolm privi navele şi linia orizontului şi dincolo de ea 
Hong Kong-ul şi Piscul şi pe toţi prietenii de acolo, şi 
duşmanii. Acum ea era în fruntea listei. 

— Într-un fel, e ciudat. Cu câteva clipe mai înainte, mă 
simţeam călare pe situaţie... - îi povesti apoi lui Jamie ideea 
lui măreaţă, refuzul lui 'Tweet şi îi expuse planul minunat al 
lui Skye. Acum totul nu mai face nici cât o ceapă degerată. 

Jamie era la fel de şocat ca şi Malcolm. Simţea că nu-şi 
poate pune mintea în funcţiune. 

— Poate că, totuşi, poate că-l putem convinge pe Tweet. 
Poate o contribuţie pentru bise... 

— A refuzat. La fel şi părintele Leo. 

— Isuse Cristoase, l-ai rugat şi pe el? 

Malcolm îi relată întrevederea, provocându-i încă un şoc 
lui Jamie. 

— Dumnezeule mare, tai-pan, dacă eşti atât de aprins ca 
să mergi până acolo... poate... poate găsim alt căpitan. 

— Nu prea sunt şanse, Jamie. Oricum, avocatul a spus să 
păstrăm cât mai multă discreţie până ce se consumă 
evenimentul, mai ales faţă de Sir William, care poate să-l 
interzică, întrucât şi eu şi Angelique suntem minori. Şi, dacă 


mama i-a adresat o înştiinţare oficială, acesta va trebui să-i 
spună lui Seratard. A câştigat... Bătu-o-ar Dumnezeu! 

Îşi aţinti din nou privirile asupra orizontului. În trecut, 
când se întâmpla câte o catastrofă - de exemplu când se 
înecaseră gemenii - deşi ea n-o spusese niciodată direct, el 
înţelesese că-l considera vinovat, dacă ar fi fost acolo, poate 
lucrul acela nu s-ar fi întâmplat. Ca şi atunci, simţea că îi 
dau lacrimile, dar şi le suprimă, ca şi atunci, ceea ce făcu 
să-i sporească durerea şi apăsarea din suflet. Dar „un tai- 
pan nu plânge niciodată”. Totdeauna se străduise să-i bage 
în cap lucrul acesta. Este primul lucru pe care şi-l amintea 
să i-l fi spus. 

— Tai-panul nu plânge niciodată, el este deasupra 
lacrimilor, tai-panul se luptă, ca Dirk, nu plânge niciodată, 
îşi duce povara - repeta ea la nesfârşit, deşi tatăl său 
plângea foarte uşor. 

Nu mi-am dat seama niciodată cât de mult îl dispreţuia. Ea 
nu plângea niciodată, nu-şi amintea s-o fi văzut plângând 
vreodată. Nici eu n-am să plâng. Am să-mi duc povara. Jur 
că voi fi demn să fiu tai-pan şi voi fi tai-pan. Niciodată n-o să 
mai fie „mamă” pentru mine. Tess, da, numai Tess. Îşi mută 
privirea asupra lui Jamie, simțindu-se îngrozitor de bătrân, 
de bătrân şi singur. 

— Hai să mergem la mal. 

Jamie dădu să spună ceva şi se opri. Pe chip i se aşternuse 
o expresie stranie. Apoi arătă cu degetul spre scaunul din 
faţa lor. Acolo erau alte pachete cu corespondenţă. 

— Ce e asta? 

— Asta este... este corespondenţa lui Wee Willie. Bertram, 
noul curier al Legaţiei este bolnav şi i-am spus că o să iau şi 
corespondenţa lor. Degetele lui Jamie tremurau la fel de 
tare ca şi vocea lui. Apucă teancul de scrisori. Erau legate 
cu o sfoară în cruce care era sigilată la mijloc, dar era 
relativ uşor să cauţi pe la colţ şi să găseşti cele două 
scrisori. Către amiralul Ketterer şi câtre Sir William. 


— Noi..., cu puţină răbdare şi..., şi noroc, ai putea, adică, 
aş putea să le scot de aici. 

Malcolm simţi că i se face părul măciucă: jefuirea Poştei 
Regale era o infracţiune pasibilă de pedeapsa cu 
spânzurătoarea. 

Cei doi bărbaţi rămaseră cu ochii aţintiţi la pachetul cu 
scrisori, tulburaţi, chinuiţi de temeri. Cabina devenise prea 
strâmtă. Malcolm nu spunea nimic şi se uita la Jamie care 
tăcea, amândoi vlăguiţi. Apoi, luând hotărârea de unul 
singur, Jamie întinse degete tremurătoare spre pachetul de 
scrisori. Dar gestul lui îl electriză pe Malcolm care luă şi el 
o decizie, se repezi la pachet, îl smulse din mâinile lui Jamie 
şi îl opri: 

— Nu, Jamie! 

— E singura cale, tai-pan! 

— Nu, nu este singura cale! Malcolm îndreptă sfoara, 
răsuflă uşurat văzând că sigiliul nu fusese rupt, apoi netezi 
scrisorile şi le puse la loc, peste celălalt teanc, simțind că nu 
poate suferi nici măcar să le atingă. Nu se poate, îngăimă el 
cu o voce abia auzită, în timp ce-şi simţea şi genunchii moi 
şi se dispreţui pentru această slăbiciune - dar slăbiciune 
era? N-am să-mi iert niciodată dacă... dacă ai fi prins şi... ei 
bine. Eu nu am atâta curaj... Nu e cinstit... 

Faţa lui Jamie era lac de sudoare. 

— Cinstit sau nu, cine o să ştie? Dacă n-o facem, nu avem 
nici o şansă. Poate că putem găsi un căpitan - poate de-ai 
lui Brock - au şi ei o navă săptămâna viitoare. 

Malcolm scutură din cap, cu mintea golită. Făcu un efort 
să se concentreze. Toată viaţa, ori de câte ori fusese în 
dificultate, se întrebase oare ce ar fi făcut în situaţia 
respectivă Dirk Struan tai-panul, dar nu reuşise niciodată 
să găsească răspunsul. 

Într-un târziu, sfârşit, spuse: 

— El ce ar fi făcut? Dirk Struan? 

Jamie îl revăzu imediat în memorie pe uriaşul diavol lângă 
care fusese şi el de câteva ori, pe atunci foarte tânăr şi abia 


sosit pe meleagurile astea. 

— Ar fi... - după o clipă, un zâmbet începu să i se schiţeze 
pe chip. Ar fi..., Dirk ar fi... da, asta este. Cred că ne-ar fi 
poruncit şi nouă şi şefului de echipaj, tuturor să coborâm la 
țărm şi ar fi pornit cu şalupa singur, „să-i facă nişte probe, 
pentru că ceva nu suna bine” şi după aceea, când ar fi ajuns 
în largul mării, la apă adâncă, ar fi deschis gurile de 
evacuare, s-ar fi asigurat că pachetul poştal este legat de o 
greutate solidă, în aşa fel să nu poată pluti, s-ar fi dus la 
pupa, ar fi aşteptat ca şalupa să se umple cu apă, în timp ce 
şi-ar fi aprins un trabuc, apoi ar fi înotat liniştit spre mal. S- 
a atins el de corespondenţă? Departe de mine gândul, 
băiatule! - zâmbetul lui Jamie era de-a dreptul îngeresc. 

— De ce nu? 

Înainte de întâmplarea de pe Tokaido, Malcolm fusese un 
înotător redutabil. Acum ştia că s-ar fi dus ca toporul la 
fund. 

— N-aş reuşi niciodată să mai ajung la mal. 

— Dar eu aş reuşi uşor, tai-pan. 

— Da, dar nu este problema ta, Jamie, şi chiar dacă ai 
reuşi, n-ai face decât să mai câştigi vreo săptămână, şi asta 
nu înseamnă nimic. Nu ne putem atinge de Poşta Majestății 
Sale! Hai să fim de acord să uităm tot ce s-a întâmplat. Da? 
Întinse mâna. Eşti un prieten adevărat. Cel mai bun prieten 
pe care l-am avut vreodată. lartă-mă dacă vreodată am fost 
dur cu tine. 

Jamie îi strânse mâna cu căldură. 

— Nu, n-ai fost. Am meritat cele ce mi-ai spus. Nu s-a 
întâmplat nimic. Tai-pan..., te rog, ar fi aşa de uşor. 

— Mulţumesc, nu. 

Pentru a zecea mia oară, Malcolm înţelese că el nu era 
Dirk Struan şi nu va putea face niciodată ceea ce putea face 
tai-panul, în cazul de faţă, nici să sustragă scrisorile, nici să 
scufunde toată corespondenţa. 

Înainte de Tokaido, poate că ar fi îndrăznit, dar acum... 
acum este de o mie de ori mai rău. lokaido, mereu Tokaido, 


îşi spuse el, cuvântul i se înfipsese în minte atât de adânc 
încât îi venea să urle. 

— Trebuie să mă descurc singur. 

Se târi şchiopătând pe uscat, apoi se duse acasă, în 
apartamentul său. Sticluţa era plină, dar nu luă nici o 
picătură, punând-o în sertar cu un gest hotărât, îşi trase cu 
greutate scaunul mai aproape de fereastră şi se cufundă în 
el cu un sentiment de uşurare. Am să înving, îşi promise el. 
Te rog, Dumnezeule mare, ajută-mă. Nu ştiu cum, dar 
Angeligue va fi a mea, am să înving durerea, opiul, 'Tokaido, 
şi pe Tess şi am să înving... Somnul îi fu adânc şi 
reconfortant. Când se trezi, Angeligque era lângă el şi îi 
zâmbea. 

— Bună ziua, dragule. O, dar ştiu că ai dormit bine. 
Aproape că e timpul să te schimbi pentru petrecere - ochii 
îi străluceau, se apropie de el, îl sărută şi îngenunche lângă 
el. Cum te mai simţi? 

— Când te văd mă simt fericit. 

Vocea lui era plină de dragoste, dar nu reuşea să acopere 
îngrijorarea... Asta o făcu să se decidă. Trebuia să-l smulgă 
din starea asta de exagerată sobrietate, ca să se poată 
bucura de petrecerea despre care spusese că va fi o 
sărbătoare. 

— Am o surpriză pentru tine, spuse ea cu un aer poznaş. 

— Ce anume? 

Angeligque se ridică în picioare şi începu să se învârtească 
de parcă ar fi dansat, iar rochia ei de după-amiază începu 
să se umfle. 

— Priveşte! spuse ea la un moment dat şi-şi ridică fusta şi 
jupoanele, dezvăluind întreaga lungime a picioarelor ei 
perfecte, îmbrăcate în ciorapi de mătase prinşi cu jartiere 
sub genunchi, cu un port-jartier peste chiloţeii mici, cu 
rânduri-rânduri de danteluţe. Malcolm se aşteptase să vadă 
pantalonaşii tradiţionali, până la genunchi care acopereau 
totul. Ceea ce văzu îl făcu să i se taie respiraţia. 

— Cristoase Dumnezeule..., şopti el. 


— Numai pentru bucuria ta, iubitule, spuse ea, roşind de 
propria-i îndrăzneală, râzând de fâstâceala lui, apoi îşi 
ridică cochet fustele deasupra capului pentru o clipă, 
lăsându-le imediat să cadă înapoi şi-şi făcu vânt spunând 
dintr-o suflare: 

— Este ultima modă: s-a terminat cu pantalonaşii! Gata cu 
pantalonaşii! Redactorul de la Le Figaro spunea că acuma 
unele dintre cele mai distinse doamne de la Paris nu mai 
poartă nici măcar chiloţi când merg la operă, şi asta pentru 
plăcerea secretă a iubiţilor lor. 

— Să nu îndrăzneşti, spuse el râzând, molipsit de 
exuberanţa ei, apoi Malcolm o prinse de mână şi o aşeză pe 
genunchii lui. Numai gândul la aşa ceva mă scoate din 
minţi. 

Fata îşi îngropă faţa în umărul lui, încântată de faptul că 
stratagema îi reuşise. 

— Cred că, mai târziu, după..., am să-ţi şoptesc la ureche 
în timpul vreunei cine din când în când, sau când o să 
dansăm că i-am uitat acasă, numai aşa, ca să-l necăjesc pe 
prinţul meu. Dar asta va fi numai când ne vom căsători şi 
numai ca să ne amuzăm. N-ai nimic împotriva modei noi, 
sper, fără pantaloni? 

— Bineînţeles că nu, răspunse el ca un om de lume, deşi, în 
sinea lui, cam avea. Dacă e modă, e modă. 

— Spuneai că petrecerea din astă-seară este o 
sărbătorire? 

Bucuria i se stinse pe dată. 

— Da, aşa era. Dar... ai răbdare cu mine, Angel. Peste 
câteva zile am să pot să-ţi spun motivul adevărat, dar va 
trebui să mai amân puţin. Între timp, vreau să ştii cât de 
mult te iubesc, te iubesc, te iubesc... 

Spre seară vremea deveni schimbătoare, dar nu influenţă 
cu nimic atmosfera de la petrecerea lui Malcolm. Sufrageria 
principală a clădirii Struan fusese concepută anume pentru 
acest scop şi lăsa de departe în urmă toate celelalte 
construcţii civile, cu excepţia clubului. Argint strălucitor, 


pahare de cristal, cel mai fin porțelan de Pekin, cei treizeci 
şi ceva de oaspeţi în haine de seară sau în uniforme de 
paradă. Hoag se scuzase, spunând că are febră. Cina fusese 
copioasă şi, ca de obicei, se prelungise. Acum, în murmure 
de aprobare, masa lungă era împinsă la perete - o manevră 
rară, dar aproape obligatorie atunci când Angelique era de 
faţă, căci toţi oaspeţii doreau să danseze cu ea. Cu excepţia 
lui Jamie, dar numai în seara aceea: printr-o înţelegere 
anterioară cu Malcolm, Jamie se făcu nevăzut, discret, în 
timpul vânzolelii ocazionate de mutarea mesei. 

— Îmi pare rău, dar nu prea mă simt în stare să dansez, 
am s-o şterg discret de aici, tai-pan. 

— Amândoi am jurat să uităm ce s-a întâmplat pe şalupă. 

— Nu este vorba de asta, dar vreau să-mi adun gândurile. 

În seara aceea, Angelique era singura doamnă prezentă. 
Celelalte două, ca şi Hoag, refuzaseră, spunând, cu regret, 
că sunt bolnave. Aşa că Angeligue era mereu solicitată la 
valsuri, şi polci cântate de Andre Poncin la un pian mare, 
importat în primăvară şi salutat cu aplauze la sosire. Regula 
era - câte un dans pentru fiecare oaspete, Angeligue avea 
voie să se odihnească după patru dansuri şi avea voie să se 
oprească oricând dorea. Faţa îi strălucea şi purta o 
crinolină nouă, de mătase roşie, cu verde, dar fără toate 
fiarele crinolinei, ceea ce îi sublinia talia şi îi scotea în 
evidenţă pieptul plin, sânii abia acoperiţi de decolteu, aşa 
cum decreta moda de la Paris, deplânsă de clerul absent şi 
devorată din ochi de toţi bărbaţii din încăpere. 

— Destul, mes amis, spuse ea după o oră, în ciuda 
rugăminţilor celor care nu apucaseră să danseze nici măcar 
o dată cu ea. 

Se întoarse la Malcolm, făcându-şi vânt cu evantaiul foarte 
înfierbântată. Malcolm şedea în capul mesei, pe un scaun 
mare de stejar sculptat, înveselit de vin şi brandy. Îi făcea 
foarte multă plăcere s-o vadă dansând, la fel ca tuturor 
celorlalţi, deşi, ca de obicei, se simţea cumplit de frustrat de 
faptul că nu-i ceruse primul dans şi nici pe ultimul, aşa cum 


ar fi fost dreptul lui. Fusese un dansator de excepţie. 
Angeligue se aşeză pe braţul scaunului său. Malcolm îşi 
trecu uşor braţul în jurul taliei, în timp ce braţul ei i se 
odihnea pe umeri. 

— Dansezi minunat, Angel. 

— Niciunul din ei nu e ca tine, şopti ea. Asta m-a atras 
prima oară la tine, prinţule... 

Exclamaţii de bucurie o întrerupseră. Constată stingherită 
şi înciudată, că degetele lui Andre atacaseră primele 
acorduri lente, seducătoare, ale can-can-ului. Supărată, 
Angeligue scutură din cap şi nu se clinti din loc. Spre 
surpriza ei şi delectarea celor prezenţi, Pallidar şi Marlowe 
se îndreptară spre mijlocul sălii, cu nişte prosoape legate în 
jurul brâului peste uniformă în chip de fuste, muzica intră 
în tempo-ul normal, iar cei doi începură să ţopăie şi să salte, 
parodiind dansul care scandalizase lumea civilizată în afara 
graniţelor Parisului. Dansau din ce în ce mai repede şi mai 
repede, ridicându-şi aşa-zisele fuste tot mai sus şi mai sus, 
acompaniaţi de strigătele de încântare ale asistenţei. Toată 
lumea bătea ritmul în mese, din ce în ce mai repede, până 
când cei doi, roşii la faţă şi transpiraţi în uniformele lor 
strâmte, făcură un ultim salt de încheiere şi se prăbuşiră 
ghemuiţi, extenuaţi, în aplauzele frenetice, de-a dreptul 
asurzitoare ale celor de faţă care strigau: „Encore, encore”. 
Râzând împreună cu toţi ceilalţi, Malcolm o eliberă pe 
Angeligue care se duse spre cei doi, îi ajută să se ridice şi îi 
lăudă pentru eforturile lor. Pallidar gâfâia şi se făcea că 
geme: 

— Cred că mi-am distrus definitiv spinarea. 

— Şampanie pentru armată, rom pentru marină, decretă 
Angelique. 

Îi luă de braţ pe amândoi şi îi aduse în faţa lui Malcolm ca 
să primească şi alte felicitări. Îi zâmbi şi-i spuse: 

— Can-can-ul nu prea e pentru mine acum, iubitule, ce 
zici? 

— Ar fi cam prea mult. 


— Zău aşa, adăugă Marlowe. 

— Da, încuviinţă Malcolm, schimbând cu Ang6lique un 
zâmbet complice la gândul secretului lor. 

Când Andre începu din nou să cânte, alese un vals. Era 
suficient ca Angelique să-şi arate gleznele în timpul 
piruetelor, dar nu şi să dezvăluie gestul îndrăzneţ de a nu 
purta pantalonaşi. Doar el îi arătase articolul din Le Figaro 
şi o încurajase, cunoştea deci şi el secretul. O urmărise 
toată seara, pe ea şi pe toţi cei care suspinau în jurul ei, în 
frunte cu Babcott, care îi depăşea cu un cap pe toţi. Îi 
privise apoi pe cei doi frumoşi ai serii, Pallidar şi Marlowe, 
încercând să uite pentru o clipă coşmarul personal, să iasă 
din cercul secretelor care îl copleşeau, în timp ce Angeligue 
dansa cu Sir William. Râzând în sinea lui, Andre îşi lăsă 
mintea să zburde în voie, în timp ce degetele îi alergau pe 
clape. Ce-ar face toţi ăştia dacă ar şti ceea ce ştiu eu? 
Despre cercei, despre avort şi cum m-am descotorosit eu de 
dovezile crimei? Şi-ar întoarce faţa de la ea ca de la o 
leproasă, toţi fără excepţie, chiar şi Struan care acum pare 
bolnav de dragoste, ba el chiar mai mult decât oricare altul. 
Dacă lucrurile ar fi ceva mai altfel, dacă aş fi la Paris cu ea, 
sprijinit de Nobila Casă cu puterea şi banii ei şi de un soţ 
îndrăgostit, dar invalid, ce de secrete aş mai putea obţine! 
Angeligue ar avea nevoie de o oarecare pregătire în arta de 
a fi femeie, atât de grea, de altfel, i-am putea înveli 
ghearele în miere şi ar deveni un exemplar cu adevărat 
clasic, orice salon şi orice pat ar fi fericit s-o primească şi o 
dată ce va fi muşcat din Marea Vânătoare, puiculiţa asta 
vicleană va şti să se înfrupte din plin şi să-i placă. Oare va 
ajunge şi în patul meu? Mai devreme sau mai târziu, fără 
îndoială, dacă aş vrea să mai strâng şurubul, dar acum n-o 
mai doresc şi n-am să mă culc cu ea decât ca să mă răzbun. 
Este mult mai amuzantă ca jucărie şi sunt puţine lucruri 
amuzante în lumea asta... 

— Minunată idee, Andre! Phillip 'Tyrer se apropie de el 
radiind de bucurie. Settry zicea că tu ai pus totul la cale cu 


ei. 

— Ce anume? 

— Can-can-ul. 

— A, da, spuse Andre, degetele lui mai continuară câteva 
măsuri din vals, apoi se opriră. E timpul să facem o pauză, 
hai să bem ceva, spuse el, hotărând că sosise momentul să-l 
pună pe Tyrer cu botul pe labe, căci erau în public şi acesta 
nu putea riposta prea vehement. Am auzit că contractul 
unei anumite doamne valorează cât salariul unui ministru, 
spuse el în franceză şi văzu că Tyrer roşeşte stânjenit şi 
aruncă priviri de jur-împrejur. 

— Pe Dumnezeul meu, nu te teme, eu nu sunt o persoană 
indiscretă, Phillip, prietene, nu te teme. Am în vedere numai 
interesul tău - zâmbi amintindu-şi de întâlnirea lor de la 
castelul Yedo. Chestiunile de inimă nu au nimic a face cu 
chestiunile de stat, deşi am convingerea că Franţa ar trebui 
să se bucure şi ea de pradă alături de Marea Britanie, nu? 

— Da... sunt de acord, Andre, da..., tratativele nu merg 
prea bine, da..., mi-e teamă că s-au împotmolit într-un 
punct mort. 

— Ar fi mai bine să vorbim în franceză, ce zici? 

— Da, da, ai dreptate, spuse Phillip, scoţându-şi batista şi 
ştergându-şi elegant transpiraţia care îi inundase brusc 
faţa. 

— Nu mi-am închipuit că o să fie aşa de greu. 

Andre îi făcu semn să vină mai aproape. 

— Ascultă, pot să te învăţ cum să rezolvi asta: nu te duce la 
ea în noaptea asta, chiar dacă ai o întâlnire fixată - mai că-i 
veni să râdă văzând mutra nefericită a lui Tyrer care 
rămăsese cu gura căscată. De câte ori ţi-am spus că trebuie 
să cunoşti anumite secrete ale vieţii de aici. Cred că am să 
te pot ajuta..., dacă ai nevoie de ajutor. 

— O, da, te rog, sigur că da. 

— Atunci... 

Amândoi îşi aruncară privirile spre o masă de ruletă care 
fusese instalată la celălalt capăt al încăperii, de unde se 


auzeau exclamaţii vesele şi aplauze, când Angelique câştigă 
pe dublu zero - nu se juca pe bani în noaptea aceasta, 
numai aşa, pentru amuzament, pe monede mici, chinezeşti, 
de bronz. Vargas făcea pe crupierul. Tyrer oftă. 

— Norocoasă şi la joc, norocoasă şi în dragoste. 

— Dar ea se zbate să câştige, spuse Andre tăios şi iritat. Şi 
tu ar trebui să faci la fel. Ascultă, anulează rendez-vous-ul 
din noaptea aceasta cu Fujiko. O, ştiu că Raiko o pregăteşte 
special pentru tine - nu, nu mi-a spus Raiko nimic, una din 
fetele ei mi-a vorbit de treaba asta. Nu te duce acolo şi nici 
nu trimite vorbă că nu te duci, pur şi simplu du-te la alt han, 
să zicem la Hanul Crinului, ia o fată de acolo, pe cea mai 
frumoasă, una pe nume Yuko... 

— Dar, bine, Andre, nu vreau să... 

— Dacă nu vrei să te culci cu ea, pune-o să-ţi facă plăcere 
în alt fel, sau îmbată-te, sau prefă-te că te-ai îmbătat. Te rog 
să mă crezi că nu ai nimic de pierdut. Mâine dimineaţă, 
când Nakama o să aducă vorba despre Fujiko, sau despre 
contractul cu Raiko, fă-te că nu auzi şi mâine seară repetă 
figura. 

— Dar... 

— Ori de câte ori Nakama va pomeni despre treaba asta, 
fă-te că nu auzi şi nu-i spune nimic altceva decât că hanul 
Crinului este mult mai promiţător şi pune-i în vedere tăios 
să nu vorbească cu nimeni despre asta şi mai ales să nu 
pomenească nimic faţă de mama-san Raiko. Ai înţeles până 
aici? 

— Da, dar nu crezi că... 

— Nu, dacă nu vrei să înnebuneşti şi s-o obţii pe Fujiko la 
un preţ cât de cât rezonabil, o să te stoarcă oricum, Phillip, 
dar nu contează, însă nu este permis chiar să te jefuiască, 
este vorba de cinstea obrazului tău. Nu discuta acest plan 
cu Nakama şi poartă-te aşa cel puţin o săptămână. 

— Dumnezeule mare, Andre, o săptămână? 

— Trei săptămâni ar fi şi mai bine, bătrâne - Andre era 
amuzat de figura jalnică a lui Tyrer. Îţi salvez nu numai o 


mare sumă de bani, ci te feresc şi de alte neplăceri. Este 
foarte important să te comporţi ca şi cum nu ţi-ar păsa 
defel, că nu te interesează nici tergiversarea lor, nici 
preţurile exagerate menţionate de Raiko, mai ales când 
este vorba de o persoană oficială de importanţa ta! Ar fi 
bine să-i arunci şi lui Nakama chestia asta o dată sau de 
două ori. Dar nu mai mult, e un tip foarte inteligent. 

— Da, da, şi ştie o mulţime de lucruri. 

Da, îşi zise Andre, şi a cam venit timpul să le ştiu şi eu, 
ceea ce ţi-a spus el ţie şi ceea ce am mirosit eu singur! Este 
interesant că ştie englezeşte - mulţumesc lui Dumnezeu, 
spionii mei stau cu urechile ciulite, nu numai cu ochii 
deschişi. Lucrul acesta explică multe, deşi nu înţeleg de ce 
nu vorbeşte niciodată engleză cu mine şi nici japoneză când 
îl găsesc singur. Presupun că i-a interzis Willie. 

— Nu, continuă el liniştit, Raiko o să mă roage de o mie de 
ori să intervin şi să-i mijlocesc o întâlnire. După vreo 
săptămână am să fiu de acord, dar cam fără chef. Să nu-l 
laşi pe Nakama să se mai amestece în nici un fel şi când ai 
s-o vezi din nou pe Raiko să fii dur, la fel şi cu Fujiko. 
Trebuie să fii convingător, Phillip. 

— Dar... 

— Spune-i lui Raiko că a avut dreptate când a spus că 
trebuie să aibă în vedere în primul rând interesul tău, mai 
ales că tu eşti o persoană oficială foarte importantă, insistă 
pe chestia asta, mulţumeşte-i că ţi-a dat timp să analizezi 
chestiunea atent. Că eşti întru totul de acord că este mai 
bine să fii prudent şi să cumperi acum contractul unei fete 
nu este o idee bună. Foloseşte acest termen şi nu menţiona 
numele lui Fujiko - nu uita că, din punctul lor de vedere, în 
stadiul actual, nu negociaţi decât o marfă ca oricare alta, nu 
este vorba de doamna pe care o adori. Mulţumegşte-i lui 
Raiko şi spune-i că, datorită ajutorului ei, te-ai gândit mai 
atent şi ai înţeles că a cumpăra acum un contract ar fi o 
greşeală. Vei închiria „serviciile fetei” din când în când, iar 


dacă „femeia” e ocupată, shigata ga nai, nu contează - viaţa 
e scurtă etc., etc. 

Tyrer ascultase cu atenţie şi înţelegea că Andre are 
dreptate, dar se posomorâse la gândul de a nu o vedea pe 
Fujiko timp de o săptămână, căci şi-o imagina deja suferind 
sub coapsele tuturor gai-jinilor din Yokohama. 

— Sunt... sunt de acord cu ceea ce spui, dar nu, nu cred 
că... nu cred că am să pot, adică, vreau să spun să mă 
prefac. 

— Trebuie. Şi de ce să nu poţi? Şi ei se prefac tot timpul. 
Nu ai observat că pentru ei minciuna este adevăr şi 
adevărul minciună? Femeile nu au nici o opţiune, mai ales 
în Lumea Plutitoare. Bărbaţii? Cu ei e şi mai rău. Aminteşte- 
ţi de Bakufu, de Consiliul Bătrânilor, ce zici de ei şi de 
Nakama, mai ales de Nakama? Sunt însă mari maeştri ai 
jocului, asta-i tot. De ce să fii un cobai, de ce s-o laşi pe 
Raiko să te umilească şi, în acelaşi timp, să arunci nişte 
sume pe care nu ţi le poţi îngădui şi n-ai să ţi le poţi permite 
niciodată, în mâinile ei hrăpăreţe, numai pentru că încerci 
să-ţi potoleşti o dorinţă fără sfârşit cu care ne-a blagoslovit 
Dumnezeu? 

Andre fu scuturat de un fior. Cunoştea capcana. Era chiar 
în ea, în clipa aia. Raiko îl silise să treacă peste limitele 
posibilităţilor lui financiare. Ba nu este adevărat, îşi spuse el 
iritat. Este foarte bine să deformezi adevărul şi să spui 
minciuni celorlalţi oameni, dar nu trebuie să procedezi aşa 
şi cu tine însuţi, căci eşti pierdut. Adevărul este că am ajuns 
la limită şi am trecut peste ea cu mare bucurie. Acum 
şaptesprezece zile. În clipa în care Raiko mi-a arătat fata... 
În clipa în care am văzut-o, cu părul negru ca pana 
corbului, cu pielea de alabastru şi ochii migdalaţi, am ştiut 
că am să-i dau lui Raiko şi sufletul din mine şi că voi păşi în 
Prăpastia Veşnică pentru a fi a mea. Eu, Andre Poncin, 
slujitor al Franţei, maestru în arta spionajului, ucigaş, 
expert în toate ticăloşiile omeneşti, eu, marele cinic, m-am 
îndrăgostit într-o clipă. Nebunie! Dar adevărat! în clipa în 


care fata a ieşit din încăpere, lăsându-mă neajutorat şi 
năucit, am îngăimat cu mare greutate: 

— Raiko, te rog. Plătesc oricât spui. 

— Îmi pare nespus de rău, Furansu-san, marfa aceasta 
costă mai mult decât îndrăznesc eu să spun, chiar dacă va fi 
de acord să meargă cu tine, dar încă nu a fost de acord. 

— Orice sumă, plătesc. Te rog s-o întrebi dacă consimte. 

— Bineînţeles. Te rog să vii din nou mâine, la lăsatul serii. 

— Nu, te rog, întreab-o acum, am să aştept. 

Trebuise să aştepte aproape două ore. În timp ce aştepta, 
se frământa şi se ruga şi spera şi murea şi iar spera şi iar 
murea. Când se întoarse Raiko şi îi văzu chipul consternat, 
începu să moară din nou, dar reveni cu grăbire la viaţă 
când ea îi spuse: 

— Numele ei este Hinodeh, ceea ce înseamnă Răsărit-de- 
Soare. Are douăzeci şi doi de ani şi a spus da, dar mai sunt 
şi unele condiţii, în afară de bani. 

— 'Tot ce doreşte Hinodeh. 

— Mai bine să asculţi întâi! 

— Raiko era mai gravă decât o văzuse el vreodată. 
Hinodeh spune că va fi consoarta ta, nu ţiitoarea ta timp de 
un an şi o zi. Dacă în acea ultimă zi va decide să rămână cu 
tine, îţi va da spiritul ei, inochi şi va mai sta cu tine încă un 
an, şi apoi încă unul şi tot aşa până se va hotări să te 
părăsească, sau tu te vei plictisi de ea. Dacă doreşte să 
plece, juri să-i redai libertatea? 

— De acord. Când începem? 

— Aşteaptă, Furansu-san. Asta nu e tot. În casa ta nu vor fi 
nici un fel de oglinzi şi nu vei aduce nici o oglindă. Când se 
dezbracă, încăperea va fi întotdeauna în întuneric, cu 
excepţia primei dăţi. O poţi vedea o singură dată, Furansu- 
san. Apoi, în momentul în care apare... orice semn... sau 
început de desfigurare, te vei prosterna fără ezitare în faţa 
ei şi o vei binecuvânta şi vei fi martorul ei şi îi vei da cupa cu 
otravă sau cuțitul şi vei rămâne de faţă până la moartea ei 
pentru a aduce omagiu sacrificiului ei. 


Mintea îi scăpă de sub control. 

— Până moare? 

— Spunea că preferă cuțitul, dar nu ştie ce aleg gai-jinii. 
Când reuşi, în sfârşit, să-şi repună creierul în funcţiune, el 


spuse: 
— Eu... eu, ăăă, să judec, dacă este un început de 
desfigurare? 


Raiko ridică din umeri: 

— Tu sau ea, nu contează. Dacă ea se hotărăşte să-ţi ceară 
asta, trebuie să-ţi ţii promisiunea. Toate acestea vor fi 
înscrise în contract. Eşti de acord? 

După ce rumegă pe îndelete, cântări toată grozăvia 
situaţiei şi se împacă cu ea, spuse: 

— Aşadar, boala ei este numai la început, încă nu are 
semne? 

Ochii lui Raiko erau necruţători, vocea blândă, în timp ce 
rostea cuvintele ca o sentinţă, liniştea din cameră era atât 
de apăsătoare. 

— Hinodeh nu are nici o boală, Furansu-san. Nici o boală, 
este fără stigmat. 

Andre simţise că îi plesneşte capul la auzul acestui „fără 
stigmat” care îi răsuna mereu ca un ecou, părând că-i 
strigă: „Dar tu eşti stigmatizat!” 

— Dar, de ce, ce ce...? Ea ştie, atunci de ce e de acord? 
Ştie de boala mea? 

O servitoare care aştepta pe veranda de afară, 
înspăimântată de răcnetul lui, deschise paravanul shoji. 
Dar, la un semn al lui Raiko îl închise ascultătoare la loc. 
Raiko sorbi delicat din sake. 

— Bineînţeles că ştie, Furansu-san. Îmi pare nespus de 
rău. 

EI îşi şterse saliva care îi apăruse la colţurile gurii. 

— Atunci de ce este de acord? 

Şi din nou se izbi de acea lume ciudată. 

— Hinodeh nu mi-a spus, îmi pare rău. În înţelegerea mea 
cu ea e trecut faptul că nu trebuie s-o oblig să-mi spună şi 


trebuie să fii şi tu de acord cu asta. Nu trebuie s-o silim să 
ne spună, a zis că ne va spune când va considera ea de 
cuviinţă. Raiko răsuflă adânc. Îmi pare rău, dar trebuie să 
fii de acord să se scrie aşa şi în contract. Aceasta este 
condiţia din urmă. 

— Sunt de acord. Te rog să faci contractul... 

După o perioadă de adevărată agonie - câteva zile - 
contractul fusese semnat şi pecetluit şi apoi plecă cu 
Hinodeh, el stigmatizat şi ea nestigmatizată, în culmea 
frumuseţii ei de femeie şi mâine din nou va... Andre fu cât 
pe-aci să leşine când o mână îl apucă de umăr, îl scutură şi 
se trezi din nou în salonul lui Struan. Era Phillip care îl 
întreba: 

— Andre, ce este, nu te simţi bine? 

— Ce? O, da... mormăi Andre. 

Inima îi bătea nebuneşte, o sudoare rece îi făcea carnea să 
se încrânceneze pe el, când îşi amintea cuvintele: „fără 
stigmat” şi se gândea că va trebui să fie o primă oară, se 
îngrozea de clipa aia. Şi apoi mâine, o... 

— Scuză-mă..., am avut senzaţia că-mi văd propriul 
mormânt! - simţi dintr-o dată că încăperea îl apasă, că are 
nevoie de aer, se ridică şi porni împleticindu-se. Roagă.-l... 
roagă-l pe Henri să cânte, eu... eu nu mă simt... scuzaţi-mă, 
trebuie să plec... 

Uluit, Tyrer privea în urma lui. Babcott ocoli masa de 
ruletă şi se apropie de el. 

— Ce s-a întâmplat cu el? Arăta de parcă ar fi văzut o 
stafie. 

— Nu ştiu, George. Era foarte bine, n-avea nimic, şi dintr-o 
dată s-a făcut alb ca varul, curgeau apele pe el şi mormăia 
ceva de neînțeles. 

— Aţi vorbit despre ceva anume? 

— Nu cred, mă sfătuia cum să mă port cu Fujiko şi Raiko, 
nu era vorba despre el. 

Îl urmăriră cu privirea pe Andre care părăsea camera de 
parcă uitase de toată lumea. Babcott ridică din sprâncene. 


— Nu e în apele lui, de obicei e băiat de viaţă. 

Sărmanul băiat, îşi spuse Babcott în sinea lui, trebuie să 
fie din cauza bolii lui - să-mi ajute Dumnezeu să-i găsească 
un tratament, dar-ar Domnul să existe un tratament. 

— Şi dacă tot vorbim de băieţi de viaţă, nu ştiam că eşti un 
dansator atât de bun. 

— Nici eu, răspunse uriaşul, izbucnind în râs. Am fost 
inspirat, mademoiselle inspiră pe toată lumea, căci eu, de 
regulă, dansez ca un rinocer - îi aruncară amândoi o privire 
pe furiş. Are un farmec extraordinar fata asta şi un râs atât 
de molipsitor. 

— Da. Malcolm e un om norocos. Scuză-mă, trebuie să mă 
duc să-l rog pe Henri să-l însoţească pe Andre... 

Babcott o urmărea pe Angelique. Ce curios că un doctor 
poate examina o pacientă fără să se tulbure, chiar când e 
vorba de o pacientă ca ea, îşi spunea el. Nu m-am simţit 
excitat niciodată când am consultat-o, la Kanagawa sau aici, 
deşi nu am examinat-o niciodată mai intim, n-a fost 
niciodată nevoie, decât acum câteva săptămâni când a avut 
neplăceri legate de ciclu. Atunci ar fi fost nevoie de un 
examen mai amănunţit, deşi n-a fost de acord. N-am mai 
văzut-o niciodată atât de palidă şi cu buzele atât de albe. 
Dacă stau să mă gândesc, s-a purtat foarte ciudat, nu m-a 
lăsat deloc să mă apropii de ea, m-a lăsat să intru la ea în 
cameră numai o clipă, de parcă aş fi fost străin, deşi în 
seara precedentă, când îi înapoiasem crucifixul, i-am 
ascultat inima, pieptul şi stomacul şi s-a comportat ca o 
pacientă normală. Îmi amintesc că avea un puls cam agitat, 
fără vreun motiv anume. Curioasă comportare! Oare să-mi 
fi scăpat ceva? se întrebă el, urmărind-o cu privirea. Era la 
masa de ruletă, debordând de vitalitate, bătând din palme 
cu o bucurie copilărească când câştiga pe roşu sau pe 
negru, în timp ce Sergheiev şi ceilalţi o învățau rafinamente 
ale artei jocului de noroc. E ciudat că nu poartă cruciuliţa, 
aşa cum fac cei mai mulţi catolici, cu atât mai mult cu cât 
era un dar de la adorata ei mamă. 


— A fost o petrecere extrem de reuşită, Malcolm, spuse Sir 
William, apropiindu-se de el şi înăbuşindu-şi un căscat. E 
timpul să mă retrag. 

— Nu mai doriţi un brandy? Malcolm şedea la gura 
căminului, unde flăcările abia mai pâlpâiau acum. 

— Nu, mulţumesc, am băut destul. Este o lady, Malcolm. 

— Da, consimţi el mândru, înmuiat acum de vin şi de 
brandy, băuturile îi mai amorţeau durerile şi îi calmau 
panica provocată de gândul la viitor, nu erau la fel de 
puternice ca doctoria aceea, îşi zise el, dar nu contează, 
este, oricum, mai bine. 

— Bine, noapte bună! Sir William se întinse. O, apropo, ai 
putea să treci mâine pe la mine, la orice oră îţi convine. 

Malcolm privi imediat spre el, iar gândul la scrisoarea 
maică-şi îl făcu să simtă ace de gheaţă în stomac. 

— Să zicem, la unsprezece? 

— Perfect, la orice oră. Dacă te răzgândeşti, îmi spui. 

— Nu, la unsprezece. Dar despre ce este vorba, Sir 
William. 

— Poate aştepta până mâine, nu-i nimic urgent. 

— Despre ce este vorba, Sir William? - simţi cum îi creşte 
neliniştea. Este vorba de scrisoarea de la mama, nu-i aşa? 
Mi-a spus că v-a scris şi dumneavoastră cu poşta de astăzi. 

— Da, aşa este, dar nu-i numai asta problema. Am fost 
avertizat că voi primi o scrisoare. Prima problemă era 
Norbert, acum că s-a întors. Sper că acest duel stupid v-a 
ieşit din cap la amândoi. 

— Bineînţeles. 

Sir William mormăi fără să pară prea convins, dar nu 
comentă în nici un fel. Nu putea face nimic decât să 
avertizeze ambele părţi, iar dacă nu era ascultat, să aplice 
legea. 

— Sunteţi avertizaţi amândoi. 

— Mulţumesc. Şi al doilea lucru? 

— În al doilea rând am fost informat oficial despre planul 
guvernului de a interzice comerţul cu opiu tuturor navelor 


britanice, de a distruge plantațiile noastre de opiu din 
Bengal şi de a le replanta cu ceai. Întrucât dumneata ai 
condus delegaţia care a pus întrebări şi s-a plâns de aceste 
zvonuri, am dorit să fii primul care află. 

— Asta o să ne distrugă comerţul în Asia, comerţul cu 
China şi va dăuna enorm economiei britanice. 

— În planul imediat va cauza, ce-i drept, multe necazuri 
Ministerului de Finanţe, dar este singura atitudine morală. 
O măsură care ar fi trebuit luată cu mulţi ani în urmă. 
Bineînţeles că îmi dau seama de dificultatea rezolvării 
problemei argint-opiu-ceai şi de haosul pe care îl va crea în 
veniturile ţării - Sir William îşi suflă nasul, sătul până peste 
cap de această problemă care tracasase şi hărţuise 
Ministerul de Externe ani de zile. Mi se pare că am răcit. Ţi- 
aş sugera să convoci o şedinţă pentru săptămâna viitoare, 
să vedem cum putem reduce la minimum urmările acestui 
haos. 

— O să aranjez! 

— Este o idee foarte bună să avem plantaţii proprii de 
ceai, dragă Malcolm, spuse Sir William. O idee minunată! Ar 
putea să te intereseze faptul că primele plantaţii de probă 
din Bengal au fost obţinute cu seminţe scoase prin 
contrabandă din China şi aduse în grădinile Kew de Sir 
William Longstaff, guvernatorul Hong Kong-ului, pe vremea 
bunicului dumitale, atunci când s-a întors acasă. 

— Da, ştiu, am şi gustat ceaiul acela, este amar şi negru şi 
nu are nimic din delicateţea ceaiului chinezesc, nici măcar a 
celui japonez, spuse Malcolm impacientat, ceaiul putea 
aştepta oricum până a doua zi. Altceva? întrebă el. 

— În sfârşit, scrisoarea mamei dumitale, adăugă Sir 
William pe un ton oficial. Nu este căderea Guvernului 
Majestății Sale şi a oficialităților să se amestece în viaţa 
particulară a cetăţenilor. Cu toate acestea, mama dumitale 
subliniază faptul că eşti minor, că ea este părintele 
supravieţuitorilor şi tutorele dumitale legitim. Am obligaţia 
să nu aprob nici un fel de căsătorie fără consimţământul 


tutorelui, în cazul de faţă, al ambilor tutori, al dumitale şi al 
fetei. Îmi pare rău dar legea e lege. 

— Legile mai pot fi şi ele ocolite. 

— Unele legi, Malcolm, spuse Sir William blând. Ascultă, 
nu ştiu ce probleme sunt între tine şi mama ta şi nici nu 
doresc să aflu - mi-a atras atenţia şi asupra articolului din 
Times care poate fi interpretat în fel şi chip, nu întotdeauna 
şi nu neapărat în bine. Când te vei întoarce în Hong Kong 
sunt sigur că o vei convinge să treacă de partea dumitale şi, 
oricum, vei deveni major în mai, ceea ce înseamnă destul de 
curând. 

— Nu e aşa, Sir William, spuse el, amintindu-şi şi de sfatul 
pe care îl primise de la Gordon Chen, sfaturi de la bărbaţi 
care nu ştiu ce este dragostea, îşi zise el fără răutate, mai 
curând cu milă. Mai sunt o mie de ani până atunci. 

— Chiar şi aşa, sunt sigur că va fi bine pentru amândoi. Şi 
Henri gândeşte la fel. 

— Aţi discutat chestiunea şi cu el? 

— În particular, desigur. Consulul francez din Hong Kong o 
cunoaşte pe Angelique şi ştie şi de afecțiunea pe care ţi-o 
poartă fata, mai bine zis, de afecțiunea voastră reciprocă. 
Este o fată minunată şi va fi o soţie minunată, indiferent ce 
probleme ar avea tatăl ei. 

Malcolm roşi. 

— Ştiţi şi despre el? 

Chipul lui Sir William se înăspri şi mai tare. 

— Oficialităţile franceze din Siam sunt foarte îngrijorate, 
spuse el cu delicateţe. Evident că l-au informat şi pe Henri, 
care, pe bună dreptate, m-a informat la rândul lui pe mine, 
cerându-mi ajutorul. Scuză-mă, dar este vorba de o 
chestiune de interes public. De fapt, trebuie să fii conştient 
de faptul că tot ceea ce se referă la Nobila Casă este o 
chestiune de interes public, adăugă el abătut, căci îi plăcea 
Malcolm şi regreta atacul bestial de pe Tokaido. Acesta este 
preţul renumelui, nu-i aşa? mai spuse Sir William. 


— Dacă..., dacă mai aflaţi ceva, aş aprecia foarte mult 
dacă... dacă mi-aţi comunica cât mai curând. 

— Da, am să te ţin la curent. În particular. 

Malcolm puse mâna pe sticla cu brandy: 

— Sunteţi sigur că nu mai doriţi? 

— Nu, mulţumesc. 

— Există vreun răspuns la problema mea? 

— Ţi l-am dat deja - Sir William se strădui să păstreze un 
ton neutru pentru a-şi ascunde iritarea, ca şi când câteva 
luni ar avea o importanţă atât de mare, fata nu moare aşa 
cum a murit Vertinskaia şi nu e nici pe departe atât de 
minunată ca aceea! Ziua dumitale de naştere va veni în 
curând şi până la Hong Kong nu sunt decât opt sau nouă 
zile de drum. Bineînţeles că vei fi bine venit mâine la ora 
unsprezece, ca să mai stăm puţin de vorbă. Noapte bună, 
Malcolm, şi încă o dată, mulţumesc pentru petrecere. 

Era trecut de miezul nopţii. Malcolm şi Angelique se 
sărutau pătimaş pe coridorul dintre apartamentele lor 
învecinate. Coridorul era cufundat în întuneric, nu erau 
decât câteva lămpi pentru noapte. Angelique încerca să se 
stăpânească, dar îl dorea şi ea pe Malcolm, din ce în ce mai 
mult, cu fiecare zi care trecea, căldura lui o încălzea şi pe 
ea, iar în seara aceea îl dorea mai mult ca oricând, la fel ca 
şi el. 

— Je t'aime, murmură ea din toată inima. 

— Je t'aime aussi, Angel. 

Angeligque îl sărută încă o dată, îmbrăţişându-l, apoi se 
retrase din nou de pe marginea abisului şi-şi recăpătă 
suflarea. 

— Je t'aime. A fost o petrecere atât de frumoasă. 

— “Tu ai fost ca o şampanie. 

Angeligue îl sărută pe ureche, petrecându-şi braţele în 
jurul gâtului lui. Înainte de Tokaido trebuia să se ridice pe 
vârfuri. Ea nu-şi dădu seama de diferenţă, el însă, da. 

— Îmi pare aşa de rău că trebuie să dormim separat. 


— Şi mie. Dar nu mai e mult, spuse el, durerea îl săgetă 
din nou, dar o suportă. Aşa, făcu el, privind-o lung în ochi. 
Somn uşor, iubita mea. 

Buzele lor se atinseră din nou şi-şi murmurară noapte 
bună o dată şi încă o dată. Apoi se auzi zăvorul de la uşa ei. 
Malcolm îşi luă cârjele şi se târi spre apartamentul său, 
fericit şi trist, îngrijorat şi hotărât în acelaşi timp. Seara 
fusese un adevărat succes, Angeligue fusese mulţumită, 
oaspeţii lui se simţiseră foarte bine, iar el îşi ascunsese 
dezamăgirea cauzată de eşuarea planurilor şi reuşise chiar 
să depăşească momentul acela stânjenitor cu 
corespondenţa, şi nu-i permisese lui Jamie să ia hotărâri în 
locul lui. Hotărârea aceea fusese corectă, îşi spusese el, deşi 
Dirk ar fi procedat altfel. Nu contează, eu n-o să pot fi 
niciodată ca el, dar eu sunt în viaţă şi el e mort, iar avocatul 
mi-a promis să caute o soluţie şi pentru scrisorile mamei şi 
pentru noua întorsătură a norocului meu. 

— Trebuie să fie o ieşire, tai-pan, spusese avocatul, trebuie 
să existe un răspuns. Am să inventez ceva înainte de a pleca 
la Hong Kong, ai nevoie de acea dovadă, orice s-ar 
întâmpla. 

Ochii i se îndreptară spre uşa dintre apartamentele lor 
care rămânea permanent zăvorâtă pe timpul nopţii cu 
asentimentul amândurora. N-am să mă mai gândesc la 
Angelique, nici la zăvor, nici la faptul că este singură. Nici la 
eşecul planului meu cu căsătoria. Mi-am făcut această 
promisiune şi am să mi-o ţin. Mâine am să mă gândesc la 
ziua de mâine! 

Ca de obicei, jumătatea de carafă de vin se afla pe 
noptiera lui, împreună cu câteva fructe - mandarine, mango 
de la Nagasaki, apoi brânză englezească, ceai rece pe care 
îl bea întotdeauna în loc de apă, un pahar şi o sticluţă mică. 
Patul era făcut, cămaşa lui de noapte întinsă pe el. Uşa se 
deschise deodată. 

— Hello, tai-pan. 


Era Chen, valetul Numărul Unu, cu zâmbetul lui care îi 
dezvăluia toţi dinţii şi care îi plăcea atât de mult - Chen 
avusese grijă de el dintotdeauna, de când îşi putea aduce 
aminte, de când Ah Tok îi fusese amah, amândoi foarte 
credincioşi, foarte posesivi şi amândoi foarte neciopliţi. Era 
scund şi foarte puternic, cu o coadă de păr viguroasă, o faţă 
rotundă pe care se lăfăia în permanenţă un zâmbet ce nu se 
regăsea întotdeauna şi în ochii lui. 

— Petrecerea ta a fost demnă de împăratul Kung. 

— Ayeeyah, spuse Malcolm amărât imediat, căci ştia ce 
vrea să spună bătrânul. Fie ca vaca cea mare să se balege 
pe generaţiile tale următoare. Vezi-ţi de treburile tale şi 
ţine-ţi părerile pentru tine şi nu te purta de parcă ai fi 
născut sub semnul Maimuţei - acesta era semnul zodiacal al 
oamenilor înţelepţi. 

Aparenta glumă a lui Chen, ca în cazul celor mai mulţi 
chinezi, avea mai multe sensuri: împăratul Kung, care 
domnise în China cu aproximativ patru milenii în urmă, era 
vestit pentru trei lucruri: pentru gusturile sale epicureice, 
pentru petrecerile copioase pe care le organiza şi pentru 
cartea sa. Pe timpurile acelea nu existau cărţi, ca atare, ci 
numai suluri. Umpluse un sul întreg cu un tratat amănunţit, 
prima carte a pernei, devenită ulterior sursă de inspiraţie 
pentru altele similare ce se ocupau de împreunarea 
bărbatului şi a femeii, de toate posibilităţile şi riscurile 
posibile, de modalităţile de perfecţionare a climaxului, 
denumirile diverselor poziţii şi amănunte de tot felul în 
legătură cu ele, descrierea dispozitivelor, licorilor şi 
tehnicilor celor mai adecvate şi sfaturi cum să-ţi alegi 
partenerul fizic perfect. Printre alte sfaturi înțelepte: ,... 
este limpede că un bărbat care are nenorocul să aibă un 
Călugăr cu Un Singur Ochi cam mic, nu trebuie să se 
înfrunte cu o Poartă de Jad ca de iapă! Să fie un lucru ştiut 
pentru toate timpurile că zeii au hotărât ca aceste părţi, 
deşi par asemănătoare, să nu fie niciodată la fel, ci să se 
deosebească foarte tare. Trebuie să avem mare grijă să nu 


cădem în capcana zeilor, care l-au înzestrat pe om cu 
mijloacele necesare, precum şi cu o dorinţă la fel de 
puternică şi de permanentă ca cea a acului care caută 
Steaua Nordului, de a gusta bucuriile Raiului fiind încă pe 
pământ - momentul Norilor şi al Ploii este o astfel de 
bucurie - în acelaşi timp, pentru propriul lor amuzament, 
au ridicat nenumărate obstacole în calea Yang-ului pornit în 
căutarea Yin-ului, unele uşor de ocolit, altele fără putinţă şi 
toate foarte încurcate. Întrucât omul trebuie să guste cât 
mai mult bucuriile Cerului cât timp este încă pe pământ - 
cine ştie cât de zei sunt într-adevăr zeii - tao, Cărarea spre 
Valea Minunată, trebuie cercetată, examinată îndeaproape, 
urmată şi studiată cu mai multă atenţie chiar decât 
procesul de transformare a plumbului în aur...” 

Chen începu să ţopăie prin cameră, înciudat, dar şi 
încântat de cunoştinţele stăpânului său. Nu-şi făcea decât 
datoria - îi atrăgea atenţia asupra puterii Yin-ului, mai ales 
în seara aceasta, când ea se fâţâise în faţa tuturor, dansase 
şi îl sărutase, şi îi zgândărise Yang-ul stăpânului, chestiune 
asupra căreia împăratul era foarte categoric: „... un Yang 
nervos şi neliniştit într-o familie, cu atât mai mult al 
stăpânului, va tulbura toată casa şi de aceea toţi cei ai casei 
trebuie să depună strădanii pentru a uşura ceea ce nu s-a 
uşurat”. 

Iar casa noastră este ca un viespar, gândi el dezgustat. Ah 
Tok este mai nesuferită ca oricând, Ah Soh mormăie că 
trebuie să muncească în plus, bucătarii se plâng că nu are 
poftă de mâncare, servitorii se plâng că nimic nu-i mai este 
pe voie şi asta numai pentru că această târfă barbară, mare 
cât o vacă, nu-şi face datoria. Opinia generală a 
personalului era că târfa trebuia să aibă una din acele 
Vâlcele Hrăpăreţe despre care avertizase împăratul Kung: 
„Sunt unele pe care zeii le-au înzestrat cu demoni, cu o 
forţă magnetică atât de puternică încât îi fac pe bărbaţi să 
înnebunească şi să uite un adevăr nemuritor, şi anume că 
orice Yin este la fel cu altul când nevoia e mare şi când în 


cele din urmă una din aceste Vâlcele se deschid ca să 
primească Yang-ul, atunci Cerul devine Iad pentru că ele nu 
se satură niciodată”. 

— Ayeeyah, tai-pan, spuse Chen, ajutându-l să se 
dezbrace. Eu nu am spus decât că banchetul tău a plăcut 
tuturor. 

— Stăpânul şi domnul tău ştie exact ce-ai spus, îi aruncă 
Malcolm, luptându-se să iasă din cămaşă - unchiul său, 
Gordon Chen, pe care îl adora, îi citise din lucrarea 
împăratului Kung, dându-i această informaţie şi încă multe 
altele în legătură cu Yang şi Yin şi pe care trebuise să le 
tăinuiască faţă de maică-sa. Eşti un ticălos impertinent, 
spuse Malcolm în engleză, principala lui armă de apărare 
atât împotriva lui Chen, cât şi a lui Ah Tok (nu reuşea 
niciodată să le pună pumnul în gură în cantoneză, dar 
engleza îi înfuria cumplit). Şi ştiu că ai vrut să vorbeşti de 
rău despre doamne, dar e mai bine să te potoleşti, pentru 
Dumnezeu. 

Faţa rotundă a lui Chen se schimonosi. 

— 'Tai-pan, spuse el în cea mai aleasă cantoneză, ajutându-l 
să se urce în pat, eu nu am în vedere decât interesele 
stăpânului meu. 

— Ayeeyah! zise batjocoritor Malcolm. Vorbele rostite cu 
limba despicată de viperă sunt la fel de preţioase ca nişte 
oase putrezite de peşte pentru un om care moare de foame 
- observă pe birou un plic, aşezat în picioare. Ce e asta? 

Chen se repezi să aducă plicul, fericit că subiectul se 
schimbase. 

— Un diavol străin a venit aseară să te vadă. A vorbit cu 
Vargas. Diavolul străin a spus că scrisoarea e urgentă aşa 
că Vargas l-a rugat s-o pună aici, pentru cazul că ilustrul 
nostru stăpân ar dori s-o vadă. 

Scrisul nu-i era cunoscut. 

— Care diavol străin? 

— Nu ştiu, tai-pan. Mai doreşti ceva? 


Malcolm scutură din cap, căscă, puse plicul pe noptieră şi 
îl concedie. Sticluţa cu licoarea îi făcea cu ochiul. 

— Nu, spuse el hotărât. Se pregăti să stingă lumina, apoi 
se răzgândi şi deschise scrisoarea, sperând dintr-o dată să 
fie de la avocat sau poate chiar de la părintele Leo. 

„Dragă Domnule Struan, Vă rog să-mi permiteţi să mă 
prezint: sunt Edward Gornt de la firma Rothwell, din 
Shanghai, anterior în Virginia, acum aici în Yokohama, în 
serviciul Domnului Norbert Greyforth la cererea lui Sir 
Morgan Brock. 

Domnul Greyforth m-a rugat să-i fiu secondant la duelul la 
care l-aţi provocat. Poate că aş putea să mă văd cu 
dumneavoastră mâine? V-ar conveni în cursul dimineţii, să 
spunem în jurul prânzului? 

Am onoarea să fiu, Sir, servitorul dumneavoastră cel mai 
supus, Edward Gornt.” 

Semnătura era la fel de clară ca şi scrisul ferm şi îngrijit. 

Marţi, 4 decembrie 

— Bună dimineaţa, domnule Gornt. Îmi permiteţi să vi-l 
prezint pe domnul McFay, şeful filialei din Japonia a Firmei 
Struan: Vă rog să vă faceţi comod, Jamie, şi tu. Cafea, ceai, 
sherry, şampanie? 

— Nu, nimic, mulţumesc, domnule Struan. 

— Domnul McFay este unul din secondanţii mei. Presupun 
că detaliile urmează să fie perfectate de secondanţi, aşa 
este? 

— Da, dom'le. M-am întâlnit cu domnul Syborodin, dar nu 
am discutat nimic cu el, după cum a dorit domnul 
Greyforth. 

Cei doi tineri se studiau reciproc. De la bun început 
avuseseră aceeaşi senzaţie stranie: o atracţie foarte mare 
unul faţă de celălalt. Fiecare gândea la fel: ce ciudat că unii 
oameni pot să-ţi placă din prima clipă, fără nici un motiv 
aparent, în timp ce alţii îţi displac, pe unii chiar simţi că-i 
deteşti şi cei mai mulţi te lasă indiferent. Cu toate acestea, 
amândoi erau siguri că, oricât de puternică ar fi fost 


simpatia iniţială reciprocă, lucrul acesta nu avea nici o 
importanţă. Curând, astăzi, mâine, poate chiar în minutele 
imediat următoare, se va întâmpla ceva ce-i va aduce 
repede înapoi la normalitate, la starea de duşmănie istorică 
dintre cele două firme şi care va străbate prin veacuri, 
anihilând uşor afinitatea iniţială, ca pe o aberaţie 
întâmplătoare. 

— Ei, bine, ce... ce pot face pentru dumneavoastră? zise 
Malcolm. 

Zâmbetul lui Gornt era sincer - un bărbat de aceeaşi 
înălţime cu Malcolm, dar de o constituţie mai puţin robustă, 
părul negru, nu castaniu, ochii căprui şi nu albaştri ca ai lui 
Malcolm, hainele ceva mai puţin elegante. 

— Domnul Greyforth doreşte să confirmăm data, armele 
etc. 

— Ştiţi că duelul acesta este împotriva legii, domnule 
Gornt, şi a fost interzis în mod oficial de Sir William? întrebă 
Jamie. 

— Da, domnule McFay. 

Jamie se foi stânjenit, detestând mai mult ca oricând 
situaţia creată şi atmosfera curioasă din încăpere. Nu putea 
înţelege. Ar fi trebuit să fie o atmosferă de răceală şi 
duşmănie, dar părea mai curând un moment de aşteptare 
plăcută. 

— Acestea fiind spuse, ce are de gând Norbert? 

— Astăzi este marţi. De azi într-o săptămână ar fi bine? 

— Prefer miercuri, în ziua de 12, spuse imediat Malcolm. 

Îşi făcuse un plan de dimineaţă. Somnul îl ocolise şi el se 
luptase din răsputeri cu diavolul din sticluţă. Câştigase 
lupta, dar trebui să suporte consecinţele şi doza de 
dimineaţă fusese o extraordinară uşurare. Prancing Cloud 
urma să sosească duminică şi să plece din nou miercuri 
seara. Va aranja în taină cu căpitanul navei să ridice ancora 
exact în momentul când va ajunge el la bord, imediat după 
duel. Până atunci, fie că va reuşi s-o strecoare cumva şi pe 
Angeligue la bord, fie că îl va ruga pe Jamie s-o escorteze 


pe nava următoare, ceea ce va fi decis în ultima clipă, cel 
mai târziu însă până marţi seara. Cel mai bine ar fi fost să-i 
ia şi pe Jamie şi Angelique cu el, contracarând astfel parţial 
furia mamei lui împotriva lui Jamie - căci i-ar fi respectat cel 
puţin una din dorinţe şi, cine ştie, s-o determine să-şi 
retragă ordinul irevocabil împotriva lui Jamie - îi datora 
acest lucru prietenului său şi trebuia să încerce în orice 
chip. lar dacă Angeligque va fi la bord, poate că va găsi o 
modalitate de a-l convinge pe căpitanul Strongbow să uite 
de ordinele mamei lui. Este o manevră cam riscantă, dar o 
inimă slabă nu va cuceri niciodată o femeie frumoasă şi asta 
este tot ce pot face, joss. 

— Aş prefera miercuri. 

— Presupun că va fi foarte bine, dom'le. Iar în ce priveşte 
locul, v-aş sugera zona din [ara Nimănui, dintre sat şi 
Mahalaua Beţivilor şi nu pista de curse, căci pe acolo mai 
apar uneori călăreţi matinali. 

Malcolm râse, fără să-şi dea seama de ce. 

— Este o alegere foarte bună, spuse el, înainte ca Jamie să 
apuce să răspundă. 

Este mult mai bine pentru mine, îşi zise în sinea lui, va fi 
mai uşor să mă strecor la bordul cliperului de la 
debarcaderul din Mahalaua Beţivilor decât de la 
debarcaderul nostru. 

— Se pare că ştiţi o mulţime de lucruri despre Yokohama, 
deşi nu sunteţi aici decât de o zi. 

— A fost propunerea domnului Greyforth, dar am verificat 
şi eu în dimineaţa aceasta devreme. Ţara Nimănui este mai 
bună, este un loc mai ferit. 

— De acord. Pentru mine va fi dificil să fac cei zece paşi. 
Propun ca noi să ne ocupăm poziţiile şi la ordinul cuiva, al 
dumneavoastră, dacă doriţi, să ochim şi să tragem. 

— Îl voi consulta în această privinţă pe domnul Greyforth. 

— Ce mai este? 

Gornt ezită, apoi îi aruncă o privire lui Jamie. 


— Putem discuta celelalte detalii mai târziu - adică cum 
vor sosi cei doi participanţi, pe ce rută, ce medic putem 
angaja etc. În sfârşit, cred... 

— Păreţi foarte bine informat asupra duelurilor, domnule 
Gornt, spuse Jamie încet. Aţi fost implicat în vreunul? 

— În mai multe, domnule McFay. O dată ca principal, de 
două ori ca secondant, pe când eram la Universitatea 
Richmond - şi din nou acelaşi zâmbet cald, sincer şi amabil. 

— Noi luăm foarte în serios chestiunile de onoare, la noi, în 
sud, dom'le. 

Caracterul aproape ireal al discuţiei şi jocul acesta de-a 
şoarecele şi pisica, ca să nu mai punem la socoteală 
încăpăţânarea lui Malcolm, îl făcură pe Jamie să-şi iasă din 
sărite, mai ales pentru că era convins că Greyforth pusese 
totul la cale împotriva tai-panului. 

— Atunci ar trebui să ştiţi că Norbert este cel care a 
greşit, spuse el răstit. Norbert şi-a ieşit din fire şi a făcut 
totul ca să-l provoace pe tai-pan, a făcut-o de mai multe ori 
şi nu există nici un fel de dubiu că el este cel care ar trebui 
să-şi ceară scuze şi în acest caz am putea să terminăm cu 
nerozia asta. 

— Jamie! spuse Malcolm sever şi i-ar fi spus să iasă afară 
dacă nu şi-ar fi amintit de incidentul din ziua precedentă de 
pe şalupă, datoria faţă de el pentru ceea ce fusese gata să 
facă era uriaşă şi nu se putea plăti, aşa că i se adresă ca 
unui adevărat prieten ce era. Nu este problema ta şi ştiu 
perfect ce simţi - privi din nou spre Gornt. Ştiţi, are 
dreptate, Norbert este o persoană foarte dificilă - dar 
Gornt nu răspunse, iar Malcolm ridică din umeri şi zâmbi. 
Aşadar, aţi fost o dată principal şi de două ori secondant. 
Evident că aţi câştigat. Celălalt? 

— Nu l-am omorât, dom'le, nici n-am încercat să-l omor. L- 
am rănit doar. 

Cei doi bărbaţi se priviră în ochi, cântărindu-se reciproc. 

— Atunci totul este aranjat, spuse Jamie nervos. 

— Da, cu excepţia armelor. Domnul Greyforth alege spada. 


Malcolm rămase cu gura căscată şi Jamie păli. 

— Ne-am înţeles asupra pistoalelor. Ne-am înţeles. 

— Îmi pare rău, nu s-a stabilit nici o înţelegere. Domnul 
Greyforth, ca parte provocată, are dreptul să aleagă arma. 

— Dar ne-am înţe... 

— Jamie, lasă-mă pe mine să mă ocup de treaba asta, 
spuse Malcolm, uimit de propria detaşare cu care trata 
subiectul, căci se aşteptase la fel de fel de trucuri din 
partea lui Norbert. 

— Am presupus tot timpul că suntem gentlemeni şi vom 
folosi pistoalele. 

— Îmi pare rău, dar instrucţiunile mele nu sună aşa. În 
calitate de gentleman, aşa cum se consideră, prietenul meu 
găseşte de cuviinţă să-şi apere onoarea cu spada, ceea ce 
este un obicei cât se poate de curent. 

— Este clar că lucrul acesta nu este posibil. 

— Domnul Greyforth a mai zis - trebuie să vă mărturisesc 
că eu nu am fost de acord şi i-am spus-o - aşadar a mai spus 
că dacă doriţi, acceptă să se dueleze cu cuţitele, spadele 
sau cu fiarele de luptă. 

Jamie vru să se ridice în picioare, dar Malcolm îl opri. 

— În starea mea actuală, lucrul acesta este imposibil, 
spuse Malcolm, apoi se reculese şi rosti ferm: Dacă acesta 
este un tertip din partea lui Norbert ca să-şi scape cinstea 
obrazului, ca să mă umilească şi să scape de duel, atunci îl 
scuip în ochi şi voi continua să fac acelaşi lucru ori de câte 
ori îl voi întâlni. 

Jamie roşi în faţa acestui act de bravură, îl admiră şi-l 
detestă în aceeaşi clipă, apoi îşi dădu seama brusc că 
aceasta ar putea fi o manieră perfectă de a-şi salva cinstea 
obrazului pentru amândoi. 

— Tai-pan, nu crezi că... 

— Nu, domnule Gornt, este clar că nu pot să mânuiesc o 
spadă în momentul de faţă. Te rog să-i spui lui Norbert să 
accepte pistoalele. 


— Evident că am să-l întreb, dom'le. Evident, prima 
îndatorire a unui secondant este să încerce să ajungă la o 
reconciliere şi am impresia că este suficient loc pentru 
dumneavoastră amândoi, gentlemeni, în Asia. Voi întreba. 

— Domnule Gornt, voi fi aici, spuse Jamie. Vreau să fac tot 
ce se poate pentru a opri această nebunie, e suficient să 
spuneţi un singur cuvânt. 

Gornt dădu din cap afirmativ şi vru să se ridice, când 
Malcolm îl opri: 

— Aş putea să schimb o vorbă cu dumneavoastră în 
particular, domnule Gornt? Sper că nu te superi, Jamie? 

— Câtuşi de puţin. Jamie îi strânse mâna lui Gornt, apoi îi 
spuse lui Malcolm: La amiază o să fie o reuniune a tuturor 
negustorilor la club, ca să discutăm bomba adusă de Sir 
William. 

— Am să fiu acolo, Jamie, deşi nu vor fi prea multe discuţii, 
mai curând ţipete, urlete şi multă furie. 

— De acord. Pe curând, tai-pan, spuse Jamie şi plecă. 

În biroul elegant, cei doi bărbaţi se examinară încă o dată. 

— Cunoaşteţi stupizenia parlamentului? 

— Da, domnule. Toate guvernele sunt stupide. 

— Vreţi să beţi un pahar de şampanie cu mine? 

— Sărbătoriţi ceva? 

— Da. Nu ştiu de ce, dar îmi face plăcere că v-am 
cunoscut. 

— A, aşadar aţi simţit şi dumneavoastră acelaşi lucru? Nu 
e prea firesc. 

Malcolm dădu din cap şi sună clopoţelul. Chen apăru 
imediat, desfăcu o sticlă de şampanie, turnă în pahare şi 
dispăru imediat, mutându-şi ochii mici de la un bărbat la 
altul. 

— Sănătate! 

— Sănătate! răspunse Gornt, savurând şampania 
răcoroasă. 

— Am avut senzaţia că doriţi să vorbiţi numai cu mine 
între patru ochi. 


Gornt începu să râdă: 

— Exact! E primejdios când un adversar îţi citeşte cu atâta 
uşurinţă gândurile, nu-i aşa? 

— Foarte primejdios. Dar nu e neapărat nevoie să fim 
adversari. Rothwell e un client bun de-al nostru şi ura şi 
vendeta dintre firmele Struan şi Brock n-ar trebui să vă 
implice, indiferent ce spun Tyrer sau Morgan. 

Gornt îşi fixă privirile în paharul de cristal, pe bulele de 
gaz, întrebându-se dacă nu cumva a greşit când a socotit că 
acum e momentul potrivit, sau poate că ar mai trebui să 
aştepte. Îl cântări din ochi pe Struan. Se hotări să rişte. 

— Aveţi faima unui om căruia îi plac secretele, în care se 
poate avea deplină încredere. 

— Dar dumneavoastră? 

— Când e vorba de onoare, da! Faima dumneavoastră... Vă 
plac legendele, poveştile? 

Malcolm încercă să-şi vină în fire: nefirescul acestei 
întâlniri, omul acesta îl derutau. 

— Unele îmi plac mai mult, altele mai puţin. 

— Motivul cu care am venit aici e o minciună, un pretext 
doar, şi zâmbetul lui Gornt păru să lumineze încăperea. 
Dumnezeule mare, nu-mi vine să cred că mă aflu aici, cu 
viitorul tai-pan al Nobilei Case. Am aşteptat şi am pus la 
cale întâlnirea asta de atât de multă vreme şi iată că s-a 
împlinit şi dorinţa asta. Înainte de a veni acum aici, nu 
aveam de gând să vă spun nimic deocamdată, în afară de 
mesajul domnului Greyforth. Şi acum iată! - ridică paharul. 
Pentru răzbunare! 

Malcolm rămase pe gânduri, netemător, curios, bău şi mai 
turnă un rând. 

— Urarea asta e binevenită în Asia întotdeauna! 

— E binevenită oriunde. Dar mai întâi şi mai întâi: vreau 
cuvântul dumneavoastră de onoare, cuvântul de onoare al 
tai-panului Nobilei Case, în faţa lui Dumnezeu, că ceea ce 
vă voi spune va rămâne un secret între noi, până când am 
să vă eliberez de jurământ. 


Malcolm ezită, apoi spuse: 

— Din moment ce este o povestire... 

Şi jură. 

— Mulţumesc. Şi acum povestea. Suntem în siguranţă aici? 
Nu trage nimeni cu urechea? 

— În Asia, întotdeauna! Trebuie să fim în permanenţă 
conştienţi de faptul că pereţii şi uşile au urechi, dar pot să 
rezolv treaba asta. Chen! strigă el. Uşa se deschise imediat 
şi Malcolm îi spuse în cantoneză: Stai departe de uşă şi ai 
grijă să nu se apropie nimeni de ea, nici chiar Ah Tok! 

— Da, tai-pan! 

Uşa se închise. 

— Acuma suntem în siguranţă, domnule Gornt. Îl cunosc 
pe Chen de o viaţă întreagă şi nu ştie engleză. Vorbiţi 
dialectul din Shanghai? 

— Puțin, la fel şi dialectul Nin poh. 

— Deci ce spuneaţi? 

— Este pentru prima oară că istorisesc această poveste, 
spuse Gornt şi Malcolm îl crezu. A fost odată ca niciodată, 
începu Gornt, de astă dată cu chipul sumbru, o familie care 
a plecat din Montgomery - Alabama în Anglia, părăsindu-şi 
patria unde locuiau de câteva generaţii - tatăl, mama şi doi 
copii, un băiat şi o fată. Fata avea cincisprezece ani, se 
numea Alexandra şi tatăl ei era cel mai tânăr dintr-o familie 
cu cinci copii, cel mai în vârstă fiind Wilf Tillman. 

— Unul din întemeietorii companiei Cooper-Tillman? 
întrebă Struan stârnit. 

— Chiar el. Tatăl Alexandrei era un mic angrosist de ceai şi 
bumbac care investise alături de fratele său, Wilf, la 
Cooper-Tillman şi se dusese la Londra ca să lucreze cu 
firma Rothwell pe un contract de trei ani, în calitate de 
consilier pentru problemele bumbacului - căci Cooper- 
Tillman era principalul lor furnizor. Dar au rămas în Anglia 
mai puţin de un an. Din păcate, ambii părinţi s-au 
îmbolnăvit foarte grav - de fapt, nici nu e de mirare, cu 
toată ceața şi clima aceea. Era şi eu să mor când am stat 


acolo - căci am petrecut la Londra doi ani, ca ucenic în 
cadrul firmei Brock şi încă un an la Rothwell. Oricum, 
familia Tillman hotări să se întoarcă acasă. În timp ce 
traversau Atlanticul, pe la mijlocul drumului, Alexandra 
descoperi că este însărcinată. 

— Ayeeyah, murmură Malcolm. 

— Da. Şocul acesta, adăugat la boala de care suferea deja 
adoratul ei tată, îl dobori de tot. Avea treizeci şi şapte de 
ani. Îl îngropară în mare. Căpitanul scrisese pe certificatul 
de deces: „comoţie cerebrală”, dar atât ea, cât şi mama ei 
cunoşteau adevărata cauză: veştile proaste. Alexandra avea 
şaisprezece ani şi era frumoasă ca o cadră. Era în anul '35, 
acum douăzeci şi şapte de ani. Alexandra a născut un copil, 
pe mine. Pentru o fată necăsătorită, să facă un copil, să fie o 
femeie căzută... ei bine, domnule Struan, nu cred că este 
nevoie să vă mai explic ce stigmat a fost silită să poarte şi ce 
dezastru a fost acela pentru familie, mai ales în Alabama - 
ţinutul Bibliei. Mai înainte vorbeam despre onoare - este 
absolut adevărat ce spuneam atunci - noi, sudiştii, luăm 
foarte în serios problemele de onoare şi dezonoare. Îmi 
permiteţi? 

— Gornt făcu un gest către sticla de şampanie. 

— Vă rog. 

Malcolm nu fu în stare să spună nimic altceva. Gornt relata 
totul cu o voce egală, plăcută, nepătimaşă, ca a unui 
povestitor oarecare ce spune o întâmplare interesantă. Cel 
puţin deocamdată, se gândi Malcolm mâhnit. Gornt turnă în 
paharul lui Struan, apoi în al său. 

— Mama mea şi bunica au fost nişte proscrise şi pentru 
societate şi pentru familia Tillman, chiar şi fratele ei şi-a 
întors faţa de la ele. 

Pe când aveam trei ani, mama a cunoscut un bărbat din 
Virginia, originar din Anglia, pe nume Robert Gornt, un 
gentleman, exportator de tutun şi bumbac şi mare jucător 
de cărţi. Acesta se îndrăgosti de mama şi mama de el. Au 
plecat din Montgomery şi s-au căsătorit la Richmond. Au 


încropit şi o istorioară, cum că mama era văduvă, că fusese 
căsătorită la vârsta de şaisprezece ani cu un ofiţer de 
cavalerie yankeu ce fusese ucis în timpul războaielor cu 
indienii sioucşi. Pe atunci avea nouăsprezece ani. Timp de 
câţiva ani, treburile au mers relativ bine. Până în '42 - anul 
când Dirk Struan a întemeiat practic singur Hong Kong-ul, 
cu un an înainte să vă naşteţi dumneavoastră. Anul '42 a 
fost un an rău, cu febra Văii Fericite, malaria, cu războiul 
opiului în China şi cu marele taifun care a distrus oraşul de 
acolo, şi deosebit de rău pentru Nobila Casă, pentru că 
acelaşi taifun l-a omorât pe marele Dirk Struan - sorbi din 
şampanie. Dirk Struan era răspunzător pentru moartea lui 
Wilf Tillman şi pentru ruina familiei Tillman. 

— Nu ştiu nimic despre asta. Sunteţi sigur? 

Gornt zâmbi cu zâmbetul lui deschis, care nu ascundea 
nici un fel de animozitate. 

— Da, sunt sigur. Wilf Tillman era bolnav de febra Văii 
Fericite. Dirk Struan avea scoarță de cinchona care ar fi 
putut să-l vindece, dar n-a vrut nici să-i dea, nici să-i vândă, 
căci voia să-l ştie mort, ca şi Jeff Cooper - vocea lui Gornt 
căpătă o nuanţă mai acută. Yankeul din Boston îi voia 
moartea. 

— De ce? Şi de ce să fi vrut tai-panul moartea lui Tillman”? 

— Îl ura, avea vederi diferite de ale lui Wilf. Printre altele 
şi pentru faptul că Wilf avea sclavi, lucru care nu era ilegal 
pe vremea aceea, după cum nu este nici acum ilegal în 
Alabama. Şi ca să-l ajute pe Cooper să preia firma. După 
moartea lui Wilf, Jeff Cooper a cumpărat pachetul lui cu 
acţiuni pe o nimica toată şi a retezat veniturile familiei mele 
de pe urma firmei. Şi numai din cauza lui Dirk. 

— E adevărat că avem o colaborare cu firma Cooper- 
Tillman în ceea ce priveşte coaja de cinchona, domnule 
Gornt, şi suntem prieteni vechi. Cât despre restul, nu ştiu 
nimic, şi nici nu cred, am să cercetez povestea aceasta când 
mă întorc la Hong Kong. 

Gornt dădu din umeri. 


— Câţiva ani mai târziu, Cooper a recunoscut că nu-i 
plăcuse niciodată de Wilf Tillman: Ascultă, tinere, mi-a spus 
el, Wilf a meritat tot ce a păţit, era neguţător de sclavi şi nu 
era bun de nimic, n-a muncit nici măcar o zi în toată viaţa 
lui, gentlemanul dumitale sudist era un ticălos. Dirk a avut 
dreptate să dea puţina scoarță de cinchona pe care o avea 
altora care considera el că merită. Munca, înţelegi, munca 
mea este cea care a ridicat această companie şi care v-a 
plătit vouă, ţie, mamei tale şi tatălui tău vitreg, atâţia bani 
în toţi anii aceştia...” - chipul lui Gornt se schimonosi o 
clipă, apoi redeveni calm, în aparenţă. A mai spus şi alte 
câteva lucruri, dom'le, care... nu au importanţă acum. Dar 
faptul că ne-a diminuat fondurile, că ne-a luat din banii care 
ne aparţineau de drept a fost foarte important. Atunci s-a 
produs şi ruptura dintre mama şi tatăl meu vitreg. Numai 
cu mulţi ani mai târziu am aflat că se căsătorise cu ea 
pentru banii pe care îi avea, căci afacerile lui cu tutun şi 
bumbac erau nişte expediente, nu era decât un cartofor 
împătimit şi ghinionist, iar ea trebuise tot timpul să-i achite 
datoriile. Pe patul de moarte, mama mi-a povestit toate 
acestea. Dar tatăl meu vitreg nu fusese rău cu mine, pur şi 
simplu mă ignora, am fost ignorat toată viaţa. Acum este 
timpul să mă răzbun. 

— Nu văd ce vină poţi să-mi faci mie din asta. 

— Nu vă fac nici un fel de vină. 

Malcolm privea fix la el. 

— Am crezut că ideea duelului cu spade sau fiare de luptă 
vă aparţine. 

— N-a fost ideea mea, v-am mai spus. l-am explicat 
domnului Greyforth că nu se poate, dar el s-a mulţumit să 
râdă şi mi-a spus să insist. 

După o scurtă pauză, Malcolm spuse: 

— Se pare că nu-ţi place prea mult. 

— Nici nu-mi place, nici nu-mi displace. Sunt aici ca să 
învăţ tot ce pot de la el timp de o lună şi să preiau 


conducerea peste un an, când el se va retrage. Acesta este 
planul, dacă mă hotărăsc să rămân la Brock. 

— S-ar putea să trebuiască să preiei problemele mai 
curând decât îţi închipui, spuse Malcolm pe un ton tăios. De 
exemplu, de joia viitoare, aşa sper. 

— Sunteţi decis să vă bateţi în duel? 

— Da. 

— Aş putea să vă întreb care este motivul adevărat? 

— M-a provocat în mod intenţionat, desigur, la instigaţia 
lui Brock. Va fi mai bine pentru firma Struan dacă este 
eliminat. 

— Veţi încerca să mă eliminaţi şi pe mine dacă voi porni 
împotriva firmei Struan? 

— Mă voi împotrivi, voi concura cu dumneavoastră, vă voi 
opri dacă voi putea - dar n-aş vrea să mă lupt cu 
dumneavoastră - Malcolm zâmbi blând. Este o discuţie 
stupidă, domnule Gornt. Este stupid să fim atât de deschişi 
şi de sinceri, dar, asta e! Vorbeaţi de „răzbunare”. Sunteţi 
decis să vă răzbunaţi pe noi pentru ceea ce se presupune că 
bunicul meu i-ar fi făcut lui Wilf Tillman? 

— Da, spuse Gornt, zâmbind. La timpul potrivit. 

— Dar cum rămâne cu Jeff Cooper? 

Zâmbetul dispăru. 

— Şi pe el. La timpul potrivit! - apoi, pentru o clipă, vocea 
lui Gornt se umplu de venin. Dar nu aceasta este 
răzbunarea pe care o caut. Vreau să-l distrug pe Morgan 
Brock şi pentru asta am nevoie de ajutor... - Gornt izbucni 
în râs. Pe Dumnezeul meu, domnule Struan, dacă aţi putea 
vedea cum arătaţi! 

— Morgan? reuşi în cele din urmă Malcolm să rostească. 
— Da, ochii lui Gornt luciră. Dar n-o pot face singur, am 
nevoie de ajutorul dumneavoastră. Ce ironie a soartei, nu-i 

aşa? 

Malcolm se ridică în picioare clătinându-se, se scutură ca 
un câine, apoi se întinse şi se aşeză la loc, pe un scaun, cu 
inima bătându-i nebuneşte în piept, îşi mai turnă un pahar, 


vărsă puţin pe masă, dădu paharul pe gât dintr-o sorbitură 
şi, în tot acest timp, Gornt îl privea şi aştepta, încântat de 
efectul vorbelor lui. Malcolm avu nevoie de ceva timp ca să 
reuşească să răspundă. 

— Morgan? Dar, pentru Dumnezeu, de ce? 

— Pentru că a sedus-o pe mama mea când aceasta avea 
cinsprezece ani, i-a distrus viaţa şi a abandonat-o. Biblia 
spune că să-ţi ucizi tatăl, paricidul, este cel mai greu păcat, 
iar mama m-a pus să jur că nu o voi face, atunci când mi-a 
povestit adevărul despre tatăl meu. Mama era pe patul de 
moarte. Aşa că n-am să-l ucid, am să-l ruinez numai! - 
cuvintele fură rostite pe un ton indiferent, fără nici un fel de 
inflexiune. Pentru aceasta am nevoie de ajutorul firmei 
Struan. 

Malcolm trase adânc aer în piept şi dădu din nou din cap. 
Nimic din toate astea nu păreau să aibă vreun sens pentru 
el, deşi acum credea totul, chiar şi cele spuse despre 
comportarea lui Dirk Struan. Ayeeah, am atâtea încă de 
aflat, îşi zise el şi continuă să asculte atent ceea ce spunea 
Gornt. Pe atunci Morgan avea douăzeci de ani, era ucenic la 
Rothwell şi locuia în Casa de Conturi, aşa că îi fusese uşor 
să se strecoare în dormitorul ei. 

— Ce putea face o tânără de cincisprezece ani, genul 
clasic de frumoasă a sudului, păzită şi crescută ca o floare 
rară? Când a aflat Rothwell, l-a dat afară, bineînţeles, dar 
bătrânul Tyrer Brock a râs şi cumpărat în secret, pe tăcute, 
un pachet mare de acţiuni ale firmei, aşa că... 

Malcolm avu un şoc. 

— Brock controlează firma Rothwell? 

— A controlat-o, un timp, numai atât cât a fost necesar ca 
să-l concedieze pe Rothwell şi pe toţi directorii lui şi să 
numească alţii noi. Când a aflat Jeff Cooper, a avut destulă 
putere ca să-l silească pe bătrânul Brock să facă un târg: 
juma-juma. În schimb, Jeff va conduce compania şi va păstra 
totul în secret, mai ales faţă de firma Struan. Târgul mai 
este în vigoare şi acum. 


— Dimitri ştie despre asta? 

— Nu. Şi nici domnul Greyforth. Am descoperit toate 
amănuntele cât am stat la Londra. 

Mintea lui Malcolm lucra febril. Firma Struan făcuse de 
multe ori afaceri cu Rothwell de-a lungul anilor, dar nimeni 
nu se plânsese niciodată de nimic. Apoi îi veni brusc în 
minte un amănunt pe care îl menţionase Gornt. 

— Dar Morgan ştie că dumneavoastră ştiţi despre el...? 

— l-am scris la Londra după moartea mamei. Mi-a răspuns 
că îi comunicasem lucruri absolut noi pentru el şi a negat 
totul, dar mi-a spus să vin să-l vizitez dacă voi ajunge 
vreodată la Londra. Aşa am şi făcut. Dar din nou a negat. 
Nu avea nici o legătură cu treaba asta, fusese învinuit din 
greşeală, din cauza altui practicant, el nu avea nici în clin, 
nici în mânecă cu această poveste. Eram foarte nevoiaş pe 
vremea aceea, aşa că mi-a găsit la început un fel de slujbă, 
apoi m-a ajutat să intru la firma Rothwell - Gornt oftă. 
Mama mi-a spus că, atunci când Morgan fusese luat din 
scurt de Rothwell, spusese că „o va lua de nevastă pe târfă 
dacă are o zestre de zece mii de dolari anual!” - Gornt fu 
scuturat de un fior, deşi chipul nu i se schimbă şi vocea îi 
rămase la fel de fermă. Aş putea să-i iert orice lui Morgan, 
poate, dar asta nu. Cuvântul „târfă”, niciodată. Este 
menţionat în scrisoarea de la Rothwell. Rothwell a murit, 
dar scrisoarea există. Vă mulţumesc că m-aţi ascultat. 

Se ridică în picioare, se întinse şi se îndreptă spre uşă. 

— Staţi, spuse Malcolm, incitat, nu vă puteţi opri aici. 

— Nici nu am intenţia, domnule Struan, dar genul acesta 
de conversaţie sau, mai corect spus, de confesiune, deşi bun 
pentru suflet, este epuizant. Şi apoi, nu pot rămâne prea 
mult timp aici, pentru ca Greyforth să nu devină bănuitor. 
Am să aranjez să fie pistoale şi să se tragă de la douăzeci de 
paşi, apoimă întorc. 

— Aşteptaţi o clipă, pentru Dumnezeu. De ce fel de ajutor 
aveţi nevoie? Şi de ce v-aş ajuta, la urma urmei? Ce doriţi 
de la mine? 


— De fapt, nu prea mult, puteţi să-l ucideţi pe Norbert 
Greyforth, dar asta nu este esenţial. Este mai important 
ceea ce pot să fac eu pentru dumneavoastră, spuse Gornt 
râzând, apoi redeveni serios. Înainte de sfârşitul lui 
ianuarie, Casa Brock va zdrobi Casa Struan, dar asta ştiţi 
deja, sau ar trebui să ştiţi. Pot să-l opresc, pentru un anume 
preţ. Martor îmi e Dumnezeu că vă pot oferi informaţii care 
pot să vă facă să-i bateţi cu propriile lor arme, să distrugeţi 
familia Brock pentru totdeauna. 

Malcolm simţi că îi plesneşte inima. Dacă reuşeşte să 
scoată Casa Struan din nenorocirea asta, mama lui îi va 
permite orice va dori. O cunoştea foarte bine. Îmi va da tot 
ce vreau, absolut orice, ţipă el în sinea lui, dacă o să-i spun 
că vreau să treacă la catolicism, o s-o facă şi pe asta! 
Indiferent care ar fi preţul, ştia că va plăti şi că va plăti 
frumos. 

— Care este acest preţ, în afară de răzbunare? 

— Când mă întorc. 

Malcolm aşteptase toată ziua, dar străinul nu se mai 
întorsese. Nu se simţea îngrijorat. În seara aceea cinase 
singur. Angelique îi spusese că e obosită, fuseseră prea 
multe petreceri la rând care ţinuseră până târziu şi o să-i 
facă bine să se culce mai devreme în seara aceea. 

— Aşa, dragul meu Malcolm, o să iau o mică gustare la 
mine în cameră, mă pieptăn şi mă retrag în lumea visurilor. 
În seara aceasta te iubesc şi te părăsesc..., eşti abandonat. 

Nu se supărase. Mintea îi fierbea de atâtea speranţe noi 
încât se temea chiar să nu fie tentat să i le împărtăşească şi 
ei, dacă ar fi rămas cu ella cină. Când trecu pe la el Jamie, 
la începutul serii, abia se abţinu să nu-i destăinuie noutăţile 
minunate. 

— A găsit avocatul vreo soluţie? întrebă Jamie. 

— Nu, Dumnezeule mare, încă nu. De ce? 

— Pari aşa de..., ca şi când ţi s-ar fi luat o piatră de pe 
inimă. Nu te-am mai văzut aşa de săptămâni de zile. Dar ai 
primit totuşi nişte veşti bune, nu-i aşa? 


Malcolm mormăi ceva. 

— Poate că am trecut un hop şi acuma o să-mi meargă mai 
bine. 

— Sper şi eu. Şi accidentul acesta după toate celelalte... 
Nici nu ştiu cum de mai rezişti. Cu toate cele ce s-au 
petrecut în ultimele săptămâni trebuie să mărturisesc că eu 
sunt la capătul puterilor, iar acum, individul ăsta, Gornt, 
mai pune şi el paie pe foc. E ceva la el care mă sperie. 

— Cum aşa? 

— Nu ştiu, e un fel de presimţire. Poate că nu este chiar 
aşa de inofensiv cum pare. Jamie avu o mică ezitare. Ai timp 
să stăm puţin de vorbă? 

— Bineînţeles, stai jos. Brandy? Serveşte-te singur. 

— Mulţumesc. 

Jamie îşi turnă o porţie mică, apoi trase celălalt scaun cu 
spătarul înalt în faţa căminului, vizavi de Struan. Perdelele 
erau trase pentru noapte, încăperea era intimă. Se simţea 
un miros plăcut de fum de lemn şi din depărtare răzbătea 
sunetul clopotelor de pe navele din golf care avea în el ceva 
liniştitor şi reconfortant. 

— Este vorba de câteva lucruri: într-un fel sau altul vreau 
să ajung la Hong Kong înainte de Crăciun, numai pentru 
câteva zile. 

— S-o vezi pe mama? 

Jamie dădu afirmativ din cap şi sorbi din brandy. 

— Aş vrea să pornesc cu Prancing Cloud. O să ancoreze... 
De ce zâmbeşti? 

— Mi-ai luat-o înainte cu o clipă. Şi eu plănuiam să pornesc 
cu ea. 

Jamie clipi, apoi zâmbi serafic. 

— Te-ai răzgândit şi te pregăteşti să faci ce-ţi cere mama 
ta? 

— Nu chiar întocmai. Malcolm îi împărtăşi planul său în 
legătură cu Prancing Cloud şi văzu că euforia lui Jamie se 
evaporează instantaneu. 


— Nu te teme, sunt un trăgător mult mai bun decât 
Norbert şi presupunând că va fi de acord să tragem cu 
pistoalele de la distanţa de douăzeci de paşi. Este deja un 
om mort. M-am decis să-l ucid. Uită-l pe Norbert. Acuma, 
despre Angelique: dacă nu reuşim cumva s-o strecurăm la 
bord, spun „dacă nu reuşim”, adică noi doi, pentru că te-am 
inclus tot timpul în plan, atunci o aduci cu nava următoare, 
aşa că oricum vei fi la Hong Kong înainte de Crăciun. 

— Doamna Struan va fi foarte supărată dacă o va găsi pe 
Angelique cu noi. 

— Lasă-mi mie grija asta. 

— Aşa am să şi fac. Ceea ce mă duce la chestiunea 
esenţială pentru mine: când am să plec de la Struan mă 
gândesc să-mi înfiinţez o firmă proprie şi, de fapt, despre 
asta voiam să stăm de vorbă. Dacă ai vreo obiecţie. 

— Dimpotrivă, voi face tot ce-mi stă în putinţă, Casa 
Struan, vreau să spun, ca să te ajut. Dar mai sunt ani buni 
până atunci. 

— Am senzaţia că doamna Struan a hotărât că eu trebuie 
să plec. 

— Mă voi opune din răsputeri, spuse Malcolm stârnit. 
Trebuie să fii promovat, avansat, compania nu doreşte să se 
lipsească de serviciile tale, asta trebuie să înţeleagă şi ea. 
Este o idee de-a dreptul periculoasă. 

— Da, dar dacă totuşi o să trebuiască..., ai răbdare cu 
mine, tai-pan, dacă e necesar, o să ai ceva împotrivă? 

— Să-ţi faci firma ta? Nu. Dar nu pot să sufăr gândul ca 
firma Struan să te piardă, jur pe Dumnezeu. Aşa ceva n-o să 
se întâmple şi chiar dacă o se ceri să ne părăseşti am să 
găsesc o cale pentru a te convinge să rămâi. O să te 
CONviNg. 

— Mulţumesc, mulţumesc foarte mult. 

Jamie bău o înghiţitură mai zdravănă şi se simţi ceva mai 
bine. Nu datorită căldurii pe care i-o dădea băutura, ci 
datorită modului în care îi vorbise Malcolm. În ultimele 
săptămâni se simţise foarte rău. Când primise scrisoarea de 


la doamna Struan, cu o zi înainte, fusese nevoit să se 
confrunte cu o realitate dură: oricât de credincios eşti faţă 
de o companie, oricât de multe servicii aduci companiei, 
compania te va scuipa oricând, fără nici un fel de ezitare, 
dacă aşa crede ea de cuviinţă. Şi, de fapt, ce este 
„compania”? Un grup de oameni, de bărbaţi şi de femei. 
Oameni. Doamna Struan, de exemplu. „Compania” 
înseamnă nişte oameni şi aceştia se vor ascunde 
întotdeauna în spatele fațadei, susţinând că acum 
„compania trebuie să supravieţuiască”, sau „este pentru 
binele companiei” ş.a.m.d., concediind, sau promovând 
oamenii în funcţie de motivele lor personale, de duşmănii 
sau ură. Şi să nu uităm că, în zilele noastre, cele mai multe 
companii sunt companii de familie. În cele din urmă, familia 
este cea care are câştig de cauză. Sângele este mai 
puternic decât competenţa. Membrii unei familii se ceartă 
între ei, dar, în final, de regulă se unesc în faţa unui duşman 
care nu face parte din familie, aşa că Alfred MacStruan a 
fost desemnat să preia conducerea operaţiunilor din 
Japonia. Nu pot face nimic, nu-mi rămâne nimic de făcut în 
această privinţă. Poate că afacerile de familie sunt mai 
umane, mai bune decât instituţiile impersonale, birocratice, 
dar chiar şi aşa, ba poate chiar mai mult în acest caz, eşti 
supus reţelei de influenţe ale „bătrânului” cap de familie. 
Nu ai decât de pierdut, în ambele cazuri... 

Cu o noapte înainte se îmbătase crunt, ceea ce nu-i stătea 
deloc în obicei şi nu găsise nici un fel de alinare nici la 
Nemi, în căsuţa lui din Yoshiwara. De fiecare dată când se 
gândea la „adevărul” companiei, mai adăugând şi amintirea 
acelei nelegiuiri pasibile de spânzurătoare pe care fusese 
cât pe-aci s-o comită, de incorectitudinea doamnei Tess 
Struan faţă de el, de încăpăţânarea lui Malcolm şi de 
propria prostie - căci ştia că dacă Malcolm nu l-ar fi oprit ar 
fi rupt sfoara, ar fi mototolit scrisorile şi le-ar fi aruncat în 
apă - capul începu să i se învârtească şi numai o altă doză 


de rom îl făcu să i se oprească, până când începea din nou 
să se învârtească. Nemi nu-l putuse ajuta în nici un fel: 

— Jami, ce avut la tine? Jami, Jamie! 

— Machiavelli a spus-o cel mai bine, spusese el, articulând 
cu greutate cuvintele, a spus să nu te încrezi în prinții de 
sânge, căci te vor înşela. Prinţi de sânge, tai-pani, mame de 
tai-pani, fii ai lui Dirk Struan şi fii ai acestora... 

Şi apoi începuse să plângă. Ai, îşi spuse el simțind că i se 
face greață, aşa ceva nu mi s-a mai întâmplat de ani de zile, 
ultima dată a fost când abia sosisem în Hong Kong, acum 
douăzeci de ani şi am auzit că mama murise în timp ce eu 
eram pe mare. Probabil că ştia că va muri când am plecat. 
„Du-te, băiatul meu drag, câştigă-ţi norocul şi să-mi scrii în 
fiecare săptămână...” Dacă n-ar fi fost ea, am fi murit cu 
toţii - numai forţa ei sufletească ne-a ţinut în viaţă până a 
sosit Struan şi joss-ul nostru s-a schimbat. 

Am plâns de mi-a secat inima. Ca şi aseară, deşi erau altfel 
de lacrimi. Plânsesem pentru nevinovăția mea pierdută. 
Nici nu-mi vine să cred că am putut fi atât de naiv, încât să 
cred în „companie”. Oare Dirk m-ar fi părăsit la ananghie? 
Niciodată. Tai-panul n-ar fi făcut-o, n-ar fi putut face aşa 
ceva, dar el nu mai este decât o legendă. Trebuie să-mi fac 
curaj şi să mă înfig pe picioarele mele - am treizeci şi nouă 
de ani, în Asia asta înseamnă bătrân, deşi eu nu mă simt 
bătrân, ci numai ca o navă fără cârmaci. Şi Malcolm la fel... 
Oare? Privi spre el, remarcând diferenţa. Malcolm s-a 
schimbat, seamănă mai mult cu cel care era mai înainte, îşi 
zise el. Este mai adult, oare se poate aşa ceva? Nu ştiu, dar, 
orice ar fi, joss-ul lui este hotărât, ca şi al meu. 

— Mă bucur că n-am umblat la scrisori..., nici nu pot să-ţi 
spun ce rău îmi pare că doamna Struan îţi pune bețe în 
roate. 

— Dar mie! 

Malcolm îi destăinui lui Jamie ce-i spusese Sir William: că 
primise o scrisoare de la ea. Apoi despre opiu şi despre 
plantațiile lor din Bengal. Ştirea explodase ca o bombă în 


colonie. Reuniunea de la prânz care avusese loc la club 
fusese mult mai violentă decât se aşteptaseră, se strigaseră 
fel de fel de ameninţări, că Sir William ar trebui sugrumat, 
sau cel puţin dat în judecată dacă încearcă să impună aici 
prostia Parlamentului. Malcolm vedea cât de nefericit este 
Jamie şi fu tentat încă o dată să-i împărtăşească acea 
speranţă liniştitoare care se numea Gornt. 

— Sunt mult mai încrezător în viitor, Jamie. Nu fi 
îngrijorat. Te pregăteşti să te duci la Yoshiwara? 

— Nu chiar imediat, deşi trebuie s-o văd pe Nemi, Jamie 
zâmbi abătut. Am făcut-o lată aseară, trebuie să-i cumpăr 
un cadou. Nu e neapărat obligatoriu, dar e o fată bună şi 
tare veselă. Dar mai întâi trebuie să trec pe la Nakama. 
Phillip m-a rugat să stau de vorbă cu elo jumătate de oră. 
Se pare că l-a întrebat pe Phillip despre afaceri şi bănci, 
capital, dobânzi şi altele de felul acesta - Phillip m-a rugat 
pe mine să-i explic elementele de bază. 

— E ciudat. 

— Da. Ticălosul are o minte foarte iscoditoare. Păcat că nu 
este mai binevoitor cu noi. 

— Nu-i vinde degeaba cunoştinţele, stoarce-l în schimb şi 
tu pe el, află ceva ce ne interesează pe noi. Mâine cred că 
am să stau şi eu de vorbă cu Phillip. Spune-i să treacă pe la 
mine, bine? vocea lui Malcolm deveni mai dură. Trebuia să 
ne comunice toate informaţiile, doar aşa ne-a fost 
înţelegerea, nu? 

— Da, aşa este, Jamie îşi termină băutura. Mulţumesc. Şi 
mulţumesc şi pentru discuţie. Sper din toată inima ca 
măcar tu, Malcolm, să ieşi la liman aşa cum îţi doreşti. 

— Da, ştiu, Jamie. O să ieşi şi tu la liman. Noapte bună! 

În liniştea camerei sale, Malcolm îşi întinse mulţumit 
picioarele spre foc, nerăbdător să treacă o dată şi ziua 
următoare, şi să afle şi veştile pe care urma să le primească 
de la Gornt. Oare care să fie preţul? mormăi el, cu ochii 
aţintiţi la tăciuni. Auzea voci în interiorul clădirii şi afară, în 
curte. Din când în când un râs zgomotos şi cântece de beţie. 


John Marlowe venise în după-amiaza aceasta ca să-i aducă 
un mesaj din partea amiralului: ar putea să vină la bordul 
navei amiral a doua zi, sau, dacă îi era mai comod, la Sir 
William? 

— Pot să mă întâlnesc cu el la Sir William. La ce oră? 

— La amiază? 

— Bine. Despre ce este vorba? 

— Nu ştiu, spusese Marlowe. Pun pariu că nu e numai aşa 
ca să treacă timpul. 

De când se întorsese după confruntarea din Golful Mirs şi 
de la Hong Kong, amiralul Ketterer clocotea de furie din 
cauza rapoartelor nefavorabile şi critice din ziare şi încă 
mai era supărat de faptul că tunurile făcute de englezi 
trăseseră în flota lui. 

— Nu cred că i-au făcut chiar foarte mare plăcere unele 
dintre remarcile mai dure de la şedinţa de astăzi de la 
prânz. 

— Distrugătoare! zise Malcolm şi râse înveselit, cu gândul 
tot la informaţiile primite de la Gornt. 

Şi Marlowe râse. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, să nu spuneţi aşa ceva pe 
puntea de comandă, căci sare în aer toată flota! Apropo, 
voiajul meu de probă a fost aprobat, s-a fixat pentru luni 
sau marţi, dacă permite vremea. Ce zi v-ar conveni mai bine 
amândurora? 

— Cât timp vom lipsi? 

— Plecăm cam pe la răsăritul soarelui şi ne întoarcem cel 
mai târziu la apus. 

— Marţi. 

Un cărbune căzu din vatră. Malcolm îl băgă înapoi cu 
vătraiul şi înteţi flăcările. Flăcările portocalii-albăstrui se 
înviorară pentru o clipă şi apoi muriră din nou, închipuind 
tot felul de fantasmagorii, imagini care-l înviorau, scene în 
care el şi ea erau în miezul lucrurilor. Aruncă o privire spre 
uşa care separa apartamentele lor. Nu se auzea nici un 
zgomot de acolo. Gornt are soluţia care o va îmbuna pe 


Tess. Ironia soartei vrea ca eu să am nevoie de el şi el de 
mine, deşi suntem duşmani. Am impresia că întotdeauna 
vom fi adversari. Dar care o fi oare preţul? Cu siguranţă un 
lucru pe care eu i-l pot oferi. Este suficient de înţelept ca să 
înţeleagă lucrul acesta. De ce eşti aşa de sigur? Răzbunarea 
este un motiv foarte puternic. Ştiu asta. 

La Hanul Crinului, Phillip se lăsă masat de o japoneză 
musculoasă, cu braţe zdravene şi degete de fier care ştiau 
să găsească punctele sensibile şi le apăsau de parcă ar fi 
cântat pe o claviatură, făcându-l să scoată gemete de 
plăcere. Această casă nu era la fel de elegantă şi nici la fel 
de scumpă ca Trei Crapi, dar masajul era cel mai bun din 
câte îşi amintea şi reuşise să-l facă să uite de Fujiko şi de 
Nakama şi de Andre Poncin şi de Sir William care fusese 
furios toată ziua, culminând cu şedinţa de la prânz, când 
turbarea înveninată a oamenilor de la club fusese cât pe-aci 
să arunce în aer toate acoperişurile din Yokohama. 

— Ca şi când eu aş fi de vină că Parlamentul a înnebunit, 
urlase Sir William la prânz către amiralul care era la fel de 
furios. Nu-i aşa, Phillip? 

— Bineînţeles, Sir William, răspunsese el, invitat la acel 
dejun împotriva dorinţei sale, împreună cu generalul care 
era al treilea oaspete. 

— Parlamentul a fost întotdeauna arbitrar şi stupid! De ce 
naiba nu lasă Foreign Office-ul să se ocupe de colonii şi să 
suporte toate durerile astea de cap? Cât despre liota asta 
de netrebnici de aici care îşi zic negustori, sunt nişte 
ticăloşi în stare să te facă să-ţi scuipi plămânii. 

— Cincizeci de lovituri cu pisica-cu-nouă-cozi i-ar ajuta să- 
şi bage minţile în cap, pe Dumnezeul meu, spusese 
amiralul. Toţi până la unul şi mai ales ziariştii. Nişte ticăloşi 
sălbatici. 

Generalul interveni şi el cu un aer înţelept, căci încă nu 
uitase perdaful pe care i-l dăduse Sir William în legătură cu 
răscoala: 


— Dar ce poţi face, dragă Sir William? Nu poţi decât să iei 
lucrurile ca un bărbat! Şi, dragă amirale, bătrâne, ai căutat- 
o cu lumânarea pentru că te-ai apucat să faci declaraţii 
politice în public. Prima regulă pentru noi este să ţinem 
capul plecat şi să fim foarte circumspecţi cu declaraţiile 
publice şi să suferim în tăcere, aşa am considerat eu 
întotdeauna. 

Grumazul amiralului Ketterer deveni purpuriu. Sir William 
interveni şi puse capăt începutului de ceartă: 

— Phillip, sunt sigur că ai o mulţime de treburi de rezolvat, 
pentru numele lui Dumnezeu, copiază corespondenţa, iar 
plângerea către Bakufu trebuie să plece chiar astăzi. 

Se retrăsese foarte recunoscător. Nakama îl salutase 
foarte amabil: 

— Ah, Taira-sama, sper că vă simţiţi mai bine. Mama-san 
Raiko întrebat ce face inima, cum simte, nu respectă 
întâlnirea cu Fujiko, fata plânge, plânge mult lacrimi... şi... 

— Mă simt foarte bine. leri seară m-am distrat de minune 
la Hanul Crinului, spuse el, uimit să constate că prezicerile 
lui Andre se adevereau întocmai. Fujiko? A, m-am mai 
gândit la contractul ei, da, da, am mai reflectat. 

Fu încântat să constate că Nakama pălise şi spaima lui îl 
recompensa pentru plictiseala din timpul dimineţii cu Sir 
William şi de la dejunul cu acesta, ajutându-l, în acelaşi 
timp, să pună în aplicare planul lui Andre. 

— Dar, Taira-sama, eu cred... 

— Şi nu mai vorbim deloc engleză astăzi şi, te rog, nici un 
fel de întrebări despre afaceri. Poţi să vorbeşti cu McFay- 
sama de la Nobila Casă şi cu asta basta... 

Mormăi încă o dată de plăcere când maseuza apăsă mai 
adânc. Degetele ei se opriră imediat. 

— Iye, dozo... nu, te rog, nu te opri, spusese el în japoneză, 
iar femeia râse şi răspunse: 

— N-ai grijă, stăpâne, când voi termina cu trupul acesta al 
tău ca de peşte vei fi în formă pentru trei dintre cele mai 
frumoase flori ale casei. 


El îi mulţumi fără să înţeleagă ce spusese, dar şi fără să-l 
intereseze. După trei ore de japoneză cu Nakama şi după 
ce mai ascultase şi o mulţime de observaţii ale lui în 
legătură cu Raiko şi hanul ei - exact aşa cum prevăzuse 
Andre - capul începuse să-i vâjăie. 

Între timp, femeia începu mişcările liniştitoare de 
încheiere, cu mâini pricepute şi unse cu ulei parfumat, apoi, 
terminându-şi treaba, îl înfăşură într-un prosop cald şi 
plecă. Phillip aţipi, dar se trezi când peretele de hârtie, 
shoji, se trase într-o parte şi o fată veni să îngenuncheze 
lângă el. Fata îi zâmbi şi Phillip îi zâmbi şi el la rândul lui, 
apoi îi spuse că era obosit şi să stea acolo până se trezeşte 
din nou, urmând astfel strict instrucţiunile lui Andre. Fata 
dădu din cap afirmativ şi fu foarte mulţumită, căci avea să-şi 
primească oricum taxa. 

Andre este un geniu, se gândi el, la fel de mulţumit şi 
adormi fericit. 

În seara aceasta, Andre o vizita pentru a doua oară pe 
Hinodeh. Se împlineau exact zece zile, douăzeci şi două de 
ore şi şapte minute de când o văzuse în toată splendoarea 
ei şi noaptea aceea îi rămăsese întipărită în minte pentru 
totdeauna. 

— Bună seara, Furansu-san, spuse ea sfioasă, într-o 
japoneză melodioasă. 

Antecamera lor dădea spre mica verandă şi casa era 
aşezată în grădina Hanului Trei Crapi, la fel de parfumată 
ca şi Hinodeh însăşi. Kimonoul ei de iarnă, cafeniu şi cu 
broderii de aur, se mişca grațios când făcea plecăciuni şi se 
aşeză pe perna din faţă. În spatele ei, peretele de hârtie 
shoji era deschis larg spre dormitor, lăsând să se vadă 
saltelele şi cuverturile care alcătuiau primul lor pat. 

— Sake-ul este aşa cum mi s-a spus că-ţi place. Rece. 
Întotdeauna bei sak€ rece? 

— Da, da. Aşa place gust mai mult. 

Îşi dădu seama că se bâlbâie, că japoneza nu-i mai este 
fluentă, că mâinile îi tremură şi palmele îi asudă. Fata 


zâmbi. 

— E ciudat să bei băuturi reci iarna. Inima ta e rece iarna 
şi vara? 

— Eeee, Hinodeh, spuse el, simţindu-şi inima zvâcnind în 
urechi şi în gâtlej. Inima mea, ca piatră de atât timp, gândit 
la tine, nu ştie dacă e cald, sau rece sau cum. Iu frumos. 

— Numai pentru plăcerea ta, stăpâne. 

— Raiko-san spus despre mine, da? 

Avea ochii oblici şi calmi, faţa albă, sprâncenele pensate şi 
desenate cu creionul în formă de semilună, fruntea înaltă şi 
un păr negru ca pana corbului, pieptănat în sus şi prins cu 
piepteni din carapace de broască ţestoasă pe care Andre 
abia aştepta să-l desfacă. 

— Ceea ce mi-a spus Raiko-san am uitat. Ceea ce mi-ai 
spus înainte de semnarea contractului este acceptat şi uitat. 
Astă-seară începem. Ne întâlnim pentru prima oară. 
Trebuie să-mi spui totul despre tine, tot ceea ce vrei ca eu 
să ştiu despre tine, ochii ei se ridicară puţin, lăsând să se 
vadă o privire uşor amuzată. O să avem suficient timp, nu-i 
aşa? 

— Da, te rog, pentru totdeauna, aşa sper. 

În cele din urmă, contractul fusese discutat şi rediscutat, 
se căzuse de acord asupra tuturor clauzelor, apoi fusese 
transpus într-o vorbire mai simplă pentru ca şi el să poată 
înţelege şi Andre era gata să semneze în faţa ei şi a mamei- 
san. Îşi adunase atunci tot curajul şi-şi luase inima în dinţi: 

— Hinodeh, rog, iartă la mine, dar trebuie spune, trebuie 
spune adevăr. Cel rău. 

— Te rog, nu este nevoie, Raiko-san mi-a spus. 

— Dar, dar te rog, iartă la mine..., cuvintele îi veneau greu, 
cu poticneli, deşi le repetase de zeci de ori, se simţea 
străbătut de valuri după valuri de ameţeală. Trebuie spune 
o dată: eu luat boala rea de la amanta mea, Hana. Nu 
posibil tratament, pare rău. Iu vei lua, trebuie luat boală 
dacă devine concubină, pare rău, spuse şi simţi că cerul i se 
prăbuşeşte în cap în timp ce aştepta reacţia ei. 


— Da, înţeleg şi accept acest lucru şi am scris în contractul 
meu că te iert de orice vină în privinţa aceasta, înţelegi, de 
orice vină? 

— A, da, vină, înţeleg. Mulţumesc şi... 

Trebuise să se scuze şi să se repeadă afară, unde vomită 
violent şi fu apoi bolnav, se simţi rău cum nu se simţise 
niciodată în viaţă, nici când aflase că luase boala, sau o 
găsise pe Hana moartă. Când se întoarse în încăpere nu-şi 
ceru scuze. Fata nu se aştepta să i se ceară scuze. 
Înţelesese. 

— Înainte de a semna, Furansu-san, spusese ea, trebuie 
să-ţi spun că pentru mine este foarte important să te întreb 
dacă îmi promiţi că-mi vei da pumnalul sau otrava, aşa cum 
e specificat în contract? 

— Da. 

— Mulţumesc. Aceste două lucruri importante nu mai 
trebuie menţionate şi nici discutate niciodată, de acord? 

— Da, spusese el, binecuvântând-o în gând. 

— Atunci totul este în ordine. lată, am semnat aici, 
semnează şi dumneata, Furansu-san, iar Raiko-san este 
martora noastră. Raiko-san spune că locuinţa noastră va fi 
gata în trei zile. Peste patru zile voi fi onorată să te primesc. 

În a patra zi, în timp ce şedea în faţa ei, în sanctuarul lor 
particular, se simţea copleşit de frumuseţea ei, iluminată 
blând de flacăra lămpilor cu ulei. 

— Casa aceasta place la tine, Hinodeh? întrebă el 
încercând să arate interes, dar obsedat numai de gândul de 
a o vedea goală. 

— Este mai important să-ţi placă ţie, Furansu-san. 

Ştia că fata nu face decât ceea ce fusese învățată să facă, 
iar răspunsurile şi acţiunile ei sunt automate, încercând să-l 
facă pe el să se simtă la largul lui, indiferent de ceea ce ar fi 
simţit ea. În cazul bărbaţilor japonezi reuşea mai 
întotdeauna să-şi dea seama ce gândesc, cu femeile - 
niciodată, dar cam aşa se întâmplă şi cu cele mai multe 
franţuzoaice, îşi spuse el. Femeile sunt mult mai ascunse şi 


mai secretoase decât noi, mult mai practice. Hinodeh arată 
aşa de liniştită şi de calmă, cum stă nemişcată aici, îşi zicea 
el. Este oare vulcanică, sau tristă, sau speriată - sau poate 
că este atât de scârbită şi plină de ură încât este paralizată. 
Dumnezeu să mă ierte, dar nu-mi pasă, cel puţin, nu acum, 
poate mai târziu. Dar de ce fusese de acord? De ce? Dar 
asta n-am voie să întreb niciodată. Cam greu de respectat 
această clauză, este totuşi parcă ceva mai picant aşa. Sau 
poate tocmai asta o să mă distrugă, o să ne distrugă. Fi, nu- 
mi pasă! Hai mai repede, grăbeşte-te! 

— Doreşti să mănânci? întrebă ea. 

— Pe moment, eu nu foame. 

Andre nu-şi putea lua ochii de la ea şi nici nu se strădui să- 
şi ascundă dorinţa din priviri. Sudoarea îi curgea şiroaie. 
Micul ei zâmbet rămase acelaşi. Un oftat. Apoi cu mişcări 
studiate, degetele lungi desfăcură obi-ul şi Hinodeh se 
ridică în picioare, lăsând să cadă kimonoul exterior, 
privindu-l tot timpul fix pe Andre, liniştită şi calmă ca o 
statuie. Apoi îşi scoase kimonoul de dedesubt, apoi primul 
chilot, al doilea şi, în cele din urmă cingătoarea de mijloc. 
Se răsuci fără grabă în faţa lui, arătându-se din toate 
părţile, perfectă în toate. 

Abia respirând, Andre se uită la ea cum îngenunchează, îşi 
ia paharul şi soarbe încet din el, apoi încă o dată şi simţea 
pulsul cum îi zvâcneşte cu putere în inimă, în gâtlej, în şale, 
cu o forţă aproape de neîndurat. Zile în şir se gândise şi 
plănuise să fie galant în vorbe şi în gesturi, să fie cât mai 
francez şi mai japonez, să se arate om de lume şi bărbat cu 
experienţă, să fie cel mai bun amant pe care îl avusese ea 
vreodată, sau pe care l-ar mai putea avea vreodată, să nu 
regrete nimic, în aşa fel încât prima lor noapte de dragoste 
să fie o experienţă minunată şi de neuitat. A fost de neuitat, 
dar nu minunată. Se repezise la ea şi o trântise pe pat unde 
se purtase ca un animal. Din noaptea aceea n-o mai văzuse 
nici pe ea, nici pe Raiko, evitându-le atât pe ele, cât şi 
cartierul Yoshiwara. În ziua următoare îi trimisese un mesaj 


lui Hinodeh, spunându-i că îi va da de ştire când va dori s-o 
viziteze din nou. Între timp, mai achitase încă o cantitate de 
aur mamei-san Raiko, salariul fiindu-i grevat pe doi ani de 
zile pentru a putea plăti contractul. Cu o zi în urmă îi 
trimisese vorbă că va veni s-o vadă în acea seară. 

Ajuns în pragul verandei, avusese o mică ezitare. 
Paravanele shoji erau închise ca pentru noapte. O lumină 
aurie din interior îi făcea semn să se apropie. Pulsul îi era la 
fel de agitat ca şi atunci, gâtlejul i se uscase. O sumedenie 
de voci interioare îl dojeneau şi îi ordonau să plece, să se 
omoare, să facă orice numai să nu-i mai întâlnească ochii şi 
să nu-şi mai vadă propria imagine dezgustătoare în ochii ei, 
s-o lase în pace. 

Voia cu toată fiinţa să plece, să fugă de ea şi dorea cu toată 
fiinţa s-o posede din nou, în diverse feluri, în toate felurile, 
chiar mai rău decât data trecută, indiferent cât l-ar costa. 
Simţea că se urăşte, ar fi mai bine să se sinucidă şi să 
termine o dată, dar mai întâi pe ea. Trebuie. 

Se sili să-şi scoată picioarele din încălțări şi deschise uşa. 
Ea şedea în genunchi, ca şi data trecută, exact în acelaşi 
costum, cu exact acelaşi zâmbet pe chip, aceeaşi frumuseţe, 
aceeaşi mână delicată care îi făcea semn să se aşeze lângă 
ea, aceeaşi voce blândă: 

— Sake-ul este aşa cum mi s-a spus că-ţi place. Rece. 
Întotdeauna bei sak€ rece? 

Andre se holbă la ea. Ochii, care fuseseră plini de atâta 
ură când plecase de la ea, îi zâmbeau acum cu aceeaşi 
dulceaţă sfielnică precum în primul moment. 

— Ce? 

Ca şi când n-ar fi spus nimic mai înainte, fata repetă cu 
aceeaşi voce egală: 

— Sake-ul este aşa cum mi s-a spus că îţi place. Rece. 
Întotdeauna bei sak€ rece? 

— Da, da, aşa beau, spuse el grăbit, abia auzind ce 
vorbeşte. 

Fata zâmbi. 


— E ciudat să bei băuturi reci iarna. Inima ta este rece 
vara şi iarna? 

Murmură şi el ca un papagal răspunsul corect, căci nu-i 
era greu să-şi amintească fiecare cuvânt şi tot ce se 
întâmplase. Deşi vocea lui tremura, fata nu păru să bage de 
seamă, ea continuă ca şi mai înainte, cu privirea calmă: 
nimic nu se schimbase. 

— Vrei să mănânci? întrebase ea. 

— Pentru moment, nu, nu mi-e foame. 

Zâmbetul ei nu se schimbă. Nici nu mai oftă. Se ridică în 
picioare. Dar de astă dată stinse lămpile cu ulei şi se duse în 
dormitor unde stinse de asemenea lămpile. 

Când ochii i se obişnuiră cu întunericul, văzu o licărire de 
lumină care trecea prin paravanul shoji de la lampa de pe 
verandă. O vedea pe Hinodeh numai ca pe o siluetă cu 
contururi vagi. Se dezbrăca. Câteva clipe mai târziu se auzi 
fâşâitul cuverturii trase la o parte. Când fu în stare să se 
ridice în picioare, se duse clătinându-se în dormitor şi 
îngenunche lângă pat, înțelegând că fata încerca să-i 
salveze cinstea obrazului, să şteargă pata care nu putea fi 
nicicum ştearsă. 

— Din mintea mea nu se va şterge niciodată, murmură el 
nefericit, cu obrazul ud de lacrimi. Nu ştiu cum simţi tu, 
Hinodeh, dar eu n-am să pot niciodată, îmi pare atât de rău, 
atât de rău. Mon Dieu, aş vrea, o, cum aşvrea... 

— Nan desu ka, Furansu-sama? 

Avu nevoie de câteva clipe ca să-şi dea seama că vorbise în 
franceză şi să treacă din nou pe japoneză. 

— Hinodeh, spun că..., numai mulţumesc, Hinodeh. Te rog, 
iartă pe mine, pare rău mie... 

— Dar nu are pentru ce să-ţi pară rău. În seara aceasta ne 
cunoaştem pentru prima dată. Acesta-i începutul. 

Miercuri, 5 decembrie. 

Hiraga îşi văzu pentru o clipă imaginea reflectată în 
geamul unei măcelării şi nu se recunoscu. Trecătorii de pe 
Strada Mare abia dacă îl băgau în seamă. Hiraga se 


întoarse câţiva paşi ca să se privească din nou în geamul 
măcelăriei, să-şi examineze mai atent noua imagine, noua 
deghizare: joben, guler înalt şi cravată, o redingotă cu 
umeri largi şi ajustată pe talie din postav negru, vestă de 
mătase bleu, un lanţ de oţel inoxidabil de-a curmezişul ei de 
care atârna un ceas de buzunar, pantaloni strâmţi şi ghete 
de piele. Toate primite în dar de la Guvernul Majestății Sale, 
cu excepţia ceasului, primit de la Tyrer pentru serviciile 
aduse. Îşi ridică pălăria şi se privi din mai multe unghiuri. 
Acum părul îi acoperea în întregime creştetul capului şi 
creştea repede. Încă nu era la fel de lung ca al lui Phillip 
Tyrer, dar în mod sigur suficient de lung pentru a fi 
considerat european. Ras proaspăt. Calitatea şi ieftinătatea 
lamelor de ras englezeşti îl impresionaseră foarte tare, era 
încă un exemplu al miracolelor manufacturilor. Zâmbi 
propriei imagini, încântat de această mascaradă. Scoase 
ceasul şi-l admiră. Arăta 11:16. Ca şi cum şaisprezece 
minute ar avea vreo importanţă, îşi spuse el dispreţuitor, 
deşi era foarte mândru că învățase atât de repede cum 
ţineau gai-jinii socoteala timpului. Am învăţat multe lucruri. 
Nu destule, dar este, oricum, un început. 

— Domnu', nu vrei un copan de berbecuţ congelat, ţinut la 
gheaţă pe o navă din Australia până aici, sau o bucată de 
slănină grasă, afumată la Hong Kong? spuse măcelarul, un 
burtos, chel, cu nişte braţe ca două tunuri, care purta un 
şorţ stropit tot de sânge. 

— Oh! abia atunci observă Hiraga cărnurile, măruntaiele 
şi vânatul care atârna de partea cealaltă a geamului şi 
roiurile de muşte care bâzâiau în jurul lor. Nu, mulţumesc, 
priveam numai. La revedere, domnule, spuse el 
ascunzându-şi scârba. 

Îşi puse din nou pălăria pe cap cu un gest larg, aşezând-o 
într-o parte, aşa cum făcea Tyrer. Îşi continuă drumul de-a 
lungul Străzii Mari, spre Mahalaua Beţivilor şi spre sat, 
ridicându-şi politicos pălăria în semn de salut către 
trecători care, la rândul lor, îi răspundeau amabili. Lucrul 


acesta îi plăcea chiar şi mai mult, pentru că era un semn că 
este acceptat în conformitate cu standardele lor, atât de 
diferite de obiceiurile japoneze, atât de diferite de nişte 
obiceiuri civilizate. 

Nişte proşti. Numai pentru că folosesc hainele lor şi am 
început să le port ca ei, îşi închipuie că m-am schimbat. Dar 
ei sunt pentru mine tot duşmani, chiar şi Iaira. Ce prostie 
din partea lui Taira să se răzgândească în privinţa lui 
Fujiko, oare ce-a păţit? Numai că asta îmi cam încurcă 
planurile. Hiraga îl zări pe Struan care ieşea şontâcăind din 
clădire, însoţit de Jamie McFay şi de femeia aceea a lui Ori, 
prinşi într-o discuţie aprinsă. Asta îi aminti de întâlnirea lui 
cu Omul Numărul Doi al Nobilei Case. Încă îi mai vâjâia 
capul de faptele şi cifrele occidentalilor şi simţea parcă un 
gol, căci fusese silit să-i ofere o mulţime de informaţii în 
schimb lui McFay în legătură cu cămătarii şi negustorii de 
orez, cu cei din Gyokoyama. 

— Jami-san, poate posibil întâlneşte unul din aceşti oameni 
dacă ţii secret, îi propusese în disperare de cauză, 
încercând să scape. Eu traduc dacă ţine secret. 

Îl aştepta shoya. Sesizând dorinţa omului de a stoarce 
ceea ce aflase, Hiraga se jucase cu el, acceptase masajul 
care i se oferise mai întâi. După aceea, relaxat şi înfăşurat 
într-o yukata curată, în faţa unui dejun delicat alcătuit din 
orez, sepii uscate, biban proaspăt pescuit în dimineaţa 
aceea, fâşiuţe de hârtie subţire cu soya, daikung - hrean - şi 
sake, îi spuse că avusese convorbiri cu gai-jini foarte 
importanţi şi că aceştia răspunseseră la întrebările lui. 
Sorbi din sake şi nu se oferi să-i dezvăluie niciunul din acele 
răspunsuri. Informaţiile importante aveau nevoie de 
încurajare. De reciprocitate. 

— Ce noutăţi mai sunt de la Kyoto? 

— Totul este foarte curios, spuse shoya, încântat că i se 
permisese lui să facă începutul. Mai marii mei m-au 
informat că shogunul şi prinţesa Yazu au ajuns cu bine şi se 
află în interiorul palatului. Au mai fost încă trei ambuscade 


organizate de patrulele lui Ogama împotriva luptătorilor 
shishi, nu, nu, regret, de astă dată nu ştiu amănunte despre 
câţi au fost ucişi. Seniorul Ogama şi seniorul Yoshi nu se 
mişcă dintre zidurile palatelor lor... Dar samuraii 
shogunatului păzesc acum Porţile, la fel ca şi în trecut. 

Hiraga făcu ochii mari: 

— Chiar aşa? 

— Da, Otami-sama - vicleanul shoya era încântat că Hiraga 
muşcase din momeală. Ceea ce este curios este că, la mică 
distanţă de toate porţile, se află pichete secrete ale 
samurailor lui Ogama şi, din când în când, căpitanii 
adversari ţin întruniri tainice. 

— Curios, mormăi Hiraga. 

Shoya dădu din cap afirmativ, ca un bun pescar ce era şi 
lovi în plin: 

— Şi da, o, nu că ar avea vreo importanţă pentru tine, dar 
mai marii mei cred că cei doi shishi despre care ţi-am vorbit 
mai înainte, Katsumata şi acel shishi din Choshu, pe nume 
Takeda, au scăpat şi n-au fost prinşi în Kyoto şi călătoresc în 
prezent pe drumul 'Tokaido. 

— Spre Yedo? 

— Mai marii mei nu mi-au spus. E clar că vestea aceasta 
nu are valoare - shoya sorbi din sake, amuzat de strădania 
lui Hiraga de a-şi ascunde interesul. 

— Tot ceea ce are legătură cu shishi poate fi important. 

— A, în acest caz..., deşi nu este un lucru înţelept să 
povesteşti zvonuri, spuse shoya, prefăcându-se încurcat şi 
considerând că a venit timpul să priponească peştele cel 
mare, se pare că prin hanurile din Kyoto circulă zvonul că a 
mai scăpat încă o persoană din acea ambuscadă, a treia. O 
femeie samurai, care cunoaşte arte shuriken... Ce este, 
Otami-sama? 

— O, nimic, nimic, spuse Hiraga, străduindu-se să-şi 
păstreze cumpătul, în timp ce câteva mii de întrebări i se 
îmbulzeau în minte. Numai o singură femeie din şcoala lui 
Katsumata învățase această artă. 


— Ce spuneai, shoya? A scăpat o femeie samurai? 

— Este numai un zvon, Otami-sama. O prostie. Sake? 

— Mulţumesc. Şi femeia aceasta, ce mai ştii despre ea? 

— Nimic. Un zvon atât de stupid nici nu merită să fie 
transmis mai departe. 

— Poate că ai putea să afli dacă această prostie este 
adevărată sau nu. Aş vrea să ştiu. le rog. 

— În acest caz... - începu shoya, sesizând marea concesie 
pe care o făcuse cu acel „te rog”, vocea i se îndulci un pic şi 
luă o nuanţă de umilinţă. Orice serviciu pentru tine şi 
pentru familia ta, nişte clienţi atât de valoroşi, Gyokoyama 
va fi onorat să vă servească. 

— Mulţumesc. 

Hiraga îşi termină sakâ-ul. Sumomo fusese la Kyoto cu 
Katsumata... Oare unde este ea acum, de ce nu s-a dus la 
Shimonoseki, aşa cum i-am poruncit, ce făcea acolo şi dacă 
a scăpat, unde este? Cu un efort reuşi să lase la o parte 
întrebările acestea şi altele la fel pentru mai târziu şi se 
strădui să se concentreze. Scoase o hârtie cu notițe şi 
începu să-i explice, repetând parţial papagaliceşte, ceea ce 
îi spuseseră Taira şi Mukfey câteva ore la rând. Shoya 
ascultă cu atenţie, liniştit la gândul că nevasta lui trage cu 
urechea şi notează totul. Când Hiraga începu să-i vorbească 
despre împrumuturi, finanţare şi operaţiuni bancare - încă 
nedumerit prea bine în legătură cu cele ce auzise - shoya fu 
impresionat de memoria lui Hiraga şi de înţelegerea lui 
pentru chestiuni care îi erau total străine şi spuse foarte 
serios: 

— Absolut remarcabil, Otami-sama. 

— Mai este încă un lucru important - Hiraga trase adânc 
aer în piept. Mukfey a spus că gai-jinii au un fel de piaţă, 
shoya, îi zice bursă, unde singurele bunuri care se 
negociază, care se vând sau se cumpără sunt nişte bucățele 
de hârtie tipărite care se numesc acţiuni sau părţi care 
reprezintă cumva bani, nişte sume uriaşe de bani şi fiecare 
acţiune este o părticică din Kompani - bău puţin ceai, văzu 


că shoya nu-l înţelege, mai trase o dată adânc aer în piept. 
Să zicem că daimyo Ogama dă întreaga provincie Choshu, 
tot pământul şi produsele pământului unei kompani, 

Choshu Kompani, şi decretează după aceea că toată această 
kompani trebuie să fie împărţită, să zicem, în zece mii de 
părţi egale, zece mii de acţiuni, înţelegi? 

— Da... aşa cred, te rog, continuă. 

— Atunci stokul acestei Choshu Kompani este de zece mii 
de acţiuni. Apoi, daimyo, în numele kompani oferă toate 
aceste acţiuni sau numai o parte din ele altor oameni, pe 
bani. Pentru banii lor, bărbatul sau femeia primesc această 
bucată de hârtie pe care scrie câte acţiuni ale acestei 
Choshu Kompani a cumpărat. Această persoană deţine 
acum o parte din kompani şi deci, acea parte proporţională 
din bogăţia ei. Banii pe care i-a dat această persoană şi 
banii daţi de alţii devin atunci kapitar - cred că aşa a spus 
gai-jinul acela, Mukfey, aceştia sunt banii de care este 
nevoie ca să se conducă kompani, să i se sporească avuţia, 
să plătească salariile, să cumpere pământ sau arme, sau 
seminţe, să perfecţioneze bărcile de pescuit, să plătească 
tot ce trebuie ca să sporească bunăstarea provinciei 
Choshu şi să crească şi mai mult valoarea Kompani Choshu. 
Aşa mi-a explicat Mukfey... Spunea că pe orice piaţă, 
preţurile se modifică, chiar zilnic atunci când este foamete, 
nu-i aşa, shoya? Acelaşi lucru se întâmplă zilnic la bursa cu 
sute de kompani diferite, cu cumpărătorii şi vânzători. 
Dacă recolta din Choshu este mare, valoarea fiecărei părţi 
din Choshu Kompani o să fie mare, dacă este foamete, 
valoarea scade. Tot aşa variază şi valoarea fiecărei acţiuni. 
Înţelegi? 

— Cred că da, spuse rar shoya, înțelegând într-adevăr 
foarte bine şi simțind nevoia să pună o mulţime de 
întrebări. 

— Bine! 

Hiraga era obosit, dar şi intrigat de aceste idei noi, deşi 
uneori simţea că se pierde în labirintul lor. Nu se tocmise 


niciodată la nici o piaţă sau în vreun han. Plătea atunci când 
i se cerea ceea ce i se cerea, nu se certase niciodată în 
legătură cu nici un preţ sau cu vreo notă de plată - asta 
până în momentul în care devenise ronin. Notele de plată 
erau trimise întotdeauna persoanei care primea simbria, 
dacă erai samurai. Dacă erai necăsătorit, în mod normal, 
mamei. Cumpărăturile şi mânuirea banilor erau treaba 
femeilor, niciodată a bărbaţilor. Mâncai ceea ce ea - mama, 
mătuşa, bunica, sora sau soţia - cumpăra din simbria ta, te 
îmbrăcai şi te înarmai în acelaşi mod. Dacă nu mai aveai 
simbrie, mureai de foame, tu şi familia, deveneai ronin sau 
renunţai de bună voie la statutul de samurai şi deveneai 
ţăran, plugar sau, chiar mult mai rău, negustor. 

— Shoya, spuse el, ridicând din sprâncene, preţurile la 
alimente variază pe piaţa de peşte sau de produse 
alimentare. Dar cine fixează preţul? 

Breasla pescarilor sau a fermierilor, ar fi putut spune 
shoya sau, mai degrabă, negustorii care deţin realmente 
produsul, căci le-au împrumutat bani ca să-şi cumpere 
seminţe sau plase. Dar era mult prea grijuliu şi-şi consuma 
cea mai mare parte din energie încercând să rămână calm 
în faţa atâtor informaţii deosebit de preţioase, deşi 
incomplete. 

— Dacă este mult peşte, este mai ieftin decât dacă este 
puţin. Depinde cum a mers pescuitul, sau cum a fost 
recolta. 

Hiraga încuviinţă din cap. Era clar că shoya era viclean şi 
îi ascundea sau deforma adevărul. Dar lucrul acesta era cât 
se poate de normal cu negustorii şi cămătarii, îşi zise el, 
hotărându-se brusc să ţină în rezervă ideea întâlnirii dintre 
Mukfey şi bărbatul acesta şi să ţină pentru mai târziu şi 
ultima informaţie referitoare la kompani pe care n-o putea 
înţelege şi care îl intriga cel mai mult: că dacă tu erai cel 
care întemeia o kompani, decideai câte akţiuni îţi păstrezi 
pentru tine, fără plată şi dacă numărul acesta era de 
cincizeci şi unu din fiecare sută, aveai putere asupra acelei 


kompani. Dar de ce... Şi dintr-o dată mintea începu să-i 
vibreze, când înţelese: fără nici o cheltuială, deveneai 
shogunul acestei Kompani şi cu cât era mai mare kompania, 
cu atât era mai important shogunul... şi fără nici o 
cheltuială! Când sonno-joi va deveni o realitate, îşi spuse el, 
epuizat, noi - consiliul samurailor - vom recomanda 
împăratului ca numai consiliul nostru să aibă dreptul să 
întemeieze kompani şi în felul acesta vom reuşi, în sfârşit, 
să-i controlăm pe toţi paraziţii, pe negustori şi pe cămătari! 

— Otami-sama, spunea acuma shoya care nu observase 
nici o schimbare la Hiraga, căci mintea îi era profund 
tulburată de minunatele informaţii pe care le primise. Mai 
marii mei vor fi foarte mulţumiţi şi eu la fel. După ce vom 
examina cu atenţie toate ideile şi gândurile tale strălucite, 
poate vom mai avea posibilitatea să punem câteva întrebări 
mărunte? 

— Desigur, spuse Hiraga, încântat la gândul unui viitor 
promiţător - cu cât îmi vor pune mai multe întrebări, cu 
atât va fi mai bine, căci voi fi silit să înţeleg mai întâi eu 
foarte bine. Poate că mai afli ceva despre Ogama şi Yoshi, 
sau despre shishi, despre femeia aceea. Ştie arta shuriken, 
spuneai? 

— O să mă străduiesc, răspunse shoya, ştiind că dăduse o 
lovitură importantă, apoi mintea îl duse înapoi, la o piesă 
care lipsea încă din acest puzzle. Te rog, aş putea să te 
întreb, ce este o kompani? Ce este, cum arată asta? 

— Nu ştiu, răspunse Hiraga, perplex la rândul său. 

— E foarte frumos din partea dumneavoastră să fiţi atât de 
punctual, domnule Struan, spuse amiralul Ketterer, 
morocănos, nu se prea obişnuieşte în cazul comercianților, 
era să spună al negustorilor, dar se răzgândise în ultima 
clipă. Luaţi loc. Un sherry? 

— Da, mulţumesc, domnule amiral. 

Ordonanţa îi turnă un pahar, apoi îl umplu din nou pe al 
amiralului cu porto şi plecă. Ridicară paharele fără să simtă 
nici un pic de simpatie unul pentru altul. Pe birou nu se 


aflau nici un fel de hârtii, cu excepţia unui document oficial, 
un plic deschis şi a unei scrisori pe care se vedea scrisul 
mamei lui. 

— Ce pot face pentru dumneavoastră? întrebă Malcolm. 

— Ştiţi că unii din marinarii mei au fost ucişi de piraţii 
chinezi care au tras de pe mal cu tunuri englezeşti în timpul 
acţiunii noastre din Golful Mirs. Cu tunuri englezeşti! 

— Am citit ştirea în ziare, dar nu sunt sigur că erau de 
fabricaţie britanică. 

— Eu sunt sigur. Am controlat personal - amiralul luă 
mohorât documentul în mână. 

— Cercetările preliminare ale guvernatorului sugerează 
drept probabili vinovaţi fie casa Struan, fie casa Brock. 

Malcolm înfrunta fără teamă privirea bărbatului mai în 
vârstă, cu faţa rumenă. 

— Poate sugera orice doriţi, domnule amiral Ketterer, dar 
orice acuzaţie oficială trebuie să se bazeze pe probe, altfel 
am avea motive serioase de supărare, iar Brock ar face 
apoplexie. Nu ştiu nimic despre un astfel de contract şi, 
oricum, vânzarea armelor nu este interzisă de Parlament. 
Norbert Greyforth v-a spus ceva? 

Jamie îl prevenise că Greyforth fusese şi el convocat la ora 
10.30, dar nu apăruse decât la 11, iar întrevederea durase 
numai trei minute. Grumazul lui Ketterer se înroşi violent, 
amintindu-şi de răspunsul insolent al lui Greyforth. 

— Nu. Acest... acest individ obraznic a refuzat să discute 
problema. Dar dumneavoastră? 

— Nu ştiu ce doriţi să discutaţi, domnule amiral. 

— Problema importului şi vânzării de tunuri şi alte arme 
băştinaşilor de aici. Şi a navelor de război. Şi a opiului. 

Malcolm răspunse cu precauţie: 

— Casa Struan face comerţ cu China şi noi facem comerţ 
în conformitate cu legile britanice. Niciunul din aceste 
articole nu este interzis la export. 

— Opiul va fi în curând, mârâi amiralul. 

— Când va fi, comerţul cu opiu va înceta. 


— Dar este împotriva legii chineze şi a legii localnicilor de 
aici! 

— Casa Struan nu comercializează, repet, nu 
comercializează aici opiu, chiar dacă nu este - repet - nu 
este împotriva legilor britanice. 

— Dar recunoaşteţi că acest comerţ este dăunător şi 
imoral? 

— Da, dar deocamdată este aprobat de Guvernul 
Majestății Sale şi, din păcate, singura modalitate prin care 
putem negocia ceaiul chinezesc, de la care Parlamentul 
percepe taxe uriaşe. 

— Cunosc foarte bine problemele referitoare la China. Aş 
dori ca dumneavoastră şi compania dumneavoastră să o 
luaţi înaintea acestei legi, s-o anticipaţi şi să consimţiţi de 
bună voie să nu importaţi niciodată opiu în Japonia. 

— Nu facem comerţ cu opiu aici. 

— Bine. Dacă descopăr vreo navă cu încărcătură de opiu 
am intenţia să confisc atât nava, cât şi încărcătura. 

— Aş îndrăzni să spun că veţi face acest lucru pe proprie 
răspundere. Sir William a fost de acord sau a aprobat 
intenţia dumneavoastră? 

— Încă nu. Aş dori ca dumneavoastră şi ceilalţi negus... 
comercianţi să renunţaţi la acest comerţ de bună voie. La 
fel şi în ceea ce priveşte vânzarea carabinelor cu încărcător, 
gloanţelor, tunurilor şi navelor de război. 

— Greyforth a fost de acord cu această propunere 
uimitoare? 

Gâtul amiralului deveni violet. 

— Nu. 

Malcolm rămase o clipă pe gânduri. Discutase mai înainte 
cu Jamie şi căzuseră amândoi de acord că acesta era lucrul 
pe care îl avea amiralul în gând. Pe lângă scrisoarea primită 
de la mama lui. 

— Vom avea o întrevedere cu Sir William peste câteva zile, 
spuse el. Aş fi onorat dacă aţi fi de acord să participaţi şi 


dumneavoastră în calitate de invitat al meu personal. Toţi 
comercianții vor putea să vă audă părerile. 

— Părerile mele sunt deja foarte bine cunoscute. 
Dumneavoastră, comercianții, ar trebui să ştiţi mai bine 
decât oricine altcineva care vă este interesul şi să înţelegeţi 
că fără flotă ca să vă protejeze pe dumneavoastră şi rutele 
comerciale, sunteţi terminaţi. Dacă îi aprovizionaţi pe 
localnici cu tunuri, ameninţaţi Marina Militară Regală, îi 
ajutaţi să vă scufunde propriile nave, să vă ucidă 
conaţionalii şi chiar pe voi înşivă. 

— Dacă ne gândim însă la exemplul Indiei sau al... 

— Problema este alta, domnule Struan, se repezi amiralul 
la el. Dacă localnicii nu ar fi avut arme de-ale noastre, 
revolta nu s-ar fi produs niciodată. Orice fel de răscoale pe 
oriunde ar izbucni ele ar fi mai uşor de controlat şi de 
înăbuşit, sălbaticii din întreaga lume ar fi mai uşor de 
educat, comerţul folositor s-ar desfăşura în linişte şi ordinea 
mondială ar înflori cu binecuvântarea unei adevărate Pax 
Britannica. Şi piraţii aceştia mizerabili şi ticăloşi n-ar avea 
cu ce să tragă împotriva navelor mele! Iar fără Marina 
Regală, care să patruleze mările, pe Dumnezeul meu, nu 
poate exista nici un fel de Pax Britannica, nici un fel de 
Imperiu Britanic, nici un fel de comerţ şi ne vom întoarce 
înapoi, la domnia întunericului! 

— Confidenţial vorbind, domnule amiral, aveţi perfectă 
dreptate, spuse Malcolm aparent convins. 

Urma sfatul unchiului Chen: „Când mandarinul e furios pe 
tine, indiferent din ce motiv, grăbeşte-te să accepţi 
confidenţial că are dreptate. Ai oricând posibilitatea să-l 
ucizi mai târziu, când doarme”. De-a lungul anilor, purtase 
convorbiri asemănătoare cu diverşi reprezentanţi ai 
guvernului, ai armatei şi marinei. Fusese de asemenea 
martor la disputele dintre părinţii lui, tatăl fiind pentru un 
comerţ liber, iar mama pentru moralitate, tatăl lui furios din 
cauza problemei insolubile a triunghiului opiu-argint-ceai, 
mama lui pronunţându-se vehement împotriva opiului şi, la 


fel, împotriva comerţului cu arme. Amândoi aveau dreptate, 
amândoi erau inflexibili. Certurile se terminau invariabil în 
acelaşi fel - tatăl lui se îmbăta până ajungea să nu-i mai 
pese, maică-sa arbora zâmbetul acela enervant pe care 
nimic nu i-l putea clinti de pe chip şi, în cele din urmă, 
împingând bărbia înainte, tatăl lui spunea: 

— Bătrânul meu tată, Făt-Frumosul tău, Diavolul cu Ochi 
verzi, Dirk Struan însuşi a început acest comerţ şi ne-a 
mers bine tuturor de pe urma lui, aşa că şi de-acum înainte 
tot aşa să ne ajute Dumnezeu! 

Se gândise de multe ori - dar nu îndrăznise niciodată să 
întrebe - dacă mama lui se îndrăgostise în realitate de tată 
sau de fiu şi se mulţumise cu fiul pentru că ştia că tatăl n-ar 
fi acceptat-o niciodată. Ştia că n-o va întreba niciodată şi, 
chiar dacă ar întreba-o, mama lui n-ar face altceva decât să- 
i zâmbească cu zâmbetul acela îngheţat al ei şi să-i spună: 
„Malcolm, nu fi absurd.” 

— Între noi vorbind, confidenţial, domnule amiral, aveţi 
dreptate, repetă el. 

Ketterer dădu pe gât paharul de porto, îşi mai turnă unul 
şi spuse: 

— Tot e ceva şi atât, pe Dumnezeul meu! Atunci mă puteţi 
asigura că Struan nu se va angaja în comerţul cu arme aici? 

— Am să mă gândesc foarte atent la toate cele ce mi-aţi 
spus şi mă voi consulta cu colegii mei comercianţi. 

Ketterer scoase o batistă şi-şi suflă nasul, luă o priză de 
tutun, strănută şi apoi îşi suflă din nou nasul. După ce 
termină operaţia, ochii lui bulbucaţi priviră din nou la 
tânărul din faţă, iritat că nu vedea pe chipul lui nici un fel 
de semn de slăbiciune. 

— Atunci, hai să formulăm chestiunea ceva mai altfel. 
Confidenţial vorbind, sunteţi de acord că a-i ajuta pe 
japonezi să-şi procure arme, arme britanice, indiferent ce 
fel de arme sau nave de război britanice este o prostie? 

— A-i lăsa să-şi facă o flotă comparabilă ar fi o gre... 


— Un dezastru, domnule! Un dezastru total şi o imensă 
prostie! 

— Sunt de acord. 

— Bun. Aş vrea să încercaţi să-i convingeţi pe toţi ceilalţi 
comercianţi de opinia dumneavoastră: nici un fel de arme 
aici, mai cu seamă tunuri, bineînţeles, nici un fel de opiu. 
Evident, în mod confidenţial. 

— Voi fi fericit să transmit mai departe aceste opinii, 
domnule amiral. 

Ketterer strâmbă din nas. Malcolm dădu să se ridice în 
picioare, căci nu voia să se lase încolţit. 

— Un moment, domnule Struan, înainte să plecaţi, mai 
este o chestiune. O chestiune de ordin particular - amiralul 
făcu un gest către plicul de pe masă. Aceasta. De la doamna 
Struan. Ştiţi despre ce este vorba? 

— Da, domnule, ştiu. 

Ketterer împinse scrisoarea spre mijlocul mesei. 

— Se spune că Nobila Casă este cea mai mare firmă din 
Asia, deşi, din câte am auzit, Brock începe să v-o ia înainte. 
Dar asta nu are importanţă, dumneavoastră s-ar putea să 
fiţi de partea binelui. Aş dori să mă pot bizui pe ajutorul 
dumneavoastră şi al companiei dumneavoastră, domnule 
Struan, în această chestiune. În această cauză dreaptă, 
domnule Struan. 

Exasperat, Malcolm nu spuse nimic, considerând că 
dăduse un răspuns destul de explicit şi nefiind pregătit 
pentru o nouă prelegere. Dar Ketterer continuă, înţepat: 

— Cu titlul confidenţial, între noi doi, de regulă nu mă 
interesează astfel de scrisori de la persoane civile. Se 
înţelege de la sine că regulamentele Marinei Regale sunt de 
competenţa Marinei Regale - o sorbitură de porto, urmată 
de râgăitul copios de rigoare. Tânărul Marlowe v-a invitat 
pe dumneavoastră şi pe... şi pe logodnica dumneavoastră la 
bordul navei Pearl în timpul voiajului de probă. Marţi. 
Pentru o zi întreagă. Aşa este? - privirea lui îl sfredeli şi mai 
adânc. 


— Da, domnule, răspunse Malcolm, simțind că-i bate inima 
cu putere şi urechile par să-l trădeze. 

— Sigur că este nevoie şi de aprobarea mea - amiralul lăsă 
fraza aceasta să plutească un timp în aer. Apropo, domnule 
Struan, duelul pe care l-aţi plănuit este un lucru rău, 
realmente. 

Malcolm clipi din ochi, dar nu spuse nimic, încercând să se 
concentreze asupra spuselor amiralului. Acesta continuă: 

— Oricum, adevărul este că individul acesta, Greyforth, 
merită să plece cât mai curând dintre noi, totuşi duelul este 
interzis de lege şi imprudent, căci se pot produce accidente, 
chiar teribile. E clar? 

— Da, domnule, vă mulţumesc pentru sfat, dar spuneaţi 
că... 

— Mulţumesc, domnule Struan, spuse amiralul blând, 
ridicându-se în picioare. Mulţumesc că aţi venit să mă 
vedeţi. La revedere. 

Tulburat, Malcolm se ridică anevoie în picioare, nefiind 
sigur dacă a înţeles corect: 

— Trebuie să înţeleg că pot să... 

— Nu vreau să spun nimic mai mult decât am spus, 
domnule. Tot aşa cum mi-aţi vorbit mie cu titlul confidenţial, 
veţi lua cele spuse de mine ca un sfat şi, în schimb, vă spun, 
cu titlu confidenţial, că voi reflecta la ceea ce veţi spune sau 
veţi face până luni, la miezul nopţii. Să aveţi o zi bună. 

Afară, pe promenadă, aerul mirosea plăcut a curat, cer 
albastru pe chipul unei lumi fără complicaţii. Malcolm trase 
de câteva ori adânc aerul acela, până când i se luă povara 
din piept şi durerea de cap. Epuizat şi transfigurat, se lăsă 
să cadă pe prima bancă ce-i ieşi în cale şi privi spre flotă 
fără s-o vadă. Oare l-am înţeles corect pe Ketterer? se 
întreba Malcolm pentru a nu ştiu câta oară, ameţit din nou 
de speranţa că amiralul ar fi dispus să ignore scrisoarea 
mamei şi să-i dea voie lui Marlowe să ne ia la bord şi să nu-i 
interzică să ne căsătorească? Cu titlu confidenţial, Ketterer 
pedalase pe ideea asta, murmură Malcolm, şi între noi doi. 


Vrea oare să spună prin asta că o să stea liniştit dacă îmi joc 
şi eu rolul în interesul ideilor lui? Şi pentru numele lui 
Dumnezeu, oare ce trebuie să spun sau să fac până luni 
seara ca să-l conving pe ticălos, căci, în fond, asta este - un 
şantajist ticălos fără nici un fel de simţ moral. Aiureli - este 
vorba de un târg - mi-a oferit un târg, un quid pro quo, un 
târg pentru mine şi nu prea rău nici pentru el. Dar trebuie 
să procedez cu mare grijă. Ceilalţi comercianţi nu vor fi 
deloc încântați să accepte de bună voie nici un fel de 
embargo. Trebuie să fac ceva serios, pentru că ticălosul 
este viclean şi nu se va mulţumi numai cu promisiuni. Cui aş 
putea să încredinţez această nouă întorsătură a lucrurilor? 
Cu cine să mă sfătuiesc? Cu avocatul? Cu Jamie? Cu 
Marlowe? Nu, sigur că nu cu el. Angel? Nu, nici ea. Dacă 
unchiul Chen ar fi fost aici, cu el aş fi putut sta de vorbă, 
dar nu este. Atunci cui să spun? Nimănui. Cel mai bine este 
să nu spui nimănui. „Lrebuie să-ţi porţi crucea singur - aşa 
spunea mama că vorbea întotdeauna Dirk despre menirea 
tai-panului. A fi tai-pan înseamnă a fi singur şi a purta 
răspunderea de unul singur, asta este bucuria şi durerea”. 
Oare ce-aş putea face în legătură cu tunurile şi ar... 

— Bună ziua, dom'le Struan. 

— Oh, hello, domnule Gornt. 

— Arătaţi aşa de trist, încât am simţit că trebuia neapărat 
să vă întrerup gândurile. 

— A nu, nu sunt trist, spuse Malcolm obosit, mă gândeam. 

— O, mă scuzaţi, în acest caz vă las, domile. 

— Nu, vă rog, staţi jos. Spuneaţi ceva de un preţ? 

Edward Gornt dădu din cap afirmativ. 

— Îmi cer scuze că nu am venit mai curând, domi'le, dar 
domnul Greyforth... s-a lăsat convins mai greu. Acum este 
de acord cu pistoalele de duel şi de la distanţa de douăzeci 
de paşi. 

— Bun. Şi? 

— Şi am încercat să-l conving să renunţe la duel, dar a 
spus: Numai dacă Malcolm Struan îşi cere scuze în mod 


public, sau cam aşa ceva. 

— Bun. Dar cealaltă chestiune, aici nu avem nici pereţi, 
nici uşi, şi Malcolm arătă cu mâna promenada acum pustie. 
Care e preţul? 

— Şi eu m-am gândit că locul acesta este perfect ales, dar 
nu pot rămâne prea mult timp aici şi trebuie să fiu precaut, 
căci s-ar putea ca domnul Greyforth să ne privească prin 
binoclu. 

— Credeţi că ne urmăreşte? 

— Nu ştiu sigur, dar aş putea să pariez, dom'le. 

— Atunci în altă parte? Mai târziu? 

— Nu, aici e foarte bine, dar Greyforth este foarte viclean 
şi nu vreau să-i trezesc suspiciuni. Preţul este acesta: dacă 
informaţiile mele vă ajută să contracaraţi planul lui Morgan 
de a vă distruge şi a-l falimenta în schimb pe Brock... 

— Cunoaşteţi amănuntele? 

Gornt râse uşor. 

— O, da, şi chiar mult mai mult, şi nici Morgan şi nici 
Bătrânul Brock sau domnul Greyforth nu ştiu că eu ştiu - 
cobori vocea şi mai mult, acum buzele abia i se mişcau. 
Toate acestea trebuie să rămână secrete între noi, dar 
dumneavoastră trebuie să-l loviți pe Morgan Brock, să-l 
urmăriţi până va da faliment, eventual să-l băgaţi şi la 
închisoare. Dacă puteţi, dacă e necesar să-l distrugeţi şi pe 
Tyler nu mă interesează, dar să-mi garantaţi că voi putea 
obţine cincizeci la sută din compania Rothwell fără nici un 
fel de greutăţi, să mă ajutaţi apoi să iau de la banca Victoria 
atât cât îmi trebuie ca să cumpăr jumătatea lui Jeff Cooper; 
zece ani de aici înainte nu vă veţi purta cu mine decât ca şi 
când aş fi un concurent normal şi îmi veţi da clauza firmei 
celei mai favorizate în toate chestiunile de afaceri - şi toate 
acestea vor fi menţionate în scris într-un contract semnat 
de dumneavoastră. Peste zece ani ne putem scoate 
mâănuşile. 

— De acord, spuse imediat Malcolm, care se aştepta la 
condiţii mai dure. Numai că ticăloşii de la Banca Victoria nu 


ne sunt prieteni, Brock a pus bazele băncii şi ne-au exclus 
întotdeauna pe noi, aşa că acolo nu prea avem cum să vă 
ajutăm. 

— Vor fi cu toţii în curând nişte mieluşei. Tot consiliul de 
administraţie va trage băşini pe întrecute dacă le porunciţi 
să tragă. Evident, toate acestea trebuie să rămână în cel 
mai strict secret. Ce intenţionaţi să faceţi după duel? 

Malcolm nu ezită nici o clipă, găsind că este totuşi ciudat 
că simţise că poate avea încredere în acest om. Îi spusese 
că dorea să se îmbarce pe Prancing Cloud. 

— Asta presupune că eu voi fi învingătorul şi că nu voi fi 
rănit prea rău, spuse el încrezător. 

— Dar cum veţi putea trage? Mă gândesc la faptul că va 
trebui să mergeţi în bastoane? 

— Un singur baston îmi este suficient ca să-mi menţin 
echilibrul pentru câteva clipe, zâmbi Malcolm subţire. Am 
exersat. 

— Propun să recurgem la o mică stratagemă ca să evităm 
repercusiunile legii. A mers foarte bine în Virginia şi ar 
trebui să meargă şi aici, în cazul în care unul din 
dumneavoastră doi este ucis: scrieţi fiecare celuilalt o 
scrisoare, datată şi remisă în seara premergătoare duelului, 
spunând că aţi căzut de acord amândoi să renunţaţi la duel 
şi la întâlnirea de a doua zi, din Ţara Nimănui, veţi accepta, 
ca nişte adevăraţi gentlemeni, scuze simultane unul de la 
altul. Gornt zâmbi. Noi, secondanţii vom depune mărturie 
că, din nefericire, în momentul în care vă prezentaţi unul 
altuia pistoalele, unul s-a descărcat. 

— O idee foarte bună. Norbert a fost de acord? 

— Da. Vă va trimite scrisoarea marţi. Trimiteţi-o pe a 
dumneavoastră prin domnul McFay, dar ar fi bine să 
păstraţi totul în taină. Este totuşi un tertip. 

Marţi, îşi spunea acum în mintea lui Malcolm, dar se 
strădui să-l asculte pe Gornt. Acesta vorbea la obiect: 

— După duel - cel mai bine ar fi dacă aţi putea să-l 
omorâţi, nu să-l răniţi - am să vin cu dumneavoastră pe 


cliper. În schimbul contractului scris, am să vă expun 
detaliile planului prin care puteţi distruge reţeaua 
financiară a lui Brock, cu un pachet de documente 
autentificate şi copii de pe scrisori şi documente suficiente 
pentru orice tribunal din lume şi un alt pachet pe care îl 
veţi putea folosi ca ciomag pentru cei de la Victoria. 

Malcolm simţi cum îl cuprinde o căldură plăcută. 

— Dar de ce nu acum, de ce să aşteptăm până miercuri? 

— S-ar putea să fiţi ucis, spuse Gornt calm şi în acest caz, 
informaţiile ar fi pierdute, iar eu aş risca fără nici un rost. 

După o pauză, Malcolm spuse: 

— Să zicem că se întâmplă aşa, sau că mă răneşte foarte 
rău, cum o să vă luaţi revanşa pe care o doriţi atât de mult? 
— O voi contacta imediat pe doamna Struan, dom'le. Dar 
pariez că nu va fi necesar. Mizez pe dumneavoastră, nu pe 

ea. 

— Am auzit că nu jucaţi jocuri de noroc, domnule Gornt. 

— Jocuri de cărţi pe bani, niciodată, dom! le. M-am convins 
de inutilitatea lor văzându-l pe tatăl meu vitreg. Dar în 
viaţă? În viaţă joc până la capăt - Gornt îşi fixă privirea 
asupra lui şi spuse încet: Suntem priviţi. 

Aruncă apoi o privire în jur. Era Angelique care ieşea din 
clădirea Struan şi traversa strada. Le făcu semn cu mâna. 
Malcolm îi făcu şi el semn şi se ridică în picioare. Cei doi 
bărbaţi o priveau apropiindu-se. 

— Hello, Angel, spuse Malcolm cu căldură, simțind cum 
cuvintele amiralului îi dansează din nou prin cap. Dă-mi 
voie să ţi-l prezint pe domnul Edward Gornt de la Firma 
Rothwell din Shanghai. Logodnica mea, mademoiselle 
Richaud. 

— Domnişoară! Gornt îşi ridică pălăria şi îi sărută mâna 
galant. Mă bucur să vă cunosc. 

— Domnule Gornt, murmură ea, privindu-l în ochi. 

Se instală brusc o tăcere stânjenitoare între cei trei, apoi, 
fără nici un motiv aparent, izbucniră cu toţii în râs. 


— Ce înseamnă asta? întrebă ea cu inima bătându-i din ce 
în ce mai tare. 

— ]Joie de vivre, spuse Gornt. 

Angeligue ridică ochii spre el şi ceea ce văzu îi plăcu. Se 
simţi încălzită de zâmbetul lui, apoi îl luă pe Malcolm de 
braţ, relatând deja în minte întâlnirea aceasta în scrisoarea 
pe care tocmai începuse s-o scrie: „Irebuie să-ţi 
mărturisesc, draga mea Colette, că i-am spionat pe 
promenadă, aşa că mi-am pus cea mai frumoasă bonetă şi i- 
am luat prin surprindere şi m-am sprijinit de braţul lui 
Malcolm (la modul defensiv) căci acest nou sosit este un 
bărbat înalt şi chipeş, cu cei mai ameţitori şi jucăuşi ochi pe 
care i-am remarcat imediat şi sper că Malcolm nu şi-a dat 
seama, căci ar fi şi mai gelos ca de obicei, sărmanul de el! 
Voiam să-l întâlnesc pe acest tânăr înalt ca din întâmplare. 
Are un accent sudic abia perceptibil, umeri largi, o talie 
îngustă, probabil că este scrimer şi, fără îndoială şi un bun 
dansator - sper să devenim prieteni, am aşa de mare nevoie 
de prieteni aici...” 

— O, cheri, spuse ea, făcându-şi vânt cu evantaiul, 
cuprinsă de o fierbinţeală lăuntrică, o reacţie subconştientă 
feminină la masculinitatea lui Gornt, te rog să mă scuzi, nu 
voiam să întrerup o discuţie importantă... 

— N-ai întrerupt nici o discuţie importantă, Angel, spuse 
Malcolm. 

— Eu tocmai plecam, spuse Gornt. Nu era nevoie să-şi 
ascundă admiraţia. Mi-a făcut plăcere să vă cunosc, 
domnişoară - făcu o plecăciune. La revedere, dom'le, vom 
ţine legătura. 

Amândoi îl urmăriră cu privirea în timp ce se îndepărta. 

— Cine este acest domn Gornt? 

Malcolm îi spuse, fără a-i comunica, de fapt, nimic 
important despre adevăratul domnul Gornt. Era cu totul 
absorbit de gândurile referitoare la ziua de marţi. 

— Mai vrei puţin porc cu sos negru de fasole, Soră mai 
Tânără? întrebă Ah Tok, mestecând o bucată de peşte. 


— Mulţumesc! Ah Soh întinse beţişoarele ca să-şi umple 
din nou bolul, apoi muşcă cu poftă din creveţii mari, 
rumeniţi la foc iute, care îi făcuseră cu ochiul. Continuă, te 
rog, Soră mai Mare. 

Cele două femei erau în camera lui Ah 'Tok, în faţa unui 
dejun împrăştiat într-o mulţime de farfurii şi cu câte o cană 
cu ceai de iasomie la îndemână. 

— Ayeeyah, e foarte greu. Ilustrul Chen nu a transmis nici 
un fel de instrucţiuni clare. 

— Asta nu-i stă în fire. Ah Soh mai luă câteva bucăţi de 
friptură suculentă de vită cu sos de stridii. Nu, nu-i deloc în 
firea lui. 

— Sunt de acord, însă acum probabil că noua lui 
concubină, târfa din Soo Chow, îi monopolizează toată 
atenţia. 

— Ayeeyah! E adevărat că are paisprezece ani şi nu are 
încă nici floci? 

Ah 'Tok mai luă o bucată de cap de peşte şi supse oasele cu 
plăcere. 

— Numai mâncătorii de usturoi din Chosen nu au floci - 
aruncă oasele pe jos şi alese altă bucată. 

— Interesant. Mă întreb dacă e din cauza usturoiului pe 
care îl mănâncă. Pot să mai citesc încă o dată scrisoarea, 
Soră mai Mare? 

Aceasta suna astfel: „Salutări, Ah Tok, a Şasea Verişoară 
de două ori confirmată. Ai făcut foarte bine că m-ai 
consultat imediat. Dopul sticlei prezenta urme clare de 
întunericul Lunii care trebuie să fie Vomitivul din Ţinutul 
Câinelui din marea Răsăritului. Un avort! Târfa a fost şi 
înţeleaptă şi neînţeleaptă dacă l-a folosit, iar stăpânul şi 
înţelept şi neînţelept dacă l-a permis. Până nu vom afla dacă 
a făcut-o cu sau fără ştiinţa lui nu aveţi voie să faceţi nimic. 
Verişoară, ascultă-l când vorbeşte prin somn - întotdeauna 
a vorbit prin somn încă de când era copil - poate că o să 
mai afli ceva în plus. Spune-i şi lui Ah Soh să facă la fel şi să 
fiţi amândouă ca nişte lilieci. Ascultaţi-mă fără şovăială” 


— Ayeeyah, ce înseamnă asta, să fim ca nişte lilieci? 
întrebă Ah Soh iritată, liliecii sunt tăcuţi, dar mai şi chiţăie, 
pot zbura pe întuneric, dar sunt orbi la lumina zilei, 
invizibili noaptea şi neajutoraţi ziua. Murdăria lor e 
valoroasă, dar pute până la cer. Ce vrea să însemne asta, 
heya? 

— Ochii şi urechile şi nările deschise ca la lilieci şi fii 
atentă unde îţi laşi picătura, Ah "Tok. Zece mii de primăveri 
pentru Chen al Nobilei Case, căci fără el n-am fi ştiut că 
Poarta ei de Jad s-a atârnat în lujerul fiului meu! 

— Dar de unde putem şti că a fost el? spuse Ah Soh, 
râgâind puternic. De unde putem şti că a fost stăpânul şi nu 
altcineva? - cobori vocea şi privi împrejur de parcă s-ar fi 
temut de urechi străine, iar beţişoarele lui Ah Tok rămaseră 
o clipă în aer. S-ar putea să fie cineva ca Nas Lung Ascuţit, 
acelaşi gen de diavol străin ca şi ea, nu? Ăştia doi stau lipiţi 
unul de altul ca doi păduchi în boaşele unui cerşetor. Şi 
apoi, nu el a fost acela care a aruncat sticla în mare? 
Singura dovadă? 

Bătrâna Ah Tok nu mai râdea. 

— Fang-pi! spuse ea folosind o înjurătură rară. Cred că 
asupra acestui lucru a vrut să ne atenţioneze Ilustrul Chen. 
Liliecii zboară în toate direcţiile, nu se aşează pe prima 
creangă care le iese în cale şi chiar şi atunci stau atârnaţi 
cu capul în jos. Ilustrul Chen vrea să ne spună că trebuie să 
descoperim care este Yang-ul ce a lăbărţat acest Yin! 
Ayeeyah, da, sunt de acord, se poate, e chiar foarte posibil 
ca Nas Lung Ascuţit să-i fi aşezat pe cap fiului meu tichia 
verde. 

— Stăpânul încornorat! Ah 'Tok îşi îndreptă privirea spre 
cer. Este adevărat că Nas Lung Ascuţit a petrecut suficient 
timp în camera ei ca să... - rămase o vreme cu gura 
căscată, apoi continuă: îţi aminteşti, acum câteva 
săptămâni, când m-a trimis la culcare şi după aceea a ţipat 
pentru că a crezut că cineva vrea să se caţere pe geam la 
ea în cameră, dar nu era decât vântul care mişca 


obloanele? Acum îmi amintesc, am fost mai iute decât un 
liliac, dar l-am găsit pe Nas Lung Ascuţit deja acolo şi 
amândoi... acum, dacă stau şi mă gândesc, erau amândoi 
mai albi la faţă decât un cadavru de cinci zile! Oare atunci 
să fi fost momentul când Yang-ul lui... 

— Când a fost asta, Soră mai Tânără? În ce zi? Când? 

— Era în ziua în care... în care stăpânul a avut-o pe târfa 
aceea localnică de la bordelul de peste Canal. 

Ambele femei începură să calculeze şi mintea le mergea 
mai repede decât orice abac. Astăzi era luna a 
douăsprezecea, ziua a cincea. 

— Înseamnă că a fost luna a zecea, ziua a optsprezecea 
sau a nouăsprezecea, Soră mai Mare. 

— Nu este suficient timp, cred că nu e suficient, numai 
dacă acest întuneric al Lunii nu a fost înghiţit mai devreme 
- Ah Tok mai supse o dată absentă din capul de peşte, apoi 
scuipă oasele şi spuse cu convingere: S-au destrăbălat mai 
înainte. 'Târfa a avut o mulţime de ocazii, heya? Se ducea 
mereu la casa barbarului aceluia, chiar şi înainte să vă 
mutaţi voi acolo. 

— Ai dreptate, ai dreptate ca întotdeauna, Soră mai Mare. 
Trebuie să-l informăm imediat pe Ilustrul Chen. 

— Dar de ce să-şi dea ea Poarta ei de Jad unui diavol străin 
atât de urât, când fiul meu e nebun după ea? 

Ah Soh ridică din umeri. 

— Barbari! Cine ştie cum gândesc ei? Ar trebui să-i 
spunem stăpânului. 

Doborâtă de emoție, Ah Tok se uită la barul ei. Madeira, 
whisky, brandy. 

— Avem nevoie de un întăritor! - alese dintre băuturi o 
sticlă de whisky şi turnă două porţii zdravene. La treabă! 
Trebuie să ne facem un plan, să complotăm împreună şi s-o 
obligăm pe târfă şi pe amorez să spună adevărul! 

— Bine! Foarte bine! Împreună o să facem treabă bună! 

— Dar nici un cuvinţel fiului meu. Nu este înţelept din 
partea noastră să rostim vorbe murdare atâta timp cât nu 


suntem sigure. 

Paharele lor scoaseră un clinchet cristalin. 

— Pe toţi zeii mai mari sau mai mici, nimeni n-o să-l 
încornoreze pe fiul meu şi n-o să-l facă să poarte tichia 
verde şi să trăiască după aceea vesel şi fericit, fără să aibă 
habar! 

— Bună seara, părinte Leo, spuse Angelique politicoasă, 
îngenunche şi îi sărută mâna, reuşind numai cu mare 
greutate să-şi ascundă repulsia provocată de mirosul lui 
puternic şi puturos. 

Erau singuri în biserica mică, slab luminată, în care 
ardeau numai câteva lumânări, în timp ce soarele care 
cobora spre asfinţit pătrundea cu greu prin ferestrele mici, 
prost tăiate. În colonie erau puţini catolici, veniturile 
modeste, totuşi altarul şi crucifixul erau bogate. Afară, în 
lumina soarelui, Vargas o aştepta ca s-o însoţească înapoi, 
acasă. 

— Aţi dorit să mă vedeţi, spuse ea nevinovată, ştiind că 
lipsise din nou de la slujba de duminică, îşi alesese cu grijă 
boneta roz şi şalul de caşmir pus peste cea mai feciorelnică 
rochie de după-amiază, din mătase închisă la culoare. Ce 
bine arătaţi, părinte. 

— Mă bucur să vă văd, senorita, fiica mea, spuse el cu 
accentul lui greoi, portughez. Iarăşi aţi lipsit de la sfânta 
slujbă. 

— Este din cauza ameţelilor, părinte. Nu mă simt încă 
bine... Domnul doctor Babcott m-a sfătuit să mă odihnesc, 
răspunse ea, cu gândul la toaleta pe care o va purta în 
seara aceea la aniversarea zilei de naştere a ministrului rus 
şi la ce ar putea face ca să-l distreze pe Malcolm în timpul 
serii. Sunt sigură că săptămâna viitoare o să mă simt mai 
bine. 

Mă bucur, tânăra şi cam prea mincinoasa mea enoriaşă, îşi 
zise în gând părintele Leo, dezgustat de perfidia 
omenească. Nu este cuviincios să dansezi toată noaptea şi 
să-ţi arăţi gleznele şi părţile intime neacoperite. 


— Nu face nimic, am să te spovedesc acum. 

Angeligque era plictisită la culme, dar îl urmă totuşi în 
confesional şi îngenunche, fericită că între ei era un grilaj. 
Repetă după el papagaliceşte rugăciunile, liniştită de pactul 
pe care îl încheiase cu Fecioara Maria, repetând aceleaşi 
cuvinte, ca de obicei... 

— ... şi am uitat să cer iertare pentru păcatele mele în 
rugăciuni. 

Îi dădu repede iertarea, şi o penitenţă modestă de câteva 
rozarii şi Angelique se simţi imediat ceva mai bine. Voia 
tocmai să se ridice în picioare. 

— Şi acum, o chestiune personală, copila mea. Acum două 
zile, domnul Struan a trimis după mine, în particular, şi m-a 
rugat să vă căsătoresc. 

Angeligue rămase o clipă descumpănită, apoi zâmbi 
fericită. 

— O, părinte, ce minunat! 

— Da, copila mea, aşa este. „Ie rog să ne căsătoreşti cât 
mai curând cu putinţă”, aşa a spus tânărul Struan, dar este 
foarte dificil. 

Se luptase zi şi noapte cu problema aceasta. Trimisese în 
aceeaşi zi o scrisoare urgentă episcopului din Macao, 
conducătorul spiritual al Asiei, cerându-i sfatul cât mai 
urgent. 

— Da, este foarte greu pentru noi. 

— De ce, părinte? 

— Pentru că el nu este catolic şi... 

— Dar a fost de acord ca toţi copiii să fie crescuţi în spiritul 
Bisericii Adevărate, aşa mi-a promis. 

— Da, da, copila mea, a promis, aşa mi-a spus şi el, dar nu 
are vârsta pentru căsătorie, nu se poate însura fără 
consimţământul părinţilor şi tu la fel, dar voiam să-ţi spun 
că am cerut încuviințarea eminenţei sale ca să oficiez 
ceremonia pentru gloria lui Dumnezeu, chiar şi aşa - cu sau 
fără aprobarea... tatălui tău. Am auzit că tatăl tău e plecat, 
pe undeva prin Indo-China franceză sau prin Siam. 


Ştirile cu privire la fraudele comise de tatăl ei şi fuga 
acestuia ajunseseră în colonie dar, din respect pentru ea, 
nu i se aduseseră la cunoştinţă nici ei, nici lui Struan. 

— Dacă eminenţa sa este de acord, sunt sigur că domnul 
Seratard, în loco parentis, va fi de acord, chiar şi aşa. 

Angeligue simţea că i se uscase gâtul. 

— De cât timp va avea nevoie eminenţa sa ca să răspundă, 
ca să-şi dea consimţământul? 

— În preajma Crăciunului, poate ceva mai înainte dacă 
este în Macao şi nu e plecat să-i viziteze pe credincioşii din 
China, şi dacă aceasta va fi voinţa Domnului. 

Părintele Leo şedea ca de obicei, cu faţa spre grilaj şi cu 
urechea spre cel care îşi şoptea spovedania. De astă dată 
însă întoarse capul şi privi prin grilaj reuşind să-i distingă 
vag trăsăturile chipului. 

— Chestiunea despre care doream să vorbim în particular 
este trecerea lui la catolicism. 

Angelique rămase din nou descumpănită. 

— A spus elcă vrea să se convertească? 

— Nu, încă nu a văzut lumina, şi tocmai despre acest lucru 
doream să stăm de vorbă. 

Părintele Leo şedea ca de obicei, cu faţa spre grilaj, 
savurând apropierea de fată, chinuit de o dorinţă despre 
care ştia că este păcătoasă şi trimisă de Satana, aceeaşi 
dorinţă împotriva căreia lupta îngenuncheat, zi şi noapte de 
când intrase în sânul bisericii. Dumnezeule, dă-mi putere, 
iartă-mă, Doamne, îşi spunea el gata să izbucnească în 
lacrimi şi învingându-şi cu greu dorinţa de a se năpusti 
afară şi de a da iama prin sâni şi toate celelalte acum 
ascunse de peretele despărțitor şi de şalul ei. 

— Trebuie să-l ajuţi să îmbrăţişeze credinţa adevărată. 

Angeligue se trase mai departe de grilaj. Cuprinsă de 
panică, desfăcu perdelele ca să scape de sentimentul de 
claustrofobie pe care i-l dădea cutia aceea. Confesionalele 
nu i se păruseră niciodată aşa înghesuite, îşi zise ea, 


cutremurându-se. Este numai de atunci... de atunci când... 
Nu s-a întâmplat nimic! 

— Am să-l ajut, părinte, din toate puterile, spuse ea tot mai 
neliniştită şi se ridică să plece. 

— Stai! 

Violenţa din vocea lui îi produse un şoc. 

— Părinte? 

— Te rog să stai puţin, copilă, spuse vocea lui calmă acum, 
dar calmul se simţea că este forţat şi asta o înspăimânta şi 
mai mult, pentru că nu mai era vocea unui preot aflat într- 
un loc sfânt, ci aceea a unui bărbat străin. 

— Trebuie să mai vorbim despre această căsătorie şi 
despre convertirea lui, copila mea, şi să ne ferim de 
influenţele rele, da, trebuie, convertirea este obligatorie ca 
pregătire pentru... pentru eternitate. 

— Obligatorie, părinte? murmură ea. Vreţi să spuneţi că 
este obligatorie pentru căsătorie? 

— Pentru... pentru eternitate, spuse vocea. 

Angeligue privi la umbra de dincolo de grilaj, sigură că 
minţea, îngrozită numai la gândul acesta, necum să-l mai şi 
creadă. 

— Am să mă străduiesc, părinte, spuse ea. 

Apoi trase de tot perdelele ca să-i vină aer, şi vru să se 
ridice. Dar el îi ţinu calea. Angelique observă că fruntea îi 
era transpirată când se aplecă asupra ei, spunând: 

— Este spre binele lui, pentru mântuirea lui. A lui, copila 
mea. Ar fi mai bine înainte, înainte de căsătorie. 

— Vreţi să spuneţi, părinte, că este obligatoriu să se 
convertească înainte de a ne căsători? întrebă ea 
înspăimântată. 

— Nu eu pun condiţii, vom face ceea ce decide eminenţa 
sa, noi nu suntem decât slujitorii lui devotați. 

— Biserica logodnicului meu nu pretinde ca eu să devin 
protestantă. Evident că nici eu nu-l pot obliga pe el. 

— Trebuie ajutat să vadă adevărul! Căsătoria este un dar 
al Domnului. Protestantă! Eretică! Apostată! Este de 


neconceput, vei fi pierdută pentru totdeauna, pedepsită, 
excomunicată, sufletul tău etern va fi condamnat la chinuri 
veşnice, va arde veşnic în flăcările purgatoriului! 

Angelique ţinea privirea plecată în jos şi reuşi numai cu 
greu să rostească: 

— Pentru mine, da, dar pentru el... Sunt milioane de 
oameni care cred altfel. 

— Sunt cu toţii nebuni, pierduţi, condamnaţi, vor arde 
veşnic - vocea îi deveni şi mai aspră. Vor arde la nesfârşit. 
Trebuie să-l convertim pe păgân. Malcolm Struan trebuie să 
treacă... 

— Am să încerc, la revedere, părinte, mulţumesc... am să 
încerc, murmură ea şi ieşi afară păşind pe lângă el. 

Ajunsă la uşă, se opri, se întoarse, îngenunche o dată şi 
ieşi apoi la lumină, în timp ce el rămase în intervalul dintre 
bănci, cu spatele spre altar şi continua să strige: 

— Fă-te instrumentul Domnului, converteşte-l pe păgân, 
dacă îl iubeşti pe Dumnezeu, salvează-l pe bărbatul acesta, 
salvează-l de purgatoriu, dacă îl iubeşti pe Dumnezeu, 
salvează-l, ajută-mă să-l salvez de focul infernului, salvează- 
l pentru gloria lui Dumnezeu, trebuie... înainte de ate 
căsători, salvează-l, să-l salvăm... să-l salvăm... 

În seara aceea o patrulă de samurai ieşi din casa gărzii de 
la Poarta de Nord. Zece războinici, înarmaţi până-n dinţi, cu 
spade şi armuri uşoare de luptă, conduşi de un ofiţer. 
Trecură podul şi intrară prin barieră în colonie. Un bărbat 
ducea un steag înalt şi subţire cu nişte caractere japoneze 
pe el. Samuraiul din frunte purta o torţă aprinsă care 
arunca umbre ciudate. 

Strada Marea şi promenada de pe faleză erau încă pline 
de animaţie, căci era o seară plăcută. Negustori, mateloţi, 
soldaţi, vânzători ieşiseră la plimbare, stăteau în grupuri, 
pălăvrăgind şi râzând pe ici şi pe colo, se auzeau cântece şi 
strigăte de beţivani şi prostituate. Mai jos, pe mal, câţiva 
soldaţi aprinseseră un foc şi dansau în jurul unui cimpoi, iar 


din depărtare răzbăteau zgomotele din Mahalaua 
Beţivanilor. 

Prezenţa rău prevestitoare fu sesizată imediat. Oamenii se 
opriră în mijlocul drumului. Conversaţiile ezitară în mijlocul 
propoziției apoi încetară cu desăvârşire. Toate privirile se 
întoarseră spre nord. Cei care se aflau mai aproape de 
patrulă se dădură câţiva paşi înapoi. Nu puţini fură aceia 
care începură să-şi pipăie buzunarele în căutarea unui 
pistol, blestemând în gând că nu şi-l luaseră. Alţii se 
retraseră, iar un soldat aflat în permisie în apropierea aleii 
o luă la goană ca să cheme garda de noapte a marinei 
militare. 

— Ce se întâmplă, dom'le? întrebă Gornt. 

— Deocamdată, nimic, spuse Norbert, întunecat la faţă. 

Erau într-un grup de pe promenadă, destul de departe de 
samuraii care nu dădeau nici o atenţie mulţumii tăcute ce o 
înconjura. Mergeau cu privirile în jos, aşa cum le era 
obiceiul. 

Lunkchurch se apropie de ei. 

— Eşti înarmat, Norbert? 

— Nu. Dar tu? 

— Nu. 

— Eu sunt, dom'le, spuse Gornt şi scoase un mic pistol dar 
nu înseamnă mare lucru, dacă sunt puşi pe rele. 

— Când ai dubii în privinţa lor, încarcă-ţi arma, aşa am 
spus întotdeauna, adaugă el şi-i întinse mâna grăbit lui 
Gornt. Bamaby Lunkchurch, domnule Gornt, mă bucur să 
vă cunosc. Bine aţi venit la Yokopoko, ne vedem la club, am 
auzit că jucaţi bridge, mi-ar plăcea să jucăm o dată, când 
doriţi! 

Toţi erau în expectativă. Beţivii se dezmeticiră brusc. Toţi 
erau în gardă, căci viteza samurailor în mânuirea spadei 
era foarte bine cunoscută. Norbert alesese deja un traseu 
de retragere în caz de nevoie. Apoi zări garda de noapte a 
puşcaşilor marini care venea de pe o străduţă laterală, pe 
două rânduri, cu armele gata de luptă, deşi nu 


provocatoare, cu un sergent în frunte, gata să ia atitudine 
la comandă, şi se simţi uşurat. 

— Acum nu mai avem de ce să ne facem griji. Întotdeauna 
porţi asta cu tine, Edward? 

— O, da, domi'le, întotdeauna. Credeam că v-am spus. 

— Nu, nu mi-ai spus, replică el scurt. Pot să-l văd? 

— Desigur. Este încărcat, bineînţeles. 

Pistolul era fin, dar bun, două ţevi, două cartuşe de bronz, 
mâner bătut în argint. I-l dădu înapoi încruntat. 

— Frumoasă jucărie. E americană? 

— Francez. Mi l-a dat tata când am plecat în Anglia. 
Spunea că l-a câştigat de la un cartofor de pe o navă de 
pescuit. Este singurul lucru pe care mi l-a dăruit în viaţa lui 
- Gornt râse blând, amândoi bărbaţii se uitau cu atenţie la 
samuraii care se apropiau. Îl am asupra mea chiar şi când 
dorm, dar nu am tras cu el decât o dată. Asupra unei 
doamne care încerca să se furişeze cu portofelul meu în 
miezul nopţii. 

— Ai nimerit-o? 

— Nu, domi'le, nici n-am încercat, i-am pieptănat numai 
părul, aşa, ca s-o sperii. O doamnă nu trebuie să fure, nu-i 
aşa dom'le? 

Norbert mormăi ceva şi rămase cu ochii aţintiţi la samurai, 
văzându-l pentru prima dată pe Gornt într-o lumină diferită, 
primejdioasă. Patrula ajunsese în mijlocul străzii, în timp ce 
santinelele din faţa legaţiilor britanică, franceză şi rusă - 
singurele care aveau gardă permanentă - îşi încărcară 
liniştite armele, fiind alertate deja. 

— Puneţi siguranţa. Nu trageţi, băieţi, pân' nu vă spui io, 
zise mormăit sergentul Grimes. Du-te şi cheamă-l pe dom' 
Peniţă, vezi că e cu rusnacii, trei case mai jos. Fuguţa. 

Soldatul se strecură pe nesimţite. Lămpile de pe stradă 
pâlpâiră. Toată lumea aştepta neliniştită. Ofiţerul japonez 
cel ţanţoş se apropia impasibil. 

— Al naibii ticălos, nu-i aşa, don' sergent? şopti santinela, 
cu mâinile încleştate pe armă. 


— "Toţi sunt nişte ticăloşi pociţi. Uşurel acum. 

Ofiţerul ajunse în dreptul Legaţiei britanice şi lătră un 
ordin. Oamenii lui se opriră şi se aliniată cu faţa spre 
poartă, în timp ce ofiţerul făcu un pas înainte şi se adresă 
sergentului într-o japoneză guturală. Se lăsă apoi o tăcere 
încordată. Ofiţerul repetă nerăbdător, pe un ton imperativ, 
ceea ce spusese. Ordine, cu siguranţă, ordine. 

— Ce, ce latri, pocitule? îl întrebă sergentul care era cu o 
jumătate de metru mai înalt decât el. 

Din nou aceleaşi propoziţii urâte, pe un ton şi mai supărat. 

— Ştie cineva ce spune ăsta? strigă sergentul. 

Nu se auzi nici un răspuns, apoi, Johann, interpretul, ieşi 
cu grijă din rândul mulţimii, făcu o plecăciune în faţa 
ofițerului care îi răspunse dispreţuitor şi începu să-i 
vorbească în olandeză. Ofiţerul răspunse tot în olandeză, 
căutându-şi cuvintele. 

— Are de transmis un mesaj, o scrisoare, pentru Sir 
William, spuse Johann. Trebuie să i-o înmâneze personal. 

— Eu nu ştiu nimic, domnu', da oricum, nu intră cu 
împuţitele alea de săbii la brâu. 

Ofiţerul porni spre poarta Legaţiei şi toate siguranţele 
armelor se ridicară. Ofiţerul se opri. Urmă o tiradă furioasă 
la adresa sergentului şi a santinelelor. Toţi samuraii îşi 
scoaseră săbiile pe jumătate din teacă şi luară o poziţie 
defensivă, în josul străzii, patrula de puşcaşi marini se 
aşezase în poziţie de luptă. Toţi aşteptau prima greşeală. În 
acel moment, Pallidar şi alţi doi ofiţeri de dragoni ieşiră 
repede din Legația rusă, aflată în josul străzii, în uniformă 
de seară cu săbii de paradă. 

— Mă ocup eu, sergent, spuse Pallidar. Ce s-a întâmplat? 

Johann îi explică. Pallidar, care cunoştea acum bine 
obiceiurile japoneze, se apropie de ofiţer, făcu o plecăciune, 
aşteptă ca acesta să-i răspundă cu o altă plecăciune şi 
spuse: 

— Spune-i că primesc scrisoarea. Sunt aghiotantul lui Sir 
William, exageră el. 


— Spune că-i pare rău, dar are ordin să i-o înmâneze 
personal. 

— Spune-i că sunt autorizat să... 

Vocea lui Sir William îl întrerupse. 

— Căpitane Pallidar - un moment! Johann, de la cine este 
această scrisoare? 

Stătea în pragul casei lui Sergheiev, cu toţi ceilalţi invitaţi 
înghesuiți în spatele lui. Ofiţerul arătă spre steag apoi lătră 
mai multe cuvinte, iar Johann strigă: 


— Zice că e de la tairo, dar cred că vrea să spună roju, 
Sfatul Bătrânilor. A primit ordin s-o înmâneze imediat, 
personal. 

— Foarte bine. Am s-o iau, spune-i să vină încoace. 

Johann traduse. Ofiţerul îi făcu un semn imperios cu mâna 
lui Sir William să vină el acolo, dar Sir William strigă pe un 
ton sever, foarte puţin curtenitor: 

— Spune-i că sunt la masă. Dacă nu vrea să urce treptele 
până aici, n-are decât să mi-o înmâneze mâine. 

Johann avea mult prea multă experienţă ca să traducă 
exact cele spuse şi se mărgini să redea numai sensul. 
Ofiţerul de samurai trase aer în piept supărat, apoi porni 
tropăind furios spre poarta reşedinţei ruse, trecu pe lângă 
cei doi soldaţi bărboşi de la intrare şi se opri în faţa lui Sir 
William, aşteptând, în mod clar, ca acesta să-i facă o 
plecăciune. 

— Kirei! lătră Sir William. Salută! - era unul din puţinele 
cuvinte în japoneză pe care îşi permitea să le cunoască. 
Kirei! 

Ofiţerul roşi, dar se înclină automat. Se aplecă adânc ca în 
faţa unui egal şi turbă şi mai tare văzând că Sir William abia 
îi face un semn cu capul, ca unui inferior, dar apoi, îşi spuse 
el, omuleţul ăsta prostănac este şeful gai-jinilor şi are 
reputaţia de a fi la fel de nestăpânit la furie pe cât miroase 
de urât. Când vom ataca, am să-l ucid chiar eu. Scoase 
sulul, făcu un pas înainte şi îl înmână, apoi se dădu un pas 
înapoi, făcu o plecăciune perfectă, aşteptă până i se înapoie 
plecăciunea, ce-i drept, cam în treacăt, complet satisfăcut 
că-i dăduse peste nas duşmanului. Ca să-şi descarce mânia, 
se stropşi la soldaţii lui şi porni printre ei ca şi când nici n- 
ar fi existat. Aceştia îl urmară, revoltați şi ei de grosolănia 
gai-jinilor. 

— Unde naiba e Tyrer? întrebă Sir William. 

Pallidar spuse: 

— Trimit pe cineva să-l caute. 

— Nu, te rog, spune-i lui Johann să vină la mine, bine? 


— Nu este nevoie, Sir William, spuse Erlicher, ministrul 
elveţian, dacă este în olandeză pot să traduc eu. 

— Mulţumesc, dar îl prefer pe Johann, pentru că ştie şi 
puţină japoneză, spuse Sir William. 

Nu dorea să împărtăşească nici o veste nouă cu un străin 
şi cu atât mai puţin cu reprezentantul unei industrii de 
armament încă modeste, dar deosebit de viguroase, în 
căutare de pieţe de export, cu o reputaţie bazată pe 
calitatea unică a meşterilor ei ceasornicari, unul din 
puţinele domenii în care manufacturile britanice nu puteau 
susţine concurenţa. Sufrageria, cea mai mare încăpere din 
clădire, avea o masă pentru douăzeci de persoane, 
acoperită cu farfurii şi tacâmuri de argint fin. Erau invitaţi 
toţi miniştrii, lipsea numai Heimrich care era bolnav. Struan 
şi Angeligue erau aşezaţi în capul mesei. Mai erau câţiva 
ofiţeri britanici şi francezi şi câte doi servitori în livrele în 
spatele fiecărui scaun. 

— Pot să folosesc anticamera, conte Sergheiev? spuse Sir 
William în rusă. 

— Bineînţeles, spuse contele şi deschise uşa. 

Aşteptă un moment până intră grăbit şi Johann, apoi 
închise uşa. 

— Seara, Sir William, spuse Johann, încântat că fusese 
solicitat - în felul acesta avea să fie primul care va şti 
despre ce este vorba şi va continua să fie util, folositor 
pentru ţara şi pentru ministrul său, rupse sigiliul sulului şi 
se aşeză jos. Este în olandeză şi în japoneză. E foarte scurt - 
îl parcurse rapid cu privirea, ridică din sprâncene, îl mai citi 
o dată, avu un mic râs nervos şi zise: Vă este adresat 
dumneavoastră, ministrului britanic, şi sună astfel: „Vă 
comunic prin depeşă. Din ordinul shogunului Nobusada 
primit de la Kyoto, toate porturile vor fi închise imediat şi 
toţi străinii expulzați şi alungaţi, noi ne...” 

— Alungaţi? Alungaţi ai spus? strigătul străbătu prin uşă şi 
se abătu ca o măciucă asupra oaspeţilor de la cină. 

Johann tresări. 


— Da, domnule, îmi pare rău, Sir, aşa spune: „şi alungaţi, 
noi nedorind şi neavând nevoie de nici un fel de contacte 
între străini şi poporul nostru. Vă trimit aceasta înainte de a 
comanda o întâlnire imediată pentru a pune la punct 
detaliile retragerii dumneavoastră urgente din Yokohama. 
Comunicat cu respect”. 

— Cu respect? Ticăloşi impertinenţi până la Dumnezeu... 

Tirada de furie continuă. Când Sir William făcu o pauză ca 
să-şi tragă răsuflarea, Johann interveni: 

— E semnată Nori Anjo - tairo. După câte înţeleg eu, asta 
înseamnă un fel de dictator. 

KYOTO. 

Joi, 6 decembrie. 

Toranaga Yoshi era livid. 

— Când a fost confirmată numirea lui ca tairo? 

— Alaltăieri, sire, printr-un porumbel călător trimis 
seniorului Anjo la Yedo, spuse blând Wakura, seniorul 
şambelan, şeful cancelariei palatului, deloc tulburat de furia 
făţişă a oaspetelui său şi ascunzându-şi bucuria - aşteptase 
cu multă nerăbdare această întrevedere pe care o aranjase 
în apartamentul său din interiorul palatului. 

— Sulul oficial, semnat de shogun la cererea Fiului Cerului 
a fost trimis, cred eu, pentru a fi înmânat de urgenţă 
seniorului Anjo Nori în aceeaşi zi. 

Asta îi spori şi mai mult furia lui Yoshi. Strămoşul lui, 
shogunul 'Toranaga, stabilise ca porumbeii călători să 
reprezinte proprietatea exclusivă a shogunatului. Două 
secole şi jumătate mai târziu, această metodă de 
comunicare începuse să intre în declin, nemaifiind 
considerată necesară, iar acum nu mai era folosită decât 
pentru comunicări de importanţă vitală, cum ar fi moartea 
unui shogun sau a unui împărat. Administraţia Bakufu se 
făcuse că nu vede că de mai mulţi ani unii zarafi zaibatsu 
din Osaka foloseau pe ascuns porumbei călători. Zarafii 
erau pasibili astfel în orice clipă la plata unor amenzi, taxe 


sau alte favoruri către Bakufu, dacă aceştia doreau să 
aplice legea. 

— Şi ultimatumul acela prostesc către gai-jini? Când 
urmează să fie înmânat? întrebă Yoshi. 

— Imediat, sire. Cererea imperială era la acelaşi porumbel 
călător, sire, confirmată de shogunul Nobusada, cu indicaţia 
„Iransmiteţi imediat”. 

— Ordinul este baka, graba asta încă şi mai baka! Yoshi îşi 
trase mai strâns în jurul umerilor mantaua căptuşită, ploaia 
care răpăia în grădină făcea ca aerul să fie şi mai rece. 
Trimite alt porumbel şi anulează ordinul. 

— Dacă ar depinde de mine, aş face-o imediat din moment 
ce dumneavoastră îmi sugeraţi. Imediat ce veţi pleca, voi 
cere învoire, dar cred că este prea târziu pentru a vi se mai 
îndeplini dorinţa, cred că şeful gai-jinilor a primit deja 
ordinul, s-ar putea să-i fi fost înmânat ieri. 

Wakura reuşi să arboreze o mutră jalnică şi nefericită. 
Aceasta era încununarea mai multor ani de intrigi în 
sprijinul dorințelor împăratului, al părerii celor mai mulţi 
daimyo, nobili de la curte, şi a lui Ogama, care în prezent 
deţinea puterea la Kyoto, deşi Porţile erau păzite din nou, în 
mod ostentativ, de shogunatul cel atât de detestat, dar 
numai cu permisiunea lui Ogama, a prinţesei Yazu şi, lucrul 
cel mai important, în sprijinul propriilor lui intenţii. Se 
simţea şi acum încântat când îşi amintea cum plănuise şi 
organizase totul. O condusese pe prinţesă în timpul 
plimbării ei de dimineaţă prin grădinile palatului şi 
neutralizase dintr-o singură mişcare shogunatul, 
administraţia Bakufu şi pe Yoshi, cel mai periculos dintre 
duşmanii săi. 

— Prinţesă imperială, am auzit curteni foarte apropiaţi de 
Divinul, care se gândesc în permanenţă numai la interesele 
tale, spunând că seniorul soţul tău ar trebui să-l numească 
pe seniorul Nori Anjo tairo cât mai curând cu putinţă. 

— Pe seniorul Anjo? întrebă ea nevenindu-i să creadă. 


— Oameni înţelepţi consideră că lucrul acesta trebuie 
făcut repede şi discret. Comploturile se ţin lanţ la Yedo şi 
asta ar pune capăt... ambițiilor adversarilor, spuse el 
delicat, ale adversarilor care se străduiesc necontenit să-l 
submineze pe ilustrul tău soţ, care au legături şi cu 
mişcarea shishi. Îţi aminteşti? Otsu! 

— Ca şi cum aş putea uita aşa ceva! Dar Anjo, nu că aş 
avea vreo influenţă pentru a hotări o asemenea chestiune, 
Anjo e un tont şi un prostănac. Ca tairo va deveni însă şi mai 
arogant. 

— Este adevărat, dar, ridicându-l pe el deasupra celorlalţi 
Bătrâni ar fi un preţ rezonabil pentru a-i asigura 
securitatea seniorului shogun cât timp este încă minor şi a-l 
reduce la tăcere pe... pe unicul său rival, seniorul Yoshi. 

— Ar putea un tairo să-i ia funcţia de tutore? 

— Probabil, prinţesă. Şi mai este încă un punct în favoarea 
lui Anjo, după cum şoptesc înţelepţii, şi anume că Anjo este 
instrumentul perfect în lupta împotriva gai-jinilor. E tare de 
cap, dar foarte ascultător faţă de cererile imperiale. Divinul 
va remarca această loialitate şi fără îndoială că-l va răsplăti 
pentru serviciile lui. Am auzit că înţelepţii ziceau că va fi cu 
atât mai bine cu cât lucrul s-ar face mai repede şi mai 
discret. 

A fost aşa de uşor să sădesc sămânţa care a înflorit apoi ca 
orhideele mele din seră cu pământul saturat de 
îngrăşăminte - cât de înţelept am fost să pun la cale 
căsătoria ei. Cuvintele ei şoptite la urechea prostănacului ei 
de soţ, apoi punem la cale câţiva nobili, mi se cere repede 
sfatul, eu îl dau la fel de repede şi treaba s-a făcut. lar acum 
a venit şi rândul tău, Toranaga Yoshi, se gândi el fericit. 
Yoshi cel frumos, cel viclean, cel puternic, uzurpatorul de 
viţă nobilă care amuşină şi aşteaptă în umbra puterii, gata 
să pornească războiul civil de care eu şi cei mai mulţi nobili 
ne temem cumplit, războiul care ar strivi renaşterea puterii 
imperiale şi ar pune încă o dată curtea imperială sub 
stăpânirea unei grupări de ticăloşi stăpâni ai Porţilor şi care 


ar putea astfel să ne taie simbriile şi să ne facă din nou 
cerşetori. Îşi stăpâni un fior. Nu trecuseră prea multe 
generaţii de când împăratul de atunci trebuise să-şi vândă 
semnătura pe străzile din Kyoto pentru a face rost de bani 
pentru mâncare. Nu trecuse mult timp de când căsătoriile 
de la curte se făceau cu daimyo ambiţioşi şi parveniţi, care 
abia dacă erau samurai, singurul lor merit pentru a obţine 
un rang mai înalt fiind succesul în război şi banii. Şi nu cu 
mulţi ani în urmă... Nu, nimic din toate acestea nu se va mai 
repeta, îşi spuse el. În momentul în care sonno-joi va 
învinge, prietenii noştri credincioşi shishi vor fi demobilizaţi 
şi se vor întoarce la feudele lor, toţi daimyo se vor prosterna 
adânc în faţa împăratului, noi vom domni la Curte şi epoca 
de aur va reînvia. Tuşi şi-şi aranjă cu grijă mânecile uriaşe 
ale costumului lui sofisticat de Curte, urmărindu-l cu 
privirea pe Yoshi, cu ochii înguşti pe faţa greoaie, machiată 
după moda de la Curte. 

— Fără îndoială că ordinul de a-i expulza pe gai-jini este un 
lucru bun, sire. Aversiunea înţeleaptă şi de lungă durată a 
împăratului faţă de gai-jini şi de Tratate va fi satisfăcută şi 
Ţara Zeilor va scăpa de el pentru totdeauna. Lucrul acesta 
ar trebui să-ţi facă plăcere, senior Yoshi. 

— Dacă ordinul ar fi avut vreo noimă, da. Dacă va fi 
ascultat şi dus la îndeplinire, da. Dacă am avea mijloacele 
necesare pentru a-l duce la îndeplinire, da. Dar nu se va 
întâmpla nimic din toate acestea. Eu de ce nu am fost 
consultat? 

— Dumneavoastră, sire? sprâncenele pictate ale lui 
Wakura se ridicară în sus a mirare. 

— Sunt tutorele moştenitorului prin numire imperială. 
Băiatul este minor şi semnătura lui nu este valabilă. 

— Oh, îmi pare tare rău, sire..., dacă ar fi fost vorba numai 
de mine, bineînţeles că aş fi cerut mai întâi de toate 
aprobarea dumneavoastră. Vă rog, sire, nu mă învinuiți pe 
mine, eu nu pot să hotărăsc nimic, eu pot numai să fac 


sugestii, eu nu sunt decât un slujitor al Curţii, al 
împăratului. 

— Trebuiau să mă consulte şi pe mine! 

— Sunt de acord, aşa este, trăim vremuri ciudate. 

Chipul lui Yoshi era încordat. Răul fusese comis. Va trebui 
să scoată shogunatul din propria-i murdărie. Tâmpiţii! Dar 
cum? Mai întâi Anjo. Soţia mea a avut dreptate. Ah, Hosaki, 
îşi spuse el, n-am ţinut seama de sfatul tău! Întorcându-se 
cu gândul spre familie, furia păru să i se topească ca prin 
minune. Dincolo de fereastra shoji îşi văzu garda personală 
care aştepta la adăpostul acoperişului elegant. În spatele 
lor se întindea grădina peste care cădea acum o ploaie 
blândă, făcând să strălucească nuanțele frumos orchestrate 
de roşu, auriu şi cafeniu, transformându-le într-o privelişte 
încântătoare pentru ochi şi suflet, atât de diferită de Yedo, 
se gândi el distrat. I-ar plăcea şi lui Hosaki aici, ar fi o 
schimbare fundamentală faţă de viaţa noastră spartană. 
Hosaki apreciază frumosul, i-ar plăcea aici. Este aşa de uşor 
să te laşi înghiţit de vremea frumoasă şi de grădini, de cerul 
blând şi ploaia mângâietoare, de muzica bună, de poezie, 
de mâncare, de mătăsurile bogate, de păsările cântătoare şi 
de frumoasele cu piele de alabastru ale Curţii, de Lumea 
Plutitoare din Kyoto, Shimabara, cea mai râvnită din 
întreaga Japonie, fără nici o altă grijă pe lume decât să 
cauţi o nouă plăcere. De când venise la Kyoto, în afară de 
pacea vremelnică cu Ogama, avusese puţine realizări. 
Avusese însă clipe de răgaz, atât de rare pentru el, clipe de 
placere cu Koiko, exerciţii de spadă zilnice şi practicarea 
celorlalte arte marţiale, un masaj minunat - Kyoto fiind 
renumit pentru asta - banchete la fiecare masă, jocuri de 
go şi şah, scrisese poezii. Ce înţelept din partea strămoşilor 
mei să-i îngrădească pe împărat şi lingăii lui eleganţi la 
Kyoto şi să-şi construiască propria capitală la Yedo, departe 
de ispitele lor şi de încercările lor viclene de manipulare. Şi 
cât de înţelept fusese să se interzică shogunului să vină în 
această capcană unsă cu miere. Eu ar trebui să plec. Dar 


cum să plec fără Nobusada? Curtea făcuse totul ca să-l ţină 
la distanţă. La fel şi Nobusada. Tânărul anulase de două ori 
o întrevedere pe motiv că era răcit. Doctorul confirmase 
oficial răceala, dar ochii lui spuneau clar că nu era decât o 
scuză. 

— Da, sănătatea seniorului shogun mă îngrijorează cu 
adevărat, seniore Yoshi. Constituţia lui nu este prea 
puternică şi bărbăţia lui lasă de dorit. 

— Este cumva din vina prinţesei? 

— Nu, nu sire. Ea este viguroasă şi yin-ul ei este larg şi 
suficient de suculent ca să satisfacă şi cel mai deosebit 
yang. 

Yoshi îl interogase cu multă grijă pe doctor. Nobusada nu 
fusese niciodată un spadasin prea viguros, sau un vânător 
pasionat ca tatăl şi fraţii lui, preferând sporturile mai 
uşoare ca vânătoarea cu şoimi sau trasul cu arcul sau, şi 
mai adesea, întrecerile poetice şi caligrafia. Dar în asta nu 
era nimic rău. 

— Tatăl lui este zdravân ca un cal şi familia lui este 
renumită prin longevitate. Nu aveţi nici un fel de motive să 
fiţi îngrijorat, doctore. Daţi-i una din poţiunile 
dumneavoastră, recomandaţi-i să mănânce mai mult peşte, 
mai puţin orez decorticat şi mai puţin din mâncărurile 
exotice care îi plac prinţesei. 

Prinţesa fusese de faţă la singura întrevedere pe care o 
avusese cu pupilul său, cu câteva zile mai înainte. Lucrurile 
se desfăşuraseră cum nu se poate mai râu. Nobusada 
refuzase să ia în considerare eventualitatea de a se întoarce 
la Yedo. Refuzase chiar să discute o posibilă dată a 
întoarcerii sale, refuzase să-i asculte sfatul în orice altă 
chestiune, sâcâindu-l cu Ogama: 

— Choshu controlează străzile, oamenii lui Ogama îi 
vânează pe răutăcioşii shishi, vere. Nu sunt în siguranţă nici 
dacă sunt înconjurat de războinicii noştri, sunt în siguranţă 
numai sub protecţia împăratului. 


— Acesta este un mit. Nu eşti în siguranţă decât în 
Castelul Yedo. 

— Îmi pare rău, seniore Yoshi, intervenise prinţesa, cu o 
voce dulce şi mătăsoasă, dar la Yedo este atât de umed, 
clima nici nu se poate compara cu cea din Kyoto şi soţul 
meu a început să tuşească. 

— Aşa este, Yazu-chan. Şi mie îmi place aici, vere, pentru 
prima oară în viaţa mea sunt şi eu liber, nu mai sunt 
sechestrat în castelul acela oribil. Aici sunt liber să zburd şi 
să cânt şi să mă joc şi să mă simt în siguranţă, suntem în 
siguranţă aici. S-ar putea să rămân aici pentru totdeauna. 
Şi de ce nu? Yedo este un loc urât mirositor şi scârbos. Ar fi 
minunat să guvernez de aici! 

Yoshi încercase să-l aducă cu picioarele pe pământ, dar 
fără rezultat. Apoi Nobusada izbucnise: 

— Ceea ce îmi lipseşte mie cel mai mult, până am să devin 
major şi asta nu peste mult timp, vere, este un conducător 
puternic, un tairo. Nori Anjo ar fi perfect pentru funcţia 
asta. 

— Ar fi foarte rău şi pentru tine şi pentru shogunat, spuse 
el răbdător şi îi explică din nou de ce, dar fără nici un 
rezultat. Nu este înţelept să... 

— Nu sunt de acord, vere. Anjo mă ascultă pe mine, pe 
mine, ceea ce tu nu faci niciodată. Am spus că vreau să mă 
prosternez în faţa Divinului, cumnatul meu, şi el a fost de 
acord cu mine şi iată-mă aici, iar tu te-ai opus. El ascultă ce- 
i spun! Ce-i spun eu, eu, shogunul. Şi nu uita că, oricine ar 
fi, e mai bun decât tine. Tu n-ai să fii niciodată tairo, 
niciodată! 

Se despărţise de cei doi fără să creadă nici o clipă - în 
ciuda râsului dispreţuitor al lui Nobusada care se auzea în 
urma lui - că Anjo va deveni într-adevăr tairo. Dar acum 
faptul este consumat, îşi spuse el, conştient că Wakura, 
seniorul şambelan, îl urmărea cu privirea. 

— Am să plec din Kyoto peste câteva zile, spuse el, luând o 
hotărâre bruscă. 


— Dar abia ai venit aici, sire, spuse Wakura, felicitându-se 
în gând. Sper că primirea noastră n-a fost chiar atât de 
îngrozitoare! 

— Nu, n-a fost îngrozitoare. Aşadar ce alte informaţii triste 
mai ai pentru mine? 

— Niciuna, sire. Îmi pare rău că v-am comunicat ceva ce v- 
a indispus - Wakura sună din clopoțel. Imediat un paj 
frumos intră ducând o tavă de ceai şi o farfurie de curmale, 
băiatul avea dinţii daţi cu negru. Mulţumesc, Omi - băiatul îi 
zâmbi la rândul lui şi ieşi. Sunt cele mai dulci curmale pe 
care le-am mâncat vreodată, spuse el. Din Satsuma. 

Erau foarte mari, siropoase şi uscate la soare. Yoshi 
strânse din pleoape. Luă una, nu era o coincidenţă că 
proveneau din Satsuma. 

— Sunt excelente. 

— Da, aşa este. Ce păcat că seniorul daimyo Sanjiro nu 
este la fel de dulce ca fructele şi legumele pe care le cultivă 
soldaţii lui ţărani. E curios că în Satsuma poţi fi samurai şi 
ţaran, fără să-ţi pierzi casta. 

Yoshi mai alese o curmală. 

— Curios? Aşa e obiceiul lor străvechi. Un obicei rău. E 
mai bine ca oamenii să fie samurai sau ţărani ori una, ori 
alta, după cum se spune în Testament. 

— Ah, da, Testamentul. Dar atunci shogunul Toranaga a 
permis acelei familii să-şi păstreze feuda şi după 
Sekigahara, deşi luptaseră împotriva lui. Poate că îi plăceau 
şi lui curmalele. Interesant, neh? 

— Poate că s-a mulţumit cu faptul că s-au prosternat cu 
fruntea în ţărână în faţa lui, i-au oferit umil puterea asupra 
provinciei Satsuma, au jurat umil credinţă veşnică şi i-au 
mulţumit încă şi mai umil că le-a dat Satsuma ca feudă. 

— Un conducător înţelept, foarte înţelept. Dar acum 
provincia Satsuma, sub conducerea lui Sanjiro, nu mai este 
aşa de umilă. 

— Lucrul acesta este valabil acum şi pentru alţii, spuse 
Yoshi tăios. 


— Aşa cum spuneam, trăim vremuri tulburi, Wakura făcu o 
mică pauză înainte de a-i oferi următoarea informaţie. 
Circulă zvonul că îşi pregăteşte armatele şi feuda pentru 
război. 

— Satsuma este întotdeauna pe picior de război. Este şi 
acesta un obicei străvechi al lor. Trebuie să-mi spui cum se 
numeşte cel care îţi furnizează ţie toate astea..., curmalele, 
vreau să zic, preciză Yoshi. Ne-ar prinde bine curmalele 
astea şi la Yedo. 

— Cu plăcere, spuse Wakura, ştiind că nu va reuşi 
niciodată să treacă de reţeaua lui de spioni, niciodată. Sunt 
unii sfătuitori înţelepţi care susţin că, de astă dată, Sanjiro 
va provoca cu adevărat război în ţară. 

— Război împotriva cui, domnule senior şambelan? 

— Presupun că împotriva celor pe care îi consideră 
duşmani. 

— Şi cine sunt aceştia? întrebă Yoshi răbdător, vrând să-l 
facă pe Wakura să dea cărţile pe faţă. 

— Se vorbeşte că ar fi shogunatul, îmi pare rău. 

— O să-i pară lui tare rău dacă încearcă să ducă război 
împotriva legii ţării, domnule senior şambelan. Sfătuitorii 
aceştia înţelepţi de care vorbeai poate că ar trebui să-l 
sfătuiască rapid să nu fie prost. Şi sfătuitorii pot fi uneori 
tare proşti, neh? 

— Sunt de acord. Wakura zâmbi cu toată gura. 

— Sunt de acord că Sanjiro este militarist, dar nu e prost. 
La fel şi Ogama din Choshu. La fel şi Yodo din Tosa. Toţi 
seniorii 'Ţinuturilor Alipite sunt războinici şi dornici să-i 
manevreze pe alţii, întotdeauna au fost aşa, ca şi anumite 
persoane oficiale de la Curte, prost sfătuite. 

— Chiar dacă ar fi aşa, ce pot face câţiva curteni împotriva 
măreţului shogunat, sire, când Curtea nu are armate, nu 
are terenuri, nu are nici un koku de orez şi toţi depind de 
mărinimia shogunului care le stabileşte simbriile? 

Yoshi zâmbi fără nici un fel de voioşie. 


— Răspândesc nemulţumirea printre daimyo cei 
ambiţioşi... O, da, asta îmi aminteşte..., spuse el, hotărând 
că Wakura mersese prea departe şi trebuia pus la punct, ... 
că s-ar putea să nu ştii că în această minunată insulă a 
fericirii, anul acesta va fi foamete, foamete în întreaga 
Japonie, chiar şi în provincia mea, Kwanto. Se spune că 
simbriile de la curte vor fi reduse anul acesta şi anul viitor, 
cred că vor fi reduse cam la jumătate - fu încântat să 
constate privirea înspăimântată din ochii lui Wakura. 

— Îmi pare rău. 

— Da, îmi pare rău, foarte rău, e o zi rea. Sunt vremuri 
grele acuma. 

Wakura îşi reprimă dorinţa de a striga şi de a ameninţa, 
încercând să evalueze de ce putere dispunea Yoshi pentru a 
iniţia şi a duce la îndeplinire o asemenea reducere 
bugetară. El nu este singurul care doreşte acest lucru, toţi 
daimyo se plâng şi, evident, Consiliul Bătrânilor va aproba 
imediat reducerea. Dar tairo Anjo îi va contracara, pentru 
ce altceva este el tairo, dacă nu ca să facă ceea ce vrem 
noi? Ogama? Câinele acela arogant va aproba reducerea, la 
fel şi Sanjiro şi toţi ceilalţi. Anjo va trebui să-i ţină bine în 
frâu! Wakura arboră cel mai seducător zâmbet de care era 
în stare. 

— Prinţul consilier vă întreabă dacă n-aţi vrea să-i 
expuneţi părerile dumneavoastră despre provinciile 
Satsuma, Choshu şi Tosa, mai ales cu privire la pericolul pe 
care îl poate prezenta Sanjiro şi cum ar putea ajuta în viitor 
Curtea shogunatul, pentru a evita orice neînțelegere. 

— Mi-ar face mare plăcere, spuse Yoshi strălucind de 
bucurie, ar fi fost o ocazie minunată. 

— Şi, în sfârşit, am onoarea să-ţi spun că Divinul te-a 
invitat ca oaspete personal, pe shogunul Nobusada şi pe 
câţiva daimyo pe lângă cei din Tosa, Choshu şi Satsuma la 
Sărbătoarea Solstiţiului de iarnă. Invitaţiile pentru Tosa şi 
Satsuma au şi pornit, a dumitale şi a seniorului Ogama vor 
fi înmânate mâine în cadrul ceremoniei de rigoare, dar am 


vrut să-mi rezerv plăcerea de a-ţi transmite personal 
această veste. 

Yoshi era uimit pentru că aceasta era o cinste cu totul 
deosebită pentru orice persoană din afara cercului restrâns 
al Curţii. Solstiţiul era luna aceasta, luna a douăsprezecea, 
în ziua de douăzeci şi doi. Deci peste şaisprezece zile. 
Sărbătorile vor dura cel puţin o săptămână, poate chiar 
ceva mai mult. Putea să plece după aceea, ar fi avut 
suficient timp să rezolve problema cu Anjo după aceea. 
Stai! Ai uitat ce spune Legământul: Fereşte-te să-ţi aşezi 
cortul lângă adăpostul Cerului. Nu este pentru noi. Noi 
suntem oameni, ei sunt zei, zeii sunt ca şi oamenii, geloşi ca 
şi ei şi apropierea de ei le stârneşte disprețul. Moartea 
unuia dintre noi ar putea să placă foarte mult acestor zei 
falşi. Şi ea se poate produce numai în vizuina lor. Yoshi se 
simţi cuprins de spaimă. Invitaţia nu putea fi refuzată. 

— Mulţumesc, spuse el şi făcu o plecăciune. 

La amiază, postul de observaţie shishi, aflat vizavi de 
cazărmile lui Toranaga observă cu nepăsare cum patruzeci 
de samurai, purtând un steag, ieşiră pe poartă şi se 
îndreptară în josul străzii, spre Poarta de Est a palatului. 
Era schimbarea de rutină a gărzii la amiază. Mulţi dintre ei 
purtau sulițe, cu toţii aveau câte două săbii, mantale de 
ploaie şi pălării conice înalte de ploaie, toate din paie. 
Observatorul shishi căscă, îşi trase propria manta în jurul 
umerilor când ploaia se înteţi uşor şi-şi mută taburetul sub 
streaşina unei dughene unde se servea supă cu tăiţei şi ceai 
şi care era ţinută de un simpatizant. Curând urma să-i vină 
schimbul. Fusese de serviciu aici de la revărsatul zorilor. 
Avea optsprezece ani şi o barbă deasă. Era un ronin din 
Satsuma. 

Înainte de a se furişa afară din Kyoto, şeful lor, Katsumata, 
le poruncise să menţină tot timpul sub supraveghere 
locuinţa lui Toranaga şi locuinţa lui Ogama. 

— În momentul în care există o şansă de a-l ataca pe 
oricare din cei doi - asta trebuie să se petreacă în afara 


cazărmilor lor pentru ca să aibă o şansă rezonabilă de 
succes - organizaţi imediat un asalt cu un singur om. Un 
singur om, nu mai mult. Trebuie să preţuim vieţile 
luptătorilor shishi, dar trebuie să fim gata. Un atac prin 
surprindere este singura noastră cale de răzbunare. 

În faţa porţilor mai mulţi hamali ducând sacoşe cu legume 
proaspete şi coşuri cu peşte prins în aceeaşi dimineaţă se 
opriseră la barieră. Gărzile îi cercetară cu atenţie, apoi le 
dădură drumul înăuntru, unde fură examinaţi fiecare cu 
aceeaşi grijă. Tânărul căscă din nou. Nici o şansă să se 
strecoare prin cordonul de apărare. Se întrebă pentru o 
clipă dacă fata, Sumomo, o fi reuşit să pătrundă în interior 
şi să se angajeze acolo unde i se poruncise. Eeee, eun 
adevărat miracol că aceştia trei scăpaseră prin tunel, da, 
da, o adevărată minune. Dar unde sunt acum? Nu s-a mai 
auzit nimic de ei după evadarea aceea spectaculoasă. Dar 
ce contează? Trebuie să fie în siguranţă, ca şi noi, căci avem 
patroni sus-puşi. O să ne regrupăm mai târziu. O să fim 
răzbunaţi. Sonno-joi se va împlini. 

Văzu cum garda dă colţul şi dispare. Acuma era obosit, dar 
gândul la saltelele calde şi la iubita lui îi îndepărtă uşor 
oboseala. 

Patrula shogunatului ajunse la Poarta de Est. De o parte şi 
de alta a Porții se afla câte o cazarmă în care stătea garda. 
Acestea puteau adăposti până la cinci sute de oameni cu cai 
cu tot la nevoie. Poarta avea şase metri înălţime şi era 
făcută din scânduri groase, întărite cu fier şi cu o poartă 
mai mică, într-o parte, care era deschisă. Zidurile de incintă 
erau înalte, vechi, de piatră. O clipă, noii veniţi se 
amestecară cu garda veche, toţi bine înfofoliţi. Ofițerii 
inspectau armele şi oamenii. Garda veche se alinie, un 
ofiţer şi un ashigari - infanterist - din grupul de înlocuire 
trecură strada. Ploaia se opri. Soarele apăru timid dintre 
nori. Cei doi bărbaţi cotiră pe altă stradă şi intrară în altă 
baracă, ca multe altele asemănătoare din Kyoto. Aici erau 


cazaţi două sute de samurai ai lui Ogama - destul de 
departe de Poartă, dar şi suficient de aproape. 

— Patruzeci de oameni, iată aici numele lor, spuse ofiţerul 
şi făcu o plecăciune. Nimic de raportat. 

— Bine. Voi doi veniţi cu mine, vă rog. 

Ofiţerul lui Ogama studie lista numelor, în timp ce îi 
conducea pe un coridor şi apoi printr-un cordon format din 
soldaţii lui. Trecură de o uşă deschisă, ajunseră într-o 
cameră goală şi se apropiară de o uşă închisă. Ofiţerul bătu, 
apoi o deschise. Camera era aproape goală, nu avea decât o 
măsuţă joasă şi câteva tatami. Ogama stătea în picioare 
lângă fereastră, înarmat, în gardă, dar singur. Ambii ofiţeri 
se opriră şi făcură o plecăciune. 

Ashigari îşi scoase pălăria mare şi deveni Yoshi. Dădu în 
tăcere sabia lungă ofițerului său, păstrând-o numai pe cea 
scurtă şi pătrunse în încăpere. Uşa se închise în urma lui. 
Ambii ofiţeri răsuflară uşuraţi. Amândoi asudaseră. În 
odaie, Yoshi făcu o plecăciune. 

— Mulţumesc că ai fost de acord să ne întâlnim. 

Ogama făcu şi el o plecăciune, îi făcu apoi semn lui Yoshi 
să se aşeze în faţa lui. 

— Ce este aşa de urgent şi de ce atâta taină? 

— Veşti proaste. Ai spus că partenerii trebuie să-şi 
împărtăşească informaţiile. Îmi pare rău, dar Nori Anjo a 
fost numit tairo! 

Vestea îl şocă vizibil pe Ogama şi acesta ascultă atent în 
timp ce Yoshi vorbea. Când Yoshi aminti de invitaţia 
imperială, supărarea i se mai risipi. 

— O asemenea onoare, o asemenea recunoaştere a 
meritelor noastre! 

— Aşa am crezut şi eu la început, până am ieşit din palat. 
Abia atunci am văzut adâncimea capcanei. 

— Ce capcană? 

— Să-i ai pe seniorii din Satsuma, Iosa, pe dumneata şi pe 
mine, pe toţi la un loc în acelaşi timp? În haine de 


ceremonie? În interiorul zidurilor palatului. Fără arme şi 
gărzi? 

— Dar ce-ar putea face Wakura? Sau oricare din ei? Nu au 
samurai, nu au arme, nu au bani, nu au armate, nimic! 

— Da, dar ia gândeşte-te: când vom fi noi patru împreună 
în faţa Fiului Cerului, ar fi momentul cel mai potrivit ca 
cineva - Wakura, prinţul Fujikata, shogunul Nobusada sau 
prinţesa - să sugereze că ar fi un dar foarte potrivit pentru 
Divinul dacă în acest moment patru dintre cei mai 
importanţi daimyo din ţară şi-ar exprima loialitatea faţă de 
el oferindu-i lui toată puterea lor. 

Ogama se întunecă la faţă. 

— Niciunul dintre noi nu va fi de acord, niciunul! O să 
vorbim în doi peri, o să ne tânguim, o să minţim chiar... 

— Să minţim? În faţa Fiului Cerului? Niciodată. Ascultă 
mai departe. Să zicem că prinţul consilier, înainte de 
ceremonie vine la dumneata în particular şi-ţi spune: 
„Senior Ogama, Fiul Cerului vrea să te adopte, să te facă 
prinţ Ogama, Căpitan al gărzii Imperiale, senior al Porţilor, 
membru al Noului Consiliu Imperial al celor Zece care va 
conduce în locul uzurpatorului Toranaga. În schimb...” 

— Ei? Ce Consiliu al celor Zece? 

— Aşteaptă... „în schimb dumneata să-i recunoşti drept 
ceea ce este: Fiul Cerului, Împăratul Japoniei, Posesorul 
Însemnelor Sacre ale Regalităţii - Orbita, Oglinda şi 
Sceptrul - descendent din zei şi strămoşul tuturor 
oamenilor, în schimb, dumneata îi oferi feuda dumitale şi 
samuraii pentru a-l sluji pe el şi dorinţele lui care se vor 
exercita prin intermediul Consiliului celor Zece”. 

Ogama îl privi fix, în timp ce pe buza superioară îi 
apăruseră broboane de sudoare. 

— N-am să... n-am să renunţ niciodată la Choshu. 

— Poate că da, poate că nu. Poate că vorbitorul imperial va 
spune: „în plus, împăratul te va confirma în feuda ta ca 
senior de Choshu, învingător al gai-jinilor, Păzitor al 


Strâmtorilor, supus numai lui şi Consiliului Imperial al celor 
Zece”. 

— Cine mai este în Consiliu? întrebă Ogama răguşit. 

Yoshi îşi şterse sudoarea de pe frunte. Toată capcana i se 
înfăţişase în întregime în gând în momentul în care 
ajunsese la cazarma lui. Generalul Akeda îi grăbise procesul 
de gândire printr-o remarcă întâmplătoare referitoare la 
cât de întortocheată era gândirea celor din Kyoto, era chiar 
în aerul pe care îl respirau, în aşa fel încât ceea ce părea o 
recompensă în secunda următoare se dovedea a fi o cursă. | 
se făcuse rău aproape fizic când îşi dădu seama că s-ar fi 
putut lăsa aşa de uşor amăgit, la fel ca oricine altcineva, aşa 
cum se întâmplase în ziua aceea chiar, când i se inoculase 
un fals sentiment de securitate cu scopul de a-l izola şi de a- 
| invita apoi înăuntru. 

— Vezi, Ogama-sama şi dumneata te simţi tentat deja. Cine 
mai este în Consiliu? Ca şi cum ar avea vreo importanţă. Vei 
fi singur împotriva oamenilor lor. Sanjiro la fel. Seniorul 
şambelan Wakura şi acoliţii lui vor fi precumpănitori şi vor fi 
cei care vor guverna. 

— Nu vom fi niciodată de acord, n-o să... 

— Îmi pare rău, dar vei fi de acord, te vor copleşi cu 
onoruri de ajuns pentru a cuceri chiar şi un kami, cea mai 
mare tentaţie fiind faptul că vor pretinde că înlocuiesc 
shogunatul cu un Consiliu de Zece shogunate! Bineînţeles 
că mie nu mi se va oferi nici un loc în Consiliul Imperial, nici 
unui alt loranaga cu excepţia lui Nobusada, dar acela este 
deja de partea lor din cauza prinţesei, aşa cum v-am 
prevenit - Yoshi scuipă furios. Anjo a fost prima mişcare, 
adăugă el. 

Cu cât examinau mai mult implicaţiile, cu atât cei doi 
bărbaţi vedeau mai bine capcanele care li se întindeau. 
Ogama spuse pe un ton aspru: 

— Festivităţile vor dura săptămâni de zile, vom fi obligaţi 
să dăm banchete pentru Curte şi unul altuia. Aici se pot 
introduce uşor otrăvuri cu efect întârziat. 


Yoshi se cutremură. loată viaţa trăise cu spaima că ar 
putea fi otrăvit. Unul din unchii lui preferaţi murise în 
dureri cumplite - doctorul spusese „cauze naturale”, dar 
unchiul fusese ca un ghimpe în coasta oamenilor din 
Bakufu, iar moartea lui însemna o mare uşurare pentru ei. 
Poate că fusese otrăvit, poate că nu. Apoi moartea 
precedentului shogun, care azi fusese sănătos şi mâine 
mort, de asemenea foarte binevenită pentru tairo Ii care îl 
ura şi dorea o marionetă în locul lui, pe Nobusada. Evident, 
erau zvonuri, nu existaseră niciodată nici un fel de dovezi, 
dar otrava era ceva obişnuit în Japonia, o artă străveche 
atât aici, cât şi în China. Cu cât reflecta mai mult, dacă nu 
cumva moartea prin otrăvire era karma lui, cu atât se 
străduia Yoshi mai mult să se asigure că bucătarii îi sunt 
credincioşi şi era foarte atent la ceea ce mânca. Cu toate 
acestea, nu putea scăpa de panica ce îl cuprindea din când 
în când. 

Dintr-o dată, Ogama îşi făcu mâna pumn şi o repezi în 
palma celeilalte mâini. 

— Anjo tairo! Nu pot să cred. 

— Nici eu. 

Când trimisese mesagerul ca să aranjeze această întâlnire, 
Yoshi îşi spusese ce ciudată era această ironie a soartei, 
prin care el şi Ogama trebuiau să colaboreze dacă voiau să 
supravieţuiască. Nu mai puteau supravieţui separat. Pentru 
moment. 

— Cum să împiedicăm acest lucru? Văd că ar putea să mă 
ispitească în fel şi chip - Ogama scuipă dezgustat pe tatami. 

— Pot ispiti pe oricine, Ogama-donno. 

— Sunt ca nişte lupi kami. Înţeleg. Suntem prinşi în 
capcană. Dacă Divinul ne invită la el, armata lui de linge- 
blide o să ne distrugă. Hai să-i adunăm la un loc pe cei 
despre care ai vorbit sau... am să trimit după Basuhiro, 
mintea lui este ageră ca a unui şarpe! 

— Suntem prinşi în capcană numai dacă acceptăm 
invitaţia de mâine. Propun să plecăm amândoi din Kyoto în 


secret, la noapte. Dacă nu suntem aici... Eeh? 

Zâmbetul serafic al lui Ogama se evaporă imediat. Yoshi 
înţelese de ce. 

— Pentru a face această manevră este nevoie să avem 
mare încredere unul în altul. 

— Da, da, aşa este. Ce propui pentru a... pentru a ne feri 
de greşeli? 

— Nu pot acoperi toate alternativele, dar este vorba numai 
de o chestiune vremelnică: ne strecurăm pe furiş afară din 
Kyoto la noapte şi cădem de acord să stăm departe cel puţin 
douăzeci de zile. Eu mă voi duce imediat la Yedo şi mă voi 
ocupa să-l neutralizez pe Anjo şi voi rămâne acolo până se 
rezolvă treaba. Generalul Akeda va fi de serviciu ca de 
obicei şi va spune că a trebuit să mă întorc neîntârziat la 
Dintele Dragonului căci am un caz de boală în familie, dar 
că mă voi întoarce curând. Dumneata te duci la Fushimi şi 
îţi petreci noaptea acolo. Mâine la apusul soarelui, când 
invitaţia nu va fi ajuns la dumneata pentru că nimeni - nici 
măcar Basuhiro nu trebuie să ştie unde eşti, eh? 

— E prea periculos să nu-i spun nici măcar lui, dar 
continuă. 

— Las asta la discreţia dumitale, dar mâine seară la apusul 
soarelui înmânezi un mesaj prinţului Fujikata şi îl inviţi la o 
întâlnire particulară în dimineaţa următoare, să zicem, la 
ruinele Monoyama - un loc foarte frecventat de oamenii din 
Kyoto. Când îl vezi îţi exprimi uimirea în legătură cu 
„invitaţia” şi regreţi că nu ai fost acolo ca s-o poţi accepta. 
Între timp el trebuie să se asigure că nici un fel de invitaţii 
nu vor mai sosi până te întorci. „Şi când va fi aceasta?” Nu 
eşti sigur. Gai-jinii au ameninţat că vor debarca la Osaka 
imediat. Trebuie să mergi acolo şi să elaborezi un plan. 
Între timp îl faci să priceapă foarte clar că ar fi mai bine să 
nu mai apară nici un fel de invitaţii imperiale aşa din senin, 
deşi le apreciezi foarte mult în modul cel mai umil, până 
când nu te vei hotări să le accepţi. 


Ogama mormăi. Se uita fix la tatami, pierdut în gânduri. 
Apoi spuse: 

— Şi ce facem cu Sanjiro şi cu Yodo din Tosa? O să vină în 
forţă, în costume de ceremonie, totuşi, în forţă! 

— Spune-i lui Fujikata să facă în aşa fel încât invitaţiile lor 
să fie amânate - trebuie să-i şoptească Divinului că acest 
solstiţiu este însoţit de semne nefaste. 

— Bună idee! Dar dacă n-o să fie amânate? 

— Fujikata se va ocupa de asta. 

— Dacă este aşa de simplu, de ce să nu rămânem pe loc, 
chiar dacă avem invitaţiile? să-i spun lui Fujikata să spună 
că există semne funeste. Sărbătoarea se anulează. Eh? Dar 
aceasta presupune ca Fujikata să aibă puterea de a sugerea 
sau de a nu sugera anumite lucruri. 

— Prin mijlocirea lui Wakura poate. Sunt convins că 
primejdia pluteşte în aerul acestui oraş, Kyoto, în aerul pe 
care-l respirăm, vom fi prinşi în laţ. 

Era lucrul cel mai bun pe care-l putea face. Nu-i convenea 
ca Ogama să rămână aici singur, şi mai era de rezolvat şi 
problema Porţilor. 

— Aş putea să stau la Fujimi sau la Osaka douăzeci de zile, 
spuse rar Ogama. Nu pot să mă întorc la Choshu, căci ar 
însemna să las Kyoto..., ar însemna să rămân expus unui 
atac. 

— Din partea cui? Nu din partea mea, căci suntem aliaţi. 
Hiro nu va fi aici şi nici Sanjiro. Poţi să te duci la Choshu 
dacă vrei. Poţi avea încredere în Basuhiro că-ţi va păzi 
poziţia de aici. 

— În nici un vasal nu poţi avea atât de multă încredere, 
spuse Ogama posomorât. Dar ce zici de shishi? 

— Basuhiro împreună cu Akeda al meu vor continua să-i 
nimicească pretutindeni, iar spionii noştri din Bakufu îi vor 
descoperi în toate ascunzătorile. 

Ogama se încruntă. 

— Cu cât mă gândesc mai mult la treaba asta, cu atât îmi 
place mai puţin. Sunt prea multe primejdii, Yoshi-donno. 


Fujikata o să-mi spună cu siguranţă că invitaţia dumitale nu 
a fost înmânată. 

— Ai să faci pe miratul, îţi sugerez să spui că pretextul 
inventat de mine cu boala este numai o scuză şi că m-am 
grăbit să ajung la Yedo ca să văd ce pot face pentru a 
preîntâmpina un atac din partea gai-jinilor - să mă asigur 
că vor părăsi Yokohama - chipul i se înăspri. Dar nu vor 
pleca. 

— Atunci va trebui să-i obligăm, spuse Ogama aspru. 

— La timpul potrivit, Ogama-donno - chipul lui Yoshi se 
înăspri şi mai mult. Tot ce-am prezis s-a întâmplat întocmai. 
Crede-mă, pe gai-jini nu-i putem alunga cu forţa. Încă nu. 

— Dar atunci, când? 

— Curând. Dar acum trebuie să lăsăm la o parte această 
chestiune. Lucrul cel mai important în momentul de faţă 
este cum să ne apărăm. Avem două sarcini: să plecăm 
împreună şi să ne întoarcem împreună. Rămânem aliaţi în 
secret până când vom decide în mod oficial altfel, numai noi 
doi, între patru ochi. 

Ogama râse, dar nu spuse nimic. 

— Şi, în sfârşit, cât timp sunt plecat, înţelegerea noastră 
cu privire la Porţi rămâne în vigoare. 

— Mintea ta zburdă întocmai ca o pisică cu un ghimpe în 
lăbuţă - Ogama îşi drese vocea şi-şi schimbă poziţia 
genunchilor, aşezându-se mai comod. Poate că am să fiu de 
acord, poate că nu. Trebuie să vorbesc cu Basuhiro. 

— Nu, vorbeşti cu mine. Eu îţi pot da sfaturi mai bune, 
pentru că eu ştiu mai multe şi, lucrul cel mai important, în 
chestiunea aceasta, interesul tău este şi al meu, iar eu nu 
sunt un vasal care trebuie să cerşească favoruri şi să fie pe 
placul stăpânului! 

— Ceri numai favoruri mari, ca, de pildă, Porţile. 

Yoshi râse. 

— Este un lucru neînsemnat în comparaţie cu altele pe 
care mi le vei oferi şi pe care eu ţi le voi oferi când vei 
deveni tairo. 


— Atunci fă-mi o favoare acum, când nu sunt tairo: capul 
lui Sanjiro. 

Yoshi privi la el ascunzându-şi uimirea. Nu uitase ce-i 
spusese Inejin, hangiul lui spion de pe drumul spre Dintele 
Dragonului în legătură cu Ogama şi planul Cerul Purpuriu. 
Inejin îi spusese că, dacă Sanjiro este de partea lui sau 
rămâne neutru, Ogama va învinge shogunatul prin tactica 
atât de apreciată de către toţi daimyo - un atac prin 
surprindere. 

— Te-ai mulţumi numai cu boaşele lui? întrebă Yoshi şi îi 
expuse planul pe care îl cântărise şi îl perfecţionase luni în 
Şir. 

Ogama începu să râdă. 

Coloana gărzilor care ieşiseră din schimb se îndrepta spre 
cazarmă. În fruntea ei erau patru bărbaţi în aceeaşi linie, 
unul din ei fiind Yoshi deghizat în infanterist. Deşi fuseseră 
avertizaţi încă de la început să-l trateze ca atare, le venea 
foarte greu să nu arunce câte o privire pe furiş sau să nu se 
scuze când ajungeau prea aproape de el. Unul dintre 
soldaţi era un informator shishi pe nume Wataki. Nu 
avusese posibilitatea să-şi anunţe tovarăşii pentru a 
organiza o ambuscadă - ocazia era de-a dreptul unică. 

Yoshi era obosit, dar mulţumit. În cele din urmă, Ogama 
fusese de acord cu tot ce-i propusese, aşa că acum putea 
pleca din Kyoto liniştit, lăsând Porţile în mâinile 
shogunatului şi shogunatul în siguranţă. 

Pentru un timp, îşi spuse el. Miza mea e mare şi planul 
meu plin de găuri care l-ar îngrijora foarte tare pe Ogama, 
dacă ar fi în stare să le vadă. Nu contează, sigur că 
intenţionează şi chiar plănuieşte să mă trădeze cumva. N- 
are a face, este lucrul cel mai bun pe care-l puteam face şi 
ar trebui să meargă. Imposibil să accept invitaţia. Ziua se 
făcuse mai frumoasă, soarele se lupta cu norii pentru a 
pune stăpânire pe cer. Dar el nu părea să bage în seamă 
nimic, nu observa împrejurimile, mintea fiindu-i ocupată de 
amănuntele legate de plecare, cui să spună că pleacă, ce să 


facă cu Koiko şi cu generalul Akeda, pe cine să ia cu el şi 
motivul cel mai serios de îngrijorare: va ajunge oare la timp 
pentru a reduce la minimum nenorocirile din Yedo? Mai 
întâi o baie şi un masaj, deciziile după aceea. 

Privirea i se concentră şi deveni brusc conştient de străzile 
pe care treceau, de pietoni, de magherniţe, de cai, de kaga 
şi palanchine, de case şi cocioabe, de copii şi pescari, de 
negustori ambulanți, de ghicitori şi de scribi şi de toată 
forfota pieţei. Era o experienţă cu totul nouă pentru el să fie 
amestecat în mulţime, într-o coloană, incognito, şi începu 
să-i placă această perspectivă total diferită. Arătă în curând 
ca un ţărănoi stângaci şi neîndemânatic venit pentru prima 
oară la oraş, atent la toate priveliştile, sunetele şi mirosurile 
pe care nu le mai întâlnise niciodată, dorind să se oprească, 
să se amestece în mulţime, să trăiască experienţele lor, să 
afle ce gândesc, ce mănâncă şi unde dorm. 

— Soldat, şopti el către tânărul de lângă el, unde te duci 
când ieşi din serviciu? 

— Eu, stăpâne? băiatul se cutremură, mai să scape sulița 
din mână, înspăimântat de gândul că i se adresase însuşi 
prea măritul şi vru imediat să îngenuncheze. Eu, sire... mă 
duc să beau... 

— Nu-mi mai spune sire, şopti Yoshi, şocat de confuzia pe 
care o stârnise întrebarea lui între toţi cei din apropiere, 
unii dintre ei pierdură cadenţa şi fură chiar cât pe-aci să 
iasă din rând. 

— Purtaţi-vă normal! Nu vă uitaţi la mine! Toţi! 

Soldatul se scuză, iar cel din apropiere încearcă să facă 
ceea ce li se poruncise, dar le era aproape imposibil, acum 
când seniorul Yoshi rupsese vraja convenției care-l făcea om 
de rând. Sergentul privi în jur şi se apropie îngrijorat. 

— E totul în ordine, stăpâne? Dacă... 

— Da, da, sergent! Întoarce-te la postul tău! 

Sergentul făcu automat o plecăciune şi se conformă, 
soldaţii reintrară în cadență şi-şi continuară drumul. Până la 
cazarma lor mai aveau o sută de metri. Spre uşurarea lui 


Yoshi, acest incident minor trecu neobservat de mulţimea 
de pe stradă care se prosternase imediat la trecerea 
coloanei. Dar fusese sesizat de doi bărbaţi care se aflau 
ceva mai departe în josul străzii: doi observatori shishi, 
Izuru şi schimbul lui, Rushan, un tânăr ronin din Tosa, care 
tocmai venise în faţa dughenei, aflată nu departe de poarta 
lui Toranaga. 

— Nu cumva sunt beat, Rushan? Un sergent să se plece în 
faţa unui infanterist? Un sergent? 

— Am văzut şi eu, Izuru, şopti celălalt. Uită-te la soldat, 
uite, acum poţi să-l vezi bine, este ăla înalt din spate, 
priveşte cum duce sulița. Nu e obişnuit cu ea. 

— Da... dar ce este cu el? 

— Priveşte cum toţi ceilalţi se uită la el şi se prefac că nu 
se uită. 

Cu o emoție crescândă, scrutară intens chipul soldatului în 
timp ce coloana se apropia. Deşi armele soldatului erau la 
fel cu ale celorlalţi, la fel şi uniforma şi tot ce mai avea, 
exista însă o diferenţă majoră: în atitudine, în mers, în 
calităţile fizice ale bărbatului, deşi acesta se străduia să 
pară gârbovit. 

— Seniorul Yoshi, spuseră în acelaşi timp cei doi bărbaţi. 

Şi Rushan adăugă imediat: 

— E al meu. 

— Nu, al meu. 

— Eu l-am văzut primul, şopti Rushan atât de emoţionat 
încât abia mai putea să vorbească. 

— Al amândurora, împreună avem mai multe şanse. 

— Nu, vorbeşte încet. Un om o dată, acesta a fost ordinul 
lui Katsumata şi noi am fost de acord. E al meu. Dă-mi semn 
când e momentul potrivit! 

Cu inima bătând, Rushan îşi făcu loc printre pietoni şi tot 
felul de cumpărători, căutând o poziţie de atac cât mai 
bună. Oamenii se plecau cuviincios, luându-l drept unul din 
numeroşii samurai de rang inferior care tocmai ieşise din 
serviciu, venea de la vreo ceremonie din garnizoană şi nu-i 


dădură atenţie, pregătindu-se să se prosterneze la trecerea 
coloanei care se apropia. Rushan ocupă poziţia la capătul 
străzii. O ultimă privire pentru a-şi localiza prada şi apoi se 
aşeză pe un scăunel cu spatele spre coloană şi cu ochii la 
prietenul lui Izuru, complet relaxat. Poemul mortuar pentru 
părinţii lui fusese scris de mult şi înmânat cu ani în urmă lui 
shoya din satul său, pe vremea când el împreună cu alţi 
zece elevi samurai se revoltaseră. Erau cu toţii goshi şi se 
răsculaseră când li se interzisese să urmeze şcoli 
superioare, căci părinţii lor nu aveau suficiente venituri ca 
să-i mituiască pe oficiali. Îi omorâseră pe oficiali, se 
declaraseră ronini şi pentru sonno-joi. 

Din toţi cei zece, numai el mai era în viaţă. În curând va 
muri şi el, se gândi Rushan mândru, ştiind că era pregătit, 
antrenat şi în deplinătatea forţelor şi că Izuru îi va fi martor. 
Izuru era şi el la fel de nerăbdător. Îşi făurise deja şi el un 
plan de atac, în cazul în care Rushan n-ar reuşi. Se mută 
sigur pe el într-un loc mai bun. Privirea îi părăsi patrula şi 
se îndreptă spre poartă. Gărzile se pregăteau pentru 
ritualul inspecției celor nou veniţi şi al trecerii lor prin 
barieră. Remarcă de îndată că era mai multă agitaţie şi se 
lătrau ordine mult mai răstite ca de obicei, bărbaţii erau 
mai nervoşi şi mai neliniştiţi. Se blestemă în gând. Ştiau! 
Bineînţeles că ştiau şi au ştiut chiar din momentul în care a 
plecat coloana. Ştiau cu toţii că seniorul Yoshi ieşise afară 
deghizat. Dar de ce? Şi unde a fost? Ogama! Dar de ce? 
Oare puneau la cale o altă ambuscadă împotriva noastră? 
Suntem din nou trădaţi? 

Ochii lui se plimbau rapid de la unul la altul, înainte şi 
înapoi, neuitând nici o clipă de Rushan, calculând distanţele 
şi timpul. Mulţi dintre trecătorii şi vânzătorii din apropiere 
începuseră deja să se plece la trecerea coloanei, ofiţerul din 
frunte se pregătea să oprească trupa, ofiţerul de la poartă 
ieşise în întâmpinarea lui, amândoi urmau să facă o 
plecăciune, apoi să inspecteze oamenii care intrau şi, în 


cele din urmă, toţi să se pună în mişcare. Ofiţerul ridică 
mâna. Coloana se opri. 

— Acum! şuieră Izuru abia auzit şi făcu un gest. 

Rushan văzu semnalul şi se repezi spre coada coloanei, 
aflată la douăzeci de metri, cu sabia lungă ţinută în ambele 
mâini. Se năpusti în primii doi oameni şi îi făcu să se 
rostogolească la pământ mai înainte să-şi dea seama că sunt 
atacați şi se îndreptă spre Yoshi, care privi la el alb la faţă 
timp de o frântură de secundă. Numai instinctul şi reflexele 
rapide ale lui Yoshi îl făcură să evite lovitura mortală, 
parând-o şi sabia lunecă spre un soldat stupefiat de lângă el 
care urlă şi se prăbuşi la pământ. Urlând sonno-joi în 
mijlocul vălmăşagului de ţipete din jurul lui, Rushan smuci 
sabia, în timp ce soldaţii încercau să-şi facă loc şi se 
îmbrânceau unii pe alţii. Alţi soldaţi veneau alergând 
dinspre poartă, trecătorii rămăseseră cu gurile căscate, 
paralizaţi, Wataki, informatorul shishi fiind la fel de surprins 
ca şi toţi ceilalţi soldaţi şi îngrozit la gândul că va fi dat de 
gol de acest shishi pe care îl recunoscuse şi care apăruse 
acolo ca din pământ. Wataki îl văzu pe Rushan atacând din 
nou şi-şi ţinu respiraţia. Dar Yoshi îşi recăpătase echilibrul 
deşi nu avusese timp să-şi scoată spada. Folosi mânerul 
suliţei împotriva loviturii şi pară. Sabia lui Rushan trecu 
uşor prin ea, dar se îndoi şi îi încetini mersul, ceea ce-i dădu 
lui Yoshi suficient timp ca să apuce mânerul sabiei cu mâna 
stângă. 

Imediat mâna lui Rushan zbură spre sabia scurtă, o scoase 
şi se repezi să-l înjunghie pe Yoshi în pântec, o figură clasică 
în lupta corp la corp. Dar Yoshi era din nou pregătit. Lăsase 
să cadă sulița şi apăsă cu antebraţul drept în încheietura lui 
Rushan pentru a-i devia lovitura spre mantaua largă. 
Instantaneu, Rushan dădu drumul armei şi mâna lui deveni 
o armă ucigătoare, cu degete tari ca oţelul şi unghii ca nişte 
gheare cu care se repezi spre ochii lui Yoshi. Unghiile nu 
ajunseră în ochi, ci se înfipseră ceva mai jos de ei. Yoshi 
gemu. Un om mai puţin antrenat ar fi slăbit apăsarea de pe 


sabia lungă a atacatorului său şi ar fi fost un om mort. Dar 
Yoshi apăsă mai departe disperat, acum cu amândouă 
mâinile placându-l pe cel care îşi pierduse controlul. Asta îi 
dădu timp unui soldat din spatele lui Rushan să-l apuce pe 
atacator cu braţul de după gât. Wataki, care ştia că lupta 
era pierdută şi îngrozit la gândul că luptătorul shishi putea 
fi prins de viu, îşi înfipse sabia scurtă în trupul lui Rushan. 
Forţa loviturii îl străpunse. Rushan urlă. Sângele îi ţâşni pe 
gură, dar se luptă mai departe cu Yoshi, deşi era lovit de 
moarte, se cutremură şi înţepeni. Trecuse abia un minut de 
când se declanşase primul atac. 

Cu toată panica de care era cuprins, Yoshi simţi că viaţa 
părăseşte trupul bărbatului. Dintr-o dată simţi şi greutatea 
trupului acestuia peste el, dar nu-i dădu drumul până când 
nu se convinse că omul este mort. Atunci permise altor 
mâini să apuce cadavrul şi să-l lase să cadă jos. 

Era acoperit de sânge. Descoperi repede că nu era 
sângele lui. Norocul pe care-l avusese nu-i alungă însă 
mânia împotriva oamenilor din apropierea lui care nu 
fuseseră atenţi, nu ştiuseră să formeze rapid un zid de 
apărare în jurul lui şi-l lăsaseră pe el să dea lupta. Îi înjură, 
poruncind ca toată coloana să intre imediat înăuntru, să 
îngenuncheze şi să li se rupă săbiile, cu excepţia celor doi 
care îl ajutaseră. Apoi, gâfâind, se uită de jur împrejur, dar 
strada de regulă atât de aglomerată acum era aproape 
pustie. 

Când începuseră ţipetele şi învălmăşeala din jurul 
atacatorului singuratic şi Yoshi fusese recunoscut, un 
murmur de uimire trecuse printre oamenii de rând. Imediat 
doi sau trei o luară la picior, cu capetele în jos. Alţii îi 
urmară. Mersul grăbit se transformă în fugă, căci nimeni nu 
dorea să fie reţinut ca martor sau să fie acuzat de 
complicitate. Izuru fusese unul dintre primii care plecase 
când îşi dăduse seama că nu erau nici un fel de şanse ca cel 
de-al doilea atac să reuşească. Rushan nu şi-a pus la cale 
bine atacul, îşi zise el, în timp ce se îndrepta spre o străduţă 


lăturalnică, amestecat în mulţimea care se îmbulzea să 
plece. Prostul de el ar fi trebuit să reteze capul unuia din 
primii doi, ca o diversiune şi apoi, din acelaşi avânt să 
îndrepte spada spre mijlocul trupului adevăratei ţinte. Yoshi 
nu ar fi putut scăpa de o asemenea lovitură. Nimeni nu 
poate scăpa de această lovitură. Katsumata o să fie furios, 
le demonstrase de atâtea ori, le spusese de atâtea ori! O 
ocazie unică ratată! Fără să mai vorbim că i-a îngăduit lui 
Yoshi să apuce mânerul sabiei şi să pareze lovitura în 
pântec... Rushan ar fi meritat să fie prins viu să fie folosit la 
exerciţiile de spadă! Stai puţin, poate că e mai bine că s-a 
întâmplat aşa. Dacă Rushan s-a descurcat atât de 
lamentabil în acest duel suprem al său, probabil că n-ar fi 
rezistat şi ar fi dezvăluit toate casele conspirative despre 
care ştia. Nu poţi avea încredere în oamenii din Tosa, shishi 
sau nu. Dar de ce îşi asumase Toranaga Yoshi un asemenea 
risc? 

Se auzeau strigăte în urma lui. Soldaţii alergau după 
ultimii oameni din mulţime ca să prindă martori. Nu era nici 
un pericol să fie prins, aşa că nu avea de ce să se 
grăbească. Ploaia începu din nou. Vântul pişcă uşor. Îşi 
strânse mantaua în jurul trupului, bucuros că o avea la el, 
şi-şi trase mai bine pălăria. Cobori o uliţă noroioasă, apoi 
alta, trecu pe o punte ale cărei scânduri erau lunecoase. În 
curând se afla în siguranţă, într-un labirint de străduţe care 
conduceau spre intrarea din spate a zidului unei case mari. 
Garda îl recunoscu, îl lăsă să treacă făcându-i semn spre 
casa secretă shishi, pierdută în mijlocul grădinilor mari. 
Uniforma omului de gardă purta însemnele seniorului 
şambelan Wakura. 

Pe strada unde se aflau cazărmile lui Toranaga, 
proprietarul dughenei era îmbrâncit spre casa gărzii, deşi 
ţipa şi protesta, susţinând că nu ştie nimic şi se rugă să fie 
lăsat să plece - îndrăznise să rămână pe loc doar fiindcă era 
foarte bine cunoscut aici. În urma lui mai erau împinşi 


câţiva vagabonzi prinşi tot atunci. Copertina dughenei 
fâlfâia jalnic în ploaie şi în vânt. 

Koiko îşi făcea ultimele retuşuri la machiaj cu ajutorul unei 
oglinzi cu mâner din oţel lustruit. Degetele îi tremurară 
uşor. Făcu din nou un efort conştient ca să-şi golească 
mintea şi să-şi închidă undeva, într-o cutiuţă, temerile 
pentru Yoshi şi din cauza lui Yoshi, în alta cele pentru ea 
însăşi şi din cauza ei însăşi. 

Celelalte două femei, leko, ucenica ei - maiko, şi Sumomo 
o priveau cu atenţie. Camera era mică şi funcţională, ca 
toate celelalte încăperi ale apartamentului vecin cu cel al lui 
Yoshi, suficient pentru ea şi o slujnică atunci când dormea 
singură. Celelalte încăperi, pentru slujitorii ei, erau mai 
departe. Când termină, îşi examină imaginea reflectată în 
oglindă. Nu descoperi nici un fel de linii exprimând 
îngrijorarea şi când încercă să zâmbească, pielea feţei ei se 
încreţi numai acolo unde trebuia. Ochii îi erau albi acolo 
unde trebuiau să fie albi şi negri acolo unde trebuiau să fie 
negri şi nu arătau nimic din profunzimea neliniştii el. Asta îi 
făcu plăcere. Apoi aruncă o privire pe furiş spre Sumomo. 
Neştiind că este observată, chipul fetei arăta ca o carte 
deschisă. Lui Koiko i se strânse inima văzându-i zbuciumul. 
Trebuie să învăţăm, să învăţăm mereu, ce ne-am face fără 
asta îşi zise ea şi se întoarse cu faţa spre ele. Teko, aproape 
un copil, luă oglinda fără să fie rugată şi aşeză cu 
îndemânare o buclă la locul ei. 

— Ce frumuseţe, doamnă kKoiko, spuse Sumomo vrăjită. 

Era pentru prima oară că i se permitea să intre în 
apartamentul particular al lui Koiko. Secretele frumuseţii 
fuseseră pentru ea o adevărată revelaţie, dincolo de tot ce 
cunoscuse în experienţa ei de până atunci. 

— Da, aşa este, spuse Koiko, crezând că se referă la 
oglindă, a cărei suprafaţă perfectă o făcea nepreţuită. Şi 
este o oglindă blândă. Sunt puţine oglinzi blânde - şi este 
foarte important pentru o femeie, Sumomo, să aibă o 
oglindă blândă în care să se privească. 


— O, mă refeream la chipul dumneavoastră, nu la asta, 
spuse Sumomo încurcată. De la kimonoul dumneavoastră la 
coafură, culorile pe care le alegeţi şi felul în care vă 
machiaţi buzele şi sprâncenele, totul. Mulţumesc că mi-aţi 
îngăduit să fiu şi eu martoră la toate astea. 

— Sper că, şi cu machiaj şi fără, efectul nu este foarte 
diferit, râse Koiko. 

— O, sunteţi cea mai frumoasă fiinţă pe care am văzut-o 
vreodată, izbucni Sumomo. 

În comparaţie cu Koiko, se simţea ca o fată de la ţară, 
needucată, toantă, bovină, neşlefuită, cu picioarele mari, 
devenind pentru prima oară în viaţă conştientă de lipsa ei 
de feminitate. Ce poate vedea la mine iubitul meu Hiraga, 
se întrebă ea disperată. Nu sunt nimic, nu sunt atrăgătoare, 
nu sunt nimic, nici măcar o choshu ca el. Nu-i aduc nici un 
fel de cinste a obrazului, nici pământuri, nici prestigiu şi 
nici bani. Sunt convinsă că părinţii lui au dreptate să nu mă 
primească în familia lor. 

— Şi nu cred că am să văd o mai frumoasă doamnă 
vreodată, spuse ea. 

Şi se întreba: oare toate doamnele din Lumea Plutitoare 
sunt ca tine? 

Chiar şi această maiko o să fie atât de uluitoare când va 
creşte? Poate nu chiar ca stăpâna ei. Nu e de mirare că 
bărbaţii se căsătoresc cu femei ca mine numai ca să le vadă 
de casă şi să le crească apoi copiii, pentru că le este aşa de 
uşor să-şi reverse sentimentele în altă parte, să se bucure 
de frumuseţe în altă parte, şi încă ce frumuseţe! Koiko citi şi 
sinceritatea şi nefericirea şi invidia de pe chipul ei, 
sentimente pe care fata nu şi le putea ascunde. 

— Şi tu eşti frumoasă, Sumomo, spuse ea, conştientă de 
faptul că întotdeauna avea acest efect asupra altor femei. 
Teko-chan, acuma poţi să pleci, dar pregăteşte tot ce ne 
trebuie mai târziu... şi ai grijă să nu fim deranjate, Sumomo 
şi cu mine. 

— Da, stăpână. 


Teko avea unsprezece ani. Ca şi în cazul lui Koiko, 
contractul ei cu mama-san de la Casa G.licinelor fusese 
încheiat de părinţii ei, nişte ţărani, pe vremea când 'Teko 
avea şapte ani. Va începe să-şi câştige existenţa când va 
avea paisprezece sau cincisprezece ani. Până atunci, sau 
până când va dori ea, mama-san, se obliga prin contract să 
o întreţină, s-o îmbrace şi s-o instruiască pentru viaţa din 
Lumea Plutitoare, în cazul în care dovedea aptitudini, în 
diverse arte: ca muziciană, dansatoare, poetesă sau 
iscusinţă în arta conversaţiei. Dacă maiko se dovedea a fi 
dificilă sau greu de educat, mama-san putea să revândă 
contractul cui dorea. Dar dacă alegerea ei fusese 
înţeleaptă, aşa cum se întâmplase cu Koiko, cheltuielile 
considerabile ale mamei-san erau răsplătite din belşug prin 
bani şi reputaţie. Dar nu toate aceste mame-san erau 
amabile, drăgălaşe şi răbdătoare. 

— Fugi şi exersează gamele, spuse Koiko. 

— Da, stăpână. 

Teko ştia că avusese noroc să fie repartizată ca ucenică pe 
lângă Koiko pe care o adora şi pe care se străduia din 
răsputeri s-o mulţumească. Făcu o plecăciune perfectă, la 
care se adăugă un farmec irezistibil şi plecă. 

— Aşa, spuse Koiko şi se uită la Sumomo, oarecum 
fascinată de ea, de privirea ei deschisă şi manierele directe, 
de forţa pe care o iradia. 

De când fusese de acord să-i îngăduie să rămână cu ea, cu 
cinci zile în urmă, aproape că nu avusese nici o ocazie ca să 
stea de vorbă cu ea între patru ochi. Acuma venise timpul. 
Deschise una din cutiuţele minţii: Katsumata. O, prietene, 
ce mi-ai făcut? O pândise în timpul vizitei pe care o făcuse 
la o mama-san din Kyoto. La rugămintea lui Meikin, propria 
sa mama-san din Yedo, aceasta aranjase şi angajase o 
coafeză, o maseuză care urmau s-o servească în timpul 
şederii la Kyoto, căci de la Yedo plecase numai cu Teko şi o 
slujnică. 


— Îţi cer o favoare pentru o viaţă întreagă, spusese 
Katsumata. 

— Nu, nu ai voie! spusese ea. 

Era şocată să-l vadă, înspăimântată la gândul că o pune în 
pericol cu această întrevedere clandestină şi încă şi mai 
îngrozită de favoarea pe care voia să i-o ceară şi care, fără 
îndoială, trebuia să aibă cele mai cumplite consecinţe. O 
dată acordată această favoare, nu se mai putea cere 
aceleiaşi persoane încă una, căci datoria care ar fi urmat de 
aici ar fi fost uriaşă. 

— Când seniorul Toranaga Yoshi m-a onorat pe mine cu 
alegerea lui, am căzut de acord că vom înceta orice fel de 
contacte personale cu excepţia unor cazuri de forţă majoră. 
Aşa ne-am înţeles. 

— Da, şi tocmai de aceea îţi cer acum o favoare pentru o 
viaţă. 

Cu şapte ani în urmă, la Yedo, când avea paisprezece ani, 
Katsumata fusese primul ei client. Devenise curând mult 
mai mult: prieten, guru şi un desăvârşit profesor. Îi 
deschisese ochii şi mintea spre lume, spre importanţa lumii 
reale, ca şi a celei Plutitoare. De-a lungul anilor, o învățase 
ceremonia ceaiului, caligrafia, poezia şi sensul ascuns al 
literaturii, politica, şi îi împărtăşea planurile de viitor pe 
care le avea relatându-i cum el şi micul lui grup de samurai 
vor conduce ţara, vor impune ideea de sonno-joi şi, cu 
timpul, îi demonstrase că, în cadrul mişcării sonno-joi, ei îi 
revenea un rol vital. 

— În calitate de curtezană de rangul cel mai înalt, vei fi 
confidenta celor puternici, apoi soţia unui potentat, te vei 
căsători cu unul din ei, nu te teme, vei avea fii care vor fi 
samurai şi vei fi indispensabilă pentru noul viitor şi o parte 
importantă a puterii ei, niciodată să nu uiţi asta! 

Meikin, mama-san, era şi ea printre simpatizanți, astfel că 
fusese şi ea de acord, bineînţeles, cu imaginaţia surescitată 
de vitejia şi îndrăzneala lui şi a luptătorilor shishi, de averile 
pe care aveau să le cucerească. 


— Norocul nostru este acum în declin, spusese el şi îi 
povestise despre ambuscada din noaptea precedentă şi cum 
reuşise să scape împreună cu ceilalţi doi. Am fost trădaţi, nu 
ştiu de cine, dar trebuie să ne împrăştiem - cel puţin 
deocamdată. 

— Patruzeci de shishi ucişi şi traşi în ţeapă! şoptise ea 
îngrozită. 

— Patruzeci. Cei mai mulţi dintre ei conducători. Am 
scăpat numai trei, un alt shishi şi o fată - o pupilă a mea. 
Ascultă, Koiko-chan, nu avem prea mult timp. Favoarea de o 
viaţă pe care ţi-o cer este să o ţii pe această fată pe lângă 
tine cât timp stai în Kyoto, ia-o în slujba ta, chiar şi înapoi la 
Yedo şi... 

— O, dar chiar dacă aş vrea, îmi pare foarte rău, dar este 
un lucru extrem de dificil, generalul Akeda este foarte 
suspicios când este vorba de oameni noi. O va interoga 
personal - aşa a făcut cu tot personalul meu, spuse ea cât 
putu mai amabil, îngrozită de-a dreptul în sinea ei că el 
îndrăznise să-i facă o propunere atât de periculoasă, să 
ascundă o evadată shishi, chiar dacă era nevinovată. E 
foarte greu... 

— Bineînţeles că o să fie greu. Dar vei reuşi să aranjezi tu 
cumva lucrurile fără ca el s-o vadă. 

— Nu cred că este posibil şi apoi mai este şi seniorul Yoshi. 

Lăsase acest argument la urmă, în speranţa că îl va face 
să-şi retragă cererea, dar el continuase blând, privind-o cu 
ochi fermi, dar şi rugători, şi îi spusese că Sumomo avea să 
fie în siguranţă alături de ea, era samurai, logodnica unui 
shishi, foarte important, o femeie în care se putea avea 
încredere. 

— Îmi pare rău că trebuie să-ţi cer acest lucru pentru 
sonno-joi, dar este o femeie de încredere. Dacă ai orice fel 
de probleme, o expediezi de acolo. Va îndeplini orice 
sarcină... îmi pare rău, Koiko-chan, dar trebuie să plec. O 
favoare de o viaţă, ca vechi prieten. 


— Stai, dacă..., trebuie să mă consult cu generalul Akeda, 
dar chiar dacă îl pot evita pe el, trebuie să-mi întreb 
servitorii, trebuie neapărat să-i consult şi ce am să el spun? 
Generalului sau lor, e acelaşi lucru, eu nu-i cunosc deloc pe 
oamenii aceştia din Kyoto, nu ştiu nimic despre ei. 

— Mama-san garantează că se poate avea încredere în ei, 
spuse el pe tonul cel mai convins din lume. Am întrebat-o şi 
ea a fost de acord, Koiko, căci altfel nu ţi-aş fi cerut această 
favoare. Spune-le adevărul, că Sumomo este o fată 
încăpăţânată şi că tutorele ei, un vechi prieten al tău, un 
fost client, vrea s-o vadă îmblânzită şi învățând arta de a 
deveni femeie folositoare. Nu pot s-o iau cu mine şi vreau s- 
o ştiu în siguranţă, protejată. Am o obligaţie faţă de 
logodnicul ei. Te va asculta orbeşte. 

Koiko tremura la gândul pericolului în care se pusese, pe 
ea şi pe cei de care răspundea, Teko şi slujnicele ei: patru 
servitoare, o coafeză şi o maseuză. Din fericire fuseseră de 
acord s-o primească pe această străină în mijlocul lor şi să 
încerce s-o facă să-şi schimbe purtările, iar examenul lui 
Akeda nu reuşi să descopere nimic îngrijorător. 

Ah, Katsumata, ştiai că nu pot să-ţi refuz nimic, îşi zise ea. 
E curios cât de repede ai trecut peste dorinţa de a-mi 
stăpâni trupul, care a durat numai câteva luni, dorind în 
schimb să-mi stăpâneşti şi să-mi lărgeşti mintea. Sunt 
legată încă de tine cu lanţuri de fier, îţi sunt încă îndatorată 
profund. Fără tine şi fără cunoştinţele pe care mi le-ai dat n- 
aş fi fost acum în locul în care sunt, capabilă să-l desfăt pe 
cel mai mare bărbat al ţării. 

— Stai jos, Sumomo, spuse ea. Mai avem puţin timp acum 
înainte de a pleca. Aici nu ne aude nimeni. 

— Mulţumesc. 

— Servitorii mei sunt îngrijoraţi din pricina ta. 

— Vă rog să mă iertaţi dacă nu am fost aşa cum trebuie. 

Koiko zâmbi. 

— Fetele se întreabă dacă ai limbă în gură, toate sunt de 
acord că manierele tale au nevoie încă de cizelare şi toate 


înţeleg foarte bine de ce tutorele tău vrea să te educăm. 

— Am nevoie să fiu educată, spuse Sumomo cu ochi 
zâmbitori. 

Koiko strânse uşor din ochi. Tânăra din faţa ei nu era 
lipsită de atracţie, avea trupul robust şi voinic, faţa nu-i era 
machiată, dar strălucea de tinereţe şi sănătate ceea ce 
compensa aceste lipsuri. Părul ei este de calitate, dar 
trebuie coafat, îşi spuse ea critic. l-ar veni bine stilul de la 
Kyoto, mult ulei pe mâini şi pe braţe, puţină pudră pe 
pomeţii frumoşi, o idee de culoare pe buze. Fata promite. 
Trebuie să facem baie împreună şi atunci am să aflu mai 
multe, deşi mă îndoiesc că se va putea adapta la viaţa 
noastră, chiar dacă ar vrea. 

— Eşti virgină, nu-i aşa? 

Văzu că fata roşeşte şi râse: 

— Ah, scuză-mă, bineînţeles că eşti, pentru o clipă am uitat 
că nu eşti din lumea noastră. le rog să mă ierţi, dar la noi 
se întâmplă rar să vedem străini şi mai ales o doamnă 
samurai, să avem una în casă, fie chiar şi pentru o perioadă 
scurtă, evenimentul acesta este aproape unic. 

— Aşa ne spuneţi? Străini? 

— Da. Lumea noastră Plutitoare este o lume aparte. lată, 
de exemplu Teko. În curând, pentru ea, lumea cealaltă va 
dispărea şi n-o va mai cunoaşte decât pe aceasta a mea. 
Este datoria mea s-o instruiesc, s-o fac să fie blândă şi 
amabilă, să ştie să se sacrifice pentru plăcerea bărbatului, 
nu după imboldurile ei personale, peste ochii lui Koiko trecu 
o umbră. Doar asta este ceea ce îi face pe bărbaţi fericiţi şi 
mulţumiţi - plăcerea în toate manifestările ei, neh? 

— Scuzaţi, nu înţeleg ce înseamnă „manifestări”. 

— Ah, da, scuză-mă, înseamnă „chipuri, însuşiri”, pentru a 
încerca plăcerea în toate felurile ei. 

— Ah, da, mulţumesc, spuse Sumomo împietrită. Vă rog să 
mă iertaţi, niciodată nu mi-am închipuit că doamnele Lumii 
Plutitoare sunt atât de... Bineînţeles, ştiam că sunt 
frumoase, dar niciodată n-aş fi crezut că pot fi atât de 


frumoase ca dumneavoastră şi nici n-am visat vreodată că 
sunt atât de bine educate şi desăvârşite. 

În cele câteva zile de când era aici, o auzise pe Koiko 
cântând din voce şi la şamisen şi fusese uluită de 
repertoriul ei ales - ştia şi ea să cânte puţin la şamisen şi 
ştia cât este de greu. O auzise cum îi preda lui Teko arta 
haiku şi alte genuri poetice, cum o învaţă să construiască 
frazele, cum îi vorbea despre mătăsuri, cum se fac ele, 
despre urzeală şi bătătură şi alte asemenea mistere, despre 
începuturile istoriei şi alte minuni, având o arie foarte largă 
de cunoştinţe. 

— Mă uluiţi, doamnă. 

Koiko râse blând. 

— Învățătura este partea cea mai importantă a muncii 
noastre. Este uşor să satisfaci sufletul unui bărbat - dar ce 
plăcere trecătoare. Dar este dificil să-i placi mai mult timp, 
să-l intrigi şi să-i păstrezi dragostea. Asta se realizează cu 
puterea gândirii. Pentru a reuşi în această privinţă, trebuie 
să te antrenezi cu multă grijă. Trebuie să începi şi tu să faci 
asta. 

— Când cineva poate să admire florile de cireş, cum o să 
se uite la frunzele de morcov? 

— Când omului îi este foame, caută morcovi, şi nu flori de 
cireş şi se întâmplă mai des să-i fie foame decât să fie sătul. 

Koiko aşteaptă amuzată. Văzu că Sumomo îşi pleacă ochii 
descumpănită. 

— Morcovii sunt o mâncare ţărănească, doamnă, spuse 
Sumomo încet, îmi pare rău. 

— Cireşele au un gust anume, florile lor un farmec anume. 
Dar morcovii pot dobândi numeroase gusturi, dacă sunt 
pregătiţi cu pricepere - Koiko aşteptă din nou şi din nou 
Sumomo îşi plecă privirea în pământ. Să nu mai vorbim în 
şarade, ca să nu te zăpăceşti, spuse Koiko, dar bărbaţii nu 
caută doar împreunare în Lumea Plutitoare, ci mai ales 
dragoste, fructul care nouă ne este interzis cu desăvârşire. 

— Chiar aşa? Sumomo era din ce în ce mai uimită. 


— O, da. Pentru noi este otrăvitoare. Bărbaţii caută 
dragoste şi în lumea ta, cei mai mulţi, şi vouă nu vă este 
interzisă, nu-i aşa? 

— Nu. 

— Nici viitorul tău soţ nu este altfel, şi el caută dragoste 
oriunde o poate găsi. Cel mai bine este să i-o oferi acasă, 
cât mai mult şi cât mai îndelungă vreme - Koiko zâmbi. Şi 
aşa poţi avea şi cireşe şi morcovi fini. Aroma poate fi 
obţinută uşor. 

— Atunci vă rog să mă învăţaţi şi pe mine. 

— Vorbeşte-mi despre viitorul soţ. 

— Se numeşte Oda, Rokan Oda, spuse imediat Sumomo 
folosind numele de acoperire pe care i-l dăduse Katsumata, 
tatăl lui este goshi... şi este din Kanagawa, din provincia 
Satsuma. 

— Şi tatăl tău? 

— Aşa cum am spus, doamnă, descinde din familia 
Fujahito, spuse ea, recurgând la noul ei nume conspirativ. 
Şi ei sunt tot dintr-un sat vecin şi tot goshi. 

— Tutorele tău spunea că Rokan Oda este o persoană 
importantă. 

— Este atât de amabil, doamnă, deşi Oda-sama este shishi 
şi a luat parte la atacul împotriva seniorului Anjo la porţile 
oraşului Yedo şi l-a ucis şi pe Bătrânul Utani. 

Katsumata îi spusese să spună pe cât posibil adevărul ca 
să aibă cât mai puţine minciuni de ţinut minte. 

— Şi unde este el acum? 

— La Yedo, doamnă. 

— Cât timp doreşti să stai la mine? 

— Din partea mea, doamnă, cât mai mult. Tutorele meu 
spunea că la Kyoto sunt în pericol. Nu mă pot întoarce 
acasă, căci tatăl meu este supărat pe mine, aşa cum v-a 
spus, pentru că şi părinţii lui Oda-sama sunt supăraţi pe el 
din cauza mea. 

Koiko ridică din sprâncene. 

— Dar în felul acesta viaţa devine imposibilă! 


— Da. Dar karma e karma şi ce trebuie să se întâmple se 
va întâmpla. Eu nu însemn mare lucru pentru nimeni şi 
cred că cei din Bakufu nu mă cunosc. 

Sensei Katsumata este de acord cu Oda-sama şi a acceptat 
răspunderea pentru soarta mea. A spus că trebuie să vă 
ascult orbeşte. 

— Ar fi mai bine să asculţi de părinţii tăi, Sumomo. 

— Da, ştiu, dar Oda-sama mi-a interzis. 

Un răspuns bun, îşi spuse Koiko, care sesizase şi mândria 
şi fermitatea din vocea fetei. Întristată, privi pe fereastra 
întredeschisă. Cu siguranţă că această poveste de dragoste 
interzisă se va termina ca toate celelalte, printr-o 
sinucidere, împreună, dacă Sumomo avea noroc. Sau 
singură, dacă Oda-sama ăsta al ei se hotărăşte să-şi asculte 
părinţii şi să-şi ia o nevastă pe placul lor. Koiko oftă. Afară, 
în grădină, înserarea mergea spre noapte. Începuse să adie 
un vânt uşor. 

— Frunzele îşi şoptesc una alteia. Oare ce îşi spun? zise 
Koiko. 

Ascunzându-şi uimirea, Sumomo începu să asculte. După 
un timp spuse: 

— Îmi pare rău, nu ştiu. 

— Ascultă-le după ce plec eu. Este important să ştii ce 
şoptesc frunzele, în noaptea aceasta o să stai aici, Sumomo. 
Poate am să mă mai întorc, poate nu. Dacă mă întorc, o să 
mai stăm de vorbă şi atunci ai să-mi spui. Dacă nu, vom 
continua mâine şi îmi vei spune atunci. Când se întoarce, 
Teko să pregătească aşternuturile de noapte, spune-i că 
doresc să compuneţi fiecare câte un haiku - rămase o clipă 
pe gânduri, apoi zâmbi. Un haiku despre un melc. 

— Bună, Koiko, spuse Yoshi apatic. 

Şedea cu spatele rezemat de perete, cu mâna aproape de 
sabie şi purta o yukata de mătase purpurie. Pe dinafară 
părea calm, dar ea reuşi să vadă prin el şi să înţeleagă că se 
simţea însingurat, înspăimântat şi ea trebuia să-şi 
folosească toate farmecele ca să-l smulgă din starea asta. 


Zâmbetul ei era suficient ca să lumineze şi cea mai neagră 
zi. Văzu imediat cum ochii lui se îmblânzesc. Bun, un pas 
înainte. 

— lată, spuse ea, cu pretinsă gravitate, am un poem 
pentru tine: 

Nu este uşor Să fii sigur de tot Care este capătul adevărat 
Al unui melc ce se odihneşte! 

Râsul lui răsună imediat în toată încăperea. Bun, încă un 
pas înainte. 

— Sunt atât de fericită că mi-ai permis să vin cu tine la 
Kyoto. 

Ochii lui se luminară şi mai mult, iar Koiko simţi cum i se 
încălzeşte sufletul. Instinctiv renunţă să-i spună ceea ce-i 
stătea pe limbă, şi anume că arăta atât de chipeş în 
sclipirea lămpilor de noapte. Spuse în schimb ceva ce venea 
din adâncul fiinţei ei: 

Triste vremuri erau acelea Când fără tine Priveam sosirea 
zilei Şi depărtarea ei în noapte. 

Koiko îngenunchease în faţa lui, iar el se întinse şi o apucă 
de mână. Nu aveau nevoie de cuvinte. Nici el, nici ea. Acum 
Yoshi se simţea relaxat, încordarea dispăruse, la fel 
singurătatea şi teama. Şi era şi ea împăcată. Atât de multă 
energie îi trebuise ca să-l scoată din el însuşi. Fusese 
nevoită să-i dezvăluie atât de mult. 

Nu este înţelept să dezvălui nimănui atât de mult din 
propria-ţi fiinţă. Eşti foarte importantă pentru mine, spunea 
el fără să rostească nici un cuvânt, vorbind numai în 
limbajul îndrăgostiţilor. Îmi faci o prea mare onoare, 
răspunse ea printr-o uşoară ridicare din sprâncene. Apoi, 
degetele ei, mângâindu-i delicat dosul palmei îi spuseră în 
limbajul lor: te ador. Privirile li se întâlniră. Koiko îi luă 
mâna şi o mângâie cu buzele. Tăcerea îi apăsa tot mai mult, 
aproape dureros şi atunci, printr-o mişcare agilă, Koiko 
alunecă lângă el şi îl îmbrăţişă strâns. El izbucni în râs. 

— Prea multă seriozitate nu-mi face bine, Tora-chan, spuse 
Koiko, îmbrăţişându-l din nou şi cuibărindu-se apoi la el în 


braţe. Mă faci atât de fericită. 

— A, nu mai mult decât tu pe mine, murmură el, bucuros 
că tensiunea se risipise atât de uşor. Eşti adorabilă şi la fel 
sunt şi poemele tale. 

— Acela despre melc era de Kyorai. 

— Este de Koiko-Crinul. Este, nu era! râse el. 

Ea se cuibări din nou şi mai aproape, bucurându-se de 
căldura şi forţa lui. 

— Era să mor de spaimă când am auzit ce s-a întâmplat în 
dimineaţa aceasta. 

— Aşa-i viaţa, spuse el simplu. Ar fi trebuit să fiu mai atent, 
dar eram fascinat de spectacolul străzii - îi explică apoi cât 
de diferită i se păruse vânzoleala celor din jur. Era o 
experienţă rară, aveam sentimentul că sunt invizibil, şi a 
fost un sentiment mult prea plăcut ca să nu-l mai încerc şi 
altă dată, chiar dacă este periculos. Pericolul îl face şi mai 
ispititor. Am să încerc să fac același lucru şi la Yedo. 
Noaptea va fi mai uşor şi am să instruiesc special nişte 
oameni care să mă însoţească. 

— Te rog să mă ierţi, dar ţi-aş sugera să încerci plăcerea 
asta cu mare reţinere. 

— Aşa am să şi fac - o cuprinse şi mai bine în braţe, 
amândoi se simțeau foarte bine. 

Încăperea în care se aflau era lângă camera de dormit. Ca 
totul în fortăreaţa aceea, ambianța era foarte bărbătească, 
cu minimum de mobilier, tatami de cea mai bună calitate, 
dar care ar fi trebuit cam de multişor schimbate. N-o să 
regret când va fi să plec din locul acesta, îşi spuse el. 
Urechile lor percepură lipăâitul unor paşi care se apropiau. 
Yoshi puse mâna pe mânerul sabiei. Amândoi rămaseră 
încordaţi. 

— Sire? şopti o voce înăbuşită. 

— Ce este? întrebă Yoshi. 

— Îmi pare rău că vă tulbur, sire, dar tocmai a sosit o 
scrisoare de la Dintele Dragonului. 


Fără să aştepte să i se spună, Koiko se duse lângă uşă şi 
rămase de pază acolo. Yoshi se pregăti, aranjându-şi ţinuta. 

— Deschide uşa, santinelă, strigă el. 

Uşa alunecă într-o parte. Santinela ezită, văzându-l pe 
Yoshi în poziţie de apărare, cu sabia aproape scoasă din 
teacă. 

— Dă sulul doamnei Koiko. 

Santinela făcu ce i se spusese şi plecă. După ce omul 
ajunse la capătul coridorului şi închise uşa, Koiko trase şi ea 
uşa de la camera lor. Îi înmână apoi sulul şi se aşeză la locul 
ei. În faţa ei, Yoshi rupse sigiliul. Scrisoarea de la soţia lui îl 
întreba de sănătate şi îi dădea de veste că fiii lui şi restul 
familiei erau bine cu toţii şi îl aşteptau cu nerăbdare să se 
întoarcă. Apoi urmau informaţiile: „Prospectorii au călătorit 
cu sârguinţă peste tot împreună cu vasalul tău, Misamoto. 
Deocamdată nu au găsit aur, dar au raportat că au 
descoperit mari cantităţi - cuvântul folosit de ei a fost 
uriaşe depozite de cărbune de foarte bună calitate, uşor de 
extras, căci este aproape de suprafaţă. Am înţeles că au 
spus că acesta este aur negru şi poate fi negociat foarte 
bine cu gai-jinii pentru bani. Continuă cercetările. Am auzit 
că Anjo a fost numit tairo şi se laudă că în curând vei fi 
invitat să te retragi din Consiliul Bătrânilor. În continuare, 
omul de încredere pe care l-ai vizitat în drum spre Kyoto îţi 
comunică următoarele: parola conspirativă pe care ţi-a 
comunicat-o în legătură cu duşmanul este corectă şi un plan 
similar este gata, ca politică de stat a duşmanului”. 

Cer purpuriu. Deci un asemenea atac banditesc se 
numeşte politică de stat? Oare o să reziste înţelegerea mea 
cu Ogama? Lăsă deoparte întrebarea aceasta pentru mai 
târziu şi continuă să citească: „Roninul Ori care a devenit 
un spion al gai-jinilor a murit în tabăra lor. Celălalt ronin, 
Hiraga, se presupune că este tot acolo. Spionul tău spune 
că a interceptat-o şi pe fata pe care ai trimis-o înapoi, aşa 
cum ai poruncit şi a expediat-o departe, în nord, la un 
bordel foarte sărac. Iubitul ei ronin a fost ucis”. 


Yoshi zâmbi. Era vorba de slujnica lui Koiko care îi vorbise 
roninului ei shishi despre întâlnirea secretă a lui Utani. La 
mijlocul drumului spre Kyoto o trimisese înapoi la Yedo sub 
un pretext oarecare. Evident, Koiko nu avusese nici un fel 
de obiecţie. Bun, îşi zise el. Utani este răzbunat într-o 
oarecare măsură. 

„Apoi despre Gyokoyama: am rezolvat chestiunile băneşti. 
Pot să folosesc zăcămintele de cărbune în negocierile 
viitoare pentru armament? Poate că ar trebui să discutăm 
cu gai-jinii direct, poate folosindu-l pe Misamoto? le rog să 
mă luminezi, sire, prezenţa şi sfatul tău înţelept ne sunt aici 
de mare trebuinţă. Şi, în sfârşit, îmi pare rău că trebuie să- 
ţi spun, dar aici a început foametea” 

Yoshi mai citi o dată scrisoarea. Cunoscând-o bine pe 
Hosaki, înţelesese din felul în care folosise cuvintele 
„armament” şi „negocierile” că preţul era foarte piperat. 
Nu contează, anul viitor nu va mai fi foamete şi cei din 
breasla Gyokoyama, dacă vor mai exista, până atunci pe 
pământurile pe care le voi stăpâni, îşi vor primi banii înapoi. 
Îşi ridică ochii spre Koiko. Aceasta privea în gol, pierdută în 
visuri pe care el ştia că nu va putea niciodată să le 
împărtăşească. 

— Koiko? 

— Oh, da, sire? 

— La ce te gândeai? 

— La ce îşi şoptesc frunzele între ele. 

— Depinde de copac, răspunse el intrigat. 

Ea zâmbi dulce. 

— Frunzele unui arțar. Un arțar roşu ca sângele. 

— În ce anotimp? 

— Luna a noua. 

— Dacă se uită la noi, şoptesc: „Curând noi vom cădea şi 
nu ne vom mai întoarce niciodată. Dar ei sunt 
binecuvântaţi. Ei trăiesc pe copacul vieţii. Sângele lor, 
sângele nostru”. 

Koiko bătu din palme zâmbindu-i: 


— Perfect. Şi dacă ar fi un pin, primăvara? 

— Nu acuma, Koiko-chan, mai târziu. 

Văzându-l că a devenit brusc serios, deveni şi ea imediat 
serioasă. 

— Veşti proaste? 

— Şi da, şi nu. Plec mâine în zori. 

— La Dintele Dragonului? Yoshi avu o ezitare şi ea se 
întrebă dacă nu cumva greşise întrebând, însă el se gândea 
ce să facă cu ea. Mai înainte, cântărind dificultăţile unui nou 
marş forţat se hotărâse s-o lase aici şi să-i spună să-l 
urmeze cât mai curând. Acum însă, privind la ea, nu mai 
voia s-o ştie departe de el. Dar palanchinul ei îl va întârzia 
serios. Ştia să călărească, dar nu foarte bine şi o astfel de 
călătorie ar fi extenuantă pentru ea. Oricum, planul asupra 
căruia căzuse de acord cu Akeda avea să rămână acelaşi. 

— Primul grup de patruzeci de oameni, cu o sosie a mea 
purtând una din armurile mele uşoare, va pleca chiar 
înainte de revărsatul zorilor şi se va îndrepta în pas de voie, 
fără să se ferească de nimeni, spre Drumul de Nord. La 
mijlocul drumului spre Yedo se vor întoarce aici, dublura 
mea dispărând. Al doilea grup, grupul meu, cu oamenii pe 
care i-am adus de la Yedo, vor pleca la puţin timp după 
primul şi se va îndrepta rapid spre Tokaido. Marş forţat sub 
comanda aceluiaşi căpitan - eu voi fi deghizat ca simplu 
samurai călare şi voi rămâne aşa până voi ajunge în 
siguranţă la Castelul din Yedo. 

— Este foarte periculos, sire, spusese grav generalul 
Akeda. 

— Tu vei sta cu ochii pe Ogama şi vei spera. Este în 
interesul lui să reuşesc să-l înfrâng pe Anjo. 

— Da, dar sunteţi o ţintă foarte ispititoare în afara 
zidurilor şi foarte vulnerabilă. Uitaţi-vă ce s-a întâmplat 
astăzi. Lăsaţi-mă să vin cu dumneavoastră. 

— Imposibil. Ascultă, dacă Ogama se hotărăşte să dea 
lovitura, va ataca mai întâi aici, e bine să ne aşteptăm la aşa 
ceva. Trebuie să-l respingi cu orice preţ. 


— Nu voi da greş, sire, spuse bătrânul general. 

Şi nici eu nu voi da greş şi voi ajunge la Yedo, se gândi 
Yoshi, la fel de plin de încredere. Iar cât despre atentat, nu 
pot să-mi spun decât că nu a fost primul şi, cu siguranţă, 
nici ultimul. 

Văzu cum Koiko se uita la el acum. Este mai uşor să-mi 
păstrez echilibrul când o am cu mine. Lumina lămpii 
strălucea pe buzele şi în ochii ei. Îi mângâie cu privirea 
curba elegantă a pomeţilor şi coloana gingaşă a gâtului, 
părul negru ca pana corbului, faldurile perfecte ale 
kimonoului, arătând numai puţin din pielea ei albă. Curbe 
blânde, ţinută impecabilă, cele două mâini, ca două flori, în 
poala de mătase azurie. Va trebui să călătorească fără 
bagaje. Fără slujnică. Şi să se descurce cum va putea de la 
un han la altul. Asta o să-i displacă, pentru că este adepta 
perfecțiunii. Poate că va protesta la această grabă 
nechibzuită şi, după părerea ei, nejustificată. Îşi aminti ce 
se-ntâmplase prima dată când o pusese într-o situaţie 
asemănătoare. Nu cu mult timp în urmă, imediat după ce se 
hotărâse să obţină exclusivitatea fetei şi îi spusese mamei- 
san, Meikin, să se ducă la Dintele Dragonului împreună cu 
fata, ca să facă aranjamentele de rigoare cu soţia sa, 
Hosaki, imediat. Aceasta, în mod corect, considerase că este 
mai înţelept s-o vadă personal şi pe mama-san şi pe fată, 
întrucât avea să fie vorba de o sumă de bani foarte mare. 
Meikin îi spusese că pentru această călătorie avea nevoie 
de cel puţin o săptămână de pregătiri, apoi Koiko îşi va lua 
cu ea, bineînţeles, coafeza, maseuza şi trei slujnice. 

— Ridicol, replicase el nerăbdător. Nu este nevoie de atâta 
personal pentru o călătorie atât de scurtă. Ar însemna nişte 
cheltuieli inutile. Veţi pleca amândouă imediat. 

Femeile se supuseseră pe dată. Plecaseră fără nici un fel 
de slujitori. Le trebuiseră trei zile ca să ajungă până la 
prima staţie de popas după Yedo şi încă trei ca să ajungă la 
următoarea. Supărat, Yoshi parcursese aceeaşi distanţă de 
la răsăritul la apusul soarelui. 


— Seniorul Yoshi! spusese Meikin, salutându-l politicoasă 
şi prefăcându-se uimită. Ce plăcere să vă văd! 

— De ce aţi întârziat atât? 

— Întârziat, sire? Ni s-a poruncit să plecăm imediat. 
Facem exact ceea ce ni s-a poruncit. 

— Dar de ce a durat atât de mult? 

— Atât de mult? Dar nu ne-aţi poruncit să mergem în marş 
forţat! 

— Grăbiţi-vă, mârâise el, remarcând felul în care 
pronunţase cuvântul „poruncit”. Spune-i lui Koiko că vreau 
s-o văd. 

Mama-san făcuse o plecăciune şi se grăbise spre camerele 
lui Koiko, lăsându-l să spumege de furie. Când, în cele din 
urmă, se întoarse, mama-san îi comunică fericită: 

— Koiko-san va fi onorată să vă vadă sire, imediat, sire, de 
îndată ce găseşte o slujitoare potrivită care s-o ajute să-şi 
facă părul. Îi pare rău, însă ar fi o obrăznicie din partea ei 
să vă primească fără pregătirile pe care o persoană atât de 
distinsă şi onorabilă ca dumneavoastră are dreptul să le 
pretindă. A mai adăugat cu umilinţă că vă roagă să aveţi 
răbdare, va veni cât va putea de repede, imediat ce va sosi 
slujitoarea... 

Îi aruncase o privire furibundă, ştiind că, oricât ar fi 
insistat de mult, trebuia să aştepte. Singura soluţie ar fi fost 
să se năpustească în camera lui Koiko şi să-şi piardă 
definitiv cinstea obrazului, anulându-şi orice şansă de ao 
mai vedea vreodată. 

Dar cine îşi închipuie că este? Ar fi vrut să urle. Nu urlase. 
Zâmbise în sinea lui. Când cumperi o sabie de calitate, te 
aştepţi să fie din oţelul cel mai fin, cu cel mai fin tăiş şi un 
foc propriu. Dăduse din cap sever: 

— Trimite imediat după slujitoarele ei de la Yedo, coafeza 
şi maseuza. Este vina ta că nu sunt deja aici, trebuia să-mi fi 
explicat cât de importante sunt ele pentru doamna Koiko. 
Este foarte corect din partea ei să nu vrea să mă vadă decât 


într-o ţinută impecabilă. Vreau ca aşa ceva să nu se mai 
întâmple niciodată! 

Meikin îl copleşise imediat cu scuze şi se prosternă umilă, 
iar el râse tot drumul înapoi spre Yedo, căci fusese mai 
viclean decât ele, le făcuse să-şi piardă cinstea obrazului şi 
le dăduse amândurora un avertisment foarte clar: nu vă 
mai jucaţi cu mine! Privirea lui Koiko nu se dezlipi de chipul 
lui, urmărindu-l şi aşteptând. 

— Când zâmbeşti, stăpâne, sunt foarte fericită. 

— Dar de ce zâmbesc eu? 

— Pentru mine, spuse ea simplu. Cred că eu te ajut să râzi 
de viaţă şi pentru că încordarea bărbatului pe pământ nu 
este decât o goană în căutarea unui adăpost înainte de 
începerea ploii, iar tu îmi îngădui să-ţi ofer, din când în 
când, un adăpost împotriva ploii. 

— Da, aşa este, spuse Yoshi mulţumit. 

Dacă o las aici, n-am s-o mai văd câteva săptămâni, iar 
viaţa nu este decât o floare de cireş expusă oricărui vânt, 
care nu ştie de stăpân - viaţa mea, a ei, viaţa în general. 

— Nu vreau să te las aici. 

— O să fie bine din nou acasă. 

În fundul sufletului, Yoshi se gândea la Meikin: Nu uit că 
este o informatoare shishi, la fel cum a fost şi slujnica ta. Ce 
prostie din partea mamei-san să supună riscului viaţa ta, 
viaţa mea, crezând că şi tu faci parte dintre ticăloşii aceştia 
ucigaşi. 

— Ştie vreuna din fetele tale să călărească? 

— Nu ştiu, sire, dar cred că cel puţin una din ele ştie. 

— Dacă ai veni cu mine, ar trebui să călăreşti şi tu, numai 
cu o singură slujnică şi ar trebui să mergi fără bagaje, un 
palanchin ne-ar întârzia foarte mult. Pot aranja foarte uşor 
să călătoreşti, comod, pe îndelete, cu tot personalul tău, 
dacă preferi. 

— Mulţumesc, dar dacă vrei să fiu cu tine, evident că 
dorinţa ta este şi a mea. Dar dacă va fi să devin o povară, va 


fi uşor să iei o hotărâre atunci. Mă simt onorată că m-ai 
întrebat. 

— Dar există vreo fată, vreo slujnică aşa ca lumea, care să 
ştie să călărească? Dacă nu, atunci tu mă vei urma cât mai 
curând cu putinţă, spuse el, oferindu-i din nou posibilitatea 
de a refuza fără să-l ofenseze. 

— Este una, spuse ea dintr-un imbold subit, o maiko nouă, 
nu e chiar slujitoare, e un fel de ucenică, chiar ceva mai 
mult. Se numeşte Sumomo Fujahito, este fiica unui goshi 
din Satsuma şi pupila unui vechi prieten al meu, un client 
care a fost foarte bun cu mine cu ani în urmă. 

Yoshi o ascultase atent în timp ce-i povestise despre 
Sumomo şi era mult prea versat în obiceiurile Lumii 
Plutitoare ca să întrebe despre celălalt client. Intrigat, 
trimise după fată. 

— Aşadar, Sumomo, tatăl tău nu a fost de acord cu 
căsătoria pe care o doreai? 

— Nu, stăpâne. 

— Este un păcat de neiertat să nu-ţi asculţi părinţii. 

— Da, stăpâne. 

— O să-i asculţi. 

— Da, stăpâne - fata se uită la el fără teamă. Le-am şi spus 
deja, cu umilinţă, că am să-i ascult, dar am să mor înainte 
de a mă căsători cu alt bărbat. 

— Pentru asemenea obrăznicie tatăl tău ar fi trebuit să te 
trimită la o mănăstire de călugăriţe. 

— Da, stăpâne, îi răspunse fata după o pauză destul de 
lungă. 

— De ce eşti aici, la Kyoto, şi nu eşti acasă? 

— Am... am fost trimisă aici de tutorele meu ca să fiu 
instruită din nou. 

— A făcut o treabă foarte proastă, după cât se vede, nu-i 
aşa? 

— Îmi pare rău, stăpâne. 

Fata se prosternă cu graţie, cu fruntea lipită de tatami, dar 
Yoshi era convins că nu simte nici un fel de umilinţă. De ce 


îmi pierd oare timpul, se gândi el. Poate că sunt obişnuit cu 
supunere absolută din partea tuturor, cu excepţia lui Koiko, 
ce trebuie mânuită ca o bărcuţă instabilă pe vreme de 
furtună, poate pentru că ar fi interesant să frâng cerbicia 
acestei tinere, s-o fac să vină pe pumnul meu, ca un şoim 
pelerin adevărat, aşa cum arată să fie, să mă folosesc de 
pliscul şi de ghearele ei pentru scopul meu şi nu pentru 
stăpânul inimii ei, Oda. 

— Şi ce ai să faci dacă acest goshi din Satsuma, Oda, se va 
hotări să-şi asculte părinţii şi să-şi facă datoria, adică să ia 
altă femeie de nevastă? 

— Dacă mă acceptă în casa lui, chiar şi fără să fiu femeia 
lui, am să fiu mulţumită. Sau dacă din când în când voi fi 
femeia lui, voi fi mulţumită. În momentul în care se 
plictiseşte de mine, sau mă alungă, în ziua aceea voi muri. 

— Eşti o fată proastă. 

— Da, stăpâne. Vă rog să mă iertaţi, asta este karma mea. 

Plecă privirea şi rămase nemişcată. Amuzat, Yoshi aruncă 
o privire spre Koiko, care aştepta decizia lui. 

— Dar să zicem că stăpânul tău, seniorul Sanjiro îţi ordonă 
să te căsătoreşti cu alt bărbat şi îţi porunceşte să nu-ţi faci 
seppuku? 

— Sunt samurai, mă voi supune fără cârtire, spuse ea 
mândră, aşa după cum îi voi asculta şi pe tutorele meu şi pe 
Oda-sama. Dar pe drumul spre nuntă se poate produce un 
accident regretabil. 

Yoshi se încruntă. 

— Mai ai surori? 

— Da, stăpâne, trei - fata tresări. 

— Şi sunt la fel de proaste şi încăpăţânate ca şi tine? 

— Ele... nu, stăpâne. 

— Ştii să călăreşti? 

— Da, stăpâne. 

— Destul de bine ca să ajungi până la Yedo? 

— Da, stăpâne. 


— Koiko, eşti sigură că ai să fii mulţumită de ea dacă eu 
sunt de acord? 

— Aşa cred, sire. Însă mi-e teamă că eu aş putea să te 
dezamăgesc prin lipsa de pricepere la călărit. 

— Tu nu poţi să mă dezamăgeşti niciodată, Koiko-chan. 
Aşadar, Sumomo, crezi că ai să fii în stare s-o mulţumeşti pe 
doamna Koiko? 

— Da, sire, o voi proteja cu viaţa mea. 

— Crezi că ai să poţi să-ţi îmbunătăţeşti şi purtările, să 
devii mai puţin arogantă, să te porţi cum trebuie să se 
poarte o femeie şi să semeni mai puţin cu Domu Gozen? 

Domu Gozen fusese o femeie samurai vestită, iubita unui 
shogun, o asasină redutabilă care, cu secole în urmă, se 
năpustea în luptă alături de nu mai puţin violentul ei 
shogun. Yoshi văzu cum ochii fetei se lărgesc şi, deodată 
deveni parcă mai tânără. 

— Oh, nu sunt ca ea, stăpâne, câtuşi de puţin, şi aş da 
orice ca să semăn cât de cât cu doamna Koiko. Orice. 

Yoshi îşi ascunse râsul la gândul că fata muşcase din prima 
momeală pe care i-o întinsese. 

— Poţi pleca. Am să hotărăsc mai târziu. 

Când rămaseră din nou singuri, Yoshi chicoti: 

— Punem pariu, Koiko? Pe un kimono nou că Sumomo va fi 
îmblânzită în momentul în care vom ajunge la Yedo dacă mă 
hotărăsc să vă iau pe amândouă cu mine. 

— Îmblânzită, în ce sens, sire? 

— În sensul că va consimţi de bună voie să se întoarcă la 
părinţii ei, o să-i asculte şi o să se mărite fără seppuku. 

Koiko scutură din cap şi zâmbi: 

— Îmi pare rău, dar indiferent pe ce am paria, am 
impresia că vei pierde, sire. 

Faptul că ea considera că el ar fi putut greşi în cântărirea 
oamenilor îl făcu să-şi piardă o parte din buna dispoziţie. 

— Un kimono pentru o favoare, spuse el aspru, fără să fi 
vrut să fie atât de dur. 


— Da, spuse ea imediat râzând, dar numai cu condiţia ca 
atunci când voi primi kimono, să accepţi şi tu de la mine 
favoarea pe care o ceri. 

Yoshi îşi miji ochii, admirând-o pentru modul în care îi 
micşorase greşeala, transformând totul într-o glumă. 
Fusese o greşeală să facă un pariu, orice fel de pariu. Şi o 
altă greşeală să se încreadă în şiretlicurile unei femei - 
calea cea mai sigură spre dezastru. 

SATUL SAKONOSHITA. 

Sâmbătă, 8 decembrie. 

Pe drumul Tokaido, cam la patruzeci de leghe est de Kyoto, 
în munţi, se afla a Şasea Staţie de popas, satul Sakonoshita 
şi cum începuse să se întunece, ultimii călători şi hamali, 
încovoiaţi sub suflarea vântului aspru, se grăbeau să treacă 
de barieră înainte ca aceasta să se închidă. Toţi erau 
obosiţi, nervoşi, dornici de căldură, de mâncare şi de sake 
fierbinte, chiar şi cei şase paznici ai barierei care tropăiau 
din picioarele încălţate în sandale de paie şi verificau 
documentele de identitate la întâmplare. 

— O să ningă la noapte, mormăi unul din ei. Urăsc iarna, 
urăsc frigul, urăsc postul ăsta. 

— Tu urăşti totul. 

— Nu chiar totul. Îmi place să mănânc şi să mă culc cu 
femeile. În viaţa viitoare aş dori să mă nasc fiu al unui 
negustor bogat de orez, sau cămătar. Atunci am să pot să 
mănânc şi să beau şi să regulez după pofta inimii şi am să 
stau la căldură în timp ce tata îmi va cumpăra rang de 
hirazasamurai sau cel puţin goshi, să nu mai fiu numai un 
amărât de ashigari. 

— Visătorule! Când ai să te naşti din nou ai să fii un ţăran 
fără pământ, sau băiat de tăvăleală într-un bordel de mâna 
a zecea. Închide bariera. 

— Dar încă nu este întuneric. 

— Întârziaţii n-au decât să îngheţe sau să plătească pentru 
efort ca de obicei. 


— Dacă te aude căpitanul, te trezeşti azvârlit în Insula din 
Nord unde se spune că îţi îngheaţă şi sula când te pişi. 

Paznicul privi în lungul drumului care cotea spre Kyoto, 
acum pustiu, cu un cer întunecat şi rău prevestitor 
deasupra. O rafală de vânt le umflă mantalele de paie. 

— Hai, grăbeşte-te, strigă el spre un hamal pe jumătate 
gol, care trecea clătindu-se sub povara grea. 

Lăsă în jos prima barieră, apărându-şi faţa de vânt, apoi o 
lăsă şi pe a doua, fixând bariera şi se întoarse spre adăpost, 
unde îl aştepta supa caldă. 

— Hei, uite! - un grup de călăreţi se arătă în trap de după 
cotul mai îndepărtat al drumului. Deschide bariera! 

— Lasă-i să aştepte! Au întârziat. Paznicul se şterse la nas 
cu dosul palmei, tremurând în bătaia vântului. Împreună cu 
ceilalţi paznici, începură să-i examineze pe călăreţi, treizeci 
sau patruzeci la număr, dar era prea obosit ca să-i mai 
numere. Nu aveau nici un fel de steaguri, deci nu erau 
importanţi. Murdari de drum, caii în spume. Călăreau 
strâns în jurul a două femei. Femeile călăreau bărbăteşte, 
purtau mantale largi, pălării cu boruri largi şi văluri dese 
legate sub bărbie. Râse în sinea lui. N-au să găsească nici 
un fel de camere pentru noaptea asta, nici măcar un 
adăpost, căci satul e plin. Naiba să-i ia. Când ajunseră, 
căpitanul Abeh, care era în fruntea lor, strigă: 

— Hei, deschideţi bariera! 

— Vin, vin! mormăi paznicul, fără să se grăbească şi 
imediat îşi dori să se fi grăbit, căci Abeh cobori din şa şi 
pumnul lui îl zvârli la pământ, fără simţire. 

— Deschideţi bariera! strigă furios Abeh. 

Alţi doi bărbaţi descălecaseră lângă el. Unul era Yoshi, 
care purta o basma pe faţă, celălalt Wataki, pe care Yoshi îl 
luase cu el ca răsplată pentru că îi salvase viaţa. Un ofiţer 
ieşi grăbit din casa gărzii, privind spre soldatul lui care 
zăcea la pământ fără cunoştinţă. 

— Ce se întâmplă aici? Sunteţi arestaţi! 

— Deschideţi bariera! 


— Sunteţi arestaţi! 

Abeh păşi pe lângă barieră, conştient de pericol. 

— Deschideţi bariera! porunci el. Grăbiţi-vă, mai repede! 

Paznicii se repeziră cu toţii să îndeplinească ordinul, dar 
ofiţerul se stropşi la ei: 

— O să prezentaţi cu toţii hârtiile de identitate şi... 

— Ascultă, maimuţă, spuse căpitanul Abeh şi-şi dezveli 
chipul în faţa ofițerului care încremeni. Cu nişte oaspeţi 
importanţi trebuie să ai purtări alese, nu să-i laşi să aştepte 
în frigul nopţii! Şi apoi, soarele încă nu a apus. 

Cu aceasta, Abeh îl pocni pe căpitan în tâmplă, ofiţerul 
începu să se învârtă ca un titirez şi a doua lovitură îl făcu 
grămadă. Spre stupefacţia paznicilor, Abeh strigă: 

— Să-i spuneţi nătărăului ăstuia să se prezinte mâine 
dimineaţă la mine, la raport, că de nu îl găsesc eu şi-l 
folosesc pentru exerciţii de scrimă şi pe voi la fel! 

Cu asta căpitanul făcu apoi semn cu mâna grupului său să 
treacă, sări în şa şi porni după el. În câteva minute aveau 
cele mai bune camere la cel mai bun han. Cei care le 
ocupaseră mai înainte, se prosternaseră rapid, părăsindu-le 
în grabă, bucuroşi că au cinstea să fie alungaţi de acolo - 
negustori bogaţi, alţi samurai - căci niciunul dintre ei nu 
era dispus să se angajeze într-o luptă care i-ar fi costat 
viaţa. Yoshi îşi scoase pălăria şi eşarfa după ce se închiseră 
uşile shoji. Patronul dolofan al Hanului Visurilor Plăcute 
şedea îngenuncheat lângă uşă, aşteptând ordinele. Mintea 
îi fierbea de înjurături şi blesteme la adresa acestor oaspeţi 
întârziaţi, care îi tulburaseră liniştea şi aveau să i-o mai 
tulbure şi de aici înainte, indiferent cine ar fi fost ei. Nu 
recunoscuse pe niciunul dintre ei şi i se părea foarte ciudat 
că nu arborau nici un fel de steag, aveau numai nişte 
uniforme simple, ca ale celor din Bakufu, şi simboluri, nu 
foloseau nici un fel de nume, observând că nici acestui 
samurai, tratat cu atât de mult respect în particular de 
cumplitul căpitan şi căruia i se dăduse camera cea mai 
scumpă, nu i se spunea pe nume, sau rang. Şi cine sunt cele 


două femei? Soţia unui daimyo şi o slujitoare? Sau pur şi 
simplu două târfe de înaltă clasă? Vestea sosirii lor făcuse 
imediat înconjurul hanului. Oferise imediat o recompensă 
slujnicei care ar fi descoperit identitatea noilor sosiți. 

— Numele dumitale, patroane? întrebă Yoshi. 

— Ichi-jo, sire. 

Se gândise că „sire” este cel mai potrivit termen de 
adresare. 

— Mai întâi o baie, un masaj şi după aceea masa. 

— Imediat sire. Pot avea onoarea să vă arăt eu însumi 
drumul? 

— Numai băieşiţa să mi-o trimiţi. Mănânc aici. Mulţumesc, 
poţi pleca. 

Bărbatul se prosternă politicos, se ridică anevoie în 
picioare şi plecă legănându-se. Căpitanul verifică 
dispozitivul de securitate: partea aceea a hanului, cu opt 
camere, va fi înconjurată de santinele. Camerele lui Koiko 
erau sub veranda care va fi păzită tot timpul. Între 
încăperile ei şi cele ale lui Yoshi va fi încă o cameră cu doi 
paznici. 

— Bine, căpitane, acum du-te la culcare. 

— Mulţumesc, dar nu sunt obosit, stăpâne. 

Yoshi poruncise să fie tratat ca un goshi obişnuit, în afară 
de momentele când erau numai între ei, când singurul titlul 
onorific ce putea fi utilizat la adresa lui era „stăpâne”. 

— Trebuie să dormi. Am nevoie de dumneata odihnit. Mai 
avem încă multe zile de mers - Yoshi zări o sclipire în ochii 
bărbatului, roşii de oboseală. Ce s-a întâmplat? 

— Vă rog să mă scuzaţi, spuse Abeh timid, dar dacă 
trebuie să ajungeţi la Yedo în cea mai mare grabă, ar fi mai 
bine să vă escortăm înaintea doamnei. 

— Du-te la culcare. Oamenii obosiţi fac greşeli. A fost o 
greşeală să-l dobori pe ofiţer. A fost destul să-l înveţi minte 
pe paznic. 

Îi făcu semn să plece. Abeh se înclină blestemându-se în 
gând că-l luase gura pe dinainte. Se opriseră inutil de trei 


ori în ziua aceea şi de două ori cu o zi înainte. Mai controlă 
o dată posturile de pază şi se culcă apoi la el în cameră. În 
câteva secunde adormi. 

După baie, masaj şi după ce mâncă încet, deşi îi era foame, 
Yoshi porni pe coridor. Fusese uşor să se hotărască s-o ia pe 
Koiko cu el. Se gândise că ea ar putea servi foarte bine 
drept momeală şi îi spusese lui Akeda să facă în aşa fel încât 
toată lumea să creadă că o trimite pe ea sub escortă la 
Yedo, în timp ce el mergea separat. 

— Perfect, spusese Akeda. 

Yoshi intră în prima cameră a lui Koiko: era goală, uşa 
shoji dintre această încăpere şi dormitor fiind închisă. 

— Koiko? strigă el şi se aşeză pe una din cele două perne. 

Uşa shoji alunecă uşor şi se deschise. Sumomo şedea în 
genunchi, cu ochii în pământ, părul pieptănat în stilul Kyoto, 
cu sprâncenele pensate şi puţin ruj pe buze. Aşa-i cu mult 
mai bine, îşi spuse el. În momentul în care Koiko îl văzu 
îngenunche şi cele două femei se prosternaseră la unison. 
Remarcă faptul că Sumomo făcuse o plecăciune perfectă, 
imitând graţia lui Koiko şi lucrul acesta îi făcu plăcere, nu se 
vedeau nici un fel de semne de oboseală pe chipul fetei 
după ziua de călărie dură. Se înclină la rându-i în faţa lor. 
Patul din saltele groase era gata. Koiko intră zâmbind în 
cameră, Sumomo închise uşa shoji în urma ei. 

— Aşadar, Tora-chan, cum te simţi? 

Vocea ei era dulce, ca de obicei, coafura perfectă, ca de 
obicei, dar, ca niciodată până atunci, purta acelaşi kimono 
ca şi în seara precedentă. Remarcă întristat o uşoară 
grimasă de durere când femeia se aşeză. 

— Drumul călare este prea obositor pentru tine? 

— O, nu, numai primele zile sunt mai grele, dar în curând 
voi fi la fel de tare... - ochii îi zâmbiră fericiţi - la fel de tare 
ca Domu Gozen. 

Yoshi zâmbi, dar ştia că făcuse o greşeală de apreciere. Cu 
o zi înainte parcurseseră trei staţii de poştă, la fel şi în ziua 
aceea, dar în niciuna din zile nu străbătuse distanţa pe care 


şi-o planificase. Călăritul era epuizant pentru ea. Am făcut o 
greşeală pe care n-aveam voie s-o fac. Ea nu se va plânge 
niciodată şi va rezista până la capătul puterilor, e în stare să 
meargă până se sfârşeşte. Trebuie să mă grăbesc? Da! Va fi 
în siguranţă călătorind într-un palanchin, cu o escortă de 
zece oameni? Da! Ar fi înţelept din partea mea să-mi reduc 
garda personală cu zece oameni? Nu. Aş putea să mai chem 
alţi oameni de la Yedo diseară, dar asta ar însemna cinci sau 
şase zile în plus. Instinctul îmi spune să mă grăbesc, gai-jinii 
sunt imprevizibili, la fel şi Anjo, la fel şi Ogama. Nu-l 
ameninţase el oare: „Dacă nu te descurci domnia ta cu ei, 
am să mă descurc eu!”. 

— Koiko-chan, hai să mergem la culcare. Mâine e o altă zi. 

Sumomo şedea culcată pe saltelele groase şi călduroase, 
învelită cu pături, în camera din afară, cu un braţ petrecut 
sub cap, somnoroasă, dar nu obosită, liniştită. Din camera 
cealaltă se auzea respiraţia regulată a lui Yoshi şi suflarea 
abia perceptibilă a lui Koiko, afară zgomotele nopţii. Un 
câine lătrând undeva, băzâitul insectelor de noapte, vântul 
care sufla în frunze, din când în când un paznic mormăia 
ceva către altul, zăngănit de vase de bucătărie, unde 
începea activitatea de dimineaţă. 

Primul somn fusese foarte bun. Cele două zile de efort, 
masaje viguroase şi de libertate o făcuseră să se simtă în 
formă. Şi, bineînţeles, şi complimentele primite de la Koiko 
pentru felul în care îşi pieptănase părul în seara aceea - aşa 
cum îi arătase Teko - şi-şi dăduse cu ruj pe buze - şi asta îi 
făcuse plăcere. Totul mergea mult mai bine decât 
îndrăznise să vizeze ea. Obiectivul ei imediat fusese atins. 
Fusese acceptată, mergeau spre Yedo. Spre Hiraga. Făcea 
parte din anturajul intim al lui Yoshi. Katsumata spusese: 

— Să nu fii impulsivă. În nici un caz să nu te expui nici unui 
risc dacă nu ai cale de scăpare. Fiind în apropierea lui, eşti 
extrem de valoroasă, nu strica lucrul acesta şi nu o 
amesteca în nici un fel pe Koiko. 

— Ea nu ştie despre mine? 


— Numai ceea ce i-am spus eu, ceea ce ştii şi tu. 

— Atunci este deja amestecată, nu-i aşa? Îmi pare rău, 
vreau să spun, că Yoshi m-ar putea accepta doar de dragul 
ei. 

— El este cel care va lua hotărârea, nu ea. Nu, Sumomo, 
Koiko nu este complicea ta. Dacă va descoperi legăturile 
tale reale, mai ales în ce-l priveşte pe Hiraga şi menirea ta, 
va voi să te oprească, în mod sigur te va opri. 

— Menirea mea? Vă rog, care este prima mea datorie? 

— Să fii gata în orice clipă. Mai bine să fii o sabie gata de 
atac, decât un cadavru. 

Eu n-am nici o sabie, îşi zise ea. Poate aş putea să iau una 
de la paznic, dacă îl iau prin surprindere. Am trei shuriken 
cu vârf otrăvit, ascunse în bocceaua de lângă mine, şi, 
bineînţeles, în obi. Mai mult decât suficient, în cazul unui 
atac prin surprindere. Eeee, ce ciudată este viaţa. E ciudat 
că îmi place mai mult să mă descurc singură în misiunea 
mea - un lucru atât de deosebit de felul nostru de viaţă, 
când suntem întotdeauna o parte dintr-o unitate, când 
gândim ca unul singur, suntem de acord ca unul singur 
pentru că am fost învăţaţi să ne supunem. Mi-a plăcut să 
stau cu grupul meu de shishi, şi totuşi... Şi totuşi, dacă e să 
fiu sinceră - „Întotdeauna să fii sinceră cu tine însăţi, 
Sumomo-chan, îi spunea tatăl ei, iarăşi şi iarăşi, acesta este 
drumul tău spre viitor, ca să ajungi să-i conduci pe alţii.” 
Dacă e să fiu sinceră, trebuie să recunosc că mi-a fost greu 
să-mi înving dorinţa de a-i conduce, chiar şi pe shishi şi să-i 
duc pe calea cea dreaptă a gândirii. Oare aceasta este 
karma mea, să fiu conducător? Sau aceea de a muri 
neîmplinind nimic, pentru că este cu adevărat o prostie ca o 
femeie să vrea să conducă în lumea Nipponului. E ciudat să- 
ţi doreşti imposibilul. De ce sunt eu aşa, nu ca alte femei? 
Poate pentru că tata nu a avut fii şi ne-a tratat pe noi, fetele, 
ca pe nişte băieţi, învăţându-ne să fim puternice, să stăm cu 
fruntea sus şi să nu ne fie niciodată teamă de nimic, 
permiţându-mi chiar, în pofida sfatului mamei mele, să-l 


urmez pe Hiraga şi steaua lui imposibilă... Se ridică pentru 
o clipă în capul oaselor, ciufulindu-şi părul pentru a-şi 
limpezi gândurile şi mintea în faţa atâtor informaţii noi, apoi 
se întinse din nou pe spate. Dar somnul nu mai venea, îi 
apăreau mereu în faţa ochilor chipurile lui Hiraga şi Koiko, 
Yoshi şi Katsumata, chipul ei. 

Ciudată relaţia cu Yoshi: „Trebuie să-l ucidem pe el şi pe 
shogun, îi spusese Katsumata cu ani în urmă de 
nenumărate ori şi la fel şi Hiraga, nu fiindcă i-ar fi urât pe 
ei, ci ceea ce reprezintă. Puterea nu se va întoarce 
niciodată la împărat atâta timp cât ei doi mai sunt în viaţă. 
Aşa că trebuie să dispară, mai ales Yoshi, căci este cel care 
ţine shogunatul în picioare. Sonno-joi este idealul nostru şi 
trebuie să facem orice sacrificiu ca să-l atingem”. Ar fi păcat 
să-l ucid pe seniorul Toranaga. E păcat, pentru că este un 
om bun, nu este josnic ca Anjo, cu toate că nu l-am văzut pe 
acela vreodată. Poate că şi Anjo este un bărbat bun şi tot 
ceea ce se spune despre el nu sunt decât minciuni ale unor 
oameni invidioşi. 

În scurt timp de când sunt aici, l-am cunoscut pe Yoshi aşa 
cum este: dinamic, blând, puternic, înţelept şi cumpănit. Şi 
Koiko? Ce minunată este, totuşi cât este de trist, cât este de 
trist să fii dresată în felul acesta. Aminteşte-ţi ce ţi-a spus: 
„Blestemul lumii noastre este că, oricât te-ai educa, ţi-ai 
impune voinţa să deprinzi diversele modalităţi de a te 
proteja, silindu-te să tratezi orice client ca pe un client 
obişnuit, vine o vreme când apare câte unul care îţi suceşte 
capul, îţi preface hotărârea în moliciune şi pântecele într-o 
minge de foc. Dacă se întâmplă aşa ceva, este cumplit. Eşti 
pierdută, Sumomo. Dacă zeii îţi sunt favorabili aveţi şansa 
să muriţi împreună. Sau mori numai tu, atunci când pleacă 
el, sau îţi îngădui să rămâi în viaţă, dar eşti ca şi moartă 
oricum”. „Eu n-am să las să mi se întâmple una ca asta când 
am să cresc mare, spuse 'leko, ce trăsese cu urechea la ce 
vorbeau ele. Eu n-am să mă las. Dar dumneavoastră, 
stăpână? Vi s-a întâmplat vreodată să vă sucească cineva 


capul?” Koiko râse: „De multe ori, copilă. Dar ai uitat una 
din lecţiile noastre cele mai importante: să-ţi închizi 
urechile atunci când vorbesc alţii! La culcare cu tine.” 

Oare îşi pierduse într-adevăr capul Koiko? Da. Ca femeie, 
îmi dau seama că îl consideră pe seniorul Yoshi mai mult 
decât un client, deşi se străduieşte din răsputeri să ascundă 
acest lucru. Oare cum se va termina? Trist, foarte trist. El n- 
o va face niciodată consoarta lui. Dar eu? Va fi şi cu mine la 
fel? Da. Aşa cred - ceea ce i-am spus seniorului Yoshi este 
adevărat: nu voi avea alt soţ decât pe Hiraga. „Acesta este 
adevărul...” şopti ea cu voce tare şi asta o făcu să-şi revină, 
încetează, îşi porunci ea, aplicând ce o învățase mama ei în 
copilărie: „Gândeşte-te numai la lucruri frumoase, micuţo, 
pentru că această Lume a Lacrimilor este de ajuns de tristă 
şi aşa, dacă te gândeşti la lucruri rele, imediat cazi în 
prăpastia disperării. Gândeşte-te numai la lucruri 
frumoase...” 

Făcu un efort şi-şi schimbă şirul gândurilor: Numai Hiraga 
făcea ca viaţa să merite a fi trăită. O trecu un fior prin tot 
trupul când un gând nou o izbi cu toată puterea. Ce prostie 
şi acest sonno-joi! Doar nişte vorbe! Ca şi cum asta ar 
schimba ceva! Se vor schimba numai câţiva dintre 
conducători, atât şi nimic mai mult. Oare cei noi vor fi cu 
ceva mai buni? Nu, numai dacă va fi şi Hiraga unul dintre 
ei, poate Katsumata, dar, regret, nu vor trăi destul ca să 
mai apuce să fie printre ei. Atunci de ce să-i urmeze? O 
lacrimă i se scurse în tăcere pe obraz. Pentru că Hiraga m-a 
făcut să-mi pierd capul, mi-a transformat pântecele în... 

În zorii zilei Yoshi se dădu jos din pat şi lipăi prin camera 
cealaltă, cu yukata închisă până la gât. Respirația lui făcea 
aburi în răcoarea dimineţii. Koiko se mişcă puţin, îl văzu pe 
Yoshi, apoi adormi din nou. În camera din afară, saltelele lui 
Sumomo fuseseră deja strânse şi aşezate în lădiţa de lângă 
perete, măsuţa joasă era pregătită pentru micul dejun şi 
cele două perne aşezate la locul lor. Afară frigul era şi mai 
pătrunzător. Îşi puse sandalele de paie şi merse prin 


verandă spre camera din spate, făcu un semn cu capul 
slujitorului care aştepta, îşi alese o găleată liberă dintre 
găleţile aliniate şi începu să se uşureze în ea. Jetul lui era 
puternic şi lucrul acesta îi făcea plăcere. Alături de el se 
uşurau alţi doi bărbaţi. Nu le dădu nici o atenţie şi nici ei 
lui. Îşi îndreptă alene jetul spre muştele sâcâitoare, 
omniprezente, fără să spere că va reuşi să înece vreuna. 
După ce termină, se duse în partea cealaltă şi se lăsă pe 
vine deasupra unei găuri libere în scândura lungă pe care 
şedeau la rând bărbaţi şi femei. Printre ei şi Sumomo. În 
mintea lui, Yoshi se socotea cu desăvârşire singur, în aceste 
momente ochii, urechile şi nările nu vedeau, nu auzeau şi 
nici nu simțeau prezenţa celorlalţi, exact aşa cum procedau 
şi aceştia. Desăvârşită concentrare interioară, totală 
absenţă faţă de cei din jur. Această capacitate de izolare era 
cultivată cu trudă şi suferinţă încă din cea mai fragedă 
pruncie: „Irebuie să te străduieşti în privinţa aceasta mult 
mai mult decât în orice alt domeniu, micuţule, trebuie, căci 
altfel viaţa îţi va fi imposibilă, i se spusese mereu, aşa cum 
se spunea şi celorlalţi copii. Aici unde locuim unii peste alţii, 
copii şi părinţi, şi bunici, şi servitori la un loc, în căsuțe mici, 
unde pereţii sunt de hârtie, intimitatea nu poate exista 
decât în mintea ta şi trebuie cultivată acolo ca o formă de 
politeţe esenţială faţă de ceilalţi. Numai în felul acesta poţi 
fi liniştit, numai în felul acesta poţi fi civilizat, numai în felul 
acesta poţi rămâne sănătos la minte”. 

Dădu cu mâna absent spre muşte. Odată, pe când era mic, 
se enervase şi încercase să strivească vreo două-trei muşte 
care îl agasau. Imediat primise o palmă peste faţă, obrajii 
începuseră să-i ardă nu atât de durere, cât de ruşine că îşi 
supărase mama şi o silise să-i administreze acea pedeapsă. 
„Îmi pare rău, fiule, spusese ea blând. Muştele sunt ca 
apusul şi răsăritul soarelui, inevitabile, însă pot deveni un 
chin, dacă le permiţi să devină un chin. Trebuie să înveţi să 
le ignori. În fiecare zi de acum înainte, atât cât va fi 
necesar, te rog să stai un timp aici şi să le laşi să meargă pe 


faţa şi pe mâinile tale fără să te mişti. Până când nu le mai 
simţi. Până când nu mai există. Muştele trebuie să devină 
inexistente - foloseşte-ţi voinţa, pentru asta ţi-a fost dată. 
Trebuie să devină inexistente pentru tine, căci altfel îţi 
distrugi armonia sufletului, sau, şi mai rău, distrugi armonia 
altora...” Acum, când şedea aici, simţea muştele nesuferite 
pe spate şi pe faţă. Nu-l deranjau. 

Termină repede, hârtia de orez era de bună calitate. 
Simţindu-se foarte bine şi uşurat, întinse mâinile către 
slujitorul care îi turnă să se spele. După ce se spălă pe 
mâini, luă apă din alt vas şi se clăti pe faţă, se cutremură, 
acceptă un prosop mic cu care se şterse apoi păşi înapoi pe 
verandă şi îngădui simţurilor să revină la realitate. În jurul 
lui, hanul începea să se trezească, cei câţiva bidivii erau 
hrăniţi şi înşeuaţi, bărbaţi, femei, copii, hamali, începuseră 
cu toţii să mănânce şi să stea de vorbă, sau plecau deja spre 
următoarea destinaţie a călătoriei lor, spre sau de la Kyoto. 
În spaţiul comun de la poarta de intrare, Abeh verifica 
oamenii şi echipamentul. Când îl văzu pe Yoshi, veni lângă 
el. Întrucât erau oameni prin apropiere, nu făcu nici o 
plecăciune, deşi îi veni foarte greu. Uniforma lui era 
îngrijită, el arăta vioi şi proaspăt. 

— Bună dimineaţa, spuse el, reuşind să înghită la timp 
cuvântul „sire”. Suntem gata de plecare, oricând doriţi. 

— După micul dejun. Aranjează un palanchin pentru 
doamna kKoiko. 

— Imediat. Cu cai sau hamali? 

— Cai. 

Yoshi se întoarse înapoi în camera sa şi îi spuse lui Koiko 
că în ziua aceea nu va călări. Seara vor vedea cât drum au 
parcurs şi va lua atunci o decizie. Sumomo va călări ca de 
obicei. La lăsarea serii străbătuseră doar două staţii. 

Satul Hamamatsu. 

Yoshi alese Hanul Cocorilor pentru a înnopta, nici cel mai 
bun, nici cel mai rău din satul Hamamatsu - o adunătură 
plăcută de case şi hanuri, de o parte şi de alta a drumului 


Tokaido, renumit pentru sake-ul său, în locul în care drumul 
cotea în jos, spre mare. După ce mâncase singur, ca de 
obicei, Yoshi se duse la Koiko - dacă mâncau împreună, ea 
nu mânca aproape nimic atunci, înfuleca ceva în grabă 
înainte, pentru ca la masă să se concentreze asupra 
nevoilor lui. În seara aceasta dorea să facă o partidă de go. 
Era un joc complex de strategie, se juca cu nişte fise şi 
semăna cu jocul de dame. Amândoi jucau foarte bine, dar 
Koiko era un adevărat talent în aşa măsură încât putea 
oricând să câştige sau să piardă, după cum îi era voia. Din 
această cauză jocul era de două ori mai greu pentru ea. 
Yoshi îi poruncise să nu piardă niciodată intenţionat, dar el 
personal nu ştia să piardă. Dacă fata câştiga într-o zi 
proastă, Yoshi se îmbufna imediat. Dacă Yoshi reuşea să 
câştige într-o zi care nu-i fusese prea norocoasă, tot necazul 
îi dispărea ca prin farmec. În seara aceea câştigă. La limită. 

— O sire, m-ai distrus, spuse ea. Şi eu care credeam că am 
câştigat! 

Se aflau în camera din interior, cu picioarele într-o mică 
adâncitură de sub masă în care se găsea un vas cu jăratec. 
Pe masă se afla o cuvertură groasă şi lungă care ajungea 
până jos ca să menţină căldura şi să-i ferească de curent. 

— Îţi este destul de cald? 

— Da, mulţumesc, Koiko. Ce-ţi mai fac durerile şi 
suferinţele? 

— O, n-am nici de unele, nici de altele. Maseuza a fost 
foarte bună astă-seară. Sumomo, ceai şi sake, te rog, strigă 
ea. 

În camera din faţă, Sumomo apucă sticla şi ceainicul de pe 
un alt vas cu jăratec, deschise peretele shoji şi le aduse 
înăuntru. Îi servi frumos pe amândoi şi Koiko dădu din cap 
mulţumită. 

— Ai învăţat ceremonia ceaiului, Sumomo? întrebă Yoshi. 

— Da, sire, spuse Sumomo, dar mi-e teamă că sunt lipsită 
de îndemânare. 


— Seniorul Yoshi este un maestru, spuse Koiko şi sorbi din 
ceai, bucuroasă pentru ea. 

O dureau fundul şi spatele de la hurducăturile 
palanchinelor din ziua aceea, o dureau coapsele de la 
călăritul din celelalte două zile de dinainte şi capul de 
efortul pe care trebuise să-l facă pentru a pierde când 
victoria era în mod evident a ei. Ascunse însă cu grijă toate 
acestea şi mai ales faptul că era deprimată din cauza 
încetinelii cu care înaintaseră în acea zi. E clar că lucrul 
acesta îl nemulţumise pe Yoshi. Dar, îşi spuse ea, amândoi 
ştim că un alt marş forţat nu este cu putinţă. El trebuie să 
plece singur şi eu am să-l urmez. O să fie bine, singură, fără 
el un timp. Goana asta mă sfârşeşte, oricât de frumoasă ar 
fi. Băură liniştiţi, apoi el spuse: 

— Mâine dimineaţă devreme am să pornesc cu treizeci de 
oameni şi îţi las ţie zece, sub comanda lui Abeh. Mă vei 
urma spre Yedo la pas. 

— Bineînţeles. Cu îngăduinţa ta, pot să vin cât mai curând? 

Yoshi zâmbi. 

— Asta mi-ar face plăcere, numai să nu soseşti cu trupul şi 
sufletul zdrobite, şi pline de dureri. 

— Chiar şi aşa, zâmbetul tău mă va vindeca imediat. Mai 
vrei un joc? 

— Da, dar nu go! 

Koiko râse. 

— Atunci trebuie să fac nişte pregătiri. 

Se ridică şi se duse în camera de afară, închizând uşa shoji 
în urma ei. O auzi vorbind cu Sumomo, dar nu-i dădu nici o 
atenţie, căci mintea lui era preocupată cu problemele din 
ziua ce urma, cu Yedo şi gai-jinii. Vocile lor se stinseră, 
femeile ieşiseră din încăpere. Yoshi îşi termină sake-ul 
delectându-se cu el, intră apoi în camera cea mai din fund, 
unde fuseseră pregătite paturile din saltele şi cuverturi 
călduroase, întinse peste tatami impecabile. Pe pereţi 
peisaje şi culori de iarnă. Îşi scoase yukata căptuşită, 
tremură şi se băgă sub plapumă. Când Koiko se întoarse, o 


auzi cum îşi mai făcea de lucru prin camera cealaltă, apoi se 
duce în camera de baie, unde se aflau vasele de noapte, în 
caz că ar fi fost nevoie de ele, căni cu apă de băut şi vase cu 
apă pentru spălat. 

— Am trimis-o pe Sumomo să doarmă în altă cameră în 
noaptea aceasta, îi strigă ea, şi l-am rugat pe Abeh să pună 
un paznic afară cu ordinul de a nu fi deranjat până în zori. 

— De ce ai făcut asta? 

Ea se întoarse înapoi, în cameră. 

— Este ultima noastră noapte pentru un timp - i-am spus 
că nu voi mai călători cu tine mâine - şi voiam să fii cu totul 
al meu. 

Îşi scoase cu eleganţă kimonoul şi se strecură lângă el. 
Deşi o văzuse goală de mai multe ori şi îi simţise atingerea 
de multe ori şi dormise cu ea de foarte multe ori, în noaptea 
aceea fusese mai minunat ca niciodată. 

În palatul din Kyoto, unul din spionii seniorului şambelan 
bătu la uşa dormitorului lui, îl trezi şi îi înmână un mesaj 
adus de un porumbel călător. 

— Tocmai a fost interceptat, stăpâne. 

Micul cilindru era adresat lui Saito, consilier şef Bakufu al 
palatului, şi purta sigiliul personal al lui tairo Nori Anjo. 
Seniorul şambelan ezită o clipă, apoi rupse sigiliul cu 
unghia lui frumos tăiată şi îngrijită. Anjo trimisese mesajul 
în zori: „Liderul gai-jin a respins cu insolenţă ordinul 
imperial de a părăsi Yokohama şi se pregătesc să ne 
invadeze. Redactează Ordinul de mobilizare generală 
pentru a fi semnat de împărat; ceea ce îi cer în mod oficial 
împăratului să facă pe dată prin documentul de faţă. Apoi 
trimite copii urgent la toţi daimyo, ia toate măsurile ca 
shogunul Nobusada să se întoarcă imediat la Yedo, pentru a 
se pune în fruntea forţelor noastre. Prinţesa Yazu poate să 
rămână, e chiar preferabil să stea la Kyoto. Seniorul Yoshi 
este invitat în mod oficial să se întoarcă imediat.” 

Seniorul şambelan reflectă o clipă şi decise, sigur pe sine, 
ca cererea lui către Saito să nu fie luată în seamă, 


împăratul va fi sfătuit să nu semneze ordinul de mobilizare. 
Puse la loc cu mare grijă mesajul şi îl sigilă cu sigiliul 
duplicat aflat în posesia lui. 

— Pune-l înapoi şi ai grijă să-i fie înmânat, spuse el şi, 
rămas singur, chicoti satisfăcut. 

Război! Perfect. Anjo fusese cea mai bună alegere pentru 
tairo. Se vor îneca cu toţii în propria lor urină, la un loc cu 
gai-jinii, cu Yoshi, cu toţii. 

Cu excepţia prinţesei. Ea va rămâne şi va deveni văduvă - 
cu cât mai curând, cu atât mai bine. 

SATUL HAMAMATSU. 

Luni, 10 decembrie. 

Sumomo se trezi cu mult înainte de revărsatul zorilor. 
Visase urât. Nu mai era pe 'Tokaido cu Koiko şi seniorul 
Yoshi, ci înapoi, la Kyoto, hăituită de soldaţii Bakufu, conduşi 
de Abeh, în capcana din casa conspirativă shishi aflată în 
flăcări; pretutindeni se auzeau ţipete, sângele ţâşnea din 
toate părţile, se auzeau împuşcături, se repezea în tunelul 
strâmt în urma lui Takeda şi a lui Katsumata, abia dacă 
reuşea să treacă prin deschizătură şi să se târască în urma 
lor, şoldurile li se frecau de marginile tunelului care se 
strângeau din ce în ce mai mult. Nu avea suficient aer ca să 
respire, totul era plin de praf. În faţă - picioarele lui Takeda, 
în timp ce se răsucea gâfâind, căci în spatele ei era altceva 
sau altcineva, apoi Takeda devenea Yoshi şi o lovea, oprind- 
o în loc şi dispărând apoi, iar în faţa ei nu mai era nimic, se 
afla într-un mormânt sub pământ. Când bătăile inimii i se 
liniştiseră şi putu să-şi concentreze privirea la lumina palidă 
a lămpii cu ulei, văzu că unul din paznici întins pe salteaua 
de alături o privea atent. Cu o noapte înainte o însoţise pe 
Koiko când stătuse de vorbă cu Abeh şi acesta îi spusese să 
doarmă în această cameră comună, unde era suficient 
spaţiu şi pentru ea, într-o margine - soluţie absolut 
satisfăcătoare. Camera era folosită de patru paznici, doi 
dormeau, alţi doi stăteau de veghe. Îşi făcuse culcuş acolo, 
dar nu-i fusese uşor să adoarmă, căci era foarte agitată. Îl 


auzise pe Yoshi spunându-i lui Koiko că nu vor călători mai 
departe împreună, apoi pe Koiko când îi spusese lui Abeh: 

— Seniorul Yoshi a hotărât ca de mâine eu şi oamenii mei 
să meargă mai încet. 

— Cum a poruncit să facem, doamnă? 

— A spus că doreşte să te lase pe dumneata cu zece 
oameni ca să mă însoţiţi la Yedo, îmi pare rău că îţi fac 
probleme. 

— Nu este nici o problemă, atâta timp cât seniorul este în 
siguranţă. 

În siguranţă şi inaccesibil, îşi zise Sumomo, disperată de 
această modificare a planurilor. Atât de multe se pot 
întâmpla până la Yedo. Apoi adormise. Şi visă. De regulă, nu 
visa. Ultimul lucru pe care îl spunea seara la culcare şi 
primul, dimineaţa, la sculare, era Namu Amida Butsu, 
numele lui Buddha Amida, era destul un zeu să ai la cine să 
te rogi. Noaptea dinainte uitase să-i invoce numele. Acum 
şopti încet cuvintele şi închise ochii. Într-o clipă fu înapoi, în 
cabana shishi. Fusese cea mai cumplită experienţă din viaţa 
ei, un atac prin surprindere, focuri de armă trase prin 
pereţi şi în aceeaşi clipă capul tânărului de lângă ea 
explodase, nu avusese nici măcar timp să ţipe. În schimb, 
ceilalţi ţipau, unii în ghearele morţii, alţii cuprinşi de 
panică, în timp ce ploaia de gloanţe se abătea asupra lor. 
Katsumata rămăsese paralizat o clipă, apoi organizase 
imediat apărarea, ordonând ca unii să iasă prin faţă şi alţii 
prin spate. Ambele echipe fuseseră însă respinse, ea nu ştia 
unde să se ascundă, socotea că totul este pierdut, izbucnise 
şi focul, se auzeau tot mai multe ţipete şi curgea tot mai 
mult sânge peste tot, era sfârşitul: Namu Amida Butsu, 
Namu Amida Butsu. Apoi nişte mâini puternice o apucaseră 
şi o azvârliseră în jos, în gaura aceea, prin tunel în urma lui 
Takeda care, urlând fără şir, îmbrâncise în lături un 
luptător, la fel şi Katsumata. Apoi salvatorul ei fusese 
omorât la rândul lui, izbucnise o luptă care blocase tunelul, 
ceilalţi nu mai putuseră să se salveze pe acolo, era prea 


târziu. Reuşiseră cumva să străbată întunericul acela plin 
de groază, să iasă din nou la aer curat. Alergară împinşi de 
panică, plămânii le ardeau, conduşi de Katsumata pe un 
drum întortocheat până la ultimul liman - uşa din spate a lui 
Iwakura. '[inuseră imediat un consiliu de război cu 
luptătorii shishi de acolo. 

— Propun să ne împrăştiem pentru un timp, spusese 
Katsumata. Ne vom regrupa şi ne vom reîntâlni, la 
primăvară, în luna a treia sau a patra. La primăvară vom 
porni o nouă ofensivă. 

— De ce să aşteptăm? întrebase cineva. 

— Pentru că suntem trădaţi, pentru că este un spion 
printre noi sau printre patronii noştri. Suntem trădaţi. 
Trebuie să ne salvăm atâţia câţi am rămas şi să ne 
împrăştiem. 

Şi aşa făcuseră. 

— Sumomo, tu ai să te duci la Koiko... 

Ea era cumplit de înspăimântată, inima îi bătea plină de 
spaimă, lacrimile îi şiroiau pe obraz. 

— O să treacă, Sumomo, îi spusese Katsumata. 

Şi din nou avusese dreptate. Îi dăduse o licoare care o 
făcuse să doarmă şi o liniştise. În momentul în care 
ajunsese la Koiko, era iar cea de dinainte şi totuşi 
schimbată. 

— Dacă simţi că îţi revine frica, ia o sorbitură din licoare, îi 
spusese el. Într-o săptămână sau două vei fi din nou teafără 
şi nevătămată. Ţine minte, sonno-joi are nevoie de tine 
teafără şi nevâtămată... 

Acum ieşi din coşmar, leoarcă de sudoare, se simţi din nou 
cuprinsă de teamă. Era încă întuneric. Întinse degetele 
după bocceaua de la capul ei în care ţinea sticluţa. Dar 
bocceaua nu era la locul ei: n-o luase cu ea când schimbase 
camera. Nu contează, îşi spuse ea, n-am nevoie, mă descurc 
şi fără licoare. Îşi repetă lucrul acesta de mai multe ori, 
zvârcolindu-se în aşternuturile acum ude de transpiraţie. 
Observă atunci că paznicul acela o privea în continuare. 


— Ai visat urât, neh? şopti el cu o voce blândă. 

Ea încuviinţă din cap în tăcere. 

— Pot să te fac să visezi frumos, spuse el, dându-şi pătura 
la o parte, cu un gest de invitaţie. 

Ea clătină din cap. Bărbatul ridică din umeri, se întoarse 
pe cealaltă parte şi uită de ea, considerând-o proastă - să 
refuze o asemenea plăcere! Fără să se simtă jignită, 
Sumomo se întoarse şi ea cu spatele spre el, oarecum 
amuzată. Duse mâna la cuțitul din obi, care îi dădu liniştea 
de care avea nevoie. Un ultim Namu Amida Butsu. Închise 
ochii şi dormi fără vise. 

Koiko se trezise deja, deşi încă nu se luminase de ziuă. 
Yoshi dormea împăcat alături de ea. Era plăcut să stea 
întinsă acolo, să moţăie, ştiind că nu va mai trebuie să 
îndure încă o zi de chin în palanchinul care o arunca dintr-o 
parte în alta din cauza unei grabe fără noimă. Era împăcată 
şi pentru că avusese parte de o noapte liniştită. Yoshi 
dormea adânc. Din când în când scăpa câte un sforăit, dar 
nu 0 deranja. „Antrenaţi-vă urechile, doamnelor, le spunea 
mereu curtezana bătrână şi fără dinţi tuturor maiko de la 
şcoală. Veţi lucra aproape toată viaţa mai ales cu bărbaţi 
bătrâni. Toţi bărbaţii sforăie, dar bărbaţii bătrâni sforăie cel 
mai cumplit, tot ei însă sunt şi cei care plătesc cel mai bine. 
Tinerii vă iau numai floarea, dar, oricum, şi ei sforăie”. 
Dintre toţi bărbaţii cu care dormise, Yoshi era cel mai 
liniştit în somn. Când era treaz era cel mai dificil. Să-i 
ghiceşti dorinţele. Să i le satisfaci. Fizic el era puternic şi 
priceput, în aşa fel încât oricât de mult fusese învățată şi 
dăscălită să nu se lase păcălită şi să dorească să se bucure 
de actul sexual, el o atrăgea cu atâta iscusinţă încât 
aproape în fiecare seară ajungea şi ea la apogeul plăcerii. 
Katsumata fusese mai mult decât un vrăjitor. Îi stârnise 
imaginaţia şi gândirea, stimulând-o mai mult decât şi-ar fi 
putut închipui. Era încântat ori de câte ori ea reuşea să-şi 
însuşească o deprindere nouă, cum ar fi aceea de a-şi 
antrena auzul pentru a sesiza cuvintele spuse în şoaptă. 


— Acestea sunt cu adevărat cunoştinţele de aur, părţile 
cele mai importante ale cunoaşterii, care prind semnele 
pericolului, ale siguranţei, care află ce este în tainiţele 
inimii. Ţine minte, noi toţi, bărbaţi şi femei, avem trei inimi, 
una pentru toată lumea, una pentru familie şi una pentru 
noi înşine. Sunt unii care au şase inimi. Yoshi este unul din 
aceştia. El este scopul tău, să găseşti inima în care poţi 
pătrunde ca o sabie. 

Chicoti când îşi aminti că spusese că seniorul Yoshi e atât 
de departe, nu va putea ajunge niciodată la el, dar 
Katsumata zâmbise cu zâmbetul acela al lui şi îi spusese să 
aibă răbdare. 

— Ai destul timp. Ai abia optsprezece ani, nu prea mai am 
ce să te învăţ. Trebuie să începi să creşti. Ca orice elev 
sârguincios, respectă cea mai importantă lege a tuturor 
învăţăceilor: răsplăteşte-l pe dascălul tău făcându-ţi o 
datorie din a-l întrece! Ai răbdare, Koiko, la timpul potrivit, 
mama-san şi cu mine vom face în aşa fel încât seniorul Yoshi 
să afle de existenţa ta. 

Şi aşa se şi întâmplase. După un an. Prima invitaţie de a 
merge la castel fusese cu şase luni şi cinci zile în urmă. Îi 
bătea inima de teamă să nu dea greş, dar nu chiar foarte 
tare. Era bine pregătită şi-şi făcuse datoria faţă de 
îndrumătorul ei. Dar îl îndrum eu oare destul de bine pe 
Yoshi? Ştiu că îi plac şi se simte bine în compania mea şi 
apreciază mintea mea. Dar încotro să-l îndrum? Katsumata 
nu mi-a spus niciodată, mi-a spus numai că asta o să înţeleg 
eu mai târziu. 

— Sonno-joi va fi încununarea. Leagă-l cât mai bine pe 
seniorul Yoshi de tine. Ajută-l să se schimbe. Treptat îl vei 
ajuta să încline tot mai mult spre partea noastră. Nu uita 
niciodată, el nu ne este duşman, dimpotrivă, este vital 
pentru noi, el va fi în fruntea noului Bakufu de samurai loiali 
ca tairo - căci în curând nu va fi nevoie de nici un fel de 
shogun sau shogunat - cu noul nostru Consiliu Permanent 
al samurailor care să-l ajute... 


Mă întreb cum vor arăta aceste timpuri noi, oare am să 
apuc să le văd şi eu? se gândea ea stând întinsă comod. Şi 
acum Sumomo?! Nu fusese nevoie s-o trimită în altă cameră 
- ca şi cum ar fi avut vreo importanţă dacă era în camera 
vecină, sau aici, oricum n-ar fi ascultat strigătele şi 
gângurelile lor. Dar nu acesta fusese motivul. Când Yoshi îi 
spusese lui Koiko că nu vor mai veni cu el, i se păruse că 
auzise un foşnet în camera alăturată, ca şi când Sumomo s- 
ar fi tras mai aproape ca să asculte ce vorbeau, o uimitoare 
încălcare a intimităţii şi dovadă de proastă educaţie. Numai 
un bădăran face una ca asta, îşi spusese ea. Sau un spion. 
Ah! Oare Katsumata a pus la cale un joc în interiorul jocului, 
folosindu-se de mine ca să-şi plaseze aici un spion care să 
ne urmărească pe mine şi pe 'Iora-chan? O să mă ocup de 
ea mâine, deocamdată însă să doarmă în altă parte. După 
ce aranjase treaba aceasta spunându-i lui Sumomo numai 
că seniorul Yoshi preferă să fie singur, se întoarse repede şi 
căutase în bocceaua lui Sumomo, fără să ştie de ce, fiind 
totuşi convinsă că fata a încercat să-i spioneze. Nu găsise 
nimic neobişnuit acolo. Câteva lucruri de îmbrăcăminte, o 
sticluţă cu un fel de licoare şi atât. Kimonoul de zi împăturit 
cu grijă era obişnuit şi nu-i dădu prea multă atenţie. 
Uşurată, legase la loc bocceaua. Dar sticluţa? ... Oare nu 
era vreo otravă? Înainte de a se întoarce la Yoshi se 
hotărâse să verifice dacă este sau nu: chiar Sumomo va bea 
din ea. Nu e niciodată rău să fii pregătit pentru un eventual 
pericol. 

— Pe Utani l-a ucis neglijenţa, îi spusese Yoshi. Nu a avut 
paznici de nădejde. 

Îmi pare rău, ceea ce l-a ucis pe Utani a fost ştirea cu 
privire la tainica întâlnire amoroasă şoptită fetei mele de la 
cazarma samurailor şi pe care eu am lăsat-o s-o transmită 
mai departe, lui Meikin, care i-a spus lui Hiraga. Mă întreb, 
oare ce-o fi cu Hiraga? În calitatea de client, căci mi-a fost 
de două ori client pe când aveam şaisprezece ani, nu era 


nici mai bun nici mai rău decât toţi ceilalţi clienţi fără chip, 
dar ca shishi era cel mai bun. Curios... 

Yoshi mormăi prin somn, dar nu se trezi. Mâna ei îl atinse 
blând, atrasă de căldura lui. Dormi, dragul meu, îmi eşti mai 
drag decât îndrăznesc să recunosc chiar şi faţă de mine 
însămi, îşi zise ea, apoi continuă să se gândească la trecut. 
E curios că nu-mi aduc aminte decât de două chipuri din 
vremea aceea: Katsumata şi Hiraga. E ciudat că mi-a fost 
dat să fiu doamna seniorului Yoshi pentru un timp. Ce 
norocoasă sunt. Un an, poate doi, nu mai mult de trei şi 
după aceea am să mă mărit. Iora-chan îmi va alege un 
bărbat. Oricine va fi, va fi samurai. Eeee, oare câţi copii o să 
am? Bătrâna ghicitoare mi-a spus trei fii şi două fiice, iar 
călugărul chinez doi fii şi două fiice. Zâmbi. O, voi fi atât de 
înţeleaptă şi voi conduce atât de bine gospodăria soţului 
meu şi voi fi aşa de bună cu fiii mei şi atât de severă cu 
fiicele, dar, oricum, nu-i nimic, se vor mărita foarte bine. 

Se trezi cu câteva secunde înaintea lui Yoshi. Acesta se 
ridică imediat în capul oaselor. Acum dormea, în clipa 
următoare era treaz de-a binelea, gata pentru o nouă zi. Îi 
ţinu yukata matlasată să se îmbrace, îşi strânse kimonoul în 
jurul trupului, deschise uşa shoji, apoi cealaltă, îngenunche 
şi îl ajută să-şi pună papucii de paie. Paznicul se prosternă 
imediat şi aruncă din nou o privire de jur-împrejur, în timp 
ce Yoshi se îndrepta spre curte. Sumomo stătea 
îngenuncheată lângă uşă, aşteptând. Lângă ea era o 
slujnică cu un vas cu jăratec, cu ceai fierbinte şi câteva tăvi 
pentru micul dejun. 

— Bună dimineaţa, stăpână. Este răcoare în dimineaţa 
asta. Pot să vă dau un ceai? 

— Da, da, te rog, Sumomo, cât mai repede. Închide uşa, e 
răcoare - Koiko se grăbi spre camerele interioare. Vom 
pleca mai spre amiază, putem să ne schimbăm atunci în 
hainele de călătorie. 

— Da, stăpână. 


Sumomo rămase în picioare în uşa celeilalte camere, 
încercând să-şi învingă tulburarea. Observase imediat că 
bocceaua îi fusese mutată din loc, căci nodul nu mai era 
exact aşa cum îl făcuse ea. Kimonoul ei de zi era împăturit 
la loc, dar şi acela fusese mutat din loc. Abia ţinându-şi 
răsuflarea, aşteptă până plecă slujnica, apoi despături 
kimonoul. Când degetele îi atinseră cele trei shuriken 
ascunse în buzunarul secret al mânecii, inima începu să-i 
bată din nou. Dar stai, îşi zise ea în timp ce sângele îi 
năvălea în cap, numai pentru că sunt la locul lor, asta nu 
înseamnă că nu le-a descoperit nimeni. Nu intra în panică! 
Gândeşte-te! Cine să fi scotocit prin legăturica mea de aici 
şi de ce? Un hoţ? Nici vorbă! Abeh? Un paznic? Koiko? 
Yoshi? Dacă ar fi unul din ei, în mod logic ar trebuie să fiu 
deja moartă sau cel puţin legată burduf şi să răspund la 
întrebări... 

— Sumomo, e gata ceaiul...? 

— Da, da, stăpână, vin... 

Repede, pentru că era şi frig, îşi trase kimonoul peste 
yukata de noapte - se spălase deja şi-şi curăţase dinţii, îşi 
aranjase şi părul. Îşi legă obi-ul şi-şi mută cuțitul şi în tot 
acest timp mintea îi lucra cu înfrigurare: Să fi fost unul 
dintre ei? Poate că cel care umblase în lucruri nu fusese 
destul de atent. Poate că nu le-a găsit, din moment ce nu se 
aştepta să dea peste aşa ceva. Poate că nu avea experienţă 
şi nu ştia ce sunt. Koiko? Dar de ce să scotocească prin 
lucrurile mele? Bineînţeles că lucrul acesta îl făcuseră 
celelalte slujnice, când venise pentru prima oară la Koiko, 
dar atunci armele shuriken erau asupra ei. În timp ce 
mintea îi gonea nebuneşte, puse orezul la încălzit, făcu ceai 
şi duse o ceaşcă în dormitor, unde Koiko tocmai îşi termina 
toaleta, spălându-se cu apa din găleţile cu apă fierbinte, 
parfumată cu extracte de flori. Apa fusese adusă în zori 
printr-o uşiţă cu o trapă, astfel ca nici o picătură să nu cadă 
pe tatami şi oaspeţii să nu fie deranjaţi. Oalele de noapte 
fuseseră scoase în acelaşi mod. 


— Am să-mi pun kimonoul maro cu crapi, spuse Koiko, 
sorbind recunoscătoare ceaiul, în timp ce pielea i se 
învineţise de frig, deşi se străduia să se convingă că nu-i 
este frig. Şi obi-ul auriu, spuse ea. 

Sumomo se grăbi să-i aducă lucrurile, cu inima încă 
bătându-i nebuneşte şi începu s-o ajute la îmbrăcat. După 
ce obi-ul îi fu legat cum îi plăcea ei, Koiko îngenunche pe 
una din saltelele înalte, iar Sumomo îngenunche şi ea în 
spatele ei ca să-i pieptene părul lung până la brâu. 

— E bine, Sumomo, ai învăţat. Dar, te rog, piaptănă-mă cu 
gesturi mai blânde. 

Afară, vânzoleala hanului care se trezea deveni tot mai 
zgomotoasă. Slujnice şi soldaţi, alţi călători care strigau 
unul la altul. Vocea lui Abeh, apoi cea a lui Yoshi. Cele două 
femei ascultau, dar nu puteau distinge cuvintele. Vocile se 
pierdură. 

— Încă de douăzeci de ori dai cu peria şi apoi am să 
mănânc şi am să mai beau încă o ceaşcă de ceai. Ţi-e 
foame? 

— Nu, stăpână, mulţumesc, am mâncat deja. 

— N-ai dormit bine? întrebă Koiko, observând că era cam 
nervoasă. 

— Nu, doamnă Koiko. Îmi pare rău că trebuie să vă 
plictisesc cu problemele mele, dar uneori nu pot dormi şi 
atunci, când adorm, visez urât, spuse Sumomo nevinovată, 
cu mintea aiurea, distrată. Doctorul mi-a dat un 
medicament ca să mă liniştească, dar am uitat să-l iau cu 
mine aseară când am schimbat camera. 

— Ah, da? Koiko îşi ascunse uşurarea. Poate ar trebui să-l 
iei acum. 

— O, nu am nevoie de el acum... 

— Te rog, insist. Vreau să fii liniştită. 

Ascultătoare şi recunoscătoare, Sumomo luă sticluţa. Nu 
umblase nimeni la ea. Luă o înghiţitură şi puse apoi dopul la 
loc. Căldura interioară i se răspândi aproape imediat în tot 
corpul. 


— Mulţumesc, stăpână, spuse ea şi continuă cu periatul. 

După supa caldă de orez, câteva felii de ţipar prăjit rece 
cu sos dulce-amărui şi prăjituri de orez, Koiko spuse: 

— Te rog să stai jos, Sumomo, şi să-ţi torni puţin ceai. 

— Mulţumesc, stăpână. 

— Seniorul Yoshi a hotărât ca eu să nu-i mai însoțesc, ci să- 
l urmez mai târziu într-un palanchin şi să mergem mai 
comod. 

— Am auzit asta şi de la unii din paznici, în timp ce vă 
aşteptam. Totul va fi gata oricând veţi dori să porniţi. 

— Bine - acum, după ce aflase adevărul în legătură cu 
sticluţa, Koiko era mult mai uşurată, însă nu-şi schimbase 
hotărârea de a fi prudentă, căci îşi făcuse deja datoria faţă 
de Katsumata. Acum eşti în siguranţă, destul de departe de 
Kyoto, spuse ea blând şi Sumomo simţi cum i se strânge 
inima, dacă nu ar fi luat picătura aceea de licoare ar fi 
intrat acum imediat în panică. Este timpul să ne despărţim, 
Sumomo. Astăzi. Ai bani? 

— Nu, stăpână, spuse Sumomo, vrând să pară indiferentă, 
dar nu s-ar putea... 

— Nu trebuie să-ţi faci griji, îţi dau eu, spuse Koiko 
zâmbind şi înțelegând greşit tulburarea ei, apoi continuă 
ferm: Hârtiile tale sunt în ordine? 

— Da, dar n-aş putea să mai ră... 

— Este mai bine pentru amândouă. Am luat în considerare 
toate posibilităţile. Este mai bine să călătoresc singură. Tu 
poţi să rămâi aici sau să te întorci acasă, în Satsuma - şi eu 
aşa te-aş sfătui - sau să te duci la Yedo, cum doreşti. 

— Dar, vă rog, nu pot să rămân cu dumneavoastră? 

— Este mai înţelept pentru tine acum să-ţi urmezi propria 
cale - cred că îţi dai seama că a fost o favoare cu totul 
deosebită pe care i-am făcut-o tutorelui tău atunci când te- 
am primit la mine. Acum eşti în siguranţă, spuse ea blând. 

— Dar..., dar ce veţi face, nu aveţi nici o slujnică. Vreau să 
vă slujesc şi... 


— Da, te-ai descurcat foarte bine, dar pot să angajez pe 
cineva. Te rog nu-ţi face griji din pricina asta. Acuma ai să 
te duci înapoi la Kyoto? 

Întrucât Sumomo nu răspunse, ci rămăsese cu privirea 
pierdută în gol, Koiko întrebă blând: 

— Ce ţi-a spus tutorele tău, unde trebuie să te duci după 
ce te desparţi de mine? 

— N-a..., n-a spus nimic. 

Koiko ridică din sprâncene. 

— Dar cu siguranţă că ai un plan. 

— O, da, stăpână, spuse Sumomo, revenindu-şi şi turnând 
mai departe. Mi-a spus să stau cu dumneavoastră până la 
Yedo. Atunci, dacă aşa veţi dori, ar trebui să plec. 

— Şi unde să te duci? 

— La..., la Oda-sama. 

— Da, bineînţeles, dar unde anume în Yedo? întrebă ea 
mirată. 

— Nu ştiu sigur. Pot să vă mai torn puţin... 

— Nu ştii, Sumomo? Koiko era din ce în ce mai mirată. 
Cunoşti vreo altă familie unde să te duci dacă nu-l găseşti? 

— Da, păi, da, este un han, acolo or să ştie unde este, sau o 
să am un mesaj de le el, dar vă jur că n-am să vă fiu o 
povară în timpul călătoriei, câtuşi de puţin, am învăţat atât 
de multe de la dumneavoastră... 

Cu cât asculta mai mult insistenţele fetei - inutile, îşi 
spunea ea, din moment ce e clar că hotărârea mea e luată - 
cu atât îi plăcea mai puţin ceea ce auzea, agitația lui 
Sumomo, felul în care vorbea şi în care îşi ţinea ochii plecaţi 
în jos - nu-i mai asculta argumentele şi folosi răgazul pentru 
a-şi aduna propriile gânduri: acestea erau tot mai rău- 
prevestitoare. 

— Tutorele tău va fi şi el în Yedo? 

— Nu ştiu, îmi pare rău. Vă rog, lăsaţi-mă să vă mai torn 
puţin ce... 

— Dar acest Oda-sama... face parte din garnizoana din 
Satsuma? 


— Nu, spuse Sumomo şi se blestemă imediat în gând, căci 
ar fi trebuit să spună: nu ştiu. Satsuma... 

— Atunci ce face în Yedo? 

— Nu ştiu, stăpână, spuse Sumomo, pierdută, căci mintea 
nu-i mergea destul de repede şi era din ce în ce mai 
disperată. Nu l-am mai văzut de aproape un an, adică... mi 
s-a spus că este la Yedo. 

Ochii lui Koiko o sfredeleau necruţător. Vocea îi deveni 
aspră: 

— Tutorele tău mi-a spus că este shishi şi... - vocea i se 
frânse în momentul în care pronunţă acest cuvânt, căci 
înţelesese brusc ce enormitate făcuse, ce risc îşi asumase 
acceptând-o pe această fată în preajma ei. Luptătorii shishi 
cred că seniorul Yoshi este duşmanul lor cel mai înverşunat, 
gemu ea, şi dacă este duşmanul... 

— Nu, doamnă, nu este, nu el, numai shogunatul, 
administraţia Bakufu, aceştia sunt duşmani, el este 
deasupra lor, nu este duşman, spuse Sumomo înfierbântată, 
fiindu-i uşor acuma să mintă, apoi adăugă înainte să-şi dea 
seama ce spune, Katsum..., tutorele meu aşa ne-a spus 
tuturor. 

— Tuturor? Koiko se făcu albă ca varul la faţă. Namu 
Amida Butsu! Şi tu eşti dintre acoliţii lui! 

— Katsumata îi spusese că avea câteva fete alese cu grijă 
pe care le antrenase şi le instruise în cadrul grupei lui de 
luptători. Te-a antrenat şi pe tine? 

— Eu nu sunt decât o umilă slujitoare devotată 
împăratului, doamnă, spuse Sumomo, străduindu-se să-şi 
păstreze controlul şi să arboreze o mutră nevinovată. 

Koiko se uită de jur-imprejur, nevenindu-i să creadă, 
realizând că lumea strălucitoare în care trăise până atunci 
se prăbuşea în fărâme. 

— Faci parte dintre ei! 

Sumomo privea încremenită la ea, neştiind cum să iasă din 
prăpastia care se deschisese între ele. 


— Stăpână, haideţi să judecăm în linişte. Eu, eu nu 
reprezint nici o ameninţare pentru dumneavoastră, nici 
dumneavoastră pentru mine, haideţi să lăsăm lucrurile aşa. 
Jur să vă apăr şi vă voi apăra, pe dumneavoastră şi pe 
seniorul Yoshi dacă va fi nevoie. Lăsaţi-mă să merg cu 
dumneavoastră. Jur că am să vă părăsesc în momentul în 
care ajungem la Yedo. Vă rog! şi din ochi o implora pe Koiko 
s-o îngăduie. Nu veţi regreta niciodată bunătatea 
dumneavoastră. Vă rog. Tutorele meu v-a cerut o favoare 
de o viaţă. Vă rog, am să vă slujesc. 

Koiko abia dacă mai auzea ce spunea fata. Se uita la ea aşa 
cum se uită un şoarece la o cobră veninoasă, neavând alt 
gând în minte decât cum să scape, cum să facă în aşa fel 
încât totul să nu fie decât un vis. Oare e vis? Adună-ţi 
minţile, e viaţa ta în joc, mai mult decât viaţa ta, trebuie să- 
ți aduni forţele, fă-ţi curaj. 

— Dă-mi cuțitul. 

Sumomo nu ezită. Duse mâna la obi şi îi dădu cuțitul cu 
teacă cu tot. Koiko îl apucă de parcă ar fi fost încins. 
Negştiind ce să facă cu el, căci nu mânuise niciodată aşa 
ceva şi nici nu avusese nevoie - în Lumina Plutitoare armele 
de orice fel erau strict interzise. Koiko şi-l puse în propriul 
obi. 

— Ce vrei de la noi? De ce eşti aici? - vocea ei abia se 
auzea. 

— Numai să merg cu dumneavoastră, doamnă, spuse 
Sumomo ca şi când s-ar fi adresat unui copil, fără să-şi dea 
seama că şi faţa ei era albă ca varul. Numai să călătoresc cu 
dumneavoastră, nu am nici un alt motiv. 

— Ai fost şi tu printre asasinii care l-au atacat pe shogunul 
Nobusada? 

— Bineînţeles că nu, eu sunt numai o loialistă, o prie... 

— Dar tu ai fost aceea care i-ai informat că stăpânul meu 
urma să iasă din cazarmă ca să se întâlnească cu Ogama, tu 
ai fost aceea! 


— Nu, doamnă, jur că nu. V-am spus că nu este duşmanul 
nostru, acela a fost un nebun de capul lui, nu era dintre noi, 
v-am spus... 

— Trebuie să pleci, trebuie, spuse Koiko cu voce abia 
auzită. le rog să pleci. Acum. Repede. 

— Nu aveţi de ce să fiţi îngrijorată, nu vă fie teamă. 

— O, dar sunt foarte îngrijorată, sunt îngrozită că cineva 
ar putea... ar putea să te denunțe... Yoshi ar... 

Cuvintele rămaseră suspendate în aer. Privirile li se 
încrucişară, Sumomo încercând să-şi impună din ochi 
voinţa, Koiko neajutorată, cutremurându-se sub puterea lor. 
Amândouă păreau mai bătrâne. Koiko sfâşiată la gândul că 
fusese atât de naivă şi că idolul ei se folosise în mod atât de 
josnic de ea, Sumomo furioasă că fusese atât de proastă şi 
nu acceptase din primul moment în care târfa asta 
băgăreaţă îi spusese să plece. Sunt o proastă, o proastă. 
Amândouă îşi spuneau la fel. 

— Voi face aşa cum spuneţi, murmură Sumomo. Voi pleca 
chiar dacă... 

Uşa shoji se dădu în lături. Yoshi intră repede în cameră, 
îndreptându-se spre odaia din fund. Amândouă se 
cutremurară. Imediat, făcură o plecăciune. Yoshi se opri 
brusc, la mijlocul drumului, simţurile în alertă, adulmecând 
primejdia. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă el tăios. 

Observase teamă în privirile lor în clipa în care se 
prosternaseră. 

— Ni... nimic, sire, spuse Koiko, încercând să se 
stăpânească, în timp ce Sumomo se repezise să aducă ceai 
proaspăt. Doreşti ceai, poate vrei să iei micul dejun? 

Privirea lui trecea de la una la alta. 

— Am întrebat: Ce s-a întâmplat? spuse el rar, fiecare 
cuvânt era ca un pumnal de gheaţă. 

Sumomo îngenunche umilă: 

— Eram... eram atât de triste că nu mai mergeam cu 
dumneavoastră, sire, atâta tot, de aceea doamna Koiko era 


atât de tristă. Pot să vă servesc ceaiul, stăpâne? 

Liniştea deveni apăsătoare. Yoshi, cu pumnii strânşi 
proptiţi în şold, întunecat la faţă, cu picioarele goale înfipte 
în podea: 

— Koiko! tună el. Spune-mi imediat ce s-a întâmplat! 

Gura lui Koiko începu să se mişte, dar cuvintele nu voiau 
să iasă. Inima lui Sumomo se opri o clipă, apoi începu să-i 
zvâcnească în urechi, când Koiko se ridică anevoie în 
picioare, cu lacrimile şiroind şi începu să vorbească 
poticnindu-se: 

— Ştii, Tora-chan, ea... e adevărat, dar ea nu e chiar ce... 

În aceeaşi secundă Sumomo fu în picioare, mâna dreaptă 
zvâcni şi scoase din mânecă un shuriken. Yoshi scrâşni din 
dinţi la vederea lui. Fata dădu braţul pe spate, pregătindu- 
se să arunce. Yoshi era neînarmat, săbiile lui erau în camera 
din fund. Se aplecă imediat spre stânga, sperând că o va 
păcăli, pregătindu-se să se arunce asupra ei cu ochii ţintă la 
mâna ei. Netulburată, Sumomo ţinti spre pieptul lui şi 
aruncă cu toată forţa. Discul de oţel cu dinţi, zbârnâi prin 
cameră. Yoshi se încordă disperat şi sări într-o parte. Unul 
din colții armei îi agăţă marginea kimonoului, sfâşie 
materialul, fără să-i atingă pielea, străpunse peretele shoji 
şi se înfipse zbârnâind în unul din stâlpii camerei din fund, 
în timp ce Yoshi, dezechilibrat de forţa saltului se izbi de un 
perete şi căzu jos. 

Pentru o clipă, timpul păru ca într-un vis unde totul se 
desfăşoară încet. Sumomo începu să caute următorul 
shuriken în mânecă. Nu-l mai vedea decât pe marele ei 
duşman, care zăcea neputincios şi pe târfa lui 
înspăimântată, un adevărat monument al fricii, tocmai ea 
care stârnise în mod inutil acest sfârşit. Sumomo nu simţea 
nici un fel de teamă, ci numai exaltare, sigură că acesta era 
apogeul vieţii ei, momentul pentru care fusese născută şi 
antrenată toată viaţa şi că acum, eroină a mişcării shishi, va 
învinge şi, murind, va intra în legendă pentru totdeauna... 


Koiko, rămăsese paralizată de frică, îngrozită la gândul că 
învățătorul ei cel asemenea zeilor, gurul ei o trădase şi nu-i 
spusese decât minciuni, că fata aceasta era şi ea o 
mincinoasă şi o trădătoare şi că din cauza lor se produsese 
această conspirație monstruoasă: stăpânul ei va muri şi, 
chiar dacă nu va muri, ea tot era pierdută şi va muri, fie de 
mâna lui, fie de cea a unuia din paznici, totul era pierdut în 
viaţa aceasta, nu se va mai mărita cu nici un samurai, nu va 
mai avea nici un fel de fii în viaţa aceasta şi mai bine s-o 
încheie cât mai repede cu propria mână şi atunci îşi aminti 
de cuțitul lui Sumomo. 

Yoshi, ghemuindu-se pe podea, încercând să ghicească 
următoarea lovitură şi strângându-şi picioarele sub el, gata 
să atace ca să-şi apere viaţa sau să moară, dar totul dura 
atât de mult şi se blestema în gând că încălzise o viperă la 
sân, apoi ochii lui o zăriră pe Sumomo pregătindu-se să 
arunce al doilea shuriken - oare câte mai are? - cu buzele 
rânjite, lăsând să i se vadă dinţii foarte albi. Clipa de 
încremenire luă sfârşit. 

Sumomo şovăi o clipă, savurându-şi victoria, dar momentul 
fu hotărâtor, o zări pe Koiko care ieşise din încremenire şi 
acum ţinea cuțitul în mână. Instinctiv îşi schimbă ţinta, se 
opri, ezită, ochi din nou spre Yoshi, îşi făcu vânt să arunce, 
dar în acea clipă Koiko, se repezi spre ea, se împiedică de 
tiv şi se prăbugşi spre ea. Shurikenul se învârti prin aer şi se 
înfipse în pieptul lui Koiko. Ţipă! îi dădu astfel timp lui Yoshi 
să se repeadă la Sumomo. O apucă de o gleznă şi o trânti la 
pământ, cu degetele de oţel şi repezindu-se la gâtul ei. Dar 
Sumomo era mai agilă ca un ţipar, se răsuci, bine antrenată 
în artele marţiale şi mâna i se întinse după ultimul shuriken. 
Înainte să-l poată apuca, el o prinse de kimono, îi smulse o 
bucată de mânecă, oprindu-se o clipă. Ea se eliberă din nou 
şi în secunda următoare era în picioare. Dar acum era şi el 
în picioare. Imediat, Sumomo scoase un țipăt ascuţit de 
luptă, să-i îngheţe duşmanului sângele în vine, ridică mâna 
deasupra capului şi aruncă din nou! Yoshi rămăsese 


încremenit, socotindu-se mort! Dar mâna ei fusese goală, se 
făcuse doar că aruncă, deoarece ultimul shuriken se 
încurcase în bucata de mânecă sfâşiată. În timp ce se 
străduia să o scoată, peretele shoji din spatele ei se dădu în 
lături şi apăru un paznic. 

— Repede, strigă Sumomo, arătând cu mâna spre Koiko, 
ce zăcea gemând pe jos, distrăgându-i astfel atenţia. 

Când acesta făcu un pas înainte, Sumomo îi smulse sabia 
din teacă, o ridică, lovi, doborându-l şi din aceeaşi mişcare 
se întoarse spre Yoshi. Dar acesta sărise peste trupul chircit 
al lui Koiko care gemea şi se repezise prin peretele shoji în 
camera cealaltă, după săbii, cu Sumomo pe urma lui. Sabia 
ieşi şuierând din teacă, Yoshi se răsuci, pară prima lovitură 
violentă, se suci pe un picior în spaţiul acela îngust. 
Sumomo atacă din nou, fără teamă şi lovitura îi fu din nou 
parată, în timp ce Yoshi îi încerca puterile şi priceperea, şi 
ea la fel. Un alt schimb de lovituri, fata se dovedi la fel de 
iute în mânuirea sabiei. Atacă Yoshi, dar ea pară, apoi se 
desprinseră şi se urmăriră în cerc, Sumomo se trase înapoi 
ca să câştige spaţiu, trecu printr-un perete shoji, el pe 
urmele ei, se înfruntară, dându-şi ocol, să găsească un 
punct vulnerabil. De afară se auzeau ţipete. Gărzile dădură 
buzna alergând, dar samuraiul rănit le bloca drumul. Ştiind 
că nu mai avea mult timp, Sumomo atacă acum cu şi mai 
multă înverşunare, apoi se răsuci cu spatele spre uşă, se 
repeziră din nou unul la altul, o lovitură, parată, lovitură, 
parată. Yoshi se răsuci, făcând-o să meargă încă o dată în 
cerc, dar pierdu iniţiativa atacului. Îl văzu pe Abeh care 
voia s-o lovească pe la spate şi urlă: 

— Nu! Lasă-mi-o mie! 

Şi fu cât pe-aci să fie decapitat, retrăgându-se în grabă. 
Ascultător, Abeh se trase înapoi. Urmă altă încleştare 
crâncenă, dar Yoshi îşi recăpătă echilibrul la timp. Erau 
adversari pe măsură, Yoshi mult mai puternic, dar ea mai 
bine antrenată. Garda săbiilor se izbi una în alta. Sumomo 
degajă imediat, căci ştia că, într-o înfruntare de forţă, el o 


va învinge rapid. Făcu un pas înapoi, fentă, apoi se repezi 
înainte cu o lovitură cumplită. Tăişul sabiei ei muşcă din 
umărul lui Yoshi. Lovitura l-ar fi scos din luptă pe un 
spadasin mai puţin experimentat, dar Yoshi anticipase 
lovitura şi nu suferise decât o zgârietură uşoară, deşi urlase 
cât îl ţinuseră puterile şi lăsase garda în jos, prefăcându-se 
grav lovit. Sigură pe ea, Sumomo se repezi să-i dea lovitura 
de graţie. Dar Yoshi nu era acolo unde se aştepta ea. Sabia 
lui descrise un arc de la podea în sus şi îi reteză încheietura 
mâinii stângi, aruncând-o departe, împreună cu sabie cu 
tot, pe garda căreia degetele ei rămăseseră încă încleştate. 

Sumomo privi ciotul braţului parcă fără să înţeleagă, 
uimită de şuvoiul puternic de sânge care ţâşnea din rană. 
Nu simţea nici un fel de durere. Apucă ciotul cu mâna 
cealaltă şi încetini şuvoiul. Gărzile se repeziră s-o înşface, 
dar Yoshi îi înjură şi-i alungă. Gâfâia din greu în timp ce o 
cerceta cu atenţie. 

— Cine eşti? 

— Sumomo Fujahito... shishi, îngăimă ea. 

Simţind cum puterile şi curajul o părăsesc rapid, cu un 
ultim efort de voinţă murmură sonno-joi! Lăsă braţul 
sângerând, apucă ultimul shuriken cu mâna zdravănă, se 
înţepă în vârful otrăvit şi se repezi cu el spre Yoshi să i-l 
împlânte în piept. Dar el era pregătit. 

Cumplita lovitură o nimeri exact la baza gâtului şi îi 
despică trupul în două, până sub celălalt braţ. Cei care 
priveau în jur îşi ţinură respiraţia, convinşi de faptul că 
fuseseră martorii unei întâmplări care va trece din gură în 
gură, secole la rând şi va intra în legendă, confirmând că 
acest bărbat este un demn urmaş al marelui shogun al cărui 
nume îl purta. Dar erau cu toţi cutremuraţi la vederea 
valurilor de sânge. Abeh fu primul care îşi recăpătă graiul: 

— Ce s-a întâmplat, stăpâne? 

— Am învins, spuse Yoshi posomorât, examinându-şi 
umărul, din care curgea sângele ce îi pătase kimonoul. 
Simţea o durere într-o parte şi inima încă i se mai zbătea 


nebunegşte în piept. Aduceţi un doctor..., după aceea 
plecăm. 

Oamenii alergară care încotro să-i împlinească poruncile. 
Abeh îşi desprinse privirea de la cadavrul lui Sumomo. 
Koiko gemea şi plângea sfâşietor, cu unghiile înfipte în 
tatami. Abeh se îndreptă spre ea, dar Yoshi îl opri: 

— Atenţie, nătărăule! Făcea şi ea parte din conspirație! 

Abeh îndepărtă cu grijă, cu piciorul, cuțitul lui Sumomo. 

— Întoarce-o! 

Abeh ascultă şi o întoarse, cu piciorul. Shurikenul îi lipise 
kimonoul de carne, oprind hemoragia, mai mult de jumătate 
din vârful de oţel înfipt în trupul ei. În ciuda chinurilor 
agonice, care-i încordau trăsăturile, Koiko era la fel de 
frumoasă ca întotdeauna, de-i lua suflarea. Yoshi se simţi 
copleşit de ură. Nu fusese niciodată aşa de aproape de 
moarte. Celălalt atac nu fusese nimic în comparaţie cu 
acesta. Nu reuşea nici el să înţeleagă cum de reuşise să 
supravieţuiască unui atac atât de violent şi de viclean. De 
zeci de ori trăise groaza celui învins, văzuse marginea 
prăpastiei, iar groaza aceea nu era aşa cum îşi închipuise 
el. Te face neom pe viaţă, îşi zise, simțind nevoia s-o taie 
acum în bucăţi pe Koiko pentru trădarea ei sau s-o lase 
pradă agoniei. 

Se agăţase neputincioasă cu mâinile de piept, încercând 
să-şi smulgă arma care-i producea acea durere cumplită. 
Fu străbătută de un spasm. Deschise ochii şi îl văzu pe Yoshi 
care stătea în picioare şi mâinile îi părăsiră pieptul, 
îndreptându-se spre păr pe care încercă instinctiv să şi-l 
rânduiască pentru el. 

— Te rog... Tora-chan, gemu ea printre sughiţuri de plâns, 
te implor, ajută-măăă, mă doare. 

— Cine te-a trimis? Şi pe ea? Cine? 

— Ajutăăăă-măăă, te rog, mă doare, mă doare, mă doare... 
am încercat să-ţi salvez... 

Cuvintele i se înecară în gât, Koiko se văzu din nou cu 
cuțitul în mână, îl văzu pe el lipsit de apărare şi pe ea 


făcându-şi eroic datoria, repezindu-se să-l apere, să-i dea 
cuțitul pe care ea nu ştia să-l folosească, s-o împiedice pe 
trădătoare să-l rănească, să-l protejeze de oţelul zburător, 
să-i fie pavăză şi să-l primească în locul lui, să-i salveze viaţa 
şi el s-o răsplătească şi s-o ierte, că nu era vinovată de 
altceva decât că îl slujise cu credinţă, că îl iubea şi îl adora. 

— Ce facem cu ea? întrebă Abeh scârbit, convins ca toţi 
ceilalţi că shurikenul era otrăvit şi că ea va muri, unele 
otrăvuri fiind mai cumplite însă decât altele. 

Arunc-o într-o groapă de bălegar, îi veni lui Yoshi să spună, 
simțind cum i se strânge inima de furie şi las-o să sufere 
acolo şi s-o sfâşie câinii. Se întunecă şi mai mult la faţă, 
văzând cât era încă de frumoasă şi simțind cât de mult o 
mai dorea. Doar gemetele ei îi aduseră aminte că ceva în 
viaţa lui se sfârşise, şi simţi în gură un gust amar. De acum 
înainte va fi mereu singur. Îi distrusese încrederea în 
oameni. Dacă această femeie pe care o copleşise cu atâta 
dragoste a fost în stare să-l trădeze, oricine îl va putea 
trăda de acum înainte. Niciodată nu va mai putea avea 
încredere în vreo femeie. Niciodată. Îi pustiise pentru 
totdeauna acea parte a sufletului său. Chipul i se posomori 
şi mai mult. 

— Aruncaţi-o... 

Dar în acel moment îşi aminti de poeziile ei nostime, 
caraghioase, de râsul ei şi de clipele de încântare pe care i 
le dăruise, de sfaturile bune şi satisfacţiile pe care le trăise 
alături de ea. Fu copleşit dintr-o dată de imensa tristeţe şi 
cruzime a existenţei. Sabia era tot în mâna lui. Gâtul ei era 
atât de subţire. Lovitura fu blândă. 

— Sonno-joi, eh? murmură el, orbit de pierderea ei. 

Blestemaţi shishi, din cauza lor este moartă acum. Cine a 
trimis-o pe Sumomo? Katsumata! El trebuie să fie, folosea 
aceleaşi lovituri de sabie, aceleaşi şiretlicuri. De două ori 
asasinii lui erau cât pe-aci să mă ucidă. Dar a treia oară nu 
va mai fi aşa. Am să-l şterg de pe faţa pământului. Până la 
moarte, Katsumata îmi va fi duşman, toţi shishi vor fi 


duşmanii mei. Blestemaţi să fie shishi - şi blestemaţi să fie şi 
gai-jinii! 

De fapt, totul este numai din cauza lor, a gai-jinilor. Sunt o 
adevărată pacoste. Dacă nu erau ei, nimic din toate astea 
nu s-ar fi întâmplat, n-ar fi existat nici un fel de Tratate 
împuţite, nici un fel de shishi, de sonno-joi, Yokohama n-ar fi 
fost un buboi infectat. 

Blestemaţi să fie gai-jinii. Dar acum vor trebui să 
plătească! 

YOKOHAMA. 

În după-amiaza aceleiaşi zile, Jamie McFay ieşea din 
birourile ziarului Yokohama Guardian spumegând de furie. 
Îşi îndesă sub braţ ultimul număr din ziar şi se grăbi în jos, 
pe Strada Mare. Briza era răcoroasă şi sărată, marea 
presărată din loc în loc cu valuri cu creste înspumate, 
cenuşie şi neprimitoare. Mersul lui era la fel de mânios ca şi 
dispoziţia sufletească. Aş fi vrut, pe Dumnezeul meu, aş fi 
vrut atât de mult, îşi spunea el, ca Malcolm să-mi fi vorbit şi 
mie despre asta. O caută cu lumânarea, îi place să facă 
valuri. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Lunkchurch, văzând ziarul 
mototolit şi tulburat de graba neobişnuită a lui Jamie, 
tocmai se ducea şi el să-şi ridice propriul ziar înainte de a-şi 
face siesta de după-amiază şi se oprise pentru o clipă ca să 
urineze în canal. Scrie ceva despre duel în ziar? 

— Ce duel? se stropşi McFay - umbla zvonul că trebuia să 
aibă loc dintr-o zi în alta, totuşi nimeni nu ştia exact. Pentru 
Dumnezeu, încetaţi să mai răspândiţi astfel de aiureli! 

— Nu te supăra, bătrâne - bărbatul ăla masiv, roşu la faţă, 
îşi încheie nasturii, îşi strânse cureaua peste pântec, după 
care îi alunecă imediat în jos, la locul ei. Ei, ia zi, ce s-a 
întâmplat? continuă el şi împunse cu degetul spre ziar. Ce 
naiba a mai scris Nettlesmith de te-a scos din ţâţâni? 

— Tot aiurelile lui din totdeauna, spuse McFay, evitând 
adevărul. Editorialul lui susţine că flota este gata să facă 


explozie, armata îşi lustruieşte baionetele şi zece mii de 
soldaţi indieni au pornit spre noi ca să ne ajute. 

— Porcării, un rahat toate astea! 

— Da. La care se adaugă ceea ce nesuferitul de 
guvernator face tot timpul: duce de râpă economia Hong 
Kong-ului. Nettlesmith a reluat un articol editorial din The 
Times care preamăreşte planul de a da foc culturilor 
noastre de opiu din Bengal pentru a le replanta cu ceai, o 
mică problemă care va provoca multe atacuri de inimă în 
toată Asia - ca şi cum consumatorii rafinaţi de peste tot s-ar 
putea lăsa păcăliţi cu gunoi de Daijeeling! Nişte ticăloşi 
tâmpiţi care ne vor ruina şi pe noi şi economia în acelaşi 
timp. Trebuie să fug, ne vedem la întâlnire, mai târziu. 

— O aiureală, întâlnirea asta! Pierdere de timp! spuse 
Lunkchurch. Guvern împuţit! Ar trebui să ridicăm baricade 
împotriva lui! Şi ar trebui să bombardăm Yedo imediat. Wee 
Willie n-are curaj, cât despre neisprăvitul de Ketterer... 

Continuă să mai înjure încă mult timp după ce Jamie 
plecase. Oamenii aflaţi pe promenadă ridicară din 
sprâncene, apoi se grăbiră spre birourile ziarului. Malcolm 
Struan ridică privirea când Jamie bătu la uşă. Văzu imediat 
ziarul. 

— Bun, tocmai voiam să întreb dacă a apărut. 

— Am pus mâna pe un exemplar. O păsărică mi-a şoptit că 
trebuie să-l iau. 

— Ah, mormăi Struan. Este şi scrisoarea mea acolo, nu-i 
aşa? 

— Ar fi trebuit să-mi spui şi poate aş fi găsit o modalitate 
să îmblânzesc şocul. 

— Linişteşte-te, pentru Dumnezeu, spuse Malcolm calm, 
luând ziarul şi întorcându-l la pagina unde erau scrisorile 
de la cititori. Nu e rău să iei din când în când o poziţie 
morală. Comerţul cu opiu este imoral, la fel şi cu armele şi 
nu ţi-am spus pentru că am vrut să-ţi fac şi ţie o surpriză. 

— Ai reuşit pe deplin! O să-i înfurii pe toţi comercianții de 
aici şi din toată Asia şi o să suportăm urmările. Avem nevoie 


de prieteni tot aşa după cum au şi ei nevoie de noi. 

— Sunt de acord. Dar de ce ar trebui ca scrisoarea mea să 
dea naştere la urmări? Ah! - scrisoarea lui era paginată 
într-o poziţie privilegiată şi purta titlul: Nobila Casă ia o 
poziţie nobilă! Bun titlu! Îmi place. 

— Îmi pare rău, mie nu. Va produce un val de mânie 
pentru că toată lumea ştie că şi noi trebuie să folosim 
aceste articole la export căci altfel suntem strangulaţi. Eşti 
tai-pan, dar nu poţi... - Jamie se opri brusc. Malcolm privea 
netulburat la el. Şi ce facem cu puştile pentru Choshu? Le- 
am luat banii deşi tu ai fost de acord să le trecem celuilalt 
om, Watanabe, pentru seniorul Cutare sau Cutărică - 
comandă pe care ai mărit-o la cinci mii? 

— Toate la timpul lor. Malcolm rămase calm, deşi îşi aminti 
că mama lui anulase comanda pe care el se grăbise s-o 
reconfirme cât mai urgent. Ce prostie din partea ei, nu ştie 
nimic despre Japonia. 

Nu contează, numai câteva zile şi doamna Struan va fi 
învinsă. 

— Între timp, însă, Jamie, nu e rău să adoptăm în public o 
atitudine morală, dragă Jamie, spuse el vesel. Trebuie să ne 
dăm după vremuri, nu crezi? 

McFay clipi din ochi. 

— Vrei să spui că e o păcăleală? Ca să dezorientezi 
opoziţia! 

— Ne dăm după cum sunt vremurile, repetă Malcolm 
fericit. 

Scrisoarea lui susţinea renunţarea la comerţul cu opiu şi 
arme, exact aşa cum dorise amiralul şi îl punea la adăpost 
de poziţia vehementă a amiralului şi a noului plan propus 
de guvern pentru Asia: „Trebuie găsite cât mai curând căile 
de a aşeza comerţul nostru pe baze solide, pentru gloria 
Majestății Sale, Regina, Dumnezeu s-o aibă în pază, pe ea şi 
Imperiul Britanic. Nobila Casă este mândră că este 
deschizătoare de drum”... scrisese el pe lângă alte fraze 


înflorite şi semnase Struan, tai-pan, aşa cum procedaseră şi 
bunicul şi tatăl său când trimiseseră scrisori presei. 

— Eu zic că am întors-o bine din condei, ce zici? 

— Da, aşa este, spuse McFay. M-ai convins, asta e sigur. 
Dar dacă nu este decât... - era cât pe-aci să spună 
„momeală”, dar momeală pentru cine şi pentru ce? Dacă nu 
este decât o stratagemă, reluă el, de ce-ai făcut-o? S-ar 
putea să iasă râu. S-ar putea să ţi se ceară socoteală la 
întrunire. 

— N-au decât. 

— O să spună că ai înnebunit. 

— N-au decât. Peste câteva săptămâni totul se va uita şi 
noi vom fi, oricum, la Hong Kong - Malcolm radia de 
bucurie, într-o dispoziţie sufletească de zile mari. Nu-ţi face 
griji, ştiu exact ce fac. Fă-mi o favoare, lasă un mesaj pentru 
amiral şi spune-i că aş vrea să trec pe la el să-l văd înainte 
de cină, pe el şi pe Marlowe când apare pe uscat. lau 
amândoi cina cu noi la ora opt, nu-i aşa? 

— Da, au acceptat amândoi, oftă McFay. Aşadar te-ai 
hotărât să mă ţii în suspans cu chestia asta? 

— Nu-ţi face griji, totul este în regulă. Acum, o chestiune 
mult mai importantă - astăzi trebuie să lansăm comenzile 
de mătase pentru sezonul următor. Verifică dacă Vargas are 
registrele în regulă. Vreau să discut cu mahării despre 
mostre şi fonduri cât mai curând cu putinţă - şi nu uita, 
mâine, eu şi Angel vom fi plecaţi toată ziua cu Marlowe la 
bordul navei Pearl. 

Ar fi fost în stare să danseze dacă ar fi putut, dar şi 
picioarele şi stomacul îl dureau mai tare ca de obicei. Nu 
contează, îşi spuse el, mâine e ziua cea mare, pot spune că 
aproape am ieşit la liman şi după aceea, la naiba cu toate. 
Jamie îl găsea ciudat, nu-l înţelegea deloc. Fiecare navă de 
la Hong Kong le aducea încă o scrisoare de la doamna 
Struan, una mai înverşunată decât alta şi, cu toate acestea, 
de peste o săptămână, Malcolm se simţea la largul lui, la fel 
cum fusese înainte de Tokaido, vesel, prevenitor, atent şi 


foarte preocupat de afaceri, deşi fizic nu se simţea bine şi 
mergea la fel de prost ca şi mai înainte. Şi mai era şi duelul 
programat pentru miercuri, adică peste două zile, când nu 
se ştie ce se putea întâmpla. McFay îl abordase de trei ori 
pe Norbert Greyforth, încercând o reconciliere, chiar şi cu 
ajutorul lui Gornt, dar omul nu se lăsase convins în ruptul 
capului. 

— Jamie, spune-i tânărului ticălos că depinde numai de el, 
spusese Norbert, el a început tot rahatul ăsta. Dacă îşi cere 
scuze le accept, dar în public şi în prezenţa unui public 
ales! 

McFay îşi muşcă buzele. Ultima şansă ar fi fost să-i sufle lui 
Sir William ora şi locul, dar nu putea suferi ideea de a-şi 
încălca jurământul solemn. 

— Trebuie să mă întâlnesc cu Gornt la ora şase pentru 
ultimele detalii. 

— Bun. Îmi pare rău că nu-ţi place de el, e un băiat bun, 
Jamie. Zău aşa. L-am invitat pentru diseară. Masă de 
cimotii, spuse Malcolm cu un exagerat accent scoţian ca 
glumă. 

McFay zâmbi, măgulit de prietenia lui Malcolm. 

— Dartu... 

O bătaie în uşă îl întrerupse. 

— Intră. 

Dimitri intră ca o vijelie în încăpere şi lăsă uşa deschisă în 
urma lui. 

— Ai înnebunit, Mâlc? Oare cum poate Casa Struan să-i 
sprijine pe caraghioşii ăştia în chestiunea cu opiul şi cu 
armele? 

— Nu e rău să adopţi din când în când o atitudine morală, 
Dimitri. 

— Dar e o adevărată nebunie, pentru Dumnezeu! Dacă 
Struan adoptă o asemenea poziţie, noi toţi ceilalţi o să ne 
luptăm până în pânzele albe, naiba să-l ia pe Wee Willie... 
se opri în momentul în care Norbert Greyforth intră fără să 
bată la uşă. 


— Ţi-ai pierdut minţile chiar de tot? urlă Norbert, 
aplecându-se peste biroul lui Malcolm şi fluturându-i ziarul 
în faţă. Şi cum rămâne cu înţelegerea noastră de a acţiona 
împreună? 

Malcolm ridică spre el priviri încărcate de ură. 

— Dacă doreşti o întrevedere, te rog s-o fixezi, spuse el 
rece, stăpân pe sine. Sunt ocupat. leşi afară. Te rog! 

Norbert se roşi violent, căci primise şi el un avertisment 
de la Sir William să se comporte cum se cuvine că denue 
vai de el. Chipul i se schimonosi de mânie. 

— Miercuri, devreme, pe Dumnezeul meu! Numai să ai 
grijă să fii acolo! - se răsuci pe călcâie şi ieşi trântind uşa în 
urma lui. 

— Ticălos necioplit! spuse Malcolm blând. 

În mod normal Dimitri ar fi izbucnit în râs, dar acum era 
prea îngrijorat. 

— Pentru că tot veni vorba, spuse el, tocmai voiam să-ţi 
spun că nu am de gând să iau parte la „întâlnirea” de 
miercuri. 

— Nu este nici o problemă, Dimitri, spuse Malcolm, 
culoarea începea să-i revină în obraji. Am cuvântul vostru 
de onoare, de gentlemeni că nu va transpira nimic. 

— Bineînţeles, spuse Dimitri, apoi izbucni. Nu te duce, poţi 
să fii rănit foarte grav. 

— Sunt foarte grav rănit şi acum, bătrâne. Te rog să nu-ţi 
faci griji. Dacă Norbert vine la întâlnire este... 

Malcolm fu gata-gata să spună un om mort şi se simţea 
tentat să-i dezvăluie şi lui Dimitri stratagema lui Gornt - i-o 
explicase deja lui McFay care fusese de acord, cam fără 
chef, ce-i drept, că s-ar putea să meargă. Se hotări că e mai 
bine să nu-i spună deocamdată nimic. 

— I-am oferit deja lui Norbert o soluţie ca între 
gentlemeni, dar i-a dat cu piciorul. Naiba să mă ia dacă am 
să mă târăsc vreodată la picioarele lui în public. Ascultă, 
dacă tot eşti aici, ce zici de armele Colt? Am auzit că 


Tillman-Cooper au un pachet de acţiuni pe care vor să le 
vândă. Aş vrea să cumpăr. 

— Ei, dar de unde ştii de ele? Dimitri îi aruncă o privire lui 
McFay care era la fel de uimit, dar reuşi cumva să-şi 
ascundă mirarea. De unde ai auzit? 

— Mi-a spus o pasăre măiastră, răspunse Malcolm 
ascunzându-şi satisfacția. 

Edward Gornt îi vânduse pontul, împreună cu alte 
informaţii despre Cooper-Tillman, ca să-şi dovedească 
sinceritatea în legătură cu informaţiile majore pe care avea 
de gând să i le ofere despre Brock. „De ce să mai aşteptăm 
şi să nu-mi spuneţi acum, domnule Gornt, insistase el. Dacă 
informaţia este bună, aşa cum spuneţi, trebuie utilizată 
imediat”. „Da, aşa este, imediat, tai-pan. Dar haideţi să 
cădem de acord miercuri dimineaţă. Între timp, întrucât 
sper că vom avea o relaţie bună de lungă durată, să 
renunţăm la dom'le, să-mi spuneţi simplu: Gornt, iar eu să 
rămân la tai-pan până ne vom reîntâlni în Shanghai, sau în 
Hong Kong..., după ce Sir Morgan va fi ruinat. Atunci poate 
că ne vom putea spune chiar pe numele mic, ce ziceţi?” 

Se uita acum la Dimitri şi mai emoţionat. Se întâmplaseră 
atâtea lucruri favorabile. 

— Ei, ce spui, bătrâne? Este Jeff Cooper gata să vândă? Ai 
împuternicirile necesare ca să tratezi chestiunea? 

— Da, am, însă... 

— Însă nimic. Împuternicirea este în scris? 

— În scris şi poate să vândă jumătate din acţiuni, nu mai 
mult. La preţul de 16,50 bucata. 

— Fleacuri, nici vorbă de aşa ceva, 13,20, nici un cent mai 
mult. Putem redacta o scrisoare de intenţie, datată astăzi. 
Patruzeci de mii de acţiuni. 

Dimitri rămase cu gura căscată, dar îşi reveni rapid - 
patruzeci de mii era numărul exact al acţiunilor disponibile, 
13,20 era puţin. Îi propusese acţiunile lui Morgan Brock, 
care-i oferise 12,30, un preţ derizoriu făcând oferta 
neispititoare, deşi era greu să găsească un cumpărător 


pentru un pachet atât de mare de acţiuni. De unde naiba 
aflase Mâlc de treaba asta? 

— 13,20 nici nu poate fi vorba! 

— 13,20 astăzi, mâine va fi numai 13,10. Miercuri retrag 
oferta. 

Gornt îi spusese că Cooper era nevoit să vândă repede, 
pentru că avea nevoie să investească rapid într-o nouă 
afacere cu Statele Unite - fabricarea de cuirasate pentru 
cele două părţi beligerante. 

— Eu am timp destul, însă bătrânul Jeff nu prea are. 

— Ce vrei să spui cu asta? 

— Exact ceea ce am spus, că eu am timp şi că Jeff nu are. 
Nici marina Confederaţilor sau a Uniunii nu are timp, 
adăugă el vesel, cu războiul acesta care merge rău şi 
pentru unii şi pentru alţii. 

— Naiba să-i ia pe toţi spionii tăi, spuse Dimitri. Fără 
tocmeală: 15,20. 

— Visătorule! 13,20, plata în aur, pe bază de cec la vedere 
emis pentru banca noastră din Boston. 

Dimitri deschise gura, dar Jamie McFay interveni grăbit. 

— Tai-pan, poate n-ar fi rău să ne mai gândim... 

— ... Şi să cerem aprobarea de la Hong Kong, spuse 
Malcolm în locul lui. Haide, Jamie, am mai discutat despre 
asta şi am fost de acord că prostia s-a terminat o dată 
pentru totdeauna - vocea îi era fermă, nelăsând loc nici 
unei argumentări. De acord? 

— Da, scuză-mă, ai dreptate. 

Malcolm spuse calm: 

— Ei bine, Dimitri, da sau nu? 

Dimitri îl privea acum cu mult respect. Plata imediată îi 
surâdea teribil. 

— S-a făcut! spuse el şi întinse mâna, Malcolm i-o strânse. 
Am să întocmesc hârtiile în după-amiaza aceasta şi am să vi 
le prezint pentru semnat la ora 5. E bine? 

— Bine. Îţi mulţumesc că ai venit să mă vezi: Dimitri, eşti 
întotdeauna binevenit. Cina este la ora 8,30. 


După ce Dimitri plecă, McFay nu-şi găsea liniştea. 

— E o grămadă de bani. 

— 528000 de dolari ca să fim mai exacţi. Dar Colt a primit 
o nouă comandă pentru o sută de mii de puşti de tipul cel 
mai nou. Până ce scrisoarea noastră de credit va ajunge 
acolo să acopere valoarea acţiunilor lor, vom fi dublat suma, 
realizând astfel o jumătate de milion de dolari beneficiu. 

— Dar cum poţi fi atât de sigur? 

— Sunt foarte sigur. 

— Ai de gând să semnezi cambia? 

— Da. lar dacă ai de gând să-mi spui că nu pot, pentru că 
nu am nici o autoritate din cauza a ceea ce a zis sau nu 
maică-mea, n-am să ţin seama de sfaturile tale şi am s-o 
semnez oricum, adăugă Malcolm şi aprinse un trabuc. Dacă 
nu va fi onorată va ricoşa şi va distruge casa Struan aşa 
cum nu s-a întâmplat până acum niciodată în istoria 
noastră. Sunt tai-pan, de le place sau nu, până mă retrag, 
sau până mor, indiferent ce ar zice ea. 

Urmăriră amândoi cu privirea un rotocol de fum care se 
ridică şi se destrămă apoi uşor şi McFay dădu din cap 
afirmativ. Temerile lui fuseseră învinse de siguranţa stranie 
a lui Malcolm şi autoritatea pe care o manifesta şi de care 
nu mai dăduse dovadă niciodată înainte. 

— Sper că ştii ce faci, da? 

Privirea lui Malcolm se aprinse. 

— Ştiu multe lucruri pe care nu le ştiam când am venit 
pentru prima oară aici. De exemplu, dacă insişti să pleci de 
la noi... Haide, Jamie, sunt sigur că, în inima ta, te-ai şi 
hotărât, şi de ce n-ai face-o? Ai fost tratat urât, ştiu că n-am 
putut să te ajut, dar acum totul s-a terminat şi, chiar dacă 
te-aş fi ajutat ai fi făcut acelaşi lucru. Te-ai hotărât, nu-i aşa? 

McFay înghiţi în sec, dezarmat. 

— Da, am de gând să plec, dar numai atunci când afacerile 
Struan de aici vor fi în perfectă ordine, să zicem peste vreo 
şase luni, asta dacă nu mă dă ea afară mai înainte. 
Cristoase, nu vreau să plec, dar trebuie. 


Malcolm râse. 

— Ai adoptat o poziţie morală. 

— Nu prea, e o aiureală, râse şi McFay. 

— Nu, şi eu aş fi făcut la fel. Şi sunt atât de sigur că o să ai 
un mare succes încât o sută de mii de dolari - din cele pe 
care tocmai le-am câştigat, eu le-am câştigat, Jamie, eu şi 
nimeni altcineva - am să-i investesc în firma McFay Trading. 
Pentru 0... - voia să spună: o participare de patruzeci şi 
nouă la sută, dar se răzgândi ca să-i lase lui McFay cinstea 
obrazului, şi în gând medita: meriţi, prietene, n-am să uit 
niciodată că ai fost gata să te laşi spânzurat pentru mine, 
căci Sir William ne-ar fi descoperit, sunt sigur de asta - 
pentru o participare de şaizeci la sută! 

— Douăzeci şi cinci, spuse McFay fără să stea pe gânduri. 

— Cincizeci şi cinci? 

— Treizeci şi cinci. 

— Patruzeci şi nouă la sută. 

— S-a făcut! 

Râseră amândoi, Malcolm observă că McFay rămăsese pe 
gânduri, şi adăugă ca să-i risipească îndoielile: 

— Dacă acţiunile se dublează. Si dacă nu se dublează, am 
să găsesc eu o altă modalitate să fac rost de bani. 

McFay îl privi îndelung, cu gândul la o mulţime de 
întrebări la care nu avea răspuns. De ce se schimbase 
Malcolm? Să fi fost din pricina avocatului? Sau noi veşti prin 
poştă? Duelul? Sigur, nu. De ce vrea să-l vadă pe amiral? De 
ce îi place Gornt care este cel mai perfid om din câţi am 
văzut vreodată? Şi ce m-am apucat să spun: Da, am de gând 
să plec, înainte să fiu sigur şi de ce am luat brusc o decizie 
la care mă gândeam de luni de zile: să-mi încerc norocul în 
afaceri înainte de a muri. Văzu că Malcolm îl urmăreşte cu 
privirea, istovit la trup, dar calm şi puternic sufleteşte. Îi 
răspunse la zâmbet, fericit că este în viaţă. 

— Ştii, sunt sigur că ai s-o faci. 

Ang6lique îşi făcea siesta de dinainte de cină. În cămin 
ardea un foc vesel. Perdelele erau trase ca să nu lase să 


pătrundă curentul şi ea stătea întinsă, sub cuverturile 
groase învelite în cearşafuri de mătase, cu o mână aşezată 
confortabil între picioare, aşa cum o învățase Colette la 
mănăstire, unde se strecurau în pat, una lângă alta, după ce 
maicile ieşeau din dormitor şi începeau să sforăie în chiliile 
lor cu perdelele trase. Cele două fete se sărutau, se 
giugiuleau şi chicoteau pe sub cuverturi, destăinuindu-şi 
secrete şi prefăcându-se că sunt doi amanți, aşa cum se 
povestea într-o broşură romantică dar interzisă, ce se 
vindea la colţ de stradă, introdusă prin contrabandă în 
mănăstire, de slujnice, şi trecute din mână în mână. Jocul 
lor de-a viaţa era total inocent şi inofensiv. 

Se gândea la Paris şi la viitorul minunat care o aştepta, cu 
Malcolm cel blând şi mulţumit alături de ea, bogat şi înalt, 
necazurile şi accidentul lui nu vor mai fi decât nişte amintiri 
urâte, necazurile ei trecute vor fi ca şi inexistente, un prunc 
va gânguri în camera copiilor de la capătul coridorului în 
castelul lor, va avea doica şi servitoarea lui care să-l 
păzească, iar trupul ei va fi la fel de sănătos şi de frumos ca 
acum, căci naşterea va fi uşoară. Şi apoi va vizita împreună 
cu Colette fabuloasa fabrică de mătase - îl convinsese pe 
Struan s-o construiască după ce învățase atât de multe 
despre creşterea viermilor de mătase. 

„Ah, Colette, tocmai scrisese ea, viermişorii aceştia sunt 
extraordinari, mănâncă frunze de dud şi după aceea iei 
gogoşile şi scoţi firul de mătase... n-am crezut niciodată că 
poate fi atât de interesant. Vargas este informatorul meu 
secret şi mi-a adus pe furiş un vânzător de mătase ca să-mi 
arate câte ceva, dar trebuie să fiu foarte atentă - am 
încercat să vorbesc despre ideea mea cu Malcolm şi Jamie 
şi amândoi au râs. Malcolm mi-a spus să nu fiu proastă, căci 
fabricarea mătăsii este lucru foarte complicat (ca şi când eu 
n-aş fi ştiut) şi să nu-mi chinuiesc căpşorul cu afacerile. 
Cred că ei ar dori ca noi să rămânem nişte gogoşi de 
mătase, ca să ne folosească după cum le este cheful. 


Colette, trimite-mi te rog, toate cărţile despre mătase pe 
care le găseşti”. 

Ce minunat ar fi să am propriul meu cont în bancă, şi bani, 
îşi zise ea. O să trăim la Paris şi o să facem vizite la Londra 
din când în când, poate şi la Hong Kong, vom da recepții şi 
serate şi baluri pentru prinţul meu şi prietenii lui aleşi... 
Aruncă o privire spre scrisoarea pentru Colette pe care 
tocmai o sigilase şi se afla pe birou. Îi mai împărtăşise şi alte 
secrete, în parte: „Acest Edward Gornt devine un prieten 
adevărat, atât de fermecător şi atent, un prieten adevărat, 
nu ca Andre. Sunt sigură, dragă Colette, că o să rămânem 
prieteni pe viaţă, pentru că dragul meu Malcolm pare să 
ţină la el. Şi e tare curios când te gândeşti că Edward 
lucrează pentru oamenii aceia îngrozitori de la Brock, 
despre care ţi-am vorbit şi pentru Norbert Greyforth, care 
are nişte priviri tot mai veninoase pe zi ce trece. Arată ca 
un vrăjitor! Diseară avem iarăşi o serată importantă. Toată 
lumea bună va fi acolo, Andre o să cânte la pian, iar Edward 
e un dansator nemaipomenit, uşor ca un fluture...” 

Nu-i scrisese însă că, ultima dată când dansaseră, la un 
dineu oferit de Sir William, Edward îi ţinuse mâna mai 
altfel, mai periculos şi i-o apăsase într-un mod special, la un 
moment dat degetul lui mic, îndoit în palmă, îi atinsese 
degetul ei: în limbajul îndrăgostiţilor asta înseamnă te 
vreau la pat, da sau nu, şi când, să nu spui nu! Îşi retrăsese 
mâna rece şi ferm. El nu spusese nimic, rămăsese cu 
privirea zâmbitoare şi ea ştia că el ştie că nu este supărată, 
doar inabordabilă, logodită cu altul. Nu este supărată nici 
pe Andre, nu, nu chiar supărată. Cu câteva zile în urmă se 
întâlniseră din întâmplare la Legația franceză. 

— Arăţi foarte bine, Angelique, mă bucur să te văd. Putem 
sta de vorbă puţin între patru ochi? 

Ea acceptase bineînţeles şi când rămăseseră singuri îi 
spuse că voia să-i vorbească despre banii pe care i-i 
împrumutase. 

— Sunt la ananghie, ai putea să mi-i dai înapoi? 


— Dar credeam căâ..., că cealaltă tranzacţie a acoperit 
costurile. 

Inima începu să-i bată când îşi aminti de stratagema cu 
cerceii pierduţi. 

— Îmi pare rău, dar n-a fost suficient. Am plătit-o numai pe 
mama-san şi medicamentul. 

Fata roşi brusc. 

— Am căzut de acord să nu mai pomenim niciodată de 
acest lucru, nu-ţi aminteşti? spuse ea calmă, deşi ar fi vrut 
să urle la el pentru că nesocotise înţelegerea lor: n-a fost 
decât un vis urât! 

— Sunt de acord că nu s-a întâmplat nimic niciodată, dar 
tu ai adus vorba despre tranzacţie, Angelique, nu eu am 
deschis vorba, eu am discutat numai de bani. Îmi pare rău, 
dar am nevoie urgentă de bani, spusese el cu o voce şi un 
chip la fel de reci. 

Îşi înghiţise supărarea, blestemându-l în gând că o 
tulbură. Reuşise să se convingă chiar şi pe sine că nu se 
întâmplase nimic, niciodată şi, cu excepţia acestui bărbat 
care putea spune ceva, nimeni nu ştia nimic. Acesta era 
adevărul pentru toată lumea. Dar nu şi pentru el. 

— În ce priveşte banii, dragă prietene, am să ţi-i înapoiez 
când am să pot. Malcolm nu-mi dă bani, aşa după cum ştii, 
ci îmi achită numai chitanţele. 

— Atunci poate ar trebui să aranjăm o altă „pierdere”. 

— Nu, spusese ea cu o voce dulce ca mierea, punând o 
mână pe braţul lui ca să-l mai îmblânzească. Nu e o idee 
bună - deşi îşi scosese toată întâmplarea din cap în cea mai 
mare parte, ori de câte ori îşi amintea de ea, mai ales 
noaptea, îşi dădea seama că fusese o mare greşeală. Poate 
am să reuşesc eu să inventez altceva. 

— Dar am nevoie de bani acum, miercuri cel mai târziu, 
îmi pare rău. 

— Am să încerc, zău că am să încerc, spusese ea. 

Şi aşa şi făcuse. Cu o zi în urmă îl văzuse pe Henri 
Seratard şi îl rugase cu ochii în lacrimi să-i dea nişte bani, 


spunând că-i trebuie ca să-i facă o surpriză lui Malcolm, că 
îi va rămâne profund îndatorată şi îi semnă încă o hârtie, 
amanetându-şi inelul cu diamant de logodnă. Fusese 
înţeleaptă şi împrumutase de două ori cât îi trebuia. În 
dimineaţa aceea îi plătise lui Andre. El îi mulţumise, chiar 
exagerat, stânjenitor de îndatorat. N-avea nici un motiv să 
fie supărată pe el. Este prietenul meu bun şi de încredere, 
şi am împrumutat bani de la el. La ce mi-au trebuit? Am 
uitat. Fără nici o importanţă, datoria este plătită. Jumătate 
din ceilalţi îi dăduse lui McFay: 

— Jamie, vrei să fii drăguţ să trimiţi banii aceştia la Paris 
scumpei mele mătuşi? Este săracă, la fel şi unchiul meu, îi 
spusese ea, încântată că poate să-i ajute şi încă şi mai 
încântată la gândul că, aşa cum spera, McFay îi va spune lui 
Malcolm. 

Acesta o şi întrebase imediat despre ce era vorba. 

— Oh, am împrumutat de la monsieur Seratard, dragul 
meu, nu voiam să-ţi cer ţie bani şi nu le pot trimite o 
chitanţă. Sper că nu te superi că am amanetat câteva 
bijuterii. 

El o certase, spunându-i că va avea el grijă de datoria de la 
Seratard şi că Jamie va institui un fond de cheltuieli 
cuvenite pentru ea în valoare de o sută de guinee, pe care îl 
va putea folosi aşa cum va dori, numai să-i dea o notă 
pentru ce este şi în felul acesta putea să dubleze suma de 
bani pe care dorea s-o trimită. E aşa de uşor când îţi pui 
mintea la contribuţie, îşi spunea ea acum. Se simţi cuprinsă 
de o căldură plăcută când îşi aminti cum îi mulţumise 
pentru bunătatea lui şi cum îl sărutase pasională şi cum îi 
răspunsese el. Ar fi dorit să meargă mai departe, mult mai 
departe. Mişcarea propriilor degete îi distrase atenţia. 
Senzualitatea lor moale şi blândă îi făcea plăcere. Închise 
ochii şi se întoarse cu gândul din nou la Colette, dar asta nu 
dură mult. Ca de obicei, el - japonezul - îi apăru în minte, 
aproape viu şi, o dată cu el şi detaliile ultimei întâlniri când 
fuseseră împreună, când fusese intenţionat nebunatică şi 


făcuse tot ce putuse - ca să-şi salveze viaţa, fără să-şi dea 
seama că îi va face şi ei tot atâta plăcere cât şi lui. 

Sfântă Fecioară, noi ştim amândouă că asta n-a fost decât 
ca să-mi salvez viaţa, nu-i aşa? Dar este tot atât de adevărat 
- ah, ce fericită şi norocoasă sunt că pot să vorbesc cu tine 
direct, deschis şi nu trebuie să trec pe la nesuferitul acela 
de părinte Leo - este tot atât de adevărat, între noi femeile, 
că trebuie să ne descotorosim cumva de el căci amintirea 
celor două nopţi şi a extazului mă face să-mi pierd minţile. 

Raiko era iritată: 

— Furansu-san, voi accepta această plată parţială, dar 
înţelegerea noastră a fost foarte clară, îmi pare rău. 

— Ştiu. 

Andre nu putea suferi ideea să aibă datorii - era o 
adevărată manie la el - şi mai ales faţă de ea, nu numai 
pentru că plata scadenţelor îi dădea coşmaruri, dar şi 
pentru faptul că Raiko deţinea un control strict asupra lui 
Hinodeh şi dacă nu reuşea să-şi îndeplinească 
angajamentul, Raiko ar fi pus capăt relaţiei lor fără nici un 
fel de şovăială. Şi atunci s-ar fi omorât. 

— Curând aduce plata mare - cercei. 

— A, da? Excelent, zâmbi ea. Excelent. Presupun că 
Hinodeh îţi mai place, da? 

Simţi cum toată povara îi lunecă de pe umeri, pentru o 
clipă. 

— Ea... tot ce eu visat... şi mai mult. 

Femeia îi zâmbi straniu: 

— Nu este înţelept să fii atât de sincer, prietene. 

El ridică din umeri. 

— Mi-ai făcut o favoare de o viaţă. Nu pot să spun cât de 
mult îţi mulţumesc. 

Ea îşi miji ochii. Avea un chip rotund, congestionat de 
băutură, deşi abia se lăsase seara, machiajul frumos, 
kimonoul scump. Seara era răcoroasă, dar încăperile ei 
erau bine încălzite şi întregul han arăta foarte primitor. 

— Am auzit că prinţesa ta gai-jin este sănătoasă tun. 


— Da - pentru o clipă Andre se duse cu gândul la ea şi la 
senzualitatea pe care o răspândea în jur. Cred că putea să 
fie o bună Doamnă a Nopţii. 

Raiko îşi lăsă capul pe o parte, neputând rezista tentaţiei 
de a lua remarca în serios. 

— Asta ar fi foarte interesant. Aş putea să-i obţin preţuri 
foarte bune, cele mai bune, ar fi mulţi bărbaţi în Yedo care 
ar fi gata să dea bani buni ca să încerce o persoană atât de 
puţin civilizată. Ştiu un negustor de orez, foarte bogat şi 
foarte bătrân, n-ar avea nevoie să se ostenească prea mult 
ca să-l satisfacă, iar bărbatul e gata să plătească o sumă 
mare de bani ca să fie primul care cercetează o asemenea 
Poartă de Jad. E uşor să-i arăt cum să facă pentru a deveni 
din nou virgină, neh? 

— Într-o zi, poate că am să-i spun, râse el. 

— Bun. Cel mai bine e să păstrăm secretul. Negustorul 
acela de orez... o, cât ar mai da! Nu are nici un fel de 
semne? 

— Semne? Ce fel de semne? 

— Medicamentul diferă în funcţie de doamnă. Uneori le 
face să fie... mult mai pătimaşe şi mai greu de satisfăcut. 
Uneori le măreşte şansele de a rămâne însărcinate, alteori 
distruge orice şansă. E ciudat, nu-i aşa? 

Bucuria îi pieri brusc. 

— Asta nu mi-ai spus. 

— Ar fi schimbat ceva? 

După o clipă, Andre clătină din cap. Raiko mai luă o 
înghiţitură de băutură. 

— Te rog să mă ierţi că vorbesc despre bani, dar un oban 
de aur nu mai are puterea pe care ar trebui s-o aibă. 
Oficialităţile au devalorizat moneda şi acum pute ca un 
peşte vechi de opt zile şi a scârnăvie de câine la un loc. 

— Aşa este, consimţi el, deşi nu înţelesese unele cuvinte, 
dar sesizase sensul când vorbise despre oficialități şi peşte 
împuţit şi era la fel de dezgustat. 


Seratard refuzase să-i dea un avans din salariu, 
pretinzând că fondurile Legaţiei sunt foarte sărace. „Dar 
bine, Henri, eu nu-ţi cer decât ceea ce oricum trebuie să-mi 
dai în timp de un an. E vorba de câteva monezi de aur, atâta 
tot, Henri. Şi nu sunt eu ajutorul tău cel mai preţios aici?” 
„Bineînţeles că eşti, dragul meu Andre, dar nu poţi stoarce 
vin dintr-o butie goală!”. Încercase în fel şi chip, dar fără 
nici un rezultat. Aşa că nu-i mai rămâneau decât două căi 
de acţiune. Angelique şi această femeie: 

— Raiko-san, tu femeie deştept, gândeşte. Trebuie există 
cale facem rost de bani mult, neh? Ce putem vinde? 

Mama-san îşi plecă privirile spre masă ca să-şi ascundă 
expresia. 

— Sake? întrebă ea şi îi turnă în ceaşcă. 

În onoarea lui, sak6-ul era rece. Ochii ei nu mai erau decât 
două despicături înguste şi se întreba în ce măsură poate 
avea încredere în el. Atât cât se poate încrede o pisică într- 
un şoarece înghesuit. 

— Informaţia are preţ, neh? 

I-o spusese verde în faţă. El se prefăcu mirat, încântat că 
muşcase aşa de uşor din momeală. Poate chiar prea uşor? 
Probabil că nu. Dacă este prins de Bakufu sau de propriii lui 
stăpâni, pedeapsa e aceeaşi: o moarte în chinuri. Sir 
William probabil că ar plăti bine pentru informaţii, Henri nu 
plăteşte nimic, naiba să-i ia pe amândoi! 

— Raiko-san, ce petrece la Yedo? 

— Adică vrei să spui, mai exact, ce se întâmplă aici? spuse 
ea imediat, începând negocierile. Război, ei? Teribil! În 
fiecare zi sunt tot mai mulţi soldaţi care trag cu puştile, fac 
exerciţii şi îmi sperie doamnele. 

— Îmi pare rău, vorbeşte mai rar, te TOg. 

— A, iertare. 

Raiko începu să vorbească mai rar şi îi relată cât de 
înspăimântați sunt toţi cei din Yoshiwara, făcându-i un 
tablou interesant al situaţiei, fără a adăuga însă nimic care 
să nu-i fi fost deja cunoscut. Şi îi povesti şi el la rândul lui 


diverse lucruri despre flotă şi despre armată pe care era 
sigur că le cunoştea. Băură în tăcere. Apoi, ea spuse blând: 

— Cred că unii dintre oficiali ar fi gata să plătească bani 
grei ca să afle ce planuri are şeful gai-jin. 

Andre dădu din cap afirmativ. 

— Da. Şi eu cred şeful nostru vrea plăteşte ban bun dacă 
aflat ce forţe samurai are Nippon, cine conduce, cine acest 
tairo care trimis mesaj aşa nepoliticos. 

Raiko-san ridică ceşcuţa de sake cu un aer victorios: 

— Pentru o nouă tovărăşie între noi. Bani mulţi pentru 
vorbe puţine. 

Andre ridică şi el ceşcuţa şi spuse precaut: 

— Da, vorbe puţine, dar trebuie vorbe importante şi 
adevărate pentru ban adevărat. 

— Eee, exclamă ea prefăcându-se şocată, dar ce, sunt eu o 
târfă de rangul trei fără minte? Fără onoare? Fără 
înţelegere? Fără relaţii, fără... - dar nu rezistă şi începu să 
râdă. Ne înţelegem unul pe altul perfect. Vino să mă vezi 
mâine la amiază. Acum du-te la frumoasa ta Hinodeh. 
Bucură-te de ea şi de viaţă cât o mai avem. 

— Mulţumesc, dar nu acum. Spune la ea, eu vine mai 
târziu - îi zâmbi lui Raiko-san la care ţinea. Dar tu ce faci? 

— Eu nu am o Hinodeh la care să mă duc, la care să visez, 
căreia să-i scriu poeme, care să mă umple de extaz. Cândva 
era altfel, dar acum sunt mai înţeleaptă, îmi place sake-ul şi 
îmi place să fac bani, şi iar sake. Acum du-te, spuse ea 
râzând zgomotos, dar mâine să vii înapoi. La amiază. 

După ce plecă francezul, Raiko-san porunci slujnicei să-i 
mai aducă sake, cald de astă dată, şi să n-o deranjeze 
nimeni. Când văzuse chipul lui atât de prietenos, 
transfigurat de pasiunea adâncă pentru Hinodeh, nu mai 
putuse să-şi suporte propria mâhnire şi îl îndepărtă din 
minte. Nu putea accepta să aibă martori la tristeţea şi 
lacrimile care îi curgeau acum şiroaie, căci nu era în stare 
să şi le reţină şi nici să-şi înăbuşe amarul, dispreţuindu-şi 
slăbiciunea care o făcea să jinduiască după tinereţea 


pierdută, tânjind după cea care fusese şi care dispăruse 
atât de repede pentru a nu se mai întoarce niciodată. Nu e 
drept, nu e drept, nu e drept, mormăia ea, ridicând ceşcuţa. 
Nu sunt eu baba asta pe care o văd în oglindă. Eu sunt eu, 
Raiko cea Frumoasă, curtezană de rangul doi, eu sunt..., eu 
sunt..., eu... 

— A, Otami-sama, spuse shoya, bună seara, te rog să iei 
loc. Ceai, sake? Îmi pare rău că te deranjez din nou, dar am 
primit un mesaj de la mai marii mei. Ceai? 

Hiraga se aşeză pe perna din faţa lui, în camera plăcută şi- 
şi ascunse nerăbdarea, îi mulţumi şi acceptă ceaşca 
obligatorie. 

— Ce mai faci? întrebă el politicos cu inima bătându-i mai 
tare decât ar fi dorit. 

— Sunt îngrijorat, Otami-sama. Se pare că de astă dată 
gai-jinii sunt foarte hotărâți, sunt prea multe mişcări de 
trupe, prea multe nave de luptă pe care se curăţă tunurile, 
umblă zvonuri că urmează să mai vină şi alte nave. Poate ai 
auzit şi dumneata ceva de la gai-jinul dumitale, Taira? 

Hiraga reflectase şi el la cele auzite. Tyrer şi întreaga 
Legaţie erau în fierbere de la ultimatumul dat de tairo Anjo. 
Sir William răcnea mai mult ca de obicei, Johann, 
interpretul, stătea închis ore întregi cu Tyrer, scriind şi 
rescriind scrisori pentru Bakufu şi numai din când în când îl 
rugau să mai stilizeze câte o frază. „E mai uşor traduc dacă 
vede şi eu scrisoare, Taira-sama”, spunea el întotdeauna, 
dorind să afle despre ce era vorba. „Da, bine, dar 
deocamdată fraza asta...”, spunea 'Taira întotdeauna, 
evident stânjenit, în fiecare zi la fel, ceea ce îl făcea să 
devină din ce în ce mai îngrijorat. Era clar că nu mai aveau 
încredere în el la fel ca înainte şi asta după ce muncise zi şi 
noapte ca să le înveţe limba şi după ce le dăduse atâtea 
informaţii. Câini mârşavi de gai-jini, îşi spunea el, îngrozit 
că într-o bună zi Sir William ar putea să-l dea afară - afişul 
cu chipul lui era încă atârnat în casa gărzilor de samurai, în 


timp ce patrulele examinau pe toţi japonezii care intrau şi 
ieşeau din colonie. 

Patrulele acestea de control n-ar fi trebuit să fie admise. 
Gai-jinii sunt atât de tâmpiţi, cu puterea lor maritimă eu n- 
aş fi permis nici unei gărzi a inamicului să se apropie de 
colonie la mai puţin de o leghe! Ce prostie şi din partea lui 
Anjo să-i zădărească cu maniere aşa de grosolane şi cu o 
asemenea aroganță când flota lor este aici. Consiliul 
Bătrânilor a înnebunit! 

— Oficialii gai-jini îmi spun multe lucruri, shoya, murmură 
el ca şi cum s-ar fi temut să nu fie auzit de cineva. Din 
fericire, sunt şi eu părtaş la secretele lor. S-ar putea să-ţi 
dau chiar de ştire la timp dacă te ameninţă vreo primejdie. 
Deocamdată i-am sfătuit să nu te deranjeze, nici pe tine, 
nici satul. 

Shoya se prosternă până la tatami, mulţumindu-i de câteva 
ori, apoi spuse: 

— Sunt vremuri cumplite, războiul este un lucru cumplit şi 
impozitele vor creşte. 

Bun, îşi zise Hiraga, pe care îl durea rău capul, tu poţi să 
stai liniştit, n-o să te facă nici pe tine, nici pe cei din 
Gyokoyama să mâncaţi sau să beţi mai puţin, şi nici pe 
soțiile şi femeile voastre să se îmbrace mai modest, ci numai 
pe clienţii voştri. Paraziţilor! Aţi încălcat deja legile 
străvechi ale modestiei, permiţând femeilor voastre să 
poarte îmbrăcăminte de culori interzise, ca, de exemplu, 
roşu pe sub kimono sau acasă, unde proştii ăia din Bakufu 
nu vă controlează. Când o să ajungem noi la putere o să 
facem ordine. Haide, nătărău bătrân, treci o dată la subiect. 
Nu pot să-mi pierd toată seara şi nici n-am de gând să-mi 
pierd cinstea obrazului punând întrebări..., mai am de 
învăţat în seara asta şi trebuie să încerc să citesc şi o carte. 

— Poate că aş putea să-ţi apăr interesele, spuse el sec. 

Shoya îi mulţumi din nou. 

— Mesajul pe care l-am primit se referă la fata de care ai 
întrebat. Acum patru zile, seniorul Yoshi a părăsit Kyoto în 


secret, chiar înainte de revărsatul zorilor, cu o escortă mică 
de soldaţi şi deghizați ca unul dintre ei. A plecat şi ea cu 
ei... Nu te simţi bine, Otami-sama? 

— Ba da, te rog, continuă, spuse Hiraga, continuă, shoya. 

— Da, desigur. Aşadar, împreună cu ei, călare, era şi 
curtezana Koiko şi fata care este noua ei maiko şi... 

— Noua ei ce? Hiraga rămase cu gura căscată. 

Koiko! 'Tot ce implică acest nume îi rămăsese înfipt în 
minte. 

— Te rog, pot să-ţi ofer puţin ceai, sau sake? întrebă shoya, 
văzând ce impact au asupra lui veştile pe care i le adusese. 
Poate vrei un şervet fierbinte, sau să cer... 

— Nu, nu, spune mai departe, îngăimă Hiraga cu voce 
răguşită. 

— Nu mai e mare lucru de spus. Aşa după cum ştii, 
doamna Koiko este cea mai vestită curtezană din Yedo şi 
acum îl însoţeşte pe seniorul Yoshi. Fata a fost trimisă la ea 
acum zece zile. 

— De cine? 

— Nu ştim încă, Otami-sama, spuse shoya, păstrând 
informaţia aceasta pentru altă dată. Se pare că doamna 
Koiko a primit-o pe fată ca maiko, după ce fata a fost 
cercetată şi acceptată personal de seniorul Yoshi. Este 
singura femeie din grup. Numele ei este Sumomo Fujahito. 

Nu e nici o greşeală! ar fi vrut să urle Hiraga, căci acesta 
era numele conspirativ pe care i-l dăduse Katsumata - 
aşadar o trimisese în groapa cu lei, dar de ce? 

— Încotro a pornit seniorul Yoshi? 

— Are cu el patruzeci de samurai călare, dar nu poartă 
nici un fel de steaguri, iar seniorul Yoshi însuşi, aşa cum am 
spus, este deghizat. S-au strecurat afară din Kyoto înainte 
de revărsatul zorilor, acum trei zile, îndreptându-se spre 
Tokaido în marş forţat - stăpânii mei presupun că spre 
Yedo. 

Shoya îşi ascunse uimirea când văzu tulburarea de pe 
chipul tânărului. 


— Marş forţat ai spus? Atunci înseamnă că pot ajunge la 
Kanagawa - ultima staţie de popas înainte de Yedo, când? în 
zece-douăsprezece zile? 

— Da, probabil că ai dreptate, deşi, călătorind cu două 
femei... în mesajul meu se spune că amândouă călăreau - 
oh, dar am mai spus asta - a, da, am uitat, seniorul Yoshi 
era deghizat în ashigari, presupun că pot ajunge în zece 
zile la Kanagawa. 

Buimăcit, Hiraga sorbi din sake fără să-i mai simtă gustul 
şi acceptă încă o ceaşcă, îi mulţumi pentru informaţii, îi 
spuse că se vor revedea a doua zi şi porni spre coliba din 
sat pe care o împărțea cu Akimoto. În sat ulițele erau pustii. 
Prăvăliile se închiseseră pe timpul nopţii, luminiţele care 
licăreau în spatele pereţilor shoji dădeau un aer îmbietor 
căsuţelor şi colibelor. Hiraga îşi scoase jobenul, îşi ciufuli 
părul şi se scărpină în creştet, căci nu se obişnuise încă să 
poarte păr pe cap, în maniera europeană, deşi pantalonii şi 
vesta nu-l mai deranjau, nu-l ajută nici să-şi limpezească 
gândurile şi nici să scape de durerea de cap, aşa că se 
aşeză pe o bancă din apropiere, deşi când se aşeza 
pantalonii aceştia strâmţi îl strângeau şi privi în sus spre 
cer. 

Koiko! Îşi aminti de cele două dăţi când o vizitase, o dată 
numai pentru o seară, a doua oară pentru toată noaptea. 
Eeee, ambele dăţi fusese foarte scump, foarte scump, dar 
meritase. Katsumata îi spusese că nu va mai pipăi el 
niciodată o piele atât de mătăsoasă, un păr atât de moale şi 
nu va simţi un parfum atât de suav, nu va mai vedea 
niciodată un zâmbet atât de cald în ochii unei femei şi nu va 
mai trăi niciodată un asemenea enorm extaz la urmă, ca o 
explozie, care să te facă să vrei să mori şi să învii. „Ah, 
Hiraga, să mori atunci, spusese Katsumata, când eşti în 
culmea fericirii, să duci asta cu tine dincolo - înseamnă 
perfecțiunea. Sau dacă nu există dincolo să fii sigur, când 
vei face saltul în necunoscut, că ai trăit tot ce-a fost mai 
bun. Să mori când eşti la zenit, înseamnă o viaţă împlinită 


LLA 


desăvârşit!”. „E adevărat, dar ar fi mare păcat. De ce s-o 
pregăteşti pe fata asta pentru Yoshi?” „Pentru că el este o 
cheie nepreţuită pentru sonno-joi, pentru că, din câte am 
cunoscut eu, este singura care ar putea să-l subjuge şi să-l 
facă să încline spre noi, sau să fie în situaţia de a-l înlătura 
din drum, la nevoie. Yoshi ar putea fi cheia mişcării sonno- 
joi, fie că va fi pentru sau împotriva ei. Acesta este secretul 
nostru - al tău şi al meu - dar, oricum, va muri în momentul, 
pe care îl vom alege noi.” Oare Katsumata o trimisese pe 
Sumomo să fie pumnalul care înfăptuieşte lucrarea? Sau ca 
s-o păzească pe Koiko de trădători? Sau să-l păzească pe 
Yoshi de vreun trădător din interior? Atât de multe 
întrebări, atât de multe fără răspuns. Se ridică şi porni mai 
departe: capul îl durea mai rău ca oricând. A doua zi 
Akimoto urma să meargă cu 'laira la bordul unei nave de 
război. Hiraga dorise să meargă şi el, dar fusese refuzat. 

— Îmi pare rău, îi spusese Tyrer. Sir William a spus că 
acest prieten al tău, domnul Saito, poate să meargă, dar 
numai el singur. Bineînţeles, familia lui face parte dintre cei 
mai mari constructori de nave din Shimonoseki, da? 

— Da, Taira-sama. Famiria tatămi său. 

— Da, samuraii nu au voie să fie implicaţi în afaceri. 

— Aşa este corect, Taira-sama, spusese el repede, căci era 
un elev foarte bun şi făcea ca minciuna să sune la fel ca 
adevărul. Dar murte famirii de samuraii fac înţeregeri cu 
cămătarii şi constructorii de nave ca să facă treaba, neh? 
Bărbatul acesta din famiria important pe mare. 

Făcuse această sugestie referitoare la Akimoto cu o 
săptămână în urmă, în timpul uneia din întrevederile acelea 
nesfârşite cu Sir William, când stătea în picioare şi 
răspundea la o mulţime de întrebări fără a afla mare lucru 
în schimb. 

— Numere este Şiţo, Sir Wiriamu, famirie bogat, vizită 
aici, vrea vede nave Marea Britanie, auzit veşti mari despre 
marină britanică mare. Poate voi şi er poate face împreună, 
poate face fabrică mare vapoare. 


Nu era chiar întru totul o minciună. Generaţii la rând, 
strămoşii lui Akimoto trăiseră într-un sat de pescari, una din 
cele trei familii ashigari de acolo, care jucau rolul 
păstrătorilor ordinii publice pentru tatăl lui Hiraga, şeful 
unei familii cu rang de hirazasamurai. Pe Akimoto personal 
îl interesaseră întotdeauna marea şi navele de război. Tatăl 
lui Hiraga aranjase ca Akimoto să meargă la şcoala de 
samurai din Choshu şi îi poruncise să înveţe tot ce putea de 
la marinarul olandez sensai acolo pentru că, în curând, 
daimyo Ogama va avea nevoie de ofiţeri ca să-i pună 
căpitani pe navele Choshu şi ca să conducă marina lor. 

— Eeee, vere, spusese Akimoto cu două zile în urmă, nu 
pot să cred că ai reuşit să-i convingi să mă lase să le aflu 
secretele. 

Hiraga oftase. Observase că tot ceea ce era în legătură cu 
„business” le atrăgea imediat atenţia gai-jinilor. Poezia - 
deloc, caligrafia - nici atât, scrima - un pic, politica - da, dar 
numai în măsura în care afecta comerţul, dar dacă era 
vorba să facă ceva ce s-ar fi putut vinde după aceea în 
câştig - asta, da, imediat dădea rezultate, fie că era vorba 
de o navă, un tun, o ceaşcă, un cuţit sau un balot de mătase. 
Sunt mai răi decât neguţătorii cei bogaţi! Ăştia se hrănesc 
cu bani, îi mănâncă! 


Cu o seară înainte Akimoto fusese într-o dispoziţie de zile 
mari - lucru rar la el şi începuse să bată câmpii despre bani, 
despre gai-jini şi despre faptul că erau atât de apropiaţi de 
ei. 

— Ai dreptate, Hiraga, acesta este unul dintre secretele 
lor: se închină la bani. Banii! Ce inteligent ai fost să-ţi dai 
seama de asta aşa de repede! Uită-te la câinele ăla de 
shoya! Uită-te la el cum este numai urechi imediat ce începi 
să-i vorbeşti despre Taira sau despre cea a spus altă javră 
de-a lor de gai-jin, despre metodele lor murdare de a face 
afaceri şi cum storc banii de la alţii prin orice mijloace şi 
spun că ăsta se cheamă profit, ca şi când ar fi un cuvânt 
curat şi se sug unii pe alţii ca păduchii. Când vorbeşti 
despre bani, amărâtul ăla de shoya, cu cap de peşte, nu 
scoate oare cel mai bun sake al lui ca să te facă să spui tot 
mai mult şi mai mult? Bineînţeles! Este şi el exact la fel ca ei 
- adoră banii, îi adună de la noi, samuraii, înfundându-ne tot 
mai adânc în datorii, cu fiecare an şi ei înşişi nu creează 
nimic, nimic! Ar trebui să-l ucidem şi să facem ce spunea 
Ori, să dăm foc la haznaua asta împuţită... 

— Linişteşte-te! Ce te-a apucat? 

— Nu vreau să mă calmez, vreau acţiune, vreau luptă, 
atac! M-am săturat să tot stau şi să aştept - Akimoto era 
roşu la faţă, gâfâia şi ochii îi ieşiseră din orbite şi toate 
acestea nu numai din cauza băuturii, pumnul lui uriaş se 
abătu peste tatami. Şi m-am săturat şi de tine, să te ştiu 
mereu învățând, zi şi noapte, tot cu nasul în cărţi. Dacă nu 
ai grijă ai să-ţi strici ochii, o să ţi se blegească braţul care 
mânuieşte sabia şi atunci eşti un om mort. Atacul - pentru 
asta suntem aici, vreau sonno-joi acum, nu mai târziu! 

— Fără cunoştinţe şi răbdare... De câte ori trebuie să-ţi 
spun? O să termini ca Ori, sau ca nebunul acela de Shorin, 
de ce te grăbeşti aşa să-ţi bagi gâtul în ştreang? 

— Nu mă grăbesc şi... eeee, Hiraga, ai dreptate, te rog să 
mă ierţi, dar... - vorbele i se pierdură într-un mormăit şi-l 
văzu cum mai soarbe o dată din sake. 


— Ce te supără cu adevărat? Vreau adevărul. 

Akimoto avu o ezitare. 

— Am primit veşti de la tata... - ar fi vrut să se oprească, 
dar nu reuşi şi în curând cuvintele începură să curgă de la 
sine. A sosit o scrisoare prin care mama-san de la 
Kanagawa... În sat e foamete, în toată regiunea, de fapt, şi 
familia ta suferă, îmi pare rău că trebuie să-ţi spun. Doi 
dintre verii mei mai mici au murit. Trei dintre unchii mei au 
renunţat la rangul de samurai şi la săbii şi le-au vândut ca 
să poată plăti o parte din datoriile la cămătari, săbii care au 
fost folosite la Sekigahara - şi au devenit pescari, cel puţin 
acum fac plase pentru proprietarii de bărci, din zori până 
noaptea, pentru câţiva bănuţi! 'lomiko, fiica unei mătuşi, 
rămasă văduvă, locuia cu noi şi a trebuit să-şi vândă fiica 
unui negustor de copii. 1 s-a oferit suficient pentru ca să-şi 
hrănească restul familiei o jumătate de an - doi fii şi un tată 
invalid. O săptămână mai târziu a lăsat banii într-un ceainic 
ca să-i găsească mama mea şi s-a aruncat de pe stâncă. A 
lăsat o scrisoare în care spunea că îşi simţea inima sfâşiată 
că trebuie să-şi vândă fiica, dar banii puteau fi de folos 
familiei fără a mai fi irosiţi cu încă o gură nefolositoare... 

Lacrimile îi şiroiau pe obraji, dar nu se auzea nici un 
scâncet de plâns în vocea lui, numai mânie. 

— O fată aşa de drăguță şi o soţie atât de bună pentru 
prietenul meu, Murai. Îţi aminteşti de el? Era unul dintre 
roninii noştri din Choshu, care a murit în timpul atacului 
împotriva lui tairo Ii. Îţi spun, vere, e cumplit să fii samurai 
când nu ai nici un fel de simbrie, nu ai unde să te duci, iar 
ca ronin e şi mai rău. Dar chiar şi aşa, eu... Din nou ai 
dreptate..., cred că va trebui să-i imităm pe gai-jinii cei 
împuţiţi dacă vrem nave de război, ştiu şi eu că nu cresc 
într-un câmp de orez şi trebuie să se găsească mijloace şi 
căi să se facă banii aceia împuţiţi şi trebuie să fim la fel ca 
împuţiţii de cămătari şi zarafi. Bani împuţiţi, gai-jini 
împuţiţi... 


— Încetează, îi spusese el sever şi îi dăduse încă o sticlă. 
Eşti în viaţă, lupţi pentru sonno-joi, mâine te duci la bordul 
unei nave de război ca să afli câte ceva, ajunge, vere. 

Amărât, Akimoto dădu din cap şi-şi şterse lacrimile. 

— Mai ai şi alte veşti? Despre tatăl meu, despre familia 
mea? 

— Păi... citeşte singur. 

Şi Hiraga citise: „Dacă Hiraga este cu tine spune-i că 
familia lui o duce greu, mama lui este bolnavă, nu au bani şi 
nu mai au nici credit. Dacă are posibilitatea să trimită ceva 
sau să aranjeze să li se acorde credit, le-ar putea salva 
vieţile - bineînţeles că tatăl lui nu-i va cere niciodată. Mai 
spune-i că logodnica lui nu a ajuns încă aici şi că tatăl lui 
este îngrijorat din pricina ei”. 

Nu pot face nimic pentru ei, îşi spuse Hiraga, în timp ce se 
apropia de adăpostul lor din sat. Vântul nopţii era tăios, 
zgâlţâia maldărele de trestie de pe acoperişuri. Era mai 
rece acum. Nu pot face nimic pentru ei. Bani împuţiţi! 
Akimoto are dreptate: Ar trebuie să punem în practică 
planul lui Ori. O noapte ca aceasta ar fi ideală. Două sau trei 
colibe aprinse cu nişte torţe şi focul s-ar întinde imediat de 
la o casă la alta. Şi de ce nu în noaptea asta? Atunci 
împuţiţii de gai-jini vor trebui să se urce din nou la bordul 
navelor lor şi să plece de aici. Oare? Sau îmi fac numai iluzii 
când, de fapt, karma noastră este să fim înghiţiţi de ei? Ce 
să fac? Katsumata spunea întotdeauna: Când ai dubii, 
acţionează! Sumomo? În drum spre Yedo? Pulsul i se 
acceleră, dar nici chiar gândul la ea nu-i înlătură 
remuşcările în privinţa familiei. Ar trebui să ne căsătorim 
acum, să ne căsătorim aici, cât mai avem timp, este 
imposibil să ne ducem acasă, călătoria ar dura luni de zile şi 
este foarte important să rămânem aici, tata va înţelege. 
Oare? Este într-adevăr important sau iarăşi mă amăgesc eu 
singur? Şi de ce o pusese Katsumata pe Sumomo în 
preajma lui Yoshi? N-ar risca viaţa ei fără un motiv serios, 
pentru nimic. Nimic! Eu sunt nimic. Din nimic în nimic. Din 


nou foamete şi nu sunt bani şi nu au credit şi nu am cum să- 
i ajut. Fără sonno-joi nu vom putea face niciodată nimic... 

Şi dintr-o dată, simţi ca şi când mintea i-ar fi fost acoperită 
cu o pieliţă şi acea pieliţă se dădea acum la o parte şi-şi 
aminti câte ceva din ce-i explicase Jamie despre afacerile 
gai-jinilor care îl şocase. În câteva clipe era înapoi şi bătea 
la uşa lui shoya şi se afla din nou aşezat în faţa lui. 

— Shoya, cred că ar fi trebuit să-ţi spun ceva, ca să ai timp 
să te pregăteşti. Cred că l-am convins pe expertul gai-jin să 
te primească la el în casa mare, poimâine dimineaţă, ca să-ţi 
răspundă la întrebări. Eu am să traduc - shoya îi mulţumi, 
făcu o plecăciune mai mult ca să-şi ascundă bucuria subită 
care-l cuprinsese. Jami Mukfey mi-a spus că gai-jinii au 
obiceiul de a percepe o taxă pentru informaţii, pentru 
acestea şi pentru celelalte pe care ţi le-a dat deja. 
Echivalentul a zece koku. Pronunţă suma uriaşă ca şi când 
ar fi fost o nimica toată şi îl văzu pe shoya cum se albeşte la 
faţă, dar nu explodează, aşa cum se aşteptase în faţa unei 
asemenea minciuni. 

— Imposibil, spuse shoya, cu vocea sugrumată. 

— Aşa i-am spus şi eu, dar a spus că dumneata, ca om de 
afaceri şi bancher vei înţelege ce valoare au informaţiile şi 
că el va analiza posibilitatea... - Hiraga se controlă din nou 
- de a-l ajuta pe shoya să înceapă o afacere, prima de felul 
acesta, aşa cum fac gai-jinii, cu alte ţări. 

Şi nu era chiar totul o minciună. McFay îi spusese că l-ar 
interesa să cunoască un bancher japonez - Hiraga 
exagerase importanţa şi statutul lui shoya în breasla celor 
din Gyokoyama - şi că i-ar conveni orice zi, dacă îl anunţă 
cu o zi înainte şi că vor exista fel de fel de posibilităţi de 
colaborare. Îl urmărea cu privirea pe shoya, uluit să vadă 
prin el ca prin sticlă, să-i citească emoția la gândul 
posibilităţilor care i se ofereau acum de a valorifica 
informaţiile primite de la McFay în legătură cu profitul, fiind 
primul care pornea o asemenea afacere. 


„Este foarte important să fii primul, aşa îi explicase McFay. 
Prietenul tău japonez va înţelege lucrul acesta dacă este cât 
de cât om de afaceri. Este uşor pentru mine să-i ofer 
cunoştinţele şi pregătirea noastră şi este la fel de uşor 
pentru prietenul tău japonez să facă acelaşi lucru”. Pentru 
Hiraga făcuse un efort imens să înţeleagă ce voia omul să 
spună. 

Îl lăsă pe shoya să viseze şi să fiarbă. 

— Deşi eu nu mă pricep la afaceri, shoya, cred că aş putea 
să reduc preţul. 

— O, dacă ai putea face lucrul acesta, Otami-sama, ai face 
bine unui sărman bătrân, un slujitor modest al breslei 
Gyokoyamei, căci eu va trebui să cer permisiunea lor 
înainte de a plăti ceva. 

— Poate că aş putea să reduc la trei koku. 

— O jumătate de koku ar fi destul, nu mai mult. 

Hiraga se blestemă în gând. Uitase regula numărul unu a 
lui McFay, care îi spusese: „Când negociezi, trebuie să ai 
răbdare. Poţi oricând să scazi din preţ, dar nu mai poţi să-l 
ridici. Să nu-ţi fie niciodată teamă să râzi, să ţipi, să urli sau 
să te prefaci că pleci”. 

— Din moment ce a cerut zece, mă îndoiesc că McFay va fi 
dispus să scadă sub trei. 

— Şi jumătate este foarte mult. 

Dacă ar fi avut o sabie, ar fi pus mâna pe mânerul ei şi ar fi 
urlat: Trei sau îţi crăp capul tău murdar. În loc de asta, 
dădu din cap trist: 

— Da, ai dreptate, şi se ridică să plece. 

— Poate că stăpânii mei vor fi de acord cu un koku. 

Acum era aproape de uşă. 

— Îmi pare rău, shoya, mi-aş pierde cinstea obrazului dacă 
aş încerca să mă calicesc pentru o... 

— Trei. 

Shoya era roşu ca sfecla. Hiraga se aşeză din nou jos. Îi 
trebui oarecare timp ca să se adapteze la această 
perspectivă nouă. În cele din urmă zise: 


— Am să încerc să aranjez pentru trei koku. Trăim vremuri 
grele. Am auzit că este foamete în satul meu din Choshu. 
Teribil, neh? 

Văzu cum ochii lui shoya se îngustează şi mai mult. 

— Da, Otami-sama. În curând va fi foamete peste tot, chiar 
şi aici. 

Hiraga dădu afirmativ din cap. 

— Da, spuse el şi aşteptă ca tăcerea să devină mai 
apăsătoare. 

McFay îi explicase care este valoarea tăcerii în timpul 
negocierilor, îi spusese că adesea o gură ferecată la 
momentul potrivit îl scoate din sărite pe oponent - căci 
negocierile reprezintă o luptă ca oricare alta şi adversarul 
este în stare să facă concesii la care nici n-ai fi visat. 

Shoya ştia că este prins în capcană, dar nu ştia cât de 
adâncă este aceasta şi nici preţul pe care trebuia să-l 
plătească pentru a scăpa din ea. Deocamdată, informaţiile 
pe care le primise valorau de zece ori mai mult. Dar, ai 
grijă..., omul acesta este periculos, acest Hiraga Otami- 
sama învaţă prea repede, s-ar putea să spună adevărul, dar 
s-ar putea şi să nu-l spună, poate fi mincinos sau nu. Dar 
chiar şi aşa, este preferabil să ai un samurai viclean de 
partea ta, decât împotriva ta. 

— În vremuri grele, oamenii trebuie să se ajute. S-ar putea 
ca Gyokoyama să aranjeze un credit ca să-i poată ajuta. Aşa 
cum am spus şi mai înainte, Otami-sama, tatăl dumitale şi 
familia dumitale sunt clienţi respectaţi şi de mare cinste. 

Hiraga îşi înghiţi cuvintele mânioase pe care le-ar fi 
scuipat în mod normal la o asemenea insolenţă. 

— Ar fi mai mult decât m-aş aştepta, răspunse el, simțind 
că făcuse primii paşi în această lume nouă a profitului şi a 
pierderii - profitul unei persoane înseamnă pierdere pentru 
cealaltă, asta îi explicase McFay de mai multe ori. Tot ce va 
face Gyokoyama pentru ai mei va fi cinstit cum se cuvine. 
Dar este important să le dea o mână de ajutor repede, 
trebuie să fiu sigur că lucrul acesta s-a înţeles bine. Da? 


— Se va face imediat. Aranjez eu. 

— Mulţumesc, şi poate că vor lua în considerare şi 
posibilitatea unui dar frumos, poate cam un koku să zicem... 
- văzu că ochii bătrânului erau gata să-l străpungă mânioşi, 
dar mânia se ascunse rapid şi Hiraga se întrebă speriat 
dacă nu cumva mersese prea departe - ... pentru serviciile 
făcute de familia mea. 

Urmă o altă tăcere. Apoi shoya spuse: 

— Din trecut... şi din viitor. 

Privirea lui Hiraga deveni la fel de rece ca a lui shoya, deşi 
zâmbea ca şi el. Şi aflându-se în această lume nouă, nu 
scoase micul revolver pe care îl purta întotdeauna la el ca 
să-i facă o gaură în trup pentru grosolănia lui. 

— Bineînţeles, spuse el, apoi adăugă dulce: Pe poimâine, 
aşadar! 

Shoya făcu o plecăciune şi dădu din cap afirmativ: 

— Pe poimâine. Otami-sama. 

Aflat din nou afară, Hiraga dădu frâu liber bucuriei să-i 
inunde sufletul. Un koku întreg şi credite şi acuma cum să 
facă să schimbe cei trei koku pe care gai-jin-ul McFay nu-i 
ceruse şi de care nu avea nevoie ca să-i transforme în orez 
adevărat sau în bani adevăraţi, ca să-i poată trimite tatălui 
său. Aşa de mult câştig cu atât de puţin efort, îşi zise el 
avântat, dar simțindu-se în acelaşi timp mânjit, dornic de 
aceea să facă cât mai repede o baie. 

— Ah, domnule amiral, spuse Struan, putem schimba două 
vorbe în particular? 

— Desigur, domnule. 

Amiralul Ketterer se ridică anevoie în picioare de la masa 
din camera mare a lui Struan, la care mai şedeau încă alţi 
douăzeci de invitaţi, în faţa paharelor de porto unde îi 
lăsase Angelique. Ketterer era în uniformă de seară, 
pantaloni bufanţi, ciorapi de mătase şi pantofi cu catarame 
de argint, mai rumen la faţă ca de obicei, căci mâncase o 
supă de crustacee, peşte la grătar, o porţie dublă de biftec 
şi budincă de Yorkshire cu cartofi prăjiţi, garnitură de 


legume asortate importate din California, plăcintă de pui şi 
fazan, câţiva cârnăciori de porc prăjiţi, urmaţi de o plăcintă 
rece de mere cu o porţie copioasă de cremă Fr la Nobila 
Casă, deja vestită. Şampanie, sherry, vin roşu, un Château 
Lafitte 1837, anul urcării pe tron al reginei Victoria, Porto şi 
Madeira. 

— Aş vrea să iau o gură de aer, spuse Ketterer. 

Malcolm îl conduse spre uşile cu geamuri care dădeau 
afară. Mâncarea bună şi băutura îi amorţiseră durerile. 
Afară era răcoare, dar după căldura înăbugşitoare din 
interior era foarte plăcut. 

— Un trabuc? 

— Da, mulţumesc. 

Valetul Chen Numărul Unu veni repede cu cutia. După ce 
trabucele fură aprinse, băiatul dispăru în fumul lor. 

— Aţi văzut scrisoarea mea de astăzi, din Guardian? 

— Da, am văzut-o, sunt multe lucruri bine spuse, catadicsi 
amiralul Ketterer. 

Malcolm zâmbi: 

— lar viesparul de strigăte şi proteste pe care le-a 
provocat la întrunirea din după-amiaza aceasta este o 
dovadă în plus că punctul dumneavoastră de vedere a fost 
bine prezentat. 

— Al meu? La naiba, sper că este şi al dumneavoastră. 

— A, da, bineînţeles, bineînţeles. Mâine... 

Ketterer îl întrerupse brusc: 

— Întrucât împărtăşiţi o poziţie perfect corectă şi morală, 
m-aş fi aşteptat din partea dumneavoastră, ca persoană cu 
o indubitabilă putere şi influenţă ca măcar să fiţi 
deschizător de drumuri şi să interziceţi orice fel de 
contrabandă întreprinsă de navele firmei Struan o dată 
pentru totdeauna. 

— Contrabanda este oricum interzisă, domnule amiral, 
spuse Malcolm. Trebuie să o luăm cu binişorul. Într-o lună 
sau două, cei care susţinem aceste idei vom fi majoritatea. 


Amiralul ridică din sprâncenele lui groase şi pufăi din 
trabuc, apoi se întoarse cu faţa spre mare. Flota arăta 
măreaţă cu luminile de drum aprinse. 

— Se pare că la noapte va fi furtună, sau, poate mâine. Nu 
e o vreme potrivită pentru o călătorie de plăcere, mai ales 
pentru o doamnă, aşa cred. 

Malcolm privi îngrijorat în sus şi adulmecă vântul. Nu erau 
nici un fel de semne de pericol. Întrucât problema timpului 
de a doua zi fusese o chestiune foarte importantă, făcuse 
tot ce-i stătuse în puteri să afle cum va fi vremea. Spre 
bucuria lui, se prevedea mare calmă şi vânt blând. Lucrul îi 
fusese confirmat şi de Marlowe înainte de cină şi, deşi nu 
primise încă aprobarea finală de a ridica ancora - şi nici nu 
ştia care este adevăratul motiv pentru care Malcolm dorea 
să fie la bord împreună cu Angelique - în ceea ce-l privea 
plimbarea putea avea loc. 

— Aceasta este prognoza dumneavoastră, domnule 
amiral? întrebă Malcolm. 

— A expertului în domeniul schimbării vremii, domnule 
Struan. M-a sfătuit să anulez toate probele de mâine. E mai 
bine să ne petrecem timpul pregătindu-ne pentru asaltul 
asupra oraşului Yedo, adăugă vesel Ketterer. 

— Sunt împotriva distrugerii oraşului, spuse Malcolm 
absent cu gândul la această nouă problemă neaşteptată: 
refuzul perfid al amiralului de a socoti scrisoarea sa din ziar 
suficientă, deşi el îşi închipuise că va fi mai mult decât 
convingătoare. 

Totul ar fi perfect dacă n-ar fi ticălosul ăsta, îşi zise el, 
înăbuşindu-şi furia, încercând să găsească o modalitate cum 
să iasă din impas. Prancing Cloud sosise la timp şi începuse 
să descarce. Căpitanul Strongbow fusese pus deja la curent 
cu noile ordine secrete referitoare la plecarea de miercuri 
şi Edward Gornt urma, de asemenea, să-i transmită 
informaţiile referitoare la firma Brock imediat ce se termina 
duelul. 


— Şi eu sunt împotrivă, spuse amiralul. Nu am primit nici 
un fel de ordine oficiale de război. Dar aş fi curios să ştiu ce 
motive ai dumneata. 

— Icnindu-te să foloseşti un baros ca să omori un bărzăune 
nu este numai o prostie, ci poate să-ţi stârnească şi 
hemoroizii. 

— O, Doamne, izbucni în râs Ketterer, asta chiar că-i bună, 
dragă Struan. Hemoroizi ai spus? Asta e tot filosofia 
chinezului tău? 

— Nu, domnule, a lui Dickens - îşi îndreptă spatele şi se 
sprijini din nou în bastoane. Ne-ar face mare plăcere, 
domnule, mie şi Angelicăi să mergem la bord, cu căpitanul 
Marlowe mâine, până nu vom mai vedea ţărmul, pentru o 
scurtă croazieră - avocatul îl sfătuise să procedeze ca în 
cazul căsătoriei părinţilor lui Malcolm, care se efectuase 
între Macao şi Hong Kong, în momentul în care nu se mai 
vedea uscatul. Bineînţeles, cu încuviințarea dumneavoastră. 

— Mi-ar face şi mie mare plăcere să văd că Nobila Casă ia 
iniţiativa în Japonia. Dar este clar că nu ai timp. Presupun 
că zece zile vor fi suficiente ca să luaţi măsuri concrete. Şi 
cred că mâine, Pearl şi Marlowe au misiuni în cadrul flotei, 
spuse Ketterer şi se întoarse să plece. 

— Staţii, spuse Malcolm, cuprins de panică, să zicem că aş 
face o declaraţie chiar acum, aici, în faţa tuturor celor de 
faţă că noi... că noi încetăm orice transport de arme în 
Japonia începând din acest moment. Asta v-ar satisface? 

— Problema este dacă v-ar satisface pe dumneavoastră, 
spuse amiralul, încântat să-l vadă pe bărbatul care 
reprezenta tot ce dispreţuia el mai mult cum se zbătea 
prins în mrejele lui. Oare? 

— Ce... ce aş putea face, sau ce aş putea spune, domnule? 

— Nu este de căderea mea să mă ocup de afacerile 
dumneavoastră - modul în care pronunţase Ketterer 
cuvântul afaceri îl făcuse să sune jignitor. După părerea 
mea, ceea ce este bun pentru Japonia este bun şi pentru 
China, continuă el. Dacă interziceţi armele aici, de ce nu 


faceţi acelaşi lucru şi în China pentru toate navele 
dumneavoastră, şi acelaşi lucru în ce priveşte opiul? 

— Asta n-o pot face, spuse Malcolm. Am da faliment. Opiul 
nu este în afara legii şi ambele sunt legale... 

— Interesant, spuse Ketterer sarcastic. Trebuie să vă 
mulţumesc pentru cina deosebit de reuşită, ca de obicei, 
domnule Struan. Acum însă vă rog să mă scuzaţi, am foarte 
multe lucruri de făcut mâine. 

— Staţi! spuse Malcolm, cu un tremur în voce. Vă rog, vă 
rog să mă ajutaţi. Ziua de mâine este foarte importantă 
pentru mine. Jur să vă sprijin în totul. Am să iniţiez 
acţiunea, dar vă rog să mă ajutaţi în legătură cu ziua de 
mâine. Vă rog! 

Amiralul Ketterer îşi ţuguie buzele, gata să pună capăt 
acestei discuţii fără rost. Asta este, deşi fără îndoială că voi 
avea nevoie de sprijin printre ticăloşii aceştia, dacă numai a 
zecea parte din ceea ce s-a strigat astăzi la întrunire este 
adevărat. Presupun că acesta din faţa mea nu este chiar cel 
mai rău dintre ei - dacă aş putea avea încredere în el, 
oricum e mai bun decât ceilalţi, mult mai bun decât 
monstrul acela de Greyforth. 

— Când este duelul? 

Malcolm fu cât pe-aci să-i spună, dar se opri la timp. 

— Am să vă răspund la această întrebare, domnule, dacă 
doriţi, şi îmi amintesc ce aţi spus despre dueluri. Dar în 
chestiuni de onoare, familia mea a fost deosebit de serioasă 
cel puţin în decursul ultimelor două generaţii şi eu nu vreau 
să fiu mai prejos. Este vorba de o tradiţie, ca şi în marină, 
presupun. Căci în bună parte pe asta se bazează şi Marina 
Regală, pe tradiţie şi onoare, nu-i aşa? 

— Fără ele Marina Regală n-ar fi Marina Regală. 

Ketterer mai trase un fum din trabuc. Cel puţin ticălosul 
acesta înţelege, pentru numele lui Dumnezeu, îşi spuse el, 
deşi asta nu însemna prea mult. Adevărul este că mama 
acestui nefericit are dreptate să nu fie de acord cu 
căsătoria lui - fata este destul de frumoasă, dar nu este 


nicidecum o alegere bună, soi rău, tipic franțuzesc. Totuşi 
am să-i fac o favoare! Oare? Aminteşte-ţi de Consuela di 
Mardos Perez din Cadiz! O cunoscuse pe vremea când nu 
era decât mus pe nava Royal Sovereign, în timpul unei 
vizite de curtoazie în port. În ultimă instanţă, Amiralitatea îi 
interzisese să se căsătorească căci şi tatăl său se opunea 
acestei căsătorii şi când, după multe tergiversări, reuşise să 
obţină consimţământul amândurora şi se grăbise să ajungă 
la ea, fata era deja logodită. Şi era şi ea tot catolică, îşi 
aminti el cu tristeţe, căci tot o mai iubea după tot acest 
timp. 

Catolică! Ideea asta poate scoate din minţi pe oricine, ca şi 
pe mama lui Struan, presupun. Ca şi când ar avea vreo 
importanţă, dar Consuela era dintr-o familie bună, ceea ce 
nu este cazul cu fata aceasta. Da, încă o mai iubesc şi acum. 
După ea n-a mai fost nimeni. Nu am mai dorit niciodată să 
mă căsătoresc. Nu după ce am pierdut-o, căci nu mai 
puteam. Dar aceasta mi-a permis să mă dedic cu totul 
marinei. Ca să nu-mi irosesc viaţa chiar degeaba. Oare? 

— Am să mai iau un pahar de porto, spuse el. Asta va dura 
cam zece-cincisprezece minute. Ce puteţi face pentru a 
prelua iniţiativa în chestiunea respectivă în răstimpul 
acestor zece sau cincisprezece minute? 

Gornt cobora grăbit scările firmei Struan, împreună cu alţi 
oaspeţi care plecau de la petrecere, purtând convorbiri 
aprinse, înfofoliţi bine şi ţinându-şi pălăriile pe cap cu mâna 
ca să nu le zboare vântul aprig. Servitorii îi aşteptau cu 
felinare aprinse în mâini să-i însoţească spre casă. După ce 
spuse politicos, dar cam precipitat, „Noapte bună!” se 
îndreptă spre clădirea de alături, a firmei Brock. Paznicul, 
un sikh cu turban, îl salută şi-l urmări cu privirea în timp ce 
el se repezea pe scări, sărind treptele câte două, ca să bată 
la uşa lui Norbert Greyforth. 

— Cine este? 

— Eu, dom'le, Edward. Îmi pare rău, dar e ceva important. 


Se auzi un mormăit morocănos. Apoi zăvorul se trase. 
Norbert apăru cu părul ciufulit, într-o cămaşă de noapte, 
scufie şi şosete de noapte. 

— Ce dracu' s-a mai întâmplat? 

— Struan. Tocmai a anunţat că de acum înainte Nobila 
Casă va aplica embargoul asupra tuturor transporturilor de 
arme şi opiu în Japonia, precum şi în întreaga Asie şi China. 

— Ce glumă tâmpită mai e şi asta? 

— Nici o glumă, dom'le Greyforth. Am fost şi eu de faţă la 
petrecere. Este exact ceea ce a spus el acum, de faţă cu 
toată lumea, nu sunt nici câteva minute. Erau acolo Sir 
William, cei mai mulţi dintre ambasadorii străini, amiralul, 
Dimitri, astea au fost exact cuvintele lui Struan, dom'le: 
„Vreau să fac o declaraţie oficială în sensul celor afirmate 
de mine în ziarul Guardian de astăzi, am hotărât ca nici un 
fel de arme sau opiu să nu mai fie transportate sau 
comercializate de firma Struan de acum înainte, aici sau în 
China”. 

Norbert izbucni în râs. 

— Nu mai spune. Păi ăsta e un eveniment care se cere 
sărbătorit. Scoase capul pe coridor şi strigă după Valetul 
Numărul Unu: Hei, Lee! Şampanie, hopa, hopa! Hai 
înăuntru, Edward, şi închide uşa, că e curent şi un frig de 
îngheaţă şi coaiele unui maimuţoi de tinichea. 

Mări flacăra lămpii cu ulei. Dormitorul era spaţios, cu un 
pat cu baldachin, covoare pe jos, iar pe pereţi picturi în ulei 
reprezentând nave ale firmei Brock - flota lor cu vele era 
mai mică decât a lui Struan, dar cea cu aburi aproape de 
două ori mai mare. Unele dintre tablouri suferiseră din 
cauza incendiului, la fel şi plafonul care nu era complet 
refăcut, pe noptiere teancuri de cărţi şi una deschisă pe 
pat. 

— Sărmanul ticălos, s-a ras de data aceasta, chicoti 
Norbert. Primul lucru pe care trebuie să-l facem este să 
anulăm duelul, căci acum trebuie să rămână în viaţă. Deci 
de asta... - zâmbetul îi pieri într-o clipă. Stai puţin, ce tot 


bat eu câmpii? Nu e decât o furtună într-un ţucal. El nu-i 
tai-pan al Casei Struan, cum nu-s eu. le-a prostit, indiferent 
ce-ar spune el, nu are nici o valoare şi oricât de mult ar 
vrea; nici cotoroanţa aia de mă-sa, care umblă cu Biblia în 
gură tot timpul, n-o să fie niciodată de acord, n-o să poată, 
căci ajung faliţi, chiar dacă în sinea ei ar vrea, fiindcă aşa-i 
creştineşte. 

Gornt zâmbi. 

— Nu sunt de acord. 

Norbert îi aruncă o privire tăioasă. 

— Ei, cum aşa? 

— O să fie de acord. 

— Oh? De ce? 

— Secret. 

— Ce fel de secret? 

Norbert privi spre uşa care se deschidea. Lee, un 
cantonez în vârstă, cu o coadă lungă şi groasă, îmbrăcat cu 
o livrea îngrijită - jachetă albă şi pantaloni negri - intră 
aducând pahare şi o sticlă de şampanie într-o găleată cu 
gheaţă, cu un şervet curat pe braţ. Imediat, cele două 
pahare fură umplute. După ce uşa se închise, Norbert ridică 
paharul. 

— Sănătate şi moarte tuturor Struanilor. Care e secretul? 

— Mi-aţi spus să-l fac să se împrietenească cu mine. 
Acuma are încredere în mine. În primul rând... 

— Chiar are? 

— Până la un anumit punct, şi din ce în ce mai mult, cu 
fiecare zi ce trece. În primul rând, seara de azi. Motivul 
pentru care a scris acea scrisoare la ziar şi pentru care a 
făcut declaraţia este de a-i câştiga bunăvoința amiralului. 

— Nu mai spune! 

— Îmi daţi voie? Gornt făcu un gest spre şampanie. 

— Bineînţeles. Stai jos şi explică-te. 

— Are nevoie de consimţământul amiralului ca să ajungă la 
bordul navei Pearl mâine, acesta este mo... 

— Ce tot naiba spui? 


— Am tras cu urechea în timp ce vorbeau în particular, au 
ieşit afară după masă, iar eu mă uitam la câteva din 
tablourile de acolo, am remarcat câteva pânze de Aristotle 
Quance. Şi vocile lor se auzeau foarte clar - Gornt îi relată 
apoi aproape cuvânt cu cuvânt convorbirea dintre cei doi. 
În cele din urmă, Ketterer i-a spus: „Să vedem ce puteţi 
face în zece sau cincisprezece minute” 

— Asta a fost tot? N-a scăpat o vorbă despre ce este la 
bord, sau de ce este atât de important să ajungă acolo? 

— Nu, domile. 

— Ciudat, e foarte ciudat. Oare ce-ar putea fi? 

— Nu ştiu. Toată serata a fost stranie. În timpul mesei l-am 
surprins pe Struan căutând de mai multe ori privirea 
amiralului, dar fără să reuşească nici măcar o singură dată. 
De parcă amiralul l-ar fi evitat în mod intenţionat. Şi lucrul 
acesta mi-a zgândărit curiozitatea, dom'le. 

— Unde şedea amiralul? 

— Lângă Angeligue, locul de onoare din dreapta ei, iar Sir 
William în partea cealaltă, deşi ar fi trebuit să fie invers. O 
altă ciudăţenie şi asta. Eu şedeam lângă Marlowe şi am 
discutat fel de fel de lucruri plicticoase despre marină, 
nimic despre croaziera de mâine, deşi am avut impresia, din 
cele ce spunea Struan, că fusese planificată de mai mult 
timp şi că depindea numai de aprobarea amiralului. După 
plecarea amiralului, am adus vorba despre plimbarea de 
mâine, dar Marlowe nu mi-a spus decât atât: S-ar putea să 
fac nişte probe, bătrâne, dacă e de acord şeful, dar de ce? I- 
am spus că şi mie îmi plac navele şi l-am întrebat dacă n-aş 
putea veni şi eu, iar ela râs şi a spus că o să mai aranjeze şi 
alte plimbări, apoi a plecat şi el. 

— Nimic despre Struan şi fată? 

— Nu, dom'le. Deşi i se scurg ochii după ea tot timpul. 

— După ţâţele ei, mormăi Norbert. După ce-a făcut Struan 
declaraţia aceea, ce s-a mai întâmplat? 

— Mai întâi s-a lăsat tăcere, apoi a izbucnit un adevărat 
infern, întrebări, ţipete, râsete, înjurături. Marlowe şi alţi 


câţiva ofiţeri de la marină încercau să mai domolească 
spiritele. McFay se făcuse alb ca varul, Dimitri era cât pe- 
aci să vomite, Sir William privea înlemnit la Struan, 
clătinând compătimitor din cap. Eu mi-am concentrat 
atenţia asupra lui Ketterer. N-a făcut nici un semn şi n-a 
spus nimic altceva doar a mârâit: Interesant. Apoi i-a 
mulţumit pentru invitaţie, s-a sculat şi a plecat. Struan a 
încercat să-l oprească, a început să-l întrebe ceva despre 
ziua de mâine, dar amiralul fie că nu l-a auzit, fie că s-a 
făcut că nu-l aude, cert este că s-a ridicat şi a plecat, 
lăsându-l pe Struan să se frământe mai departe. Toţi 
vorbeau în acelaşi timp şi strigau, toată lumea ţipa şi nimeni 
nu asculta, ca într-o piaţă chinezească, mulţi erau furioşi şi 
răcneau la Struan că a înnebunit, cum să mai facă ei 
comerţ, ştiţi, lucruri banale şi evidente. 

Norbert îşi termină paharul. Gornt începu să-i toarne din 
nou, dar el îl opri. 

— Nu prea am chef de băutura asta cu băşicuţe în seara 
asta, spuse el, mă face să cam trag băşini. loarnă-mi un 
scotch - sticla e acolo - era pe un bufet de stejar, purtând 
patina vremii şi pe care se afla şi un vechi deşteptător 
marinăresc. Dar ce-o fi la bordul lui Pearl de-i trebuie lui 
atât de mult? 

— Nu ştiu. 

— Ce a făcut Struan după ce a plecat Ketterer? 

— S-a aşezat la loc şi a băut un pahar mare, a spus la 
revedere absent invitaţilor care începeau să plece şi nu i-a 
dat nici o atenţie Angelicăi, ceea ce iarăşi, nu-i stă în fire. 
Cât despre ea, făcuse nişte ochi mari pentru că, în fine, de 
data asta, nu mai era în centrul atenţiei şi se vedea clar că 
nu înţelegea ce se petrece, deci presupun că Struan nu-i 
spusese nimic nici ei. M-am gândit că ar fi mai bine să vă 
spun aceste noutăţi, aşa că n-am mai stat nici eu. 

— Ziceai ceva despre un secret? Ce fel de secret? De ce să 
fie de acord bătrâna vrăjitoare 'Tess Struan să ia o 
asemenea hotărâre sinucigaşă? 


— Din cauza planului lui Sir Morgan, dom'le. 

— Al cui? 

— Al lui Sir Morgan - Gornt zâmbi larg. Înainte de a pleca 
din Shanghai mi-a spus, în mod confidenţial, că el şi domnul 
Brock au elaborat şi erau în curs de a pune în aplicare o 
anumită stratagemă pentru a duce la faliment firma Struan 
şi a o zdrobi definitiv. Mi-a spus că este vorba de zahărul din 
Hawaii, de Banca Victoria şi de... 

— Eh? 

Norbert privea descumpănit la el, căci îşi amintea foarte 
bine că Sir Morgan subliniase că nu-i dăduse lui Gornt nici 
un fel de amănunte în legătură cu lovitura şi nu voia ca 
acesta să le afle, „chiar dacă băiatul este demn de 
încredere. Da, şi n-ar fi rău să-l lăsăm să se învârtă o leacă 
prin cercurile Struan, ca să mai tragă puţin cu urechea”. 

— Morgan ţi-a dat detalii? În legătură cu afacerea asta? 

— Nu, dom'le, mi-a spus numai ceea ce trebuie să-i 
transmit lui Struan în modul cel mai discret cu putinţă. 

— Isuse Cristoase, spuse Norbert, exasperat. Ar fi mai 
bine să începi cu începutul. 

— Mi-a spus să nu vă spun nimic despre rolul meu până nu 
mi-l îndeplinesc până la capăt. Până acum am făcut ceea ce 
mi s-a spus, i-am câştigat încrederea lui Malcolm Struan, 
aşadar cred că a venit momentul să vă spun - Gornt sorbi 
din şampanie. Bună licoare, domile. 

— Dă-i drumul! 

— Sir Morgan mi-a spus să-i povestesc lui Struan mai 
multe istorioare - zicea că sunt destul de aproape de 
adevăr ca să le creadă şi, prin el, să ajung la adevăratul tai- 
pan, less Struan. Dom'le, eu pot să garantez că ultimul 
dintre tai-panii familiei Struan este foarte bine prins în 
nadă în momentul de faţă - Gornt îi relată foarte pe scurt 
esenţa negocierilor lui cu Malcolm Struan şi, încheind, râse: 
Urmează să dau amănuntele secrete după duel, în drum 
spre nava lui. 

— Ce o să-i spui? 


Bărbatul mai în vârstă asculta cu atenţie. Ştiind detaliile 
reale, era încă o dată fascinat de viclenia lui Morgan. Dacă 
Tess Struan acţionează în conformitate cu aceste informaţii 
false, Sir Morgan va câştiga, în mod cert cele câteva 
săptămâni de care are nevoie. „Dar, bine, Sir Morgan, îi 
spusese Norbert în Shanghai când îi fusese expus planul, 
este sigur în momentul de faţă că nu mai aveţi nevoie de 
timp, eu pot să-mi împlinesc treaba mea din Yokohama 
înainte de Crăciun”. „Da, poţi, şi o vei face. Dar mie şi lui 
tata ne place să fim mai siguri. Şi vrem să avem timp, 
băiatule, ca să fim cu gâtul cât mai departe de orice ştreang 
şi cu fundurile cât mai departe de orice puşcărie”. 

Norbert îşi stăpâni un fior la gândul că putea fi prins. 
Ştreangul nu, dar închisoarea pentru fraudă poate şi 
pentru datorii în mod sigur. Sir Morgan este oricum un 
mare ticălos, nu s-a sfiit deloc să-mi spuie mie una şi lui 
Gornt alta. M-a salvat însă de riscul de a-l ucide pe Struan. 
Aşadar, îmi rămâne să mă întorc în Anglia şi să trăiesc cu 
cinci miare pe an. Dar pierd caimacul: conacul şi ocazia de 
a deveni bogat. E mai bună vrabia din mână decât cioara 
din par. Norbert oftă. Abia aşteptam să-i găuresc pielea lui 
Malcolm cu un glonte, îşi zise el, în timp ce cuvintele 
bătrânului Brock îi răsunau în urechi: „Norbert, o să ai 
destul timp să te distrezi după ce te retragi. Prima este de 
cinci mii de guinee dacă îl omori, de o mie dacă îl răneşti 
grav”. 

— Morgan e deştept, spuse el, zâmbind. Planu-i fără cusur, 
aşa-i? adăugă el ca să fie mai sigur. 

— Poftim? 

— Câteva mici schimbări pe ici, pe colo şi totu-i altfel, nu? - 
îl urmărea cu multă atenţie. 

— Îmi pare rău, dom'le, nu ştiu nici un fel de amănunte, 
decât ceea ce v-am spus şi ceea ce mi-a spus să-i transmit 
lui Struan. 

— Am să-mi pun încă un scotch, serveşte-te cu şampanie, 
spuse Norbert satisfăcut, apoi bău în tăcere până reuşi să-şi 


pună ordine în gânduri. Continuă ca şi când n-ai fi stat de 
vorbă cu mine. Mâine am să anulez duelul. 

— Da, dom'le, tot la asta mă gândeam şi eu acum. Gornt îi 
întinse scrisoarea lui Malcolm Struan, echivalentul celei pe 
care o semnase şi Norbert. Mi-a dat asta pentru 
dumneavoastră, dar eu aş sugera să nu-l anulaţi mâine, căci 
asta ar putea să-i trezească bănuieli. Şi am putea afla care 
este lucrul acela atât de important în legătură cu Pearl, 
dacă se duce sau nu se duce. 

— Foarte bine, Edward, bună idee - Norbert râse 
zgomotos. Aşadar, miercuri, tinerelul Struan se va îndrepta 
spre dezastru, aşa e? 

Gornt zâmbi: 

— Să-i urăm drum bun, dom'le. Nobila lor Casă este 
terminată şi începe a noastră. 

— Da! - în pieptul lui Norbert se amesteca valul de căldură 
provocat de scotch cu cel al gândului la viitor. Aşadar, te-ai 
hotărât să rămâi cu noi. 

— Da, dom'le. Dacă veţi fi de acord. Sir Morgan a spus că 
dumneavoastră hotărâți. 

— Continuă aşa cum ai început şi o să primeşti 
consimţământul meu. În seara asta ai lucrat admirabil. 
Noapte bună. 

Zăvori uşa în urma lui. Înainte de a se urca din nou în 
patul înalt, folosi oala de noapte şi se simţi mult mai bine. 
Paharul era pe noptieră, pe un teanc de reviste şi cărţi, încă 
pe trei sferturi plin. Se aşeză comod între pernele înalte 
care îi plăceau lui şi puse mâna pe cartea deschisă: Oraşul 
sfinţilor, o relatare a lui Burton despre şederea lui printre 
mormonii misterioşi şi poligami din Salt Lake City, statul 
Utah, un aventurier şi explorator vestit, care vorbea vreo 
treizeci de limbi şi ale cărui fapte şi povestiri erau devorate 
de cititori până în cele mai mici amănunte. Citi câteva 
paragrafe apoi, distrat, o puse deoparte. Nu e la fel de bună 
ca Pelerinaj de la Mecca la Medina, sau cea despre 
descoperirea Lacului langanika. Cu toţi mormonii ăştia pe 


care-i înalţă în slăvi, îţi vine să crezi că şi Burton e în 
favoarea poligamiei, ceea ce înţelege orice prost. Îşi descrie 
toate cuceririle, ceea ce face de altfel şi în celelalte cărţi ale 
lui, iar unele ziare pretind că a avut câteva duzini, toate în 
acelaşi timp, prezentate de Brigham Young personal, şeful 
Sfinţilor de Ultima Zi şi de guvernatorul din Utah! Pfui, ce 
Mincinoşi! 

Dar, Dumnezeule mare, ce om! A văzut şi a făcut mai 
multe în viaţa lui decât orice englez şi parcă te îmboldeşte 
să te simţi mândru că eşti englez. Şi ce libertate a avut, a 
putut să meargă oriunde a dorit, să trăiască cum a vrut, 
până nu i-a mai rămas de făcut altceva decât să se întoarcă 
în Anglia şi să se însoare cu o englezoaică cumsecade şi 
zdravănă, ca orice bărbat normal. Evident însă că a plecat 
după o lună într-o direcţie necunoscută şi se spune că 
hoinăreşte şi acum pe undeva, pe la Hindu Kush, sau în 
ţinuturile secrete de pe Acoperişul Lumii, printre uriaşii 
zăpezilor... 

Sorbi încă puţin din băutură şi se gândi la Gornt. Puştiul 
nu e chiar aşa de deştept pe cât se crede. Oricine poate să 
ghicească ce este cu Pearl. Ketterer ştie să ţină un secret, la 
fel şi Sir William, dar Michaelmas Tweet nu ştie, şi nici 
avocatul când trage câteva păhărele pe gât, aşa că am auzit 
despre scrisorile de la Tess Struan, că l-a avertizat pe Wee 
Willie, a blocat biserica şi pe toţi căpitanii de nave civile şi, 
prin intermediul lui Ketterer şi marina - atâta doar, că nu 
are nici o putere asupra Marinei Regale! Şi la bordul navei 
Pearl este Marlowe. Marlowe ar putea să-i căsătorească... 
mda, cu acordul lui Ketterer. 

Norbert chicoti. Dar Ketterer îl urăşte pe Struan pentru că 
a vândut arme tuturor blestemaţilor de seniori care au fost 
dispuşi să cumpere şi vom face şi noi de acum înainte tot 
aşa, chiar dacă Struan nu va mai vinde, şi de ce nu? Nue 
nimic ilegal în asta, sunt legale şi vor fi întotdeauna legale. 
Parlamentul are nevoie de fabrici de armament pentru că 
armamentul reprezintă afaceri importante şi, mai ales, 


pentru că războiul le acoperă prostia şi incompetenţa. La 
naiba cu guvernele. Ketterer îi urăşte pe Struani. Cu tot 
grumazul lui stacojiu, totuşi nu e prost. O să vrea să vadă 
rezultate concrete pentru favoarea pe care i-o face. Dar nu 
le poate avea - declaraţiile pe care le face aiuritul ăsta 
tânăr n-au nici o valoare - aşa că se joacă cu el de-a 
şoarecele şi pisica. Poate că o să-i dea voie lui Struan şi 
iubitei lui să meargă la bord, poate că nu, dar în niciunul 
din cazuri Marlowe nu va primi încuviințarea să-i 
căsătorească. Ketterer vrea să-l vadă pe Struan târându-se 
la picioarele lui.” 

Mai luă o înghiţitură zdravănă de whisky şi se simţi 
imediat într-o dispoziţie sufletească mult mai bună. Izbucni 
apoi în râs de unul singur. Aşadar, tânărul Struan va 
rămâne cu buzele umflate: la bordul navei Pearl nu se va 
oficia nici o căsătorie şi va trebuie să se întoarcă la Hong 
Kong, cu sau fără iubita lui, ca să pice în ghearele 
mămicuţei. Tare ciudat că acum va trebui să-l lase pe 
nătărău în viaţă, căci bătrânul îi spusese: „Norbert, să nu 
cumva să-i scapi fo vorbă lu' Morgan, nu-i place s-audă de 
crimă, vrea să-l vadă pe Struan viu şi în căcat până-n gât, la 
fel ca şi pe mă-sa. Ţine minte treaba asta, sau fac cârnaţi 
din maţele tale, auzitu-m-ai?” Să anulez duelul? Am să mă 
mai gândesc. Cu multă grijă. Am nevoie de prima aceea 
specială. Asta-i firea lui Morgan, să-i dea lui Gornt 
instrucţiuni secrete şi mie să nu-mi spună nimic. Oare ce 
altceva i-o mai fi spus lui Gornt şi mie nu? Nu contează, 
Morgan e deştept. Nu are strălucirea bătrânului, dar e mai 
rafinat, mai modern, nu e zmucit, nu-şi asumă riscuri, nu 
are nimic din obsesiile brutale şi nemiloase ale bătrânului. 
Morgan este adevăratul nostru tai-pan şi va fi tai-panul noii 
Nobile Case. Nu i-au trebuit decât douăzeci de ani ca să 
zdrobească Compania lui Dirk, cea mai mare care a existat 
vreodată în Asia. Îşi termină satisfăcut paharul, suflă în 
lampă şi se întinse comod în pat cu un căscat. Îmi pare rău 
că nu l-am cunoscut pe bătrân în zilele lui de glorie, sau pe 


tai-pan, pe bătrânul Diavol cu Ochi Verzi, pe care numai 
vânturile infernale ale Marelui Taifun au putut să-l ucidă. 
Din fericire, tinerelul acesta nu a moştenit niciuna din 
calităţile lui. 

Plecase şi ultimul oaspete şi nu mai rămăsese în încăpere 
decât Angelique, Jamie McFay şi Malcolm. Tăciunii din 
căminul mare se înviorau de fiecare dată când un curent de 
aer se repezea pe horn. Malcolm privea tăcut în foc, la 
fantasmele pe care le închipuiau cărbunii şi flăcările. 
Angeligque se aşeză pe braţul scaunului lui, neliniştită. 
McFay se rezemă de masă. 

— Vreau să-ţi spun noapte bună tai-pan, spuse el. 

Malcolm ieşi din reverie. 

— O, mai stai o clipă - zâmbi apoi către Angelique. Îmi 
pare rău, Angel, am ceva de discutat cu Jamie, te superi? 

— Bineînţeles că nu. Noapte bună, Jamie - se aplecă şi îl 
sărută pe Struan cu afecţiune. Noapte bună, Malcolm, somn 
uşor. 

— Noapte bună, dragă, o să plecăm devreme. 

— Da... dar, Malcolm, pot să te întreb, ce a fost cu tot 
scandalul acela? N-am înţeles, poţi să-mi explici? 

— E vorba de invidie. Atât şi nimic mai mult. 

— A, da, bineînţeles! Ce impunător şi cu vederi moderne 
erai! Cât de multă dreptate ai în legătură cu opiul şi cu 
armele... oh, lă, lă, cheri, şi cât eşti de înţelept. Mulţumesc. 
Bineînţeles, Angelique îl sărută din nou. La ce oră plecăm 
mâine dimineaţă? Sunt atât de emoţionată, călătoria va fi o 
schimbare minunată. 

— Imediat după răsăritul soarelui. Voi avea grijă să fii 
trezită la timp, dar... dar să nu fii mirată dacă o să fie vreo 
schimbare de plan. Marlowe a spus că vremea ar putea să 
se schimbe şi ea. 

— Dar a jurat că vântul va scădea în intensitate şi va fi 
numai bun pentru o călătorie. 

— Am spus: „s-ar putea să fie vreo schimbare”, Angel - 
Malcolm o îmbrăţişă. Dacă nu mâine, cât mai curând 


posibil, îi promise el. 

— Sper să fie mâine. Je t'aime, cheri. 

— Je t'aime. 

După ce plecă Angelique, în încăpere se lăsă o tăcere de 
gheaţă. Chen băgă din nou capul pe uşă. 

— Închide blestemata aia de uşă şi nu te mai arăta - uşa se 
închise imediat, Jamie vru să spună ceva, dar el ridică 
mâna. Ie rog să nu spui nimic despre nave, despre arme 
sau despre opiu. le rog. 

— Foarte bine. 

— Stai jos, Jamie. 

Malcolm examinase toate variantele posibile: amiralul 
hotăra că pot face plimbarea cu binecuvântarea lui, sau, 
dacă li se îngăduia acea plimbare, lui Marlowe i se 
interzicea să oficieze ceremonia, sau plimbarea era pur şi 
simplu amânată, cândva, în viitor. Pentru moment, lăsase la 
o parte contramăsurile. 

— Ai putea să plasezi cuterul nostru lângă Pearl, înainte de 
răsăritul soarelui, ca să afli de la Marlowe dacă plimbarea 
noastră va mai avea loc sau nu şi să-i spui şefului de echipaj 
să-mi raporteze imediat ce va afla răspunsul. De acord? 

— Bineînţeles. 

— l-am scris o scrisoare lui Norbert şi i-am dat-o lui Gornt 
astă-seară, aşa că s-a făcut şi asta. Am uitat ceva? 

— În legătură cu ziua de miercuri? 

— Da. 

— Nu cred. Ltinerariul şi ora sunt cele cunoscute, 
pistoalele sunt standard, nu vor fi de faţă nici un fel de 
doctori, întrucât părerea generală este că nu se poate avea 
încredere nici în Babcott, nici în Hoag. Scrisorile sunt 
singura voastră apărare. Nu vor fi nici un fel de martori, în 
afară de mine şi de Gornt. 

— Bine. Eşti gata să pleci cu Prancing Cloud? 

— Îmi trimit lucrurile la bord într-o valiză cu poşta 
noastră. Nimeni nu trebuie să observe. Dar cum facem cu 
cuferele tale? 


— Nu iau decât unul. Strecoară-l cumva la bord mâine - 
dacă spune cineva ceva, spune că sunt nişte haine pe care 
vreau să le trimit înainte, căci urmează să merg şi eu la 
Hong Kong de Crăciun. 

— Chen o să-ţi facă bagajele? 

— Da, o să trebuiască, am să-l pun să jure că va ţine 
secret, dar asta este valabil numai pentru urechile noastre 
de europeni, nu şi pentru chinezi. Aşa că o să trebuiască să- 
| iau cu mine. Ah 'Tok este o problemă, dar să rămână aici, 
pentru când o să plecăm cu totul. Trebuie să-i spunem lui 
Ah Soh. Va trebui să vină cu noi la Hong Kong. 

— Ang6lique? 

— Nu-i nevoie să-i spunem. Dacă mergem la bordul navei 
Pearl, Ah Soh poate să facă o valiză cu haine şi s-o trimită la 
bord sub acelaşi pretext, mâine, după căderea nopţii, ca să 
fim mai siguri. Bine? 

— Da. 

— Miercuri dimineaţă, noi, tu şi cu mine, ne vom strecura 
prin spate aşa cum am plănuit. Ceva mai târziu, Chen, Ah 
Soh şi Angelique, bine înfofolite, vor porni spre 
debarcaderul nostru, unde cuterul tău cu aburi va fi gata să 
le ducă la cliper... 

— Scuză-mă că te întrerup, dar dacă acesta este planul 
definitiv, poate ar fi mai bine să folosim un cuter cu vâsle. E 
mai puţin zgomotos. Pentru mai multă siguranţă, cuterul cu 
aburi ar putea să ne aştepte la debarcaderul din Mahalaua 
Beţivilor. 

— Da, e mai bine, Jamie, mulţumesc. Aşadar, un cuter cu 
vâsle. După ce termin treaba cu Norbert, ne îmbarcăm cât 
mai repede cu putinţă. Spune-i mâine lui Vargas să 
organizeze o întrunire pentru vineri cu toţi comercianții 
japonezi de mătase şi fă în aşa fel încât să pară că avem o 
agendă încărcată pentru restul săptămânii şi pentru 
săptămâna următoare, bine? 

— Da. 

— Mai este ceva, Jamie? 


— Pot să-ţi fac o propunere? 

— Bineînţeles. 

— După plimbarea de mâine cu Pearl... - McFay avu un 
moment de ezitare. Spuneai că s-ar putea să fie o 
schimbare de program din cauza vremii, da? Prognoza 
meteo este bună, nu-i aşa? 

— Da. Dar am pomenit asta pentru cazul în care Marlowe 
va trebui să rămână în port, spuse el acum. Cu toate aceste 
pregătiri ale flotei pentru a distruge Yedo, sau a-l ameninţa, 
nu poţi să ştii niciodată ce vor decide amiralul, sau Sir 
William. Ce propunere ai, Jamie? 

— Da fapt, am mai multe. După ce te întorci mâine, 
Marlowe a spus că o să vă întoarceţi la apusul soarelui, ce 
ar fi să te duci împreună cu Angelique la bordul navei 
Prancing Cloud, să iei cina împreună cu căpitanul 
Strongbow şi, eventual, să rămâi acolo peste noapte, în zori 
mergem pe țărm, eu şi cu tine şi... 

— Un plan mult mai bun, spuse Struan imediat, luminat de 
bucurie, mult mai bun. Atunci Angelique este deja la bord, 
la fel şi bagajele ei, nu mai trebuie să ne facem griji în 
privinţa ei şi după treaba cu Norbert pot să mă întorc 
imediat înapoi. Grozavă idee, Jamie. Lucrurile noastre pot fi 
trimise la bord cu Chen şi Ah Soh şi nu văd nici un motiv să 
nu rămână şi ei la bord, n-o să bănuiască nimeni nimic - 
Malcolm zâmbi sincer. Eşti foarte inteligent că te-ai gândit 
la toate astea, eşti foarte inteligent şi tocmai de aceea nu 
vreau să părăseşti Casa Struan. 

Jamie zâmbi trist. 

— Asta o să mai vedem. 

— Apropo, în caz de accident, spuse Malcolm calm, cu 
privirea înainte şi fără nici un fel de teamă în voce, dacă 
sunt rănit, dar mă pot deplasa suficient ca să ajung la bord, 
atunci să ştii că asta vreau să faci. Dacă este ceva grav, ei 
bine, adu-l pe Babcott sau pe Hoag. Gândeşte-te să-l aduci 
oricum pe Hoag la bord, căci îl luăm cu noi la Hong Kong. 


— Am întrebat de ei la clinica din Kanagawa, se vor duce 
abia joi acolo, aşa că miercuri vor fi amândoi aici. 

— Te gândeşti la toate. 

— Nu. Aş dori s-o pot face şi aş dori să anulezi duelul 
acesta. 

— Nu se va produce nici un accident. 

— Mă voi ruga să ai dreptate. Dar indiferent ce se 
întâmplă, ar fi mai bine să rămân aici până te întorci, sau 
până trimiţi după mine. 

— Dar mama spunea în scrisoare... 

— Ştiu. Dar hai să fim cinstiţi, tai-pan. Am fost scos din joc, 
oricum ai lua-o. Şi e mai bine să fiu aici, ca să-ţi acopăr 
retragerea, dacă Norbert păţeşte ceva, sau nu păţeşte, şi să 
fiu cu ochii pe Gornt. Îmi pare rău, dar mie tot nu-mi place 
tipul ăsta. Treaba mea este aici, nu la Hong Kong. lar la 
primăvară am să plec de la Struan. Asta e treaba cea mai 
bună şi aş vrea să cădem de acord de pe acum, nu înainte 
însă ca tu să împlineşti douăzeci şi unu de ani. 

Cei doi bărbaţi se uitară unul în ochii celuilalt. Îşi mutară 
brusc privirile în momentul în care câţiva cărbuni căzură 
din cămin. Tăciunii se înviorară, apoi se stinseră. 

— Eşti un prieten minunat, spuse Malcolm încet. Adevărat. 

— Nu, încerc pur şi simplu să-mi respect jurământul faţă 
de tai-panul Nobilei Case. 

Andre şi Phillip 'Tyrer erau în faţa Legaţiei britanice. 

— Ideea lui Malcolm cu embargoul, oricât de morală ar fi 
ea, va fi un dezastru pentru toate companiile comerciale din 
Asia, spuse Tyrer, inclusiv pentru voi şi legația voastră - 
vântul îi ciufulea părul; dar nu-i era frig, după tot alcoolul 
pe care îl consumase şi emoţiile prin care trecuse. 

— Sir William se îndoieşte că guvernatorul din Hong Kong 
va fi de acord, nu va fi de acord cu ordinele parlamentului, 
va tărăgăna lucrurile, ceea ce nu înseamnă însă nimic, 
adăugă el cu un căscat, deoarece parlamentul este o lege în 
sine. Sunt obosit mort, tu nu? 

— Am o întâlnire. 


— Ah! 

— Tyrer văzuse strălucirea din ochii lui. Ce bărbat fericit! 
În ultima vreme pari într-adevăr mult mai fericit, mult, mult 
mai fericit. Am fost cu toţii foarte îngrijoraţi. 

Andre trecu pe franceză şi vorbi ceva mai încet: 

— Acum mă simt foarte bine, ca niciodată în viaţă. Nici nu 
pot să-ţi spun cât sunt de fericit, iar fata, ei bine, fata mă 
tratează ca pe un rege - e tot ce am avut mai bun vreodată. 
Nu mai am de ce să hoinăresc. Am un contract de 
exclusivitate. 

— Minunat. 

— Ascultă, apropo de asta, ce mai faci cu Fujiko? Raiko a 
devenit nervoasă şi fata la fel. Am auzit că sărmana fată e 
zdrobită, că e toată în lacrimi, plânge tot timpul. 

— Oh? Tyrer simţi o înţepătură în inimă. Asta înseamnă că 
sfatul tău a fost bun, spuse el, fără să-şi dea seama că 
răspunsese în franceză - în majoritatea timpului, seara 
aceasta vorbise cu Seratard, Sergheiev şi ceilalţi miniştri în 
engleză amestecată cu franceză. 

— Da, dar acum aş spune că ai făcut suficient de mult timp 
pe durul. N-are sens să jigneşti pe nimeni, sunt oameni 
drăguţi. Şi le pare rău amândurora că te-au necăjit. 

Cu câteva seri în urmă, Raiko îl oprise şi îl întrebase dacă 
făcuse rost de banii pe care i-i datora. După ce o liniştise cu 
promisiunea că aştepta să-i vină nişte fonduri dintr-o zi în 
alta - mizând pe faptul că Angelique va face rost de bani - 
Raiko îl întrebase de Tyrer: 

— Ce s-a întâmplat cu el? Ar fi bine să se îndrepte ce 
trebuie îndreptat, spre binele lui, al meu, al dumitale ca 
vechi prieten, al lui Fujiko. E clar că a fost sedus de târfele 
de la Hanul Crinului. În vremurile acestea grele ne-ar fi de 
mare folos, şi nouă, şi ţie, dacă ai putea să-l faci să revină la 
noi. Fata e gata să se sinucidă, sărmana de ea. 

Andre nu credea o iotă din asta, dar Raiko era gata să-i 
răsucească în inimă cuțitul numit Hinodeh. 


— Phillip, ţi-ai jucat rolul perfect, spuse el. Am să aranjez o 
întâlnire ca să redeschidem tratativele. 

— Păi, ştii, Andre, nu ştiu ce să spun, răspunse Tyrer. Eu... 
trebuie să-ţi spun că am încercat şi altă fată, o dată, la 
hanul pe care mi l-ai recomandat - apropo, nu e rău deloc, 
să ştii, şi m-am gândit că poate nu este cazul încă să-mi iau 
o fată permanent. Vreau să spun că e o cheltuială prea 
mare, şi aş avea nevoie de un cal pentru polo... 

— Sunt şi părţi bune şi părţi rele atunci când ai o fată 
numai pentru tine, spuse Andre, ascunzându-şi spaima. 
Poate că ar fi bine să suspendăm tratativele pentru contract 
„până la o îmbunătăţire a relaţiilor”. 

— Adică vrei să spui şi cu varza unsă şi cu slănina în pod? 

— Şi de ce nu? Femeile astea sunt acolo pentru plăcerea 
noastră, nu-i aşa? Deşi, Fujiko şi Raiko sunt ceva mai 
deosebite. 

Andre era cât se poate de convingător, căci n-ar fi vrut ca 
Tyrer să scape din undiţa lui Fujiko şi, mai ales, nu dorea să 
fie el în undiţa lui Raiko. Să fii partener secret cu ea era 
una, iar să fii la mila ei cu totul alta. El va aranja întâlnirea, 
mai departe depindea de ele, să-l seducă din nou pe Iyrer 
şi să-l facă să se întoarcă la ele. 

— Lasă chestia asta în seama mea. Ce-ai zice de ziua de 
mâine? Pot să-ţi promit că vei fi întâmpinat cu entuziasm. 

— O, chiar aşa? Bine, atunci s-a făcut. 

— Phillip... - Andre aruncă o privire de jur-împrejur. Henri 
doreşte din toată inima să-l sprijine pe Sir William în 
acţiunile lui pentru pedepsirea acestui tairo Anjo cât mai 
sever cu putinţă, idiotul a mers chiar prea departe de data 
aceasta. Crezi că ar putea avea mâine o discuţie în 
particular cu Sir William? Henri are câteva idei pe care ar 
dori să i le transmită în particular. 

— Sunt sigur că va fi de acord. 

Tyrer deveni dintr-o dată foarte atent şi plăcut surprins, 
oboseala îi dispăruse ca prin farmec. De regulă, Seratard 
lansa câte o „iniţiativă franceză” de care ei nu luau 


cunoştinţă decât după ce aceasta se afla în plină 
desfăşurare. Ca şi acea invitaţie secretă adresată seniorului 
Yoshi de a vizita nava amiral franceză despre care auziseră 
prin sursele lor proprii - servitorii chinezi de la Legația 
franceză îi auziseră pe Andre şi pe Seratard punând la cale 
treaba aceasta şi îi transmiseră informaţiile lui Chen valetul 
Numărul Unu, care îi spusese lui Struan, care îi spusese lui 
Sir William. 

— Un consiliu de război? Numai ei doi? 

— Aş sugera noi patru, spuse Andre, căci vor avea nevoie 
de ajutoare ca să-şi pună ideile în practică, dar cu cât sunt 
mai puţine persoane implicate, cu atât mai bine. Dacă vor 
dori după aceea să-i aducă şi pe general şi pe amiral, foarte 
bine. Dar mai târziu. De acord? 

— O Antantă Cordială! Am să vorbesc cu bătrânul mâine 
dimineaţă la prima oră. Ce zici de ora unsprezece? 

— N-am putea aranja pentru ora zece? Am o întâlnire 
fixată la prânz. 

Andre lămurise problema aceasta cu Seratard când se 
întorsese de la Raiko: 

— Henri, întâlnirea aceasta poate fi deosebit de 
importantă, cu cât vom păstra mai multă discreţie faţă de 
ceilalţi miniştri, cu atât va fi mai bine. De astă dată va trebui 
să pretindem că suntem sută la sută de partea britanicilor. 
Ei au flotă de război, noi nu avem. De astă dată trebuie să-i 
încurajăm să pornească războiul. 

— De ce? 

— Am aflat de la Tyrer care a aflat de la samuraiul lui 
îmblânzit, Nakama, japoneza lui Tyrer este uimitor de bună 
pentru timpul scurt pe care l-a petrecut aici. Are aptitudini 
remarcabile pentru limba japoneză, aşa că ar fi bine să fim 
cu ochii pe el şi să ni-l facem prieten. Iyrer a descoperit că 
Anjo şi Toranaga Yoshi nu se pot suferi. Yoshi este un 
patrician, la fel ca tine, în timp ce Anjo este mai ţărănoi. 

Îl amuzase teribil să vadă cum Seratard se umflă în pene 
la auzul acestor cuvinte - când de fapt nu era mai patrician 


decât el, Andre. 

— Trebuie să-i încurajăm în taină pe englezi să-l 
zdrobească pe Anjo şi să ne distanţăm în ultimul moment de 
conflictul actual, cultivându-l în acelaşi timp pe Yoshi, 
făcând din asta o prioritate de politică naţională, urgentă şi 
strict secretă. Trebuie să ni-l facem aliat, şi apoi, prin 
intermediul lui, îi vom împinge înapoi pe britanici în matca 
lor şi vom controla noi prezenţa străină de aici. 

— Şi cum vom face asta, Andre? Adică cum să-l cultivăm? 

— Lasă asta în seama mea, spusese el, mizând din nou pe 
faptul că prin intermediul lui Raiko şi furnizându-i 
informaţii de primă calitate şi bani va reuşi să stabilească 
contactele necesare pentru a se putea apropia de Yoshi. 

— S-ar putea ca el să fie cheia cu care vom deschide 
Japonia. Va trebui să investim ceva bani, nu prea mult. Dar 
puşi în buzunarul în care trebuie... - rămânând un pic şi în 
al meu, îşi zisese el. Succesul este garantat. Va fi Cavalerul 
nostru cu armură strălucitoare. Noi o să-l ajutăm să devină 
Sir Galahad pentru a-l distruge pe Regele Arthur al lui Wee 
Willie. 

Şi de ce nu, îşi spunea el acum din nou, pe promenadă, în 
compania lui Iyrer, o altă piesă esenţială pe eşichierul 
dominaţiei franceze în Asia. Phillip o să... Dumnezeule! Îi 
veni aproape să sară în sus de emoție la un gând care îi 
venise subit în minte: Dacă Struan este omorât în duel, 
Angelique rămâne singură şi ar putea deveni o Guinevere 
pentru acest Yoshi! Şi de ce nu? Mintea îi era în culmea 
agitaţiei. Fără nici un fel de fonduri şi deci va fi foarte 
vulnerabilă. Râse în sinea lui, puse gândul la păstrare ca 
fiind prea îndrăzneţ şi se întoarse la chestiuni mai presante. 

— Phillip, spuse el, dorind ca acesta să-l considere cel mai 
bun prieten al său, dacă reuşim să-i ajutăm pe şefii noştri să 
ajungă la o soluţie fermă, şi s-o pună în aplicare... Ei? 

— Ar fi minunat, Andre! 

— Într-o zi vei fi ambasador aici. 

— Nu spune prostii, râse Tyrer. 


— Nu spun - în ciuda faptului că urmau să fie întotdeauna 
în tabere adverse şi trebuia să fie sigur că va fi întotdeauna 
în stare să-l influenţeze, Tyrer îi plăcea. Într-un an de zile 
vei vorbi şi vei scrie curent japoneza, vei fi omul de 
încredere al lui Wee Willie şi îl ai şi pe samuraiul acela 
îmblânzit, Nakama, ca să te ajute. De ce nu? 

— De ce nu? zâmbi şi Tyrer. E o idee plăcută cu care să-ţi 
închei seara. Visuri frumoase, Andre! 

Aproape nici un om din colonie nu dormea atât de fericit 
ca Angelique. Bomba pe care o lansase Struan în seara 
aceea, combinată şi cu neliniştea provocată de apropierea 
iminentă a războiului de aici şi din Europa, cu urmările lui 
nefaste asupra afacerilor, îi ţinea treji aproape pe toţi 
ceilalţi. 

— Ca şi cum n-ar fi destul că trebuie să ne facem griji cu 
războiul civil de la noi, mormăia Dimitri cu capul în pernă, 
încercând să adoarmă în întunericul dens al încăperii lui din 
clădirea Cooper-Tillman. Veştile de acasă erau tot mai rele, 
indiferent de partea cui erai, iar el avea rude în ambele 
tabere. 

Un număr imens de victime şi de o parte şi de alta, jafuri, 
incendii, atrocități, răscoale, brutalităţi, corupţie şi tragedii 
monstruoase de ambele părţi. Un unchi din Maryland îi 
scrisese că oraşe întregi fuseseră incendiate şi jefuite de 
cavaleria lui Quantrell din partea sudiştilor şi apoi de 
Jayhawkers, din cea a nordiştilor şi că cei mai importanţi 
oameni din nord se răscumpăraseră pe ei şi fiii lor pentru a 
nu mai participa la război: „Războiul este dus de soldaţi 
săraci, subalimentaţi, prost echipați, jumătate din ei mor de 
foame. Este sfârşitul, Dimitri...” 

Tatăl lui îi scrisese din Richmond acelaşi lucru: „N-o să mai 
rămână nimic dacă lucrurile vor continua tot aşa încă un an. 
Nimic. Este cumplit că trebuie să-ţi spun, dragul meu fiu, 
fratele tău Janny a fost ucis la Bull Run, sărmanul băiat, 
cavaleria noastră a fost decimată, un adevărat măcel...” 


Dimitri se răsuci în pat, încercând să nu mai sufere pentru 
poporul lui, dar nu reuşi. 

La club se auzea o rumoare de beţivani printre cei câţiva 
negustori care mai rămăseseră la bar. Câţiva ofiţeri navali şi 
ai armatei. Tweet şi alţi câţiva bărbaţi şedeau la mesele 
împrăştiate prin încăpere, terminându-şi ultimele păhărele. 
Contele Sergheiev şi Fritz Erlicher, ambasadorul Elveţiei 
recent sosit, se aşezaseră la o masă de lângă fereastră. 
Rusul îşi ascunse amuzamentul şi se aplecă pe deasupra 
paharelor de porto spre el. 

— Sunt nişte proşti cu toţii, Herr Erlicher, spuse el pe 
deasupra zgomotului. 

— Crezi că Struan a vorbit serios? 

— Da, dar dacă va şi face ceea ce a spus, asta rămâne de 
văzut. 

Vorbeau în franceză, şi Sergheiev îi explică conflictul între 
mamă şi fiu în familia Struan. 

— Aşa se spune, că ea este cea care ţine hăţurile, deşi el 
deţine titlul în mod legal. 

— Dacă se pune în aplicare o să fie bine pentru noi 
amândoi. 

— Ah, ai o propunere? 

— O idee, domnule conte Sergheiev - Erlicher îşi dezlegă 
cravata şi respiră mai uşurat, căci aerul din club era închis, 
plin de fum de ţigară, se simţea un miros greu de bere şi 
urină din rumeguşul de pe podea care ar fi trebuit înlocuit 
de mult. Noi suntem o naţiune mică, independentă, cu 
puţine resurse, dar cu mult curaj şi pricepere. Englezii, pe 
care nu-i iubeşti nici dumneata prea tare, au monopolizat 
aproape în întregime fabricarea şi comerţul cu arme în 
întreaga Europă - deşi uzinele Krupp arată destul de 
promiţător - omul acela voinic, bărbos îi zâmbi. Am auzit că 
Maica Rusia are interese mari aici. 

— Mă uimeşti... 

Erlicher râse. 


— Mă uimesc uneori şi pe mine însumi, conte. Dar voiam 
să-ţi spun că am pus bazele unei industrii de arme fine şi de 
tunuri, în mod particular pot să vă spun că ducem tratative 
cu Gatling ca să facem maşinile lui sub licenţă şi vă putem 
furniza orice fel de arme doriţi, pe termen lung. 

— Mulţumesc, dragul meu domn, dar nu avem nevoie de 
aşa ceva. Ţarul Alexandru al II-lea este un reformator 
iubitor de pace, anul trecut a desfiinţat iobăgia, anul acesta 
a început să reformeze armata, marina, administraţia de 
stat, justiţia, educaţia, totul. 

— Şi în acelaşi timp conduce o ţară cu cele mai întinse 
cuceriri cunoscute în istorie, rânji Erlicher, subjugând mai 
multe popoare decât oricine altcineva, cu excepţia lui 
Ginghis-han şi a hoardelor mongole. Ginghis-han a pornit 
spre vest, în timp ce hoardele ţarului dumneavoastră se 
îndreaptă spre est, spuse el cu chipul radios de încântare. 
Peste un întreg continent! Imaginaţi-vă! Peste un continent 
întreg, până la ocean, prin toată Siberia până în peninsula 
Kamceatka. Şi nu se va opri aici, aşa e? 

— Aşa e? pară contele zâmbind. 

— Am auzit că ţarul speră să treacă prin noua sa 
fortăreață de la Vladivostok în Japonia şi apoi spre nord, 
spre Insulele Kurile şi Aleuntine, să facă legătura cu Alaska 
rusă, învecinându-se cu nordul Californiei. Şi în tot acest 
timp, omenirea doarme. Uimitor! Erlicher scoase cutia cu 
trabucuri cubaneze. 

Sergheiev luă un trabuc, îl mirosi şi îl răsuci între degete, 
apoi acceptă un foc. 

— Mulţumesc. Excelent. Toţi elveţienii sunt la fel de 
visători ca dumneata? întrebă el amabil. 

— Nu, domnule conte. Dar noi suntem iubitori de pace şi 
gazde bune pentru iubitorii de pace. Stăm în munţii noştri, 
bine înarmaţi şi privim cu atenţie lumea din afară. Din 
fericire, munţii noştri sunt foarte ostili cu cei care vin 
nepoftiţi. 


Izbucniră nişte strigăte care le distraseră pe moment 
atenţia. Lunkchurch, Swann, Grimm şi ceilalţi erau mai 
zgomotoşi ca de obicei. 

— N-am fost niciodată în Elveţia. Ar trebui să veniţi în 
Rusia, avem multe locuri care pot desfăta privirea. 

— Am fost la St. Petersburg acum trei ani. E un oraş 
frumos. Am lucrat trei luni la ambasada noastră de acolo. 
Cel mai minunat oraş din Europa, dacă faci parte din 
nobilime. Dacă eşti nobil, bogat sau diplomat străin. Cred că 
vă este dor de el. 

— Tânjesc după el mult mai mult decât îţi poţi imagina, 
oftă Sergheiev. Nu mai e mult şi am să fiu din nou acolo. Mi 
s-a spus că următorul meu post va fi la Londra - şi atunci 
voi veni să vă vizitez munţii. 

— Mă voi simţi onorat să-ţi fiu gazdă - Erlicher pufăi din 
trabuc şi scoase un rotocol de fum. Aşadar, propunerea mea 
de afacere nu interesează? 

— Este desigur adevărat că britanicii au monopolizat o 
mulţime de ramuri industriale, toate rutele maritime şi 
toate mările, şi scot fel de fel de bogății din ţările 
subjugate... - acum în ochii lui Sergheiev nu mai era nici un 
pic de căldură... - pe care ar trebui să le împărţim între noi. 

— Atunci ai fi de acord să reluăm discuţia într-o ambianţă 
mai liniştită? 

— La un dejun, de ce nu? Îi voi informa desigur pe 
superiorii mei în legătură cu orice fel de discuţie. Iar dacă 
în viitor vom avea nevoie de ceva, unde vă pot contacta, pe 
dumneata sau pe superiorii dumitale? 

— Iată cartea mea de vizită. Dacă întrebi de mine la 
Zurich, sunt uşor de găsit. 

Erlicher îl urmărea pe Sergheiev care citea caligrafia 
superbă a noului procedeu miraculos de tipărire pe care îl 
puseseră la punct. Contele Sergheiev avea trăsături fine, 
patrician până în măduva oaselor, cu haine perfect croite, în 
timp ce ale lui erau mediocre, căci strămoşii lui fuseseră 
ţărani. Dar nu-l invidia. Eu sunt elveţian, îşi spunea el. Sunt 


un om liber. Nu trebuie să-mi îndoi genunchii şi nici să-mi 
scot pălăria în faţa nici unui ţar, sau rege, sau preot, sau alt 
om dacă nu vreau s-o fac. Sărmanul acesta este încă iobag 
într-un anume fel. Mulţumesc lui Dumnezeu pentru munţii 
mei şi pentru văile mele, pentru fraţii şi surorile mele care 
trăiesc acolo, la fel de liberi ca şi mine şi vom rămâne cu 
toţii liberi. 

Lângă bar, pe jumătate beat şi clătinându-se, Lunkchurch 
se stropşea caraghios la un alt bărbat, ţipând cât îl ţinea 
gura: 

— Lovitura lu' împuţitu de Struan ne dă peste cap pe toţi 
împuţiţii... 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Bamaby, nu mai vorbi aşa 
de urât, strigă reverendul Tweet, făcându-şi loc prin 
mulţime spre uşă, cu gulerul strâmb şi cu chipul roşu şi 
asudat. Dacă te gândeşti la lucrul acesta din punct de 
vedere moral, al moralei britanice, trebuie să fii de acord că 
tânărul Struan a procedat corect. 

Lunkchurch făcu un gest obscen de om beat în faţa lui. 

— Mai închide fleanca aia morală, nătărăule! 

Stacojiu de furie, reverendul Tweet strânse pumnul şi 
dădu să-l lovească fără nici un efect pe celălalt. Cei care se 
aflau în apropierea lui Lunkchurch îl traseră la o parte ca 
de obicei, în timp ce alţii îl înconjuraseră pe Tweet şi 
încercau să-i domolească agresivitatea verbală. Charlie 
Grimm, întotdeauna gata să ridice mănuşa, indiferent ce 
mănuşă, urlă pe deasupra zgomotului şi aburii propriei 
mahmureli: 

— Bamaby, pregăteşte-te să-l întâlneşti pe cel ce te-a 
făcut! 

Plini de solicitudine, cei din jur le făcură loc şi cei doi 
începură să se bată în neştire, încurajați de strigătele 
celorlalţi. 

— Casa oferă de băut, strigă barmanul şef adresându-se 
celor care mai rămăseseră. Scotch pentru reverend, porto 


pentru conte şi oaspeţii lui. Acum gata, voi doi, încetaţi cu 
bătaia. 

Tweet acceptă băutura şi se duse la o masă cât mai 
departe de bătăuşi, care acum se tăvăleau pe jos, cu 
aceeaşi înverşunare. Barmanul oftă, vărsă o găleată cu 
lături peste ei, dădu ocol barului, îi apucă pe fiecare într-o 
mână şi, în aclamaţiile publicului, îi aruncă în stradă. 

— Domnilor, închiderea. Închiderea, domnilor, strigă el. 

Toţi îşi terminară repede paharele şi începură să plece. 
Sergheiev şi Fritz Erlicher îşi ridicară politicoşi pălăriile 
spre preot. 

— Domnule reverend, spuse Swann - un negustor subţirel 
care făcea pe diaconul - ce-ar fi să ne ducem să vedem ce 
mai fac păcătoşii din Mahalaua Beţivanilor? 

— Păi, ce să zic, dom'le Swann, la drum! 

În căsuţa ei mică din Yoshiwara, Hinodeh aştepta. 
Furansu-san spusese că va veni în seara aceea, dar că s-ar 
putea să întârzie. Se îmbrăcase pregătită pentru seară. 
Kimonoul de dedesubt şi cel de noapte erau de cea mai 
bună calitate, părul îi strălucea, pieptenii din carapace de 
broască ţestoasă şi de argint îi împodobeau coafura înaltă 
care îi dezgolea ceafa - nu trebuia decât să-i scoată şi 
imediat părul cădea, lung până la brâu, şi-i acoperea locul 
acela erotic. Mă întreb de ce-i stârneşte atât de mult ceafa 
unei femei pe bărbaţi? se întreba ea. Şi de ce-i mai 
tulburător să ascunzi acest loc care-i stânjeneşte? Bărbaţii - 
ce ciudat! Dar ştia că atunci când îşi desfăcea părul, 
Furansu-san se excita la fel de tare ca orice alt client şi 
aceasta era unica ei concesie la pactul lor. Numai acest 
lucru îl făcea pe lumină. Înainte de răsăritul soarelui, încă 
pe întuneric, când era cu el, maiko venea şi o trezea în 
taină, iar ea se ridica şi se îmbrăca pe întuneric. Indiferent 
dacă el se trezea sau nu. După aceea se ducea în camera 
cealaltă, închidea uşa şi se culca la loc dacă era obosită. El 
fusese de acord să nu intre niciodată în acest loc de refugiu 
al ei. După prima seară, ea insistase: 


— În felul acesta, intimitatea din timpul nopţii se 
prelungeşte şi ziua, spusese ea. 

— Poftim? 

— În felul acesta, ceea ce ai văzut o dată nu se mai 
schimbă niciodată, indiferent ce hotărăsc zeii. 

O trecu un fior. Oricât s-ar fi străduit, nu-şi putea alunga 
senzaţia că sămânţa Bolii Rele pe care i-o sădise în trup 
devenea din ce în ce mai puternică, creştea şi se pregătea 
să izbucnească peste tot. Se examina cu grijă în fiecare zi. 
Cu minuţiozitate. Numai în Raiko avea încredere ca să-i 
examineze locurile pe care nu le putea vedea ea însăşi, şi 
care se arătau, deocamdată fără stigmat. 

— E prea des, în fiecare zi, Hinodeh, îi spusese Raiko 
înainte de a semna contractul. S-ar putea să nu se întâmple 
nimic câţiva ani... 

— Îmi pare rău, Raiko-san, zilnic. E o condiţie. 

— Dar de ce ai consimţit? Ai un viitor strălucit în Lumea 
Plutitoare. Poate că nu ai să ajungi niciodată de rangul întâi, 
dar eşti educată, mama-san spune că ai o listă lungă de 
clienţi care sunt mulţumiţi de tine, spunea că poţi să te 
căsătoreşti cu un negustor înstărit, sau cu un fermier, cu un 
fabricant de săbii, că eşti inteligentă şi îţi vei găsi 
întotdeauna o partidă bună. 

— Mulţumesc pentru grijă, Raiko-san, dar ai fost de acord 
cu mama-san a mea că nu-mi vei pune întrebări şi nu vei 
scormoni în trecutul meu, că nu vei încerca să afli de unde 
vin sau ce motive am. În schimb împarţi cu ea un procentaj 
din banii pe care am să-i câştig anul acesta, poate încă un 
an. Îţi spun încă o dată, motivul pentru care accept acest 
contract este că aşa doresc eu. 

O, da, îi doresc şi ce noroc am avut! 

Avea acum douăzeci şi unu de ani. Se născuse la o fermă 
din apropiere de Nagasaki, în provincia Hizen din Insula de 
Sud şi când împlinise cinci ani fusese adusă în Lumea 
Plutitoare de una din numeroasele femei care cutreierau 
ţara în căutare de fete care ar fi putut deveni eventual 


gheişe, persoane care se ocupă de artă şi care urmau să fie 
pregătite în diferite arte precum Koiko, şi să nu rămână 
numai netsujo jin, persoane pentru plăcere. Părinţii ei 
fuseseră de acord şi primiseră bani şi o poliţă pentru cinci 
plăţi anuale, începând peste zece ani, suma depinzând de 
succesele copilului. În domeniul artelor nu se descurcase 
prea bine - nici la şamisen, nici la cântatul vocal, dans sau 
actorie - dar ca persoană pentru plăcere, începând de la 
vârsta de cincisprezece ani, când îşi făcuse debutul, fiind 
mai bine educată decât colegele ei, devenise foarte 
importantă şi pentru mama-san şi pentru ea însăşi. Pe 
atunci se numea Gekko, Rază de lună, şi, deşi erau mulţi 
străini la Nagasaki, nu cunoscuse niciunul, căci Casa lor îi 
servea numai pe japonezii de cel mai înalt rang. Într-o zi de 
octombrie, Luna Fără Zei, primise un client nou. Era cu un 
an mai în vârstă decât ea, era goshi şi fiu de goshi - un 
spadasin mediocru, soldat obişnuit, dar bărbatul visurilor 
ei. Numele lui era Shin Komoda. Pasiunea lor înflori. Oricât 
se străduise mama-san să le înăbuşe atracţia reciprocă - 
căci băiatul era sărac, notele lui de plată rămâneau 
neachitate - nimic din ceea ce spunea şi făcea nu avea nici 
un efect. Până în primăvara anului următor. Fără a-i spune 
nimic lui Gekko, mama-san se dusese la casa tânărului, se 
înclinase în faţa mamei acestuia şi ceruse politicoasă, să i se 
plătească. Nu aveau cu ce plăti. Mama lui a rugat-o să-i dea 
un răgaz. Tânărului i s-a interzis s-o mai vadă pe Gekko. Îşi 
ascultase, de formă, părinţii, dar în sinea lui nimic din ceea 
ce-i spuseseră nu avu nici un efect. O săptămână mai târziu, 
deghizați, fugiseră împreună, dispărând în furnicarul 
portului. Acolo îşi schimbară numele şi cu cei câţiva bani pe 
care îi economisise ea şi bijuteriile, reuşiră să se îmbarce pe 
o navă care pornea chiar în aceeaşi zi spre Yedo. 

Într-o săptămână, Shin Komoda fu dezonorat în satul lui şi 
declarat ronin. Mama-san se duse din nou la mama 
băiatului. Era o chestiune de cinste a obrazului, de onoare, 
ca notele de plată ale băiatului lor să fie achitate. Singura 


avere de preţ a mamei lui, mândria ei, era părul lung şi 
negru ca pana corbului. Cu consimţământul soţului, se duse 
la un peruchier din Nagasaki. Acesta îl cumpără fără 
ezitare. Banii abia ajunseră ca să se achite notele băiatului. 
Astfel, în ceea ce-i privea onoarea fusese salvată. 

La Yedo, cu banii pe sfârşite, Gekko şi Shin reuşiră să 
găsească un adăpost în mahalaua oraşului. Şi un preot 
budhist, care să-i căsătorească. Fără hârtii, căci niciunul din 
ei nu avea, iar trecutul le fusese şters. Viaţa deveni grea, 
aproape imposibilă, dar un an trăiseră fericiţi, la limita 
sărăciei. Nu-i interesa, pentru că se hrăneau din dragostea 
lor care creştea mereu şi care dădu roade. Deşi banii erau 
foarte puţini şi nu le ajungeau - oricât de mult s-ar fi 
străduit ea să fie chibzuită, căci el nu găsise decât un loc de 
paznic la un bordel de categorie inferioară, care nici măcar 
nu era în Yoshiwara din Yedo - ei erau fericiţi. Nu conta 
nimic. Erau împreună. Supravieţuiau. Şi ea ţinea cele două 
camere micuţe ale lor curate precum cristalul, făcuse din 
ele un palat, şi un sanctuar pentru el şi pentru copilul lor şi 
oricât de mult insistase ea şi se oferise să lucreze din nou, 
el nu acceptase: 

— Nu, niciodată, niciodată nu te va mai cunoaşte nici un 
bărbat. Jură-mi! 

Şi ea jurase. Când fiul lor împlini un an, Shin fu ucis într-o 
încăierare. O dată cu moartea lui, lumina se stinse în viaţa 
ei. O săptămână mai târziu, mama-san de la bordel îi 
propusese să lucreze. Ea îi mulţumi şi refuză, spunând că se 
întoarce acasă, la Nara. Îşi cumpără din piaţă o lumânare 
nouă, roşie, şi noaptea, în timp ce copilul dormea, o aprinse 
liniştită, începu să se uite la ea, urmând să se gândească ce 
să facă şi să se roage la zei cât timp va arde lumânarea, 
promițând că în momentul în care flacăra se va stinge va fi 
hotărât cum e mai bine pentru fiul ei. Şi le ceru zeilor 
ajutorul pentru a lua o hotărâre înţeleaptă. Flacăra se 
stinsese de mult, decizia fusese luată. Era foarte simplă: îl 
va trimite pe fiul ei înapoi, la părinţii tatălui său. Fiul ei va 


trebui să se ducă acolo singur, ea va aranja totul în aşa fel 
încât să se creadă că ea şi soţul ei au comis jinsai, 
sinuciderea rituală împreună, pentru a fi iertaţi de părinţii 
lui pentru necazul pe care i-l pricinuiseră. Pentru a fi 
acceptat, copilul trebuia să aibă bani pentru cel puţin un 
an, să fie bine îmbrăcat şi să călătorească cu o doică de 
încredere. Şi pentru asta trebuiau iarăşi bani, mai mulţi 
bani. Numai în felul acesta îşi putea recâştiga moştenirea - 
titlul de samurai. Şi, în cele din urmă nu avea rost să 
respecte jurământul dat unui mort, când era în joc viaţa 
fiului lor care trebuia să trăiască. Dimineaţa îşi lăsă copilul 
în grija unei vecine şi, cu ultimii bani, cumpără cel mai bun 
kimono şi cea mai bună umbreluţă pe care o putu găsi în 
piaţa de mărfuri de furat şi apoi, fără un ban, se duse la cel 
mai bun coafor din apropierea porţilor oraşului Yedo 
Yoshiwara. Negocie acolo şi-şi amanetase câştigul pe o lună 
înainte pentru cea mai bună şi mai modernă coafură, masaj 
facial şi corporal, manichiură, pedichiură, alte mici operaţii 
intime şi, mai ales, informaţii. Informaţiile o costară câştigul 
pe încă o lună. În după-amiaza aceea pătrunse pe porţile 
oraşului şi se duse direct la Hanul Glicinelor. Mama-san de 
acolo era la fel ca toate celelalte pe care le mai cunoscuse - 
cu coafura şi îmbrăcămintea perfecte, ca de obicei, puţin 
cam greoaie, cu un machiaj ce aducea a mască, cu ochi atât 
de blânzi faţă de clienţi, dar care deveneau într-o clipă duri 
ca granitul, ochi care le făceau pe fetele ei să tremure de 
spaimă, parfumată cu cele mai alese parfumuri care nu 
reuşeau însă să ascundă mirosul mult prea puternic, 
precumpănitor de sake. Pe această mama-san o chema 
Meikin. 

— Îmi pare rău, dar nu primesc doamne fără hârtii sau 
fără istorie, spusese mama-san. Noi respectăm foarte strict 
legea aici. 

— Sunt onorată să aud asta, doamnă, dar am o istorie şi cu 
ajutorul dumneavoastră putem încropi alta care să-i 
satisfacă şi pe cei mai băgăreţi oficiali din Bakufu, cu 


nasurile lor iscoditoare de broască râioasă, fiindcă tot n-o 
să găsească nimic. 

Meikin râse. Dar ochii ei nu. 

— Ce pregătire ai şi unde ai mai fost? Şi cum te cheamă? 

— Numele meu este Hinodeh. Unde am fost nu este 
important, important este pentru ce am fost acolo unde am 
fost. 

Gekko îi povesti despre şcoala de gheişe şi despre faptul 
că nu se ridicase la nivelul aşteptărilor lor. Îi vorbi apoi 
despre instruirea ei practică, despre tipul de clienţi pe care 
îi avusese şi numărul acestora. 

— Interesant. Dar, îmi pare rău, aici nu am loc, Hinodeh, 
spusese mama-san, deosebit de amabila. Vino din nou 
mâine. Am să mă mai interesez, poate te va angaja o 
prietenă de-a mea. 

— Îmi pare rău, dar vă rog foarte mult să vă mai gândiţi, 
spusese ea, sigură că a doua zi nu avea să fie primită, sub 
un pretext sau altul. Dumneavoastră sunteţi cea mai bună şi 
cea mai demnă de încredere - îşi muşcă buzele şi adăugă, 
rugându-se în sinea ei ca informaţia să fie adevărată: Chiar 
şi luptătorii shishi ştiu asta. 

Culoarea pieri de pe chipul mamei-san, deşi expresia ei nu 
se schimbă. 

— Tu şi iubitul tău aţi fugit şi acum el te-a părăsit? întrebă 
ea calmă. 

— Nu, doamnă. 

— Atunci a murit. 

— Da, doamnă. 

— Ai un copil sau mai mulţi? 

— Un fiu. 

Femeia mai în vârstă oftă. 

— Un fiu. Şi e cu tine? 

— Este la familia tatălui său. 

— Câţi ani are? 

— Un an şitrei luni. 


Meikin trimisese după ceai şi băuseră în tăcere, Gekko, 
tremurând toată în sufletul ei, înspăimântată că 
ameninţarea mersese prea departe, sigură că cealaltă 
femeie se întreba de unde deţinea ea aceste informaţii şi 
cum de ajunsese ea, o străină, în posesia lor. Sau dacă nu 
era cumva o spioană a shogunatului. Dacă aş fi fost spioană, 
raţionă Gekko, sigur că n-aş fi spus aşa ceva, nu de la prima 
întrevedere. După un timp, cealaltă femeie spuse: 

— Aici nu poţi să rămâi, Hinodeh, dar am o soră care ţine o 
casă foarte elegantă pe strada cealaltă. Dar va trebui să 
plăteşti o taxă de introducere. 

— Pot să vă mulţumesc cu anticipație pentru ajutorul 
dumneavoastră? 

— În primul rând va trebui să-ţi scoţi gândurile urâte din 
cap. Pentru totdeauna. 

— Jur pe viaţa mea. 

— Mai bine pe viaţa fiului tău. 

— Pe viaţa fiului meu. 

— În al doilea rând, vei fi o doamnă modela Lumii 
Plutitoare, calmă, ascultătoare şi demnă de încredere. 

— Jur pe viaţa mea şi pe viaţa fiului meu. 

— În al treilea rând... al treilea poate aştepta până am să 
văd dacă sora mea este dispusă să adăpostească persoana 
din faţa mea. 

A treia chestiune fusese o problemă de bani - cum să se 
împartă câştigul între cele două mame-san. Lucrurile se 
aranjaseră în mod satisfăcător. Se stabilise şi o înţelegere 
financiară cu vecina ei, ca să aibă grijă de copil pe care îl 
vizita pe ascuns din două în două săptămâni, în dimineaţa 
când avea zi liberă. Minciuna pe care i-o spusese lui Meikin 
nu era chiar minciună în întregime, căci acesta urma să fie 
încredinţat părinţilor tatălui său. 

Deveni curând foarte solicitată din nou. Dar nu suficient. 
Acum trebuia să-şi plătească permanent coaforul, maseuza, 
croitorul şi nu-i rămâneau niciodată bani ca să poată pune 
ceva deoparte. Între timp, ambele mama-san aflaseră de 


copil, căci amândouă o urmăriseră şi văzuseră unde se 
duce. Nu-i pomeniră niciodată de copil, dar o priveau 
mereu cu compătimire. Apoi, într-o zi, mama-san trimisese 
după ea şi îi vorbise de acel gai-jin care putea plăti destul în 
avans ca să-şi poată trimite copilul la părinţi ca să-şi facă 
viitorul care i se cuvenea, cu bani pentru hrana pe doi ani şi 
să-i rămână destul pentru mai târziu. Acceptase cu bucurie. 

După prima noapte voise să-şi pună capăt zilelor, omul se 
dovedise o brută dezgustătoare. Oricât plânsese şi se 
rugase, Raiko refuzase neclintită pentru că o prevenise 
dinainte că nu va putea face acest lucru cel puţin o lună. 
Din fericire, mai avea şi zile libere, ca să-şi refacă forţele şi 
să elaboreze noi planuri de apărare. În cele din urmă, 
Bestia, cum îi spunea ea, fusese învinsă şi se schimbase. 
Acum era docil, plângea foarte mult; şi voia pasiunea în 
toate aberaţiile ei, dar sub purtările lui blânde şi plăcute, 
Hinodeh simţea cum fierbe violenţa, gata să explodeze. 

În liniştea care o înconjura, Hinodeh aştepta cu nervii 
întinşi. În momentul în care el bătu la poarta de la stradă, 
maiko veni în fugă să-i dea de veste. Mai avea timp, aşa că 
se aşeză în poziţia lotusului pentru meditaţie şi-şi trimise 
gândurile spre zen. În curând era gata. 

Împreunarea cu Bestia fu suportabilă. E curios cât de 
diferit este, îşi zicea Hinodeh, construit altfel decât 
persoanele civilizate, un lujer mai lung şi mai gros, dar fără 
acea fermitate şi vigoare a oricărei persoane civilizate. Şi 
este atât de diferit şi faţă de Shin, care era blând şi bun şi 
atât de puternic. Curios, la soţul ei nu se vedea nici o 
trăsătură de-a strămoşului său gai-jin, Anjin-san, care cu 
două secole şi jumătate în urmă, îşi luase numele de 
Komoda şi-şi întemeiase o a doua familie la Nagasaki - 
prima lui familie trăia la Izu unde construia nave pentru 
seniorul lui, Shogunul Toranaga. Mulţumesc zeilor pentru 
el. Datorită lui s-a născut Shin al meu şi s-a născut samurai, 
şi tot aşa şi fiul meu. Zâmbi fericită. Fiul ei se afla de 
aproape trei săptămâni pe drum, cu două slujitoare de 


nădejde. Duceau cu ele o hârtie de plată pe numele mamei 
lui Shin, iscălită de bancherii Gyokoyama, pentru hrana 
copilului şi a bunicilor acestuia pe timp de trei ani. 

Am avut grijă de toate, se gândi ea cu mândrie. Mi-am 
făcut datoria faţă de fiul nostru, Shin-sama. Ţi-am apărat 
onoarea. Totul este în ordine. Chiar şi ultima întrebare a lui 
Raiko, înainte de a discuta ultima clauză a contractului cu 
Bestia: 

— Şi, la urmă, Hinodeh, ce să fac cu trupul tău? 

— Aruncă-l la groapa cu gunoi, mie nu-mi pasă. E deja 
pângărit. Lasă-l câinilor. 

CARTEA A PATRA. 

YOKOHAMA, Marţi, 11 decembrie. 

În lumina de dinaintea răsăritului, cuterul Struanilor se 
depărta grăbit de fregata Pearl, îndreptându-se către cheul 
propriu. Valul de provă, alb ca două mustăţi, cuterul 
mergea cu maximum de viteză, iar panaşul lui de fum se 
înălța semeţ în aer. Vântul prielnic bătea dinspre țărm, 
cerul acoperit promitea să se lumineze spre prânz. Binoclul 
nostromului era îndreptat către ferestrele firmei Struan, se 
vedea o lumină, dar nu-şi dădea seama dacă Struan se afla 
acolo sau nu. Brusc maşina tuşi, se opri, nostromului i se 
strânse inima, toţi de pe ambarcaţiune îşi ţinură respiraţia. 
După câteva secunde maşina începu să meargă, tuşi din 
nou, încă mergea, dar după sunet se vedea că ceva nu e în 
regulă. 

— Cristoase Atotputernice, Roper, du-te jos, strigă el către 
mecanic. Voi jigodiilor, aduceţi vâslele pe punte pentru 
cazul că ne lasă drăcovenia asta... Isuse Cristoase, McFay o 
să ne jupoaie de vii... Roper, mârâi el, care-i problema, 
pentru numele lui Dumnezeu, Roper. Dă-i bătaie. 

Din nou îşi fixă binoclul pe fereastra aceea. Nici un semn 
că ar fi fost cineva acolo. Dar Struan era acolo, cu binoclul 
îndreptat spre cuter, şi îl urmărea atent de când cuterul 
ajunsese la fregată. Înjură căci îl vedea clar pe nostrom 
acum, şi nostromul ar fi trebuit să ştie că el privea şi nu i-ar 


fi fost greu să trimită un semnal, da sau ba. Nu e vina lui, 
pentru numele lui Dumnezeu, îşi zise, ai uitat să stabileşti 
semnalul. Idiotule! N-are importanţă, vremea e destul de 
bună, nu se vede nicăieri nici un semn prevestitor de 
furtună, nu că o furtună mică ar putea pricinui necazuri 
fregatei Pearl. Refocaliză binoclul pe nava amiral. Cuterul 
acesteia se întorcea şi el de la Pearl. Se prea poate să fi dus 
ordine la Pearl. Uşa din spatele lui se deschise larg. Chen 
intră în cameră plin de vervă aducând o ceaşcă de ceai 
aburind. 

— Neaţa, tai-pan. Tu-ah nu somn, ceai bun, hop hop, 
acum? 

— Ayeeyah! De câte ori trebuie să-ţi spun să vorbeşti într-o 
limbă civilizată şi nu în dialectul ăsta caraghios? Îţi sunt 
urechile umplute cu balega strămoşilor tăi şi ţi s-a covăsit 
creierul? 

Chen continuă să zâmbească, dar în sufletul lui gemu. Se 
aşteptase ca vorbele lui de duh să-l facă pe Struan să râdă: 

— Ayeeyah, iartă-mă, spuse el, şi adăugă salutul chinezesc 
tradiţional echivalent cu bună dimineaţa: azi ai mâncat 
orez? 

— Mulţumesc! 

Prin binoclu Malcolm văzu un ofiţer coborând din cuterul 
navei amiral şi urcând pe pasarelă, dar nici un semn care să 
indice dacă lucrurile erau aşa cum dorea sau altfel. Fir-ar 
să fie! Acceptă ceaşca de ceai. 

— Mulţumesc. 

În acest moment nu simţea dureri mai deosebite, doar ca 
de obicei, suportabile, căci îşi luase doza de dimineaţă. În 
ultima săptămână reuşise să reducă mult cantitatea de 
licoare. Acum lua o porţie dimineaţa şi una seara şi jurase 
că pe viitor va lua o singură dată dacă ziua aceea se va 
termina cu bine. 

Ceaiul era bun, amestecat cu lapte adevărat, zahăr mult şi 
fiind primul din această zi mai avea în el şi o porţie de rom, 
o tradiţie iniţiată de Dirk Struan, după spusele tatălui său. 


— Chen, adu-mi pantalonii groşi şi jerseul. Ba şi pardesiul. 

— Am auzit că s-a contramandat călătoria, tai-pan, spuse 
Chen mirat. 

— În numele tuturor zeilor, când ai auzit una ca asta? 

— Aseară, tai-pan. Vărul meu de-al cincilea care face parte 
din Casa Diavolului Străin care-i Şef, l-a auzit pe el vorbind 
cu Nas de Broască de pe Vaporul Mare care i-a spus: Nicio 
plimbare cu nava. 

Lui Malcolm i se strânse inima. Abia ţinându-se pe picioare 
se duse la fereastră. Avu un şoc când văzu cuterul 
bălăcindu-se la două sute de metri de țărm la voia 
întâmplării, cu maşina în pană. Începu să înjure cu năduf şi 
imediat începu să iasă fum pe coş, apăru valul de proră, 
cuterul începu să capete viteză. Cu binoclul scrută bucăţică 
cu bucăţică puntea, dar nu putu să vadă nimic, decât pe 
nostrom, care urla, că se instalaseră vâslele pe punte 
pentru cazul că motorul cu aburi are iar pană. Cu viteza pe 
care o avea, cuterul avea să ajungă la docul lor în mai puţin 
de zece minute. Cu ajutorul lui Chen se îmbrăcă. Aruncând 
o privire rapidă pe geam văzu cuterul aproape la țărm. 
Deschise fereastra şi se aplecă în afară pe când nostromul 
tocmai sărea pe debarcader şi începu să alerge cu toată 
viteza pe care i-o îngăduia pântecul lui mare. 

— Hei, nostromule! 

Nostromul, un bărbat cu părul alb, gâfâia în momentul în 
care ajunse destul de aproape de fereastră ca să spună cu 
răsuflarea tăiată: 

— Salutări din partea căpitanului Marlowe. Fiţi amabil şi 
poftiţi dumneavoastră şi... doamna la bord. 

Struan slobozi un chiot de bucurie. Trimise după Ah Soh, îi 
spuse s-o scoale şi s-o îmbrace repede pe Angelique. Apoi, 
încet adăugă: 

— Ascultă, Chen şi nu mă întrerupe că iau foc... - şi îi dădu 
instrucţiuni ce să împacheteze şi ce să-i ordone lui Ah Soh 
să împacheteze, şi să ducă apoi cuferele la bordul navei 
Prancing Cloud la apusul soarelui. Tânăra doamnă vine cu 


mine şi vom lua masa de seară la bord şi vom dormi la bord, 
iar voi doi veţi sta cu noi, apoi vă veţi întoarce la Hong Kong 
cu noi... 

Chen era peste măsură de bucuros. 

— Hong Kong! Ayeeyah, tai-pan... 

— .„..şi amândoi vă veţi ţine gurile, mai strânse decât un 
cur de muscă, iar dacă nu, atunci am să-l rog pe Chen al 
Nobilei Case să şteargă numele voastre din cartea familiei. 

Îl văzu pe Chen că se face negru la faţă. Nu mai folosise 
ameninţarea asta până acum. Cartea familiei era pentru 
fiecare bărbat chinez legătura cu nemurirea, cu strămoşii 
săi din trecutul mistic, cu îndepărtaţii lui descendenţi când 
el însuşi va deveni un strămoş îndepărtat şi chiar şi mai 
departe de atât. Indiferent unde se năştea un chinez în 
această lume, el era trecut în registrul strămoşesc al satului 
său. Fără asta el nu exista. 

— Bine, stăpâne. Dar Ah Tok? 

— Mă ocup eu de ea. Cheam-o încoace. 

Chen se îndreptă spre uşă, ea era acolo, Chen o luă la 
fugă, ea intră în cameră. Struan spuse că a hotărât ca ea să 
vină după eicu oa doua navă şică asta era situaţia. 

— Ohko, fiul meu, spuse ea cu vocea mieroasă. Ce 
hotărăşti tu pentru bătrâna ta mamă nu este ceea ce 
hotărăşte bătrâna ta mamă că este cel mai bun lucru 
pentru ea şi pentru fiul său. Mergem acasă. Tăcem din 
gură. Nici un împuţit de diavol străin nu va afla nimic. 
Bineînţeles că pe toţi oamenii civilizaţi îi va interesa acest 
mister. Mergem acasă împreună. Îţi iei şi târfa cu tine? 

Ea rămase nemişcată sub biciul cuvintelor lui, prin care-i 
poruncea să nu mai folosească niciodată acest cuvânt, altfel 
avea s-o păţească rău de tot. 

— Ayeeyah, bombăni ea plecând din cameră, cuvintele ei 
auzindu-se încă. Bătrâna ta mamă n-o s-o mai numească pe 
târfa aia târfa ta, dar toţi zeii să-mi fie martori că chiar dacă 
nu-i spun târfă cum îi spun, tot târfă se cheamă că e! E oare 
fiul meu neghiob... 


Când Struan o văzu pe Angelique, furia lui se evaporă. 

— Sfinte! 

Angeligue purta costum de călărie, cizme, fustă lungă, 
strânsă în talie, vestă, cravată, jachetă, pălărie cu pană 
verde, şi mănuşi, doar că nu avea cravaşă. 

— Am considerat că aşa e cel mai nimerit, dragul meu, 
pentru o plimbare pe mare, spuse ea zâmbind plină de 
farmec. 

— Bine aţi venit la bord. 

Marlowe stătea în capul pasarelei, arătând splendid în 
uniforma lui. Înainte de a păşi pe punte, Malcolm, 
sprijinindu-se cu greu de bară cu mâna stângă, Angelique 
ţinându-i bastoanele, îşi ridică jobenul ceremonios şi spuse: 

— Avem permisiunea de a urca la bord? 

Marlowe salută şi surâse. 

— Bine aţi venit, amândoi sunteţi bineveniţi la bord. Îmi 
permiteţi? luă braţul Angelicăi, topindu-se în faţa 
zâmbetului ei cuceritor şi a jachetei ei care-i scotea 
extraordinar în evidenţă silueta, şi îi conduse spre covertă 
în partea din faţă a coşului de fum, aşteptă până ce Malcolm 
se aşeză, confortabil într-un scaun de punte. Mola peste tot! 
Domnule Lloyd, îi spuse el secundului, Davyd Lloyd. Un 
sfert maşina înainte, drept aşa. 

Pearl se îndepărtă prin puterea motoarelor de 
geamandura la care fusese legată. 

— De îndată ce ieşim în larg mărim viteza, spuse el. 
Amiralul ne-a ordonat să facem încercări la motoarele cu 
aburi la o distanţă de la care să putem fi văzuţi de pe nava 
amiral. 

Fericirea lui Struan se risipi. 

— La o distanţă la care să vă vadă el? Nu ieşim noi în larg? 
Măcar până nu se mai vede ţărmul în urmă? 

Marlowe râse. 

— Presupun că amiralului îi place să-şi ţină copiii cât mai 
aproape. Dar ne vom distra, vă promit. 


Deci suntem la bord, dar nu pentru motivul care mă 
interesează pe mine, gândi Struan. Nemernicul, e sadic! Şi 
dacă amiralul ar fi fost pe navă era absolut sigur că l-ar fi 
omorât cu plăcere. Mă rog, nu l-aş omori, dar am să i-o 
plătesc eu cu vârf şi îndesat. O să-i pară lui rău că nu m-a 
ajutat. Când mă întorc o să dau totul peste cap şi o să fiu un 
cui în coasta lui pe care n-o să-l uite el niciodată. Dar ce mă 
fac eu acum! 

Era atâta agitaţie pe navă că Marlowe şi Angelique nu 
observară disperarea pe care Malcolm încerca s-o ascundă. 
Fregata îşi croia drum printre navele flotei, mulţi marinari 
şi ofiţeri de pe alte nave cu ochii pe Angelique, iar unii 
dintre ei apreciind manevrele perfecte de pe Pearl. De la 
bordul navei amiral franceze, un vapor cu zbaturi, şi 
douăzeci de tunuri, pe lângă care trecură, un marinar 
fluiera şi făcu semne cu mâna, gestul lui, consternându-i pe 
ofiţerii britanici. Sfinte Dumnezeule, gândi Marlowe, ce 
purtări proaste şi ce lipsă îngrozitoare de disciplină! Dar cu 
toate acestea urmări blajin cu privirea cum Angeligue 
răspunde, fluturând mâna şi stârnind un cor de fluierături 
şi strigăte de admiraţie. Ca să-i distragă atenţia de la 
spectacolul ăsta, Marlowe îi spuse: 

— O să facem nişte teste de viteză, Angelique, mai întâi cu 
ajutorul maşinilor, apoi navigăm cu pânze. Trebuie să 
punem noul catarg la încercare serioasă, să-l testăm. 
Probabil nu-ţi aminteşti, dar am pierdut catargul principal 
în furtuna aceea. Vezi... 

Şi el continuă să trăncănească, explicându-i când una, 
când alta, răspunzând la fiecare întrebare pe care ea se 
simţea obligată s-o pună. Ea, la rândul ei, se prefăcea că e 
interesată, de fapt dorind doar să tacă, să simtă cum briza 
mării îi răsfira părul acum că îşi scosese pălăria şi se bucura 
de această nouă libertate, dorind ca vântul să spele cu totul 
putoarea permanentă din Yokohama ca şi pe cea din Hong 
Kong, care părea să facă parte din existenţa zilnică, într- 
atât încât n-o mai simţea nimeni. Dorea să privească numai 


înainte şi să viseze la Canalul Mânecii, la marea albastră şi 
la minunata coastă de acasă, dorind de fapt să se întoarcă 
în patrie. Noi, francezii, ducem aşa de mult dorul ţării 
noastre, în timp ce englezii par să fie capabili să se simtă ca 
acasă oriunde în lumea asta şi nu au de fapt nevoie de 
Anglia, nu ca noi care avem nevoie de Franţa... 

— O să oprim maşinile la prânz, spunea Marlowe, foarte 
încântat că era căpitan pe fregata Pearl, am aranjat o 
gustare în cabina mea şi, dacă vrei să te odihneşti puţin, e şi 
o cuşetă... 

Dimineaţa trecu în chip plăcut. La fiecare jumătate de oră, 
clopotul navei marca trecerea timpului şi chiar şi Malcolm 
ieşi din disperarea lui pe când nava începu probele de la un 
capăt la celălalt al golfului, făcând volte, rondouri, 
avântându-se înainte, mergând în marşarier. 

— Într-o clipă oprim motoarele şi atunci ridicăm toate 
pânzele sus! spuse Marlowe. 

— Îmi place mai mult cu pânze, spuse ea. Zgomotul 
motorului este atât de înnebunitor. Navigaţia cu pânze este 
cu mult mai plăcută, nu crezi, Malcolm, cheri? 

— Da, ai dreptate, spuse Malcolm plin de mulţumire, cu 
braţul în jurul taliei ei, ţinând-o strâns, să nu lunece din 
pricina mişcărilor punţii. 

— Şi eu sunt de aceeaşi părere, spuse Marlowe, ca 
aproape toţi cei din marina regală britanică. Bineînţeles că 
suntem nevoiţi să folosim pânzele cea mai mare parte din 
timp. Nu putem duce suficient combustibil şi, în plus, 
cărbunele face atâta murdărie! Dar pe o noapte afurisită, 
când limanul portului e foarte aproape, iar tu trebuie să 
mergi împotriva furtunii, sau când duşmanul are o navă de 
două ori mai mare ca tine şi un număr dublu de tunuri, dar 
merge cu vele în timp ce tu mergi cu aburi, atunci 
binecuvântezi pe bunul Stephenson şi pe inginerii britanici 
că ţi-au oferit mijlocul binecuvântat de a naviga contra 
vântului. V-aş lua jos dar, aşa cum am spus, peste tot e praf 
de cărbune şi zgomot. 


— Mie, totuşi, mi-ar face mare plăcere să arunc o privire. 
Se poate? 

— Bineînţeles. Tu, Malcolm? 

— Nu, mulţumesc. Mergeţi voi doi, spuse Malcolm. 

Încă de pe vremea când era copil fusese de nenumărate 
ori în sala maşinilor pe propriile lor vapoare, iar motoarele 
nu l-au interesat niciodată, în afară de eficienţa lor, de 
costul şi de cantitatea de cărbune pe care o consumau. 

Înainte de a părăsi puntea de comandă, Marlowe verifică 
felul cum mergea nava, cum bătea vântul. Se aflau la trei 
sferturi de milă depărtare de țărm, la o distanţă apreciabilă 
de flotă şi de navele comerciale. 

— Domnule secund, preia comanda navei. Când ne vom 
afla la travers de nava amiral, opreşte motoarele, ridică 
toate pânzele, direcţia către est. 

— Nţeles, domnule căpitan! 

Malcolm îl urmări cu privirea pe Marlowe cum o conduce 
pe Angelique către partea centrală a navei, cu o strângere 
de inimă, plin de invidie faţă de mersul lui sprinten şi în 
acelaşi timp amuzat de farmecul ei molipsitor pe care-l 
răspândea în jur. Se lăsă mai comod pe scaun. Marea, cerul, 
vântul şi întinderea imensă îi spulberaseră mâhnirea. Era 
plăcut pe mare, pe o navă militară atât de mândră, rapidă şi 
bine întreţinută, era minunat să stai confortabil şi în 
siguranţă pe un scaun de pe punte, iar mintea lui făcea tot 
felul de planuri pentru a doua zi şi zilele următoare. Joss. N- 
am de gând să mă îngrijorez de nimic, îşi promise el. Adu-ţi 
aminte de jurământul tău şi de noua epocă ce-ţi stă înainte. 
După ce Gornt sosise la Yokohama ca un trimis al cerului, 
Malcolm îi mulţumise lui Dumnezeu pentru păsuirea care i- 
o îngăduise şi jurase că, dacă informaţiile pe care i le 
furniza Gornt se dovedeau salvatoare cum susţinea el, 
atunci va face de acum înainte tot ce-i va sta în putinţă 
pentru Nobila Casă şi se va mulţumi cu atât. Având 
suficiente informaţii ca să-i zdrobească pe Brock, era 
absolut sigur că mama lui se va grăbi să-l sprijini în tot, iar 


el nu dorea decât s-o aibă pe Angelique şi să fie tai-pan, dar 
nu numai cu numele. 

Cu o seară înainte simţise nevoia să se uite în oglindă. 
Trebuia! Ceva mai puternic decât el îl forţă să se cerceteze 
cu toată seriozitatea pentru prima oară după ani de zile, să 
se studieze profund, până în adâncul fiinţei, nu numai 
trăsăturile chipului. În cele din urmă se gândi: Ăsta eşti, 
încă vătămat serios pe dinăuntru, nu te prea poţi îndrepta 
de spate, picioarele nu te mai slujesc cum ar trebui, dar poţi 
să stai în picioare, poţi să umbli şi o să te mai întremezi cu 
timpul. Restul trupului funcţionează. Ca şi mintea. Împacă- 
te cu situaţia asta aşa cum e. Aminteşte-ţi ce-ţi tot spuneau 
mama şi tata de când erai copil: împacă-te cu soarta, joss, 
cum spunea Dirk întotdeauna, Dirk cel cu jumătate de 
picior ciuruit de alice, dar asta nu l-a oprit în loc, Dirk cel 
împuşcat şi tăiat de zeci de ori, aproape omorât la 
Trafalgar, ca băiat care aducea pulberea la tunuri, aproape 
strivit de Tyler Brock de vreo cinci ori. Împacă-te cu soarta. 
Fii chinez, aşa spunea Dirk. Fă tot ce poţi şi naiba să-i ia pe 
toţi ceilalţi. 

Inima începu să-i bată cu putere. Dirk, Dirk şi iar Dirk! 
Blestemat să fie Dirk Struan! L-ai detestat pentru că ţi-a 
fost băgat tot timpul pe gât, ai fost întotdeauna înlemnit de 
groază că nu te vei putea asemui niciodată cu statura lui 
uriaşă! Recunoaşte! 

Imaginea lui în oglindă nu-i dădu nici un răspuns. Îşi 
răspunse singur. Am sângele lui, am de condus Nobila lui 
Casă, sunt tai-pan, o să fac tot ce pot, dar n-o să mă ridic 
niciodată la înălţimea lui, blestema-l-ar Dumnezeu, ăsta-i 
adevărul! Ăsta e destinul meu, joss. Bun, păru să-i răspundă 
imaginea lui din oglindă. Dar de ce trebuie să-l urăşti? El nu 
te urăşte. De ce să-l urăşti aşa cum l-ai urât toată viaţa ta. 
Căci l-ai urât toată viaţa ta. Nu? 

— E adevărat. Îl urăsc şi l-am urât întotdeauna! 

Rostind aceste cuvinte cu voce tare avu aproape un şoc. 
Dar era adevărat. lar toată dragostea şi respectul de 


dinainte fuseseră doar o făţărnicie. Da, îl urăsc. Acum, 
brusc, acolo, în faţa oglinzii, simţi că nu-l mai ura. De ce? 

Nu ştiu. Poate că din cauza lui Edward Gornt, poate că ele 
spiritul cel bun care m-a eliberat de trecutul meu, aşa după 
cum şi el doreşte ca eu să-l eliberez de trecutul lui. Oare nu 
a transformat Morgan viaţa mamei lui şi viaţa tatălui lui? 
Nu numai că Dirk mi-a otrăvit viaţa, dar fantoma lui s-a 
strecurat între mama şi tata şi le-a făcut viaţa un coşmar. 
Nu, a fost asta destinul lor ca tata să moară urându-l în 
aceeaşi măsură în care, pe faţă mama, îl adoră..., în timp ce 
în inima ei ea îl urăşte că nu a luat-o de nevastă. Aici, pe 
puntea fregatei îşi aminti de toate acestea, şi o transpiraţie 
rece îi scăldă tot corpul. Apoi mai târziu bău nişte whisky, 
dar nu şi cealaltă licoare, hotărându-se să renunţe definitiv 
la drog, chiar în acel moment, pentru că de acum ştia şi el 
că dorea cu ardoare să bea acea licoare, că devenise robul 
ei. Prea multe adevăruri de suportat deodată. Nu e uşor să 
te priveşti drept în faţă. Cea mai dificilă încercare dintre 
toate, şi cea mai periculoasă, prin care orice bărbat trebuie 
să treacă, dar numai o dată în viaţa lui, ca să se împace cu 
sine. Că mi-a plăcut, că nu mi-a plăcut, eu am făcut-o. 

— Domnule secund, spuse tânărul semnalizator către 
locotenentul Lloyd, privind prin ochean la colegul său de pe 
cealaltă navă. Un mesaj de la amiral. 

Cu două punți mai jos, sala maşinilor era un cuptor încins, 
plin de zgomotul infernal şi ritmic al maşinilor, de praf şi 
negreală, şi de miros urât, şi prin ceața aceea confuză se 
zăreau din când în când traiectoriile cărbunilor arzând, în 
timp ce fochişti, goi până la brâu, deschideau uşile focarelor 
de sub marile cazane ca să arunce înăuntru cărbune, sau să 
scurme zgura aprinsă ca să facă loc combustibilului 
proaspăt. Angelique şi Marlowe stăteau pe un grătar de fier 
deasupra lor. Aerul fierbinte urca în sus, spre ei, în vârtejuri 
aducând cu el mirosul încins de cărbune, de fier şi de ulei 
arzând, de sudoare şi aburi. Corpurile de dedesubt luceau 
de transpiraţie, bărbaţi cu pântece mari şi muşchi umflaţi 


de încordare înfigeau lopeţi ascuţite ca briciul, scrâşnind pe 
podeaua de fier, în buncărele de cărbune, scoţându-le apoi 
pline, aruncau cu îndemânare cărbunele care se împrăştia 
într-un strat egal care lua foc imediat, ca peste el să se 
arunce apoi alt strat de cărbune. 

Spre pupa, motorul în mişcare strălucea, curăţat cu grijă 
şi dat cu ulei, iar bărbaţi cu nişte bidoane cu gât lung 
puneau ulei la articulațiile maşinilor, alţii curăţau cu 
ghemotoace de bumbac excesul de ulei, alţii urmăreau 
cadrane gradate, manevrau pompe, supape şi valve în timp 
ce motorul rotea arborele elicei ca nava să înfrunte valurile. 
Din supape ţâşneau jeturi de abur, alţi mecanici se îngrijeau 
de pistoane, pârghii, transmisii, pe care le ungeau, le 
ştergeau, fochiştii aruncau în focare alte şi alte lopeţi cu 
cărbune. Angelique urmărea tulburată acest tablou de 
coşmar, în vreme ce eroii acestuia habar n-aveau că erau 
priviţi. 

Plin de mândrie, Marlowe îi arăta totul şi îi explica totul, 
făcându-se auzit peste vuietul motoarelor, iar ea răspundea 
cu o înclinare a capului şi un zâmbet din când în când, 
ţinându-se de braţul lui, ca să-şi păstreze echilibrul, şi nu 
auzea nimic din ce-i spunea şi nici n-o interesa, fascinată de 
sala maşinilor care i se părea o Walhalla masculină, în care 
maşinile erau nevestele acelor bărbaţi, primitive, dar parcă 
aparţinând mai mult viitorului, nişte sclave care se bucură 
de grija stăpânilor lor şi nu invers. 

Neobservat, tânărul semnalizator se apropie din spate şi 
salută. Pentru că nu părea să-l audă nimeni, veni în faţă, 
salută din nou şi rupse vraja în care trăia Angelique. i 
înmână lui Marlowe un mesaj scris. Marlowe îl citi cu 
repeziciune, apoi dădu din cap şi-i strigă: 

— Confirmă primirea! se aplecă spre Ang6ligue. Îmi pare 
rău, dar acum trebuie să plecăm. 

În clipa aceea clopotele de semnalizare de pe punte 
răsunară jos, în adâncul navei. Ofiţerul maşinist confirmă 
primirea ordinului, mecanicii alergară să închidă nişte 


robinete şi să deschidă altele, apăsau pârghii şi controlau 
aparatele de control. În timp ce aburul ţâşnea pe 
conductele de evacuare, afară, şi motorul începu să 
încetinească, zgomotul se reduse şi fochiştii se sprijiniră în 
lopeţi răsuflând uşuraţi, trăgând cu nesaţ în piepturi aerul 
încărcat de praf de cărbune şi-şi stoarseră prosoapele pe 
care le purtau în jurul gâtului. Un bărbat se întoarse spre 
buncărul de cărbune şi-l înjură, înjurătura fu acoperită de 
vaietul motorului, atunci îşi deschise prohabul şi se pişă în 
focar pe cărbuni, jetul transformându-se în abur stârnind 
hohotele celorlalţi. Marlowe o apucă pe Angelique repede 
de braţ şi o luă de acolo, pornind în sus pe pasarelă. Abia 
atunci o observă un fochist, apoi un altul şi înainte ca ea să 
dispară se uitau cu toţi holbaţi la silueta care se depărta. 
Când n-o mai văzură, unul făcu nişte gesturi obscene 
trezind o altă cascadă de hohote, amplificată de tăcerea 
bruscă şi apăsarea ce se lăsase deodată în sala maşinilor. 
Când ajunse pe punte, scăpând din infernul acela de 
zgomot, Angeligue îşi umplu pieptul cu aerul curat al mării, 
se simţi ameţită şi se sprijini de Marlowe. 

— Nu vă simţiţi bine? o întrebă el. 

— Ba, da, spuse ea. Îţi mulţumesc, John, a fost... a fost, fost 
extraordinar. 

— Da? spuse Marlowe absent, atent acum doar la 
marinarii din arboradă şi la cei de pe punte ocupați cu 
manevrele pentru ridicarea velelor. Presupun că e 
extraordinar, dar numai prima oară. Pe o mare în furtună, 
acolo jos e un iad. Fochiştii şi maşiniştii sunt o rasă de 
oameni aparte - o conduse la Malcolm. Îmi pare rău, dar 
trebuie să vă părăsesc o clipă. 

Se duse jos la cabina lui de la pupa. Marinarul de santinelă 
salută când trecu pe lângă el. Seif-ul navei era sub patul lui. 
Îl descuie cu nervozitate. Mesajul de la amiral suna: „Pune 
în aplicare ordinele sigilate, 1/A16/12”. În seif erau jurnalul 
de bord, codurile, banii pentru lefuri, registrele de plată, 
registrul de pedepse, manuale, declaraţii de vamă, chitanţe, 


Registre Navale şi câteva plicuri sigilate, trimise lui în 
această dimineaţă de pe nava amiral. Mâna îi tremură uşor 
în timp ce căuta plicul indicat. Era oare ordinul: „Întoarce- 
te la flotă; pregăteşte-te de luptă” pe care-l aştepta? Se 
aşeză la masa înconjurată de scaune prinse în podea şi 
rupse sigiliul. 

— A fost extraordinar acolo jos, Malcolm. Dar şi 
înspăimântător când îi vezi pe toţi oamenii aceia de acolo. 
Uluitor! Şi dacă e astfel pe o navă mică aşa cum e asta, 
atunci cum trebuie să fie pe un vapor mare, să zicem pe 
unul ca Great Eastern? 

— E uimitor, Angel. Am văzut Great Eastern când era 
lansat pe Tamisa, ultima dată când am fost la Londra, acum 
patru ani, când am terminat şcoala. Doamne, ce bucuros am 
fost să termin cu învățatul... Great Eastern e făcut în 
întregime din fier, cântărind patru mii de tone, cel mai mare 
din lume până în acest moment, şi construit să transporte 
emigranţi, câteva mii o dată, către Australia. A fost nevoie 
de săptămâni numai pentru lansarea lui. L-au lansat lateral, 
o greşeală şi aproape că s-a scufundat. Bietul Brunei, care a 
proiectat nava şi a construit-o, a dat faliment de multe ori, 
ca şi societăţile puse pe picioare de el. Nava a fost cu 
ghinion, a luat foc la prima cursă şi a fost aproape distrusă, 
şi asta l-a ucis pe Brunei. Să fiu al dracului dacă m-aş 
îmbarca pe nava aia, e cu ghinion şi a fost cu ghinion, de la 
prima bucată de tablă care i s-a pus... 

Îl văzu pe Marlowe venind pe covertă şi se încruntă. Pe 
faţa lui Marlowe nu mai era acum nici urmă de amabilitate. 
Nostromul bătu clopotul de opt ori. Era ora prânzului. 

— Am preluat comanda, domnule secund, spuse Marlowe. 

— Da, domnule. 

— De ce n-o conduci pe domnişoara Angelique la prova, 
poate că i-ar place să vadă tunurile de pe punte mai de 
aproape. 

— Cu plăcere. Mergeţi, domnişoară? 


Ascultătoare, ea îl urmă, coborând pe pasarelă şi de-a 
lungul punţii. Secundul era un bărbat scund, cu pistrui şi 
avea înălţimea ei. 

— Sunteţi din Ţara Galilor, domnule Lloyd? îl întrebă ea. 

— Sunt din pământul acela ca dealurile de la Llandrindod 
Wells, locul meu de baştină. 

Râse şi ea, apoi se sprijini de el, când puntea se înclină, şi-l 
întrebă: 

— De ce m-au expediat ca pe-o şcolăriţă? 

— Asta n-am cum să ştiu, domnişorică - aruncă o privire în 
spate şi apoi se uită la ea. Căpitanul vrea poate să 
vorbească despre masa de prânz, fără îndoială, sau îl 
întreabă pe el, pe omul dumneavoastră, dacă nu vrea să 
meargă la toaletă. Discuţii ca între bărbaţi, spuse el şi ochii 
lui zâmbiră: 

— ii la el, după câte se vede, nu? 

— Căpitanul e căpitan. Şi acum să vă arăt tunurile, 
doamnă! 

Râsul ei răsună ca un tril, marinarii din apropiere se 
înfiorară, iar Marlowe şi Malcolm, aflaţi pe puntea dunetei o 
auziră şi ei şi se întoarseră s-o privească. 

— Arată ca o cadră, Malcolm. 

— Într-adevăr. Ziceai ceva. Gustare? 

— Eşti de acord? Bucătarul e foarte priceput la prăjitură 
cu dulceaţă de mere - meniul urma să mai cuprindă rasol 
de peşte, plăcintă de pasăre şi carne de porc sărată, găluşti, 
friptură rece de pasăre, brânză chedar şi prăjituri cu 
dulceaţă de mere. Am vreo două-trei sticle de Montrachet, 
din '55, puse la răcit, pe care le-am păstrat pentru o ocazie 
specială, şi un Chambertin din '52. 

— O duci foarte bine, spuse Malcolm foarte impresionat. 

Marlowe zâmbi. 

— Nu chiar, dar asta e o zi deosebită şi, ca să fiu sincer, am 
şterpelit Chambertin-ul, băutura preferată a tatălui meu. 
Când am plecat mi-a dat vreo două-trei lădiţe cu 
Montrachet. 


— E şi el în marina regală? 

— Da, bineînţeles, răspunse el mirat că cineva poate pune 
o astfel de întrebare. E comandantul flotei din Plymouth. 

Avu o ezitare, începu să spună ceva şi se opri. 

— Care e problema? Ni s-a dat ordin să ne întoarcem? 

— Nu - Marlowe îl privi. Mi s-au predat mai multe ordine 
sigilate în această dimineaţă, împreună cu permisiunea 
scrisă de a vă aduce la bord şi de a reveni la apusul 
soarelui, negreşit. Acum câteva minute de pe nava amiral 
mi s-a ordonat să deschid unul din ordine. Nu mi s-a spus 
să-ţi spun asta, dar nici nu mi s-a spus să nu-ţi spun. Poate 
ai putea să-mi explici. Mesajul sună aşa: Dacă cumva 
domnul Struan vă cere un serviciu deosebit, puteţi, dacă 
vreţi, să i-l îndepliniţi. 

Pentru Malcolm, lumea încremeni o clipă. Nu-şi dădu 
seama dacă e viu sau mort, capul i se învârtea, iar dacă n-ar 
fi stat pe scaun, cu siguranţă că s-ar fi prăbuşit pe punte. 

— Cristoase Atotputernice! exclamă Marlowe speriat. 
Nostrom, un păhărel de rom, imediat! 

Nostromul o luă la fugă, dar Malcolm reuşi să îngâne cu 
voce sugrumată: 

— Nu, nu e nevoie, mă simt bine... de fapt puţin rom îmi va 
face..., îmi va face foarte bine. 

Văzu buzele lui Marlowe mişcându-se, îşi dădu seama că 
cineva îl zgâlţâia, dar urechile lui nu auzeau decât bubuitul 
inimii, iar apoi simţi cum vântul îi atinge obrajii şi auzi din 
nou vuietul mării. 

— Poftim, domnule, spunea nostromul, ţinându-i paharul la 
buze. 

Romul îi lunecă în jos pe gât. În câteva secunde Struan se 
simţi mai bine. Dădu să se ridice în picioare. 

— Mai bine staţi liniştit, domnule, spuse nostromul 
stânjenit. Parcă aţi fi văzut o stafie. 

— John, domnule căpitan Marlowe, iartă-mă, putem găsi 
undeva un loc unde să vorbim între patru ochi? 


— Sigur. Chiar aici - stingherit, Marlowe făcu un semn 
nostromului care părăsi puntea de comandă, rămaseră 
numai cârmaciul şi omul de la semnalizare. Semnalizator, 
mergi la prova. Cârmaci, nu auzi o vorbă! 

— Favoarea pe care ţi-o cer e următoarea: ieşi în larg până 
nu se mai vede uscatul pentru scurt timp şi să mă 
căsătoreşti pe Ang6lique şi pe mine. 

— Să... poftim? era rândul lui Marlowe să fie buimăcit, îl 
auzi pe Malcolm repetând cele spuse. Nu eşti în toate 
minţile, se bâlbâi el. 

— Ba da - Malcolm era cum deplin stăpân pe sine, viitorul 
lui era în joc, în urechi îi sunau cuvintele amiralului: dacă 
vreţi, puteţi să-i împliniţi cererea. Să-ţi explic. 

Şi începu. 

După câteva minute, un steward veni sus pe punte şi plecă 
imediat, expediat de comandant. Ceva mai târziu veni din 
nou spunând: 

— Cu complimentele bucătarului, sir, masa de prânz e gata 
în cabina dumneavoastră. 

Dar din nou Marlowe îi făcu semn să plece, concentrându- 
se la ce-i spunea Struan şi nedorind să-i întrerupă nimeni. 

— „.„.„ăsta e motivul, termină Malcolm. De aceea suntem 
implicaţi eu, tu, amiralul; maică-mea. Şi acum, te rog, îmi 
împlineşti această favoare deosebită? 

— Nu pot, spuse Marlowe clătinând din cap. lartă-mă, 
prietene, dar n-am căsătorit niciodată pe nimeni şi mă 
îndoiesc că regulamentele îmi permit să oficiez această 
căsătorie. 

— Amiralul ţi-a dat permisiunea să faci ce-ţi cer eu. 

— Dar a avut grijă să fie foarte precaut, prietene: să-ţi 
îndeplinesc această favoare dacă vreau eu. Sfinte 
Dumnezeule, asta e ca şi cum mi-aş băga capul în laţul 
şcotei velei mari, prietene, spuse Marlowe, în timp ce 
mintea lui anticipa tot felul de nenorociri viitoare. Tu nu-l 
cunoşti pe Ketterer cum îl cunosc eu, Dumnezeule, nu-l 
cunoşti deloc, nu ştii cum sunt toţi ofiţerii de rang superior! 


Dacă greşesc cumva în acest caz, îmi face coaiele terci în 
menghină, cariera mea s-a dus pe apa sâmbetei - făcu o 
pauză ca să-şi tragă sufletul, clătină din cap şi bombăni în 
continuare. Nu pot să fac una ca asta, n-am nici o ieşire... 

— De ce? Eşti împotriva acestei căsătorii? 

— Eu nu sunt împotrivă, pentru numele lui Dumnezeu, dar 
mama ta nu e de acord, vreau să spun că ea se opune 
căsătoriei, Sir William e şi el amestecat în conspirația asta, 
biserica n-o să vă căsătorească, nici alţi căpitani, fir-ar să 
fie, voi sunteţi amândoi minori din punct de vedere legal, 
aşa că chiar dacă v-aş căsători, tot n-ar avea nici o valoare, 
iar ea... La naiba, tu eşti minor şi ea... pur şi simplu nu pot 
să risc... - un gând îi trecu brusc prin minte şi aruncă o 
privire către țărm. Numai dacă îi semnalizez lui Ketterer. O 
să-i cer permisiunea. 

— Dacă faci una ca asta o să-ţi pierzi cinstea obrazului în 
faţa lui pentru totdeauna. Dacă ar fi vrut ca să-i ceri 
permisiunea, ţi-ar fi spus asta de la început. 

Marlowe se uită fix la el. Reciti textul exact al mesajului 
amiralului şi gemu. Struan avea dreptate. Viitorul lui era în 
cumpănă. Cristoase Atotputernice, de ce i-am invitat la 
bord? Primele cuvinte ale tatălui său de care-şi aducea el 
aminte sunau cam aşa: „Când eşti în marină, îţi conduci 
nava după reguli şi regulamente, ca la carte, literă cu literă, 
fir-ar să fie, şi nu te abaţi de la ele decât dacă eşti vreun 
Nelson, dar afurisitul de Nelson n-a fost decât unul singur!” 

— Îmi pare rău, prietene, dar răspunsul este nu! 

— Tu eşti ultima noastră speranţă. Acum eşti chiar ultima 
speranţă. 

— lartă-mă, dar răspunsul e nu. 

Struan oftă din adâncul sufletului, îşi îndreptă spinarea şi 
jucă ultima carte: 

— Angsl! strigă el - ea îl auzi abia când o strigă a doua 
oară, reveni cu locotenentul Lloyd şi se opri alături de el. 
Angel, vrei să te măriţi cu mine chiar azi, acum? spuse el, 


simțind la vederea ei cum îl inundă un val de dragoste. John 
Marlowe poate oficia ceremonia dacă vrea. Ce părere ai? 

Un fior de uimire se răspândi pe chipul ei, nici nu-l auzi pe 
Marlowe care începuse să-i spună că-şi cerea iertare, dar 
nu putea face asta şi toate argumentele lui se înecară în 
valul de pasiune cu care fata îl luă în braţe şi îl sărută, după 
care-l sărută pe Malcolm, şi iar pe Marlowe. 

— Da, ah, da... John, ce minunat că tu ne vei căsători, nu? 
Îţi mulţumesc, îţi mulţumesc, ce minunat, te rog, te rog, te 
rog, îl imploră ea, îmbrăţişându-l din nou. 

— Da, bineînţeles, se trezi Marlowe spunând fără voie, de 
ce nu, îmi va face plăcere! 

Rosti aceste cuvinte simțind că-şi pecetluise soarta, în 
vreme ce în sinea lui voia să urle: Nu! 

Timonierul puse capăt dilemei strigând plin de bucurie: 

— De trei ori ura pentru căpitanul Marlowe. Vom avea o 
cununie la bord! 

Prânzul a devenit un praznic prenupţial, plin de veselie, s- 
au băut numai două sau trei pahare de vin pentru a degusta 
calitatea rară a licorii, doar au gustat din mâncare, ceea ce 
a rămas s-a pus de o parte pentru mai târziu, toţi prea 
emoţionaţi şi prea dornici ca să înceapă cununia. De îndată 
ce a luat hotărârea, Marlowe a dat ordin ca nava să se 
îndrepte spre larg cu toate pânzele sus şi deveni cel mai 
entuziast, dorind ca ceremonia să fie perfectă şi 
memorabilă. Dar înainte de a închina în onoarea mirilor la 
sfârşitul mesei, el spuse plin de gravitate: 

— Numai Dumnezeu ştie dacă această căsătorie e legală 
sau nu, dar nu am găsit nimic în Regulamentele Marinei 
care să spună că nu e, sau că nu poate avea loc, nimic nu se 
referă la vârsta împricinaţilor, se spune doar că ambii 
trebuie să consimtă de bună voie la această căsătorie, în 
prezenţa unor martori şi să semneze o declaraţie în acest 
sens care se înregistrează în jurnalul de bord al navei. De 
îndată ce ajungem la țărm, se va dezlănţui tot infernul de 
rigoare, unii contestând ceremonia, alţii felicitându-vă, şi 


cred că va trebui să mergeţi şi în faţa altarului. Şi o biserică 
şi cealaltă vor urla cât le va ţine gura că ce am făcut noi 
este un păcat de moarte. 

Angeligue simţi în vorbele lui oarecare nesiguranţă. 

— John, această căsătorie e legală, nu? Malcolm mi-a spus 
că există împotriviri, iar în ceea ce-l priveşte pe părintele 
Leo..., strâmbă din nas a dezgust. Nu vei avea neplăceri, 
nu-i aşa? 

— Ducă-se pe pustii asemenea gânduri, amiralul şi-a dat 
încuviințarea, îi spuse Marlowe mai încrezător decât se 
simţea în sinea lui. Destulă vorbă, ridic paharul în sănătatea 
voastră şi pentru generaţiile care vor veni! 

Angeligue dădu să se ridice în picioare, dar Struan o opri. 

— Îmi pare rău, draga mea, dar aduce ghinion să bei 
pentru propria sănătate, superstiție veche, iar la bordul 
navelor Marinei Regale se bea şezând pe scaun. 

— Vai, iartă-mă. 

Cu mâneca atinse un pahar, care se lovi de un altul şi se 
porni un clinchet ca de clopoței. Imediat, şi Marlowe şi 
Struan se repeziră să oprească muzica aceea. Malcolm 
spuse: 

— Îmi pare rău, draga mea, dar şi asta e o superstiție 
veche a marinarilor. Dacă laşi clinchetul unui pahar să se 
stingă de la sine, undeva, în lume un marinar moare înecat. 

— Ah! fata păli. Îmi pare rău. Trebuia să ştiu. În trecut de 
atâtea ori... 

— Nu-ţi face griji, spuse Marlowe repede. Dacă nu ştii, 
superstiţia nu contează. Nu-i aşa, Malcolm? 

— Da, şi de data asta ai dreptate. Aş vrea să închin un 
pahar, Angeligue, pentru John Marlowe, căpitan în Marina 
Regală, gentleman şi cel mai bun prieten pe care-l avem! 

Cabina aceea mică deveni neîncăpătoare, se încinseră 
discuţii însufleţite, râsete, apoi Lloyd anunţă că totul era 
pregătit pe punte. Mirii mai schimbară între ei un sărut, 
tandru, ieşiră pe punte, unde rămaseră în picioare, mână în 
mână, amândoi emoţionaţi de solemnitatea momentului. 


Nava stătea cu prova în vânt, pânzele şi vergile tremurau. 
Cei din echipajul navei care nu se aflau la manevre erau cu 
toţii aliniaţi, dichisiţi de sărbătoare, cu faţa spre dunetă, 
unde Malcolm şi Angelique stăteau în picioare în faţa 
căpitanului. Acesta era flancat de o gardă de onoare 
alcătuită din doi marinari. Deschise Regulamentul naval la 
pagina cu pricina şi făcu semn către gornistul de pe navă 
care dădu semnalul cuvenit, nostromul suflă în siflee şi toţi 
luară poziţia de drepţi. 

— Ne-am adunat aici ca să fim martori la căsătoria acestor 
doi tineri în faţa lui Dumnezeu... 

Nimeni nu simţea nici valurile mării şi nici vântul care 
începuse să se înteţească. La orizont apăruseră nori 
nimbus, care nu erau încă ameninţători, dar constituiau un 
avertisment! Deasupra capului cerul mai era încă limpede, 
iar Marlowe se întrebă, o clipă, dacă vremea aceea era de 
bun augur sau nu. Nici un motiv de alarmă încă, gândi el. 
Ceremonia se termină repede, ciudat de repede, pentru toţi 
cei de faţă, iar Struan se simţi chiar dezamăgit. El îi puse 
inelul cu sigiliu pe care-l purta la degetul mic drept 
verighetă. Era prea mare pentru degetul ei, dar ea îl ţinea 
strâns, uitându-se fix la el de parcă nu-i venea să creadă. 

— Vă declar acum soţ şi soţie. 

În timp ce se sărutau, se auziră trei urale puternice, iar 
Marlowe strigă: 

— La umbra vergii mari! - ordinul pentru câte un pahar de 
rom fiecărui om din echipaj, ordin urmat de alte urale. 
Doamna Struan, îmi permiteţi să fiu primul care să vă 
felicite? 

Angeligque îl cuprinse cu braţele de după găt, lacrimi de 
bucurie curgându-i pe obraji. 

— Îţi mulţumesc, îţi mulţumesc. 

— N-ai de ce, spuse Marlowe stânjenit, apoi îi strânse 
mâna lui Struan. Felicitări, prietene. Oare de ce nu -o 
rafală scurtă de vânt făcu arborada să trosnească - de ce 
nu vă duceţi voi jos, sub punte şi vin şi eu imediat, spuse el, 


apoi se întoarse preocupat de manevra navei. Las-o sub 
vânt, domnule secund, cap spre Yokohama, cu vele, până la 
noi ordine, mergem cu motoarele în radă la locul de 
ancorare. S-ar putea să avem parte de-o furtună. 
Semnalizator, dă-mi caietul. Când suntem la vederea navei 
amiral, transmite asta. 

Edward Gornt şedea confortabil în uşa cu geamuri mari a 
clădirii Brock, cu picioarele proptite pe un scaun, urmărind 
alene cu privirea golful. Geana de nori de la început se 
întinse pe cer şi promitea furtună, deşi, în această perioadă 
a anului, se putea tot atât de bine ca norii să dispară la fel 
de repede. În spatele lui, Norbert Greyforth şedea la masa 
lui de lucru, cufundat în hârtii. Văzuseră amândoi cum Pearl 
dispare la orizont, dar nu dăduseră faptului nici o 
semnificaţie deosebită. 

— Manevră din cadrul probelor pe care le fac, dom'le, 
spusese Gornt. Tot nu-mi pot închipui ce se petrece la bord 
atât de important. 

Norbert dădu din cap, amuzat în sinea lui, şi se apucă din 
nou să semneze şi să controleze documente şi declaraţii 
vamale. O navă de transport a familiei Brock se afla în port, 
gata de plecare peste câteva zile şi trebuiau făcut formele 
pentru ultima încărcare la plecarea din Japonia: douăzeci şi 
cinci de kilograme de ouă de viermi de mătase pentru piaţa 
franceză (treizeci până la cincizeci de mii de ouă la o uncie), 
baloturi de mătase brută şi ţesături de mătase pentru piaţa 
londoneză, obiecte lăcuite, butoaie de sake pe care 
încercau să-l introducă pe piaţa engleză şi de asemenea 
pentru japonezii din Filipine, ceramică ieftină ca balast şi 
cărbune, tot felul de mărfuri pentru care s-ar putea găsi o 
piaţă. Mai era şi restul de marfă nevândută în Japonia şi 
care va fi comercializat pe drumul de întoarcere. Nişte 
arme şi ceva opiu, în lăzi speciale. 

— O ţigară de foi? întrebă Gornt. 

— Mulţumesc! Îşi aprinseră havanele subţiri şi traseră din 
ele cu plăcere. 


— Am aranjat o întâlnire cu McFay ca să finalizez 
aranjamentele pentru mâine, domnule. 

— Bun! Norbert suflă un nor de fum şi semnă ultimul 
dintre documente, sună un clopoțel, într-o clipă 
funcţionarul principal şi contabilul intrară în cameră. Asta-i 
tot, Pereira. 

— Da, senor, spuse acesta, un bărbat mic de stat, blond cu 
ochi uşor orientali, ca majoritatea funcţionarilor firmelor, 
eurasiatic din Macao. Dar cele speciale, senor? 

— Ele nu intră în declaraţia vamală, ci sunt în grija 
căpitanului. 

— Se zvoneşte că cei din marina militară vor urca la bord 
şi vor controla încărcătura prin sondaj. 

— N-au decât. Niciuna din mărfurile noastre speciale nu e 
ilegală, pe Dumnezeu, indiferent de ce dracu' fac proştii de 
la Struan, Norbert îi făcu semn să plece şi apoi îşi îndreptă 
întreaga atenţie asupra lui Gornt, ceva îi trezise bănuieli. 
Edward, poate că ar trebui să contramandez duelul. Spune- 
i lui Struan diseară că accept compromisul sugerat de el, 
momeala e deja pusă în cursă, nu? Îl las să plece la Hong 
Kong, să se bage şi mai adânc în rahat, crezând că a 
câştigat. Ce zici? 

— Aţi putea proceda şi aşa. Dar de ce să-l scutiţi de o 
noapte de coşmar? Trebuie să trăiască şi el puţină spaimă. 
De ce să doarmă liniştit? El v-ar cruța pe dumneavoastră? 

Norbert se uită la el şi-i văzu buza de sus, subţire, 
răsfrântă într-un zâmbet răutăcios. Râse în sinea lui, 
gândindu-se ce sărbătoare ar fi fost seara aceea dacă 
Ketterer era altfel de om şi că, acum mai mult ca oricând, 
gândul la duel îi strica lui Struan şi restul de somn. 

— Nu am crezut că o să te adaptezi atât de bine cu noi, cei 
care facem parte din firma Brock. Răzbunarea este dulce şi 
pentru tine? 

— Pentru mine, dom'le? Gornt ridică din sprâncene. Mă 
gândeam la dumneavoastră. Eu sunt aici ca să vă servesc, 
nu aşa a fost înţelegerea? 


— Aşa a fost, e adevărat. Norbert îşi ascunse zâmbetul. 
Deci rămâne pe mâine, dar acum vom... - ochii lui ageri 
văzură o pată la orizont pe fereastra din spatele lui Gornt. 
Nu e cumva Pearl? se ridică de pe scaun şi se duse la 
fereastră, fixându-şi binoclul pe pata aceea - era bineînţeles 
fregata. Taman la ţanc, spuse Norbert, iar Gornt se întrebă 
ce vrea să spună cu asta, pe Pearl se strângeau velele, în 
urma ei nori negri. 

— S-a pornit vântul în larg, spuse Gornt şi-şi fixă şi el 
binoclul. 

Fumul navei era mânat de vânt transversal faţă de drumul 
ei. În golf, restul flotei şi navele comerciale şedeau la 
ancoră, numai câteva valuri înspumate. Binoclul lui Norbert 
se îndreptă către Prancing Cloud. Nici o agitaţie la bord. 
Apoi binoclul se îndreptă către nava amiral. Nimic. Norbert 
îndreptă binoclul iar către fregată. Aşteptă. Pearl venea 
spre port foarte repede, valul de provă o dungă albă de 
spumă. Şi din nou binoclul se îndreptă către nava amiral, 
dar nu se vedea nimic. Şi din nou reveni la fregată. Norbert 
reuşi să zărească silueta Angelicăi în picioare lângă un 
bărbat, care trebuia să fie Struan. 

— Priviţi, spuse Gornt, cu o voce emoţionată. Acolo. Îl 
vedeţi pe semnalizator? 

— Unde? A, da. 

— Trimite semnale cu steguleţe către nava amiral. Primele 
steguleţe folosite reprezintă doar formula standard de 
începere a mesajului, spuse Gornt repede. Căpitanul navei 
Pearl, către amiral. Mesajul este... Mesajul este: A-M F-O-S- 
T D-E A-C-O-R-D C-U S-E-R-V-I-C-I-U-L C-E-R-U-T! 
Nedumerit se uită fix la Norbert o clipă. Ce să însemne 
asta? 

— Uită-te la nava amiral să vezi ce răspunde! Gornt se 
conformă. Unde naiba ai învăţat să descifrezi semnalele 
marinei militare? 

— În Norfolk, Virginia, dom'le. Când eram copil obişnuiam 
să mă uit la nave, la ale noastre şi la cele britanice. Era un 


fel de patimă. Atunci tatăl meu a făcut rost de o carte de 
coduri americană şi de una britanică, cu expresiile standard 
şi codurile lor. Câştigam mereu pariuri atunci când tata 
avea ca musafiri ofiţeri de marină, de obicei ca să joace 
cărţi. El, mama mea şi el obişnuiau să aibă mulţi musafiri şi 
să-i trateze cu dărnicie - asta s-a petrecut înainte de crahul 
bumbacului când tata şi-a pierdut cea mai mare parte din 
bani. 

— Poţi să descifrezi orice semnale făcute cu steguleţele? 
Orice cod? întrebă Norbert iute, punându-şi în minte 
întrebarea dacă ar putea cumva folosi aceste cunoştinţe ale 
lui Gornt. Ai putea descifra semnalele de pe navele lui 
Struan? 

— Dacă folosesc coduri internaţionale standard, dar, 
probabil, ca şi Brock, ei au un cod spe... Un moment, mesaj 
de începere: „Către căpitanul navei Pearl de la amiralul 
Ketterer”. Urmează iar o formulă standard: „Întoarce-te la 
locul de ancoraj imediat”. Apoi: „Când eşti legat la 
geamandură şi nava în siguranţă, vino la raport pe nava 
amiral imediat, cu el!” Şi la urmă, formula obişnuită: 
„Confirmă”. Gornt aruncă o privire iute în spatele lui. Cu el, 
dom'le Greyforth, să însemne cu Struan? 

— Drept la ţintă. 

— Confirmare standard - Gornt luă binoclul de la ochi şi-şi 
frecă pleoapele, căci concentrarea îi dăduse o durere de 
cap. Am nimerit drept la ţintă? Ştiţi ce înseamnă mesajul? 

— Ce se află la bordul navei Pearl atât de important? 
Afurisitul de căpitan Marlowe, din Marina Regală. 

Nu-i trebui mult timp ca să-i explice despre ce era vorba. 

— Căsătoriţi? izbucni Gornt! Sunteţi genial, dom'le! 

— N-am crezut vreodată că Ketterer va fi de acord, dar se 
pare că a fost de acord. De ce? Nu câştigă nimic - Norbert 
era intrigat, apoi zâmbi cu răutate. Numai dacă nu..., numai 
dacă nu le-a ordonat lui Struan şi lui Marlowe să vină la el 
la bord, ca să-l facă mat pe Marlowe şi să anuleze 


documentul dintr-o lovitură, adică să bage cuțitul şi mai 
adânc în Struan, ca să-l tortureze şi mai mult. 

— Poate s-o facă? 

— Nemernicul ăla poate face orice pofteşte, chiar dacă 
adevărul iese la iveală, spuse Norbert şi scuipă în 
scuipătoare, iar apoi aruncă şi mucul havanei în ea. Orice 
amărât de la bordul întregii flote are îndatorirea să-l 
asculte fără să crâcnească, şi asta şi fac! 

— Vreţi să spuneţi că el le-ar putea ordona să facă acte 
împotriva legii? 

— Uite cum stau lucrurile: ei trebuie să se supună 
ordinelor lui, altfel suportă consecinţele, pedepse care 
merg de la pisica cu nouă cozi, la chinul de a fi tras pe sub 
chila navei de la un cap la altul. Dacă ar vrea, te-ar putea 
spânzura de una din vergile arboradei, iar apoi poate spune 
că a fost indus în eroare de subordonați. Cu asta reuşeşte 
să tragă pe sfoară orice Curte Marţială. Între timp tu eşti 
mort. 

— Atunci cum puteţi să vă... să vă opuneţi lui Ketterer 
chiar pe faţă, dom'le Greyforth? 

— Pentru că Ketterer e om cu frica legii, aşa sunt educați 
ăştia din Marina Regală, într-adins, să asculte de ordinele 
superiorului, dar mai ales pentru că îl avem pe Wee Willie, 
nemernicul ăla încrezut care e superiorul. El ne apără de 
Ketterer, de general, de japonezi şi de toţi ceilalţi nemernici 
de duşmani ai noştri, dar asta nu-l va apăra pe tânărul 
Struan de fulgerele lui Ketterer. 

— Deci, căpitane Marlowe, serviciul deosebit pe care ţi l-a 
cerut domnul Struan a fost ca să te depărtezi la o distanţă 
de la care nu se mai vedea ţărmul..., şi să-l căsătoreşti cu 
domnişoara Angelique Richaud? 

— Da, sir. 

Marlowe stătea drepţi şi nu reuşea să citească expresia 
feţei amiralului Ketterer, flancat la masa din cabina mare de 
la prova de căpitanul navei amiral, în spatele lor, 
aghiotantul stătea în picioare la fel de ţeapăn. 


— Şi ai făcut-o, ştiind că amândoi sunt minori? 

— Da, sir. 

— Te rog să-mi prezinţi un raport în scris până la apusul 
soarelui, specificând motivele tale, exact, şi ce s-a petrecut, 
exact. Poţi să pleci. 

Marlowe salută şi era pe punctul de a pleca, când Ketterer 
se întoarse către căpitanul navei amiral, un bărbat urât, 
oţelit şi tare ca o stâncă, renumit pentru stricteţea 
disciplinei pe care o impunea şi pentru faptul că adora 
Regulamentele Marinei. 

— Căpitane Donovan, ce zici, poate că ai vrea să studiezi 
situaţia legală? 

— Da, sir - ochii lui albaştri nu exprimau nici un pic de 
milă. 

— Bun, asta-i tot deocamdată. 

Asta a fost ultima replică pe care a auzit-o Marlowe înainte 
de a închide uşa. Îndată inima păru să-i bată din nou. 
Struan aştepta în anticameră. Doi marinari stăteau de pază, 
privind bănuitori. 

— Cristoooase, ţi-e rău? întrebă el. 

— Nu, deloc - Marlowe încercă să pară calm. Cum e şi 
corect, amiralul vrea un raport scris, asta-i tot. Plec înapoi 
la navă. Pe curând. 

Înainte de a pleca, uşa cabinei se deschise şi crezu iar că i- 
a sunat ceasul. Căpitanul Donovan trecu grăbit, aproape 
atingându-l, fără să-l bage în seamă sau să-i răspundă la 
salut. Din cadrul uşii aghiotantul spuse: 

— Domnule Struan, fiţi vă rog amabil şi intraţi în cabină. 

Struan intră şontâcăind. Ofiţerul închise uşa în urma lui şi 
rămase la o distanţă de la care putea uşor auzi dacă e 
chemat. Înainte de a pleca, Marlowe îi întâlni privirea, nu 
citi nimic în ochii lui, era de la sine înţeles că niciunul din ei 
nu putea să spună nimic în prezenţa marinarilor. 

Ketterer, acum singur în cabină, îi făcu semn lui Struan să 
se aşeze. 


— Dintr-un punct de vedere, permiteţi-mi să vă felicit, 
spuse el cu un ton ceremonios, de rău augur, şi-şi întinse 
mâna. 

— Mulţumesc, sir - Struan, dădu mâna cu el, strânsoarea 
era fermă, gestul lipsit de convingere. Şi din alt punct de 
vedere? 

— Din alt punct de vedere se pare că va trebui să 
renunţaţi la o parte din afacerile dumneavoastră pentru a 
vă ţine promisiunile. 

— Ce vreţi să spuneţi, sir? 

— Se pare că aţi stârnit un adevărat cuib de vipere 
veninoase printre ceilalţi negustori. Sir William e asaltat de 
plângeri contra dumneavoastră. 

— Am spus-o deja, o să fac tot ce-mi stă în putinţă. 

— Trebuie să faceţi chiar mai mult decât atât, domnule 
Struan. 

— Îmi cer scuze, dar ce înseamnă asta, domnule amiral? 

— Nimic altceva decât ce aţi promis. 

În scurta tăcere care urmă, Struan se hotări să nu se lase 
intimidat, sau zdrobit de celălalt, dar nici să uite că acest 
om a făcut posibilă căsătoria lui, nu, se corectă el, nu 
posibilă, ci doar a permis ca ea să devină posibilă. John 
Marlowe a fost cel care a avut tăria de caracter de a-şi 
asuma toată răspunderea. 

— Căpitanul Marlowe nu va avea de suferit consecinţe 
pentru asta, da? 

— Căpitanul Marlowe e supus Regulamentului Marinei. 

— Da, fireşte, dar eu cred că el ne-a căsătorit în baza 
Regulamentului Marinei, sir. Am citit paragraful cu mare 
atenţie înainte de căsătorie, şi în el nu se vorbeşte de o 
anume limită de vârstă, nici nu se menţionează vârsta în 
vreun fel. 

— Regulamentul spune de asemenea că orice căsătorie 
încheiată în acest fel poate fi supusă unei revizuiri imediate, 
dacă nu e legală. În acest caz e posibil orice! 


— Deci sunt şi nu sunt căsătorit, asta este ceea ce vreţi să 
spuneţi? 

— Nu fac decât să subliniez, domnule Struan, că, aşa cum 
se întâmplă în toate situaţiile ce intră sub incidenţa 
Regulamentului Marinei regale, toate deciziile neobişnuite 
pot fi revocate. 

Struan se forţă să zâmbească: 

— Corect. Ceea ce am... - era cât pe ce să-i scape 
cuvintele am citit, dar prudent se răzgândi - ...din câte am 
înţeles eu ordinul dumneavoastră, sir, el îi dădea 
căpitanului permisiunea respectivă. 

Ketterer ridică o sprânceană. 

— Căpitanul Marlowe v-a arătat un ordin sigilat adresat 
lui? 

— Din câte am înţeles eu, sir, din cele relatate de el, 
ordinul îi dădea permisiunea condiţionată. Mărturisesc că 
am insistat să-mi spună cum sunau exact cuvintele ordinului 
ca să-l conving că situaţia era limpede şi aprobarea legală. 

— Am crezut că aşa vei face, spuse amiralul sec. 

— Deci era vorba de o permisiune condiţionată? 

— Ordinul meu a fost clar; dacă cumva îi cereaţi un 
serviciu deosebit, el putea să vi-l împlinească dacă dorea. 
Aseară, n-aţi cerut oare îngăduinţa să vă îndepărtați de 
ţarm dincolo de linia orizontului? Serviciul deosebit pe 
care-l cereaţi putea fi exact acesta, iar ordinele lui erau să 
facă manevrele la o distanţă de la care putea fi văzut de pe 
nava amiral. 

Struan încercă din greu să-şi păstreze cumpătul, simțind 
cum mocnegşte în el mânia care ar fi fost un dezastru. 

— Da, sir. Da, e posibil ca dumneavoastră să vă fi gândit 
aşa. Dacă a existat vreo neînțelegere, eu sunt vinovat şi nu 
căpitanul Marlowe. 

— O să iau notă de asta, domnule Struan. 

Malcolm îl cântări pe bărbatul acela mai în vârstă din faţa 
lui, îl ascultă cu mare atenţie, dorind să ghicească încotro 
bătea, temându-se acum că această discuţie era o 


continuare a jocului de-a şoarecele şi pisica. Mă aflu iar în 
ghearele lui, oare nu voi scăpa niciodată? 

— Permiteţi-mi să vă întreb, domnule amiral, de ce i-aţi dat 
căpitanului Marlowe chiar şi o permisiune condiţionată, 
ştiind bine că eu aveam să mă folosesc de ea în scopurile 
mele? Struan se sili să rămână calm ştiind bine că această 
căsătorie era valabilă, atâta vreme cât ceremonia nu era 
anulată. Aseară n-am crezut că veţi da o permisiune, chiar 
şi condiţionată. 

În cursul nopţii, Ketterer fusese obsedat de amintirea 
Consuelei: „Dă-i tânărului senor o şansă, Charles”, îi 
spusese ea cu accentul ei fermecător, cântat, plin de 
aceeaşi senzualitate, în memoria lui ca şi ochii ei căprui pe 
vremea când erau atât de vii. „Nouă nu ni s-a dat nici o 
şansă, de ce să nu-i oferi măcar lui o şansă? Aminteşte-ţi că 
nu erai cu mult mai mare ca el. Pentru tine, el şi-a asumat o 
mare răspundere, şi cu siguranţă că-şi va ţine promisiunea. 
De ce să nu fii generos, aşa cum n-au fost părinţii noştri şi 
blestemata Amiralitate? E atât de îndrăgostit, Charles, aşa 
cum ai fost şi tu, dar, spre deosebire de tine, tânărului i s-a 
dat deja o lovitură crudă cu voia lui Dumnezeu”... 

Se trezise, cuvintele ei sunându-i încă în urechi. Felul în 
care-i pronunţa numele îi mai sfâşia inima şi acum, după 
toţi anii care trecuseră de atunci. Dar situaţia asta nu e la 
fel, gândise el, încrâncenat. Struanii fac contrabandă cu 
opiu şi comerţ cu arme. Nu pot să-i uit pe marinarii mei 
ucişi de armele lor. lartă-mă, dragostea mea pierdută de 
mult, dar căsătoria va fi imediat declarată nelegală, iar 
Struan n-o să-mi scape din capcană. Datoria e datorie. 

Acum, uitându-se la Struan şi amintindu-şi cum şontâcăia 
când a intrat în cabină, hotărât să pară în deplinătatea 
puterilor, deşi Hoag şi Babcott îi confirmaseră amândoi, 
între patru ochi, că Struan avea aproape permanent dureri, 
şi se îndoiau că va putea vreodată alerga sau călări ca 
lumea. Îşi aminti ce-i spusese ea în vis: „Spre deosebire de 
tine..., încercat de Dumnezeu.” Oftă. 


— M-au furat gândurile, domnule Struan, spuse el, 
hotărându-se să fie generos. Am credinţa că veţi face ce aţi 
promis! se ridică în picioare, zâmbetul ei îi stăruia încă în 
adâncul minţii, se duse la bufet simțindu-se deodată curios 
de tânăr. Nişte sherry? 

— Mulţumesc, Struan dădu să se ridice, se clătină, gestul 
de bunăvoință al lui Ketterer parcă-i luase puterile. 

— Vă servesc eu. io Pepe! Bine. Noroc! ciocniră paharele, 
Ketterer trase o duşcă bună. Uite ce e tinere, spuse el, cuo 
voce neobişnuit de calmă şi plină de bunăvoință, bineînţeles 
că mă voi consulta cu Sir William şi îl voi îndupleca să 
citească Regulamentul Marinei. Mai mult ca sigur că 
raportul căpitanului Marlowe va fi acceptat, după cuvenita 
lui studiere. Trebuie să ne asigurăm că ofiţerii noştri sunt 
permanent conştienţi de consecinţele acţiunilor lor, iar el 
nu va avea necazuri. Acesta e un al doilea secret al nostru. 
Aţi înţeles? 

— Da, sir. Mulţumesc. Voi face cu siguranţă ceea ce am 
promis - Struan trase aer adânc în piept. Deci căsătoria 
mea este legală? 

— Asta depinde de punctul de vedere din care priveşti 
lucrurile. În ceea ce mă priveşte, în ceea ce priveşte Marina 
Regală, aşa cred, în consecinţă aşa ar trebui să fie şi după 
legile civile. Cât priveşte cele două biserici de care 
aparţineţi fiecare în parte, şi inevitabilele salve şi 
dezlănţuirea furtunii, pe care va trebui să le înfruntaţi, vă 
sfătuiesc să vă pregătiţi pentru tot ce poate fi mai rău. Şi vă 
felicit din nou. Transmiteţi complimentele mele doamnei 
Struan, între patru ochi, bineînţeles. 

Până la apusul soarelui, vestea era cunoscută în toată 
colonia, în Mahalaua Beţivanilor şi în Yoshiwara. 

Se stârniră imediat speculaţii aprinse, certăreţe, teorii pro 
şi contra acestui gen de căsătorii, unii susţinând că 
ceremonia era întru totul ilegală, alţii din contră, mulţi 
dintre cei mai arătoşi negustori, ca şi toţi clienţii Mahalalei 
Beţivanilor, folosind un limbaj dezgustător, gesturi obscene, 


ba chiar şi pumnii pentru a-şi sprijini poziţia, în timp ce unii 
mai înţelepţi mârâiau: Ah, şiretul pui de lele, uite de ce l-a 
tot linguşit pe amiral! A fost un târg! Deştept băiatul. Şi eu 
aş fi făcut la fel, dacă aş fi fost Struan. Acum că s-a văzut cu 
sacii în căruţă, oare va mai fi împotriva negoţului cu opiul, 
contra vânzărilor de armament? Nu se ştie... 

Noul subiect de discuţie fu pricina unor caftiri cinstite în 
Mahalaua Beţivanilor şi un bar arse până în temelii. Se 
răspândise zvonul că părintele Leo făcuse apoplexie şi 
zăcea acum îngenuncheat în faţa altarului, iar pastorul 
Tweet făcea spume la gură în faţa lui Sir William, iar la 
Club, Lunkchurch şi Grimm, aflaţi inevitabil pe poziţii 
opuse, începuseră să se bată şi, ca de obicei, fuseseră 
aruncaţi în stradă. Malcolm şi Angelique se aflau în cabina 
cuterului firmei. În faţă apăru debarcaderul lor, şi în vreme 
ce tinerii căsătoriţi se ţineau de mână, văzură un grup 
zgomotos de binevoitori care se adunaseră acolo, în frunte 
cu McFay. Vremea nu se stricase aşa cum se pronosticase, 
avuseseră parte numai de o ploicică spre sfârşitul după- 
amiezii. Vântul mai bătea, cerul era tot acoperit, dar asta nu 
diminuă entuziasmul celor veniţi în întâmpinare. 

— Curaj, doamnă Struan, spuse Malcolm şi o strânse în 
braţe. 

— Da, dragul meu soţ, o Malcolm, sună atât de ciudat, atât 
de minunat, îl sărută ea şoptind. Nu e un vis, nu? 

— Nu, deşi şi eu am aceleaşi sentimente. 

Cuterul se legănă prins de hulă, aruncându-i pe unul în 
braţele celuilalt, spre veselia tuturor, se opri clătinându-se 
la cheu în uralele şi strigătele celor de faţă ce asistaseră la 
cea mai reuşită acostare făcută vreodată de nostrom. 

— Mai cu suflet la parâme, băieţi, ordonă el, dar nu era 
nevoie de asta deoarece mâini zeloase treceau deja 
parâmele de ancorare după babale şi marinarii se 
îngrămădeau să dea o mână de ajutor. 

— Felicitări, tai-pan şi doamnă Struan, se auzi glasul lui 
Jamie printre urale care se întinseseră ca focul şi acum 


ajunseră în interiorul clubului aflat pe Strada Mare. 

Imediat încăperea se goli şi toată lumea ieşi afară să 
întâmpine alaiul, ridicându-şi pălăriile, printre aceştia chiar 
şi doamna Lunkchurch şi doamna Grimm, gătite de 
sărbătoare şi vesele ca şi ceilalţi. Gornt şi Norbert 
Greyforth priveau atent de la ferestrele de sus ale firmei 
Brock. leşiţi din toate casele, servitorii chinezi erau numai 
ochi, iar samuraii se adunaseră la Poarta de Nord, 
dezorientaţi. Miniştrii ambasadei şi personalul legaţiilor 
apărură şi ei. Sir William cu faţa ca de piatră, flancat de 
Phillip 'Tyrer, care zâmbea, şi de Michaelmas Tweet, 
încruntat şi furios, Sergheiev, radios, aclamând cât îl ţinea 
gura, Dimitri, strigând entuziast şi fluturând un steag 
american, Seratard şi Andre, neştiind cum să se manifeste, 
bucuroşi că această căsătorie se încheiase, furioşi că ei nu 
fuseseră consultaţi. 

— Andre, adu-o aici cât mai curând posibil. Isuse, prostuţa 
asta de puştoaică ar fi trebuit să ne spună şi nouă ce face. 
Şi e datoria ta s-o ţii în frâu! spuse Seratard dintr-un colţ de 
gură, în vreme ce răspundea entuziast cu mâna la semnele 
Angelicăi. Struan trebuie să facă un testament conform 
Codului lui Napoleon imediat, ai grijă de asta! Numai 
Dumnezeu ştie ce şmecherii va încerca Sir William, fie 
pentru această căsătorie, fie împotriva ei. Indiferent ce 
spune el, poziţia noastră-i limpede: această căsătorie e 
legală, şi trebuie să insistăm că este conformă cu legea 
franceză! Abordează-l pe părintele Leo, o să-i cunune 
religios cum se cuvine chiar săptămâna viitoare... Mon 
Dieu, uită-te la cretinii ăia! 

Angeligque şi Struan erau asaltaţi de lume. Tot mai greu le 
era să-şi croiască drum prin mulţime, toţi dorind să sărute 
mireasa, doar era dreptul lor, numai că se împiedicau unii 
pe alţii şi buluceala şi zarva sporeau. Angelique începu să 
intre în panică, ceea ce spori tensiunea celor din apropierea 
mirilor. Mulțimea dădu buzna peste ea, aproape o strivi, în 
timp ce Struan dădea cu bastoanele în dreapta şi-n stânga, 


iar Jamie începu să-i îmbrâncească fără milă, cineva trase 
un pumn şi se stârni o încăierare groaznică. Sir William 
strigă către infanteriştii marinei de pază: 

— Fuga, croiţi-le un drum, grăbiţi-vă pentru numele lui 
Dumnezeu, altfel vor fi striviţi! - cei patru marinari 
începură să alerge. Phillip, preia comanda şi adu-l pe 
Struan în biroul meu, trap, galop. 

Sergentul răcni: 

— Hei, oameni buni! şi diavoleasca sămânță a nebuniei 
care dă iama din senin în gloată, fără nici un motiv anume, 
dispăru şi calm dar ferm, sergentul începu să-şi croiască cu 
forţa drum spre cei doi. Purtaţi-vă frumos, faceţi loc 
doamnei! 

Îl ascultară, se dădură la o parte şi Struan reuşi să ajungă 
la ea. 

— N-ai păţit nimic, Angel? 

— O, nu, iubitule! - acum că se făcuse loc în jur, panica îi 
trecu, îşi aranjă pălăria, pana era ruptă. Uită-te şi tu! i-o 
arătă ea. 

— Să vă ajut, interveni acum Iyrer plin de importanţă, 
făcându-le semne celorlalţi să se retragă. Haide, plecaţi, 
mişcaţi-vă, aţi speriat-o de moarte. Te simţi bine, 
Angelique? Şi tu, Malcolm? 

— Sigur, spuse Malcolm, şi ştiind-o pe Angelique, în 
siguranţă, îşi apucă bastoanele, şi se simţi din nou fericit. 
Mulţumiri pentru primire! Nobila Casă vă oferă băutură, 
barul Clubului e deschis şi rămâne deschis până la noi 
ordine! 

Toţi năvăliră în direcţia Clubului. Curând nu mai rămaseră 
decât Malcolm, Angelique, McFay şi Phillip Tyrer. Apăru 
îndată şi mutra acră a lui Michaelmas Tweet, care spuse: 

— Domnule Struan, ceremonia care a avut loce 
completamente nelegală şi eu trebuie să vă aver... 

— E posibil să ai dreptate, venerabile pastor, dar eu am 
fost informat că nu e chiar aşa, replică Struan cu fermitate, 
deoarece avea deja un plan cum să se descurce cu Tweet, 


un altul pentru părintele Leo şi un altul pentru Sir William. 
Oricum cred că e o soluţie fericită. Poate veniţi la biroul 
meu mâine la prânz? Casa Domnului va avea motive să fie 
mulţumită, domnule, puteţi să fiţi sigur! - apoi Struan îi 
şopti lui Jamie: Scapă-mă de ăsta! - celorlalţi le spuse: Spre 
birou, repede, cât de iute puteţi. 

Apoi Struan şi Angelique trebuiră să mai facă faţă unor 
entuziaşti întârziaţi şi la capătul puterilor Angelique şopti: 

— Phillip, hai repede! 

O luă la fugă înainte ca el să scape de părintele Leo care 
venea din josul străzii cât de iute putea el cu trupul lui 
dolofan şi sutana strâmtă. O dată ajunşi în foaierul clădirii, 
unde cei mai mulţi dintre salariaţi îi aşteptau aliniaţi, cu 
Vargas în frunte şi Chen, care zâmbea misterios, ea râse 
nervos: 

— N-am să fiu nevoită să mai vorbesc acum şi cu ei! 

— De ce nu? Phillip era foarte încântat. Sunteţi căsătorită 
acum şi nu mai poate face nimeni nimic. Cel puţin Sir 
William şi-a scuipat plămânii când a auzit de căsătorie, 
înjurând marina, pe Ketterer, pe Marlowe. Deci sunteţi 
căsătorită! Eu nu vreau decât să vă felicit şi să sărut şi eu 
mireasa! nu mai aşteptă nici un consimţământ şi o sărută 
frăţeşte, iar ea îl strânse în braţe cu putere şi răsuflă din 
nou uşurată. 

Struan intră pe uşă cu McFay. 

— Încuie, ordonă el. 

Ajutat de Vargas, McFay execută ordinul, împingând 
politicos, dar ferm pe cei câţiva negustori mai insistenţi şi 
trase cu putere zăvorul, exact când părintele Leo ajunse cu 
paşi mari la uşă, încercă clanţa, apoi izbi cu pumnii ca şi 
cum ea ar fi fost portalul unei catedrale. Dar nimeni nu-i 
dădu nici o atenţie, toţi fugind în birou, ca nişte copii 
poznaşi, şi se lăsară să cadă pe scaune cu toţii, cu excepţia 
lui Malcolm. 

— Şampanie, Chen, spuse el. Mulţumesc, Vargas, ne 
vedem mai târziu, spuse el ca răspuns la felicitări, şi adăugă 


în cantoneză adresându-i-se lui Chen: Deschide sticla, 
guriţă făţarnică ce eşti! 

Jamie McFay închise uşa şi se aşeză uşurat pe ultimul 
scaun liber. 

— Ayeeyah, spuse Malcolm, simțind că fierbe la fel ca 
şampania. N-am crezut că o să fie chiar aşa. Phillip, îţi 
mulţumesc încă o dată, pentru bunele urări, şi ţie, Jamie. 
Angel, te simţi bine? 

— Da, domnule Struan, minunat, îţi mulţumesc! 

— "Toate bune şi frumoase, Malcolm! Minunat. Nu vrei să 
te vezi şi cu Sir William, cât mai curând posibil? spuse 
McFay. 

Şi le spuse asta pe un ton atât de amabil, şi calm, când toţi 
ştiau cum răcnise Sir William la el să-l aducă în dinţi 
imediat, încât se aşternu brusc linişte, ca la fel de brusc să 
izbucnească toţi într-un râs isteric. 

— Mâine după-amiază, cu mare plăcere, spuse Malcolm. 

Curând paharele erau din nou pline, se goliră chiar şi mai 
repede, ca să fie din nou umplute. Toţi vorbeau cu voce 
tare, dar nimeni nu asculta nimic. Uşa se deschise încet, 
Vargas îi făcu semn lui McFay şi apoi îi şopti ceva. Jamie 
dădu din cap. 

— Vin într-o clipă. Cer scuze, tai-pan, pot să plec? A sosit 
un mesaj pentru Angel, pentru doamna Struan. Domnul 
Seratard vrea s-o felicite şi el personal, la Legaţie, cât mai 
curând posibil şi... şi preotul ar vrea să stea de vorbă un 
minut cu amândoi. 

— Jamie, termină-ţi mai întâi paharul. Vargas, trimite pe 
cineva la Seratard să-i spună că va fi primul pe lista 
noastră, părintelui Leo să vină mâine la ora 5 după-amiază, 
aici, în biroul meu! 

— Vargas dispăru, Malcolm văzu umbra care se aşternu pe 
chipul Angelicăi. Stau eu de vorbă cu el, Angel, nici nu 
trebuie să vii şi, până duminică, totul se va potoli, îţi promit. 
Sunt stăpân pe situaţie. Cum se lasă întunericul, ne furişăm 
din nou la bordul cuterului. 


— La bordul cuterului? De ce, Malcolm, de ce? 

— Altă surpriză, vom lua cina pe Prancing Cloud şi stăm pe 
navă şi noaptea, apoi mâine mai vin şi alte surprize, o 
mulţime de surprize, urmează şi luna de miere pentru care 
trebuie să facem tot felul de planuri. Plecăm peste o oră şi 
nu e nevoie să te schimbi, am pus-o pe Ah Soh să-ţi 
împacheteze nişte haine şi sunt deja la bord! - apoi i se 
adresă lui Jamie: Trebuie să pleci? Ce s-a întâmplat? 

— Am stabilit o întâlnire cu Gornt şi am uitat cu totul de ea 
luat de febra evenimentelor. Aşteaptă în antecameră. L-a 
rugat pe Vargas să vă transmită la amândoi felicitările lui şi 
ale lui Norbert. 

— Mulţumeşte-i din partea mea, dar mai stai o secundă. 

— Mulţumeşte-i şi din partea mea, Jamie, spuse Angelique. 

— Bineînţeles, doamnă Struan, răspunse el, încercând să 
se obişnuiască acum cu alăturarea celor două cuvinte şi 
constată că-i vine greu, suna artificial, cele două cuvinte i-o 
aduceau în faţa ochilor pe Tess Struan şi în aceste zile de 
fiecare dată când se gândea la ea îl apuca un fior. 

În clipa în care auzise de căsătorie, înţelese pe deplin 
motivul scrisorii lui Malcolm către The Guardian, şi 
declaraţiile lui făcute cu o seară înainte, strategia 
amiralului, ba chiar şi fixarea momentului duelului, potrivit 
la ţanc. Căsătoriţi! O, Doamne Dumnezeule! Implicaţiile 
pentru Malcolm erau imense. Dar pentru el nu mai conta 
acum că ajunsese la înţelegere cu Malcolm şi era împăcat 
cu sine. Se îndoia că va mai avea vreodată pace cu Tess 
Struan. Deşi se socotea a face parte din familia Struan, şi-şi 
declara cu fanatism această apartenenţă, ea moştenise 
totodată şi setea de răzbunare a tatălui ei, Brock, nevoia lui 
primitivă de a plăti ochi pentru ochi. Văzuse această dorinţă 
de răzbunare dezlănţuindu-se asupra nostromului care 
conducea ambarcaţiunea ce se răsturnase când se 
înecaseră cei doi gemeni şi cel de al doilea fiu al ei. Ea îl 
acuzase de omucidere şi ceruse să fie condamnat la moarte 
prin spânzurătoare. Procurorul îl găsise vinovat de 


neglijenţă, de omor prin imprudenţă şi-i dăduse maximul de 
zece ani de muncă forţată, în închisoarea din Hong Kong, 
unde omul nu avea să supravieţuiască. Neglijenţă? 
Nicidecum. Nu fusese neglijenţă, gândise el şi majoritatea 
oamenilor, pe vremea aceea, căci furtuna se dezlănţuise 
brusc, după cum se întâmplă în mod obişnuit în acel 
anotimp al anului. Fusese deci un accident nenorocit. Dar 
ea era Tess Struan, de la Nobila Casă. Singura greşeală a 
nostromului, gândi el cu tristeţe, a fost că ela scăpat cu 
viaţă, iar copiii au murit. 

— Angeligque, îi spuse Struan, de ce nu te duci să te 
înviorezi puţin, eu o să fac la fel şi plecăm în mai puţin de o 
oră. N-am decât câteva chestiuni de aranjat cu Jamie. 

Se sărutară, ea plecă din cameră. În cantoneză el îi spuse 
lui Chen să pregătească apă caldă pentru soţia lui şi pentru 
el. 

— Apoi vom urca la bordul navei Prancing Cloud. E totul 
pregătit? 

— Da, stăpâne... 

— Bun. lar tu şi cele două femei să nu scoateţi o vorbă, 
muţi ca nişte lilieci ghiftuiţi, tolăniţi în căcat şi mulţumiţi 
cum n-au mai fost! - lui 'Tyrer îi spuse în engleză: Phillip, te 
rog să ne ierţi. Începând de mâine, evenimentul o să fie 
sărbătorit peste tot cu ospăț de nuntă şi tot dichisul, şi 
invitaţii oficiale. Te rog, transmite-i lui Sir William 
complimentele mele respectuoase şi, te rog, nu spune 
nimănui că o să fim la bordul lui Prancing Cloud în această 
noapte, nici măcar lui Sir William. Nu vreau ca nişte cheflii 
beţi să ne tot dea târcoale toată noaptea, vrem să fim 
singuri, bine? 

— Înţeleg foarte bine, şi te felicit din nou, spuse Tyrer, 
care era fericit să poată pleca. 

Mai trebuia să se întâlnească cu Hiraga, ca să termine un 
alt mesaj tăios către tairo Anjo înainte de a putea trece 
podul să meargă la Fujiko. După consiliul de război din acea 
dimineaţă, ţinut de Sir William şi de Seratard, ajutaţi de el 


şi de Andre, la care se căzuse de acord cu privire la detaliile 
finale ale iminentului bombardament şi ale campaniei de 
pedepsire îndreptate împotriva oraşului Yedo, Andre îi 
şoptise: 

— Fujiko tremură de nerăbdare să te vadă, totul este 
pregătit. Ea insistă chiar să-ţi servească o masă japoneză, 
aşa că nu bea şi nu mânca înainte, dar nu uita să fii un dur. 

Acum că rămăseseră singuri, Malcolm simţi că-l ajunge 
oboseala. 

— Jamie, toarnă-mi un pahar de şampanie, te rog. 
Mulţumesc. Totu-i pregătit? 

— Pentru seara asta, da, şi pentru mâine tot aşa. Ah Tok şi 
Ah Soh sunt pe navă cu cuferele. Chen va merge cu tine şi 
cu doamna Struan. Pe cât ştiu, nimeni în afară de ei, 
Strongbow, eu şi acum şi Phillip, nu ştie că veţi dormi la 
bordul lui Prancing Cloud. 

— Perfect. A fost o greşeală că i-am spus lui Phillip, dar nu 
contează, spuse Malcolm. M-am lăsat luat de entuziasm, dar 
n-o să se întâmple nici o nenorocire. Phillip o să-şi ţină gura. 
Ce vrea Gornt? 

— Doar să pună la punct nişte detalii finale, McFay se uită 
lung la Struan. Oare căsătoria ta n-ar trebui să schimbe 
complet situaţia? 

— S-ar putea. Dar dacă Norbert nu-şi cere scuze, nimic nu 
se va schimba. 

— Gornt doreşte să-ţi spună ceva între patru ochi, dacă ai 
un moment liber. 

— În regulă. Spune-i că acestea sunt condiţiile şi nu altele 
şi fă în aşa fel încât să vorbesc eu primul cu el, da? 

Când intră, exuberanţa plină de prietenie a lui Gornt păru 
să lumineze toată încăperea. Lui Malcolm i se păru că 
întâlneşte un foarte vechi camarad. 

— Şampanie? spuse el. 

— Mulţumesc, tai-pan. Îmi permiteţi să vă felicit? 

— Sigur. Noroc! 

— Şi dumneavoastră, dom'le. 


— Vă rog să mă iertaţi, dar trebuie să terminăm repede, 
mâine vom avea mai mult timp la dispoziţie. Ce s-a 
întâmplat? 

— Doream să vă spun, între patru ochi, că domnul 
Greyforth acceptă propunerea dumneavoastră de 
împăcare. Nu vă mai duelaţi. 

— Asta-i cea mai bună veste pe care..., nu, e a doua veste 
foarte bună pe ziua de azi! 

— Da, spuse Gornt, şi se întunecă la faţă. Cu condiţia să se 
ţină de cuvânt. 

— Adică? 

— Cred că ar trebui să vă aşteptaţi la trădare. Îmi pare 
rău să vă stric dispoziţia într-o zi deosebită ca aceasta, dar 
am dorit să vă avertizez. Ştiu că se va răzgândi. 

Malcolm îl privi, apoi dădu din cap, foarte calm. 

— Când e vorba de Norbert, şi de toţi cei din familia 
Brock, de dimineaţă şi până noaptea nu ne putem aştepta 
decât la trădare! - ciocniră paharele. Noroc, bogăţie şi 
fericire! 

Se simțeau amândoi bine în încăperea aceea. Malcolm 
observă ceva curios la Gornt pe care nu-l putea defini. 

— Mai aveţi de gând să-mi daţi informaţiile de care am 
nevoie? 

— Da, sigur - Gornt se ridică în picioare. Şi contractul 
meu? 

— E gata. Semnătura mea poate fi autentificată mâine. 

— Mulţumesc. Pe mâine şi, încă o dată, felicitările mele. 

Din nou Malcolm mai mult intui decât văzu o stare 
sufletească ciudată în privirile lui Gornt. 

— Mi se pare că aşteptaţi acest moment cu aceeaşi 
nerăbdare ca şi mine, spuse el. 

Gornt păru să se întoarcă de foarte departe: 

— Da. Mâine va fi o zi minunată, un sfârşit şi un alt 
început. 

La etaj, Angelique stătea în faţa oglinzii, fără să vadă 
nimic, jucându-se absentă cu inelul cu pecete de pe degetul 


ei. Era singură pentru prima oară în ziua aceea, în 
intimitatea camerei ei, cu uşa încuiată, şi în clipa în care se 
aşezase, dădură năvală peste ea, copleşind-o cu zarva lor, 
toate adevărurile, nesiguranţele, nepotrivirile, ciudăţeniile. 
Totul se petrecuse aşa de repede, se măritase, deşi nu se 
aşteptase la asta nici o clipă, sau cel puţin nu se aşteptase 
să fie aşa cum a fost, în nici un caz la bordul unei nave, 
sperase şi se rugase să se mărite cu Struan, dar nu crezuse 
că va fi posibil cu atâtea obstacole în calea lor. Căsătorită, 
dar nu în faţa altarului, a lui Dumnezeu, cu bărbatul pe care 
mi-am pus în cap să-l cuceresc, pur şi simplu m-am ţinut 
scai de el, şi l-am încurajat să se ţină de mine, cu bărbatul 
pe care-l ador, dar pe care l-am înşelat. Violul n-a fost vina 
mea, de sarcină a trebuit să scap cumva, cerceii au 
reprezentat singurul mod de a face rost de bani şi am 
ascuns tot, dar numai tăinuind şi minţind mi-am putut salva 
viaţa, dar tot înşelăciune se numeşte. Acest bărbat care mă 
iubeşte mai mult decât viaţa lui, care riscă totul, de la care 
am furat, pe care l-am înşelat... şi mă îndrept acum spre 
patul meu nupţial mânjită şi cu toate astea... Pe când ne 
întorceam la țărm, de trei ori am încercat să-i spun... Nue 
adevărat, am încercat să-i spun o parte, despre cercei, dar 
de fiecare dată înflăcărarea lui a fost mai tare ca hotărârea 
mea şi m-a oprit ca să-mi vorbească despre mama lui şi 
despre scrisorile ei, despre Skye şi părintele Leo, despre 
preotul englez şi amiral, despre Sir William, despre câte 
piedici a avut de înfruntat şi cum, până la urmă, a 
izbândit... 

— Am reuşit, iubita mea soţie. Te-am câştigat şi acum 
nimeni nu mi te mai poate lua... 

S-au îmbrăţişat şi au plâns cu lacrimi de extaz unul în 
braţele celuilalt. 

Dumnezeu îmi este martor. - ştiu că l-aş fi distrus dacă 
începeam să-i mărturisesc şi, o dată pornită, ştiu că i-aş fi 
destăinuit totul. Şi apoi el ar fi murit! Dragul şi bietul de el. 
E] este cel mai minunat bărbat din viaţa mea. Ştiu acum că 


îl iubesc cu adevărat şi că nimeni altul nu ar fi depus atâtea 
eforturi, nu ar fi dărâmat atâtea obstacole. Îl iubesc şi cu 
toate acestea... Ce trebuie să fac? Îşi văzu faţa în oglindă, 
ochii privind-o ţintă. Nu-i plăcu să se vadă astfel, complet 
descoperită, îşi cobori privirea. Îşi văzu degetele răsucind 
inelul, într-o parte şi în alta, aşa cum făcea şi Andre cu 
inelul cu sigiliu. Inelul lui Malcolm era de aur, greu, avea 
gravat pe el semnul Struanilor: Leul Scoţian, îmbrăţişat cu 
Dragonul Chinezesc. Oare ajută în faţa răului? se întrebă şi 
brusc o trecură fiorii. Ca să alunge aceste gânduri, începu 
să se perie energic, dar asta nu o ajută. Gânduri negre 
veneau grămadă, o năpădeau. Şi la urmă el! Samuraiul! 

Un nod greţos i se puse în gât, se muie şi-şi apăsă mâinile 
pe tâmple: „N-ai voie..., fii tare..., trebuie să fii tare, eşti 
singură, trebuie...” Târguiala ei interioară se potoli brusc 
când un alt gând le alungă pe celelalte: „Dar nu eşti 
singură”, spuse ea cu voce tare. Acum sunteţi doi, există şi 
Malcolm şi el are nevoie de tine... Sunteţi doi, tu şi Malcolm. 
Malcolm care este soţul tău... Gândul la el îi umplu tot 
sufletul şi atunci îl auzi pe Malcolm strigând-o de la parter, 
plin de voioşie: 

— Angel, grăbeşte-te, e timpul să plecăm... grăbeşte-te! 

Fără nici o grabă se ridică şi se duse de îngenunche în faţa 
micii statuete a Fecioarei Maria şi-i spuse tot ce avea pe 
suflet: „Binecuvântată Fecioară, iartă păcatele păcătoasei 
din faţa ta. Am păcătuit cumplit şi-ţi cer iertare. Am 
păcătuit cumplit şi trăiesc o viaţă de minciună, dar jur că 
voi fi o soţie atât de bună pe cât pot eu fi, atâta timp cât îmi 
este dat, căci îl iubesc pe acest bărbat cu toată inima mea 
aşa cum te iubesc pe tine”... 

— Ce bine îmi pare că te văd, Raiko-chan, spuse Meikin cu 
un zâmbet, îngenunchind în faţa ei. A trecut atât de mult 
timp, continuă ea, mama-san a Casei Glicinei şi stăpâna lui 
Koiko. 

Cele două femei se retrăseseră în cea mai de taină 
cămăruţă a lui Raiko. 


— Da, îţi mulţumesc, mă onorezi mult, spuse Raiko 
încântată s-o vadă pe vechea ei prietenă, deşi era şi foarte 
surprinsă că Meikin acceptase cu atâta grabă invitaţia ei la 
o discuţie de afaceri. Ile rog, serveşte-te, ţiparul este 
deosebit de delicat. Doreşti sake sau coniac de-al gai- 
jinilor? 

— La început sake, te rog - Meikin primi sake-ul de la o 
servitoare plină de atenţie şi se gândi că afacerile trebuie 
să meargă bine, remarcând ornamentaţia scumpă a acestei 
locuinţe izolate şi sigure, aflată în incinta Casei La Trei 
Crapi. 

— Deşi timpurile sunt grele, din fericire gai-jinii habar n- 
au de valoarea banilor şi, oricât de dezgustători sunt ei, 
încasările sunt mari, iar preţul apei calde, al prosoapelor 
curate şi al parfumurilor e mic. 

Cele două femei râseră, se uitată atent una la cealaltă şi 
aşteptară. Meikin gustă din sushi, era delicios, şi începu să 
mănânce zdravăn pentru o femeie măruntă ca ea. Kimonoul 
de călătorie era cu bună ştiinţă modest. Oricine ar fi văzut-o 
ar fi presupus că era soţia unui mic negustor, nu una din 
cele mai bogate mama-san din Yedo, proprietara celei mai 
costisitoare Case ale Plăcerii, în cea mai mare Yoshiwara 
din ţară, care fusese recent reconstruită şi reamenajată în 
întregime după incendiul petrecut cu un an înainte, o 
mama-san care avea zece din cele mai talentate gheişe, 
douăzeci dintre cele mai fermecătoare curtezane şi care 
era şi proprietara contractului lui Koiko, Crinul. Ea privi de 
jur împrejurul acestui sanctuar tainic al lui Raiko, rezervat 
pentru ocazii rare, admirând mătăsurile, pernele şi 
tatamiurile unicat, sporovăind în timp ce mânca, 
întrebându-se care era motivul invitaţiei. Când mâncarea se 
termină şi servitoarelor li se spuse să plece, Raiko turnă 
două ceşti din cel mai bun coniac pe care-l avea. 

— Sănătate şi bani! 

— Bani şi sănătate! - băutura era mai bună decât oricare 
pe care o avea Meikin. Gai-jinii au şi ei părţile lor bune. 


— Când e vorba de vin şi băuturi tari, adevărat, dar nu şi 
când e vorba de scula lor bărbătească, spuse Raiko plină de 
înţelepciune. Te rog să-mi îngădui să-ţi ofer o sticlă. Unul 
din clienţii mei este Furansu. 

— Îţi mulţumesc. Sunt bucuroasă că afacerile merg aşa de 
bine, Raiko-chan. 

— Întotdeauna e loc şi de mai bine. 

— Ce face Hinodeh? întrebă Meikin, căci ea deţinea 
jumătate din valoarea contractului ei. 

Când Hinodeh venise pentru prima oară s-o vadă, ea o 
dăduse pe fată pe lângă o verişoară, mama-san a unei alte 
case care era proprietatea sa. Mai târziu, printr-o 
întâmplare, auzise de cererea curioasă şi foarte puţin 
obişnuită a lui Raiko referitoare la o fată cu totul 
neobişnuită. A fost uşor de făcut aranjamentele, Raiko era o 
prietenă de mult, o ştia de ani de zile şi avusese încredere 
în ea tot timpul, de pe vremea când erau maiko şi apoi 
amândouă curtezane în acelaşi loc. 

— Înțelegerea continuă să fie satisfăcătoare? 

— Am o altă rată pentru tine, deşi acest bărbat nu se prea 
grăbeşte să dea banii. 

— Nu mă surprinde, râse Meikin. Eşti neîntrecută când e 
vorba să te tocmeşti! se plecă exprimându-şi mulţumirile. 

— El promite că va aduce o sumă mai mare în câteva zile. 
Poate şi alţi cercei. 

— A! 

Meikin plasase cealaltă pereche într-un mod foarte 
profitabil. A fost o afacere foarte bună - suma plătită de 
client pentru contractul cu Hinodeh fusese mai mult decât 
suficientă pentru a acoperi toate cheltuielile cel puţin pe un 
an. 

— Cum se simte ea? 

Raiko îi povesti de prima întâlnire şi de cele care au urmat, 
Meikin o ascultă cu respiraţia tăiată. 

— Are dreptate să-i spună Bestia, spuse Meikin. 


— El nu-i un bărbat rău. Cred că boala asta îl face să 
devină furios din când în când. Cel puţin ea ştie la ce să se 
aştepte şi acceptă, asta e karma ei. 

— Permite-mi să te întreb, nu au apărut, nu au apărut încă 
semnele? 

— Nu, nimic. Dar în fiecare zi ea mă pune să examinez 
părţile corpului ei pe care ea nu le poate vedea singură sau 
uitându-se în oglindă. 

— Ciudat, Raiko-chan, spuse şi Meikin îşi potrivi în păr un 
pieptene. Atunci când apare un semn care nu poate fi 
ascuns, sau dacă apare, va face ea uz de cuţit? 

Raiko ridică din umeri. 

— Nu se ştie sigur niciodată. 

— "Ţi-a spus de ce acceptă karma asta? 

— Nu. Nimic. Fata îmi place, dar nu prea am cum s-o ajut. 
Adevărat, e ciudat că nu vrea să ne spună, neh? 

Raiko sorbi din coniac, subjugată de căldura care luneca în 
trupul ei şi de rara plăcere de a fi gazda celei mai vechi şi 
mai de încredere prietene. Fuseseră nedespărţite când 
erau doar maiko, făcuseră dragoste în tinereţea lor şi-şi 
încredinţaseră cele mai tainice lucruri. 

— În seara asta o vizitează. Dacă doreşti, poţi să te uiţi la 
ei o vreme. 

— E mult de când nu mă mai interesează şi nu mă mai 
excită zvârcolirile celorlalţi, chicoti Meikin, fie că sunt 
violente, fie că sunt pline de pasiune, nici chiar cele ale 
unor gai-jini bine înzestrați de la natură. 

Era prea fericită alături de vechea ei prietenă acum şi nu 
voia să o îndurereze istorisindu-i povestea tristă a lui Gekko 
şi Shin Komoda pe care ea se străduise s-o afle înainte de a 
o trimite pe fată aici. Când Hinodeh moare, Raiko-chan, îţi 
promit că-ţi voi spune povestea ca să vărsăm împreună o 
lacrimă pentru nenorocirile pe care noi femeile trebuie să 
le îndurăm. Până atunci secretul lui Hinodeh se află în 
siguranţă, aşa după cum ne-am înţeles, ca şi numele fiului ei 
şi locul în care a fost el trimis, gândi ea. Simţi o căldură 


plăcută în corp, căci iubea secretele şi jocul care se 
numeşte viaţă. 

— Deci Hinodeh s-a aranjat. Bun. Şi altceva? 

— Da, spuse Raiko, coborând vocea. S-ar putea să am 
nişte informaţii importante despre planurile de luptă ale 
gai-jinilor. 

Obrajii lui Meikin se colorară brusc şi ea deveni la fel de 
încordată pe cât era şi Raiko. 

— Împotriva oraşului Yedo? 

— Da. 

— Astea s-ar putea să fie informaţii preţioase, dar, îmi pare 
aşa de rău, ele pot fi şi mai periculoase, pline de risc. 

— Da, şi chiar şi mai periculoase când vrei să te 
descotoroseşti de ele, deşi foarte, foarte preţioase pentru 
persoana potrivită. 

Meikin şterse uşor de pe buza de sus o picătură de coniac, 
care ar fi putut tot atât de bine să fie o boabă de 
transpiraţie. 

— Şi de îndată ce asemenea informaţii sunt cumpărate şi, 
fie că se dovedesc a fi adevărate, fie false, se întâmplă ca 
unele capete să cadă. 

— Adevărat. 

Raiko înţelegea care era pericolul, dar era tulburată cum 
nu mai fusese de ani de zile. Ea nu se amestecase niciodată 
în miezul treburilor politice din Yedo, dar apropierea de 
Hiraga şi secretele despre acţiunile luptătorilor shishi, cele 
aflate despre el şi Ori de la shoya, îi deschiseseră pofta. Iar 
prin relaţia ei cu Furansu-san aflase o mulţime de lucruri 
despre gai-jini, care în mod paradoxal, constituiau izvorul 
întregii ei bogății şi în acelaşi timp duşmanii Ţării Sfinte a 
Zeilor. Se simţea în plus îmboldită şi de ura ei pentru 
Bakufu şi pentru Anjo care-i ucisese o altă prietenă veche, 
pe Yuriko, mama-san de la hanul La Cei Patruzeci de Ronini, 
pentru că adăpostise nişte shishi acolo. Tremura la gândul 
că şi capul ei ar putea ajunge să împodobească o ţeapă, 
tremura de teamă, dar şi de fascinaţie. Yuriko era deja 


imortalizată în stampele ukiyo-e, din Lumea Plutitoare, 
numele ei devenise noul nume preferat de gheişe şi curând 
avea să se joace chiar o piesă Noh, având-o pe ea drept 
eroină. 

— Ai dreptate, şopti ea, dar unele informaţii ar putea 
merita riscul. Şi dacă..., dacă aş căpăta informaţii secrete şi 
foarte importante despre... despre ce pun la cale înalte 
persoane oficiale împotriva gai-jinilor, aş putea să le plasez 
şi pe acestea tot spre avantajul nostru reciproc - 
transpiraţia se adunase la marginea complicatei ei peruci, 
ea o şterse cu o minusculă bucată de hârtie de mătase roz. 
E o căldură groaznică, neh? 

— Nu atât de groaznică pe cât ar putea fi flăcările în care 
ne-am băgat. 

— Cât ar valora informaţia despre ziua de începere a 
atacului şi planul de luptă al gai-jinilor? 

În dimineaţa aceea Furansu-san îi dăduse detalii mai mult 
decât suficiente pentru a ispiti chiar şi pe cel mai sceptic 
cumpărător, făcându-l să devină generos. Meikin simţi cum 
îi bubuie inima. Sperase în adâncul sufletului ei ca Raiko s-o 
invite exact pentru acest motiv. Pe parcursul ultimilor doi 
ani, ea nutrise speranţe şi făcuse indirect aluzii la această 
sursă imensă de îmbogăţire, împinsă de sensai Katsumata, 
pentru care orice informaţie privind pe gai-jini era 
valoroasă şi pentru că recent se trimiseseră instrucţiuni 
tainice tuturor spionilor Bakufu, promiţându-li-se 
recompense consistente, pentru ca să acorde atenţie 
Yokohamei şi să afle secretele gai-jinilor şi să afle şi cine le 
dădea duşmanilor informaţii interzise despre chestiunile 
japoneze. Era foarte important că tocmai Raiko făcuse 
prima mişcare, singura fiinţă în care ea avea încredere într- 
un joc plin de atâtea primejdii. 

— Când va avea loc atacul? 

— Am putea obţine vreun secret important pentru gai-jini 
ca parte a acestei tranzacţii? 


Meikin se rezemă mai bine şi se gândi îndelung, intens. 
Da, în Raiko putea avea încredere deplină, până la 
momentul în care i-ar fi fost viaţa în primejdie. Da, o cale de 
a transmite informaţii şi într-o parte şi-n cealaltă ar fi 
rentabilă nu numai ca bani, dar şi pentru cauză, pentru 
sonno-joi, mişcarea pe care ea o sprijinea din toată inima. 
Da, fiindcă această cale putea fi folosită şi pentru a da gai- 
jinilor informaţii false, bine ticluite. Ea spuse abia auzit: 

— Raiko, vechea mea prietenă, nu am nici o îndoială că 
tairo Anjo sau Yoshi ar plăti mult ca să afle această dată şi 
alte amănunte, dar vai, îmi pare aşa de rău, cum să poată fi 
transmise aceste informaţii unuia sau altuia şi cum să 
ajungă banii în mâna noastră, fără să ne primejduim, 
niciuna, nici alta? Asta e mare greutate. 

— Coniac, Meikin-chan? o întrebă Raiko şi turnă, 
tremurând de emoție. Dacă există o persoană care să poată 
rezolva o asemenea treabă încurcată, atunci acea persoană 
eşti tu. 

Cele două femei se măsurară una pe alta din privire şi 
zâmbiră. 

— Poate, spuse Meikin. 

— Sigur. Şi acum cred că ajunge deocamdată. Putem 
continua mai târziu sau mâine, dacă asta îţi e voia. Îmi 
permiţi să mă gândesc cum să-ţi petreci această seară, mai 
bine, nu eşti obosită? 

— Îţi mulţumesc. Nu sunt obosită. Călătoria de la Yedo a 
fost plăcută, bacul nu a fost aglomerat, marea prielnică şi 
servitorii meu au făcut în aşa fel încât căpitanul să-mi 
împlinească până şi cele mai mărunte dorinţi! 

— Meikin ajunsese la debarcaderul satului exact înainte de 
căderea nopţii. Îmi permiţi să te întreb ce anume propui? 

— Avem şi noi gheişe, dar care nu se ridică la nivelul 
gheişelor tale. Sunt şi nişte tineri care s-ar putea dovedi 
potriviţi - Raiko zâmbi şi în coada ochiului îi apărură riduri 
fine, amintindu-i de timpurile fericite de odinioară când 


fuseseră atât de tinere. Sau poate ţi-ar face plăcere o 
maiko? 

Meikin chicoti şi sorbi din coniac. 

— Ar fi o distracţie plăcută şi mi-ar aminti de timpurile 
trecute, Raiko-chan. Fata mă va ajuta să gândesc mai bine, 
să-mi dau seama dacă pot să împlinesc ceea ce ne trebuie la 
amândouă atât de mult. Bine. Da, ai dreptate, am discutat 
destule lucruri serioase până acum. Să trecem şi să ne 
amintim de zilele din trecut, să tăifăsuim cum merg 
afacerile. Ce mai face fiul tău? 

— E bine şi tot urcă treptele în rândul breslei Gyokoyama. 

— Îmi permiţi să pun o vorbă bună pentru el? Deşi sunt 
sigură că nu e nevoie. E o bancă excelentă, cea mai bună, ei 
dau cele mai mari dobânzi şi doar eu mi-am depus banii la 
mai multe bănci, pentru mai multă siguranţă... Se apropie 
foametea, aşa că am cumpărat mari cantităţi de orez din 
recolta care o să vie. Fiul tău ar trebui să aibă acum 
douăzeci şi patru de ani, neh? 

— Douăzeci şi şase. Ce face fata ta? 

— Mulţumesc tuturor zeilor şi celor bogaţi şi celor săraci. 
Am reuşit s-o mărit bine, cu un goshi, aşa că copiii ei vor fi 
samurai, au deja un fiu, dar, eeee, soţul ei costă tare scump! 

— Meikin îşi legănă capul de la dreapta spre stânga şi apoi 
râse. Dar n-ar trebui să mă plâng, nu fac decât să 
preschimb modestele daruri ale unor bătrâni bogaţi într-o 
avere la care nici n-am visat vreodată. Neh? 

Râsul lor fu tulburat de un zgomot de paşi. Se auzi o 
bătaie în shoji. 

— Stăpână! 

— Da, Tsuki-chan? 

Maiko trase uşa într-o parte, lăsă doar o crăpătură şi, 
îngenuncheată, ridică spre ele o privire nevinovată şi 
zâmbi: 

— Iartă-mă, stăpână, dar shoya Ryoshi, bătrânul satului, 
roagă să-l primiţi, să vorbească cu tine şi musafira ta. 

Raiko ridică din sprâncene. 


— Musafira mea? 

— Da, stăpână. 

Meikin se încruntă. 

— Are obiceiul să salute şi persoanele care vin la tine în 
vizită? 

— Numai pe cele mai importante şi bineînţeles că tu eşti 
foarte importantă, prezenţa ta ne onorează pe noi toţi. Cu 
siguranţă i s-a spus de sosirea ta, reţeaua lui de informatori 
este vastă, Meikin-chan. În el se poate avea încredere 
absolută, este şi mai marele breslei Gyokoyama din 
Yokohama. Îl primim? 

— Da, dar numai o clipă. O să mă prefac că am o durere de 
cap şi apoi să ne continuăm discuţia până la masa de seară. 

— Micuţo, îi porunci Raiko fetei, condu-l pe shoya aici, dar 
mai întâi spune servitoarelor să aducă ceai proaspăt şi sake 
fierbinte şi să ia de aici paharele şi să ascundă coniacul. 
Meikin-chan, dacă el ar şti că am o asemenea bunătate de 
coniac s-ar înfiinţa aici zilnic. 

Ordinele se împliniră iute şi masa fu curățată, perfect 
aranjată, ele îşi parfumară respiraţia cu plante mirositoare, 
înainte ca shoya să fie primit, cu plecăciuni în cameră. 

— Vă rog să mă iertaţi, doamnelor, spuse el cu o nelinişte 
prefăcută, îngenunchind şi făcând o plecăciune, ele îi 
răspunseră cu aceeaşi plecăciune. Vă rog să-mi iertaţi lipsa 
de bună creştere venind aici fără a avea o întâlnire fixată 
dinainte, dar am dorit să mă înclin în faţa unei persoane 
atât de importante şi să-i urez bun venit în satul meu. 

Amândouă fură mirate de tonul lui atât de ceremonios şi 
grav, pentru că nu era momentul. Meikin nu-l întâlnise până 
acum, dar funcţionarul Gyokoyama care se ocupa de 
afacerile ei îi vorbise de el şi-i spusese că e un om de 
încredere, aşa că îi răspunse cum se cuvenea să răspundă o 
persoană cu o poziţie înaltă ca a ei provenind din cel mai 
mare oraş din lume, firitisindu-l pentru Yoshiwara, deşi 
văzuse atât de puţin, abia dacă vizitase satul acela. 

— Sunteţi un om de vază, shoya. 


— Mulţumesc, mulţumesc. 

El ezită, dădu să spună ceva, se opri. Atmosfera din 
cameră se schimbă dintr-o dată. Raiko rupse tăcerea: 

— Te rog să mă ierţi, shoya, dar ce s-a întâmplat? 

— Îmi pare aşa de rău..., se întoarse către Meikin. Îmi 
pare aşa de rău, doamnă, sunteţi o clientă foarte îndrăgită a 
firmei noastre. Eu... eu... 

Tremurând tot, băgă mâna în mânecă şi îi întinse o 
bucăţică de hârtie. Ea se încruntă la hârtie. 

— Ce e? Ce scrie acolo? Nu pot să citesc un scris aşa de 
mărunt. 

— E un me... e un mesaj adus de un porumbel călător. 

Shoya încercă să mai spună ceva, nu putu, ci arătă spre 
bucăţica de hârtie. Dintr-o mişcare, Raiko o luă şi se 
apropie de lumină. Parcurse rapid scrisul acela mărunt, se 
albi, se clătină gata să leşine, căzu în genunchi: 

— În scrisoare se spune: Tentativă de asasinat împotriva 
seniorului Yoshi, în satul Hamamatsu, în zori, eşuată. Un 
criminal shishi ucis de el. Doamna Koiko omorâtă în 
încăierare. Informează Casa Glicinei, şi marea noastră 
durere. Alte informaţii cât de curând posibil. Namu Amida 
Butsu... 

Meikin deveni palidă ca ceara. Bolborosi: 

— Koiko moartă? 

— Trebuie să fie o greşeală, strigă Raiko îndurerată. 
Trebuie să fie o greşeală! Koiko să moară?! Când s-a 
întâmplat? Nu e trecută nici o dată... Shoya cum ai... Sunt 
nişte minciuni, doar nişte minciuni... 

— Îmi cer iertare, dar data este trecută cifrat în partea de 
sus a hârtiei, murmură el. S-a petrecut ieri, aproape de 
răsăritul soarelui. La popasul Hamamatsu, de pe Tokaido. 
Nu e o greşeală, doamnă, nu, nu, îmi pare atât de rău. 

— Namu Amida Butsu! Koiko? Koiko moartă? 

Meikin se uită la ea fără s-o vadă, lacrimi i se scurgeau pe 
obraji, apoi leşină. 

— Fetelor! 


Servitoarele veniră în fugă, aduseră săruri, prosoape reci, 
le îngrijiră pe amândouă. Raiko încerca să-şi adune 
gândurile, se chinuia să-şi dea seama cum o vor afecta pe 
ea cele auzite. Pentru prima dată nu mai era sigură dacă 
de-acum Meikin mai era demnă de încredere, se întreba 
dacă nu devenise un pericol pentru ea. Shoya stătea în 
genunchi nemişcat. Trebuise şi încă mai trebuia să se 
prefacă înspăimântat şi îndurerat că le adusese veşti atât 
de proaste, dar în sinea lui era bucuros că el era în viaţă ca 
să fie martor la aceste uimitoare evenimente. El nu le 
arătase şi a doua bucăţică de hârtie. Era numai pentru el, 
scrisă în cod şi suna astfel: 

Asasinul - Sumomo. Koiko bănuită a fi implicată în 
complot, rănită cu un shuriken şi decapitată de Yoshi. 
Pregăteşte-te să lichidezi contul lui Meikin. Nu pomeni de 
Sumomo. Ai grijă de Hiraga ca de ochii din cap, informaţiile 
lui sunt nepreţuite. Strânge-l cu uşa să afle mai multe. 
Familiei lui i s-au dat iar bani, conform înţelegerii. Urgentă 
nevoie de planurile de război ale gai-jinilor, indiferent cât 
costă! 

În clipa în care primise scrisoarea, şi verificase registrele 
pentru a vedea contul lui Meikin de la filiala sa, deşi ştia 
suma pe dinafară până la a suta parte dintr-o monedă de 
bronz. Nici un motiv de nelinişte. Nici atunci când fusese 
ridicată la mare cinste de stăpânul Yoshi, nici dacă reuşea 
să iasă din capcană şi de data asta. Fie aşa, fie aşa, banca 
va avea de câştigat. Dacă ea dădea greş, o altă mama-san 
avea să-i ia locul, banca avea să folosească banii rămaşi 
după lichidare pentru a o finanța pe înlocuitoare. 
Gyokoyama avea monopolul asupra tuturor tranzacţiilor 
bancare din Yoshiwara, o imensă şi permanentă sursă de 
venituri. Cât de plină de ironie e viaţa, gândi el, întrebându- 
se ce ar zice aceste două femei dacă ar şti care e rădăcina 
puterii de neînfrânt a clanului Gyokoyama asupra 
Yoshiwarei. Una din tainele cele mai adânc îngropate ale 
breslei - zaibatsu, a fost aceea că fondatorul ei nu numai că 


a fost o mama-san, dar şi o femeie de geniu. În primii ani 
după 1600, cu încuviințarea entuziastă a shogunului 
Toranaga, ea a desemnat o zonă împrejmuită cu ziduri în 
care, pe viitor, urmau să-şi desfăşoare activităţile toate 
casele plăcerii din Yedo. Până atunci bordelurile erau 
răspândite în tot oraşul. Şi i-a dat zonei numele de 
Yoshiwara, Lacul cu Trestii, după numele locului pe care i-l 
pusese la dispoziţie 'Toranaga. Apoi ea a creat o nouă clasă 
de curtezane, gheişele, curtezane educate şi pricepute în 
domeniul artelor frumoase, care nu erau îndeobşte pentru 
plăcerile patului. Apoi ea a început să dea bani cu 
împrumut, concentrându-se asupra Yoshiwarei din Yedo, 
curând după aceea îşi întinsese tentaculele în toate 
celelalte Yoshiware care se înfiinţau în întreaga ţară. 
Shogunul 'Toranaga, în înţelepciunea lui, prevăzuse că în 
asemenea zone patronii şi clienţii lor vor fi mai uşor de 
supravegheat şi impozitat. Ca o încununare a eforturilor ei, 
şi hatâr de neconceput pentru acele vremuri, ea l-a convins 
pe shogunul Toranaga să-l facă pe primul ei născut samurai. 
Curând ceilalţi fii ai ei au prosperat, rând pe rând, în 
construcţiile de nave, ca negustori de orez, producători de 
sake şi de bere, descendenţii lor fiind acum proprietarii 
declaraţi sau din umbră ai unei vaste reţele de afaceri. În 
câţiva ani ea obţinu îngăduinţa ca descendenţii samurai să- 
şi ia numele de Shimoda. Acum cei din familia Shimoda 
erau daimyo ereditari ai micii, dar bogatei regiuni cu 
acelaşi nume, din Izu. Ea a fost cea care a izvodit inscripţia 
de deasupra porţii Yoshiwarei: Pofta nu poate aştepta, ea 
trebuie împlinită. Avea nouăzeci şi doi de ani când a murit. 
Numele ei de mama-san a fost Gyoko, Doamna Norocoasă. 

— Shoya, îngăimă Meikin printre suspine. Te rog, 
sfătuieşte-mă ce ar trebui să fac, te rog. 

— Să aştepţi, doamnă. Ai răbdare, aşteaptă, spuse el cu 
ezitare, purtând încă masca îngrijorării pe faţă şi observând 
imediat că, deşi ofta din adâncul sufletului, sfâşietor, ochii ei 
scăpărau mai nemiloşi ca oricând. 


— Să aştept? Să aştept ce? Bineînţeles că trebuie să 
aştept, dar ce să mai fac? 

— Noi... noi nu ştim încă, nu ştim încă toate amănuntele, 
doamnă, ce s-a întâmplat de fapt acolo. Îmi pare aşa de rău, 
dar e cumva posibil ca doamna Koiko să fi făcut parte din 
complot? întrebă el răsucind un cuţit în rana deschisă, doar 
de dragul de a-l răsuci - cu toate că Gyokoyama nu avea 
nici o dovadă, Meikin era bănuită de legături periculoase cu 
sonno-joi şi cu Corbul, în ciuda avertismentelor indirecte, 
date de Gyokoyama, de fapt şi unul din motivele pentru 
care fusese sfătuită să investească banii în viitoarea recoltă 
de orez, nu numai pentru că era o investiţie înţeleaptă, ci şi 
o posibilitate de apărare a băncii împotriva oricărei 
pierderi, dacă clienta avea să fie pusă sub acuzare şi 
condamnată. 

— Koiko să facă parte dintr-un complot? Frumoasa mea, 
comoara mea? Sigur că nu! izbucni Meikin. Sigur că nu! 

— Meikin-san, când stăpânul Yoshi se întoarce, precis că o 
să te cheme dinaintea lui, doar ai fost mama-san a lui Koiko. 
În caz că, îmi cer iertare, în caz că duşmanii i-au şoptit 
lucruri grave împotriva ta, ar fi înţelept să ai... să ai nişte 
dovezi ale... ale respectului tău. 

Niciuna din cele două femei nu trebuia să se întrebe: care 
duşmani? Succesul aduce invidie şi ură ascunsă, mai ales 
printre cei mai buni prieteni, iar în Lumea Plutitoare, o 
lume a femeilor, asta se întâmplă mai mult ca în alte părţi. 
Şi erau amândouă femei care avuseseră succes. Meikin 
trecuse acum de şocul iniţial şi mintea ei se concentră 
asupra mijloacelor prin care să scape, în caz că Yoshi o 
suspecta, sau Koiko o denunţase, ori că el avea dovezi că 
atât ea cât şi Koiko susțineau sonno-joi, pe shishi şi-l 
cunoşteau pe Katsumata. Nu există cale de scăpare, nici să 
se ascundă sub o altă identitate, nici să fugă în alt loc, 
Japonia fiind o ţară foarte bine împărţită pe clanuri, regiuni, 
sate, familii şi se afla tot. Zece capi de familie formau primul 
grup de bază, care răspundea de purtarea şi supunerea în 


faţa legilor a tuturor celor cuprinşi în grup, zece asemenea 
grupuri formau un alt grup, care avea şi el aceeaşi 
răspundere, zece astfel de grupuri făceau acelaşi lucru la 
rândul lor şi aşa mai departe, până sus la cel mai de sus 
apărător al legii şi supunerii - daimyo. Aşa că nu avea unde 
să fugă şi nu avea unde să se ascundă. 

— Ce-aş putea eu oare oferi marelui stăpân Yoshi? întrebă 
ea cu vocea răguşită şi simțindu-se mai încolţită decât 
înainte. 

— Poate... poate nişte informaţii. 

— Ce fel de informaţii? 

— Îmi pare aşa de rău, dar nu ştiu - spuse el cu o falsă 
tristeţe, a doua zi lucrurile se puteau schimba, dar în 
această seară el trebuia să se prefacă; să le ajute să iasă cu 
faţa curată, indiferent ce gândea el despre prostia lor, 
fiindcă era prostie să îmbrăţişezi cauza răzvrătiţilor o dată 
cu scula lor bărbătească, mai ales când shishi posesori ai 
sculei rămăseseră puţini, cei mai mulţi hăituiţi prin ţară sau 
ucişi, şi mai ales când îi urmărea în continuare păcatul de 
neiertat al eşecului. Nu ştiu, doamnă, dar stăpânul Yoshi 
trebuie să fie îngrijorat, foarte îngrijorat, întrebându-se ce 
va face mârşava flotă a gai-jinilor. Se pregătesc de război, 
neh? 

În clipa în care spuse asta văzu cum privirea lui Meikin 
devine de gheaţă şi se înfige în ochii lui Raiko, iar aceasta 
se aprinde la faţă. Aha, gândi el plin de bucurie, fetele ştiu 
asta deja, şi aşa se cuvine când te culci cu nişte scârboşi de 
gai-jini. Pe toţi zeii, dacă există zei, ceea ce ştiu ele trebuie 
să afle cât mai repede şi Gyokoyama. 

— Poate că această veste să..., această veste să-i uşureze 
durerea, spuse el, dând din cap plin de înţelepciune, ca un 
zaraf. Va uşura şi durerea ta. 

Cam la vreo cincizeci de paşi distanţă, într-o locuinţă din 
incinta casei, înghesuită printre altele în grădină, Phillip 
Tyrer şedea cu picioarele încrucişate sub el, îmbăiat, plin de 
mâncare şi sake, gol sub yukata, şi într-o stare de extaz. 


Fujiko, îngenuncheată în spatele lui, cu mâinile ei pricepute 
îi masa plăcut muşchii gâtului, căutând locurile dureroase, 
dar a căror apăsare făcea şi plăcere. Ea purta o yukata de 
noapte, părul îi era desfăcut. Acum se apropie mai mult de 
el, muşcă uşor, cu delicateţe lobul urechii, aproape de 
mijloc, acolo unde se află centrele erogene. Limba ei făcu 
să-i crească dorinţa, devenind aproape de neîndurat. 
Degetele ei lunecară pline de senzualitate către umeri, 
neobosite, alungându-i grijile, făcându-l să uite discuţiile cu 
Sir William şi Seratard, să nu se mai gândească la efortul 
pentru a-şi ajuta şeful să se descurce cu francezul şi cu 
permanentele lui încercări parşive - fiindcă avea 
parşivărenia în sânge - de a câştiga chiar şi cel mai mărunt 
avantaj, când, de ce să n-o spunem, gândea Tyrer, individul 
acela amărât avea doar două nave mediocre, în timp ce noi 
dispunem de o flotă de nave de linie, care au ca echipaj 
bărbaţi şi nu nişte paraziți. Şi-şi mai şi luase note şi apoi 
tradusese două planuri alternative de război, atât în 
engleză cât şi în franceză, cum cer uzanţele diplomatice 
pentru informarea guvernelor respective, apoi le 
transpusese şi în ordine ceva mai pe înţelesul amiralului şi 
generalului care trebuiau să le pună în aplicare. Şi în 
vremea asta timpul trecea, iar durerea lui de cap sporea. 
Dar Andre fusese o adevărată comoară la întrunirea de 
dimineaţă, bine pregătit şi propunând tot timpul idei şi date 
strategice, manevrând în aşa fel pe cei doi şefi ca să cadă 
de acord şi să ia hotărâri, toţi patru jurându-se să păstreze 
secretul. Apoi, în cele din urmă, se furişase din Legaţie, 
trecuse podul, bătuse la uşa pe care i-o deschisese Raiko în 
persoană, fusese invitat înăuntru cu plecăciuni, apoi 
traversase grădina, se îmbăiase, fusese hrănit, Raiko, în 
fine, se purta cu el aşa cum merita un înalt funcţionar ca el. 
Era şi timpul, fir-ar să fie, gândi el foarte impresionat, 
fiecare din nervii lui înfiorându-se plăcut sub degetele lui 
Fujiko. Iar aceasta nu se gândea decât la ce-i spusese 
Raiko: 


— O persoană josnică, de neam prost şi lacomă de la Casa 
Crinului l-a ademenit pe stăpânul nostru gai-jin, încercând 
să ni-l fure. Cu mare cheltuială l-am făcut să se întoarcă, 
multe favoruri m-au costat mijlocitorii. Să nu cumva să dai 
greş în noaptea asta, poate fi ultima ta şansă de a-l lega de 
noi cu frânghii de mătase. Foloseşte orice truc, orice 
tehnică..., chiar Luna din spatele Muntelui. 

Fujiko se cutremură. Nu încercase această tehnică 
niciodată, nici chiar în cursul celor mai înflăcărate 
îmbrăţişări. Nu-i nimic, îşi zise ea cu stoicism, mai bine 
câteva clipe de nefirească împerechere decât să-l supere pe 
gai-jinul care avea să nu mai plătească şi ea să piardă banii 
necesari să-i asigure un loc de tihnă. În timp ce degetele ei 
se mişcau tot mai aproape de un anume loc şi începu să 
murmure incitant, prin minte porniră a i se perinda imagini 
pe care le visa cu ochii deschişi: viitoarea ei casă, ferma, 
viitorii ei copii, minunatul ei soţ, câmpurile cu orez copt... 
Cu un efort de voinţă îşi alungă pentru o vreme aceste 
gânduri. Până în momentul în care clientul va adormi frânt, 
îşi porunci ea. În această noapte va trebui să-l prinzi în laţ 
pe acest câine nerecunoscător pentru vecie! E o chestiune 
de cinste a obrazului pentru întreaga Casă a Celor Trei 
Crapi! Auzi, să cadă în cursa unei persoane de neam prost 
de la Casa Crinului? Pfui! 

Cliperul Prancing Cloud se rotea la ancoră o dată cu 
schimbarea fluxului de seară. 

— Stă bine, sir, spuse secundul. 

Căpitanul Strongbow dădu din cap şi trase mai departe 
din pipă. Se aflau pe dunetă. Vântul făcea vergile şi scripeţii 
de deasupra capului să scârţâie. Strongbow era un bărbat 
de cincizeci de ani, zdravăn, îndesat şi cu nişte ochi limpezi. 

— Va fi o noapte frumoasă, dom'le, răcoroasă dar nu 
friguroasă! - zâmbi şi adăugă în şoaptă: Tocmai bună 
pentru oaspeţii noştri, nu? 

Secundul, la fel de înalt, zdravăn şi bronzat, dar având 
doar jumătate din vârsta lui, îi privea şi el atent pe oaspeţi 


şi zâmbi cu gura la urechi: 

— Da, sir. 

Angeligque şi Malcolm erau pe puntea principală de 
dedesubt, sprijiniți pe copastie, lipiţi unul de celălalt, şi 
priveau ţintă luminile Yokohamei. Malcolm purta o vestă 
peste cămaşă şi nişte pantaloni de casă, în picioare pantofi 
uşori. Folosea, pentru prima oară numai un baston şi se 
descurca bine la bordul navei. Angelique avea un şal gros şi 
roşu pe umeri, peste o rochie lungă şi largă. Stătea aproape 
de un tun de pe punte. Nava avea zece tunuri cu ghiulele 
de treizeci de livre, la babord şi la tribord, şi tunuri pe pivot 
la prova şi la pupa, şi tunarii la fel de buni precum cei mai 
buni din marina de război. Erau mândria lui Strongbow. Nu 
era însă aşa pe toate cliperele, navele comerciale sau cu 
aburi ale companiei. 

— Frumoasă privelişte, nu, draga mea soţie? spuse 
Malcolm în unul din puţinele momente de reală fericire din 
viaţa lui. 

— În seara asta tot ce există pe lume e frumos, mon 
amour, spuse ea cuibărindu-se şi mai mult lângă el. 

Era după masa de seară, stăteau pe punte aşteptând să se 
scoată farfuriile şi să se pregătească pentru noapte cabina 
cea mare, pe care acum o locuiau ei. Cabina ocupa întreaga 
pupă, fiind în mod normal a căpitanului, afară de cazul că 
tai-panul era la bord, una din numeroasele reguli stabilite 
de Dirk Struan cu treizeci de ani în urmă, flota fiind încă şi 
acum condusă după regulile făcute de el, până la cele mai 
mici detalii, anume: cea mai bună plată, curăţenie 
desăvârşită la bord, oameni bine pregătiţi, nava în orice 
moment în stare de luptă. 

Strongbow privea atent mareea, adulmecând-o. În aceste 
ape, o modificare a mareei putea prevesti sosirea, câteva 
ore mai târziu, a unui tsunami, un val uriaş care lua naştere 
poate la o mie de mile depărtare, datorită unui cutremur de 
pe fundul oceanului şi care era în stare să înghită orice se 
afla în calea sa pe mare, chiar oraşe de pe coastă, atunci 


când se spărgea de uscat. Când simţi că trecerea de la flux 
la reflux se făcuse normal, se uită spre Struan. Era bucuros 
că-l avea la bord şi-i conveneau noile ordine de a porni 
devreme dimineaţa, cu toată viteza spre Hong Kong, ştiind 
bine, aşa cum ştiau toţi, că înălţimea sa Doamna Mamă îi 
poruncise tânărului să vină acasă cu multe săptămâni în 
urmă. Dar era îngrijorat că o ducea şi pe fată. Dumnezeule, 
să fiu afurisit dacă pot să-i spun doamnă Struan. Există 
numai o singură Doamnă Struan, gândea el. Tânărul 
Malcolm s-a însurat? În pofida ordinelor ei? Chiar dacă s-a 
opus cu străşnicie? Trebuie să fie scrântit! E oare legală 
căsătoria? După legea mării, este, dacă ar fi majori, dar nu 
sunt. Va fi oare căsătoria anulată? Pariez un penny ciobit 
contra unei guinee de aur că doamna o să găsească 
douăzeci de moduri de a o anula până să apuci să zici 
peşte! Cristoase! Şi atunci care e situaţia fetei? Ce se va 
întâmpla cu ea? Şi cu tânărul Malcolm? Cum naiba o să-i 
ţină piept dumneaei? Mă bucur că nu sunt eu acela care i-a 
căsătorit, mulţumesc lui Dumnezeu pentru asta. Aş fi făcut- 
o dacă m-ar fi rugat el? Nici în ruptul capului! Cu nici un 
chip. Dânsa va scoate flăcări, şi pe bună dreptate: minori 
sunt, ea e catolică. O să aibă loc o bătălie pe viaţă şi pe 
moarte, de data aceasta între mamă şi fiu, nimeni nu va ţine 
seama de nici o lege. Şi doar cu toţii ştim că ea e o scorpie 
când e stârnită, mai rea decât scorpia mea, cu toate că 
tânărul Malcolm e schimbat, e mai puternic decât l-am 
văzut vreodată, mai hotărât. Oare de ce? Din cauza fetei? 
Numai Dumnezeu ştie, dar ar fi o schimbare binevenită să 
avem din nou un tai-pan cum se cuvine, adică un bărbat. Nu 
e nici o urmă de îndoială că tânărul Malcolm e mort după 
ea. Şi cine i-ar putea reproşa una ca asta? Eu oricum nu! M- 
aş însura şi eu cu ea dacă aş avea ocazia. Şi, pentru 
Dumnezeu, de data asta n-am de gând să mă grăbesc să-mi 
prezint raportul, nici n-o să mă reped să trag o băutură şi 
să mă culc cu Scorpia mea. Chicoti. Scorpia era iubita lui de 
ani de zile, o fată din Shanghai ale cărei toane şi gelozie 


intraseră în legendă, dar a cărei patimă n-o întrecuse 
nimeni. 

— Ce zici de schimbarea ordinelor, sir? 

Strongbow ridică din umeri. Mai mult ca sigur că nu avea 
nici un rost ca Malcolm s-o pornească, iar la țărm, înainte 
de revărsatul zorilor şi apoi să vină grăbit înapoi, mai ales 
ţinând seama cât de greu mergea, cu un baston, sau cu 
două, nu asta conta. Orice probleme, orice hârtii de semnat 
puteau să fie aduse la bord de McFay. A, da, oare ce 
ascunde Jamie? E ceva putred, altfel de ce ar fi totul 
înconjurat de atâta mister, de ce toate învoirile la țărm ale 
membrilor echipajului au fost contramandate? Auzise el 
zvonuri despre un duel iminent. Exact acel tip de ispravă 
idioată pe care numai mândria unui Struan o putea stârni, 
ca şi ambiția tâmpită de a rezolva totul înainte de a pleca, 
de a umili familia Brock, când toată lumea ştie că ar trebui 
să facem pace, duşmănia a durat prea mult, ei sunt tot mai 
puternici şi ne-au pus cu botul pe labe. Oare o să arborăm 
steagul lor de Crăciun? Pe Dumnezeu, sper să nu se 
întâmple una ca asta. Tânărul idiot nu seamănă cu taică-su, 
ci cu bunică-su. Cristoase, ce bărbat a fost ăla! Strongbow 
călătorise pe navă cu el de mai multe ori, pe când făceau 
negoţ cu opiu, de-a lungul coastei chineze, el era doar 
aspirant de marină, apoi maestru tunar, al doilea secund 
sub comanda lui Orlov, Ghebosul, stăpânul flotei de clipere, 
după tai-pan. Îl văzu pe Malcolm cum cuprinde mijlocul 
fetei şi ea se lipeşte de el şi mai strâns şi comandantul îi 
îndrăgi pe loc. E greu să intri în lumea oamenilor mari, e 
greu să fii tai-pan, sau aproape tai-pan al Nobilei Case, 
având un asemenea bunic şi o asemenea mamă. Preocupat, 
traversă duneta şi-şi îndreptă privirea către mare. 
Secundul îl urmă. Amândoi se uitară ţintă în sus la arboradă 
în timp ce câteva păsări de mare, care se odihneau, îşi 
schimbară locul pe care stăteau cocoţate, cârâind. Apoi una 
din ele se lăsă în jos de pe verga zburătorului şi o văzură 


cum dispare în întuneric plecată la pescuitul de noapte. O 
alta o urmă la fel de tăcută. 

Malcolm şi Angelique nu se clintiră, pierduţi în reveria lor. 
Clepsidra de pe comandă, care marca jumătăţile de oră se 
goli. Imediat omul de cart o răsturnă şi bătu clopotul de 
şase ori, era ora 11 noaptea. Sunetul acestuia fu reluat ca 
un ecou pe celelalte nave aflate în golf. Cei doi ieşiră din 
reverie. 

— E timpul să coborâm sub punte, Angel, da? 

— Foarte curând, iubitul meu. Chen a spus că ne va 
anunţa de îndată ce cabina e gata - ea se gândise la acest 
moment tot timpul din clipa când el îi spusese: „Vrei să te 
măriţi cu mine azi...”, zâmbi acum şi îl sărută pe bărbie, 
pregătită şi cu sufletul împăcat. Dragul meu soţ, o să avem 
o viaţă aşa de minunată, îţi promit. Iar tu n-o să mai suferi, 
o să te faci bine şi o să fii ca înainte. Îmi promiţi? 

— De mii de ori..., draga mea! 

Alte păsări de mare se lăsară în jos din arboradă. Chen 
apăru lângă ei şi le spuse că totul era pregătit, aşa după 
cum poruncise tai-panul. Malcolm îi spuse în cantoneză: 

— "Ţine minte, să n-o scoli pe tai-tai când mă scoli pe mine. 

Tai-tai însemna Cea care este mai presus decât Cele care 
sunt mai presus, Prima Soţie, care reprezenta instanţa 
ultimă şi supremă în orice gospodărie chinezească, aşa 
după cum soţul era instanţa supremă în afara ei. 

— Somn uşor, stăpâne, zece mii de fii, stăpână. 

— Tai-tai, spuse Malcolm corectându-l. 

— Zece mii de fii, tai-tai. 

— Despre ce e vorba? întrebă ea zâmbind. 

— "Ţi-a urat o căsătorie fericită. 

— Doh jeh, Chen, spuse ea - îţi mulţumesc. 

Chen aşteptă până când ei urară noapte bună ofiţerilor, şi 
coborâră în cabină, Malcolm folosind numai un baston şi 
sprijinindu-se de ea. Ayeeyah, gândi el, mergând înaintea 
lor către pasarelă, toţi zeii, mici sau mari, protejaţi-mi 
stăpânul şi daţi-i o noapte care să merite toate suferinţele, 


trecute şi viitoare, dar mai întâi ţineţi seama de mine şi de 
problemele mele şi cum să-i conving pe ilustrul Chen şi pe 
tai-tai Tess că nu am avut nimic de-a face cu această 
căsătorie. De pe dunetă, Strongbow se uită la Chen cum 
coboară sub punte. 

— Au toţi unde să doarmă? 

— Am pus hamace în camera de pânze din tribord. O să se 
simtă ca acasă în afară de cazul că dă vreo furtună peste 
noi. 

— Bun. Acum vrei să-ţi bei ceaiul, dom'le? 

— Da. Mulţumesc, mă întorc repede. 

În acea noapte, secundul avea cartul de la miezul nopţii la 
4 dimineaţa. O porni alergând sprinten în jos pe pasarelă. 
La capătul de la pupa al coridorului se afla cabina 
principală. Uşa era închisă. Auzi cum zăvorul lunecă în 
lăcaşul lui. Zâmbind, porni să îngâne un cântec de nuntă, se 
îndreptă către bucătărie. 

Malcolm se sprijinea de uşă, nerăbdarea devenise o 
durere fizică, dar era hotărât să meargă fără ajutorul 
nimănui până la patul lui de nuntă. 

Ea se oprise lângă pat şi-şi întorsese privirea către el. În 
cabina principală era ordine desăvârşită. Şi cald. Masa cea 
mare şi scaunele erau prinse bine de podea. Tot aşa şi patul 
încăpător, mai mult decât suficient pentru doi oameni - altă 
lege impusă de tai-pan. Cuşeta era înaltă, cu tăblia de la 
cap prinsă de mijlocul oglinzii de la pupa, şi avea apărători 
de canava, prinse cu parâme, pentru cazul când nava lua 
benzi mai mari, atunci când făcea volta în vânt, sau schimba 
de drum cu toate pânzele sus. Cufărul de haine era aşezat 
la tribord. Prinsă de una din grinzile plafonului, o lampă de 
ulei pe balansiere arunca umbre plăcute în cabină. Amândoi 
ezitau, nesiguri. 

— Angel? 

— Da, cheri? 

— Te iubesc. 

— Şi eu te iubesc, Malcolm. Sunt aşa de fericită. 


Dar niciunul nu îndrăznea să facă nici o mişcare. Şalul îi 
lunecase uşor, dând la iveală umerii şi rochia cu talie înaltă, 
de un verde-pal. Cutele mătăsii se adunau sub sânii ei, care 
se înălţau şi coborau dirijând ritmul bătăilor inimii lui. 
Rochia era după ultima modă, model luat din cel mai recent 
număr din Liillustration pe care i-l trimisese Colette, model 
încă neagreat de toată lumea şi cam îndrăzneţ prin 
simplitatea lui. Când apăruse îmbrăcată astfel la masa de 
seară, la care Strongbow le era oaspete, amândoi bărbaţii, 
fără voia lor, rămăseseră încremeniţi. Ochii ei erau acum 
oglinda dorinţei din ochii lui, şi în acea clipă, nemaifiind în 
stare să aştepte şi să-i suporte patima care parcă o 
învăluise şi o copleşea, ea se repezi în braţele lui. Şalul căzu 
la podea. Uşor ameţită, ea murmură: 

— Vino, cheri! 

Şi îl apucă de mână, făcându-l să se sprijine de ea. Spuse 
în gând o rugăciune, cerând ajutor cerului, alungă şi 
trecutul şi viitorul, lăsându-se pradă doar clipei de faţă, şi îl 
conduse la pat, hotărâtă să fie exact aşa cum îşi dorea el şi 
cum se aştepta el să fie. Din momentul acelei neaşteptate 
ceremonii din ziua aceea, tot timpul nu făcuse altceva decât 
să se pregătească pentru această clipă, trăindu-şi rolul, 
căutându-şi propriile idei şi ceea ce-i şoptise Colette despre 
felul cum unele din marile doamne de la Curte se 
comportau în prima lor noapte de dragoste: „E important, 
Angelique, să fii tu cea care îndrumă, care stăpâneşte 
armăsarul ca un bun călăreț, cu mână sigură şi frâu 
hotărât, cu fermitate, dar şi cu blândeţe, pentru a controla 
violenţa actului iniţial de care este tentat şi cel mai docil 
dintre soţi, ca să nu suferi prea mult. Fii pregătită...” 

Îl simţea îmboldit de nerăbdare, mâinile-i rătăceau febrile 
pe tot corpul, buzele tot mai insistente. 

— Lasă-mă să te ajut, spuse ea cu voce gâtuită, dornică şi 
ea de dragoste. 

Îi scoase haina, apoi cămaşa şi se cutremură când văzu cât 
de întinsă era cicatricea care-i brăzda mijlocul. 


— Mon Dieu! Uitasem cât de rău ai fost rănit. 

Pornirea lui plină de pasiune se mai domoli. Dar nu şi 
zvâcnetul inimii. Se simţi îmboldit să se acopere, să-şi tragă 
cămaşa pe el, să se învelească în cearşaf, dar se forţă să se 
stăpânească. Cicatricea exista, făcea parte acum din viaţa 
lui şi n-avea ce-i face. 

— lartă-mă! 

— N-ai de ce-ţi cere iertare, mon amour, şi ochii i se 
umplură de lacrimi care-i cădeau pe obraji, şi se lipi mai 
strâns de el. Mie îmi pare rău, pentru tine şi pentru 
nenorocirea groaznică ce s-a petrecut atunci..., îmi pare 
aşa de râu. 

— Să nu-ţi pară, draga mea. E soarta, joss. Curând tot ce a 
fost atunci va deveni un vis urât, absolut totul, pentru 
amândoi, îţi promit. 

— Da, dragul meu, iartă-mă, m-am purtat prosteşte, spuse 
ea. 

Rămase lipită de el, apoi, după o clipă, când îi mai trecu 
acest moment de îngrijorare, se înfurie pe ea însăşi pentru 
slăbiciunea ei, îşi şterse lacrimile cu mâna, o dată cu ele şi 
tristeţea, îl sărută repede, ca şi cum nimic nu s-ar fi 
întâmplat. 

— Îmi pare rău, dragul meu, m-am purtat aşa de 
prosteşte! Stai o clipă! 

EI o ascultă. Privindu-l pe sub pleoapele lăsate peste ochii 
strălucitori, ea îşi desfăcu încet cordonul de mătase, apoi îşi 
descheie nasturii de la spate şi lăsă rochia să-i lunece în jos, 
aşa cum se gândise ea dinainte să facă. Mai avea pe ea 
numai un foarte decoltat combinezon şi nişte pantalonaşi cu 
danteluţe. El întinse mâna s-o prindă, dar ea chicoti, se 
depărtă şi se duse la cufărul în care îşi ţinea oglinda, 
pomezile şi parfumurile, şi, fără să se grăbească, îşi puse 
parfum după urechi, apoi pe fiecare sân, ca să-l aţâţe mai 
tare, să trezească patima în el. Dar el nu se ruşină ca un 
englez ce era, se lăsă fermecat şi cu totul subjugat de ea, 
fiindcă fata îi explicase de multe ori: „Noi, francezii, suntem 


altfel decât voi, englezii, dragul meu. Nu ne ascundem să 
facem dragoste. Suntem şi noi sfioşi, dar nu exagerat de 
sfioşi. Facem dragoste cu firescul cu care savurăm o 
mâncare bună, o mâncare care să-ţi trezească toate 
simţurile. Nu aşa cum li se spune bietelor noastre surori 
englezoaice şi fraţilor englezi că dragostea trebuie făcută 
repede, pe întuneric, că actul dragostei e ceva murdar şi 
dorinţele trupului de ruşine. Vei vedea, când ne 
căsătorim...” Şi iată că acum erau căsătoriţi. Era soţia lui, 
făcea pe cocheta pentru plăcerea lui, iar el trăia din plin 
bucuria şi tremura de nerăbdare, excitat la culme. 
Mulţumesc lui Dumnezeu, gândi el, pentru moment luându- 
i-se o piatră de pe inimă, căci săptămâni întregi fusese plin 
de îngrijorare, retrăind scena de neputinţă când îl vizitase 
fata aceea din Yoshiwara. 

— Ang6l, spuse el cu voce sugrumată. 


Timid ea îşi scoase pantalonii şi combinezonul şi se duse la 
lampă, o făcu mai mică, lăsând exact atâta lumină de câtă 
era nevoie ca s-o vadă mai frumoasă decât şi-o închipuise el 
- goală era un vis, dar un vis care te tortura ademenindu-te. 
Fără grabă, ea se urcă în pat şi se întinse lângă el. Cuvinte 
fierbinţi de dragoste, mâinile căutându-se febril, 
cercetându-şi flămânde trupurile, răsuflarea întretăiată, el 
se trase fulgerat de durere mai aproape, buzele fierbinţi, 
sărutări pătimaşe. Gesturile ei timide, dar bine stăpânite, 
întreaga ei putere de gândire concentrată asupra tuturor 
reacţiilor ca să-i creeze imaginea desăvârşită a primei nopţi 
de dragoste neprihănite şi fericite, care să-i rămână pe 
vecie în memorie, dorind cu disperare să-i împlinească 
dorinţele şi înspăimântată în acelaşi timp. 

— Ah, Malcolm, ah, Malcolm! 

Îi şoptea cuvinte de dragoste, îl săruta pătimaş, rugându- 
se ca vorbele lui Babcott să se împlinească: „Nu te 
îngrijora, o vreme nu va putea să călărească fără să simtă 
dureri sau să danseze o polcă perfect, dar asta nu contează, 
poate să mâne o trăsură cu patru cai, să conducă o navă ca 
orice căpitan, să conducă Nobila Casă, să facă mulţi copii şi 
să fie cel mai bun bărbat din lume...” 

Acum îl dorea şi ea cu toată patima. Nu se lăsă în voia ei, 
îşi aminti cum pusese totul la cale, clipă de clipă, fără să ştie 
el, îl ajută să găsească drumul, scoase un țipăt scurt, nu se 
fandosi mai mult, îl primi în ea şi-l strânse bine, răspunse 
cum se cuvine eforturilor lui, până ce, prea curând, el dădu 
un țipăt şi tot trupul ei se cutremură de contracţiile 
descătuşării lui în vreme ce continua s-o strige, s-o strige 
mereu, ca să se prăvălească sleit şi gâfâind peste ea în cele 
din urmă, şi trupul lui nu i se mai părea greu, n-o strivea. 
Ce ciudat să-i suport greutatea cu atâta uşurinţă, totul a 
fost atât de bine, gândi ea, în timp ce-i şoptea cuvinte dulci 
şi tandre, încercând să-i aline gemetele efortului, mulţumită 
că primele lor momente de dragoste fuseseră o plăcută 
împlinire. 


El zăcea doar pe jumătate conştient, pierdut într-o lume 
necunoscută, nici trupul nu şi-l mai simţea, parcă fusese 
pustiit, dăinuind în el doar amintirea dragostei pentru 
această fiinţă nemaipomenită care, goală, depăşea tot ceea 
ce-şi închipuise el. Mireasma ei, gustul ei, fiinţa ei întreagă. 
Fiecare părticică din el era împlinită. 'lotul desăvârşit. Plin 
de beatitudine. Acum e a mea, bărbat întreg, ea femeie 
întreagă. O, Doamne, n-am făcut-o să sufere prea mult. 

— "Te simţi bine, Angel? întrebă el răguşit, inima bătându-i 
acum mai domol, dar abia în stare să vorbească. Nu te-am 
făcut să suferi, nu? 

— O, nu, dragul meu... Te iubesc aşa de mult. 

— Şi eu, Angel. Nu pot să-ţi spun cât de mult. 

O sărută, se săltă în coate, ca să se lase într-o parte. 

— Nu, nu te mişca, nu încă, te rog. Îmi place să stai aşa... 
Ce s-a întâmplat, dragul meu? spuse ea cu teamă, şi-l 
strânse în braţe. 

— Nimic, absolut nimic, murmură el, înfruntând 
bărbăteşte junghiul din şale, cuțitul care i se înfipse ca un 
cuţit în ceafă. 

Cu mare prudenţă, mai încercă o dată să se mişte, reuşi, 
nu-i mai scăpă nici un geamăt. 

— Nu te mişca, Malcolm, spuse ea blând, stai liniştit, 
odihneşte-te, mon amour, îmi place când stai aşa... te rog. 

Plin de recunoştinţă, el se supuse, îi spuse în şoaptă ce 
mult o iubea, simțindu-se atât de bine, atât de stăpân pe 
sine, atât de liniştit, dornic să lunece în somn, să doarmă 
adânc de tot. Clopotul navei bătu o dată, era trecut cu 
jumătate de oră de miezul nopţii, dar el nu se mişcă, nici ea 
nu se clinti, liniştită, împăcată, eforturile ei răsplătite, 
viitorul asigurat. Îi făcea plăcere liniştea din cabină, lemnul 
navei care trosnea câte o dată, valurile care clipoceau 
lovindu-se de cocă, senzaţia de împlinire. 

Fără a-l trezi, se strecură binişor de sub el, se duse la baie 
şi se spălă. Oftă, îşi ceru iertare în faţa cerului. O mică 
tăietură cu briceagul şi gata, îi spusese Andre. „E foarte 


greu, aproape imposibil ca un bărbat să ştie dacă o fată e 
virgină, sau nu în noaptea nunţii, dacă nu are nici un motiv 
s-o bănuiască, e destul să arăţi puţină sfială, să ţipi puţin la 
momentul potrivit, puţin sânge cum se cuvine ca dovadă de 
necontestat şi dimineaţa totul va fi senin aşa cum trebuie să 
fie”. Groaznic de cinic este Andre, gândi ea. Să mă ferească 
Dumnezeu de el şi să-mi ierte Dumnezeu toate păcatele. 
Sunt fericită că m-am măritat, că plec acum la Hong Kong, 
să nu mă mai gândesc la el niciodată, numai la Malcolm al 
meu... Aproape că dansă când se apropie de cuşetă. Se 
strecură încet în pat, îi luă mâna, închise ochii şi prin minte 
îi trecură minunate viziuni ale viitorului. Îl iubesc atât de 
mult. 

Brusc se trezi crezând că trăia un alt cutremur. Cabina era 
întunecată, abia luminată de flăcăruia lămpii ce se legăna în 
suspensia ei cardanică. Apoi îşi aminti că făcuse lampa 
mică, înainte să se culce şi-şi dădu seama că o trezise 
zgomotul clopotului navei şi nu dangătele de alarmă ale 
catedralei anunțând cutremurul pe care crezuse că-l aude 
în visul ei, iar cutremurul nu era decât legănarea navei. 
Apoi îl văzu pe Malcolm acolo, alături de ea, simţi o căldură 
plină de dragoste, cum nu mai simţise niciodată până 
atunci, acum ştia bine că erau căsătoriţi, nu mai era doar 
un Vis. 

Patru bătăi de clopot? Ora 2 dimineaţa? Ora 6? Nu, ce 
proastă sunt, nu se poate. Dacă ar fi 6 s-ar vedea lumină 
prin hublou, de afară. Şi Malcolm spunea că trebuia să mai 
meargă o dată la țărm, înainte de a ridica ancora şi a porni 
către o lume civilizată, să înfruntăm mama Dragon în 
propria ei vizuină... nu, să mă înfăţişez unei soacre pe care 
o voi fermeca şi o voi linguşi, care va ajunge să mă iubească 
foarte curând şi va fi o bunică perfectă, care-şi va adora 
nepoții. 

Îl privi îndelung, în semiîntuneric. Dormea pe o parte, cu 
capul cuibărit pe braţul drept, faţa senină, fără nici o umbră 
de grijă. Respira încet, îi simţea trupul cald, mirosul plăcut 


de bărbat. Acesta e soţul meu şi îl iubesc şi sunt numai a lui 
şi numai a lui, iar celălalt nu a existat niciodată. Ce 
norocoasă sunt! întinse mâna şi-l atinse. El se mişcă în 
somn. Şi întinse şi el mâna spre ea. Încă pe jumătate 
adormit îi spuse: 

— Bună, Angel! 

— Je t'aime. 

— Je t'iaime aussi. 

Mâna lui îi căută trupul. Ea se lipi pătimaş de el. Luat prin 
surprindere, el se înfioră, se întoarse spre ea, i se tăie 
răsuflarea când un nou junghi i se înfipse în ochi, durerea îl 
lăsă la fel de brusc pe cât apăruse, răsuflă uşurat. 

— Je t'aime, cheri, spuse ea şi se plecă să-l sărute, iar 
printre sărutări îi şopti: Nu, nu te mişca, rămâi aşa, stai 
liniştit, şi adăugă, cu un râs abia perceptibil, şi cu vocea 
sugrumată de dorinţă. Stai culcat, fără să te mişti, mon 
amour. 

În câteva clipe patima puse stăpânire pe el, se învârtoşă, 
inima-i porni nebuneşte, uită de toate, amândoi copleşiţi de 
senzualitate, se mişcau alene, apoi mai iute, şi iar domol, 
pătrunzând tot mai adânc, vocea ei sugrumată îl implora, el 
se dezlănţui tot mai mult, cu tot mai multă putere, toate 
fibrele fiinţei lui, toţi muşchii trăiau clipa, totul se concentră 
în acea patimă nestăvilită, să se pătrundă tot mai mult, să 
se depărteze pentru a se pătrunde iar, se agăţă de ea, o 
strânse până ce ea simţi că trupu-i explodează, pluteşte, 
totul dispare, ea se prăbuşi peste el, spasmele şi gemetele 
ei stârnindu-l s-o pătrundă şi mai adânc, la capătul 
puterilor, cu o ultimă zvâcnire. Şi abia atunci, ţipă şi el de 
plăcere, trupul i se pulveriză într-un neant fără gravitație, 
în care trupul îi plutea în voie, se dezlănţui deplin, până la 
ultimul spasm, după care urmă binevenita neclintire. Numai 
răsuflarea agitată, sudoarea şi bătăile inimii i se amestecau 
într-un singur tot. 

După o vreme, el reveni la realitate. Abia simţea trupul ei 
rezemat de pieptul lui. Stătea întins, trăind o minune, 


vibrând din tot trupul, ameţit de emoţii. O ţinea protector 
cu un braţ, stând lângă el, cea mai ispititoare soţie din câte 
au existat vreodată. Respirația ei liniştită, înceată şi 
profundă, îi răcorea obrajii. Îşi simţea mintea limpede, 
vedea viitorul cu claritate, fără cea mai mică urmă de 
îndoială cu privire la sine. Absolut convins că avusese 
dreptate să se însoare cu ea, convins că acum va putea 
pune capăt conflictului cu maică-sa şi că împreună vor reuşi 
să-i distrugă pe cei din familia Brock, aşa după cum îl va 
şterge pe Norbert de pe faţa pământului, cum va pune 
capăt vânzărilor de opiu şi de tunuri, şi-l va convinge pe 
Jamie să rămână în slujba lor, convins că el va conduce 
treburile familiei Struan aşa cum se cuvenea să fie conduse, 
aşa cum voise tai-pan-ul să fie conduse. Şi o dată cu 
trecerea timpului, el îşi va fi făcut datoria şi Nobila Casă va 
fi din nou prima din Asia, ca să poată să transmită această 
moştenire următorului tai-pan, primului său fiu pe care îl 
vor boteza Dirk, primul dintre numeroşii săi fii şi fiice. Nu 
ştia de câtă vreme zăcea astfel furat de gânduri, dar era 
încrezător, copleşit de bucurie şi extaz, o ţinea în braţe, plin 
de dragoste, îi sorbea răsuflarea, mai fericit decât fusese 
vreodată în viaţa lui, decât va mai putea fi vreodată, buzele 
lui mărturisindu-i cât de mult o iubea. Se lăsă încet furat de 
somn, cufundându-se în căldura aceea minunată care-l 
cuprinse, departe, departe de amintirea acelui ultim 
moment copleşitor de plăcut, chinuitor, ultima zvâcnire de 
nemurire care păruse să-l sfârtece în bucăţi. 

Miercuri, 12 decembrie. 

În lumina cenuşie a zorilor, Jamie McFay urca grăbit 
drumul dinspre debarcaderul Mahalalei Beţivilor şi dădu 
colţul. Îi văzu imediat pe Norbert şi pe Gornt aşteptând în 
Ţara Nimănui, acolo unde trebuiau să aştepte. Observă, 
indiferent, valijoara din mâna lui Gornt care conţinea 
probabil pistoalele pentru duel, aşa cum căzuseră de acord. 
În afară de ei trei şi de milioane de muşte, locul acoperit de 
bălării şi grămezi de gunoaie era pustiu. El nu văzuse pe 


drum decât beţivi chirciţi, care sforăiau prin colţuri de 
barăci, tolăniţi pe bănci, sau chiar pe jos. Nici nu se uitase 
la ei. 

— Cer iertare, spuse Jamie cu respiraţia tăiată. Ca şi ei, 
purta vestă şi o pălărie să-l apere de aerul dimineţii, rece, 
apăsător şi umed. Iertare că am întârziat, am... 

— Unde este tai-pan-ul Afurisitei Case? întrebă Norbert 
brutal, împingându-şi bărbia înainte. 1 s-a făcut frică? 

— Du-te-n măta, mârâi Jamie cu faţa la fel de întunecată ca 
şi cerul înnorat. Malcolm a murit. Tai-pan-ul e mort - îl văzu 
cum se uită la el cu gura căscată, dar nici lui nu-i venea să 
creadă. Vin chiar acum de pe navă. M-am dus să-l aduc aici 
înainte de ivirea zorilor, şi-a petrecut noaptea la bordul 
cliperului Prancing Cloud... Era... 

Nu mai avu putere să rostească nici un cuvânt. Lacrimile îi 
umplură ochii şi din nou trăi drumul câtre navă, unde-l văzu 
pe Strongbow pe pasarela de acostare, urlând la el cu mult 
înainte de a ajunge aproape că tânărul Malcolm era mort şi 
el trimisese cuterul după doctor, dar nu mai avea oricum 
nici un rost, fiindcă, pentru numele lui Cristos, tânărul era 
mort ca toţi morţii. El alergase în sus pe scări, o văzuse pe 
Angeligue chircită într-un colţ al dunetei, înfăşurată într-o 
pătură, cu secundul alături, dar el trecu pe lângă ei în 
goană, rugându-se ca vestea să nu fie adevărată, refuza 
coşmarul ăsta şi apoi coborâse sub punte. Cabina principală 
era inundată de lumină. Malcolm zăcea pe spate, în cuşetă, 
cu ochii închişi, cu o linişte desăvârşită pe chip, scăpase de 
griji, cu un cearşaftras până la bărbie. Pe Jamie îl înfioră 
împăcarea deplină de pe chipul prietenului său, liniştit cum 
nu-l mai văzuse niciodată. 

— Chen... Chen..., repeta în neştire Strongbow, servitorul 
lui, Chen, Jamie, s-a dus acum zece, cincisprezece minute 
să-l trezească, el e cel care l-a găsit. Zăvorul de la uşa 
cabinei se poate deschide şi pe dinafară, ca la majoritatea 
cabinelor pe nave, el a deschis-o. A crezut că dorm. Ea 
dormea, într-adevăr, dar Malcolm dormea somn de veci, şi 


Chen l-a scuturat, şi-a dat seama ce s-a întâmplat şi 
aproape că a murit şi el şi a ieşit din cabină fugind şi m-a 
chemat pe mine acolo, dar până să ajung eu, ea se trezise. 
Se trezise şi ţipa, biata de ea, disperată, ţipa atât de tare de 
să-ţi spargă timpanele, aşa că am scos-o afară, i-am spus 
secundului să aibă grijă de ea şi m-am dus înapoi, dar nu 
era nici o greşeală, bietul flăcău zăcea exact aşa cum îl vezi, 
eu doar i-am închis ochii, dar uită-te... uită-te şi tu... 

Tremurând, Strongbow trase cearşaful de pe Malcolm. 
Malcolm era gol. Partea de jos a trupului lui zăcea într-o 
baltă de sânge. Sângele era acum uscat, închegat, salteaua 
era toată udă. 

— Tre..., probabil că a avut o hemoragie, numai Dumnezeu 
poate şti din ce cauză, dar presupun... 

— Isuse Cristoase, îngăimă Jamie. 

Se duse clătinându-se la un scaun, se lăsă să cadă pe el, 
înjurând de mama focului, împietrit. Ce se întâmplase cu 
Malcolm? 

— Eu ce dracu' fac acum? se întrebă el neputincios. 

Parcă vocea lui Dumnezeu se izbi de pereţii cabinei, 
dându-i răspunsul: 

— Punem corpul în gheaţă şi îl ducem acasă! 

Înfricoşat, sări în picioare. Strongbow se holbă la el 
nedumerit şi, dintr-o dată, Jamie pricepu că cel care-i 
răspunsese fusese căpitanul, fiindcă el, fără să-şi dea 
seama, vorbise cu voce tare: 

— Fir-ar să fie, altceva n-ai găsit de spus, pentru numele 
lui Cristos? răcni el. 

— lartă-mă, Jamie; n-am vrut să... N-am vrut să fiu... - 
Strongbow îşi şterse fruntea de sudoare. Ce-mi ordoni să 
fac? 

După un timp, care-i păru infinit de lung, simțind că-i 
plesnesc tâmplele, cu mintea istovită, el murmură: 

— Nu ştiu! 

— În mod normal l-am..., l-am înmormânta în mare, nu-l 
putem ţine... îl poţi înmormânta pe țărm... Ce-mi ordoni să 


fac? 

Mintea lui Jamie părea să se mişte foarte încet. Atunci o 
observă pe Ah Tok, aşezată pe vine, în apropierea patului, 
micuță de tot, o biată baborniţă. Ah Tok, se legăna şi-şi 
mişca gura, dar nu scotea nici un sunet. 

— Ah Tok, mergi sus, aici nu-i nimic de făcut, heya? 

Ea nu-i dădu nici o atenţie. Continua să se legene, înainte 
şi înapoi, mişcând buzele şi nu-i răspunse nimic. El mai 
încercă o dată, dar fără nici un rezultat. Lui Strongbow îi 
spuse: 

— Cel mai bine ar fi să aştepţi. Aşteaptă-l pe Babcott să 
vină, sau pe Hoag. 

Ajuns din nou sus, el îngenunche lângă Angelique, în 
întuneric, încă nu se iviseră zorii. Dar ea nu-i răspunse, 
oricât de blând îi vorbi, spunându-i cât de rău îi părea, cât 
de extrem de rău îi părea, încercând s-o aline. O clipă ea îşi 
ridică privirea către el, fără să-l recunoască, se uită la el cu 
nişte ochi mari şi albaştri, faţa de ceară, apoi se ghemui din 
nou în pături, uitându-se la punte fără să vadă nimic. 

— Merg la țărm, Angelique, la țărm. Mă înţelegi? Cel mai... 
Trebuie să-i spunem lui Sir William, înţelegi? - o văzu că dă 
din cap fără să înţeleagă şi o atinse cu mâna ca un tată, se 
îndreptă spre pasarelă şi-i spuse lui Strongbow: Coboară 
steagul în bernă, toţi marinarii să rămână la bord, ordinul 
de marş se contramandează. Mă întorc cât pot de curând. 
Mai bine, mai bine să nu se atingă nimic până la sosirea lui 
Babcott sau a lui Hoag. 

Coborând pe țărm i se făcuse groaznic de rău, iar acum îi 
privea pe Norbert şi pe Gornt care se aflau în faţa lui. Gornt 
era şocat. Ochii lui Norbert sclipiră şi, cu toată durerea lui, 
îl auzi spunând: 

— Malcolm a murit? Cum să moară, pentru numele lui 
Cristos? 

— Nu ştiu, spusese el cu voce strangulată. Am... am trimis 
după Babcott, dar se pare că a avut o hemoragie, trebuie 
să-l anunţ pe Sir William. 


Se întoarse să meargă la Legaţie, dar râsul batjocoritor al 
lui Norbert îl opri. 

— Vrei să spui că jigodia aia tânără a murit regulând? A 
murit făcându-şi mendrele? Vin să-l omor pe individ şi el o 
întinde prin Porţile de Jad regulându-se? Bătrânul Brock o 
să crape de râs când... 

Orbit de furie McFay se repezi la el, cu pumnul drept îl izbi 
în faţă, făcându-l să se clatine, încercă un upercut cu 
stânga, dar nu-l nimeri, se dezechilibră şi căzu în genunchi. 
Norbert se răsuci ca o pisică, sări în picioare, răcnind de 
furie, cu faţa congestionată, cu nasul pocit şi dădu să-l 
lovească pe Jamie în cap cu piciorul. Vârful cizmei se prinse 
în gulerul hainei lui Jamie şi asta atenuă întrucâtva lovitura, 
căci altfel i-ar fi frânt gâtul, în loc să-l trântească jos. 
Norbert îşi şterse faţa de sânge, se repezi spre Jamie şi 
încercă să-l lovească din nou cu sălbăticie. Dar, de data 
aceasta Jamie era pregătit, se feri într-o parte, sări în 
picioare, cu pumnii strânşi, dar braţul stâng nu-l mai 
asculta. 

O secundă, luară poziţie de atac, ura făcându-i să uite 
durerea. Gornt încercă să-i oprească, dar în aceeaşi clipă 
amândoi se repeziră unul la altul, ca apucaţi, măturându-l 
din calea lor ca pe o frunză, cu pumnii, picioarele, să-şi 
scoată ochii, caft de stradă, ţintind cu genunchii în vintre, 
zgâriindu-se cu unghiile, rupându-şi hainele, părul, toate, 
prin orice mijloc să se sfâşie unul pe celălalt, duşmănia de 
ani de zile explodând cu o ferocitate fără pereche. Erau de 
aceeaşi înălţime, dar Jamie avea cu cincisprezece kilograme 
mai puţin, iar Norbert era mai zdravăn şi mai parşiv. În 
mână îi apăru un cuţit. Şi Jamie şi Gornt strigară în acelaşi 
timp. Norbert se repezi să lovească, nu-şi nimeri ţinta, 
încercă iar, şi de data aceasta nimeri, sângele ţâşni. Jamie 
se trase înapoi, pierzând sânge, chinuit de durerea din 
umărul rănit. Cu un strigăt victorios Norbert se repezi 
înainte nu ca să-şi ucidă, ci ca să-şi schilodească adversarul, 
dar, în aceeaşi clipă pumnul lui Jamie se abătu la rădăcina 


nasului lui, făcându-i-l zob de data aceasta. Norbert se 
prăbuşi la pământ, năucit, şi rămase în patru labe, orbit de 
durere, înfrânt. 

Jamie rămase în picioare, deasupra lui, gâfâind. Gornt se 
aştepta să-l lichideze cu o lovitură la vintre şi una în cap, ca 
apoi să-i zdrobească faţa cu călcâiul cizmei. Aşa ar fi făcut 
el, fiindcă nu era demn ca un gentleman să scoată cuțitul 
sau să-şi bată joc de moartea altuia, chiar dacă acela îi e 
duşman, gândi el satisfăcut de victoria lui McFay. 

Dar moartea lui Malcolm îi încurcase planurile. Era 
singurul scenariu la care nu se aşteptase, cel puţin nu 
tocmai în ziua aceea. Acum planul lui trebuia revizuit şi asta 
cât mai repede. Dar, pentru numele lui Dumnezeu, cum? 
Putea oare folosi chiar această încăierare, se întrebă el, 
examinând toate variantele posibile în timp ce aştepta să 
vadă ce va face Jamie mai departe. Acum că era învingător, 
lui Jamie i se risipise furia. Sufla din greu. Gustul de fiere şi 
de sânge îi umplea gura. Scuipă. De ani de zile dorise să-l 
umilească pe Norbert şi acum o făcuse o dată pentru 
totdeauna şi văzuse câte parale face, şi îl răzbunase pe 
Malcolm, care fusese provocat în mod deliberat. 

— Norbert, fiu de căţea, mârâi el, uimit cât de hârâit îi 
suna vocea şi de cât de îngrozitor se simţea. Numai o vorbă 
să spui împotriva tai-pan-ului meu, pe Dumnezeu, sau 
numai să râzi de el din nou, că te fac bucățele. 

Cu mare greutate trecu împleticindu-se pe lângă Gornt, 
abia văzându-l, cu gând să meargă la debarcader. La vreo 
zece sau cincisprezece metri distanţă, se împiedică într-o 
urmă de roată, căzu înjurând şi rămase jos în patru labe, 
fără să-i mai ia în seamă pe ceilalţi, epuizat. Norbert începu 
să-şi revină, scuipă sânge, avea nasul zdrobit, o masă 
dureroasă, îi era greață de furie că fusese înfrânt. Şi 
înmărmurit. Bătrânul Brock nu te va ierta, ţipa ceva în 
mintea lui, îţi vei pierde gratificaţia şi leafa pe care ţi le-a 
promis, o să ajungi bătaia de joc a Asiei, bătut şi făcut 
chiseliţă, însemnat pe viaţă de Jamie, un fiu de căţea, care 


nu e nici pe departe de talia ta, un bastard de-al 
Struanilor... 

Simţi cum îl ajută cineva să se ridice. Şovăielnic, încercă 
să-şi deschidă ochii. Nu-i ajungea aerul, era năucit, cu faţa 
şi capul în flăcări, cu ochii umflaţi şi aproape închişi. Îl văzu 
pe McFay încercând cu greu să se ridice în picioare, la 
câţiva metri mai încolo, cu spatele întors spre el, pe Gornt 
în faţa lui, ţinând încă în mână pistolul de duel cu două ţevi. 
Pe jumătate înnebunit de durere, îl năpădiră gânduri 
criminale. Nu pot greşi ţinta de la distanţa asta, singurul 
martor e Gornt. La anchetă vom spune: „McFay s-a năpustit 
la armă, Sir William, da, e adevărat că ne-am bătut, e 
adevărat că a avut loc o încăierare, dar el a fost cel care a 
dat primul în mine, nu-i aşa? Edward, spune adevărul 
adevărat. Apoi a fost groaznic, Înălţimea Voastră, a fost 
groaznic, nu ştiu cum arma s-a slobozit, bietul Jamie...”. 
Norbert înşfăcă pistolul şi ţinti. 

— Jamie! strigă Gornt ca să-l prevină. 

McFay se întoarse. Uimit, căscă gura la arma aţintită 
asupra lui în timp ce Norbert îl privea batjocoritor şi apăsă 
pe trăgaci. Dar Gornt era pregătit şi, strigând încă o dată în 
semn de avertisment, devie împuşcătura în sus. Cu spatele 
către McFay, apucă pistolul cu ambele mâini, cu o putere 
surprinzătoare, simulând o luptă înverşunat cu Norbert 
pentru a intra în posesia armei, se uită fix în ochii lui 
Norbert, care citi în ei, înspăimântat, condamnarea lui la 
moarte, apoi Gornt răsuci ţeava către pieptul lui şi apăsă al 
doilea trăgaci. Norbert muri pe loc. Prefăcându-se 
consternat, Gornt lăsă trupul să cadă jos. Totul nu durase 
decât câteva secunde. 

— Cristoase Atotputernice, îngăimă Jamie. 

Uluit se împletici şi căzu în genunchi alături de cadavru. 

— Dumnezeule, dom'le, nu ştiam ce să fac, o, Doamne 
Dumnezeule, dom'le, dom'le Greyforth..., el era să te 
împuşte pe la spate, şi eu n-am făcut decât... O, 
Dumnezeule, dom'le McFay... L-aţi văzut cu ochii 


dumneavoastră, nu-i aşa, eu am strigat să vă avertizez, 
dar... voia să vă împuşte pe la spate... Nu puteam face 
NIMIC. 

Era uşor să-l convingă pe McFay că fusese un accident, 
mai ales că acesta porni împleticindu-se, cu ochii înceţoşaţi 
după ajutoare. De îndată ce rămase singur, viu şi 
nevătămat, Gornt răsuflă uşurat. Era mulţumit de sine. Era 
încântat că, într-o fracțiune de secundă, intuise ce avea să 
facă Norbert şi că îşi mizase viaţa, pe această intuiţie. 
„Când mergi la risc, alegerea momentului şi acţiunea 
trebuie să fie perfecte”, suna una din predicile tatălui său 
vitreg pe când îl învăţa arta de a juca cărţi. „Uneori ţi se 
oferă o şansă, Eddie băiatule, un cadou din partea soartei. 
Soarta îţi oferă o ocazie unică, tu profiţi de ea şi tragi drept 
în ţintă. Câştigi potul cel mare, nu se poate să dai greş dacă 
aşa vrea soarta. Dar să nu te laşi ispitit de diavol, el te poate 
bate în cuie pe cruce, uneori dă şi el cărţile, ca şi Soarta, 
dar ele sunt diferite, vei vedea diferenţa de îndată ce şansa 
îţi iese în cale”. Gornt zâmbi parşiv. Când îl sfătuise să tragă 
drept în ţintă, fără ezitare, nu se gândise chiar la o crimă 
adevărată, deşi aşa se petrecuseră lucrurile în cazul de 
faţă. Darul pe care i-l făcuse Soarta se numea Norbert. 
Momentul perfect, crima perfectă, alibi perfect. Norbert 
trebuia trimis pe lumea cealaltă din mai multe motive. Unul 
era acela că Norbert ar fi putut, oarecum, să ferească 
familia Brock din calea dezastrului şi să îndrepte neşansa 
contra Struanilor. Un altul era faptul că bătrânul Brock îi 
dăduse poruncă lui Norbert să-l ucidă pe Struan prin orice 
mijloc putea, un altul - şi acesta era cel mai important - 
Norbert era un ticălos ordinar, lipsit de bună creştere, de 
rafinament, de simţul onoarei şi nu era nici pe departe un 
gentleman. 

Muştele începuseră deja să se rotească în jurul lor, 
deasupra cadavrului. Gornt se dădu mai la o parte şi-şi 
aprinse un trabuc. Cercetă atent [ara Nimănui, privi 
scrutător prin ceaţă. Nici un ochi străin, nici o mişcare. 


Lumina zorilor abia dacă trecea prin norii ce acopereau 
cerul. În timp ce aştepta, scoase gloanţele oarbe din celălalt 
pistol, cel al lui Malcolm, care fuseseră puse acolo la 
insistența lui Norbert. Zâmbi în sinea lui. El ar fi schimbat 
oricum pistoalele, dându-i lui Norbert pe cel cu gloanţe 
oarbe, dacă Norbert ar fi decis în ultima clipă să se dueleze, 
refuzând anularea lui, aşa cum se înţeleseseră. Ce canalie şi 
Norbert ăsta, gândi el. Bine că am scăpat de el. Dar îmi 
pare rău de Malcolm. Nu contează, acum voi pleca la Hong 
Kong şi voi încheia înţelegerea cu maică-sa mai sigur şi 
chiar mai bine. Norbert avea dreptate: ea este adevăratul 
tai-pan. O să-i ofer ei tot ce i-aş fi oferit lui Malcolm - 
mijloace şi dovezi autentice cu care să distrugă definitiv 
compania Brock şi Fiii, să-l strivească pe Morgan, diavolul 
ăsta cu chip de om. „Numai eu împart răzbunarea, spune 
Domnul”. Dar nu şi în cazul meu. Nu şi atunci când trebuie 
să mă răzbun eu, Edward Gornt, fiul lui Morgan. Vai, Iată, 
dacă ai şti ce minunată va fi răzbunarea asta, cât de 
îndreptăţit este paricidul! Şi o meriţi cu vârf şi îndesat 
pentru vorbele acelea ale tale: Mă însor cu târfa asta 
dacă...” Ce ironie! Tu, Morgan, ai complotat toată viaţa cum 
să-ţi ruinezi singura soră pe care o ai şi familia ei şi tatăl tău 
a făcut acelaşi lucru cu singura lui fiică, iar eu sunt singurul 
tău fiu, cel ce va aduce pe capul tău răzbunarea, cel care o 
va ajuta pe sora ta să te ruineze pe tine. E mai sigur să fac 
tranzacţia cu Tess decât cu Malcolm, e chiar mai bine s-o 
fac cu ea. Ea îmi va da pe mână compania Rothwell din 
Shanghai, va semna ca garant pentru împrumuturile de la 
Banca Victoria, de care voi avea eu nevoie şi îmi va obţine 
un loc în consiliul de administraţie. Nu, asta nu acum, căci, 
pe drept cuvânt, va considera acest lucru drept o 
ameninţare, postul va veni mai târziu, între timp, mă voi 
ocupa de următorul de pe listă, de Cooper-Tillman. 

Dar acum ce fac? Plec la Hong Kong cât mai repede. Ce 
ciudat că Norbert s-a dus, s-a dus şi Malcolm. Ciudat. A 
murit făcând dragoste? Minune! Să pleci astfel de pe lumea 


asta! Înlăturându-l pe Malcolm, Soarta mi-a oferit altă 
şansă: pe Angelique. E acum liberă şi bogată, bogată prin 
Nobila Casă. Şase luni timp berechet şi de doliu, şi ca să-mi 
pun treburile la punct. Până atunci Tess Struan va fi bună, 
bucuroasă să scape de ea. Şi măritată. Şi dacă e 
însărcinată? Problema asta la rândul ei. Şi aşa şi aşa, tot n- 
are importanţă. O să pun mâna pe Nobila Casă mai repede 
decât m-am gândit. Hohotele lui stăpânite se amestecară cu 
bâzâitul muştelor. 

— Doctorul Babcott aşteaptă afară, Sir William, spuse 
Tyrer. 

— Trimite-mi-l aici, pentru numele lui Dumnezeu! 'Neaţa 
George, ce naiba s-a întâmplat cu bietul om? Ce veste 
groaznică! Ce-i cu Angelique, ea ce face? Ai auzit de 
Norbert? Javra aia a încercat să-l împuşte pe Jamie pe la 
spate, acum vreo două ore! 

— Da, da, am auzit - Babcott era nebărbierit şi se vedea 
clar că e tulburat. Hoag a dus-o pe Angelique la Legația 
franceză. Ne-am întors împreună la țărm. Ea n-a vrut să se 
întoarcă în clădirea firmei Struan. 

— E de înţeles, nu-i fac nici o vină. Spune-mi, cum se 
simte? 

— E şocată, bineînţeles. I-am dat sedative. Îmi pare foarte 
rău pentru ea. A trecut prin prea multe necazuri de când e 
aici: crima de pe drumul Tokaido, apoi criminalul acela de 
ronin şi acum şi nenorocirea asta. Ce ghinion, cel mai mare 
ghinion. Greu lovită, greu. 

— Hm! O s-o... o s-o facă să-şi piardă minţile? 

— Sper că nu. Dar nu se ştie niciodată. E tânără şi în 
putere, dar... nu se ştie niciodată. Dumnezeule, sper să nu 
se întâmple una ca asta. 

Amândoi păreau foarte îngrijoraţi. 

— Păcat, mare păcat de amândoi! Nenorocită treabă. 

Sir William dădu din cap. 

— Trebuie să recunosc că am fost teribil de furios pe ei din 
cauza căsătoriei, dar, pe urmă, când am auzit azi dimineaţă 


nenorocirea, ce să zic, aş fi dat orice să nu se fi întâmplat ce 
s-a întâmplat! - se întunecă la faţă. Ai examinat cadavrul lui 
Norbert? 

— Nu. Hoag se va ocupa de el imediat ce rezolvă cu 
Angelique. M-am gândit că e mai bine să vin direct încoace, 
să vă dau raportul. 

— Foarte bine. Şi acum, ce s-a întâmplat cu Malcolm? 

În ciuda durerii sufleteşti, Babcott deveni brusc 
profesional: 

— Hemoragie. O arteră sau o venă a cedat, a pleznit în 
timpul nopţii, pe când dormea, fără să-i producă nici o 
durere sau spasme, căci altfel ar fi trezit-o pe ea. Şia 
sângerat încet până şi-a dat sufletul. O să fac o autopsie, e 
necesară pentru certificatul de deces. 

— În regulă, dacă aşa crezi. 

Sir William vru să nu se mai gândească la autopsie, 
considerând-o dezagreabilă, îl deranja chiar şi faptul că era 
nevoit să stea în apropierea doctorului, a oricărui doctor, 
căci hainele lor erau întotdeauna pătate, ici şi colo, cu 
sânge, răspândeau întotdeauna în jur un uşor iz de 
chimicale şi fenol, oricât s-ar fi spălat. 

— Bietul Struan. Groaznic. Deci a sângerat până a murit? 

— Da. Nu ştiu dacă are vreo importanţă, dar Malcolm..., n- 
am văzut în viaţa mea un om mai împăcat cu sine în faţa 
morţii, ca şi cum pentru el moartea ar fi fost binevenită. 

Sir William se jucă cu o călimară de pe birou. 

— George, s-ar fi putut..., momentul excitaţiei maxime..., 
când a terminat... vreau să zic..., asta i-a provocat moartea? 
Vreau să zic dacă o fi fost stârnit...? 

— Asta probabil s-a şi întâmplat. Nu ejacularea în sine, ci 
efortul de necontrolat pe care aceasta îl generează ar putea 
uşor rupe țesuturile slăbite, sau să provoace o perforaţie. 
Organele genitale erau într-o stare perfectă, dar cavitatea 
abdominală în general foarte şubredă. Eu i-am cârpit parte 
din intestinul gros şi i-am suturat câteva artere, avea nişte 


leziuni urâte şi nu se vindeca aşa cum aş fi dorit eu, ficatul 
lui... 

— Da, mă rog, nu am nevoie de detalii acum, spuse Sir 
William scârbit, simțind deja că-i este puţin greață. 
Dumnezeule! Ca să vezi, tocmai tânărul Struan! Pare 
imposibil! Şi acum şi Norbert! Dacă n-ar fi fost Gornt, ne- 
am fi trezit şi cu o crimă. lipul ăsta merită o medalie. A 
spus, apropo de asta, că Jamie a fost cel provocat şi că 
Norbert merita o bătaie soră cu moartea. Ştiai că Malcolm 
şi Norbert urmau să se întâlnească în Mahalaua Beţivanilor 
să se dueleze? 

— N-am ştiut până acum o clipă. Mi-a spus Phillip. Nebuni 
amândoi! Fir-ar să fie, parcă nu i-aţi avertizat! 

— Da. l-am avertizat. Proşti afurisiţi! Cu toate astea Gornt 
a jurat că amândoi fuseseră de acord să accepte scuzele 
celuilalt, dar a mai declarat el, Norbert i-a spus în 
dimineaţa asta că se răzgândise şi că era decis să-l omoare 
pe Struan. Ce javră afurisită - Sir William începu, tulburat, 
să mişte lucrurile de pe birou dintr-un loc în altul, fâţâind 
hârtiile şi micul portret în ramă de argint. Şi acum, ce 
facem? 

— În privinţa lui Norbert? 

— Nu, cu Malcolm. Ce facem mai întâi cu Malcolm? 

— Azi fac autopsia, în seara asta. Mi-am luat permisiunea 
de a întreprinde cele necesare pentru ca corpul să fie dus la 
Kanagawa, acolo va fi mai uşor de făcut autopsia. Hoago să 
mă ajute şi mâine dimineaţă veţi primi raportul. Vom semna 
certificatul de deces, totul o să fie aşa cum trebuie. 

— Vroiam să spun ce facem cu cadavrul? mârâi Sir William 
Morocănos. 

— Puteţi să-l înmormântați când doriţi. În perioada asta nu 
e nici o grabă, va rezista. 

— Oare avem timp să trimitem Prancing Cloud la Hong 
Kong să aflăm ce vrea ma..., ce vrea doamna Struan? S-ar 
putea să dorească să-l înmormânteze acolo şi... 


— Doamne Dumnezeule, nu mi-ar face plăcere să-i duc eu 
vestea asta. 

— Nici mie, spuse Sir William şi trase de guler să şi-l 
ridice. În birou ca de obicei era răcoare, focul slab şi 
nevolnic, plus curentul de la ferestrele care nu se închideau 
bine. Hoag e doctorul familiei, ar putea să meargă el. Dar, 
George, vreau să zic, el, adică corpul, va ţine o perioadă 
atât de lungă? Adică, cât să-i trimitem vorbă doamnei 
Struan, să vină nava înapoi, să-l ia şi să-l ducă, dacă aşa 
doreşte, hm? 

— Ar fi mai bine să decideţi dumneavoastră dacă să-l 
înmormântăm aici, sau să-l trimitem acolo imediat. O să-l 
ţinem la gheaţă, o să-i punem gheaţă în jurul sicriului, pe 
punte, sub o tendă, se va păstra foarte bine. 

Sir William dădu din cap scârbit de toate amănuntele 
astea. 

— Phillip, strigă el spre uşă. Spune-i lui Jamie să vină 
imediat încoace! George, eu cred că cel mai înţelept lucru, 
cu condiţia ca să se... â... corpul să se păstreze, ar fi să-l 
trimitem la Hong Kong. Ce părere ai? 

— Sunt de acord. 

— În regulă, îţi mulţumesc. Ţine-mă la curent cum se simte 
şi ce face Angelique şi nu uita de masa din seara asta. Ce 
părere ai de partida noastră de bridge? 

— Ar fi mai bine să le amânăm pe amândouă pe mâine. 

— În regulă, excelent, excelent. Îţi mulţumesc încă o dată. 
Fir-ar să fie, cum uitam. Ce facem cu Norbert? 

— Îi facem o înmormântare rapidă, va fi uitat repede şi nu- 
l va plânge nimeni. 

— Va trebui să fac o anchetă. Edward Gornt e american, 
cetăţean străin. Acum scrie o declaraţie pe care o s-o 
semneze. Pică tocmai bine că Adamson e plecat, altfel ar fi 
vrut să-şi bage şi el nasul în acest caz. El e om al legii, nu-i 
aşa? Şi în acelaşi timp şi însărcinat cu afaceri al Statelor 
Unite, da? 


— N-are nici o importanţă, nici într-un caz, nici în celălalt. 
Hoag şi cu mine putem depune mărturie ca medici - 
Babcott se ridică în picioare şi adăugă cu răceală: Cum 
rămâne cu chestia asta cu împuşcatul pe la spate. Nu eo 
reclamă prea bună pentru Yokohama. 

— Exact asta spun şi eu! faţa lui Sir William se schimonosi. 
Exact cum spun şi eu. N-aş vrea ca zvonul să transpire. 

— Vreţi să spuneţi că nu e cazul să audă şi japonezii? 

— Da. Vor trebui informaţi, aşa se cere. Nu e cazul să le 
spunem în mod oficial ce s-a petrecut cu exactitate în 
fiecare din cele două situaţii. Este clar că moartea lui 
Norbert e un accident. Dar în cazul lui Struan? 

— Să le spunem adevărul, mârâi Babcott supărat de 
moartea lui Struan, furios pe sine pentru faptul că 
intervenţia lui nu se dovedise suficient de trainică, şi pentru 
că, nu ca doctor, îşi dorise cu disperare s-o ia pe Angelique 
în braţe şi s-o ferească de toate astea. Adevărul este că 
această moarte prematură şi lipsită de sens a unui tânăr 
minunat s-a produs din pricina rănilor primite în timpul 
atacului banditesc, neprovocat de noi, de pe drumul 
Tokaido! 

Sir William adăugă cu amărăciune: 

— Provocat de nişte netrebnici criminali care încă nu au 
fost nici până acum judecaţi. Ai dreptate. 

Îl conduse pe Babcott la uşă, îi făcu semn cu mâna lui 
Tyrer să-l lase în pace şi apoi rămase în picioare, lângă 
fereastră, supărat de neputinţa lui în faţa acelei situaţii. 
Trebuie să pun iute şaua pe Bakufu sau, dacă nu, suntem 
pierduţi, iar toate speranţele noastre de a pătrunde pe 
piaţa Japoniei spulberate. Nu ne vor deschide graniţele din 
proprie iniţiativă, aşa că trebuie să-i ajutăm... Trebuie să-i 
facem să se poarte ca nişte oameni civilizaţi, cu respectul 
legilor, dar timpul, uite, trece, şi presimt eu aşa că o să 
năvălească asupra noastră într-o noapte, o să ne dea foc şi 
cu asta, basta. Sunt sigur, cum sunt sigur că azi e azi! Da, 
bineînţeles, vor fi pedepsiţi cum merită, cu mari pierderi de 


vieţi omeneşti. Dar atunci înseamnă că eu nu mi-am făcut 
cum trebuie datoria, toţi vom fi morţi şi gândul ăsta nu mă 
încântă deloc. Dacă Ketterer n-ar fi atât de tare de cap! 
Cum naiba să-l determin pe acest nemernic încăpățânat să 
facă aşa cum vreau eu? Oftă. Nu avea decât o soluţie. Mai 
întâi, ai face mai bine să te împaci cu el! La întâlnirea lor 
furtunoasă din seara precedentă îi reproşase disprețul 
grosolan faţă de cererea doamnei Struan, precum şi faţă de 
propriul lui sfat, când habar nu avusese care fusese motivul 
adevărat al consimţământului amiralului, motiv pe care-l 
aflase cu greutate din gura lui McFay ceva mai înainte. 
Întâlnirea se terminase cu răcnete: 

— Rău ai făcut că i-ai permis lui Marlowe să... 

— Am crezut că e cel mai bun lucru. Ascultaţi-mă şi pe 
mine puţin... 

— Cel mai bun lucru! Fir-ar să fie, acum aflu şi eu că 
dumneata socoţi prosteşte că cel mai bun lucru este să te 
amesteci în chestiuni de politică şi comerţ, încercând să 
închei o tranzacţie care nu poate fi pusă în aplicare cu 
pretendentul la tronul Struanilor şi prin asta să o 
îndepărtezi şi mai mult pe cea care conduce cu adevărat 
compania! spusese el furios. Nu-i adevărat? 

— lar dumneavoastră, Sir, interveniţi în chestiuni care 
constituie prerogativul exclusiv al parlamentului, acela de a 
declara război, iar unicul motiv pentru care greşiţi folosind 
asemenea limbaj, Sir, şi sunteţi atât de supărat, este acela 
că eu nu vreau să pornesc un război pe care nu-l putem 
câştiga, nu-l putem duce cu forţele pe care le avem acum, 
şi, după părerea mea, orice atac asupra capitalei va fi pe 
drept cuvânt, socotit un act de război de către băştinaşi şi 
nu un simplu incident. Noapte bună! 

— Ai fost de acord să participi... 

— Am fost de acord să fac câteva săbii să zăngăne, să trag 
câteva salve cu ghiulele oarbe ca să-i impresionez pe 
băştinaşi, dar nu am fost de acord să bombardez Yedo şi 


nici nu voi fi, ăsta e ultimul meu cuvânt, până nu îmi arătaţi 
în scris o aprobare semnată de amiralitate. Noapte bu... 

— Marina şi armata sunt supuse controlului şi dispoziţiilor 
organelor civile, pe Dumnezeu, iar eu sunt cel care exercită 
acest control aici! 

— Aşa e, reprezentaţi această amiralitate, dacă sunt şi eu 
de acord, mugi amiralul, cu gâtul şi faţa stacojii. Dar nu 
comandaţi dumneavoastră navele mele şi până în clipa în 
care primesc ordine contrare, aprobate de amiralitate, vă 
asigur că-mi voi conduce flota cum cred eu că-i mai bine. 
Noapte bună! 

Sir William se aşeză din nou la birou. Oftă şi luă un toc şi 
începu să scrie pe o foaie de hârtie cu antetul lui: „Dragă 
Domnule Amiral Ketterer. Multe din cele spuse de 
dumneata aseară sunt adevărate. Te rog să-mi scuzi modul 
impulsiv în care am folosit unele cuvinte în furia 
momentului. Poate vei fi atât de amabil să treci pe la mine 
în această după-amiază. Presupun că ai auzit de moartea 
tragică a tânărului Struan, care, după opinia doctorului 
Babcott, poate fi direct atribuită rănilor produse de atacul 
neprovocat de pe drumul Iokaido. Va trebui să mai adresez 
un protest foarte serios, către Bakufu, privind decesul 
acestui minunat gentleman englez şi aş fi foarte bucuros să 
ne sfătuim cum trebuie formulat acest protest. Cu toată 
sinceritatea, stimate Domn, rămân al Dumneavoastră prea 
plecat slujitor. 

— Ce nu fac eu pentru Anglia! bombăni el, iar apoi strigă: 
Phillip! semnă hârtia, puse puţină cenuşă să se usuce 
cerneala. 

— Da, Sir? 

— Copiază asta şi apoi trimite-o lui Ketterer cu un curier. 

— "Tocmai acum a sosit Jamie, Sir, şi mai aşteaptă şi o 
delegaţie care vrea să vă roage să declaraţi ziua de azi zi de 
doliu. 

— Respins! Trimite-mi-l pe Jamie. 

Jamie era plin de răni şi vânătăi, cu umărul bandajat. 


— Te simţi mai bine, Jamie? Bun. George Babcott mi-a 
făcut un raport; apoi îi spuse ce se hotărâse în legătură cu 
trupul neînsufleţit al lui Malcolm. Ce părere ai? 

— Ar trebui să-l trimitem acasă la Hong Kong, Sir. 

— Bun, aşa am zis şi eu. Vei însoţi ca..., îl vei însoţi? 

— Nu, Sir. Doamna Struan... Mă tem că ea nu mă mai 
priveşte cu ochi buni şi dacă m-aş mai duce şi eu acum, i-aş 
face şi mai grele acele clipe şi aşa destul de nenorocite. 
Biata doamnă. Rămâne între noi: eu sunt dat afară de la 
sfârşitul acestei luni. 

— Sfinte Dumnezeule, de ce? 

— Sir William era şocat. 

— Nu contează, acum nu mai contează. Angelique, 
doamna Struan, va pleca bineînţeles. Şi doctorul Hoag. 
Ştiaţi că doamna Struan s-a răzgândit şi că s-a hotărât să 
locuiască la noi în fostul ei apartament şi nu la Legația 
franceză? 

— Nu, mă rog, presupun că aşa-i mai bine. Cum se simte? 

— Hoag spunea că ea este bine, atât cât ne putem aştepta 
în situaţia asta să fie, nu ştiu ce naiba o fi însemnând asta. 
Prancing Cloud va pleca de îndată ce dumneavoastră şi el 
îmi daţi dezlegare. Cam când credeţi că se va întâmpla 
asta? 

— George a spus că va face autopsia azi şi va semna 
certificatul de deces pe care eu o să-l primesc mâine. 
Cliperul poate pleca mâine, singura problemă ar fi 
Angelique, nu ştim când va fi ea în stare să facă o călătorie 
ca asta, Sir William se uită la el cu mare atenţie. Care-i 
situaţia e€ei..., ce s-a petrecut acolo pe navă? 

— Nu ştiu, asta-i, habar n-am. N-am văzut-o de când... de 
când am fost la bord. N-a schimbat nici măcar un cuvânt cu 
mine, n-am auzit-o să vorbească cu noimă. Hoag mai este 
încă lângă ea - Jamie încercă să-şi stăpânească mâhnirea. 
Să sperăm că-şi vine în fire. 

— Mare ghinion. Da, nu e nici o îndoială în această 
privinţă. Şi acum, Norbert, va trebui, bineînţeles, să facem 


o anchetă. 

— Mda - Jamie îşi duse mâna la faţă să alunge o muscă 
sâcâitoare, atrasă de sângele uscat. Gornt mi-a salvat viaţa. 

— Da. Va primi elogiile cuvenite. Jamie, când pleci de la 
compania Struan ce ai de gând să faci? e întorci în ţară? 

— Asta-i casa mea, aici, sau oriunde în Asia, spuse Jamie cu 
simplitate. O să..., o să găsesc eu un mijloc să-mi deschid 
propria firmă. 

— Bun. Nu mi-ar face plăcere să te pierd, cerule, nu-mi 
pot închipui Nobila Casă aici fără tine. 

— Nici eu. 

Cu trecerea zilei, doliul care se lăsase pe Yokohama deveni 
mai profund. Şocul, neîncrederea, mânia, temerile că va 
porni război, spaima în general, amintirea celor petrecute 
pe drumul Iokaido toate se amestecau cu numeroase aluzii 
răutăcioase, şoptite la ureche, dar trebuia să ai grijă cui le 
spui, deoarece Angel avea apărători agresivi şi orice 
remarcă răutăcioasă sau râset nelalocul lui însemna lipsă 
de respect. Malcolm nu era la fel de norocos. El avea 
duşmani, mulţi erau bucuroşi să aibă ocazia să rânjească 
dispreţuitor şi fericiţi că o altă nenorocire căzuse pe capul 
descendenților lui Dirk Struan. Şi amândoi preoţii, în felul 
lor, se arătau împăcaţi, văzând în cele întâmplate pedeapsa 
lui Dumnezeu. 

— Andre, spuse Seratard la masa de la prânz la Legaţie, în 
prezenţa lui Vervene, al treilea comesean. A făcut 
testament? 

— Nu ştiu. 

— Vezi dacă poţi afla. Întreab-o pe ea, sau pe Jamie, 
probabil că el ştie mai bine - Andre Poncin dădu din cap 
posomorât foarte îngrijorat, moartea lui Struan îi stricase 
planul de a obţine repede de la ea alţi bani ca să-i plătească 
lui Raiko. Da, o să încerc. 

— E foarte important să susţinem cu tărie cetăţenia ei 
franceză, pentru a o proteja atunci când soacra ei va 
încerca să anuleze căsătoria. 


— Ce vă face să credeţi că aşa se va întâmpla, că ea va fi 
atât de potrivnică acestei căsătorii? interveni Vervene. 

— Mon Dieu, lucrul e evident, răspunse Andre în locul lui 
Seratard, plin de iritare. Va susţine sus şi tare că Angelique 
i-a ucis fiul. Cu toţii ştim că a urât-o dinainte, şi cu atât mai 
mult acum. E mai mult ca sigur că o va acuza de cine ştie ce 
perversiuni cu care l-a câştigat. Şi asta din cauza 
strâmbelor teorii sexuale anglo-saxone, cel puţin în 
particular, chiar dacă nu va face asta în public. Şi nu uitaţi 
că femeia e o protestantă fanatică - se întoarse spre 
Seratard. Henri, poate că ar fi mai bine să merg să văd cum 
se simte Angelique. 

EI fusese cel care o oprise să-i spună că ar face mai bine să 
meargă înapoi în clădirea Struanilor şi să nu mai stea la 
Legaţie: „Pentru numele lui Dumnezeu, Angeligue, locul tău 
este printre oamenii soţului tău!” Era atât de evident faptul 
că ea trebuia acum să-şi întărească poziţia în familia 
Struan, şi asta cu orice preţ, că el aproape urlase la ea, dar 
furia i se transformă în milă văzând disperarea ei profundă. 

— Acum am să trec pe la ea. 

— Da. Te rog, du-te. 

Andre ieşi trântind uşa. 

— Ce naiba e cu el? întrebă Vervene pufnind pe nas. 

Seratard se gândi înainte de a răspunde, şi se decise că 
sosise momentul să-i spună: 

— Probabil că e din pricina bolii, a luat boala aceea 
englezească. 

Adjunctul lui scăpă furculiţa din mână din cauza şocului. 

— Sifilis? 

— Andre mi-a spus acum câteva săptămâni. Tu trebuie să 
ştii, numai tu, dintre membrii Legaţiei, întrucât aceste 
comportări explozive pot deveni mai frecvente. E prea 
preţios pentru a fi expediat acasă. 

Andre îi şoptise că stabilise o sursă nouă-nouţă şi de rang 
înalt pentru obţinerea de informaţii: 


— Omul meu spune că seniorul Yoshi se va întoarce la Yedo 
în două săptămâni. Pentru o sumă destul de modestă, el şi 
persoanele din Bakufu cu care are el legături ne 
garantează o întrevedere particulară cu Yoshi la bordul 
navei noastre amiral. 

— Cât ne costă? 

— Întrevederea e atât de importantă încât nu contează cât 
costă. 

— Sunt de acord, dar cât costă? îl întrebase Seratard. 

— Echivalentul salariului meu pe patru luni, spusese 
Andre cu amărăciune - o nimica toată. Că vorbim de asta, 
Henri, am nevoie de un avans sau de gratificaţia pe care mi- 
ai promis-o cu luni în urmă. 

— N-am stabilit nimic exact, Andre dragă. La timpul 
potrivit o vei avea. Dar, scuză-mă, nici de data asta nu vei 
primi nici un avans. În schimb, sunt de acord cu suma, dar 
după întrevedere. 

— Jumătate acum şi jumătate după. Tot el mi-a mai spus, 
fără să-i dau nici un ban, că tairo Anjo e bolnav şi s-ar putea 
să nu apuce sfârşitul anului. 

— Are vreo dovadă? 

— Dă-o încolo, Henri, ştii că pentru asta nu există dovadă! 

— Fă în aşa fel încât omul tău de legătură să-l facă pe 
maimuţoiul de tairo să-l cheme pe Babcott să-l examineze... 
şi-ţi majorez salariul cu cincizeci la sută. 

— Îmi dai salariul dublu, începând cu ziua de azi, 
dublează-mi salariul, pentru că trebuie să-i dau şi omului 
meu o sumă grasă. 

— Cincizeci la sută din ziua examenului medical şi treizeci 
de dolari mexicani în aur pe loc, restul după. Şi asta-i tot. 

Seratard observă cum speranţele lui Andre prind aripi. 
Bietul Andre începe să piardă legătura cu realitatea. Sigur 
că îmi dau seama că o mare parte din bani se va lipi de 
degetele lui, dar asta nu contează, când ai de-a face cu 
spioni te bagi într-o treabă murdară, iar Andre e deosebit 
de murdar, cu toate că e şi foarte deştept. Şi nenorocit. 


Întinse mâna şi luă ultima bucată de brânză Brie care 
sosise, în gheaţă, la un preţ fantastic, cu ultima navă de 
poştă. 

— Să ai răbdare cu bietul om, Vervene, ne-am înţeles? 

În fiecare zi se aştepta să vadă semne ale bolii, dar nu 
zărea nimic şi cu fiecare zi Andre părea să întinerească, îi 
dispăruse mina de om hăituit. Numai că era tot mai 
irascibil. 

Mon Dieu! O întâlnire în particular cu Yoshi! Şi dacă 
Babcott îl va putea examina pe cretinul ăla de Anjo, poate 
chiar să-l vindece, la îndemnul meu, nu contează că Babcott 
e englez, o să-i vând pontul lui Sir William pentru un alt 
avantaj şi prin asta vom face un imens pas înainte. 

Îşi ridică paharul. 

— Vervene, mon brave, să dea sifilisul în englezi şi Vive la 
France! 

Angeligque zăcea culcată, apatică, în patul cu baldachin, 
proptită pe perne îngrămădite, mai palidă şi mai eterică ca 
niciodată. Hoag stătea pe un scaun, lângă pat, moţăind 
când şi când. Soarele după-amiezii târzii sparse norii o 
clipă, înviorând ziua aceea întunecată şi cu vânt. În radă, 
navele trăgeau de geamanduri. Cu o jumătate de oră mai 
înainte - pentru ea un minut sau o oră erau la fel de lungi - 
o bubuitură anunţase sosirea iminentă a navei de poştă, 
aducând-o la realitate, pentru că de dormit nu dormea, 
doar plutea, trecând de la starea de conştienţă la cea de 
inconştienţă, fără să existe vreo graniţă între ele. Privirea ei 
alunecă pe lângă Hoag, văzu uşa de la camerele lui 
Malcolm, care de-acum nu mai erau camerele lui, nici ale 
lor, ci erau pur şi simplu camerele unui alt bărbat, ale unui 
tai-pan... începu să plângă din nou, lacrimile-i şiroiau pe 
faţă. 

— Nu mai plânge, Angelique, îi spuse Hoag blând, în 
acelaşi timp foarte concentrat şi atent la semnele oricărei 
crize. Gata, viaţa merge înainte, tu ţi-ai revenit, eşti în afară 
de orice pericol. 


O ţinea de o mână. Ea îşi şterse lacrimile cu o batistă. 

— Aş vrea nişte ceai. 

— Imediat, spuse Hoag, şi faţa lui urâtă se lumină de 
uşurare. 

Era prima oară când ea scosese o vorbă în dimineaţa 
aceea, vorbise coerent, iar în primele clipe după revenire se 
vedeau semnele de normalitate întorcându-se şi ele. 
Aproape strigând de bucurie, deschise uşa, căci, cu toate că 
abia îi auzise vocea, nu simţise note de isterie, lumina din 
ochii ei părea firească, faţa nu-i mai era umflată de plâns, 
iar pulsul, pe care i-l luase în timp ce o ţinea de mână, era 
ferm şi puternic, nouăzeci şi opt de bătăi pe minut, regulat, 
fără căderi şi salturi care să te înnebunească. 

— Ah Soh, spuse el în cantoneză, adu-i stăpânei tale nişte 
ceai proaspăt, dar să nu scoţi un sunet, să nu spui nici un 
cuvânt şi să pleci imediat! - veni iar lângă pat. Ştii unde te 
afli, draga mea? 

Ea se uită la el, dar nu scoase o vorbă. 

— Îmi permiţi să-ţi pun câteva întrebări? Dacă eşti obosită, 
spune-mi. Şi nu te teme. lartă-mă, dar e important pentru 
tine, nu pentru mine, să-ţi pun aceste întrebări. 

— Nu mă tem. 

— Ştii unde te afli? 

— În apartamentul meu. 

Avea o voce monotonă, ochii inexpresivi. Îngrijorarea lui 
crescu. 

— Ştii ce s-a întâmplat? 

— A murit Malcolm. 

— Ştii de ce a murit? 

— A murit în noaptea nunţii noastre, în patul nostru de 
nuntă, şi eu sunt de vină. 

Nişte clopoței de alarmă începură să sune în tainiţele 
minţii lui. 

— Greşeşti Angelique. Malcolm a fost ucis pe drumul 
Tokaido cu luni în urmă, spuse el cu o voce calmă, fără nici o 
ezitare. lartă-mă, dar ăsta e adevărul. Iar de atunci zilele 


lui erau numărate, nu e vina ta, n-a fost nici o clipă vina ta, 
a fost voia lui Dumnezeu. Pot să-ţi spun cele ce urmează cu 
mâna pe inimă: noi doi, Babcott şi cu mine n-am văzut 
niciodată un om mai împăcat, mai cuprins de pace în 
momentul morţii ca el. Niciodată. 

— Eu sunt de vină. 

— Singura ta vină e bucuria pe care i-ai dăruit-o în 
ultimele luni ale vieţii lui. Şi te-a iubit. Nu-i aşa că te-a iubit? 

— Da, dar a murit şi... 

Aproape că era să adauge: aşa s-a întâmplat şi cu celălalt, 
nici măcar nu-i ştiu numele, dar şi el a murit, m-a iubit şi a 
murit şi el, iar acum a murit şi Malcolm şi... 

— Încetează! 

Tonul tăios o trase înapoi de pe marginea prăpastiei. Hoag 
începu să respire mai uşurat din nou, dar ştia ce avea de 
făcut şi trebuia să intervină repede, altfel fata era pierdută, 
ca şi alţii încercaţi de soartă pe care-i văzuse el. Trebuia s-o 
scape de diavolul care stătea la pândă undeva în mintea ei, 
aştepta să iasă la suprafaţă, să se năpustească asupra ei, s- 
o transforme într-o nebună care bâlbâie sunete 
nearticulate, în cel mai bun caz ar nenoroci-o pe viaţă. 

— Iartă-mă, dar trebuie să înţelegi şi să judeci corect. Eşti 
vino... - îşi dădu seama de greşeală, se opri înainte de a 
folosi cuvântul care nu trebuia pronunţat - răspunzătoare 
numai pentru bucuria pe care i-ai dăruit-o. Repetă după 
mine: răspunzătoare numai... 

— Vinovată! 

— Repetă după mine: răspunzătoare numai pentru 
bucuria pe care i-am oferit-o, spuse el rar şi apăsat, mai 
curând ca un ordin, căci îi observase pupilele anormal de 
mărite - se apropia din nou de marginea prăpastiei. 

— Sunt vinova... 

— Răspunzătoare numai! Fir-ar să fie, răcni el cu 
prefăcută mânie. Repetă după mine: răspunzătoare numai 
de bucuria pe care i-am oferit-o! Răspunzătoare numai de 
bucuria pe care i-am oferit-o! Repetă. 


Văzu cum pe frunte îi apare sudoarea şi din nou ea repetă 
doar cuvintele pe care le mai spusese, din nou el îi tăie 
vorba, ea se încăpăţână, el la fel, şi duelul continuă - Ah Tok 
aduse ceaiul, dar niciunul din ei n-o văzu, ea fugi îngrozită - 
în timp ce Hoag îi ordona lui Angelique ce să spună ca săi 
se imprime în subconştient, ea refuza să repete până când, 
brusc, ea ţipă în franceză: 

— Da, da, sunt răspunzătoare numai pentru bucuria pe 
care i-am dăruit-o, dar el e mort, mort... Malcolm al meu a 
muuuriiit! 

Ar fi vrut s-o ia în braţe ca pe un copil şi să-i spună că totul 
s-a terminat, gata că putea să doarmă de-acum. Dar nu 
procedă aşa, considerând că era încă prea devreme. Cu 
vocea aspră, dar nu amenințătoare, îi spuse în franceza lui 
şcolărească: 

— Mulţumesc, Ang6lique, dar de acum încolo vom vorbi în 
engleză. E adevărat că şi mie îmi pare foarte rău, la toţi ne 
pare foarte rău că minunatul tău soţ a murit, dar nu tu eşti 
vinovată. Repetă după mine! 

— Lasă-mă în pace. leşi afară! 

— După ce spui că nu eşti tu vinovată! 

— Nu e€... nu €... lasă-mă în pace. 

— După ce spui: nu eu sunt vinovată! 

Ea se uită fix la el, detestându-l pentru că o mai şi tortura 
acum, şi apoi ţipă: 

— Nu e vina mea, nu e vina mea, nu e vina mea, nu e vina 
mea. Eşti mulţumit acum? leşi afară. IEŞI AFARĂ! 

— După ce îmi spui că ştii că Malcolm al tău a murit, dar 
că tu nu porţi nici o vină! 

— leşi afară! 

— Repetă! Fir-ar să fie, repetă ce ţi-am spus! 

Brusc vocea ei deveni urlet de fiară: 

— Malcolm al tău a murit, Malcolm al tău a murit, a murit, 
a murit, a murit, dar tu nu porţi nici o vină, nici o afurisită 
de vină, nici o vi... în nici un fel, în nici un fel, nicio vină, 
NICIO... NICIO... 


La fel de brusc cum începuse să urle, vocea ei deveni 
scâncet. 

— Nu sunt vinovată, nu sunt, într-adevăr nu sunt, vai, 
dragul meu, îmi pare aşa de rău, aşa de rău, nu vreau să 
mori, 0, Sfântă Fecioară, ajută-mă, el a murit şi eu sunt atât 
de nenorocită, atât de nenorocită, vai, Malcolm, de ce-ai 
murit, te-am iubit atât de mult, atât de mult... vai, 
Malcolm... 

Abia acum el o luă în braţe, în tăcere şi o ţinu strâns, 
alinându-i tremurul şi plânsul, suspinele care o zguduiau. 
Cu timpul, vocea i se stinse, suspinele se mai potoliră şi 
lunecă într-un somn agitat. El o ţinu mai departe în braţe, 
hainele i se lipiseră de el din cauza sudorii, dar nu se clinti 
până ce nu o văzu cufundată în somn adânc. Apoi o lăsă 
încetişor. Spinarea îi ardea de durere, se ridică în picioare 
cu mare atenţie, chinuit de junghiuri, cu muşchii numai 
cârcei. Când reuşi să-şi destindă umerii şi gâtul, se aşeză ca 
să-şi adune din nou puterile. A scăpat ca prin urechile 
acului, gândi el, bucuros de a fi ieşit biruitor de această 
dată, ceea ce-i alină în parte durerile, mai ales când o vedea 
aşa de tânără, frumoasă, şi o ştia în afara primejdiei. 

Amintirea îl purtă în grabă la Kanagawa, la fata aceea, 
japoneza, sora bărbatului pe care-l operase, la fel de tânără 
şi frumoasă, dar japoneză. Cum o chema? Uki şi nu mai ştiu 
cum. l-am salvat fratele ca să arunce altă nenorocire asupra 
acestei biete copile. Dar sunt mulţumit că sora lui a scăpat. 
Dar oare a scăpat? O femeie atât de frumoasă. Ca şi cea 
care i-a fost cândva soţie iubită. Ce înfiorător şi ce 
nechibzuit am fost, ce nesăbuit am fost s-o iau din India şi s- 
o duc la Londra ca să moară atât de tânără. Karma? 
Soartă? Ca şi în cazul acestei copile şi a bietului Malcolm. 
Bieţii de ei, bietul de mine. Nu, nu pot spune bietul de mine, 
tocmai acum când am salvat o viaţă de om. Poţi să fii scund 
şi urât, bătrâne, gândi el, luându-i pulsul, dar, Cristoase 
Atotputernice, eşti un doctor nemaipomenit, şi un mare 


MiNcinos, nu, nu un mare mincinos, ci un mincinos care a 
avut noroc şi nimic mai mult. Cel puţin de această dată. 

Joi, 13 decembrie 

— Bună Jamie, spuse Phillip Tyrer trist. Sir William îţi 
transmite complimente. Uite cele trei exemplare ale 
certificatului de deces, unul pentru tine, unul pentru 
Angeligue şi unul pentru Strongbow, certificat care 
însoţeşte trupul neînsufleţit. Originalul - a socotit el - 
trebuie să plece în valiză diplomatică la biroul 
guvernatorului pentru procurorul şef din Hong Kong care-l 
va trece în registru şi apoi îl va remite doamnei Struan. 
Înfiorător! Dar asta e. 

— Da, spuse Jamie, avea biroul plin de poşta care sosise şi 
de acte privind tranzacţiile ce trebuiau încheiate, ochii îi 
erau roşii de oboseală. 

— Cum se simte Angeligue? 

— N-am văzut-o încă, dar Hoag a fost aici mai înainte. A 
spus s-o lăsăm în pace până nu ne cheamă ea şi că e mai 
bine decât se aşteptase. A dormit cam cincisprezece ore. El 
crede că ar trebui să se simtă destul de bine pentru a fi în 
stare să pornească mâine spre Hong Kong şi i-a recomandat 
să plece cât mai curând, pentru că aşa va fi mai bine. Pleacă 
şi el, bineînţeles. 

— Pe când a fost stabilită plecarea lui Prancing Cloud? 

— Pe mâine, cu refluxul de seară. Strongbow trebuie să 
sosească aici dintr-o clipă în alta, ca să ia ordinul de 
plecare. Aveţi poştă de trimis cu nava asta? 

— Sigur că da. Şi o valiză diplomatică. O să-i spun lui Sir 
William. Tot nu-mi vine să cred că Malcolm a murit. 
Groaznic. A, apropo, ancheta pentru Norbert a fost fixată la 
ora cinci. Nu vrei să iei masa cu mine după aceea? 

— Îţi mulţumesc, dar nu în seara asta. Să zicem mâine, 
dacă totul se desfăşoară cu bine. Stabilim definitiv după 
micul dejun. 

Jamie se întreba dacă nu era cazul să-i spună şi lui Tyrer 
de maşinaţiile prietenului său samuraiul, Nakama, şi de 


întâlnirea cu cămătarul local, pe care Nakama dorea să-l 
ferească, discret, de Tyrer şi de Sir William. Propunerea lui 
Nakama îl intrigase, dar socotise binevenită ocazia de a 
vorbi direct cu un om de afaceri local, chiar dacă era 
mărunt. Întâlnirea din ziua precedentă fusese, bineînţeles, 
contramandată. Se gândise s-o amâne până săptămâna 
viitoare, dar se hotărâse să se întâlnească cu omul acela 
chiar în acea seară ca să-şi mai abată gândurile de la 
nenorocire. Nu e treaba lui Phillip, şi nu uita că Phillip şi 
Wee Willie ţi-au ascuns tot felul de informaţii când 
înţelegerea a fost ca toate informaţiile să fie împărtăşite de 
toţi. 

— Ne vedem mai târziu, Phillip. Şi mulţumesc pentru 
astea. 

— Pe curând. 

Certificatele de deces erau semnate de Babcott şi de 
Hoag. Autopsia confirmase ceea ce se spusese deja despre 
faptul că decesul a fost cauzat de hemoragia internă a unei 
artere vătămate care a încetat să mai funcţioneze normal, 
starea sa putând fi direct atribuită rănilor primite în 
decursul incidentului neprovocat de pe drumul Tokaido. 
Jamie dădu din cap ca pentru sine. Doctorii evitaseră să 
spună ce anume provocase ruperea vasului de sânge. Nici 
nu era nevoie să dea mai multe amănunte, decât numai în 
cazul că cineva avea nevoie de un răspuns mai amănunţit. 
Ca de exemplu Tess Struan, gândi el, simțind o tresărire în 
stomac. Ea neapărat va cere acest lucru şi atunci ce va 
spune Hoag? Acelaşi lucru pe care mi l-a spus şi mie în 
dimineaţa asta: 

— În situaţia lui Malcolm, Jamie, o asemenea ruptură de 
vas putea fi cauzată de orice mişcare mai bruscă, de 
exemplu dacă dormea într-o poziţie incomodă, şi deodată se 
răsucea în somn din cauza unui vis urât, chiar de efortul 
provocat de un intestin constipat. 

— Sau mai ales în timpul actului sexual? 

— Da. Una din numeroasele posibilităţi. De ce mă întrebi? 


— O ştii pe Tess Struan, pentru numele lui Dumnezeu. 

— Nu am de gând s-o învinuiesc pe Angelique, dacă asta 
vrei să ştii. Dragostea se face în doi, şi amândoi ştim că el s- 
a dat peste cap ca să se însoare cu ea şi că era nebun de 
dragoste. 

— Eu nu cer nici o lămurire, doctore. Tess o va învinui de 
moartea lui indiferent ce spune certificatul. 

— Sunt de acord cu tine, Jamie, dar nu va avea sprijinul 
meu şi nici pe-al lui George. Pare logic ca o ejaculare 
violentă să provoace ruperea vasului, iar în somnul lor 
euforic nu şi-au dat seama ce se întâmplă, dar chestia nu 
poate fi dovedită, şi chiar dacă ar putea fi dovedită, ea nu 
poate fi nicidecum învinuită, fir-ar să fie... 

Biata Angelique, o să fie învinuită, cum o să fiu şi eu. Nu 
contează în cazul meu. 

— Cine-i? Intră! A, bună, Edward! 

— Îmi acorzi o secundă? întrebă Gornt. 

— Sigur, intră. 

Din ziua precedentă, relaţiile lui cu Gornt se schimbaseră 
complet, trecuseră la numele mic. Doamne, îşi spuse el 
acum, ce greşit l-am judecat. 

— N-am făcut nimic. Nu mi-am făcut decât datoria. 

— Slavă Domnului că ţi-ai făcut-o. Cu ce pot să-ţi fiu de 
folos? 

— Se zvoneşte că trimiţi rămăşiţele pământeşti ale lui 
Malcolm înapoi la Hong Kong pentru a fi înmormântate şi 
mă întrebam dacă aş putea pleca cu nava voastră. 

— Sigur, Jamie avu o ezitare. Ca să-i dai raportul lui Tyler 
Brock şi lui Morgan? 

Gornt zâmbi. 

— Nu putem ocoli adevărul, Jamie. lau cu mine rezultatul 
anchetei, e mai bine să le spun, fără înconjur, ca de la 
bărbat la bărbat, ce s-a întâmplat. 

— Da, ai dreptate! - tristeţea îl copleşi din nou pe Jamie. 
Îmi pare rău că Malcolm nu mai trăieşte ca să afle ce ai 
făcut pentru mine, îmi pare rău că nu mai e printre noi ca 


să fiţi prieteni. Ştiu că te admira mult. Şi îmi pare rău că 
lucrezi pentru ei. 

— După ce stau de vorbă cu ei probabil că nu voi mai 
lucra. Oricum, eu sunt angajat de firma Rothwell, la ei am 
fost temporar, aşa că faptul e fără nici o importanţă. Mă voi 
întoarce la Shanghai, după ce trec prin Hong Kong. 

— Ştii, dacă stă în puterea mea să te ajut cu ceva, te ajut. 

— Nu-mi eşti dator cu nimic. Nu mi-am făcut decât 
datoria, dar un bărbat are absolută nevoie de un prieten 
adevărat. Îţi mulţumesc, dacă o să am nevoie, o să-ţi cer 
ajutorul. Deci, o cabină pe Prancing Cloud se poate? 

— Nava pleacă mâine seară. 

— Presupun că doamna Struan va însoţi rămăşiţele 
pământeşti, da? Îmi vine greu chiar şi acum să cred că a 
murit. [ie nu? 

— Ba da. Doctorul spune că până mâine se reface destul 
ca să poată întreprinde călătoria asta. 

— Groaznic ghinion. Îngrozitor. Îţi mulţumesc. Pe curând. 

Jamie îl urmări cu privirea cum pleacă şi ceva îl nelinişti. 
N-ar fi putut spune ce anume. Bănuiesc că sunt aşa de 
dezorientat că orice, totul mi se pare ciudat. Doamne 
Dumnezeule, chiar şi Hoag s-a comportat ciudat, dar nu ştiu 
cum anume. Se forţă să lucreze o vreme, apoi, având nevoie 
de nişte acte din biroul lui Malcolm, se ridică şi ieşi pe 
coridor, ducându-se spre uşa biroului tai-panului, ridică 
mâna să bată la uşă. Îşi aminti, încruntat, renunţă să mai 
bată, deschise uşa, dar nu apucă să facă un pas că se opri. 
Angeligue şedea pe scaunul lui Malcolm, la biroul lui 
Malcolm. În faţa ei avocatul Skye care-i spunea: 

— ... pe cât ştiu eu şi..., tăcu şi-şi întoarse privirea către 
Jamie. 

— Bună, Jamie, spuse Angelique calmă, rochia de doliu îi 
scotea în evidenţă pielea de alabastru, părul ridicat în sus îi 
lăsa liberă ceafa, ceea ce îi punea în valoare gâtul lung, 
avea ochii limpezi şi buzele doar uşor palide. Ce faci? 


— Ăă, bine, spuse Jamie, perplex în faţa siguranţei ei, 
părându-i mai frumoasă, mai altfel decât înainte, mai 
distantă, de neatins, dar atrăgătoare. Scuză-mă, nu mă 
aşteptam să... Doctorul Hoag mi-a spus să nu te deranjez 
până nu mă chemi. Cum te simţi tu? 

— Eu l-am rugat. Eu..., eu mă simt bine, mulţumesc. Am 
avut nişte treburi de rezolvat în această dimineaţă. Îmi pare 
rău de conflictul tău cu Norbert Greyforth. Bietul de tine, 
Jamie, eşti plin de vânătăi. Eşti teafăr? 

— Da, mulţumesc, spuse Jamie, chiar şi mai descumpănit - 
vocea ei era calmă, prea calmă chiar şi avea o demnitate pe 
care în clipa aceea nu ştia cum s-o interpreteze. Ai aflat că 
Edward Gornt mi-a salvat viaţa? 

— Da, am aflat, mi-a spus chiar el acum câteva minute. De 
fapt nu e exact. A fost aici acum câteva minute să-mi 
prezinte condoleanţele şi eu l-am primit. Domnul Skye mi-a 
povestit de curajul lui. Şi ce duel. 

— Aha! - lui Jamie îi veni să-l înjure pe Skye pentru că se 
amestecase. 

— Bietul Malcolm, spuse ea. Sunt extrem de bucuroasă că 
nu am ştiut nimic despre această nesăbuinţă. Dacă aş fi 
aflat la vreme, aş fi oprit cumva duelul. Şi Edward! Ce 
noroc că s-a nimerit acolo, dar şi ce groaznici, ce groaznici 
sunt unii oameni. 

— Lasă, mai important acum e cum te simţi de fapt? 

— Nici prea bine, nici prea rău. Nu sunt bună de nimic şi, 
cum să zic, mă simt golită pe dinăuntru. 

— Ăsta e cuvântul potrivit, gol pe dinăuntru. Cum sunt şi 
eu. 

Se lăsă tăcere. Jamie se uită la Skye care-i zâmbi evaziv. 
Se simţi stânjenit. Ştia că amândoi, şi ea şi Skye, doreau să-l 
vadă plecat. 

— Pot să te ajut cu ceva? 

— În această clipă nu, mulţumesc, Jamie. 

Jamie dădu din cap îngândurat. 

— Am nevoie de nişte hârtii. 


— Te rog, ia ce ai nevoie, spuse ea, reţinută şi stăpână pe 
sine, şi se lăsă pe spătarul fotoliului care o făcea să pară 
foarte mică. 

Simţindu-se nelalocul lui, Jamie începu să caute printre 
hârtiile din tăvile pline de poştă intrată şi ieşită, se decise să 
le ia aşa cum erau şi le puse una peste cealaltă. 

— Dacă ai nevoie de ceva... cheamă-mă. 

— După ce domnul Skye şi cu mine terminăm, poate vii 
câteva minute, dacă eşti liber. 

— Oricând vrei, bineînţeles. Nu trebuie decât să suni din 
clopoţelul acela. 

— Jamie, ai primit cumva din întâmplare certificatele de 
deces? spuse Skye. 

— Da, le-am primit. 

— Ai putea să-mi dai o copie s-o văd? le rog. 

Jamie se uită lung la el. 

— Cu ce scop? 

— Ca să-l verific. 

Angelique interveni: 

— Mal... soţul meu, l-a angajat pe domnul Skye, cred că 
ştiai asta, Jamie. 

— Da, ştiam - Jamie observase modul în care ea trecuse de 
la Malcolm la soţul meu şi văzu cum avocatul dă din cap 
aprobator şi un semnal de pericol îl străfulgeră. Şi? 

Skye spuse insinuant: 

— Când am aflat această veste nenorocită m-am simţit 
îndatorat să-mi ofer serviciile văduvei... - cuvântul văduvă 
fu spus ceva mai apăsat - ... şi ea a fost amabilă şi mi-a 
acceptat oferta. Tai-panul mi-a spus să iau asupra mea 
efectuarea unor cercetări în numele lui, pe care, m-am 
gândit eu, doamna Struan ar putea dori să le continue. 

— Bine, spuse Jamie, înclinând din cap cu politeţe şi dădu 
să plece. 

— Şi certificatul de deces, Jamie? 

— Ce doreşti tu, Angelique, doamnă Struan? 


— Domnul Skye e avocatul meu acum, Jamie. El înţelege 
lucruri pe care eu nu le înţeleg şi a fost de acord să 
acţioneze în numele meu, spuse ea limpede şi fără urmă de 
emoție. Aş vrea să-i dai, te rog, tot ajutorul de care are 
nevoie. 

— Sigur. Fii amabil şi vino cu mine, Skye, spuse Jamie. 

leşi, se duse în biroul lui şi rămase în picioare la birou, 
prefăcându-se că le caută, deşi ştia bine că le pusese în 
sertar, spre mai mare siguranţă. 

— Vrei să fii drăguţ şi să închizi uşa, e un curent groaznic 
aici, spuse el, iar mărunţelul îl ascultă. Ştii ce, începu Jamie 
domol, deloc agresiv, dar tonul lui nu lăsa loc de îndoială, 
dacă o tragi pe sfoară, te joci de-a uite popa nu e popa, sau 
dacă o jupoi te pocesc până îţi ies maţele din tine. 

Omuleţul se apropie mai mult de el, privi prin lentilele 
ochelarilor crăpaţi şi înceţoşaţi de murdărie. 

— N-am făcut asta cu nici un client în viaţa mea, spuse el 
umflându-şi gâtul ca o cobră. Am luat onorarii mari, dar 
niciodată mai mari decât cele ale confraţilor. Femeia asta 
are nevoie de ajutor, pentru numele lui Dumnezeu. Eu pot 
să i-l dau pe când tu nu poţi. 

— Pot şi o voi face, pe Dumnezeu. 

— Nu cred. Malcolm mi-a spus că cealaltă doamnă Struan, 
din Hong Kong, te-a dat afară. E adevărat sau nu? Şie 
adevărat sau nu că tu, ca şi Malcolm, aţi tot primit 
săptămâni în şir scrisori furioase, chiar amenințătoare, de 
la ea, fiindcă e pornită rău de tot pe clienta mea, pe care o 
acuză de tot felul de tertipuri fără temei? Adevărat sau nu, 
pentru numele lui Dumnezeu! Fata asta are nevoie de 
prieteni. 

— Sunt de acord că are nevoie de prieteni, nu am nici un 
fel de obiecţii să aibă un avocat, vreau să mă asigur doar că 
te vei comporta corect cu ea. 

— Fir-ar să fie, n-am fraierit nici un client în viaţa mea, 
Jamie, poate sunt un avocat lacom de bani, dar sunt şi un 
avocat bun şi, pe deasupra, amândoi suntem de partea ei. 


Ea are nevoie de prieteni, Malcolm a iubit-o, şi pentru 
numele lui Dumnezeu, tu ai fost prietenul lui Malcolm, el 
mi-a vorbit chiar şi de incidentul cu poşta diplomatică, 
pentru care riscai spânzurătoarea. 

— Las-o baltă, ce... 

— Nu discut în contradictoriu cu tine, Jamie, ea e clienta 
mea şi jur că voi face tot ce pot pentru ea. Dă-mi, te rog, 
certificatul de deces - clocotind de furie, Jamie deschise 
sertarul şi-i dădu o copie. Mulţumesc... A, ai trei, nu? Una 
pentru dosarele tale, una care să plece cu mortul şi una 
pentru ea, foarte corect, dar sunt surprins că s-au deranjat 
să se gândească la ea. Originalul se trimite prin curier 
special la Hong Kong - avocatul îşi aruncă ochii peste 
certificate. Cristoase Atotputernice! 

— Ce s-a întâmplat? 

— Hoag şi Babcott! spuse el. Poate că sunt ei doctori buni, 
dar ca martori ai apărării sunt o calamitate! Drace, ar fi 
trebuit să mi se spună şi mie înainte să emită acest act, 
orice tâmpit ar fi putut găsi o formulare mai bună! 

— Ce naiba tot îndrugi acolo? 

— Vorbesc de crimă! Sau, în cel mai bun caz, de acuzaţia 
de crimă. 

— Ai înnebunit! 

— Şi n-ar fi prima dată pentru Tess Struan, şuieră bărbatul 
cel mărunt, îţi aduci aminte de nostromul acela? Toată 
lumea din Hong Kong ştia că a fost un accident, dar el a fost 
acuzat de crimă, găsit vinovat de omucidere fără 
premeditare şi a încasat zece ani! 

— Juriul l-a găsit vinovat, nu Tess Struan, pe Dumnezeu 
Si. 

— Dar ea a fost cea care a exercitat presiuni pentru a se 
pronunţa acel verdict, replică el tăios, continuând să 
vorbească în şoaptă. Şi va face presiuni pentru acuzare şi în 
acest caz. Dacă acest certificat va fi citit în tribunal, într-un 
caz penal sau civil, avocatul care pledează pentru partea 
opusă va pretinde că ela murit regulând, iartă-mi 


vulgaritatea, şi va susţine sus şi tare: „în vreme ce 
partenera acestui act sexual şade în boxa acuzaților, 
doamnelor şi domnilor din juriu, iar tatăl ei e un delincvent 
care se ascunde, unchiul ei zace într-o puşcărie franceză, 
iar ea personal este o aventurieră fără o leţcaie, o Jezebel 
care l-a sedus cu bună ştiinţă pe acest biet tânăr, încă 
minor, făcându-l să se însoare cu ea iar apoi, iar apoi, 
doamnelor şi domnilor juraţi, cu premeditare parşivă l-a 
ademenit îmbrâncindu-l spre o moarte timpurie. Subliniez: 
cu premeditare, ştiind foarte bine că rănile lui îl vor ucide 
ele în locul ei”. E sau nu e aşa? 

Jamie se aşeză pe scaun, mai palid ca înainte. Cuvintele lui 
Hoag îi reveniră brusc în minte. 

— Ce ai de gând să faci? 

— În primul rând voi încerca să obţin schimbarea acestei 
formulări, nu cred că o vor schimba, dar trebuie să încerc. 
Ai testamentul lui? Testamentul lui Malcolm? 

Jamie clătină din cap. 

— Nu mi-a vorbit niciodată de vreun testament. 

— l-am spus că e important să-şi facă un testament atunci 
când a venit pentru prima oară la mine, e o chestiune de 
rutină. Eşti sigur că nu există nici un testament? 

— Ştiu doar că eu nu am aşa ceva, că nu se află în casa 
noastră de bani, spuse Jamie încruntându-se. 

Oare şi-o fi făcut Malcolm testamentul? Dacă eu eram pe 
punctul de a mă însura, aş fi făcut testament. Stai puţin, am 
fost logodit cu Maureen ani de zile şi nu mi-am făcut nici un 
testament. Dumnezeule, oare ce-o fi făcând ea, oare ce o fi 
gândit ea când mi-a primit scrisoarea? 

— Malcolm nu mi-a vorbit niciodată de un testament. l-a 
vorbit de testament Angelicăi? 

— Nu. A fost prima întrebare pe care i-am pus-o. Poate că 
a făcut un testament fără să ştii tu. Avea cumva un seif al lui 
sau un loc special în care îşi ţinea hârtiile? 

— Nu, n-avea, poate la Hong Kong. Da, mai are un seif mic 
în apartamentul lui. 


— Să mergem să ne uităm înăuntru. Şi Skye dădu să iasă 
din cameră. 

— Aşteaptă o clipă, nu cred că avem dreptul să facem asta. 

Cuvintele lui Skye sunară tăios şi oficial: 

— Doamna Angelique Struan a fost soţia lui legitimă şi este 
văduva lui, deci primul moştenitor direct al tuturor 
bunurilor lui pământeşti, dacă în testamentul lui nu se 
spune altfel. Dacă nu există testament, atunci ea 
moşteneşte totul, după legalizare şi plata tuturor taxelor şi 
impozitelor legale. Să mergem şi să ne uităm în seif. 

— Nu cred că avem dreptul să presu... 

— Ştii ce, să rezolvăm asta în linişte, între noi trei, 
prieteneşte sau, dacă nu, obţin un ordin oficial, azi, de la Sir 
William, pentru a se pune sechestru pe toate lucrurile, 
repet, pe toate documentele lui şi pe toate documentele 
firmei Struan în Yokohama şi în Hong Kong, pentru 
căutarea testamentului, acţiune la care este îndreptăţită 
clienta mea - şi avocatul îl fixă cu o privire inflexibilă. Îmi 
cer scuze, bătrâne. Ei, ce zici? 

— Să mergem şi s-o întrebăm şi pe Angeligque. 

Nesigur de sine, ştiind bine că nu va putea niciodată 
permite unui om din afară să citească documentele şi 
registrele Nobilei Case, Jamie porni în urma lui Skye înapoi 
în biroul tai-panului. Fir-ar să fie, de ce mă mai gândesc că 
acest birou e al tai-panului? îşi spuse el iritat. Pentru că, 
orice-ar fi, va rămâne biroul tai-panului: Cine e acum noul 
tai-pan? Cristoase, ce încurcătură! 

Angelique şedea acolo unde o lăsaseră. Calmă, îl ascultă 
pe Skye. 

— Nu e necesar să ne acompaniaţi, doamnă Struan, fiţi 
sigură că voi acţiona în interesul dumneavoastră. 

— Mulţumesc, dar prefer să fiu de faţă. 

Porniră în urma ei urcând pe scara principală, pe care 
Skye mergea pentru prima oară şi se arătă impresionat de 
candelabrul splendid, de scumpele tablouri în ulei. Jamie 
deschise uşa apartamentului tai-panului. Un foc de cărbuni 


răspândea o căldură plăcută. Patul cu baldachin era făcut şi 
aştepta. Biroul ordonat, fără hârtii pe el. Într-un colţ al 
camerei, Ah 'Tok stătea ghemuită şi murmura în legea ei, o 
fiinţă disperată, acum parcă mai măruntă, mai urâtă, mai 
bătrână. Nici nu-i văzu pe noii veniţi. Angelique se 
cutremură, apoi îi urmă pe cei doi bărbaţi şi se aşeză pe 
scaunul cu spetează înaltă al lui Malcolm, faţă în faţă cu ei, 
urmărindu-i încordată. Micul seif de oţel, zidit în perete, era 
ascuns după o pictură în ulei, tot un tablou de Aristotle 
Quance. Skye zâmbi şters. Tabloul înfăţişa o tânără şi 
frumoasă chinezoaică, purtând un copil cu păr blond, prins 
în coadă de cal, şi cu piele albă, un băiat, pe fundalul unui 
peisaj din Hong Kong. Auzise de acest tablou, dar nu-l 
văzuse niciodată până în clipa asta. Quance era cel mai 
mare dintre cronicarii-pictori din Macao şi Hong Kong, de la 
începuturile lor, un irlandez care locuise acolo mulţi ani şi 
care murise cu câţiva ani în urmă la Macao şi fusese 
înmormântat acolo. Mare băutor la viaţa lui, jucător înrăit 
de jocuri de noroc şi muieratic, dar şi un vechi prieten 
devotat al lui Dirk Struan. După cum se zvonea, fata din 
tablou era legendara May-may, o chinezoaică, iubita lui 
Dirk, cea care murise o dată cu el, în taifunul din '42, în 
braţele lui, iar băiatul din tablou era primul lor copil. Skye 
se uită la Angeligue, care îl privea atentă pe Jamie, căutând 
cheia într-o legătură de chei, şi se întrebă dacă ea aflase de 
verii euroasiatici ai lui Malcolm, de unchiul acestuia, 
compradorul Chen, fiul lui Dirk cu o altă iubită a lui, care, 
după cum spuneau zvonurile din Hong Kong, deţinea mai 
multe secrete şi mai mulţi taeli de aur decât fire de păr pe 
un bou. Ceasul de pe poliţa căminului bătu ora trei. 

— Cine mai are chei, la seif, Jamie, întrebă Skye. 

— Numai eu şi... şi... tai-panul. 

— Unde sunt ale lui? 

— Nu ştiu. Presupun că le mai..., că mai sunt încă la bordul 
navei. 


Uşa seifului se deschise larg. Se puteau vedea câteva 
scrisori, toate cu scrisul lui Tess Struan, în afară de una, cu 
scrisul lui Malcolm, după cât se părea neterminată, o pungă 
mică de piele de căprioară şi un portofel. Portofelul 
conţinea un dagherotip şters, reprezentându-i pe tatăl şi pe 
mama lui uitându-se falnici la aparat, sigiliul personal al lui 
Malcolm, câteva poliţe şi o listă de datorii şi debitori. 
Avocatul le răsfoi. 

— Sunt cumva poliţele unor datorii de la jocuri de noroc, 
Jamie? 

— Habar n-am. 

— Două mii patru sute şi douăzeci de guinee. O sumă 
frumuşică pentru un tânăr, fie că ai dat-o cu împrumut, fie 
că ţi se datorează. Recunoşti vreunul din numele acestea? 

— Numai pe acesta, spuse Jamie şi se uită la el. 

— Madame Emma Richaud. Cinci sute de guinee. 

Angelique interveni: 

— E mătuşa mea. Ea şi unchiul Michel m-au crescut, 
domnule Skye. Eu îi spuneam mătuşii mele „mamă” căci a 
fost ca o mamă pentru mine, mama mea a murit când eram 
mică. Aveau nevoie de ajutor şi Mal... Malcolm a avut 
bunătatea să le trimită această sumă. Eu l-am rugat. 

— Jamie, am nevoie de o copie de pe astea, o listă, te rog - 
avocatul începu să vorbească din nou. Eşti obligat să le ţii la 
loc sigur - întinse mâna să ia cele cinci-şase scrisori, dar 
Jamie i-o luă înainte. 

— Eu zic că astea sunt personale. 

— Personale pentru cine, Jamie? 

— Pentru el. 

— O să obţin un ordin al curţii ca să le văd şi să le dau la 
copiat dacă voi considera că sunt scrisori care au o legătură 
cu cazul. 

— Fireşte că poţi, spuse Jamie printre dinţi, blestemându- 
se că-l luase gura pe dinainte şi pomenise de seif înainte să 
se sfătuiască, aşa cum se cuvenea, cu Sir William. 


— Te rog, Jamie, pot să le văd şi eu? interveni Angelique. 
Fac parte din lucrurile soţului meu şi mi-au rămas atât de 
puţine lucruri de la el. 

Vocea ei sună atât de blândă, atât de tristă şi fără urmă de 
milogeală, că el oftă şi-şi spuse: Băiatule, ai mers atât de 
departe că nu mai contează. În privinţa lucrurilor legale va 
trebui să decidă Sir William. Şi, apoi, brusc, îşi aduse 
aminte cum cu o seară înainte, pe debarcader, stăteau toţi 
trei, fără griji, râzând, încrezători, norii de furtună care 
urmau să vină dinspre Hong Kong părând foarte depărtaţi, 
se văzu apoi conducându-i în cuter către nava unde aveau 
să-şi petreacă noaptea nunţii, şi-l auzi pe Malcolm 
spunându-i: „Îţi mulţumesc, prietenul meu de nădejde, tu 
eşti singurul care rămâne în urmă şi urma scapă turma, şi 
cred că va fi nevoie. Îmi promiţi?” Promisese, se jurase că 
aşa va face şi că o va apăra şi pe ea. Le urase viaţă lungă şi 
fericită şi fluturase din mână, rămânând singur. Câtă 
dreptate avusese bietul Malcolm. O fi presimţit ceva? 

— Poftim, spuse el acum cu multă căldură. 

Fără să se uite la scrisori, ea şi le puse în poală şi-şi 
încrucişă mâinile din nou, rămânând din nou nemişcată. Un 
fir de curent îi flutură o şuviţă de păr - dacă n-ar fi fost 
această şuviţă unduind în aer, ar fi părut o statuie. Zornăitul 
unor monede îi atrase atenţia lui Jamie. Skye deschisese 
punga cea mică. Conţinea guinee de aur şi bancnote emise 
de banca Angliei, le numără cu voce tare. Angelique rămase 
cu ochii pe gura întunecată a seifului. 

— Două sute şi şaizeci şi trei de guinee, spuse Skye şi puse 
banii înapoi în punga de piele. Banii ăştia ar trebui să-i dăm 
doamnei Struan, ea va semna bineînţeles o chitanţă. 

— Poate ar fi mai bine ca noi doi, tu şi cu mine, Skye, să 
mergem să stăm de vorbă cu Sir William. Eu n-am mai fost 
niciodată amestecat în asemenea chestiuni şi sunt depăşit, 
Angeligue, mă înţelegi, nu? 

— Şi eu sunt depăşită, şi nu ştiu ce să fac. Ştiu doar că 
Malcolm îţi era prieten, şi că tu îi erai prieten, aşa cum eşti 


şi prietenul meu. Mi-a spus asta de multe ori. le rog să faci 
ce crezi că-i mai bine. 

— Mergem chiar acum, Jamie. Cu cât mai devreme cu atât 
mai bine, el poate decide cui aparţin astea. Între timp... 

El se duse spre ea ca să-i dea punguţa, dar îl opri: 

— Ia-o cu tine, ia totul cu tine şi astea două, şi ea îi înmână 
scrisorile. Lasă-mi numai fotografia. Îţi mulţumesc, domnule 
Skye. Şi îţi mulţumesc şi ţie, dragă Jamie, când vă întoarceţi 
treceţi pe la mine. 

Aşteptară să se ridice ea în picioare, dar nu făcu nici o 
mişcare. 

— Doar n-ai de gând să stai aici, spuse Jamie neliniştit, 
locul părându-i sinistru. 

— Cred că o să rămân aici. Am petrecut atât de mult timp 
aici, în această cameră, că mi-a devenit apropiată. Uşa 
către apartamentul meu este deschisă dacă... dacă vreau să 
mă odihnesc. Dar, te rog, vrei să fii drăguţ şi s-o iei de aici 
pe Ah Tok, biata de ea, şi să-i spui să nu mai vină aici. Biata 
femeie, are nevoie de îngrijire. Roagă-l pe doctorul Hoag să 
se ocupe de ea. 

— Vrei să închid uşa? 

— Uşa? A, nu are importanţă, da, dacă vrei. 

Ei făcură cum le ceruse ea, şi avură grijă ca Ah Tok să fie 
dată în grija lui Chen, care era şi el distrus şi cu ochii în 
lacrimi, şi ieşiră pe Strada Mare, răsuflând uşuraţi că 
ajunseseră la aer curat, dar fiecare cufundat în propriile lui 
gânduri. Skye făcea planuri şi tatona nisipurile mişcătoare 
peste care trebuia să treacă. Jamie încă incapabil să facă 
planuri, cu mintea încă prea mult preocupară de această 
tragedie şi îngrijorat, nici el nu ştia din ce cauză, pentru 
situaţia Nobile Case. Era oare îngrijorat din pricina ei? se 
tot întreba el, fără să bage de seamă că ajunsese pe 
promenadă, sau că vântul bătea în rafale, că valurile se 
spărgeau pe țărm, răscolind pietrişul de pe plajă, cum nu 
simţea nici miros de alge putrede. Nu-i stă rău nici tristă. 
Oare din cauză că... E femeie acum! Asta e deosebirea! 


Vădeşte o profunzime şi o siguranţă pe care nu le-a avut 
înainte. E femeie, nu mai e fetiţă. Să fie oare din cauza 
catastrofei, sau pentru că nu mai e virgină? Să fie vorba de 
schimbarea aceea tainică ce se spune că se produce după o 
astfel de experienţă? Sau poate amândouă, ajutată fiind şi 
de degetul lui Dumnezeu, să se adapteze. Hm? 

— Cristoase, exclamă el fără să vrea, brusc, izbit de un 
gând. Ce-o să se întâmple atunci dacă mai e şi însărcinată? 

— Pentru binele ei, mă rog lui Dumnezeu să fie 
însărcinată, spuse mărunţelul. 

După plecarea lor, Angelique închise ochii şi respiră 
adânc. Curând se linişti, se ridică de pe scaun şi puse 
zăvorul la uşă, apoi deschise uşa camerei ei. Patul era făcut, 
flori proaspete într-o vază de toaletă. Se întoarse în 
apartamentul lui Malcolm, zăvori uşa ei şi se aşeză din nou 
pe scaunul lui. 

Abia după asta se uită la fotografie: prima fotografie a 
părinţilor lui pe care o văzuse până atunci. Pe spate era 
data: 17 octombrie '61. Doar cu un an în urmă. Culum 
Struan părea mult mai bătrân decât vârsta pe care o avea, 
patruzeci şi doi de ani, Tess nici bătrână, nici tânără, cu 
ochii ei deschişi la culoare privea drept la Angeligue, îi 
remarcă buzele subţiri. Tess urma să împlinească treizeci şi 
opt de ani în acel an. Oare cum am să arăt eu la vârsta ei, 
peste nouăsprezece ani, când o să am mai mult de două ori 
vârsta de acum. Voi avea aceeaşi neîndurare în trăsături, 
care strigă sus şi tare trădând existenţa unei căsătorii fără 
dragoste, a unor zdrobitoare probleme de familie, ura faţă 
de tatăl şi fraţii ei, şi a lor faţă de ea, ură în care şi o parte şi 
cealaltă au încercat să se distrugă reciproc, o căsnicie 
începută atât de romantic, când a fugit cu Culum şi s-au 
căsătorit pe mare, aşa cum am făcut şi noi, dar, 
Dumnezeule, câtă deosebire! Se uită afară, pe fereastră, 
către golf şi navele care se aflau acolo, un vapor comercial 
tocmai părăsea portul, căpitanul şi ofiţerii aflându-se pe 
punte, nava de poştă înconjurată de tot felul de ambarcaţii, 


printre ele şi cuterul Struanilor. Şi Prancing Cloud, 
elegantă, făcând manevre să ridice ancora, cu velele gata 
să înfrunte vânturile dezlănţuite ale largului oceanelor. Aşa- 
i spunea mereu Malcolm despre cliperele lor - gândi ea - 
gata să înfrunte vânturile dezlănţuite ale largului oceanelor. 
Închise amândoi ochii, şi-i frecă, se uită din nou afară. Nu se 
înşela: de dimineaţă avusese revelaţia că vede lumea cu o 
neaşteptată şi surprinzătoare claritate. Observase acest 
lucru în clipa în care se trezise în acea dimineaţă, sesizând 
fiecare detaliu din camera ei, totul, draperiile, florile 
veştede din vază, muştele care băzâiau în preajmă, patru la 
număr. După câteva secunde auzise un ciocănit la uşă şi 
vocea lui Ah Soh. 

— Stăpână? Balbat doctol vlea sa vadă la tine, heya? 

Parcă şi auzul îi era mai ascuţit, şi doar lipăitul paşilor lui 
Ah Soh o trezise din somn. Mai ciudat era faptul că se 
trezise cu mintea foarte limpede, toată povara părea să fi 
dispărut, dar nu şi tristeţea. Ciudată şi claritatea cu care 
examina problemă după problemă, fără efort, fără să le 
încurce, găsind soluţii, gândind la toate, fără obişnuita 
teamă care-i dădea înainte palpitaţii, fără nici cea mai mică 
teamă. Cu îngrijorare, da, era firesc, dar nu mai trăia acea 
panică şi lipsă de hotărâre care-i producea greață. Acum îşi 
putea aduce aminte de ziua aceea dramatică şi de noaptea 
aceea în toate detaliile, fără să mai simtă acel vid inuman, 
copleşitor, al durerii. A murit sufletul în mine? Pentru 
totdeauna? O fi ceea ce a spus doctorul Hoag în această 
dimineaţă adevărat: „Nu te nelinişti, eşti vindecată de- 
acum. Atâta timp cât mai poţi plânge, şi nu te temi să te 
întorci cu gândul în trecut, dacă asta doreşte gândul tău, 
atunci înseamnă că viaţa ta se întoarce la normal, şi mergi 
spre bine cu fiecare zi. Eşti tânără şi sănătoasă, viaţa îţi stă 
înainte...” Mon Dieu, ce platitudini spun şi doctorii. După 
Hoag veni rândul lui Babcott. Care-i îndrugase şi el lucruri 
asemănătoare. Fusese prietenos şi blând, o blândeţe care 
voia să devină patimă, dacă i-ar fi îngăduit. Gata cu 


înflăcărarea, gândi ea, cel puţin până voi fi cu adevărat 
liberă. Şi în siguranţă. În siguranţă şi liberă. 

Îşi simţea trupul odihnit. N-o mai încercau durerile acelea 
sfâşietoare, nici un fel de durere, nici urletul fiecărei fibre 
din fiinţa ei. Îşi dădu seama brusc unde se afla, cine era şi 
de ce se afla acolo, de ce era singură şi tot ce se petrecuse. 
Trăi din nou coşmarul prin care trecuse, revăzu lucidă toate 
momentele lui, se examină cu detaşare, străină. Se vedea 
pe sine când o trezise Chen, cu urletul lui de jale, sărind 
brusc din somn, încercând, plină de panică, să-l trezească 
pe Malcolm, zgâlţâindu-l şi ea, îşi zări sângele pe picioare, 
îngrozită o clipă că se tăiase prea adânc, şi apoi îşi dădu 
seama că era sângele lui, că era mort, mort, mort. Sărise 
din pat aşa goală, cum era, îngrozită, urlând, nevenindu-i 
să-şi creadă ochilor şi urechilor, rugându-se ca totul să fie 
un vis urât. În cabină năvăliră în fugă alţii, Ah Soh, Ah Tok, 
cineva o înveli acoperindu-i goliciunea, se auziră voci, 
strigăte şi ţipete, întrebări, toată lumea o întreba până ce 
cabina se prăbuşi peste ea, cufundând-o în întuneric şi 
groază. Apoi îşi reveni pe punte, zgâlţăită când de frig, când 
de febră şi iar alte întrebări, nici un răspuns, gura-i era 
zăvorâtă, capul în flăcări, iz de sânge, în jur, în gură gust de 
sânge, sânge pe coapse, pe mâini, în păr, stomacul i se 
răzvrăti. 

Se vedea ajutată de Ah Soh să facă baie, apa rece, nu 
îndeajuns ca să se spele de dârele morţii de pe ea, iar i se 
făcu greață, apoi o invadă, o înecă o otravă năucitoare, 
oarbă, în toată fiinţa, şi nu mai ştiu nimic până în clipa în 
care se trezi ţipând la Hoag, o scenă groaznică, ah, 
Doamne, ce îngrozitoare. Se înfiora. Oare o să arăt aşa 
când o să îmbătrânesc? Dar la ce vârstă devii bătrân? Unii 
chiar foarte repede. Ce anume îi spusese ea lui Hoag? 
Nimic, măcar acum nu-şi putea aminti, ţinea doar minte că 
otrava se scursese din ea toată şi o dată cu ea venise 
somnul, un somn binefăcător. Sunt multe lucruri pentru 
care trebuie să-i mulţumesc lui Hoag, şi pentru care trebuie 


să-l urăsc pe Babcott: băutura lui care te adoarme din 
pricina căreia am făcut primii paşi spre disperare. Acum nu 
mă mai tem, nu mai sunt disperată, nu înţeleg de ce, dar 
ăsta-i adevărul. Şi asta mulţumită lui Malcolm şi lui Hoag, 
mărunţelului avocat, cam jegos, şi cu suflarea rău 
mirositoare, şi lui Andre. Andre tot înţelept e, şi tot omul 
meu de taină, şi va rămâne atâta vreme cât îl plătesc. E 
adevărat, mă cam şantajează. Nu contează. Ca să se 
salveze, trebuie mai întâi să mă salveze pe mine şi, la urma 
urmei, există un Dumnezeu în cer şi morile lui Dumnezeu 
macină încet, dar macină bine. 

Cred că de-acum sunt stăpână pe viaţa mea, dacă sunt 
atentă. Binecuvântată Fecioară, ne-am înţeles cu atât de 
multă vreme în urmă că trebuie să mă ajut singură şi că nu 
trebuie să ajung să depind de un bărbat, sau de mai mulţi, 
aşa cum depind celelalte femei surori ale mele. Ştiu că sunt 
o păcătoasă. Malcolm a fost cu adevărat singurul bărbat pe 
care l-am cunoscut, pe care l-am dorit cu adevărat, pe care 
l-am iubit cu adevărat şi cu care am dorit cu adevărat să mă 
mărit. L-am iubit atât pe cât poate iubi o adolescentă 
prostuţă. Este prima dragoste adevărata dragoste? Sau 
dragostea e un sentiment pe care nu-l trăiesc cu adevărat 
decât adulţii? Acum sunt adultă. A fost dragostea mea 
pentru Malcolm un sentiment de om adult? Cred că da, sper 
să fi fost aşa. Dar iubitul meu a murit. Primesc şi asta. Şi 
mai departe? Dau ochii cu Tess? Merg la Hong Kong? Ce fac 
cu Andre? Cu Gornt? Plec acasă? Mă duc la Tess? 

Fiecare lucru la rândul său. În primul rând iubitul meu 
trebuie înmormântat. Aşa cum se cuvine. Văzu seiful, cu uşa 
închisă, dar nu încuiată. Se ridică de pe scaun şi îi trase uşa 
la perete, băgă mâna adânc înăuntru, până ce atinse o mică 
crestătură ascunsă. Partea din stânga peretelui se deschise, 
în acea ascunzătoare se aflau nişte hârtii, un alt sigiliu, o 
altă pungă cu bani, nişte însemnări, o sticlă cu licoarea lui. 
Şi o cutiuţă. 


Cu o săptămână în urmă, Malcolm îi arătase această 
ascunzătoare din seif, zâmbind: „Nu am încă prea multe 
lucruri de ascuns, toate chestiile importante se găsesc la 
Hong Kong, la mama, documentele tai-panului, o copie a 
testamentului tatei, testamentul mamei, şi aşa mai departe, 
sigiliul tai-panului. Această despărţitură, îi spusese el 
ridicând din umeri şi cu o lucire ghiduşă în ochi, e făcută să 
păstreze tot felul de lucruri şi cadouri secrete pe care ţi le 
dau eu ţie, dacă eşti foarte drăguță şi mă iubeşti la 
nebunie...” 

Ea deschise cutiuţa. Un inel de aur cu rubine. Nu foarte 
valoros, dar suficient. Hârtiile erau hârtii de afaceri pe care 
ea nu le înţelegea şi liste cu cifre. Dar nu găsi nici un 
testament. Fir-ar să fie, gândi ea fără pic de mânie. Ar fi 
simplificat mult viitorul. Andre îi atrăsese atenţia asupra 
acestui lucru. La cererea ei fusese şi el convocat de Vargas 
în acea dimineaţă, după ce consultase lista celor care 
veniseră s-o vadă şi-şi lăsaseră cărţile de vizită. 

— Monsieur Vargas, cheamă mai întâi croitorul, am nevoie 
urgentă de haine de doliu, după aceea pe monsieur Andre, 
apoi pe domnul Skye, n-are nici un rost să-l deranjezi pe 
domnul McFay până nu trimit eu să-l cheme. Pentru toţi 
ceilalţi, eu mă odihnesc, şi, monsieur, adaugă ea 
preocupată, te rog să tratezi toate acestea cu discreţia pe 
care mi-a spus soţul meu că o ai. Îi voi primi pe toţi în biroul 
tai-panului. 

Văzuse o fulgerare în ochii lui Vargas la auzul cuvântului 
tai-pan, dar el nu spusese nimic, aşa că nu trebuise să fie 
dură. Alesese biroul cu mare grijă şi când apăru bătrânul 
croitor împreună cu Vargas ea spuse: 

— 'Te rog, întreabă-l cât timp durează să-mi facă o rochie 
de doliu, neagră, dar ca asta - cea pe care o purta avea 
mâneci lungi, guler înalt, bleumarin. 

— Spune că trei zile. De doliu, senora? Culoarea de doliu 
în China e albul. 

— Vreau o rochie neagră. Şi de mătase. Să fie gata mâine. 


— În trei zile. 

— Dacă ia cealaltă rochie, cea albastru pal, pe care mi-a 
făcut-o chiar el, şi o vopseşte în negru, cât durează? 

— El spune două zile. 

— Spune-i că văduva tai-panului Nobilei Case are nevoie 
de rochia asta neagră mâine. Mâine dimineaţă. 

Bătrânul chinez oftă, făcu o plecăciune şi plecă. Apoi 
Vargas îl anunţă pe Andre Poncin. 

— Bună, Andre. 

— Bună. Nu te-am văzut niciodată atât de frumoasă. 

Era o constatare nu un compliment. 

— Am nevoie de sfaturi, cât mai repede şi cât mai discrete. 
Trebuie să ne grăbim şi să nu greşim. Căsătoria mea e 
legală, da? 

— Noi credem că da, după dreptul maritim englez. Nu 
suntem siguri în ceea ce priveşte dreptul francez. Ambele 
sunt neclare. 

— Nu înţeleg. 

— Faptul devine discutabil. Dacă va exista o controversă 
între magistraţii francezi şi britanici, câştig de cauză va 
avea legea britanică. Faptul că era minor, de fapt că 
amândoi eraţi minori, deşi el este important în acest caz, 
iartă-mă, că a nesocotit poruncile comunicate lui în scris de 
tutorele legal înseamnă că ceremonia căsătoriei poate fi 
probabil atacată. 

— Unde? Aici? De către cine? 

— De către less Struan. De cine altcineva? spuse el 
batjocoritor. 

— Moartea lui Malcolm e lipsită de sens pentru tine, nu? 

— Dimpotrivă, ea mi-a complicat viaţa peste măsură de 
mult, doamnă, adăugă el, adresându-i-se pentru prima oară 
cu acest titlu. Ea reprezintă o serioasă complicaţie pentru 
amândoi. 

Ea se hotărâse să şadă la masa de lucru al lui Malcolm, în 
biroul lui, pentru că era în joc viitorul ei, şi trebuia să-şi 
însuşească toată viclenia acestui bărbat, iar mai târziu chiar 


mai mult decât atât. În apartamentul ei ar fi fost mai puţin 
sigură de sine, deşi mai la largul ei se simţea în budoarul ei. 
De asta au bărbaţii birouri, iar femeile sunt sortite să stea 
pe o canapeluţă şi să se mulţumească doar cu feminitatea 
unei camere pe jumătate dormitor? 

— Andre, ce se poate face pentru a simplifica lucrurile? 

— Primul pas l-ai şi făcut. 

Când în nenorocirea ei fugise la Legaţie el îi aţinuse calea, 
aproape că o târâse în biroul lui, înjurând-o de îndată ce 
uşa se închise, şi zgâlţâind-o cu furie, urlase la ea: „Căţea 
tâmpită, ai înnebunit. Du-te îndărăt în casa lui, stai 
înţepenită acolo şi nu te mişca. Dacă te refugiezi aici te-ai 
nenorocit definitiv! Du-te îndărăt acolo, proasto. Vorbim mai 
târziu şi, pentru numele lui Dumnezeu, nu semna nimic, nu 
fi de acord cu nimic, întinde-o, ieşi afară!” 

— Ai avut perfectă dreptate, Andre, spuse ea, fără nici un 
resentiment faţă de veninul cu care o împroşcase, şi nici 
faţă de violenţa lui, înţelegându-i bine atitudinea. Îţi 
mulţumesc că mi-ai spus ce mi-ai spus în aşa fel încât să 
înţeleg chiar şi în durerea mea. Ăsta a fost primul pas. Care 
e următorul? 

Ridurile de pe fruntea lui se adânciră. Avea în faţă o altă 
Angeligque, o fiinţă necunoscută, nu se aşteptase la o astfel 
de transformare. Mai văzuse până atunci de două ori o 
asemenea schimbare, dar aceia erau bărbaţi. Niciodată la o 
femeie. Cei doi erau spioni duşmani, eliberaţi după ce 
înduraseră toate rafinamentele torturilor. Doctorii nu le 
putuseră oferi nici o explicaţie pentru acea transformare, 
declaraseră doar că victimele lor trecuseră dincolo de 
spaime, nu se mai temeau de tortură, nici de moarte. 
Fuseseră împinşi până la marginea prăpastiei dintre viaţă şi 
moarte, supravieţuiseră şi erau acum convinşi, fără urmă 
de îndoială, că vor supravieţui indiferent de ce li se putea 
întâmpla, iar dacă vor muri nici asta nu mai conta. Doctorii 
le spuseseră că pentru ei moartea nu mai conta, şi starea 
asta va dura zile, luni sau chiar ani de zile, până când 


groaza trăită îşi va scoate din nou capul ei cumplit, aşa 
după cum trebuia să se întâmple cândva. Biata Angelique, 
biata de ea, şade acolo aşa de încrezătoare, aşa de 
încrezătoare. Va veni o zi când durerea se va revărsa din 
nou peste tine şi te va sfâşia în bucăţi. Vei reuşi s-o înfrângi, 
sau îţi vei sfârşi zilele într-o casă de nebuni? În sinea lui 
putea paria că atâtea catastrofe aveau să se dovedească o 
povară prea grea pentru o biată fată atât de tânără: fuga 
tatălui ei, pierderea dotei, violul, sarcina, moartea 
violatorului şi acum această nouă nenorocire, această 
moarte înfiorătoare pe care el şi întreaga colonie o 
cunoşteau în detaliile sale cele mai picante. El şi Seratard 
se aşteptaseră ca mintea ei s-o ia razna, cel puţin câteva 
luni, încă mai credeau că aşa o să se întâmple, niciunul 
dintre ei neavând încredere în spusele lui Hoag, pe care-l 
descususeră cu mare grijă amândoi. Dacă Hoag poate face 
acest miracol, gândi el mânios, de ce nu pot doctorii 
vindeca blestemata asta de boală englezească? Nu e drept. 

— Viaţa e nedreaptă, nu crezi? 

— Ba da, spuse ea. E absolut nedreaptă. 

— A lăsat vreun testament în care să te desemneze 
moştenitoarea lui? 

— Nu ştiu. Malcolm nu mi-a vorbit niciodată de vreun 
testament. 

— Pe viitor, Angelique când vorbeşti despre el spune-i 
soţul meu, iar tu eşti văduva lui. 

— De ce? 

— Pentru a aminti, a sublinia dreptul tău asupra moştenirii 
lui. 

O văzu cum dă din cap pentru a-şi întipări în minte, şi se 
îngrozi cât de stăpână pe sine arăta. Este oare voinţa lui 
Dumnezeu să pară atât de liniştită? 

— Dacă există vreun testament, are vreo importanţă? 

— Încercăm să aflăm. Ar fi cel mai bine să existe unul în 
care să fii pomenită tu. Asta ar fi cel mai bine. În al doilea 
rând, trebuie să te întorci la Hong Kong cu... cu rămăşiţele 


lui pământeşti. Pregăteşte-te să-i ţii piept maică-şi care ţi-e 
duşman, faţă de toată lumea încearcă să pari prietenă cu 
ea. Va trebui să fii de faţă la înmormântare, bineînţeles că 
îmbrăcată cum trebuie. S-ar putea ca Henri să-ţi dea o 
scrisoare pentru ambasadorul nostru, l-ai cunoscut deja, 
nu? 

— Da. Monsieur de Geroire. Ce înseamnă că s-ar putea ca 
Henri să-mi dea o scrisoare? Ce fel de scrisoare? 

— Dacă Henri poate fi convins, cu recomandarea lui 
expresă ai putea fi pusă sub protecţia lui Geroire ca pupilă 
a statului francez. Sunt convins că eşti legal văduva lui 
Malcolm Struan, tai-panul decedat. Dacă Henri ne susţine 
din răsputeri, situaţia ta poate deveni politică de stat. 

— Deci am nevoie de o protecţie serioasă? 

— Sunt sigur de asta. Henri nu e sigur. 

Ea oftă. Era şi concluzia la care ajunsese ea. Dar oare 
trebuie să ajungă o problemă de stat? Asta era o idee nouă, 
o posibilitate la care nu se gândise. Problemă de stat va 
însemna protecţia Franţei. Merita să faci orice pentru asta, 
nu, nu chiar orice. 

— Ce-ar trebui să fac eu ca să-l conving pe Henri? 

— Aş putea face eu asta în locul tău, spuse el. O să încerc. 

— Atunci te rog să încerci imediat. Spune-mi ce trebuie să 
fac eu în schimb, în seara asta. Îţi convine după cină? Sau 
mâine dimineaţă? După cum doreşti tu. 

Nu mai fusese nevoie să-şi zică nimic. Mai bine dimineaţă, 
îi spusese Andre şi plecase. Şi înainte ca următorul ei 
vizitator, Skye, să apară, ea se rezemă de speteaza 
scaunului şi zâmbi uitându-se în tavan, întrebându-se ce 
preţ va cere Andr€. Pupila statului francez? Îi plăcea cum 
sună, căci ştia că va avea nevoie de tot sprijinul pe care-l 
putea obţine pentru a se lupta cu scorpia din Hong Kong... 
lar acum, încovrigată în celălalt scaun al lui Malcolm, din 
apartamentul de la etaj al tai-panului, cu uşa zăvorâtă pe 
dinăuntru, ideea îi plăcea chiar mai mult şi se întrebă din 
nou ce preţ va cere Andre. Preţul va fi mare. Monedele de 


aur găsite în ascunzătoare vor fi suficiente pentru început, 
apoi va fi necesar inelul cu rubin, şi mai am şi sigiliul, sigiliul 
lui Malcolm. Puse totul înapoi la loc în seif şi închise 
compartimentul secret. Mulțumită de progresul făcut în 
prima ei zi din noua ei viaţă, închise ochii şi dormi fără vise 
până ce o ciocănitură la uşă o trezi. Era aproape patru şi 
jumătate. 

— Cinee? 

— Jamie, Angeligue. 

Un fior de speranţă îi străbătu tot corpul. Fii calmă, se 
puse ea în gardă pe când deschidea zăvorul de la uşă, 
gheaţa pe care calci e teribil de subţire, iar apa de 
dedesubt mortală. 

— Bună, Jamie, dragul meu, te rog intră! - şi se aşeză pe 
scaunul soţului ei, făcând semn spre scaunul pe care stătea 
ea de obicei înainte, schimbarea de situaţie îi făcea plăcere. 
Arăţi aşa de hărțuit, aşa de trist. 

— Încă nu m-am obişnuit cu ideea şi, mă rog, cu toate 
schimbările astea, Angelique. 

— Adevărat, e foarte greu. 

— Şi tu te-ai schimbat. Îmi dai voie..., îmi dai voie să-ţi 
spun cât eşti de minunată, atât de puternică, şi mă rog, 
restul ştii ce vreau să spun. 

— Asta-i problema, Jamie, că nu ştiu. Ştiu doar ce s-a 
petrecut, şi nu pot să îndur cele petrecute, dar le îndur. 
Lacrimile... cred că am plâns pentru toată viaţa. Aşa că nu 
mai am lacrimi. Ai fost la Sir William? 

— Da. Skye a spus că va reveni în jur de şase, dacă e 
convenabilă ora. 

O văzu cum dă din cap absentă. 

— Skye nu-ţi prea place, Jamie, sau greşesc? 

— Nu-mi place nici un avocat, ăştia aduc numai necazuri. 
Ca om însă nu e rău. Cred că ai nevoie de el. Dar dacă îţi 
face neplăceri, să-mi spui imediat. Lui Mal..., lui Malcolm i-a 
plăcut, iar tu ar trebui să ai pe cineva care să te reprezinte. 


— Şi mie îmi vine acum foarte greu să-i pronunţ numele, 
Jamie, iar să-i spun soţul meu mi-e la fel de greu. Chiar mai 
greu. Nu te simţi stânjenit. 

Jamie dădu posomorât din cap şi-i arătă scrisorile. 

— Sir William a spus că sunt proprietatea lui, ca şi banii. 
Nu poate să se pronunţe asupra chestiunilor legale, va scrie 
foarte urgent procurorului general din Hong Kong, dar nu 
vede nici un motiv să nu le păstrezi tu dacă promiţi că nu le 
distrugi. În ceea ce priveşte monezile de aur sunt ale tale, i- 
am spus că nu cred să ai vreun ban, alţi bani deocamdată, 
iar el te roagă frumos să-i dai o chitanţă. 

— Tot ce vrea el. A citit scrisorile? 

— Nu, nu le-a citit nimeni - şovăind le puse pe policioara 
căminului. Mai sunt şi alte câteva chestiuni, am făcut unele 
aranjamente, vrei să ţi le spun acum sau... pot foarte bine 
reveni mai târziu. 

— Nu, sunt în stare să te ascult. Ce aranjamente, Jamie? 

El trase aer adânc în piept, fiindu-i silă să-i spună ce avea 
de spus, dar era de datoria lui s-o facă. 

— Consultându-ne, Sir William, Babcott, Hoag şi cu mine, 
am aranjat ca trupul neînsufleţit să fie trimis mâine la Hong 
Kong pentru înmormântare. Am fost cu toţii de acord, am 
fost de comun acord că aşa e cel mai bine. Se va face tot ce 
e posibil ca să-ţi uşurăm situaţia, călătoria să fie cât mai 
suportabilă. Doctorul Hoag va merge cu tine ca să fim siguri 
că eşti pe mâini bune, spuse Jamie, cu un zâmbet lipsit de 
veselie şi o faţă ca o mască a nefericirii. Nici nu pot să-ţi 
spun în cuvinte cât de mult mă doare tot ce s-a întâmplat şi 
se întâmplă. Ah Soh are tot timpul să-ţi facă bagajele, Chen 
îi va da o mână de ajutor dacă va fi nevoie şi va împacheta 
lucrurile ce urmează să plece cu nava, care iese din port o 
dată cu refluxul de seară. Dacă între timp ai nevoie de ceva, 
anunţă-mă. 

O văzu cum îşi pleacă privirea şi se uită la mâinile ei, în 
vreme ce degetele învârt inelul cu sigiliu al lui Malcolm de 


pe inelar. Biata Angelique, nici măcar n-are o verighetă cum 
se cuvine. 

— Bine, deocamdată asta e tot. Vrei să-ţi ţin tovărăşie la 
masa din seara asta? 

— Îţi mulţumesc, nu. O să mănânc aici, sau în sufragerie, 
sau în apartamentul meu. Te rog, mai stai. Vreau să-ţi mai 
spun ceva. Soţul meu nu va fi dus la Hong Kong pentru 
înmormântare, ci va fi îngropat aici. Nici soţul meu, nici eu 
nu vom mai ajunge la bordul navei Prancing Cloud 
vreodată. 

Îi văzu privirea consternată, dar asta n-o clinti din 
hotărârea luată în acea dimineaţă: avea să-i înfrunte de 
îndată ce pomeneau de aranjamentele lor. 

— Vrei să-ţi spun eu la ce aranjamente m-am gândit? i le 
spun acum sau mai târziu? 

— Dar totul a fost pregătit! protestă el. Aranjamentele 
sunt deja făcute. Ne-am gândit că aşa e cel mai bine..., ne- 
am gândit la tine, la toată lumea... Doamna Struan va fi 
sigur de acord, va dori, bineînţeles, să fie îngropat acasă la 
Hong Ko... 

— Doamna Struan? Eu sunt doamna Struan. Vorbeşti de 
cealaltă doamnă Struan, less Struan? spuse ea foarte 
calmă. Nu ea are ultimul cuvânt în situaţia asta. Eu sunt 
văduva lui şi eu hotărăsc, nu mama lui. 

— Doamne, Angeligue, numai pentru că Skye spune că 
eşti... 

— Domnul Skye, Jamie, nu are nici un amestec, nu l-am 
consultat în privinţa asta. Deocamdată. Dar îmi cunosc 
drepturile şi dorinţele soţului meu, şi ele vor fi împlinite, aşa 
cum a vrut el. 

— Da..., dar... - Jamie era atât de uluit încât la început se 
bâlbâi, apoi se repezi surescitat. Dar nu poţi să treci peste 
ceea ce Sir William şi... doctorii Hoag şi Babcott şi eu 
credem că e cea mai bună soluţie atât pentru tine cât şi 
pentru el. Suntem siguri că e soluţia cea mai bună pentru 


tine şi pentru toată lumea. Eşti surmenată, Angelique. E cea 
mai bună soluţie, Angeligue, crede-mă, e cea mai bună. 

— Surmenată? Eu? Nu te prosti, Jamie - şi pe faţa ei apăru 
un zâmbet de gheaţă. Nu sunt deloc surmenată. Dar am de 
gând să împlinesc voinţa soţului meu. 

— Dar totul e aranjat, Prancing Cloud e gata să plece şi... 
totul e aranjat. 

— Îmi pare bine că cliperul ăla e gata de plecare! Sigur, să 
plece imediat. Mama lui trebuie să afle şi ea, săraca de 
nenorocirea asta. Ar trebui să te duci chiar tu să-i spui. Du- 
te cu Prancing Cloud, tu eşti cel mai mare aici, tu ar trebui 
să mergi. Te rog din suflet, nu mai aştepta până mâine, 
pleacă în seara asta. Tu o să-i spui în aşa fel încât o să 
sufere mai puţin. Trebuie să te duci. 

— Sigur, dacă trebuie, mă duc, spuse el, detestând ideea. 
Dar, Angelique, e ridicol, nu cred că vorbeşti serios, trebuie 
să înţelegi că soluţia noastră e cea mai bună! Sfinte 
Dumnezeule, Angeligque, trebuie să înţelegi că aşa e mai... 

— Cea mai bună pentru tine şi pentru alţii, poate. Dar nu 
pentru soţul meu şi deci nici pentru mine. El are dreptul să 
fie înmormântat aşa cum a dorit... 

— Trebuie să ne dai voie să facem cum este cel mai bine. 
Rămăşiţele pământeşti... 

— Rămăşiţele pământeşti ale soţului meu nu vor pleca la 
bordul acelei nave şi nici eu, spuse ea calmă. Spune, 
prietene, tu, pe care te cunosc de atâta timp, dacă ar urma 
să plec cu nava aceea, după cum îmi propui, unde o să stau? 
În cabina aceea mare? 

EI făcu nişte ochi mari, se uită lung la ea, căci această idee 
nu-i trecuse prin minte. 

— Nu, bineînţeles că nu, spuse el, bineînţeles că poţi să-ţi 
alegi oricare din cabine, pe care o vrei. le asigur că totul... 

— Eu te asigur că totul, până la cel mai mărunt lucru va fi 
făcut aşa cum a dorit soţul meu. 

Jamie îşi şterse fruntea de sudoare, se forţă să gândească 
repede ce-i de făcut, se simţea descumpănit în faţa ei, 


acum, în vreme ce ea era deplin stăpână pe situaţie. Îi veni 
brusc o idee: 

— Poate că ai dreptate. Prancing Cloud nu e o alegere 
bună. Vom închiria altă navă. Stai puţin! Nava de poştă 
trebuie să plece poimâine, o să găsim cabine pentru tine, 
pentru Hoag şi... şi Malcolm. O să-l conving pe căpitan să 
plece mai devreme. Mâine... Asta va rezolva totul. N-am 
dreptate? 

— Nu, făcu ea oftând a lehamite. Regret, Jamie, dar 
răspunsul este nu! spuse ea ceva mai apăsat. Ca să nu mai 
fie nici un dubiu. Te rog să mă înţelegi, răspunsul e nu. Nu! 
Va fi înmormântat aici, aşa după cum şi-a dorit el. Poimâine. 

— Nu poţi face asta. Doamna Struan trebuie să..., vreau să 
zic că Tess Struan are nevoie de timp ca să ajungă aici. Vom 
trimite Prancing Cloud s-o aducă. Va dori, desigur, să fie la 
înmormântare. Trebuie să vină şi ea! 

— Poţi să faci ce vrei, dar soţul meu va fi înmormântat 
poimâine, aşa cum a dorit el. Nu cred că e timp să facem ce 
propui tu. Nu am de gând să discut cu tine în 
contradictoriu. Regret, dragul meu prieten, dar tu eşti cel 
surmenat şi înţeleg foarte bine şi cauza. Te rog, roagă-l pe 
Sir William şi pe domnul Skye să vină împreună de data 
asta, cât de curând posibil, şi voi clarifica chestiunea în mod 
oficial. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, în cripta familiei din Valea 
Fericită sunt înmormântați bunicul lui, tatăl lui, fraţii şi 
surorile lui. 

— Jamie, m-am săturat să tot repet mereu acelaşi lucru. Te 
rog, invită-i pe Sir William şi pe domnul Skye să vină aici cât 
mai curând posibil. Împreună. 

El nu mai ştia ce să facă, aşa că ridică neputincios din 
umeri şi ieşi. 

Câteva minute rămase nemişcată şi respiră adânc. N-a fost 
chiar atât de greu, gândi ea, apoi se întinse, se ridică de pe 
scaun şi se duse în camera ei. Îşi alese o rochie curată, 
sobră, gri închis şi o întinse pe pat. Vântul făcu ferestrele să 


zornăie, dar zgomotul ăsta n-o mai înfioră. Oglinda o invită 
să se privească. Se studie, critic, fără să zâmbească. 
Imaginea nu-i displăcu, nu-i displăcu fiinţa aceea, cu totul 
alta, care era ea acum. 

— Sper să dureze, se adresă ea propriei imagini din 
oglindă. Va trebui să ne străduim s-o facem să dureze. Este 
mai reuşită decât cealaltă. Apoi ridică prima dintre scrisori, 
scrisoarea lui Tess Struan. Dorea s-o lase pe-a lui la urmă. 

Sir William avea o faţă parcă tăiată în piatră. La fel şi 
Jamie. Doctorii Hoag şi Babcott stăteau încruntaţi. Skye 
avea o sclipire jucăuşă în ochi. Toţi şedeau pe scaune, 
dinaintea biroului lui Malcolm. Ea, parcă mai mică în fotoliul 
acela cu spătar înalt al tai-panului, de cealaltă parte, foarte 
stăpână pe sine. Purta o rochie mai închisă la culoare decât 
înainte, cu mâneci trei sferturi, decolteu pătrat la gât, 
coafură perfectă. Nu era machiată şi avea în ţinută o 
demnitate de regină. 

— Poimâine, întrebă Sir William? 

— Da, vă rog, spuse ea. Soţul meu n-ar trebui lăsat pe 
catafalc prea mult timp, pentru cei care doresc să-i aducă 
un ultim omagiu. Oare nu trei zile e perioada normală, 
domnilor doctori? 

— În mod normal, da, Angelique, spuse Hoag. Dar noi am 
făcut deja tot ce trebuie pentru conservarea... rămăşiţelor 
pământeşti în perioada călătoriei. Totul va fi aşa cum se 
cuvine, nu trebuie să-ţi faci griji. Trebuie înmormântat 
acolo, aşa se cade. Toţi suntem de acord cu asta. 

— L-aţi şi îmbălsămat? 

Începură să se foiască pe scaun stânjeniţi. Hoag spuse: 

— Nu, de obicei nu se procedează aşa. Se... â... se 
foloseşte gheaţă pentru a se asigura conserva... 

— Ţie cum ţi-ar place să ştii că ai să fii pus la gheaţă şi 
expediat la Hong Kong, ca o oaie tăiată şi exportată din 
Australia? 

Tensiunea din cameră urcă brusc, ceilalţi arătând acum 
mai încurcaţi ca înainte. Le vorbise cu o voce blândă, 


prietenoasă, dar fermă, ceea ce-i înfurie şi mai mult. În 
afară de Skye, care începu s-o privească acum cu alţi ochi. 

— Nu despre asta e vorba, doamnă, spuse Sir William. 
Credem, pentru el şi pentru binele familiei, că e mai 
înţelept să fie înmormântat acasă. 

— Şi-a admirat foarte mult bunicul, pe primul tai-pan. Ştiţi 
asta, nu? 

— Într-adevăr, l-a admirat mult, spuse Sir William, brusc 
liniştit, fiindcă orice-ar fi spus ea nu mai conta, căci el acum 
avea răspunsul la această dilemă. Toată lumea ştie asta. De 
ce ne întrebaţi? 

— De multe ori, în foarte multe feluri, Malcolm mi-a spus 
că doreşte să ajungă ca bunicul lui, oamenii să-şi 
amintească de el, aşa cum îşi amintesc de tai-pan şi să fie 
înmormântat ca bunicul lui. Şi aşa va fi! 

— Foarte corect şi foarte înţelept, adăugă Sir William pe 
un ton tranşant. Bunicul lui e înmormântat în cripta familiei 
din cimitirul din Valea Fericită - şi apoi pe un ton mai blând: 
Angelique, sunt de acord să aibă parte de o înmormântare 
ca a bunicului său. Acum înţe... 

— Dar Dirk Struan n-a fost înmormântat la Hong Kong, 
spuse ea, luându-i pe toţi prin surprindere. A, da, ştiu, 
numele lui e gravat în piatră, acolo, dar ela fost 
înmormântat în mare. Soţul meu va fi înmormântat în mare, 
în acelaşi fel. 

— Scuză-mă, Angelique, dar greşeşti, interveni Jamie. Eu 
eram acolo, tocmai fusesem angajat la firma Struan şi-mi 
făceam ucenicia de neguţător cu China şi am fost de faţă la 
înmormântare. Au participat imens de mulţi oameni, tot 
Hong Kong-ul. S-a organizat o procesiune separată, imensă, 
în cartierul chinezesc, patronată de Gordon Chen. 

— Scuză-mă, Jamie, dar greşeşti. În criptă a fost pus un 
coşciug gol. Dirk a fost înmormântat în mare, împreună cu 
iubita lui May-may, în apele internaţionale, în largul Hong 
Kong-ului. 

Simţi cum îi dau lacrimile. Fără lacrimi, îşi ordonă ea. 


— A fost înmormântat în mare. S-a făcut o slujbă religioasă 
creştinească, aşa cum se cuvine, aşa cum a vrut el, iar de 
faţă au fost Culum şi less Struan, Gordon Chen şi Aristotle 
Quance. 

— Nu se poate! Imposibil! protestă Jamie. 

— Ba este, şi aşa a şi fost. Prea înalții ierarhi ai bisericii 
voastre au refuzat să le permită să fie înmormântați 
împreună, le-au refuzat o înmormântare creştinească în 
pământul sfânt din Valea Fericită. 

— Dar, Angelique, eu am fost de faţă la înmormântare. A 
fost înmormântat acolo, nu ştiu unde a fost înmormântată 
May-may, aşa e, nu a fost înmormântată cu el. 

— Ceea ce ai văzut tu a fost o înscenare, Jamie, coşciugul 
era gol. 

— Dar e absurd! sări Sir William. 

— Preoţii nu au fost de acord în ruptul capului să-i 
înmormânteze împreună, continuă ea de parcă Sir William 
n-ar fi spus nimic. Nu se mai auzise una ca asta. Dirk îi 
scandalizase şi înainte din mai multe motive, după cum prea 
bine ştiţi, Sir William, dar acum această idee depăşise orice 
limită. În testamentul lui personal, care este parte din 
Testamentul ce se transmite de la un tai-pan la altul cu 
sfinţenie, scrisese cu două săptămâni înainte de a muri că 
intenţiona să se însoare cu ea şi dacă el şi May-may aveau 
să moară împreună, să fie înmormântați împreună... 

— Chiar aşa a scris? Că urma să se însoare cu ea? exclamă 
Sir William, ceilalţi fiind la fel de şocaţi ca şi el, căci, chiar şi 
acum căsătoria cu o chinezoaică era de neconceput, cel 
care ar fi făcut una ca asta ar fi fost permanent respins de 
societate, ostracizat, chiar dacă ar fi fost vorba de unul ca 
Dirk Struan. Chiar aşa a scris? 

— Da, spuse ea, observând că numai Hoag nu împărtăşea 
consternarea lui Sir William. 

Englezii, britanicii sunt atât de îngrozitori în foarte multe 
privinţe. - se gândi ea. Atât de ipocriţi, de bigoţi, de 
necivilizaţi şi atât de deosebiți de noi, care se opun cu 


înverşunare căsătoriilor dintre protestanți şi catolici, nici nu 
concep căsătorii mixte cu cei din imperiul lor colonial. De ce 
să fie căsătoria mixtă un păcat odios, ar fi vrut ea să strige, 
atâta vreme cât aveţi iubite printre băştinaşe şi copii cu ele 
în văzul lumii, ce ipocrizie! Noi, francezii, nu ne-am purtat 
niciodată aşa în coloniile noastre. Dacă un francez se 
însoară cu o băştinaşă, ea devine nu numai soţia lui, ci şi 
cetăţeancă franceză. Noi chiar încurajăm căsătoriile mixte, 
ceea ce e corect. Bărbatul e bărbat, femeia e femeie, 
indiferent de culoarea pielii ei. Dar pentru voi, nu! Să mă 
ferească Dumnezeu să ajung englezoaică! Mulţumesc lui 
Dumnezeu că nu trebuie să renunţ niciodată la cetăţenia 
franceză, indiferent cu cine mă mărit... Ce tot spun? gândi 
ea, revenindu-şi, cu o tresărire bruscă, la realitate, în 
încăperea aceea, în faţa acestor duşmani ai soţului ei. Am 
timp destul să-mi permit luxul acestor gânduri mai târziu. 

— Mi-e greu să înţeleg unele atitudini ale englezilor, Sir 
William, cu privire la căsătoriile mixte. Dar nu e de mirare, 
căci sunt franţuzoaică. Să lăsăm asta la o parte. 
Înmormântarea bunicului soţului meu era în impas: biserica 
dumneavoastră era scandalizată şi nu a vrut cu nici un chip 
să încuviinţeze înmormântarea lor împreună. Noul tai-pan, 
Culum, fiul lui, a insistat ca ea să se facă aşa cum spuneau 
preoţii. Nici nu era de conceput ca lui Dirk Struan să nu i se 
facă o înmormântare creştinească cum se cuvine, în această 
privinţă Culum fiind mai insistent decât Tess, pe care 
dorinţa lui Dirk o impresionase foarte mult, ca şi disprețul 
lui faţă de convenţii, care erau piatra de temelie a tuturor 
crezurilor ei. Tatăl ei, Tyler Brock, care este acum cel mai 
mare negustor de pe insulă, s-a opus cu vehemenţă, ca şi 
mama lui 'less, ca şi cei mai mulţi dintre negustori, care s- 
au manifestat public împotrivă, indiferent de ce păreri 
aveau în particular. Guvernatorul a susţinut biserica. 

— Foarte just, murmură Sir William. 

— Da, spuse ea. Dacă Hong Kong-ul ar fi fost catolic şi 
biserica de care ţin eu s-ar fi opus la fel. Şi colonia era 


ameninţată de scandal, şi asta într-un moment când Hong 
Kong-ul zăcea în ruine după acel taifun şi nici nu exista 
gheaţă, adăugă ea, tăios... 

Ceilalţi se foiră stânjeniţi pe scaune, cu excepţia lui Skye, 
care stătea tolănit, cu acelaşi zâmbet parşiv pe buze. 
Babcott spuse blând: 

— E o rutină în practica medicală, şi firească atunci când e 
vorba de oameni importanţi, în asemenea circumstanţe, 
Angeligue. Soţul tău a fost şi este important pentru noi toţi. 
Trebuie să fii încredinţată de asta. 

— Sunt. 

Ea îşi mută privirea de la el şi i se adresă lui Sir William ca 
şi mai înainte, continuând să vorbească pe acelaşi ton lipsit 
de patetism. 

— Pentru a salva situaţia, atunci s-a ajuns la un 
compromis. Compromisul a fost pus la cale de Aristotle 
Quance şi de Gordon Chen. S-a făcut verbal, nimic în scris. 
Pe tăcute, mai potrivit ar fi să se spună în taină, căci aşa 
stau lucrurile, corpurile celor doi decedați au fost duse la 
bordul navei China Cloud. Ceremonia anglicană a fost 
oficiată de un capelan al marinei şi de căpitanul Orlov. A fost 
o înmormântare creştinească, aşa cum se cuvine. Dirk 
Struan şi iubita lui May-may Sheng au fost înmormântați 
împreună, aşa cum a dorit el. 

— Dacă înmormântarea s-a făcut în atât de mare taină, tu 
cum de ai aflat? 

— Ceremonia a fost înregistrată în jurnalul de bord al 
navei, Sir William, care a fost imediat pus în seiful unde se 
păstrează tezaurul familiei. Şi toţi martorii la 
înmormântare, Culum şi Tess, Aristotle Quance şi Gordon 
Chen, şi bineînţeles redusul echipaj care era la bord au 
făcut jurământ că vor păstra secretul. Capelanul marinei, 
nu ştiu cine era, a fost imediat trimis înapoi în Anglia. 
Cealaltă înmormântare a avut loc cu toată pompa cuvenită 
unui tai-pan al Nobilei Case. 


Nimeni nu rupse tăcerea care a urmat şi nu se auzea 
decât vântul care bătea în geamuri, după-amiaza fiind 
frumoasă. În cele din urmă, Sir William spuse: 

— Ai văzut jurnalul de bord? 

— Nu şi nici, nici... n-am vorbit cu mama lui despre el. 

— 'Tess Struan, ar putea confirma cele spuse, sau Gordon 
Chen, spuse Jamie, dacă aceştia ar fi de acord să-şi încalce 
jurământul. 

Skye se foi în scaun. 

— În această dimineaţă, doamna Struan m-a întrebat dacă 
povestea pe care i-a spus-o defunctul ei soţ e adevărată. Din 
fericire, am fost în stare să-i confirm anumite detalii. 

— Şi ştii că aceste lucruri sunt adevărate? 

— Am întâlnit din întâmplare un membru al echipajului, 
mai slobod la gură, neînstare să ţină secretul ca ceilalţi. Un 
marinar, pe nume Hennery Fairchild. Nu am habar dacă 
acum mai trăieşte sau nu, dar când am ajuns eu prima dată 
la Hong Kong, Sir William, am socotit că este de datoria 
mea să aflu tot ce pot despre Nobila Casă, familia Brock, 
despre Quance, despre fondarea Hong Kong-ului şi... 
despre diferitele cazuri de corupţie care s-au produs în cele 
mai înalte cercuri. 

Sir William dădu acru din cap, constatând că respiraţia 
rău mirositoare a lui Skye, dinţii lui stricaţi şi caracterul lui 
dezagreabil erau mai greu de suportat ca de obicei, ştiind şi 
el unele din scandalurile murdare care fuseseră ascunse de 
ochii publicului şi care se petrecuseră înainte de venirea lui 
aici. 

— Astea nu sunt dovezi, doar zvonuri. 

— Nu ar avea prea mare greutate într-un tribunal, ştiu, Sir 
William, dar faptele sunt adevărate. 

Ce e de făcut? se întrebă ministrul. Trebuie să fac ceea ce 
e corect, pe Dumnezeu. Judecata lui Paris? Nu, lucrurile de 
faţă sunt un taifun într-un pahar cu vin. 

— Foarte bine, doamnă, să respectăm cu orice preţ 
dorinţa lui. Jamie, trimite corpul neînsufleţit imediat la 


Hong Kong pentru a fi înmormântat în mare. Imediat! spuse 
el pe un ton tranşant. 

Şi se gândi că o dată ajuns acolo, Tess Struan poate să facă 
spume la gură contra Angelicăi Struan şi să fiu al naibii 
dacă am de gând să mă amestec între ele. Ce dracu'a 
apucat-o pe Ang6lique? N-am văzut în viaţa mea o 
asemenea schimbare! 

— Înţeleg foarte bine că nu doreşti să mergi cu Prancing 
Cloud. Vom aranja să pleci cu nava de poştă. 

— Mulţumesc, spuse Angeligue calmă, dar nu sunt de 
acord, Sir William. Defunctul meu soţ nu va fi trimis la Hong 
Kong ca o vită la gheaţă. Nu. 

— Sfinte Dumnezeule, doamnă, dacă eu dau ordin să fie 
trimis, va fi trimis! 

— Sigur, dacă daţi ordin. Dar, Sir William... - ea îi aruncă o 
privire lui Skye. Legea ce spune? 

— Din punct de vedere legal dorinţa soţului, susţinută de 
văduva lui, are întâietate. 

— Înainte de-a da un răspuns la cele ce spuneţi, aveţi vreo 
dovadă? Nu există niciuna. În ceea ce priveşte întâietatea, 
întâietate faţă de cine? spuse Sir William morocănos. De 
doamna Struan, de Tess Struan, asta vreţi să spuneţi? Ar 
trebui să o ignorăm cu totul? 

Skye dădu să răspundă, dar Angelique îi făcu semn să tacă 
şi spuse: 

— Nicidecum. Dacă Prancing Cloud pleacă imediat, un 
drum până la Hong Kong durează zece zile dus şi zece zile 
întors, dacă vremea e bună. Câteva zile în plus, dacă se 
schimbă, domnule doctor Hoag, se poate ca în gheaţa aceea 
a dumneavoastră, spuse ea în silă, să se păstreze rămăşiţele 
pământeşti ale soţului meu pe această perioadă ca mama 
lui să ajungă aici, dacă doreşte să vină? 

Hoag se gândea la Dirk Struan şi la legendara lui May- 
may, frumoasa lui iubită, la căsătoriile mixte şi cât de mult 
ar fi vrut să nu-şi fi împins în mormânt soţia, dragostea 
vieţii lui. Adesea se simţea vinovat de moartea ei. Dragostea 


lui pentru ea ar fi trebuit să fie atât de puternică încât să nu 
se fi însurat cu ea şi atunci n-ar fi scos-o din India, din 
mediul ei, unde ducea o viaţă liniştită, era în siguranţă şi 
atunci nu s-ar mai fi întâmplat nenorocirea care i-a fost 
sortită. Şi doar a bănuit că asta se va întâmpla şi asta s-a 
întâmplat. Din nou viitorul tău e pe muchie de cuţit, Hoag, 
bătrâne: O ajuţi pe fata asta sau pe Tess Struan? Nu uita că 
din vina ta asasinul acela sângeros a supravieţuit ca s-o 
sperie pe această fată şi aproape s-o ucidă. 

— Medical vorbind, e posibil, dar părerea mea este să nu 
procedăm aşa, spuse el, şi-i aruncă o privire lui Babcott, 
pentru a-l preveni să nu se bage. Sir William, de fapt 
trebuie să ne hotărâm dacă-l trimitem sau nu. Dacă nu-l 
trimitem, cred că ar trebui înmormântat aşa precum..., 
precum doreşte soţia lui. 

Sir William ezită, iritat de faptul că soluţia lui nu fusese 
acceptată. 

— Angeligque, de ce te împotriveşti cu atâta înverşunare să 
pleci cu sicriul la Hong Kong, cu nava de poştă, dacă nu vrei 
cu Prancing Cloud! 

— Sunt împotrivă deoarece nu va fi înmormântat aşa cum 
a dorit el, ca bunicul lui, mama lui nu va recunoaşte 
povestea celeilalte înmormântări, nici n-ar putea. Eu sunt 
văduva lui şi eu vă spun că dorinţa lui este şi dorinţa mea, 
din toată inima. 

Sir William nu era sigur pe ce temei legal putea accepta 
sau respinge soluţia asta şi era teribil de îngrijorat cum va 
reacţiona Tess Struan, ea fiind acum de facto căpetenia 
Nobilei Case, iar ea îşi exprimase în scris opoziţia faţă de 
această căsătorie. Şi se întrebă ce va face ea în cazul în 
care trupul neînsufleţit nu era trimis acasă. Va ţipa sus şi 
tare că fiul ei a fost victima unui groaznic asasinat, asta pe 
de o parte, gândi el, aproape tresărind. Bineînţeles că 
doreşte ca înmormântarea să aibă loc acolo, aşa se şi 
cuvine, fie că e înmormântat în mare, fie că nu e 
înmormântat în mare, indiferent dacă povestea e adevărată 


sau nu. Şi fac prinsoare pe cincizeci de lire sterline contra 
un bănuţ că va încerca să anuleze căsătoria, şi-i foarte 
posibil să şi reuşească. Aşa că, biată doamnă, îţi place sau 
nu-ţi place, te afli pe o muchie de cuţit. 

— Mă tem că faci dintr-un accident, care este şi aşa tragic, 
un lucru chiar şi mai complicat decât ar trebui să fie. Bietul 
om poate fi înmormântat în mare tot aşa de bine şi la Hong 
Kong ca şi aici. Aşa că cel mai bun lucru... 

— Scuzaţi-mă că intervin, Sir William, spuse Skye şi apoi 
adăugă cu ifosele unui genial avocat al Curţii Regale: Dar... 
dacă nu contestaţi în mod oficial legalitatea căsătoriei 
clientei mele, atunci trebuie să ştiţi că ea are anumite 
drepturi. Permiteţi-mi, deci, să vă cer să vă daţi 
consimţământul ca dorinţa defunctului ei soţ şi a ei să aibă 
câştig de cauză în această chestiune şi el să fie 
înmormântat aici. 

Apoi, aşa cum ar fi încheiat acelaşi avocat al Curţii Regale 
pledoaria apărării, el spuse foarte blând şi foarte 
emoţionanit: 

— Malcolm Struan e al nostru, al celor din Yokohama în 
aceeaşi măsură în care a aparţinut familiei. Tragedia lui a 
început aici, ar trebui să sfârşească tot aici. 

În ciuda hotărârii luate, Angelique simţi cum încep să-i 
curgă lacrimile. Plângea fără să scoată un sunet. 

După ce Sir William şi ceilalţi plecară, Skye şi Jamie se 
certară o oră întreagă. Ea îi auzea, fără să scoată o vorbă. 
Oricum, nimic din ce spuneau ei nu mai putea schimba în 
vreun fel situaţia. Ea pierduse tot. După ce ascultase cu 
răbdare cuvintele mişcătoare ale lui Skye, Sir William 
decisese: 

— Îmi pare rău că toată după-amiaza asta n-am auzit nici 
un argument întemeiat, care să-mi schimbe hotărârea. Aşa 
că trupul neînsufleţit va trebui să fie trimis înapoi la Hong 
Kong, pentru înmormântare, ori cu Prancing Cloud ori cu 
nava de poştă. Cum doriţi dumneavoastră, doamnă. 
Întrevederea noastră s-a încheiat! 


Într-un târziu, Skye oftă şi rosti cu amărăciune: 

— Dacă ne aflam la Hong Kong, aş fi putut obţine o 
ordonanţă specială, pe baza a o mulţime de motive, dar aici 
Sir William este şi instanţă şi judecător şi jurat. Şi nu avem 
timp să ne ducem până acolo şi să ne şi întoarcem, orice am 
face. 

— Atunci, chiar că nu mai e nimic de făcut, zisese Jamie, 
mohorât, simțind că i se rupe sufletul de mila ei. Trebuie să 
iei lucrurile aşa cum sunt, Angelique. Nu mai e nimic de 
făcut, fir'ar a dracului de lume să fie! 

— Eu nu pot să merg la Hong Kong... totuşi trebuie să fiu 
la înmormântare... 

— Aşa-i, o aprobă Skye cu tristeţe. 

— Bine, dar de ce? Ce anume te împiedică să te duci acolo, 
Angelique? întrebă Jamie. 

— 'Tess Struan! răspunse ea. 

— Dar ce poate să-ţi facă? Nu te poate opri să mergi la 
înmormântare şi nici nu poate anula căsătoria. În numărul 
de seară al ziarului, Nettlesmith scrie în articolul lui că 
toată ceremonia este perfect legală, chiar dacă amândoi 
sunteţi minori. Haide, du-te cu nava de poştă, o să am eu 
grijă să ajungă o dată cu cealaltă. 

— Nu, nici vorbă. Îmi pare rău că te contrazic, Jamie, dar 
domnul Skye a zis deja, pe bună dreptate, că articolul acela 
susţine doar o părere personală. Dar eu ştiu că Tess Struan 
n-o să-l înmormânteze în mare, aşa cum şi-a dorit el, sunt 
sigură că n-o să vrea. O să încerce să mă lovească prin orice 
mijloace. Poftim scrisorile ei către Malcolm. 

Cei doi bărbaţi rămaseră încremeniţi citind cuvintele pline 
de ură ale temutei Tess Struan. 

— Mare păcat că nu o poţi da în judecată pentru aşa ceva. 
Pentru că ea o să pretindă că sunt scrisori confidenţiale, 
trimise de ea, ca mamă, fiului ei, pe când voia, ajunsă la 
disperare, să-l prevină asupra unui mariaj nepotrivit, după 
cum era şi dreptul ei legal, poate chiar să împiedice acest 
mariaj, lucru iar cât se poate de îndreptăţit de lege. Cât 


despre amenințările proferate la adresa persoanei 
dumneavoastră, doamnă Struan, nu le putem folosi defel 
împotriva ei. 

— Dar nu este drept! se revoltă Angelique. 

— Auzi, Skye, da' de chestia asta cu „dacă femeiuşca aceea 
îndrăzneşte vreodată-n viaţa ei să pună piciorul pe 
pământul Hong Kong-ului, o să am eu grijă să...” Ei, ce zici? 

Jamie nu voia să o chinuie şi mai mult pe biata văduvă, aşa 
că nu cită fraza până la capăt, pentru că Tess continua: „...0 
să am eu grijă ca orice persoană respectabilă din oraş să 
afle totul despre trecutul ei, despre taică-său, despre 
unchiu-său şi mai ales despre mătuşă-sa, care a fost actriţă 
la un teatru ambulant, unde se adunaseră tot soiul de 
actoraşi, ţigani şi şarlatani. Şi or să ştie toţi, bineînţeles, 
despre situaţia ei financiară...” 

— Mie nu mi-e ruşine că mătuşa mea a fost actriţă, rosti 
Angeligue răspicat. Chiar dacă majoritatea englezilor cred 
că acelea care se fac actriţe, sunt, neapărat, şi femei 
uşoare. Mătuşa mea nu a fost aşa ceva. Niciodată. Iar ea şi 
soţul ei nu au fost escroci. Eu nu sunt vinovată pentru 
păcatele tatălui meu... înainte nu eram săracă lipită 
pământului, el mi-a furat şi mie banii, nu numai pe-ai altora. 

— Ştiu, zise Jamie amărât că adusese vorba de epistolă. 
Preasfinte, dar crezi că ai putea aduce dovezi despre 
înmormântarea laolaltă a lui Dirk şi a lui May-may? 

— A, sigur că da, cu ajutorul compradorului Chen şi a lui 
Tess. Atâta doar că ei nu vor fi deloc încântați de idee, ba 
chiar vor refuza, nu crezi? O să ne ia peste picior şi n-o să 
reuşim niciodată să obţinem o hotărâre judecătorească 
pentru a deschide cripta familiei. 

Skye se opri, înecat de un acces de tuse, apoi, când îşi 
reveni, urmă: 

— Doamna Angelique Struan trebuie să însoţească 
rămăşiţele pământeşti ale soţului ei, altfel riscă să-şi 
compromită iremediabil poziţia, atât din punct de vedere 


legal, cât şi social. Totuşi, să se ducă în această situaţie la 
Hong Kong... E prea primejdios. 

Îi rugase personal pe doctorii Babcott şi Hoag, să mai 
atenueze cumva felul în care prezentau cauza morţii în 
certificatul de deces, dar, după cum se şi aşteptase, fusese 
refuzat categoric. 

— Am stat mult şi am cumpănit, Jamie, aşa că, după 
părerea mea, doamna Angeligue are dreptate să nu-şi 
asume deocamdată un asemenea risc. Mă tem că în Hong 
Kong va fi în mai mare pericol decât aici. 

— Dar te-ai putea duce şi tu cu ea, să-i oferi protecţia 
necesară... 

— Ce-i drept, dar de aici ar putea ieşi un scandal uriaş, 
ceea ce eu doresc să preîntâmpin prin toate mijloacele, 
pentru binele tuturor. Chiar şi pentru Tess Struan. Să ştii că 
nu-i o femeie chiar atât de rea, dacă ai în vedere faptul că 
ea judecă totuşi părtinitor, ca orice mamă. Aşa că, după ce 
am socotit îndelung, am ajuns la concluzia că oricum se vor 
isca neplăceri, deci problema este cum să le evităm sau cum 
să le mai atenuăm. 

— Poate se rezolvă cumva, interveni Jamie. Tess nu-i chiar 
o balauroaică. În felul ei, a fost întotdeauna dreaptă cu 
ceilalţi. 

— Da, dar cu mine nu va fi, zise Angelique. Eu una o 
înţeleg. De fapt, numai o femeie o poate înţelege. O să aibă 
impresia că am pus mâna pe fiul ei cel mare, l-am 
îndepărtat de ea şi l-am omorât. De altfel, Malcolm m-a 
avertizat că ea aşa gândeşte. 

— Ca să o potolim cumva, avem nevoie de timp, rosti Skye. 
Avem nevoie de timp ca să ducem tratative, să întoarcem 
lucrurile şi în favoarea noastră, dar sigur nu vom avea 
vreme să facem toate astea până la înmormântare. 

Într-un târziu, cei doi plecară, fără să găsească 
deocamdată nici o soluţie. Nu-i nimic, se încurajă singură 
Angeligue. O să-mi înmormântez soţul aşa cum şi-a dorit. O 
să-i moştenesc toate bunurile rămase, dacă or fi vreunele, 


aşa că o voi învăţa minte pe Tess Struan. Şi o să fiu 
răzbunată pe deplin. Scrisorile celeilalte o răniseră, într- 
adevăr, dar nu atât pe cât se aşteptase ea. Plânsese iar, însă 
nu atât de amarnic ca altădată. Nu se mai frământase ca 
înainte. Da, nici eu nu mai sunt aceeaşi, îşi spuse ea. Nu mai 
înţeleg deloc. Sunt într-adevăr foarte ciudată. Oare o să mă 
ţină? Eu aşa sper. Maică Precistă, tare proastă am mai fost 
până acum! 

Se uită pe geam şi văzu că aproape se înnoptase. În golf 
luminiţele mişcătoare ale navelor, de la babord, tribord şi 
de pe catarge, săltau sau coborau o dată cu valurile. În 
vatră, domol, cărbunii sâsâiau întruna, iar flăcările jucăuşe 
ce dansau deasupra jarului îi atraseră atenţia şi începu să 
se gândească iar la situaţia ei. Oare ce era de făcut? 

— Don'şoalaa..., o chemă Ah Soh, intrând în cameră. 

— Spune-mi tai-tai, Ah Soh! Sau eşti surdă, heya? se răsti 
stăpâna ei. 

Malcolm îi explicase ce însemna „tai-tai”, iar în seara 
dinaintea morţii lui le poruncise chiar el lui Ah Tok, Ah Soh 
şi lui Chen ca de atunci înainte să i se adreseze soţiei sale 
numai astfel. lar Skye îi amintise din nou să le ordone 
servitorilor să-i zică aşa. 

— Don'şoalaa vlea pachetez eu tot chop chop? 

— Tai-tai. Eşti surdă, heya? 

— Vieţi pachetez eu tot, chop chop... tai-tai? 

— Nu. Mâine. Dacă o să fie nevoie, adăugă calmă 
Angelique. 

— Don'şoalaa... 

Tânăra franţuzoaică oftă, resemnată. 

— Tai-tai! 

— Don'şoalaa tai-tai... 

— leşi o dată de-aici! 

— Om doctol vlea să vadă ah... 

Tocmai era gata să o dea iar afară pe chinezoaica aceea 
impertinentă, când se răzgândi dintr-o dată. 

— Ce om doctor? întrebă. 


— Om doctol bloască, don'şoala tai-tai. 

Aha, Hoag. Mda, chiar seamănă cu un broscoi, îşi zise 
Angelique şi se trezi zâmbind. 

— Da, bine. Să vină să mă vadă. 

Când intră Hoag, îi ieşi în întâmpinare. 

— Bună seara, doctore. Ce mai faci? Eu mă simt bine, 
datorită dumitale. 

— Eşti sigură? întrebă acesta, cam neîncrezător. 

Avea ochii injectaţi de oboseală, faţa palidă şi buhăită, ca 
întotdeauna, însă radia o căldură, aşa cum se potrivea unui 
om cumsecade ca el. O privi cu mare atenţie. 

— Da, îmi dau seama că te simţi mai bine. Dar ai mare 
grijă, Angelique, nu te obosi peste măsură, fii cu băgare de 
seamă. 

— Aşa o să fac, promit. 

— Te-ai purtat admirabil astăzi. 

— Da, dar oricum nu mi-a ajutat la nimic. 

— Da. Mie şi lui George Babcott ne-a părut foarte rău. Am 
fost foarte mâhniţi că Atotputernicul ţi-a hărăzit o astfel de 
soartă cruntă. George cinează cu Wee Willie şi o să încerce 
din nou să-i schimbe intenţiile, dar nu prea avem şanse de 
reuşită. 

Observă că tânăra nefericită ridică încet din umeri, 
neputincioasă, apoi, fără să scoată o vorbă, se uită la el cu 
ochii aceia albaştri, ce păreau imenşi pe chipul ei ca varul. 

— Ai nevoie de ceva? Să poţi dormi sau să te calmezi... A, 
nu, cred că nu ai nevoie de nici un calmant. Îmi pare foarte, 
foarte bine. Aş fi voit să stăm puţin de vorbă, doar aşa, să 
discutăm în general. Te-ar deranja? 

— Nu, bineînţeles că nu, te rog să iei loc. Cum a mers 
ancheta? Ah, iartă-mă, ai acolo whisky şi alte băuturi... 
Serveşte-te după voie. 

— Mulţumesc. 

În bar se vedeau pahare Waterford şi carafe de sticlă 
frumos lucrată, aliniate ca nişte soldăţei, în suporturi de 
argint, cu etichete argintate, în stil georgian, pe care era 


scris: whisky, coniac, sherry, porto. Doctorul se hotări să 
bea o jumătate de pahar de whisky. 

— Ancheta a decurs întocmai cum era de aşteptat. Edward 
Gornt a fost absolvit de orice vină şi felicitat pentru actul lui 
de curaj. Judecătorul de instrucţie, Skye, a hotărât că 
Greyforth a murit în urma unui accident, iar Gornt a 
procedat perfect legal, încercând să oprească o crimă 
premeditată. Am fost şi noi foarte uimiţi că a folosit astfel de 
cuvinte dure, deşi ăsta era adevărul. 

Se aşeză pe scaun, chiar în faţa ei şi ridică paharul, să 
închine: 

— Multă sănătate! 

— Salut! Mă bucur pentru Edward. Merită toate laudele. 

— Şi dumneata la fel. M-au impresionat foarte tare 
cuvintele dumitale, oftă Hoag, sincer îndurerat. 

— Am spus numai adevărul. Nici dumneata nu mă crezi? 

— Eu te cred întru totul. Tocmai despre asta voiam să-ţi 
vorbesc. Vezi dumneata, nici nu poţi să-ţi închipui cât de 
bine te înţeleg. 

După care îi povesti cu multă însufleţire despre tinereţea 
lui, când în armată fiind, în India, se îndrăgostise 
nebuneşte, apoi se căsătorise cu fata iubită, o indiancă, 
împotriva tuturor convenienţelor şi a legilor sociale. Toată 
lumea îi condamnase, erau trataţi ca nişte paria, iar apoi 
făcuseră greşeala fatală de a se duce amândoi în ţara lui. 
Însă situaţia nu se îmbunătăţise cu nimic. 

— Ba, dimpotrivă. A fost chiar mult mai rău. Arjumand a 
murit. Aşa o chema, ca pe iubita şahului Jahan, cel ce a 
construit palatul Taj Mahal..., rosti el, cu privirile aţintite 
asupra focului, ca şi cum lui şi-ar fi povestit toate astea şi ar 
fi văzut acolo imaginea dragei lui şi zilele de neuitat, 
dinaintea căsătoriei lor. Am suferit cumplit, dar într-un fel 
m-am şi bucurat că n-a avut de îndurat prea mult răutatea 
şi ura celor din jur, nu după multă vreme s-a îmbolnăvit de 
friguri şi a murit repede, precum o plantă minunată, dar 
prea plăpândă, peste care a suflat viforul... Da, de fapt asta 


şi era, o floare fermecată... Nici nu-ţi poţi închipui cât de 
frumoasă era... lot timpul mai că nu mi-a venit să cred că 
mă iubea tocmai pe mine... Doar ştiu cât de urât sunt. Dar 
am iubit-o ca un nebun şi am ucis-o aproape cu mâinile 
mele... 

— Când vorbeşti despre ea, te luminezi tot, zise ea, cu 
blândeţe. Nu ai ucis-o dumneata. Aşa i-a fost scris. N-ai fost 
vinovat! 

Iar cuvintele astea blestemate! gândi ea. 

— Ba da. M-am însurat cu ea şi am luat-o din ţara ei. Şi 
May-may ar fi murit tot aşa, înstrăinată, singură şi chinuită 
de dorul ţării ei. Nici măcar marele Dirk Struan nu ar fi 
putut înfrunta până la capăt opinia publică, dacă s-ar fi 
căsătorit cu ea. Au avut mare noroc că au murit aşa cum au 
murit. 

Angeligue îl privi câteva clipe, cu ochii înceţoşaţi de 
lacrimi. 

— Dar Malcolm a avut noroc că a murit aşa cum a murit? 
Vreau să spun..., dumneata ai zis că părea foarte senin, 
foarte împăcat. Ar fi murit oricum, din pricina rănilor? 

— Mă tem că da, mărturisi Hoag. Putea să se sfârşească în 
orice zi, de la o oră la alta. Îşi prelungise doar agonia, şi 
cred că şi el ştia asta. 

Vorbele doctorului o revoltară. 

— Bine, dar de ce nu i s-a spus adevărul? Dumneata de ce 
nu l-ai prevenit? De ce nu ne-ai prevenit pe amândoi? 

— Numai Dumnezeu putea să hotărască soarta lui... Noi n- 
aveam de unde să ştim cu siguranţă dacă mai era vreo 
speranţă sau nu... oricum, în nici un caz nu ne-am putut da 
seama de adevărata lui stare până acum... Era imposibil să 
ne dăm seama... 

— Eu... eu tot nu pricep..., te rog, spune-mi adevărul. 
Vreau din tot sufletul să ştiu totul, să înţeleg... 

Atunci doctorul Hoag începu să-i explice cu mare blândeţe: 

— Dedesubtul rănii şi împrejurul ei, intestinele au fost mai 
grav afectate decât am bănuit noi. George n-a avut timp să 


sondeze mai adânc rana, atunci când l-au adus pe Malcolm 
la el, intervenţie care l-ar fi dat gata. La autopsie am 
constatat că făcuse cangrenă. 

— Dar operaţia a fost bine făcută? 

— A, sigur, fără cusur. George a lucrat admirabil, ca un 
maestru, dar nimeni nu ar fi putut face mai mult, o asigură 
el, iar ea îl crezu pe cuvânt. Vezi dumneata, Angelique, noi 
nu putem înlocui nimic în organism, nu putem decât să 
reparăm părţile grave atinse de boală. Avea pungi cu puroi 
înăuntru - de-asta îl chinuiau atât durerile, săracul de el, şi 
leziuni interne foarte grave, din pricina cărora nici nu se 
mai putea îndrepta de spate. Oricum, ajunsese deja 
aproape de sfârşit. Dar, chiar şi aşa, eu sunt sigur că în 
ultimele zile din viaţa lui dumneata i-ai dăruit mai multă 
fericire decât poate spera orice om de pe lumea asta. 

Un tăciune căzu în vatră, sfârâind. Angelique se uită într- 
acolo pierdută în gânduri. Pe cărbunele mistuit, o flăcăruie 
subţiratică mai pâlpâi câteva clipe, apoi se stinse ca şi cum 
n-ar fi fost. Da, întocmai ca şi Malcolm al meu, bietul de el, 
dragostea mea..., gândi ea. 

— Ce trist, îngăimă ea, cu ochii încă spre foc. Atât de trist. 

Un timp, Hoag rămase tăcut, o urmări din priviri, 
gândindu-se la soarta ei crâncenă, la tinereţea lui 
zbuciumată şi la draga lui, Arjumand, a cărei înduioşătoare 
amintire revenise pentru câteva momente, în prezenţa 
sărmanei Angelique. Mda, acum, după ce i-am povestit 
despre Arjumand, mi-e mai uşor să mă hotărăsc, îşi spuse 
el. Emoţionat, bău ultimele picături de tărie. 

— Îmi permiteţi? o întrebă, cu voce tare. 

— Da, sigur, te rog... 

Hoag îşi turnă iar whisky, dar nu umplu paharul. 

— De fapt, eu am vrut să stau de vorbă cu tine tocmai 
despre înmormântare, începu el. Ştii, există totuşi o 
posibilitate de a împlini dorinţa ta şi a lui Malcolm. 

— Poftiiim?! 

Doctorul se aşeză iar pe scaunul din faţa ei. 


— Da, există o posibilitate de a-l înmormânta în mare, ca 
pe bunicul lui, aşa cum a vrut şi el şi cum vrei şi dumneata. 
Eu pot să te ajut în privinţa asta. 

— Cum? 

Hoag îşi trecu mâna peste frunte, apoi rosti: 

— Te duci la Sir William şi-i spui că, deşi conteşti în 
continuare decizia lui, îţi calci pe suflet şi accepţi situaţia 
aşa cum este, iar coşciugul poate fi trimis la Hong Kong. În 
mod oficial, asişti la plecarea navei ce va duce sicriul, însă 
vei pretexta că nu poţi suporta să mergi pe aceeaşi corabie 
cu el, dar că te vei duce la Hong Kong cu nava de poştă care 
pleacă poimâine. Şi uite-aşa, toată lumea o să fie mulţumită. 

— Iar sicriul o să fie gol? întrebă Angelique, cu sufletul la 
gură. 

Doctorul clătină din cap, iar fruntea şi fălcile îmbrobonate 
de sudoare luciră scurt în lumina jucăuşă a focului. 

— Nici vorbă. O să existe un cadavru, însă va fi al unui 
pescar, un coreean care a murit azi-dimineaţă, la 
Kanagawa, la spital. Între timp, sicriul lui Malcolm va 
rămâne tot la Kanagawa, neştiut de nimeni. Dacă Jamie e 
de partea noastră, el ar putea aduce cuterul acolo, mâine 
seară, după ce am merge în larg şi, dacă reuşim să-l 
convingem pe Tweed să ţină slujba de îngropăciune, 
Malcolm ar putea fi înmormântat cum vrei dumneata. lar a 
doua zi dimineaţă te vei îmbarca pe nava poştală şi nimeni 
n-o să afle o vorbă despre toate astea... dacă reuşim să-i 
facem pe toţi să jure că păstrează secretul. 

— Of, sunt atâţia de dacă..., murmură Angelique, în timp 
ce inima îi bătea nebuneşte. 

— Mda, mult mai mulţi decât am crezut şi eu la început, 
recunoscu Hoag, după ce îşi şterse fruntea de transpiraţie 
şi-şi drese vocea. Era doar... Ştii, ideea asta mi-a venit de 
puţină vreme. Nici n-am avut timp să o întorc pe toate 
feţele, s-ar putea să fie o aiureală, dar eu am vrut numai să 
te ajut cumva. Şi, fie că vrea George, fie că nu, prima parte 
a planului ăsta o pot duce singur la îndeplinire. Adică să 


înlocuiesc morţii. Dar, dumneata va trebui să te ocupi de 
celelalte. Poate că aşa o să-ţi fiu de vreun folos, cine ştie... 
zise el cam încurcat. Ştii, eu nu m-am priceput niciodată să 
păstrez o taină. Îmi pare rău, dar va trebui să te decizi 
acum dacă... pentru că eu voi fi nevoit să mă întorc la 
Kanagawa astă-seară, cât rămâne George aici, să ia cina cu 
ministrul. Ce părere ai? 

Într-o fracțiune de secundă, Ang6lique sări de pe scaun, 
emoţionată până la lacrimi, îl cuprinse cu braţele ei 
catifelate şi parfumate. 

— Haide să încercăm şi... îţi mulţumesc..., îţi mulţumesc 
din tot sufletul... 

— M-aţi chemat, doamnă? întrebă Gornt. 

— Da, te rog să intri şi să iei loc. 

Angeligue şedea lângă fereastra cu vedere spre golf, din 
biroul tai-panului. Nu era prea multă mobilă în încăpere, ci 
doar scaune cu spetează, o masă de stejar şi un bar. Chen 
se afla şi el acolo, la porunca stăpânei. 

— Permiteţi-mi să vă prezint din nou regretele mele 
pentru toate cele întâmplate. Dacă vă pot fi de folos cu 
ceva, vă rog să nu ezitaţi să-mi cereţi ajutorul, doamnă. 

— Sunt sigură că pot conta pe dumneata. Edward, 
mulţumesc. Da, adevărul este că ai putea să mă ajuţi, doar 
oricine are nevoie de prieteni. Mă bucur nespus că 
rezultatele anchetei ţi-au fost favorabile..., ar trebui să ţi se 
dea şi o decorație. Mare curaj din partea dumitale! Dă-mi 
voie să-ţi mulţumesc că i-ai salvat viaţa lui Jamie, căci nu 
ştiu ce m-aş fi făcut fără el. 

În şemineu ardea un foc straşnic, iar perdelele din mătase 
fină, de Tailanda, erau trase ca pentru timp de noapte. 
Chen se apropia de frapiera în care pusese o sticlă abia 
deschisă. 

— Soţul meu mi-a spus că preferi şampania... 

— Într-adevăr, doamnă, aşa este, încuviinţă Gornt, 
gândindu-se la anchetă şi la binecunoscutul verdict care 


muşamaliza incidentul cu Norbert Greyforth, periculos 
pentru cariera lui. 

Judecătorul de instrucţie, Skye, Domnul să-l aibe în pază, 
era recunoscut pentru abilitatea lui profesională. Angelique 
îi făcu semn lui Chen, care turnă îndată şampanie în două 
pahare înalte. 

— Doh jeb. Mulţumesc, spuse Gornt, luând un pahar. 

Servitorul chinez holbă ochii la el, ca şi cum nu pricepea 
NiMic, şi-l dispreţuia şi mai mult pe blestematul acela de 
venetic, pentru că îndrăznea să vorbească într-o limbă 
civilizată. 

— Chen, aşteaptă afară, îi ordonă stăpâna. Dacă am nevoie 
de tine sun din clopoțel, heya? îi arătă ea spre clopoţelul de 
argint de pe masa de alături. 

— Da, don'şoalaa... 

— Tai-tai! îl fulgeră ea cu privirea. 

— Da, don'şoalaa tai-tai. 

Slujitorul ieşi, foarte mulţumit de mica lui izbândă. Toţi 
servitorii casei ţinuseră sfat, la care luase parte şi el. Ah 
Tok, înnebunită de durere că îi murise stăpânul, propusese 
să plătească un vrăjitor, care să arunce blestemul Ochiului 
Diavolesc asupra „Femeii Hărăzite cu o Bortă fără Fund, 
Aducătoare de Moarte”, însă Chen se opusese categoric: 
„Nu, nu, asta n-o putem face... lar ea nu are nici o vină. 
Moartea stăpânului nostru n-a fost lucrarea ei. Stăpânul a 
luat-o de soţie şi ne-a poruncit să-i spunem tai-tai, în faţa ei 
şi a lui. Dar noi să ne înţelegem ca de acum înainte să-i 
spunem mai întâi, „donşoa'laa”, iar dup-aceea „Don'şoalaa 
tai-tai”, până vom afla ce a hotărât ilustrul Chen, spre care 
scrisoarea mea urgentă şi plină de toate amănuntele se 
îndreaptă deja, la bordul lui Prancing Cloud.” 

— Salut, Edward, închină Angelique. 

— În sănătatea dumneavoastră, doamnă! 

Ea abia îşi umezi buzele, dar Gornt sorbi cu mare plăcere. 

— Pentru mine, şampania este o adevărată apă vie, rosti 
el, dar regretă îndată vorbele acelea. Adevărul este că nu 


mi-am putut permite să mă bucur prea mult de aşa ceva, 
decât la ocazii festive, o drese el la iuţeală. 

— Şi mie îmi place şampania în general, dar astă-seară 
parcă n-are nici un gust, mărturisi ea. Însă în curând o să-ţi 
poţi permite să ai tot ce-ţi doreşti, nu-i aşa? Soţul meu mi-a 
povestit că afacerile dumitale prosperă într-un ritm 
ameţitor şi că v-aţi împărtăşit multe secrete unul altuia, 
desigur, spre... avantajul amândurora. 

— V-a spus el toate astea? se miră Gornt, luat pe 
nepregătite. 

Se înţelesese cu Malcolm Struan să nu afle nimeni despre 
relaţia lor. Dar cele spuse de el lui Norbert? Nu conta, 
fusese doar o stratagemă în plus, pentru a amăgi duşmanii, 
iar Norbert fusese dintotdeauna de partea inamicilor. 

— Secrete? Ce fel de secrete, doamnă? 

— Mi-a spus că ţine la dumneata, că are încredere în 
dumneata, ca şi mine, de altfel, pentru că dumneata ştii să 
păstrezi tot atât de multe secrete pe câte deţii şi că înţelegi 
foarte bine că un prieten vechi este nepreţuit..., un prieten 
în accepțiunea chinezească. 

— Până aici, nimic mai adevărat. Şi mie mi-a plăcut soţul 
dumneavoastră, ca om, şi am avut deplină încredere în el. 

— Zicea Jamie că pleci cu Prancing Cloud. 

— Da, aşa este, doamnă. 

— Soţul meu mai spunea că aştepta să-i furnizezi pe 
curând nişte informaţii prin care putea să ducă firma Brock 
la faliment. Parcă trebuia să-i spui toate astea ieri dimineaţă 
după... A trecut numai o zi?! Parcă ar fi trecut o viaţă de 
om... de fapt, pentru Malcolm chiar a trecut..., bietul 
Malcolm... 

Gornt oftă, sincer îndurerat pentru ea. 

— Da..., doamnă, permiteţi-mi să vă spun că v-aţi 
schimbat. Sunteţi cu totul alta. N-aş vrea să mă credeţi 
neobrăzat sau lipsit de maniere, însă v-aţi schimbat mult în 
bine. 


— Eu una aş fi preferat de o mie de ori mai mult să 
trăiască soţul meu, decât să mă fi schimbat eu, chiar şi în 
bine. 

Rămase şi ea surprinsă de sinceritatea ei, deşi, ca şi 
Malcolm, i se păruse dintotdeauna că poate vorbi deschis cu 
Gornit. 

— Nu sunt încă sigură că este binevenită această 
schimbare a mea. Când te maturizezi atât de repede este ca 
şi cum... Nu-mi dau seama ce cuvânt s-ar potrivi aici... Este 
ca şi cum ţi-ai face singur o rană adâncă, pe viu. 

Se ridică de pe scaun şi îi umplu oaspetelui paharul, apoi 
puse frapiera cu şampanie pe masă, lângă el. 

— Mulţumesc, zise Edward, simțind că-i place tot mai mult 
fiinţa aceea. 

— Eu m-am decis să nu iau cliperul spre Hong Kong. 

— A, bine, doamnă... Am auzit eu un zvon cum că n-aţi 
vrea să vă îmbarcaţi pe Prancing Cloud şi nici sicriul nu îl 
lăsaţi la bordul lui, pentru că aveţi de gând să plecaţi cu 
nava poştală. 

Îndată ce auzise vestea aceasta, ca să se asigure, se 
dusese la cel ce vindea bilete de călătorie pentru vaporul 
poştal, dar toate cabinele erau deja ocupate. Ocărând, plin 
de mânie, încercase să dea de Jamie, dar acesta era plecat. 

— Vă înţeleg de ce nu vreţi să mergeţi cu cliperul. 

Cu mâinile aşezate cuminte în poală, Angelique vorbi cu 
voce calmă, stăpânită: 

— Oare secretele pe care voiai să i le destăinui soţului meu 
mi le-ai putea încredința mie? 

El îi zâmbi fermecător, fascinat de femeia aceea deosebită, 
dar clătină din cap tăgăduind. 

— Nu, doamnă, regret, nu vi le-aş încredința... nici dacă aş 
deţine într-adevăr astfel de informaţii preţioase. 

Ea dădu din cap, înţelegătoare, fără să se supere. 

— Nici nu mă aşteptam la alt răspuns. Oricum, sunt sigură 
că n-aş fi priceput despre ce este vorba chiar dacă aş fi 
aflat. Şi nici nu m-aş fi putut folosi vreodată de ele, nu-i aşa? 


Gornt îi răspunse printr-un surâs. 

— Dar Tess Struan ar putea, nu? urmă Angeligue. 

— Mă scuzaţi, doamnă, dar nu înţeleg... 

— Soţul meu mi-a destăinuit că dumneata l-ai asigurat că, 
dacă i se întâmplă ceva, te vei duce imediat la Hong Kong, 
să tratezi direct cu mama lui, ca să închei cu ea aceeaşi 
înţelegere pe care o avusese cu el. Spunea că eşti dispus să 
faci aşa ceva pentru că îi urăşti pe cei din neamul Brock..., 
dar nu mi-a mărturisit din ce pricină îi deteşti... 

Începu să-şi treacă uşor degetele, în joacă, peste piciorul 
fin al paharului de şampanie. 

— În mod clar, Tess Struan, s-ar putea folosi de 
informaţiile acelea, dacă se dovedesc adevărate, nu-i aşa? 
urmă ea, netulburată. Eu am aflat toate astea joi, înainte de 
a ne căsători... 

Gornt se uita la ea în continuare, cu aceeaşi expresie de 
admiraţie, întipărită pe chipul lui frumos. 

— Eu una înţeleg de ce ţinea soţul meu la dumneata, 
Edward, şi de ce poţi deveni oricând un inamic redutabil 
sau un amic chiar mai primejdios. 

Ultimele ei cuvinte îl făcură să izbucnească în râs, iar 
încordarea ce plutea între ei se risipi într-o clipă. 

— Nu şi în ceea ce vă priveşte, doamnă, niciodată... V-o 
jur! Niciodată. 

— Ei, asta o să mai vedem noi. Mai avem multe hopuri de 
trecut împreună, iar eu, pe Dumnezeu din ceruri, cum ar fi 
zis soţul meu, eu voi îmbrăţişa întru totul speranţele şi 
idealurile lui: vreau să mă ajuţi dumneata ca Struan să-i 
învingă pe cei din neamul Brock, o dată pentru totdeauna. 
Poate că acestea sunt şi speranţele şi idealurile dumitale. 

— Ale mele?! 

Angelique nu răspunse, în schimb scoase din poşetă o 
hârtie pe care o găsise în compartimentul secret al seifului, 
o ţinu în lumină, să vadă mai bine şi începu să citească rar, 
cu voce tare: „Actul de faţă e înţelegerea solemnă dintre 
mine şi dl. Edward Gornt, gentleman, reprezentant al firmei 


Rothwell, din Shanghai, înţelegere care prevede 
următoarele: dacă informaţiile furnizate de Domnia Sa vor 
ajuta Compania Struan să ducă la faliment firma Brock şi 
Fiii, în decursul următoarelor şase luni, în numele 
companiei Struan, îi garantez că, începând din momentul 
preluării firmei Brock, va primi 50% din acţiuni transferate 
firmei Rothwell fără nici o dobândă sau obligaţie, iar apoi îl 
vom ajuta prin orice mijloace, cât ne stă în puteri, să obţină 
de la Banca Victoria suma necesară preluării restului de 
50% din acţiuni, aparţinând lui Jefferson Cooper. Începând 
de la această dată, timp de douăzeci de ani, Compania 
Struan îi acordă firmei sale sau oricărei alteia pe care o va 
controla personal, statutul de partener favorizat şi orice alt 
fel de ajutor în afacerile încheiate.” 

Îi întinse documentul să-l vadă, însă nu i-l înmână. 

— Este datat alaltăieri, Edward, semnat, dar nu este 
autentificat de nici un martor. 

Gornt nu se obosi să cerceteze îndeaproape hârtia. Vedea 
foarte bine şi de departe că era originalul. În timp ce-i citea 
prevederile contractului, îi recunoscuse semnătura lui 
Malcolm Struan. Însă nesemnat de un martor, n-are nici o 
valoare practică, îşi zise, în vreme ce îşi făcea în minte tot 
felul de planuri şi formula o mulţime de întrebări şi 
răspunsuri. 

— Deci...? începu el cu voce tare. 

— Deci, eu aş putea autentifica acest document prin 
semnătura mea. 

Toate frământările lui se risipiră pe dată. 

— De obicei, semnătura soţiei pe un act încheiat de soţul ei 
nu are nici o valoare juridică. 

— Da, dar să presupunem că eu aş fi fost martoră în ziua 
în care s-a stabilit acest contract... adică înainte de a ne 
căsători. 

De unde dracu' o fi ştiind ea toate astea? se mira el, uluit. 
O fi învăţat-o Jamie? Sau Skye? Trece peste toate 


obstacolele de parcă ar fi un tăvălug cu aburi, marca 
Stevenson. 

— Chiar dacă ar fi aşa, dacă documentul ar fi perfect legal, 
semnat şi de un martor, nu mai are nici o importanţă pentru 
Nobila Casă. 

— Da, dintr-un punct de vedere, da. Însă va avea greutate 
în ochii lui Tess Struan..., ar fi ca şi cum ar face pace şi cu 
fiul ei. Nu confirmă actul ăsta că te înţeleseseşi cu soţul 
meu, sigur, în secret, să-i oferi informaţiile care ar putea 
duce şi la împlinirea ţelului ei de-o viaţă? 

— Mda, mda, poate aveţi dreptate, doamnă... şovăi el. 
Jamie este de acord cu documentul? 

— El nu ştie nimic. De fapt, nimeni nu ştie nimic, în afară 
de mine, îl asigură ea, dorindu-și din tot sufletul să fie aşa. 

Altfel, de ce l-ar fi ascuns Malcolm? îngândurat, Gornt îşi 
mai turnă şampanie. Observă că ea nici nu se mai atinsese 
de pahar. 

— Îmi dau seama că o astfel de favoare trebuie răsplătită 
cumva, doamnă, rosti el cu blândeţe. 

— Da. Aş dori ca dumneata să pleci cât mai curând cu 
Prancing Cloud, după cum aveai de gând, şi să te întâlneşti 
cu 'Less Struan. Şi să-i dai o scrisoare din partea mea. 

— Asta-i tot? rămase el uluit. 

— Nu chiar. În Hong Kong, cliperul va fi acolo cu mult 
înaintea navei poştale, trebuie să ajungi să vorbeşti cu ea 
înainte de a auzi de la altcineva despre tragedia soţului 
meu. Este extraordinar de important să reuşeşti să-i duci 
dumneata această veste tristă, dar şi informaţiile acelea 
nepreţuite, care pot conduce cu siguranţă la ruinarea 
companiei Brock, la scoaterea lor din circuitul afacerilor, 
cât mai repede - se opri câteva clipe şi trase adânc aer în 
piept. Acesta va fi rezultatul respectivelor informaţii, nu? 
adăugă ea apoi. 

— Da, răspunse el cu voce scăzută, fără să se mai ascundă. 

— După aceea, îi mărturiseşti că vrăjmaşii ei, din neamul 
Brock, au pus la cale să-l ucidă pe Malcolm, cu ajutorul lui 


Norbert Greyforth. A treia problemă... 

— Ce-au făcuuut?! 

— Ce, nu este adevărat? Nu făcea şi asta parte din planul 
lui Tyler Brock sau al lui Malcolm? Bineînţeles că şi Jamie va 
fi de aceeaşi părere, ba chiar va jura că este adevărul- 
adevărat. Domnul Skye mi-a povestit câte ceva despre 
duelul acela, iar eu l-am tras pe Jamie de limbă, până am 
aflat totul despre..., mă rog, dacă avea să fie într-adevăr un 
duel. Nu era Norbert doar paravanul pentru crima pe care 
voiau ei s-o comită? 

— Nu ştiu, poate, rosti Gornt, copleşit de inteligenţa 
femeii. Probabil că aveţi dreptate. Altceva? 

— Altceva..., vocea ei deveni mai calmă dar, în mod ciudat, 
mai răspicată. Te rog să-i spui că datorită mie îi dai ei toate 
dovezile prin care să distrugă Compania Brock..., trebuie 
neapărat să subliniezi asta. 

— Datorită dumneavoastră?! 

— Da, datorită mie. Exact. Te rog să subliniezi lucrul ăsta. 
Este foarte important pentru mine, nu-ţi cer prea mult, şi 
oricum vei căpăta tot ceea ce-ţi doreşti. 

— Sunteţi sigură? 

— Da. Să-i spui că voiai să dai uitării acest contract 
încheiat cu fiul ei, pentru că aveai impresia că nu mai este 
de actualitate. Dar, pentru că te-am rugat eu, te-am 
implorat să te duci să tratezi cu ea, aşa cum făcuseşi cu fiul 
ei, te-ai hotărât să te duci îndată la Hong Kong şi să discuţi 
personal cu ea - Angelique se apropie de el, întrebându-l 
confidenţial: Pe baza acelor informaţii se poate trece 
imediat la acţiune? 

— Da, o asigură el. 

— Atunci scoate asta în evidenţă, cu orice chip. Dar, mai 
presus de orice, subliniază cât poţi, faptul că eu te-am 
convins să negociezi cu ea şi să-i destăinui secretele care o 
pot ajuta să-i distrugă pe duşmanii lui Malcolm şi ai ei..., să- 
i repeţi că eu te-am asigurat că ea va onora acest contract, 


sau va încheia unul similar. Şi să vezi că aşa va face. Tess 
Struan va proceda întocmai, îţi garantez eu. 

— Cu semnătura dumitale... 

— Ăsta va fi primul lucru pe care-l va observa, aşa că mai 
bine avertizeaz-o din timp. Spune-i că luni, înainte de 
petrecere, Malcolm m-a rugat să fiu martoră şi să semnez 
ca atare pe documentul întocmit de el, pretextând că nu-i 
decât un contract de afaceri, stabilit între dumneata şi el, 
aşa că eu i-am respectat dorinţa, fără să stau pe gânduri... 
Nu am citit ce scria acolo şi nici n-am întrebat despre ce era 
vorba. Şi, în sfârşit, îi zici că ai să-i transmiţi din partea mea 
o scrisoare urgentă, pe care o să i-o dai. 

Angelique ridică paharul şi sorbi din şampanie, apoi 
continuă: 

— Dacă va citi acea scrisoare în faţa dumitale, lucru care 
probabil nu se va întâmpla, dar dacă o va face, aş vrea să 
aflu ce zice sau ce reacţie va avea. 

Bău iar o înghiţitură de şampanie, apoi se lăsă comod pe 
speteaza scaunului, uitându-se drept în ochii lui şi 
aşteptând un răspuns. Nu se putea citi nimic pe chipul ei. 

— Ce cuprinde scrisoarea? întrebă el, într-un târziu. 

— Dacă vrei, poţi să citeşti înainte de a o sigila eu, zise ea, 
apoi adăugă în treacăt, pe un ton foarte firesc. Aşa ai fi 
scutit să o dezlipeşti după aceea. 

Perplex, Gornt se străduia să dezlege misterul gândirii 
acelei femei. 

— Şi cum o să-i spun despre căsătoria voastră, despre 
moartea fiului ei, cum să-i mai zic şi restul? 

— Nu ştiu, Edward. O să te descurci dumneata. 

El mormăi ceva nedesluşit, uluit de îndrăzneala ei, însă şi 
mai uimit de viclenia femeii. În mod clar, scopul ei era să 
intre în grațiile temutei Tess Struan şi să îndepărteze ura 
acesteia, să preîntâmpine orice fel de acţiune potrivnică ei, 
începând cu cea penală şi până la crimă (de care Tess era în 
stare, fără îndoială). O astfel de mamă răzbunătoare, 
sfâşiată de durerea pierderii fiului ei, putea şi chiar era de 


aşteptat, să se întoarcă întru totul împotriva norei ei... lar 
dacă ar fi fost să parieze pentru asta, şansele de reuşită 
erau de unu la cinci. Era clar însă că strategia gândită de 
Angeligue putea să-i aducă laurii învingătorului... Era 
posibil. Dacă era foarte precaut, dar nu aşa cum îi sugerase 
tânăra văduvă, ci într-un mod mult mai subtil, putea să ducă 
la îndeplinire tot ce-i propusese ea, fără să-şi pericliteze 
câtuşi de puţin poziţia. Ar fi reuşit chiar să facă o altă 
înţelegere cu 'Tess, care, neîndoielnic, i-ar fi dat tot ceea ce 
voia €el..., îndată ce avea să-şi mai aline durerea pricinuită 
de moartea fiului ei, abia atunci avea să-şi dea într-adevăr 
seama ce şansă uriaşă i se oferea. Mda, e mai bine şi pentru 
mine să o scot pe Angelique din ghearele lui Tess Struan, 
mult mai bine. Iar eu ce să-i cer în schimb? Semnătura, 
sigur. Şi altceva? Ce altceva aş mai vrea eu de la ea? Aici ar 
fi tot felul de mize care... 

Angeligque puse mâna pe toc. Semnă, foarte serioasă, 
actul, apoi îl dată cu două zile în urmă. Fără să scoată o 
vorbă, cernu nisipul fin peste cerneală, să se usuce, apoi 
suflă peste foaie, să îndepărteze pulberea de prisos. Puse 
documentul în faţa lui şi rămase aşa, cu ochii încă plecaţi. 

— Indiferent de ce vei hotări dumneata, actul acesta îţi 
aparţine de-acum, poţi să-l foloseşti după cum crezi de 
cuviinţă, rosti ea, mizând în continuare pe simţul onoarei 
lui. Cât despre viitor, dacă mă vei ajuta, Edward - ridică 
ochii spre el, privindu-l, şi ceva în adâncul lui se înfioră - 
poţi să fii sigur că îţi voi purta nespusă recunoştinţă, până 
la sfârşitul zilelor mele. 

În casa lui shoya, Jamie şedea pe tatami, cu picioarele 
încrucişate, după obiceiul japonez, fără încălțări, în faţa lui 
Hiraga. În capul mesei stătea shoya, iar în faţa lor se aflau 
ceşti cu sake şi ceai. Mai bine de o oră, Jamie pusese 
întrebări şi dăduse răspunsuri, la rândul lui, iar Hiraga 
făcuse pe tălmaciul, şovăind când nu ştia să traducă 
anumite cuvinte străine şi aşteptând mereu să primească 
explicaţii suplimentare, ca să se lămurească. Jamie se 


simţea obosit, nu pentru că stătuse atâta vreme acolo, 
pentru că de fapt acelea fuseseră într-adevăr clipe 
binecuvântate, ce îi mai abătuseră gândurile de la alte 
probleme încâlcite, ce se părea că nu au nici o rezolvare 
deocamdată. Se mâniase cumplit că Sir William nu voise în 
ruptul capului să-şi schimbe hotărârea cu privire la 
înmormântarea lui Malcolm, deşi el unul înţelegea pe deplin 
decizia acestuia... probabil că, în situaţia lui, ar fi trebuit să 
procedeze întocmai. Sărmana Angelique! Sărmanul 
Malcolm! Sărmana Nobilă Casă! Chiar şi afurisita aia de 
Tess..., sărmana de ea! Cineva trebuie să piardă. Şi, 
bineînţeles, nu Wee Willie. Normal că Angelique... Nici ea şi 
nimeni altcineva nu mai poate face nimic de-acum. Da, de 
data asta cred că decizia asta o să-i zdrobească inima, 
săraca femeie! 

Le explicase japonezilor, cât mai simplu, ideea lui de a se 
asocia formând o întreprindere mixtă: shoya şi oamenii lui 
procurau şi se îngrijeau de marfa de care era nevoie la 
export, Jamie îşi punea la bătaie priceperea şi tehnologia 
europeană, el nu dădea deocamdată nici un ban, timp de 
şase luni, timp în care puteau livra marfa şi încasau banii pe 
care şi-i recuperau, sau îi reinvesteau în mărfuri produse 
ieftin în serie, importate din Europa. Toate aceste propuneri 
generaseră o altă discuţie lungă, pe tema cantităţii de 
produse şi, apoi, a mijloacelor de producţie în masă, care 
aveau să-i îmbogăţească pe toţi. 

— Shoya întreabă costă cât maşina pentru „producsia de 
masă”? traduse Hiraga. 

— Depinde ce anume vrea să producă, răspunse Jamie. 

— Jami-sama, el întrebă la domnia voastră, iertare să am, 
să spuneţi ce producse de masă se fac în Ang'ria. Dar 
răspuns nu acum, peste trei zile de-acum, iertare să am. 
Dacă shoya vrea aşa, poate face companiuri de produs aici 
şi maşina pentru producsie de masă aici în Japonia o aduce. 

Jamie zâmbi răbdător. 


— Păi de la bun început, pentru producţia de masă trebuie 
să investească o grămadă de bani, pentru că are nevoie de 
maşini şi de o fabrică. Dar eu nu asta voiam să vă propun. 
Eu unul n-aş avea de unde să fac rost de-atâţia bani. 

— Jami-sama, nu trebuie făcut problemă domnia voastră, 
deloc problemă pentru bani. Gyokoyama poate cumpere şi 
domni mari, de la Yedo, dacă el vrea, îl asigură Hiraga şi 
zâmbi într-o doară când îl văzu pe Jamie privindu-l 
neîncrezător. Shoya mulţumeşte la domnia voastră şi eu 
mulţumeşte mult. lertare să am, în trei zile de-acum domnia 
voastră să spună ce să facem şi ce preţ vrea. Eu însoțesc la 
domnia voastră acasă iar. 

— Nu-i nevoie, mulţumesc. 

Atunci Hiraga făcu o plecăciune respectuoasă, shoya la fel. 
Iar Jamie procedă întocmai, apoi ieşi. Se înserase. 

— Ceai, stăpâne? întrebă shoya. 

Hiraga încuviinţă din cap, deşi voia să plece mai repede, să 
se bucure de o baie fierbinte şi un masaj. Era mulţumit de 
el, totul mersese bine, în afară de faptul că acum trebuia să 
obţină neapărat cei trei koku, pe care-i pretinsese în 
principiu că-i cere pentru Jami Mukfey. Shoya dădu poruncă 
să se aducă iar ceai proaspăt. Când slujitoarea părăsi 
încăperea, îl anunţă pe celălalt: 

— Am primit nişte veşti prin porumbelul călător, Otami- 
sama. Am ştiri despre seniorul Yoshi şi despre shishi. Poate 
te-ar interesa să le afli... 

— Încetează cu jocul ăsta prostesc! Bineînţeles că vreau să 
le aflu! 

Rămas singur cu shoya, Hiraga se purta iar ca un stăpân 
adevărat, ca un samurai, deşi nu-şi dădea seama. 

— Ce veşti ai? întrebă nerăbdător. 

— Au încercat iar să-i ia viaţa seniorului Yoshi. 

— E mort? se interesă Hiraga, plin de speranţă. 

— Nu. lertare, Otami-sama, dar uite, citeşte singur. 

Cu prefăcută supuşenie, shoya îi înmână bucăţica de 
hârtie pe care mai întâi o arătase lui Raiko şi Meikin. 


„Tentativă de asasinat împotriva seniorului Yoshi, în satul 
Hamamatsu, în zori, eşuată. Un criminal shishi ucis de el. 
Doamna Koiko omorâtă în încăierare. Informează Casa 
Glicinei sincera noastră durere. Alte informaţii cât de 
curând posibil”. 

Hiraga citi pe nerăsuflate şi apoi oftă adânc. 

— Când s-a întâmplat asta? 

— Acum trei zile, Otami-sama. 

— Şi n-aţi mai primit nici o veste de-atunci? 

— Deocamdată niciuna. 

După aflarea ultimelor ştiri, durerea de cap se înteţi şi tot 
felul de griji şi gânduri îi năvăliră în minte. Koiko era 
moartă! Murise alt shishi! Dar cine? Dacă ea era moartă, 
atunci Sumomo ce-o fi făcând? 

— Aţi dat de veste la Casa Glicinei? 

— Da, Otami-sama. 

— Şi ce-a zis Meikin? 

— A fost foarte îndurerată, bineînţeles, Otami-sama. 

— Şi ce-ai mai aflat între timp, shoya? 

— 'Ţi-am spus tot ce-am aflat despre shishi şi despre ce 
interesa pe domnia ta. 

— Dar ce mai ştii despre Katsumata şi lakeda? 

— Stăpâne, se zvoneşte că sunt încă pe drum, spre noi, ca 
de altfel şi seniorul Yoshi, după cât se pare. 

— Şi el când se întoarce? Şi-a schimbat cumva planurile 
acum? întrebă Hiraga mai departe, în timp ce se frământa 
întruna. 

Dacă fusese ucisă Koiko în învălmăşeala stârnită, atunci nu 
se putuse petrece aşa ceva decât din întâmplare ori din 
pricină că Yoshi descoperise că ea era iscoada răzvrătiţilor, 
ca şi Meikin. 

— Ei, ce ziceai? 

— Nu ştiu nimic. Poate peste vreo opt zile, Otami-sama. 
Shoya îl urmărea atent pe Hiraga şi înţelese că acesta se 
afla în mare pericol. „Mda, da, tinerelul ăsta chiar ar trebui 

să-şi facă griji, pentru că se vede treaba că e în mare 


primejdie, dar eee! cât de nepreţuit este el pentru mine! 
Da, eu unul sunt pe deplin încredinţat că-i o adevărată 
comoară pentru tot poporul japonez sau cel puţin aşa ar 
trebui să fie! Auzi, asociere la afacere! Ce idee strălucită! 
Fiul meu va porni chiar de mâine să înceapă ucenicia pe 
lângă veneticul ăla, Jami, şi va învăţa tainele barbarilor, iar 
dup-aceea n-o să mai am eu nevoie deloc de Hiraga, care 
nu-i altceva decât o veşnică belea pe capul meu şi, vai, ce 
rău îmi pare, este condamnat, pe curând, la moarte sigură. 
Ca noi toţi, de altfel, dacă nu suntem foarte iscusiţi”. 

— Otami-sama, sunt o mulţime de mişcări de trupe pe-aici, 
îl anunţă el. 

— Eh? Ce fel de mişcări? 

— Bakufu au trimis întăriri la trei locuri de popas mai 
apropiate de pe 'Tokaido. Şi... şi pe deasupra, cinci sute de 
samurai călări se îndreaptă spre satul nostru pe drumul de 
nord şi dinspre sud, îl mai informă el, în timp ce o şuviţă de 
sudoare i se prelingea pe obraz. Suntem prinşi ca-n cleşte 
de oastea lui tairo Anjo. 

Hiraga ocări, necăjit, şi simţi cum toată neliniştea lui 
creşte. 

— Şi ce-ai mai auzit, shoya? Are de gând să ne atace? 

— Şi eu aş fi voit să ştiu, Otami-sama. Poate că dacă îi 
spune domnia ta lui Taira despre noile trupe de samurai, 
am putea afla ce vor să facă gai-jinii. 

— Vor să distrugă Yedo, orice prostănac îşi dă seama de 
asta. 

Hiraga simţea că i se face stomacul ghem, de nervi, la 
gândul că diavolii de venetici aveau să izbândească, fără 
tăgadă, chiar dacă reuşita lor slujea de minune cauzei 
sonno-joi. 

— 'Tairo Anjo nu poate împiedica în nici un fel această 
nenorocire decât dacă... 

Parcă i se opri inima în loc de emoție, gândindu-se la acea 
posibilitate neaşteptată. 

— Decât dacă..., Otami-sama? întrebă shoya nerăbdător. 


— Decât dacă urmăm pilda înaintaşilor noştri, care aveau 
o singură scăpare în astfel de situaţii: un atac-fulger, prin 
surprindere, care să nimicească flota gai-jinilor. 

Hiraga rămase şi el surprins că împărtăşise altcuiva un 
asemenea gând îndrăzneţ şi mai ales unei persoane de 
condiţie atât de joasă, chiar dacă shoya era un bărbat 
inteligent, un aliat preţios şi, în curând, un viitor partener 
de afaceri. Eeee, îşi zise el, încercând să alunge cumva 
durerea aceea de cap. Sunt atâtea lucruri pe care nu le pot 
pricepe, parcă lumea se întoarce cu susul în jos. Totul este 
atât de deosebit de cum era înainte. Şi m-am schimbat, nu 
mai sunt samurai, deşi în sufletul meu am rămas samurai pe 
de-a-ntregul. Şi au mai apărut acum şi îngălaţii ăştia 
venetici, cu propunerile lor ispititoare, îngrozitoare, 
nemaiauzite, care te atrag pe drumul lăcomiei. Trebuie 
neapărat să fie stârpiţi până la unul - sonno-joi, sonno-joi, 
sonno-joi! - dar nu deocamdată. Mai întâi să aducem noi 
aici producsia de masă, să învăţăm să facem arme! 

— Shoya, trimite toate iscoadele să cerceteze cum stau 
lucrurile, dacă ăsta-i planul lui Anjo! 

— Iscoadele, Otami-sama?! se prefăcu acesta mirat. 

— A venit vremea să încetezi cu jocul ăsta de-a uimirea, 
shoya. Ai priceput? De-acum încolo să termini cu făţărnicia! 

— Eu unul te ascult ca pe ochii din cap, Otami-sama! Ca de 
obicei, eu... 

— Te-ai purtat foarte bine astă-seară, shoya. În clipa în 
care auzi vreo veste despre Yoshi sau despre shishi, dă-mi 
de ştire, neîntârziat, te rog. 

Hiraga rostise „te rog”, ca şi cum i-ar fi făcut o mare 
favoare. 

— O să fiu mai iute decât păsările de mare ce dau iama în 
bancurile de peşti, stăpâne. 

— Atunci, noapte bună..., vai, iertare, era cât pe ce să uit 
de plata pe care a cerut-o gai-jinul. M-a rugat pe mine să-ţi 
aduc aminte. 


Shoya simţi că i se face rău de la stomac. Cu degetele 
tremurătoare, scoase din mânecă o punguţă doldora. Ar fi 
fost o mare neruşinare din partea lui dacă i-ar fi dat-o 
direct lui Jami-sama. 

— Înăuntru sunt obani de aur, cam cât înseamnă un koku 
şi jumătate, Otami-sama, iar restul îl va primi de-acum în 
zece zile. 

Hiraga înălţă din umeri şi vâri nepăsător punga în mânecă, 
însă în sufletul lui se bucura că obținuse atât de mult 
deodată, încât se miră singur. 

— O să-i spun toate astea, şi o să vezi că o să vină aici, la 
tine, peste trei zile. 

— Îţi mulţumesc nespus, Otami-sama. Ştii, toată vânzoleala 
asta a samurailor nu aduce nimic bun. Fără îndoială, 
războiul ne bate la uşă. Stăpânii mei ziceau că dacă ar şti 
dinainte care sunt planurile gai-jinilor ar... fi foarte 
recunoscători oricui le-ar da o mână de ajutor... Poate că 
totuşi acela, Taira-sama... 

Lăsă fraza neterminată, privindu-l pe celălalt cu ochi plini 
de speranţă. În aceeaşi zi primise un nou mesaj şi mai 
urgent, de la sediul central din Osaka. Mda, de parcă eu n- 
aş putea pricepe şi singur?! îşi zicea el mânios. Da, parcă aş 
fi lipsit de zel şi de credinţă faţă de mai marii mei! Doar fac 
şi eu ce pot. Da' numai blestematele alea două de mame- 
san sunt de vină. Au trecut deja două zile încheiate şi n-am 
nici o veste de la ele! Înainte de a pleca de la Raiko şi 
Meikin, le bătuse la cap o mulţime ca să le facă să priceapă 
câtă nevoie avea el să afle tot ce cunoşteau ele sau puteau 
afla cât mai repede. Se înfuriase şi mai tare când auzi cum 
cele două femei se jurau întruna că nu aveau habar de 
nimic altceva, oricât le-ar fi tras el de limbă, chiar dacă avea 
o bănuială că îi ascundeau ceva. Şi furia lui spori când se 
gândi că în mâneca samuraiului lacom din faţa lui se 
ascundea săculeţul cu obani de aur, meritaţi de altfel, 
pentru un gai-jin la fel de nesătul. Şi iată unde se duc 


frumoşii mei bănişori! Bineînţeles, să hrănească Vâlceaua 
de Aur a vreunei târfe nespălate! 

— Îţi prea mulţumesc, Otami-sama, începu el să facă 
plecăciuni smerite, atingând cu fruntea tatamiul, înaintea 
lui Hiraga, care se ridicase să plece. 

Nu voia ca acesta să vadă cum rânjea victorios, arătându- 
şi cei câţiva dinţi cariaţi şi stricaţi. Însă ar fi dorit din tot 
sufletul să-l umilească cumplit pe Hiraga, să-i spună verde-n 
faţă, ca să-l treacă sudorile morţii, pentru că nu-i era deloc 
milă de el. Da, ar fi vrut să-i zică: Vai, vai, să am iertare, dar 
se ştie că ultima curvă a domniei tale, Koiko, a fost implicată 
în complot, ca şi ibovnica aceea a ta, învățată să ucidă orice- 
i iese-n cale, da, da, Sumomo, cea care trebuia să-ţi fie 
soţie. Şi ei îi stă capul tot unde-i stau picioarele, iar Meikin, 
sprijinitoarea răzvrătiţilor shishi şi mama-san pe care o 
vizitează cei mai însemnați dregători din Yedo - chiar şi 
căpetenii din Gyokoyama - n-o să mai rămână nici ea mult 
timp pe lumea asta, pentru că eu cred că Yoshi a aflat deja 
despre ea. Da, da, şi cu toate că eşti cel mai isteţ samurai 
pe care l-am întâlnit vreodată, pe curând eşti sortit pieirii, 
pieirii, pieirii, chiar dacă iluştrii mei stăpâni se aşteaptă ca 
eu să te ţin pe palme, precum sfintele moaşte şi să-ţi păzesc 
viaţa cu orice preţ. Ohko! Diseară o să mă-mbăt, dar nu 
mai-nainte de-a mă bucura de tot ce-mi pofteşte sufletul, în 
cinstea înfiinţării Companiului Mixtu pe Acsiuniile Ryoshi! 
Eeee, ce mai, asta a fost o idee de-a dreptul zeiască! 

În drum spre casă, Jamie McFay îşi desfăcu haina groasă, 
deşi seara era răcoroasă. Lui însă îi era cald. Afacerea pe 
care tocmai o pusese la cale îl distrăsese de la toate 
celelalte probleme. Pare foarte interesant de la bun 
început, se gândea el, însă niciunul dintre cei doi n-are 
habar cam la cât poate ajunge preţul iniţial de pornire a 
unei producţii de masă. Şi, totuşi, după cum mi-a zis 
Nakama că Gyokoyama ar putea cumpăra şi vinde Yedo 
oricând ar dori, în clipele acelea chiar l-am crezut pe 


cuvânt. Da, da, în mod sigur shoya vrea să încheie un 
parteneriat pentru afacerea asta, nici vorbă. 

Mergea cu pas vioi, salutând în cale pe toţi cei întâlniți pe 
Strada Mare, apoi urcă treptele reprezentanţei Struan, 
spre apartamentului lui. Da, de-acum sunt salvat, îşi zise el 
cu mare mândrie. Poate că less Struan se va răzgândi... la 
urma-urmei, nu-i proastă deloc, iar eu am făcut tot timpul 
treabă bună pentru firmă. Vargas îl aştepta deja. 

— Seara, Vargas, ce-i, a sosit ora închiderii? 

— Da, dar mai întâi, iertare, senor, însă uitaţi, scrisorile 
astea au ajuns cu poşta de ieri, dar, nu ştiu cum, s-au 
încurcat prin corespondenţa mea. 

Amândouă epistolele purtau menţiunea „Persoanei şi 
Confidenţial” şi îi erau adresate. Pe prima din ele recunoscu 
scrisul lui Tess. Simţi că i se pune un nod în gât. Cealaltă 
era de la Maureen Ross, logodnica lui de atâta vreme. 
Simţământul acela neplăcut spori. 

— Mulţumesc, zise. 

În ciuda hotărârii sale de a mai aştepta până să afle ce 
conţineau mesajele, nu reuşi să-şi înfrâneze nerăbdarea şi 
deschise scrisoarea lui Tess. 

„Vă anunţăm în mod oficial prin prezenta că dl. Albert 
MacsStruan este transferat de la reprezentanța noastră din 
Shanghai şi va sosi cu nava Wayfang, pe data de 17 ale 
lunii. Vă rugăm să-l informaţi în consecinţă despre toate 
afacerile şi negocierile în curs pe teritoriul japonez. Pentru 
neîndeplinirea cererilor ce vi s-au făcut cunoscute în 
scrisorile anterioare, el va prelua conducerea filialei la 
sfârşitul lunii decembrie.” 

Concedierea lui, căci era de aşteptat, nu îl afectă totuşi 
atât cât ar fi trebuit. De fapt, se simţea chiar uşurat. Ciudat, 
totuşi, îşi spuse, acum câteva momente tocmai mă gândeam 
că mi se cuvenea să... Se uită la Vargas, care îl cerceta cu 
atenţie. 

— Altceva, Vargas? ... 

Împături scrisoarea şi o puse pe masă, alături de cealaltă. 


— Doamna Angelique este în biroul tai-panului. V-a rugat 
să treceţi pe la ea câteva momente, dacă puteţi. 

— Ce s-a mai întâmplat? 

— Din câte ştiu eu, nimic, senior, toată seara a fost linişte. 
A sosit un mesaj de la Nemi, v-a invitat să-i faceţi o vizită, 
mai târziu. O singură problemă, dar nu foarte gravă, a 
apărut între timp: căpitanul Strongbow a venit iar să 
întrebe când se dă plecarea navei? I-am spus din nou să 
aibă răbdare. O să ridice ancora o dată cu refluxul? 

— Da, aşa cred. Trimite-i vorbă lui Nemi că s-ar putea s- 
ajung la ea. 

— Imediat, senor. Deci, totul s-a hotărât? Sicriul tai- 
panului va fi îmbarcat pe Prancing Cloud! Dar senora? 

— Va merge ori cu cliperul, ori cu vaporul poştal, cu unul 
din astea două, zise el într-o doară, apoi o porni pe coridor 
şi când ajunse în faţa uşii respective, bătu şi intră. 

Angelique stătea ghemuită în scaunul lui Malcolm, iar lui 
Jamie i se păru că i se potrivea ca turnat locul tai-panului. 
Citea ziarul Guardian, la lumina lămpii. 

— Bună seara, Jamie. 

— Seara. M-am hotărât să vin şi eu cu dumneata, cu 
vaporul poştal, o anunţă el, încercând să rostească vorbele 
pe un ton mai blând, dar nu izbuti. Este de datoria mea să-i 
explic lui Tess Struan cum s-au petrecut lucrurile, adăugă el 
şi se simţi mai împăcat după ce-i mărturisi asta. Este de 
datoria mea şi cred că şi Mâlc..., cred că şi el ar fi voit să 
procedez întocmai. Poate că aşa te mai scutesc întrucâtva 
de necazuri. 

— Da, îi dădu ea dreptate, cu un zâmbet moale. Sunt 
sigură că şi el ar fi voit asta. Închide uşa, Jamie, şi ia loc 
câteva clipe. 

După ce el se aşeză, îi destăinui în şoaptă planul doctorului 
Hoag. 

— Crezi c-ai putea să duci la Kanagawa cuterul mâine 
seară, cu noi, câţi o să rămânem? 


Jamie rămăsese încremenit de uimire şi o privea prostit, 
fără să scoată un cuvânt. 

— Eşti nebună! Şi planul ăsta-i nebunesc de-a dreptul! 

— Nu, nu, deloc. Doctorul Hoag crede că... 

— Şi ăsta-i cu minţile duse de pe lumea asta..., n-o să 
reuşeşti niciodată aşa ceva?! 

— De ce? întrebă ea, foarte calmă. 

— Dintr-o mie de motive, se înfurie el. Dintr-atâtea motive, 
încât nici măcar nu mai merită să mai amintesc vreunul. 
Toată ideea asta este..., este caraghioasă, absurdă! Dacă ar 
auzi Willie v-ar pune direct în lanţuri! 

— Nu există nici o lege care să interzică în vreun fel ceea 
ce vrem noi să facem, mi-a zis mie domnul Skye. De fapt, m- 
a asigurat că înmormântarea asta va fi totuşi legală. 

— Aşa zice tâmpitul ăla, domnul Ştie-lot? Şi ce mai are de 
gând Skye să facă? Să-şi pună veşmânt de popă şi să fonfăie 
slujba de pomenire? 

— Domnul Skye crede că-l poate convinge pe reverendul 
Tweed să oficieze slujba, îi explică ea cu blândeţe ca unui 
copil supărat. 

Jamie îşi ridică mâinile spre ceruri, neputincios. 

— Sunteţi nebuni de legat, amândoi, iar Hoag ăla e idiot, 
şi-o fi pierdut minţile de-i vin asemenea idei. O să plecăm cu 
toţi cu vaporul poştal: dumneata, eu şi el! 

Se îndreptă mânios spre uşă. 

— Jamie, dumneata poţi conduce singur cuterul sau ai 
nevoie de un echipaj să te-ajute? 

EI se întoarse uluit şi o privi, nevenindu-i să creadă. 
Femeia îi zâmbi frumos, însă se vedea clar că era hotărâtă 
să meargă până la capăt. 

— Avem nevoie sau nu de un echipaj? 

— Da, de cel puţin doi oameni. De un nostrom şi un 
mecanic. 

— Mulţumesc. Dacă nu vrei dumneata să mă ajuţi, atunci 
aş putea să-l rog pe nostrom, da sau nu? 


— Se pare că nu pot să te conving nicidecum să te 
răzgândeşti. Tot planul ăsta este absurd, pur şi simplu 
absurd. 

Angeligue încuviinţă din cap, cu tristeţe. 

— Probabil că ai dreptate şi nici nu vom reuşi să-l ducem la 
bun sfârşit, însă eu voi încerca, iar dacă nu izbutesc, mai 
încerc, iar şi iar... Se pare că nici eu nu am cum să te fac să 
te răzgândeşti, dragul meu Jamie. Eu am făgăduit să-l 
iubesc, să-l cinstesc şi să-l ascult până la moarte pe soţul 
meu şi prietenul tău, căci era într-adevăr prietenul tău. lar 
eu nu mă simt încă înstrăinată de el, nu încă şi nici tu. Şi 
Tess Struan nu-i va împlini deloc dorinţa lui Malcolm, nu-i 
aşa? 

În tot timpul ăsta, Jamie McFay se uitase la ea, dar parcă 
fără să o vadă, deşi îi observa fiecare mişcare. Îşi aducea 
aminte de toţi anii petrecuţi în preajma lui Tess Struan, de 
ceea ce însemnase ea pentru el, ca şi Culum Struan, 
Malcolm Struan şi Dirk Struan, îşi amintea de tot ce 
reprezenta Nobila Casă pentru el în vremea asta. Şi totul se 
dusese pe apa sâmbetei, totul se năruise. Da, Nobila 
noastră Casă nu mai este nobilă deloc, nu mai este prima în 
toată Asia. Mă rog, deocamdată nu este pierdută definitiv, 
dar gloria ei de altădată s-a cam risipit, iar prietenul meu a 
murit şi asta este trista realitate! Eu unul i-am fost cu 
adevărat prieten. Dar el mie?! Dumnezeule Atotputernic, ce 
mai suntem noi, oamenii, în stare să facem în numele 
prieteniei! 

— Aşa-i, Tess n-o să-l înmormânteze aşa cum şi-a dorit el, 
răspunse el cu voce tare. Probabil că ăsta-i ultimul lucru pe 
care-l mai poate face un prieten adevărat. O să aduc eu 
cuterul. 

Părăsi camera. În tăcerea deplină ce se lăsă iar în odaie, 
Angelique oftă adânc, luă iar ziarul şi începu să citească mai 
departe. 

În seara aceea, când doctorul Hoag sosi la Legația din 
Kanagawa, amenajată într-o aripă a templului budist, 


Towery, sergentul de gardă, foarte ţanţoş în frumoasa lui 
uniformă (chipiu şi tunică purpurie, pantaloni albi, cizme 
negre), îi ieşi în întâmpinare. 

— Nu mă aşteptam să vă văd până mâine, don' doctor. 

— Trebuia să mă asigur că totul este în ordine. Mâine 
vrem să pornim dis-de-dimineaţă. 

Însoţindu-l spre cealaltă aripă a templului, utilizată atunci 
ca morgă, Towery izbucnise în hohote de râs. 

— Păi, don' doctor, dacă l-ai lăsat în bună regulă, tot aşa a 
rămas, că doar nu şi-o fi luat singur picioarele la spinare, s- 
o şteargă din loc, de capul lui. 

Deschise uşa camerei cu pricina. Era o încăpere spațioasă, 
fără podele, pământ pe jos şi cu uşi cu obloane. Sergentul 
trase aer în piept, adulmecând. 

— Încă n-au început să pută, constată el. Mie unu' nu mi-a 
plăcut niciodată să stau prea aproape de hoituri. Dumneata 
ai nevoie de ajutor aici? 

— Nu, mulţumesc. 

Două sicrie goale erau aşezate pe năsălii, cu capacele 
lângă ele, iar altele fuseseră sprijinite de perete. Cadavrele 
erau întinse pe lespezile de marmură şi acoperite cu 
cearşafuri. În celălalt capăt al odăii se vedeau butoaie mari, 
pline cu gheaţă. Apa se prelingea întruna de-acolo, 
îmbibând pământul bătătorit de pe jos. 

— Da' cu băştinaşu' ăsta de-a dat ortu' popii, ce ne facem? 
Cât trebuie să-l mai ţinem p-aici? 

— Până mâine. 

Lui Hoag aproape că-i veni să leşine când îşi aduse aminte 
dintr-o dată că probabil acel cadavru avea să fie cerut 
pentru incinerare, după ritualul Shinto, numai că, după 
planul lor, nu mai avea să rămână nici un mort pentru aşa 
ceva... 

— Ce s-a întâmplat, don' doctor? 

— Nimic, doar o... ăăă, mulţumesc, sergent. 

Îi veni inima la loc când îşi aduse aminte că acela care 
murise era un biet coreean, unul dintre naufragiaţii pe 


acele meleaguri, care îşi dusese cu chiu, cu vai, viaţa de azi 
pe mâine, fără să se mai poată întoarce în ţara lui, nedorit şi 
disprețuit de localnici. Babcott fusese de acord să ardă 
cadavrul în crematoriul budist. 

— De fapt, domnule sergent, mi-ai putea da o mână de 
ajutor, se răzgândi el. 

După autopsie, trupul lui Malcolm fusese spălat şi 
îmbrăcat în haine curate de către ucenicii lor japonezi. Cu 
ajutorul sergentului, care prinse picioarele mortului, 
doctorul reuşi să-l pună în coşciug. 

— Arată destul de bine pentru un mort, observă sergentul. 

Chipul lui Struan era calm, liniştit. 

— Hai să-l punem şi p-ălalalt, dom' doctor. N-are nici un 
rost să dai mata în hernie de-atât efort, nu? Chiar dacă 
nenorocitul ăsta pricăjit nu are mai mult de cincizeci, 
şaizeci de kile. 

— Mai bine l-am înfăşura în cearşaf. 

Coreeanul era numai piele şi os. Murise de dizenterie. Îl 
puseră şi pe el în sicriu. 

— Mulţumesc, zise Hoag celuilalt. Acum eu o să curâăţ pe- 
aici, după aceea mă duc la treburile mele. 

— Bine, don' doctor. Eu dau o fugă să văd dacă v-au 
pregătit camera. 

Rămas singur, Hoag încuie uşa în urma lui. Hotărâse 
împreună cu Angelique să nu permită expunerea publică a 
mortului, cu sicriul deschis, ca toţi cunoscuţii să vină să-şi 
prezinte ultimul omagiu. Cu mare grijă, închise capacul şi-l 
bătu în cuie, repede. Iar apoi trecu la celălalt cadavru. Însă 
era prea mare diferenţa de greutate. Ce să pună peste ei? 
Pământ! Într-un colţ al încăperii se afla un hârleţ de gropar 
(nu toate cadavrele erau incinerate). 

Afară, lângă templu, pământul era afânat, iar noaptea se 
lăsase răcoroasă, străbătută de un vânticel tăios, ce 
răscolea frunzele. Luă la repezeală câteva hârleţe bune de 
pământ, pe care îl cernu peste corpul coreeanului şi pe 
lângă el, bătătorind ţărâna jilavă. Apoi astupă găurile 


rămase cu crengi. Mulţumit, lăsă într-un târziu capacul 
sicriului şi-l bătu şi pe acesta în cuie. Apoi se rezemă de 
coşciug, răsuflând ca din foaie, asudat şi murdar de 
pământ, chiar mai îngrijorat decât atunci când se apucase 
de lucru. Skye are dreptate, îşi zise el, în timp ce se spăla 
pe mâini într-o găleată cu apă. N-o să reuşim până la urmă! 

— Ţi-ai ieşit din minţi, doctore! spusese Skye cu vocea lui 
astmatică. Şi ea s-a ţăcănit, şi eu la fel, ce mai! Dacă află 
Wee Willie, dă în toate damblalele. Dar, nu-i nimic, mâine 
seară noi încercăm! 

Asta se întâmplase la club, cu câteva ore în urmă, când 
Skye, gălăgios şi certăreţ ca întotdeauna, încercase să-l 
convingă să renunţe. 

— Mai ia un whisky, îl îndemnase el. 

— Nu, mulţumesc, eu vreau numai o cafea, iar după aceea 
o şterg din loc, se eschivase doctorul. 

— Povestea fetei ăsteia mi-a adus aminte de Nellie a mea, 
doctore. Ne-am căsătorit când eu eram un biet copist 
ucenic, aveam doar şaisprezece ani, iar ea cincisprezece, 
mă rog, cel puţin noi aşa ziceam, prefăcându-ne că suntem 
căsătoriţi, şi locuiam într-o mansardă undeva, dincolo de 
Fleet Street, lângă cârciuma Old Cheshire Chesee, la localul 
lui Sam Johnson. Ea însă a murit la naştere, o dată cu 
copilul, un băiat... 

Îşi aprinse un trabuc şi-i oferi unul şi doctorului. 

— M-am dus la Groapa săracilor, am dat câţiva bănuţi 
paznicului de noapte, ăla mi-a îngăimat: bine, adu-ţi 
mortul... Şi cu asta s-a dus de parcă nici n-ar fi fost. În anul 
acela au bântuit holera şi dizenteria de erau cimitirele 
pline, gata să dea pe-afară - scuipase în scuipătoare, 
simţindu-şi gura amară. Nu m-am mai gândit la Nellie de 
ani de zile. Ai fost însurat vreodată, doctore? 

— Da, răspunse acesta. Şi soţia mea a murit la Londra. 

— Altă coincidenţă, nu? Mie unul nu mi-a mai venit 
niciodată cheful de însurătoare, după moartea lui Nellie..., 
am jurat că n-o să mai fiu niciodată aşa de sărac cum eram 


atunci, indiferent de ce... Şi de atunci încolo am fost tot 
timpul între două drumuri, am bătut pământu-n lung şi-n 
lat. Am avut o mulţime de femei, dar nu m-am căpătuit 
niciodată cu frenţie. Dumneata ai luat-o doctore? 

— Nu, nici vorbă, zisese Hoag, strângând repede degetele 
mâinii a zbârcă. Nu încă. 

— Hei, şi dumneata eşti superstiţios, ca şi mine? 

— Da. Dar, spune-mi, eşti sigur că din punct de vedere 
legal, suntem în măsură să ne îndeplinim planul aşa cum 
dorim? 

— Cât se poate de sigur, al dracului de sigur..., dar dacă 
Wee Willie vrea să ne arunce-n cârcă nu ştiu câte acuzaţii, 
să fii convins că o s-o facă! Uite ce-i, de-acum orice s-ar 
întâmpla, Tess Struan tot o să se facă foc şi pară şi-atunci s- 
a zis cu slujbuşoara dumitale şi o să te trezeşti ca înecatul 
care se prinde de-un pai în mijlocul vârtejului. 

— Nu. Mă întorc în India. Ciudat cum căile răului duc spre 
bine, iar cele ale binelui spre rău. Toate întâmplările din 
ultimele zile m-au făcut să mă hotărăsc. De data asta chiar 
vreau să mă întorc la Cooch Behar, în Bengal, unde am fost 
eu medic detaşat şi unde s-a născut ea. O să încerc să dau 
de familia ei şi... şi o să mai vâd eu atunci ce-o să fac. Am 
agonisit destui bani pentru asta şi mai am câţiva ani buni în 
faţă, iar băiatul şi fata noastră sunt mari de-acum, 
londonezi sadea. Au primit o educaţie bună, cât mi-a permis 
şi mie punga, iar sora mea şi cu bărbatu-său le-au fost ca 
nişte adevăraţi părinţi... amândoi nişte pisălogi, plicticos de 
manieraţi, ca orice englezi adevăraţi. Eu însă sunt un 
doctor bun şi martor mi-e Dumnezeu din ceruri că în India 
este mare nevoie de doctori, chiar şi de cei nepricepuţi, aşa 
că, nu se ştie, poate o să-mi găsesc şi eu o părticică de 
fericire acolo... Nu, nu, nu mă pot aştepta chiar la atât, dar 
măcar de un pic de linişte să mă bucur, să nu mă mai 
chinuie gândul ăsta blestemat, că eu am ucis-o... 

Acum, ostenit, se uită cu atenţie la cele două sicrie. Pentru 
ultima dată, se asigură că totul părea în regulă, că nimic nu 


dădea de bănuit ceva. Luă opaițul şi ieşi, încuind uşa în 
urma lui. Luna fantomatică, precum o cobe, arunca o 
lumină palidă pe ferestrele deschise. O umbră, neauzită, se 
mişcă prin întuneric. Sergentul Towery, căci el era, se uită 
în morgă. Era peste poate de uimit. Oare de ce o fi venit 
doctorul Hoag aici, în toiul nopţii, iar după aceea s-a apucat 
să ia pământ din grădină, ca un jefuitor de morminte, ca să- 
| acopere pe coreeanul ăla mort? Oameni buni, o fi murit ea 
pisica din pricina curiozităţii, dar eu n-am voie să mă las cu 
una, cu două, mai ales în exerciţiul funcţiunii. Mâine, la 
prima oră, o să mă duc să mă uit îndeaproape pe-aici, 
înainte ca drăguţul de doctor să prindă de ştire şi înainte ca 
Atotputernicul meu stăpân, Pallidar, să vină în inspecţie. El 
sigur o să găsească un răspuns la toate astea. 

KANAGAWA. 

Vineri, 14 Decembrie 

— Te-ascut, domnule doctor, zise glacial căpitanul Settry 
Pallidar. 

Cu puţină vreme în urmă, Hoag fusese chemat în faţa lui. 
Doctorul se aşezase pe un colţ de scaun, stingherit şi palid 
la faţă. Cu toate că avea o răceală straşnică. Pallidar părea 
foarte impozant în uniforma lui, ţinându-şi spatele ţeapăn. 
Pe birou îşi pusese chipiul cu pană, alături de sabie, soarele 
dimineţii lucind pe gardă. Lângă el stătea sergentul Towery. 
Clopotele templului dăngăneau, rău-prevestitoare. 

— Ei, am pus şi eu nişte balast, ridică Hoag din umeri, 
temător. 

— Pentru numele Domnului, doctore, nu eşti în faţa Curţii 
Marţiale, iar mie unul puţin îmi pasă dacă umpli sicriele şi 
cu bălegar, numai fii bun şi spune-mi şi mie de ce ai făcut ce 
ai făcut astă-noapte! 

— Eu... am..., am crezut că-i bine aşa... 

— Vreau să aflu tot adevărul acum... 

Un acces de tuse îl opri din vorbă. Sâcâit de boală, Pallidar 
îşi suflă nasul şi tuşi, apoi îşi drese vocea şi îl apucă iar 
tusea. 


— Am eu... avem la clinică un medicament minunat, zise 
Hoag cu mare însufleţire. O să-ţi ia boala cu mâna, o să vezi. 
Are în compoziţie chinină, opiu... - voi să se ridice de pe 
scaun. Mă duc să-ţi aduc... 

— Stai jos o dată! Acum nu mă interesează tusea, ci sicriul 
ăla, fir'ar să fie! Te-a văzut sergentul, şi, aşa cum era de 
datoria lui, a venit şi mi-a raportat tot. Acum vreau să-mi 
explici de ce! 

Hoag se întoarse cu faţa spre el şi încercă să găsească o 
cale de scăpare, dar ştia că era deja prins pe picior greşit. 
Blestemându-l în gând pe sergent, rosti cu voce tare: 

— Settry, bătrâne, aş putea să..., aş putea să-ţi vorbesc 
între patru ochi, te rog? 

Pallidar îl fulgeră cu privirea. 

— Bine. Sergent! îi făcu el semn celuilalt să plece. 

Towery salută regulamentar şi se depărtă degrabă. 

— Te-ascult... 

— Ăăăă... păi... vezi dumneata, vezi dumneata... 

Hoag se hotărâse să-i spună verde-n faţă că mai bine şi-ar 
vedea de treburile lui, că doar el unul nu era supus deloc 
disciplinei militare, slavă Domnului, aşa că nu avea să dea 
socoteală unor cătane nenorocite, care îl mai călcaseră pe 
el pe bătături de-atâtea ori, dar nu avea să le mai îngăduie 
aşa ceva... însă, în loc de toate aceste cuvinte pline de 
îndrăzneală, se trezi că îi povesteşte totul, în cele mai mici 
amănunte, încheind astfel: 

— Aşa că vezi, dumneata, Settry, singura problemă era 
diferenţa de greutate, dar pământul pe care l-am pus este 
exact cât îi mai trebuia... Ascultă-mă, George Babcott o să 
pice dintr-un moment într-altul, însă el nu trebuie să afle cu 
nici un chip, de altfel, nimeni altcineva nu trebuie să afle - 
fă-te şi dumneata că nu ai habar de toate astea - noi pur şi 
simplu o să trimitem sicriul cu celălalt mort la Hong Kong, 
coşciugul adevărat îl îmbarcăm pe cuter, iar diseară, când 
vine cuterul, prin voia lui Dumnezeu, o să-l înmormântăm 
pe Malcolm, aşa cum şi-a dorit şi aşa cum vrea şi Angel... 


Hoag îşi făcu vânt cu evantaiul, simțindu-se mai bine, dar 
în acelaşi timp, parcă şi mai împovărat de vină. 

— Pur şi simplu nu ai auzit nimic şi cu asta gata! lar acum, 
acum 0 să-ţi dau leacul ăla pentru tuse... 

— Vrei mai bine să stai jos? îl ţintui Pallidar cu privirea. 
Eşti de-a dreptul ţicnit! Mai întâi şi-ntâi: te-ai uitat ce-i 
afară? 

— Poftim? rămase Hoag uluit peste poate. 

Ferestrele camerei dădeau spre mare. Valuri uriaşe, 
întunecate, se spărgeau de ţărmuri, iar nori groşi, de 
ploaie, ascunseseră soarele şi acoperiseră tot seninul. 

— Vai de mine! se sperie doctorul. 

— Chiar aşa! Vai de tine! se răsti Pallidar. O să vină o 
furtună de n-ai mai pomenit înainte de asfinţit, aşa că n-o să 
aveţi cum să faceţi nici o înmormântare în mare, chiar dacă 
vi s-ar fi permis oficial, cu toate că ştii prea bine că Sir 
William a hotărât să fie înmormântat la Hong Kong, aşa că 
eu unul jur pe Dumnezeu că acolo se va petrece ceremonia! 

— Dar, Settry, nici... 

— Nu, nici pentru dumneata, nici pentru Angelique, nici 
pentru nimeni altcineva... 

Căpitanul izbucni iar într-un acces de tuse, apoi adăugă 
răguşit: 

— Sir William este împuternicit oficial, aşa că el ia toate 
deciziile şi cu asta am încheiat! E clar? 

— Da, dar... 

— Nici un dar, pentru numele lui Cristos! Mai bine, fii bun 
şi dă-mi o dată ceva pentru afurisita asta de tuse şi ţine-te 
cât mai departe de morgă. Sergent! 

Towery îşi iţi imediat capul pe uşă: 

— Da, să trăiţi! 

— Să pui îndată o santinelă la morgă, şi să nu mai intre 
nimeni acolo fără ştirea mea. Din clipa asta, nimeni nu se 
mai atinge de sicrie! 

Hoag se duse să ia poţiunea, ocărându-se pentru prostia 
lui de a nu fi ascultat hotărârea lui Sir William, afurisindu-l 


pe Pallidar şi pe pacostea de sergent. Însă cel mai mult se 
blestemă pe el însuşi. „Fir'ar mă-sa a dracu' de treabă! M- 
am purtat ca un ageamiu nenorocit!” În clinică, găsi leacul 
de tuse şi pentru câteva clipe abia rezistă tentaţiei de a 
turna puţin ulei de ricin, în licoare, s-o facă şi mai 
scârboasă. 

— Poftim, Settry, cu asta o să-ţi treacă. 

Pallidar sorbi puţin, apoi se înecă, strâmbându-se. 

— Auzi, eşti sigur că n-ai pus pişat în ea? 

— Abia m-am abținut, zâmbi Hoag. Îmi pare rău că m-am 
purtat ca un mare dobitoc. Totuşi, încă mai poţi să închizi 
ochii la asta, să ştii. Nelson aşa a făcut... 

— Da, numai că el era în marină, iar noi răspundem cu 
capul de năzbâtiile astea. 

— Setiry, te rog... 

Îngândurat, Pallidar bău iar din poţiune. 

— Până la urmă tot va trebui să acceptaţi decizia lui Sir 
William, de voie, de nevoie. Oricum nu aveaţi sorţi de 
izbândă, pentru că ieri a fost în ziua de treisprezece. 

— Aoleu, lua-m-ar toţi dracii, nici n-am băgat de seamă! 
pufni Hoag, cercetând scrutător chipul plăcut al celuilalt, 
acum brăzdat de riduri de concentrare. Ce-i, ai păţit ceva? 

— Nu, eu, nu..., în afară de frisoane şi de tusea asta 
ticăloasă n-am nimic. Dar în colonie este o întreagă 
harababură. 

— Adică... 

— În ultimele zile s-au făcut tot felul de manevre de trupe, 
îngrijorătoare pentru noi... Tot felul de patrule de samurai, 
cele mai multe sub acoperire perfect legală. Ca să ne luăm 
măsuri de siguranţă din timp, am făcut şi noi acţiuni de 
cercetare pe drumurile spre 'Tokaido şi până la periferia 
coloniei, aşa că le-am reperat mişcările. Nu s-au legat de 
noi, mă rog, nu mai mult decât cu câteva împunsături 
obişnuite. Am numărat vreo patru sute de tâlhari dintr-ăştia 
înarmaţi până-n dinţi. 

— 'Tairo Anjo încearcă să ne intimideze, să ne sperie? 


— Probabil. 

Pallidar începu iar să tuşească şi sorbi iar din licoare. 

— Lăturile astea sunt cumplite, deja mă simt mai rău ca 
înainte. Bleah! În orice caz, eu unul am propus să retragem 
tot personalul de aici pentru o vreme. 

Hoag fluieră o pagubă. 

— Dar noi nu vrem să închidem clinica. 

— Nici eu n-aş vrea să vă văd morţi în stradă, fără un 
sicriu măcar. Nimic nu le place mai mult nemernicilor 
ăstora decât atacurile prin surprindere. Cum i-au făcut 
bietului Malcolm, săracul de el. Oricum, cineva o să 
plătească scump pentru moartea lui! 

Hoag încuviinţă din cap. 

— Şi eu sunt de aceeaşi părere. 

Se uită îngândurat, spre Yokohama, atât de cenuşie şi 
lipsită de frumuseţe în timpul iernii... Niciodată nu-i plăcuse 
vremea friguroasă şi nici nu avea să-i placă vreodată. Privi 
spre Prancing Cloud, vaporul poştal, navele comerciale, 
navele de război şi navele-bază, care se pregăteau să 
întâmpine furtuna sau să părăsească portul. Vălătuci de 
fum ieşeau pe coşurile navelor de război - conducerea flotei 
ordonase să fie mereu gata de apărare şi avusese grijă să 
se afle asta de către toată lumea, ca Bakufu şi iscoadele lor 
să afle sigur că, în caz de atac, toate navele de război 
puteau fi mobilizate în cel mult o oră. Tot masacrul ar fi fost 
pur şi simplu inutil, dar altfel ce puteau face? Vinovaţii 
trebuiau să plătească. Şi atunci zări cuterul companiei 
Struan apropiindu-se de port şi lăsând în urma lui o dâră 
groasă de fum. Se strecura printre valurile mari ce spălau 
puntea şi cabina de comandă. Îngrijorarea doctorului 
crescu. 

— Settry, nu crezi că... 

Renunţă să-l mai implore încă o dată pe căpitan să se 
răzgândească, dându-şi seama că oricum, chiar dacă în 
noaptea aceea nu-l mai puteau înmormânta pe Struan aşa 
cum hotărâseră, cu puţin noroc, era posibil să salveze 


planul, dacă sicriul cu celălalt mort ajungea, din greşeală, 
pe Prancing Cloud. 

Eu sunt singurul care ştie cine este într-un coşciug şi cine-i 
în celălalt. 

Poate numai sergentul să-şi dea seama, deşi am eu o 
bănuială că nu o să observe aşa uşor diferenţa. Nu, nu, 
nimeni nu poate afla cu adevărat decât dacă deschide 
sicriul. 

— ... nu crezi că viaţa la Yokohama este mai ciudată decât 
în alte locuri, ca şi cum totul ar sta mereu pe un butoi cu 
praf de puşcă, aşa cum se întâmplă în cazul nostru? 

— Nu. Peste tot este la fel. Absolut peste tot, răspunse 
Pallidar, privindu-l îngândurat. 

YOKOHAMA. 

Jamie, Angelique şi Skye stăteau toţi la fereastra ce dădea 
spre port, în biroul tai-panului. Ploaia se izbea cu furie de 
geam. Era aproape amiază. 

— Diseară o să fie foarte periculos să plecăm pe mare. 

— Asta înseamnă că vine furtună, Jamie? 

— Da, Angelique. Destul de puternică să ne oprească. 

— Dar Prancing Cloud o să plece astă-seară, aşa cum s-a 
stabilit? 

— Da, nici o furtună de pe lumea asta n-o să-i stea în cale. 
Cuterul a plecat deja la Kanagawa să îmbarce celălalt 
sicriu. Tot mai vrei să-l ducă la Hong Kong cu Cloud, în loc 
să-l pună pe vaporul poştal? 

— Astea sunt ordinele lui Sir William, nu ale mele, spuse 
ea categorică. El vrea cu tot dinadinsul să-l ia pe soţul meu 
de lângă mine, împotriva voinţei mele. El a hotărât că sicriul 
trebuie să ajungă cât mai repede posibil la Hong Kong, ceea 
ce înseamnă că nu poate pleca decât cu cliperul. Şi, într- 
adevăr un coşciug o să fie transportat aşa cum a dat Sir 
William dispoziţie. Jamie, eu cred că vicleşugul ăsta al 
nostru este de fapt un lucru foarte cinstit. Cât despre 
furtună, n-o să fie chiar un dezastru. lar dacă nu-l putem 


înmormânta pe soţul meu în noaptea asta, atunci o să 
încercăm mâine. Sau poimâine. 

— Vaporul poştal pleacă mâine, pe la amiază. 

— Ai putea să-i amâni plecarea, pentru orice 
eventualitate? 

— Aşa cred. O să încerc. O să vorbesc eu cu căpitanul, o 
asigură Jamie, după câteva momente de gândire. Altceva ce 
mai avem de făcut? 

Angeligque zâmbi cu amărăciune. 

— Mai întăi, trebuie să vedem dacă doctorul Hoag a reuşit 
cu stratagema lui. Dacă nu... poate că până la urmă va 
trebui să plec şi eu cu cliperul. 

— Mai mult ca sigur că Hoag se va întoarce cu cuterul, iar 
atunci o să luăm o hotărâre. Tot o să izbândim noi cumva, 
nu-ţi face probleme, adăugă Jamie, fără să creadă nici el ce 
zisese. 

— Dar, ce-ar fi dacă l-ai invita pe Edward Gornt să vină cu 
noi? întrebă ea. 

— Nu, nici vorbă, se împotrivi McFay. Deja, noi trei şi 
Hoag, suntem de ajuns. lar eu am reţinut cuşete pe vaporul 
poştal numai pentru Hoag, dumneata şi pentru mine. 

— Angelique, este mult mai bine pentru dumneata dacă ai 
rămâne aici, o sfătui Skye. Toată lumea ştie că Wee Willie a 
luat decizia asta împotriva voinţei dumitale. Poate că nu ar 
trebui să te înverşunezi atât. 

— Dacă nu-l putem înmormânta pe Malcolm, atunci o să 
merg cu el, cu cliperul. Trebuie să fiu la înmormântare, n- 
am încotro, oftă ea. Ar trebui să ne alegem un căpitan 
pentru aventura asta a noastră. Jamie, cred că tu eşti cel 
mai potrivit. 

— Aşa-i, o aprobă Skye. Şi până una-alta, îl aşteptăm pe 
Hoag. 

Jamie dădu să spună ceva, se răzgândi, apoi încuviinţă şi o 
porni spre biroul lui. Îl aştepta un maldăr de scrisori pe 
care trebuia să le soluţioneze, începu să lucreze cu spor, 
însă, deodată, un plic din sertar îi atrase atenţia. Era 


epistola logodnicei lui, Maureen. Într-un târziu, lăsă tocul 
pe birou, luă scrisoarea aceea şi începu să o recitească, deşi 
făcuse asta de vreo douăzeci de ori până atunci. Cea mai 
importantă parte suna cam aşa: „De vreme ce nu am primit 
nici un răspuns la rugăminţile şi insistenţele mele de a te 
întoarce în ţară şi a relua o viaţă normală, m-am hotărât să- 
mi pun toată încrederea şi speranţa în bunul Dumnezeu şi 
să mă aventurez până în Hong Kong, sau în Japonia, 
oriunde te vei fi aflând tu. Iubitul meu tată mi-a împrumutat 
banii necesari, ipotecând casa noastră din Glasgow. Te rog 
să-mi trimiţi vorbă la firma Cook, la Hong Kong, pentru că 
mâine pornesc cu vaporul poştal Eastern, la clasa a doua...” 


Scrisoarea era datată cu mai mult de două luni şi jumătate 
în urmă. Jamie gemu disperat. Sfinte Dumnezeule, însemna 
că poate ajunge în orice clipă la Hong Kong! Da, scrisoarea 
mea de răspuns a ajuns prea târziu. Şi-acum ce să fac? Să-i 
râd în faţă? Să mă ascund? Să dau bir cu fugiţii tocmai la 
Macao, ca bătrânul Aristotel Quance? N-am să fac asta în 
viaţa mea! Este viaţa mea, în fond, iar eu n-aş fi în stare să 
suport o nevastă şi nici măcar nu vreau aşa ceva! ... Doar 
nu pot să-i scriu aceeaşi scrisoare din nou şi să i-o trimit în 
întâmpinare la Hong Kong acum. Va trebui să... 

Se auzi o bătaie la uşă şi-i întrerupsese gândurile. 

— Da! răcni el, furios. 

Temător, Vargas îşi vâri capul pe după uşă. 

— Pot să vă vorbesc o clipă, senor? 

— Da, ce-i? 

Vargas îi spuse, dezgustat: 

— A venit un domn care vrea să vă vadă. Îl cheamă 
Comiman sau cam aşa ceva, după câte am priceput eu... 

Jamie nu-şi aducea aminte să fi cunoscut pe cineva cu 
numele acesta. Vargas deschise puţin uşa. Bărbatul scund, 
cu faţă vicleană, de viezure, era îmbrăcat ciudat, jumătate 
europeneşte, jumătate cu haine japoneze. Avea pe elo 
cămaşă curată, pantaloni şi o haină groasă, căptuşită. Era 
bărbierit cu îngrijire, avea părul proaspăt spălat şi legat 
într-o coadă pe spate. La brâu purta un şiş, iar în picioare 
cizme bine lustruite. Jamie nu-l recunoscu, însă, în partea 
aceea de lume, străinii erau de multe ori ceea ce nu păreau 
la prima vedere. Dând totuşi ascultare primului impuls, îl 
pofti înăuntru: 

— Intră, te rog. 

Atunci îşi aduse aminte de vaporul poştal. 

— Vargas, roagă-l pe căpitanul Biddy, să mai rămână în 
port, da? Cred că-l găseşti la club. Ia loc, domnule 
Comiman, cu ce-ţi pot fi de folos? 

— Auzi, mata eşti matol? 

— Da' cine eşti şi ce vrei? 


— Eu sunt Johnny Comishman, nu ţi-aduci aminte că te-am 
văzt pă cân' erai cu tai-panul, io şi pretenaru' meu, Charlie 
Yank? Noi suntem ăia, prospectorii, acu' ştii? 

— Aha, prospectorii! Sigur că mi-aduc aminte de voi - 
acum, individul era curat şi îngrijit, nu ca înainte, un 
vagabond lăţos, îngălat şi puţind a murdărie de la o poştă, 
însă avea aceeaşi privire ascunsă, parşivă. Noi am făcut o- 
nţelegere, iar voi v-aţi dat de partea ălora de la Brock, se 
răsti el, scârbit. Ne-aţi vândut ca nişte cutre! 

— Aha, aşa-i. Da' noi suntem tipi dă afaceri, nu? Şi Norbert 
ăla, ne-a dat mai multe lovele, corect sau nu? Dă-l încolo- 
acu', că-i mort! Da' ma-ntâi să dăm nişte udeală pă gât nu? 
Dupe-aia vorbim dă ne săturăm. 

Jamie nu dădu nici un semn că l-ar interesa în vreun fel 
individul. Unul de teapa lui nu putea veni decât cu tertipuri 
dubioase. Dar deschise barul şi turnă câte o jumătate e 
pahar de rom pentru fiecare. 

— Şi-acum dă-i drumul, deşartă traista. Aţi dat vreo 
lovitură serioasă? 

Bondocul dădu peste cap jumătate din rom, dintr-o 
suflare, înghiţi cu poftă şi după aceea rânji mulţumit, 
arătându-şi gingiile ştirbe. Nu avea decât doi dinţi stricaţi 
în gură. 

— Grogu' ăsta-i mai bun ca poşirca aia de sake, pe 
Dumnezeul meu, dar nu-i vorbă, că piţipoancele astea ale 
lor te răsplăteşte din plin pen' paguba asta cu băutura. 

Râgâi tare şi rânji iar, satisfăcut. 

— i-o trag astea până nu mai poţi, ce mai. Ăştia au ei 
nişte chichiţe aiurea dă tot, cu apa, cu spălatu' adică, şi cu 
regulatu'. Da, mai tare ca la Yokohama. Când îţi pui dă cap 
să tragi câte-o paranghelie, te hâţână astea de se clatină tot 
imperiu', ce mai! Începu să râdă singur, în hohote, de gluma 
lui, apoi zise cu voce serioasă: Am dat dă cărbune de 
calitate prima-ntâia, ce mai, omule, tone întregi dă cărbune 
prima clasă, cât să aprovizionezi toată flota de război! Şi 
dăm tona cu juma! de preţ faţă de Hong Kong. 


— Unde? Unde îl livraţi? întrebă Jamie, plin de interes. 

Cărbunele era foarte preţios şi în cantităţi reduse, mai ales 
pentru flotă, aşa că un furnizor local ar fi fost mană 
cerească pentru el şi o sursă constantă de câştig foarte 
important. Chiar şi la de două ori preţul practicat în Hong 
Kong îl putea vinde tot şi îi rămânea şi lui o jumătate din 
câştig. 

— Unde îl livraţi? repetă el. 

— Aci-n Yokohama, pentru numele lui Dumnezeu, da' şase 
pence de tonă le pui matale la bancă, în contu' lu' Johnny 
Comishman. 

Dădu pe gât şi restul de rom. 

— O să plăteşti în sterline sau 'n dolari mexicani, dă argint, 
şi mai trebuie să dai ceva şi la scârţaru' ăsta nenorocit. 

Îi întinse o bucată de hârtie, pe care scria cu litere 
strâmbe: Sat Yokohama, Shoya Ryoshi, negustor 
Gyokoyama. 

— 'Tâlharu' ăsta ştie cum merge toată treaba, trage sforile, 
ştie ce să facă şi cum să facă. Îl cunoşti? 

— Da, e căpetenia satului. 

— Bine. Mi-a zis mie şefu' meu că-l ştii. 

— Cine-i şefu tău? 

Comishman rânji cu cei doi dinţi stricaţi. 

— Marele senior Muc în persoană. Da' ce nevoie ai dă 
nume acu'? Nu-ţi pierde vremea dă pomană. Batem palma, 
facem târgu' sau nu? 

— Pe unde-i stratul de cărbune? 

— Găselniţa mea e-a mea, bătrâne, nu a matale. 

Bondocul începu să râdă obraznic. 

— Ar fi destul dă aproape, nu alta, da-i pe teritoriu' 
duşmanului. Ascultă-aici la mine: primul strat e destupat dă 
mine şi-acolo e-un munte-ntreg dă cărbune, iar pân' 
preajmă şade fo mie de prichindei d-ăştia gălbejiţi, ca să 
sape şi să care de-i găseşte dracii, cât să bage cărbune-n 
douăj dă flote, pen' douăj dă ani de-acu' nainte, jur pă 
Dumnezeu' meu! 


— Dar de ce-ai venit la mine? De ce vrei să închei târgul 
ăsta cu mine? 

— Pen' că nenorocitu' de Norbert e mort-ţeapăn şi mata 
eşti ăl mai mare p-aici, dac-a murit şi tai-panul. Şi Yokopoko 
e cam cu primejdii pen' străini, aşa-i? 

Comishman întinse paharul, să-i mai toarne băutură. 

— Aş mai trage pă gât nişte pileală, domnu' Poate-Tot de la 
compania Struan. 

Jamie îi umplu paharul pe jumătate şi se aşeză la loc. 
Celălalt observă cât îi turnase şi mormăi nemulţumit: 

— Ce-i asta? 

— Asta înseamnă că plătim a cincea parte din preţul de la 
Hong Kong, fără taxe, şi avem marfa livrată aici. Prima 
livrare de-acum în treizeci de zile. Fără nici o altă târguială! 

Ochii bondocului nu stăteau o clipă într-un loc, umblau 
prin cameră de parcă ar fi fost şobolani. 

— Ce taxe ai de plătit, le plăteşti, amice. Da' eu totamo 
altă socoteală. Să-ţi zic eu care: poimâine, matale trimiţi o 
barjă pen' cărbune, taman lângă Yedo, cum am spus eu. Noi 
o încărcăm, mata plăteşti o cincime când e gata încărcată şi 
o aduci aici, la Yoko, unde-i plăteşti restu' la şarlatanu' ăla, 
de scrie pă hârtie. Şi pui în bancă şase pence dă tonă, pe 
numele meu, Johnny Comishman. Nici nu se poate mai 
cinstit d-atât, nu? Iei tot cărbunele-nainte să-l plăteşti pe tot 
şi la juma preţu' din Hong Kong. 

— O cincime din preţul de la Hong Kong, per total. 

Faţa celuilalt se schimonosi de furie. 

— Da' la juma' preţ îţi iese ditamai câştigu', ce Dumnezeu, 
doar cărbunele-i aici, nu la mama dracu', în Hong Kong. 
Nici nu mai dai banii pe navlosire, nici pe asigurări şi 
Dumnezeu ştie câte cheltuieli scuteşti aşa! Ce mă-sa, doar 
nu suntem nişte căcănari d-ăia dă să zgârcesc când n-au de 
ce! Asta-i comerţu cinstit! 

Jamie izbucni în râs. 

— Să-ţi zic tot eu cum facem: la prima barjă, plătesc o 
treime din preţul Hong Kong-ului. Dacă într-adevăr 


cărbunele este de calitate, cum mi-ai spus şi garantezi că 
poţi livra o barjă pe săptămână şi te ocupi de tot ce trebuie, 
până la sfârşitul anului ridic preţul la jumătate din preţul 
Hong Kong-ului, minus cin'ş'pe procente. Şi ţie îţi revin, trei 
pence de tonă. Dar ce-i cu tovarăşul tău, Charlie Yank, sau 
cum îl cheamă? 

— Şase pence sau nimic, se îndârji Comishman. 

Din nou, privirea îi umblă la repezeală prin jur, apoi se uită 
direct la McFay, cu ochii strălucitori. 

— A mierlit-o, ca şi taipanu' tău, da' n-a avut norocul să 
moară aşa de vârtos ca ăla. 

— Mai bine ţi-ai pune frâu limbii când vorbeşti de tai-panul 
nostru. 

— Ei, linişteşte-te amice. N-am zis-o în bătaie de joc. Da' 
toţi am vrea să ne ia Aia cu Coasa taman cân' ni se-nfige fo 
tăpănoasa pe ştromeleag, nu? 

Dădu pe gât restul de rom şi se ridică în picioare. 

— Peste două zile, pe-nserate. Încărcarea se face aici! 

Îi întinse o hartă desenată de mână. Locul cu pricina era 
însemnat cu un X şi era situat la câţiva kilometri nord de 
Kanagawa, la sud de regiunea Yedo. 

— Voi aduceţi toate maşinăriile dă trebuie pen' asta, noi 
aducem mâna dă lucru. 

— Nu se poate în două zile, pentru că o să cadă pe 
sâmbătă. Las-o pe luni. 

— Nţeles. Ziua lăsată dă Domnu' pen' odihnă rămâne 
sfântă. Deci peste trei zile. 

Jamie studie cu atenţie harta. O barjă lipsită de apărare 
armată, numai cu instalaţia de încărcat cu cărbune şi 
echipajul necesar era o pradă foarte uşoară pentru orice 
ambuscadă. 

— Devreme ce barja va merge până acolo pe mare, iar 
cărbunele este pentru marina militară, cred că or să trimită 
o fregată, ca să asigure paza dinspre coastă. 

— Din partea mea, n-au decât să trimită toată flota aia 
fioroasă, declară Comishman, încercând să pară foarte 


demn. Numa că ţi-am pus banu' în braţe, pen' Dumnezeu, şi 
vreau să fim chit, ce mai. 

— Abia aştept să aud ce-nseamnă asta. 

— Asta-nseamnă şase pence pe tonă sau nu facem nici un 
târg! 

— Patru pence. 

Comishman scuipă scârbit. 

— Şase pence, pe Dumnezeu' meu, doar io ştiu bine ce 
bun e cărbunele ăla şi cât îi arde buza după el p-ăia din 
marină şi înţeleg eu cât poţi să scoţi tu din el. Poa' c-ar fi 
mai bine să tratez direct cu ei. 

— N-ai decât să-ncerci, întinse Jamie coarda. Să-ţi spun eu 
cum rămâne: la primele zece barje patru pence, iar după 
aceea şase. 

Scundacul îl fulgeră cu privirea. 

— Acu' înţeleg eu de ce sunteţi voi o Casă al dracu' de 
Nobilă! 

Îşi repezi înainte mâna aspră şi bătătorită. 

— Ce mai, ai vorbit ca un mare domn de la Struan! 

Îşi strânseră mâinile, apoi Comishman îl mai întrebă: 

— Auzi, p-aici, pe la voi, se găseşte mercur? 

Jamie îşi ciuli urechile. Mercurul era folosit pentru 
extragerea aurului. 

— Da. Cât ai nevoie? 

— Păi la-nceput, nu prea mult. Îl pui şi p-ăsta la socoteală, 
da? 

— Bine. Unde stai, la Yokohama Arms? 

— A, nu-i dă nasu' meu. Nu, nu-i dă mine Mahalaua 
Beţivanilor, scrâşni Comishman printre dinţi. lo mă-ntorc 
chiar acu' la treaba mea, iar mata să nu scapi o vorbuliţă de 
târguiala noastră, nici de fun nume sau de marafeţi..., n-aş 
vrea să-mi sară-n gât nişte tăietori d-ăştia, c-abia aşteaptă! 

Se îndreptă spre ieşire. 

— Hei, stai puţin! Unde te repezi aşa? Cum pot să iau 
legătura cu tine? 


— Trebui să mă întorc la trebile mele, amice, răspunse 
Comishman, dându-şi importanţă. 

Îşi arătă iar cei doi dinţi stricaţi, într-un rânjet sfidător. 

— M-aşteaptă palanchinu' şi samuraii dincolo de Poarta dă 
Nord, că m-am furişat singur, ca şarpele. Da' data viitoare 
când mă-ntorc p-aci, vin ca un mare domn, nu mai dau în 
viaţa mea pân' cloaca aia împuţită dă Mahalaua Beţivanilor. 
Şi n-ai de ce să dai mata de mine, trebuie doar să te duci la 
găoazaru' ăla den sat. Asta-i comerţ cinstit, nu uita! Trebuie 
să ne ţinem cu dinţii de el! Pune şi mercuru' ăla pe barjă. 

leşi din încăpere, Jamie rămase multă vreme cu ochii pe 
pereţi, cumpănind tot ceea ce discutaseră. O cantitate 
importantă de cărbune putea să fie o adevărată mină de 
aur pentru el, dar era inevitabil ca totul să se ducă de râpă 
în clipa când flota avea să facă Yedo una cu pământul. De 
ce-i trebuie nemernicului mercurul? Chiar vrea numai să-i 
iasă şi lui o ciupeală sau urmăreşte altceva? Şi cine o fi 
capul întregii afaceri? Da' mai bine să mă gândesc cine-i 
şeful meu? Fără îndoială, Tess. Până la sfârşitul lunii. În ce 
măsură îi sunt eu dator ei să-i fiu loial? Până la capăt? Da, 
până la sfârşitul lunii. 

Ploaia răpăia în geam. El se ridică şi se uită spre port, 
cercetător. Marea era şi mai întunecată, iar plafonul de nori 
se lăsase mult. E clar că o să fie cam greu pentru cuter să 
răzbată, dar nu şi pentru un vapor mare. Ei, dar uite-l! 

Cuterul companiei Struan se afla deja cam la cincizeci de 
metri de pontonul lor. Îşi croia drum prin valuri, luând apă 
întruna, dar nu foarte multă, valul de provă destul de înalt, 
steagul companiei înălţat doar până la jumătatea 
catargului, ca şi steagul din bernă, de pe clădirea 
reprezentanţei, aşa cum fusese arborat de la moartea tai- 
panului. Binoclul lui era pe pervazul ferestrei. Acum îi 
vedea clar, prin lentilele puternice, pe Hoag şi Pallidar, 
stând în cabina de comandă, iar sicriul acoperit cu un steag, 
fusese bine legat de o banchetă, aşa cum ordonase el. Inima 
îi tresări, îndurerată, când zări blazonul cu Leul şi Dragonul 


îngemănaţi, de pe flamura înfăşurată în jurul coşciugului lui 
Malcolm - niciodată în viaţa lui nu crezuse că avea să fie 
martor la o asemenea privelişte. Apoi îşi aduse aminte că nu 
era sicriul cu prietenul său, ci înăuntru se afla un băştinaş, 
un necunoscut. Sau cel puţin aşa spera el. 

— Vargas! 

— Da, senor! 

— la tu maldărul ăsta de corespondenţă, copiază-l şi 
parafează-l... După-amiază mă ocup eu şi de restul. Vezi că 
mă întorc târziu. 

— Căpitanul Biddy nu era la club, dar îl aşteptau să vină, 
senor. l-am lăsat mesajul dumneavoastră. 

— Mulţumesc. 

Fără grabă, îşi luă haina groasă şi pălăria, apoi ieşi, 
strângându-se înfrigurat de vântul tăios. Erau numai câţiva 
pe Strada Mare. La Poarta de Nord, nu se vedea nici urmă 
de Comishman. Câţiva samurai se adăpostiseră de ploaie pe 
lângă vama lor. Nişte negustori se grăbeau spre club să mai 
bea ceva. Alţii se clătinau deja ameţiţi. Unul din ei se opri 
locului şi urină în şanţ. Mahalaua Beţivanilor părea şi mai 
sordidă, în lumina aceea difuză. Prin locurile astea, orice 
femei ar fi în mare primejdie, îşi zise el. 

— Ahoy, Jamie! strigă Hoag de pe cuter. 

— Salut, doctore, salut, Settry! 

Săriră amândoi pe pontonul smolit, cu pilonii îngropaţi 
adânc pe fundul apei, ce trosnea jalnic sub izbiturile 
valurilor furioase. De la prima privire îşi dădu seama că 
stratagema lui Hoag reuşise, oricât încerca doctorul să pară 
nepăsător. Deci, de-acum trebuie să mergem până la capăt, 
n-avem încotro, îşi zise McFay. Pe Pallidar îl cuprinse iar un 
acces de tuse. 

— Settry, mai bine ai grijă de tine, înainte să te 
îmbolnăveşti de-a binelea... 

— Păi, deja am luat măsuri, răspunse Pallidar înnegurat la 
faţă. Individul ăsta de-aici, de se laudă că-i doctor, mi-a dat 
o lătură nenorocită care o să mă omoare cu zile. Doctore, 


adăugă el tuşind întruna, dacă o să dau ortu' popii, sper să 
putrezeşti şi tu în fundul iadului! 

Hoag izbucni în râs. 

— Lasă, mai iei o doză dublă şi mâine o să fii sănătos tun. 
Dar pe-aici este totul în regulă, Jamie? 

— Da. 

— Te las pe tine să rezolvi totul în privinţa sicriului, Jamie. 
O să-l îmbarcaţi imediat pe Prancing Cloud? 

— Peste vreo jumătate de oră Angelique voia să... să-şi ia 
rămas bun. lar reverendul Tweet o să spună şi el o 
rugăciune de pomenire. 

— Asta înseamnă că-i hotărâtă să nu plece cu cliperul? 

— Nu pot să-ţi spun, Settry, nu sunt sigur. Ultima oară am 
înţeles că voia să plece cu vaporul poştal, dar ştii şi tu ce 
capricioase sunt femeile. 

— N-o învinovăţi prea mult pentru asta. Şi mie mi s-ar face 
rău la gândul că trebuie să mă întorc pe nava aia 
nenorocită. 

Pallidar îşi suflă nasul şi se cuibări mai bine în paltonul 
gros. 

— Dacă vrei, pot să-l conving eu pe Sir William să trimită 
coşciugul cu vaporul poştal, şi atunci vor ajunge amândoi o 
dată în Hong Kong. 

— Asta nu, interveni Hoag, prea pripit după părerea lui 
McFay, însă o drese la iuţeală. Nu, nici vorbă, Settry, 
bătrâne. Eu unul, ca medic, nu aş recomanda deloc o astfel 
de soluţie. Cel mai bine este să laşi lucrurile aşa cum sunt. 
Iar sicriul să plece cu Prancing Cloud. Angelique s-a mai 
întremat acum, dar un şoc prea puternic ar fi o nenorocire 
pentru ea. Aşa că, totuşi, cel mai bine este ca ea să meargă 
cu vaporul poştal, iar coşciugul cu cliperul. 

— Cum vrei tu, Jamie, eu oricum o să-l sfătuiesc pe William 
să evacueze cât mai repede toată Kanagawa. De fapt, de- 
asta m-am şi întors. 

— Sfinte Cristoase, dar de ce? 


Pallidar îi povesti despre numeroasele patrule de samurai 
ce împânzeau locul. 

— Nu că ne-ar fi speriat cumva. Putem să-i ştergem pe toţi 
de pe faţa pământului la iuţeală. Te superi dacă te rog ceva? 
Mă gândesc că dacă m-aş întoarce cu cuterul nostru, aş 
scuti o grămadă de timp. 

— Dar de ce nu pleci până la Prancing Cloud cu el şi 
cuterul te duce apoi înapoi la Kanagawa? Vrei să înnoptezi 
la Kanagawa? 

— Nu, mi-a ajuns cât am văzut. Vreau numai să-mi iau 
băieţii de-acolo, mărturisi Pallidar, spre marea lor uşurare. 
Funcţionarii şi străjile pot fi evacuaţi în zilele următoare. 
Vorbim mai târziu, încheie el şi se depărtă, tuşind fără 
încetare. 

Nici nu plecase el bine, că Hoag se grăbi să-l informeze pe 
complicele lui: 

— "Totul a mers perfect, Jamie. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, nu-mi povesti chiar acum. 

În ciuda frigului şi a umezelii, pe Jamie îl trecură toate 
sudorile. O porni iar pe Strada Mare să se adăpostească 
sub streaşina unei clădiri, să fie sigur că nu-i aude nimeni. 

— Ce s-a întâmplat? se interesă într-un târziu. 

— Totul a mers minunat, ca printr-un miracol. Azi- 
dimineaţă, îndată ce au sosit cuterul, noi ne-am dus la 
morgă şi... 

— Care noi? 

— Settry, sergentul Towery, nostromul şi doi oameni din 
echipaj. Am aşezat steagul peste sicriu, l-am legat bine şi l- 
au îmbarcat pe cuter. Celălalt coşciug a rămas acolo, să-l 
luăm noi deseară sau oricând putem. Mă rog, a rămas acolo 
sub pretextul că va fi incinerat. 

Hoag rătăci câteva clipe cu privirea peste ape, încercând 
să desluşească largul prin pânza deasă a ploii. 

— N-avem nici o şansă să ducem totul la bun sfârşit astă- 
noapte, nu-i aşa? 


— Nu, dar mâine dimineaţă o să se liniştească vremea 
asta, aşa cred. 

— Bine, îşi frecă Hoag mâinile îngheţate. Totul a mers de 
minune, ce mai! N-am avut decât o singură problemă: 
coreeanul ăla era mărunţel şi tare pricăjit, aşa că i-am 
umplut sicriul cu pământ, ca să ajungă cam la aceeaşi 
greutate. 

— Sfinte Cristoase, să ştii că ai dreptate! La asta nu m-am 
gândit! Chiar că a fost o idee grozavă! 

— Am făcut asta, seara, târziu, fără să întâmpin vreo 
dificultate... nimeni nu şi-a dat seama când au dus coşciugul 
pe cuter, nici nu le-a trecut prin cap măcar. 

— Doamne Dumnezeule, toată chestia asta este pe muchie 
de cuţit! oftă Jamie îngrijorat. Şi cum o să luăm noi de-acolo 
celălalt sicriu, chiar de lângă Legaţie, de sub ochii tuturor 
funcţionarilor şi soldaţilor? 

— M-am îngrijit eu şi de asta, chicoti doctorul. Le-am 
poruncit deja ucenicilor mei japonezi să-l pună deocamdată 
în magazia de lângă cheul nostru, de la Kanagawa, care nu- 
i departe de crematoriu. Pot să facă asta fără să trezească 
bănuiala nimănui. George mi-a zis că acolo pune şi el 
provizoriu sicriele, când nu are spaţiu la morgă. Deci, este 
un lucru obişnuit! 

— Nemaipomenit! Şi cât de departe este de cheu? 

— Cam cincizeci de metri. Trei dintre noi îl pot transporta 
fără nici o greutate şi doar îl avem şi pe nostrom, nu-i aşa? 

— Da. Ai făcut al naibii de bine. Totul! Ce mai, al naibii de 
bine, îl lăudă sincer Jamie, apoi scrută ploaia deasă. Mare 
păcat că nu putem termina toată treaba astă-seară. 

— Nici o grijă. Mâine o să fie la fel de bine. 

Hoag era foarte încrezător în vorbele lui şi se simţea 
mândru de laudele lui McFay. Nici nu se mai obosi să-i 
mărturisească faptul că fusese descoperit şi că Pallidar ştia 
de planul lor. În dimineaţa aceea luaseră micul dejun 
împreună şi el tocmai începuse să vorbească: 

— Settry, aseară eu... 


Dar Pallidar îl întrerupse: 

— Las-o baltă, uită de toată povestea asta, doctore. Ăsta ar 
fi cel mai bun lucru, pentru toată lumea. 

Da, are dreptate, îşi spuse el acum, jubilând. O să uit cu 
desăvârşire. 

— Să mergem să o liniştim pe Angelique! Cum se mai 
simte? se interesă el cu voce tare. 

Într-o oră, se strânseseră toţi lângă cuter. Ploaia se 
înteţise, iar vântul era tot mai tăios. Dinspre cheu veneau 
mereu rafale de stropi, de la valurile mari ce se izbeau de 
mal. Nava, bine ancorată, sălta şi cobora o dată cu valurile, 
iar parâmele de legătură scrâşneau la fiecare mişcare. 
Angelique era îmbrăcată în doliu, cu o haină de ploaie tot 
neagră, peste rochia cernită, cu pălărie neagră, văl de 
aceeaşi culoare, şi o umbrelă mare, albastru-închis, ce 
contrasta izbitor cu veşmintele ei. 

Împrejurul ei: Jamie, Skye, Dimitri, Tyrer, Sir William şi 
ceilalţi ambasadori, căpitanul Strongbow, Gornt, Marlowe, 
Pallidar, Vargas, Andre, Seratard, dar şi reverendul Tweed, 
precum şi mulţi alţii, toţi încotoşmănaţi, în haine groase, să- 
i ferească de ploaie. În spatele lor, părintele Leo stătea ca o 
stană de piatră, cu mâinile ascunse în mânecile largi, 
privind în stânga şi-n dreapta, pe sub marginea glugii. 
Jamie îl rugase pe Tweet să vină şi să le dea 
binecuvântarea. 

— Ar părea suspect dacă n-am face-o, Angelique, 
argumentase el. O să-l conving eu că nu trebuie să ţină o 
slujbă sau o cuvântare, că n-ar fi normal, dar poate să ne 
dea binecuvântarea. 

Vremea necruțătoare îi ajutase, aşa că reverendul rostise 
o scurtă predică funerară. Dintr-o dată, Tweet deveni foarte 
elocvent. Când el termină, toţi se uitară la ea, copleşiţi de 
acele momente. Pe deasupra lor se roteau pescăruşi ţipând 
cum le e felul, în vreme ce vântul se răsucea în vârtejuri, 
apoi zburau mai departe, o dată cu curenţii de aer. 


— Doamnă, permiteţi-mi să vă prezint din nou sincerele 
mele condoleanţe, rosti Sir William. 

— Mulţumesc, răspunse ea glacial, în timp ce ploaia 
curgea şiroaie de pe umbrela ei. Dar protestez împotriva 
interdicţiei de a-mi înmormânta soţul în mare, aşa cum a 
dorit el şi aşa cum vreau şi eu. 

— Am luat cunoştinţă de protestul dumneavoastră, 
doamnă, zise Sir William, ridicându-şi pălăria, politicos. 

Trecură apoi toţi ceilalţi prin faţa ei, prezentând fiecare 
condoleanţele cuvenite, scoţându-şi pălăriile sau salutând 
milităreşte. Strongbow o salută şi el, apoi urcă pe cuter. 
Pallidar îl urmă, dar Marlowe se opri câteva clipe locului, 
înaintea ei, încă foarte emoţionat. 

— Îmi pare nespus de rău, rosti el, apoi o salută 
respectuos şi se duse după ceilalţi. 

Părintele Leo rămăsese ultimul. Mohorât, făcu semnul 
crucii, murmurând întruna cuvinte latineşti, cu faţa ascunsă 
aproape în întregime în gluga neagră. 

— Dar el nu era catolic, părinte, zise ea cu blândeţe. 

— Eu cred că, în sufletul lui, era de aceeaşi credinţă cu 
noi, seniora, răspunse acesta, cu voce îndurerată, căci toată 
noaptea se rugase şi se frământase dacă trebuia să 
participe şi el la ceremonia aceea sau nu. 

— Ar fi văzut el până la urmă Sfânta Lumină, senora, 
dumneavoastră l-aţi fi ajutat, sunt sigur. In nomine Pater... 

Foarte trist, plecă şi el, agale. De-acum nu mai rămăseseră 
pe cheu cu ea decât Jamie, Hoag şi Skye. 

— Şi-acum ce facem, Jamie? întrebă ea, copleşită dintr-o 
dată de tristeţe. 

— Mai rămânem aici câteva minute, răspunse el. 

Ca toţi ceilalţi, avea sentimentul că lua parte la un 
complot, dar în acelaşi timp era foarte impresionat de trista 
poveste a femeii şi simţea că este drept să procedeze astfel. 
Vrei numai să-ţi ajuţi prietenul şi-atâta tot, îşi zise el. Da, 
numai că trebuie totuşi să fac asta pe ascuns, ceea ce-mi 


displace cu desăvârşire. Atunci nu te mai gândi la asta, 
pentru că eşti căpitanul lor, aşa că poartă-te ca atare! 

— Căpitane Strongbow, ridică ancora! Cu Dumnezeu 
înainte! 

— Aye, aye, sir, mulţumim! 

Cuterul se depărta de ponton, strecurându-se cu agilitate 
printre celelalte nave, apoi mări viteza. În urma lui se 
adunară stoluri de pescăruşi. Rămaseră câteva momente, 
privindu-l cum se duce. 

— Mă simt atât de ciudat, murmură Angelique, plângând 
liniştit. De fapt, totul pare atât de ciudat şi totuşi nu este. 
Nu facem nici un păcat, nu-i aşa? Nu-i aşa? 

Din nou, Jamie hotări pentru ei toţi. 

— Nu, nicidecum, răspunse el, apoi o prinse de braţ şi o 
conduse spre casă. 

Chiar înainte de apusului soarelui, Vargas bătu în uşa 
biroului tai-panului. 

— Domnul Gornt vă roagă să-l primiţi, senora. lar 
monsieur Andre a lăsat un mesaj din partea lui monsieur 
Seratard, care vă asigură că ar fi foarte onorat dacă aţi 
binevoi să luaţi cina împreună. 

— Mulţumeşte-i din partea, dar spune-le că nu pot astăzi, 
poate mâine. Poate... Bună, Edward, intră, te rog. 

Se aşeză iar pe scaunul de lângă fereastra pe unde 
pătrundea lumina difuză şi se vedea ploaia. Li se pregătise 
o sticlă de vin alb, gata desfăcută şi lăsată la rece, în 
frapieră. Un pahar fin, de cristal, era întors cu gura în jos, 
pe gheaţă. 

— 'Te rog, serveşte-te singur. Te îmbarci acum? 

— Da, nava e gata de plecare. În sănătatea 
dumneavoastră, doamnă. 

— Şi a dumitale. Eşti singurul pasager? 

— Nu ştiu, răspunse el, apoi şovăi câteva clipe înainte de a 
mărturisi. Sunteţi minunată, doamnă, păreţi atât de diafană 
şi de neatins... 


— Îmi pare rău că pleci. Poate că totul va merge însă mai 
bine după ce te vei întoarce, rosti ea, simțind că bărbatul 
acela îi place tot mai mult. Te întorci imediat, sau te duci 
mai întâi la Shanghai? 

— Asta n-am să ştiu sigur decât după ce voi ajunge în 
Hong Kong. Dar dumneavoastră unde o să locuiţi acolo? La 
Marea Casă Struan, de pe Pisc? 

— Nu m-am hotărât... încă... dacă plec într-acolo. 

— Dar... nu mergeţi la înmormântare? întrebă el, 
descumpănit. 

— O să văd mâine, răspunse ea, voind cu tot dinadinsul să-l 
ţină în şah, ca pe toată lumea de altfel, inclusiv pe Jamie. 
Domnul Skye m-a sfătuit să rămân aici şi, pe deasupra, nici 
nu mă simt prea bine, ridică ea din umeri, neajutorată. O să 
mă decid eu mâine, oricum am o cuşetă rezervată. Eu una 
îmi doresc cu disperare să fiu alături de el, trebuie să mă 
duc acolo şi, totuşi, dacă nu este înmormântat aşa cum şi-a 
dorit şi aşa cum am dorit şi eu, înseamnă că... înseamnă că 
l-am trădat. 

— Nu l-aţi trădat, doamnă. Asta ştie toată lumea. 

— Dar dumneata nu mă vei trăda, Edward, nu-i aşa? O să-i 
dai ei scrisoarea mea şi o să faci totul întocmai cum am 
discutat, da? 

— Imediat ce ajung acolo. Promisiunea făcută se ţine 
întotdeauna. Este o chestiune de onoare, doamnă, încheie 
el, privind-o drept în ochi. 

— Şi eu ţi-am promis ceva, nu-i aşa? Şi este tot o chestiune 
de onoare. Îţi făgăduiesc prietenia mea pentru totdeauna. 

După tonul cu care spusese ultimele cuvinte părea că eo 
promisiune şi totuşi nu e. Din pricină că începuse s-o 
dorească, nu mai putea să-şi dea prea bine seama cât 
trebuie să înţeleagă din vorbele ei. Mai devreme ar fi voit 
nespus să ştie până unde ţintea promisiunea aceea. Dar 
acum părea că între ei era o barieră. De fapt mă bucur că 
există această barieră, pentru că, dacă îmi stă mie în cale, 
fără îndoială, că asta este valabil pentru orice alt bărbat, îşi 


zise el. Şase luni, cât durează doliul, nu înseamnă prea mult 
timp de aşteptare, în schimb este un răgaz minunat să ne 
mai apropiem unul de altul. Deci s-ar putea ca ea să nu vină 
la Hong Kong. În ce măsură mă afectează asta pe mine? 

— Ce planuri am eu, doamnă? Asta nu depinde decât de 
Tess Struan. 

Ar fi voit el să-i mărturisească adevăratul lui plan, numai 
că era prea deştept ca să se dea de gol în faţa ei, chiar dacă 
i-ar fi spus pe ocolite numai jumătate de adevăr. 

— Eu sper că ea se va folosi de informaţiile pe care i le voi 
da eu. Ceea ce va dura cel puţin o lună. Dacă o să vrea şi 
ea, o să rămân acolo toată luna, pentru că va avea nevoie de 
ajutor, doamnă. Dar totul depinde numai de ea. Dacă 
dumneavoastră veţi veni cu vaporul poştal, o să mai 
discutăm acolo. Dacă nu, aş putea să vă scriu? 

— Dar, bineînţeles, te rog chiar. Mi-ar face mare plăcere. 
Te rog să-mi scrii de fiecare dată când pleacă poşta încoace. 
Deschise sertarul şi scoase o scrisoare adresată doamnei 

Tess Struan. Plicul era nesigilat. 

— Poţi să citeşti, dacă vrei. 

— Vă mulţumesc, doamnă, dar nu este cazul. 

Angeligque luă scrisoarea înapoi, dar nu o pecetlui, ci 
numai vâri partea desfăcută a plicului înăuntru, fără să o 
lipească. 

— Aşa nu vei fi nevoit să te chinui să-l deschizi, Edward. 

El izbucni în râs. 

— Ce vă face să credeţi că sunt în stare de asta? 

— Eu aşa aş proceda. Tentaţia este prea mare. le rog 
numai să lipeşti plicul înainte de a i-l înmâna. 

EI încuviinţă din cap. 

— Mi-aţi spus o dată că acum ştiţi de ce soţul 
dumneavoastră ţinea la mine, adică de ce pot deveni un 
duşman de temut, dar şi un prieten încă şi mai primejdios. 
Poate că acelaşi lucru este valabil şi pentru dumneavoastră, 
Angelique. 


— Poate, cine ştie, răspunse ea simplu. Eu încerc să-mi 
găsesc un locşor în lumea asta nouă în care am intrat, 
Edward. Numai că peste tot dau doar de greutăţi neînţelese 
şi de nisipuri mişcătoare. Dar îţi vei da seama şi dumneata 
că, o dată ce mi-am dat cuvântul de onoare, mi-l ţin, fără 
doar şi poate. Nu uita că sunt franţuzoaică, zâmbi amuzată. 
Citeşte scrisoarea, îl îndemnă. 

„Scumpă doamnă Struan, Bănuiesc că aţi aflat între timp 
groaznica veste despre sfârşitul lui Malcolm. Regret nespus 
că nu sunt lângă dumneavoastră în aceste clipe dureroase, 
dar doctorul Hoag m-a sfătuit să nu pornesc la drum cu 
Prancing Cloud şi nici cu vaporul poştal. 

Nu vă pot spune cât sufăr şi cât am suferit din pricina 
acestei nenorociri. Daţi-mi voie doar să vă mărturisesc pur 
şi simplu că l-am iubit cu adevărat şi am încercat să-i fac 
zilele cât mai fericite, atâta vreme cât a trăit, iar apoi, după 
ce s-a stins din viaţă m-am străduit prin toate mijloacele să 
aibă parte de o înmormântare cum şi-a dorit, în mijlocul 
mării, întocmai ca adoratul lui bunic. Numai că mi s-a 
interzis. Vă rog, vă implor, vă rog din tot sufletul să faceţi 
dumneavoastră pentru el ceea ce eu nu am reuşit. 

Însă într-alte privinţe nu vreau să-i nesocotesc voinţa. 
Aducătorul acestei scrisori a fost prietenul fiului 
dumneavoastră. El vă va da nişte informaţii de mare 
importanţă, pe care trebuia să i le comunice lui Malcolm 
chiar în ziua în care a murit, iar Malcolm se grăbea să vi le 
aducă la cunoştinţă, trimiţându-le o dată cu nava Prancing 
Cloud. Aceste informaţii pot aduce ruinarea duşmanilor 
dumneavoastră dintotdeauna: Tyler şi Morgan Brock. 
Domnul Gornt mi-a jurat că vă va destăinui fiecare detaliu 
legat de această problemă. lar eu vă implor să vă folosiţi de 
aceste informaţii, dacă sunt într-atât de valoroase pe cât 
pretinde el. Reuşita acestui plan şi alinarea durerii 
dumneavoastră de mamă ar fi, ştiu prea bine, şi ultimele 
dorinţe ale lui Malcolm.” 


Scrisese deja data, locul expedierii - Yokohama, şi se 
semnase Angelique Struan. Epistola mai conţinea şi un 
postscriptum: „Ce ciudat că noi două, care avem atâtea în 
comun - şi eu îmi urăsc tatăl, pentru că a încercat să-mi 
distrugă viaţa - am rămas atâta vreme despărțite, fără nici 
un motiv.” 

Îngândurat, Edward Gornt lipi plicul. Apoi îl puse în 
buzunar şi ridică paharul: 

— Să aveţi parte de o viaţă lungă, doamnă, pentru că 
sunteţi o fiinţă cu totul deosebită... 

— Cum aşa? 

— Nu cereţi nimic, dar daţi totul în schimb, rosti el cu 
sinceră admiraţie. 

Dar nu adăugă ceea ce gândea de fapt: „Nici măcar n-ai 
făcut aluzie la următoarea lună de zile, în care amândouă 
veţi tremura pentru acelaşi motiv - dacă nu cumva porţi în 
pântece copilul lui, pentru că atunci tot imperiul Struan va 
fi la picioarele tale, indiferent dacă pruncul va fi băiat sau 
fată, deşi un fiu ar fi cu adevărat minunat! Şi chiar dacă nu 
ai rămas însărcinată, orice pretenţie bănească, oricât de 
mare, va fi la fel de minunată şi nu te va putea da în 
judecată. Şi în oricare din aceste două cazuri, tot cu mine te 
vei mărita!” 

— Sunteţi o femeie uluitoare, doamnă, rosti el calm. Sper 
că îmi va fi îngăduit să am parte de prietenia 
dumneavoastră pentru totdeauna. 

Se ridică de pe scaun şi îi sărută mâna, galant, iar după 
aceea se retrase. Rămasă singură din nou, Angelique dădu 
din cap, mulţumită de ea, apoi îşi turnă şampanie în paharul 
lui - mai erau şi alte pahare în bar, dar ea îl alese în mod 
voit pe-al lui - şi sorbi licoarea parfumată, bucurându-se tot 
mai mult. Apoi, cu tristeţe în glas, ridică şi închină, uitându- 
se spre largul mării: 

— Cu Dumnezeu înainte, Prancing Cloud! 

Mai sorbi o înghiţitură. Şi zâmbi. 

— Phillip! 


— Da, Sir William! 

— Ia tu astea de-aici. Restul depeşelor sunt gata? 

— Da, sir. Am mai făcut câteva copii după amândouă 
procesele-verbale ale anchetelor, după certificatul de deces 
şi celelalte acte. O să predau corespondenţa 
dumneavoastră „personală şi strict confidențială” adresată 
guvernatorului, mă duc acum s-o iau din seif şi cu asta am 
încheiat hârţogăria. Cel mai bine ar fi să le duc personal la 
bordul lui Prancing Cloud. 

— Da, ai dreptate. Dar mai am să-ţi dau o epistolă. Mai 
aşteaptă câteva minute. 

Obosit peste poate de toate documentele ce trebuiseră 
întocmite şi de hărţuiala ultimelor zile, precum şi de gândul 
chinuitor că Yokohama era atât de lipsită de apărare, Sir 
William încercă să-şi alunge cumplita durere de cap, se 
gândi câteva clipe, apoi verifică dacă peniţa era curată, 
alese o coală cu cel mai impresionant antet oficial şi se 
apucă să caligrafieze cu scrisul lui sigur: „Scumpă doamnă 
Struan, Vă trimit scrisoarea de faţă printr-un mesager, cu 
Prancing Cloud, din motive deosebite, atât oficiale, cât şi de 
natură personală. 

Mai întâi de toate, aş dori să-mi permiteţi să vă transmit 
cele mai sincere condoleanţe pentru nenorocirea ce s-a 
abătut asupra fiului dumneavoastră, care era unul dintre 
cei mai apropiaţi prieteni şi colaboratori ai mei. Apoi, 
îngăduiţi-mi să vă informez că toate circumstanţele în care 
s-a încheiat căsătoria lui şi s-a produs moartea sa sunt 
consemnate în procese-verbale oficiale, strict secrete, 
întocmite sub prestare de jurământ. O copie a acestor 
documente o veţi găsi anexată scrisorii mele. 

După toate cunoştinţele mele, căsătoria încheiată pe navă 
este perfect legală (l-am întrebat chiar pe Procurorul 
General despre această procedură). 

De asemenea, din câte am cercetat eu, doamna Anglique 
Struan nu are nici un amestec în moartea soţului ei şi în nici 
un caz nu poate fi învinuită pentru aceasta, concluzie 


confirmată şi de doctorii Hoag şi Babcott (precum şi de o 
parte dintre documentele anchetei oficiale), asigurări pe 
care, fără îndoială, le veţi primi şi dumneavoastră de la sus- 
numiții. 

După toate cunoştinţele mele, fiul dumneavoastră a murit 
din pricina rănilor căpătate în timpul atacului fulgerător de 
la Tokaido şi, de fapt, începând de atunci i-a fost sortită 
moartea. Stăpânul acelui ţinut, un daimyo, cel ce a poruncit 
să se întreprindă acest atac, nu a fost încă adus înaintea 
judecății, dar vă asigur că asta se va petrece cât de curând. 

Din câte am aflat până acum şi am observat personal, fiul 
dumneavoastră a fost îndrăgostit nebuneşte de 
mademoiselle Richaud şi a încercat cât i-a stat în putere să 
o convingă să devină soţia lui. Domnia Sa a răspuns cu 
aceeaşi afecţiune sentimentelor lui, însă într-un mod 
admirabil, plin de bunăcuviinţă. Este cu adevărat o tânără 
de mare nobleţe şi oricine răspândeşte zvonuri contrare nu 
face decât să o calomnieze în mod josnic. 

În sfârşit, după câte mi s-a adus la cunoştinţă, fiul 
dumneavoastră a dorit să fie înmormântat în mare, ca şi 
bunicul lui...” 

Sir William ezită câteva momente, încercând să aleagă 
cele mai potrivite cuvinte. Cumpăni câtăva vreme cum să 
formuleze încheierea, apoi continuă cu scrisul lui ferm: 
„Văduva lui a stăruit până în ultimul moment să se 
îndeplinească aici acest ritual, voind să respecte ultima 
dorinţă (încă nu am găsit nici un testament sau vreo 
scrisoare din care să reiasă aşa ceva) şi eu cred cu tărie că, 
într-adevăr, aşa ar fi voit răposatul. Însă nu am dat 
ascultare rugăminţilor şi insistențelor văduvei lui, ci am 
hotărât ca rămăşiţele pământeşti ale lui Malcolm să fie 
trimise la Hong Kong, la dumneavoastră.” 

Rămase iar câteva clipe pe gânduri, recitind cele scrise 
până atunci şi cumpănind la toate implicaţiile lor, apoi se 
decise să încheie astfel: „Îmi permit să vă sfătuiesc să 
procedaţi aşa cum şi-a dorit fiul dumneavoastră. 


Al dumneavoastră credincios, doamnă...” 

Mai reflectă câteva momente, apoi se duse la bar şi-şi 
turnă un pahar de brandy, îl bău şi se aşeză iar la birou. 
Reciti cu atenţie scrisoarea, de două ori. 

Adăugă câteva cuvinte, schimbă altele şi transcrise 
epistola, semnând-o „Ambasadorul Majestății Sale Britanice 
în Japonia”. Apoi reciti iar cele scrise. În sfârşit, se declară 
mulţumit. După propoziţia „Este cu adevărat o tânără de 
mare nobleţe” tăie „oricine răspândeşte zvonuri contrare 
nu face decât să o calomnieze în mod josnic” (pentru că se 
întrebase şi el ce zvonuri) şi scrisese în loc „iar eu stărui pe 
lângă dumneavoastră să o trataţi cu îngăduinţă”. După „a 
dorit să fie înmormântat în mare” eliminase „ca şi bunicul 
lui”, nefiind sigur că acela era motivul. 

— Acum este mult mai bine, rosti el cu voce tare. Exclude 
orice aluzie. 

Da, este mult mai potrivită formularea asta - stărui pe 
lângă dumneavoastră să o trataţi cu îngăduinţă, îşi zise el, 
cu toate că numai bunul Dumnezeu ştie care or să fie 
relaţiile dintre femeile astea. Acum o săptămână aş fi putut 
pune rămăşag că fata va fi o pradă uşoară, dar acum nu mai 
sunt sigur de nimic. 

Mulţumit de diplomaţia lui, deschise jurnalul-registru de 
evidențe şi adăugă numele lui Tess Struan pe lunga listă de 
scrisori trimise în acea zi cu Prancing Cloud. O însemnare 
de joi, 12 ianuarie, îi atrase atenţia: „Malcolm Struan s-a 
căsătorit cu Angelique Richaud pe nava Pearl, cu aprobarea 
amiralului Ketterer”. Era scris în ruseşte, ca de altfel tot 
jurnalul - obiceiul lui de o viaţă întreagă, de a sublinia 
originea rusă a mamei lui - pentru a feri informaţiile de 
ochii altora şi pentru a exersa mereu limba aceea. Notiţa 
aceea îi aduse aminte de altceva. Deschise jurnalul cel nou, 
de pe anul 1863, şi puse un semn de întrebare în dreptul 
datei de 11 ianuarie adăugând: „Trebuie să ne convingem 
dacă A este însărcinată sau nu”. Dacă va avea un copil de la 


Malcolm, fără îndoială că va duce o viaţă mult mai bună, de- 
acum înainte, îşi zise el îngândurat. 

Se hotărâse să facă tot ce-i stătea în putere ca s-o ajute pe 
Angeligue, pentru că aceasta dovedise atâta demnitate cu o 
zi în urmă, ca de altfel şi în acea zi, la despărţire, şi pentru 
toate acele clipe minunate pe care le trăise văzând-o cum 
dansa, se distra şi aducea un strop de lumină în colonia lor 
din Yokohama. Şi pentru că era franţuzoaică şi avea acel 
ceva care le deosebea pe cele din neamul ei de toate 
celelalte femei. 

Zâmbi. Ei, Angelique, eşti tu franţuzoaică, dar şi noi 
suntem britanici şi nu suntem deloc lipsiţi de minte. De-asta 
noi stăpânim pământul, nu francezii. 

— Phillip! îl strigă pe asistentul lui, să-i înmânezi 
scrisoarea. 

Seratard şi Andre stăteau la fereastră. Prancing Cloud 
ridicase toate trincile, gabierele, rândunicile şi velele 
zburător şi acum, profitând de vântul din pupă, gonea cu 
toată viteza peste crestele valurilor. O mulţime de oameni 
priveau în urma ei, invidioşi, geloşi pe frumuseţea şi 
puterea ei, dorindu-şi din tot sufletul să navigheze cu ea, să 
aibă o asemenea navă, să fie comandaţii ei. Mulţi se 
gândeau la soarta încărcăturii de la bord, cum avea să fie 
de-atunci înainte viaţa la Yokohama fără Angelique, care 
avea să plece a doua zi şi oare spre ce destinaţie se duceau 
toate scrisorile de pe navă? 

— Oare ambasadorul de Geroire o să fie de acord, Henri? 
întrebă Andre. 

— Da. Îmi datorează multe servicii, misiunea noastră aici 
devine tot mai dificilă pe zi ce trece, iar întrevederea 
tainică, pe care i-ai solicitat-o lui Yoshi şi pe care eu i-am 
promis să o duc la bun sfârşit, este aranjată. Am dreptate 
sau nu? 

— Sunt sigur că ai, răspunse Andre, simțind că i se usucă 
gâtul dintr-o dată. 


Raiko îi jurase că putea conta pe discreţia ei, că planurile 
secrete de luptă, pe care eli le încredinţase, erau deja în 
mâinile celor mai de încredere mijlocitori între ei şi Yedo şi 
nu-i mai rămânea decât să aştepte sfârşitul negocierilor şi 
răsplata. 

— Henri, mai întâi trebuie să se întoarcă Yoshi, şi abia 
după aceea putem stabili o întâlnire. Am promis că îl ducem 
pe nava amiral, să o vadă. Diseară am o întrevedere şi dacă 
îi punem omului banii în braţe s-a aranjat. 

— M-am răzgândit în privinţa avansării banilor. Este mai 
bine să... - Seratard ridică vocea, ca să-l oprească pe 
Andre, care începuse să protesteze. Este mai bine să 
aşteptăm. Eu am hotărât că este mai bine să aşteptăm! 

Se aşeză la birou şi îi făcu semn lui Andre să stea pe 
scaunul din faţa lui, fără să se arate supărat, însă cu un 
calm prefăcut, care îi dădea celuilalt de înţeles că nu încape 
împotrivire. 

— Îndată ce voi afla din surse sigure că s-a întors Yoshi, 
poţi să le plăteşti acelor... mijlocitori. 

— Însă eu le-am promis banii astă-seară, iar dumneata ai 
fost de acord. 

— Bine, atunci explică-le că nu am încredere în ei, zise 
Seratard, zâmbind dispreţuitor. Lasă-i să vedem cum 
reacţionează. Şi cum îţi spuneam, de Geroire o să o pună pe 
Angelique sub tutela statului, aşa că de acum încolo devine 
o problemă de stat, nu? 

În seara aceea, Andre simţea că îl urăşte pe Seratard, 
pentru că era primejdios, lunecos, ştia prea multe, îşi 
aducea aminte prea multe despre oricine şi nu avea pic de 
inimă. În acea dimineaţă, la micul dejun, Seratard se uitase 
cu mare atenţie la el. 

— Ce s-a întâmplat, Henri? 

— Nimic, am observat o mică pată pe gâtul dumitale, pe 
care nu 0 văzusem până acum şi mă întrebam dacă... Cum 
te mai simţi, Andre? 


Vorbele lui îl făcură pe acesta să alerge într-un suflet la el 
în cameră, să se studieze în oglindă, îngrozit că primul 
semn al bolii apăruse deja. De când începuse relaţia lui cu 
Hinodeh, devenise foarte sensibil la orice semn pe piele, cât 
de mic, la orice junghi sau început de febră. De multe ori, 
seara, ea îl dezbrăca la lumina lampioanelor spunându-i ce 
mult îi plăcea să-l atingă pe tot trupul, să-l maseze sau să-l 
dezmierde, cu degetele ei îndemânatice, însă, fără îndoială, 
că ea voia să observe dacă nu apăruse vreun semn al bolii 
necruțătoare. 

— Nu, niciunul deocamdată, murmurase el fericit. Nu, nu 
încă, slavă Domnului, şoptise el în faţa oglinzii, leoarcă de 
transpiraţie şi răsuflând uşurat că pata aceea nu era decât 
o înţepătură de insectă. 

— Andre, spuse Seratard mai departe. Astă-seară, la cină, 
trebuie să punem la cale nişte planuri de viitor, împreună 
cu ea. Eu unul am propus ca, de vreme ce o să fie pusă sub 
protecţia statului să locuiască la ambasadă şi... 

Se opri, auzind o ciocănitură în uşă. 

— Da... 

Vervene intră. 

— Am un mesaj de la Vargas, Monsieur, Madame Struan 
regretă că nu se simte prea bine, aşa că nu poate accepta 
invitaţia dumneavoastră la cină... 

Seratard pufni nervos: 

— Dacă se simte destul de bine să caşte ochii la un 
coşciug, fără îndoială că putea să ne acorde şi nouă puţin 
timp. Bine, mulţumesc, Vervene. Andr6, trebuie să discutăm 
cu ea înainte de a pleca. 

— Mâine dimineaţă, la prima oră, o să mă întâlnesc eu cu 
ea, nici o grijă. Numai că se aude că ar avea de gând să mai 
întârzie cu plecarea. Se pare că Hoag a sfătuit-o să nu se 
încumete la un voiaj pe mare, din motive de sănătate, iar 
Skye, în mod sigur, se opune şi el la aşa ceva. 

Seratard se strâmbă, dispreţuitor. 


— Îl detest pe individul ăsta. Este atât de lipsit de maniere, 
plicticos şi revoltător de englez! 

Angeligue urmărea plecarea cliperului, din camera tai- 
panului. Câţiva trecători o zăriră la fereastră, apoi se 
grăbiră să-şi continue drumul prin frig şi zloată, 
întrebându-se oare ce avea să se întâmple cu ea. Unul 
dintre aceşti trecători era Iyrer, rămas la țărm după ce 
livrase corespondenţa. Femeia părea atât de singură acolo, 
la fereastră, atât de tristă în hainele ei de doliu, pentru că 
până atunci niciodată nu purtase negru, ci numai culori 
pastelate, luminoase ca primăvara. 

Phillip se opri câteva clipe locului, gândindu-se dacă nu 
era bine să se ducă să vorbească puţin cu ea, să o întrebe 
dacă o putea ajuta în vreun fel. Dar, apoi, se răzgândi, 
pentru că mai avea multe treburi de rezolvat înainte de 
întâlnirea lui cu Fujiko. Trebuia să-i plătească taxa lunară 
lui Raiko pentru ultimele servicii înscrise în contract, apoi 
mai avea şi lecţia cu Nakama, pe care fusese nevoit să o 
amâne din pricină că Sir William îi dăduse mult de lucru. 

Oftă îngrozit la gândul că mai avea o mulţime de propoziţii 
şi fraze pe care voia să le înveţe, apoi trebuia să se ocupe 
de noul mesaj pentru Anjo, pe care Sir William ţinuse cu tot 
dinadinsul să-l tălmăcească Nakama, nu neapărat pentru că 
nu avea încredere în cunoştinţele lui de limbă japoneză, ci 
pentru că voia să vadă ce reacţie are un japonez la un 
avertisment direct, exprimat într-o engleză lipsită de orice 
înflorituri de stil. Mai mult de atât: rămăsese în urmă cu 
jurnalul şi nu mai avusese timp nici să întocmească 
obişnuita scrisoare pe care o trimitea acasă în fiecare 
săptămână. Trebuia să prindă vaporul poştal cu orice preţ. 

În ultima ei epistolă, mama lui îl înştiinţase că taică-său 
era bolnav. 

„... NIMIC serios deocamdată, dragă Phillip, numai o 
răceală de piept, pe care doctorul Feld o tratează luându-i 
sânge mereu şi dându-i ceaiuri pentru purgaţie. Îmi pare 
rău, dar trebuie să-ţi spun că toate astea par să-i slăbească 


puterile tot mai mult. Ştii doar că tatălui tău nu i-au plăcut 
niciodată muşeţelul şi lipitorile! Pfui! Doctorii ăştia! Parcă 
bolile şi moartea vin chiar în urma lor. 

Verişoara ta, Charlotte, a intrat acum patru zile în 
chinurile facerii, fiind sănătoasă tun. Ei bine, noi am vorbit 
cu o moaşă să aibă grijă de lehuză, însă soţul ei a stăruit să 
o asiste un doctor la naştere, iar acum sărmana a făcut 
febra laptelui şi nici nu se ştie dacă va scăpa cu viaţă. 
Băieţelul este şi el suferind, bietul mititel. Ce păcat de ea, o 
tânără atât de drăguță! Nici n-a împlinit optsprezece ani 
măcar! 

Şi-acum să-ţi zic ce mai e nou pe la Londra. Noultren 
subteran, altă premieră mondială, o să se inaugureze peste 
patru-cinci luni! Cei de la tramvaiele cu cai sunt turbaţi, iar 
sfintele sărbători de iarnă din anul ăsta par să fie cele mai 
minunate de până acum, chiar dacă mai sunt nişte greve 
prin cartierele muncitoreşti. Parlamentul a dezbătut şi vrea 
să adopte o lege prin care ciudăţeniile astea de căleşti care 
merg singure, netrase de cai, să nu circule cu mai mult de 
cinci kilometri pe oră, şi să aibă în faţă un stegar, care să 
anunţe din timp! 

Pojarul face ravagii, au murit o mulţime de oameni din 
pricina lui, dar tifosul nu mai bântuie aşa rău anul ăsta. 
Ziarul The Times scrie că holera face iar nenumărate 
victime prin Wapping şi prin zona porturilor, adusă de nişte 
neguţători cu India. 

Phillip, sper din tot sufletul că ai grijă să te îmbraci bine şi 
să nu mergi cu gâtul descoperit, să porţi pieptare de lână şi 
să închizi bine ferestrele, ca nu cumva să răceşti noaptea, 
când este frig. Eu şi tatăl tău tare mai dorim să te întorci în 
civilizata noastră Anglie, cu toate că, din scrisorile tale, am 
înţeles că eşti mulţumit de progresele pe care le faci în 
învăţarea limbii japoneze. Tatăl tău spune că guvernul ăsta 
de-acum o să ne ducă la ruină, o să distrugă adevăratul 
spirit naţional şi întregul imperiu glorios. Ţi-am zis că acum 
avem în ţară mai mult de unsprezece mii de kilometri de 


linii ferate? În nici cincisprezece ani poştalioanele au 
dispărut cu desăvârşire...” 

Şi scrisoarea continua aşa pagini întregi, cu tot felul de 
amănunte care mamei lui i se păreau interesante şi, într-un 
fel, chiar erau. Lui Phillip i se păreau minunate, pentru că 
păstra o legătură permanentă cu cei de acasă şi cu viaţa lor 
de acolo. Însă el citise printre rânduri şi-şi dăduse seama că 
boala tatălui său era mai gravă decât îi spuneau lui. 
Îngrijorarea îi crescu. Din câte pot să deduc eu, s-ar putea 
chiar să fi murit până acum! se gândi el, foarte neliniştit. 

Stând acolo, pe faleză, în ploaie, o durere ascuţită îi săgetă 
stomacul. Broboade de sudoare îi apărură pe frunte. Sau 
poate că era doar ploaia, nu avea cum să ştie sigur. 

Nu putea fi sigur decât de faptul că ardea ca focul. Poate 
chiar m-am căpătuit cu vreo boleşniţă..., cu frenţie sau cine 
ştie ce nenorocire! Doamne, Dumnezeule mare, dacă 
Babcott se înşeală şi este mai mult decât febra albilor, un 
stomac încărcat, vreun reumatism ceva. Sfinte Dumnezeule, 
chiar dacă Andre s-a jurat pe tot ce are el mai scump şi 
Raiko la fel, că Fujiko este curată ca lacrima, dacă totuşi ea 
este bolnavă?! 

— Pentru numele Celui de Sus, Phillip, n-ai deloc frenţie, îl 
liniştise Babcott în dimineaţa aceea. Ai mâncat sau ai băut 
ceva ce nu ţi-a căzut bine la stomac. Uite, ia nişte tinctură 
dintr-asta, de-a doctorului Collins. Până mâine te pune pe 
picioare. lar dacă nu, atunci o să-ţi facem o înmormântare 
pe cinste, n-avea grijă! Sfinte Cristoase, da' de câte ori să-ţi 
mai repet că nu trebuie să bei decât apă fiartă sau ceai! 

Îşi trecu mâna peste frunte. Lumina apusului scădea tot 
mai mult, dar vântul nu se domolea defel. Oricum, se simţea 
mai bine decât în seara când îl apucaseră frisoanele acelea 
cumplite. Dacă n-ar fi fost leacurile acelea miraculoase ale 
doctorilor Babcott şi Collins, nici n-aş fi putut participa la 
înmormântare - mă rog, nu la înmormântare, la îmbarcarea 
coşciugului bietului Malcolm. Ce soartă îngrozitoare! 
Sărmanul de el! Sărmana Angelique! Oare ce o să se 


întâmple acum cu ea? se întrebă, tulburat, luându-şi ochii 
de la femeia ce rămăsese la fereastră şi grăbindu-se spre 
Legaţie. 

Angeligque îl zărise. Când cliperul pierise în zarea 
întunecată, ea trăsese perdelele şi se aşezase la birou. 
Jurnalul ei era deschis, pe masă. Pregătise trei scrisori, să 
le expedieze cu vaporul poştal: pentru mătuşa ei, căreia îi 
trimisese şi un cec la vedere, pentru cincizeci de guinee 
plătibile la Banca Angliei; o a doua scrisoare era pentru 
Colette şi conţinea o poliţă de zece guinee. 

Banii proveneau din suma pe care Jamie se străduise să o 
obţină pentru ea, cu acordul lui Sir William. Se gândise să 
completeze un cec în alb găsit în biroul lui Malcolm, să pună 
o dată anterioară, folosind sigiliul din safe, dar se gândise 
că era totuşi un moment nepotrivit pentru asemenea gest. 
Banii pentru mătuşa ei erau un ajutor acordat acesteia, iar 
cei pentru Colette aveau să-i ofere acesteia posibilitatea să 
cumpere cele mai bune medicamente, ca să se 
însănătoşească până ajungea prietena ei în ţară. S-ar putea 
să ajung la timp, s-o văd, s-ar putea să nu, îşi zise ea. Eu 
sper s-ajung. 

Cea de-a treia epistolă o trimitea prin curier. Scrisese: 
„Scumpe domnule amiral Ketterer, Ştiu prea bine că numai 
prin bunăvoința dumneavoastră ne-am putut căsători. Vă 
mulţumesc din toată inima pentru bunătatea 
dumneavoastră şi jur că eu, atât cât îmi vor îngădui slabele 
mele puteri femeieşti, fie în cadrul companiei Struan fie în 
afara ei, voi lupta până la capăt pentru interzicerea tuturor 
vânzărilor de opiu şi a comerţului cu arme în Japonia, aşa 
cum a făgăduit şi soţul meu că va face. Din nou, vă 
mulţumesc şi vă transmit toată prietenia mea sinceră. 

Angelique Struan”. 

Îi plăcea teribil să se semneze aşa. Cele două nume se 
potriveau de minune. Era o adevărată plăcere să-şi 
exerseze noua semnătură, pentru că înfloritura de la „S” 
parcă o ajuta să se gândească mai bine la ale ei. Şi planul 


meu şi al lui Edward..., cum mi-or fi venit mie atâtea idei 
grozave? Ar fi extraordinar să reuşească..., dacă o să facă 
aşa cum am hotărât eu. O va convinge pe Tess că nu-i sunt 
duşmancă. Da, numai că este vorba de fiul ei şi eu, de pildă, 
nu ştiu dacă aş putea ierta, în locul ei. Nu, dacă ar fi fost fiul 
meu, nu. Nu cred că aş fi fost în stare să iert. 

Tot viitorul meu pare atât de întunecat! Atâtea greutăţi îmi 
stau în faţă, atâtea întorsături neplăcute pot apărea! Andre 
se gudură încă precum un câine supus, care aşteaptă să fie 
dezmierdat sau lovit - dar, de fapt, sunt şi multe posibilităţi 
de-a îndrepta lucrurile; sicriul fals este pe drum, cel cu 
Malcolm aşteaptă pregătit pentru mâine; încă mă mai pot 
duce la Hong Kong cu vaporul poştal, dacă mă răzgândesc; 
sunt sigură că Edward vrea să se însoare cu mine şi, dintre 
toţi oamenii de pe pământ, el ştie cel mai bine că o nevastă 
bogată este mult mai bună decât una săracă; am cecurile 
lui Malcolm în alb şi sigiliul lui, fără ştirea nimănui altcuiva; 
şi mai am douăzeci şi opt de zile de aşteptare, dar nu ca 
data trecută - mulţumescu-ţi Preasfântă Fecioară, slavă 
Sfântului şi Bunului Dumnezeu pentru că acum mă rog să 
fiu binecuvântată cu copilul lui! Vai, Malcolm, Malcolm, ce 
viaţă frumoasă am fi putut duce împreună noi doi. M-aş fi 
maturizat şi eu în timp, nu încercată de necazuri, jur că aşa 
ar fi fost să fie! 

Cu mare greutate, îşi alungă tristeţea şi amintirile şi sună 
clopoţelul de pe birou. Uşa se deschise fără ca servitoarea 
să bată, ca orice om civilizat. 

— Don'şoalaa... 

— 'Tai-tai, Ah Soh! se răsti ea, aşteptându-se la apelativul 
acela. 

— Don'şoalaa tai-tai... 

— 'Trimite-l pe Chen aici chop chop! 

— Mănâncă aici sau jos, don'şoalaa? AĂăăăă... don'şoalaa 
tai-tai. 

Angelique oftă, exasperată de tertipurile lui Ah Soh care 
evita în mod clar să-i spună tai-tai. 


— Uite ce-i, balegă de măgar bătrân ce eşti, rosti ea cu 
voce dulce. Am mai multă putere decât tine în casa asta şi 
în curând eu o să vă plătesc simbria şi atunci o să trudiţi de- 
or să curgă apele pe voi zi şi noapte. 

Se bucură când văzu că slujnica o priveşte chiorâş cu ochii 
ei rotunzi, negri. Malcolm îi explicase că, dacă vorbea 
corect în engleză, în faţa lui Ah Soh, în loc să folosească 
dialectul pidgin, servitoarea putea să nu înţeleagă ce-i 
cerea, ceea ce ar fi însemnat că stăpâna pierdea din cinstea 
obrazului. Ce logică ciudată mai au şi chinezii ăştia! se miră 
Angelique. 

— Chen, chop chop! porunci ea. 

Ah Soh se grăbi să împlinească ordinul, târşâindu-şi 
picioarele. Când intră Chen, îi zise că voia să-i ducă o 
scrisoare la Ambasada Britanică. El încuviinţă din cap, în 
semn că a priceput, fără să scoată o vorbă. 

— Chen, Ah Tok bolnavă, nu bolnavă, heya? 

— Ah Tok bolnavă. Ah Tok plecat la Hong Kong, arătă Chen 
cu mâna spre largul mării. Toţi au plecat cu stăpânul acolo! 

— Aha! se dumiri Angelique, luându-i-se o piatră de pe 
inimă şi dorindu-şi să se fi gândit ea şi singură la asta, mai 
înainte. 

O zărise de câteva ori pe Ah Tok furişându-se pe coridoare, 
cu ochii ei negri plini de ură şi şuviţe de salivă prelingându- 
i-se pe la colţul gurii. Îi dădu slujitorului scrisoarea către 
Ketterer. 

— Du-te la Casa Mare, acum! 

El se uită la numele scris pe plic, prefăcându-se că ştie să 
citească în limba aceea barbară. 

— Mâncaţi aici, la camelă asta? o întrebase el. 

— Tai-tai mănâncă aici, la camela asta, heya? îl corectă ea. 
Tai-tai! 

Ochii lui Chen scăpărară, însă el zâmbi. 

— Tai-tai mănâncă aici, la camela asta, heya? Don'şoalaa 
tai-tai... 


— Şi tu eşti o balegă de măgar bătrân, zise ea, plictisită. 
Probabil că o să te dau şi pe tine afară..., nu, ar fi prea 
puţin. O să mă gândesc la ceva mai rău, surâse apoi, 
nepăsătoare. Mănânc jos. Ce mâncare avem? 

— Ce vlea tai-tai don'şoalaa, don'şoalaa tai-tai? 

De data asta însă ea izbucni în râs şi apoi se simţi mai 
bine. 

— Don'şoalaa tai-tai, tai-tai don'şoalaa, la fel de bine. Ce 
mâncare? Mâncare de-a voastră. Mâncare chinezească, 
spuse ea deodată, fără să ştie de ce. La fel cu voi, ah, Chen. 
Mâncare de Număru' unu. Cea mai bună, heya! 

Chen rămase cu gura căscată de uimire. Era ceva 
nemaiauzit! Până atunci abia ciugulea din felurile de 
mâncare chinezească, mai mult ca să-i facă pe plac 
stăpânului. Da, mânca numai mâncare de-a lor, numai 
carne, cartofi, plăcinte şi pâine, pe care toţi chinezii le 
considerau bune numai pentru hrănit animale. 

— Mâncare ca la Stăpânu', heya? întrebă el nevenindu-i să 
creadă. 

— Mâncare de la tai-pan pentru tai-tai de la stăpân! 
porunci ea. 

Foarte categorică, imitându-l pe Malcolm, îi făcu semn să 
iasă numaidecât şi se întoarse cu spatele la el. 

Chen, descumpănit, ieşi bolborosind întruna: 

— La fel ca la tai-pan, înţeles, da don'şoalaa tai-tai... 

Trebuie neapărat să mă învăţ cu mâncărurile chinezeşti şi 
să le cunosc, îşi zise ea, venindu-i o nouă idee interesantă. 
Pentru cazul în care voi sta aici o parte din an, Jamie zicea 
că lui îi place să mănânce uneori aşa ceva, Phillip este 
absolut încântat de felul lor de a găti, iar Edward mănâncă 
mereu tot soiul de aiureli dintr-astea... Ehei, Edward, 
Edward, cel cu o mie de feţe şi o mie de posibilităţi! Nu sunt 
sigură deloc de el. Dacă... Dacă am rămas însărcinată şi o 
să dau naştere unui băiat, voi fi nespus de fericită că o să 
am mereu cu mine o parte din Malcolm. 


Mă întorc la Paris, pentru că atunci aş avea o mulţime de 
bani. Da, o mulţime... Less Struan va fi fericită să mă lase să 
plec, iar fiul nostru va fi crescut deopotrivă în spirit francez 
şi englez, şi o să-i facă mare cinste tatălui său. Dacă voi 
avea o fetiţă, tot aş pleca, dar cu mai puţini bani, însă 
oricum vor fi de ajuns. 

Până ce voi găsi un bărbat cu situaţie şi de familie bună. 
Dar dacă n-o să am norocul să fiu însărcinată, atunci va 
trebui să mă gândesc mai bine la Edward, cât timp stă acolo 
şi negociază cu femeia aceea pentru renta mea de văduvă, 
deşi cred că în privinţa acestui subiect, Skye se înşeală 
amarnic. Da, se înşeală, neştiind cât de răzbunătoare şi 
neîndurătoare este femeia asta! 

Sâmbătă, 15 decembrie. 

A doua zi, marea era la fel de întunecată, cerul tot atât de 
înnorat, însă furtuna se domolise. Se oprise şi ploaia. 
Angelique, Skye şi Hoag stăteau în cabina de comandă a 
cuterului încă ancorat la pontonul Struan, şi aşteptau de 
destulă vreme să plece spre Kanagawa. Dincolo de golf se 
zăreau capetele albe ale berbecilor de spumă. Pâcla şi 
vântul tăios şi umed le făcea aşteptarea şi mai greu de 
îndurat. Jamie şi reverendul Tweet întârziaseră deja o 
jumătate de oră. 

— Tare mi-aş mai dori să se grăbească, rosti ea, cu o urmă 
de enervare în glas. De ce or sta atât? 

— Nu avem mult până acolo, aşa că mai este încă vreme, 
încercă Skye s-o liniştească cu blândeţe, în timp ce cuterul 
sălta uşor pe coama unui val. 

Bărbaţii purtau ţilindre, pulovere şi pardesie groase, iar 
Angelique se îmbrăcase în costumul de călărie verde-închis, 
şi încălţase cizme înalte, ca să fie într-o ţinută mai lejeră 
pentru o călătorie pe mare. Deasupra cabinei se afla mica 
timonerie, împrejmuită de geamuri. Nostromul Tinker se 
aplecase peste marginea unui hublou deschis, trăgând din 
pipă, prea hârşâit pe oceanele lumii cu tot soiul de oameni, 


ca să pună întrebări din curiozitate. Jamie McFay îi spusese 
pur şi simplu: 

— Să faci bine şi să tragi cuterul la cheu dis-de-dimineaţă. 
Să ai magazia de cărbune plină şi n-am nevoie de echipaj, 
numai de tine şi de un fochist de încredere. 

Nostromului îi fusese de ajuns. Restul avea să afle el între 
timp, de pildă, de ce nişte obraze subţiri ca pasagerii lui 
voiau s-o ia otova spre larg, într-o zi scârboasă, în care şi 
bătrânii lupi de mare preferau să stea la mal. 

— Uite-l, vine! strigă Skye şi înjură, plin de nervi, fără să-şi 
dea seama. 

McFay însă venea singur, grăbindu-se să străbată Strada 
Mare, ca să ajungă la ei. Trecătorii îl salutau, se încruntau 
în urma lui şi apoi îşi vedeau de drumul lor. Jamie sări 
sprinten peste copastie şi închise uşa cabinei după el. 

— 'Tweed s-a răzgândit, îi anunţă el, răsuflând ca din foaie. 

— Trăsni-l-ar Dumnezeu să-l trăsnească de nenorocit, da' 
de ce... că doar acceptase?! ocări Skye dezgustat. 

E] şi Jamie ajunseseră la concluzia că era cel mai bine să-i 
spună reverendului că la Kanagawa murise un pescar, 
creştin, care pe patul de moarte se rugase să fie 
înmormântat în mare. Dacă reverendul accepta să oficieze 
slujba, restul avea să vină de la sine. Pentru tot deranjul lui 
urma să primească o contribuţie substanţială. 

— A zis că el nu iese pe vremea asta, continuă Jamie, cu 
răsuflarea întretăiată de alergătură şi de furie. Am încercat 
să-i schimb gândurile prin toate mijloacele dar el o ţinea pe- 
a lui: Omul ăla-i mort, aşa că mâine sau poimâine o să fie 
acelaşi lucru pentru el, că uite ce timp urât, probabil că nici 
nu ne-am întoarce înainte de lăsarea întunericului... Aoleu, 
şi mai este petrecerea de diseară, de la Lunkchurch, că şi 
uitasem de ea! Nu, nu, mâine, după slujbă, sau mai bine 
luni! Auzi la el, ce împuţit! - trase adânc aer în piept, să-şi 
revină. Ce împuţit, să o întoarcă aşa după ce acceptase! 
adăugă el. 


Angelique simţea că-i vine rău de atâta cruntă 
dezamăgire. 

— Rămâne părintele Leo! mă duc eu şi-l rog. Elo să vină 
sigur! 

— Nu mai este vreme acum, Angeligue, şi, pe deasupra, 
Malcolm n-a fost catolic, aşa că nu ar fi prea nimerit. 

— Lua-l-ar toţi dracii pe Tweet ăla, bodogăni şi Hoag, 
clocotind de mânie. Atunci trebuie să amânăm pentru altă 
zi. Nici marea nu-i prea bună, poate că-i mai bine aşa. Ce 
ziceţi, să încercăm mâine? 

Se uitară toţi la ea. 

— Oricum nu ne putem bizui pe Tweet, pentru că el ar 
putea să amâne iar, pe luni... şi mai este şi vaporul poştal, 
care nu poate pleca mai târziu de după-amiază, adăugă 
Jamie. 

Vorbise deja cu căpitanul navei, dar acesta, oricum în 
întârziere, spusese că mai mult de-atât nu putea face cu nici 
un Chip. 

— Da, iar noi va trebui să ne îmbarcăm pe el, cu orice preţ. 
Angelique trebuie să fie neapărat la Hong Kong la 
înmormântare. 

— Eu mă opun categoric, zise Skye. Dar dacă se duce, 
merg şi eu cu ea. 

— Da, rămâne părintele Leo, insistă Angelique. Mă duc eu 
să-l rog. 

— Nu se cuvine, Angelique, se împotrivi iar Jamie. Dar mai 
există o soluţie. Pentru o înmormântare în mare nu este 
neapărat nevoie de un slujitor al domnului, poate să oficieze 
slujba şi căpitanul navei, aşa cum a putut Marlowe să vă 
casa... 

— Da! Să-l rugăm pe John! Repede, se grăbi ea, 
întrevăzând o speranţă neaşteptată. 

— Nu se poate, am verificat eu deja. Este pe nava amiral şi 
are şi aşa numai bătaie de cap cu Ketterer. Angelique, turui 
Jamie mai departe, eu sunt căpitanul navei ăsteia, am 
brevet, cu toate că-i cam vechi, dar am asistat la 


înmormântări pe mare şi ştiu cum se procedează, chiar 
dacă n-am făcut-o niciodată, dar ce importanţă are asta? 
Avem şi martori. Dacă crezi că eu pot oficia..., ar fi perfect 
legal. 

Observă descumpănirea femeii şi se uită întrebător la 
Skye: 

— Skye, este sau nu este legal? Este, nu, ce Dumnezeu?! 
— Este legal, răspunse acesta, devenind tot mai nervos, 
când un val mai mare decât cele de până atunci se izbi cu 

putere de copastie, nici Hoag nu se simţea prea bine. 

Jamie trase adânc aer în piept şi rosti: 

— Uite ce-i, Angelique, toată ideea asta, toată 
înmormântarea asta e bizară, ca să fiu blând, aşa că o 
ciudăţenie în plus sau în minus nu are cum să-i mai cauzeze 
cu nimic lui Malcolm. Eu am adus cu mine o Biblie şiun 
Regulament Maritim, de-asta am şi întârziat, pentru că am 
stat să le caut. Ce hotărăşti? 

În loc de răspuns, ea îl cuprinse în braţe, cu lacrimile 
curgându-i şiroaie pe obraz. 

— Să pornim. le rog, Jamie, repede! 

Jamie McFay o strânse la piept şi îi plăcu apropierea 
femeii. 

— Dar ce ne facem cu nostromul şi cu fochistul? întrebă 
Skye. 

— 'Ţi-am zis deja că mă ocup eu de ei, mârâi Jamie. 

Cu blândeţe, se desprinse din braţele femeii şi deschise 
uşa din spatele lui. 

— Nostrom! strigă el. Spre Kanagawa! 

— Ntţeles, sir! 

Bucuros că, în sfârşit, se hotărâseră, Tinker întoarse nava 
cu prova spre larg şi o porni către nord, spre ţărmul ce se 
desluşea în depărtare. Valurile zgâlţâiau nava, dar nu foarte 
rău, vântul era încă destul de potolit, iar cerul nu părea să 
se dezlănţuie. Fredonând un cântec marinăresc, nostromul 
începu să se simtă mai bine. Peste puţină vreme se apropie 
de el Jamie. 


— 'Te îndrepţi spre cheul Legaţiei. Trebuie să luăm un 
sicriu de-acolo..., zise căpitanul şi îl zări pe nostrom 
strângând mai tare pipa între dinţi. Da, un sicriu. După care 
ne îndreptăm spre larg, cam până la vreo leghe unde-i 
adâncime şi îl înmormântăm acolo. O să ţinem o scurtă 
slujbă, iar dumneata şi fochistul o să luaţi parte la ea. Ai 
vreo nelămurire? întrebă Jamie privindu-l cu atenţie. 

— Eu, domnule? Nici vorbă. 

Jamie încuviinţă din cap, cu nervozitate, apoi cobori în 
cabină, lângă ceilalţi. Aceştia nu ziseră nimic, ci se uitau în 
continuare la coasta ce se întindea în faţa lor şi spre 
Kanagawa, al cărei țărm se desluşea în depărtare. În 
timonerie, nostromul săltă dopul porta-vocii de metal de 
lângă cârmă şi strigă către fochistul din sala maşinilor: 

— Dă-i cărbuni, Percy. 

Magazia era chiar acolo unde le spusese Hoag, la mică 
distanţă de docuri, sicriul aşezat pe o banchetă de lemn. 
Skye, Hoag, nostromul şi fochistul apucară fiecare de câte 
un colţ al coşciugului, ducându-l fără mare greutate. Jamie 
închise uşa adăpostului în urma lor. Se gândise că pentru 
Angelique, cel mai bine era să rămână în cabină. Câţiva 
pescari şi săteni trecură pe lângă ei, făcură repede câte o 
plecăciune şi se grăbiră să se îndepărteze nevoind să 
rămână în preajma gai-jinilor. Ca să urce coşciugul la bord 
însă a fost mai greu. Era dificil să-l suie pe puntea care ba 
sălta, ba cobora, o dată cu valul, apoi era şi lunecoasă, din 
pricina apei de mare. 

— Ia staţi o clipă, gâfâi fochistul. Lăsaţi-mă pe mine să urc 
la bord. 

Era un bărbat scund, cu un fes de lână, zdrenţuit, cu 
umeri musculoşi şi braţe imense. Ajuns pe punte se proţăpi 
bine cu picioarele răşchiate, apucă sicriul de mijloc şi îl 
trase pe punte, apoi o bucată de drum până la cabină, mai 
mult numai el singur. Din pricina efortului însă, slobozi, fără 
să vrea, o vântuitură puternică. 


— Iertare, mormăi el mohorât, apoi târi coşciugul la 
adăpost. 

Jumătate de sicriu era în cabină, jumătate afară, pe 
dunetă. 

— Să-l legăm bine, aici, ordonă Jamie. 

— Ntţeles, sir... 

— Bună ziua, domnule doctor Hoag, se auzi o voce tăioasă. 

Toţi tresăriră şi se întoarseră. Sergentul Towery şi un 
soldat îi priveau bănuitor. 

— A, bu..., bună ziua, sergent, răspunse Hoag, cu vocea 
răguşită de emoție. 

Ca toţi ceilalţi, rămase tăcut, aşteptând să vadă ce va 
urma. lowery se apropie şi se uită la sicriu. 

— Ei, ei, ia uite ce avem noi aici. Îl luaţi pe tâlharu' ăla? 
Scuzaţi-mă, doamnă... Luaţi coşciugul la Yokohama? 

— Noi, noi..., el a vrut să fie înmormântat în mare, sergent, 
bâigui Hoag. lar dumnealui, domnul McFay, a fost foarte 
amabil şi ne-a împrumutat cuterul, aşa că iată-ne aici! 

— În mare ziceţi? repetă sergentul Towery, privindu-i cu 
atenţie pe fiecare în parte, de parcă ar fi vrut să-şi 
întipărească în minte chipurile lor. Foarte lăudabil din 
partea dumneavoastră, pe cinstea mea! 

Rămase câteva clipe tăcut, în timp ce ei simțeau că mor cu 
zile, de groază să nu-i descopere. Apoi le zise: 

— În mare spuneaţi? Păi atunci mai bine nu aţi mai pierde 
nici o clipă, că altfel o să ajungeţi cu toţii hrană de peşti. 
Doamnă... 

O salută politicos, apoi porni mai departe, cu pas 
milităresc, urmat de soldatul care se străduia să ţină 
cadenţa. 

Câteva momente, rămaseră toţi stane de piatră. 

— Sfinte Isuse Cristoase, murmură Hoag. 

— Ei, tu ce zici de chestia asta? întrebă Jamie. 

— Aduce necazuri, domnule. 

Cu mâini tremurătoare, nostromul trase o duşcă de rom 
din butelcuţa agăţată la brâu, apoi i-o trecu lui Jamie, care 


sorbi cu sete. Hoag refuză, Angelique la fel. Ultimul bău 
fochistul. Spre dezgustul lui Tinker, acesta prăpădi aproape 
tot romul şi apoi râgăi satisfăcut. 

— Iertare, mormăi el. 

Lui Jamie tot nu-i trecuse golul din stomac. 

— 'Ticălosul ăla a apărut de nicăieri, parcă ne-ar fi 
aşteptat. L-aţi văzut cumva venind? 

Toţi clătinară din cap, negând. 

— Ei, asta e. Mai bine să plecăm. 

În timp ce ei legau sicriul, nostromul întoarse cuterul spre 
larg. Nava sălta uşor, fără să ia prea multă apă, doar câte o 
rafală de stropi, când se izbea în valuri, însă era de ajuns 
cât să-i indispună pe cei de pe punte, stropiţi din cap până- 
n picioare. În cabină era zgomot, dar se putea sta 
confortabil. Pătrundea aer curat, având un bun sistem de 
ventilaţie, ce nu permitea mirosului de fum de la sala 
maşinilor să stăruie înăuntru. În faţa lor, spre răsărit, către 
larg, cerul arăta parşiv, dar nimic nu apărea pe linia 
orizonului..., da, între ei şi America nu mai era nici o palmă 
de pământ. 

— Mai bine să ne grăbim, domnule căpitan, îi zise Tinker, 
calm, lui Jamie, ce stătea în timonerie, alături de el. Nu mai 
avem mai mult de o oră-două, până la căderea 
întunericului. 

Jamie se uită iar spre răsărit. Cerul părea tot mai 
întunecat. 

— Simţi ceva în aer, nostrom? 

— Da. Mai bine să ne grăbim, domnule căpitan. 

— Ai dreptate. [ine-o spre larg. 

Se întoarse să plece. 

— Domnule căpitan, sergentul ăla voia să ne pună beţe-n 
roate, aşa-i? 

— Da. 

— Păi noi vrem să facem o înmormântare, nu? 

— Da. 


— Şi ce-i atât de important ăsta? arătă Tinker cu degetul 
lui bătătorit spre sicriu. De ce trebuie să ne riscăm noi 
vieţile pentru el? zise şi arătă de data asta spre cerul tot 
mai înnegurat. 

— Îl înmormântăm pe tai-pan, pe Malcolm Struan. 

Bătrânul marinar izbucni în râs. 

— Coşciugul lui este pe Prancing Cloud, domnule căpitan, 
doar ştim amândoi la fel de bine. 

— Da, amândoi ştim asta. Însă această înmormântare este 
simbolică, nu o facem decât pentru a-i împlini, cumva, 
ultima lui dorinţă - şi ceea ce a vrut şi văduva lui - dea fi 
înmormântat în mare. Fosta lui soţie nu crede că vor face 
asta la Hong Kong. 

— Înmormântare simbolică, domnule? 

— Da, asta-i tot. Nu avem nimic de ascuns şi nimic de care 
să ne fie teamă. 

Tinker încuviinţă din cap, nu prea convins şi-şi zise: 
înăuntru este un mort, după cât de greu e sicriul. Dar, cum 
s-ar zice, nu pune întrebări tâmpite, că s-ar putea să nu-ţi 
fie răspunsul pe plac. Cu cât ştii mai puţin, cu atât mai bine. 
Să sperăm că bunul Dumnezeu ne va ajuta şi vremea o să 
rămână de partea noastră, n-o să se schimbe în furtună, 
cum se-arată semnele. 

— Mulţumesc, domnule căpitan. 

Jamie se uită înapoi la portul care rămăsese mult în urmă. 

— Mergi înainte, până nu se mai vede uscatul, nostrom, 
zise el şi mai aruncă o privire în toate direcţiile, apoi intră 
în cabină. Încă nu am ajuns destul de în larg. 

Angelique îl întrebă la ureche: 

— Ce-o să facă soldatul acela acum? 

— O să se raporteze, este datoria lui. Dar ce importanţă 
are? 

— Nu ne pot face nimic, nu-i aşa, domnule Skye? 

— Asta nu am cum s-o prevăd, nu ştiu ce poate face Sir 
William şi ce nu, rosti el, simțind cum i se întoarce stomacul 
pe dos de la bălăngăneală ambarcaţiei. 


Jamie căută într-o lădiţă şi scoase un steag britanic, cu 
stema imperială şi unul cu Blazonul Struan, cu leul şi 
dragonul. El le pusese acolo pentru ceremonie. Ajutat de 
Hoag, legă ambele drapele de sicriu. Cuterul sălta şi cobora 
pe valuri mai des şi mai brusc decât înainte, aşa că ei doi 
trebuiră să se ţină zdravăn, să nu cadă. Angelique stătea 
lângă uşa deschisă a cabinei. Aerul era rece şi umed. 
Femeia simţi cum i se prelingeau lacrimi pe obraji şi-şi lăsă 
vălul peste ochi, prefăcându-se apoi că se uită îndărăt, spre 
uscat. 

— Nu-i destul de în larg, zise Jamie. 

Între timp, pământul nu se mai vedea decât ca o fâşie pe 
linia orizontului. Era încă lumină, marea tot mai întunecată, 
crestele înspumate ale valurilor se ridicau peste tot în jurul 
lor, vântul se înteţea, dar vremea încă nu devenise haină. 
Nu mai ploua deloc. Jamie strigă: 

— Nostrom, încet înainte, cât să ţinem direcţia. 

— Nici o grijă, dom' căpitan! 

Când duruitul asurzitor al motoarelor încetă, împrejurul 
lor se lăsă tăcere aproape netulburată, care îi mai linişti, 
după atâta huruit şi teama de a se fi avântat atât de 
departe. Chiar şi Hoag şi Skye îşi mai veniră în fire. Se 
auzea acum doar şuierul vântului rece, zbaterea mării şi, de 
sub punte, zumzetul înfundat al motorului care mai mult se 
ghicea, la turație redusă, cât să ţină nava în vânt. Vântul de 
răsărit, venind dinspre larg, era puternic acum, mai 
puternic ca înainte. Jamie trase adânc aer în piept. 

— Mai bine să începem. 

— Da. Ce avem de făcut? întrebă Angelique. 

— Veniţi pe punte, aici, la pupa, dar ţineţi-vă bine. 
Nostrom, la pupa. Şi fochistul. 

— Mai bine eu rămân la post, cu permisiunea 
dumneavoastră, domnule căpitan, răspunse nostromul, apoi 
răcni în pâlnia de lângă cârmă: 

— Percy, la pupa! 


Se făcuse mai frig. Se strânseră toţi laolaltă, ţinându-se 
care cum putea mai bine, să nu cadă. Jamie se aşeză cu 
spatele la pupa navei, cu faţa spre ceilalţi. 

— Descoperiţi-vă capetele! porunci el, luându-şi ţilindrul 
de pe cap. 

Skye, Hoag, fochistul şi nostromul Tinker se supuseră. 
Căpitanul deschise Regulamentul Maritim, la o pagină 
însemnată anume. Pe măsură ce citea, improviza: 

— Ne-am adunat aici, prin voia Domnului, să 
înmormântăm în adâncuri rămăşiţele pământeşti ale 
prietenului nostru, Malcolm Struan, soţul lui Angelique 
Struan şi tai-pan al Nobilei Case, lăsând trupul lui să-şi 
găsească în mare odihna veşnică, aşa cum el a dorit şi aşa 
cum a dorit şi soţia lui, noi respectându-le dorinţa, ca 
prieteni... 

La auzul numelui celui mort, fochistul holbă ochii, uluit, 
apoi se uită în spate, la nostromul care îi făcu semn să tacă 
chitic. Murmurând ceva neînțeles, fochistul, care detesta 
înmormântările, se strânse mai bine în haină, dorindu-şi 
nespus să se fi aflat jos, în sala maşinilor, unde era cald tot 
timpul. Şi deodată o rafală de vânt se abătu asupra lor. Toţi 
îşi dădură seama că se înrăutăţea vremea. Jamie şovăi 
câteva clipe, apoi continuă: 

— lar acum să spunem Iatăl Nostru. Tatăl nostru... 

Fiecare se rugă pentru el, rostind cuvintele cunoscute, dar 
gândindu-se mai mult la vijelia ce se abătuse peste punte. 
Când terminară rugăciunea, Jamie se mai uită câteva 
momente în cartea deschisă, nu ca să vadă dacă mai era 
ceva de zis, pentru că el citise în timonerie ce scria despre 
înmormântare, ci pentru că avea nevoie de puţin timp să-şi 
liniştească bătăile inimii şi să-şi alunge teama de furtună. 
Ceilalţi rosteau rugăciunea cu ochii închişi, dar el nu. Ca şi 
nostromul, observă urgia care se apropia dinspre larg şi 
valurile ce se umflară dintr-o dată şi parcă deveniră mai 
întunecate la culoare. 


— Eu, căpitanul cuterului Cloudette, al companiei Struan, 
urmă el cu voce mai ridicată, să acopere şuierul vântului, 
îmi fac datoria şi-mi exercit privilegiul de a îndruma sufletul 
acestui om spre Împărăţia Celui Atotputernic, rugându-l pe 
bunul Dumnezeu să-i ierte păcatele lui lumeşti, nu pentru 
că noi am avea ştire de ele, de păcatele cele adevărate, ci 
pentru că îl redăm adâncului mării pe care..., pe care am 
străbătut-o noi să ajungem aici, din Anglia, din căminul 
nostru de peste mări şi ţări. A fost un om bun şi drept. 
Malcolm Struan a fost un om bun şi drept şio să ne 
lipsească nespus, ne este dor de el de-acum şi-n veci de 
veci...” 

Se uită spre Angelique, care îşi încleştase amândouă 
mâinile de un baston de balustradă. O pală de vânt îi lipi 
vălul de faţă. 

— Doriţi să spuneţi câteva cuvinte, doamnă? 

Ea clătină din cap, în timp ce şiroaie de lacrimi îi curgeau 
în neştire pe obraji. Rafale de stropi se repezeau dintr-o 
parte într-alta peste pupa, acum mai împovărată de 
greutatea lor şi a sicriului. Înnegurat la faţă, căpitanul făcu 
semn lui Skye şi fochistului. Abia ţinându-se pe picioare, 
aceştia desfăcură cu mare trudă frânghiile cu care legaseră 
sicriul de banchetă şi îl sprijiniră cu grijă de balustradă, să-l 
poată cobori în mare. Cu o mână, Jamie îi ajută şi el. Şi, în 
vreme ce coşciugul se clătina pe marginea îngustă, 
căpitanul rosti cu voce tare, simțind cum îl sfâşie şi pe el 
tristeţea: „Cel plămădit din ţărână, în ţărână se va întoarce, 
marea şi cerul îl vor cuprinde, iar vânturile năprasnice îşi 
vor spune unul altuia că acest tânăr minunat s-a dus să stea 
de-a dreapta Creatorului său, prea repede, mult prea 
repede...” 

Împreună cu ceilalţi doi, împinse pentru ultima dată 
sicriul, iar acesta căzu drept în ocean. Cuterul se redresă, 
recăpătându-şi echilibrul. O rafală de vânt care de mult 
pândea izbi cu putere în coasta navei şi o aplecă mult pe o 
parte. Copastia înaltă se afundă în val. Toţi se repeziră să se 


apuce de ceva, numai nostromul şi fochistul rămaseră pe 
loc, pentru că ei anticipaseră înclinația şi se ţinură bine pe 
picioare. Angelique însă, slăbită de atâta plâns, scăpă mâna, 
lunecă pe punte şi era cât pe ce să cadă pest bord, dacă nu 
s-ar fi repezit Jamie s-o prindă la timp şi s-o tragă înapoi 
ţinându-se de balustradă cu cealaltă mână. Vântul îi smulse 
pălăria şi vălul şi le aruncă departe. Atunci fochistul, 
obişnuit cu hachiţele mării, cu picioarele bine înfipte în 
punte se duse până la ea, o ridică de jos şi o trase la 
adăpost, în cabină, intrând şi el împleticindu-se, în urma ei. 
Se lăsă dintr-o dată un frig care-i pătrunse până la oase. 
Începu ploaia. Şi furtuna se năpusti asupra lor. Jamie răcni 
cât putu: 

— Nostrom, la mal! 

— Mai bine staţi în cabină, domn' căpitan! strigă acesta 
deja ştiind ce avea de făcut de acum încolo. 

Aşteptă până ce fochistul, murmurând un potop de ocări 
scârnave, intră în sala maşinilor şi închise chepengul în 
urma lui, iar Jamie, Hoag şi Skye ajunseră în cabină, la loc 
sigur. Ploaia se înteţi cumplit. lar marea se dezlănţui. 
Tinker strigă în portavoce: 

— Încet înainte! 

Puse cârma banda în babord şi nava se lăsă încet sub vânt. 
Prova se afundă într-un talaz uriaş. Apoi se ridică, 
sprintenă, cu o pânză de apă ce spălă toată puntea, izbindu- 
se de geamurile cabinei şi timoneriei, şi continuă să se 
întoarcă. 

— Ei, uşurel, murmură nostromul, strângând pipa între 
dinţi. Doar suntem prieteni, pentru Dumnezeu, tocmai ţi l- 
am dat pe nepotul bătrânului Diavol cu Ochi Verzi. 

În jurul lor parcă se dezlănţuise urgia iadului. Berbeci 
uriaşi se repezeau asupra cuterului, îndârijiţi, fără să lase 
pic de răgaz navei care încerca să se echilibreze, lovindu-o 
în continuare, s-o tragă în adâncuri. Cei patru din cabină se 
ţineau cât puteau ei mai bine, în vreme ce toate lucrurile 
neasigurate zburau de colo-colo, prin jurul lor. Din nou, 


Angeligue îşi pierdu echilibrul, dar ceilalţi doi o ţinură bine, 
deşi în clipele acelea nimeni nu se mai gândea la altceva 
decât la furtună. Hoag se făcu cenuşiu la faţă. Şi, gemând în 
timp ce-l podidea un val de vomă, se aşeză jos. 

— Mai ţine aşa până facem volta sub vânt, strigă Jamie 
încercând să acopere vântul şi zgomotul din cabină şi 
trosnetul navei săltând ca un dop pe valuri. 

Angeligque îşi ascunse faţa la pieptul lui, înfricoşată. 

— În câteva momente o să se potolească, o să vezi... îşi 
dăduse seama că furtuna era destul de puternică, dar nu 
din cale-afară. Nu încă. În afară de asta, avea deplină 
încredere în timonier şi în navă... câtă vreme mergea 
maşina. 

— Nu ai de ce să te sperii! încercă el să o liniştească. 

Tinker hotărâse acelaşi lucru, s-o şteargă cât mai repede 
naibii de acolo să caute un loc ferit de urgia directă a 
furtunii în partea de sub vânt a coastei, acolo să arunce o 
ancoră de furtună - o găleată legată cu o parâmă la capăt, 
ca să ţină nava cu prova pe vânt, până se mai domoleşte 
bulăul. 

— Dacă o răzbi prin furtuna asta blestemată, fiindcă naiba 
ştie de ce-om fi noi în apele astea rele acu', mormăia el, 
chinuindu-se să stăpânească timona în care se simțeau 
izbiturile cumplite ale valurilor. 

Cuterul se întoarse supus şi reveni pe chila dreaptă. Prova 
se afundă mult în valul care se scurse pe sub el, apoi se 
ridică ameţitor, ajunse pe creasta talazului şi se prăbuşi în 
gol. 'Toţi cei de la bord încremeniră de groază. Apoi iar şi iar 
când săltaţi de valul din spate, când prăbuşindu-se în 
prăpastia dintre ele, inundaţi de apă. Coborau... coborau... 
coborau, apoi urcau... urcau... şi iar urcau şi, dintr-o dată, 
cu un bubuit asurzitor, se prăvăleau şi valuri de spumă se 
năpusteau peste hublouri, spălând puntea de la un capăt la 
altul. Angelique gemu disperată. Jamie o ţinea strâns la 
piept, cu o mână, iar cu cealaltă se apucase zdravăn de un 
mâner. Rafalele de ploaie din pupa izbeau întruna ferestrele 


şi uşile. Sleit de vlagă, Skye zăcea într-un colţ, cu capul 
plecat, vomând mereu, Hoag prăbuşit pe podea, la fel de 
neputincios. 

Deasupra lor, în timonerie, nostromul se legăna dintr-o 
parte într-alta pe puntea nărăvaşă, ţinându-se cu uşurinţă 
pe picioare, obişnuit cu furtuni şi mai crunte. Stăpânea 
nava fără dificultate. Ploaia şi spuma valurilor acopereau 
întruna hublourile, dar el vedea destul de bine şi aşa şi nu 
lăsa valurile să-l prindă frontal din pupa, ci le lua uşor 
pieziş, în aşa fel încât să se salte uşor, dintr-o parte, peste 
coama talazului, apoi la fel în golul dintre valuri. Astfel, 
impactul era mai mic, nava se banda cam neplăcut pentru 
pasageri, dar „Bine, sunt în siguranţă, nu?” Chipul îi 
strălucea de încântare, bucurându-se ca un marinar sadea 
ce era, trecut prin atâtea furtuni. După aceea, avea el 
destulă vreme să-i fie frică la țărm, peste o oră-două, când 
avea să se bucure de câteva pahare de rom tare, în faţa 
unui foc straşnic. Voios nevoie-mare, începu iar să îngâne 
cântecelul acela deşucheat. Şi în clipa aceea îi îngheţă 
inima în piept de groază. 

— Sfinte Cristoase! bâigui el. 

Sicriul acela apăruse la tribord, plutind, cufundându-se şi 
săltându-se peste valuri o dată cu nava, cu cele două 
steaguri încă înfăşurate împrejurul lui. Îl văzu şi Jamie, din 
cabină şi-şi dădu seama cu groază că, dacă vreun talaz 
puternic îi schimba direcţia, putea să-l arunce cu uşurinţă 
iar pe punte sau, mai rău, îl izbea în suprastructura punţii 
ca pe un berbec uriaş sau, cel mai rău, să facă în câteva 
clipe cu el o gaură imensă în coca fragilă a navei. 

Cu cât Tinker încerca să depărteze cuterul de sicriu, cu 
atât acesta se apropia mai mult, adus de val. O dată chiar se 
buşi, într-o parte, de navă, apoi se învârti ca un titirez prins 
de un vârtej, dar fără să se depărteze de ei. Jamie se ocări 
în gând că nu-i dăduse prin minte să balasteze sicriul cu un 
lanţ greu, de ancoră. Acum putea să plutească aşa cine ştie 


cât, din pricina aerului dinăuntru sau a deosebitei 
flotabilităţi a lemnului din care era făcut. 

Îi venea greu lui Jamie să urmărească şi ce se mai petrece, 
şi s-o ţină şi pe Angelique la piept. Dar, într-un fel era 
bucuros că frumosul ei căpşor parfumat se cuibărise în 
haina lui groasă şi nu vedea nimic. Din nou, întoarse capul 
să vadă ce se mai întâmplă. Lada aceea întunecată plutea 
puţin în pupa lor, pe o parte, parcă ar fi fost o corabie- 
fantomă, născocită de o minte bolnavă. Vântul sau curenţii 
răsuciră sicriul, care apoi, prins în plin de creasta unui val, 
se dădu peste cap, se redresă, rămase în poziţie normală 
preţ de câteva valuri, apoi un berbec uriaş îl răsturnă şi, 
spre marea bucurie a lui Jamie, sicriul dispăru sub apă. 
Trase iar aer în piept, văzând că sicriul dispăruse pentru 
vecie, dar dintr-o dată ţâşni iar la suprafaţă, următorul 
talaz îl prinse pe creasta de spumă, îl ridică şi-i făcu vânt, 
drept spre ei. Fără să vrea, din instinct, Jamie se aplecă să 
se ferească. Nu ajunse pe punte, dar se pocni pe copastie şi 
bubui atât de tare, de parcă nava ar fi intrat într-un recif. În 
momentul acela, Hoag ridică şi el capul. Simţea că i se 
învârt creierii mai rău decât nava în mijlocul furtunii, aşa că 
nu observă nimic, ci se prăbuşi la loc, gemând, în propria 
mizerie. Angelique încercă şi ea să vadă ce anume se 
întâmpla, dar Jamie o strânse mai tare la piept, mângâind-o 
pe păr, să o liniştească. 

— Ne-am izbit de nişte resturi purtate de apă, n-ai de ce 
să te temi... 

Nu-şi mai dezlipi nici o clipă ochii de pe sicriul aflat acum 
la numai câţiva metri de navă, plutind paralel cu ea. 
Distingea clar conturul dreptunghiular, ameninţător, 
întunecat ca o uriaşă torpilă, înfăşurat, încă în cele două 
steaguri. Îi sări inima din piept când zări un talaz 
înfricoşător apropiindu-se, dar când muntele acela de apă 
trecu pe sub ei şi peste ei sicriul dispăruse. Cu răsuflarea 
întretăiată de emoție, scrută întinsul mării. Nimic. Mai 
aşteptă câteva momente. 'Tot nimic. Valurile furioase se mai 


domoliseră şi nu se mai năpusteau turbate, până pe punte. 
Dar se vedeau încă împrejur berbeci ameninţători, de care 
însă Tinker se ferea cu mare îndemânare, folosind tot ce 
învățase el într-o viaţă de colindat pe oceanele lumii, ca să 
scape nava de la dezastru şi vieţile celor de pe ea. Din când 
în când, elicea ieşea deasupra apei şi motorul se ambala cu 
un vuiet asurzitor. 

— Hai, fetiţo, murmură Jamie. Dă-i drumul mai departe 
cuminte, uşurel. 

Şi deodată dădu iar cu ochii de sicriul aflat acum la vreo 
cincizeci de metri distanţă de pupa, cu vârful întors drept 
spre ei. Parcă ar fi fost legat de el cu nişte parâme 
invizibile, căci se ridica şi cobora în val o dată cu nava. O 
fantomă urâtă şi aducătoare de moarte. Jamie numără şase 
valuri mari, dar toate trecură fără să se întâmple nimic. 
Apoi, îl zări pe cel de-al şaptelea. Era cel mai mare de până 
atunci. Luă sicriul pe creasta lui de spumă şi îl azvârli drept 
spre navă, ca pe un proiectil. Jamie îşi dădu seama că 
punctul de impact trebuia să fie chiar în mijlocul 
tribordului, ceea ce ar fi fost o nenorocire, pentru că 
tangajul expunea total nava la o lovitură fatală. De groază, 
nici nu mai respiră. Probabil că Tinker văzuse în ultimul 
moment ce avea să se petreacă, pentru că nava făcu o voltă 
uimitoare, se aplecă mult în tribord, balustrada dispăru 
aproape cu totul în apă, sicriul proiectil trecu pe deasupra, 
o dată cu valul, peste prova şi se propti în parâmele 
bompresului, rămânând acolo agăţat, pe jumătate în apă, 
pe jumătate afară, dezechilibrând cu totul cuterul ce nu mai 
asculta deloc de cârmă. Nostromul se lăsase pe timonă cu 
toată puterea, să redreseze nava, dar valurile şi vânturile 
izbeau direct în coşciug şi ambarcaţiunea era la voia lor. 
Timonierul îşi dădu seama că dacă mai rămâneau aşa 
câteva minute, se duceau la fund, şi el nu putea face nimic. 
Prin pâlnia portavocii se auzi un şuierat strident, cu mare 
greutate, nostromul reuşi să îngaime: 

— Spune, Percy... 


Dar cuvintele lui se înecară în potopul de înjurături ale 
fochistului care răcnea întruna că era nebun de legat, ce 
mama dracilor făcea el acolo cu copaia aia pe care-o lăsa la 
voia întâmplării... Timonierul puse atunci pâlnia metalică la 
locul ei şi se propti cu toată puterea în timonă, în vreme ce 
prova răsucea încet nava în calea dezastrului. Şi atunci 
văzu că uşa cabinei se deschide deodată. Jamie apăru 
împleticindu-se pe punte, agăţându-se cu disperare de tot 
ce-i ieşea în cale, încercând să-şi croiască drum spre prova. 
Imediat, nostromul scoase capul pe geamul timoneriei şi 
strigă din răsputeri, arătând cu mâna: 

— Toporu' de incendiu, toporu' de incendiu... 

Ca prin vis, Jamie îl auzi şi desluşi securea de incendiu, în 
rastelul ei roşu, de pe acoperişul cabinei. Puntea se 
cutremură, clătinându-se beată în toate direcţiile, de parcă 
sufletul înspăimântat al navei ar fi înţeles că se afla la un 
pas de moarte. Îi lunecă un picior sub el, căzu izbindu-se de 
copastie şi se trezi cu toporul în mână, ca prin minune, şi, 
deocamdată, în siguranţă. Un val trecu peste prova 
înghiţindu-l cu totul, scăpă teafăr, dar presimţiri negre îl 
cuprinseră greţoase, stomacul i se opinti, vomă, şi se simţi 
mai uşurat. Rămase acolo, trântit de copastie, pătruns de 
frig până la oase şi înspăimântat de moarte, cu degetele 
vârâte în gurile de drenaj, în timp ce un nou val năvăli 
asupra lui. Când apa trecu şi reuşi să respire, începu să 
tuşească nestăpânit şi să scuipe apa aceea sărată ce-i 
intrase şi pe gură şi pe nas, îl dezmetici, dându-i brânci să 
facă ceva să se salveze. Chiar în faţa lui, capătul sicriului, 
încâlcit în nenumărate parâme şi pontili răsuciţi, iar toată 
prova aceea amenințătoare se clătina încoace şi încolo, în 
voia valurilor care treceau peste ei. Se uită spre nostrom, 
prin pânza deasă a ploii şi prin rafalele de stropi purtate de 
vânt, şi îl văzu pe Tinker făcându-i semn să taie încâlceala 
aceea şi să elibereze prova. 

— Pentru numele bunului Dumnezeu, ai grijă... 


Nici o secure de pe lumea asta n-o să taie încâlceala asta 
blestemată, se gândi el descurajat, grăbindu-se să 
îmbrăţişeze un picior pe balustradă, în vreme ce un val 
uriaş se năpusti asupra lui, aruncându-l drept în sicriu, apoi 
îl sorbi iar în parapetul copastiei, tăindu-i suflarea, aproape 
înecându-l. Când îşi mai reveni, rămase uimit că încă se mai 
afla pe punte. Nu mai pierde vremea, striga o voce 
înlăuntrul minţii lui, unul din valuri o să te măture şi adio! 
Îşi părăsi adăpostul, şi porni spre prova, până ajunse la 
coşciugul pe care îl ura din tot sufletul, căci din pricina lui 
se afla el acolo şi se lăsase târât în toată nebunia aceea, 
riscând prosteşte viaţa femeii şi a celorlalţi, fără nici un 
rost, dar mai tare urându-şi propria spaimă. Următorul val 
îl izbi din plin, scăpă şi de data asta şi izbi îndârjit cu 
toporul apucat cu amândouă mâinile în încâlceala de 
parâme, alunecă şi abia apucă să se prindă de un colţ al 
rufului cabinei, în timp ce un nou talaz se năpusti asupra 
lui, proiectându-l din nou în sicriu. Gâfâind se ridică în 
picioare, începu să izbească furios cu toporul, de data 
aceasta chiar în sicriu, detestându-l ca pe un duşman de 
moarte, aşa cum devenise între timp. 

Lama securii reteză o parâmă de frânghie, dar nu reuşi să 
le taie pe cele metalice, încurcate rău de tot, şi se înfipse în 
capacul sau fundul sicriului, nu-i mai păsa unde, despicând 
lemnul, încă acoperit cu steaguri. Dar sicriul rămase agăţat 
tot acolo. Deşi se lupta cu el din toate puterile, nu putu să-l 
urnească din loc, oricât îl împingea, îl lovea cu picioarele şi 
îl blestema, povara aceea nenorocită se bălăngănea mai 
departe atârnată de bompres, cea mai mare parte în apă, 
trăgându-i inexorabil la fund. 

Atunci, Jamie izbi din nou cu toporul, frenetic, plin de 
înverşunare, folosind capătul bont al securii ca pe un baros, 
să sfărâme coşciugul în mii de bucățele, urându-l din tot 
sufletul, blestemându-l întruna. Lemnul crăpă, dar 
coşciugul nu se dădu dus, se ţinu mai departe, apoi un talaz 
se prăbuşi asupra lor urlând, el lunecă şi fu măturat pe 


punte cât era de lung, toporul îi zbură din mână, drept 
peste bord, următorul val îl proiectă pe Jamie iar în 
coşciugul de neclintit, apoi îl târi înapoi. 

Când perdeaua de spumă se retrase, iar omul îşi recapătă 
răsuflarea se chinui să deschidă ochii: sicriul era tot acolo. 
De neclintit. Dădu să se apropie iar de el, dar era prea 
vlăguit, abia se mai putea ţine să nu fie aruncat peste bord. 

Şi atunci observă că o parâmă mai slăbită se rupse. Toată 
încâlceala aceea de otgoane trosni, se mai descâlci, din 
pricina tensiunii, mai cedă puţin, apoi tot mai mult, sicriul 
începu să alunece, cu partea mai îngustă înainte şi, în 
sfârşit, se prăbuşi în ocean, începând să se desfacă în 
bucăţi. Câteva clipe, capătul de sus se roti încet deasupra 
apei, apoi se scufundă, într-un vârtej de bulbuci. O bucată 
din drapelul Struan rămase la suprafaţă. Apoi, următorul 
berbec vijelios mătură şi ultimele resturi ale sicriului de pe 
faţa mării, se repezi peste bord, îl dobori pe Jamie, 
trăgându-l spre bompres, apoi îl târi de-a lungul punţii, în 
timp ce Tinker se lupta să readucă nava sub control. Uimit 
că încă mai este în viaţă, Jamie se trezi aruncat la pupa. Cu 
ultimele lui puteri, se târi, împleticindu-se, spre uşa cabinei, 
şi se prăbuşi înăuntru. 

Skye zăcea tot în colţul lui, aproape leşinat. Hoag întins pe 
burtă, în stare de inconştienţă. Angelique ghemuită pe 
bancheta unde o lăsase el, gemând şi suspinând încet, cu 
ochii strâns închişi. Tremurând de frig şi oboseală, Jamie se 
lăsă să cadă lângă ea, răsuflând ca din foaie, fără să se mai 
poată gândi la nimic, ştiind numai că scăpase cu viaţă şi că 
acum erau cu toţii în siguranţă. 

După o vreme, privirile i se limpeziră. Văzu uscatul în faţă, 
la vreo doi kilometri distanţă şi observă că ploaia se mai 
potolise, iar marea nu mai era atât de furioasă. De-acum, nu 
mai treceau peste bord, decât din când în când, valuri 
răzlețe. În lădiţa de sub banchetă găsi două pături. Cu una 
se înveli el, iar cu cealaltă o acoperi pe Angelique. 


— Mi-e atât de frig, Jamie, unde ai fost? murmură ea 
printre suspine, ca un copil speriat, pe jumătate leşinată de 
frică. Mi-e atât de frig, aşa de singură şi mă simt îngrozitor, 
dar sunt tare, tare bucuroasă că am făcut-o şi pe asta, 
Jamie, vai, sunt atât de bucuroasă... şi mi-e atât de frig... 

Când ajunseră la cheul Struan, deja apăruseră câteva 
stele palide pe bolta zdrenţuită de nori. Era încă devreme, 
nu se lăsase noaptea de tot. Cerul se mai limpezise totuşi, 
vestind vreme frumoasă pentru a doua zi. Navele 
comerciale şi cele de război stăteau liniştite, la ancoră, 
aprinzând luminiţele de la catarge. Numai pe vaporul poştal 
încă se duceau încărcături, la lumina a nenumărate 
lampioane ce sclipeau ca nişte licurici neastâmpăraţi. 

Năucit de oboseală, fochistul sări pe cheu cu o barbetă în 
mână şi o legă de o baba apoi îi ajută pe ceilalţi să coboare. 
Mai întâi Angeligue, apoi Skye şi Hoag. Jamie urcă cele 
câteva trepte singur, încă înfăşurat în pătură, tot înfrigurat, 
dar nu ca înainte. Skye şi doctorul erau cenuşii la faţă, 
vlăguiţi de răul de mare şi cu picioarele moi ca de ceară. 
Angeligque se simţea mult mai bine. Durerea de cap îi 
dispăruse ca prin farmec. Altfel nu păţise nimic, nici nu 
avusese rău de mare. O mai apucase o dată un acces de 
plâns. Dar în ultima jumătate de oră stătuse pe punte, nu 
mai inhalase duhoarea aceea acră, de vomă, din cabină, şi îl 
urmase pe Jamie, la pupa. Acolo respirase cu nesaţ aerul 
curat, şi mintea i se limpezise din nou. 

În spatele ei, Hoag tuşi, apoi scuipă în apa ce plescăia pe 
lângă pilonii pontonului. 

— lertare, se scuză el, simțind o poftă cumplită să bea 
ceva tărie. 

Apoi observă dezastrul de la bord: la pupa, o încâlceală de 
nedescris, bucăţi de scândură rupte, tambuchiul înfundat 
înăuntru, bompresul retezat şi dispărut, straiurile la fel, ca 
şi bucăţi de copastie. 

— Da ce dracu' s-a petrecut? se miră el. 


— Ei, o epavă plutitoare aruncată de valuri peste bord, 
parcă o ladă, sau cam aşa ceva. M-a cam băgat şi pe mine în 
sperieţi pentru câteva momente, răspunse Jamie. 

— Parcă am auzit o bufnitură grozavă... Eu..., eucredcăo 
să trag o fugă până la club, înainte de culcare. 

— Vin şi eu, se oferi Skye, simțind şi el nevoia să bea 
câteva pahare, ca să-şi liniştească stomacul, Jamie, tu vii? 
Doamnă Angelique... 

Ea clătină din cap că nu, iar Jamie zise: 

— Duceţi-vă voi, oricum nu mai avem nimic de făcut astă- 
seară. Nu uitaţi ce-am discutat. 

Vorbiseră între ei ca, dacă aveau să fie întrebaţi de ce au 
ieşit pe mare, să spună că voiseră să facă o înmormântare 
simbolică, atâta tot. Din fericire, nimeni altcineva nu văzuse 
sicriul azvârlit de valuri pe punte şi nici lupta lui Jamie cu 
acesta - în afară de Tinker. Îndată ce-şi mai revenise, se 
dusese la timonier şi-l dăscălise: 

— Nostrom, să nu sufli o vorbă despre păţania asta cu 
coşciugul, pentru că nimeni în afară de noi n-a văzut nimic, 
aşa că te conjur să nu spui nimic, pentru numele lui 
Dumnezeu. N-ai văzut nimic. Asta-i secretul nostru. 

— Cum vreţi dumneavoastră, domnule, spuse, îl salută cu 
două degete la tâmplă, şi-i întinse butelca lui cu rom. 
Mulţumesc. De nu eraţi dumneavoastră, zăceau cu toţii pe 
fundul mării acum... acolo, lângă el. 

Nu mai era decât o gură de băutură, dar îi prinse foarte 
bine căpitanului. 

— Credeam că n-o să reuşesc în vecii vecilor. S-o lăsăm 
baltă. Juri, da? 

— Cum ziceţi dumneavoastră, dom! căpitan. Dar 'nain' de- 
a uita povestea asta, vreau să vă zic că atunci când sicriul 
ăla nenorocit s-a scufundat şi s-a spart şi mortu' a ieşit la 
suprafaţă am crezut c-o să mă-nhaţe. Doamne fereşte! Al 
naibii să fiu dacă nu m-am gândit că voia să se suie pe navă! 

— Sfinte Cristoase, termină! bâigui Jamie, înspăimântat. 
Astea-s năluciri de-ale tale. Eu n-am văzut nimic..., ţi s-a 


năzărit ţie. 

— A, nu! nici vorbă, dom' căpitan. L-am văzut cu ochii mei. 
Eu stăteam acolo, mai sus de 'mneavoastră, şi puteam să 
văd mai bine, nu-i aşa? Eu l-am văzut pe amărâtul ăla, să 
am iertare, l-am văzut cu ochii mei cum dădea din mâini să 
iasă la suprafaţă, 'nainte să-l tragă la fund. 

— Ţi s-a năzărit, pentru numele Domnului! Auzi la el ce 
îndrugă! 

— Să nu-mi ajute mie Sfântul Dumnezeu, dacă mint! se 
jură nostromul. 'Nţeles că nu l-am prins decât aşa, dintr-o 
ochire şi numa' spume-n jurul lui, da' l-am văzut bine de tot! 

Tinker scuipă în partea de sub vânt, bătu în lemn şi făcu 
semn de deochi, apoi se ţinu de lobul urechii, gata să jure 
pe ce avea el mai scump. 

— Într-adevărul-adevărat, dom' căpitan şi să mă 
trăsnească pe mine Dumnezeu dacă mint, să mi se usuce 
boaşele pân' la sfârşitul lumii! Ce mai, a ieşit la suprafaţă 
'nain' să-l tragă vârteju' la fund. Era gol-goluţ, cum l-a făcut 
mă-sa! 

— Numai aiureli ce n-am pomenit de când sunt! Prostii! îl 
contrazise Jamie, îngrozit, şi bătu şi el în lemn, pentru orice 
eventualitate. Ţi s-a năzărit ţie, nostrom, cu toate că şi eu 
sunt gata să jur cu mâna pe icoană că nenorocitul ăla de 
sicriu parcă era viu, întrupare diavolească. 

— Părerea mea sinceră, dom' căpitan, e că în coşciugul ăla 
era chiar sălaşul ăluia cu coarne, mărturisi Tinker şi 
scuipase iar, cu frică, în partea de sub vânt, trecut de toate 
sudorile morţii. Şi dădea din mâini să iasă la suprafaţă, 
parcă nici nu mai era om, avea ochii holbaţi şi eu eram 
sigur că vrea să vină de-adevăratelea la noi, pe navă! 

— Pentru numele Celui de Sus, încetează o dată! Malcolm 
nu ne-ar fi făcut nici un rău, zisese el încurcat. Totul s-a 
petrecut numai în mintea ta! 

— Dom' căpitan, dacă eu vă zic că am un văz... 

— Mai dă-l naiba de văz! Nu mai ai vreun pic de rom pe- 
aici? 


Tinker tuşi încurcat, apoi mai scoase din ascunzătoare încă 
o butelcă, pe jumătate golită. Jamie trase o înghiţitură 
zdravănă, se înecă, apoi mai trase o duşcă. 

— La noi în magazie te-aşteaptă zece lăzi cu sticle de rom 
cu care să te lupţi, Tinker, şi toate mulţumirile mele. Ai 
făcut o treabă grozavă, ca şi fochistul, care-o să primească 
patru lăzi. 

Tinker îi mulţumi din tot sufletul pentru un dar regesc 
precum acela. Tăria îl mai încălzi pe Jamie, care îl privi 
scrutător pe bătrânul lup de mare, cu faţa plină de riduri şi 
cu ochi albaştri ca seninul. 

— În viaţa mea nu mi-a fost mai frică ca azi, să fiu al naibii. 
Şi cred că de vreo trei-patru ori până acum tot era să dau 
ortu' popii. 

— Eu nu, dom' căpitan, spuse nostromul cu un rânjet. Că 
eraţi dumneavoastră la bord. Da' am fost de-a dreptul 
fericit când am văzut sicriul şi pe amărâtul ăla ducându-se 
la fund şi blestemându-ne tot timpul, de-acolo, de pe fundul 
mării. 

Cu toate că acum ajunseră la mal, în siguranţă, pe Jamie îl 
apucă iar tremuratul, spaima, numai gândindu-se la toate 
astea. 

— Ar trebui să te schimbi de hainele astea ude, îl sfătui 
Angelique. 

— Ei, de-acum eu mă duc, îl anunţă Hoag. 

Femeia îl îmbrăţişase şi îl sărutase pe obraz, abia 
suportând mirosul de vomă. 

— Îţi mulţumesc din suflet, ne vedem mâine. 

La fel se purtă şi cu Skye. Apoi cei doi plecară împreună, 
împleticindu-se. 

— Crezi că o să-şi revină? 

— Nimic n-o să-i înzdrăvenească mai repede decât câteva 
pahare de whisky şi o noapte bună de somn. 

— Nu cred că mai sunt în stare să discute ceva la ora asta, 
nu-i aşa? 

— Nu. Dar ce vrei să discuţi cu ei? 


Ea îi luă mâna şi i-o strânse la piept, cu afecţiune. 

— Voiam numai să hotărâm ce fac mâine. 

— Putem să discutăm în timp ce mergem spre casă. 

Îşi luară rămas bun de la timonier şi de la fochist. Cei doi îi 
mulţumiră călduros lui Jamie pentru rom. Apoi plecară spre 
clădirea Struan braţ la braţ. 

— Angeligque..., înainte de a spune tu ceva, vreau să-ţi 
mărturisesc că sunt foarte fericit c-am reuşit până la urmă. 

— Şi eu la fel, dragul meu Jamie. Eşti un om minunat şi eu 
sunt extraordinar de fericită că totul s-a terminat cu bine, 
fără să păţească nimeni nimic. Mă rog, zâmbi ea cam forţat, 
în afară de faptul că prietenii noştri nu se simt prea bine. 

— Nu-ţi face griji în privinţa lor. Ce faci mâine? 

— M-am decis să nu mă duc cu vaporul poştal. Nu, te rog, 
nu obiecta, sunt ferm hotărâtă. Aici sunt mai în siguranţă. 
Până ce nu aflu oficial ce are de gând Tess Struan. Crede- 
mă pe cuvânt, Jamie, că sunt mai apărată aici, sunt sigură. 
lar Hoag şi George Babcott or să fie de acord că este mai 
bine aşa din motive de sănătate. Cred că nici tu nu ar trebui 
să te duci. 

— Este de datoria mea să mă duc şi s-o informez pe 
doamna Struan... pe doamna Less Struan, preciză el. 

— Poţi să-mi spui Angelique, ca întotdeauna, oricum n-am 
fost doamna Struan decât vreme de câteva ore. 

Oftă cu tristeţe şi o vreme merseră în tăcere spre 
reprezentanța Struan. 

— Eu cred că-i mai bine să rămân aici, continuă ea. 
Oricum ea va fi îngrozitor de mânioasă şi este mai bine să 
discut cu ea prin corespondenţă, de aici. Malcolm a fost 
înmormântat aşa cum şi-a dorit şi ăsta este singurul lucru 
care a mai contat pentru mine. Chiar trebuie să pleci? 

— Cu vântul ăsta, gândi el cu voce tare, Prancing Cloud 
prinde cam cincisprezece-şaptesprezece noduri la oră fără 
răgaz, deci o să ajung în Hong Kong peste vreo cinci zile. Şi 
cu o asemenea încărcătură şi veşti nenorocite în faţă o să 
fie turbată. 


Căzuseră de acord ca atât în public cât şi între ei să 
socotească de-acum că la bordul navei, spre Hong Kong era 
sicriul tai-panului. 

— Vaporul poştal o să navigheze în medie cu vreo opt 
noduri pe oră, dacă are noroc, aşa că o să ajungă acolo cam 
în zece zile. Deci, când o să ajung eu acolo, îl vor fi 
înmormântat deja. Tess oricum o să afle totul, din vreo 
câteva zeci de rapoarte, printre care se află al meu, al lui 
Sir William şi ale încă vreo cincizeci de persoane diferite. Pe 
mine oricum m-a concediat începând de la sfârşitul lunii 
ăsteia şi cel ce-mi va lua locul soseşte aici în câteva zile, iar 
eu trebuie să-i pun hăţurile în mână... 

Şi mai erau câteva motive pe care însă nu le putea 
destăinui ei. Mai întâi trebuia să tatoneze terenul pe la 
celelalte mari companii, pentru o slujbă. Dar singurul post 
parcă făcut pentru el şi pentru experienţa lui şi unde ar fi 
fost primit, fără îndoială, cu braţele deschise era la Brock şi 
Fiii. După aceea, trebuia să se decidă ce făcea cu Maureen. 
Şi, în sfârşit, mai era şi Nemi. Îi zâmbi trist lui Angelique. 

— Deci, una peste alta, chiar că nu mai am nici un motiv să 
plec, nu-i aşa? 

Angelique îl strânse în braţe, plină de bucurie, fără să-i 
pese de cei ce o vedeau. 

— Mă bucur. N-o să mă mai simt deloc singură dacă rămâi! 

— Jamie! 

Phillip 'Tyrer îl strigă din uşa Legaţiei britanice, punându-și 
din mers pălăria pe cap şi pardesiul pe el. Se grăbea spre 
ei. 

— Bună seara, Angelique, Jamie, rosti el la iuţeală, cam 
stânjenit. Vă transmit amândoura respectele lui Sir William. 
Nu vreţi să veniţi până la el, împreună cu ceilalţi... cu 
ceilalţi pasageri şi echipajul de pe cuter, mâine dimineaţă, 
înainte de a merge la biserică şi a vă îmbarca pe vaporul 
poştal? Plecarea s-a amânat pentru ora două. 

— Pentru ce anume, Phillip? întrebă Jamie. 


— Cred că... cred că ar vrea să... Fir'ar al dracu'! lartă- 
mă, Ang6lique, dar e clar că ar vrea să vă întrebe ce naiba 
aţi avut de gând să faceţi? 

— Să facem? 

Tânărul diplomat oftă, amărât. 

— lartă-mă, bătrâne, n-a fost ideea mea. Dar să ştii că aţi 
intrat în gura lupului, eu numai vă transmit mesajul, n-am 
avut încotro. Nu te repezi la mine, eu nu sunt decât câinele 
lui credincios! 

Izbucniră amândoi în râs, iar încordarea dintre ei dispăru. 

— Deci mâine, la zece, spuneai? 

— Mulţumesc, Jamie, este timp berechet! rosti Tyrer şi se 
uită spre cuter. Dar arată de parcă ar fi trecut prin mijlocul 
iadului. Ce naiba a păţit pupa aia? 

Jamie aruncă o privire într-acolo. Stricăciunile navei erau 
foarte vizibile la lumina felinarului de la capătul docului şi, 
era sigur, din biroul Legaţiei se vedea de la kilometri întregi 
distanţă, dacă te uitai prin binoclu. 

— O epavă plutitoare, răspunse el fără să stea pe gânduri. 
O ladă grea aruncată de valuri peste bord şi dup-aia târâtă 
iar în mare. Nu cine ştie ce! 

Duminică, 16 decembrie 

— Nu sunt de acord cu tine, Jamie. Avem de-a face cu o 
problemă deosebit de gravă, zise Sir William, stând la birou, 
faţă în faţă cu cei doi. 

Alături de Jamie, Phillip arăta mohorât, ca un ajutor de 
inchizitor. 

— Deci, să o luăm de la capăt. Se pare că tu eşti purtătorul 
de cuvânt al tuturor, aşa că o să mă adresez ţie. Am insistat 
că nu va avea loc nici un fel de înmormântare aici, că mortul 
va fi trimis înapoi în Hong Kong şi... 

— A plecat deja, Sir William, cu Prancing Cloud, repetă 
Jamie, printre dinţi. 

De o jumătate de oră discutau întruna în contradictoriu cu 
Sir William iar ceilalţi răspundeau doar arareori, preveniţi 
de el şi de Skye, care îi sfătuiseră să nu răspundă decât 


atunci când sunt întrebaţi şi cât mai scurt cu putinţă. Se 
aflau în biroul ministrului: Hoag, Skye, Tinker, fochistul şi 
Ang6lique. În mod clar, Hoag era cel mai vulnerabil din toţi 
şi, de vreo două ori era cât pe ce să spună tot adevărul. 
Angeligue era îmbrăcată în doliu, cu chipul acoperit de un 
văl negru, ca pentru biserică. 

— Am făcut doar o înmormântare simbolică... 

— Asta am înţeles, dar eu am întrebat de nenumărate ori, 
de nenumărate ori, de ce, dacă a fost doar o înmormântare 
simbolică, v-aţi folosit de un sicriu cu un mort înăuntru, cu 
atât mai mult cu cât era un băştinaş, pe care l-aţi 
înmormântat în mare după legile creştine? 

Jamie ridică din umeri, plictisit şi neştiind ce să răspundă 
la întrebarea aceea. În aceeaşi dimineaţă, Skye le şoptise 
abia auzit: 

— Nu ne rămâne decât să ridicăm din umeri şi gata! 
Facem şi noi pe spăsiţii, stăm cu capul plecat, că nu ne 
poate face nimic, decât să scuipe foc pe gură şi pe nas. 

— Sicriul era acolo, aşa că mie mi s-a părut o idee bună... 

— Aha, deci a ta a fost ideea! 

— Da, răspunse Jamie cu încăpățânare, fulgerându-l cu 
privirea pe Hoag, care deschisese gura să zică adevărul: Eu 
am venit cu propunerea asta, iar ceilalţi s-au lăsat tentaţi. A 
fost dorinţa tai-panului! ... A fost dorinţa lui Malcolm şi a 
doamnei Struan, aici de faţă. N-am făcut nici o crimă! 

— Aici sunt cu totul de altă părere. Toată istoria asta e de- 
a dreptul macabră! Aţi înfăptuit totul în mod voit, împotriva 
hotărârii mele declarate. Se pare că există o lipsă de 
înţelegere din partea tuturor celor de aici şi o dorinţă 
comună de a nu mi se spune adevărul, de a nu mise dao 
explicaţie cât de cât logică. Deci v-aţi vorbit toţi, aţi 
conspirat să ascundeţi... Chiar, ce să ascundeţi? Eşti de 
acord cu mine, Phillip? 

Tyrer se foi stânjenit în scaun. 


SII o 


— Deci de ce a trebuit să vă folosiţi de un sicriu adevărat 
cu un mort adevărat înăuntru? 

Hoag se frământă neliniştit pe locul lui. Toţi îşi dădură 
seama că putea răbufni în orice clipă. Angelique înţelese că 
atunci era momentul să intervină ea şi lacrimi mari 
începură să i se scurgă pe obraji. 

— De ce nu ne daţi o dată pace? Doar n-am comis nici o 
crimă, am făcut ce am crezut noi că se cuvine, ceea cea 
dorit soţul meu şi ceea ce am dorit şi eu pentru el... 

— Angeligue, te rog, nu plân... 

— „.„.„ceea ce şi-a dorit el şi dumneavoastră mi-aţi interzis 
fără milă. Numai dumneavoastră purtaţi vina celor 
întâmplate, Sir William. Credeam că ne sunteţi prieten... 
dacă eraţi într-adevăr prietenul nostru aţi fi fost... aţi fi fost 
înţelegător... şi n-am mai fi intrat nici noi în toată 
încurcătura asta. Bineînţeles că n-a fost corect să facem aşa 
ceva pe ascuns, chiar dacă eu o să cred mereu că 
dumneavoastră aţi greşit foarte tare... 

— Doamnă Struan, eu... 

— .„..da, aşa este, n-a fost cinstit din partea noastră, dar cel 
puţin noi ne-am purtat aşa pentru că i-am rămas credincioşi 
lui şi, pot să jur în faţa lui Dumnezeu că aceşti oameni, 
singurii noştri prieteni adevăraţi, m-au ajutat să fac exact 
ceea ce soţul meu şi... Nici nu era mare lucru ce v-am 
cerut! 

Pentru o fracțiune de secundă se gândi să iasă fugind din 
încăpere, dar îşi dădu seama că era mai înţelept să nu 
procedeze astfel, pentru că oricum nu ar fi rezolvat nimic, 
ci doar îi lăsa pe ceilalţi la mila guvernatorului. Aşa că 
rămase acolo unde era, hohotind de-ţi rupea sufletul şi 
ştiind că nu minţise deloc în tot ce spusese, şi-i trântise şi 
adevărul în faţă: era numai vina lui! 

În câteva clipe, toţi se strânseră în jurul ei, s-o liniştească, 
simțindu-se îngrozitor pentru că o supuseră la un astfel de 
chin inutil, în afară de Skye, care rămăsese uluit de jocul 
extraordinar al femeii şi de Sir William, care se amuza 


copios în sinea lui, deşi se arăta la fel de stânjenit ca toţi 
ceilalţi. Îi privi pe toţi pe rând şi aşteptă să se termine circul 
acela, încă dezgustat de complotul lor. Oare ce-i apucase şi 
cine este capul răutăţilor? Cu siguranţă nu Jamie! Ce 
tâmpenie din partea lor să pună la cale una ca asta! Absolut 
stupid. Ridicol. O prostie nemăsurată să-şi pună degeaba 
vieţile în primejdie. Oamenii ăştia nu sunt chiar cumsecade. 
Nici măcar Angelique. Dar, vai, ce femeie! Ce comoară de 
femeie şi ce actriţă... Pentru numele Celui de Sus, oare 
unde o fi învăţat ea să joace teatru aşa de bine? Doar la 
vârsta ei, fetele au doar un pospai de educaţie, ea de pildă, 
a fost crescută la mănăstire. Oare Skye ăsta o pregăteşte în 
taină pentru procesul secolului? Sau sunt eu doar un bătrân 
cinic şi nebun? În orice caz, mi-ar părea chiar rău să n-o 
mai văd. Pendula bătu zece fără un sfert. La zece fix 
trebuiau să fie cu toţii la biserică. Gata, era timpul să 
înceteze cu interogatoriul, avusese şi el de învăţat de data 
aceea, chiar dacă până la urmă nu obținuse ceea ce dorea. 
— Ei, ei, doamnă Struan, rosti el pe ton de părinte sever, 
dar înduplecat. N-are nici un rost să vărsaţi atâtea lacrimi, 
doar toţi am plâns mult în ultima vreme. Trebuie să vă 
mărturisesc totuşi că mi-a displăcut total ideea 
dumneavoastră, cu adevărat foarte dezagreabilă, dar, 
având în vedere sincera mea îngrijorare pentru 
dumneavoastră, care aţi trecut prin atâtea greutăţi de la o 
vreme, cred c-ar fi bine să ne oprim aici, pentru moment. 
Se prefăcu din nou că nu observă uşurarea de pe chipurile 
complicilor şi teatrul lacrimogen pe care îl juca Angelique. 
— Ei, şi acum, este vremea să mergem la biserică, iar apoi 
să vă îmbarcaţi pe vaporul poştal. Noi vă urăm să aveţi 
parte de o călătorie plăcută şi, pe viitor, de tot ceea ce vă 
doriţi, şi să vă bucuraţi de o viaţă lungă şi fericită, măcar de 
acum încolo. Să ştiţi că regretăm sincer că nu mai rămâneţi 
printre noi. 
— Eu..., eu nu plec nicăieri, deocamdată, Sir William. 
Printre suspine, cu capul plecat, Angelique rosti: 


— Doctorul Hoag m-a sfătuit să nu mă încumet să plec 
pentru cel puţin o săptămână. 

Hoag îi întări spusele la repezeală: 

— Aşa-i, din punct de vedere medical nu este deloc o idee 
fericită plecarea asta, Sir William, nu-i deloc bine. 

În acea dimineaţă, Skye, susţinut de Jamie, stăruise că era 
mai bine să nu plece pentru o vreme. 

— Are nevoie de un certificat medical, atâta tot, doctore, 
un certificat pe care i-l poţi prezenta ca atare lui Tess 
Struan. După toate emoţiile prin care a trecut, este clar că 
nu poate pleca într-o asemenea călătorie şi nici nu se poate 
confrunta cu less până îşi mai revine. 

Hoag se declarase întru totul de acord, aşa că îi zise lui Sir 
William: 

— După câte puteţi observa şi singur, este foarte irascibilă 
şi i-am dat un certificat medical pentru starea în care se 
află, chiar dacă nu este neapărată nevoie de aşa ceva. 

Pentru câteva clipe, Sir William nici nu ştiu ce să mai 
spună. Pe de o parte, era bine că nu pleca. Pe de alta, după 
ce era şi aşa o belea pe capul şi în jurisdicţia lui, când mânia 
lui Tess Struan avea să se abată asupra ei va deveni o 
pacoste. 

— Eu cred c-ar trebui să vă duceţi, doamnă, cred că este 
deosebit de important să fiţi la înmormântare. 

— Aş vrea să mă duc, dar..., vocea i se frânse într-un alt 
hohot de plâns răscolitor. Doctorul Hoag, el... se duce în 
locul meu, eu nu pot să... E mai bine... 

— Dar, Jamie, tu te duci, nu? 

— Nu, sir. Sunt o mulţime de treburi pe care doamna Tess 
Struan mi le-a încredinţat să le duc aici la bun sfârşit. 

— Vai de sufletul meu! rosti Sir William, cu adevărat 
descumpănit, apoi se gândi că poate o convinge, dar se 
răzgândi. Bine, dacă doctorul Hoag zice aşa... Doar el este 
medicul casei, nu? 

Se ridică în picioare. Ceilalţi îi urmară exemplul, mai 
venindu-le inima la loc. 


— Domnule Hoag, dacă vrei să mai rămâi câteva clipe... 

Îşi ascunse încântarea când îi observă pe Jamie şi pe Skye 
înnegrindu-se la faţă şi le zise politicos, văzând că trăgeau 
de timp: 

— La revedere, Jamie, domnule Skye, Phillip, nu mai am 
nevoie nici de tine. 

Uşa se închise în urma lor. Bietul Hoag era precum un 
şoricel pricăjit în faţa cobrei regale. 

— Şi-acum, doctore, mărturiseşte adevărul! Cum se simte 
ea? 

— La prima vedere, destul de bine, oftă uşurat Hoag 
imediat. Dar este numai o impresie. Ce ascunde ea în 
sufletul ei, nimeni nu poate şti. Ar putea dura zile, 
săptămâni, poate chiar un an sau mai mulţi, până ce 
coşmarul o să se întoarcă în mintea ei... Şi ceea ce se va 
petrece cu biata femeie atunci... - ridică din umeri, 
neputincios. 

— O să vorbeşti dumneata cu less Struan? 

— Da, imediat ce ajung acolo, îl asigură doctorul, 
tremurând în aşteptarea inevitabilei întrebări, care avea să- 
l facă să se trădeze. 

Îngândurat, Sir William se ridică de pe scaun, turnă un 
pahar de whisky şi îl servi pe celălalt. Acesta dădu imediat 
băutura peste cap. 

— Pentru o vreme, nu o să mai vii aici, dacă o să te mai 
întorci vreodată. Aş vrea totuşi să ştiu, confidenţial, ce 
şanse are, din punct de vedere medical, să fie însărcinată 
cu copilul lui Malcolm? 

Hoag clipi repede din ochi buimăcit, pentru că băutura şi 
blândeţea celuilalt îl liniştiseră pe moment şi îl 
descumpăniseră. Nu se aştepta să-l întrebe una ca asta, aşa 
că răspunse cu mare sinceritate: 

— Bineînţeles că asta depinde numai de voia Domnului. 
Dar Malcolm a fost un tânăr sănătos din acest punct de 
vedere, ca şi ea, de altfel... amândoi nişte tineri minunaţi, 
dar fără de noroc... ce trist! Eu cred că există şanse destul 


de mari, pentru că noaptea lor de dragoste a fost foarte 
pătimaşă, fără îndoială, între ei a fost, oricum, cea mai mare 
iubire pe care am văzut-o vreodată în viaţa mea... 

— Bine, când te vei întâlni cu 'Tess Struan... să-i spui că... 
Eu cred că tânăra doamnă Struan are nevoie de tot ajutorul 
nostru. Nu? 

— Puteţi fi sigur că o să fac tot ce-mi stă în putinţă pentru 
asta. 

Sir William încuviinţă din cap şi căută ceva în sertar. 
Scrisoarea pe care i-o înmână era sigilată şi purta 
menţiunea: „Personal, Confidenţial şi Strict Secret, 
expediată prin curier lui Sir Stanshope, Guvernator al Hong 
Kong-ului, de la Sir William Aylesbury, Ambasador în 
Japonia”. 

— Am o însărcinare specială, un comision oficial pentru 
dumneata. Este strict secret. Aş dori să-i înmânezi personal 
acest mesaj guvernatorului, îndată ce ajungi acolo. 

Scrise în partea de sus a plicului: „Predată personal de 
doctorul Hoag”. Se hotărâse să se folosească de serviciile 
acestuia atunci când auzise că Jamie nu avea să plece cu 
vaporul poştal, iar pe Prancing Cloud nu mai avea pe 
nimeni altcineva de încredere. 

— Trebuie neapărat să i-o înmânezi personal, să nu afle 
nimeni altcineva, nimeni să nu ştie că dumneata eşti curier 
al Împuterniciţilor Majestății Sale. Este limpede? 

— Da, sir, bineînţeles, Sir William, răspunse Hoag, grozav 
de mândru. 

Ştia acum că Hoag era vulnerabil şi putea scoate orice 
voia de la el: cine avusese ideea aventurii aceleia nebuneşti, 
ce voiseră să întreprindă de fapt, de ce făcuseră ceea ce 
făcuseră şi ce se petrecuse la Kanagawa. Zâmbi mulţumit, 
ca pentru el, bucurându-se de postura în care se afla, dar, 
din motive numai de el ştiute, nici măcar nu mai făcu aluzie 
la asta. 

— Sper să ai parte de o călătorie plăcută şi abia aştept să 
ne reîntâlnim în Hong Kong. 


— Vă mulţumesc, sir. 

Hoag plecă apoi ca din puşcă, fericit peste poate că 
scăpase basma curată. Jamie şi Skye îl aşteptau nerăbdători 
pe Strada Mare. 

— N-a vrut nimic deosebit, pe cuvânt, le explică doctorul, 
cu însufleţire. Numai nişte consultaţii strict medicale, 
personale. 

— Eşti sigur? 

— Jur cu mâna pe inimă. Haideţi, grăbiţi-vă, mai avem 
vreme de-o duşcă mică, înainte să mergem la biserică. Eu 
unul am o sete-n mine... 

O porniră cu toţii, voioşi, fără să-l observe pe Sir William, 
care-i urmărea de la fereastră. Mă întreb cât de fericiţi ar 
mai fi nemernicii ăştia dacă ar şti ce scrie în epistola mea 
către guvernator, îşi zicea el cu dispreţ. Încă n-au scăpat 
din capcană, de fapt, niciunul dintre noi nu a scăpat... De 
parcă ar mai conta un amărât de sicriu, când toată lumea 
este gata să sară în aer. Rusia abia aşteaptă să înceapă 
războiul, Prusia îşi întinde botul flămând spre Europa 
Centrală, francezii fac paradă de mândria lor naţională 
nemăsurată, coloniile noastre din India şi Asia sunt în mare 
primejdie din cauza unor imbecili de parlamentari şi pe noi 
ne aşteaptă aici, fără îndoială, un conflict armat în Japonia. 

La prima vedere, scrisoarea părea inofensivă. Dar, mesajul 
decodificat era: „Cerem urgent întăriri militare şi nave de 
război, pentru că ne aşteptăm la un atac asupra coloniei din 
partea trupelor Bakufu şi s-ar putea să fim nevoiţi să 
evacuăm baza navală de aici.” 

Biserica era luminată de nenumărate lumânări, altarul 
impunător strălucea în toată splendoarea, iar părintele Leo 
oficia slujba, cu vocea lui melodioasă, de bariton, 
împresurat de fumul de tămâie ce se ridica în aburi 
parfumaţi. Slujba fu mai scurtă decât de obicei, pentru că 
erau câţiva credincioşi care voiau să prindă vaporul poştal. 

Angelique îngenunche în prima strană, pentru rugăciune. 
Alături de ea se afla Seratard, Andre stătea la câteva 


rânduri mai încolo. Vervene în spate de tot, cu restul 
funcţionarilor de la Legaţie, câţiva negustori, euroasiatici 
portughezi, precum şi câţiva ofiţeri şi pasageri de pe navele 
franceze care fuseseră învoiţi la mal. Cei mai mulţi dintre 
marinarii francezi avuseseră parte de altă slujbă mai 
devreme, sau urmau să vină la biserică mai târziu. Spre 
marea mulţumire a marilor companii maritime, flota nu 
dispunea de preoţi, iar să fii obligat să ai un preot la bord 
era un mare ghinion, pe orice fel de navă, de sub orice 
pavilion. Superstiţie foarte bine înrădăcinată. 

Părintele Leo îngenunche înaintea altarului, se rugă 
pentru ei şi apoi binecuvântă credincioşii. Angelique trase 
adânc aer în piept, sfârşindu-şi rugăciunea şi aşteptând să 
plece mai întâi Seratard. Ea deja se spovedise. În mica nişă 
tainică, mărturisise: 

— Părinte, iartă-mă că am păcătuit. 

— Ce păcat ai făptuit săptămâna asta, fiica mea? 

Sesizase nerăbdarea abia ascunsă de omul bisericii, 
însetat să afle orice gând al ei şi orice faptă păcătoasă. Era 
pentru prima dată când se spovedea, de când începuseră 
necazurile ei. 

— Am uitat să o rog pe Sfânta Fecioară să mă ierte pentru 
toate păcatele, când mi-am spus într-o seară rugăciunea, 
zise ea cu voce calmă, continuând apoi cu vorbele pe care le 
cumpănise multă vreme. Şi am nutrit multe gânduri şi vise 
păcătoase şi mi-a fost frică, uitând să-mi pun toate 
speranţele şi încrederea în mâinile Domnului, care are 
întotdeauna grijă de noi. 

— Ei, şi altceva...? 

Zâmbise amuzată, auzind iar vocea nerăbdătoare a 
părintelui. 

— Şi am păcătuit trupeşte, pentru că, deşi căsătoria mea a 
fost legală pentru soţul meu şi cei de o credinţă cu el, nu am 
avut vreme să mă cunun după canoanele Adevăratei Religii. 

— Dar..., dar asta, senora, nu este neapărat un păcat, doar 
nu eşti vinovată pentru aşa ceva, căci el a fost luat dintre 


noi. Ce alte păcate ai mai înfăptuit? 

Angeligue aproape că-şi ţinuse respiraţia, să nu mai simtă 
duhoarea aceea de usturoi, vin prost şi haine nespălate, şi- 
şi duse la nas o batistă parfumată. 

— Am păcătuit că nu l-am putut convinge pe Sir William 
să-mi permită să-l înmormântez pe soţul meu aşa cum şi-a 
dorit şi cum am dorit şi eu, de dragul lui. 

— Dar... nici acesta nu-i un păcat în sine, copila mea. 
Altceva... 

— Am păcătuit că nu l-am putut converti pe soţul meu la 
catolicism, înainte de a ne căsători. 

— Nici acesta nu-i un păcat, seniora. Altceva... 

Începuse să dispere în faţa unei asemenea virtuoase, 
bietul preot, iar femeia asta şi aştepta. Ce ciudat, îşi zicea 
ea. Nu mă mai îngrozeşte deloc fiinţa asta, ba chiar îi simt 
toate nuanțele ascunse ale vocii lui. Să fie un alt haral 
Domnului? 

— Ai râvnit sau ai făptuit păcate trupeşti? 

Ea îşi miji ochii a dispreţ. Zâmbetul îi îngheţă pe buze dar 
în acelaşi timp aproape că îliertă pentru că binecuvântase 
cu atâta mărinimie celălalt sicriu, care plecase cu Prancing 
Cloud. 

— Mi-am împlinit menirea de soţie, aşa cum 
propovăduieşte sfânta biserică. 

— Da, dar nu cumva ai trăit cu el înainte de... 

— M-am căsătorit cu el după sfintele canoane ale bisericii 
şi m-am purtat ca orice fiică credincioasă, care dă ascultare 
Adevăratei Învăţături, răspunse ea, adăugând cu uşoară 
ironie. Aş vrea să-mi daţi acum dezlegarea de păcate, 
părinte. 

Dezlegarea de păcate fără un canon, la cerea 
credincioşilor, nu era un lucru obişnuit. Ea aşteptă 
răbdătoare, ţinându-şi răsuflarea să nu-l mai simtă, gata să 
iasă val-vârtej din sfântul lăcaş, dacă el vrea să o 
chestioneze mai departe, doar-doar o afla vreo taină 
ruşinoasă. 


— Ăăăă... devreme ce dumneata pleci astăzi şi este 
necesar să te pregăteşti sufleteşte pentru o mare încercare, 
senora, atunci să... 

— Nu plec astăzi, cu vaporul poştal, părinte. Nu astăzi. 

— A, nu pleci astăzi? rosti el şi femeia ghici uşurarea din 
glasul lui. Păi... păi atunci putem să mai discutăm, copila 
mea, să mai vorbim pe larg spre Slava lui Dumnezeu. O, ce 
minunate sunt căile Domnului... 

Îi citi dezlegarea de păcate şi-i dădu câteva canoane 
uşoare, apoi ea se întorsese în strană, să asculte slujba. 
După ce planul ei reuşise atât de mulţumitor, se bucura din 
tot sufletul. Obţinuse tot ceea ce îşi dorise: Malcolm fusese 
înmormântat aşa cum dorise ea, pe Gornt şi-l făcuse aliat, 
Hoag se ducea acum şi el să pledeze pentru ea, iar mânia 
temutei Tess era deocamdată departe, cu ajutorul Celui de 
Sus. Da, Dumnezeu este de partea mea, sunt sigură de asta. 
Prin bunăvoința Lui am înfăptuit eu toate astea. Numai în 
privinţa bietului Malcolm, ah, Malcolm, Malcolm, dragostea 
mea... 

— Aş putea să te conduc acasă, Angelique? o întrebă 
Seratard, întrerupând-o din visare. 

— Vă mulţumesc pentru amabilitate, monsieur, dar nu 
cred că sunt o companie prea plăcută şi, pe deasupra, cred 
că mi-ar face mare plăcere să merg singură, ca să mă 
gândesc la ale mele. 

— Dar ar fi o mulţime de lucruri de discutat înainte de 
plecarea dumitale. 

— A, credeam că deja ştiţi că nu mai plec cu vaporul 
poştal... Doctorul Hoag mi-a interzis să călătoresc în starea 
asta, lucru care de altfel mă întristează. 

Seratard zâmbi cu gura până la urechi, foarte bucuros. 

— Minunat! Cea mai bună veste pe care am primit-o în 
ultima vreme. Nu ne faceţi onoarea de a fi invitată la cină, 
la noi, la Legaţie, unde să stăm de vorbă între noi, cu 
Andre€..., să stăm de vorbă în linişte? 


— Vă mulţumesc, dar mă văd nevoită să vă refuz din nou. 
Poate spre sfârşitul săptămânii, dacă mă voi simţi mai bine. 

— Joi sau vineri, când vreţi... - o pofti Seratard, apoi îi 
sărută mâna politicos şi ea se depărtă, ieşind la aer curat. 

Vântul împrospătase văzduhul, Era foarte bucuroasă că 
vălul îi acoperea chipul, aşa că nu era nevoită să se mai 
obosească să se prefacă adânc îndurerată. Cei ce treceau 
pe lângă ea, o salutau, privind-o cu tristeţe. Şi Nettlesmith 
printre ei. 

— Ne pare râu că plecaţi, doamnă... 

— Mulţumesc frumos, domnule Nettlesmith, dar aflaţi că 
nu plec cu vaporul poştal. Nu astăzi - faţa bărbatului se 
lumină auzind cuvintele ei, iar ea adăugă, amuzată de 
reacţia lui: Domnul doctor Hoag mi-a interzis să fac această 
călătorie deocamdată, lucru care mă întristează peste 
poate. 

— A, sigur, sigur, este normal... Deci, nu plecaţi, mda! Păi, 
atunci este bine, înţeleg... Vă rog să mă scuzaţi, doamnă... 

Se grăbi să se ducă la club, să-i anunţe pe ceilalţi. În 
câteva minute, zvonul avea să facă ocolul întregii colonii şi 
aşa ea era scutită să mai repete acea veste. Îl zări pe Andre, 
care o aştepta. 

— Bună, Andre. 

— Mă bucur că nu pleci, rosti el, simplu. 

— Ei... Ce repede circulă veştile pe-aici. 

— Da, cele bune. Aş vrea să discut cu tine între patru ochi. 

— Despre bani? 

— Da, despre bani. Ce mult te-ai schimbat, Angelique? 

— Sper că în bine. Ce mai faci tu, vechiul meu prieten? 

— Chiar că vechi, mai bine spune-mi bătrân! 

Andre se simţea îngrozitor în ziua aceea. Era obosit. De 
toţi şi de toate. Se întâlnise cu Hinodeh cu o noapte în urmă 
şi în relaţia lor se strecuraseră umbre neplăcute. Şi 
violenţa! În timp ce ea îl masa, Andre se ridicase şi îi 
desfăcuse kimonoul, să-i sărute sânii, voind să se bucure de 


ea, însă femeia se trăsese repede deoparte şi-şi încheiase 
iar veşmântul. 

— Mi-ai făgăduit că nu..., îngăimase ea. 

Iar furia lui că-şi uitase promisiunea făcută (orice reacţie 
violentă a lui o făcea pe micuța japoneză să se poarte ca un 
câine credincios, care primeşte o bătaie meritată) se 
dezlănţuise dintr-o dată şi el se trezise urlând ca turbat: 

— Încetează să mai priveşti aşa! Încetează! Baka! 

Niciodată nu plângea în faţa lui, dar murmura la nesfârşit 
rugăminţi de iertare: 

— Gomen nasai, Furansu-san, gomen nasai, gomen nasai, 
gomen nasai! 

Supuşenia ei şi implorările îl scoseseră şi mai tare din 
minţi şi răcnise iar: 

— Taci o dată, pentru numele lui Dumnezeu! 

lar ea îl ascultase, smerită. Se aşezase în genunchi, cu 
ochii în pământ, cu mâinile împreunate cuminte în poală, 
fără să se mişte. Doar din când în când, tresărea ca un 
câine biciuit de stăpânul lui. Ar fi vrut să-i ceară iertare, s-o 
ia în braţe şi să-i spună cât o iubeşte, dar toate astea nu-i 
mai erau de nici un folos, pentru că n-ar fi făcut decât să 
piardă şi mai mult din cinstea obrazului. Aşa că se 
îmbrăcase la iuţeală şi ieşise din casă fără să scoată o 
vorbă. Îndată ce ieşise din Yoshiwara şi trecuse podul, se 
dusese pe țărm şi, înjurând întruna, dăduse cu piciorul într- 
o barcă pescărească, până ce se domolise. Apoi se aşezase 
pe pietrele reci, înecat de furie, pentru că ştia că ea avea să 
plângă mult după aceea şi avea să se învinovăţească 
singură pentru că nu se pricepuse să-i aducă aminte cu mai 
mare delicateţe că el greşise. Dar ştia că a doua zi aveau să 
o ia de la capăt ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, deşi era 
sigur că sub blândeţea şi smerenia ei se ascundea o mare 
de ură. Faţă de el. 

— Şi de ce nu? rosti el cu voce tare. 

— De ce nu ce, Andre? îl întrebă Angelique, neînţelegând. 

— A, nimic, vorbeam şi eu singur. 


— Uite acolo un loc unde putem sta să discutăm. 

Banca aceea era aşezată cu faţa spre mare. Vaporul poştal 
îi atrase atenţia şi ea se întrebă oare ce s-ar fi întâmplat 
dacă s-ar fi hotărât să plece cu acea navă. N-aş fi făcut 
decât să mă arunc prosteşte în gura leoaicei, fără nici un 
rost. Dar de ce să mă frământ eu degeaba acum pentru 
toate astea? Nu merită să mă frământ pentru nimic... cel 
puţin până o să mă mai obişnuiesc cu noua mea viaţă şi o 
să-mi cunosc puterile, n-are nici un sens. Trebuie doar să 
aştept. 

Pe coşurile navei începură să iasă fuioare de fum. Se 
pregătea de plecare. Numai câteva persoane mai 
rămăseseră pe pasarelă. 

— Cred că nu sunt o companie prea plăcută, rosti ea. 

— Ai putea să-mi mai dai nişte bani? 

— Nici eu n-am prea mulţi. De cât ai nevoie? 

— De o mie de guinee. 

— Dar pentru ce naiba ai nevoie de asemenea avere? 

El trase adânc aer în piept, apoi răspunse: 

— Pe iubita mea o cheamă Hinodeh. 

Şi-i îndrugă o istorie din care reieşea că se îndrăgostise 
nebuneşte de acea fată şi o voia numai pentru el, dar nu-i 
dezvălui adevărul despre boala lui. 

— Mi-e greu să-ţi explic totul, nici n-aş putea, de fapt, dar 
oricum, nu mai pot trăi fără femeia asta. lar banii îmi 
trebuie ca să-i răscumpaăr contractul. Trebuie să fie numai a 
mea. Trebuie. 

— Dar eu nu ştiu cum aş putea face rost de o asemenea 
sumă, Andre, mărturisi ea şocată de cererea şantajistului, 
dar emoţionată de povestea lui de dragoste. Henri nu te 
mai împrumută? 

— A refuzat categoric. A refuzat chiar să-mi avanseze banii 
ăştia din salariu. Cred că vrea să fie sigur că depind de el. 

— Dar dacă aş vorbi eu cu el şi... 

— Nu, n-ai ajunge la nici un rezultat, ba chiar mi-ai 
îngreuna nespus situaţia. 


O privi într-un fel ciudat. 

— Când o să se rezolve cu căsătoria ta şi cu venitul de 
văduvă, lucru pentru care o să mă rog să se întâmple cât 
mai repede şi o să-mi dau toată silinţa să se întâmple cât 
mai repede, o să te rog să-mi împrumuţi aceşti bani, o mie 
de guinee. 

— Dacă o să pot, aşa o să fac, Andre. 

— Şi n-ai putea să-mi dai acum măcar o parte din ei? 
Măcar o sută, ca să o mai amăgesc pe mama-san încă o 
săptămână... doar ea te-a ajutat şi pe tine, o sili el să-şi 
amintească. 

Ea însă nu zise nimic, foarte conştientă de numeroasele 
rânduri în care o ajutase el şi încă şi mai conştientă de 
faptul că jurase să nu-i amintească niciodată de asta. Iar în 
mintea ei ajunse la o nouă concluzie: Hinodeh era un atu de 
care ea se putea folosi. 

— O să-l rog pe Jamie să-mi împrumute nişte bani. 

— Dar mai ai şi banii pe care ţi i-a îngăduit Sir William să-i 
păstrezi, din safe, două sute şaizeci şi trei de guinee, nu-i 
aşa? 

— Da, mi-a mai rămas ceva din ei. 

Angelique se uită spre mare, ca să nu-i întâlnească 
privirea insinuantă, care o descumpănea şi se întrebă oare 
cum de aflase şi cum să-şi ascundă ea repulsia faţă de acel 
Andre total schimbat, aflat pe punctul de a o lua cu totul 
razna. Ce prostie din partea lui! îşi zise. Oare chiar nu-şi 
dădea seama că destinele noastre sunt legate? Însă acum 
este îndrăgostit, aşa că trebuie să-l iert. 

— Am mai trimis în ţară din banii aceia. 

— Uite ce-i, Angelique: eu vorbesc în fiecare zi cu Henri 
despre tine, pentru binele tău. El este sigur că poate obţine 
trecerea ta sub tutelă guvernamentală. Henri este foarte 
important pentru viitorul tău, iar el şi ambasadorul o să fie 
doi aliaţi foarte puternici în lupta pe care va trebui s-o dai, 
îţi garantez eu. Ai fost foarte înţeleaptă că ai rămas aici, să 
aştepţi desfăşurarea evenimentelor. Eşti mult mai în 


siguranţă aici, încheie el şi ea îşi aduse aminte că, nu cu 
mult timp în urmă, tot el o sfătuise să plece. 

O privea, nereuşind să-i desluşească prea bine trăsăturile 
prin vălul negru şi-şi aminti cu plăcere de depoziţia lui sub 
prestare de jurământ, pe care o pusese la loc sigur, 
împreună cu testamentul său, în seiful ministrului britanic, 
pentru că în Seratard nu avea încredere. Voise să-şi ia nişte 
măsuri de precauţie, în caz că „i se întâmpla vreun 
accident”. În acea declaraţie scrisese cu lux de amănunte 
despre violul comis asupra ei de către asasinul de la 
Tokaido şi despre avort - când şi cum se petrecuse, cum 
scăpase de dovezi - precum şi de moartea criminalului 
japonez. Apoi anexase pagina a doua din scrisoarea tatălui 
ei, pe care acesta i-o trimisese cu câteva luni în urmă şi pe 
care Andre o rupse în faţa ei, dar apoi o reconstituise şi o 
lipise la loc. Pagina aceea ar fi fost de ajuns să compromită 
de la bun început căsătoria ei cu Malcolm, chiar dacă Tess 
Struan ar fi fost de acord cu ea, dar scrisoarea o putea face 
pe aceasta să se răzgândească şi să se întoarcă împotriva 
Angelicăi cu trup şi suflet. Andre Poncin era ferm hotărât să 
se folosească de toate mijloacele, dacă era nevoie, pentru 
că Angelique era singura posibilitate de a o avea pe 
Hinodeh şi de a se bucura de un viitor mai bun... 

Raiko şi Meikin, negoţul ăsta cu secrete de stat? Vis de 
nebun, îşi zise el cu amărăciune. Le-am dat toate planurile 
de luptă şi cu ce m-am ales în schimb? Cu promisiuni 
deşarte şi cu nici o şansă de a profita de toate astea, ca să- 
mi scadă din datorii. 

— O sută de guinee, repetă el, prea obosit şi prea furios ca 
să mai adauge te rog. 

Angelique nu-şi luă ochii de pe întinsul apelor. 

— Şi cât va trebui să aştept până să acţioneze 'less? 
întrebă ea. 

— Depinde de felul în care o să primească vestea, depinde 
şi de Hoag, şi de cum se comportă ea la înmormântare. O să 
lase probabil să treacă cele treizeci de zile, ca să se 


convingă dacă eşti sau nu însărcinată, cum ai făcut şi tu 
data trecută, înainte de a lua o hotărâre, rosti el pe un ton 
neutru, dar ţinând cu tot dinadinsul să-i aducă aminte, ca să 
ştie mereu că este la discreţia lui. 

Ea îl privi, bucuroasă că vălul îi ascundea chipul. Andre îşi 
închipui că ochii ei erau prietenoşi. Cine ştie, poate că da, 
poate nu... 

— Mai adaugi încă zece zile la termenul ăsta, până când 
vestea, care o fi ea, ajunge la Tess, alte zece zile de gândire 
şi zece până trimite scrisoarea de răspuns. Deci, în total, 
vreo două luni, poate mai puţin. 

— Şi cum va suna mesajul acela? 

— Plin de venin, răspunse el, apoi îşi miji ochii, insinuant. 
Numai că eu mai am nişte planuri, nişte idei... Aş putea să 
te ajut să devii o femeie bogată. Dar deocamdată nu trebuie 
decât să aştepţi, n-ai nimic de făcut până atunci, doar să 
aştepţi. Ai răbdare, Angelique, ai răbdare. Răbdare şi un pic 
de noroc, atât îţi trebuie... Eu am nişte idei foarte 
interesante. 

Şi eu am nişte idei foarte interesante, Andre, şantajistule. 
Multe. Şi planuri la fel. În ce te priveşte pe tine, pe Tess şi, 
în general, viitorul meu. Se apropie de el şi îl atinse, cu 
tandreţe. 

— Mă bucur mult că ai găsit pe cineva care-ţi împărtăşeşte 
iubirea. Eşti un bărbat norocos, zise ea, pe un ton sincer. 

Apoi, trecând repede de la o stare la alta, cum numai 
femeile se pricep s-o facă, lăsă orice urmă de tandreţe 
deoparte şi ajunse la partea practică a lucrurilor. 

— Andre dragă, o să am nişte bani pentru tine la ora 
şase... Mă bucur nespus că-mi eşti un prieten adevărat... 

— Şi eu... mulţumesc pentru împrumut. 

— Deci, din nou, trebuie să avem amândoi răbdare şi să 
aşteptăm? Pentru că numai asta ne-a rămas de făcut, nu? 
Da... Puțin noroc şi răbdare... Eu pot să fiu răbdătoare. 
Puțin noroc şi răbdare. Bine, fie. 


Andre rămase uitându-se în urma ei, cum se depărtează, 
mândră şi încrezătoare şi, cu toate că era fragilă şi mică de 
statură, în mod straniu, lui i se păru înaltă. 

CARTEA A CINCEA. 

YEDO. 

Marţi, 1 ianuarie 1863 

Toranaga Yoshi sosise înapoi la Castelul din Yedo cu opt 
zile în urmă, obosit şi furios, după ce străbătuse drumul de 
la staţia de popas Hamamatsu în marş forţat. Ridurile de pe 
chipul său se adânciseră şi mai mult. Dacă mai înainte 
oamenilor le era frică de el, acum erau de-a dreptul 
îngroziţi. Furia lui se abătea ca un bici asupra lor. Îi 
conduse el direct tot drumul, fără să-şi lase nici sieşi, nici 
lor nici un răgaz, dormise numai câteva ore pe noapte, 
mereu înnebunit de întârziere, nemulţumit de hanuri, de 
băi, de mâncare, de servicii şi de viitor. Asupra căpitanului 
Abeh se revărsa cel mai des mânia lui Yoshi, toţi înțelegeau 
că se datorează numai frustrării şi durerii pe care o 
resimțea pentru moartea preaiubitei sale Koiko. 

Abeh organizase acolo imediat incinerarea ei şi aceea a lui 
Sumomo după care se aruncaseră în şei şi începuseră să 
galopeze leghe după leghe, conştienţi cu toţii că o 
luptătoare atât de vitează merita o prosternare politicoasă 
din partea învingătorului în faţa focului - mai ales, dacă ne 
gândim că luptătorul fusese un shishi şi femeie şi va deveni 
curând eroină de cântece şi legende, la fel ca şi lovitura 
care o spintecase în două. Şi Koiko Crinul, de asemenea, ea 
care se aruncase în calea primului shuriken şi salvase în 
felul acesta viaţa seniorului lor, de la care primise darul 
milostiv al unei morţi instantanee. Dar Yoshi, Tutorele 
Mogştenitorului, spusese rece: 

— Poemul lor funerar este acesta: 

Din nimic în nimic, Cadavrul e cadavru, Nimic. 

Al meu, al vostru, chiar şi al lor, Au existat oare? Existăm 
noi oare? 


Apoi, mai departe, mai repede, sub şfichiuirea biciului, 
până la Castel. Dar nici acolo nu se opri, căci şi castelul şi 
Yedo şi întreaga provincie Kwanto erau cuprinse de 
nelinişte din cauza pregătirilor de război ale gai-jinilor - 
grăbite de ultimatumul lui tairo, aşa cum se aşteptase. 

— Era inevitabil; spusese Yoshi la întâlnirea Sfatului 
Bătrânilor pe care o convocase imediat şi adăugase, pentru 
a-i da posibilitatea lui Anjo să se dezică: Ţi s-a dat un sfat 
rău, îndepărtează-l pe prostul care a sugerat şi a redactat 
scrisoarea. 

— A fost porunca împăratului şi a shogunului ca toţi gai- 
jinii să fie expulzați, spuse Anjo furios. 

— Poruncă? Shogunatul este cel care porunceşte, nu un 
băiat minor care repetă papagaliceşte cuvintele pe care i le 
pune în gură shogunatul... sau împăratul, care nu poate 
decât să ne roage să facem ceva! 

— În calitatea mea de tairo am considerat acest ultimatum 
drept necesar. 

— Atunci te întreb din nou, ce propui să facem când va 
veni flota aici? 

— N-o să vină, noi o să atacăm primii, spuse Anjo apoi se 
strâmbă din cauza durerii de şale şi se apucă cu mâna de 
şold. I-am înconjurat, Yokohama este ca un peşte mort care 
aşteaptă să i se scoată maţele. Forţele de atac sunt aproape 
gata. 

— Şi flota lor? întrebase el furios că îi ignoraseră toate 
sfaturile şi se băgaseră din nou, de bună voie, într-o 
capcană. 

Nu mai avea nici un rost să le amintească lui Anjo şi 
celorlalţi de planul pe care îl elaboraseră cu meticulozitate 
şi care prevedea câteva luni o tactică de tergiversare 
împotriva gai-jinilor în timp ce shogunatul ar fi trebuit să se 
consolideze şi, mai cu seamă, să zdrobească coaliția 
duşmănoasă a provinciilor Tosa, Choshu şi Satsuma ce ar 
distruge shogunatul dacă ar fi lăsate să prospere. 


— Mai întâi luăm prin surprindere Yokohama şi o 
incendiem, aşa cum am propus eu încă de acum câteva luni, 
spuse 'Toyama, tremurând de emoție. Să-i ardem de vii! 

— Şi cum le scufunzi flota? urlă Yoshi - observase durerile 
lui Anjo şi era încântat, amintindu-şi, în acelaşi timp, de 
pactul cu Ogama din Choshu, care trebuia pus în aplicare 
rapid, pentru a-l dezechilibra şi a-l neutraliza pe acest 
duşman. 

— Zeii le vor scufunda flota, Yoshi-donno, răspunse semeţ 
Toyama, aşa cum au făcut şi cu Kublai Han şi mongolii lui. 
Aceasta este Ţara Zeilor, zeii nu ne vor trăda. 

— Şi în cazul în care zeii sunt plecaţi de acasă, sau dorm, 
zise Anjo, o să trimitem navele noastre de incendiere - am 
sute de astfel de nave în construcţie, sute. Dacă duşmanul 
străpunge această barieră pentru a bombarda Yedo, vor 
muri numai ţăranii, neguţătorii, meşteşugarii şi 
comercianții paraziți, armatele noastre vor rămâne intacte. 

— Da, vor rămâne intacte, spuse şi Toyama triumfător. 

— Din moment ce Yokohama va fi distrusă, continuă Anjo, 
flota gai-jinilor trebuie să plece de aici pentru că nu vor mai 
avea o bază unde să se regrupeze. Vor trebui să plece 
tocmai hăt, departe, în coloniile lor din China, n-or să mai 
aibă nici un fel de cap de pod aici. Dacă vin înapoi... 

— Când vor veni înapoi, îl corectă Yoshi. 

— Perfect, Yoshi-donno, când vor veni înapoi cu şi mai 
multe nave o să le scufundăm în Strâmtoarea Shimonoseki, 
Ogama o să le scufunde şi, oricum, atunci vom avea mai 
multe tunuri şi nave de incendiere şi n-o să le îngăduim 
niciodată să debarce în forţă, n-or să mai poată niciodată să 
debarce în forţă şi să-şi construiască din nou bază aici. Nu 
mai există nici un fel de Tratate care să-i apere! Niciunul. 
Ne închidem ţara ca mai înainte. Ăsta este planul meu, 
spuse Anjo triumfător. Am rupt Tratatele, aşa cum a dorit 
împăratul! 

— Tu eşti asemenea zeilor, tairo, şi zeii ne vor proteja cu 
un vânt divin, chicoti Zukumura, ştergându-şi saliva care i 


se prelingea pe bărbie. 

— Zeii nu ne vor apăra de obuzele gai-jinilor, interveni 
Yoshi, şi nici măcar navele noastre de incendiere. Dacă 
pierdem Yedo, pierdem citadela shogunatului şi atunci toţi 
daimyo din ţară se vor uni împotriva noastră, conduşi de 
Ogama din Choshu, de Sanjiro din Satsuma şi de Yodo din 
Tosa. Fără Yedo, shogunatul nostru s-a terminat, cum de nu 
puteţi înţelege? 

Anjo se schimonosi de un nou val de durere şi se repezi: 

— Înţeleg foarte bine că te crezi seniorul ţării şi darul 
zeilor pentru Nippon, dar nu eşti, nu eşti, eşti la ordinele 
mele şi trebuie să te supui poruncilor mele, eu sunt tairo. 
EU SUNT! 

— Tu eşti tairo şi... Te simţi rău? întrebă el prefăcându-se 
îngrijorat - ca şi când abia atunci ar fi observat, căci dorea 
să pună capăt confruntării. De când ai durerile astea, ce 
spune doctorul? 

— Ce spune? ... 

Anjo mai sorbi puţin din fiertura amară de ierburi. Leacul 
nu-i uşură prea mult durerile. Acestea deveneau din ce în 
ce mai acute, iar noul doctor chinez îi era la fel de 
nefolositor ca şi toţi ceilalţi, aşa că începuse să se 
gândească la o întâlnire pe ascuns cu vestitul Doctor Uriaş, 
al gai-jinilor din Kanagawa. 

— Nu-ţi face tu griji pentru durerile mele. Te cunosc eu. 

Yoshi văzu ura din ochii lui Anjo şi înţelese că ea era 
provocată de tinereţea şi vigoarea lui - bine că nu ştie, 
prostul de el, cât sunt de sătul de viaţă. 

— Pot să... 

— Nu poţi nimic. Vom ataca atunci când ordon eu să 
atacăm şi cu asta am terminat. Şedinţa s-a încheiat, urlă 
Anjo. 

Acum, de când era tairo, Anjo conducea autoritar şi îi trata 
pe toţi ceilalţi cu dispreţ olimpian. Furios, Yoshi se plimba 
prin castel ca un leu în cuşcă. După acea primă zi 
nenorocită, o închisese pe Koiko într-un compartiment al 


sufletului, totuşi, din când în când, ea mai reuşea să se 
strecoare zâmbind afară. O împingea furios înapoi - n-avea 
de unde să ştie dacă, într-adevăr, se repezise înainte ca să-i 
salveze viaţa, aşa cum îl asigura Abeh, n-avea de unde să 
afle de ce angajase printre servitoarele ei o asasină shishi, 
pe Sumomo Fujahito, sigur, un nume fals, dar evident una 
din acolitele lui Katsumata. Şi unde este acum Katsumata? 
Dăduse ordin să fie prins, indiferent unde ar fi fost, şi 
instituise o recompensă mare pe capul lui, dăduse de 
asemenea ordin să fie căutaţi shishi peste tot şi nimiciţi, la 
fel şi protectorii lor. Apoi trimise după Inejin, şeful spionilor 
lui. Bătrânul venise şchiopătând şi se prosternase dinaintea 
lui. 

— Stăpâne, se pare că zeii te-au păzit ca şi când ai fi unul 
de-ai lor. 

— Permiţându-i unei asasine shishi, înarmată cu shurikene 
să pătrundă în sanctuarul intim al curtezanei mele, explodă 
el, permițându-i curtezanei mele să fie o trădătoare şi 
părtaşă la complot? 

Inejin scutură din cap şi spuse încet: 

— Poate că nu a fost nici trădătoare, stăpâne, nici părtaşă 
la complot, ci numai femeie. Cât despre femeia shishi, 
Sumomo, aceasta n-a făcut decât să-ţi pună la încercare 
capacitatea ta de luptă, care s-a dovedit a fi perfectă, căci 
pentru asta ai fost pregătit. 

Forţa deosebită pe care o radia bătrânul supus îi alungă ca 
prin farmec supărarea. 

— Nu chiar perfectă, pisica m-a zgâriat cu gheara ei, dar 
rana s-a vindecat. 

— S-o târăsc aici pe Meikin, mama-san, stăpâne? 

— A, capul răutăţilor. N-am uitat-o. Da, curând, dar nu 
acum. O ţii sub supraveghere? 

— Ca pe mine însumi. Ai trimis după mine, stăpâne? 

— Vreau să mi-l găseşti pe Katsumata, viu dacă se poate, 
spuse el. L-ai înlăturat pe trădătorul ronin care lucra 


pentru gai-jini aşa cum ţi-am poruncit? Cum îl chema? Ori 
Ryoma, era din Satsuma, da, ăsta era. 

— Omul acela e mort, stăpâne, dar se pare că nu ela fost 
trădător. Gai-jinii l-au ucis pe Ori acum câteva săptămâni. L- 
au împuşcat pe când încerca să pătrundă într-una din 
casele lor. Dar omul care le dă informaţii este un choshu, un 
ronin pe nume Hiraga. 

Yoshi rămase înmărmurit. 

— Acela de pe afişe? Luptătorul shishi care i-a condus pe 
cei care l-au ucis pe Utani? 

— Da, stăpâne. Pentru moment nu-l pot elimina, se află sub 
protecţia şefului ing'erez şi stă mereu numai în clădirea lor. 
Dar am un spion în sat şi am să-ţi pot spune mai multe peste 
câteva zile. 

— Bine. Ce altceva se mai aude? Ce e cu războiul? 

— Sper să am mai multe noutăţi peste câteva zile. 

— Ai grijă să fie cât mai multe, spuse el scurt şi îl concedie. 
Să te întorci când o să ai veşti importante. 

Inejin n-o să mă trădeze, îşi spuse el, indispus că se 
purtase atât de dur. Spionii trebuie ţinuţi la mare preţ, ca 
nimeni alţii... de ei depinde capacitatea ta de a te mişca... 
Ah, Sun Tzu ce geniu ai fost - dar, deşi îţi cunosc perfect 
preceptele, tot nu ştiu ce să fac cu gai-jinii, cu băiatul ăsta 
tâmpit şi cu duşmanul meu cel mai înverşunat, prinţesa 
Yazu, care se desfată acum amândoi cu plăcerile oferite lor 
de lingăii de la curte, ce ascultă de câinele acela ticălos, 
seniorul şambelan. Ce-ai face tu ca să nimiceşti duşmanii 
care mă înconjoară? Anjo, cei din Sfatul Bătrânilor, curtea, 
Ogama, Sanjiro - şi lista lor nu se mai termină niciodată. Şi 
cum să-i opresc pe gai-jini? Apoi îşi aminti de invitaţia de a 
vizita nava de război, invitat de acel Furansu-francezul. 
Zăcămintele de cărbune pe care le localizase deja soţia sa, 
Hosaki, împreună cu prospectul gai-jin şi cu cei din 
Gyokoyama îl determinaseră să-l trimită pe Misamoto, aşa- 
zisul samurai, pescarul interpret, să perfecteze 
aranjamentele. Întâlnirea avusese loc cu o zi înainte. 


Se strecurase din Yedo într-o barcă cu vâsle să ajungă la 
întâlnirea pe mare fără zarvă, şi merse până nu se mai văzu 
ţărmul, însoţit de Abeh, Misamoto şi douăzeci de samurai. 
Experienţa fusese uluitoare. Dimensiunea şi forţa maşinilor 
de pe navă, tunurile, pulberea şi forţa de tragere şi 
cantităţile de cărbune pe care le duceau şi poveştile pe care 
le spuneau - dacă erau adevărate sau nu, nu-şi putea da 
seama - întinderea imperiului furansu, bogăţia şi puterea 
lui, distanţele pe care le putea parcurge o asemenea navă, 
numărul de nave de război şi de tunuri, dimensiunea 
armatelor lor - cel puţin după cum afirmau ei, toate acestea 
erau de-a dreptul incredibile. Misamoto traducea împreună 
cu interpretul care îşi spunea Andreh Furansu-san. Deşi 
aveau şi o altă limbă, a lor, cea mai mare parte a întâlnirii se 
discutase în engleză. Yoshi nu înţelesese multe din cele ce-i 
fuseseră spuse. Cuvintele pe care le foloseau erau ciudate şi 
se pierduse mult timp ca să explice ce însemnau mile şi 
iarzi, pulbere şi smoală şi pistoane, vapoare cu zbaturi şi 
vapoare cu elice, puşti cu scăpărătoare sau cu încărcătoare, 
fabrici şi putere de foc. Dar, în ansamblu, totul era uluitor şi 
constituia o informaţie de importanţă majoră: aveau 
absolută nevoie de exploatări carbonifere şi de porturi 
sigure, fără de care vapoarele cu aburi nu erau decât nişte 
mormane de fiare - care nu puteau transporta toată 
cantitatea de cărbune necesară pentru drumul dus întors, 
şi operaţiile navale. Şi, în al doilea rând, ceea ce observase 
şi la întâlnirea Consiliului Bătrânilor cu gai-jinii la Castelul 
din Yedo - dar nu înţelesese pe atunci cât de departe 
mergea aceasta - simpla menționare a gai-jinilor ingrezi îi 
făcea pe gai-jinii furansu să se întunece la faţă şi nici nu 
încercau să-şi ascundă în vreun fel ura. Constatarea aceasta 
îi făcea o plăcere deosebită şi se potrivea cu ceea ce îi 
spusese Misamoto mai înainte, că ingrezii erau urâţi de 
aproape toate celelalte naţiuni de pe pământ, pentru că 
aveau cel mai mare imperiu, pentru că erau națiunea cea 
mai puternică şi mai bogată, cu cea mai mare şi mai 


modernă flotă, cu cea mai puternică, mai disciplinată şi mai 
bine echipată armată şi pentru că îşi foloseau profiturile 
pentru a produce peste jumătate din toate bunurile din 
lume. Şi aveau şi o insulă a lor, inexpugnabilă, în care 
păstrau totul. Bineînţeles că toată lumea îi urăşte. Aşa cum 
ne urăşte şi pe noi, pe Toranaga. Şi de aceea, îşi spuse el, 
simțind un junghi în măruntaie la gândul greşelilor sale din 
trecut, tocmai pe aceşti gai-jini trebuie să ni-i facem 
prieteni şi cu ei trebuie să ne purtăm cu cea mai aleasă 
grijă. Cea mai bună flotă? Şi arme? Cum aş putea să-l 
momesc ca să-mi construiască şi mie o flotă? Sau să-mi 
vândă una? Aş putea oare s-o obţin în schimbul cărbunelui? 

— Misamoto, spune-le că aş dori să ştiu mai mult despre 
aceste minunate maşinării furansu, spuse el pe un ton 
neutru şi, da, aş dori să-mi fac prieteni printre gai-jini, nu 
mă opun comerţului - poate că aş putea aranja în aşa fel 
încât concesiunea terenurilor mele carbonifere să meargă 
la furansu, nu la ingrezi. 

Asta îi făcu să devină imediat atenţi. Se aflau în momentul 
acela sub punte, în cea mai mare cabină de la pupa, pe care 
el o găsea înghesuită şi rău mirositoare, duhnind a uleiuri, 
fum de cărbune şi secreţii umane. Peste tot se vedea o 
peliculă fină de funingine. Erau aşezaţi la o masă lungă, 
şase ofiţeri în uniforme cu fireturi aurii şi conducătorul lor, 
Seratard - de fapt, pronunția corectă era Serata - care 
şedea în mijloc. Abeh şi jumătate din paznici erau în spatele 
lui, ceilalţi rămăseseră pe punte. Din momentul în care îl 
văzuse pe Seratard şi auzise cum îl cheamă îi plăcuse omul 
imediat - era total diferit de liderul cel mare ingrez, cu chip 
posomorât şi un nume imposibil de pronunţat. Serata, ca şi 
Furansu-san Andreh erau nume uşor de pronunţat. De fapt, 
erau nişte nume japoneze. Serata era un nume chiar de 
bun augur. Serata era numele satului ancestral al familiei 
lui, pe care strămoşul lui, Yoshi-shigeh Seratanoh Minowara 
îl întemeiase în secolul al doisprezecelea. În secolul al 
treisprezecelea, daimyo-ul luptător Yoshi-sada Serata 


ridicase o armată împotriva suzeranilor săi, familia Hoja, îi 
nimicise şi ocupase apoi capitala acestora, oraşul 
Kamakura, devenită ulterior capitala sa. De atunci, urmaşii 
lui direcţi, familia Yoshi noh 'Toranaga noh Serata continuau 
să domnească în Kamakura, şi shogunul Yoshi Toranaga 
chiar fusese înmormântat acolo în marele său mausoleu. 

— Aşa că suntem rude, glumise el, după ce le explicase 
strania coincidenţă a numelui de Serata. 

Seratard râse, acompaniat de toţi ceilalţi care chiţcăiau ca 
nişte maimuțe în uniformele lor ciudate, apoi îi explică 
faptul că şi familia lui era una din cele mai vechi familii din 
ţara furansu, dar nici pe departe aşa de ilustră. 

— Stăpânul meu, spuse Andre făcând o plecăciune, 
stăpânul meu foarte onorat fii prieten şi partener gai-jin la 
familie dumneavoastră mare, sire. 

— Spune-i că eu consider numele lui drept un semn bun, 
spusese el, observând că omul acesta era ceva mai mult 
decât un simplu interpret. 

— Stăpânul meu mulţumeşte şi spune ce promite ingeriz, 
furansu promite mai bine. 

Misamoto explică scrupulos: 

— Stăpâne, vrea să spună că sunt gata să încheie un târg 
mai bun, un aranjament bănesc. Şi furansu fac tunuri la fel 
de bune ca şi ingrez, dar nu aşa de multe. 

— Spune-le că am să mă gândesc la posibilitatea de a le 
acorda lor concesiunea terenurilor carbonifere. Trebuie să- 
mi spună câte arme şi tunuri pot să-mi dea, cu pulbere şi 
obuze, când pot să le am şi în schimbul cărei cantităţi de 
cărbune. Şi vreau şi o navă cu aburi, un vapor cu ofiţeri 
care să-i instruiască pe ofiţerii mei şi pe marinari. De fapt, 
spuse el nevinovat, poate că aş putea să le garantez 
francezilor dreptul exclusiv de a construi, de a vinde şi de a 
instrui flota militară. Bineînţeles că voi plăti pentru aceasta. 
Dacă preţul este rezonabil. 

Văzu cum Misamoto face ochii mari dar, înainte să apuce 
el să traducă, gai-jinul Andreh, care ascultase la fel de 


atent, spuse: 

— Stăpânul meu regele de la ţara furansu foarte onorat 
ajutor senior Yoshi Toranaga construieşte nave. 

Îl urmări apoi fascinat pe Andreh care se întorsese spre 
şeful lui, Serata, şi începuse să vorbească, în timp ce ofiţerii 
navali ascultau cu atenţie şi încuviinţau din cap, devenind 
curând şi ei la fel de emoţionaţi. Era uimitor ce uşor îi 
puteai manipula pe aceşti oameni cu promisiuni referitoare 
la comerţ şi la bani, îşi zise el. Dacă furansu reacţionează 
atât de prompt, fără îndoială că şi liderul ingrez va face la 
fel. E mult mai bine să ai doi peşti care se bat pentru acelaşi 
cârlig decât unul singur. Mai discutaseră şi de alte 
chestiuni, dar nu avuseseră timp să le epuizeze pe toate, 
aflase însă destul ca să dorească să afle mai mult. Fusese un 
amănunt menţionat de Andreh Furansu-san care îl şocase. 
Discutau despre cunoştinţele medicale moderne şi i se 
explicase cât de uşor ar fi să se instaleze un spital modern. 

— Doctor şef din Kanagawa bun, sire. Auzit tairo Anjo 
bolnav. Auzit poate tairo vede doctor-sama. 

— Unde şi când urmează să aibă loc această întâlnire? 

— Stăpânul meu spune: nu sigur dacă deja aranjat, sire. 
Om doctor spune sigur tairo bolnav. Poate doctor medic şef 
ajută pe tairo. 

— Dacă se perfectează o întrevedere între ei, să-mi spui. 
Spune-i lui Serata că un spital ar fi o posibilitate 
interesantă. 

Se hotări să lase deocamdată lucrurile aşa. Pentru un 
timp. Dar era o informaţie pe care ar fi fost mai bine ca 
Misamoto s-o uite. Cum aş putea să am un interpret 
personal în care să am încredere? Trebuie să am unul. 
Poate ar trebui să-l instruiesc mai bine pe Misamoto, e 
supusul meu şi este în mâinile mele. Până acum mi-a dat 
mereu ascultare. E sigur că s-a descurcat bine cu 
prospectorii. Păcat că nu fusese acolo, ci se dusese la 
Hosaki s-o informeze asupra progresului prospecţiunilor, 
când se bătuseră prospectorii ca nişte fiare sălbatice, după 


cum raportaseră samuraii! Dacă Misamoto ar fi fost la mină, 
poate ar fi reuşit să-i oprească. Nu că ar fi avut prea mare 
importanţă - un mort mai mult înseamnă o problemă mai 
puţin, cât despre supravieţuitor - nu cred că mai are multe 
zile de trăit. Cărbune! Aşadar avem mari cantităţi de 
cărbune, după cum spune Hosaki şi pentru aceşti gai-jini 
cărbunele este la fel de preţios ca şi aurul. Schimbă în mod 
deliberat subiectul. 

— Întreabă-l pe Serata-san de ce trag gai-jinii cu tunurile 
şi cu puştile, de ce trimit nave de război în sus şi în jos ca să 
tulbure pacea acestei Ţări a Zeilor? Se pregătesc de 
război? 

Se făcu linişte. Expresia de pe chipurile lor se schimbă: 

— Stăpânul meu spune nu pregătiri de război - observă că 
gai-jinul Andreh se străduieşte să traducă cât mai exact: 
Pregăteşte numai apărare. Îmi pare rău, tairo spune toţi 
gai-jin trebuie plece. 

— Şi de ce să nu plece o lună, sau două şi apoi să se 
întoarcă? spuse el râzând în sinea lui de consternarea pe 
care o produsese. 

— Stăpânul meu spune, Tratatul semnat de seniorul 
shogun şi acceptat de şeful tairo la Bakufu Ii şi prea înaltul 
împărat permite stăm la Yokohama, Kanagawa şi Kobe. 
Tratat este bun pentru Nippon, pentru gai-jin. Tairo Anjo, 
pare rău, nu avut dreptate supărat. 

— Sunt mulţi daimyo care nu gândesc aşa. Tairo Anjo este 
conducătorul. Ar trebui să faceţi ce vă ordonă el. Este ţara 
noastră. 

— Stăpânul meu spune furansu vrea ajută Nippon devine 
mare naţiune în lume... ca acum. 

— Spune-i lui Serata-sama că tairo este conducătorul, şi 
trebuie ascultat, deşi, uneori, adăugă el delicat, chiar şi 
tairo îşi poate schimba părerea dacă primeşte un sfat 
corect! - văzu că aluzia lui îşi atinse ţinta şi continuă. Îmi 
pare rău, dar am explicat de mai multe ori că problemele 


referitoare la provincia Satsuma nu pot fi rezolvate decât 
de daimyo Sanjiro. 

— Stăpânul meu spune: speră cineva dă sfat corect lui 
tairo. Daimyo de Satsuma trebuie cerut scuze, plăteşte 
amendă stabilită la întâlnire din Yedo, pedepseşte ucigaş în 
public. 

Dădu din cap ca şi când ar fi fost foarte preocupat. Dintr-o 
dată se sculă în picioare - realizând că nu mai avea sens să 
discute cu oamenii aceştia de mâna a doua ca popor, care îi 
puteau fi de folos în alt fel, şi că trebuia să-l abordeze pe 
conducătorul ingrez. Asta îi convenea de minune. Şi 
păstrând o atitudine semeaţă şi distinsă, dădu totuşi dovadă 
de oarecare prietenie şi acceptă, cu o pretinsă reţinere, să 
se mai întâlnească şi altă dată. 

— Misamoto, spune-le că putem să ne reîntâlnim peste 
zece zile, la Yedo. Va fi o întâlnire particulară. 

Chiar în momentul în care părăsea nava de război, gai- 
jinul Andreh îi spuse: 

— Stăpânul meu urează An Nou fericit. 

Aflase apoi uimit că în lumea gai-jinilor exista un alt 
calendar, cu totul diferit de cel japonez şi de cel chinez, 
calendar lunar după care ţineau ei socoteala zilelor şi a 
lunilor şi a anilor din vecii vecilor. 

— Prima zi a anului nostru, Serata-sama, explicase Yoshi, 
este între ziua a şaisprezecea a Lunii întâi şi a douăzeci şi 
doua zi a celei de a doua luni; şi asta depinde de lună. Anul 
acesta, Anul Câinelui, prima zi, cea care marchează 
începutul sezonului sărbătorilor, este ziua a optsprezecea a 
Lunii întâi. Atunci întreaga Chină spune: Kung Hay Fat 
Choy. 

Tot timpul cât durase drumul înapoi, spre Yedo, cu barca, 
se gândise cu mirare la aceşti oameni. Era foarte uluit - gai- 
jinii erau ca nişte monştri cu înfăţişare de oameni care 
veniseră din stele, cu idei şi atitudini greşite şi nepotrivite 
cu o gândire echilibrată de ying şi de yang. Dar pentru noi, 
ca să supravieţuim ca naţiune, este important să avem nave 


mai mari, şi arme şi mai multă putere ca să ne putem apăra 
de acest rău străin. Şi deocamdată, se gândi el scârbit, 
shogunatul trebuie să se împace cu prezenţa lor aici. 

Nu vor pleca niciodată de aici de bună voie, nu toţi, în 
orice caz. Dacă nu vor fi aceştia, vor veni alţii să ne 
jefuiască avutul, chinezii, sau mongolii, sau păroşii din ţara 
îngheţată, Siberia, care sunt cu ochii aţintiţi pe noi ca nişte 
dulăi hămesiţi şi ne păzesc din porturile pe care le-au furat 
de la chinezi. Şi ingrezi vor fi întotdeauna aici. Ce să facem 
cu ei? 

Asta fusese cu o zi înainte. Noaptea trecută şi dimineaţa 
aceea meditase profund, abia se atinsese de mâncare şi nu 
dormise aproape deloc, resimţind în mod dureros pustiul 
din aşternutul său şi din sufletul său - căci din lăcaşul în 
care închisese amintirea lui Koiko continua să răzbească 
câte ceva - ca şi nimicnicia vieţii lui, la fel cu cea a lui Anjo, 
a lui Ogama şi a celorlalţi. Se gândise de multe ori pe 
drumul de la Kyoto până aici, se gândise la sabia curată, la 
puritatea şi pacea morţii, la minutul şi ora şi ziua alese cu o 
putere zeiască - căci a-ţi putea decide singur clipa morţii te 
făcea să fii asemeni zeilor: din nimic în nimic. Nici un fel de 
alte dureri care să te sfâşie în petale de durere. Atât de 
uşor. 

Prima rază de lumină a zorilor pătrunse printre obloane şi 
atinse sabia scurtă. Aceasta era lângă pat, la fel ca şi sabia 
lungă, amândouă la îndemână, ca şi puşca încărcată pe care 
o botezase Nori. Sabia scurtă era un obiect de familie făurit 
de meşterul armurier Masumara şi se aflase cândva în 
posesia shogunului Ioranaga. Văzu teaca veche, uzată şi, 
prin ea, cu mintea, perfecțiunea lamei, întinse mâna şi 
mângâie pielea, apoi o plimbă în sus, spre mâner şi se opri 
apoi pe ineluşul mic fixat acolo. Tatăl lui îi spusese 
armurierului să-l fixeze acolo, înainte de a-i prezenta sabia 
în faţa cercului restrâns ai membrilor suitei sale. Yoshi avea 
pe atunci cincisprezece ani şi omorâse primul om din viaţa 


lui, un ronin pe care îl apucase nebunia în preajma 
castelului familiei sale, Cuibul Vulturului. 

— Inelul va trebui să-ţi amintească întotdeauna de 
jurământul tău, fiul meu: că vei purta această sabie cu 
onoare, că vei folosi numai această sabie pentru a comite 
seppuku pentru ca să nu fii făcut prizonier pe câmpul de 
luptă, sau dacă aşa îţi ordonă shogunul şi Consiliul 
Bătrânilor confirmă în unanimitate porunca sa. Nici o altă 
rațiune nu este importantă atunci când este în joc siguranţa 
shogunatului. Un jurământ înfricoşător, îşi spuse şi se lăsă 
pe spate în pat, simțindu-se în siguranţă deocamdată în 
camera lui din apartamentul de la castel unde cunoscuse 
atâtea clipe de desfătare. Ochii i se îndreptară din nou spre 
sabia scurtă. Acum avea mare nevoie de ea. Repetase şi 
exersase în gând de nenumărate ori acest act ritual încât 
simţea că ar fi fost de-a dreptul blând şi recomfortant. În 
curând Anjo va trimite oamenii să mă aresteze şi asta ar 
putea constitui o scuză pentru mine... 

Auzul lui fin percepu un zgomot de paşi. Paşi care se 
apropiau. Mâna i se crispă pe sabia mică, apucă şi sabia 
lungă şi se aşeză în poziţie de apărare. 

— Stăpâne? 

Recunoscu vocea lui Abeh. Asta nu însemna nimic, nu 
însemna că nu este nici o primejdie. Abeh putea să 
vorbească cu un cuţit la gât sau putea fi şi el un trădător. 
După experienţa cu Koiko, toţi puteau fi suspecți. 

— Ce este? 

— Omul acesta, Inejin, vă roagă să-l primiţi. 

— L-ai percheziţionat? 

— Foarte atent. 

Yoshi trase de şnurul care îi permitea să dea la o parte 
zăvorul uşii fără să se mişte din loc. 

Inejin, Abeh şi patru samurai aşteptau de cealaltă parte a 
uşii. Yoshi se relaxă. 

— Intră, Inejin. 


Abeh şi ceilalţi membri ai gărzii lui personale se pregătiră 
să-l urmeze. 

— Nu este nevoie, dar staţi destul de aproape ca să auziţi 
în cazul în care vă chem. 

Şeful spionilor intră şi închise uşa, observă dispozitivul de 
manevrare a zăvorului, dar nu făcu nici un comentariu şi 
îngenunche la o distanţă de zece paşi. 

— L-aţi găsit pe Katsumata? 

— Va fi la Yedo peste trei zile, stăpâne. Primul loc în care 
se va duce va fi Casa Glicinelor. 

— În cuibul acela de vipere? 

Yoshi nu reuşise să afle exact care fusese rolul mamei-san 
Meikin şi amploarea complotului pus la cale împotriva lui 
pentru a se putea răzbuna - răzbunare pe care dorea s-o 
savureze în tihnă. Şi încă nu se simţea suficient de calm. 

— Putem să-l prindem viu? 

Inejin zâmbi într-un mod ciudat. 

— Mă îndoiesc, stăpâne, dar aş putea să vă spun ce-am 
aflat aşa cum mă pricep eu? - îşi aşeză ceva mai comod 
genunchiul care îl durea. Mai întâi, despre gai-jini: 
evenimentul pe care-l aşteptam şi pe care l-am încurajat s-a 
realizat: un spion gai-jin ne-a oferit planul lor de bătaie în 
schimbul unei sume de bani. 

Yoshi deveni imediat mai atent. 

— Nu cumva e un plan fals? 

— Nu ştiu, stăpâne, dar se şoptea că ar conţine mişcările 
trupelor şi ale navelor. Preţul era modest, dar chiar şi aşa 
ofiţerii din Bakufu n-au vrut să cumpere imediat, au început 
să se târguiască, aşa că vânzătorul s-a speriat. Cu Anjo în 
frunte... - buzele smochinite i se strânseră într-o 
strâmbătură de dezgust când rosti acest nume. Este baka, 
fără valoare! Peştele de la cap se-mpute! 

— De acord. E un prost! 

Inejin încuviinţă din cap. 

— Iarăşi l-au uitat pe Sun Tzu, Sire: „Să renunţi la 
cunoaşterea planurilor duşmanului de dragul câtorva uncii 


de argint este culmea prostiei omeneşti”. Din fericire, un 
informator mi-a şoptit mie ce trebuia. 

Inejin scoase un sul din mânecă şi îl puse pe masă. Yoshi 
oftă de plăcere. 

— So ka! 

— Cu ajutorul informatorului meu l-am cumpărat pentru 
dumneavoastră, ca să vi-l dăruiesc, stăpâne. Cu riscuri mari 
pentru informatorul meu, am reuşit să-l înlocuiesc cu un sul 
fals, pentru cazul că totuşi, cei din Bakufu s-ar hotărî să-l 
cumpere la un preţ mai ieftin. 

Yoshi nu atinse sulul, mulţumindu-se doar să-l privească 
deocamdată cu bucurie. 

— Te rog să-mi dai voie să te recompensez, spuse el. 

Inejin reuşi să-şi ascundă marea uşurare la auzul acestei 
fraze, căci trebuise să le dea celor din Gyokoyama în gaj 
hanul ca să obţină banii. 

— Să te duci chiar astăzi la casierul meu. Ne putem baza 
pe informaţia asta? 

Inejin ridică din umeri, căci amândoi cunoşteau şi un alt 
precept al lui Sun Tzu: „un spion din interior este cât se 
poate de periculos, el este un om care vinde secrete în 
schimbul banilor. Şi trebuie să ai geniu pentru a putea 
pătrunde secretele”. 

— Informatorul meu jură că informaţiile sunt demne de 
încredere şi spionul la fel. 

— Şi despre ce este vorba? 

— Planul gai-jinilor este înspăimântător de simplu. În ziua 
luptei, la zece zile după înmânarea ultimatului - dacă acesta 
nu este respectat - toată flota lor se va deplasa spre Yedo. 
În prima zi atacul se va îndrepta spre zonele cele mai 
îndepărtate de coastă, stăpâne, cu cele mai grele tunuri cu 
rază lungă, care au drept scop să pulverizeze toate podurile 
şi drumurile de ieşire din oraş. Acestea sunt toate marcate, 
căci au primit, fără îndoială, informaţiile necesare de la 
trădătorul Hiraga. În aceeaşi noapte, la lumina incendiilor 
care vor izbucni, vor bombarda castelul. În ziua următoare 


vor fi distruse zonele de pe coastă. În a treia zi vor debarca 
o mie de puşcaşi şi vor lua cu asalt porţile castelului. Acolo 
vor monta scări de asediu, vor zdrobi porţile şi podurile şi 
vor distruge cât mai mult din castel. În ziua a cincea se vor 
retrage şi vor ridica ancora. 

— Spre Yokohama? 

— Nu, stăpâne. Planul spune că-i vor evacua pe toţi gai- 
jinii înainte de ziua bătăliei şi se vor retrage apoi la Hong 
Kong până la primăvară. Vor reveni în forţă. Despăgubirile 
de război - aşa cum au fost şi în cazul războaielor lor cu 
China, aşa e obiceiul lor - vor fi dublate şi vor fi cerute de la 
shogunat şi de la împărat. Vor mai pretinde, de asemenea, 
accesul complet liber în Japonia, inclusiv Kyoto şi cedarea 
pe vecie a unei insule pentru a înceta ostilitățile. 

Yoshi simţi un fior în spate. Dacă bărbaţii ăştia au reuşit să 
umilească China, Mama Lumii, probabil că vor reuşi să ne 
umilească şi pe noi. Acces complet liber? 

— Un ultimatum? Asta ce neobrăzare mai este? 

— Nu se menţionează în sul, stăpâne, dar spionul a promis 
să ne mai furnizeze şi alte detalii, ziua exactă a luptei şi 
schimbările care vor mai interveni. 

— Indiferent cât costă aceste informaţii, plăteşte - dacă 
sunt adevărate, ar putea fi de mare folos. 

— S-ar putea, stăpâne. O parte din informaţii se referă la 
contramăsurile plănuite de gai-jini împotriva navelor 
noastre pentru incendiere. 

— Dar Anjo mi-a spus că sunt secrete! 

— Pentru ei nu sunt secrete. Administraţia Bakufu este ca 
un ciur spart şi plin de oameni corupți. 

— Nume, Inejin, vreau nume şi îi trag în ţeapă imediat. 

— Poţi să începi chiar de astăzi, stăpâne. Şi începe de la 
vârf. 

— Asta înseamnă trădare. 

— Dar este adevărat, stăpâne. Ţie îţi place adevărul, nu 
minciuna, aşa cum le plăceau tuturor stăpânilor pe care i- 
am mai avut - Inejin îşi mişcă puţin genunchiul care îl durea 


tot mai rău. Problema cu acest spion este mai complicată. 
Meikin mi-a vorbit despre el - Yoshi se încruntă. Da, sunt de 
acord, continuă Inejin. Dar Meikin este cea care mi-a spus, 
ea l-a atras pe intermediarul de la Bakufu şi l-a adus la 
mine. Meikin este cea care va substitui documentul 
înlocuindu-l cu unul fals, asumându-şi un mare risc, pentru 
că ea trebuie să ateste veridicitatea lui, Meikin care doreşte 
cu disperare să-şi dovedească loialitatea faţă de tine, 
stăpâne. 

— Loialitatea? Când casa ei este un sanctuar al shishilor, 
un loc de întâlnire al lui Katsumata, şi de antrenament 
pentru trădători? 

— Meikin se jură că doamna Koiko n-a făcut niciodată 
parte din nici un complot împotriva ta, niciodată. Şi nici ea. 

— Şi ce altceva mai poate spune: fata a fost, nu-i aşa? 

— Poate că spune adevărul, poate că nu, dar poate că 
tocmai din cauza disperării de acum îşi vede mai bine 
erorile din trecut, stăpâne. Un spion convertit poate fi de 
mare folos. 

— Capul lui Katsumata m-ar face să mă simt mai în 
siguranţă. Încă şi mai bine dacă ar putea fi prins viu. 

Inejin râse, făcu o plecăciune şi cobori vocea. 

— I-am sugerat să vă ofere cât mai rapid amănunte cu 
privire la trădătorul Hiraga, înainte să-i cereţi capul. 

— Şipe alei. 

— Un cap de femeie tras în ţeapă e urât, stăpâne, fie ea 
bătrână sau tânără. Este un adevăr străvechi. E mai bine să 
i-l lăsăm pe umeri şi să-i folosim veninul, înţelepciunea, 
viclenia şi răutatea pe care o are în ea fiecare femeie de 
felul acesta în avantajul nostru. 

— Cum? 

— Mai întâi, oferindu-vi-l pe Katsumata. Hiraga reprezintă 
o problemă ceva mai complicată. Meikin spune că acesta 
este un prieten intim cu un oficial ingeriz foarte apropiat de 
conducătorul ingeriz, unul pe nume 'Iaira. 


Yoshi ridică din sprâncene. Alt semn prevestitor? Taira era 
un alt nume important în Japonia, era o familie regală 
străveche, înrudită cu ramura Yoshi Serata. 

— Şi? 

— Acest 'Iaira este o persoană oficială, un ucenic interpret. 
Japoneza lui este deja foarte bună - aceşti ingeriz trebuie 
să aibă o şcoală ca aceea pe care ai propus-o tu şi la care 
Bakufu se gândeşte încă şi acum. 

— La care se gândeşte? Taira? Nu este un bărbat urât, 
înalt cu ochii albaştri, nasul lung şi părul ca nişte paie de 
orez? 

— Da, acesta trebuie să fie. 

— Îmi amintesc de el de la întâlnirea cu Consiliul 
Bătrânilor. Continuă. 

— Meikin a auzit că vorbeşte din ce în ce mai bine, 
datorită şi unei târfe pe nume Fujiko, dar mai ales datorită 
acestui Hiraga care şi-a lăsat părul să crească după moda 
gai-jinilor şi poartă haine tot ca ei - bătrânul şovăi o clipă 
delectându-se cu dezvăluirea secretelor. Se pare că Hiraga 
este nepotul unui important shoya din Choshu, căruia i s-a 
permis să obţină rangul de goshi pentru fii lui, unul dintre 
ei fiind chiar tatăl lui Hiraga, acum hirazumi. Hiraga a fost 
ales pentru a fi trimis la o şcoală secretă din Choshu, unde 
s-a dovedit a fi un elev excelent şi a învăţat engleza - Inejin 
îşi ascunse repede un zâmbet văzând expresia de pe chipul 
stăpânului său. 

— Aşadar, spionul nu este un gai-jin, ci acest Hiraga? 

— Nu, stăpâne, dar Hiraga ar putea fi un al doilea izvor de 
informaţii. Dacă l-am putea atrage. 

— Un shishi să ne ajute? Imposibil, mormăi Yoshi. 

— Dar întâlnirea ta de ieri, de la bordul navei furansu, a 
fost cu folos, stăpâne? 

— A fost interesantă. 

Era imposibil să ţii ceva secret. Dar îi părea bine că Inejin 
reuşise să se informeze atât de repede şi atât de bine. 
Fuseseră prezenţi la întâlnire Abeh şi şase din oamenii lui. 


Care dintre ei vorbise? Nu conta. Era de aşteptat. Nu 
spusese oricum nimic compromiţător. 

— Abeh! strigă el. 

— Stăpâne? 

— Trimite o fată cu ceai şi sake. 

Yoshi rămase tăcut până fu servit şi până Inejin acceptă, 
recunoscător, ceaiul cu sake. Analiza informaţiile, le 
cântărea şi-i veneau alte întrebări, alte răspunsuri. 

— Ce propui? 

— Nu este cazul să propun eu ceva acolo unde, fără 
îndoială, stăpânul meu a şi luat o decizie. Dar m-am gândit 
că atunci când conducătorul gai-jin va trimite acel 
ultimatum, ar fi foarte bine să mediezi tu tratativele, dar 
numai tu singur, stăpâne. 

— Ah! Şi după aceea? 

— Printre altele ai putea cere să-l vezi pe Hiraga. L-ai 
putea chiar convinge să treacă de partea ta. Să-l foloseşti în 
avantajul tău. Ar fi o ocazie minunată. 

— Asta s-ar putea, Inejin, spuse Yoshi, respingând pe loc în 
gând această sugestie, pentru o idee mult mai bună, una 
care se potrivea şi cu planul pus la cale împreună cu Ogama 
la Kyoto şi cu propriile lui proiecte măreţe de viitor. Sau am 
putea să dăm şi altora un exemplu cu acest Hiraga. 
Prindeţi-l pe Katsumata, el este capul şarpelui shishi, iar 
dacă Meikin este în stare să ni-l predea viu, cu atât mai bine 
pentru ea. 

La câteva mile de acolo, pe drumul Tokaido, la staţia de 
popas Hodogaya, Katsumata cerceta mulţimea pe fereastra 
unei ceainării. 

— Ai răbdare, Takeda, spuse el, Hiraga trebuie să vină 
abia spre amiază, ai răbdare. 

— Detest locul acesta, spuse Takeda. 

Satul era în câmp deschis, cu puţine locuri unde te puteai 
ascunde şi se afla la numai trei mile de Colonia din 
Yokohama. Stăteau la ceainăria Prima Lună, la care 


poposiseră Katsumata şi daimyo Sanjiro după ce Ori şi 
Shorin îi atacaseră pe gai-jini pe Tokaido. 

— Şi dacă nu mai vine? 

Tânărul se scărpină în cap iritat, că nu-şi mai răsese 
bărbia şi creştetul capului de când fugiseră de la Kyoto şi 
acum îi crescuseră perişori mici care îl gâdilau. 

— O să vină, dacă nu astăzi, atunci mâine. Trebuie să-l văd. 

Cei doi bărbaţi se ascundeau aici de o săptămână. 
Călătoria lor de la Kyoto fusese plină de obstacole, 
scăpaseră adesea ca prin urechile acului. 

— Sensai, mie nu-mi place locul ăsta, şi nici schimbările 
din plan. Dacă vrem să continuăm lupta, atunci ar fi trebuit 
să fim acum la Yedo, altfel era mai bine să ne întoarcem şi 
să ne ducem acasă. 

— Dacă vrei, n-ai decât să te duci. Dacă vrei să te întorci la 
Choshu, n-ai decât, spuse Katsumata. Prima dată când te 
mai plângi vei primi ordin să ne părăseşti. 

Takeda îşi ceru imediat scuze, adăugând: 

— Mă gândeam numai ce mulţi oameni am pierdut la 
Kyoto şi acum nici măcar nu ştim ce mai fac ai noştri la 
Yedo. Îmi cer iertare, da, desigur, dar tot mai cred că ar fi 
fost mai bine să mergem acasă ca şi toţi cei care am 
supravieţuit - eu în Choshu, iar dumneata în Satsuma şi să 
ne adunăm din nou mai târziu. 

— La Hodogaya este foarte bine pentru noi şi la hanul 
acesta suntem în siguranţă - prevenit că Yoshi pusese o 
recompensă pe capul lui Katsumata se hotărâse să fie 
prudent şi să nu meargă mai departe. Mâine sau poimâine 
plecăm, spuse el, bucuros să-l aibă pe băiat ca scut de 
protecţie pentru el. Dar mai întâi Hiraga. 

Era greu şi periculos să ia legătura cu el. Numai puţini 
oameni aveau acces aici prin barierele spre Yokohama şi 
spre aşezarea gai-jinilor din Yoshiwara. Se eliberau mereu 
paşapoarte noi, se stabileau parole noi. Patrulele stăteau de 
veghe tot timpul. Grupuri de samurai înarmaţi mişunau în 
jurul Yokohamei, izolând-o aproape total de restul ţării. Cu 


trei zile în urmă, Katsumata găsise o fată a cărei soră era 
moaşă şi mergea la Yoshiwara din când în când. Pentru un 
oban de aur, moaşa fusese de acord să ducă un mesaj 
mamei-san de la Casa celor Trei Crapi. 

— Takeda, stai aici şi fii cu ochii-n patru. Aşteaptă şi ai 
răbdare. 

Katsumata cobori în grădină şi pătrunse prin poarta din 
faţă pe drumul 'Tokaido care forfotea de călători matinali, 
palanchine, hamali, prezicători, scribi, samurai şi câţiva cai 
pe care călăreau femei sau samurai. Strigăte, ţipete, 
zgomote. Dimineaţa era rece şi toţi purtau haine vătuite şi 
basmale sau pălării pe cap. Câţiva samurai îl ţintiră cu 
privirile pe Katsumata, dar fără nici o intenţie rea. După 
felul cum păşea, după părul lăţos şi barba murdară, după 
sabia lungă din teacă şi cea scurtă de la cingătoare, era clar 
că trebuie să fie vreun ronin pe care era mai înţelept să-l 
eviţi. Ajungând la marginea satului, înainte de bariera bine 
păzită, de unde avea o vedere foarte bună spre mare şi spre 
Yokohama, se aşeză pe o bancă dintr-o ospătărie aflată la 
marginea drumului. 

— Ceai! Să fie proaspăt şi ai grijă să fie fierbinte. 

Proprietarul înspăimântat se grăbi să-i îndeplinească 
ordinul. 

În colonie, un grup de comercianţi călare traversa podul. 
Îşi ridicară pălăriile şi salutară garda de la Poarta de Nord 
ca răspuns la plecăciunile lor oficiale. Alţi neguţători, 
soldaţi, marinari şi adunătură din Oraşul Beţivilor mergeau 
pe jos - ieşiseră cu toţii la plimbare în această dimineaţă de 
sărbătoare: era Anul Nou. Pentru după-amiază fuseseră 
programate curse de cai şi, ceva mai târziu, un meci de 
fotbal. Era frig, dar vremea era frumoasă şi bătea un vânt 
uşor care lua mirosurile de iarbă, de alge putrezite şi de 
secreţii umane şi le ducea departe, spre interiorul 
uscatului. 

Unul dintre călăreţi era Jamie McFay. Alături de el 
călătorea Hiraga, cu o basma care îi acoperea aproape 


toată faţa şi cu pălăria de călărie trasă mult pe ochi, cu 
haine de călătorie bine croite. Această plimbare nu fusese 
aprobată şi nici măcar adusă la cunoştinţa lui Tyrer sau a 
lui Sir William, era o favoare pe care o primise pentru că 
tradusese la întâlnirea dintre Jamie şi shoya şi pentru că îi 
furnizase anumite informaţii de afaceri. Cu o zi în urmă, 
Hiraga îi spusese: 

— Eu răspunde mai multe întrebări când călăreşte pe 
drum, Jamie-sama. Trebuie merg la Hodogaya întâlneşti văr 
al meu, vă rog. 

— De ce nu, Nakama, bătrâne? 

McFay nu mai vizitase satul de câteva luni, deşi era în 
interiorul zonei stabilite pentru colonie şi era bucuros să 
facă uz de acest pretext. Puţini negustori se aventurau aşa 
departe fără o escortă militară, căci asasinarea lui 
Canterbury şi soarta lui Malcolm Struan le rămăsese încă 
vii în minte. 

McFay se simţea foarte bine. Ultima poştă îi adusese un 
extract de cont de la bancherii lui din Edinburgh care îl 
făcuse să înţeleagă că stătea mult mai bine decât îi trebuia 
pentru a începe o afacere pe cont propriu. Nobila Casă era 
şi ea pe mâini bune şi lucrul acesta îi făcea plăcere. Noul 
conducător al filialei Casei Struan, Albert MacStruan, sosise 
de la Shanghai. Îl cunoscuse la Hong Kong cu trei ani în 
urmă când MacStruan începuse să lucreze pentru 
companie, învățase meserie timp de şase luni alături de 
Culum Struan, după care plecase la Shanghai, unde 
devenise curând director adjunct. 

— Fiţi binevenit la Yokohama, îl întâmpinase Jamie în mod 
sincer, căci omul îi plăcea, deşi ştia foarte puţine despre el, 
în afara faptului că se pricepea în meserie şi făcea parte din 
ramura brunetă a clanului de scoțieni - avea sânge scoţian 
şi spaniol de la unul din miile de spanioli ai vestitei Armada 
care eşuaseră în Scoţia şi supravieţuiseră, dar nu se mai 
întorseseră niciodată acasă. Aici avea să fie luat drept 
euroasiatic, deşi nimeni n-avea să-i ceară în nici un fel 


socoteală. Se şoptea însă că este tot unul din copiii 
nelegitimi ai lui Dirk Struan, pe care acesta îl trimisese în 
secret acasă, în Scoţia, cu unul din fraţii lui vitregi, 
Frederick MacStruan, şi cu tot ce le trebuia cu puţin timp 
înainte de a muri. 

— Îmi pare nespus de rău să te revăd în aceste împrejurări 
cumplite, bătrâne. 

MacStruan vorbea cu un accent patrician, dobândit la 
universităţile Eton şi Oxford şi cu uşoare urme de scoțiană. 
Avea douăzeci şi şase de ani, era robust, cu părul negru şi 
pielea arămie, cu pomeţii proeminenţi şi ochi negri, 
migdalaţi. Jamie nu-l întrebase niciodată nimic cu privire la 
legendă, şi nici MacStruan nu-i dăduse nici un fel de 
informaţii. Când Jamie venise pentru prima oară la Hong 
Kong, cu aproape douăzeci de ani în urmă, Culum Struan, 
pe atunci tai-pan al Nobilei Casei, îi dăduse limpede de 
înţeles că aici nu se pun întrebări, mai ales despre familia 
Struan. Probabil că avem prea multe secrete, prea multe 
fapte urâte pe care trebuie să le uităm. 

— "Totul este în ordine şi să nu vă faceţi griji pentru mine, 
spusese Jamie. Sunt gata să predau schimbul. 

Şi deşi acum nu mai lucra, oficial, pentru Nobila Casă, 
continua să-l ajute, dându-i cele mai recente informaţii 
despre proiectele şi contractele încheiate şi prezentându-l, 
împreună cu Vargas, furnizorilor japonezi. Registrele erau 
în perfectă ordine, exploatarea carboniferă împreună cu 
Johnny Comishman începuse foarte bine şi părea să fie 
profitabilă, în stare să încarce câte o barjă pe săptămână 
pentru următoarele trei luni, ca perioadă de probă. 
MacStruan îi oferise douăzeci la sută din profit pentru 
primul an şi asentimentul de a lucra pe cont propriu cu 
Comishman: 

— Asta în cazul în care ticălosul ăsta o să mai fie în viaţă, 
spusese el râzând. 

Datorită lui Hiraga, tratativele secrete ale lui Jamie cu 
shoya fuseseră încununate de succes şi dăduseră roade - în 


principiu, luase fiinţă prima companie: ISK Trading - Ichi 
Stoku Kompani - căci soţia lui shoya considerase că este 
mai prudent să nu se folosească chiar numele lor. Capitalul 
fusese împărţit în o sută de părţi: shoya deţinea patruzeci, 
McFay patruzeci, soţia lui Ryoshi cincisprezece şi Nakama 
(Hiraga) - cinci. Cu o săptămână în urmă îşi înregistrase 
propria companie de comerţ, iar a doua zi urma să-şi 
deschidă birourile, adăpostite temporar în aceeaşi clădire 
în care se găseau birourile ziarului Guardian al lui 
Nettlesmith. Deja de o săptămână, fiul cel mai mare al lui 
Ryoshi, un băiat de nouăsprezece ani, timid şi nervos, se 
prezenta în fiecare zi la lucru la ora 7 dimineaţa şi pleca la 
9 seara, dorind să înveţe totul. Mai cu seamă engleza. Şi cu 
ultima poştă primise şi un salariu în avans, pentru trei luni 
împreună cu o notiţă politicoasă din partea lui Tess Struan 
în care aceasta îi mulțumea pentru servicii. Trei luni nu e 
rău pentru nouăsprezece ani de muncă, îşi zise el cu o 
bucurie amară. Nu avea nici un fel de veşti de la Hong 
Kong, era prea curând, deşi Prancing Cloud trebuia să fi 
sosit cu zece zile şi mai bine în urmă, iar Hoag de-o 
săptămână. Va mai dura cel puţin patru sau cinci zile până 
să afle ceva, căci se vorbea că e furtună în mările Chinei de 
Sud şi asta ar putea însemna o întârziere chiar şi mai mare. 
Nu avea nici un sens să încerce să prevadă timpul sau 
vremea. 

Într-o zi vom avea, poate, un telegraf până la Hong Kong 
şi, într-o zi, poate, chiar o linie din asta directă până la 
Londra. Dumnezeule, ce lucru extraordinar să poţi primi un 
mesaj de la Hong Kong şi să răspunzi în câteva zile - şi până 
la Londra şi înapoi, să zicem, în douăsprezece sau 
şaisprezece zile, în loc de patru luni! Eu n-am să mai apuc, 
dar pot să pun pariu că telegraful va ajunge la Hong Kong 
în zece, cincisprezece ani. Să fie-ntr-un ceas bun pentru 
Nakama şi partenerul meu Ryoshi, pentru noua mea 
companie, McFay Trading. Şi pentru Angelique. Cu tot 
doliul mare, de Crăciun acceptase să participe la dineul pe 


care îl oferise pentru Albert MacStruan şi la care veniseră 
Sir William, Seratard, Andre şi cei mai mulţi dintre miniştri 
plenipotenţiari. Fusese înconjurată de o admiraţie reţinută. 
Deşi nu mai avea nimic din veselia de altă dată, fusese la fel 
de graţioasă şi încântătoare şi toţi remarcaseră faptul că 
devenise încă şi mai frumoasă în noua sa maturitate. În 
seara aceea urma să fie o serată mare la Legația franceză 
la care erau invitaţi şi ei. Andre o să cânte la pian. Era greu 
de crezut că Angelique va dansa - se putea paria unul 
contra zece. Nimeni nu pomenea nici un cuvânt despre 
Hong Kong. După aventura lor pe mare şi după iscusinţa cu 
care se purtase ea faţă de Sir William, deveniseră prieteni 
de nădejde şi cinau singuri aproape în fiecare seară. 
Doamne ajută ca Anul Nou să fie minunat! În ciuda bunei 
sale dispoziţii, ceva nu-i dădea pace. Afacerile erau în 
cumpănă, în jurul Shanghaiului mocnea din nou războiul 
civil, în Macao bântuia ciuma, războiul civil din America 
făcea ravagii, în Irlanda foamete, se zvonea că şi aici va fi 
foamete, răscoale în Insulele Britanice din cauza şomajului 
şi a salariilor din fabrici. Şi mai era şi Tess Struan. 

Naiba s-o ia de treabă, mi-am promis mie însumi că n-o să 
mă mai gândesc la ea începând cu data de 1 ianuarie 1863! 
Şi nici la Maureen... Ca să scape de nelinişti, înfipse pintenii 
în burta calului. Imediat Hiraga făcu şi el acelaşi lucru, căci 
amândoi bărbaţii călăreau foarte bine. Hiraga nu mai 
călărise de mult, era pentru prima oară când avea 
posibilitatea să se mişte cu oarecare libertate în afara 
coloniei. Merse un timp alături de Jamie, apoi i-o luă înainte. 
Curând galopau fericiţi, curând rămaseră singuri, căci 
ceilalţi se întorseseră ca să vadă cursele de cai. Încetiniră 
pasul, bucurându-se de ziua aceea. 

În faţa lor se vedea cum şerpuieşte drumul Tokaido, 
întretăiat din loc în loc de râuri umflate de inundaţii, iar 
hamalii aşteptau şi de o parte şi de alta ca să-i transporte 
de pe un mal pe altul pe călători şi bagajele lor. Spre sud 
era Hodogaya. Barierele de acolo erau deschise. În 


vremurile bune de dinainte de asasinate, primăvara şi 
toamna, negustorii vizitau satul ca să bea bere şi sake, să 
mănânce şi să flirteze cu stolurile de fete care se străduiau 
să-i atragă în barurile şi restaurantele lor. Căci nu erau 
bineveniţi în bordelurile, de altfel atât de numeroase, 
pentru băştinaşi. 

— Hei, Nakama, unde te întâlneşti cu vărul? întrebă Jamie 
strunind calul când ajunseră la periferia satului, nu departe 
de barieră şi fiind mai mult decât conştient de ostilitatea 
călătorilor. 

Dar nu era îngrijorat, era înarmat, la vedere, cu un 
revolver fixat cu o curea de umăr. Hiraga nu era înarmat, 
aşa îşi zicea el. 

— Eu caut ra er. Mai bine, merge eu singur şi caută 
dincoro barieră, Jami-sama, spuse Hiraga. 

Fusese deosebit de încântat când primise mesajul lui 
Katsumata, dar şi cuprins de nenumărate temeri, căci era 
periculos să renunţe la protecţia lui Tyrer şi a lui Sir 
William. Dar trebuia să ştie ce s-a întâmplat cu Sumomo şi 
cu ceilalţi, să afle ce se întâmplase, în realitate, la Kyoto şi 
care era noul plan al organizaţiei shishi. Shoya clătinase din 
cap neputincios în fiecare zi: 

— Îmi pare aşa de rău, Otami-sama, dar nu am nici un fel 
de veşti despre Katsumata sau Takeda şi nici despre fata 
Sumomo, nici despre Koiko. Seniorul Yoshi este tot la 
Castelul din Yedo. În momentul în care voi avea veşti... 

Bine înfofolit în basma, Hiraga îi făcu semn lui Jamie să 
treacă înainte. 

— Vă rog şi eu găseşte roc bun aşteptat. 

Paznicii de la barieră îi priviră bănuitori, înclinându-se 
numai puţin şi acceptând nepăsători salutul lor. Hiraga 
tresări văzând un afiş cu chipul lui fixat pe un zid. Jamie nu- 
Il observase şi Hiraga se îndoia că el, sau alţii l-ar fi 
recunoscut cu tunsoarea şi mustaţa lui europeană. Hiraga 
se opri la primul han. Vorbind într-o japoneză stâlcită şi 
imitând grosolănia negustorilor străini, Hiraga găsi o masă 


în grădină şi comandă o bere, ceai şi sake, ceva mâncare 
japoneză şi îi spuse fetei care servea să aibă grijă să nu fie 
deranjaţi căci va primi un bacşiş substanţial. Fata îşi ţinea 
privirile în pământ, dar Hiraga era sigur că îi văzuse ochii şi 
că ştia că este japonez. 

— Jami-sama, eu vine înapoi în câteva minute, spuse 
Hiraga. 

— Să nu întârzii prea mult, bătrâne. 

— Da, Jami-sama. 

Hiraga porni agale pe drum, îndreptându-se spre bariera 
cea mai îndepărtată. Ostilitatea generală şi lipsa de bună 
cuviinţă îl înfuriau, căci vreo câţiva samurai belicoşi şi alţi 
călători îl forţaseră să se dea la o parte ca să-i lase pe ei să 
treacă. În acelaşi timp se bucura de faptul că toţi îl luau 
drept gai-jin, şi felul în care cerceta fiecare ospătărie şi bar 
drept o pură curiozitate insolentă de-a gai-jinilor. Mesajul 
codificat al lui Katsumata spunea: „Vino la Hodogaya în 
oricare din următoarele trei dimineţi. Te voi găsi”. 

Simţindu-se cam bătător la ochi, aşa cum şi era, de fapt, 
trecea pe lângă oameni care trândăveau pe bănci, la mese 
sau priveau arogant spre el pe deasupra căldărilor cu 
jăratic pentru grătar. În acea clipă auzi un fluierat discret, 
uşor. Era prea versat ca să arate în vreun fel că a auzit ceva 
sau să se întoarcă. Prefăcându-se obosit, alese o bancă 
destul de departe de stradă, la cea mai apropiată ospătărie 
şi comandă o bere. Fata i-o aduse repede. La apropierea lui, 
ţăranii se încovoiaseră şi mai mult deasupra castroanelor cu 
orez, ceai şi sake fierbinte şi se traseră mai departe, ca şi 
când ar fi fost ciumat. 

— Nu te întoarce încă, îl auzi el pe Katsumata vorbindu-i 
calm. Mai să nu te recunosc, te-ai deghizat perfect. 

— Şi dumneata probabil la fel de bine, sensai, spuse el 
încet abia mişcând din buze. Am cercetat locul acesta de 
două ori cu mare grijă şi nu te-am văzut. 

Se auzi râsul uşor, înăbuşit şi atât de bine cunoscut. 


— Fă-te că scapi ceva pe jos şi, când te apleci să ridici 
obiectul, uită-te repede în jur. 

Hiraga făcu ce i se spusese şi zări un bărbat, singurul de la 
care ar fi putut veni acea voce: un ronin urât, bărbos, 
zdrenţăros, cu un păr ciufulit şi jegos care se uita fix la el şi 
se întoarse din nou cu spatele. 

— Eeee, sensai! 

— Nici un fel de sensai. Avem foarte puţin timp, Hodogaya 
mişună de soldaţi şi spioni. Unde putem să ne întâlnim în 
siguranţă? 

— La noi, la Yoshiwara, la Hanul celor Trei Crapi. 

— Voi fi acolo peste două sau trei zile. Este absolut vital să 
creăm o diversiune în rândul gai-jinilor, şi asta cât mai 
repede. Gândeşte-te! 

— Ce fel de diversiune? 

— Ceva serios. 

— Foarte bine, spuse Hiraga. Am fost foarte uşurat când 
am primit veşti de la dumneata. Nu aveam nici cea mai mică 
idee că eşti aici. S-au auzit zvonuri ciudate despre lupta de 
la Kyoto. Akimoto este cu mine, dar suntem singuri şi am 
pierdut mulţi shishi în atacurile de la Yedo. Am multe de 
spus despre Yedo şi despre gai-jini. Repede, ce s-a 
întâmplat la Kyoto? Sumomo, ea ce face? 

— La Kyoto a fost rău. Înainte de a pleca am trimis-o pe 
Sumomo la Koiko, care se întorcea aici cu Yoshi, ca să-l 
spioneze şi să afle cine este acela care ne trădează - 
trebuie să fie unul din oamenii noştri - era o ocazie mult 
prea prielnică pentru a fi ratată şi a reuşit să plece cu bine 
din Kyoto, spuse Katsumata, cercetându-i mereu din priviri 
pe ceilalţi oameni care mâncau în ospătărie şi, deşi nu erau 
aproape de el, evita să se uite în ochii lor. Am organizat 
două atacuri împotriva lui Yoshi, dar amândouă au dat greş, 
casa noastră conspirativă a fost trădată. Ogama şi Yoshi au 
lucrat împreună şi ne-au prins într-o ambuscadă. Noi... 

— Eeee, murmură Hiraga, deci acum sunt aliaţi? 


— Pentru moment. Am pierdut mulţi oameni şi mulţi 
conducători. Am să-ţi dau mai târziu alte amănunte, dar noi, 
adică eu, Sumomo, Takeda şi alţi câţiva am reuşit să 
scăpăm. Mă bucur că te-am văzut, Hiraga. Acum pleacă! 

— Stai, ce e cu Sumomo, i-am poruncit să se întoarcă în 
Choshu! 

— Mi-a dat informaţii preţioase cu privire la situaţia de 
acolo şi despre Shorin şi Ori. l-am sugerat să se ducă la 
Choshu, dar a preferat să rămână, gândindu-se că ar putea 
să-ţi fie de folos. Ce mai face Ori? 

— E mort. 

Îl auzi pe Katsumata cum înjură, Ori fusese elevul lui 
preferat. 

— Gai-jinii l-au împuşcat în timp ce încerca să pătrundă 
într-una din casele lor, spuse el în grabă, devenind din ce în 
ce mai nervos, se spune că a fost un atac shishi împotriva lui 
Yoshi la Hamamatsu, că doamna Koiko a fost ucisă în 
învălmăşeală şi un luptător shishi de asemenea. Cine a fost 
acela? 

— Nu acela, ci aceea. Îmi pare rău, e vorba de Sumomo - 
Hiraga păli. Koiko a trădat-o, târfa a trădat-o în faţa lui 
Yoshi şi în felul acesta ne-a trădat pe noi şi ideea de sonno- 
joi. Dar a murit cu shurikenul lui Sumomo în piept. 

— Cum a murit Sumomo? 

— Ca o adevărată shishi şi va rămâne pentru totdeauna în 
amintirea oamenilor. S-a luptat cu Yoshi cu shuriken şi cu 
sabia lungă şi a fost cât pe-aici să-l omoare. Aceasta era 
misiunea ei - în cazul când avea să fie trădată. 

Aşadar, Sumomo avusese o misiune, îşi spuse Hiraga 
intuind brusc adevărul şi simțindu-se ca un vulcan gata să 
erupă - te aşteptai ca ea să fie trădată dar, chiar şi aşa, ai 
trimis-o în capcană. Simţi că i se pune un nod în gâtlej. Se 
forţă să pună întrebarea esenţială: 

— Cum a fost înmormântată? Cu onoruri? 

Dacă Toranaga Yoshi n-a onorat-o după ce s-a luptat şi a 
murit vitejeşte, el, Hiraga, îl va urmări numai pe el, fără să 


se mai preocupe de nimic altceva, până când unul din ei doi 
va muri. Hiraga era conducătorul mişcării shishi din 
Choshu, reprezenta detaşamentul cel mai puternic. 
Sumomo, deşi era din Satsuma, îi jurase credinţă lui şi 
provinciei Choshu. 

— Te rog, trebuie să ştiu, au înmormântat-o cu onoruri? 

Nici un răspuns. Hiraga se uită în jur. Katsumata 
dispăruse. Hiraga suferi un şoc. Ceilalţi clienţi se uitau la el 
în tăcere. Într-o parte era un grup de samurai cu ochii 
aţintiţi spre el. Simţi un nod în gât. Aruncă câteva monede 
pe masă şi, cu mâna pe revolverul ascuns, se întoarse pe 
drumul pe care venise. 

În după-amiaza aceea, în Castelul Yedo domnea o 
atmosferă de prevestiri sumbre. Yoshi mergea repede în 
urma doctorului chinez pe un coridor lung, în timp ce Abeh, 
cu patru samurai, venea după ei. Doctorul, un bărbat înalt 
şi foarte slab, purta o haină neagră, lungă şi părul împletit 
la spate într-o coadă. Urcară câteva scări, mai străbătură 
încă un coridor, apoi se opriră. Paznicii ostili le stăteau în 
drum cu mâinile pe garda săbiilor şi cu ochii la Yoshi şi 
oamenii lui. 

— Îmi pare rău, seniore Yoshi, spuse ofiţerul, ordinele 
stăpânului tairo sunt ca nimeni să nu treacă pe aici. 

— Dar eu am primit ordin să-l aduc pe seniorul Yoshi, 
spuse doctorul, căruia frica îi dădea curaj. 

— Seniore, Yoshi, dumneavoastră puteţi trece. Îmi pare 
rău, oamenii dumneavoastră, nu. 

Deşi erau mult inferiori numericeşte, Abeh şi oamenii lui 
puseră mâna pe săbii. 

— Staţii, spuse Yoshi calm, Abeh, aşteptaţi aici. 

Abeh era nervos şi îngrijorat, adrenalina i se revărsase în 
sânge, căci îi ajunseseră la ureche zvonuri cum că Yoshi 
urma să fie arestat, zvonuri pe care acesta le trata cu 
dispreţ. 

— Vă rog să mă iertaţi, stăpâne, dar s-ar putea să fie o 
cursă. 


Samuraii de gardă tresăriră la auzul insultei. 

— Dacă este o cursă, n-ai decât să-i omori pe toţi oamenii 
ăştia de aici, spuse Yoshi râzând. 

Nu mai râse nimeni altcineva. Îi făcu semn doctorului să-şi 
continue drumul, căci hotărâse că, dacă încercau să-l 
dezarmeze, să se lupte şi să moară chiar atunci. Îl lăsară să 
treacă fără nici un fel de sâcâială. Doctorul deschise uşa din 
fund şi făcu o plecăciune, lăsându-l să treacă pe Yoshi. 
Acesta nu ţinea mâna pe mânerul sabiei, dar era pregătit 
pentru eventualitatea că un asasin s-ar fi găsit în spatele 
uşii. Nu era nimeni. Numai patru paznici în jurul patului din 
camera mare. Pe pat, chircit de durere, se afla Anjo. 

— Aşadar, Tutore al Moştenitorului, spuse el cu voce slabă, 
dar încă plină de venin, ai informaţii? 

— Pentru urechile tale. 

— Aşteaptă afară, doctore, până te chem. 

Doctorul făcu o plecăciune şi plecă, foarte bucuros să 
poată părăsi încăperea. Pacientul era imposibil, îl dispreţuia 
şi întrucât murea cu încetul - căci nu mai avea de trăit 
decât vreo câteva săptămâni sau luni, nu va primi nici un 
onorariu. În China aşa era obiceiul - dacă bolnavul nu se 
vindeca, nu se plătea nimic şi aici se proceda la fel. Paznicii 
nu se clintiră. Nici nu aveau de gând. Toţi erau luptători 
vestiți şi absolut credincioşi lui Anjo. Yoshi simţi cum o parte 
din curaj îi dispare. Îngenunche şi se înclină politicos. În 
dimineaţa aceea, după ce plecase Inejin, îi trimisese lui Anjo 
un mesaj în care îi solicitase o întrevedere urgentă ca să-i 
transmită informaţii importante. 

— Ei bine, Yoshi-donno? 

— Ieri am fost pe una din navele gai-jinilor şi... 

— Ştiu, crezi că habar n-am ce urzeşti tu? Ziceai că ai 
informaţii de ordin medical. 

— Este vorba de doctorul gai-jin de la Kanagawa, bărbatul 
furansu spune că a obţinut vindecări miraculoase şi cu 
îngăduinţa ta, îl voi aduce aici. 


— N-am nevoie de tine pentru asta - în ciuda durerilor, 
Anjo se ridică într-un cot. De ce eşti aşa de plin de grijă faţă 
de mine când, de fapt, ai vrea să mă vezi mort? 

— Nu vreau să te văd mort, ci zdravăn sănătos. Este foarte 
important să fii sănătos. 

Yoshi îşi ţinu firea, deşi detesta această încăpere şi pe 
acest om care mirosea a moarte, a diaree şi a vomă - şi se 
temea ca nu cumva să fi făcut vreo socoteală greşită. Putea 
fi foarte bine în capcana din care să i se tragă lui moartea, 
ar fi fost suficient ca Anjo să dea un singur ordin. 

— De ce să fii bolnav, dacă te poţi vindeca? continuă el. Şi 
voiam să-ţi mai spun, că am aflat planul de bătaie al gai- 
jinilor, nu la bordul navei, ci în dimineaţa aceasta. 

— Ce plan, eh? Şi cum ai pus mâna pe el? 

— Nu contează, important este că îl ştiu, aşa că acum îl ştii 
şi tu. 

Îi transmise esenţa planului foarte exact, cu excepţia 
faptului că se acordau zece zile de răgaz după ultimatum. 

— Atunci trebuie să plecăm! vocea lui deveni stridentă, 
paznicii se foiră nervoşi. Roju trebuie să plece în taină, de 
îndată, o să ne stabilim sediul la... Hodogaya. După ce ne 
vom retrage în siguranţă, vom da foc coloniei într-o noapte 
şi îi vom surprinde în pat. Ce javre! Merită să moară în mod 
ruşinos, fără onoruri. Le dăm foc şi îi omorâm pe toţi cei 
care încearcă să scape şi ne întoarcem aici după ce a plecat 
flota lor. La primăvară vom fi pregătiţi. Incendiem 
Yokohama chiar mâine - ochii lui Anjo străluciră şi o dâră de 
salivă i se prelinse pe bărbie. Vei avea onoarea de a 
conduce asaltul. Organizează-l, apoi condu atacul mâine 
sau poimâine. 

Yoshi se prosternă imediat recunoscător. 

— Accept cu bucurie această cinste, dar, în timp ce mă 
gândesc cum să organizez asaltul, nu mă pot împiedica să 
mă gândesc şi la altceva: sănătatea ta înainte de toate. Adu- 
| aici pe doctorul gai-jin, ai noştri nu sunt buni de nimic şi 
bărbatul furansu jură că este un tămăduitor miraculos. Pot 


să-l aduc aici mai repede şi în mod discret, chiar mâine 
dacă îmi dai voie. De ce să suferi fără rost? Doctorul gai-jin 
o să te vindece, spuse el convins. Câteva zile în plus n-or să 
schimbe cu nimic strategia ta înţeleaptă de atac. Până te 
faci bine ca să poţi relua comanda, trebuie să-i debităm pe 
gai-jini. Pot face lucrul acesta în timp ce aranjez atacul. 

— Cum? 

— Băgându-mă singur în cursa lor. 

— Ce? mişcarea uşoară pe care o făcu Anjo ca să-l vadă 
mai bine pe Yoshi îi provocă o durere cumplită, astfel încât 
fu nevoit să-şi muşte buza ca să nu urle de durere. 

— Îmi voi asuma riscul de a mă întâlni cu ei la ei acasă şi 
numai cu doi sau trei paznici. Pe navă, am aflat că sunt gata 
să se năpustească fără nici un rost asupra noastră. Trebuie 
să preintâmpinăm lucrul acesta cu orice preţ, tairo. Sunt la 
fel de periculoşi ca un cârd de rechini hămesiţi. 

Vorbise cu cea mai profundă sinceritate pe care era în 
stare s-o afişeze. În realitate, era convins de contrariu: gai- 
jinii erau gata să negocieze şi să accepte diverse 
compromisuri şi nu doreau război decât dacă erau siliţi..., 
decât dacă erau atacați prosteşte. 

— Îmi asum acest risc, spuse el, simulând o oarecare 
teamă. Dacă mă opresc ca ostatic, toţi daimyo se vor ridica 
să te sprijine. lar dacă nu se ridică să te sprijine, nu 
contează, uită că sunt ostatic şi atacă-i - toate acestea, 
evident, cu îngăduinţa ta, tairo. 

Tăcerea devenise apăsătoare. Încă un spasm. Apoi Anjo 
făcu semn cu capul că este de acord şi flutură din mână. 

— Adu doctorul gai-jin imediat, pregăteşte atacul imediat. 

Yoshi se prosternă umil şi făcu un efort ca să-şi reprime 
strigătul de bucurie. 

KANAGAWA, Vineri, 4 ianuarie. 

Când Yoshi se apropie călare de porţile Legaţiei din 
Kanagawa, în fruntea micii sale procesiuni, Settry Pallidar, 
ofiţerul care comanda garda de onoare ordonă: 

— Zentaţi arm!'! şi salută cu sabia. 


Soldaţii îşi luară puştile de pe umăr, prezentară armele şi 
rămaseră nemişcaţi: treizeci de oameni din trupele de 
gardă, treizeci de scoțieni cu fustanele, şi grupul lui de 
dragoni, la fel de impunători. Yoshi răspunse la salut cu 
cravaşa şi-şi ascunse neliniştea provocată de numărul mare 
de duşmani cu atât de multe arme impecabile. Niciodată în 
viaţă nu mai fusese atât de lipsit de protecţie ca acuma. Era 
numai cu Abeh şi doi samurai, toţi călare. În urma lor 
veneau un paj pe jos şi doisprezece hamali nervoşi şi 
asudaţi care duceau nişte boccele grele, atârnate pe bare 
de lemn între ei. Restul gărzii lui personale aştepta la 
baricadă. Era îmbrăcat numai în negru: armură de bambus, 
coif uşor, tunică cu umeri largi, două săbii, până şi 
armăsarul de sub el era negru ca tăciunele. Dar şeaua şi 
frâul, valtrapul de pe el erau intenţionat de un roşu aprins, 
ca să pună şi mai mult în evidenţă culoarea neagră. 
Trecând pe lângă Pallidar şi pătrunzând pe poartă, observă 
ochii lui albaştri, reci, care îi aminteau de un peşte mort. 

În capul scărilor, la capătul celălalt al curţii de pământ 
bătătorit, îl văzu pe Sir William, flancat de Seratard şi 
Andre Poncin de o parte, de amiral, doctorul Babcott şi 
Tyrer de cealaltă - exact aşa cum ceruse. Erau îmbrăcaţi cu 
toţii în ce aveau ei mai bun, cu jobene şi sacouri groase, 
căci dimineaţa era umedă şi rece şi cerul acoperit. Îşi 
plimbă privirile pe deasupra lor, se opri o clipă la Babcott, 
uluit de dimensiunile lui, apoi trase de frâu şi salută cu 
cravaşa. Toţi se înclinară politicoşi, amiralul salută cu mâna 
la chipiu. 

Sir William cobori imediat cu Tyrer în urma lui, ca să-l 
întâmpine, ascunzându-şi surprinderea provocată de faptul 
că Yoshi avea o gardă atât de redusă cu el. Pajul se grăbi să- 
i ţină calul lui Yoshi, care descălecă pe partea dreaptă, aşa 
cum era obiceiul şi aici şi în China. 

— Bine aţi venit, Seniore Yoshi. În numele majestăţii sale 
britanice vă urez bun venit, spuse Sir William şi Tyrer 
traduse imediat cu mare grijă. 


— Vă mulţumesc. Sper că nu vă deranjez prea mult, spuse 
Yoshi începând să-şi joace rolul care îi revenea în cadrul 
ritualului. 

— Nu, sire, este o onoare. Ne faceţi o deosebită şi rară 
plăcere. 


Yoshi remarcă progresul făcut de Tyrer în privinţa 
accentului şi al vocabularului şi se simţi şi mai hotărât să-l 
neutralizeze pe trădătorul Hiraga, care, după cum aflase 
Inejin, se ascundea sub pseudonimul de Nakama. 

— Vă rog, seniore Yoshi, doriţi un ceai? 

Amândoi bărbaţii îşi obişnuiră auzul să nu mai înregistreze 
frazele banale, rituale, concentrându-şi atenţia asupra 
eventualelor afirmaţii importante. 

— Ah, Serata-donno, spuse Yoshi amabil, deşi era iritat că 
trebuie să stea în picioare şi să privească la ei de jos în sus - 
faptul că erau toţi cu aproape un cap mai înalţi decât el îl 
făcea să se simtă inferior, deşi, dacă ar fi fost printre 
japonezi, cu statura lui i-ar fi privit aproape pe toţi de sus. 

— Mă bucur să vă reîntâlnesc atât de curând. Vă 
mulţumesc. 

Îi făcu semn cu capul lui Andre, apoi şi lui Seratard, care 
se înclină foarte oficial, în timp ce Andre traducea. 

— Stăpânul meu, Serata salută la dumneavoastră, sire, în 
numele prietenului său, împăratul ţării furansu, Mare Rege 
Napoleon III. Onorat să fie de folos la dumneavoastră. 

Imediat ce plecase de la tairo Anjo, Yoshi îl trimise pe 
Misamoto cu o scrisoare la Seratard rugându-l să aranjeze 
o întrevedere urgentă, oficială, însă cu caracter particular, 
cu Seratard, Sir William, ofiţerul şef al flotei, doctorul din 
Kanagawa şi interpreţii Andre şi Tyrer - atât şi nimeni 
altcineva. Va veni şi el la întâlnire ca persoană particulară, 
cu o escortă minimă şi dorea ca ceremonia să fie cât mai 
restrânsă. 

— Şi ce vrei să facem, Henri? întrebase Sir William când 
Seratard se grăbise să se ducă la el, imediat după ce Andre 
terminase de tradus scrisoarea. 

— Nu ştiu. Este un bărbat important. A fost la noi, la 
bordul navei, câteva ore, aşa că am avut ocazia să-l studiem 
cu atenţie. Poate doriţi să vedeţi o copie după raportul meu. 

— Da, mulţumesc, spuse Sir William, ştiind că i se va 
prezenta o variantă din care vor fi eliminate cu grijă toate 


informaţiile interesante, aşa cum ar fi făcut şi el. 

Era uşor răcit şi strănută. 

— Vă rog să mă scuzaţi. 

— În calitate de Tutore al Moştenitorului, de membru al 
Consiliului Bătrânilor şi al unei străvechi familii regale 
japoneze, are legături chiar cu mikadoul, împăratul, ale 
cărui funcţii, s-ar putea să nu ştiţi, dar sunt numai de 
natură religioasă, acest bărbat are legături foarte 
importante şi un rol fundamental în cadrul shogunatului. De 
ce să nu ne întâlnim cu el? 

— O să ne întâlnim, spuse Sir William sec, căci era cu mult 
mai avansat decât Seratard în domeniul informaţiilor: 
petrecuse ore întregi cu Nakama storcându-i fel de fel de 
amănunte cu privire la cei mai importanţi seniori şi familiile 
lor, iar de Toranaga Yoshi se interesase în mod deosebit. 
Vom face aşa cum ne cere. Interesant că vrea să fie de faţă 
şi Ketterer. Asta nu-mi miroase a bine. Vom merge cu o 
navă, vom lua trupe de elită, îi vom îmbrăca în costume de 
gardă de onoare, iar Pearl va patrula în apropierea 
tărmului. 

— Mon Dieu, crezi că poate fi o capcană? 

— Ar putea fi o modalitate ingenioasă de a risca un cavaler 
pentru a înlătura pe toţi conducătorii dintr-o mişcare. 
Samuraii pot veni oricând peste noi. Pallidar spune că sunt 
masaţi pe ambele părţi ale drumului Tokaido, de aici până la 
Hodogaya şi chiar şi dincolo de aceasta. Nu suspectez nici o 
capcană, dar aşa, pentru orice eventualitate, să avem şi o 
gardă. Nici un fel de trupe franceze, o, nu, dragă Henri! 
Dar ce nevoie are de Babcott? 

— În numele statului francez i-am propus să-i amenajăm 
un spital, pentru a cimenta legăturile dintre noi. A fost 
încântat... Nu contează, William, nu te poţi gândi singur la 
toate. Am discutat chestiunea cu Babcott, care se bucură de 
faimă în rândul lor. Poate că Yoshi vrea să-l consulte. 

Seratard nu vedea nici un motiv ca să divulge informaţia 
obţinută de Andre cu privire la faptul că tairo era bolnav. 


Ceaiul japonez fu servit în camera mare de audienţe. Se 
aşezară aşa cum prevedea protocolul şi se pregătiră pentru 
schimbul interminabil de politeţuri care urma să dureze 
aproape o oră. Sorbiră o dată din ceai după care fură şocaţi 
să-l audă pe Yoshi intrând direct în subiect: 

— Motivul pentru care am cerut această întrevedere, cu 
ajutorul lui Serata-donno..., evident, în numele lui tairo şi al 
Consiliului Bătrânilor... este că am considerat că trebuie să 
avansăm în domeniul relaţiilor dintre noi, să facem un 
progres. 

Se opri şi îi zise scurt lui Tyrer: 

— Te rog, tradu asta şi după aceea am să continui. 

Tyrer se conformă. 

— Mai întâi, cu doctor-sama, căci restul întrevederii nu-l 
priveşte pe el. 

Yoshi aşteptase în mod deliberat trei zile până să-l caute 
pe doctor. Nici o grabă, îşi spuse el cu cinism. Anjo spusese 
că n-are nevoie de el ca să-i aranjeze consultaţia, atunci să 
sufere! 

Simţi însă brusc un cârcel la stomac, la gândul riscurilor 
inutile pe care şi le asumase, dându-se de bună voie pe 
mâna lui Anjo, care devenea din zi în zi tot mai periculos. 
Fusese o prostie din partea lui că acceptase prea uşor să 
elaboreze planul de atac şi să-l conducă, fiindcă asta era 
ceea ce ar fi trebuit să facă Anjo însuşi, în cazul în care nu 
va reuşi să-i convingă pe barbari să-i împlinească vrerile 
chiar în acea zi. 

— Ar fi de acord doctorul, vă rog, să vină cu mine la Yedo 
ca să examineze un pacient foarte important, al cărui nume 
nu pot să-l rostesc? Îi garantez libera trecere. 

— O persoană atât de importantă ca doctor-sama nu se 
poate deplasa nicăieri fără escortă, spuse Sir William. 

— Înţeleg acest lucru, dar, în împrejurările actuale, îmi 
pare rău, nu este posibil, spuse Yoshi, care acum, când se 
aşezase, îi privea pe toţi de la aceeaşi înălţime, cu excepţia 


lui Babcott, ceea ce îl făcea să se simtă mai în largul lui. Îi 
garantez libera trecere. 

Sir William se prefăcu a se încrunta. 

— George? Ce părere ai? 

Discutaseră deja despre această posibilitate. 

— Voi fi de acord să merg singur. Unul din asistenții mei 
mi-a spus că tairo este bolnav. Probabil că despre el este 
vorba. 

— Dumnezeule mare, dacă poţi, să-l vindeci pe ticălosul 
ăsta - sau să-l otrăveşti - nu ştiu ce ar fi mai bine. Glumesc, 
desigur. 

— Pentru mine nu este nici un risc. Eu nu am valoare 
decât dacă sunt în viaţă şi nu sunt de nici un folos ca 
ostatec. Ar fi grozav pentru noi să vindecăm un mare senior. 

— De acord. Îi facem să joace cum cântăm noi. Apropo, am 
auzit că Angelique te-a consultat ieri. 

— Ha! Se pare că toată colonia ştie, dumneavoastră 
sunteţi al optulea care se interesează de ea. Este răcită, cu 
vremea asta, toţi avem guturai, chiar şi dumneavoastră şi 
chiar dacă m-ar fi consultat din alte motive, este un secret 
profesional aşa că e mai bine să renunţaţi. 

Sir William zâmbi în sinea lui când îşi aminti cum pufnise şi 
protestase ofensat că el s-ar fi interesat de problemele 
personale ale oamenilor, cum ar fi o presupusă graviditate. 
Nu mai era mult şi toată colonia avea să explodeze, 
isterizată, gata să parieze însă pe presupusa sarcină - este 
sau nu este - şi nu vor trece nici cinci zile până când toţi vor 
începe să se frământe când vor veni primele rafale dinspre 
Hong Kong în legătură cu înmormântarea lui Malcolm şi 
atitudinea pe care o va lua Tess Struan. Sir William se 
strădui să se întoarcă cu gândurile în clipa de faţă. Babcott 
îi spunea lui Yoshi direct într-o japoneză cu uşoare poticneli: 

— Da, merg Yedo, senior Yoshi. Când merg? 

Yoshi vorbi rar: 

— Când plec eu, doctor-sama. Mulţumesc. Răspund pentru 
dumneavoastră. Vă asigur că vă veţi întoarce teafăr înapoi. 


Aveţi nevoie de un traducător, nu-i aşa? 

— Da, vă rog, senior Yoshi, spuse Babcott, deşi nu avea 
nevoie de interpret, se întoarse spre 'Tyrer: Te aleg pe tine, 
Phillip. 

— Tocmai voiam să mă ofer voluntar, rânji Tyrer. 

— Întreabă-l cât timp voi rămâne acolo. 

— A spus atât cât e nevoie de consultaţie. 

— Atunci problema asta e rezolvată, spuse Sir William. 

— Rămâne să decideţi dumneavoastră. Eu sunt la clinică, 
ştiţi unde să mă găsiţi. 

Doctorul îi făcu o plecăciune lui Yoshi, care îi răspunse la 
fel, apoi plecă. Alegându-şi cu grijă cuvintele şi străduindu- 
se să vorbească cât mai simplu, Yoshi spuse: 

— Hamalii de afară au casete pline cu monezi de argint în 
valoare de o sută de mii de lire. Suma aceasta este oferită 
de shogunat pentru a acoperi în întregime despăgubirile pe 
care le-aţi cerut de la acel daimyo vinovat şi responsabil de 
cele întâmplate. În principiu, shogunatul consideră că suma 
este corectă. 

Îşi ascunse zâmbetul amuzat văzând şocul de pe chipurile 
lui Tyrer şi Andre. 

— Traduceţi exact ceea ce am spus. 

Tyrer se conformă din nou, nu mai traduse cuvânt cu 
cuvânt de astă dată, însă prezentă un rezumat cât mai fidel, 
ajutat pe ici pe colo şi de Andr€. În încăpere se lăsă linişte. 
Toţi erau uluiţi. 

— Sire, spuse Tyrer cu glas slab, stăpân meu întreabă 
răspunde acum sau senior Yoshi mai vorbeşte? 

— Voi continua eu să vorbesc. Shogunatul avansează 
această sumă în locul lui Sanjiro de Satsuma. Numai el este 
răspunzător de cele întâmplate. Aşa cum vi s-a explicat şi 
mai înainte, seniorul Sanjiro nu este supus controlului 
shogunatului în nici o privinţă. Traduceţi. 

Şi din nou se traduse. Yoshi observă că cei doi conducători 
erau foarte descumpăniţi, exact aşa cum prevăzuse şi cum 


dorise el. Era o senzaţie plăcută, totuşi nu suficientă pentru 
a-i alunga neliniştea cu totul. 

— Noi nu-l putem sili pe Sanjiro din Satsuma să anuleze 
ordinele pe care poate că le-a dat oamenilor lui în privinţa 
gai-jinilor, nici măcar să-şi ceară scuze şi nici să ne 
plătească suma pe care o avansăm acum pentru a regla 
această problemă, fără a porni împotriva lui. Căci pentru 
aşa ceva nu suntem pregătiţi. 

De astă dată, fu nevoie de mai mult timp pentru a se reda 
o traducere corectă. Andre contribuia şi el, conştient de 
faptul că tensiunea crescuse şi toţi erau extrem de 
concentrați. 

— Sire? 

— Spuneţi exact şi cu mare grijă: din datoria de a fi 
prieteni cu ingrez şi cu furansu, shogunatul a rezolvat ceea 
ce putea rezolva shogunatul... fără a recurge la război. 

Yoshi se lăsă pe spate, întrebându-se dacă momeala fusese 
destul de suculentă. Ultimele sale remarci fură primite în 
tăcere. Observă că acum Sir William devenise impasibil, cu 
excepţia unui scrâşnet slab al dinţilor. Dar Seratard dădu 
din cap şi îi aruncă o privire lui Andre. Fremătând de 
bucurie în sufletul lui, Sir William aştepta ca Yoshi să 
continue. Întrucât acesta nu mai spunea nimic, vorbi el: 

— Phillip, întreabă-l pe seniorul Yoshi dacă mai doreşte să 
continue sau vrea să-i răspund acum. 

— Spune că, pentru moment, nu doreşte să continue. 

Sir William îşi drese vocea şi începu să vorbească pompos, 
spre disperarea ascunsă a lui Iyrer: 

— Seniore Yoshi, în numele guvernului majestăţii sale 
britanice şi al guvernului francez, vă rog să-mi permiteţi să 
mulţumesc shogunatului pentru rezolvarea unei părţi a 
problemelor dintre noi. Vă mulţumesc şi dumneavoastră 
personal, şi vă exprim dorinţa noastră sinceră de a face ca 
prezenţa noastră în ţara dumneavoastră să fie un prilej 
pentru stabilirea unor relaţii profitabile, atât pentru ţara 
dumneavoastră, cât şi pentru shogunat ca atare şi pentru 


noi, personal. Acest gest marchează, fără îndoială, 
începutul unei noi ere în relaţiile de înţelegere dintre cele 
două ţări ale noastre, ca şi dintre ţara dumneavoastră şi 
celelalte ţări cu reprezentanţe în Japonia. 

Aşteptă până se traduse mesajul. Şi Tyrer, şi Andre îşi 
cereau mereu scuze şi îl rugau pe Yoshi să aibă răbdare în 
timp ce se străduiau din răsputeri să transpună mesajul în 
termeni cât mai simpli, dar cu cât mai multă acuratețe. 
Când terminară, Sir William zise: 

— Cu permisiunea lui, aş dori să facem o mică pauză. 
Phillip sau Andre, rugaţi-l să fie îngăduitor, prezentaţi-i 
scuzele şi toate celelalte de rigoare, dar vezica mea are 
nevoie de un răgaz. Asta din cauză că sunt răcit. 

Cei doi translatori traduseră imediat. 

— Bineînţeles, spuse Yoshi, fără să-l creadă. 

Sir William se ridică şi Seratard se scuză şi el imediat, 
pornind pe coridor în urma lui Sir William spre vasul de 
porțelan de care niciunul nu avea nevoie. Sir William şopti 
emoţionat: 

— Pe Dumnezeul meu, Henri, ai înţeles şi dumneata ce am 
înţeles eu? Că ne dă mână liberă să-l înhăţăm noi singuri pe 
Sanjiro? 

Şi Seratard era la fel de entuziasmat. 

— Este o răsturnare totală în politica lor, după care totul 
trebuie să treacă prin administraţia Bakufu şi prin 
shogunat. Mon Dieu, adică ne dă carte blanche! 

— Pas ce cretin, spuse Sir William dând-o pe franceză fără 
să-şi dea seama. Dacă putem porni împotriva lui Sanjiro, 
acesta este un precedent pe care îl vom putea folosi 
împotriva oricărui alt daimyo, de exemplu, a ticălosului din 
Strâmtoarea Shimonoseki. Dar ce naiba se ascunde aici? 
Care este quid pro quo-ul, căci trebuie să fie unul, spuse el, 
suflându-şi nasul cu putere. 

— N-am nici cea mai mică idee. Indiferent ce ar fi, este 
vorba de ceva deosebit, mon brave. E uimitor faptul că s-a 
dat pe mâna noastră, nici nu mi-ar fi trecut prin minte că o 


să vină cu atât de puţini oameni. Sigur că s-a gândit că am 
putea să-l luăm ostatic pentru faptele lui Sanjiro. 

— Dumnezeule mare, dar ce pas înainte! E incredibil şi 
faptul că a intrat direct în subiect, fără toate farafastâcurile 
alea ale lor ridicole. Nu credeam că am să apuc ziua asta! 
Dar de ce? Ceva nu-mi miroase a bine. 

— Da. Merde, păcat că nu e el tairo, nu-i aşa? 

Ha! îşi zise Sir William în sinea lui, iar ţi-am luat-o înainte 
cu gândirea, bătrâne. Mai tragem un pic de aici, mai 
împingem un pic de dincoace şi în curând o să fie la fel ca în 
India! Se descheiase între timp la pantaloni şi acum 
urmărea alene jetul, cu urechile surde la pronosticurile lui 
Seratard. Îşi aduna propriile gânduri, cumpănind cam ce ar 
avea de negociat, până unde să meargă şi cum să-l facă pe 
Ketterer să fie de acord, fără să mai aştepte aprobarea 
Amiralității sau a Foreign Office-ului. Naiba să-l ia de 
nătărău! Şi naiba să-l ia şi pe Palmerston. l-am cerut să-mi 
permită urgent să introduc respectul legii civilizaţiei aici şi 
de ce dracu' nu mi-a răspuns? Probabil că mi-a răspuns, îşi 
zise el. Mesajul codificat de la Londra a ajuns prin telegrafia 
Basra şi acum trebuie să fie undeva, în vreun colet poştal în 
curierul diplomatic. Şi-o scutură şi-şi aminti, ca de obicei, 
ceea ce li se spunea băieţilor la Eton: „Dacă o scuturi de 
mai multe ori înseamnă că te joci cu ea”. 

Se dădu repede la o parte ca să-i facă loc lui Seratard şi 
începu să se încheie la nasturi, observând că Seratard era 
plăpând şi în privinţa cantităţi, şi a vigorii. Interesant. 
Trebuie să fie din cauza vinului, îşi zise el, întorcându-se în 
sala de şedinţă. Restul întrevederii se desfăşură lin. Cu 
multă abilitate şi iscusinţă diplomatică, Sir William, ajutat 
îndeaproape de Seratard, stabili de o manieră foarte 
întortocheată că „dacă o anumită forţă se va întâmpla să 
purceadă împotriva unuia ca Sanjiro, de exemplu, împotriva 
capitalei sale, de pildă, aceasta va fi o întâmplare foarte 
neplăcută, chiar dacă o astfel de acţiune ar putea fi 
eventual meritată, din cauza unor acte inacceptabile de 


asasinat comise împotriva unor supuşi străini. Un astfel de 
act va declanşa un val de proteste de la Yedo şi va fi nevoie 
să se prezinte scuze oficiale dacă se va întreprinde un astfel 
de act de neconceput... 

Nu se spuse absolut nimic direct, nimic care să implice 
ideea că se acorda permisiunea în acest sens, sau că fusese 
cerută o astfel de permisiune. Nu se consemnă nimic în 
scris. Un astfel de act de supremă ostilitate nu ar fi putut fi 
consemnat decât cu respectarea extrem de strictă a 
protocolului. Şi Tyrer şi Andre aveau deja dureri de cap şi-şi 
blestemau în gând şefii pentru că frazele lor întortocheate 
erau aproape imposibil de tradus. Yoshi păstră tăcerea, 
cuprins de un adevărat extaz. Sanjiro era deja un om mort 
şi primul obstacol fusese înlăturat fără nici o dificultate. 

— Consider că ne-am înţeles unii pe alţii şi putem trece la 
chestiunea următoare. 

— Da, totul este foarte clar, spuse Sir William şi se lăsă pe 
spate şi-şi adună puterile pentru a întâmpina quid pro quo- 
ul care, neîndoielnic, avea să urmeze. 

Yoshi trase adânc aer în piept şi lansă următorul atac: 

— Traduceţi cele ce urmează frază cu frază. Explicaţi că 
este vorba de acuratețe. Mai spuneţi că această convorbire 
trebuie considerată un secret de stat între noi. 

Văzând că Tyrer se uită la el cam nedumerit, adăugă: 

— Înţelegi ce înseamnă „secret de stat”? 

După ce se consultă cu Andre, Tyrer spuse: 

— Da, sire. 

— Bun, atunci tradu: suntem de acord că este un secret de 
stat între noi? 

Sir William îşi spuse: unde merge mia, merge şi suta. 

— De acord. 

Seratard consimţi şi el. Tyrer îşi şterse fruntea şi spuse: 

— Sunt gata, sire. 

Yoshi începu să vorbească pe un ton încă şi mai ferm. 

— Dorinţa mea este să modernizez shogunatul şi 
administraţia Bakufu. Tradu. Pentru aceasta am nevoie de 


cunoştinţe. Tradu. Ing'rand şi ţara Furansu sunt cele mai 
puternice ţări străine. Tradu. Vă rog să elaboraţi mai multe 
planuri pentru a ajuta shogunatul să-şi alcătuiască o marină 
militară modernă, şantiere navale moderne şi armată 
modernă. Tradu. 

Amiralul Ketterer sări în sus cu grumazul mai stacojiu ca 
oricând. 

— Stai liniştit, îi şopti Sir William din colţul gurii şi nu 
scoate nici un cuvânt. 

— De asemenea, doresc un sistem bancar modern şi 
factorii experimentale. O singură ţară nu poate face totul 
singură. Voi sunteţi bogaţi, shogunatul este sărac. Când 
vom primi planurile ne vom pune de acord asupra unui preţ 
corect. Vă vom plăti pentru ele în cărbune, argint, aur şi 
concesionarea anuală a porturilor noastre. Doresc să 
primesc un răspuns provizoriu în treizeci de zile, dacă 
această chestiune prezintă interes. În caz că da, un an 
reprezintă suficient timp pentru elaborarea unui plan 
detaliat care să fie aprobat de conducătorii 
dumneavoastră? 

Lui Yoshi îi venea destul de greu să-şi menţină aerul plin 
de importanţă şi se întreba oare ce-ar face străinii dacă ar 
şti că el nu este investit, de fapt, cu nici un fel de autoritate 
pentru a face aceste oferte şi nici nu avea puterea de a le 
aduce la îndeplinire. Le făcuse oferta pentru ca să înlăture, 
timp de un an, pericolul de conflict. Avea nevoie de acest 
răgaz ca să zdrobească împotrivirea din interior faţă de 
shogunat şi să se ocupe de duşmanii săi primordiali, Ogama 
din Choshu şi Yodo din Tosa, acum că Sanjiro urma să fie 
înlăturat de gai-jini. În acelaşi timp, era şi un salt în viitor, în 
necunoscut, care îl înspăimânta şi îl exalta în acelaşi timp, 
într-un fel pe care nici nu-l înţelegea. Toate aceste idei se 
bazau pe informaţiile pe care un spion al lui Inejin le 
obținuse de la shoya Ryoshi, fără ca acesta să bănuiască 
ceva, coroborate cu ceea ce văzuse şi auzise el însuşi la 
bordul navei de război franceze, extrem de impresionantă, 


dar nici pe departe atât de mare şi impunătoare cum era 
nava amiral engleză. 

Urând din tot sufletul realitatea, dar fiind silit s-o accepte, 
Yoshi înţelesese, în poziţia lui de auto-apărare, că Ţara 
Zeilor trebuie să devină modernă. Pentru aceasta, trebuia 
să aibă legături cu gai-jinii. Yoshi îi detesta, îi ura şi îi 
dispreţuia, dar înţelesese că au puterea să distrugă 
Nipponul, fie şi numai prin faptul că puteau să-i împingă din 
nou într-o serie nesfârşită de războaie civile, aşa cum fusese 
secole de-a rândul înainte ca shogunul Toranaga să 
reuşească să mai domolească ferocitatea codului Bushido şi, 
o dată cu el, spiritul războinic al samurailor. Îi observa cu 
atenţie pe cei doi conducători care discutau între ei. Apoi 
văzu că liderul ing'eriz se adresează interpretului mai 
tânăr, Taira, care îi spuse în japoneza lui poticnită, dar 
inteligibilă: 

— Stăpânul meu mulţumeşte, sire, pentru inc'ede'e. 
Trebuie una sută douăzeci zile trimite mesaj la regina 
parlament şi rege furansu ca să prindă... să prindă, aduce 
înapoi răspuns. Amândoi conducător sigur răspuns este da. 

O sută douăzeci de zile era mai mult decât se aşteptase. 

— Bine, spuse el întunecat la faţă, dar exultând de bucurie 
în sinea lui. 

Ei, şi acum, a treia parte, îşi spuse el, văzând că se 
pregătesc să încheie întrevederea. Ochi pentru ochi, 
moarte pentru moarte. 

— Şi un ultim punct, sunt sigur că W'rum-sama nu ştie că 
omul pe care îl adăposteşte, pe nume Nakama, este un 
samurai renegat, un ronin şi un revoluţionar pe numele său 
adevărat Hiraga, numit uneori şi Otami. Doresc să-mi fie 
predat pe loc. Este căutat pentru omor. 

În acel moment, dincolo de golf, în satul Yoshiwara, 
Katsumata tocmai îi spunea lui Hiraga: 

— Hiraga, te-ai gândit ce am putea face ca să-i înfuriem pe 
gai-jini, ce incident să punem la cale ca să-i asmuţim 
împotriva shogunatului? 


Cei doi bărbaţi se aflau aşezaţi unul în faţa celuilalt, într-o 
căsuţă mică din Hanul celor Trei Crapi. 

— Cel mai uşor ar fi să incendiem una din biserici, spuse 
Hiraga ascunzându-şi supărarea cât putea mai bine, căci 
Katsumata era foarte pătrunzător. 

Hiraga abia ajunsese aici, convocat şi scos din 
ascunzătoarea lui din sat de un servitor somnoros. 

În afară de câteva slugi de curte, care aţâţau focurile şi 
făceau curat, nimeni nu se sculase încă la ora asta. Raiko şi 
doamnele ei mai dormeau, niciodată nu se trezeau înainte 
de prânz. 

— Asta o să-i facă să turbeze, spuse Hiraga, dar mai întâi 
să-ţi arăt ce am realizat aici şi... 

— Mai încolo, mai întâi trebuie să ne facem un plan. O 
biserică? Interesantă idee, spuse Katsumata, cu chipul rece 
şi dur. 

Nu mai era deghizat ca la Hodogaya. Acum semăna cu un 
preot budist, un bonz, ras şi numai cu mustață. Părul 
ciufulit de ronin fusese de fapt o perucă şi acum dispăruse. 
Purta tonsura specifică de bonz şi roba portocalie a 
călugărilor budişti. Avea sandale în picioare şi era încins cu 
un brâu de mătănii. Sabia lungă în teaca de piele se 
odihnea alături de el, pe patul înalt, şi însemnele de pe 
robă, numite mon, arătau că este membru al unui ordin 
călugăresc militant. Aceste ordine călugăreşti, de fapt, 
militare, erau formate din samurai care renunţaseră la 
statutul lor pentru a-l sluji pe Buddha, permanent sau 
numai temporar. Străbăteau ţara în lung şi în lat, făcând 
fapte bune de unii singuri sau în grupuri, omorându-i pe 
tâlhari şi pe bandiți, apărându-i pe săraci de bogaţi şi pe 
bogaţi de săraci. Administraţia Bakufu ca şi daimyo îi 
tolerau atâta timp cât violențele lor păstrau anumite limite. 
Cu o seară înainte, la lăsarea întunericului, trecuse foarte 
semeţ bariera, căci hârtiile lui false erau perfecte. 
Întârziase cu o zi, ajunsese neanunţat, dar i se dăduse 
imediat cea mai bună căsuţă în casa mamei-san Raiko. Spre 


deosebire de alţi shishi, de fapt, unicul dintre ei, familia lui 
era bogată, Katsumata avea întotdeauna la el mulţi obani 
de aur. 

— O biserică, repetă el, analizând ideea, nu m-aş fi gândit 
la asta, da, şi vom lăsa un mesaj în care spunem că a fost 
din ordinul lui Yoshi, al lui tairo Anjo şi a Consiliului roju ca 
un avertisment, ca să plece din ţara noastră. Trebuie să ne 
răzbunăm şi pe Yoshi - la colţurile gurii i se adună o peliculă 
subţire de salivă pe care o şterse nervos. Yoshi este cel mai 
mare duşman al nostru. Unul din noi trebuie să pornească 
împotriva lui. Ne-a omorât prea mulţi luptători la Kyoto, pe 
unii i-a împuşcat cu mâna lui. Dacă aş putea să-l prind 
cumva la strâmtoare m-aş duce chiar eu. Dar asta o lăsăm 
pe mai târziu. Aşadar, o să dăm foc bisericii. Bun. 

Hiraga era neliniştit, căci Katsumata se schimbase, era 
ciudat. Era nerăbdător şi se purta ca şi când ar fi fost un 
daimyo, iar el, Hiraga, unul din goshi lui căruia putea să-i 
poruncească după voie. Eu sunt liderul mişcării shishi din 
provincia Choshu, îşi spuse el tot mai supărat, şi nu elev la 
ordinele unui sensai din Satsuma, cât ar fi el de renumit! 

— Asta ar transforma toată Yokohama într-un cuib de 
viespi. Aş fi silit să plec, ceea ce ar fi rău în momentul de 
faţă, munca mea aici este importantă pentru cauză. Situaţia 
este foarte delicată aici, sensai. Sunt de acord că trebuie să 
avem un plan - de pildă cum să scăpăm dacă se întâmplă 
ceva? 

— La Yedo. Katsumata se uită fix la el. Ce este mai 
important, sonno-joi, sau adăpostul tău călduţ printre 
duşmanii noştri gai-jini? 

— Sonno-joi, răspunse imediat Hiraga, sincer. Dar este 
important să aflăm ce ştiu ei. Să-ţi cunoşti duşmanul ca... 

— N-am nevoie de citate, Hiraga, ci de acţiune. Pierdem 
bătălia şi Yoshi e pe cale s-o câştige. Avem o singură soluţie: 
să-i asmuţim cu toată furia pe gai-jini împotriva 
administraţiei Bakufu şi a shogunatului şi asta va ajuta 
neînchipuit de mult cauzei sonno-joi şi de aceea este 


prioritară faţă de orice altceva. Avem neapărată nevoie de 
un astfel de gest, în felul acesta vom recâştiga simpatizanți 
şi luptători, ne vom recâştiga cinstea obrazului, luptătorii se 
vor aduna din nou sub steagurile noastre şi în timp ce toţi 
shishii rămaşi în viaţă se vor regrupa aici şi în Kyoto, putem 
cere întăriri din Satsuma şi Choshu şi vom ataca din nou 
Porţile pentru a-l elibera pe împărat. De astă dată vom 
reuşi, pentru că Ogama, Yoshi şi împuţitul de shogunat vor 
fi ocupați cu duşmanii gai-jini. lar din moment ce vom fi 
stăpâni pe Porţi, sonno-joi e lucru înfăptuit. 

În vocea lui nu se simţea nici un fel de şovăială. 

— Şi dacă îi întărâtăm pe gai-jini, ce se va întâmpla, 
sensai? 

— Vor bombarda Yedo, iar shogunatul se va răzbuna 
atacând Yokohama - ambele părţi rămân în pierdere. 

— Şi între timp toţi daimyo se vor aduna să sprijine 
shogunatul, când se vor întoarce gai-jinii, căci se vor 
întoarce în mod sigur. 

— Nu se vor întoarce mai devreme de luna a patra sau a 
cincea şi poate nici atunci. Până atunci noi vom fi stăpânii 
Porţilor. La sugestia noastră, împăratul va fi încântat să-l 
predea gai-jinilor pe vinovat, pe Yoshi, sau capul lui, al lui 
Nobusada, Anjo sau al oricui altcuiva ca să potolească setea 
lor de răzbunare. Şi tot la sugestia noastră, Fiul Cerului va 
fi de acord să le îngăduie să facă comerţ fără a mai purta 
război, dar numai prin Deshima, la Nagasaki, aşa cum au 
făcut secole de-a rândul, spuse Katsumata, foarte sigur de 
el. Asta este ceea ce se va întâmpla. Mai întâi biserica - dar 
ce zici de o navă? 

— Ce să zic? întrebă uimit Hiraga. 

Mintea lui era plină de contraargumente la teoria 
prezentată de Katsumata, căci era convins că lucrurile n- 
aveau să se petreacă deloc aşa, dar încerca în acelaşi timp 
să-i distragă atenţia lui Katsumata, să-l determine să plece 
la Yedo şi să revină peste o lună sau două. Treburile îi 
mergeau deocamdată mult prea bine aici cu Taira, cu Sir 


W'rum, cu Jami-sama şi cu shoya ca să fie dispus să-şi pună 
în primejdie situaţia. Aveau timp berechet să-i înfurie pe 
gai-jini cu biserica după aceea, când îşi va fi asigurat o 
retra... 

— Dacă le scufundăm o navă de război, asta o să-i facă să 
turbeze, nu-i aşa? 

— Mai mult ca orice..., răspunse Hiraga, livid la faţă. 

— Folosim trucul cu biserica, dar numai ca pe o 
diversiune, în timp ce le scufundăm nava, pe cea mai mare. 

Buimăcit, Hiraga îl urmărea cu privirea pe Katsumata care 
desfăcea încet un pacheţel. În el se aflau patru tubuleţe de 
metal legate cu sârme. Şi fitile. 

— Tubuleţele astea conţin un exploziv - pulbere de tun... 
Unul din astea, aruncat cu fitilul aprins, prin fereastra unui 
tun sau lipit de navă îi rupe pereţii. Cu două tubuleţe nava e 
terminată. 

Hiraga privea hipnotizat. Întinse mâna după tubuleţ. Avea 
impresia că bomba pulsează, că are viaţă. La un capăt se 
vedea orificiul pentru fitil. În mintea lui se şi vedea cu 
bomba în mână, cum o aruncă printr-un sabord de tragere 
din bordul navei, cum se îndepărtează apoi repede şi în 
tăcere, cu barca ascunsă în ceaţă, apoi bomba explodează, 
explozia ei antrenează şi alte explozii pe nava care se duce 
încet la fund. Şi o dată cu ea, şi toate planurile. 

— Este o idee măreaţă, Katsumata, spuse el şi simţi că i se 
face rău. Trebuie să prindem momentul potrivit, când luna 
şi marea ne sunt prielnice şi să elaborăm un plan 
amănunţit. Cel mai bine ar fi la primăvară, sau la vară. 
După aceea n-o să mai pot rămâne aici şi..., am să-ţi 
povestesc atâtea despre ceea ce am descoperit aici... - cât 
pe ce să-l ia gura pe dinainte şi să spună că acum vorbea 
bine englezeşte, dar se opri la timp. Încă vreo câteva 
săptămâni şi sunt gata. Apoi biserica şi nava. 

— Incendiem biserica şi scufundăm nava mâine noapte. 

— Imposibil. 


Katsumata era uşor amuzat de şocul lui Hiraga şi se 
gândea că era mare păcat că Ori murise şi Hiraga rămăsese 
în viaţă. Ori îi era superior. Dar, evident, Ori era din 
Satsuma, nu din Choshu. 

— De câte ori trebuie să-ţi spun că atacul prin surprindere 
este cea mai bună armă a noastră, a shishilor? Unde este 
Akimoto? 

— În sat. Am considerat că e mai bine să nu-l aduc cu mine 
aici, spuse Hiraga, cu mintea copleşită. 

De când se întorsese de la Hodogaya nu-i împărtăşise 
gândurile cele mai intime vărului său - îi destăinuise numai 
că la întâlnire Katsumata îi spusese că Sumomo era moartă, 
trădată de Koiko în faţa lui Yoshi. Nu-i spusese ce credea el 
- că amândouă fuseseră aruncate în cuşca fiarei din prostie. 
Aşa cum vom fi aruncaţi şi noi la gunoi, în mod inutil, în 
urma acestui plan dement şi toată munca mea de aici se va 
irosi în van. 

— Mâine e prea curând. Propun să mai... 

— Cu biserica se poate descurca un singur om: Akimoto. O 
să avem nevoie de o barcă mică, cu vâsle sau de o barcă 
pescărească. Poţi să faci rost de aşa ceva? 

— Poate că da, spuse Hiraga, răspunzând automat, cu 
mintea înceţoşată de nenumăratele întrebări pe care şi le 
punea. Poate să fur una. Sensai, eu gândesc că... 

— Nu gândeşti limpede. Pescarii scot întotdeauna vâslele 
când lasă bărcile la țărm. N-avem nevoie de aşa ceva. 
Cumpără una. 

Katsumata scoase neglijent o pungă mică de mătase şi o 
puse pe masă: 

— Hiraga, adună-ţi minţile! Oare traiul alături de gai-jini 
te-a molipsit în aşa măsură încât ţi-ai uitat jurământul faţă 
de sonno-joi? Adună-ţi minţile, planul e bun, momentul este 
ales perfect. Poţi să cumperi o barcă? 

— Da, da, dar, sensai, unde ne retragem? 

— Retragerea este foarte simplă. Noi trei, tu, Takeda şi cu 
mine scufundăm nava de război. Apoi tragem barca la mal, 


cât mai aproape de Yedo şi ne pierdem în oraş. 

— Dar ce se întâmplă cu celălalt om, cel care incendiază 
biserica? 

— Va pleca pe jos. 

— Avem nevoie de mai mulţi shishi să ne sprijine. Este o 
sarcină grea. Ioată partea aceasta poate deveni un pericol 
de moarte. 

— "Tocmai de aceea va fi mai uşor să ne pierdem urma. 
Patru oameni sunt de ajuns. Eu voi conduce atacul asupra 
navei, iar dacă mâine suflă puţin vântul, biserica poate 
transforma toată Yokohama într-o torţă uriaşă. Vino din nou 
aici mâine seară, adu-l şi pe Akimoto şi punem la punct 
ultimele amănunte. 

— Dar... unde e Takeda? 

— L-am lăsat la Hodogaya. Va fi aici în după-amiaza 
aceasta înainte de lăsarea serii. 

Katsumata făcu o plecăciune scurtă, în semn de 
despărţire. Zăpăcit, Hiraga se grăbi să-i răspundă la 
plecăciune căci fusese mult prea mult timp un elev 
sârguincios al acestui sensai, maestrul spadasin pe care îl 
adora, ca să nu accepte să fie mătrăşit de el când îi era voia. 
leşi şi porni cu pas şovăielnic înapoi, peste pod, 
îndreptându-se spre colonie. Străbătea străzile satului fără 
să vadă şi fără să audă nimic, cu capul plin de un vălmăşag 
de gânduri întunecate şi situaţii imposibile, cu viziunea 
viitorului său făcut ţândaări şi toate astea numai din cauza 
acestui străin din Satsuma, care voia cu tot dinadinsul să 
dea brânci destinului înainte. Dar sensai are dreptate, 
mormăi el. Aceste două acţiuni o să-i scoată din minţi pe 
gai-jini, flota va invada Yedo, Yedo va lua foc şi Yokohama va 
fi distrusă drept represalii. În câteva luni, flotele se vor 
întoarce şi vor aduce cu ele şi armate de uscat. Luptătorii 
shishi nu vor fi până atunci în posesia Porţilor, în schimb tot 
Nipponul va fi cu arma în mână. lar pentru gai-jini lucrul 
acesta nu va avea nici o importanţă. Într-un fel sau altul, va 
trebui să ne deschidem spre lumea lor. Gai-jinii au hotărât. 


Aşadar, vor avea o bază la Yokohama şi alte baze în alte 
oraşe, pentru că au destulă putere ca să ne distrugă 
aşezările de pe coaste, pentru totdeauna, dacă aşa doresc, 
şi nici un fel de Vânt Divin nu ne va ajuta. 

— Ei, băiatu' un' te duci? 

— Oh! 

Ajunsese, fără să-şi dea seama în faţa Legaţiei. 

— Neaţa, domnu' santineră. Eu merge 'Iaira-sama. 

— Nu-i aci, băiatu', spuse santinela căscând. Domnul Tyrer 
este cu şefii, sunt cu toţii la Kanagawa. 

— Oh? făcu Hiraga şi privi dincolo de golf. 

Peisajul avea aspect de iarnă. Kanagawa abia se vedea. O 
fregată - o recunoscu, Pearl - pufăia uşor lângă țărm, 
navigând împotriva vântului, cu silueta ei clară şi 
înspăimântătoare. 

— Vin 'napoi mai târziu, murmură el. 

Amărât, porni spre sat. Să cumpere o barcă. Oricât de 
mult îi displăcea ceea ce avea de făcut acum, era shishi 
înainte de orice. 

În după-amiaza aceleiaşi zile, la bordul navei Pearl, 
Seratard ciocnea paharul cu Sir William, felicitându-l din 
nou pentru reuşita întrevederii. 

— Un admirabil pas înainte, Henri, bătrâne, spuse Sir 
William jovial, luă sticla şi mai verifică o dată eticheta. Nu-i 
rău pentru un '48. Şi mâncarea a fost, de asemenea, 
excelentă - pe masă erau resturile gustării pregătite de 
şeful bucătar al lui Seratard: plăcintă rece de porumbel, 
saleuri, pâine franţuzească şi câteva felii de brânză de Brie 
care sosise cu ultima navă comercială de la Shanghai. Parcă 
tot nu-mi vine să cred că Yoshi ne-a oferit ceea ce ne-a 
oferit. 

— Sunt de acord. Minunat, acesta este cuvântul. Noi vom 
instrui flota, voi veţi lua armata, noi preluăm băncile şi 
vămile şi... 

— Visătorule, spuse Sir William râzând, doar n-o să ne 
certăm acum pe împărţeală! Londra şi Parisul vor stabili 


între ele lucrul acesta - râgâi satisfăcut. Până la urmă, se va 
pune problema: „Cât?” Căci evident că tot noi va trebui să 
le împrumutăm mijloacele de plată ca să poată cumpăra 
navele noastre, fabricile sau mai ştiu eu ce altceva, 
indiferent cât de mult vor spune ei că plătesc. 

— Da, dar vor mai fi şi veniturile încasate de vămi şi aşa 
mai departe. 

Amândoi hohotiră de râs. 

— Va fi mai mult decât suficient pentru ambele ţări, îl 
încredinţă Sir William, deşi nu prea credea ce spune. Dar, 
te rog, Henri, fă-mi o favoare, nu-l mai sâcâi pe amiral, am 
şi aşa destulă bătaie de cap cuel. 

— De acord, dar este aşa de... Nu contează. Ce faci cu 
Nakama? Uluitor! Cred că ai avut noroc că nu te-a ucis 
noaptea, căci eşti duşmanul lor numărul unu. Cum de ţi-ai 
asumat un asemenea risc? 

— Nu era înarmat, îl ajuta pe Tyrer sa înveţe japoneza, 
spuse Sir William. 

După câte ştia el, numai patru oameni îl cunoşteau pe 
japonez, Tyrer, McFay, Babcott şi el însuşi şi toţi aceştia 
ştiau că omul vorbeşte englezeşte. - şi nu văzuse nici un 
motiv ca să mai împărtăşească şi altora secretul acesta. 

— E bine păzit, adăugă el cu siguranţă în glas, deşi simţi 
un cârcel în stomac la gândul pericolului prin care trecuse. 

— Şi ce ai de gând să faci cu el? 

— Ceea ce i-am promis lui Yoshi. 

Toţi fuseseră şocaţi de dezvăluirile lui Yoshi - Sir William 
aproape la fel de tare ca şi Iyrer - mai ales de faptul că 
Nakama era urmărit pentru asasinarea lui Utani, unul 
dintre membrii Sfatului Bătrânilor, în afară de alte crime 
comise de el. Spusese imediat: 

— Phillip, spune-i seniorului Yoshi că, imediat ce mă întorc 
la Yokohama, voi începe o anchetă oficială şi dacă faptele 
sunt aşa cum ne-a spus domnia-sa, îl voi preda imediat 
autorităţilor! 


Dar Tyrer, mut de uimire şi neîncredere, privea fix la 
Yoshi. Andre îşi reveni repede şi traduse în locul lui, 
tresărind apoi când Yoshi se răsti la el. 

— Ah, seniorul Yoshi spune că îi puneţi la îndoială vorbele? 

— Spune-i: nu, câtuşi de puţin, seniore Yoshi - Sir William 
se strădui să se arate cât mai calm, căci văzuse că ochii 
japonezului se îngustaseră periculos de mult. Dar tot aşa 
după cum dumneavoastră aveţi legi şi obiceiuri, ca, de 
pildă, acela că nu puteţi porunci seniorului Sanjiro să 
asculte de ordinele voastre, şi eu trebuie să mă supun 
legilor noastre, iar Tratatul specifică în mod clar că acestea 
se aplică în Yokohama. 

— Spune, că da, Tratatul. În noul spirit de prietenie, este 
de acord să vă lase pe dumneavoastră să vă faceţi datoria 
de a-l preda pe... asasin. Va trimite mâine oameni să-l preia. 
În legătură cu Tratatul, sir, Yoshi spune, adică a spus exact: 
anumite modificări sunt necesare, dar le putem discuta 
peste douăzeci de zile. 

— Scuzaţi-mă, Sir William, spuse Tyrer încet, în legătură 
cu Nakama, pot să vă sugerez să... 

— Nu, Phillip, nu poţi. Andre spune-i, te rog, exact: Vom fi 
onoraţi să discutăm chestiunile care se referă la interesele 
noastre reciproce în orice clipă. 

Alese cuvintele cu foarte multă grijă şi lăsă să-i scape un 
oftat de uşurare când îi veni răspunsul: 

— Seniorul Yoshi vă mulţumeşte şi spune: ne vom întâlni 
peste douăzeci de zile, dacă nu chiar şi mai devreme şi 
acum mă întorc la Yedo cu doctorul Babcott. 

După ce se termină schimbul de politeţuri şi de plecăciuni 
şi Yoshi părăsi încăperea, Seratard exclamă: 

— William, ai ieşit admirabil din această cursă. Omul este 
foarte viclean. Felicitări. 

— În legătură cu marina militară, începu amiralul. 

— Mai întâi dă-mi voie să-i pornesc la drum pe Babcott şi 
pe Tyrer. Vino încoace, Phillip! 

Când ajunseră afară singuri, Sir William se repezi la el: 


— Ce-i cu tine, Phillip? 

— NIMIC, Sir. 

— Atunci pentru ce faci mutra asta jalnică? Pentru ce uiţi 
că treaba ta este să traduci, nu să faci propuneri? 

— Vă rog să mă iertaţi, sir, dar, în legătură cu Nakama... 

— Ştiu că este în legătură cu el, pentru numele lui 
Dumnezeu! Mai că te-ai scăpat pe tine la masă! Crezi că 
vicleanul nostru oaspete n-a observat? Meseria ta este să 
traduci ce se spune şi să fii indiferent la tot restul, asta-i. 
Este pentru a doua oară că trebuie să-ţi atrag atenţia. 

— Vă rog să mă iertaţi, sir, dar Nakama este important şi... 

— Vrei să spui Hiraga, sau cum naiba îşi mai spune în 
momentul de faţă? Isuse Cristoase, este acuzat de 
omucidere! Sunt de acord că a fost o sursă de informaţii 
foarte bună, dar pentru numele lui Dumnezeu, un tâlhar 
renegat? Ai avut noroc că nu ţi-a tăiat beregata prin somn, 
dacă te gândeşti că a avut tot timpul acces liber în Legaţie 
şi în apartamentul tău. 

— Şi ce intenţionaţi să faceţi, sir? 

— La naiba, exact ceea ce am spus: să fac cercetări şi, 
dacă e adevărat, şi bănuiesc că aşa e, suntem obligaţi prin 
cuvânt de onoare să-l predăm. 

— Nu aţi putea să-l consideraţi refugiat politic? 

— Oh, pentru numele lui Dumnezeu! Ţi-ai pierdut minţile 
chiar de tot? Cerem despăgubiri pentru uciderea 
conaţionalilor noştri - atunci cum dracu' să refuzăm să-l 
predăm pe unul de-al lor care este acuzat şi probabil 
vinovat de uciderea unuia dintre conducătorii lor? Yoshi a 
promis că va avea parte de o judecată dreaptă. 

— Este un om mort, asta-i toată judecata de care va avea 
parte. 

— Dacă este vinovat, primeşte ceea ce merită - Sir William 
încercă să se stăpânească, deoarece Phillip făcuse o treabă 
bună în ziua aceea şi remarcase şi el prietenia tot mai 
strânsă dintre el şi japonez, care fusese în avantajul lui. 
Phillip, ştiu că ţi-a fost de mare folos, dar n-avem ce face, 


trebuie să-l predăm..., după ce discut şi eu cu el. L-am 
prevenit chiar de la început că va trebui să plece dacă 
autorităţile îl vor cere. Acuma uită-l pe Nakama şi încearcă 
să afli cât poţi mai multe despre pacientul lui Babcott. Dacă 
avem puţin noroc, va fi vorba de tairo. 

Porni înainte spre curtea din faţă, unde Yoshi tocmai 
încăleca. Babcott aştepta alături de un cal pe care i-l 
împrumutase Pallidar. Mai era unul şi pentru Tyrer. Garda 
de onoare era în jurul lor. La un ordin al lui Yoshi, hamalii se 
îndepărtară de barele pe care erau atârnate boccelele. 
Yoshi îi făcu apoi semn lui Tyrer să se apropie şi îi spuse 
ceva. Acesta ascultă, făcu o plecăciune apoi se întoarse. 

— A spus că puteţi număra în linişte banii şi îi veţi da 
mâine chitanţa. Omul acesta, mai spuse el, arătând spre 
Abeh, va veni mâine să-l preia pe Nakama. 

— Mulţumeşte-i şi spune-i că vom face aşa cum doreşte. 

Tyrer se conformă. Yoshi îi făcu semn cu mâna lui Abeh să 
pornească înainte. 

— Ikimasho! 

Porniră la trap, cu hamalii şi pajul alergând după ei. 

— Ai tot ce-ţi trebuie, George? 

— Da, mulţumesc, Sir William. 

— Atunci, porneşte. Phillip, te-ai descurcat foarte bine 
astăzi. Încă două, trei întrevederi ca acestea şi am să 
propun să fii avansat interpret principal. 

— Mulţumesc, sir. Aş putea fi şi eu de faţă când îl veţi 
vedea pe Nakama? 

Sir William îşi ieşi din fire: 

— Cum dracu' să fii de faţă când trebuie să te duci cu 
Babcott la Yedo! De ce nu te gândeşti? George, dă-i, te rog, 
nişte leacuri! Băiatul ăsta nu se simte bine. 

— De fapt, nu am nevoie de Phillip. M-am gândit însă că ar 
fi un bun prilej pentru el să cunoască acea persoană al cărei 
nume nu poate fi rostit, spuse apăsat Babcott. 

— Foarte bine te-ai gândit, întâlnirea aceasta poate fi 
foarte importantă, în timp ce Nakama sau Hiraga, cum l-o fi 


chemând, nu. Phillip, ai reuşit să pricepi treaba asta? 

— Da, sir, vă rog să mă iertaţi. 

Babcott se aplecă ceva mai mult. 

— Poate că ar fi bine să nu-l predaţi pe Nakama până nu 
ne întoarcem noi. Aşa, pentru orice eventualitate. 

Sir William privi spre el şi în minte îi veni gândul că 
plecarea lor s-ar putea să nu fie doar o consultaţie 
medicală. 

— Vrei să spui că ar putea încerca să vă reţină? Ca 
ostateci? Pe amândoi? 

Babcott ridică din umeri: 

— Nakama e important pentru el. Nu strică să fim 
înţelepţi, nu? 

Sir William ridică din sprâncene: 

— Vă aştept mâine. 

Rămase pe loc până nu se mai văzură şi abia după aceea 
se întoarse în sala de şedinţe. Amiralul explodă imediat: 

— N-am mai auzit asemenea obrăznicie de când mă ştiu! 
Să le construim o flotă? V-aţi pierdut minţile cu toţii? 

— Asta nu depinde de noi, dragul meu amiral, spuse el 
calm. Parlamentul va decide. 

— Sau poate Împăratul Napoleon, mai curând, interveni 
scurt Seratard. 

— Mă îndoiesc, dragul meu domn, spuse Ketterer, cu faţa 
şi gâtlejul stacojii. Chestiunile maritime de natură externă 
sunt de competenţa Marinei Regale şi orice ingerinţă 
franceză în sfera de influenţă britanică va fi tratată cu toată 
severitatea. 

— Foarte corect, spuse cu voce tare Sir William, 
acoperindu-i pe amândoi, în momentul în care chipul lui 
Seratard începea să capete aceeaşi nuanţă ca a amiralului. 
În orice caz, va fi vorba de o decizie politică ce se va lua la 
Londra şi la Paris. 

— Naiba s-o ia de politică, izbucni amiralul, clocotind de 
furie. O duzină din cele mai bune nave ale noastre de război 


pe mâinile acestor ticăloşi? Când vedeţi de ce sunt în stare 
numai cu câteva săbii? Sunt absolut împotrivă! 

— Şi eu la fel, spuse împăciuitor Sir William, şi aşa voi 
recomanda. 

— Ce? 

— Sunt întru totul de acord cu dumneata. O decizie de 
asemenea importanţă este de competenţa Amiralității, 
asistată de Foreign Office. La fel şi la Paris. Noi nu avem 
nimic altceva de făcut decât să raportăm faptele 
superiorilor noştri. Şi dumneavoastră va trebui să faceţi 
acelaşi lucru. Slavă Domnului că autorităţile japoneze ne 
permit să pornim în urmărirea celor vinovaţi. Nu eşti de 
acord, domnule amiral? 

— Dacă vorbiţi despre lovitura de pedeapsă care aţi 
propus-o aici, acolo sau oriunde altundeva, fiind rău sfătuit, 
tot ce pot să vă spun este că, nefiind aprobată de 
Amiralitate, nu este aprobată nici de mine. Propun să ne 
întoarcem la bordul fregatei Pearl înainte să înceapă 
ploaia... 

Sir William oftă şi se uită afară. Ploaia se oprise temporar, 
marea era încă liniştită, dar sufletul lui nu. Primise banii 
ceruţi, nu mai era obligat să radă Yedo de pe faţa 
pământului şi, cu ajutorul acestui Yoshi, ar putea începe 
modernizarea Japoniei, îşi spuse el. Îi vom găsi un loc fericit 
în familia naţiunilor lumii, fericit şi pentru ei şi pentru noi. E 
mult mai bine să facem noi lucrul acesta şi să introducem 
aici virtuțile britanice, decât să şi le implanteze francezii pe 
ale lor, deşi vinurile şi mâncarea lor, atitudinea lor faţă de 
viaţa sexuală sunt totuşi superioare alor noastre. Da. Numai 
că în privinţa vieţii sexuale, japonezii îi întrec chiar şi pe ei. 
Concepţia şi împlinirea sa este net superioară la ei. Păcat că 
nu putem importa obiceiurile lor din acest domeniu. Regina 
nu va fi niciodată de acord. Păcat, dar aşa e viaţa. Trebuie 
să fim fericiţi că avem norocul să trăim aici, mai ales după 
ce îi vom fi civilizat. 

— Henri, hai să luăm puţin aer. 


Îi făcea plăcere să stea afară, pe punte. Vântul mirosea a 
sare şi a mare, pătrunzător şi rece. Fregata ridicase ancora 
şi avansa acum rapid. Marlowe era pe dunetă. Ofițerii şi 
marinarii de pe punte erau cu toţii conştienţi de prezenţa 
amiralului, care şedea posomorât pe un scaun, înfăşurat în 
mantaua lui gri. 

— Pentru Dumnezeu, Marlowe, urcă mai bine în vânt! 

— Da, sir. 

Sir William nu era expert în chestiuni de navigaţie, totuşi i 
se păru că ordinul fusese inutil, de dragul de a se afla în 
treabă. Al naibii om! Totuşi, nu-i pot face o vină din faptul că 
doreşte să aibă ordine scrise pentru declanşarea 
ostilităţilor. E gâtul lui în joc dacă se întâmplă ceva. Când 
fregata luă viteză, mâna i se crispă şi mai mult pe 
balustradă. Îi plăcea marea şi îi plăcea să navigheze, mai 
ales pe puntea unei nave de război britanice, mândru de 
faptul că navele de război britanice stăpâneau lumea 
apelor. Ketterer are dreptate să nu vrea să se construiască 
o altă flotă aici, îşi zise el, căci avem destule necazuri şi aşa 
cu flotele francezilor, americanilor şi prusacilor. Se uită spre 
pupa. La pupa, dincolo de orizont, se afla Yedo. Yedo şi Yoshi 
şi vorbele lui neliniştitoare, indiferent cum le-ai privi, 
indiferent cât de roz părea viitorul pe care îl promiteau. În 
faţă era Yokohama. Şi mai multe necazuri, dar nu contează, 
în seara aceasta Angelique este invitata mea la dineu. Mă 
bucur că n-a plecat, dar tot nu înţeleg de ce. Cu asta nu 
devine mai vulnerabilă în mâinile lui Tess Struan? E greu să 
te gândeşti la Angelique fără Malcolm Struan. Îmi pare rău 
că a avut o soartă aşa de nenorocită, el s-a dus, iar noi 
suntem în viaţă. Acum oare cine va fi tai-pan? Tânărul 
Duncan are abia zece ani, este ultimul băiat din familia 
Struan. E cumplit pentru Tess, are de îndurat altă tragedie. 
Nu m-ar surprinde ca asta s-o dea gata. Am admirat-o 
întotdeauna pentru curajul ei, să poarte întreaga povară a 
familiei, a lui Culum şi Brock, ca să nu mai vorbim de Dirk 
Struan. Ei bine, am făcut tot ce am putut pentru less, şi 


pentru Malcolm, când era în viaţă, sau mort. Şi pentru 
Angeligue. Când va pleca, va lăsa în urma ei un gol care nu 
se va mai umple prea uşor. Sper să-şi recapete tinereţea pe 
care şi-a pierdut-o, încă un motiv de întristare, dar are o 
viaţă întreagă înainte, indiferent dacă are sau nu un copil în 
pântece. Şansele sunt egale. 

Comenzile de pe punte îi atraseră pentru moment atenţia, 
dar nu părea nimic urgent, trebuia să se mai întindă nişte 
pânze. Vântul cânta în arboradă. Fregata lua tot mai multă 
viteză. Aveau mai puţin de o oră până să arunce ancora. 
Până la apusul soarelui era două ore bune. Timp suficient 
să-l pună pe Nakama cu botul pe labe înainte de dineu. 

Amurgul era foarte aproape, lumina scădea în timp ce 
soarele dispărea în spatele unui strat de nori, regretând 
parcă scurgerea zilei. Hiraga stătea de vorbă cu un grup de 
pescari. 

— Mă interesează numai barca, nu-mi trebuie unelte de 
pescuit, dar vâslele şi pânzele intră în preţ. 

Se afla pe faleză, în apropiere de Mahalaua Beţivilor şi îi 
plăti proprietarului preţul cerut de acesta fără să se 
tocmească, căci nu voia să-şi piardă cinstea obrazului 
târguindu-se, deşi acum ştia - căci Mukfey îi băgase în cap 
treaba asta - că era întotdeauna înşelat şi i se cerea un preţ 
peste valoarea obiectului şi că omul acesta şi prietenii lui 
vor râde de el imediat ce îi va pierde din vedere. Şi mai ştia 
că nu face bine, pentru că acum era îmbrăcat ca un gai-jin 
şi nu avea săbii. Jumătate din el dorea să urle şi să se 
năpustească asupra lor pentru purtarea lor necuviincioasă 
şi să-i pună să se târască pe jos, la picioarele lui, acolo pe 
țărm, implorându-l să le acorde privilegiul de a-i oferi pe 
gratis barca. Dar cealaltă jumătate îl sfătuia să aibă 
răbdare: ai făcut ceea ce trebuia să faci, barca e a ta, mâine 
vei muri acoperindu-te de onoare pentru cauza sonno-joi, 
păduchii aceştia nu au mai multă valoare decât murdăria de 
pe barca pe care o vând. 


— Lasă totul în barcă, spuse el - proprietarul se plecă 
ceremonios şi se îndepărtă împreună cu tovarăşii lui, 
binecuvântându-şi norocul de a fi vândut barca cu dublul 
preţului pe care-l merita. 

Barca era o ambarcaţiune mică, obişnuită, pentru doi sau 
trei oameni, cu o pânză mică şi un singur catarg mic. 
Samuraii erau instruiți şi pregătiţi să poată conduce bărci 
de acest fel pe distanţe mici, pentru a traversa cursurile de 
apă din interior, sau pentru a putea ajunge la galerele şi 
navele ancorate în apropierea țărmului, aşa că ştiau să le 
mânuiască. Vestea că a cumpărat o barcă se va răspândi ca 
fulgerul prin sat, dar n-avea importanţă. Până să 
chibzuiască shoya şi ceilalţi la ce i-ar putea folosi lui barca, 
vor avea revelaţia faptului împlinit. Satisfăcut că rezolvase 
problema cu barca aflată acum la loc sigur, străbătu 
Mahalaua Beţivilor prin aleile aglomerate, păşind peste 
beţivi şi gunoaie, dezgustat de murdărie. Taira spunea că 
Londra aceea a lui este cel mai curat, mai mare şi mai bogat 
oraş din lume, dar eu nu-l cred, nu poate fi aşa, din moment 
ce atâţia conaţionali ai lui trăiesc în halul ăsta, şi nici în 
colonia propriu-zisă situaţia nu este mult mai bună. O luă pe 
o scurtătură şi ajunse într-o alee mai îngustă. Oamenii 
treceau încoace şi încolo, cerşetorii stăteau cu mâna 
întinsă, din spatele uşilor se strecurau priviri curioase, dar 
nimeni nu-l băga în seamă. 

Ţara Nimănui era, ca de obicei, plină de buruieni şi urât 
mirositoare, fiind principala groapă de gunoi a coloniei. 
Câţiva cerşetori zdrenţăroşi scormoneau printr-o grămadă 
de gunoi proaspăt. Îi aruncară câte o ocheadă scurtă. 
Privirea lui Hiraga se îndreptă spre ghizdurile dărăpănate 
ale puţului. Capacul scorojit de lemn care ascundea 
trecerea secretă spre Yoshiwara părea neatins. Chipul lui 
Ori îi reveni în memorie, aşa cum arăta el atunci, în 
momentul în care fusese gata să-l ucidă şi Ori aruncase, 
sau, mai bine zis, se făcuse că aruncă cruciuliţa de aur în 
adânc. Ori a fost baka - să-şi piardă viaţa pentru femeia aia! 


L-am fi putut folosi în acţiunea de mâine. Şi-l scoase pe Ori 
din minte. Acum se concentră cu toată fiinţa asupra atacului 
de a doua zi. Toate argumentele împotriva lui dispăruseră. 
Se obținuse consensul. Akimoto era foarte încântat de idee, 
la fel şi Takeda şi sensai. Aşadar, era şi el. Barca era gata. 
Acum mai trebuia doar să-l ia pe Akimoto şi să se întoarcă 
pentru a finaliza planul. În realitate, era chiar bucuros. Va 
muri încununat de glorie, împlinind dorinţa împăratului. Ce 
şi-ar putea dori mai mult de la viaţă un samurai? 

Dar ca şi când ar fi primit în cap o găleată cu apă rece ca 
gheaţa îşi reveni din euforie şi se ascunse sub portalul unei 
uşi. Trei Haine-Roşii erau în faţa casei lui shoya, alţi doi 
ieşeau din coliba de alături pe care o închiriaseră el şi 
Akimoto. Akimoto păşea între cei doi, strigând cât îl ţinea 
gura una din puţinele fraze englezeşti pe care le învățase: 

— Pare rau, nu înţelegi Nakama! 

— N-a-k-a-m-a, spuse sergentul rar şi apăsat. Unde e? - 
apoi şi mai tare: Unde Nakama? 

— Nakama? ţipă şi Akimoto, încercând în mod clar să-l 
prevină, dacă cumva se află prin apropiere. Nakama nu 
înţelegi pare rau, apoi în japoneză: Cineva a trădat! şi din 
nou în engleză: Nu intele... 

— Gura! strigă furios sergentul. Caporal, tâmpitu' ăsta nu 
ştie nimic. Butcher, tu şi Swallow staţi aici până apare 
împuţitu' ăla de domn Nakama şi rugaţi-l politicos, dacă nu 
doreşte să vină cu voi să-l vadă pe Sir William, dar aveţi 
grijă să nu-l scăpaţi pe ticălos. Tu, se stropşi el la Akimoto, 
vârându-i în coaste un deget de fier, tu vii cu mine, vrea 
şefu' să te vadă. 

Akimoto porni cu ei protestând puternic, mai întâi în 
japoneză, apoi în engleză: 

— Nakama, nu înţelegi! şi o ţinu aşa tot drumul. 

După ce îşi reveni din şoc şi nu mai era nici o primejdie, 
Hiraga ieşi de sub portal, sări un gard şi porni repede 
înapoi, spre Ţara Nimănui. Ajuns acolo se chirci în faţa unei 
uşi, căci nu era bine să se ducă acum la puț, era prea multă 


lumină şi cei trei cerşetori prea aproape, îl priveau cu ochi 
răuvoitori. Puţul trebuie să rămână secret. Cine ne-a 
trădat? Acum n-avea timp să se gândească la asta. Se 
afundă şi mai mult în umbră, când unul dintre scormonitorii 
din gunoaie se mută mai aproape de el, mormăind şi 
înjurând că prada fusese prea săracă şi târând după elun 
sac rufos într-o mână. Toţi trei erau scheletici şi murdari. 
Unul din ei trecu foarte aproape de deschizătură, dar n-o 
observă. Într-o jumătate de oră se va întuneca, până atunci 
nu are nimic altceva de făcut decât să aştepte. Dintr-o dată 
îşi văzu drumul blocat. 

— Crezi că nu te-am văzut? Ce faci aici? mârâi unul din 
cerşetori, ameninţător. 

Hiraga se ridică încet în picioare. Ţinea mâna pe 
revolverul mic din buzunar. Văzu cuțitul în mâna cu 
degetele ca nişte gheare şi omul se repezi spre el. Dar 
Hiraga fu mai rapid, îi prinse mâna şi i-o îndoi, înfigându-i 
propriul cuţit în gâtlej. Cerşetorul urlă ca un porc 
înjunghiat şi se prăbuşi la pământ. Imediat, ceilalţi doi 
ridicară privirile şi alergară să vadă ce se întâmplă. Se 
opriră brusc. Hiraga era acum în faţa uşii, cu arma într-o 
mână şi cuțitul în cealaltă şi se înălța deasupra trupului 
bărbatului care se zbătea în noroi. Cuţitele ieşiră imediat la 
iveală şi cei doi bărbaţi atacară. Hiraga nu ezită şi se 
năpusti asupra unuia din ei. Acesta se dădu imediat în 
lături, lăsându-i drumul deschis, aşa cum îşi dorea. Trecu 
repede printre ei, luând-o la fugă spre Mahalaua Beţivilor, 
căci nu mai voia să piardă timpul cu lupta. Ajunse în câteva 
clipe pe o străduţă lăturalnică, dar, în graba sa, îşi pierduse 
pălăria care îi căzuse de pe cap. Aruncă o privire înapoi şi îl 
văzu pe unul din cerşetori cum o ridică de pe joscuun 
strigăt victorios. În secunda următoare celălalt puse şi el 
mâna pe pălărie şi începură să-şi dispute prada. 

Gâfâind din greu, Hiraga îi lăsă să se lupte. Mai aruncă 
încă o privire spre cer. Ai răbdare. După ce vor pleca ei, ai 
să te poţi duce la puț. Nu trebuie să-l arăţi nimănui, lucrul 


acesta este esenţial pentru atacul de mâine. Ai răbdare. 
Cumpără o pălărie sau o beretă. Ce aşa mare nenorocire? 

— Da' unde dracu' s-a dus? 

— Nu poate fi prea departe, Sir William, spuse Pallidar. Am 
postat oameni la ambele porţi şi la podul spre Yoshiwara. 
Probabil că este în vreun han. E o chestiune numai de timp: 
trebuie să apară. Vreţi să vi-l aducem în cătuşe? 

— Nu, numai să fie aici, în faţa mea, dezarmat şi sub pază. 

— Şi cu ăsta ce facem? 

Akimoto şedea jos, cu spatele lipit de perete şi cu un soldat 
de pază lângă el. Fusese deja percheziţionat. 

— Am să iau o hotărâre după ce voi fi vorbit cu el. Ah, 
Andre, intră, te rog. Settry, nu e nevoie să mai aşteptaţi. lau 
masa cu ministrul rus, când dai de Nakama, vino să mă iei - 
Pallidar salută şi ieşi. Andre, îmi pare rău că te deranjez, 
dar nu-l putem găsi pe Nakama. Întrucât Phillip nu este 
aici, ai putea să traduci pentru mine? Să-l întrebi pe 
individul ăsta unde e Nakama? 

Îl urmări atent pe Andre care începuse să-i pună întrebări 
lui Akimoto şi încerca să-şi stăpânească iritarea. Ar fi dorit 
foarte mult ca Phillip să fie acum aici, în loc să se fi dus cu 
Babcott. Să sperăm că totul va ieşi bine. Dacă Nakama nu 
este prins, Yoshi o să fie foarte furios şi pe bună dreptate. 

— Zice că nu ştie, spuse Andre care nu-şi scosese paltonul, 
biroul lui Sir William era o adevărată gheţărie, căci, chiar şi 
în zilele cele mai friguroase, nu se făcea decât un foc foarte 
plăpând. Pare pe jumătate idiot, continuă Andre, mormăie 
care Nakama? Nakama poate fi oriunde, la Yoshiwara, 
poate la Kanagawa. 

— Cum aşa? 

— Sir William era şocat. Nu are voie să părăsească colonia 
fără aprobarea mea expresă. Întreabă.-l..., întreabă-l când a 
plecat Nakama? 

— Spune că nu ştie, nu-l ştie pe Nakama, nu ştie dacă a 
plecat, nu ştie unde este, nu ştie nimic. 


— Poate că o noapte la închisoare o să-i reîmprospăteze 
memoria. Caporal! 

Uşa se deschise imediat. 

— Du-l pe omul acesta la închisoare noaptea aceasta sau 
până dau alte ordine. Trebuie să fie tratat omeneşte, 
înţelegi? 

— Da, sir. 

— Să fie tratat omeneşte. 

— Da, sir. 

Caporalul întinse mâna spre Akimoto care se dădu imediat 
înapoi şi ieşi din cameră cu spatele, făcând plecăciuni. 
Închisoarea, folosită pentru scandalagii, bătăuşi şi militarii 
nedisciplinaţi, era în josul străzii, o clădire de cărămidă cu 
douăsprezece celule, în jurul spaţiului triunghiular pentru 
biciuire. După club, fusese a doua construcţie, un obicei 
normal al englezilor pentru fiecare colonie nouă. 

— Merci, Andre. 

— De rien. 

— Ai idee cam unde ar putea fi? 

— Nu, sir, nimic altceva decât ceea ce a spus omul acesta. 
Ne vedem la dineu. 

Andre zâmbi şi plecă, luând-o pe Strada Mare, unde vântul 
sufla puternic, măturând frunzele şi gunoaiele. Cerul era 
întunecat de tot. Mă bucur că nu suntem noi răspunzători 
de găsirea lui. Oare unde s-o fi dus? Dacă are cât de câtă 
minte, la Kyoto sau Nagasaki, sau mai bine să se fi ascuns 
pe nava comercială care se întoarce la Shanghai dacă ştie 
că Yoshi vrea să pună mâna pe el. Sigur că ştie, căci nici la 
Bakufu, nici aici nu există secrete. A fost o întrevedere de 
zile mari, e bine pentru noi să fim de partea lui Yoshi, dar 
naiba să-l ia pe Phillip, e prea bun. Sigur că pacientul este 
Anjo. Scuipă furios. Aş fi putut avea şi eu şansa asta, la 
urma urmelor, a fost ideea mea, Raiko şi Meikin trebuie să-i 
fi plasat cumva ideea aceasta, Mon Dieu, au mai multă 
putere decât mi-am imaginat. 


Simţi un fior de gheaţă pe şira spinării. Raiko îi trimisese 
vorbă că vrea să-l vadă urgent în seara aceea. Ce mai este? 
Oricum, tot necazuri. 

— Bună seara, domnule, i se adresă paznicul de la uşa din 
faţă a clădirii Struan. 

— Am o întâlnire cu doamna Struan. 

— Da, domnule. Vă aşteaptă în biroul tai-panului de la 
capătul coridorului. Vă rog să scuzaţi dezordinea din hol, 
dar domnul McFay îşi face bagajele. E cumplit că trebuie să 
plece, nu-i aşa? 

— Da, dar să sperăm că... 

Tunul de semnalizare de la Căpitănia Portului îi făcu să 
întrerupă discuţia. Uimiţi, cei doi bărbaţi îşi îndreptară 
privirile spre mare, căci nu era aşteptată nici o navă. 
Mulțimea încremeni pe Strada Mare şi un murmur de 
emoție traversă Yokohama. Un cliper ocolea promontoriul 
cu toate pânzele în vânt. Se vedeau norişorii de fum ai 
salvei de salut când trecu pe lângă nava amiral, apoi se auzi 
încă o bubuitură, răspunsul navei amiral. Era prea departe 
ca să se vadă ce pavilion avea. 

— E de-ai noştri, spuse mândru paznicul. Trebuie să fie, ca 
în vremurile bune de demult... O, bună seara, domnule. 

Jamie McFay ieşi repede pe uşă şi-şi fixă binoclul. 

— Helo, Andre! Voiam numai să fiu sigur... Prancing 
Cloud! Amin! Implicaţiile erau limpezi pentru oricine. 
Prancing Cloud trebuia să plece la Londra. Din moment ce 
s-a întors aici şi încă atât de repede, însemna că aduce veşti 
urgente... sau pasageri importanţi. Buni sau răi. 

— Amin, răspunse Andre ca un ecou. 

Îl văzu pe Seratard cu un ochean pe treptele Legaţiei 
franceze, Sir William era şi el la fereastră cu binoclul la ochi 
şi, la uşa următoare, Dimitri stătea în picioare la intrarea 
firmei Brock cu un ochean scurt la ochi. Când lăsă ocheanul 
în jos, Dimitri îl observă pe Jamie, avu o clipă de ezitare, 
apoi îi făcu un semn cu degetul mare în sus. Jamie flutură 


din mână drept răspuns şi continuă să se uite prin binoclu. 
Cliperul era frumos - tocmai se pregătea să arunce ancora. 

— Poate că este şi ea la bord, spuse Andre blând. 

— Şi eu mă gândeam tot la asta. Vom afla curând. 

— Semnalizează-i. 

— Până ajung eu la Căpitănia Portului să pun steagurile se 
face întuneric. Oricum, nu mai este de competenţa mea, 
trebuie să decidă domnul MacStruan. Jamie îi aruncă o 
privire. 

— O să ştim curând. Te duci la Angelique? 

— Da. 

— Nu-i nevoie să-i producem griji atâta vreme cât încă nu 
ştim sigur. Da? 

— Sunt de acord, mon brave - Andre privi din nou la 
cliper. Îi ieşi în întâmpinare? 

— În întâmpinarea navei? întrebă McFay cu acelaşi zâmbet 
trist. Tu nu te-ai duce? 

Intrară în hol împreună. Albert MacStruan tocmai cobora 
pe scări, pe jumătate îmbrăcat în haine de seară, cu cravata 
încă nelegată, dar foarte elegantă. 

— Prancing Cloud? 

— Da, spuse Jamie. 

— Aşa mi-am zis şi eu - ochii aceia ciudaţi se îngustară. 
Bună, Andre, ce mai faci? întrebă MacStruan. 

— Foarte bine, mulţumesc. Ne vedem mai târziu. 

Amândoi aşteptară până Andre dispăru în biroul tai- 
panului care era acum folosit de Angelique. 

— Îi ieşiţi în întâmpinare? 

— O, da! 

— MacStruan cobori şi ultima treaptă dintr-o săritură. Tu 
nu vii cu mine? 

— Mulţumesc, dar acesta este acum privilegiul 
dumneavoastră. L-am trimis pe Vargas după nostrom, 
şalupa va fi gata în câteva minute. 

MacStruan spuse amabil: 


— Vino cu mine pe şalupă, să întâmpinăm nava aşa cum 
făceai, aşa cum ar trebui s-o faci şi acum. 

— Nu, eu trebuie să plec, acum e privilegiul 
dumneavoastră. Dar, mulţumesc, oricum. 

— Am auzit că banchetul lui Sergheiev de diseară o să fie 
măreț, mai ales dacă vine şi Angelique. Răzgândeşte-te şi 
vino şi tu. 

— Nu pot, în seara asta nu. Mai am de împachetat o 
mulţime de lucruri - Jamie îi zâmbi, apoi făcu un gest cu 
mâna spre coridor. Angelique a rezolvat cu dumneavoastră 
problema folosirii biroului? 

— O, da, am fost încântat să-i pot face un serviciu. E mai 
bine decât să primească vizitatorii sus, în apartamentul ei. 
Mai ales când e vorba de el, de Andre. N-aş putea spune că- 
mi place individul. 

— Andre e băiat bun, cântă foarte bine la pian. Oricum, cel 
mai bine. Sper ca veştile de pe Prancing Cloud să fie bune. 

— Şi eu la fel. Dar mă îndoiesc. Crezi că este şi Tess la 
bord? 

— Mi-a trecut şi mie prin minte gândul acesta, mormăi 
Jamie, care nu mai era angajatul ei. Asta ar explica 
schimbarea de drum a navei. Aşa ar fi făcut şi Dirk. 

— Dar ea nu este Dirk, este mult mai vicleană, din păcate, 
bătrâne. 

Tess Struan şi fraţii vitregi nu se prea înghiţeau, dar exista 
un codicil în testamentul lui Dirk care stipula că, dacă cei 
doi băieţi se vor dovedi iscusiţi şi sârguincioşi, vor trebui 
folosiţi în cadrul Nobilei Case în funcţie de capacităţile lor. 
Amândoi erau inteligenţi, aveau relaţii la nivel înalt printre 
prietenii de la Eton, răspândiţi acum prin ţară, precum şi în 
lumea bancherilor din City şi în parlament, unde fratele său 
vitreg, Frederick, tocmai câştigase un loc, ceea ce îi făcea 
încă şi mai valoroşi. Dar chiar şi aşa, ştiau amândoi că Tess 
Struan nu i-ar fi băgat în seamă dacă nu ar fi fost codicilul. 

— Sper că totuşi n-a venit să ne viziteze..., gândul mă cam 
sâcâie. 


McFay râse: 

— Să ne pregătim de furtună! 

— Bună, Andre. 

— Bună, Angelique. 

Angelique şedea pe fotoliul ei favorit, lângă fereastră, cu 
perdelele trase, lăsând să se vadă portul. 

— Prancing Cloud! 

— Da. 

— Bine. Este şi ea la bord? 

Andre zâmbi strâmb. 

— Asta ar explica sosirea cliperului. 

— Oricum nu contează, spuse ea, deşi simţea cum i se 
strânge stomacul. Vrei ceva de băut? 

— Mulţumesc. 

Văzu sticla de şampanie deschisă în frapiera cu gheaţă şi 
un pahar pe jumătate plin pe masă. 

— Pot să mă servesc? 

— "Te rog. 

Angeligque îşi făcuse obiceiul de a privi apusul soarelui, 
căderea amurgului şi sosirea nopţii cu un pahar de 
şampanie alături. Un singur pahar ca să se pregătească să 
întâmpine seara lungă şi noaptea şi mai lungă. Nu mai avea 
somnul de dinainte, când îşi punea capul pe pernă şi 
adormea imediat. Acum somnul o ocolea. La început fusese 
speriată, dar Babcott o convinsese că această spaimă nu 
face decât să-i agraveze insomnia. 

— Nu avem nevoie de opt sau zece ore de somn, aşa că nu 
te teme. Foloseşte timpul acesta într-un fel anume. Scrie 
scrisori, ţine-ţi un jurnal, gândeşte-te la lucruri frumoase şi 
nu-ţi face griji... „Draga mea Colette, scrisese cu o zi în 
urmă, sfatul lui este bun, dar n-a înţeles esenţialul - că 
trebuie să-mi fac un plan, căci femeia aceea pune la cale 
căderea mea, şi de aici insomnia. 

Cu voia lui Dumnezeu, voi fi la Paris în curând şi am să-ţi 
pot povesti multe. Uneori am senzaţia că toată viaţa mea de 
aici e ca un fel de piesă de teatru sau un roman de Victor 


Hugo, iar Malcolm Struan, sărmanul de el, nici măcar nu a 
existat vreodată. Dar îmi place liniştea, sunt mulţumită cu 
starea aceasta de aşteptare. Încă vreo câteva zile şi am să 
ştiu ce e cu sarcina, dacă este sau nu este. Sper să fie, sper 
şi sper mereu şi mă rog tot timpul să-i port copilul. Şi mă 
mai rog şi ca naşterea ta să fie uşoară şi să ai încă un băiat. 

Trebuie să fiu înţeleaptă. Nu mă mai pot baza decât pe 
mine însămi aici. Jamie e un prieten bun, dar nu poate face 
prea mult - nu mai lucrează la Nobila Casă şi noul lui 
înlocuitor, Albert MacStruan, este amabil, un gentleman 
perfect, de familie bună şi mă tolerează numai pentru un 
timp, până va zice ea ceva. Sir William? El reprezintă 
guvernul, guvernul britanic. Seratard? Dumnezeu ştie dacă 
va vrea să mă ajute cu adevărat, dar oricum asta numai în 
măsura în care i-ar putea folosi lui la ceva. Domnul Skye? 
Face tot ce poate, dar aici toţi îl detestă. Andre? E prea 
deştept şi ştie prea multe şi cred că şi-a pierdut minţile de 
când a înţeles în ce capcană se află (abia aştept să aflu ce 
crezi tu!!!). Singura mea speranţă este Edward Gornt. 
Acuma trebuie să fi ajuns deja la Hong Kong şi cu siguranţă 
că a văzut-o. Mă rog zilnic - şi sunt convinsă că şi tu - 
pentru succesul lui. 

Aşa că îmi folosesc nopţile de insomnie ca să-mi fac 
planuri. Acum am o mulţime de planuri şi gânduri cum să 
mă port în diferite împrejurări posibile - şi simt că am şi 
suficientă forţă ca să fac faţă unora pe care nici nu 
îndrăzneam să le iau în considerare, de exemplu, dacă 
Edward mă trădează sau, Doamne fereşte, nu se mai 
întoarce, căci se zvoneşte că în Marea Chinei bântuie nişte 
furtuni cumplite, normale în această perioadă a anului. 
Sărmana companie Cooper-Tillman a pierdut încă o navă 
comercială. Sărmanii marinari, ce cumplită este marea şi 
cât de curajoşi sunt oamenii care se încumetă s-o străbată. 

Andre spune, şi pe drept cuvânt, că nu mă pot clinti de 
aici, că nu pot face nici o mişcare, până nu se pronunţă EA. 
Eu sunt totuşi văduva lui Malcolm, toată lumea spune aşa, 


domnul Skye a înregistrat tot felul de hârtii împreună cu Sir 
William şi a transmis o grămadă la Hong Kong şi la Londra. 
Am destui bani şi pot să stau aici oricât vreau - Albert 
MacStruan a spus că pot să folosesc biroul lui Jamie, când 
va fi liber, şi mai am încă zece chitanţe în alb pe care mi le-a 
lăsat Malcolm - nu-i aşa că a fost drăguţ din partea lui? - pe 
care Jamie şi, acum, Albert au fost de acord să le onoreze, 
fiecare până la o sută de guinee. 

Când EA se va pronunţa, am să intru în luptă împotriva ei. 
Simt că va fi o luptă pe viaţă şi pe moarte, dar te asigur că 
nu eu voi muri - va fiun Waterloo pentru ea, nu pentru 
mine, Franţa va fi răzbunată. Mă simt foarte puternică, 
foarte...” 

Se uita acum la Andre, aşteptând ca el să înceapă discuţia. 
Chipul lui era dur, pielea palidă şi întinsă, părea ceva mai 
slab. Dădu pe gât dintr-o singură înghiţitură primul pahar. 
Şi pe al doilea. Acum sorbea pe îndelete dintr-al treilea. 

— Eşti mai frumoasă ca oricând. 

— Mulţumesc. Ce mai face Hinodeh? 

— E mai frumoasă ca oricând. 

— Dacă o iubeşti atât de mult, de ce strângi din buze şi 
arunci flăcări pe ochi de furie de fiecare dată când îi 
pomenesc numele? Ai spus că nu ai nimic împotrivă să 
întreb de ea. 

Cu câteva zile mai înainte îi vorbise despre înţelegerea 
dintre ei doi. Numai parţial, nu-i spusese chiar tot. Nu mai 
putuse îndura să tacă - disperarea îl copleşise. 

— Dacă îţi displace atât de mult să faci dragoste pe 
întuneric şi preţul pe care ţi-l pretinde Raiko ţi se pare prea 
mare, de ce ai acceptat de la bun început? 

— A..., a fost necesar, spuse el, fără s-o privească. 

Nu putea să-i spună motivul adevărat - îi fusese de ajuns 
să vadă cum se chircesc buzele lui Seratard şi cum de 
atunci ministrul francez evitase orice contact cu el, foarte 
grijuliu să nu folosească aceleaşi tacâmuri, sau acelaşi 


pahar, când ştia că boala nu se ia decât de la bărbat la 
femeie sau invers. 

— Am văzut-o numai o dată şi, mon Dieu, nu înţelegi ce 
înseamnă dragostea ce... - vorbele îi muriră pe buze, îşi 
turnă încă un pahar, sticla era acum aproape goală. Nici nu- 
ţi poţi închipui cât de ispititoare a fost atunci - înghiţi vinul. 
Îmi pare rău. Am nevoie de bani. 

— Bineînţeles. Dar nu prea mai am. 

— Ai hârtii. Cu sigiliul lui. 

— Oh? 

El zâmbi şi mai parşiv. 

— Din fericire, cămătarii vorbesc între ei. Completează 
încă o chitanţă mâine, pentru cinci sute de dolari mexicani. 
Te rog. 

— E prea mult. 

— Nici măcar pe jumătate din cât ar trebui, cheri, spuse el 
abia auzit. 

Se ridică în picioare şi trase perdelele acoperind ultimele 
licăriri ale soarelui. Mări apoi fitilul lămpii cu ulei care era 
pe masă şi se întinse după sticlă, îşi turnă în pahar ultimele 
picături şi trânti sticla la loc, în frapieră. 

— Crezi că mie îmi place să-ţi fac ţie aşa? Crezi că nu ştiu 
că asta se cheamă şantaj? Nu te teme, sunt rezonabil, nu 
vreau decât ceea ce ştiu că poţi să-ţi permiţi acum. O sută 
de dolari mexicani, sau echivalentul lor în guinee diseară, 
două sute mâine, o sută poimâine. 

— Nu se poate. 

— "Totul se poate. 

Scoase cu grijă un plic din buzunar. În plic nu era decât o 
singură foaie de hârtie pe care o despături cu grijă. Zeci de 
bucățele mici de hârtie fuseseră lipite cu grijă una de alta 
ca să formeze un contur perfect. Andre o întinse pe masă, 
departe de ea. Angelique recunoscu pe loc scrisul tatălui ei. 
A doua pagină pe care o rupsese în bucăţi Andre în 
prezenţa ei cu mult timp în urmă. 

— Poţi să citeşti de acolo? întrebă el blând. 


— Nu. 

— Tatăl tău a scris, cu mâna lui, a semnat şi datat cele ce 
urmează: „şi sper, aşa cum am discutat, că vei reuşi cât mai 
curând să aranjezi logodna şi căsătoria, indiferent prin ce 
mijloace. Este important pentru viitorul nostru. Struan va 
face solvabilă, o dată pentru totdeauna, firma Richaud 
Freres. Nu contează că... 

— Nu-i nevoie să te osteneşti, Andre, spuse ea blând, fără 
să încerce însă să-şi ascundă veninul. Cuvintele acestea 
sunt scrise cu litere de foc în mintea mea. De neşters. Şi 
vrei s-o cumpăr, sau o păstrezi ca pe o armă de ameninţare 
perpetuă împotriva mea? 

— Este o poliţă de asigurare, spuse el, împăturind-o cu 
grijă. O punem la loc sigur, împreună cu alte amănunte 
referitoare la afacerea Angelique, pentru cazul că mi s-ar 
întâmpla ceva neplăcut. 

Angelique izbucni în râs, lăsându-l descumpănit pentru o 
clipă. 

— Oh, Andre, tu crezi că aş putea să te ucid? Eu? 

— Poate anula orice aranjament financiar pe care ţi l-ar 
putea oferi less, sau pe care ar fi silită să ţi-l ofere Tess, şi 
ajungi la pârnaie. 

— Ce prost eşti! 

Angeligue apucă paharul de şampanie şi Andre observă, 
nemulţumit, cât de fermă îi era mâna. Îl privea calmă, 
gândindu-se cât era de caraghios s-o silească să recunoască 
faptul că tot ceea ce făcuse fusese o înşelătorie şi încă şi 
mai caraghios să fie furios împotriva lui Hinodeh pentru că 
prefera întunericul - poate că el arată groaznic în pielea 
goală - şi era încă şi mai ridicol să scâncească din cauza 
preţului pe care trebuia să-l plătească pentru favorurile ei 
pentru că era absolut lipsit de importanţă. 

— Aş vrea s-o cunosc pe această Hinodeh. Te rog să-mi 
aranjezi o întâlnire cu ea. 

— Ce? 

Amuzată de expresia lui uluită, Angelique continuă: 


— Ce ţi se pare aşa de ciudat? Sunt interesată de această 
fată. Eu sunt cea care o finanţează, de fapt, dragostea vieţii 
tale. Nu-i aşa? 

Andre se ridică tremurând, se duse spre bufet şi-şi turnă 
puţin coniac. 

— Vrei şi tu? 

— Nu, mulţumesc - spuse calmă, numai ochii i se mijiră. 

Andre se aşeză din nou în faţa ei. Un curent de aer undui 
flacăra lămpii, şi lumina jucă în ochii ei. 

— O sută. Te rog, spuse el. 

— Şi când o să încetez să mai plătesc, Andre? întrebă ea 
amabilă. 

Coniacul era mai bun decât şampania. Andre făcu faţă 
întrebării: 

— Când îi voi fi achitat toată suma, înainte ca tu să pleci. 

Angeligue ridică din sprâncene, se duse la un scrin şi trase 
un sertar. 

Punguţa pe care o scoase de acolo avea două sute de 
dolari mexicani în obani de aur. 

— Şi dacă nu mai sunt bani? 

— Or să vină de la Tess. N-avem încotro. O să plătească, 
cumva o vom face să plătească. 

— O vom face? 

— Am promis, spuse el, cu ochii injectaţi. Viitorul tău este 
şi al meu. Cel puţin asupra acestui lucru am căzut de acord. 

Angeligque deschise punga şi numără jumătate din bani. 
Apoi fără să ştie de ce, îi puse pe toţi înapoi şi i-i întinse. 

— Aici sunt două sute de dolari mexicani, spuse ea, 
zâmbind într-un mod ciudat. În cont. 

— Aş dori să te pot înţelege. Cândva te înţelegeam. 

— Pe vremea aceea eram o fetiţă prostuţă. Acum nu mai 
sunt. 

Andre dădu încet din cap. Apoi scoase plicul şi îl ţinu 
deasupra flăcării. 

Angelicăi i se tăie suflarea când colţul plicului se aprinse şi 
apoi luă foc cu totul. Andre îl puse într-o scrumieră şi după 


aceea îl urmăriră amândoi cum se chirceşte şi flacăra 
moare. Apoi Andre strivi cenuşa cu fundul paharului. 

— De ce? întrebă ea. 

— Pentru că ai înţeles ce înseamnă pentru mine Hinodeh. 
Şi, fie că-ţi place sau nu, suntem parteneri. Dacă less nu 
plăteşte, sunt un om mort! întinse apoi mâna. Facem pace? 

— Pace. Mulţumesc, spuse Angelique şi întinse şi ea mâna. 
Andre se ridică. 

— Ar fi mai bine să văd ce e cu Prancing Cloud. Dacă Tess 
e la bord, lucrurile se vor precipita. 

După plecarea lui, Angeligue scormoni prin cenuşă, dar nu 
se mai putea distinge nici un cuvânt. Era uşor pentru Andre 
să meşterească o copie, s-o rupă şi s-o prezinte drept 
original, pentru ca apoi s-o ardă, dar să păstreze, de fapt, la 
loc sigur, originalul ca să-l poată folosi mai târziu. Exact 
genul de stratageme pe care îl adoră. De ce s-o ardă pe cea 
falsă? Ca să mă facă să am încredere în el pe viitor, să-l iert 
pentru şantaj. Pace? Singura pace pe care o poţi dobândi 
din partea unui şantajist este să nu mai ai nevoie să ascunzi 
lucrul cu care te ameninţă. În cazul meu, asta va fi atunci 
când EA va plăti şi banii vor fi depuşi la bancă. Şi după ce 
Andre va obţine ceea ce doreşte - probabil pe Hinodeh. Dar 
ce doreşte de fapt această Hinodeh? Se ascunde de el în 
întuneric. De ce? Din cauza culorii lui? Ca să-l excite şi mai 
mult? Ca să se răzbune? Pentru că nu este japonez? Acum 
ştiu că actul iubirii poate merge de la teroare la extaz şi 
deziluzie, cu toate treptele intermediare. Prima dată cu 
Malcolm a fost pe lumină, a doua oară pe întuneric şi de 
fiecare dată a fost minunat. Cu cel din cealaltă viaţă a fost 
întotdeauna pe lumină şi era frumos şi cumplit, avea o 
culoare frumoasă, totul era frumos şi cumplit şi înfricoşător 
şi înrobitor de puternic, nu semăna câtuşi de puţin cu soţul 
meu Malcolm, pe care l-am iubit cu adevărat. Şi pe care l- 
am onorat - şi încă îl mai onorez şi îl voi onora 
întotdeauna... 


Auzul ei fin distinse şuieratul sirenei de pe cuterul cu 
aburi. Trase în lături perdelele şi văzu şalupa care se 
desprindea grăbită de cheul lor, cu luminile aprinse la 
babord şi la tribord, şi cu Albert MacStruan în cabină. În 
depărtare, Prancing Cloud abia se mai vedea, în timp ce îşi 
strângea pânzele şi se pregătea de ancorare. 

Mintea îi vâjâia de gânduri şi o văzu în închipuire pe 
duşmanca ei - cu buzele strânse ca de obicei, ochii fără 
expresie, înaltă şi ţeapănă, osoasă şi prost îmbrăcată, apoi 
îşi aminti de largul portului, de înmormântarea lui Malcolm 
şi zâmbi acelei amintiri, simțind cum inima îi zvâcneşte în 
urechi. Se ghemui din nou în fotoliu - în fotoliul lui, în 
fotoliul lor, o altă victorie şi privi în întunericul care se făcea 
tot mai des, în care nu se mai vedeau decât luminile de 
poziţie, abia putând să-şi stăpânească emoția. 

Sigur că Edward era la bord. 

Uşa biroului lui Jamie se dădu de perete şi Vargas se 
repezi înăuntru gâfâind. 

— Şalupa a plecat de lângă Cloud, senor, spuse el - era 
îmbrăcat cu hainele groase, de stradă, cu pălăria pe cap, 
eşarfa înfăşurată în jurul capului, cu ocheanul în mână. 

— Are patru sau cinci pasageri, adăugă el. 

— Este şi ea la bord? Jamie nu-şi ridică privirile de la cutia 
în care îşi împacheta hârtiile. 

Pentru că răspunsul nu veni imediat, ridică vocea: 

— La naiba, este şi ea la bord? 

— Cred căâ..., cred că da. 

— Ţi-am spus să mă anunţi când vei fi sigur, nu înainte. 

— Vă rog să mă iertaţi, senor, dar eram la capătul 
debarcaderului şi mă uitam prin ochean şi am crezut că e 
mai bine să vin să raportez şi să întreb ce să fac? 

— Du-te înapoi şi întâmpin-o, dar mai întâi asigură-te că 
toţi servitorii sunt gata, ai grijă să fie foc în apartamentul 
tai-panului, cu siguranţă că acolo va locui, iar domnul 
MacStruan se va muta în altă parte. 


— Dar asta înseamnă că va fi uşă-n uşă cu domnişoara 
Angeli... 

— Ştiu şi eu asta, pentru numele lui Dumnezeu, dar acesta 
este apartamentul tai-panului şi pe acesta o să-l primească! 

Vargas dispăru. Incapabil să reziste ispitei, Jamie se repezi 
la fereastră. Cuterul se apropia de țărm doar cu luminile de 
drum aprinse, dansând pe hulă. Focaliză imaginea 
binoclului. În cabină se distingeau vag nişte siluete - în mod 
clar una era femeie. Nu putea fi nici o îndoială în privinţa 
bonetei şi a ţinutei drepte, cu care înfrunta ruliul şi tangajul 
ambarcaţiunii. 

— La naiba! oftă adânc. 

Ca să-şi îmbunătăţească imaginea, se lipi de fereastră. Nu 
reuşi mare lucru. Identifică una din siluete ca fiind 
căpitanul Strongbow mai mult după înălţime şi gabarit 
decât după altceva. Şi încă doi bărbaţi, nu, trei - unul din ei 
MacStruan. Cuterul înainta rapid, stricăciunile provocate 
de furtună la prova se vedeau bine, căci nu fuseseră 
reparate complet. Trecători curioşi aşteptau sub lămpile 
tremurătoare de pe cheu, înfofoliţi cu toţii cu fulare, şi 
ţinându-şi pălăriile cu mâna să nu le ia vântul. Era greu de 
distins feţele, dar crezu că îl recunoaşte pe Andre şi... a, da, 
Vervene, Skye şi, da, şi Nettlesmith. Se adună corbii, îşi zise 
el, deşi, la fel ca şi mine, cei mai importanţi privesc din 
spatele ferestrelor. În seara aceasta simţea cum îl apasă 
întunericul. În camera lui ardea un foc bun, dar părea că-şi 
pierduse căldura. Parcă avea un nod în gât şi o durere în 
piept. Controlează-te, îşi spuse el. Problemele ei sunt 
problemele ei, nu ale tale. 

Căpitanul Strongbow cobori primul, în mantaua lui groasă, 
de mare. Era destul de greu să-l vezi clar, dar nu exista nici 
o posibilitate de confuzie. Apoi, a, da, MacStruan. Se 
întoarseră şi o ajutară şi pe ea să coboare. Era îmbrăcată 
gros din cauza frigului, cu haine de culoare închisă, bonetă 
neagră şi inevitabilul şal gros pe deasupra. Exact înălţimea 
ei! La dracu! 


Ceilalţi doi pasageri săriră şi ei pe cheu. Îi recunoscu. Avu 
un moment de ezitare, apoi ieşi şi străbătu culoarul spre 
biroul tai-panului. Angelique scruta întunericul printr-o 
crăpătură în perdea. Focul ardea vesel, lămpile erau 
aprinse şi camera primitoare. 

— Ah, Jamie, nu-i văd clar. Este şi ea acolo? 

— Mi-e teamă că da - Jamie nu remarcă nici o modificare 
în expresia ei. Uite, spuse el şi-i oferi binoclul. M-am gândit 
că s-ar putea să ai nevoie de el. 

— N-am de ce să mă uit, nici de ce să mă tem, Jamie. Cine 
mai €... - spuse cu o voce mai pierită ca oricând. Cine mai 
este cu ea? 

— Strongbow, Hoag şi Gornt. 

Angeligue se întoarse iarăşi spre fereastră ca să-şi 
ascundă chipul, dar Jamie reuşise să-i zărească bucuria 
care-i inundase faţa. Nu-i nimic dacă a văzut şi Jamie, îşi 
spuse ea tulburată de emoție. Femeia aceea şi Edward 
împreună? Amândoi împreună şi pe deasupra şi Hoag! Nu e 
oare un semn bun, semn că Edward a avut succes, căa 
convins-o? 

— Mă duc sus, să mă îmbrac pentru cină. Dacă doreşte 
cineva să mă vadă, voi fi jos imediat. Mulţumesc, dragă 
Jamie, spuse ea şi îl îmbrăţişă dintr-o pornire instinctivă, 
apoi ieşi. 

Jamie privi în urma ei. De unde atâta bucurie? Dacă Tess 
este împreună cu Hoag, înseamnă că a sosit artileria grea. 
Oare? Se întoarse perplex în biroul său, lăsând uşa larg 
deschisă şi continuă să-şi împacheteze cărţile şi hârtiile. 
Degetele lucrau automat, gândurile îi erau aiurea: la Tess, 
la viitorul lui, la shoya, la întâlnirea din seara aceea cu 
Nemi, la Nobila Casă, căreia îi dăruise douăzeci de ani din 
viaţa lui. Fii cinstit, recunoaşte că, de fapt, nu vrei să pleci şi 
ştii că momentul e prost ales ca să începi ceva de unul 
singur, se gândea la viitorul sumbru al Angelicăi, la 
întâlnirea de a doua zi cu ministrul elveţian şi posibilitatea 
unor importuri de la fabricile lor de armament şi, peste 


toate acestea, veştile incredibile referitoare la întâlnirea cu 
Yoshi, la faptul că Babcott şi Tyrer erau acum la Yedo, la 
tezaurul plătit de Bakufu, care fusese deja evaluat, era 
exact, şi se gândea şi la sărmanul Nakama. 

Sărmanul? Este un asasin, şi de cea mai josnică speţă. Dar, 
n-am simţit niciodată lucrul ăsta, nu m-am simţit niciodată 
ameninţat de prezenţa lui. Trebuie să fie în Oraşul Beţivilor, 
sau pe undeva, prin Yoshiwara. Dacă veştile au ajuns până 
la noi, cu siguranţă că şi lui i-a şoptit cineva ceva şi şi-a luat 
tălpăşiţa. La naiba! Acuma va trebui să mă folosesc de Tyrer 
sau de Johann, să le fac şi lor parte... 

Nişte voci care răsunară în foaier îi întrerupseră reveria. 
Un amestec de glasuri: al lui MacStruan, Vargas, Hoag, ale 
servitorilor care forfoteau peste tot. Nu era nevoie să iasă 
să-i salute. Va fi convocat oricum cât de curând. Abătut, se 
întoarse la împachetat, era aproape gata. 

— Jamie! 

Jamie se întoarse. Şi rămase trăsnit. Maureen! Maureen a 
lui în uşă! 

Maureen Ross. Cu o bonetă bleumarin în cap, cu ochii 
albaştri privind pe deasupra fularului gros de lână. Un 
palton gros bleumarin peste o rochie albastră închis. 
Maureen Ross, douăzeci şi opt de ani. Înaltă, doar o idee 
mai înaltă decât Tess - de înălţime medie, deci, puţin peste 
un metru cincizeci, regina Victoria avea mai puţin. 

— Isuse Cristoase! reuşi el să articuleze cu vocea 
sugrumată şi mintea golită de gânduri. 

— Bună ziua, Jamie McFay! ea stătea în picioare în cadrul 
uşii şi se ţinea dreaptă, întocmai ca şi tatăl ei, iar vocea îi 
tremura uşor. Pot să intru? Maureen îşi desfăcu fularul şi 
zâmbi timid. 

Acum o vedea bine. Acelaşi chip limpede, nu frumos, însă 
puternic şi ciudat de atrăgător, pistruii de culoarea alunei, 
exact aşa cum o văzuse ultima oară, cu trei ani în urmă. - 
pe cheul din Glasgow - deşi atunci vărsa lacrimi din cauza 
despărțirii lor. Uitase cum ochii ei... 


— Bună, Scânteioară, murmură el fără să se gândească, 
folosind porecla cu care obişnuia s-o alinte. Isuse Cristoase, 
Maureen? 

Râsul ei răsună gingaş ca un tril. 

— Socot cuvintele acestea drept un răspuns afirmativ şi 
nu-i nevoie să mai iei numele domnului în deşert, băiatule. 
O dată este suficient, căci am venit ca o fantomă din noapte 
ca să-ţi fac o surpriză. 

Zâmbetul şi tremurul din voce o făceau mai atrăgătoare 
decât era, la fel ca şi lumina care îi dansa în ochi şi 
dragostea pe care o purta ca pe un scut. Maureen închise 
uşa şi se uită din nou la el. 

— Arăţi minunat, Jamie, puţin cam obosit, dar la fel de 
chipeş ca întotdeauna. 

Jamie îşi îndreptă spinarea şi continua să stea în spatele 
biroului, cu mintea fierbând, Dumnezeule mare, eşti tu, nu 
e Tess, tu erai, e uşor de confundat pe întuneric, aproape 
aceeaşi înălţime şi aceeaşi ţinută dreaptă, îşi amintea de 
scrisorile lui apatice din ultimul an şi de ultima, prin care 
rupsese logodna. Şi în gând îi spunea: îmi pare rău, 
Maureen, ţi-am scris, nu ne mai căsătorim, îmi pare rău, nu 
vreau să ne căsătorim, acum nu pot, acum că am rămas să 
lucrez pe cont propriu, este momentul cel mai prost ales şi 
de ce n-ai... 

— Oh, Jamie, spunea ea din capătul celălalt al încăperii, 
privindu-l şi aşteptând, cu un zâmbet tot mai profund pe 
chip. Nici nu ştii cât sunt de fericită că te văd, că am ajuns 
în sfârşit aici, şi ce de aventuri am avut, aş putea umple un 
volum întreg cu ele. 

El nu se clinti din loc şi nici nu răspunse, iar pe fruntea ei 
apăru o cută mică. 

— Ai de gând să-ţi vii în fire, flăcăule? 

— Tess! hârâi el gâtuit. Eu... noi... am crezut că eşti Tess 
Struan! 

— Doamna Struan? A, nu, e la Hong Kong. O adevărată 
doamnă, ea mi-a aranjat să pot veni aici şi nu mi-a cerut nici 


un penny: Du-te să-l vezi pe Jamie McFay al tău şi 
transmite-i complimente din partea mea, aşa mi-a spus şi m- 
a prezentat căpitanului Strongbow. Căpitanul mi-a dat o 
cabină numai pentru mine singură. Şi m-a prezentat şi 
doctorului Hoag şi domnului Isteţilă Gornt. 

— Cum? 

— Băiatul ăla îşi închipuie că el este o adevărată 
binecuvântare pentru populaţia femeiască, dar cu mine nu-i 
merge. Eu sunt logodită, aşa i-am spus, sunt logodită în faţa 
lui Dumnezeu cu domnul Jamie McFay. Ela spus că e 
prieten cu tine şi doctorul Hoag mi-a spus că ţi-a salvat 
viaţa, aşa că am fost amabilă cu el, dar l-am ţinut la 
distanţă. O, flăcăule, am atâtea de aflat, atâtea să ne 
spunem. 

— Cristoase, murmură el fără s-o audă, e uşor să greşeşti 
cu fularul înfăşurat în jurul feţei şi tu şi Tess aveţi cam 
aceeaşi înălţime şi aceeaşi ţinută! 

— Of! zise Maureen, cu ochii aprinşi brusc. Ţi-aş fi 
recunoscătoare dacă n-ai mai lua numele Domnului în 
deşert, şi să ştii că ea e mai scundă, şi mai grasă, şi mult 
mai bătrână ca mine şi are părul alb, iar eu am părul 
castaniu şi nici chiar pe întuneric nu sunt ca ea! 

Când văzu că nici zâmbetul ei la adresa glumei pe care o 
făcuse nu reuşi să stârnească nici o reacţie în el, Maureen 
oftă. Exasperată, privi de jur împrejur prin cameră. Văzu 
carafa. Se duse imediat la ea, o mirosi ca să fie sigură că 
este whisky, strâmbă din nas dezgustată şi îi turnă un pahar 
plin, apoi o picătură în alt pahar. 

— Uite, zise ea privindu-l de aproape pentru prima dată cu 
o rază de bucurie în ochi. Tati mereu are nevoie de câte o 
duşcă când îşi aminteşte de şocul pe care l-a avut aflând că 
Scoţia face parte din Marea Britanie. 

Vraja se destrămă, Jamie izbucni în râs, o cuprinse în 
braţe şi o îmbrăţişă strâns, urându-i bun venit, iar paharele 
fură cât pe-aci să se verse în mâinile lor. 


— Fii atent, flăcăule, zise ea şi reuşi să pună paharele jos, 
apoi îl strânse în braţe disperată, după ce stătuse în 
picioare şi aşteptase atâta timp şi văzuse şocul de pe chipul 
lui în locul bucuriei la care se aşteptase şi al cuvintelor de 
bun sosit, şi încercase să se stăpânească, să se poarte ca o 
femeie matură, şi nu ştiuse ce să facă sau cum să-i spună 
că-l iubea şi nu putea suporta gândul de a-l pierde, aşa că 
mersese la risc, riscase şi-şi părăsise limanul familiei, îşi 
pusese nădejdea în Dumnezeu, luase cartea de rugăciuni şi 
Biblia, şi pistolul cu două ţevi al tatălui ei, le pusese în 
poşetă şi pornise orbeşte să străbată zece mii de mile şi de 
spaime. Spaime numai în sufletul ei. Nu în afară - o, nu, 
niciodată. Nu e în firea celor din familia Ross! 

— O, Jamie, băiatule, băiatule... 

— E foarte bine, murmură el, dorind s-o liniştească şi s-o 
facă să nu mai tremure. 

Cu timpul, tremurul acela îi trecu, Maureen se relaxă, îşi 
dezlegă boneta şi-şi lăsă pe spate coama de păr brun 
roşcat. 

— Acum e mai bine. Eşti un bărbat drăguţ, mulţumesc. 

Maureen îi întinse paharul, îl luă pe al ei şi ciocniră. 

— Trăiască Scoţia în veci, toastă ea şi sorbi. Are un gust 
oribil, Jamie, dar sunt atât de fericită că te văd, că nu ştiu 
cum să mă exprim. 

Îi apăru un zâmbet şi mai timid, o parte din siguranţa de 
sine de mai înainte îi dispăruse. Îmbrăţişarea lui fusese 
precum a unui frate, nu a unui îndrăgostit. Oh, 
Dumnezeule, Dumnezeule, Dumnezeule! Ca să-şi ascundă 
privirile de el se uită de jur împrejur, în timp ce-şi scotea 
paltonul şi mănuşile. Avea o rochie călduroasă şi bine croită, 
o altă nuanţă de albastru, şi îi punea în valoare rotunjimile 
trupului, subliniindu-i talia de clepsidră. 

— Domnul MacStruan spune că poţi să foloseşti 
apartamentul lui, iar eu am să primesc o cameră lângă a ta 
până o să avem o locuinţă a noastră. Ţi-ai strâns lucrurile 
din camerele tale, Jamie? 


— Nu, nu încă. 

Zăpăcit, nu ştia cum să înceapă, dar ştia că trebuie să-i 
spună. Foarte curând. 

— Astea... hârtiile şi cărţile, de astea m-am apucat mai 
întâi, mâine aveam de gând să încep să strâng la etaj. Tot 
ce-i acolo, toată mobila de sus este a firmei Struan. 

— Nu contează. Putem să ne cumpărăm mobila noastră. 

Maureen se aşezase pe scaunul din faţa biroului lui şi 
acum îl privea, cu mâinile în poală. Aştepta. Acuma trebuia 
să-şi muşte buzele şi să aştepte să înceapă el. Ea îşi făcuse 
partea ei venind aici. Poate chiar prea mult, căci venise 
neanunţată, dar se gândise foarte mult şi cu multă grijă şi-şi 
imaginase întâlnirea asta oră de oră în toate lunile 
îngrozitoare pe care le petrecuse pe mare, în timpul 
furtunilor din Marea Chinei după ce trecuseră de 
Singapore, şi al unei răscoale a pasagerilor chinezi de clasa 
a treia, printre care erau şi pirați şi care fusese reprimată 
sângeros. Jamie fusese steaua ei călăuzitoare şi acum 
venise vremea să vadă unde ajunsese cu adevărat. 

— E un om rău, acest Jamie McFay, îi spusese mama ei 
când ea îi anunţase hotărârea luată. Am spus-o şi am s-o 
mai spun, şi nu e el omul potrivit pentru tine, fetiţo. 
Scrisorile lui nu sunt deloc încurajatoare, aş zice chiar 
dimpotrivă. 

— Dar vreau să plec, mamă. O să-mi împrumute tata bani? 

— Ei, dacă îl rogi. 

— Vreau să mă duc. Trebuie. Am douăzeci şi opt de ani. 
Sunt bătrână, am trecut de vârsta obişnuită a măritişului. 
Am aşteptat atât de mult timp şi aş mai aştepta încă trei ani 
dacă ar fi nevoie, dar... acum ori niciodată. M-am hotărât. 
Mă înţelegi, mamă? 

— Eh, înţeleg. Dar..., ei bine, dacă te măriţi cu el cel puţin 
o să fii mereu cu omul tău, nu ca mine. 

Văzuse lacrimi şi ascultase sfaturi care nu-i mai fuseseră 
date niciodată, secrete care nu-i mai fuseseră nicicând 
şoptite şi apoi mama ei îi spusese: 


— Te binecuvântez, fetiţa mea, mergi cu Dumnezeu. Hai 
să-i spunem tatei. 

Acesta era maior în retragere din armata indiană, 
douăzeci şi cinci de ani de serviciu militar, dintre care 
optsprezece petrecuţi în cadrul recent formatului Regiment 
Gurkha, venea acasă numai în concediu, la doi sau trei ani o 
dată, înainte de a fi fost silit să iasă la pensie, cu zece ani în 
urmă, din cauza rănilor primite. Ducea acum o viaţă de 
pensionar. 

— Ei, fetiţo, du-te. Ai binecuvântarea mea, cu două 
condiţii, spusese el. Dacă te respinge cu dispreţ, să-i spui că 
am să-l caut până am să-l găsesc şi am să-l omor. În al 
doilea rând, dacă te violează sau te bruschează, taie-i ouăle, 
îţi dau cuțitul meu, tânărul Sean nu va avea nevoie de el 
încă zece ani de acum înainte. 

— Da, tati. 

Cuţitul lui indian, gurkha, fiind lucrul cel mai de preţ pe 
care îl avea. Maureen era cea mai mare dintre cele trei 
surori, mai avea şi un frate în vârstă de opt ani, deci prima 
care pleca de acasă - copiii Angliei erau copiii Imperiului. 

Jamie mai puse nişte cărbuni pe foc şi-şi mută scaunul mai 
aproape înainte de a se aşeza. O luă de mână. 

— Maureen, acum trei luni ţi-am scris o scrisoare. 

— Mi-ai scris multe scrisori, dar nu destule, spuse ea rar, 
ca să câştige timp să se pregătească. 

— În toate scrisorile mele din ultimul an am încercat să-ţi 
explic cât am putut mai bine că aici nu e loc pentru o 
doamnă, aici nu e ca în India, unde este o viaţă a 
regimentului şi... 

— Eu n-am fost niciodată în India, după cum bine ştii, 
Jamie, mama a fost numai o dată şi după aceea nu s-a mai 
dus niciodată - îi apucase mâna cu amândouă mâinile ei. 
Nu-ţi fă probleme, zise ea, şi locul acesta poate fi plăcut. 
Tocmai asta este treaba femeii. Eu pot să-l fac să fie drăguţ. 

Nodul din gât aproape că-l făcu să se sufoce. N-ai cum să 
ieşi din încurcătura asta, îi striga creierul lui, fă-o acum sau 


n-o mai faci niciodată, fă-o acum! Sigur că nu e cinstit şi 
corect, dar n-ai fost corect cu ea ani de zile, ai fost un 
ticălos şi ai profitat de ea toţi anii aceştia, Dumnezeule 
mare, ai fost logodit trei ani şi ai cunoscut-o încă alţi doi ani 
înainte şi eşti un ticălos... Recunoaşte şi spune-i repede. 
Acum! Şi potopul se porni: 

— Acum trei luni ţi-am scris o scrisoare în care îţi explicam 
ce simt, probabil că a ajuns după ce ai plecat tu, am 
considerat că este mai înţelept să desfacem logodna, tu ar 
trebui să mă uiţi, mi-a părut foarte râu, dar e cel mai bun 
lucru pentru tine. Şi eu n-am să mă întorc niciodată acasă 
în ţară şi am să rămân să locuiesc şi să muncesc aici, n-am 
să plec din Asia decât dacă voi fi silit, dacă mă îmbolnăvesc 
sau... N-am să plec de aici, iubesc Asia, îmi iubesc meseria, 
iar tu nu ai nici o şansă să fii fericită aici, nu te merit şi 
recunosc că am profitat de tine, dar nu putem să ne 
căsătorim, acum nu mai este posibil, când tocmai sunt 
nevoit să pornesc o afacere pe cont propriu... - făcu o 
pauză ca să-şi mai tragă răsuflarea şi adăugă răguşit. Nu 
ştiu ce să mai spun, nu mai este nimic de spus, decât să te 
rog din nou să mă ierţi... Asta e. 

E] îşi trăsese mâna, simţea cum i se strânge stomacul. Îşi 
scoase batista să-şi şteargă fruntea. 

— Iartă-mă, spuse el vlăguit şi se ridică în picioare, apoi se 
aşeză din nou şi începu să se joace cu paharul. Îmi pare rău. 

Mâinile ei continuau să se odihnească în poală. În ochi 
avea o privire intensă, deschisă şi nu-şi desprinsese nici o 
clipă privirea de pe faţa lui. 

— Nu trebuie să-ţi pară rău, băiatule, spuse ea blând, 
ridicând uşor din sprâncene. Se mai întâmplă. 

Jamie rămase cu gura căscată. 

— Atunci eşti de acord? 

Maureen râse. 

— Bineînţeles, cu o parte din ceea ce ai spus, nu cu totul, 
bineînţeles, tu eşti bărbat, eu sunt femeie şi noi vedem 
lucrurile diferit. 


— Ei, cum adică? 

— În primul rând în ceea ce priveşte rostul nostru. Rostul 
unei femei, menirea ei este să îngrijească de bărbat, să 
înjghebeze un cămin pentru familie, pentru asta am fost 
pregătite, pentru casă şi familie, care sunt lucrurile cele 
mai importante din lume - văzu că Jamie vrea s-o întrerupă 
şi adăugă repede: Tatăl meu consideră că imperiul este mai 
important, dar el este bărbat. Bărbaţii trebuie să se ducă la 
serviciu, să muncească şi să aducă grâul pentru budincă şi 
carnea şi, ei bine da, şi olecuţă de whisky. Dar trebuie să ai 
o casă unde să aduci toate astea! Fără femeie nu există 
cămin. Este foarte important pentru un bărbat să ştie că 
are cu cine împărţi povara vieţii atunci când lucrează, când 
îşi caută un loc de muncă sau când începe o afacere pe cont 
propriu. În mine poţi avea încredere. Din cele două, cel mai 
bine este să începi o afacere pe cont propriu. Şi domnul 
Gornt vrea să facă acelaşi lucru. 

— Serios? 

— Mda, cândva în viitor, aşa spunea. Acuma s-a întors aici 
ca să preia treburile firmei Brock şi Fiii şi... 

— Da? Jamie clipi din ochi amuzat. 

— Aye. A zis că o să ia locul omului care a încercat să te 
omoare pe tine, domnul Greyfifth. 

— Greyforth. Norbert Greyforth. 

Mintea lui Jamie începu brusc să funcţioneze din nou. Se 
vede că m-am zăpăcit de tot când te-am văzut apărând ca o 
fantomă, îşi zise el, am uitat şi de Hoag şi de Malcolm şi de 
Hong Kong. 

— Ce s-a întâmplat la Hong Kong? În legătură cu Malcolm 
Struan? Gornt a spus ceva despre Morgan Brock sau 
despre Tyler Brock? 

— Răbdare, frumosule, vine şi asta. Acum ne întoarcem la 
problema noastră, a mea şi a ta, din moment ce ai adus în 
discuţie subiectul ăsta. O să facem o echipă grozavă, cea 
mai bună, îţi promit. Suntem logodiţi. Îţi promit că am să fiu 
cea mai bună soţie, îţi promit. 


— Dar nu vezi, fetiţo, că nu merge? spuse el simțind că-i 
este silă de el însuşi, dar foarte sigur de intenţiile lui. 
Locurile acestea sunt aspre, viaţa e aspră aici, nu sunt 
decât câteva femei aici, n-o să ai nici o prietenă, n-o să ai 
nimic de făcut. 

Maureen râse. 

— Jamie, Jamie, n-ai auzit nici un cuvânt din cele ce ţi-am 
spus. Ilocmai asta este... 

O bătaie în uşă o făcu să se oprească. 

— Imediat, strigă ea, se ridică în picioare şi continuă să 
vorbească pe acelaşi ton blând, dar ferm. Trebuie să fie 
doctorul Hoag. Voia să te vadă urgent, dar l-am rugat să-mi 
acorde mai întâi mie câteva minute, nu mai puteam de 
nerăbdare să te văd. Acuma trebuie să te las cu el, îşi luă 
pălăria, mănuşile, paltonul şi fularul. Nu trebuie să fii 
îngrijorat din cauza mea, am să mă schimb şi am să fiu gata 
la timp. Am să-ţi bat în uşă. Cina este la ora nouă, să nu uiţi! 

— Cum? întrebă el năuc. 

— La contele acesta rus, Zerevev, sau cam aşa ceva. 
Suntem invitaţi la cină, aşa mi-a spus domnul MacStruan. 

Maureen se strecură pe uşă, îi mulţumi lui Hoag şi, înainte 
ca Jamie să mai apuce să spună ceva, Hoag închise uşa şi se 
repezi spre el şi începu să turuie dintr-o răsuflare: 

— La Hong Kong a fost ca un vis, Jamie, Malcolm, a fost 
înmormântat cu toate onorurile, în mare, aşa cum au dorit 
el şi Angelique! 

— A fost ce? 

Hoag chicoti. 

— Şi eu am rămas ca trăsnit. Tess a aranjat la Shek-O, unul 
din locurile care îi plăceau lui cel mai mult pe lumea asta, 
câteva zile înainte de sosirea mea. Cu toate onorurile, 
Jamie, cu toate steagurile în bernă, pavilioanele de pe nave 
în bernă, salve de tun, cimpoieri scoțieni, totul, absolut 
totul, cum se cuvine pentru înmormântarea tai-panului, deşi 
n-a fost niciodată tai-pan. Ziarele au scris despre tot, am 
luat cu mine tăieturi din ziare, o lună de doliu la Hong 


Kong! Guvernatorul a ordonat să se ţină o slujbă specială în 
biserica noastră de pe Culme, în Valea Fericită, Chen a 
organizat cea mai fastuoasă procesiune şi priveghere din 
istoria Oraşului Chinezesc - cu excepţia celei pe care a 
aranjat-o pentru Dirk şi bineînţeles că au izbucnit, ca de 
obicei, toate nenorocitele alea de incendii pe pante şi se 
spune că vreo câteva mii de colibe au fost distruse, dar asta 
încă nu-i totul, când am văzut-o pe Tess... Pot să beau ceva, 
mi s-a uscat gâtul! 

— Bineînţeles. Dar, te rog, nu te opri, continuă! spuse 
Jamie şi turnă băutură pentru amândoi, căci şi paharul lui 
se golise de mult, observă că îi tremurau mâinile, 
Dumnezeule mare, oare de ce făcuse less asta, o 
înmormântare pe mare, şi de ce naiba Maureen a acceptat 
invitaţia la cină când aveam atâtea de discutat? Continuă, te 
rog, pentru numele lui Dumnezeu! 

Hoag sorbi mai întâi din pahar. 

— Dumnezeule, ce bun e! Îşi scoase haina şi se aşeză jos, 
trase aer adânc în piept şi se simţi imediat mult mai bine. Pe 
Dumnezeul meu, ce bine îmi pare că te văd! Unde 
rămăsesem? O, da! Când am văzut-o pentru prima dată pe 
Tess am fost foarte mâhnit din cauza ei. A fost cumplit. Ne- 
am întâlnit în vechiul birou al lui Culum şi ea mi-a zis: 
Ronald, spune-mi tot ce-i mai rău, dă-mi toate amănuntele, 
spune-mi exact aşa cum s-a întâmplat. Stătea în picioare 
lângă biroul uriaş, dreaptă ca un stâlp şi palidă, palidă, 
niciodată n-am văzut-o aşa de palidă, Jamie, şi portretul 
acela al lui Dirk pe perete, care se uită la tine cu ochii lui 
verzi, că nici nu îndrăzneşti să spui vreo minciună. l-am 
spus cum m-am priceput mai bine, mai auzise câte ceva şi 
de la Strongbow - îţi aminteşti că l-am rugat să-i spună că 
vin cu vaporul de poştă şi că-mi pare rău că nu pot veni cu 
Prancing Cloud pentru că am de făcut o operaţie. Pe faţa ei 
nici o urmă de slăbiciune, nici o clipă, nici o dată, Jamie, m-a 
ascultat în timp ce-i povesteam despre 'Tokaido, despre 
logodnă, căsătorie şi moarte, cum m-am priceput şi eu mai 


bine, cu cât mai multă delicateţe, i-am povestit despre duel, 
despre Norbert, despre tine şi Gornt. Am spus tot, nu-mi 
amintesc exact cuvintele, dar i-am spus tot ce s-a întâmplat 
- Hoag se opri o clipă, se mai răcorise acum. Ştii şi tu cum e 
ea, totdeauna ascunsă, reţinută, cea mai ţeapăână buză 
superioară din toată creştinătatea. Mi-a mulţumit şi mi-a 
spus că primise certificatul de deces şi documentele 
anchetei de la Strongbow. Nemaipomenită femeie. 
Neprefăcută. Cam asta ar fi, a, da, mi-a mulţumit că am 
avut grijă de sicriu şi că am aranjat totul cu pompele 
funebre, mulţumesc lui Dumnezeu. 

— Cum? 

Lui Hoag îi sticliră ochii. 

— Bineînţeles că nu voiam ca sicriul să fie deschis. I-am 
spus lui Strongbow să-l ducă direct la firma de pompe 
funebre Blore, Christenson, Herberts şi Crink, eu fac o 
mulţime de afaceri cu ei şi le-am poruncit - „din raţiuni de 
ordin medical” - să pună coşciugul într-un sicriu de-al lor, 
de prima calitate, cu mânere de argint şi să-l prindă imediat 
în şuruburi cât mai etanş, să nu fie depus nicăieri pentru ai 
se aduce un ultim omagiu şi nici să nu cumva să-l deschidă, 
din cauza stadiului avansat de descompunere, aşa le-am 
spus. Şi i-am dat sfaturi şi lui Tess printr-o scrisoare, în 
acelaşi sens, şi în termenii cei mai fermi. Mă bucur să-ţi pot 
spune că totul a mers perfect, din punctul nostru de vedere. 
Şi al lui Malcolm - Hoag îşi umplu paharul din nou. Mă 
bucur că m-am dus acolo. Şi apoi, totul e bine când se 
sfârşeşte cu bine. 

— I-ai vorbit şi despre cealaltă înmormântare, făcută de 
noi? 

— Isuse, nu, că doar nu sunt chiar aşa de prost! Nu prea 
îţi merge mintea, Jamie. 

— Am întrebat numai ca să fiu sigur, ripostă Jamie, nu prea 
încântat să constate că şi Hoag vorbea ca şi Maureen, s-ar 
putea să aibă dreptate, da' ce naiba mă fac cu ea? A spus 
Tess ceva despre Angelique? 


— Ce intenţionează să facă? Nu, deşi mi-a pus o mulţime 
de întrebări. Cum se simte Angelique? 

— Bine, cel puţin aşa arată. E calmă, stă mai mult singură, 
câteodată coboară la cină. Diseară va merge la contele 
Sergheiev, la rugămintea lui Sir William. Nu mai este cea 
scânteietoare de altă dată... - iarăşi cuvântul ăsta, îşi zise el 
nefericit... Dar, oricum, mai frumoasă ca oricând. Ce a mai 
întrebat 'Tess? 

— Nu mare lucru. Numai despre faptele pe care le 
cunoşteam eu, da, într-adevăr ştia că erau îndrăgostiţi 
lulea, că Malcolm este cel care i-a făcut curte şi nu invers, 
că ea s-a purtat ca o doamnă cu el, că a acceptat cererea lui 
în căsătorie şi a fost de acord să se cunune pe nava Pearl. 

— Dar nimic despre ce intenţionează ea să facă? 

— Nu, tocmai asta e curios. Credeam că o să fie furioasă 
pe ea, că o să-mi ceară un sfat, să-mi dea un indiciu, dar, 
nimic. La urma urmelor sunt doctorul lor de familie de ani 
de zile, al ei şi al familiei Struan şi o cunosc mai bine ca 
oricine altcineva. Nu a făcut nici un fel de comentarii, nu a 
spus absolut nimic, punea întrebări numai ca să afle unele 
amănunte pe care eu uitasem să i le spun. Ciudat. 

— Da, spuse Jamie. Sigur are ea ceva de gând. 

— De acord. Bineînţeles că toată presa era plină de 
povestea asta, cu toate detaliile: „Tai-panul moare în 
noaptea nunţii” - cam genul ăsta de titluri, deşi ea a 
încercat să le înmormânteze cumva, scuză-mă, nu e nici un 
joc de cuvinte. Am toate tăieturile din ziare pentru tine. Şi 
mai am şi asta. 

Ochii lui sticliră în mod ciudat. Îi înmână lui Jamie un plic 
pe care se vedea scrisul lui Tess: D-lui ]. McFay. Personal, în 
mână. 

— Înainte să mă întrebi, am să-ţi spun că nu ştiu ce este 
înăuntru. Mi-a spus numai atât: Te rog să i-l dai domnului 
McFay imediat ce ajungi. 

Jamie puse plicul pe birou. 

— De ce te-ai întors? 


— Să nu uit, încă ceva. Bătrânul Brock şi fiul lui la fel de 
ticălos şi-au făcut apariţia la înmormântare. 

— Cum, aşa neinvitaţi? 

— Au făcut furori! Uite cum s-a întâmplat. Tess a aranjat 
ca înmormântarea să aibă loc pe China Cloud. Patruzeci de 
persoane au fost invitate la bord - guvernatorul, oamenii de 
vază, Sir Vincent Sindery, amiralul, generalul Skaffer - noul 
comandant şef al trupelor din Asia, câţiva oficiali pukka şi 
toţi tai-panii şi Gordon Chen. Nici un reprezentant al presei. 
Exact în momentul în care China Cloud s-a pus în pană cu 
prova în vânt la Shek-O şi slujba era gata să înceapă, 
bătrânul Brock şi Morgan au venit cu cliperul lor, Hunting 
Witch. S-a oprit la câteva cabluri cu pavilionul la jumătatea 
catargului, el şi Morgan pe dunetă, îmbrăcaţi elegant, ca de 
înmormântare, cu jobene, cămăşi cu jabou şi când sicriul a 
intrat în mare, ticălosul a tras o salvă de tun şi a deschis o 
sticlă de şampanie - toţi cei de la bord au spus că au auzit 
dopul sărind. Au băut şi au închinat un toast, apoi au 
aruncat sticla şi paharele în mare, şi-au ridicat jobenele şi 
au plecat făcând mult zgomot. 

— 'Ticăloşii! Ticăloşi nenorociţi! 

— Da. După aceea au pretins că au făcut aşa în onoarea 
sărmanului băiat mort! Guvernatorul stătea chiar lângă 
Tess. Mi-a spus că Tess n-a făcut nici o mişcare, n-a spus nici 
un cuvânt, a continuat să stea neclintită ca un stâlp, atâta 
doar că respiraţia i-a devenit şuierătoare şi violenţa ei l-a 
cutremurat, a simţit şocul până în boaşe..., ştii tu cume 
ea... O, uitam să-ţi spun: Gornt era şi el pe punte cu cei doi 
Brock. 

— Maureen mi-a spus că va prelua treburile firmei de aici. 

— Da. Cu toate astea, este un tânăr drăguţ. Aşa mi se 
pare. Chiar aşa. Mi-a spus că i s-a ordonat să fie pe puntea 
navei Hunting Witch şi..., am uitat de Maureen! Jamie, eşti 
un bărbat norocos! 

— Mulţumesc. 

— Foarte norocos - Hoag îi întinse mâna. Felicitări. 


— Mulţumesc! 

— Jamie îi strânse mâna şi se prefăcu încântat, plin de 
bucurie. Am crezut..., noi am crezut că e less. Cu binoclul, 
pe întuneric şi cum era de înfofolită, uşor să faci confuzie. 

— Eh? Aiurea, nu seamănă deloc cu ea! 

Jamie spuse exasperat: 

— Ştiu, dar au aceeaşi înălţime şi cam aceeaşi ţinută, exact 
ca Tess, ştii tu, aşa ţeapănă! 

Hoag ridică din sprâncene a mirare, apoi mormăi: 

— Nu m-am gândit niciodată. Acuma dacă spui tu, aşa e,e 
adevărat, dar când te uiţi la ea nici vorbă de asemănare cu 
Tess, trebuie să fie cu cel puţin zece-doisprezece ani mai 
tânără şi apoi, părul acela roşcat scânteietor, şi 
personalitatea ei strălucitoare... 

— Isuse Cristoase, las-o baltă! A fost o eroare! 

— Una fericită - Hoag simţi că i se face greață. Nu mi-ar fi 
făcut nici o plăcere să călătoresc cu Tess, nu, pe Dumnezeul 
meu, chiar deloc. Maureen a ta este formidabilă! A spus că 
ţi-a scris că vine. 

— Da, mi-a scris la Hong Kong, nu aici. Şi nu a menţionat 
data sosirii. 

— A, probabil că nu a avut timp, pentru că Prancing Cloud 
pleca imediat şi ea abia venise. Ar fi mai bine să ai grijă de 
ea, să n-o pierzi. Gornt este deja cu ochii pe ea. 

Jamie roşi, simţi că este gelos fără să vrea. 

— Mulţumesc pentru informaţie. Ce mai fac copiii lui Tess? 
I-ai văzut? 

— O, da. Sunt cu toţii sănătoşi, deşi Duncan a mai făcut 
încă o răceală zdravănă. Au fost cu toţii la înmormântare, 
am auzit că era o privelişte aşa de tristă când micul Duncan 
încerca să facă pe viteazul, Eliza şi Ronald plângeau, iar 
Tess avea un văl foarte gros pe obraz. Toţi înțelegeau că 
este sfârşitul unei ere, sfârşitul liniei lui Dirk, cu excepţia lui 
Duncan, dar el nu va putea moşteni încă mulţi ani de acum 
înainte, are numai zece ani. Nu sunt semne bune pentru 


Nobila Casă. Zvonurile din Hong Kong susţin că Brock va 
înghiţi Nobila Casă cât de curând. 

— Nici vorbă! 

— Jamie încercă să pară convingător. Va veni un nou tai- 
pan, din spiţa lui Robb, Robb Struan, fratele vitreg al lui 
Dirk. Unul dintre fiii sau nepoţii lui va fi tai-pan. 

— Presupun că ai dreptate, dar nu va fi acelaşi lucru. Ce 
nenorocire cu Malcolm, în el îşi pusese 'Tess toate 
speranţele. Tot timpul cât am fost la Hong Kong nu m-am 
gândit decât la înmormântarea noastră... - cât de inutilă a 
fost, nu-i aşa? Ar fi mai bine să uităm pentru totdeauna de 
ea. Malcolm a fost înmormântat acolo, la Shek-O, şi gata! 

— Aş fi vrut să fi fost aşa, aşa cum dorea şi Sir William şi 
noi toţi. 

Cu o noapte în urmă, Jamie avusese încă un coşmar, în 
legătură cu ceea ce îi spusese boţmanul că văzuse, adică un 
cadavru care se zbătea să iasă la suprafaţă, cu ochii larg 
deschişi. Simţi că-l ia din nou cu frig. 

— Am făcut tot ce-am putut. Acum, spune-mi, de ce te-ai 
întors? întrebă el. 

Hoag se ridică în picioare. 

— M-a rugat less, dacă nu vreau să... ăăă, să duc 
corespondenţa lui MacStruan, ţie, o scrisoare Angelicăi - îl 
privi pe Jamie în ochi. Nu ştiu ce este în ele. 

— În ele? Ai spus o scrisoare! 

Hoag roşi. 

— O, ă, da. Nu ştiu ce este... în ea. Hai mai bine să 
mergem... 

— Dar vorbeşte o dată pentru Dumnezeu! 

— Tess m-a rugat să-i dau o scrisoare, asta-i tot. 

— Haide, vorbeşte, te cunosc eu! 

— Cred că e mai bine să mă duc s-o văd pe ea, sigur că 
vrea să afle..., spuse Hoag iritat. 

— Stai jos! Ce fel de scrisori, pentru numele lui 
Dumnezeu? 

— Nu ştiu ab... 


— Termină cu prostiile astea! Ce fel de scrisori! 

Hoag ezită o clipă apoi vorbi: 

— Dacă juri pe capul mamei tale..., am să-ţi spun. 

— S-a făcut! 

Doctorul se aşeză din nou. 

— Ea, adică Tess a zis aşa: Dă-i femeii aceleia scrisoarea 
aceasta, aşteaptă apoi o săptămână sau cam aşa ceva şi dă-i 
una din acestea două. Mi-a dat în total trei, dar nu ştiu ce 
scrie în ele, jur pe Dumnezeul meu că nu ştiu. 

— O săptămână? Una din scrisorile astea două? Una dacă 
este însărcinată şi alta dacă nu e? 

— Pe 11 ar fi prima zi, dar..., ăăă..., nu se poate spune 
chiar din prima zi, trebuie să aşteptăm cel puţin două 
săptămâni şi, chiar şi atunci, e mai bine şi mai sigur să 
aşteptăm o lună şi să vedem dacă are ciclu sau nu. Data 
poate varia, adesea e greu de precizat, mai ales în cazul ei, 
căci sărmana fată a trecut printr-o mulţime de stresuri, 
oricum 'less m-a rugat să aştept până am să fiu sigur. Hoag 
răsuflă adânc. Poftim, acum ştii totul. 

— Tess ţi-a cerut să aştepţi până o vei examina? 

— Păi, da, până când am să fiu sigur. 

— Aşadar, ai o scrisoare pentru cazul că este şi alta pentru 
cazul că nu este? 

— Da..., doar ţi-am spus. Da. 

— Cui ai mai spus? Jamie îl sfredelea cu privirea. 

— Nimănui. 

— Cui? 

— Să te ia naiba! ţipă Hoag, apoi zise: Lui Gornt. 

— Isuse Cristoase, dar de ce tocmai lui? 

— Nu ştiu, părea că ştie deja, s-a repezit să tragă aceeaşi 
concluzie ca şi noi, toţi sunt de acord că este foarte limpede 
acuma, mai ales că m-am întors, i-am spus lui 'Tess asta, dar 
ea n-a zis nimic, s-a mulţumit să se uite la mine cu ochii ăia 
ai ei cenuşii. Pentru tine e uşor, Jamie, scânci el. E uşor 
pentru tine şi pentru cei de teapa lui Gornt, voi sunteţi 
puternici şi sunteţi obişnuiţi cu afacerile şi în meseria asta a 


voastră ce altceva trebuie să faci dacă nu să spui minciuni 
tot timpul? Ei bine, noi doctorii nu suntem obişnuiţi cu asta. 

Dezgustat de propria lui incapacitate de a ţine un secret, 
Hoag pufni supărat. 

— Nu mă mai pot schimba. Tess mi-a zis să vă spun de ce 
m-am întors, ţie, lui Sir William şi lui Albert, nimănui 
altcuiva. 

— Nu-ţi face griji! Nu va fi nici un om în Yokohama care să 
nu-şi dea seama de ce te-ai întors, pentru numele lui 
Dumnezeu! Sărmana Angelique! Pentru cine mai ai scrisori 
de la Tess? 

— Păi... pentru Sir William. 

— Şi pentru mai cine? Ci, vorbeşte o dat', pentru 
Dumnezeu! 

— Pentru Skye. 

Afişând un calm pe care nu-l simţea deloc, Hoag îi înmână 
Angelicăi plicul care purta sigiliul Nobilei Case. Angelique 
avea un nod în stomac de când îi spusese Jamie cine venise 
cu Prancing Cloud, oricât de mult ar fi vrut să pară 
detaşată. Nici chiar vestea pe care i-o adusese imediat 
Vargas, că nu era vorba de Tess Struan, ci de logodnica lui 
senor McFay nu reuşise s-o calmeze. Şi nici relatarea lui 
Hoag despre înmormântarea lui Malcolm, care, dimpotrivă 
o năuci şi mai tare. Scrisul de pe plic era cât se poate de 
citeţ: Angelique Richaud, în mână”. 

— De ce n-o citeşti cât sunt încă aici? zise el, îngrijorat de 
îmbujorarea ei bruscă. 

— Vrei să spui, că ţi-e teamă să nu leşin? întreabă ea sever, 
aşezându-se pe scaunul înalt de lângă foc, scaunul lui 
Malcolm, pe care îl luase din apartamentul lui înainte de a-l 
elibera pentru Albert MacStruan. 

Hoag îi vorbi pe un ton blând: 

— Mă gândesc că poate ai să simţi nevoia să vorbeşti. Eu 
îţi sunt şi prieten şi doctor. 

Se grăbise să vină aici, sus, direct de la Jamie, bucuros să 
scape de interogatoriu, o salutase şi o îmbrăţişase viguros, 


apoi evitase întrebarea ei - „Ce s-a întâmplat la Hong 
Kong?”, spunându-i: 

— Numai o clipă, lasă-mă mai întâi să te privesc - o 
cercetă şi cu ochi de medic, şi de prieten, în ambele cazuri, 
îi plăcu ceea ce văzu. 

— Scrisoarea nu este adresată corect. Trebuia să fie 
adresată Doamnei Angeligue Struan, sau Doamnei Malcolm 
Struan - o înapoie stânjenită. 

— Tess a spus că aşa o să faci, spuse el blând. 

— Dacă e aşa de deşteaptă, de ce n-a adresat-o cum 
trebuie? 

— Îi vine greu şi ei, aşa cum îţi vine şi ţie. Nu uitacăeo 
mamă care a pierdut un fiu. Ai răbdare, Angelique. 

— Răbdare? Eu? Când sunt asediată din toate părţile 
pentru că m-am căsătorit cu un om minunat pe care l-am 
iubit şi... Eşti de partea ei, Casa Struan te plăteşte! 

— Asta e adevărat, dar eu sunt de partea cui cred că e mai 
bine, şi asta nu e de vânzare, nici măcar pentru tine - Hoag 
şedea calm şi prietenos pe scaun, încăperea era caldă şi 
feminină, dar încordarea plutea în aer, văzu cum vena de la 
gâtul ei pulsează puternic, iar degetele i se strângeau 
spasmodic. V-am ajutat pe tine şi pe Malcolm, dar numai 
pentru că am considerat că aşa e cel mai bine. Pentru 
informarea ta, trebuie să-ţi spun că mi-am dat demisia când 
am fost la Hong Kong. Este ultima îndatorire pe care o mai 
îndeplinesc pentru Nobila Casă. 

— De ce-ai făcut asta? întrebă ea uluită. 

Hoag zâmbi din nou într-un mod ciudat. 

— Mă întorc în India. Am să încerc să regăsesc ceea ce am 
pierdut. Cât mai repede. 

— Ah! Arjumand - asta o făcu să se simtă mai bine, se 
aplecă puţin înainte şi îl atinse uşor cu mâna. le rogsămă 
ierţi, îmi pare rău că am spus ceea ce am spus, am greşit. 
Îmi pare rău. Îmi pare tare rău. 

— Nu te mai gândi la asta. Nu uita că eu sunt doctor. 
Înţeleg foarte bine în ce stare de stres te afli. Mă aşteptam 


la mai rău. 

Hoag rupse sigiliul şi deschise plicul. Înăuntru era alt plic, 
adresat simplu: Angelique. 

— Ea mi-a spus să procedez aşa. Un compromis, nu-i aşa? 
Sugerat. 

— De tine? 

— Da. 

— Ştii ce scrie? 

— Nu. Martor mi-e Dumnezeu că nu ştiu. Vrei să plec? 

Privirea ei rămăsese lipită de scrisoare. O clipă mai târziu 
clătină din cap, aşa că el se duse la fereastră, ca s-o lase să 
se simtă în largul ei, trase perdelele la o parte şi privi în 
noapte, cu inima bătându-i la fel de tare ca şi ei. Angeligque 
ezită o clipă, apoi deschise scrisoarea. Nici un fel de 
formulă de politeţe, nici un nume. 

„Nu pot să te iert pentru ceea ce i-ai făcut fiului meu. 

Sunt convinsă că, la îndemnul şi cu încurajarea tatălui tău, 
te-ai ţinut scai de fiul meu ca să-l convingi să se 
căsătorească cu tine, sub orice formă de cununie. Căsătoria 
ta cu fiul meu nu este legală, sunt sigură. Această căsătorie 
i-a grăbit moartea, sunt sigură - certificatul de deces indică 
acest lucru, sunt sigură. În acest scop, avocaţii Casei Struan 
întocmesc actele necesare pentru a aduce cazul în faţa 
Curţii Supreme din Hong Kong. Dacă porţi în pântece 
copilul fiului meu, lucrul acesta nu va abate drumul 
dreptăţii şi nici nu va face ca acesta să nu fie declarat 
ilegitim. 

Nici nu pot să nu-ţi mulţumesc pentru preţioasa informaţie 
care mi-a fost dată, la îndemnul tău, de o cunoştinţă 
comună. 

Dacă, aşa cum băânuiesc, materialul respectiv se va dovedi 
a fi valabil, eu şi Nobila Casă îţi vom fi îndatoraţi ţie şi 
acestei persoane, un ajutor de nepreţuit. Faptul că el a spus 
un preţ - rezonabil, ţinând seama de valoarea informaţiei - 
nu este treaba ta, tu n-ai cerut nimic şi nu vei primi nimic. 


Însă darul pe care l-ai făcut memoriei fiului meu şi viitorului 
Casei Struan merită mai multă consideraţie. 

Cum să rezolv acest impas? 

Soluţia, dacă poate fi găsită, trebuie să fie numai între noi, 
ca două duşmance - căci asta vom fi întotdeauna - şi ca 
femei. 

În primul rând îţi cer să cooperezi cu dr. Hoag şi să te 
examineze la timpul potrivit ca să putem stabili dacă porţi 
sau nu copilul fiului meu. Bineînţeles că îl poţi consulta şi pe 
dr. Babcott, sau pe oricine altul pentru a corobora 
diagnosticele. 

În al doilea rând, să aşteptăm încă o lună ca să fim singuri 
şi după aceea vom vedea cum procedăm: Până atunci 
cererea de trimitere în judecată va fi elaborată şi gata de a 
fi supusă Curţii - nu este vorba de o ameninţare, ci de un 
fapt. Până atunci, dovezile furnizate de cunoştinţa noastră 
vor fi puse în valoare, parţial. În momentul de faţă nu văd 
cum ar putea să eşueze. Faptul că l-ai convins să mă vadă 
aşa cum am spus mai sus, m-a obligat pe mine şi Nobila 
Casă faţă de tine. 

Poate că, până atunci, cu ajutorul lui Dumnezeu, impasul 
va fi rezolvat. 

Tess Struan, Hong Kong, 30 decembrie '62”. 

Mintea Angelicăi şovăia între fericire şi groază, între 
victorie şi înfrângere. Câştigase sau pierduse? Tess Struan 
nu promitea nimic, dar nu flutura oare o creangă de 
măslin? Somaţie legală? Curtea? Boxa acuzaților? Ca prin 
ceaţă îşi aminti de cuvintele lui Skye, cât de uşor ar fi 
pentru adversarii ei s-o zugrăvească ca pe o Jezebel fără o 
leţcaie, fiica unui escroc şi alte asemenea adevăruri 
deformate cu bună ştiinţă. „Impas” şi „hotărâre”? Asta nu 
însemna oare că repurtase o victorie, fie ea şi parţială? 

Edward! Diseară sau mâine Edward o să-mi spună! Şi 
domnul Skye, el e deştept, el trebuie să ştie, o, Dumnezeule, 
sper să ştie! 

Ridică privirile şi văzu că Hoag se uită la ea. 


— O, scuză-mă, am uitat... 

Îşi răsuci încurcată o mânecă, bâţâia din picior de 
enervare. 

— O, poate vrei ceva de băut, s-o sun pe Ah Soh, eu... îmi 
pare râu..., nu cred că... 

Formula cuvintele cu dificultate, Hoag sesiză schimbarea 
şi se întrebă dacă nu cumva aceasta era criza la care se 
aştepta, toate simptomele erau prezente: spasme la 
degetele de la mâini şi de la picioare, faţa albă, ochii larg 
deschişi, pupilele dilatate. 

— Ce zice? întrebă el calm. 

— Aaa..., nimic. Numai să mai aşteptăm până când... - 
cuvintele îi muriră pe buze şi privirea i se pierdu în zare. 

— Până când? întrebă el, ca s-o readucă cu picioarele pe 
pământ ascunzându-şi îngrijorarea. 

Dar Angelique era cu gândurile la ceea ce citise. Aşadar, 
liniile de luptă fuseseră trasate. Ştia şi ce e mai rău şicee 
mai bine. Duşmanca ei făcuse prima mişcare şi-şi declarase 
intenţiile. Acum putea să intre şi ea în luptă. Impunându-şi 
condiţiile ei. Greaţa aceea îi dispăru, în locul ei veni febra. 
Gândul că EA se purtase atât de murdar şi cu atâta răceală 
o făcea să clocotească de furie; nimic, nici un gând, nici o 
preocupare pentru ea, nici cea mai mică concesie pentru 
dragostea şi durerea ei faţă de moartea lui Malcolm, nimic. 
Nimic. Şi lucrul cel mai rău era că vorbea de căsătoria 
nelegitimă când fuseseră căsătoriţi corect, în conformitate 
cu legea britanică..., mi s-au dat asigurări! N-am să mă tem, 
îşi zise fierbând de mânie, totul mi s-a întipărit pe veci în 
memorie. Privi din nou spre Hoag tremurând. 

— Spune că vrea să..., vrea să aşteptăm, dumneata şi cu 
mine, să vedem dacă port sau nu copilul lui Malcolm. Vrea 
să fie sigură, asta vrea! 

— Şi după aceea? 

— Nu spune. Ea... ea vrea să aştepte şi să aştept şi eu. 
Vrea... Cred că vrea să spună că poate o să fie pace...o 
solu... - tremurul îi dispăru ca şi când o hotărâre bruscă l-ar 


fi oprit şi vocea îi deveni şuierătoare, plină de venin. Sper 

să fie pace, pentru că..., pentru că, pe Sfânta Fecioară, sunt 
văduva lui Malcolm Struan şi nimeni, nici o Curte, nici chiar 
Blestemata de 'less Struan nu-mi poate lua această calitate! 

Hoag îşi stăpâni nervozitatea şi spuse precaut: 

— Aşa credem cu toţii. Dar trebuie să te linişteşti şi să nu- 
ţi mai faci griji. Dacă ai o cădere nervoasă, ea va câştiga şi 
tu vei pierde, indiferent care este adevărul. Nu trebuie... 

Uşa se dădu de perete. Ah Soh năvăli înăuntru. 

— Missee-tai-tai? 

— Ayeeyah! se înfurie Angelique. leşi afară! De ce nu baţi 
la uşă? 

Ah Soh rămase înfiptă pe picioare, încântată în sinea ei că 
diavoliţa străină îşi pierduse cumpătul şi, în felul acesta, şi 
cinstea obrazului. 

— Mesej, tu vrea, heya? Mesej, missee-tai-tai? 

— Ce mesaj? 

Ah Soh pufni şi îi înmână un plic mic, mai pufni o dată şi 
plecă. Scrisul lui Gornt. Angelique cobori imediat de pe 
piscurile furiei ei. Înăuntru era o carte de vizită pe care 
erau gravate inițialele E. G. Mesajul era următorul: „Cele 
mai călduroase salutări. O vizită cât se poate de interesantă 
la Hong Kong. Putem să ne întâlnim mâine dimineaţă? 
Servitorul tău cel mai supus, Edward Gornt”. Se simţi dintr- 
o dată întreagă din nou, plină de dârzenie şi speranţă şi 
dorinţă de luptă. 

— Ai dreptate, doctore, dar n-am să mă prăbuşesc nervos, 
jur că n-am s-o fac, de dragul lui Malcolm, al lui Jamie, al 
domnului Skye, de dragul meu şi al dumitale. Eşti un 
prieten scump şi acum mă simt foarte bine. Nu trebuie să 
mai discutăm despre acea femeie - Angelique îi zâmbi şi 
Hoag înţelese că zâmbetul era şi bun şi rău, conţinea multe 
semnale de primejdie. Vom aştepta, vom aştepta şi vom 
vedea ce ne aduce viitorul. Nu-ţi face griji, dacă n-am să mă 
simt bine, te chem imediat - Angelique se ridică în picioare 


şi îl sărută pe Hoag pe amândoi obrajii. Îţi mulţumesc încă o 
dată, prietene drag. Vii diseară la contele Sergheiev? 

— Poate. Nu ştiu, sunt puţin cam obosit, spuse el şi plecă, 
ascunzându-şi presimţirile sumbre. 

Angelique mai citi o dată biletul, Edward este circumspect, 
încă un semn bun, îşi zise ea. Dacă era interceptat sau citit 
de altcineva, nu dezvăluia nimic. „Interesantă” era un 
cuvânt bine ales, iar „servitor supus”, de asemenea, ales cu 
multă grijă. Ca şi cuvintele femeii aceleia, Dumnezeu s-o 
pedepsească. Ce să facă acum? Să se îmbrace pentru cină. 
Adună-ţi aliaţii. Strânge-i în jurul tău. Pune în aplicare 
planurile pe care le-ai gândit. Şi fă din Yokohama bastionul 
tău invincibil împotriva acelei femei. 

— Ignoră-i pe soldaţii gai-jini care încearcă să te găsească 
şi uită-l pe Akimoto, spuse Katsumata, scârbit de acest 
obstacol neaşteptat în planurile lui. 

— Noi trei suntem destui. Atacăm mâine, dăm foc bisericii 
şi scufundăm nava. Tlakeda, tu te ocupi de biserică. 

— Cu plăcere, sensai, dar de ce să nu recurgem la planul 
lui Ori şi să dăm foc Yokohamei? Hiraga are dreptate, las-o 
încolo de navă, Hiraga are dreptate, îmi pare rău, spuse 
Takeda, înclinând spre partea lui Hiraga care, la urma 
urmelor, era conducătorul din Choshu şi era un lucru 
înţelept să te gândeşti şi la retragere. Are dreptate când 
spune că va fi greu să ne apropiem de navă pe marea 
aceasta şi cu vântul acesta, fără să fim observați. De ce să 
nu aplicăm planul lui Ori şi să ardem cuibul gai-jinilor? 

— Pentru planul lui Ori este nevoie de timp şi de vânt din 
sud, spuse Hiraga. Sunt de acord că e un plan mai bun. 
Trebuie să mai aşteptăm. 

— Nu, spuse Katsumata aspru, brutal. Dacă avem curaj, le 
putem face pe amândouă, cu curaj! Putem! Pe amândouă. 
Cu adevăratul curaj shishi! 

Hiraga era înspăimântat de soldaţi şi mintea îi funcţiona 
mai încet. Nu-l mustra conştiinţa că-l omorâse probabil pe 
cerşetor - omul zăcea nemişcat în noroi şi ceva mai târziu, 


când se întorsese să caute gura puţului şi se târâse orbeşte 
prin tunelul strâmt şi apa îngheţată. 

— Numai cu noi trei este imposibil, spuse el, şi mâine e 
prea curând, indiferent ce decizie vom lua. Dacă ne 
hotărâm să dăm foc coloniei ne trebuie trei zile ca să 
plasăm fitilele. Sfatul meu este să nu ne grăbim. 

Hiraga era înfăşurat într-o plapumă, iar pe dedesubt era 
în pielea goală, nu avea decât acoperitoarea pentru şolduri. 
Servitoarele îi uscau hainele ude leoarcă de apa din tunel. 
În căsuţa aceea era frig, vântul sufla prin pereţii shoji şi 
avea nevoie de toată voinţa lui ca să nu dârdâie pe faţă. îi 
venea greu să se concentreze. Nu înţelegea de ce îl caută 
soldaţii. În momentul în care sosise aici, Katsumata îi ceruse 
supărat lui Raiko să trimită spioni în colonie ca să afle ce se 
întâmplase şi-şi făcuseră toţi trei planul cum să scape din 
Casa celor Trei Crapi în cazul în care se vor face percheziţii 
şi în Yoshiwara. Se uita acum la Katsumata, care turna sake. 
Supărarea îi asprise şi mai mult trăsăturile deja dure, 
făcându-l să pară şi mai periculos. 

— Hiraga, părerea mea este să atacăm mâine, zise el. 

— Părerea mea, ripostă la fel de ferm Hiraga, este să ne 
mişcăm numai atunci când avem o cât de mică şansă de 
reuşită şi nu înainte - acesta a fost întotdeauna sfatul tău - 
numai dacă nu suntem prinşi şi trebuie să înfruntăm 
moartea sau captivitatea. Takeda, care este părerea ta? 

— Mai întâi aş vrea să ştiu care este planul tău. Cunoşti 
ţinta ca nimeni altul. Ce ai vrea să faci? 

Hiraga îşi bău ceaiul fierbinte, îşi înfăşură plapuma mai 
strâns în jurul trupului, prefăcându-se că se gândeşte, 
recunoscător pentru faptul că Takeda înclina de partea lui. 

— Dacă aş avea drum liber în colonie ca de obicei, Akimoto 
şi cu mine am putea plasa fitilele în trei zile peste tot - 
patru sunt deja pregătite şi ascunse în casa noastră din sat, 
zise el, înfrumuseţând povestea. Ne-ar trebui cel puţin şase, 
opt ar fi cel mai bine: câte unul în fiecare din cele două 
clădiri cu etaj - sunt de lemn foarte uscat şi aproape că 


erau să ardă şi la ultimul cutremur, apoi unul în casa şefului 
gai-jinilor, în casa de alături, trei sau patru în Mahalaua 
Beţivilor, câte unul în fiecare biserică. Şi în confuzia 
generală ne putem face scăpaţi cu barca noastră spre Yedo. 

— Şi cât de mult timp v-ar trebui pentru asta? întrebă 
Katsumata şi mai dur, iar cei doi bărbaţi se foiră neliniştiţi. 
De câte zile aveţi nevoie acum când nu mai ai drum liber ca 
de obicei? 

— Am să-ţi pot spune imediat ce voi afla de ce mă caută 
soldaţii, spuse Hiraga stingherit. 

Săbiile lui Katsumata erau lângă acesta, săbiile lui erau 
lângă el, la îndemână. În momentul în care sosise îi ceruse 
lui Raiko săbiile lui pe care ea le păstra ascunse dacă era 
nevoit să fugă pe neaşteptate peste ziduri, în câmpul cu 
orez din spatele Yoshiwarei: căzuseră cu toţii de acord că 
era prea periculos să se ascundă în tunel. 

— Takeda? întrebă Hiraga. 

— Propun să aşteptăm până aflăm ce necazuri ai. Atunci 
ne putem pune de acord asupra unui plan final, sensai, dacă 
putem face ceea ce a propus Hiraga, eu aş fi pentru asta. 

— Trebuie să atacăm mâine. Acesta este planul nostru 
final. 

Gândindu-se mai bine, Hiraga aruncă încă o momeală: 

— Cel mai bine ar fi dacă am putea să le facem pe 
amândouă - să scufundăm şi nava, să dăm foc şi coloniei, 
zise el ca să-l momească pe Katsumata. Lucrul este posibil, 
dacă îl plănuim bine, dar avem nevoie de mai mulţi oameni, 
încă vreo câţiva oameni, sensai, adăugă el folosind titlul 
rangului acestuia, pe care evitase să-l pronunţe până 
atunci, tocmai pentru a-l flata încă şi mai mult. 

— Am putea chema trei oameni de la Yedo. S-ar putea 
duce Takeda după ei, pe el nu-l cunoaşte nimeni şi în trei 
sau patru zile ar fi înapoi cu ei. Eu sunt cunoscut şi nu mă 
pot mişca decât în momentul atacului. Tu o să ne conduci 
împotriva navei - eu am să le arăt oamenilor unde să 


plaseze materialele incendiare, pot să-i îndrum unde să se 
ducă şi cum să facă treaba. 

— Este un plan bun, sensai, zise Takeda, căci întrezărise 
posibilitatea de a scăpa cu barca, fiindcă nu era el omul 
unui atac sinucigaş. Eu mă duc la Yedo şi găsesc oamenii. 

— Ai să fii prins, spuse Katsumata şi buzele lui formau o 
singură linie subţire. N-ai fost niciodată acolo şi nu ştii aleile 
şi pe unde s-o iei. O să fii prins. 

Era gata-gata să explodeze de furie, pentru că nu putea să 
atace de unul singur şi avea nevoie de aceştia doi sau de alţi 
oameni, dar dacă nu-l urmau nu se putea realiza nimic. 
Dacă trebuia să se ducă cineva, acela era el. Gândul acesta 
nu-i displăcea, pentru că locul în care era acum nu-l 
încânta, nu avea suficiente ieşiri, nici destule locuri unde să 
se ascundă - se simţea în siguranţă numai la Kyoto sau la 
Osaka, sau la Yedo, sau acasă la Kagoshima. Eeee, ar fi bine 
să-mi pot revedea casa şi familia. Dar ai mei de-acasă 
trebuie să mai aştepte, îşi zise el şi-şi întări inima. 

— Sonno-joi trebuie să meargă înainte, Yoshi trebuie 
umilit... 

Cei trei bărbaţi puseră simultan mâinile pe săbii. Pe uşa 
shoji se desenaseră nişte umbre. 

— Katsumata-sama? - era Raiko. Am venit cu o fată. 

— Poftim înăuntru. 

Când văzură că e Raiko, se relaxară. Raiko făcu o 
plecăciune, fata făcu şi ea la fel şi ei le răspunseră la fel. 

— Spune-le, Isuki-chan, se adresă Raiko fetei. 

— M-am dus la casa lui shoya, stăpâne. A spus că Akimoto 
a fost dus la şeful gai-jinilor şi, la scurt timp după aceea, la 
închisoarea lor. N-a putut lua încă legătura cu el, dar cândi 
se va da prima masă, pe care o servesc oamenii noştri, o să 
putem afla mai multe. 

— Bine. A fost maltratat sau bătut? întrebă Katsumata. 

— Nu, stăpâne, niciuna, nici alta. 

— N-a fost bătut? Eşti sigură? 


— Şi shoya era mirat, stăpâne. Akimoto-sama fluiera şi 
cânta şi a fost auzit că spune, ca şi când ar fi fost cuvintele 
cântecului: Cineva a trădat pe cineva. 

Hiraga se întunecă la faţă: 

— Aşa striga şi în sat. Ce-a mai spus shoya? 

— Shoya spune că îi pare rău, dar nu ştie încă de cete 
caută soldaţii. Gărzile sunt tot acolo. Imediat ce va afla 
motivul ne va trimite vorbă. 

— Mulţumesc, Isuki-chan, spuse Raiko şi-i făcu semn să 
plece. 

— Dacă n-a fost bătut, asta înseamnă că le-a dat informaţia 
pe care o doreau şi l-au băgat la închisoare ca să-l apere de 
tine? întrebă Katsumata. 

— Nu. Nu le-a spus nimic, insistă Hiraga, cu gândurile în 
altă parte: cine e trădătorul? şi ochii lui o ţintuiră pe Raiko. 

— Poate că am să pot afla eu, zise aceasta. Urmează să 
sosească din clipă în clipă un client gai-jin care s-ar putea 
să ştie. Şi în mod sigur poate să afle. 

Andre intră în camera ei cu un zâmbet silit. 

— Bună seara, Raiko-san, spuse el, dezgustat de propria-i 
slăbiciune. 

Ea îi răspunse la salut cu răceală şi îi oferi ceai. După ce 
tava cu ceai fu luată, Andre îi înmână punga cu bani. 

— Aici altă plată, pare rău, nu tot, dar destul pentru 
moment. Ai vrut vezi la mine? 

— Între prieteni, putem să mai aşteptăm puţin, aşa e 
frumos, spuse ea plictisită, cântări în mână greutatea 
săculeţului, fu mulţumită, în sinea ei, de conţinutul acestuia 
- pentru moment - şi pentru că această chestiune de primă 
importanţă fusese rezolvată, şi apoi adăugă pentru a-l ţine 
sub tensiune: Să aşteptăm puţin e corect între prieteni, dar 
mult nu e corect, chiar deloc. 

— Promit mai mult, o zi sau două. 

— Îmi pare foarte rău, sunteţi foarte mult în urmă cu 
plăţile. 


Andre ezită o clipă, apoi îşi scoase din degete inelul cu 
sigiliu. 

— Poftim. 

— Nu-l vreau, spuse Raiko. Ar trebui s-o eliberez pe 
Hinodeh şi s-o las să plece şi atunci tu... 

— Nu, te rog, nu... ascultă, am informaţie. 

Andre nu se simţea deloc bine, atât din cauza primirii ei 
foarte reci, cât şi din cauza migrenei care îl apucase în 
timpul întrevederii cu Yoshi şi de care încă nu scăpase. Şi 
din cauza Angelicăi. Şi pentru că less Struan nu se afla la 
bordul navei Prancing Cloud, căci astfel ar fi fost mai uşor 
să negocieze o înţelegere şi să dobândească averea de care 
avea nevoie. Nu avea nici un chef să se ducă la Hong Kong 
şi s-o provoace acolo, chiar pe terenul Nobilei Case. 

Angelique este singura ta şansă, îi ţipa creierul tot timpul. 
Seratard l-a consultat din nou pe Ketterer, apoi pe Sir 
William, ba chiar şi pe Skye în legătură cu valabilitatea 
căsătoriei. Toţi au fost nesiguri dacă va fi legală în faţa unui 
tribunal. 

— La Hong Kong? Nu sunt chiar aşa de convins, mârâise 
Ketterer, iar ceilalţi spuseseră cam acelaşi lucru, numai cu 
alte cuvinte, cu excepţia lui Sir William. 

— Sunt prea mulţi neisprăviţi acolo, judecătorii nu sunt 
precum cei de la Londra, suntem în colonii, toţi sunt 
corupți, puşi pe căpătuială. Câţiva talanţi de argint..., nu 
uitaţi că Struan înseamnă Nobila Casă. 

Raiko se aplecă mai mult spre Andre. 

— O informaţie, Furansu-san? 

— Da. 

Cu Raiko - şi Hinodeh - trebuia s-o rezolve acum ori 
niciodată. 

— Special. Secrete de întâlnire secret Yoshi cu gai-jin. 

— So ka! spuse ea, toată numai urechi. Vorbeşte, Furansu- 
san! 

Andre îi povesti ce se întâmplase, în amănunt, spre marea 
ei satisfacţie: îşi trăgea mereu respiraţia şi scotea 


exclamaţii de uimire. Iar când ajunse brusc la momentul în 
care Yoshi spusese că-l vrea pe Hiraga, Raiko se albi la faţă. 
Atunci neliniştea lui Andre dispăru, îşi ascunse bucuria şi 
închise cursa: 

— Aşadar Hiraga prieten la tine? 

— Nu, nu, nicidecum, este clientul unei prietene, spuse ea 
în grabă, făcându-şi vânt cu evantaiul şi cu mintea clocotind 
de atâtea informaţii preţioase pe care le putea transmite lui 
shoya şi celor din Gyokoyama, îndatorându-şi-i astfel pe toţi 
definitiv - şi lui Meikin. 

Ah, Meikin! îşi zise ea în treacăt, oare cât o să mai fii în 
viaţă. Îmi pare rău, tu şi cu ai tăi trebuie să plătiţi, într-un 
fel sau altul, Yoshi a investit prea mult în Koiko a ta, dar tu 
ştii asta. Ceea ce mă face să mă întorc la problema mea 
presantă, cum să fac, pentru numele lui Amida Buddha şi al 
tuturor zeilor, să scap de Hiraga, de Katsumata şi de ceilalţi 
doi, căci au devenit mult prea periculoşi şi... 

Auzi cum Andre i se adresează acum pe un ton diferit. 

— Aşa, Hiraga client de la prietenă mama-san în 
Yoshiwara. Hiraga acum cu prieten. Neh? 

Raiko ridică repede garda: 

— Nu ştiu unde este. Îmi închipui că este în colonie ca de 
obicei. Seniorul Yoshi îl vrea? De ce? 

— Pentru că Hiraga este shishi - Andre folosi pentru prima 
oară acest cuvânt, conştient de ceea ce înseamnă din 
dezvăluirile lui Yoshi. Şi pentru că omorât daimyo. Daimyo 
Utani. Şi alte omor. 

Raiko reuşise să-şi mascheze frica. 

— Îngrozitor. Shishi ai spus? Am auzit de ei. În legătură cu 
această informaţie, aş putea să te întreb, prietene... 

— Hiraga dispărut. Nu în colonie. Mult soldat caută 
Hiraga. Plecat, Raiko. Caută toate locuri. El pleacă. 

— Eeee, a dispărut? Soldaţi? Unde a dispărut? 

— Aici. La prieten al tău. Unde este prieten? 

— Ah, îmi pare rău, nu cred că este acolo, spuse ea foarte 
sinceră şi apoi scutură din cap. Probabil că a fost prevenit şi 


a fugit la Kanagawa sau în alt loc, îmi pare rău, prietene, 
dar e mai bine să nu pui o asemenea întrebare. Informaţia 
ta este foarte interesantă. Mai e ceva? 

Andre oftă. Ştia că ea ştie că acuma ea era la mâna lui. 
Pentru un timp. 

— Samurai de la Yoshi vine mâine pentru Hiraga al tău, 
spuse el fără să se mai teamă, căci era de ajuns un singur 
cuvânt din partea lui şi patrulele, atât japoneze cât şi 
britanice, ar fi făcut bucățele Hanul celor Trei Crapi, 
evident după ce ar scoate-o de acolo în siguranţă pe 
Hinodeh. Dacă gai-jin nu are Hiraga mâine, necaz mult, 
Raiko. Pentru gai-jin, pentru Yoshiwara, toţi necaz. 

Felul în care rostise aceste vorbe o făcu să se cutremure 
de spaimă. 

— Poate gai-jin pune soldaţi aici, acolo, toate locuri. 

Andre lăsă ultimele cuvinte să plutească în aer. 

— Şi? întrebă ea, în timp ce un strat de sudoare i se aduna 
pe buza de sus, îngrozită de ce se putea întâmpla şi uitând 
de orice altceva. 

— Am idee: dacă tu..., iertare, spuse el dulce, dacă prieten 
al tău ascunde Hiraga loc sigur câteva zile, apoi, când timp 
potrivit dă Hiraga la şef gai-jin... poate primeşte mult bani, 
destul pentru tine şi Hinodeh, eh? 

Andre o urmărea cu privirea şi Raiko se străduia să nu 
tresară. 

— Sau oamenii de la tine dau Hiraga lui Yoshi. Hiraga e 
shishi valoros - mai mult decât cercei, spuse el din nou şi 
văzu că Raiko este străbătută de un fior. Shishi valoros, nu? 

Când inima i se linişti suficient şi putu să se încreadă în 
propria-i voce, arboră cel mai grațios zâmbet, pentru că era 
clar că Andre credea că Hiraga era acolo şi de aceea ar fi 
putut, dacă ar fi vrut, s-o pună în primejdie de moarte, pe 
ea şi Casa celor Trei Crapi. 

— O voi întreba pe prietena mea dacă l-a văzut sau dacă 
ştie unde este şi după aceea vom putea sta din nou de 
vorbă, repede, spuse ea pe un ton reconciliant, luând 


hotărârea că era mai bine să-i alunge cât mai repede pe toţi 
shishi din viaţa ei. Cel mai bine chiar în seara asta. Ce 
informaţie minunată mi-ai dat, cât e de valoroasă, cât de 
înţelept eşti să ştii atât de mult, vom avea fără îndoială un 
profit! Ah, Furansu-san, spuse ea dintr-o dată ca şi când ar 
fi vrut să-i îndrepte atenţia în altă parte, am auzit că a venit 
o doamnă gai-jin de la Hong Kong. Este mama vestitului tai- 
pan? 

— Eh? Nu, spuse Andre distrat, nu, este promisă căsătorie 
cu un negustor. De ce? 

— Nu este cumva vreunul din clienţii mei, prietene? 

— Nu, cred este client la Hanul Plăcere Suculentă de un 
an, poate mai mult, Jamie McFay. 

— Jami-san? Jami-san de la Stru'n? 

Eeee, începu ea să gândească repede, Nemi va trebui 
înştiinţată cât mai curând. Trebuie să se pregătească ca să 
se prezinte acestei doamne în Casa Struan, să se 
prosterneze în faţa ei şi să-i ureze bun venit şi s-o asigure 
că i-a păstrat patul pe care l-a împărţit cu Jami-san şi că s-a 
îngrijit cu pricepere de Jami-san, ca o specialistă - este 
foarte important ca între nee-go-san, a doua doamnă, 
concubina, şi oku-san - soţia, să existe relaţii bune, pentru 
că soţia este cea care achită notele de plată. Şi apoi s-o 
invite în vizită la casa lui Jami din grădina Plăcerii 
Suculente. Eeee, asta ar fi grozav, căci atunci am putea să o 
privim şi noi pe îndelete. 

— Furansu-sama, se vorbeşte că gai-jinii au băgat un 
japonez la închisoare în seara asta. 

— Ce? Nu ştiu de asta. Poate află mai târziu. Nu 
important. Ascultă, Hinodeh... 

— Hinodeh m-a întrebat mai devreme dacă o vei onora în 
seara aceasta, îl întrerupse ea brusc. Va fi fericită să ştie că 
eşti aici, că doreşti s-o onorezi. 

Andre simţi un nod în gât. Acum, că o avea pe Raiko la 
mână, ar fi vrut s-o facă să intervină pe lângă Hinodeh ca să 


renunţe la condiţia cu lumina. Dar dintr-o dată i se făcu 
frică. 

— Da? 

— Nimic, murmură el. Merg la Hinodeh. 

După plecarea lui, Raiko sorbi puţin coniac ca să-şi 
liniştească nervii, mestecă două-trei frunze de ceai 
parfumat ca să îndepărteze mirosul după care, foarte 
îngrijorată, se duse la cei trei bărbaţi shishi şi le transmise 
o parte din informaţiile primite de la Andre, despre faptul 
că Yoshi îl cere pe Hiraga şi că oamenii lui vor veni a doua zi 
să-l preia. 

— Îmi pare rău, cel mai bine ar fi să pleci în noaptea asta, 
ar fi mai bine pentru tine, spuse ea, cu vocea sugrumată de 
frică. Katsumata-sama, clientul meu a jurat că patrulele 
japoneze şi soldaţii gai-jini vor sosi dintr-o clipă în alta şi vor 
percheziţiona peste tot. 

Cei trei bărbaţi rămaseră tăcuţi. Auzind de tratativele 
secrete ale lui Yoshi cu gai-jinii, Katsumata era mai hotărât 
ca oricând să bage zizanie între ei. 

— Mulţumesc, ne-ai fost de mare ajutor, Raiko-san. S-ar 
putea să plecăm, s-ar putea să rămânem, în ambele cazuri 
vei fi bine răsplătită. 

— Cred sincer că ar fi mai bine să plecaţi şi... 

Vocea lui Katsumata se înăspri: 

— Vei fi bine răsplătită în ambele cazuri. Între timp, vom 
discuta cum este cel mai bine să te apărăm. 

Raiko n-ar fi vrut să plece, dar făcu o plecăciune, îi 
mulţumi şi dispăru în noapte. Când fu destul de departe, îl 
blestemă pe el, pe ei şi pe Andre, hotărând în acelaşi timp 
cine să fie mesagerul ei de încredere prin care să-i 
transmită vestea lui Meikin. 

— Aprindeţi lămpile, spuse Katsumata - toate pâlpâiseră şi 
cele mai multe se stinseră când Raiko deschisese şi 
închisese uşa şi curentul pătrunsese în cameră, iar când uşa 
se închise din nou şi flăcările se liniştiră, căci nu mai era 
decât un curent slab, Katsumata rosti încet, în aşa fel încât 


să nu poată fi auzit de afară: Ascultă-mă, Hiraga, am să mai 
aduc oameni şi mă întorc peste trei zile. Ascunde-te aici, e 
mai sigur decât să vii cu mine, schimbă-ţi deghizarea şi 
ascunde-te în tunel. Dacă ai să fii inteligent, ai să scapi. 

— Da, sensai. 

— În trei zile devastăm Yokohama, distrugem nava, 
omorâm cât mai mulţi gai-jini şi fugim. Am să aduc uniforme 
Bakufu. Takeda, ajută-l pe Hiraga să instaleze fitilele 
incendiare. Trebuie să fie totul gata până mă întorc eu. 

— Ar fi mai bine să merg cu tine, sensai. Aş putea să te 
apăr în cazul că vei fi văzut sau oprit de cineva. 

— Nu. Rămâi cu Hiraga - Katsumata nu voia să fie 
stânjenit de o prezenţă străină, se simţea şi aşa destul de 
stingherit în interiorul incintei Yoshiwara. Am să plec în 
momentul în care se deschid barierele. 

— Acesta este cel mai bun plan, spuse Hiraga. Sonno-joi. 

Se simţea ameţit, dar şi uşurat în acelaşi timp. Era îngrozit 
la gândul oamenilor lui Yoshi care urmau să vină a doua zi 
după el, sau al patrulelor. Era aproape inevitabil să fie 
prins, acum, când Yoshi umbla după el. Ştia, de asemenea, 
că sensai avea iarăşi dreptate: colonia înconjurată de ziduri 
şi Yoshiwara împrejmuită cu garduri erau nişte adevărate 
capcane. 

Dar, în acelaşi timp, era nespus de uşurat. Acum, când 
sfârşitul îi era atât de aproape, nu vedea nici un motiv să se 
arunce disperat, orbeşte la atac. Trei zile însemna o viaţă. 
Dacă sensai Katsumata pleacă, cine ştie ce se mai poate 
întâmpla. În nici un caz nu va fi prins viu. 

— Dumnezeule mare, Jamie, ia priveşte! exclamă Dimitri. 

Jamie privi spre uşă. Acelaşi lucru îl făcură şi ceilalţi 
oaspeţi împrăştiaţi în sala de recepții a Legaţiei ruse. 
Conversaţiile se opriră brusc, apoi fură reluate: Angelique 
intra pe uşă la braţul lui Sir William. Purta o rochie neagră, 
simplă, cu mâneci lungi, care îi punea în evidenţă paloarea, 
dar şi strălucirea pielii, îi sublinia supleţea gâtului şi 
subţirimea taliei perfect tăiate şi lăsa să se ghicească 


pieptul plin, acoperit cu decenţă, căci era în doliu, dar al 
cărui farmec ascuns rămânea incontestabil. Îşi ridicase 
părul în sus. Nu purta nici un fel de bijuterii, decât un 
lănţişor subţire de aur la gât şi verigheta de căsătorie - de 
fapt, inelul cu sigiliu al lui Malcolm, tăiat ca să se 
potrivească pe degetul ei. 

— Fata asta e de douăzeci şi patru de carate. 

— Da, spuse Jamie. 

Apoi, simțind o altă agitaţie, se uită în jur. De cealaltă 
parte a încăperii, înconjurată de mai mulţi bărbaţi printre 
care şi Pallidar, Maureen îl privea zâmbind. Îi zâmbi şi el, 
căci îi plăcea ceea ce vedea, dar era încă buimăcit de 
sosirea ei şi de curajul de a întreprinde de una singură o 
călătorie atât de grea. Ce naiba o să mă fac? 

— E de necrezut ce s-a întâmplat la Hong Kong şi 
înmormântarea lui Mâlc, nu-i aşa? 

— Ai dreptate, Dimitri. Aş fi pariat că Tess nu va face 
niciodată aşa ceva. 

Oare ce-o avea de gând, se întrebă el din nou, şi ce-o fi fost 
în scrisoarea către Angelique. N-o putea întreba, nu încă şi 
din înfăţişarea ei nu se putea deduce nimic. Scrisoarea lui 
fusese revelatoare: „Dragă Jamie, domnul Gornt mi-a spus 
ce prieten bun ai fost pentru fiul meu. Îţi mulţumesc din 
toată inima. Dar tot nu pot să te iert pentru că nu mi-ai 
îndeplinit dorinţele - de fapt, politica companiei - pentru că 
nu l-ai îndrumat spre îndatoririle lui şi nu l-ai determinat să- 
şi abată atenţia de la acea femeie, sau cel puţin, să-i acorde 
numai atenţia cuvenită şi să se întoarcă aici; nu pot să te 
iert că l-ai sprijinit şi l-ai încurajat în nebunia lui, mai ales că 
am subliniat clar faptul că era minor şi că, deşi era tai-pan 
cu numele, nu-şi putea exercita prerogativele până nu era 
instalat oficial şi, spre regretul meu, a trebuit să le exercit, 
provizoriu, eu însămi. 

Am înţeles de la domnul Gornt că încerci să începi o 
afacere pe cont propriu. Îţi urez noroc şi îţi mulţumesc 
pentru anii îndelungaţi de serviciu ireproşabil: În afaceri, 


Casa Struan nu-ţi va fi niciodată ostilă. Anexez un cec la 
vedere pentru Londra, în valoare de cinci mii guinee. Te rog 
să transmiţi cele mai bune gânduri din partea mea 
logodnicei tale. Mi-a făcut plăcere s-o cunosc. Tess Struan.” 

Radia de bucurie la gândul acelor bani. În felul acesta, 
compania lui devenea ceva posibil, o afacere mică, pentru a 
fi sigură, dar îi dădea timpul de care avea nevoie şi putea 
realiza un progres cu shoya, deşi cum vor mai merge 
treburile astea fără Nakama/Hiraga - asta nu mai ştia. Îi 
era milă de el. Şi de Tess. În cazul ei, înţelegea şi o ierta, 
dar nu pentru bani. 

— Ce este, Dimitri? 

— Ai toate motivele să fii mândru. Maureen a ta este 
grozavă! 

— O, da. Aşa este! 

— Şi ce faci cu Nemi? întrebă Dimitri. 

Zâmbetul lui Jamie dispăru, se întunecă din nou la faţă şi 
se întoarse cu spatele spre uşă. 

— O problemă a naibii de afurisită, Dimitri. Am stabilit să 
mă întâlnesc cu ea diseară. 

— Isuse..., în casa lui Struan? 

— Nu, mulţumesc lui Dumnezeu. În casa noastră... adică la 
ea acasă. 

— Isuse, ai avut noroc. Şi te duci? 

— Da, de ce nu? Isuse Cristoase, nu ştiu... Când Maureen 
a apărut aşa, pe nepusă masă... nu vreau să spun că nu-mi 
place de ea, dar încă mai sunt în stare de şoc. 

— Sigur, dar e un şoc plăcut. Eşti un bărbat norocos. 
Ascultă, suntem prieteni vechi şi putem vorbi deschis. Dacă 
te hotărăşti s-o termini cu Nemi, s-o concediezi sau, mă rog, 
cum vrei să-i spui, îmi zici şi mie? E bună la pat, nostimă şi 
vorbeşte binişor limba noastră. 

— Foarte bine, dar... 

Râsetele bărbaţilor din grupul care o înconjura pe 
Maureen îi atraseră atenţia într-acolo. Apoi spre Angelique. 


— Strălucitoare, nu-i aşa? spuse el. Angeligue, vreau să 
spun. 

Angeligque şi Sir William îl aşteptau pe Sergheiev. 
Angeligue se hotărâse asupra ţinutei şi a coafurii pentru 
seara aceasta din timp - le alesese special pentru o 
înfruntare cu Tess, această serată urmând să fie prima lor 
luptă. Deşi duşmanca ei nu venise, Ang6lique se hotărâse să 
nu-şi schimbe planul, căci efectul era foarte plăcut. Se 
gândise dacă să nu-şi pună inelul de jad imperial pe care 
Malcolm îl comandase la Hong Kong şi care îi fusese adus 
cu poşta, la o săptămână după moartea lui, provocându-i un 
alt torent de lacrimi vărsate pe ascuns. Dacă Tess ar fi fost 
aici, n-ar fi avut nici o ezitare. Fără acest motiv, inelul nu-şi 
avea rostul. 

De fapt, mă bucur că nu este aici, îşi spuse ea. Slavă 
Domnului că m-a prevenit Vargas. Am nevoie de mai mult 
timp ca să mă pregătesc pentru acest turnir - faţă în faţă - 
ah, de timp, să aflu dacă sunt sau nu însărcinată cu copilul 
lui Malcolm... 

— Bună seara, domnule conte, spuse ea zâmbind amabil. 
Vă mulţumesc pentru invitaţie. 

— Eşti cât se poate de bine venită, datorită dumitale 
serata este deja un adevărat succes. Bună seara, Sir 
William. Îi cunoaşteţi amândoi pe toţi cei de aici, cu excepţia 
unui oaspete nou. 

Se lăsă brusc tăcerea şi toţi cei prezenţi priviră cu atenţie, 
făcând comparaţia de rigoare, în timp ce Sergheiev îi făcea 
semn să se apropie lui Maureen, înconjurată acum de un 
cerc de admiratori cărora li se alăturase şi Marlowe. 

— Domnişoara Maureen Ross, din Edinburgh, logodnica 
lui Jamie. Doamna Angelique Struan. 

Angelique o văzuse pe Maureen chiar în clipa în care 
intrase şi o cercetase rapid, de la capul drăgălaş până la 
pantofii eleganţi şi conchise că nu reprezintă nici o 
primejdie pentru ea - îl remarcase în trecere şi pe Gornt, 
dar îl lăsase pentru mai târziu. 


— Bine aţi venit în cel mai îndepărtat avanpost britanic din 
lume, mademoiselle Ross, spuse ea pe un ton plăcut, 
întrebându-se câţi ani ar putea avea şi spunându-şi, da, 
noaptea, înfăşurată în şal, putea fi confundată uşor cu 
femeia aceea - aceeaşi ţinută impunătoare, aceeaşi privire 
directă. Jamie e bărbat foarte norocos. 

— Mulţumesc. 

În momentul în care Ang6lique intrase în încăpere, 
Maureen o cercetase şi ea, de la capul drăgălaş până la 
piciorul micuţ, recunoscu că este frumoasă şi deşi, 
instinctiv, îi plăcea, conchise pe loc că reprezenta o 
primejdie - ochii ei se mutaseră imediat asupra lui Jamie şi 
zăriseră privirile lui pline de admiraţie, cât şi pe cele ale 
bărbaţilor din preajma lui - nu se putea înşela asupra 
murmurului general de admiraţie şi se pregăti de luptă. 

— Îmi face multă plăcere să vă cunosc şi am fost tare 
mâhnită când am auzit de tragedia dumneavoastră..., toţi 
am fost foarte mâhniţi - într-un elan de sinceritate, se 
aplecă înainte şi-şi lipi obrazul de al Angelicăi. Sper că vom 
fi prietene, spuse ea, zâmbind într-un mod special. Vă rog, 
hai să fim prietene, am mare nevoie de o prietenă. Jamie 
mi-a spus ce prietenă bună aţi fost pentru el... 

— Nu e nevoie să mă rogi, Maureen. Pot să-ţi spun 
Maureen şi tu să-mi spui Angelique? întrebă ea cu un 
zâmbet deosebit, recunoscând şi înțelegând avertismentul 
subtil, dar clar prezentat că Jamie era proprietatea ei 
personală şi nu avea voie să flirteze cu el. O să fie foarte 
plăcut să am o prietenă. Am putea lua mâine ceaiul 
împreună? 

— O, mi-ar face multă plăcere, Angelique. Ce nume frumos 
şi ce rochie frumoasă! - destul de sobră, totuşi cam prea 
ajustată pentru doliu, se gândi ea. 

— Şia ta e la fel, culoarea aceasta se potriveşte de minune 
cu părul tău! - mătase verde, scumpă, dar englezească, nu 
pariziană, şi croiala demodată, nu contează, se poate 


îndrepta, dacă devenim prietene mai apropiate, gândi la 
rândul ei. 

— Jamie a fost prieten foarte bun cu soţul meu şi cu mine 
când am fost la mare ananghie. Eşti foarte norocoasă, spuse 
ea sincer. Dar unde este logodnicul tău cel chipeş? A, uite-l! 

Sub privirile tuturor, Angelique o luă de braţ. Toţi cei 
prezenţi se luminară la faţă văzând această Antantă 
Cordială, în timp ce Ang6lique, care continua să rămână în 
centrul atenţiei, o conducea pe Maureen spre el. 

— Ai grijă, Jamie, se vede foarte limpede că această 
doamnă este deosebit de prețioasă şi la Yokohama sunt 
mulţi pirați. 

Cei din jur izbucniră în râs, iar Angelique îi părăsi şi se 
întoarse la Sir William, salutându-l pe Ketterer în drum - un 
compliment special şi un zâmbet pentru el şi, mai târziu, lui 
Marlowe - la fel ca şi lui Settry Pallidar, strălucitor şi 
rivalizând cu Sergheiev în uniforma lui de cazac. 

— Da, Sir William, spuse ea, avem mare noroc! 

— Că suntem... 

Sergheiev se opri la timp. Fusese cât pe-aci să spună: că 
suntem în viaţă. Luă în schimb un pahar de şampanie de pe 
o tavă de argint ţinută de un valet în livrea şi spuse: 

— Că suntem în prezenţa a două doamne atât de 
frumoase! Suntem, într-adevăr, norocoşi. În sănătatea 
dumneavoastră! 

Toţi băură, continuând să facă fiecare comparaţie. 
Sergheiev era prea îngrijorat ca să se alăture celorlalţi, 
mult prea preocupat de veştile proaste care sosiseră cu 
Prancing Cloud, mai ales pentru ceilalţi miniştri. Sosise o 
depeşă urgentă, codificată, de la St. Petersburg, veche de 
trei luni. Mai întâi relata necazurile obişnuite cu Prusia, 
care masa trupe la frontiera lor vestică, trimiseseră deja 
şase armate acolo. Se aşteptau tulburări şi cu Imperiul 
Otoman şi din partea musulmanilor din sud - se trimiseseră 
trei armate şi acolo. Bântuia peste tot foametea şi 
intelectuali ca Dostoievski şi Tolstoi se pronunţau în 


favoarea schimbărilor şi a liberalizării. În al doilea rând i se 
ordona să facă presiuni asupra japonezilor să-şi evacueze 
satele de pescari din insulele Kurile şi Sahalin sub 
ameninţarea unor „consecinţe grave”. Şi, în al treilea rând, 
veneau necazurile lui personale: „Sunteţi numit guvernator 
general al Alaskăi ruse. La primăvară va sosi nava de război 
Ţarul Alexandru care îl va aduce pe cel ce vă va înlocui în 
Japonii şi vă va transporta pe dumneavoastră şi oamenii 
dumneavoastră în capitala noastră din Alaska, Sitka, unde 
veţi rămâne ca rezident cel puţin doi ani pentru a urgenta 
Prietenia”. 

— De ce eşti atât de abătut, prietene? întrebă Sir William 
pe ruseşte. 

Sergheiev văzu că Angelique era din nou înconjurată de 
admiratori, aşa că îl trase la o parte pe Sir William şi îi 
spuse veştile referitoare la noul său post. Nu-i pomeni însă 
nimic despre „Prietenie”. Acesta era numele conspirativ al 
unui plan de stat strict secret, care urmărea înlesnirea unor 
imigrări forţate, masive, de triburi siberiene îndrăzneţe în 
teritoriile lor americane din Alaska, ce se întindeau pe sute 
de mile în interiorul ţării, se învecinau cu Canada şi coborau 
pe coastă spre sud până în apropierea frontierei americano- 
canadiene. Oameni robuşti, cutezători, războinici care, în 
două-trei generaţii, ar fi putut să se întindă spre sud şi spre 
est, prin preriile vaste şi spre țărmurile calde şi exotice ale 
Californiei, ba chiar să ia în stăpânire toată America. Planul 
acesta fusese propus de un unchi al lui în urmă cu douăzeci 
şi cinci de ani. 

— Doi ani! Asta e o condamnare la închisoare! 

— Sunt de acord. 

Nici Sir William nu era foarte liniştit în privinţa 
comportării celor de la Foreign Office, pentru că aveau 
obiceiul - la fel de olimpian - să numească oamenii pe 
neaşteptate în fel de fel de posturi. 

— Alaska? zise el. Pfui! Nu ştiu nimic despre ea. Ai fost 
vreodată acolo? Anul trecut, nava cu care mergeam s-a 


oprit la Vancouver, la colonia noastră de acolo. Este numai 
un avanpost şi n-am ajuns mai la nord. 

— Sitka nu este mult prea departe. Am fost acolo o dată. 
Avem acum o aşezare permanentă, o mulţime de negustori, 
câteva sute de barăci, spuse Sergheiev, negru la faţă. 
Blănuri, ger, nici un fel de legi, analfabeți, indieni, beţivi şi 
nici un fel de societate. Un ţinut pustiu, descoperit de 
Bering şi Kirikov acum vreo sută de ani..., la început au 
crezut că este tot o parte a teritoriilor noastre de nord, la 
vreo cincizeci de mile peste un canal, fără să-şi dea seama 
că era de fapt o strâmtoare, pe care au botezat-o apoi după 
numele lui Bering. Acum vreo şaizeci de ani şi ceva, unul 
dintre unchii mei a contribuit la întemeierea Companiei de 
Blănuri din America Rusă şi l-a numit pe un fiu de căţea - 
un văr al meu, Baranov - director al acesteia. Văru-meu a 
mutat capitala la Sitka, pe o insulă în apropierea coastei, o 
mizerie, care se numeşte - ghici cum? Insula Baranov. Din 
nefericire, familia mea a fost aceea care a trezit interesul 
pentru Alaska, materebit! 8 De aceea am fost numit acolo. 
Naiba să-i ia pe amândoi. 

Sir William izbucni în râs şi Angelique se întoarse din nou 
la ei. 

— Pot să râd şi eu? 

— Ei, draga mea, nu prea e de râs, e numai o înjurătură 
rusească, spuse Sir William, notându-şi cu grijă în minte 
datele aflate pentru a le putea transmite la Londra. 

— Umor englezesc, Angelique, râse Sergheiev. Şi cu acest 
gând fericit, să ne amintim că este ora mesei. 

Se înclină galant şi se duse s-o conducă pe Maureen în 
sufragerie. Sir William îl urmă la braţ cu Angeligue, apoi 
veniră şi ceilalţi. Pe masa cea mare, străluceau tacâmurile 
de argint, în spatele fiecărui scaun se afla un valet în livrea, 
în timp ce alţii aduceau cantităţi uriaşe de carne, borş, 
sfeclă, plăcinte şi carafe cu votcă rece ca gheaţa, şampanie, 
vinuri franţuzeşti şi şerbet. Erau şi muzicanți ţigani de pe 


nava de război rusească şi mai apoi veniră să-i distreze şi 
nişte dansatori cazaci. 

Murmurul conversaţiilor se auzea neîntrerupt, în timp ce 
toţi continuau încă să facă în mintea lor comparaţie: subţiri 
şi înalte amândouă, o franţuzoaică şi una de-ale noastre, un 
accent franțuzesc delicios, altul scoţian, reconfortant. 
Amândouă numai bune de pat, Angelique mai degrabă, 
amândouă bune de măritat, Maureen mai degrabă. 

Sâmbătă, 5 ianuarie 

— Domnu' eşti jos, don'soala-tai-tai. 

— Domnul Gornt? 

Ah Soh dădu din cap afirmativ, stând în uşa budoarului 
Angelicăi. 

— Kwailoh domnu - indică cu mâna o persoană înaltă, apoi 
închise uşa trântind-o, ca de obicei. 

Angeligque aruncă o privire rapidă în oglindă. Emoţia 
înăbuşită era suficientă ca să-i aducă sânge în obraji şi nu 
mai avea nevoie de fard. Mai zăbovi un moment ca să-şi 
închidă jurnalul şi să-l pună deoparte. Se mai controlă o 
dată şi ieşi pe uşă. Purta o rochie de mătase neagră cu 
multe jupoane, părul legat cu o eşarfă de mătase tot 
neagră. Inelul cu sigiliu pe deget. Porni în jos, pe scară, 
ignorându-i pe servitorii ocupați cu treburile lor obişnuite 
de dimineaţă. Intră în biroul tai-panului. Gornt stătea în 
picioare, lângă fereastră, şi se uita spre golf. Chen aştepta 
lugubru. 

— Bună dimineaţa, Edward. 

Edward se întoarse şi îi ieşi în întâmpinare zâmbind. 

— Bună dimineaţa, doamnă. 

— Să-ţi comand o cafea, sau şampanie? 

— Nu, mulţumesc, nimic, am luat micul dejun. Voiam să-ţi 
povestesc despre Hong Kong, despre lista ta de târguieli, 
sper că nu te deranjez. 

— Mulţumesc. Chen, aşteaptă afară, heya. 

În momentul în care rămaseră singuri, Angelique spuse: 


— Acesta este acum biroul lui Albert. Îl pot folosi numai 
când este la contabilitate cu Vargas, aşa că s-ar putea să nu 
avem prea mult timp. E greu de găsit un loc unde să putem 
sta de vorbă nestingheriţi. Hai să ne aşezăm aici, Edward, 
spuse ea, arătând spre masa de lângă fereastră, perdelele 
sunt trase, trecătorii pot să ne vadă. Aici suntem în 
siguranţă şi, în fond, ai fost prieten cu Malcolm. Te rog, 
repede, spune ce s-a întâmplat. 

— Pot să-ţi spun mai întâi ce minunat arăţi? 

— Şi tu la fel - neliniştea ei era acum vădită. le rog? 

— Cred că a mers bine. Cred, spuse el calm. less ar fi o 
admirabilă jucătoare de poker, aşa că nu pot fi sigur. La 
prima noastră întâlnire i-am vorbit despre informaţiile mele 
referitoare la Brock, aşa cum ne-am înţeles şi i-am spus de 
mai multe ori în felurite moduri că am venit la ea datorită 
ție. Nu... 

— Tu ai fost primul care s-a întâlnit cu ea din cei de pe 
navă? 

— Da, de asta sunt sigur pentru că m-am dus la mal cu 
şalupa pilot, înainte ca Prancing Cloud să tragă la cheu, 
împreună cu căpitanul Strongbow. Când i-am vorbit despre 
Brock, n-a prea avut cine ştie ce reacţie, a ascultat atentă, a 
pus câteva întrebări şi după aceea a zis: Te rog să vii din 
nou mâine, cu dovezile pe care le ai, imediat după răsăritul 
soarelui. Vino pe uşa din spate, de pe alee, va fi descuiată, 
îmbracă-te ca să nu te recunoască nimeni şi fii cu mare 
grijă, Brock are spioni pretutindeni. În ziua următoare... 

— Stai! I-ai vorbit despre, despre moartea lui Malcolm şi 
despre căsătoria noastră? 

— Nu. L-am lăsat pe Strongbow să facă asta, zise Gornt. 
Am să încep cu începutul. Am mers la ţărm împreună, cu 
şalupa-pilot, la sugestia mea, fără să spunem la nimeni, nici 
lui Hoag - e cam gură spartă. M-am oferit să-l sprijin pe 
Strongbow şi să-l ajut, pentru că am fost martor la o parte 
din cele întâmplate... Sărmanul om era înspăimântat de 
moarte, deşi, evident, era de datoria lui să-i spună ce se- 


ntâmplase. Când a reuşit să-i spună că Malcolm e mort, Tess 
s-a albit la faţă. Dar în câteva secunde şi-a recăpătat 
sângele rece, uimitor cât de repede, dar aşa a fost şi apoia 
întrebat, cu o voce calmă, cum a murit Malcolm. Strongbow 
s-a zăpăcit şi a început să se bâlbâie. Am adus certificatul 
de deces, doamnă Struan, şi concluziile anchetei şi o 
scrisoare de la Sir William... a fost din cauze naturale... s-a 
întâmplat la bordul navei Prancing Cloud, l-am găsit mort 
dimineaţa, după seara în care s-a căsătorit... Tess a sărit 
atunci ca un arc în picioare şi a urlat: L-ai căsătorit pe fiul 
meu cu femeia aceea? Strongbow era cât pe-aici să leşine şi 
a bolborosit cât a putut de repede toată povestea, cu Pearl, 
cu duelul, cum i-am salvat eu viaţa lui Jamie şi l-am ucis pe 
Norbert, cum l-a găsit pe Malcolm, i-a spus tot ce ştia, cât 
erai tu de şocată. Sudoarea curgea şiroaie pe el, Angelique. 
Trebuie să recunosc că şi pe mine mă cam treceau 
transpiraţiile. După primele ţipete, Tess a înlemnit şi ochii ei 
aruncau flăcări ca cei ai Medusei. Apoi Strongbow i-a dat 
câteva scrisori, am observat că una era de la Sir William, a 
mormăit că îi pare rău, dar n-avea ce face, era totuşi 
datoria lui să-i comunice veştile. 

Gornt scoase o batistă şi-şi şterse fruntea, iar Angelique 
simţi că se înmoaie, înspăimântată de forţa duşmancei ei. 
Dacă Tess îl putea face pe Gornt să transpire în halul 
acesta, ce-i putea face oare ei? 

— Stătea neclintită acolo, continuă el şi dintr-o dată s-a 
întors spre mine. E uimitor cum femeia asta poate să pară 
atât de... înaltă... şi dură. Dură acum, blândă peste o clipă, 
dar cu garda ridicată tot timpul. A trebuit să fac un efort ca 
să nu-mi mişc picioarele din loc şi să nu mă dau înapoi, am 
privit de jur împrejur, prefăcându-mă că mă tem să nu 
tragă cineva cu urechea şi am spus repede că şi mie îmi 
părea nespus de rău, că Malcolm îmi fusese realmente 
prieten, că şi tu îi eşti prietenă ei şi tocmai datorită ţie mă 
aflu acolo cu informaţii care să-l ducă la faliment pe Tyler şi 
pe Morgan Brock. În momentul în care am spus să-l ducă la 


faliment pe Tyler, furia i-a pierit ca prin minune, cel puţin 
focul acela din priviri s-a stins, s-a aşezat jos, fără să-şi 
dezlipească însă ochii de mine şi într-un târziu a spus: Ce 
informaţii? I-am dat numai câteva date... lartă-mă, 
Angeligque, n-ai ceva de băut? Nu şampanie, whisky, dacă ai. 

Angelique se duse spre bufet şi îi turnă într-un pahar 
whisky, îşi turnă şi ei apă, în timp ce el continua: 

— În ziua următoare i-am adus dovezile şi i le-am lăsat. 
Ea... 

— Stai! Era la fel ca în ziua precedentă? 

— Şi da şi nu. Mulţumesc, sănătate, viaţă lungă şi fericită! 
- bău o înghiţitură zdravănă şi se înecă în momentul în care 
alcoolul îi ajunse în gât. Mulţumesc! Când am terminat, s-a 
uitat la mine şi am crezut că am dat greş. Este o femeie 
înspăimântătoare, n-aş vrea să fiu duşmanul ei. 

— Dar mie mi-e duşmancă? Mon Dieu, Edward, spune-mi 
adevărul! 

— Da. Dar lucrul acesta momentan nu contează. Lasă-mă 
să continui. 

Eu... 

— I-ai dat scrisoarea mea? 

— O, da, scuză-mă, am uitat să-ţi spun, i-am dat-o din 
prima zi, înainte de a pleca, exact aşa cum ne-am înţeles şi 
am subliniat din nou că fusese ideea ta. l-am spus că, 
întrucât făcusem înţelegerea cu Malcolm, tai-panul, înainte 
de a muri, am considerat înţelegerea ca anulată şi mă 
pregăteam să mă duc la Shanghai ca să aştept venirea 
noului tai-pan. Dar tu m-ai căutat şi ai insistat să vin să mă 
întâlnesc cu ea şi mi-ai spus că îi datoram aceasta 
prietenului meu, Malcolm, ştiai despre înţelegerea noastră 
secretă - fără nici un fel de detalii - şi că erai sigură că 
dorinţa lui ar fi fost să-i transmit mamei sale informaţiile 
respective cât mai curând cu putinţă şi deci trebuie să fac 
de urgenţă lucru acesta. La început eu n-am vrut, dar tu ai 
insistat foarte mult şi, în cele din urmă, m-ai convins. 


Aşadar datorită ţie mă aflam acolo şi tu m-ai rugat să-i dau 
scrisoarea. Şi i-am înmânat-o. 

— A citit-o de faţă cu tine? 

— Nu. Asta a fost în prima zi. În ziua următoare, la 
întâlnirea noastră din zori, după ce i-am transmis o parte 
din informaţii, mi-a pus o mulţime de întrebări foarte la 
obiect şi mi-a zis să revin după apusul soarelui, tot pe uşa 
din spate. Aşa am făcut. Mi-a spus imediat că dosarul era 
incomplet. I-am zis, da, desigur, nu avea nici un rost să-i 
arăt tot materialul până nu-mi dădeam seama dacă o 
interesa cu adevărat, aşa cum îl interesase pe Malcolm, 
dacă dorea într-adevăr să-i zdrobească pe cei de la Brock. A 
spus că da, şi m-a întrebat eu ce interes aveam, şi de ce 
eram pornit împotriva lor. I-am spus totul. Toată povestea 
cu Morgan, adevărul. I-am spus că eu pe Morgan voiam să-l 
zdrobesc, dar dacă îl nimiceam şi pe tatăl lui, treaba asta nu 
mă deranja. Nu i-am pomenit nici o clipă că, de fapt, îmi 
este mătuşă, nici măcar o singură dată şi nici ea n-a spus 
nimic. Nici o dată. Nu a pomenit nimic nici de scrisoarea ta 
către ea. N-a făcut decât să pună întrebări. După 
dezvăluirile legate de Morgan mă aşteptam să spună ceva, 
că îi pare rău, sau că aşa e Morgan, la urma urmelor este 
fratele ei. Dar nimic. N-a rostit nici un cuvinţel, a cerut 
detalii cu privire la înţelegerea mea cu Malcolm şi eu i-am 
dat contractul - Gornt termină paharul. Contractul tău. 

— Contractul tău, spuse ea încet. Cât de mult trebuie s-o 
urăşti, Edward. 

— Greşeşti, n-o urăsc, cred că înţeleg în ce stare de nervi 
era. Moartea lui Malcolm a zdrobit-o, chiar dacă se silea să 
ascundă lucrul acesta şi să depăşească momentul. Sunt 
sigur. Malcolm reprezenta viitorul Nobilei Case, acum 
trebuie să înfrunte haosul, singura ei rază de speranţă 
eram eu şi stratagema mea, evident, ilegală chiar şi la Hong 
Kong, unde regulile sunt mai puţin severe decât în altă 
parte. Îmi dai voie? zise el ridicând paharul. 

— Bineînţeles, zise ea, privindu-l cu admiraţie. 


— A citit contractul cu mare atenţie, apoi s-a ridicat în 
picioare şi a privit în zare, spre portul Hong Kong. Părea 
fragilă într-un anume fel, dar tare ca oţelul pe de altă parte. 
Şi când am să primesc şi restul dovezilor? m-a întrebat ea. 
Şi eu i-am răspuns: Acum, dacă ajungem la o înţelegere. De 
acord, a zis ea, apoi s-a aşezat jos, a semnat şi ea şi a pus 
sigiliul în prezenţa secretarei ei ca martoră, apoi i-a spus 
să-l încuie şi să plece. Ea... 

— N-a pomenit nimic de semnătura mea ca martoră. 

— Nu, deşi, aşa cum ai prevăzut, sunt absolut sigur că a 
observat-o din prima clipă. Dar să continuu. Am rămas cu 
ea vreo patru ore, ajutând-o să parcurgă vălmăşagul acela 
de hârtii şi copii de pe acte, deşi nu avea nevoie de prea 
multe îndrumări. Apoi le-a aranjat într-un teanc ordonat şi a 
început să mă întrebe despre întâmplarea de pe 'Tokaido, 
despre Malcolm, despre tine, despre McFay, Tyrer, Sir 
William, Norbert, ce mi-a spus mie Morgan la Shanghai, ce 
părere am despre tine, despre Malcolm, ţi-a făcut el ţie 
curte sau te-ai ţinut tu după el, fără să lase să-i scape nici 
un cuvânt de la ea, întrebări şi mereu alte întrebări, 
evitându-le pe ale mele. Şi are o minte ascuţită precum 
sabia unui samurai. Dar jur pe Dumnezeul meu, Angelique, 
de fiecare dată când venea vorba despre Morgan sau 
despre bătrânul Brock, când îi atrăgeam atenţia asupra 
unei chichiţe din acte care ne-ar putea fi de folos, sau îi 
sugeram pe unde ar mai putea trage o ţeapă imperiului lor, 
ei bine, de fiecare dată Tess aproape că saliva de plăcere. 

Angelique se cutremură. 

— Crezi că am vreo şansă să fac pace cu ea? 

— Cred că da, lasă-mă să termin. M-a întrebat dacă 
înţelegerea semnată de Malcolm era pentru mine o 
recompensă suficientă. Am spus că da. Ea a spus: Mâine am 
s-o înlocuiesc cu un document şi mai legal, parafat şi 
semnat ca şi celălalt. Şi, acum, în legătură cu ultima 
problemă pe ziua de azi. Ce trebuie să-i dau acelei femei? 
Angeligue, eu i-am spus că tu nu m-ai rugat nimic, că nu 


doreai decât să-i transmiţi dorinţele şi speranţele soţului 
tău, atât şi nimic mai mult, iar dacă se vor dovedi a fi 
folositoare şi rodnice - i-am spus că nu ştiai nimic despre 
conţinutul lor - te vei considera suficient de răsplătită. 

— Ai folosit cuvântul acesta soţ. Şi ea n-a ripostat? 

— Ba da, a spus imediat: Sunt informată că acea căsătorie 
nu este valabilă, indiferent ce ar spune ea sau Sir William. 

Angelique începu să tremure, dar Gornt spuse: 

— N-o lua aşa de repede, doamnă, ai răbdare. Îţi spun cea 
spus ea. Ai răbdare, avem timp destul să ne facem jocul. 
După această întâlnire a dorit să ne mai vedem încă o dată 
în seara următoare. Ca să-i ţin atenţia trează, i-am spus că 
îi văzusem pe cei doi Brock şi le spusesem același lucru 
despre cele întâmplate la Yokohama, mai ales în legătură cu 
duelul şi le-am dat o copie după ancheta cu privire la 
incidentul cu Norbert. Bătrânul Tyler era furios ca un 
buldog turbat, dar Morgan l-a liniştit spunându-i că i-ar fi 
afectat mult mai mult dacă ar fi tras în Jamie McFay pe la 
spate, decât moartea unui director oricând uşor de înlocuit. 

Angelique îl urmărea cum îşi adună gândurile şi inima îi 
bătea cu putere, căci mai erau atâtea întrebări la care încă 
nu primise răspuns. 

— Şi va acţiona... va acţiona pe baza acelor dovezi? 

— Cu dovezile mele? În mod sigur, şi chiar repede. Eu o 
să-mi văd realizată răzbunarea, iar tu o să ajungi la o 
înţelegere cu ea. 

— Ce te face să fii aşa de sigur? 

— Sunt sigur, doamnă, nu te teme. Mi-au trebuit ani 
întregi în care mi-am muşcat limba şi m-am ploconit, dar, în 
curând..., ai să vezi! Când i-am vorbit despre întâlnirea mea 
cu cei doi Brock, mi-a pus o mulţime de întrebări despre ei, 
care a fost reacţia lui Tyler la vestea căsătoriei şi morţii 
fiului ei ş.a.m.d. Şi n-a folosit nici măcar o singură dată 
cuvântul tată. I-am spus sincer că au râs cu hohote când au 
aflat de căsătoria ta pe mare împotriva voinţei ei; bătrânul 
Brock a spus: Aşa-i trebuie cotoroanţei, asta e răsplata 


pentru că s-a ridicat împotriva mea! I-am spus de-a dreptul 
că se bucurau pe faţă de moartea lui Malcolm, iar Morgan a 
spus că acum când nu mai au tai-pan, la 1 februarie 'Tess o 
să fie scoasă din Jockey Club, făcută zob în Hong Kong, iar 
Tyler adăugase: Şi eu am să fiu tai-pan, familia lui Dirk în 
rahat şi Nobila Casă la fel şi i se va uita până şi numele 
pentru totdeauna! 

— I-ai spus tu asta? Angelique simţea că-i vâjâie capul. 

— Da, doamnă, doar asta spusese Tyler şi chiar aşa 
spusese. El e motorul în stare s-o facă să înnebunească, aşa 
că mi-am zis să redau totul exact şi când am făcut aşa, o, 
Dumnezeule, doamnă, capul a început să-i tremure şi ochii 
mai mai să-i iasă din orbite şi mi-era teamă că o să apară 
din nou Medusa Gorgona. Dar n-a apărut, de astă dată nu. 
De astă dată focul inamicului fusese respins, deşi mai era 
încă acolo, o, da şi încă cum, doamnă! Dar a reuşit să-l 
stăpânească, a ţinut totul în ea, dar chiar şi aşa, eu, al 
dracului să fiu... scuză-mă, chiar şi aşa începusem să 
transpir. Nu se cuvenea ca o femeie să ţină în ea atâta ură, 
dar dacă te gândeşti la Tyler şi la Morgan, înţelegi uşor cu 
cine seamănă. După ce s-a mai liniştit puţin, i-am spus că 
Tyler fusese de acord cu propunerea lui Morgan să mă 
întorc aici în calitate de director, pentru o perioadă de 
probă, pentru un an, cu o mulţime de ameninţări cumplite 
în cazul în care nu fac faţă. M-a întrebat ce salariu am. 
Excelent, a zis ea. În public vom fi duşmani, în secret vom fi 
aliaţi apropiaţi şi, dacă Brock şi Fiii se prâăbuşeşte, ceea ce 
sper din toată inima, firma dumitale Rothwell-Gornt îi va lua 
locul. Asta a fost tot, Angelique, şi, în plus, s-a hotărât să-l 
trimită pe Hoag înapoi, aici şi ţi-a scris o scrisoare. 

Gornt îşi sorbi whisky-ul care acum nu-l mai ardea pe gât. 
— N-am întrebat ce ţi-a scris şi nici nu ţi-am luat în alt fel 
apărarea, decât spunând mereu, cu fiecare ocazie, că, dacă 
planul meu o va ajuta să-i nimicească pe Brock, ţie trebuie 

să-ţi mulţumească. Ce ţi-a scris? 

Angeligque îi dădu scrisoarea. 


— O grămadă de bălegar învelită în bumbac fin, spuse el, 
înapoindu-i scrisoarea. Este prima treaptă spre negociere - 
şi se vede de aici că am insistat: este convinsă că trebuie să- 
ţi mulţumească şi ţie. Ai să câştigi. 

— Ce să câştig? Că n-o să mă hărţuiască pe cale legală? 

— Şi asta, şi o alocaţie. Recunoaşte că ţi-a rămas datoare. 

— Da, dar atât şi nimic mai mult, numai ameninţări. 

— Dar avem câteva atu-uri. 

— Care? 

Se auziră voci venind de afară. 

— Timp, printre altele, Angelique. Diseară te invit să luăm 
masa împreună şi vom putea sta nestingheriţi de vorbă şi... 
— Nu în clădirea lui Brock şi nu singuri. Trebuie să avem 
mare grijă, spuse ea repede. Te rog să-i inviţi şi pe Dimitri şi 

pe Marlowe. Trebuie să fim cu mare băgare de seamă, 
Edward, trebuie să ne prefacem că nu suntem chiar aşa de 
apropiaţi, căci asta ar face-o pe femeia aceea să devină 
suspicioasă şi de auzit va auzi cu siguranţă, căci Albert este 
cu totul de partea ei. Dacă nu putem discuta diseară, mâine 
la zece dimineaţa am să ies la plimbare şi putem continua... 

Ca să evite îmbrăţişarea pe care o presimţea din partea 
lui, îl sărută repede pe obraz şi îi întinse mâna, 
mulţumindu-i cu căldură. Rămasă din nou singură în 
intimitatea budoarului ei, Angelique începu să se frământe. 
Ce atu-uri? Care aşi? Şi ce e cu zâmbetul acela ciudat? Şi ce 
înţelegere făcuse de fapt cu Tess? Îmi ascunde oare ceva? E 
adevărat că din scrisoarea ei se vede că a convins-o de 
ajutorul meu şi asta e important. Poate că sunt prea 
suspicioasă? Dacă aş fi putut să fiu şi eu acolo! Apoi începu 
să se frământe cu întrebarea: sunt sau nu sunt însărcinată. 
O dată, înspăimântată, îi pomenise despre asta lui Babcott 
care îi spusese: 

— Ai răbdare, nu-ţi face griji. 

Pentru o clipă se întrebă dacă Babcott şi Phillip 'Tyrer se 
vor mai întoarce de la Yedo, din cuibul duşmanului în care 
se duseseră de bună voie, trimişi de Sir William. 


Bărbaţii cu prostiile lor, cu răbdarea, falsitatea şi 
priorităţile lor tâmpite! Ce ştiu ei? 

În castelul din Yedo, Yoshi era neliniştit şi iritat. Era târziu, 
stătea în apartamentul său şi nu avea nici un fel de veste cu 
privire la felul cum se desfăşurase examenul medical al lui 
tairo, făcut de doctorul gai-jin. Când se întorsese în ziua 
precedentă de la Kanagawa împreună cu doctorul şi cu 
Tyrer, îi instalase în palatul unui daimyo, aflat în afara 
zidurilor castelului pe care îl alesese cu grijă, adusese 
personal şi gărzi de jur împrejur pentru a le asigura 
securitatea şi îl invitase imediat pe Anjo ca să fie examinat. 
Tairo sosise într-un palanchin modest, închis, protejat de 
gărzile lui - tentativa de asasinat comisă împotriva lui 
avusese loc la numai 100 de yarzi de locul acela. Lucrul 
acesta, coroborat cu atacul masiv al shishilor împotriva 
shogunului Nobusada şi diferitele atentate asupra lui Yoshi 
făcuseră să crească sensibilitatea celor din Sfatul Bătrânilor 
cu privire la problemele de securitate. 

Yoshi împreună cu Phillip Tyrer şi Babcott alături de el, 
ieşiră în întâmpinarea palanchinului în curte. Făcură câte o 
plecăciune, Yoshi cea mai adâncă, râzând în sinea lui în 
momentul în care Anjo, care se strâmba de durere, fu ajutat 
să coboare. 

— Tairo, acesta este doctorul gai-jin, B'bc'tt şi interpretul 
Firrup Iaira. 

Anjo se zgâi în sus la Babcott. 

— Eeee! Omul ăsta e înalt ca un copac! Aşa de mare, un 
monstru! Oare bărbăteasca sculă e pe măsură? îşi mută 
privirea la Phillip 'Tyrer şi începu să râdă cu hohote. Părul 
ca paiele, chip de maimuţă, ochii albaştri ca de porc şi un 
nume japonez. Un nume din familia dumitale, nu-i aşa, 
Yoshi-donno? 

— Numele sună aproape la fel, spuse Yoshi scurt, apoi se 
adresă lui Tyrer. Când terminaţi consultaţia, trimiteţi-i pe 
aceşti doi oameni după mine, arătă cu mâna spre Misamoto, 
pescarul, spionul şi falsul samurai şi spre paznicul 


permanent al lui Misamoto, samuraiul care primise ordin să 
nu-l lase niciodată singur cu vreun gai-jin. Anjo-donno, sunt 
convins că sănătatea dumitale se află în mâini bune. 

— Îţi mulţumesc că ai aranjat această consultaţie. Doctorul 
va fi trimis la dumneata când voi socoti eu de cuviinţă, nu-i 
nevoie să-i laşi aici pe aceşti doi oameni, nici un fel de 
oameni de-ai dumitale... 

Asta fusese cu o zi înainte. Toată noaptea se perpelise, iar 
dimineaţa aceasta continuase să se perpelească şi să spere. 
Făcuse modificări în camera lui care era acum şi mai 
austeră. Fuseseră înlăturate toate urmele care aminteau de 
prezenţa lui Koiko. Doi paznici stăteau în spatele lui şi doi la 
uşă. Se ridică nervos de la masa lui de lucru, se duse spre 
fereastră şi se rezemă de pervaz. Jos, departe, se vedea 
palatul daimyo din cercul interior. Gărzile lui tairo erau tot 
acolo. Nu se vedea nici un alt semn de activitate. Peste 
acoperişurile caselor din Yedo se vedea oceanul, norişorii 
de fum pe care îi scoteau câteva nave comerciale şi una de 
război mai departe, îndreptându-se spre Yokohama. 

Oare ce încărcătură au? se întreba el. Puşti? Trupe, 
tunuri? Oare ce mai pun la cale? Vrând să-şi calmeze nervii, 
se aşeză din nou la masă, să facă exerciţii de caligrafie. De 
regulă, aceste exerciţii îl domoleau. Astăzi însă nu-i aduseră 
pacea mult dorită. Trăsăturile elegante de penel ale lui 
Koiko continuau să se formeze pe hârtie şi oricât se 
străduia nu putea să nu-i vadă mereu chipul în minte. 

— Baka! ţipă el, trasând o linie greşită care îi distruse 
munca de o oră întreagă. 

Aruncă pensula, stropind un tatami cu cerneală. Paznicii 
se foiră neliniştiţi, iar Yoshi se dojeni în gând pentru lipsa lui 
de control. Trebuie să-ţi ţii amintirile în frâu. Trebuie. Din 
ziua aceea nefericită, se simţea copleşit de amintirea ei. 
Gâtul acela subţire, abia dacă simţise când îl retezase cu 
spada - apoi plecase în loc să-i aprindă rugul. Şi cel mai rău 
era noaptea. Se simţea singur în pat şi-i era frig, dar nu 
suporta altă prezenţă feminină, sau un sprijin, căci îşi 


pierduse toate iluziile. După trădarea oribilă prin care 
introdusese balaurul acela de femeie, Sumomo, în 
intimitatea camerelor lui interioare! Nu, nu avea nici o 
scuză pentru asta, niciuna, îşi spuse el din nou, absolut 
niciuna. Sigur a ştiut despre ea. Nici o scuză, nici un fel de 
iertare, nici chiar acum când credea că se sacrificase, se 
repezise să-l apere şi primise în piept shurikenul care-i era 
destinat lui. Nu mai putea avea încredere în nici o femeie 
de acum înainte, cu excepţia soţiei lui şi, poate, a 
concubinei. Nu trimisese după niciuna din ele, le scrisese 
numai şi le spusese să aştepte, să aibă grijă de copii şi de 
securitatea castelului. 

Nu simţea o bucurie adevărată, nici măcar datorită 
victoriei asupra gai-jinilor, deşi era convins că făcuse un pas 
însemnat înainte şi era sigur că şi Bătrânii vor rămâne în 
extaz, când le va spune. Chiar şi Anjo. Cât e de bolnav 
câinele ăla bătrân? Sper că de moarte. Oare uriaşul o să 
facă minuni şi o să-l vindece? Sau se cuvine să dea crezare 
doctorului chinez, despre care Înejin spune că nu se înşeală 
niciodată şi care-i şoptise că moartea e pe aproape? 

Nu contează. Anjo, bolnav sau nu, va asculta acum de mine 
şi ceilalţi vor face la fel şi vor fi, în sfârşit, de acord cu 
propunerile mele. De ce nu? Gai-jinii sunt puşi acum cu 
botul pe labe, din partea flotei nu-i mai ameninţa nici o 
primejdie, Sanjiro putea fi considerat deja un om mort, 
datorită gai-jinilor, Ogama era mulţumit la Kyoto, shogunul 
Nobusada va primi ordin să se întoarcă la Yedo unde îi este 
locul, după ce le va fi explicat rolul pe care trebuie să-l 
joace băiatul în planul său cel mare. Şi va trebui nu numai 
să se întoarcă, ci să se întoarcă singur, lăsându-şi soţia 
ostilă, pe prinţesa Yazu: „Să-l urmeze după câteva zile”! 
Adică niciodată dacă Yoshi reuşea ce-şi pusese în gând. Nu 
era nevoie să-şi împărtăşească şi altora intenţiile. Numai lui 
Ogama. 

Dar nici Ogama nu trebuie să ştie chiar tot, ci numai rolul 
care îi revine lui: să-i sucească capul prinţesei Yazu şi să o 


facă să divorţeze „la cererea împăratului”. Ogama va avea 
grijă ca prinţesa să nu le stea în cale până va fi total 
neutralizată şi fericită să trăiască în acea mlaştină de 
întreceri poetice, misticism şi ceremonialuri din cealaltă 
lume, care era palatul imperial. Şi cu un nou soţ: Ogama. 

Nu, nu Ogama, îşi zise el, amuzat şi cinic, deşi bineînţeles 
că voi propune această unire. Nu, altcineva, altcineva cu 
care ea să fie satisfăcută, prinţul căruia îi fusese promisă 
cândva şi care tot o mai venerează. Ogama va fi un aliat 
preţios, în multe privinţe. Până ce Yoshi va ajunge destul de 
departe. 

Între timp însă nu trebuie să le împărtăşesc nici lui 
Ogama, nici lui Anjo, nimănui un adevăr fundamental pe 
care l-am descoperit în legătură cu gai-jinii: ei nu înţeleg 
timpul aşa cum îl înţelegem noi, şi nu gândesc la fel ca noi 
despre timp. Sunt preocupaţi de timp, de minute, de ore, de 
zile şi de luni, care pentru ei au importanţă. Ei consideră că 
timpul este finit. Noi nu-l considerăm aşa. Pentru ei, 
întâlnirile fixate sunt sfinte. Pentru noi nu. Sunt subordonați 
şi controlaţi de concepţia lor despre timp. Aceasta este 
aşadar o armă cu care îi putem întotdeauna învinge. 

Zâmbi în sinea lui, încântat de acest secret şi visând la o 
mie de modalităţi de a profita de concepţia gai-jinilor 
despre timp şi de a folosi timpul cel adevărat pentru a-i 
domina şi, prin ei, a stăpâni viitorul. Răbdare, răbdare, 
răbdare. Deocamdată, am Porţile, deşi oamenii lui Ogama îi 
controlează pe oamenii mei care păzesc Porţile. Asta nu 
contează. În curând, le vom stăpâni pe deplin, la fel ca şi pe 
Fiul Cerului. Din nou. Oare am să mai apuc să văd asta? 
Dacă apuc, apuc: dacă nu, nu. Karma. 

Râsul lui Koiko îl făcu să simtă un bulgăre de gheaţă pe 
spinare: Ah, Tora-chan, tu şi karma! Uluit, se uită de jur- 
împrejur. Nu era ea. Râsul venea de pe coridor, amestecat 
cu alte voci. 

— Stăpâne? 

— Vino înăuntru, spuse el, recunoscându-l pe Abeh. 


Abeh păşi înăuntru şi îi lăsă pe ceilalţi afară. Paznicii se 
relaxară. Împreună cu Abeh venise şi una din servitoarele 
casei, o femeie veselă, de vârstă mijlocie, care ducea o tavă 
cu ceai proaspăt. Amândoi îngenuncheară şi se 
prosternară. 

— Pune tava pe masă, spuse Yoshi. 

Servitoarea făcu ce i se spusese, continuând să 
zâmbească. Abeh rămase în genunchi lângă uşă. Primise 
ordine noi: nimeni nu avea voie să se apropie la mai puţin 
de doi metri, fără o permisiune specială. 

— De ce ai râs? 

Spre mirarea lui, femeia răspunse veselă: 

— De uriaşul gai-jin, sire. L-am văzut în curte şi am crezut 
că văd un kami, de fapt, doi, sire, şi celălalt, cu părul galben 
şi ochi albaştri de pisică siameză. Eee, sire, nu m-am putut 
abţine să nu râd. Închipuiţi-vă, ochi albaştri! Ceaiul este de 
anul acesta, cum aţi poruncit. Doriţi şi ceva de mâncare? 

— Mai târziu, spuse el şi-i făcu semn să plece, simțindu-se 
acum ceva mai calm, căci căldura din vocea femeii era 
molipsitoare. Abeh, sunt în curte? întrebă Yoshi. Ce se 
întâmplă? 

— Vă rog să mă iertaţi, sire, nu ştiu, spuse Abeh, încă 
furios pe faptul că în ziua precedentă Anjo le poruncise 
tuturor să plece. Căpitanul gărzilor lui tairo a venit acum un 
moment şi a poruncit... mi-a poruncit să-i conduc înapoi la 
Kanagawa. Ce să fac, sire? Bineînţeles că o să doriţi să-i 
vedeţi dumneavoastră mai întâi. 

— Unde este acum tairo Anjo? 

— Nu ştiu decât că cei doi gai-jini trebuie duşi înapoi, la 
Kanagawa, sire. L-am întrebat pe căpitan cum a mers 
consultaţia şi el mi-a răspuns cu insolenţă: Ce consultaţie? 
După care a plecat. 

— Adu-i pe gai-jini aici. 

Curând se auziră paşi grei, de străini. O bătaie în uşă. 

— Gai-jinii, sire. 


Abeh se dădu la o parte şi le făcu semn lui Babcott şi Tyrer 
să treacă înainte, îngenunche şi se prosternă. Babcott şi 
Tyrer făcură o plecăciune stând în picioare. Amândoi erau 
nebărbieriţi şi foarte obosiţi. Imediat unul dintre paznici se 
repezi furios şi-l îmbrânci pe Tyrer, făcându-l să cadă în 
genunchi. 

Celălalt încercă acelaşi lucru cu Babcott, dar doctorul se 
răsuci cu o viteză surprinzătoare pentru un om atât de 
masiv, îl apucă pe om de haine din apropierea gâtlejului cu 
o singură mână, îl ridică în sus şi îl izbi de peretele de 
piatră. Timp de o secundă îl menţinu pe omul care îşi 
pierduse cunoştinţa suspendat acolo, apoi îi dădu drumul să 
se prăbuşească uşurel pe podea. În liniştea încremenită 
care se lăsase, Babcott spuse nonşalant: 

— Gomen nasai, Yoshi-sama, dar asemenea gesturi nu sunt 
pentru oaspeţi. Phillip, te rog să-i traduci asta şi spune-i că 
nu l-am omorât, dar că acest nătărău lipsit de maniere va 
avea dureri de cap timp de o săptămână. 

Ceilalţi samurai ieşiseră din încremenire şi puseseră 
mâinile pe săbii. 

— Nu! făcu Yoshi, furios pe gai-jini şi furios şi pe gărzile 
lui, acestea îngheţară. 

Phillip se ridică anevoie, îl ignoră pe paznicul care 
rămăsese inert şi vorbi în japoneza lui greoaie, cu poticneli. 
— Vă rog, iertare, Yoshi-sama, dar doctor-sama şi eu, noi 

plecăciune după obicei străin. Politicos, da? Nu vrut face 
rău. Doctor-sama spune iertare, om nu mort numai... căută 
cuvântul, nu-l găsi, aşa că arătă cu mâna spre cap. Durere, 
o săptămână, două. 

Yoshi izbucni în râs. Tensiunea dispăru din încăpere. 

— Luaţi-l de aici. Când se trezeşte să-l aduceţi înapoi. 

Făcu semn celorlalţi să se întoarcă la locurile lor şi îi invită 
pe englezi să se aşeze în faţa lui. După ce aceştia se aşezară 
cam anevoie, întrebă: 

— Cum a mers consultaţia? 


Imediat Babcott şi Tyrer răspunseră cu cuvinte simple, aşa 
cum se înţeleseseră în prealabil, şi îi explicară că examenul 
decursese bine, că tairo avea o hernie, o vătămătură, că 
Babcott îl putea ajuta să-i ia durerile cu un bandaj şi nişte 
doctorii care vor fi pregătite şi trimise din colonie, că tairo 
fusese de acord ca Babcott să se întoarcă peste o 
săptămână să-i fixeze bandajul şi să-i aducă rezultatul 
analizelor. Între timp îi dăduse nişte leacuri care îi vor lua 
durerile şi îl vor ajuta să doarmă. Yoshi ridică din 
sprâncene. 

— Şi această 'emie' este permanentă? 

— Doctor-sama spune că... 

— Ştiu că doctorul vorbeşte cu ajutorul tău, Taira, se 
stropşi Yoshi, enervat de cele auzite, tradu numai cuvintele 
lui fără titlurile ceremoniale! 

— Da, sire. Spune vătămătură este permanent - un cuvânt 
nou pentru el. Tairo Anjo are nevoie... are nevoie doctorie 
opreşte întotdeauna dureri, scuzaţi, orice moment din zi şi 
foloseşte bandajul tot aşa, tot ziua întreag - Tyrer folosi 
cuvântul englezesc pentru bandaj şi făcu un gest în jurul 
taliei, pentru a explica faptul că e vorba de o centură şi un 
punct de presiune. Doctor gândeşti că tairo-sama face bine 
dacă ai grijă. Nu poţi... nu poate lupte uşor cu sabie. 

Yoshi se posomori, căci rezultatul nu-l încânta. 

— Cât timp... 

Se opri şi făcu un gest cu mâna spre gărzile personale, 
concediindu-le: 

— Aşteptaţi afară. Abeh rămase pe loc. Şi tu! 

Căpitanul închise nemulţumit uşa în urma lui. 

— Spuneţi-mi adevărul: cât timp va mai trăi? întrebă el. 

— Asta numai Dumnezeu ştie. 

— O, zeii! Ce crede doctor-sama? Cât va mai trăi? 

Babcott ezită. Se aşteptase ca tairo să-i poruncească să 
nu-i spună nimic lui Yoshi, dar după ce îi vorbise despre 
hernie şi despre doctorie şi mai ales după ce îi dăduse puţin 
laudanum, care îi luase durerile aproape instantaneu, tairo 


chicotise fericit şi-l încurajase să răspândească veştile bune. 
Dar hernia nu era decât o parte a problemei. 

Diagnosticul lui complet, cel pe care nu i-l comunicase lui 
Anjo şi nici lui Phillip Tyrer, căci dorea să se gândească în 
linişte după ce va face analiza urinei şi a scaunului şi după 
ce se va fi consultat cu Sir William şi va reexamina 
pacientul, era, şi se temea că aşa-i într-adevăr, o 
deteriorare gravă a intestinelor din cauze necunoscute. 
Examenul clinic nu durase decât o oră sau cam aşa ceva, 
discuţia cu pacientul durase în schimb câteva ore. La vârsta 
de patruzeci şi opt de ani, Anjo era într-o stare generală 
proastă. Dinţii îi erau cariaţi, în mod sigur urma să facă 
septicemie din cauza lor mai devreme sau mai târziu. 
Stomacul şi organele interne reacţionau prost, se simţea o 
constricţie în interior, iar prostata era foarte mărită. 

Avusese probleme ca să ajungă la un diagnostic din cauza 
lipsei de fluenţă a lui Tyrer în japoneză, mai ales că 
pacientul era nerăbdător, nu avea încredere în el şi nu era 
dispus să dezvăluie anumite simptome. Fusese nevoie de 
nenumărate întrebări şi o infinită răbdare pentru a stabili 
că, probabil, omul avea dureri în intestine, o jenă în timpul 
urinatului şi nu reuşea să menţină erecţia, fapt care părea 
să-l supere cel mai mult, deşi Anjo ridicase tot timpul din 
umeri şi nu voise să recunoască niciunul din aceste 
simptome. 

— Phillip, spune-i seniorului Yoshi că eu consider că va trăi 
atât cât trăieşte în medie un bărbat de vârsta lui în starea 
în care este el acum. 

Durerea de cap îl cuprinsese din nou pe Tyrer, sporită 
acum şi de dorinţa lui de a face o treabă bună. 

— El trăieşte aproape la fel ca bărbat de vârstă la fel. 

Yoshi reflectă şi el la cele auzite, conştient de dificultăţile 
ridicate de traducerea şi de exprimarea unor chestiuni 
delicate într-o limbă străină insuficient cunoscută. De aceea 
trebuie să se limiteze la întrebări simple. 

— Întreabă: doi ani, trei ani, un an? 


Îl privea cu atenţie pe Babcott, nu pe Tyrer. 

— Greu de spus, senior. În o săptămână poate ştie mai 
bine. 

— Dar acum? Adevărul. Un an, doi sau trei, ce crede? 

Babcott înţelesese încă înainte să plece din Kanagawa că 
funcţia lui aici nu era numai aceea de doctor. Sir William îi 
spusese: 

— Ca s-o spunem pe-a dreaptă, bătrâne, dacă se 
adevereşte că pacientul este într-adevăr Anjo, tu eşti în 
acelaşi timp un reprezentant important al Guvernului 
Majestății Sale, al meu, al coloniei şi chiar un ticălos de 
spion, aşa că, dragă George, te rog să nu ratezi această 
ocazie unică... 

În ceea ce-l privea, el se considera mai ales şi în primul 
rând medic. Şi trebuia să respecte secretul profesional. 
Fără îndoială că Yoshi era duşmanul pacientului, un duşman 
puternic, dar şi un potenţial prieten al Guvernului 
Majestății Sale. Punând în balanţă cele două elemente 
reieşea că, privind lucrurile în perspectivă, Yoshi era mai 
important. Anjo era cel care emisese ordinul de evacuare a 
gai-jinilor, era şeful Administraţiei Bakufu şi, în cazul că 
Yoshi nu moare de moarte violentă, Anjo va muri în mod 
cert cu mult înaintea lui. Dacă vei fi forţat să răspunzi, ce ai 
să spui? se întrebase el. Un an. Dar, în loc de aceasta, zise: 

— Unu, doi sau trei? Regret, Yoshi-sama, acum nu ştiu. 

— Ar putea fi mai mult? 

— Îmi pare rău, nu pot răspunde acum. 

— Ai să poţi spune săptămâna viitoare? 

— Poate că am să pot spune, nu mai mult de trei ani. 
Săptămâna viitoare. 

— Poate că ştii mai mult decât spui, acum sau săptămâna 
viitoare. 

Babcott zâmbi numai cu gura. 

— Phillip, spune-i te rog cât mai politicos, că sunt aici la 
invitaţia lui ca oaspete. Ca doctor, nu ca vraci, şi nu sunt 


obligat să mă întorc săptămâna viitoare sau în oricare altă 
săptămână. 

— La naiba, George, mormăi 'Iyrer disperat, nu vreau să 
dau de dracu', nu ştiu cum se spune vraci şi, naiba să mă ia, 
nu mă descurc cu toate nuanțele astea. Vorbeşte mai 
simplu. 

— Ce-ai spus, Taira? întrebă Yoshi aspru. 

— Oh! sire, că... greu traduci cuvinte de la conducători 
mari când..., când ai multe sensuri şi nu ştie bine cuvânt..., 
cuvântul bun, vă rog să mă scuzaţi. 

— Ar trebui să studiezi cu mai multă sârguinţă, spuse 
Yoshi enervat, furios că nu avea un interpret al lui. Te 
descurci bine, dar nu destul de bine! Trebuie să studiezi 
mai mult. Este important să munceşti mai mult! Şi acuma ce 
a spus, exact? 

Tyrer trase adânc aer în piept şi începu să transpire. 

— El spune, el doctor, el nu Dumnezeu, Yoshi-sama, nu ştii 
exact despre tairo. E1..., el aici Yoshi invitat. Îmi pare rău, 
dacă doctor-sama nu vrei vine Yedo, nu vine Yedo - Tyrer 
muri încă un pic văzându-l pe Yoshi că zâmbeşte la fel de 
nesincer ca şi Babcott ceva mai înainte şi blestemă în gând 
ziua când se hotărâse să devină interpret. Iertare. 

— So ka! 

Yoshi cântărea mişcarea următoare. Doctorul se dovedise 
a fi folositor, deşi ascundea de el unele fapte. În acest caz 
însemna că, în concluzie, situaţia era rea, nu bună... Gândul 
acesta îi făcu plăcere. Şi mai era un gând care îi făcea 
plăcere. Se baza pe o idee minunată pe care i-o sugerase 
fără să vrea Misamoto cu câteva luni în urmă. Yoshi o 
pusese imediat în practică prin şeful spionilor lui, Inejin. 
Era vorba de a-i controla pe barbari prin intermediul 
târfelor lor. 

Inejin fusese deosebit de eficient, ca întotdeauna. Astfel că 
în momentul de faţă, Yoshi ştia o mulţime de lucruri despre 
satul gai-jin Yoshiwara, ştia care sunt hanurile cele mai 
căutate, ştia de Raiko şi de târfa acestui gai-jin atât de urât, 


Taira, cea cu mai multe nume şi care acum îşi spunea 
Fujiko. Ştia şi despre ciudata târfă a lui Furansu-san. Şeful 
gai-jin, Sir W'rum nu avea o târfă anumită. Serata folosea 
două, din când în când. Nemi fusese numită consoartă a 
negustorului gai-jin şef şi era o sursă de informaţii deosebit 
de bună. Doctorul nu frecventa Yoshiwara. De ce? Meikin o 
să afle... Ah, da, Meikin, trădătoarea, nu te-am uitat! 

— Spune-i doctorului că aştept cu nerăbdare să-l revăd 
săptămâna viitoare, adăugă el cu o voce neutră. Şi 
mulţumegşte-i. Abeh! 

Abeh fu imediat în cameră, în genunchi. 

— Însoţeşte-i la Kanagawa. Nu, du-i la şeful gai-jin în 
persoană, până la Yokohama, şi adu-l înapoi pe renegatul 
Hiraga. 

— Hello, Jamie, e ora mesei. Aseară mi-ai spus să vin la 
tine la ora unu. 

Maureen îi zâmbea din uşă, cu boneta pe cap şi îmbrăcată 
frumos, cu obrajii îmbujoraţi de plimbarea pe care o făcuse 
venind aici tocmai de la casa Struan. 

— Ai spus la ora unu ca să mergem la masă la Clubul ăla al 
tău. 

— Vin imediat, fetiţă, spuse el distrat. 

Termină scrisoarea către bancherul lui din Edinburgh în 
care îi povestea despre firma mixtă cu shoya, incluzând şi 
poliţa de la Tess Struan pentru depozit. Trebuie să fac 
cumva să vorbesc cu Nakama-Hiraga imediat ce apare aici. 
Dar unde naiba e diavolul ăsta? Sper pe Dumnezeul meu că 
n-a şters-o definitiv, aşa cum cred cu toţii. 

— Ia loc, vine şi Albert cu noi. 

Jamie era aşa de cufundat în gânduri, că nu observă 
dezamăgirea ei. Noul lui birou era în clădirea ziarului 
Guardian, aproape de Mahalaua Beţivilor, pe Strada Mare. 
Era mult mai mic decât cel pe care-l ocupase în clădirea 
Struan, dar avea o vedere frumoasă spre port, lucru foarte 
important pentru negustorul căruia îi place să urmărească 
mersul navelor care vin şi pleacă. Nu era mobilat decât cu o 


masă şi trei scaune, şase dulapuri-fişete. Teancuri de cărţi şi 
cutii, topuri de hârtie albă, tocuri şi câteva registre noi erau 
împrăştiate peste tot. Pe biroul lui se aflau alte hârtii, 
scrisori, comenzi şi un afiş mare, care anunţa înfiinţarea 
noii sale companii şi prezenta oferte de afaceri. Toate 
acestea trebuiau să fie gata până la plecarea navei 
Prancing Cloud. 

— Ai dormit bine? 

Jamie sigilă scrisoarea şi abia dacă auzi răspunsul ei: 

— Da, mulţumesc, dar tu? 

Şi luă altă scrisoare. Scrisorile erau copiate de doi 
funcţionari portughezi care lucrau în biroul lor de la 
capătul coridorului, lângă imprimerie. Funcţionarii îi 
fuseseră împrumutaţi de MacStruan până avea să-şi 
angajeze el nişte lucrători permanenţi. 

— Albert e un băiat bun, nu-i aşa? remarcă el distrat. l-am 
spus că s-ar putea să întârziem. 

Dacă ar fi fost după el, ar fi lăsat naibii clubul şi l-ar fi 
rugat pe unul dintre funcţionari să-i facă un sandviş, sau să- 
i aducă o porţie din mâncarea chinezească pe care o 
comandau în fiecare zi din Mahalaua Beţivilor. O jumătate 
de oră mai târziu puse tocul jos. 

— Gata? întrebă el vioi. 

— Mda! 

— Ce s-a întâmplat? întrebă el remarcându-i mâhnirea. 

— Păi, băiatule, speram că vom fi singuri la masă, ca să 
putem sta de vorbă - avem atâtea lucruri de discutat şi 
aseară evident că nu am avut timp. A fost o petrecere 
drăguță, nu-i aşa? 

— Da, a fost drăguţ. Dansatorii cazaci au fost uimitori. 
Avem o mulţime de timp ca să stăm de vorbă, scuză-mă, n- 
am ştiut că e ceva atât de important. 

— Şi Angelique a fost uimitoare, da, şi mulţi dintre 
prietenii tăi, Marlowe şi Settry! Maureen râse înveselită. 

Uşurat, Jamie îşi luă iar figura lui de om preocupat, apucă 
haina şi deschise uşa. 


— Mă bucur că ţi-a plăcut, zise el. 

— Aseară, după ce ne-am spus noapte bună ai plecat de 
acasă. 

Reacţionă prea târziu, astfel că nu reuşi să-şi ascundă 
roşeaţa din obraji. 

— Da, ăăă, da, am avut treburi. 

— 'Ţi-am bătut la uşă şi nu mi-a răspuns nimeni, voiam 
numai să mai stăm de vorbă, nu eram obosită. Ai spus că 
eşti obosit. 

— Păi, da, atunci eram, dar pe urmă n-am mai fost. 
Mergem? 

— Da, ce foame îmi e! 

leşiră pe promenadă. Nu erau decât puţini oameni aici. 
Vremea nu era chiar foarte plăcută, marea era agitată şi 
vântul pătrunzător. 

— Nu e chiar aşa de rău ca la Glasgow pe timpul ăsta, 
spuse ea pe un ton plăcut şi îl luă de braţ. 

— Asta-i drept şi frigul nu va mai dura mult, în curând va 
veni primăvara, cel mai plăcut anotimp, primăvara şi 
toamna sunt anotimpurile cele mai plăcute aici. 

Acum, că subiectul periculos fusese evitat, Jamie respira 
ceva mai uşurat. 

— Da, primăvara şi toamna e cel mai bine. 

— Ai fost la Yoshiwara? întrebă ea binevoitoare. 

Un ac de gheaţă îi porni din testicule până la inimă şi 
înapoi şi o mie de răspunsuri îi veniră pe loc în minte, dintre 
care cel mai bun era: „Dacă vreau să mă duc la Yoshiwara, 
pe Dumnezeul meu, am să mă duc şi nu suntem căsătoriţi şi 
chiar dacă am fi... şi ţi-am spus că nu vreau să ne căsătorim, 
cel puţin nu acum, nu acum când afacerea mea cea nouă 
tocmai începe să se înfiripeze”. 

Deschise gura, sigur de sine, să-i dea tocmai acest 
răspuns, dar, dintr-un motiv necunoscut, vocea lui 
strangulată rosti anevoie: 

— Aaaa, eu... da, am fost, dar... 

— Şi te-ai distrat bine? 


— Uite ce e, Maureen, sunt anumite... 

— Ştiu de Yoshiwara şi ştiu cum sunt bărbaţii, băiatule, 
spuse ea blând şi fără sfială. Ai petrecut bine? 

Jamie se opri, dezorientat de tonul blând şi purtarea ei 
amabilă. 

— Eu, păi, cred că... dar vezi, tu, Maureen... 

— E prea frig ca să stăm pe loc, Jamie dragă. 

— Maureen îl luă prieteneşte de braţ şi-l sili să continue 
mersul spunând: Aşadar, ai petrecut bine. Dar de ce nu mi- 
ai spus? Şi de ce să-mi spui o minciună, cum că eşti obosit? 

— Păi... pentru că... - şi din nou îi veniră în minte câteva 
zeci de răspunsuri, dar din gură îi ieşi numai atât: Pentru că 
se înţelege de ce, pentru numele lui Dumnezeu. Nu voiam 
să... 

Nu putea să-i spună că nu voise s-o jignească, pentru că 
avea o întâlnire aranjată, voia s-o vadă pe Nemi, dar, de 
fapt, nu voia să ştie de ea şi, de fapt petrecuse o noapte 
îngrozitoare. Când intrase în căsuţa lor, Nemi era 
îmbrăcată cu cel mai bun kimono al ei de dormit, micul lor 
sanctuar strălucea de curăţenie, mâncarea şi sake-ul erau 
pregătite, iar fata râdea veselă, fericită şi plină de 
solicitudine. 

— Hei, Jami-san, pare bine vede ra tine! Auzit veste bună 
de ra barcă. Doamnă ar tău căsătorie sosit din Scutrand, 
căsătoreşte cu tine, heya? 

Rămase uluit cât de repede circulau veştile. 

— De unde ştii? 

— 'Tot Yoshiwara ştii! 'Portant, neh? 

— Nemi radia de fericire. Două zile eu la Casă Mare 
prosternezi întârneşti oku-san al tău! 

— Ce??? 

— Portant, Jami-san. Când căsătoreşte? 'Portant, pentru că 
oku-san nee goh-san - prietene, neh? 

— Te-ai scrântit? izbucnise el. 

Nemi se uita la el fără să priceapă. 


— De ce zici eu scrântit, Jami-san? Oku-san prăteşti ra 
mine acum. Oku-san prăteşti, Jami-san, neh? 'Portant oku- 
san neh? 

— Aşa ceva nu se poate, pentru numele lui Dumnezeu. 

— Nu interegi... 'portant Nemi merge oku-san... 

— Ai înnebunit! 

— Nu interegi, spuse ea supărată, înspăimântată de aerul 
lui belicos şi decise că o retragere grabnică era cea mai 
bună cale de apărare în faţa acestor purtări incredibile şi 
de neînțeles, evident, retragerea în şuvoiul lacrimilor. 

Nemi dispăruse înainte ca el s-o poată opri, iar mama-san 
n-o mai putuse convinge să se întoarcă, aşa că se dusese 
furios acasă, să se culce singur şi să doarmă măcar un pic. 
Dumnezeule mare şi atotputernic, Nemi să vină la Casa 
Struan ca să facă cunoştinţă cu Maureen? În viitor Maureen 
urmează s-o plătească pe Nemi? Este important ca soţia şi 
amanta să fie prietene? Dumnezeule Mare! Poate că n-am 
înţeles eu bine. Ba ai înţeles, naiba să te ia. Asta a spus. 
Venise apoi la birou foarte devreme, înainte de răsăritul 
soarelui. Naiba s-o ia de treabă, numai la asta se gândise 
toată dimineaţa, cum să se descurce cu cele două femei. 

— Uite ce este, Maureen, îmi pare rău că ţi-am spus o 
minciună, spuse el cu voce frântă, dar..., dar nu ştiu ce să 
mai spun. 

— Nu trebuie să-ţi faci probleme, se mai întâmplă şi aşa - 
Maureen îi zâmbi. 

— Eh? Nu te-ai supărat pe mine? 

— Nu, băiatule, nu de astă dată, spuse ea foarte blând, nu 
până nu vom sta de vorbă. 

În vocea ei nu se simţea nici urmă de ameninţare, îl ţinea 
în continuare foarte tandru de braţ, dar în sinea lui simţea 
că îl ameninţă o mare primejdie şi-şi spuse, pentru 
Dumnezeu, ţine-ţi limba în gură, nu spune nimic, dar se 
auzi glăsuind: 

— Să stăm de vorbă? 

— Mda. 


Urmă apoi o tăcere de-a dreptul asurzitoare, deşi vântul 
zgâlţâia şindrila de pe acoperiş şi obloanele ferestrelor, 
făcea să sune clopotele bisericilor, şi, din port, se auzea 
şuieratul sirenelor, iar câinii lătrau. Ţine-ţi gura, tăcerea e 
de aur, se avertiză el. 

— Da? Ce înseamnă asta? 

Maureen proceda cu multă băgare de seamă, savurând pe 
îndelete procesul acesta de predare-învăţare. Acum era 
doar cea dintâi confruntare, din nenumăratele ce aveau să 
vină: „Ioţi bărbaţii sunt îngrozitori, Maureen, îi spusese 
mama ei când îi dăduse fel de fel de sfaturi. Unii sunt mai 
răi decât ceilalţi, sunt nişte mincinoşi, deşi o nevastă isteaţă 
ştie să se descurce printre minciunile bărbatului ei. La 
început, soţii sunt drăgălaşi cum nu se poate şi te fac să te 
simţi în al nouălea cer cu căldura lor, cu dragostea la pat şi 
cu micile lor atenţii. La început. Apoi vin copiii, grijile 
pentru casă, de cele mai multe ori banii nu ajung. Şi atunci 
nu-ţi mai arde să te îngrijeşti de persoana ta, de rochii şi de 
coafură şi celelalte. Este teribil de greu cu copii mici, nu 
dormi destul şi eşti ruptă de oboseală şi soţul se întoarce cu 
spatele spre tine în pat şi începe să sforăie imediat, ei, nu-i 
însă defel greu dacă te obişnuieşti să-ţi închizi bine 
urechile. Apoi încep să calce strâmb..., dar nu trebuie să-ţi 
faci probleme, e numai aşa, ca un joc vremelnic pentru ei şi 
n-o să dureze şi dacă eşti femeie deşteaptă, bărbatu-tău o 
să se întoarcă la tine, căci tu ai copii şi îl ai pe Dumnezeu cu 
tine. Să ţii minte că nu e treabă uşoară să-ţi câştigi pâinea 
zilnică, aşa după cum şi el trebuie să ţie minte că nu-i deloc 
o treabă uşoară să creşti copii şi să ţii casa curată şi 
primitoare, dar asta el n-o ţine minte niciodată. Şi taică-tu a 
fost la fel cu femeile lui, sau cu femeia lui din India, da acu-i 
acasă şi problema lui e alta. Ar fi trebuit să înţeleg că el era 
deja însurat cu regimentul ăla atunci când ne-am căsătorit 
noi. Cel puţin Jamie ăsta al tău nu-i în armată, căci cu o 
armată o femeie se luptă teribil de greu.” „Dar, cum pot eu 
să devin o soţie deşteaptă, mamă?”. Aş vrea şi eu să fi ştiut, 


fetiţă, tare aş fi vrut, dar există şi anumite reguli precise: 
alege-ţi bărbatul cu grijă, învaţă să-ţi ţii gura, din când în 
când câte o ceartă zdravănă poate fi de folos la timpul 
potrivit, multă înţelegere şi iertare tot timpul şi un piept 
cald şi moale la care sărmanul băiat să-şi poată vărsa 
focul...” 

— Ce să vorbim? îl auzi ea din nou pe Jamie, oarecum 
şocat şi îi veni să izbucnească în râs. 

Îşi păstră zâmbetul şi purtarea iertătoare, având 
pregătită, pentru orice eventualitate, şi coada de mătură. 

— Am aflat despre Yoshiwara pe navă. 

Maureen lăsă cuvintele să plutească în aer şi Jamie muşcă 
din momeală. 

— Ţi-a spus Gornt? Sau Hoag? Ela fost, nu-i aşa? Idiotul! 

— Nu, mi-a spus distinsul căpitan Strongbow, iar doctorul 
Hoag nu este un idiot, băiatule. L-am întrebat pe 
Strongbow cum făceaţi de nu înnebuneaţi fără prietene, era 
la fel ca în India sau în China? 

— Maureen râse când îşi aminti cât de greu fusese să-l 
facă să vorbească deschis, whisky-ul face minuni, îşi spuse 
ea, recunoscătoare în gând tatălui ei că o învățase să bea, 
dacă era nevoie. Consider că ideea voastră cu Yoshiwara 
este foarte înţeleaptă. 

Jamie fu cât pe-aci să spună: Nu-i aşa? dar se abţinu de 
astă dată la timp. Tăcerea ei îl chinuia. Când îşi reveni, 
Maureen spuse: 

— Mâine e duminică. 

Jamie simţea că îi vâjâie capul, căci nu înţelegea deloc ce 
are una cu alta. 

— Da, da, aşa cred, e duminică şi ce-i cu asta? 

— Mă gândeam că am putea merge în după-amiaza 
aceasta la reverendul Tweet, sper că nu-i la fel de nesuferit 
ca numele, şi să-l rugăm să facă strigările. 

Jamie încremeni. 

— Ce să facă? 


— Da, strigările, Jamie, râse Maureen. Cred că n-ai uitat 
că strigările trebuie să se facă în biserică trei duminici la 
rând? 

— Nu, dar ţi-am scris şi ţi-am spus că... 

— Asta a fost atunci când eram acolo, dar acum nu mai 
sunt acolo, sunt aici şi te iubesc, spuse ea şi se opri şi se 
uită la el şi el era chipeş, taman ce-şi dorea ea în viaţă şi 
dintr-o dată toată stăpânirea de sine i se spulberă ca prin 
farmec. Jamie, dragul meu, noi suntem logodiţi şi eu am 
crezut că o să ne căsătorim pentru că eu am să fiu cea mai 
bună soţie pe care a avut-o vreodată vreun bărbat, promit, 
promit, promit şi nu numai pentru că sunt aici, dar te-am 
iubit întotdeauna, încă din primul moment şi acuma e 
timpul cel mai nimerit să ne căsătorim, ştiu eu, mă duc 
înapoi, mă duc înapoi în Scoţia şi niciodată..., dacă vrei să 
mă duc, plec cu prima navă, dar eu te iubesc, Jamie. Jur că 
plec dacă aşa vrei tu, din ochi îi ţâşniră lacrimi şi ea le 
şterse repede, îmi pare rău, scuză-mă, e din cauza vântului, 
băiatule. 

Dar nu era din cauza vântului, toată şiretenia dispăruse, 
sufleţelul ei era gol-goluţ în faţa privirilor lui. 

— Eu..., eu te iubesc, Jamie... 

Braţele lui o cuprinseră şi Maureen îşi îngropă faţa în 
umărul lui, simțindu-se mai îngrozitor ca oricând, disperată 
după dragostea lui, cu lacrimile curgând şiroaie. Când 
spaima i se potoli, alungată de căldura lui, Maureen îl auzi 
cum îi spunea lucruri drăguţe, amestecate cu vuietul 
vântului şi zgomotul valurilor, cum îi spunea că o iubeşte şi 
că voia ca ea să fie fericită şi să nu-şi facă griji şi să nu fie 
tristă, dar în duminica aceea era prea devreme, avea foarte 
mult de lucru pentru companie, căci va fi greu s-o 
pornească şi s-o menţină în stare de funcţionare la început. 

— Nu tre' să-ţi faci griji cu noua ta companie, Jamie. 
Doamna Struan a spus... 

Se opri brusc, îngrozită. Nu intenţionase să-i spună, dar 
acum era prea târziu ca să se mai oprească şi simţi cum 


braţele lui se încordează, apoi o îndepărtară de lângă el şi o 
ţinură aşa. 

— Ce a spus? 

— Nu contează. Hai să... 

— Ce ţi-a spus? Ce anume? avea chipul încordat, ochii 
sfredelitori. Ţi-a spus că o să-mi trimită bani? 

— Nu, n-a spus nimic, a spus numai aşa, că eşti un 
negustor priceput şi o să reuşeşti. Hai să mâncăm, mor de 
foa... 

— Ce ţi-a spus? Exact! 

— Ţi-am spus. Hai să mergem la ma... 

— Spune-mi ce ţi-a zis, pentru numele lui Dumnezeu. 
Spune-mi adevărul, exact! "Ţi-a vorbit despre bani, nu-i aşa? 

— Nu, nu tocmai. 

Maureen privea într-o parte, supărată pe ea însăşi. 

— Adevărul! Jamie o ţinea de umeri. Acum! 

— Foarte bine, Maureen trase adânc aer în piept şi începu 
să vorbească dintr-o răsuflare. Uite cum a fost, Jamie, exact. 
Când m-am dus la Casa Struan, la clădirea de pe 
promenadă să întreb de tine, unde eşti, dacă eşti în Japonii 
sau altundeva, mi s-a spus să aştept şi după aceea eaa 
trimis după mine, adică doamna Struan a trimis după mine 
să vin în biroul cel mare care dă spre Hong Kong, dar era 
atât de tristă şi atât de puternică totuşi, sărmana doamnă. 
Lasă-mă o clipă să-mi trag sufletul. 

Îşi şterse din nou ochii, scoase apoi o batistă, îşi suflă nasul 
şi, neştiind ce să facă cu mâinile, îşi trecu braţul pe sub al 
lui şi mâna îi găsi uşor drumul spre buzunarul hainei lui. 

— Hai să mergem, Jamie, e mai uşor de vorbit în mers, că 
e frig. Doamna Struan mi-a spus să stau jos şi mi-a spus că 
ai fost concediat, şi eu am întrebat de ce, şi ea mi-a spus şi 
eu i-am spus că nu e corect, nu e treaba ta că fiul ei era 
îndrăgostit la nebunie de o aventurieră imposibilă pe nume 
Angelique - eu nu ştiu ce sunt acelea aventuriere, dar când 
am văzut-o pe Ang6lique am înţeles de ce fiul ei, sau oricare 


alt bărbat s-ar putea îndrăgosti de ea şi cunoscând-o pe 
mama lui am înţeles de ce era atât de supărată... 

O rafală de vânt se repezi în pălăriile lor şi trebuiră să şi le 
ţină cu mâna, apoi Maureen continuă: 

— Ne-am..., ne-am certat rău de tot, Jamie, nu uita însă că 
asta a fost înainte să aflăm de moartea lui. A fost o ceartă 
cumplită, Jamie. Curând eram amândouă în picioare şi mi-e 
teamă că mi-am cam ieşit din fire, cred că ţi-ar fi fost ruşine 
cu mine, fiindcă am folosit unele din cuvintele acelea urâte 
ale tatii... 

Jamie se opri şi se uită cu gura căscată la Maureen. 

— Te-ai certat cu Tess? 

— Da! Niciodată în viaţa mea nu m-am mai certat aşa de 
urât cu cineva, nici măcar cu fraţii sau surorile mele pe 
ascuns. Nu sunt eu prea curajoasă de felul meu, dar lipsa ei 
de corectitudine m-a înfuriat şi atunci am izbucnit şi i-am 
arătat eu ei... 

Firea cea bună a lui Maureen şi simţul umorului îi reveniră 
şi fata râse nervos. 

— O, parcă eram două pisici înfuriate din Glasgow, ne-am 
certat ca două precupeţe, eram gata-gata să ne smulgă 
părul una alteia. La un moment dat a venit cineva, dar ea l-a 
dat pe uşă afară... Aşadar, domnişoară Ross? a zis ea şi 
buzele îi erau subţiri ca tăişul unui pumnal, amândouă 
gâfâiam şi ne uitam cu duşmănie una la alta. Ce credeţi că 
ar trebui să fac? mi-a zis ea. Ce să faceţi? în primul rând să- 
i daţi domnului McFay o bonificaţie de despărţire cum se 
cuvine, căci şi-a câştigat-o cu vârf şi îndesat în toţi anii de 
când este în serviciul dumneavoastră, să-i înlesniţi o afacere 
cu care să-şi înceapă compania lui şi să-i scrieţi o scrisoare 
frumoasă. 

— I-ai spus tu asta? Lui less? 

— Da, i-am spus, Maureen văzu neîncrederea din ochii lui 
şi se strădui s-o risipească imediat. Jur pe Dumnezeu că 
acesta este adevărul adevărat, Jamie, îţi jur. Nu aveam de 


gând să-ţi spun, dar tu ai insistat şi n-am vrut să te mint. Pe 
Dumnezeu din ceruri, este adevărul adevărat! 

— Da, iartă-mă, te rog, continuă. 

— Nu tre' să-ţi ceri scuze, băiatule, nici mie nu-mi venea 
să cred atuncea. După ce mi-am spus păsul, foarte răspicat, 
doamna Struan a râs, şi mi-a spus să stau jos. Foarte bine, 
dar fără nici un fel de scrisoare frumoasă! Nu e destul, am 
spus eu. Cât ar însemna o răsplată frumoasă? am întrebat 
eu. Zâmbetul i-a pierit de pe chip şi a zis: O mie de guinee. 
A vorbit răstit exact ca tati când e furios. Aiurea, zic eu. 
Zece mii! 

— Maureen se opri şi privi cercetător spre el. Voiam să 
aranjez pentru cinci mii. E bine? Nu ştiam dacă e destul. E 
destul? 

— Ai aranjat? Ai aranjat tu pentru cinci mii? 

— Da, mi-a trebuit ceva timp şi ceva cuvinte bine simţite... 
în seara aceea m-am rugat după aceea să mă ierte 
Dumnezeu pentru înjurături şi blesteme şi alte cuvinte din 
alea de-ale tatii. Sper că e corect aşa, dacă se mai adaugă şi 
o afacere din partea ei... şi a fost de acord să nu-ţi pună 
bețe în roate în afaceri, iar eu cred că lucrul acesta este 
foarte important. După ce ne-am pus de acord, şi-a agăţat 
din nou pe faţă zâmbetul acela de gheaţă şi mi-a zis: du-te 
şi caută-l pe McFay al tău şi transmite-i complimente din 
partea mea. 

Maureen aruncă o privire spre ţărmul mării, adunându-şi 
gândurile. Avu o tresărire nervoasă, apoi privi din nou la el 
cu o expresie de sinceritate în ochi: 

— Asta s-a întâmplat, dar am făcut-o pentru tine, nu 
pentru mine, nu pentru noi, pentru tine şi nu voiam să-ţi 
spun... 

— Jamie! Donşoară Ross! 

Lunkchurch ieşise împleticindu-se din biroul lui şi li se 
alătură imediat, îi salută cu multă efuziune, mai-mai s-o 
asfixieze cu mirosul lui de whisky, îi invită la masă în seara 
aceea şi porni mai departe. 


— E întotdeauna beat la ora două, dar e băiat de treabă, 
spuse Jamie. N-o să-şi amintească nici că ne-a invitat, nici că 
l-am refuzat. 

De astă dată îi luă el mâna lui Maureen şi o puse în 
buzunarul hainei lui, la căldură. 

— Maureen, eu cred că... 

— Înainte să spui ceva, te rog să mă laşi să isprăvesc. N- 
am vrut să-ţi povestesc despre ea şi despre mine, mi-a 
scăpat fără să vreau. Îmi pare foarte rău şi jur pe 
Dumnezeul meu că n-aveam intenţia să-ţi pomenesc 
vreodată, cu atât mai puţin atunci când vorbeam serios 
despre noi, despre tine şi despre mine. Te rog să mă crezi, 
jur pe Dumnezeu, acesta este adevărul. 

— Te cred, sigur că te cred, nu te mai necăji atât, Tess mi-a 
scris, s-a ţinut de cuvânt, mi-a trimis şi banii, mai mulţi 
decât am avut în toată viaţa mea până acum, destui ca să 
încep afacerile şi toate astea datorită ţie! 

Maureen izbucni în lacrimi de remuşcare. 

— Nu, nu datorită mie, Jamie, ai fost nedreptăţit şi doamna 
Struan îţi datora acest lucru..., eu nu ţi-aş fi spus nimic, dar 
tu ai vrut. Şi ai avut dreptate să te superi, am greşit când 
am spus în după-amiaza aceasta să mergem să..., te rog să 
mă ierţi, am vrut numai..., ai dreptate, e prea devreme, în 
duminica aceasta, ai dreptate şi am greşit când am propus 
asta. Putem să mai aşteptăm, Jamie, te rog! Putem să mai 
aşteptăm, să zicem, o săptămână sau două, o lună, să vezi 
dacă îţi mai place de mine, da? Te rog! 

— Acuma, ascultă-mă, spuse Jamie şi îi strânse uşurel 
mâna. [in la tine chiar foarte mult şi nu, nu vreau să pleci şi 
da, o să aşteptăm puţin şi nu, nu sunt supărat şi da, te cred 
şi îţi mulţumesc din toată inima şi nu, nu ai greşit când ai 
propus să mergem la pastor. Hai să ne mai gândim la asta şi 
să discutăm diseară la cină, Scânteioară, numai tu şi cu 
mine, da? 

Înainte să-şi dea seama ce face, se întinse spre el şi îl 
sărută, recunoscătoare, având sentimentul că dacă îi rostise 


porecla era de bun augur. Mâna ei se întoarse înapoi într-a 
lui şi amândouă înapoi, în buzunarul lui. 

— Eşti bun, Jamie, acesta este adevărul şi te iubesc şi... 

Şi era să adauge: „Şi să nu spui da decât atunci când ai să 
simţi tu că e da” dar se opri. Se ridică din prăpastia în care 
se prăbuşise. 

— Eşti un băiat bun. 

— Şi tu eşti o fată bună, spuse el, mai liniştit decât fusese 
în toţi anii aceştia, fără să se mai simtă vinovat faţă de ea. 

Şi cu căsătoria cum rămâne? se întrebă el, pentru prima 
dată fără să se cutremure. Orice bărbat trebuie să se 
însoare şi să aibă copii, la timpul potrivit. Nu sunt împotriva 
căsătoriei, nici vorbă de aşa ceva. Când? Când afacerile vor 
fi pornite şi vom începe să scoatem profituri? Maureen e 
grozavă, e inteligentă, frumoasă, de familie bună, 
răbdătoare, credincioasă şi mă iubeşte şi e de necrezut că a 
înfruntat-o pe Tess şi a făcut ceea ce a făcut. Asta arată cât 
este de isteaţă. S-ar putea să meargă. Dar oare o iubesc? 
Îmi place enorm. Am treizeci şi nouă de ani. Sunt zdravăn şi 
sănătos şi ar trebui să fiu însurat, ar fi trebuit să fiu deja 
însurat. Ea are douăzeci şi opt de ani, este destul de tânără, 
dar trebuie să ştie deja ce vrea şi, fără îndoială, este 
nemaipomenită. Aseară şi Marlowe şi Pallidar au observat 
lucrul acesta, chiar prea mult! Ticălosul ăla scandalagiu de 
Settry nu voia s-o lase o clipă singură, nu că mi-ar fi păsat - 
a fost suficient să fac un gest cu capul, şi drăguţa de eaa 
venit zburând la mine. O strânse de braţ, încântat de 
această amintire. 

— Ce este? 

— Nimic, mă bucur că ţi-a plăcut petrecerea de aseară, 
spuse el în timp ce se gândea. 

Da, trei sau patru luni, nu-i nici o grabă, şi nu e o idee rea. 

— lată că am ajuns. 

Intrară în curtea clubului. MacStruan stătea de vorbă cu 
Dimitri pe trepte, îi zări imediat şi Dimitri le făcu un semn 
prietenos cu mâna. Un fior de gheaţă îl străbătu din nou 


prin tot trupul. Nemi! Când o să afle de Nemi... 
Dumnezeule mare, se gândi el înspăimântat, cum naiba să 
mă descurc cu Nemi, cu Yoshiwara şi Scânteioara? Nu se 
poate. Trebuie să se poată. Ce a spus despre Yoshiwara? Că 
nu era supărată de astă dată, până n-o să avem o mică 
discuţie. Discuţie? 

— Ţi-e frig, dragă Jamie? 

— Nu, nu, mă simt foarte bine. 

— Phillip, spune-i încă o dată căpitanului Abeh, îmi pare 
rău, dar Hiraga nu e de găsit pentru moment! 

— Sir William stătea cu spatele spre cămin în una din 
camerele de audienţe de la Legaţie, Iyrer, Babcott şi Abeh 
tocmai sosiseră de la Yedo, era întuneric. Îl căutăm peste 
tot, adăugă Sir William. Şi, Phillip, termină cu expresia asta 
nefericită, chiar vrei să-l enervezi? 

Abeh era furios. Şi Sir William la fel. Făcuse tot ce putuse, 
colonia fusese percheziţionată peste tot şi soldaţii căutau 
acum din nou în Mahalaua Beţivilor şi în Yoshiwara. Aici 
fusese ceva mai greu. Nu era voie să se intre cu arme, 
accesul în hanuri era aproape imposibil fără a se face uz de 
forţă, ceea ce era o idee oribilă, de natură să genereze un 
incident internaţional. Dacă făcea aceasta, samuraii de la 
porţi vor insista să li se permită acelaşi lucru. La început, 
când fusese întemeiată colonia, se stabilise că, atâta timp 
cât nu era nici o răscoală, Yoshiwara să fie lăsată în pace să 
plutească şi să-i slujească în felul ei. 

— Spune că nu poate să se întoarcă fără Hiraga şi i-am 
promis seniorului Yoshi că astăzi îl predăm. 

Sir William îşi înghiţi înjurătura pe care ar fi vrut s-o 
rostească şi spuse, în schimb, blând: 

— Te rog să-i spui să aştepte. La casa gărzii. Cu siguranţă 
că Hiraga va fi găsit curând, dacă mai este aici. 

— El spune: Dacă mai este aici? Dacă nu este aici, atunci 
unde? 

— Dacă aş şti, l-aş prinde imediat şi l-aş trimite seniorului 
Yoshi. Poate că a fugit la Yedo, sau la Kanagawa, sau 


altundeva. 

Chiar şi Sir William era şocat de furia neagră care se citea 
pe chipul lui Abeh. Acesta lătră ceva în japoneză, se răsuci 
pe călcâie şi plecă. 

— 'Ticălos necioplit! 

— A spus, ar fi mai bine să-l găsiţi pe Hiraga, Sir William. 

Tyrer îşi mângâie faţa nerasă. Se simţea murdar şi foarte 
nerăbdător să facă o baie, un masaj şi o mică siestă înainte 
de a se întâlni cu Fujiko. Oboseala îi dispăruse în cea mai 
mare parte la aflarea veştii îmbucurătoare că Hiraga nu 
fusese pus în fiare. 

— Îmi pare rău pentru Abeh, sir. Nu se poate întoarce fără 
Naka... fără Hiraga, căci în acest caz viaţa lui nu mai 
valorează mare lucru. 

— Ei, bine, asta e problema lui. Ai vreo idee cam unde ar 
putea fi Nakama? 

— Nu, Sir, dacă nu este în sat, sau la Yoshiwara. 

— Ai putea încerca să afli, este cât se poate de important - 
Sir William privi spre Babcott. lar acum, un lucru şi mai 
important. George, cine e pacientul? Anjo? 

— Da. 

— Ohoho! Phillip, pari cam obosit, nu e nevoie să mai 
aştepţi, putem discuta mai târziu. George osămă 
informeze. Dacă apare Nakama-Hiraga puneţi-l naibii în 
fiare imediat. Imediat! 

— Da, Sir, mulţumesc, Sir. Dar, înainte de a pleca, îmi 
permiteţi să vă întreb ce s-a întâmplat la Hong Kong? 

Pusese această întrebare de cum sosiseră, căci 
observaseră prezenţa navei Prancing Cloud, dar Sir William 
spusese „Mai întâi Abeh”. 

— La Hong Kong e linişte, şi tot linişte e şi aici, mulţumesc 
lui Dumnezeu, le vorbi apoi despre înmormântare şi despre 
faptul că Hoag se întorsese şi de ce. Motivul ar fi trebuit să 
rămână secret, dar îl ştie deja toată lumea. Aşa că jucăm 
jocul aşteptării, Tess aşteaptă, se pare că Angelique a fost 


de acord să aştepte, cel puţin aşa spune Hoag, dar, ce-i 
drept, nici nu prea are de ales. Este sau nu este. 

— Dacă nu este va şti în câteva zile. Şi noi la fel. 

— Isuse Cristoase, murmură Phillip. Şi ce se întâmplă dacă 
este sau nu este? 

Sir William ridică din umeri. 

— Trebuie să aşteptăm. Acuma, du-te, dragă Phillip. 
Whisky sau coniac, George? 'Te superi dacă te rog să mă 
informezi cu toate evenimentele acum? Ie simţi obosit? 

— Nu. 

Cei doi bărbaţi rămaseră singuri. 

— Coniac, vă rog. La Yedo a fost interesant. 

— Noroc! Şi? 

— Noroc. Înainte de Yedo, ce se mai ştie despre Hong 
Kong? 

Sir William zâmbi. Cei doi bărbaţi erau prieteni buni, iar 
Babcott era ministru adjunct. 

— Totul a mers perfect. Da. Tess mi-a scris în mod special 
ca să-mi mulţumească. Pot să-ţi spun esenţialul în două 
cuvinte: Hoag a adus trei scrisori pentru Angelique, dar ea 
nu ştie de asta. Pe una Hoagi-a dat-o imediat după cea 
sosit şi mi-a spus că nu a observat nici un fel de reacţie 
deosebită, în nici un sens şi presupune că o ruga numai să 
mai aştepte. Tess mi-a confirmat conţinutul acelei scrisori în 
scrisoarea către mine, şi anume că propusese un răgaz 
pentru a vedea dacă Anglique este sau nu este însărcinată. 
Dacă Angelique are ciclu, Hoag îi dă cealaltă scrisoare, 
dacă nu, atunci mai aşteaptă încă o lună, ca să fie sigur şi i- 
o dă pe cea de-a treia. Hoag jură că nu ştie conţinutul 
scrisorilor şi nici Tess nu pomeneşte nimic despre ele în 
scrisoarea către mine - sorbi din whisky cu o expresie 
preocupată. Este totuşi o chestiune pe care a menţionat-o 
Tess şi care mi-e teamă că reprezintă modul ei de a vedea 
lucrurile: avocaţii Casei Struan elaborează o cerere de 
anulare prin tribunal a ceremoniei caraghioase - a pus 
expresia în ghilimele, indiferent dacă este legală sau ilegală 


şi indiferent de sarcina Angelicăi, precum şi de oricare 
testament care ar putea fi găsit aici, sau oriunde în Japonia. 

— Dumnezeule mare! Sărmana Angelique, ce îngrozitor! 

— Foarte categorică, da. Scrisoarea în care o rugam să fie 
mai înţelegătoare nu a avut nici un efect. Încurcată treabă, 
nu? 

Sir William se îndreptă spre biroul lui şi luă o depeşă. 

— De fapt, despre asta voiam însă să discutăm - evident, 
este o depeşă strict secretă. 

Babcott aprinse lampa cu ulei. Lumina zilei scădea rapid. 
Guvernatorul din Hong Kong i se adresa în mod oficial: 
„Dragul meu Sir William. Îţi mulţumesc pentru depeşa din 
13. Mi-e teamă că nu este posibil să vă mai trimitem alte 
trupe în plus pentru moment. Tocmai am aflat de la Londra 
că toate trupele sunt necesare în altă parte, iar prevederile 
bugetare exclud orice fel de recrutări în India, sau în altă 
parte, aşa că trebuie să ne descurcăm cu ceea ce avem. Cu 
toate acestea îţi trimit o fregată cu douăzeci de tunuri, 
Avenger, pentru o anumită perioadă. Fii liniştit, căci dacă se 
va produce un atac asupra Yokohamei, acesta va fi reprimat 
imediat. 

Am primit instrucţiuni de la Londra ca să te informez în 
legătură cu următoarele directive vizând acţiuni imediate 
prudente: trebuie să primeşti despăgubirea cerută şi să-i 
preiei pe asasini (sau să fii martor la judecarea şi 
executarea lor), îl vei pedepsi şi îl vei pune cu botul pe labe 
pe josnicul tiran răspunzător de cele întâmplate, Sanjiro din 
Satsuma. Trebuie să-ţi mai comunic şi că forţele navale şi 
terestre pe care le ai la dispoziţie în momentul de faţă sunt 
considerate mai mult decât suficiente pentru a pedepsi un 
prinţişor oarecare.” 

Babcott fluieră fără să scoată nici un sunet, apoi, într-un 
târziu spuse: 

— Sunt nişte idioţi, cu toţii. 

Sir William râse. 


— Cam aşa m-am gândit şi eu. Dar, după toate astea, ce 
crezi despre „Acţiuni imediate prudente”? Asta înseamnă 
negocieri. 

— Vorbarie diplomatică numai ca să se ştie acoperiţi. 

— Avem despăgubirea, noi... 

— Tezaurul a fost avansat în locul lui Sanjiro. A fost un 
împrumut, nu o plată efectuată de partea vinovată. 

— Aşa e. Şi probabil că ambii asasini sunt deja morţi. 

— Da, din întâmplare poate şi nu suntem nici măcar unu la 
sută siguri de asta, şi în nici un caz n-au murit drept 
pedeapsă pentru crima comisă. 

— Păi, da... - Babcott se uită la el şi oftă. Vrei să ştii ce 
cred eu? între noi fie spus, eu cred că te-ai hotărât deja să 
lansezi o acţiune de pedeapsă împotriva lui Sanjiro, 
probabil la Kagoshima, mai ales că Yoshi ţi-a dat aprobarea 
lui tacită. 

— Aprobarea lui posibilă. Dar oare depeşa şi răspunsurile 
mele sunt suficiente ca să-l convingă pe Ketterer că atacul 
este autorizat? Dacă va fi vorba de vreun atac! 

— În privinţa asta nu este nici o îndoială. Ţi s-au dat 
directive. Depeşa face atacul chiar obligatoriu, deşi este 
stupid şi îl dezaprob în totalitate. 

— Pentru că eşti doctor? 

— Da. 

— Dacă va trebui să preiei tu răspunderile în locul meu, 
sper că ai să uiţi că eşti doctor, dragă George. 

— Nu era nevoie să-mi spui. Ştiu foarte bine pe ce parte 
este unsă pâinea cu unt. Dar să nu ai încredere în prinți, 
birocraţi sau generali, căci aceştia îţi invocă necesitatea şi 
te pun să-ţi verşi sângele, ei rămânând la o distanţă unde 
nu sunt în primejdie. 

Babcott ridică paharul: 

— Pentru Londra. Isuse, ce obosit sunt! Dar să ne amintim 
şi de ceea ce-a mai spus Machiavelli: Siguranţa statului este 
datoria primordială a conducătorului. Sau altă platitudine 
de genul acesta. 


Sir William strânse din ochi. 

— Acum despre Anjo. 

Babcott îi spuse. La întrebarea lui Sir William îşi spuse 
verdictul: 

— Şase luni. Un an, nu mai mult. Depinde de analize. 

— Interesant. 

Sir William rămase mult timp pe gânduri. Afară se lăsa 
noaptea, flota se pregătea de stingere. Sir William trase 
perdelele ca să se apere de curent, apoi se duse spre foc şi- 
şi aţinti privirea în vâlvătaie. 

— Lăsând de o parte pentru moment chestiunea aceasta, 
aş fi înclinat să ordon flotei să se deplaseze în apele 
Kagoshimei şi să dezlănţuie imediat bombardamentul, dacă 
Sanjiro nu ne dă satisfacţie - atât de dragul lui Yoshi, Anjo şi 
al Consiliului Bătrânilor, cât şi pentru că-l detest pe ticălosul 
de Sanjiro. Dar mai ales pentru Yoshi. 

— Dacă trimiţi flota acolo, laşi colonia descoperită. Ce 
părere ai de rapoartele care arată că samuraii ne 
înconjoară din toate părţile - am văzut un număr foarte 
mare de samurai şi pe lokaido. 

— E şi acesta un risc. 

Babcott privi gânditor spre Sir William şi nu mai spuse 
nimic. Nu era hotărârea lui. Se va supune bucuros, aşa cum 
vor face toţi, şi va insista să participe şi el la expediţie. Se 
ridică în picioare. 

— Cred că am să trag un pui de somn înainte de masă, n- 
am dormit prea mult noaptea trecută. Apropo, Phillip a 
făcut o treabă grozavă. Mă apuc de analize ceva mai târziu 
şi îţi dau de ştire. 

— Vrei să mâncăm ceva mai târziu? La nouă e bine? Bun, 
şi mulţumesc pentru Anjo, e foarte important. Asta îl face pe 
Yoshi şi mai important pentru noi. Dacă putem avea 
încredere în el. Dacă! 

— În ţara aceasta, acest dacă e o problemă fundamentală, 
apoi Babcott adăugă, scârbit de atitudinea lui Tess. 


Neplăcută treaba asta cu „cazul juridic”. O să fie foarte 
neplăcut pentru Ang6lique, nedrept, nu-i aşa? 

— Când a fost oare viaţa dreaptă cu cineva, bătrâne? 

La ora cinei, Angelique bătu la uşa biroului tai-panului, 
îmbrăcată de stradă. 

— Albert? 

— Intră! O, ce pălărie frumoasă! 

Era o pălărie elegantă pentru cină, discretă, potrivită 
pentru doliu, de un bleumarin închis, făcută să pară foarte 
şic, cu câteva flori de mătase înfipte în panglică. 

— Mulţumesc. Lucrezi până târziu. 

— Asta-i meseria. 

Ca şi toţi ceilalţi, se întreba şi el ce-o fi fost în scrisoarea 
pe care 'less i-o scrisese, toată colonia fiind plină de zvonuri 
de la acela că i se poruncise să părăsească Asia, până la 
acuzaţia de crimă. Pe chipul ei nu se citea nimic, era numai 
un văl de melancolie. În scrisoarea pe care i-o adresase lui, 
Tess îl avertizase să fie foarte atent în privinţa 
angajamentelor referitoare la armament şi, dacă primea 
propuneri în acest sens, să le păstreze în cel mai strict 
secret. Să se folosească de McFay dacă va fi nevoie. 

„L-am rugat să colaboreze cu tine. Bineînţeles că interesul 
lui principal va fi să-şi promoveze propria afacere, dar 
trebuie să-l tratezi prieteneşte. Acum că domnul Edward 
Gornt a preluat controlul asupra firmei Brock în Japonia, el 
este duşmanul. Ai grijă cu el, este mult mai viclean decât 
bănuieşti. În ceea ce o priveşte pe cealaltă persoană, dr. 
Hoag a fost de acord să mă ajute. Înţeleg că mai ocupă încă 
un apartament în casă noastră, aşa cum i-a fost oferit de fiul 
meu. Vei fi informat ulterior în legătură cu noile 
aranjamente”. 

— Unde iei cina, la ambasada franceză? întrebă el. 

— Am acceptat invitaţia să cinez în clădirea de alături, la 
domnul Gornt - Angelique observă că Albert se întunecă la 
faţă. A fost o invitaţie de ultim moment, cu prieteni comuni, 


Dimitri, Marlowe. M-a rugat să te rog să vii şitu, să mă 
însoţeşti, dacă vrei. Eşti liber? 

— Îmi pare rău, nu pot, te conduc cu plăcere până la uşă şi 
vin să te iau, dar este de la firma Brock şi Fiii, el este şeful 
ei, iar aici este Nobila Casă. 

— Ar trebui să fiţi prieteni, chiar dacă sunteţi în 
concurenţă. A fost un prieten adevărat pentru soţul meu, şi 
pentru mine şi pentru Jamie. 

— Îmi pare rău, aceasta este problema mea, nu a ta, zâmbi 
din nou. Haide, spuse el şi o luă de braţ, fără să se mai 
sinchisească să-şi ia paltonul şi ieşiră în frigul de afară. 

Vântul trăgea de pălăria ei, dar nu reuşi s-o deplaseze, 
Angeligue o prinsese cu o eşarfă de şifon. 

— Seara, doamnă, spuse paznicul de la uşa firmei Brock şi 
se înclină. 

— Seara. Mulţumesc, Albert, nu e nevoie să vii după mine, 
mă va conduce acasă unul din băieţi, fugi repede să nu 
răceşti. 

Albert râse şi plecă. În aceeaşi clipă apăru Gornt, ieşit în 
întâmpinarea ei. 

— Seara, doamnă, o, dar arăţi minunat. 

După ce acceptase invitaţia lui, neliniştile începuseră s-o 
frământe din nou. Ce atu-uri aveau? Un hohot de râs 
izbucni din camera alăturată. Îl recunoscu pe Marlowe, 
văzu că paznicul plecase, în preajmă nu erau nici un fel de 
servitori şi rămăseseră singuri pentru moment. 

— Edward, şopti ea, îngrijorarea fiind mai mare decât 
prudenţa. De ce eşti aşa de sigur că o să fie bine pentru 
mine? 

— Tess m-a invitat să mă duc înapoi. N-ai grijă, situaţia 
este sub control. Mai bine să vorbim mâine dimineaţă, în 
timpul plimbării tale - în seara asta vom face numai o 
conversaţie plăcută, ca între prieteni vechi şi amabili. Sunt 
realmente onorat că ai acceptat invitaţia mea, datorită ţie 
sunt eu acuma şef aici - Edward o apucă de braţ şi îi spuse 


cu voce firească: Bine ai venit la Brock şi Fiii, Angelique. 
Mergem înăuntru? 

Sufrageria era la fel de mare ca şi cea din Casa Struan, la 
fel de luxoasă, argintăria la fel de bună, vinul superior. 
Servitori chinezi în livrele. Marlowe, Pallidar şi Dimitri 
stăteau în faţa focului din cămin, aşteptând s-o salute. îi 
admirară pălăria pe care nu şi-o scosese de pe cap, aşa cum 
era obiceiul. Şi în timp ce le răspundea la salut şi îi asculta 
cu farmecul ei calm, creierul ei neliniştit iscodea cele spuse 
de Gornt, cele spuse şi cele pe care le omisese. 

— Putem să ne aşezăm acum, din moment ce oaspetele 
nostru de onoare ne cinsteşte cu prezenţa sa? întrebă 
Gornt conducând-o la unul din capetele mesei. 

Se aşeză apoi şi el la celălalt capăt. Masa era suficient de 
mică pentru a părea intimă, suficient de mare pentru a 
arăta impresionantă. 

— Şi acum un toast! spuse el ridicând paharul cu 
şampanie. Pentru doamnă! 

Băură şampania şi ochii lui nu se dezlipiră de ai ei. Ea 
zâmbi drept răspuns. Nici da, nici nu. Am timp berechet, îşi 
zise el, încântat să fie gazdă şi încă şi mai încântat de 
propria persoană. Mai avea atât de multe de spus. Probabil 
partea cea mai bună. Dar nu ei. În ultima zi pe care o 
petrecuse la Hong Kong, Tess trimisese din nou după el, în 
taină. 

— Am parcurs toate hârtiile, domnule Gornt. Nu este 
foarte sigur că dovezile pe care le aduc aceste hârtii în 
sprijinul planului dumneavoastră îl vor duce pe Brock la 
faliment. 

— Eu cred că da, doamnă, răspunse el, impresionat de 
faptul că Tess ştia atât de multe despre afaceri. Sunt sincer 
convins că aveţi tot ce vă trebuie pentru a deschide cutia 
Pandorei - acesta era numele conspirativ al operaţiunii 
asupra căreia se puseseră de acord. Mai este numai o 
singură piesă care va completa tabloul şi va garanta 
succesul. 


— Şi aceasta este? 

— Sigiliul personal al lui Norbert. Se află în seiful lui din 
Yokohama. 

Tess oftase şi se lăsase pe spate, rezemându-se de spătarul 
scaunului sculptat. Niciunul din ei nu avea nevoie să 
vorbească ca să înţeleagă că sigiliul acesta aplicat pe 
aproape orice scrisoare cu antetul Brock, pe orice 
document corect redactat şi datat, îl valida imediat, 
angajând filiala Brock din Yokohama să împlinească tot, 
întocmai ce scrie în acea hârtie. 

Nu mai era nevoie să spună cu voce tare că orice fel de 
informaţie incriminatoare putea fi redactată acum, 
antedatată şi introdusă în teanc, printre celelalte. Cine mai 
putea contesta o asemenea scrisoare, acum, că Greyforth 
era mort? Amândoi îi cunoşteau valoarea. 

Morgan şi Tyler Brock speculaseră masiv pe baza unei 
stratageme complicate, dar incredibil de ingenioase pentru 
a bloca piaţa zahărului din Hawai numai pentru ei - acţiune, 
în principiu, finalizată - negociind mai departe recolta de 
zahăr pentru bumbacul din statele americane din sud, pe 
care îl vânduseră anticipat, cu acte în regulă, francezilor, 
aliaţii istorici ai SUA, aceştia nefiind supuşi blocadei 
nordiştilor, beneficiind în această situaţie şi de ajutorul unor 
congresmeni şi garanţii nordiste. Ulterior, acest bumbac, 
urma să fie transportat în mod legal din Franţa la Geneva şi 
de aici, tot legal, în Lancashire, la fabricile de bumbac, care 
erau disperate din cauza lipsei de materie primă. 

Exista un mic risc: dacă guvernul unioniştilor descoperea 
destinaţia finală - Anglia era, oficial, neutră, dar cei mai 
mulţi dintre britanici erau sprijinitori activi ai confederaţilor 
- şi lucrul acesta devenea de notorietate publică, exportul 
ar fi urmat să fie oprit prin interceptarea mărfii. Era vorba 
de un risc minor, datorită înţelegerii la nivel înalt cu 
francezii, dar hârtiile lui Gornt dovedeau, pentru prima 
dată, că era vorba de o unitate a companiei britanice Brock, 
iar guvernul unionist mai mult ca sigur că nu se va 


amesteca pentru că o cantitate apreciabilă de zahăr, de 
care acestea de asemenea aveau mare nevoie, urma să fie 
negociată în schimbul armelor acestora, pe care Brock le va 
exporta prompt în Asia. Profiturile apreciate erau uriaşe. 
Poziţia lui Brock pe piaţa dintre Asia şi America urma să 
devină proeminentă, indiferent cine ar fi câştigat războiul 
civil. În Asia ar fi deţinut poziţia supremă. Şi planul nu 
putea da în nici un caz greş, pentru că Banca Victoria din 
Hong Kong era garant. 

Banca Victoria, cea mai mare din colonie, sprijinise imediat 
proiectul, aprobat de Consiliul celor Doisprezece, din care 
făcea parte şi Tyler Brock şi la care deţineau un mare 
număr de acţiuni şi lichidităţi. Indiferent de scopul unei 
acţiuni, Banca Victoria putea fi considerată drept teritoriul 
lui Brock, căci bătrânul Brock era acela care o întemeiase, 
în '43, şi tot el era acela care alesese apoi membrii 
Consiliului de Administraţie, excluzând orice director venit 
din partea Casei Struan. Reţinuse o cotă de acţiuni de 
patruzeci la sută şi deţinea controlul permanent asupra 
voturilor de cel puţin nouă la trei. Consiliul de Administraţie 
fusese de acord să-l sprijine pe Brock în arena 
internaţională şi să-l zdrobească în acelaşi timp pe Struan, 
cumpărându-i toate poliţele scadente la 30 ianuarie - iar 
calendarul scadenţelor şi metodele îndoielnice folosite în 
acest scop pentru dobândirea poliţelor pe termen lung erau 
toate înregistrate în documentaţia lui Gornt. 

Gornt subliniase emoţionat că, pentru prima oară, Brock şi 
Fiii devenise foarte vulnerabilă - căci niciodată până atunci 
nu lăsaseră atât de mult din mână controlul asupra 
companiei lor. Banca Victoria era cheia Cutiei Pandorei. lar 
cheia Băncii era Consiliul de Administraţie. Acesta trebuia 
răsturnat, dizolvat, sprijinul financiar acordat lui Tyler şi 
Morgan trebuia retras brusc şi ei înşişi destituiţi la 
momentul potrivit, găsindu-se astfel lipsiţi de fondurile 
necesare pentru a-şi unge osiile. În acelaşi timp se vor 
trimite printr-un cliper la Washington, în mâinile cui 


trebuie, stratagema acestui plan şi probele lui Gornt şi se 
va notifica faptul că Banca Victoria nu mai sprijină 
înţelegerea - iar fără sprijinul băncii nu mai exista zahărul 
necesar pentru a fi negociat pe bumbac sau arme. Dar 
lucrurile acestea trebuiau perfectate acum, înainte de a se 
redistribui controlul asupra voturilor în cadrul Consiliului 
de Administraţie al băncii. 

Pivotul principal al planului lui Gornt era cum să schimbe 
atitudinea Consiliului de Administraţie. Documentele 
scoteau la iveală fapte deosebit de stânjenitoare pentru doi 
din membrii favorabili lui Tyler Brock, atât de stânjenitoare 
încât vor trebui să-şi dea, fără să crâcnească, voturile celui 
care poseda documentele. Asta însemna şapte la cinci. Mai 
erau şi unele informaţii mai puţin supărătoare şi oarecum 
îndoielnice despre un alt membru. Era posibil, aşadar, să se 
ajungă la şase la şase. Părerea lui Gornt era că less trebuie 
să-l abordeze pe preşedintele Consiliului de Administraţie 
în particular, să-i prezinte faptele şi detaliile, încredinţându- 
| că acestea luaseră deja drumul Washingtonului şi să-i 
propună să-şi schimbe atitudinea faţă de Brock şi de ea, să 
acorde un credit de şase luni pentru poliţele Struan, două 
locuri în Consiliul de Administraţie, să preia imediat 
controlul asupra firmei lui Brock, să vândă toate bunurile la 
preţuri derizorii, atât cât e necesar pentru a se acoperi 
datoriile, lăsându-i pe Tyler şi pe Morgan Brock să se înece 
în zahărul pe care nu-l pot plăti. Şi, în sfârşit, banca să fie 
de acord să împartă cele patruzeci de procente din acţiuni 
confiscate de la Brock în patru părţi: una pentru 
preşedinte, câte una pentru cei doi membri aleşi de Struan 
pentru Consiliul de Administraţie şi una pentru Nobila 
Casă. 

— În schimbul a ce anume? De ce l-ar trăda Banca pe 
Tyler? întrebase Tess. De ce să-l tragă pe sfoară, mi se pare 
că aşa se spune în America, nu? 

— Da, doamnă, dar în cazul de faţă va fi vorba de o dublă 
tragere pe sfoară. De ce credeţi că va înghiţi Consiliul de 


Administraţie găluşca aceasta? Pentru că vor câştiga cu toţii 
sume imense, şi preşedintele şi toţi ceilalţi, pentru că, în 
secret, fiecare din ei îl urăşte pe Tyler şi se teme de cei doi 
Brock, la fel ca toată lumea. Pe dumneavoastră nu vă urăsc, 
pentru că dumneavoastră sunteţi Nobila Casă şi nu 
reprezentaţi o ameninţare pentru ei. Ura, nu numai banii, 
este cea care unge osiile roţilor lumii. 

— Nu sunt de acord, dar hai să trecem peste asta. Să ne 
întoarcem la acel sigiliu miraculos. Ce propuneţi să facem 
cu el? Dacă îl obţineţi, Tess zâmbi cinic. 

— Orice doriţi dumneavoastră, doamnă. 

— Poate ar fi trebuit să-l aduceţi aici cu Prancing Cloud. 

— Nu, îmi pare rău, e prea devreme. Doar dacă nu vreţi să 
lăsaţi nava să lâncezească aici vreo săptămână sau două. 
Am să-l aduc la timp. 

— De ce să tărăgănăm lucrurile? Trimite-l. Strongbow este 
un om de încredere. 

— Am să-l aduc la timpul potrivit. 

Îşi aminti cum ochii ei, atât de şterşi şi aparent nevinovaţi 
de cele mai multe ori, îl străpunseseră atunci ca nişte săgeți 
de oţel. 

— Promit! 

— Să lăsăm lucrul acesta deoparte, pentru moment. 
Preţul, domnule Gornt. 

— Aş prefera să discutăm despre aceasta când mă întorc, 
doamnă. 

Tess râsese fără veselie. 

— Sunt sigură de asta. Credeam că mă cunoşti destul de 
bine ca să nu încerci să mă strângi cu uşa, nici pe mine, nici 
firma Struan. Vrei să amâni totul până în ultimul moment, 
când eu voi fi silită să lansez atacul, atât împotriva lui Tyler, 
cât şi a băncii, atunci Casa Struan va fi extrem de 
vulnerabilă şi eu va trebui să fiu de acord cu indiferent ce 
vei cere. 

— Trebuie să existe încredere de ambele părţi. V-am dat 
dovezile de care aveţi nevoie ca să-l zdrobiţi pe Tyler Brock 


şi pe Morgan, pentru o înţelegere pe care mi-aţi promis-o în 
viitor şi am avut încredere în dumneavoastră să vi le 
înmânez. Nu e mult ceea ce vă cer - o mică amânare până 
mă întorc. Jur că mă voi întoarce la timp. Ceea ce vă voi 
aduce de la Yokohama va fi frişca de pe prăjitură, iar preţul 
va fi corect. 

— Nu mi-au plăcut niciodată prăjiturile şi nici frişca, 
domnule Gornt. Tatăl meu mi-a retezat, cu bătăi zdravene, 
orice chef pentru astfel de lucruri nefolositoare încă de pe 
când eram copil. Preţul? 

— Daţi-mi voie să vă asigur, doamnă, că va fi un preţ pe 
care veţi fi bucuroasă să-l plătiţi, pe onoarea mea şi pe 
cuvântul meu de gentleman. 

Tess se uitase fix la el. 

— Daţi-mi voie să vă asigur, domnule Gornt, de asemenea 
că, dacă mă veţi înşela, dacă mă veţi trage pe sfoară, voi 
avea grijă să deveniți un om extrem de nefericit, pe lângă 
faptul că veţi deveni persoana non grata în Asia şi în 
întregul Imperiu Britanic - pe onoarea mea şi pe cuvântul 
meu de tai-pan al Nobilei Case. 

Gornt simţi că-l ia cu frig când îşi aminti cuvintele lui Tess, 
care păreau că-l încolţesc de jur împrejur şi mândria cu 
care spusese: „tai-pan al Nobilei Case”, chiar şi atunci când 
adăugase „deşi numai vremelnic”. Înţelesese imediat că 
femeia aceea era, cu adevărat, tai-panul Nobilei Case, îşi 
dădu seama că, indiferent cine va deţine titlu, nu va deţine, 
în nici un caz puterea. Îşi dădu seama, cu un fior de spaimă, 
că va trebui să aibă de-a face cu ea multă vreme, că 
distrugându-l pe Brock probabil crease un monstru 
îndreptat spre propria lui distrugere. 

Dumnezeule mare! Mă poate face mii de fărâme, numai să 
vrea! Cum să mi-o fac aliată, s-o păstrez aliată? Trebuie să 
fie aliata mea, indiferent de preţ! 

Râsul lui Dimitri şi al lui Marlowe îl readuse în realitate. 
Lumea îşi recăpătă echilibrul. Lumina lumânărilor, masa din 
sufragerie, prieteni buni. Aflat în siguranţă, în Yokohama, 


sigiliul luat deja şi pus la loc sigur, o scrisoare deja scrisă, 
antedatată şi sigilată pentru a corobora dovezile împotriva 
membrilor cheie ai Consiliului de Administraţie şi o altă 
scrisoare implicându-l pe preşedinte. Fără ei, consiliul se va 
prăbuşi la picioarele noastre ca un castel din cărţi de joc, 
trebuie să se prăbuşească, în plus nu vor rezista tentaţiei şi 
şansei de a se răzbuna pe Tyler şi pe Morgan Brock. Şi nu 
trebuie să se teamă de Tess Struan. Se află în puterea mea, 
tot aşa după cum viitorul meu este în puterea ei. Am o 
mulţime de motive să fiu mulţumit. Am douăzeci şi şapte de 
ani, capul lui Morgan e aproape ca şi căzut în coş, sunt 
viitorul tai-pan al casei Rothwell - Gornt, sunt în capul unei 
mese splendide şi servitorii aşteaptă poruncile mele. Şi este 
şi ea aici, frumoasă, în curând şi foarte bogată şi mă 
iubeşte, oricât de mult s-ar strădui să ascundă lucrul 
acesta, va fi mireasa mea, indiferent de cum vor evolua 
lucrurile, dacă are un copil de la Malcolm asta nu va face 
decât să-i crească preţul în faţa lui Tess, un preţ minunat, 
totuşi derizoriu, pe care ea va fi fericită să-l plătească! 

Sănătate şi viaţă lungă, toastă el în gând, ridicând paharul 
pentru Angelique, pentru ei amândoi, convins de faptul că 
viitorul lui nu va cunoaşte îngrădiri. Oaspeţii lui nu băgară 
de seamă gestul, fiind mult prea preocupaţi de pălăvrăgeala 
lor, încercând să-i capteze atenţia invitatei. Gornt îi privea 
liniştit. Cel mai mult o privea însă pe ea. Apoi bătu uşor în 
masă. 

— Angeligque, domnilor, vă rog, o clipă de atenţie. Avem 
supă de creveţi cu sherry, peşte la cuptor cu ceapă, măsline 
şi Pouilly-Fuisse la gheaţă, şerbet şi şampanie, apoi friptură 
cu cartofi şi Sf. Emilion, bucătarul a găsit o bucată 
splendidă de biftec r la Struan... Nu-ţi face griji, doamnă, a 
fost cumpărat, nu furat. Apoi plăcintă de pui şi la sfârşit o 
surpriză care să încununeze toate surprizele. 

— Ce anume? întrebă Marlowe. 

— Aşteaptă şi ai să vezi. 


Aruncă o privire spre Ang6lique. Angeligue îi răspunse cu 
zâmbetul ei enigmatic, cel care îl emoţiona la fel de mult ca 
al Mona Lisei pe care o privise la Luvru, când se dusese o 
dată la Paris. Şi nu-l mai uitase niciodată. 

— Cred că trebuie să avem încredere în gazda noastră, 
domnule căpitan, spuse ea blând. Nu sunteţi de acord? 

Duminică, 13 ianuarie. 

Noaptea, Angeligue se trezi scăldată într-o sudoare rece, 
purtată de gânduri înapoi în timp, înapoi la Legația 
franceză, cu sticluţele mamei-san pe masă, dintre care una 
deja goală, şi gata s-o destupe şi pe cealaltă şi să-i înghită 
conţinutul când vor reîncepe contracţiile. 

Descoperind că se află în patul cald din apartamentul ei, 
că focul mai strălucea încă în cămin şi arunca umbre 
prietenoase, groaza o părăsi, pulsul îi reveni la normal şi 
aşteaptă să vadă dacă are vreun semn. Nimic. Nici un fel de 
crampe, nici dureri de stomac. Aşteptă. Tot nimic. 
Mulţumesc lui Dumnezeu, se vede că am visat, îşi spuse ea. 
Se relaxă pe salteaua moale, privind la flăcările din cămin, 
pe jumătate adormită. Urmărea cu privirile imaginile 
prietenoase închipuite de flăcări: acoperişurile pitoreşti ale 
Parisului la apusul soarelui, topindu-se apoi în priveliştile de 
vară ale casei visurilor ei din Provence, cu bebeluşul 
adormit mulţumit în braţele ei. 

— Isuse, fă să nu înceapă, te rog. 

Cu o seară înainte o vizitase Babcott. 

— Tocmai treceam pe aci şi am venit să te întreb cum te 
mai simţi. 

— Nu e nevoie de nici un fel de tertipuri, spusese ea aspru. 
Doctorul Hoag mi-a spus acelaşi lucru azi dimineaţă. Exact 
aceleaşi cuvinte. 

— Linişteşte-te, dragă Angelique, zău că am trecut din 
întâmplare pe aici şi am vrut să te văd. Ca să te liniştesc. 

— Oh? 

— Da, bătrânul Hoag mi-a spus că erai puţin tulburată. 
Chiar aşa, dădu el din cap zâmbind, şi ca să-ţi spun ceea ce 


nu l-ai lăsat pe el să-ţi spună, că este foarte posibil ca ciclul 
tău să fie puţin întârziat, se poate întâmpla să ai uşoare 
crampe care dispar şi pot să reapară după o zi sau două. 
Sau niciodată. 

— Cum se face că voi, doctorii, sunteţi aşa de deştepţi, dar, 
de fapt, nu ştiţi nimic, nici măcar un lucru atât de simplu: 
cum este când te gândeşti dacă ai sau nu ai un copil, un 
proces care se cunoaşte de ani de zile, pufnise ea supărată, 
exasperată şi iritată de privirile curioase şi furişe pe carei 
le aruncau oamenii în ultimele zile, de tăcerea bruscă ce se 
instala ori de câte ori apărea ea undeva. Vă rog frumos să 
mă lăsaţi în pace, amândoi, am să vă informez când o să am 
nevoie de voi. Lăsaţi-mă în pace! 

Plecase cam cu coada între picioare, dar ei nu-i păsa. De 
când cu cearta aceea violentă cu părintele Leo, cu o 
duminică în urmă, se închisese foarte mult în sine. 

— Îl urăsc pe omul acesta, murmură ea, îl urăsc pentru că 
m-a supărat atât de tare. Este un om rău, nu este omul lui 
Dumnezeu! 

În timpul spovedaniei spusese: 

— Poate că ar trebui să ceri iertare pentru acea farsă de 
căsătorie la care ai participat, copila mea, o, ştiu că ai fost 
ademenită, înşelată, dar chiar şi aşa, tot e păcat. 

— N-am fost ademenită, părinte, şi nu a fost nici păcat, nici 
farsă, spusese ea. Este o căsătorie perfect legală în 
conformitate cu legea. 

— Cu legea eretică? Legea e falsă. Te amăgeşti singură. 
Nici gând să fie legală în faţa lui Dumnezeu. 

— Este în conformitate cu legea engleză, spusese ea 
mânioasă. Şi este şi pe placul lui Dumnezeu, în mod sigur. 

— Ah, sărmana mea copilă, nu, nu este şi tu ştii că nu este. 
Biserica nu recunoaşte o căsătorie eretică, să nu mai 
vorbim de faptul că a fost oficiată de către un simplu 
căpitan, pe mare. Nu eşti căsătorită în faţa lui Dumnezeu. 

— Ba sunt, biserica lui Malcolm recunoaşte căsătoria mea, 
legile lui o recunosc, legea soţului meu o recunoaşte, sunt 


căsătorită în mod legal. 

— Cât eşti de naivă! Nu te amăgi singură. Tu eşti catolică, 
Biserica cea Adevărată nu recunoaşte o astfel de căsătorie. 
Căieşte-te, fiica mea! 

— Sunt căsătorită şi cu asta basta! Angelique se ridicase în 
picioare. 

— Stai! Nu e chiar aşa! Ca să-ţi dau iertarea de păcate, 
trebuie să ţi le recunoşti, trebuie să te înfăţişezi în faţa lui 
fără pată! Cum pot să te iert de păcate aşa? 

— Dumnezeul lor este acelaşi ca şi al nostru, ca 
Dumnezeul meu, spusese ea, orbită de lacrimile de mânie şi 
neputinţă. Pot să-l ador pe Dumnezeu şi în biserica lor la fel 
de bine. 

— Rişti să fii condamnată la chinurile veşnice. 
Excomunicarea, sfintele taine îţi vor fi refuzate. Ai grijă, 
minţile ţi-au fost tulburate de erezii, roagă-te pentru 
iertarea... 

Angelique o luase la fugă. 

Andre şi Seratard erau în şedinţă. Ceva mai târziu Andre o 
întrebase ce necaz avea şi ea îi mărturisise. Andre o 
liniştise. 

— Mii de catolici sunt căsătoriţi şi trăiesc fericiţi în 
credinţa protestantă şi, invers, indiferent de ceea ce 
pretind reprezentanţii bisericii. 

— Andre, sunt sau nu sunt căsătorită? 

— Eşti, în conformitate cu legea britanică şi cu legea 
navală britanică, atâta timp cât nici un tribunal britanic nu 
va spune că nu eşti. 

— Dar faţă de biserică? 

— Faţă de biserica lor, aşa cum am spus mai înainte, da, 
faţă de a noastră, nu. Dar ştii deja răspunsul la întrebarea 
asta, nu? 

— Îl urăsc pe omul acesta. 

— E preot. Preoţii nu sunt cu toţii buni, şi noi amândoi ştim 
asta. Ascultă, Angelique, în legătură cu..., cu ciclul tău, te 
rog, imediat ce ştii ceva sigur, într-un fel sau în altul, te rog 


să-mi spui imediat ca să ne facem un plan. Henri aşteaptă 
dintr-o zi în alta să primească de la ambasadorul francez 
aprobarea de a te declara pupilă a statului. Nu fi 
îngrijorată, ţi-am promis că o să-ţi apăr interesele şi aşa va 
fi, îi spusese el şi o lăsase să mediteze. 

Nu este căsătorită în faţa Bisericii? Atunci naiba s-o ia de 
Biserică a Romei, îşi spusese ea, scârbită de durere. 
Atenţie! Să nu spui niciodată aşa ceva pe faţă! Niciodată! 
Eşti franţuzoaică, francezii ştiu ce înseamnă Roma catolică, 
cât este de coruptă şi eretică şi cât de vicleni sunt papii. În 
fiecare seară în rugăciunile ei o implora pe Sfânta Fecioară 
Maria s-o îndrume şi s-o ajute. 

Luni şi toate zilele următoare se târâseră alene una după 
alta. Peste tot întâlnea ochi iscoditori şi întrebări nerostite, 
aşa că ieşi tot mai puţin din casă. Ca să-şi treacă timpul, 
citea şi dormea, citea şi scria scrisori şi începu un roman 
despre o fată, o franţuzoaică, ce fusese aruncată pe țărm, la 
Yokohama. Povestea se împotmoli brusc, şi Angelique arse 
paginile scrise în momentul în care îşi aminti de Kanagawa, 
de el şi apoi nopţile şi zilele petrecute cu Malcolm, singura 
lor noapte împreună pe Prancing Cloud. 

Prancing Cloud plecase. Fusese fericită să vadă că nava 
aceea aducătoare de nenoroc dispăruse în depărtare. De la 
plimbarea în timpul căreia discutase din nou cu Gornt fără 
să afle mai nimic nou, căzuseră amândoi de acord să nu se 
mai întâlnească vreo câteva zile. O invitase de două ori la 
ceai pe Maureen Ross, a doua oară o primise în mod 
intenţionat culcată în pat, ca să răspândească zvonul cum 
că ar avea febră. Conversaţia lor fusese obişnuită, de salon, 
vorbiseră despre modă, despre problemele din colonie, 
despre viaţa de aici, nimic serios. Mai târziu, îşi zicea 
Angelique, vizitele acestea vor fi mai interesante, atunci 
când vor putea să discute probleme mai intime. Dar nu 
acum. Dar îi plăcea această Maureen care adusese cu ea 
cărţi binevenite, şi reviste, şi îi povestise despre noul birou 


al lui Jamie, cum lucra Jamie tot timpul şi îi împărtăşise 
timid speranţa că se vor căsători curând. 

Singura persoană pe care o primise cu plăcere fusese 
Phillip 'Tyrer, trimis de Sir William cu cele mai bune urări de 
grabnică însănătoşire. Adusese cele mai recente ziare de la 
Londra şi i le înmânase împreună cu un buchet de flori pe 
care le cumpărase în sat. 

— Din ordinul Guvernului Majestății Sale, spusese el în 
franceză, cu un zâmbet înfloritor, tineresc şi o poftă de viaţă 
molipsitoare. 

Vorbiseră cam o oră şi ceva, cel mai mult în franceză şi îi 
relatase ultimele zvonuri. Îi povestise despre călătoria la 
Yedo, despre Nakama-Hiraga, care dispăruse fără urmă, 
creând o problemă diplomatică pentru Sir William şi despre 
căpitanul Abeh care tot mai aştepta fierbând de mânie la 
Poarta de Nord. 

— Şi ce o să se întâmple, Phillip? 

— Nu ştiu. Sperăm ca problema să se rezolve de la sine. 
Din păcate, a trebuit să-i facem un portret lui Nakama, să 
spunem cum arată, aşa că nu prea are şanse să scape. Mi-e 
tare ciudă, pentru că era un băiat bun şi m-a ajutat enorm. 
Nu cred nici oiotă că ar fi asasin. N-am obţinut nici un fel 
de informaţii nici de la celălalt individ, prietenul lui 
Nakama, a cărui familie construieşte nave în Choshu. L-am 
dus să viziteze una din fregatele noastre. E un individ 
destul de drăguţ, dar cam prostuţ. Sir William n-a vrut să-l 
predea celor de la Bakufu, aşa că i-a dat drumul. lare mi-e 
ciudă, Angelique, Nakama m-a ajutat tare mult, şi nu numai 
cu japoneza, şi dacă n-ar fi fost el... 

Mai târziu luaseră cina împreună şi, la întrebările ei 
iscusite, recunoscu - după ce mai întâi o puse să jure că va 
păstra secretul - că are o fată deosebită, numai a lui, în 
Yoshiwara. 

— O, e aşa de frumoasă şi drăgălaşă, Angelique, sper să 
pot face rost de bani pentru contractul ei fără să-l 


suprasolicit pe Lordul Cancelar, legătura aceasta este atât 
de confortabilă... 

Angelique era amuzată cât de tânăr părea Phillip şi îl 
invidia pentru dragostea lui simplă. În comparaţie cu el, se 
simţea atât de încâlcită şi de matură. 

— Într-o zi aş vrea s-o cunosc, spusese ea. Pot să mă 
strecor uşor în Yoshiwara, mă îmbrac băieţeşte. 

— O, Dumnezeule, nu, Angelique, nu se poate, nu trebuie. 
Totuşi ar putea fi foarte amuzant, îşi zisese ea chicotind în 
sinea ei şi se răsucise în pat, gata să adoarmă. Şi aş vrea s-o 
văd şi pe această Hinodeh, în care am investit aşa de mult. 

Mă întreb cum arată. În clipa în care era gata să treacă 
pragul somnului, stomacul i se strânse într-un spasm. Apoi 
încă o crampă, diferită. Şi încă una. Perfect trează acum îşi 
apăsă neliniştită stomacul şi-şi frecă pântecul ca să 
îndepărteze durerea, dar aceasta nu dispăru şi-şi dădu 
seama, fără putinţă de îndoială, că era vorba de durerile 
atât de familiare, însoţite de o uşoară slăbiciune. Începuse. 
Sângele începu să curgă. Şi o dată cu şuvoiul de sânge, 
izbucniră şi toate dorurile, necazurile şi speranţele ei. 
Începu să plângă zdrobită de tristeţe şi-şi îngropă faţa în 
perne. 

— Oh, Malcolm, am sperat atât de mult, atât de mult, acum 
nu mai am nimic să-ţi ofer, nu mai am nimic de la tine, nu 
mi-a mai rămas nimic, oh, Malcolm, Malcolm, îmi pare rău, 
atât de rău... O, Dumnezeule, cât sunt de nefericită... 

Şi plânse, şi plânse, o eternitate întreagă până se scufundă 
în somn, căci nu mai avea lacrimi. 

— Missee, trezeşti! Missee-tai-tai, cafeee, heya! 

Prin aburii somnului, o văzu pe Ah Soh cum trânteşte tava 
pe noptieră, în nări îi veni mirosul de cafea caldă, proaspăt 
măcinată - un cadou de la Seratard şi una din treburile pe 
care Ah Soh ştia şi se străduia să le facă şi ea ca lumea. 
Mireasma aromată o învălui din toate părţile, trezind-o cu 
blândeţe. 


Se ridică în capul oaselor în pat şi se întinse, uimită şi 
încântată să se simtă atât de vioaie şi atât de bine. 
Crampele trecuseră, durerea intrase pe făgaşul ei normal, 
ceva mai bine ca de obicei şi senzaţia de ameţeală mai 
blândă ca de obicei. 

Şi lucrul cel mai minunat era că disperarea o părăsise. 
Acesta este miracolul EI, se gândi ea cu pioşenie. În ultima 
lună se rugase în fiecare noapte Preabinecuvântatei, 
rugând-o, implorând-o, cerşindu-i ajutorul şi într-una din 
nopţi auzise: „Lasă asta în seama mea, copilă, va fi decizia 
MEA nu a ta”. Aşa auzise, nu cu urechile, ci cu sufletul „va fi 
decizia MEA, în toate privinţele, odihneşte-te liniştită”. 
Neliniştea o părăsise. 

Fusese decizia EI! Ce minunat! Angelique accepta 
verdictul EI. Voința lui Dumnezeu. Şi aşa făcuse. Într-un 
imbold de sinceritate îngenunche lângă pat, închise ochii şi 
îi mulţumi fierbinte, îi spuse din nou cât fusese de tristă şi 
nefericită, dar îi mulțumea pentru că acceptase să preia 
povara în locul ei. Tu ai făcut-o. Apoi se băgă din nou sub 
plapumă, gata pentru lume şi pentru cafea. Cafeaua la ora 
asta, nouă, era ceva obişnuit pentru o zi de duminică, avea 
exact destul timp pentru o baie şi pentru ca să se îmbrace 
să meargă la biserică. 

— Biserica! Şi de ce nu? se gândi eA. Trebuie să-i 
mulţumesc cum se cuvine, dar fără nici un fel de 
spovedanie. 

— Ah Soh, adu-mi baia şi... 

Ah Soh privea la ea încremenită. Angeligue îşi dădu brusc 
seama că servitoarea trebuia să fi văzut petele de sânge de 
pe cămaşa ei de noapte. Ah Soh spuse precipitat: 

— Eu aduce baie, şi se năpusti spre uşă, dar Angelique 
ajunse acolo înaintea ei şi o împinse înapoi. 

— Dacă spui cuiva, îţi scot ochii! 

— Ayeeyah, nu înţelegi, missee-tai-tai, gemu Ah Soh, 
înspăimântată de veninul din ochii şi din vocea stăpânei ei. 
Nu înţelegi! 


— O, ba da, înţelegi! Dew neh loh moh-ah, se stropşi ea în 
cantoneză, aruncându-i în faţă înjurătura pe care o folosise 
o dată în prezenţa ei Malcolm la adresa lui Chen, când 
fusese supărat pe el şi atunci îl văzuse pe Chen cum se 
albise la faţă. Malcolm nu-i spusese niciodată ce înseamnă 
cuvintele acelea, dar avură acelaşi efect şi asupra lui Ah 
Soh, căreia i se muiară imediat genunchii. 

— Ayeeeeeeyahhh! 

— Dacă vorbeşti, Ah Soh, tai-tai o să..., Angelique îşi repezi 
furioasă unghiile lungi până la câţiva milimetri de ochii ei şi 
le ţinu acolo. Asta o să-ţi facă tai-tai! Înţeles? 

— Înţeles. Sek'ret, tai-tai! 

Femeia înspăimântată mormăi ceva în cantoneză, îşi puse 
apoi degetele pe buze, în semn de lacăt. 

— Ah Soh nu vorbeşti, înţeles. 

Stăpânindu-şi furia, deşi inima îi bătea nebuneşte, 
Angeligue o împinse pe femeie înapoi spre pat şi se băgă 
din nou sub plapumă. Arătă cu un gest poruncitor spre 
ceaşca de cafea. 

— Dew neh loh moh! Ioarnă-mi cafeaua! 

Plină de umilinţă şi frică sinceră, Ah Soh turnă cafeaua, i-o 
întinse şi rămase pe loc resemnată. 

— Nu vorbeşti, faci tot patul, cearşafuri curate. Secret! 

— Înţelegi, tai-tai, nu vorbeşte, sek'ret, înţelegi. 

— Nu vorbeşti! Sau..., unghiile lungi sfâşiară aerul. 

Ah Soh fugi repede să aducă apa fierbinte pentru baie, 
dar, mai întâi, alergă să-i şoptească vestea lui Chen care 
ridică ochii în sus şi spuse: 

— Ayeeyah, ce-o să facă acum tai-tai Tess! şi fugi repede să 
trimită vestea cu nava cea mai rapidă la ilustrul Chen, 
compradorul, care îi poruncise să-l informeze imediat, 
indiferent cât ar trebui să plătească. 

Cafeaua era delicioasă. Îi liniştea stomacul şi nervii şi îi 
îndepărta uşoara iritare. Una din bucuriile adevărate ale ei 
pe lumea asta era cafeaua, băută dimineaţa devreme, de 
cele mai multe ori cu cornuri calde şi în compania Colettei, 


pe Champs Elysees, la una din cafenelele acelea elegante, 
cu mese pe trotuar, citind ultimul număr al revistei Court 
Circular şi urmărind scurgerea oamenilor pe lângă ea. 

Mai întâi biserica. Am să mă prefac că încă nu s-a 
întâmplat nimic. Ah Soh nu va îndrăzni să vorbească. Cui să 
spun mai întâi? Lui Hoag? Lui Andre? Lui Edward? Lui 
Skye? 

Avusese deja o discuţie cu Skye. Părerea lui fusese că nu 
au nimic altceva de făcut decât să aştepte, să vadă ce va 
face Hoag şi, după aceea, ce va face Tess. Scrisoarea lui 
Tess către el fusese foarte scurtă: „Dragă domnule Skye, 
ştiu că fiul meu a avut legături cu dumneata, încetează şi nu 
te mai amesteca în afacerile fiului meu, sau ale mele. Nu-ţi 
va aduce nimic bun.” 

— Interesantă alegere a cuvintelor, comentase el. 

— Pari speriat, ca şi când ai fi pierdut deja. 

— Câtuşi de puţin, Angelique. Singura noastră atitudine 
posibilă este aşteptarea. Ea are iniţiativa. 

— Cu poşta următoare vreau să le scrieţi avocaţilor Casei 
Struan ca să vă prezinte raportul asupra stării averii soţului 
meu. 

Era una dintre ideile cu care venise Andre, acesta fiind în 
favoarea unei ofensive imediate. 

— Sigur că da, dacă vrei să cazi în capcana ei. 

— Cum aşa? 

— Singura ta postură trebuie să fie aceea de copil-văduvă 
nedreptăţit, de tânără ispitită să se căsătorească cu un 
bărbat cu o voinţă de fier şi nu aceea de văduvă sărăcită şi 
hrăpăreaţă a unui soţ bogat, un minor care a nesocotit 
voinţa mamei lui, căsătorindu-se cu o fată scăpătată, cu 
antecedente dubioase. Te rog să nu te superi. Nu-ţi spun 
decât ceea ce se poate şi probabil se va spune. Trebuie să 
aştepţi, dragă doamnă, prefăcându-te că speri că Tess se va 
purta ca o adevărată doamnă, ca o fiinţă omenească. Dacă 
fiul lui este... aăă... dacă este pe drum, asta ar fi de mare 
ajutor. 


— Şi dacă nu este? 

— Hai să ne gândim la aceasta când va fi cazul. Avem timp 
berechet să... 

— Eu nu am timp berechet. O să rămân în curând fără nici 
un ban. 

— Ai răbdare! 

Mon Dieu! Răbdare! Bărbaţii şi răbdarea lor! Acum, când 
Angeligue ştia fără putinţă de îndoială că nu purta copilul 
lui Malcolm, lăsă la o parte toate planurile pe care şi le 
făcuse pentru eventualitatea că ar fi avut un copil şi se 
concentră în direcţia cealaltă. Un atac imediat împotriva 
acelei femei? Nu, asta va veni mai târziu, aici domnul Skye 
are dreptate. Mai întâi trebuie să aflu ce are de gând să 
facă. Pentru asta, va trebui să le spun lui Babcott şi lui 
Hoag. Hoag este cel care a adus mesajul, aşa că lui va 
trebui să-i spun. Nu-i nevoie să-şi pună labele pe mine 
niciunul din ei, am să le spun eu. Acum, imediat, sau mai 
târziu? Să-l întreb mai întâi pe Andre sau pe Edward? Nu 
cred că e nevoie. 

Nemaiavând un copil la care să mă gândesc, viaţa devine 
mai simplă pentru mine şi am mai multe şanse să mă 
recăsătoresc. Indiferent ce s-ar întâmpla, ca orice fată din 
lumea asta, trebuie să am şi eu un protector, un soţ, soţul 
potrivit, sau, la nevoie, orice fel de soţ. În privinţa 
perspectivelor mele? Nu am bani să mă întorc la Paris şi să 
mă stabilesc acolo. Nu am nici o altă perspectivă decât 
aceea a unei înţelegeri cu Struan, nu, nu cu compania, cu 
femeia aceea. Chiar şi Edward este legat de ea. Mai ales el. 
Fără un aranjament bun pentru mine şi fără bunăvoința ei 
faţă de această înţelegere, interesul lui pentru căsătoria cu 
mine se va evapora. Şi e corect, pentru că al meu se va 
evapora şi mai repede. El este îndrăgostit de mine, dar eu 
nu sunt îndrăgostită de el, deşi îmi place foarte mult, dar 
fără o securitate financiară reciprocă, legătura aceasta nu 
are nici o logică. 


Şi acum înapoi, la acea femeie, indiferent ce idee îi vine, 
gândi Angelique, încântată de felul în care îi lucra mintea, 
la rece, logic, fără enervare, examinând pur şi simplu toate 
aspectele ca orice femeie prudentă. Mai pot rezista o lună, 
sau două, nu mai mult, şi asta dacă nu-i mai dau nici un fel 
de bani lui Andre. În curând chitanţele mele se vor termina, 
Albert poate da ordin oricând să nu-mi mai fie onorate, să 
mi se stopeze creditul şi să fiu dată afară. Parcă citesc 
gândurile ei pline de ură. Nu contează, pot să mă mut la 
Legația franceză. Dar nu mă vor întreţine multă vreme nici 
acolo. 

Sir William? N-are nici un motiv să facă pentru mine mai 
mult decât a făcut deja. Andre este singurul om care nu 
este în puterea ei şi care poate să te ajute. Gândeşte-te 
bine, Angelique, greşeşti! Când Andre va vedea că izvorul 
de bani e pe cale să sece, sau chiar a secat, nu se ştie ce 
poate să facă în disperare de cauză. Ar putea să-i vândă lui 
Tess hârtia aceea îngrozitoare, ar putea să-i dea... să-i dea 
dovezi despre... despre trecut. Este un cinic, un om 
suficient de ticălos, sau de isteţ ca să fi păstrat o dovadă a 
faptului că am plătit pentru leacuri cu cerceii pe care am 
pretins că i-am pierdut. Se va mulţumi cu mult mai puţini 
bani decât mine. Dar şi aşa, este singurul bărbat de aici 
suficient de rău ca să-i poată ţine piept. Edward va merge 
împotriva ei, dar numai până la un punct. Nu va fi dispus să 
piardă firma Rothwell-Gornt. 

Să-l trimit pe Edward înapoi la Hong Kong imediat? Sau 
pe Hoag, el îmi este prieten, în fine, un fel de prieten şi este 
cel pe care ea l-a trimis la mine. Sau pe Andre? Nupeel, 
fiindcă n-aş mai avea nici o clipă de linişte la gândul că este 
singur şi nesupravegheat la Hong Kong cu femeia aceea. 

La biserică, Angelique fu o revelaţie. Se îmbrăcase ca de 
obicei în negru, cu un văl scurt pe faţă. Cu cartea de 
rugăciuni în mână, porni prin ziua vântoasă, trecu de 
biserica catolică de pe promenadă, alăturându-se şuvoiului 
de oameni care se îndreptau spre Sfânta Treime, merse cu 


ei, intră în biserică şi se aşeză în ultimul rând, îngenunche 
imediat şi începu să se roage. Un murmur porni prin aer, 
din naosul deja pe jumătate plin, străbătu colonia şi ajunse 
până în Mahalaua Beţivilor. 

— Dumnezeule atotputernic, Angel s-a dus la biserică, la 
biserica noastră... 

— La Sfânta Treime? Dar cum aşa, că e catolică? 

— Catolică sau nu, a fost la Sfânta Treime, strălucitoare ca 
un soare, îmbrăcată toată în roşu şi nici n-avea pantalonaşi 
pe dedesubt. 

— O, pentru Dumnezeu, nu mai răspândiţi atâtea bârfe! 

— Nu e nici o bârfă, niciodată nu poartă pantalonaşi... 

— Şi zici că s-a dus la Sfânta Treime? Adică a trecut la ai 
noştri? 

— Cred că bătrânul Tweet s-a scăpat pe el... 

Maureen şi Jamie fuseseră în spatele ei. Avură o ezitare 
lângă ultimul rând de scaune, gata să spună: Putem să stăm 
lângă tine? Dar Angelique era tot în genunchi cufundată în 
rugăciune şi nu-i luă în seamă, deşi era conştientă de 
prezenţa lor; ba chiar puţin invidioasă pe verdele vesel al 
rochiei lui Maureen, al jachetei şi al pălăriei asortate, cu 
pana ei de şifon galben care îi atârna pe spate. În clipa 
următoare, cei doi merseră mai departe, împinşi de la spate 
de ceilalţi şi nedorind s-o tulbure - ceea ce era exact ce-şi 
dorea Angelique. După ce mulţumi Sfintei Fecioare pentru 
că îi dăduse puterea să-şi învingă disperarea, rămase în 
genunchi, cu perniţa aşezată comod sub ea şi, la adăpostul 
vălului, aşteptă să vadă ce se întâmplă. Era pentru prima 
oară când asista la o slujbă religioasă protestantă. 

Nu era la fel de multă pioşenie ca în propria ei biserică, 
dar era mai intim, ici şi colo se vedeau vase cu jăratic 
menite să mai domolească umezeala şi frigul, toţi cei care 
se mişcau aveau grijă de ele. Geamurile cu vitralii erau 
frumoase, altarul şi ornamentele lui mai sobre decât se 
aşteptase. Mulţi ar fi dorit să se oprească şi s-o salute sau 
să-i facă un semn cu capul, încântați sau uimiţi, gata să se 


aşeze lângă ea, dar n-o făcură, din acelaşi motiv, pentru că 
nu doreau s-o tulbure. Gornt se aşeză pe celălalt rând de 
bănci. 

Astfel că rămase singură pe rândul ei de bănci şi curând 
slujba începu. Mai întâi se cântă un imn şi Angeligue se luă 
după ceilalţi, ridicându-se în picioare când se ridicau ei, 
aşezându-se când se aşezau şi ei, rugându-se când se rugau 
ei, dar întotdeauna numai la Sfânta Fecioară, ascultă 
predica pastorului Tweet, complet descumpănit de prezenţa 
ei. Au urmat alte imnuri, apoi s-au cântat psalmi, apoi veni 
tava pentru chetă - un moment jenant când se scormoni în 
buzunar după câţiva bănuţi, apoi încă un imn şi 
binecuvântarea finală, urmată de un oftat general şi clar de 
binemeritată uşurare. 

Credincioşii rămaseră în picioare în timp ce pastorul intră 
în sacristie precedat de un băiat. Cei mai mulţi începură să 
se îndrepte apoi spre ieşire, salivând deja la gândul 
dejunului tradiţional de duminică, cea mai bună masă din 
săptămână: friptură de vită, budincă de Yorkshire, cartofi 
prăjiţi pentru cei norocoşi care îşi puteau permite să 
cumpere o ciozvârtă din ultimul transport de carne de vită 
adusă la gheaţă din Australia. Mai rămaseră numai câţiva 
pentru rugăciunea finală. Ea se rugă să fie iertată pentru că 
venise în această biserică, dar era încredinţată că 
Dumnezeu va înţelege că e vorba numai de o chestiune de 
moment, de un protest împotriva părintelui Leo. Toţi ochii 
erau aţintiţi asupra ei în timp ce mulţimea ieşea din 
biserică. Se alătură şi ea ultimilor, dând din cap şi spunând 
dimineaţa, ca răspuns la saluturile murmurate de ceilalţi. 
Pastorul era afară, în faţa uşii, salutându-i pe unii, privind 
încruntat la alţii. Când apăru Angelique, luă o figură 
serafică şi murmură: 

— O, eh, domnişoară Ange..., doamnă, ce plăcere să vă 
văd, fiţi binevenită în Biserica Sfintei Treimi, ne-am bucura 
mult să vă vedem mai des..., dacă vreţi să vă explic ceva... 
Oh! Nu? Ei bine, sper că v-a plăcut şi vă rog, vă rog foarte 


mult să mai veniţi, ne face mare plăcere să vă vedem, 
sunteţi bineveni... 

— Mulţumesc, domnule pastor, spuse ea, făcând o 
reverență rapidă, apoi porni repede spre stradă. 

Sir William o aştepta, împreună cu Babcott, înfofoliţi ca 
toţi ceilalţi din pricina frigului. 

— Mă bucur să văd că te-ai făcut bine, spuse sincer Sir 
William şi mă bucur în mod special să te văd aici. Noi 
suntem foarte mândri de biserica Sfânta Treime şi eşti 
foarte bine venită aici, suntem cu toţii foarte, foarte fericiţi 
să te vedem aici. Pastorul n-a fost chiar în cea mai bună 
formă astăzi, îmi cer scuze pentru el, de regulă se descurcă 
mai bine, nu e aşa de bombastic. Ţi-a plăcut slujba? 

— Este atât de diferită, Sir William, spuse ea. Mi s-a părut 
de-a dreptul exotic faptul că oamenii se rugau în engleză, 
nu în latină. 

— Da, cred că ţi s-a părut exotic. Putem să te însoţim? 

— Vă rog. 

Porniră în mers vioi, glumind şi făcând schimb de 
amabilităţi şi banalităţi, evitând problema care îi frământa 
de fapt pe toţi trei, angajându-se în discuţii despre vreme, 
ce urât e, nu-i aşa, apoi despre meciul de fotbal din ziua 
precedentă - grozav, nu-i aşa? şi dacă ne daţi voie, vă 
însoţim săptămâna viitoare la următorul meci. Nu ştiu dacă 
aţi văzut ultimele ziare, sau dacă aţi auzit că la Yokohama 
se pregăteşte punerea în scenă a spectacolului Romeo şi 
Julieta - doamna Lunkchurch a avut amabilitatea să fie de 
acord să joace rolul principal, în timp ce doamna Grimes îl 
va juca pe Romeo. 

— Aţi jucat teatru vreodată, doamnă, aţi fost vreodată pe 
scenă? 

— Numai de Crăciun, când jucam mici piese la mănăstire, 
spuse ea. Şi nu jucam prea bine... oh! 

O rafală de vânt îi smulse jobenul din cap lui Sir William şi- 
| azvârli, rostogolindu-se pe jos, Babcott reuşi să-l ţină pe al 
lui, dar Angelique nu fu suficient de rapidă şi pălăria îi 


zbură, împreună cu multe altele, în râsetele, chiuiturile şi 
înjurăturile celor prezenţi. Angelique se amestecă în 
mulţimea care alerga după pălării, dar Babcott reuşi să i-o 
salveze exact în momentul în care era gata să se 
rostogolească pe plajă, jobenul lui Sir William fu prins de 
Phillip 'Tyrer care i-l înmână grăbit şi porni în fugă după al 
său. 

— Cel mai bun joben al meu, de biber, spuse supărat Sir 
William, ştergând de pe el noroiul, care semăna suspect de 
mult cu nişte băligar. 

pălăria ei era neatinsă, şi Angelique şi-o puse zâmbind pe 
cap, fixând-o bine cu un ac. 

— Mulţumesc, George, eram convinsă că o să facă baie! 

— Şi eu la fel. Putem să te invităm la dejun? 

— Nu, mulţumesc, astăzi rămân acasă. 

Ajunseră în curând la poarta Casei Struan. Ambii bărbaţi îi 
strânseră mâna şi ea dispăru înăuntru. 

— Drăguţă doamnă, bună calitate, bună bucăţică, spuse 
Sir William. 

— Da. 

Babcott ridică din sprâncene privind în zare, spre mare. 
Sir William urmări direcţia privirii lui intense. Nu era nimic 
deosebit în golf, după cât vedea el. 

— Ce s-a întâmplat? 

— l-a venit ciclul. 

— Isuse, ai examinat-o? Sau Hoag? De ce dracu nu mi-aţi 
spus? 

— N-am examinat-o, ştiu şi atâta tot. 

— Ei, cum aşa, de un..., se opri răspunzând la salutul lui 
MacStruan şi Dimitri care tocmai treceau pe lângă ei. 
'Neaţa, 'neaţa! spuse el nerăbdător, apoi îl luă pe Babcott 
de braţ şi porni cu el în jos, spre Legaţie. 

— De unde ştii? Ei? 

— Dar pentru numele lui Dumnezeu, sunt medic. Am 
văzut-o ieri şi astăzi, când am văzut-o fără văl mi-a venit 


imediat ideea în minte. Faţa îi este puţin umflată şi când a 
fugit după pălărie am observat că fugea cam împiedicat. 

— Naiba să mă ia dacă am observat ceva. Dumnezeule 
Atotputernic! Eşti sigur? 

— Nu, dar pot să pariez o sută de guinee contra unui 
penny că aşa este. 

Sir William ridică din sprâncene. 

— Oare şi Hoag îşi poate da seama numai privind-o? 

— Asta nu pot să-ţi spun. 

— În cazul acesta, să nu-i spui nimic. 

— Şi de ce mă rog? 

— Lasă să rămână totul numai între noi, e mai bine aşa, 
spuse Sir William, apoi adăugă blând: Las-o pe Angelique 
să-şi joace cartea aşa cum vrea. E jocul ei, al ei şi al lui Tess 
Struan, nu al nostru. Nu mai este al nostru. 

Patru soldaţi Bakufu şi un sergent pătrunseră pe poarta 
Yoshiwarei. Arătau ca orice altă patrulă de samurai, însă 
oamenii erau mai solizi, mai hotărâți şi mai vioi. Era 
devreme după-amiază. În ciuda vremii nefavorabile, 
grupuri obişnuite de curtezane, servitoare şi alţi oameni se 
plimbau în sus şi în jos, prin faţa gai-jinilor care pierdeau 
vremea zgâindu-se la ele şi servind câte o băutură la 
cafenele şi ceainării, izbucnind în râs ori de câte ori vântul 
smulgea câte o umbrelă mai împopoţonată şi o trimitea să 
înoate. Din când în când, unul dintre soldaţi se oprea lângă 
portarul vreunui han, lângă patronul unei ceainării sau 
lângă o chelneriţă. Imediat persoana respectivă făcea o 
plecăciune şi spunea: 

— Nu, stăpâne, trădătorul Hiraga n-a fost văzut aici, o, nu, 
stăpâne, mulţumesc, stăpâne, da, imediat, nu, nu-l cunosc... 

Aproape toţi ştiau unde se afla Hiraga, dar îşi ţineau gura, 
căci îi urau pe soldaţi şi, pe de altă parte, ştiau că nici o 
recompensă nu este suficientă pentru a te apăra de 
răzbunarea unui shishi, sau de disprețul Lumii Plutitoare în 
cazul unei trădări. În lumea lor, secretele erau deliciul şi 
valuta vieţii, adăugând un plus de emoție traiului zilnic. 


Traseul patrulei părea să fie întâmplător. Apoi, dintr-o dată, 
sergentul schimbă direcţia, o luă pe o alee spre Hanul celor 
Trei Crapi şi bătu cu putere la poartă. Hiraga era prins în 
cursă. Ori de câte ori apăreau patrule prin apropiere, 
iscoadele lui îl avertizau la timp, dându-i posibilitatea să se 
ascundă în vizuina lui din tunel, unde avea acum un pat 
tare, câteva lumânări, chibrituri, mâncare, săbiile şi un 
pistol, precum şi explozivele lui Katsumata. Acum, în 
momentul în care i se dăduse alarma, Hiraga descoperise 
că un alt samurai scotocea prin grădină, aşa că nu mai avea 
cum să ajungă până la puţ. Cuprins de panică, se repezi 
spre bucătărie şi abia dacă avu timp să-şi înşface cele 
necesare deghizării - ascunse la îndemână după cum îi 
sugerase Katsumata, că, la câţiva metri de el, ascuns privirii 
de gard, sergentul trecu pe lângă portarul care se 
prosternase până la pământ, apoi îşi aruncă din picioare 
sandalele şi păşi pe veranda casei principale. Fără să ştie că 
Hiraga n-a avut timp să coboare în tunel şi se află atât de 
aproape de ea, Raiko ieşi în întâmpinarea sergentului, 
îngenunche şi se prosternă, cu faţa toată numai zâmbet, 
dar cu sufletul tremurând, căci era a treia zi de percheziţii - 
prea multe ca să te simţi liniştit. 

— Bună ziua, sire, îmi pare foarte rău, doamnele se 
odihnesc şi nu sunt încă pregătite să primească clienţi. 

— Vreau să fac percheziţie. 

— Cu plăcere, vă rog să mă urmaţi. 

— La bucătărie. 

— La bucătărie? Da, vă rog să mă urmaţi. 

Îi conduse veselă, dar când dădu cu ochii de Hiraga, cu 
capul plecat printre cei doisprezece bucătari ai ei, simţi că i 
se moaie picioarele. 

Hiraga era foarte murdar, purta pe cap peruca jumulită pe 
care o avusese Katsumata la Hodogaya şi nu avea drept 
îmbrăcăminte decât acoperitoarea pentru şolduri şi o vestă 
zdrenţăroasă. 


— Leagă-ţi o pietricică sub talpă, Hiraga, îl sfătuise 
Katsumata. Mersul şi chipul te vor da de gol, unge-ţi faţa cu 
murdărie, la fel şi subţiorile, cu băligar ar fi cel mai bine, 
spune că eşti spălător de vase, dar nu juca teatru, fii cu 
adevărat spălător de vase. Între timp, pregăteşte 
materialele incendiare, dă-i instrucţiuni lui Takeda cum să 
le facă şi fii gata de acţiune la întoarcerea mea... 

Sergentul cu faţa arsă de vânt stătea înfipt cu mâinile în 
şolduri şi privea de jur împrejur, în tăcerea care se lăsase, 
aproape dureroasă. Cercetă cu privirea fiecare colţişor, 
fiecare dulap şi fiecare cămară. Rafturi întregi cu 
condimente rare, ceai, butoiaşe cu sake şi sticle cu băuturi 
de-ale gai-jinilor, săculeţe cu orez din cel mai fin. Mormăi ca 
să-şi ascundă invidia. 

— Tu! Bucătarul-şef! 

Omul greoi, înspăimântat, ridică încet capul. 

— Du-te acolo, şi ceilalţi! Aliniaţi-vă! 

În graba lor de a se conforma, se împiedicară unii de alţii, 
Hiraga şchiopăta anevoie, murdar şi aproape gol, cu 
acoperitoarea de şolduri soioasă şi vesta rufoasă, şi se 
aşeză în rând cu ceilalţi. Mormăind înjurături, samuraiul 
cercetă cu privirea pe fiecare din oameni în parte, 
plimbându-se prin faţa lor. Când ajunse în dreptul lui 
Hiraga, nările lui se strâmbară dezgustate de miasme, apoi 
trecu la următorul, şi la următorul, şi la următorul, îşi 
descărcă furia neputincioasă asupra ultimului om din rând 
răcnind la el, iar acesta rămase încremenit pe vine. Apoi 
sergentul se întoarse şi se opri în faţa lui Hiraga, cu 
picioarele bine înfipte în pământ. 

— Tu! răcni el. Tu! 

Raiko scoase un țipăt şi fu cât pe-aci să leşine, toţi ceilalţi 
îşi ţinură respiraţia. Hiraga se trânti la pământ, cu faţa în 
jos, gemând şi mormăind, sprijinindu-se cu picioarele în 
perete ca să-şi facă vânt să înşface picioarele sergentului. 
Dar acesta începu să urle: 


— Eşti o ruşine pentru această bucătărie, şi tu - samuraiul 
se întoarse spre Raiko care se dădu înapoi spre perete, 
îngrozită, în timp ce Hiraga reuşi să-şi stăpânească elanul 
saltului - ar trebui să-ţi fie ruşine să ţii un nenorocit împuţit 
ca ăsta într-o bucătărie pentru oameni bogaţi. 

Cu piciorul îl lovi pe Hiraga în gât şi acesta urlă de durere 
adevărată, peruca fu cât pe-aci să-i cadă din cap şi şi-o 
apucă repede, cuprins de panică, cu mâinile încrucişate 
deasupra capului. 

— Să-l dai afară. Dacă sacul ăsta de păduchi se mai află în 
Yoshiwara la apusul soarelui, îţi închid hanul pentru 
murdărie! 

Îi mai dădu o lovitură cu piciorul şi plecă. Nimeni nu mişcă 
până nu se făcu din nou linişte. Chiar şi atunci, începură să 
se adune de pe jos timid şi şovăielnic, servitoarele se 
repeziră la Raiko să-i dea să miroasă săruri, aceasta porni 
clătinându-se, în timp ce oamenii de la bucătărie îl ajutau 
pe Hiraga să se ridice în picioare. Locul unde îl lovise 
sergentul îl durea foarte rău, dar nu lăsa să se vadă nimic. 
Se dezbrăcă imediat şi se duse în zona rezervată 
servitorilor, se spălă şi se frecă îndelung, plin de scârbă, 
căci nu avusese timp să se deghizeze ca lumea, îşi vârâse 
mâinile într-unul din vasele de noapte pline cu scârnăvii, se 
mânjise pe faţă şi apoi dăduse fuga lângă focul din 
bucătărie, să se strecoare printre servitori. Când fu cât de 
cât satisfăcut, porni în pielea goală spre casa lui, ca să mai 
facă încă o baie, de astă dată în apă fierbinte, deşi era 
convins că nu se va mai simţi niciodată curat. Raiko îl opri 
pe verandă. Nu-şi revenise încă de tot din spaima prin care 
trecuse. 

— Îmi pare rău, Hiraga-sama, iscoada nu ne-a dat de ştire 
la timp despre samuraiul din grădină... le aşteaptă o baie 
fierbinte şi o băieşiţă, la tine în casă, dar acum îmi pare rău, 
poate că ar trebui să pleci, este prea pericu... 

— Îl aştept pe Katsumata şi numai după aceea plec. Te-a 
plătit bine. 


— Da, dar patrulele... 

— Baka! Eşti răspunzătoare de sistemul de avertizare. 
Dacă mai faci o greşeală de felul ăsta, capul tău se va 
rostogoli în coş - negru la faţă, Hiraga intră în baie, unde 
servitoarea îngenunche şi făcu o plecăciune atât de rapidă, 
că se lovi cu fruntea de podea. 

— Baka! răcni el. 

Nu scăpase încă de sentimentul acela umilitor de frică, 
mai simţea în gură gustul neplăcut al spaimei. Se aşeză pe 
vine pe scăunelul mic, aşteptând ca fata să înceapă să-l 
frece. 

— Grâbeşte-te! 

Baka! îşi zise el turbat de furie. Toţi sunt baka, dar nu şi 
Katsumata, el nu e baka, din nou a avut dreptate: fără 
rahatul ăla acum aş fi fost mort, sau, poate chiar mai rău, 
prins de viu. 

YEDO. 

Orele înserării erau perioada cea mai activă pentru 
locuitorii Yoshiwarei din Yedo, cea mai frumoasă şi cea mai 
mare zonă de acest fel din întreaga Japonie, un păienjeniş 
de străduţe înguste şi locuri plăcute, la marginea oraşului, 
întinzându-se pe o suprafaţă de aproape două sute de 
pogoane, unde Katsumata şi alţi shishi sau ronini se puteau 
ascunde în totală siguranţă, dacă erau acceptaţi de 
localnici. 

Katsumata era acceptat în mod special. Banii nu erau o 
problemă pentru el. Plăti chelneriţei pentru supă şi tăiţei şi 
porni fără grabă spre Casa Glicinelor, deghizat tot în bonz, 
deşi acum avea o mustață falsă şi se îmbrăcase altfel, îşi 
făcuse umerii mai largi cu ajutorul unor perniţe, iar haina îi 
era mai bogată. 

Peste tot se aprinseseră lampioane colorate, grădinile şi 
aleile primeau ultimele îngrijiri, se desăvârşeau ultimele 
aranjamente florale. În ceainăriile şi hanurile de mai mare 
sau mai mică importanţă, gheişele, curtezanele şi mamele- 
san se îmbăiau, se îmbrăcau, flecăreau şi se pregăteau 


pentru distracţiile serii. Se auzea rumoarea de la bucătării, 
bărbaţii vorbeau, tranşau carne, tăiau lemne, pregăteau 
sosuri, ornamente pentru dulciuri, oale uriaşe din cel mai 
fin orez, curăţau peşte şi îl umpleau. 

Se auzeau o mulţime de râsete vesele. Pe ici şi pe colo, era 
şi nefericire, curgeau lacrimi la gândul clienţilor care le 
fuseseră repartizaţi, sau al străinilor pe care trebuiau să-i 
primească, zâmbind şi râzând, şi să-i satisfacă, în locul 
iubiţilor lor tineri după care tânjeau inimile multora dintre 
ele. Dar dorul acesta trebuia uitat, lăsat să doarmă. Ca de 
obicei, mama-san şi unele din curtezanele cu mai multă 
experienţă le linişteau, repetându-le aceeaşi învăţătură pe 
care i-o dădea acum Meikin lui Teko, fosta maiko a lui Koiko, 
acum cu chipul scăldat în lacrimi, căci urma să-şi facă 
debutul în calitate de curtezană în noaptea aceea. 

— Şterge-ţi lacrimile, Rază de Lună, împacă-te cu trista 
vremelnicie a vieţii, acceptă ceea ce îţi este dat, râzi 
împreună cu surorile tale, bucură-te de vin, de cântec şi de 
rochiile tale frumoase, priveşte la lună sau la o floare, lasă- 
te purtată de curentul vieţii aşa cum se lasă purtată o coajă 
de ou de apa râului. Acuma fugi. 

Nu pot să mă împac cu gândul că sensai Katsumata a 
trădat-o pe Koiko a mea fie şi pentru o cauză dreaptă, îşi 
spunea Meikin, simțind împunsături în inimă. Nu avea 
nevoie şi nici o scuză să mă compromită, s-o compromită pe 
comoara mea băgându-i pe gât acea femeie shishi, chiar 
dacă era aşa de vitează! Ba chiar şi mai rău, a fost baka să 
pierdem o sursă atât de bună de informaţii din apropierea 
lui Yoshi, o prostie, prostie, prostie! Dar ce-a fost a fost. S-a 
terminat. Ascultă-ţi propriul sfat Meikin: lasă-te în voia 
soartei, pluteşte, ce mai contează, nu-i aşa? Ba contează. 
Koiko a contat pentru noi toţi şi nu cel mai puţin pentru 
Yoshi, care acum e fără milă faţă de shishi. 

Mama-san se aşeză din nou în faţa oglinzii sale. Imaginea 
ei o privi în ochi. Fardul mai gros ca de obicei nu mai reuşea 
să ascundă ridurile şi umbrele săpate de îngrijorare. 


Recunosc că m-am purtat oribil de când ne-a întrerupt 
shoya, pe mine şi pe Raiko, în ziua a unsprezecea a lunii a 
douăsprezecea, luna trecută, ultima zi liniştită din viaţa 
mea. Exact acum treizeci şi trei de zile. Numai treizeci şi 
trei de zile şi arăt ca o babă, mult mai bătrână de cum ar 
trebui să arăt în mod normal la cincizeci de ani. Treizeci şi 
trei de zile de lacrimi, un lac de lacrimi căci m-am gândit că 
sunt la adăpost în spatele lacrimilor, deşi eram sigură că îmi 
plânsesem de mult toate lacrimile pentru iubiții de care 
acum nici nu-mi mai amintesc. Pentru unul pe care îl mai ţin 
minte, al cărui parfum l-am păstrat şi după al cărui gust 
tânjesc şi acum, tânărul meu samurai fără o leţcaie, care a 
plecat fără să mă prevină, fără un cuvânt sau o scrisoare, 
pentru o altă ceainărie şi o altă femeie, luând cu el puţinii 
bani pe care reuşisem să-i strâng şi bucăţelele sparte din 
sufletul meu pe care le-a aruncat la gunoi. Şi alte lacrimi 
vărsate pentru fiul meu, mort în incendiul din casa 
părinţilor lui adoptivi, după ce tatăl lui, negustorul acela 
bogat de orez m-a părăsit ca toţi ceilalţi şi încercarea mea 
de sinucidere a dat greş. 

Prea mulţi ani. Acum am patruzeci şi trei de ani, în ziua 
aceasta am fost născută cu patruzeci şi trei de ani în urmă. 
Plus treizeci şi trei de ani - câte unul pentru fiecare din 
aceste zile sfâşietoare din urmă. Ce să fac? În curând, 
seniorul Yoshi îmi va cere să plătesc. Karma. Recunosc că 
am pregătit-o pe Koiko, am oferit-o, am garantat pentru ea. 
Ce mai pot oferi pentru a-i implora iertarea? Ce pot să fac? 
Întrebarea ei rămase fără răspuns. Imaginea din oglindă 
tăcea. O bătaie în uşă. 

— Doamnă, a venit Katsumata-sama, a venit mai devreme. 

Simţi un gol în stomac. Ca să se mai liniştească un pic, 
Meikin sorbi o picătură din coniacul gai-jin pe care i-l 
dăduse Raiko. Când se simţi ceva mai uşoară, porni pe 
coridorul lung şi elegant, spre sala de primire a oaspeţilor, 
construită din lemnul cel mai scump şi împodobită cu tatami 
şi shoji de lux. De un gust desăvârşit, cumpărate şi plătite 


cu atât de mult efort şi dureri de cap şi necazuri, dar, 
datorită lui Koiko-Floarea, casa ei aducea profituri imense şi 
era o adevărată plăcere pentru bancherii ei. Astăzi avusese 
o întâlnire cu ei şi aceştia îi spuseseră: 

— Observăm, cu părere de rău, că toate conturile 
dumneavoastră au scăzut, în comparaţie cu luna trecută. 

— Din cauza sezonului, e un anotimp neprofitabil pentru 
toate ceainăriile şi este şi neobişnuit de rece. Afacerile se 
vor relansa de la primăvară. Pe ansamblul anului întreg 
avem venituri considerabile, nici un motiv să ne facem griji. 

Dar ea ştia şi ştiau şi ei că cei de la Gyokoyama ştiau că 
cea mai mare parte a câştigurilor ei se datorau lui Koiko şi 
că acum o despărţea de ruină numai o perdea extrem de 
subţire. Dacă aşa va decide Yoshi. Atunci de ce să-mi 
măresc riscurile, permiţând accesul shishilor aici? se 
întrebă ea. Mai ales a lui Katsumata - care este acum 
numărul unu pe lista duşmanilor lui Yoshi. Ce contează? În 
orice rău e şi un bine, cu răul trebuie să te descurci şi de 
bine să te bucuri. Este emoţionant să participi la mişcarea 
shishi, să fii alături de oamenii aceştia curajoşi şi semeţi, de 
sonno-joi, de lupta lor pentru libertate, pentru răsturnarea 
jugului care apasă de veacuri. Oamenii aceştia care îşi 
jertfesc viaţa pentru împărat, în lupta lor atât de tragică şi 
fără de speranţă şi toţi sunt atât de tineri şi de viteji, 
născuţi ca să moară, ce trist lucru! Şi chiar dacă vor 
câştiga, cei care vor veni la putere ne vor elibera oare de 
jugul pe care îl purtăm de secole? Nu. Niciodată. Nu pe noi, 
femeile. Vom fi tot acolo unde suntem şi acum. În sclavia 
yang-ului. Ochii ei prinseră strălucirea unei raze de lună 
care răzbătea prin norişorii înroşiţi de apusul soarelui. 
Rămase vizibilă numai o clipă, pentru a fi înghițită în clipa 
următoare de norişorul devenit între timp de un roşu mai 
închis, aproape maroniu, auriul se transformase în flăcări 
întunecate, acum în viaţă, în clipa următoare trecute în 
moarte. 

— Frumos, neh! 


— Da, Katsumata-sama, atât de trist şi atât de frumos. Ah, 
au adus ceaiul, îmi pare rău că ne părăseşti. 

— Mă întorc peste câteva zile. Mai ştii ceva de la Raiko? Ai 
mai aflat ceva despre gai-jini, despre planurile lor? 

Meikin îi turnă ceai, oprindu-se o clipă să admire forma 
minunată a ceştilor. 

— Se pare că seniorul Yoshi a avut o întâlnire cu şeful gai- 
jinilor şi i-a propus să fie prieteni. 

Îi relată informaţia primită de la Furansu-san, printr-un 
mesager trimis de Raiko cu câteva nopţi în urmă, dar pe 
care nu i-o dezvăluise până acum. 

— Şi doctorul gai-jin din Kanagawa l-a consultat în taină 
pe tairo, în aceeaşi zi, i-a dat nişte doctorii gai-jin şi am 
auzit că se simte mai bine. 

— Baka, făcu el dezgustat. 

— Da. Doctorul acesta ar trebui oprit. Informatorul lui 
Raiko spune că se va întoarce mâine sau poimâine la tairo. 

— So ka! interesul lui se dublă imediat. Unde? La castel? 

Femeia clătină din cap. 

— Nu, şi tocmai asta e partea cea mai bună. În afara 
zidurilor, în palatul lui Zukumura cel Tâmpit, ca şi data 
trecută. 

Faţa lui Katsumata se schimonosi. 

— O, atâtea posibilităţi, Meikin, ce ocazie rară. Exact ca şi 
cu Utani, neh? Foarte tentant? Uciderea lui Utani încă n-a 
fost uitată în întreaga Japonie! Hiraga? A fost cumva prins? 

— Nu. Şeful gai-jin i-a dat drumul lui Akimoto şi Takeda 
este şi el în siguranţă - se uită la el întrebându-se oare la ce 
se gândea, apoi adăugă blând: Mai sunt două lucruri pe 
care ar trebui să le ştii. Seniorul Yoshi a fost la întâlnirea 
dintre doctor şi tairo cu numai câteva gărzi. Am auzit că va 
veni din nou. 

Văzu cum ochii încep să-i sticlească în lumina care 
pătrundea în încăpere şi se simţi străbătută de un fior de 
spaimă, datorat violenţei pe care o intuia în el. 


— Yoshi şi Anjo împreună, amândoi câinii în afara 
zidurilor? Eee, Meikin, ce raritate! Katsumata tremura de 
emoție. Poţi afla exact când soseşte doctorul? 

Meikin se aplecă în faţă, simțind că o ia cu ameţeală din 
cauza speranţei: 

— Un alt curier este aşteptat să sosească diseară, şopti ea. 
Am să aflu atunci, căci Raiko a înţeles fără îndoială ce şansă 
vitală este aceasta pentru noi toţi, să dăm câteva lovituri 
importante. 

Ar fi o ocazie cu totul deosebită, dacă era să se realizeze. 
Katsumata îi aruncă o privire posomorâtă: 

— Nu pot să aştept aici, nici să mă întorc diseară. Când a 
avut loc cealaltă întâlnire, în ce moment al zilei? 

— Devreme. 

Chipul lui Katsumata se posomori şi mai mult, apoi se 
însenină: 

— Meikin, toţi luptătorii shishi îţi vor fi recunoscători dacă 
întâlnirea are loc mâine, trimite-mi vorbă la ce oră este, la 
Hanul Cerurilor Albastre, de lângă podul Nihonbasbhi. 

El făcu o plecăciune şi ea făcu o plecăciune, amândoi 
satisfăcuţi. Deocamdată. 

Podul de la Nihonbashi era considerat prima staţie de 
popas de pe Iokaido, la marginea oraşului Yedo, iar Hanul 
Cerurilor Albastre unul din cele câteva zeci de asemenea 
hanuri, mai sărăcăcioase, sau mai înstărite, care erau 
împrăştiate în această regiune. În seara aceea era întuneric 
şi rece, cerul acoperit de nori în întregime, doar câteva ore 
până la miezul nopţii. Hanul cu pricina fusese ridicat pe o 
alee murdară, unul din stabilimentele mai sărace, o 
construcţie fără nici o formă, dărăpănată, cu două nivele, 
dependinţe, bucătării şi câteva căsuțe de o singură cameră, 
împrăştiate în grădina din interiorul zidurilor. Pe veranda 
uneia din acestea şedea acum Katsumata, meditând, cu 
haina strâns înfăşurată pe el ca să se apere de frig. Se 
bucura de priveliştea grădinii, singurul loc care purta 
urmele unei îngrijiri mai atente. 


Lanterne colorate printre plantele din jurul unui şuvoi 
subţirel de apă, un podeţ, susurul liniştitor, prietenos al 
apei şi păcănitul ritmic al paharului de bambus care se 
lovea de piatra fântânii, umplându-se cu apă de la jetul 
miniatural şi golindu-se apoi ca o micuță cascadă. Paznicul 
lui, un shishi tăcut, se opri pentru moment, îi făcu semn că 
totul e în ordine şi-şi reluă patrularea în jurul hanului. 

Katsumata era mulţumit, planurile lui fuseseră perfectate, 
doi shishi îl urmau a doua zi dimineaţă la Yokohama, 
paznicul acesta de aici şi încă unul. Prin sacrificiul acestora, 
al lui Hiraga, Takeda şi Akimoto ar fi asigurat incendierea 
coloniei şi scufundarea navei, şi în consecinţă, bombardarea 
oraşului Yedo cu toate urmările care decurgeau de aici. În 
ultimul minut, el va prelua asupra sa incendierea bisericii, 
pentru a-i permite lui Hiraga să conducă asaltul împotriva 
navei de război, având în felul acesta o mulţime de 
posibilităţi de scăpare. În timp ce ceilalţi nu vor avea 
niciuna. 

Degetele lui mângâiară teaca unei săbii lungi, bucurându- 
se de atingerea pielii fine, văzându-se deja cu ochii minţii 
cum va participa la aceste acte de terorism, menite să 
ridice mişcarea sonno-joi din apatia care o înconjura în 
prezent şi să-i asigure astfel conducerea noilor cadre de 
shishi care vor fi dominate de aci înainte de el însuşi şi de 
provincia Satsuma. 

Apoi, în al doilea rând acţiunea împotriva lui Yoshi şi Anjo 
chiar dacă era foarte ispititoare, nu era la fel de importantă 
ca Yokohama, aşa că o va lăsa în grija altor shishi de aici. 
Nu aveau suficienţi oameni pentru a organiza un atac 
frontal, aşa că se gândise la o ambuscadă. O ambuscadă ar 
putea să reuşească probabil însă dacă nu va reuşi, chiar 
numai îndrăzneala unui astfel de gest va fi încurajatoare. 
Pentru aceasta trebuia să ştie exact momentul întoarcerii 
doctului. Dacă Meikin îi va raporta că este a doua zi, îi va 
alerta pe oamenii care sunt gata pregătiţi şi aşteaptă în 


apropierea hanului să ducă la îndeplinire această misiune 
sinucigaşă, lăsându-i totuşi doi pentru Yokohama. 

Va fi suficient şi numai faptul că atacul va fi lansat atât de 
aproape de castel, îşi spuse el ameţit uşor de atâtea 
speranţe. Acţiunea aceasta, împreună cu cea plănuită în 
Yokohama, va fi suficientă pentru a asigura un viitor 
strălucit mişcării sonno-joi. Numai de-ar avea ceva mai mult 
timp pentru pregătiri! Ah, timpul! 

— Timpul este o idee, le spunea el studenţilor lui la orele 
de zen, închizând şi deschizând pumnul pentru a sublinia 
ideea, timpul există, dar nu există, este permanent şi 
nepermanent, fix şi elastic, necesar şi inutil, îl poţi ţine în 
mână şi să te întrebi de ce? 

Îşi deschise solemn pumnul şi privi în palmă. Ce prostie! 
Dar, vai! cum se chinuiau tinerii aceia să descifreze un sens 
acolo unde nu exista nici un sens, mai ales Ori şi Hiraga, cei 
mai buni studenţi ai mei, viitori lideri, aşa cum speram eu. 
Dar acum Ori e mort, iar Hiraga corupt şi trădător. 

Păcănitul paharului de bambus care se tot golea suna 
reconfortant. Şi susurul apei la fel. Toată fiinţa lui era plină 
de vitalitate, de planuri şi idei, viitorul îi apărea din nou 
luminos, nu simţea nici un fel de oboseală în seara asta, 
timp berechet pentru Meikin să-i trimită... 

O umbră se mişcă printre tufişuri, apoi alta, se auzi un 
zgomot uşor în spate şi Katsumata fu în picioare, cu sabia în 
mână şi o luă la fugă spre uşa secretă ascunsă între tufişuri, 
dar câţiva bărbaţi îmbrăcaţi în ninja apărură din umbră şi-i 
blocară trecerea cu săbiile în mână. Se răsuci imediat şi se 
năpusti în altă direcţie, dar şi acolo erau alţi luptători ninja, 
toată grădina era plină de ei, unii se îndreptau spre el, alţii 
stăteau neclintiţi, ca nişte statui, aşteptându-l să vină spre 
ei. Lansă un atac turbat împotriva țintei celei mai uşoare, 
cei patru care îi închideau drumul din partea stângă. Omori 
unul, iar ceilalţi se evaporară la fel de repede cum 
apăruseră. Simţi o durere cumplită în ochi din cauza 
prafului acid pe care i-l aruncaseră în faţă. În chinurile 


durerii, Katsumata urlă turbat şi se repezi orbeşte spre 
duşman, iar furia provocată de gândul că fusese trădat şi 
prins în ambuscadă dădea o forţă neobişnuită braţelor şi-i 
punea aripi la picioare. Sabia lui nimeri în carne, omul urlă 
de durere, rămas fără braţ. Katsumata se răsuci şi lovi din 
nou orbeşte, în stânga şi în dreapta şi din nou în dreapta, 
făcu o fentă încercând în acelaşi timp să se şteargă la ochi. 
Răsucindu-se, fentând, izbind în dreapta şi-n stânga cuprins 
de panică, cu o mână la ochi. Privirea i se limpezi pentru o 
clipă. O cărare liberă i se arătă în faţă, ducând spre gard. 
Turbat, se repezi înainte, dar în acest moment o izbitură 
cumplită la ceafă îl făcu să se prăbuşească răsucindu-se 
disperat, întoarse sabia cu tăişul în sus ca să cadă spre ea, 
dar o altă lovitură i-o smulse din mână, fracturându-i braţul. 
Scoase un urlet. Îşi pierdu apoi cunoştinţa. Se prăbuşi într- 
un hău negru de durere în care străfulgerau puncte roşii, 
nu mai vedea nimic, nu auzea nimic, numai un ciocan uriaş 
îi bătea în cap, pieptul îi luase foc, inima i se zbuciuma 
nebuneşte, pierdu controlul tuturor sfincterelor. Apa rece 
ca gheaţa îl trezi şi Katsumata suspină uşor. Un alt torent 
de apă îl lovi în faţă şi apoi altul. Tuşind şi gemând reveni 
din beznă. Durerea din braţul fracturat, din care osul ieşea 
dezgolit la iveală, îl izbea în creier, îi zvâcnea în ochi. 
Descoperi că este țintuit la pământ, neajutorat, cu câte un 
ninja stând în picioare pe fiecare încheietură a mâinii şi pe 
fiecare gleznă. Dar nu erau ninja, acum îşi scoseseră 
măştile, îl recunoscu pe Abeh aplecat deasupra lui. Îl văzu şi 
pe Yoshi în apropiere, îmbrăcat în negru, dar nu la fel ca 
luptătorii. Douăzeci sau treizeci de alţi luptători îl 
înconjurau din toate părţile. La fel de tăcuţi ca noaptea şi ca 
locurile acelea. 

— Aşadar, Katsumata! Katsumata-Corbul, Katsumata 
shishi, conducător shishi şi patron al femeilor, spuse Yoshi 
cu o voce blajină. Ce ruşine să fii prins de viu, nu-i aşa? Ie 
TOg, spune-mi adevărul, Koiko a făcut parte din complotul 
tău, neh? 


Katsumata încerca din răsputeri să-şi adune forţele şi, 
pentru că nu răspunse imediat, samuraiul care stătea pe 
braţul lui fracturat îi răsuci osul dezgolit şi Katsumata urlă 
de durere, căci voinţa de fier pe care credea că o posedă 
dispăruse o dată cu pierderea libertăţii. 

— Te rog, o,te rog... 

— Koiko a făcut parte din complotul tău? 

— Nu din complotul meu, sire, al ei şi al mamei-san, sire, 
îngăimă omul zdrobit, simțind că şi capul îi arde la fel cum îi 
arde braţul, copleşit de durerea insuportabilă, nu... a fost... 
a fost al ei, al ei şi al mamei-san, nu al meu, seniore, nu am 
nimic a face cu asta, a fost numai Meikin, mama-san a ei, nu 
eu, ele au fost, nu eu... 

— So ka? Dar Sumomo, femeia shishi care a scăpat 
împreună cu tine prin tunelul de la Kyoto, îţi aminteşti? Îţi 
aminteşti de Sumomo? Ai şantajat-o pe Koiko, şi, fără ştirea 
ei, i-ai poruncit în taină lui Sumomo să mă ucidă, neh? 

— Sum... momo, sire? Nu ştiu, cine... este... nu ştiu 
NIMIC... 

Cuvintele îi muriră în gâtlej şi se pierdură într-un urlet de 
durere în momentul când omul care stătea pe braţul lui 
rupt îşi schimbă poziţia. 

Yoshi oftă, cu chipul ca o mască. Îi făcu semn să se apropie 
lui Meikin, care se afla în afara câmpului vizual al lui 
Katsumata, cu Inejin alături de ea. 

— L-ai auzit pe acuzatorul tău, Meikin? 

— Da, seniore - Meikin veni mai aproape şi vorbi cu o voce 
pierită şi tremurătoare. Îmi pare rău, este un mincinos. N- 
am făcut niciodată parte din nici un complot împotriva ta, 
niciodată, este un mincinos. Noi suntem fără vină. 

Privi în jos la Katsumata cu ură, bucuroasă că îl trădase şi 
că era acum răzbunată - laşitatea de care dădea dovadă 
acum şi faptul că fusese prins viu erau mai mult decât orice 
ar fi îndrăznit vreodată să spere. 

— Mincinosule! strigă ea şi se dădu înapoi când el începu 
să se zbată neputincios încercând să ajungă la ea, până 


când unul din oameni îl lovi puternic făcându-l să se 
prăbuşească înapoi fără cunoştinţă gemând jalnic. 

Niciunul din cei prezenţi nu-l privea cu simpatie. Meikin 
simţea că îi vâjâie capul şi avea un gust de cocleală în gură. 

— Dar, sire, este adevărat că l-am cunoscut şi l-a cunoscut 
şi comoara mea, Koiko, dar numai ca vechi client, atâta 
tot... Era un vechi client şi nu ştiam cine este sau ce... 
Meikin ezită o clipă încercând să găsească un cuvânt pe 
măsura urii ei... - ce făcea cu adevărat ăsta. 

— Te cred, Meikin. Bun, în sfârşit, am aflat adevărul. Bun. 
Şi pentru că este un mincinos, e al tău, aşa cum ne-am 
înţeles. 

— Mulţumesc, seniore. 

— Faceţi ce vă spune ea, îi spuse Yoshi lui Abeh, apoi 
aduceţi-o afară. 

Yoshi se îndepărtă. Toţi oamenii plecară cu el, protejându- 
|, cu excepţia lui Abeh şi a oamenilor care îl ţineau crucificat 
la pământ pe Katsumata. Acesta începea din nou să-şi 
revină. Meikin aşteptă, savurând momentul, pentru ea, 
pentru Koiko şi pentru toată Lumea Plutitoare, în care se 
întâmpla atât de rar să te poţi răzbuna, atât de rar. 

— Vă rog să-l dezbrăcaţi, spuse ea cât se poate de calmă. 

Oamenii o ascultară. Meikin îngenunche şi îi arătă lui 
Katsumata cuțitul. Era mic, dar suficient pentru scopurile 
ei. 

— Trădătorule, n-o să mai poţi regula nici un iad, dacă 
există un iad! 

Când după mai mult timp urletele lui se pierdură în leşin, 
Meikin îl ucise ca pe un porc. 

— Căci de fapt, asta eşti, murmură ea, îşi şterse cuțitul şi-l 
ascunse la locul lui în obi, mâinile şi mânecile îi erau pline 
de sânge. 

— Te rog, dă-mi mie cuțitul! spuse Abeh, îngrozit şi el de 
răzbunarea ei. 

Ea i-l întinse în tăcere şi îl urmă în curte, înconjurată de 
oamenii lui. Yoshi o aştepta. Meikin îngenunche în noroi. 


— Mulţumesc, seniore. Cred că, înainte de a-şi da sufletul, 
a regretat că te-a trădat pe tine şi că ne-a trădat şi pe noi. 
Mulţumesc. 

— Şi tu, Meikin? 

— Eu nu te-am trădat niciodată, ţi-am spus adevărul, ţi-am 
spus tot ce ştiu şi în seara asta ţi-am dat şi trădătorul. 

— Şi? 

Meikin privi la el drept, fără teamă: puţini ochi aveau o 
privire atât de implacabilă ca a lui, dar ea refuză să se 
gândească la asta, preferând să-l vadă ca bărbat, ca pe unul 
din miile de clienţi, sau funcţionari oficial pe care trebuise 
să-i mulţumească în viaţă, pentru bani sau favoruri, pentru 
ea însăşi sau pentru casă. 

— Mi-a venit vremea să pornesc pe drumul cel mare, sire - 
băgă mâna în mânecă şi scoase de acolo o mică fiolă. O pot 
face aici, dacă doreşti, poemul meu funerar este scris. Casa 
Glicinelor aparţine celor de la Gyokoyama. Dar eu sunt din 
Lumea Plutitoare, zise ea cu mândrie. Nu se cuvine să 
pornesc la drum nepieptănată, murdară şi cu veşmintele 
stropite de sânge. Vreau să mă duc într-acolo curată. Vreau 
să mă duc înapoi la Casa mea. O ultimă dorinţă înainte de 
moarte, sire: o baie şi veşminte curate. le rog! 

YOKOHAMA. 

Marţi, 15 ianuarie. 

Angeligque rătăcea călare printre cei ieşiţi să-şi antreneze 
caii în dimineaţa aceea pe pista de curse. Călărea distrată, 
la întâmplare, fără să-i bage în seamă pe ceilalţi. Pista era 
destul de aglomerată şi toţi ochii erau aţintiţi asupra ei. 
Călărea absentă, fără să ştie câte pariuri, câţi bani zuruiau 
pe urmele ei. Depăşise ziua ciclului. Cu cel puţin o zi, şi 
nimeni nu ştia nimic. 

— Edward, ce zici, a rămas sau nu? întrebă Pallidar, 
călărind alături de Gornt, de cealaltă parte a pistei. Ei, a 
depăşit ziua, nu-i aşa? 

— Eh, sigur, cifrele cam aşa spun. 


Gornt privi pieziş spre ea şi începu să cântărească în minte 
ce avea de făcut. Angelique călărea pe un bidiviu negru pe 
care i-l dăruise Malcolm şi purta un costum de călărie 
negru, foarte comod, cizme negre şi pălărie cu voaletă. 

— Are un croitor bun, nu i-am mai văzut niciodată 
costumul ăsta până acum. 

— Da, şi un şezut la fel, spuse Pallidar sec. 

Râseră amândoi. 

— Dar călăreşte ca un vis, aici nu încape nici o îndoială, şi 
e frumoasă ca Fata Sudului. 

— Serios, tu ce crezi? Vreau să spun că umblă fel de fel de 
zvonuri cu privire la date, noi nu le-am auzit chiar pe toate, 
adică, nu prea ne pricepem la chestiile astea, intervale, 
perioade şi toate celelalte. Ai pus ceva bani pe chestia asta? 

Atât de mult încât nici nu ţi-ar veni a crede, îşi spuse 
Gornt, apoi cu voce tare: 

— Ieri l-am întrebat direct pe Hoag. 

— Dumnezeule mare, eu n-aş fi îndrăznit, bătrâne - 
Pallidar se aplecă să fie mai aproape, deoarece călărea un 
cal murg, viguros, ca pentru un dragon cu o palmă mai înalt 
decât cel al lui Gornt. Şi ce-a zis? 

— Zice că nu ştie mai mult decât noi. Ştii cum e, aşa că îl 
cred. 

Gornt îşi ascunse nemulţumirea de a nu fi în compania ei. 
Se puseseră de acord să pretindă că se evită unul pe altul, 
până în luna următoare. 

— Ar fi trebuit să fie pe 11 sau pe 12, deşi Hoag zice că 
poate avea şi o întârziere..., dar nu prea mare. Dacă nu 
porneşte, înseamnă că e însărcinată. 

— Cristoase! Te pune pe gânduri, nu-i aşa? O să-i fie greu, 
sărmana, dacă este însărcinată, mai mult decât greu când 
te gândeşti la Hong Kong, la Tess şi la toate complicațiile 
astea. Şi încă şi mai greu dacă nu este, dacă e să dăm 
crezare zvonurilor, de fapt, nici nu ştii cum e mai rău. 

Se auziră goarnele de pe dealul din spatele pistei de curse 
unde îşi aveau tabăra soldaţii - o mie de soldaţi cantonaţi 


acolo. 

— La naiba, murmură Pallidar. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Sună „întoarcerea la cazarmă”. Probabil că generalul o 
fi mahmur după cheful de ieri şi vrea să se stropşească la 
noi, la toţi. 

— Te duci mâine cu Sir William? 

— La întâlnirea cu Yoshi de la Kanagawa? Aşa presupun. 
De regulă, eu sunt câinele de pază. Acum trebuie să plec. 
Mâncăm diseară împreună? 

— Mulţumesc, da, cu plăcere. 

Gornt urmări cu privirea întoarcerea impecabilă pe care o 
execută Pallidar cu calul, pornind apoi în galop şi 
pierzându-se printre ceilalţi ofiţeri care părăseau pista. Îl 
zări pe Hoag care venea şi el dinspre colonie. Doctorul 
călărea bine, se ţinea cu multă uşurinţă în şa, deşi era atât 
de corpolent. Se hotări să-l intercepteze şi dădu pinteni 
unui armăsar murg, cel mai bun din grajdurile lui Brock - 
îndemnându-l la trap uşor, apoi se răzgândi. Călărise destul 
pentru-ziua aceea. Vor auzi curând prea destule. Hoag nu e 
în stare să-şi ţină gura, dacă află el ceva, ştiu toţi imediat. 
Înainte de a părăsi pista, îi făcu semn cu mâna Angelicăi şi 
zise: 

— Bună dimineaţa, doamnă, sunteţi o adevărată încântare 
pentru ochi, mai ales într-o zi rece ca asta. 

Ea ridică privirile, smulsă din gânduri. 

— O, mulţumesc, domnule Gornt. 

Gornt îi remarcă aerul melancolic, dar Angelique îi 
zâmbise totuşi. Porni liniştit mai departe la trap. Nu e 
nevoie s-o îmboldească. Mai întâi, este sau nu este? Pentru 
el era bine oricum. 

Ei îi făcu plăcere să-l vadă, o bucura admiraţia lui 
nedisimulată, precum şi robusteţea şi aerul lui de 
bărbătesc. Stresul la care fusese supusă în ultima vreme, 
viaţa izolată, nevoia de a respecta doliul, de a nu-şi dezvălui 
secretele - toate acestea începuseră să-şi spună cuvântul. 


Singurele bucurii pe care şi le permitea erau plimbările 
călare dimineaţa, plimbările întâmplătoare pe jos, cititul - 
căci citea tot ce găsea nou - şi discuţiile cu Vargas despre 
viermii de mătase. Atunci îl zări pe Hoag. Hoag! Dacă va 
continua să meargă la trap, îl va ajunge din urmă. Dacă o ia 
mai repede, îl poate evita şi încă şi mai uşor ar fi să se 
întoarcă şi să se ducă acasă. 

— Bună dimineaţa, monsieur le docteur, ce mai faceţi? 

— O, hello, ce bine arăţi! 

— Numai că nu sunt chiar atât de bine, spuse ea. Sunt 
ţâfnoasă. Dar vă mulţumesc oricum, după o scurtă ezitare 
adăugă apoi, aşa, ca din întâmplare: Femeile nu se simt 
niciodată bine în anumite zile ale lunii. 

Şocat, Hoag trase de hăţuri, iapa lui se cabră, necheză, 
scutură din cap, speriind şi calul Angelicăi. Într-o clipă 
amândoi reuşiră să-şi stăpânească din nou bidivii. 

— Scuză-mă..., se bâlbâi el, mă aşteptam să fie invers. 

Îi dăduse vestea asta atât de calmă şi pe neaşteptate, încât 
îl descumpăni şi fu cât pe-aci să spună: Eşti sigură? Se vede 
că am îmbătrânit, îşi zise el, furios pe sine că nu văzuse 
semnele, atât de evidente acum când se uită din nou la ea. 

— Ei bine, cel puţin acuma ştii. 

— Sunt foarte dezamăgită, din cauza lui Malcolm, dar, pe 
de altă parte, parcă nu mă mai simt aşa de încorsetată. 
Sigur că am plâns din toată inima, dar acum... 

Părea atât de inocentă şi sinceră, încât Hoag se simţi 
îmboldit să se apropie de ea şi s-o consoleze, dar n-o făcu. 

— Dacă ne gândim mai bine, este de înţeles, Angelique. E 
mai bine aşa. Ţi-am mai spus şi altă dată, atâta timp cât mai 
poţi plânge, nimic nu ţi se poate întâmpla. Pot să te întreb 
când a început? 

Se auziră din nou goarnele din tabăra soldaţilor. 

— Ce se întâmplă? L-am văzut pe Settry şi pe ceilalţi ofiţeri 
plecând în grabă. 

— Goarnele îi cheamă pe ofiţeri la cazarmă, e o chestiune 
de rutină, nu trebuie să ne facem griji - Hoag se uită de jur- 


împrejur ca să se asigure că nu e nimeni prin apropiere. Îţi 
mulţumesc că mi-ai spus, zise el râzând nervos, chiar dacă 
m-ai luat cam pe nepregătite. Putem să continuăm discuţia 
în timp ce mergem călare? 

— Bineînţeles, spuse ea, ştiind foarte bine de ce anume îi 
spusese - îl văzuse pe Gornt mai înainte, Hoag picase numai 
bine şi dorea să înceapă lupta. A pornit duminică. 

— Nici nu ştiu ce să spun, dacă ai avut noroc sau ghinion. 

— Niciuna, nici alta, replică ea. A fost voinţa lui Dumnezeu 
şi o accept ca atare. Îmi pare rău pentru Malcolm, nu 
pentru mine. Pentru mine este voinţa Domnului. Şi ce-ai să 
faci acum, o informezi pe ea? 

— Da, dar mai întâi trebuie să-ţi dau o scrisoare. 

Fu rândul ei să rămână uluită. 

— Ai avut la dumneata o scrisoare pentru mine tot timpul 
acesta şi nu mi-ai dat-o? 

— Tess m-a rugat să ţi-o dau numai dacă nu porţi copilul 
lui Malcolm. 

— Oh! La gândul acesta, Angelique simţi că i se face rău. 
Şi dacă aş fi fost însărcinată, ce-ai fi făcut? 

— Acuma asta-i doar o întrebare ipotetică, nu-i aşa? zise el 
blajin, căci era îngrijorat de paloarea ei bruscă. 

Tânăra aceasta încă n-a scăpat definitiv la liman, n-a ieşit 
din criză, nu, nu. 

— Vreau să ştiu. 

— Mi s-a cerut să-ţi dau această scrisoare dacă îţi începe 
ciclul, Angelique. Vrei să ne întoarcem? Ţi-o aduc în 
apartamentul tău. 

— Mulţumesc, dar... dar am să aştept afară până o aduci 
în faţa Casei Struan. 

Angeligue dădu pinteni calului, termină circuitul pistei, 
ignorând pe toată lumea, în timp ce toţi ceilalţi nu aveau 
ochi decât pentru ea. Simţi dintr-o dată nevoia să 
pornească la galop pe ultima porţiune de pistă, ca să se 
vindece de spaime. O apăsare cu genunchii, pintenii şi 
mâinile, şi calul porni în galop dezlănţuit. În faţă se vedeau 


cele două turle ale bisericii şi incinta împrejmuită cu gard, 
alături - Yoshiwara, închisă între zidurile ei proprii, podul şi 
Casa Gărzii. Pentru o clipă gândul o duse înapoi, la 
momentul când galopa spre acel loc, cuprinsă de panică 
după ce lăsase în urma ei sângeroasa întâmplare de pe 
Tokaido, fără pălărie pe cap, cu hainele zdrenţuite şi 
murdare de sânge, înspăimântată de moarte. Imaginea 
dispăru în momentul în care pătrunse în interior - părea 
atât de mult de atunci, dar îi rămăsese în suflet un alt fel de 
spaimă. Zarurile fuseseră aruncate. 

Scrisoarea lui Tess suna astfel: „Sunt sigură că vei fi de 
acord că între noi nu-şi au rostul nici un fel de politeţuri. 

Mă bucur că nu porţi copilul fiului meu. Asta face ca 
viitorul să fie mai simplu şi mai puţin încâlcit. Nu accept să 
recunosc căsătoria şi nici că ai avea vreun drept legal de 
orice fel, dimpotrivă. 

În momentul în care vei citi această scrisoare, pentru 
Nobila Casă va fi începutul unei ere noi, sau se va fi produs 
falimentul. Dacă se întâmplă primul lucru, acesta va fi 
datorat parţial faptului că mi-ai trimis acea persoană. 

Datorită acestui fapt, îţi voi acorda o bonificaţie şi voi 
deschide un cont la Banca Angliei care îţi va asigura un 
venit de două mii de guinee pe an dacă, în termen de 
treizeci de zile, începând din ziua de astăzi (când ţi-a venit 
ciclul), îmi vei trimite o declaraţie scrisă sub jurământ 
conţinând următoarele: 

În primul rând, că renunţi la orice fel de pretenţii pe care 
le-ai putea avea tu sau reprezentanţii tăi asupra averii 
inexistente a fiului meu - vei înţelege că fiind minor şi 
nefiind încă numit legal tai-pan, nu avea nici un fel de avere 
de lăsat. 

În al doilea rând, că eşti de acord să renunţi la orice 
pretenţii şi eşti de acord să nu mai foloseşti niciodată 
numele de doamna Malcolm Struan, indiferent în ce 
variantă (de ochii lumii îţi sugerez să pretinzi că ai făcut 
acest lucru cu tot regretul deoarece fiind catolică ai 


recunoscut că nu aţi fost căsătoriţi legal, în conformitate cu 
credinţa şi biserica ta, ceea ce nu înseamnă că eu îi 
recunosc în vreun fel valabilitatea). 

În al treilea rând, că nu vei mai pune niciodată piciorul în 
Hong Kong, altfel decât în trecere, între două vapoare, că 
nu vei încerca să te întâlneşti cu mine, să-mi scrii sau să 
stabileşti vreo legătură cu mine sau cu familia mea în viitor. 

În al patrulea rând, declaraţia ta să fie autentificată de Sir 
William, ministrul Majestății Sale pentru Japonia şi să-mi fie 
înmânată prin intermediul dr. Hoag, până la 14 februarie, 
cu ceva mai mult de treizeci de zile de la data de azi, când 
ţi-a început ciclul. 

Şi, în sfârşit, dacă te căsătoreşti în termen de un an, 
capitalul fondului va fi mărit în aşa fel încât să-ţi asigure un 
venit de trei mii de guinee pentru primii zece ani. La 
moartea ta, capitalul se va întoarce la mine sau la 
moştenitorii mei. 

În timp de trei săptămâni de la citirea acestei scrisori, te 
rog să te muţi din casa Struan. l-am dat instrucţiuni 
domnului Albert MacStruan în acest sens printr-o scrisoare 
pentru această zi şi i-am spus, de asemenea, că orice credit 
al tău la Casa Struan încetează din acest moment şi 
chitanţele date de fiul meu şi purtând numai sigiliul lui nu 
vor mai fi onorate - excepţie fac cele care poartă şi sigiliul şi 
semnătura lui alături de dată, fiind astfel perfect autentice. 

Dacă în trei săptămâni declaraţia este gata semnată 
pentru a fi înmânată doctorului Hoag, domnul MacStruan 
este autorizat să-ţi înmâneze cinci sute de guinee din fondul 
ce va fi constituit în treizeci de zile, sumele anuale urmând 
a-ţi fi plătite trimestrial. 

Dacă respingi condiţiile de mai sus (ai cuvântul meu de 
onoare că nu sunt negociabile), sau dacă nu-l văd pe dr. 
Hoag în ziua stabilită, adică 14 februarie, în ziua imediat 
următoare, vineri 15 februarie, avocaţii mei vor înainta 
plângere penală împotriva ta, unul din principalele capete 


de acuzare fiind acela că ai provocat din culpă moartea 
fiului meu. 

Un sfat: domnul Skye s-ar putea să strige, să urle şi să 
spună că toate acestea nu sunt decât ameninţări goale 
împotriva persoanei tale. Nu sunt. Avocaţii mei mi-au arătat 
că nu sunt ameninţări, ci este o modalitate generoasă şi 
legală de a rezolva o problemă supărătoare pe care a creat- 
o fiul meu, indiferent din ce motive reprobabile. Te rog să-i 
spui dr. Hoag să se întoarcă cât mai curând posibil cu 
acceptul sau refuzul tău. Tess Struan, 28 decembrie, anul 
Domnului Nostru 1862, la Hong Kong.” 

Gornt ridică privirile de pe scrisoare. 

— Deci nu accepți. 

— Este exact ceea ce mi-a spus şi domnul Skye. 

O parte din furia Angelicăi se împrăştie pe moment. Se 
aşeză mai bine în scaunul înalt, ţeapănă şi posomorâtă. 
Gornt stătea în faţa ei, în budoarul ei. 

— Mă bucur că eşti şi tu de acord. Am să-i răspund femeii 
acesteia în sensul ăsta chiar în după-amiaza asta. 

— Nu, ar fi o mare greşeală. Îţi spun să nu te lupţi cu ea. 
Ar fi lucrul cel mai rău cu putinţă. Să accepţi un compromis. 

Angelique se făcu din nou pământie la faţă, mai mult decât 
furioasă. 

— Spui să accept această... această nebunie? 

— Am spus numai că poţi să faci un compromis, zise el, în 
timp ce mintea îi lucra bine şi logic, deşi simţea un nod în 
gât şi în piept. Sunt sigur că pot obţine condiţii mai bune 
pentru tine. 

— Condiţii? Aşadar, eşti de părere că, în principiu trebuie 
să accept? Să accept aşa ceva? Credeam că eşti un luptător 
şi că îmi eşti prieten, dar o laşi să mă azvârle cu faţa în 
noroi? 

— Ştiu că a spus că nu se târguieşte, dar nu cred treaba 
asta, pot să îmbunătăţesc condiţiile. Chiar şi prima ei ofertă, 
de două sau trei mii de guinee, îţi oferă un venit acceptabil, 
cinci mii ar însemna că eşti bogată. 


— Dar asta nu compensează purtarea ei urâtă, 
amenințările răutăcioase, ostilitatea constantă şi duşmănia 
ei! Eu am fost căsătorită în mod legal. Legal! 

— Angelique bătu din picior. Să nu mă mai numesc 
doamna Struan? Să nu mai pun piciorul în Hong Kong. Să 
mi se vorbească în felul acesta! Dar cum îndrăzneşte? Ca şi 
când aş fi..., ca şi când aş fi o ticăloasă! 

— Sunt de acord. În numele tău, voi renegocia. 

— Isuse, vreau s-o văd umilită, zdrobită. 

— Şi eu la fel, dar nu e momentul. 

— Cum aşa? 

— Marele Dirk Struan a abuzat de familia mamei mele, de 
Tillman, nu la fel de urât ca Morgan, dar aproape - pe 
chipul lui se aşternu un zâmbet crud. Dacă pot să-i 
zdrobesc pe Brock, de ce nu şi pe Struan? Pentru mine este 
acelaşi lucru. Răzbunarea este un fel de mâncare pe care o 
putem savura împreună, bucăţică cu bucăţică. 

— Oare? 

Simţi o căldură plăcută în şale. Gornt era aşa de sigur de 
el, atât de chipeş şi de puternic. 

— Cum? 

— În primul rând: ce a spus Skye? 

— Mi-a spus imediat că trebuie să mă lupt şi mi-a arătat 
hârtiile pe care le-a pregătit pentru a le înregistra la Hong 
Kong, la Londra şi la Paris şi... 

— La Paris? De ce la Paris? 

Îi explică chestiunea cu pupila statului. 

— Spune că la Paris, dacă invocăm statutul de pupilă a 
Franţei, vom câştiga în mod sigur, căsătoria va fi declarată 
legală în conformitate cu legea franceză şi după aceea voi 
putea regla treburile cum voi vrea eu, nu ea. 

— Ţi-a vorbit cumva de taxe şi onorarii, Angelique? 

Fata roşi. 

— Asta nu are nici o legătură cu sfatul lui. 

— Aiurea, spuse el brutal. Singura noastră şansă este să 
privim adevărul în faţă şi să înţelegem care este jocul, ce 


trebuie bine jucat. Ticălosul acesta nenorocit - scuză-mă, 
dar folosesc termenul în cunoştinţă de cauză, am aflat acest 
lucru la Hong Kong - ticălosul acesta nu se gândeşte decât 
la viitorul lui, nu la al tău, se şi visează în fel de fel de 
tribunale, apărând-o pe această sărmană, dar frumoasă 
văduvă franţuzoaică, pledând în faţa a fel de fel de juraţi şi 
pierzând totul. 

— Nu înţeleg, de ce? 

— Malcolm nu are nici un fel de avere. 

— Dar... Dar domnul Skye spune că, după legea 
franceză... 

— Trezeşte-te, Angelique! 

Vocea lui deveni încă şi mai furioasă. Era vital s-o scoată 
din starea aceasta de furie inutilă, stupidă. În momentul în 
care intrase în budoarul ei şi o văzuse cu buzele strânse, 
fierbând de furie, cu o scrisoare care tremura în mâna ei, 
înţelesese că aceea era scrisoarea de care vorbise Hoag, că 
deci nu mai era vorba de nici un copil şi se putea trece la 
aplicarea Planului A. Bucuria lui nu avea margini. 
Prefăcându-se că nu ştie nimic, începuse s-o 
complimenteze, dar ea îi respinse imediat toate vorbele, îi 
aruncase scrisoarea şi Gornt trebui să recunoască faptul că 
supărarea o făcea încă şi mai atrăgătoare - patima le pria 
amândurora, se gândi el mulţumit. Dar acum trebuia 
canalizată şi rafinată, ca a lui. 

— Skye spune numai aiureli! Trezeşte-te! 

— Eu sunt mai trează decât el şi să nu-ţi închipui nici o 
clipă că el... 

— Încetează! Pune-ţi mintea la contribuţie, pentru numele 
lui Dumnezeu! “Tu eşti cea care riscă, nu el! 

Pentru o clipă se întrebă ce conţinea cealaltă scrisoare, 
dar asta nu va mai şti nimeni - Hoag spusese că, în cadrul 
înţelegerii cu 'Tess, stabilise ca, înainte s-o înmâneze pe 
aceasta, s-o ardă pe cea de-a treia. Oare a făcut Hoag lucrul 
acesta, sau a citit-o înainte de-a o arde, deşi jurase să 


respecte întru totul dorinţele ei? Tare aş fi vrut să ştiu, dar 
asta nu e decât glazura de pe prăjitură. 

— Angeligque, draga mea Angelique! 

Aruncă scrisoarea pe masă de parcă ar fi fost murdară, 
deşi era convins că era minunată. Se ridică în picioare, se 
aşeză apoi lângă ea şi îi luă mâna. 

— Parisul şi Franţa şi legea franceză sunt numai pentru 
binele lui Skye, nu al tău. Chiar dacă va câştiga, deşi pariez 
zece mii contra unu că nu va fi aşa, deciziile acelea nu vor 
avea nici o putere asupra lui Tess Struan în Hong Kong... 
Ascultă-mă, spuse el când ea încercă să-l întrerupă, nu 
avem prea mult timp şi trebuie să fii inteligentă. În timp ce 
te vei împrumuta, vei ajunge la sapă de lemn ca să-i plăteşti 
lui onorarii şi taxe, ca să nu mai vorbim de cheltuielile 
celelalte de care are nevoie, îţi vei pierde unica şansă. Skye 
nu are decât câţiva dolari. Cum o să ajungă la Hong Kong, 
ca să nu mai vorbim de Paris sau Londra? Astea sunt numai 
visuri. 

Ea îşi trase posomorâtă mâna. 

— Eşti un copil răsfăţat şi te iubesc pentru asta. 

— Tu... - Angelique se opri. Chiar... 

— Dacă te iubesc, sau dacă eşti un copil răsfăţat? 

Cu o voce schimbată, Angelique spuse: 

— Amândouă! 

— Amândouă! spuse el cu voce schimbată şi o luă din nou 
de mână şi protestă când ea încercă să şi-o smulgă. 

De astă dată n-o mai lăsă. Cu o fermitate blândă, calmă, o 
trase mai aproape şi o sărută cu patimă. Ea începu imediat 
să se lupte şovăind între bucurie şi rezistenţă. Amândouă! 
Când îi dădu drumul, Gornt se trase imediat înapoi, 
anticipând în mod corect că unghiile ei erau gata să-l sfâşie. 

— Ei, potoleşte-te, făcu el, ca şi când s-ar fi adresat unui 
cal nărăvaş, încât să constate că putea s-o îmblânzească. 
Şezi blând, Nelly! 

Angelique izbucni în râs, cu toată furia ei. 

— Eşti un diavol. 


— Da, dar voi fi un soţ minunat, doamnă. 

Zâmbetul ei pieri. Furia i se risipi. Angelique se ridică în 
picioare şi porni spre fereastră. Privi spre golf şi spre 
navele de acolo. În jurul celor de război era forfotă mare. 
Gornt privea şi aştepta, sperând că a judecat corect. Când 
se simţi în stare să vorbească, Angelique spuse: 

— Vorbeai de un compromis, Edward. Cum anume? 

— Am să iau primul vapor, cel mai rapid spre Hong Kong, 
spuse el. Mă întâlnesc imediat cu ea şi fac toate schimbările 
asupra cărora vom cădea de acord - şi cred că lucrul acesta 
este posibil. Sunt sigur că pot urca suma. Cinci mii în loc de 
două sau trei va fi acceptabil, nu-i aşa? 

— Ea spune că aceste condiţii dezgustătoare nu sunt 
negociabile. 

— Dar eu am să le schimb, măcar pe unele din ele. 

— Pe care? 

— Asta mai putem discuta şi azi şi mâine. Sunt foarte 
încrezător în privinţa banilor. 

— Dumnezeule, banii nu sunt totul, şi de ce aşa de repede? 
Avem ca termen ziua de 14 a lunii următoare. 

— Eu trebuie să fiu primul cu veştile, ca s-o 
descumpănesc. În felul acesta am o poziţie privilegiată în 
negocieri. Pentru tine, adăugă el. 

Angeligque se întoarse şi privi la el. 

— Dar şi pentru tine. 

— Şi pentru mine, zise el încântat. 

Aceste insinuări, întorsături şi mize atât de mari, fiecare 
cuvânt putea fi fatal, era un joc mai excitant decât cel mai 
formidabil poker - căci mizele erau într-adevăr uriaşe: ea şi 
viitorul lui şi al ei. Şi ea are în mână cei mai mulţi aşi, îşi 
zise el, deşi nu ştie: dacă va fi de acord imediat cu toate 
cererile formulate în scrisoarea lui Tess aceasta va fi mai 
dornică să devină aliata lui oricând - element esenţial 
pentru viitorul lui. Cele cinci mii de guinee vor ajuta la 
consolidarea firmei Rothwell-Gornt şi veninul ei va asigura 
sfârşitul lui Tess. 


— 'Te iubesc şi vreau să mă căsătoresc cu tine, zise el. le 
TOg. 

— Este mult prea devreme ca să-ţi răspund. 

— Nu sunt de acord, eşti pe picioarele tale, încântător de 
liberă. 

— Pentru că nu sunt căsătorită şi n-am fost niciodată? se 
răsti ea. 

— Linişteşte-te, iubito, gândeşte cu calm! Suntem adulţi, 
am dreptul să-ţi spun că te iubesc şi vreau să mă căsătoresc 
cu tine. 

Angelique lăsă privirea în jos îmblânzită. Avea nevoie de el, 
era singurul care putea s-o apere de Tess. 

— Scuză-mă, da..., scuză-mă, scrisoarea aceasta m-a 
tulburat. Dar zău că e prea devreme ca să-ţi dau un 
răspuns. 

— Nu sunt de acord. Sunt convins că mă iubeşti, putem 
păstra promisiunea de căsătorie numai între noi, nu e 
nevoie s-o facem publică. Te iubesc, o să facem o echipă 
grozavă împreună, zise el convins de ceea ce spune. Vom 
avea un viitor măreț, după ce aceasta - făcu un gest spre 
scrisoare - după ce aceasta nu te va mai ameninţa. Avem 
multe lucruri în comun şi un scop comun, să-l distrugem pe 
duşmanul tău şi al meu şi să ne savurăm victoria. 

— Eu nu te iubesc, îmi placi foarte mult, poate că aş putea, 
poate că aş începe să te iubesc, cu timpul şi sigur că am să 
mă străduiesc dacă..., dacă am să mă mărit cu tine. Nu, nu 
te mişca, lasă-mă să termin ce am de spus. 

Degetele i se jucau cu o cataramă cu perle pe care o 
cumpărase în sat şi care îi aminti că, dacă MacStruan 
încetează să-i mai onoreze chitanţele, aceasta, împreună cu 
inelul de logodnă şi cel cu jad erau singurele bijuterii pe 
care le mai avea. Şi Andre avea să vină din nou în după- 
amiaza aceea. Lăsă grija aceasta pentru mai târziu şi se 
concentră asupra prezentului. E curios faptul că Edward 
are aceleaşi idei ca şi mine. Gândim la fel în multe privinţe. 


— Pentru moment, te rog să-mi permiţi să-ţi dau răspunsul 
mai târziu. Când este prima navă spre Hong Kong? 

— Cea mai bună şi cea mai rapidă va fi mâine seară, 
Atlanta Belle, a Companiei Cooper-Tillman, care merge 
direct la Hong Kong şi apoi la San Francisco, răspunse el 
imediat, deoarece, ca orice comerciant, cunoştea pe 
dinafară datele sosirii şi plecării navelor. Va ajunge la Hong 
Kong înainte de cliperul nostru Night Witch, care va sosi 
aici abia peste trei zile. 

— Şi vrei să pleci cu Atlanta Belle? 

— Da. 

— Atunci hai să discutăm mâine dimineaţă ce se poate 
negocia cu această femeie, în felul acesta voi avea timp să 
mai reflectez. Dacă vom cădea de acord, atunci te rog să te 
duci repede la Hong Kong şi... să vii cât mai repede înapoi. 

— Bine. Dar care este răspunsul tău la cererea mea în 
căsătorie? 

— Ţi-l dau când te întorci. 

— Trebuie să-l ştiu înainte de a pleca. 

— De ce? 

— Pentru plăcerea mea, zise el. 

Angelique văzu pe chipul lui zâmbetul acela straniu şi se 
întrebă oare ce se ascunde în spatele lui. 

— De ce? Serios? 

Gornt se ridică în picioare şi se opri lângă ea. 

— Pentru că este vital pentru mine. Dacă te măriţi cu 
mine, nu mai avem altă îngrădire decât cerul. O să adori 
Shanghaiul, cel mai frumos oraş din Asia, pe lângă care 
Hong Kong-ul e doar o băltoacă, vei fi regina oraşului şi vei 
trăi fericită până la adânci bătrâneţi. Îţi promit. Acum, te 
rog să-mi răspunzi. 

— Îţi promit să-ţi dau răspunsul la întoarcere, trebuie să 
existe încredere între noi, spuse ea şi-şi aminti că-i spusese 
şi el acelaşi lucru lui Tess. Când te întorci. 

— Îmi pare rău, draga mea Angelique, trebuie să ştiu 
înainte de-a pleca. 


— Sau altfel nu vei negocia pentru mine cu less? 

Gornt nu-i răspunse imediat. 

— Voi negocia pentru tine. Şi aş vrea să mă căsătoresc cu 
tine acum, diseară, mâine, n-are nici o legătură cu Tess, dar 
nu se poate, ştiu, se apropie o prinse de umeri şi o sărută 
pe vârful nasului. Jolie mademoiselle, un răspuns vă rog? 
Mâine la apusul soarelui? Atunci va trebui să mă îmbarc. Un 
răspuns în faţa lui Dumnezeu. 

În aceeaşi după-amiază vestea cu privire la Katsumata şi la 
sinuciderea lui Meikin ajunsese la Raiko, care se afla în 
apartamentul ei particular. Raiko leşină. Când începu să-şi 
mai revină, trimise o servitoare să-l roage pe Hiraga să-i 
găsească de urgenţă pe Akimoto şi lakeda, căci avea veşti 
importante să le transmită. Aceştia veniră repede. Plângând 
fără nici o jenă şi frângându-şi mâinile, le spuse că Yoshi îl 
prinsese viu pe Katsumata, le povesti felul cum murise şi 
despre sinuciderea lui Meikin, mama-san a lui Koiko, dar nu 
le spusese că ea fusese aceea care îl trădase pe Katsumata. 

— Acesta e sfârşitul..., dacă Yoshi a aflat de Katsumata şi 
Meikin înseamnă că ştie şi de mine, despre voi, suntem 
trădaţi cu toţii. Cine este trădătorul? Este numai o 
chestiune de timp... 

Frica o scutură din nou. 

— Trebuie să plecaţi cu toţii înainte să vă descopere 
patrulele..., trebuie să plecaţi. 

— Încetează! strigă Hiraga cu faţa albă ca varul. 

Nu mai era deghizat în spălător de vase la bucătărie. 
Purta un kimono obişnuit şi era gata în orice clipă să se 
repeadă în ascunzătoarea lui din tunel. Santinelele erau 
sigure, căci fuseseră amenințate cu moartea dacă nu-şi fac 
datoria. Akimoto şi Takeda erau şi ei foarte tulburaţi. Părea 
de neconceput ca sensai Katsumata să moară atât de 
dezonorant. N-aş fi crezut niciodată că sensai Katsumata se 
va lăsa prins de viu, îşi zicea Hiraga. Şi este de-a dreptul 
dezgustător din partea lui Yoshi că a lăsat-o pe Meikin să-i 
facă asta, deşi o merita. Baka să fii prins viu! 


— Lasă-ne singuri Raiko! Trimit mai târziu după tine! 

— Mulţumesc, stăpâne, dar... 

— leşi! 

Raiko ieşi repede afară, bucuroasă să scape de ei, 
detestându-i pe toţi shishii, dar ascunzându-şi cu 
înţelepciune ura. Takeda scuipă furios. 

— Yoshi nu e om de onoare dacă a îngăduit aşa ceva. 
Katsumata trebuie răzbunat. 

Akimoto îi aruncă şi el o privire lui Hiraga, la fel de 
dezgustat. 

— Ce să facem, vere? Cotoroanţa asta bătrână are 
dreptate, percheziţiile se vor înăspri. Ar trebui s-o ştergem 
de aici în noaptea asta, ce zici? 

— Eşti baka! Suntem înconjurați ca nişte şobolani pe un 
stârv. 

De fapt, Hiraga, deşi pretindea că e furios, era cât se 
poate de uşurat. Acuma, dacă sensai Katsumata murise, nu 
mai era nevoie să lanseze nici un fel de atac. Era din nou 
stăpân pe soarta lui. 

— Nu trebuie să facem nici o greşeală. 

— Sunt de acord că aici suntem ca nişte guzgani prinşi în 
cursă, zise Takeda. Aşa că trebuie să lansăm atacul aşa cum 
a plănuit sensai. Acuma avem şi bombele. Sonno-joi! 

— Nu. Pentru moment suntem în siguranţă. 

— Hiraga, zise Akimoto, dacă Yoshi l-a dat pe Katsumata 
lui Meikin, a fost cu siguranţă ca o răsplată, nu-i aşa? În 
schimbul faptului că l-a trădat. Raiko o să facă acelaşi lucru 
cu noi. Poate că ea este trădătoarea care i-a divulgat pe 
amândoi lui Yoshi, neh? 

Takeda mârăi: 

— Hai s-o ucidem şi să pornim la atac. 

— Stai jos, ţipă Hiraga. Avem nevoie de Raiko. Şi-a dovedit 
valoarea în trecut şi nu uita că în nici o mama-san nu se 
poate avea încredere deplină. Stai jos, Takeda, fii cu mintea 
întreagă! N-o să ne trădeze, nu este decât o cotoroanţă 
hrăpăreaţă, ca orice mama-san care dacă îi permiţi, e în 


stare să-ţi ceară un preţ de târfă de rangul trei pentru o 
amărâtă care face trotuarul cu numai un bănuţ de aramă. 
Meikin ne-a dat informaţii valoroase în trecut, datorită ei l- 
am prins pe Utani poponarul. A fost ea însăşi trădată, Yoshi 
şi Bakufu au iscoade peste tot. 

— Aici nu suntem în siguranţă, ridică din umeri Akimoto. 
Urăsc locul ăsta. Yoshiwara asta a gai-jinilor s-a molipsit de 
bolile lor. Votez cu Takeda. Atac, fugă sau moarte. 

— Încă nu. Lăsaţi-mă să mă gândesc! 

Takeda îl privi cu ochii mijiţi: 

— Ai cunoscut-o pe Meikin asta? 

— Cu mulţi ani în urmă... 

Hiraga fu cât pe-aci să adauge, şi pe Koiko, simțindu-se 
tentat să le spună care a fost adevăratul motiv al trădării, 
dar renunţă, căci îi repugna modul în care murise 
Katsumata. Acum Sumomo este răzbunată şi Koiko la fel. 
Acum spiritele lor vor deveni kami, sau vor renaşte în ziua a 
treizeci şi una, după cum va fi voia zeilor - dacă există zei. 
Acum pot să le uit, deşi vor trăi toate veşnic. Sensai să 
implore milă? Şi toţi anii aceştia în care l-am idolatrizat şi 
am ascultat de el? Am fost nişte proşti, îşi spuse el 
dezgustat. Nu contează, laşul acesta va fi batjocorit şi se va 
scuipa asupra lui în istorii şi curând barzii şi actorii vor 
istorisi cum le-a trădat el pe Sumomo şi pe Koiko şi cum s-a 
răzbunat mama-san şi care a fost ultima ei dorinţă înainte 
de moarte. A, ce stil a avut! 

Chicoti nervos fără să vrea şi imită vocea piţigăiată a 
actorului omagaki - un bărbat travestit în femeie, căci 
numai bărbaţii aveau voie să urce pe scenă: „O baie şi 
veşminte curate, vă rog!” Teatrul kabuki şi teatrele de 
marionete vor juca piesa asta generaţii la rând! 

— Baka cu kabuki ăştia! spuse Takeda furios, Sensai va fi 
răzbunat. Onoarea va fi reparată. La noapte atacăm aşa 
cum am plănuit, tu te ocupi de navă, eu de biserică şi de 
cealaltă biserică şi îi omor pe toţi gai-jini pe care îi întâlnesc 


în cale până am să fiu şi eu omorât la rândul meu. Ce zici, 
Akimoto? 

Se ridică în picioare şi privi pe fereastră. Noaptea era 
aproape. Observă că vântul se intensificase brusc şi scutura 
tufişurile. 

— Uite! Semn de la zei! E vânt din sud! 

Akimoto se apropie de el. 

Pentru o clipă, Hiraga se simţi descumpănit. Să fi fost oare 
într-adevăr un semn? 

— Nici un fel de atac. Nu în noaptea asta! Nici un fel de 
atac! 

Takeda se răsuci pe călcâie. 

— Eu spun să atacăm - se uită la Akimoto. Eşti de acord? 
Sonno-joi! 

Akimoto şovăia. Atât furia cât şi încrederea în sine a lui 
Takeda erau contagioase. 

— Focul ar putea să ne acopere retragerea, Hiraga. 

— A, un foc mic, spuse iritat Hiraga, dar nu o încercare de 
a da foc la toată Yokohama. 

Creierul îi fierbea şi nu avea nici o altă soluţie decât planul 
lui final pe care însă nu-l putea pune în aplicare fără 
ajutorul lui Taira şi fără a-şi desprinde de la gât laţul pe 
care încerca să i-l strângă Yoshi. 

— Mâine sau poimâine am pu... 

— Diseară, insistă Takeda, nemaiputând să-şi stăpânească 
furia. Diseară e cel mai bine, zeii ne-au vorbit! 

— În această perioadă a anului vântul o să dureze mai 
mult. Avem nevoie de mai mulţi oameni ca să dăm foc 
coloniei. Unul din noi ar trebui să meargă după ei, la Yedo: 
Takeda, te-ai putea duce tu. 

— Cum? Ai zis că patrulele umblă peste tot. Cum? 

— Nu ştiu, Takeda - Hiraga se ridică în picioare şovăielnic. 
Aşteptaţi până mă întorc şi atunci vom putea lua o decizie. 
Mă duc la Raiko să-i spun că mâine plecăm - n-o să plecăm, 
dar aşa îi spunem ei. 

— Nu mai putem avea încredere în ea. 


— De câte ori să vă spun că n-am avut niciodată încredere 
în ea? 

Hiraga se duse la Raiko. 

— Foarte bine, Hiraga-sama, puteţi să staţi. Raiko nu mai 
era cuprinsă de panică, fiindcă avea ceva coniac în stomac 
şi se lăsase în voia soartei. 

— 'Taira este aici în seara asta? 

— Nu şi nici mâine. Este numai Furansu-san. Ştiu că este 
aici. 

— Trimite după Iaira. Poţi să faci asta, nu-i aşa? 

— Da, şi ce să-i spun când vine? întrebă ea distrată, apoi 
se trezi brusc în momentul în care Hiraga începu să 
scrâşnească printre dinţi. 

— O să-i spui că Fujiko s-a hotărât să nu mai semneze 
contractul, că te-a abordat un alt gai-jin cu o propunere mai 
atrăgătoare. 

— Dar preţul contractului ei este fantastic de bun, băiatul 
nu-i prost, o să compare preţurile şi am să-l pierd, o să se 
ducă la altă casă, că a şi vizitat câteva. O să-l pierd. 

— O să-ţi pierzi capul dacă nu se rezolvă necazul în care ai 
intrat, spuse el mohorât şi trupul tău bine hrănit va ajunge 
curând hrană pentru peşti. 

— Să fie rezolvat? Raiko deveni atentă. Există oare vreo 
posibilitate, Hiraga-sama? Am vreo şansă? Cunoşti vreo 
modalitate? 

— Fă aşa cum ţi-am spus şi s-ar putea să te salvez. Trimite 
acum după 'aira. 

Hiraga îi aruncă o privire rece, apoi se întoarse la cei doi 
care îl aşteptau pe verandă ascultând zgomotul vântului 
prin arbuşti. 

— Suntem în siguranţă o zi sau două. 

Takeda mormăi nemulţumit: 

— Mare lucru că ştie că o să moară! Diseară toată 
Yokohama o să fie moartă şi curățată de ticăloşi. 

— Amânăm totul cu o zi. Mâine va fi cel mai bine. 

Takeda simţi că-l apucă din nou furia. 


— De ce? 

— Vrei să ai o şanse de scăpare? Să dai lovitura mortală, 
dar să trăieşti ca să te poţi bucura de rezultatele ei? Să 
trăim cu toţii? Sunt de acord cu tine că a venit timpul. Ai 
dreptate. Dar până mâine am timp să fac un plan... 

După o clipă, Iakeda spuse: 

— Akimoto? 

— Hai să fim de acord cu amânarea. E bine să putem 
scăpa cu viaţă. Hiraga are dreptate, e înţelept, nu-i aşa? 

Tăcerea deveni apăsătoare. 

— Amânăm. Cu o zi. De acord. Takeda se ridică în picioare 
şi porni spre ascunzătoarea lui din ceainăria învecinată. 

După o clipă, Hiraga spuse: 

— Akimoto, mai stai puţin şi după aceea du-te şi stai cu el, 
linişteşte-l. 

— Ele din Satsuma, vere. Şi Katsumata era tot din 
Satsuma. 

Hiraga privi arbuştii încovoiaţi sub bătaia vântului de sud. 

— Stai cu el. Linişteşte-l. 

Tyrer era uluit. 

— Nici un contract, Raiko-san? 

— Nu, îmi pare rău, Fujiko s-a răzgândit şi are o ofertă 
mult mai bună, îmi pare rău, dar este foarte fermă. 

— Poftim? zise el, căci nu înţelesese mai nimic din 
japoneza ei. 

Raiko repetă cele spuse şi adăugă: 

— De aceea am vrut să te întâlnesc atât de urgent. Îmi 
pare rău, dar nu mai vrea să te vadă, nici astă seară, nici 
altă dată. 

Tyrer se simţea de parcă ar fi căzut într-o prăpastie. O 
întrebă cât mai politicos cu putinţă şi în cea mai bună 
japoneză de care era în stare, dar ea dădu din cap. 

— Îmi pare rău, spuse Raiko în final, făcând o plecăciune 
în semn că întrevederea s-a încheiat. Noapte bună, Taira- 
sama. 


Tyrer ieşi pe verandă ca beat. Paravanul shoji se închisese 
în urma lui. Porni cu paşi şovăielnici pe cărarea din grădină 
şi blestemă în gând, constatând că uitase să se-ncalţe. Se 
aşeză jos, pe verandă, ameţit şi-şi puse pantofii în picioare. 

— Dar ce dracu' s-a întâmplat? 

Cu trei zile în urmă, când se întorsese cu Babcott de la 
Yedo, totul era perfect, contractul definitivat cu excepţia 
unui singur punct: plata urma să se facă într-o săptămână. 
Nota de plată anterioară fusese achitată şi primită cu 
zâmbete şi plecăciuni, iar Fujiko fusese în noaptea aceea 
mai drăgăstoasă şi mai dulce ca oricând. În seara aceasta, 
când Raiko trimisese după el o servitoare în casa pe care o 
împărțea cu Babcott şi îl rugase să vină urgent, fusese 
convins, amuzat în sinea lui, că nu era vorba decât de 
semnarea hârtiilor. Lăsase vorbă mai devreme că probabil 
că nu va putea veni în seara asta şi poate nici mâine - căci 
urma să plece la Kanagawa. Şi acum asta! 

— Nu înţeleg. 

Rafale de vânt îi aduceau frunze printre picioare. 
Nefericit, îşi strânse paltonul mai bine în jurul trupului. 
Noaptea părea mai neagră ca înainte. Oftă adânc, se ridică 
şi porni pe cărarea şerpuitoare, dar fu oprit brusc de un 
samurai care aproape că se izbi de el. 

— Isuse Cristoase, Nakama! exclamă el. 

Hiraga puse mâna pe sabie şi 'Tyrer se consideră deja un 
om mort, dar sabia rămase pe jumătate în teacă şi Tyrer îşi 
aţinti privirea în ochii lui... 

— Nu..., spuse Tyrer cu vocea sugrumată de apariţia 
aceea neaşteptată, nu sunt..., nu sunt înarmat. 

Ridică mâinile în sus în semn că se predă şi se blestemă în 
gând pentru prostia lui, muri aproape din nou când Hiraga 
lăsă sabia să cadă înapoi, în teacă. 

— 'Taira-sama, eu nu loveşti la tine, crezut duşman. Tu eşti 
prieten. 

Hiraga zâmbi şi îi întinse mâna. Alb la faţă, Tyrer îi strânse 
mâna, apoi izbucni: 


— Ce faci aici, am crezut că ai fugit la Yedo, de ce eşti 
ronin? Trebuie să te predăm lui Yoshi, ştii că Yoshi te caută, 
seniorul Yoshi. 

— Nu aici! îl preveni Hiraga şi îl apucă de braţ, Tyrer simţi 
strânsoarea de fier a mâinii lui. Vino cu mine! îi spuse el, 
făcând semn să tacă. 

Hiraga îl conduse pe o altă cărare, apoi pe alta, prin 
păienjenişul de poteci foarte bine ascunse una de alta de 
garduri vii, până când Tyrer îşi pierdu simţul orientării. 
Apoi cărarea se opri în faţa unei căsuțe. Vântul trăgea de 
acoperişul din stuf şi zgâlţâia căpriorii. Hiraga îl îndemnă să 
urce pe verandă, îşi aruncă pantofii din picioare şi aşteptă 
până făcu şi 'Tyrer acelaşi lucru, apoi îl împinse înăuntru. 

— Intră, te rog. 

Transpirat tot de spaimă şi neputincios, Tyrer îl ascultă. 
Nu avea nici o şansă să fugă. Observă că Hiraga se uită cu 
luare aminte în jur să vadă dacă n-au fost urmăriţi. Împinse 
paravanul shoji. În interior o lumânare cu abajur răspândea 
o lumină slabă în casa obişnuită, cu o singură cameră şi o 
baie alăturată. Flacăra tremură şi fu cât pe-aici să se stingă 
din cauza curentului. 

— Stai jos te rog. Acum spune încă o dată, nu repede şi 
vorbeşte încet. Deci? 

Hiraga îşi scoase sabia scurtă, rău prevestitoare, din 
centură şi o puse alături de el, pe tatami. Încercând să-şi 
stăpânească tremurul de disperare şi spaimă, Tyrer îi 
povesti despre Yoshi, despre Abeh, despre uciderea lui 
Utani, cum au crezut ei cu toţii că Hiraga fugise în altă 
parte. 

— Trebuie să te predăm lui Yoshi, paznicilor de la poartă, 
căpitanul Abeh a plecat înapoi la Yedo, Nakama, şi... cum 
să-ţi spun, Nakama sau Hiraga? 

— Cum doreşti, Taira-sama. 

— Atunci Hiraga, acesta este numele tău adevărat, nu-i 
aşa? 


— Aşa mi se spune. Dar japonezii au multe nume, unul la 
naştere, altul când au vârsta de şapte ani, altul când e 
bărbat, şi îşi pot lua altul dacă vor. Eu sunt Nakama sau 
Hiraga prietenul tău. 

— Prieten? spuse Tyrer cu amărăciune. De ce nu mi-ai 
spus că eşti un asasin? L-ai ucis pe Utani, l-ai ucis, nu-i aşa? 

— Da, el - ţintă, om foarte rău. Yoshi la fel. Aici nu Ing'rand 
Taira-sama, nu Ing'rand. Aceştia oameni răi, Bakufu rău, ei 
fură puterea de la împărat, ei tirani. 

Hiraga îi explică solemn, cum se pricepu mai bine, despre 
shishi şi despre lupta lor pentru a elimina guvernul despotic 
- se vedea foarte clar că e sincer, vorbindu-i despre apariţia 
lui Utani şi despre impozitele mari, cum clanurile lui 
Toranaga şi daimyo deţineau toată bogăţia ţării, cel mai 
mult familia Toranaga, îi vorbi despre administraţia Bakufu 
cea coruptă şi îi spuse că poporul murea de foame şi nu 
avea nici un drept. 

— Noi vrei dăm înapoi Nippon la împăratul, face guvern 
corect pentru popor. 

Prin tot poporul Hiraga avea în vedere pe toţi samuraii, 
dar Tyrer înţelese că vorbea de toţi japonezii. Şi în timp ce-i 
punea întrebări lui Hiraga, fascinat de această fereastră 
unică spre mersul interior al treburilor din Japonia şi spre 
mentalitatea japoneză, se convingea tot mai mult că 
dreptatea se află de partea lui Hiraga. Îi era suficient să-şi 
amintească de istoria Angliei şi de lupta poporului pentru 
abolirea dreptului divin al regelui, şi domnia tiranilor 
pentru ca Hiraga să-i devină tot mai simpatic. Nu-i era greu 
să-şi amintească cât de multe vieţi costase crearea 
parlamentului şi instaurarea domniei poporului pentru 
popor: capul unui rege, alţi regi umiliţi, revoluţii, răscoale, 
morţi înaintea rajahului britanic, după care a putut înflori 
Pax Britannica. Amintindu-şi, de asemenea, de tot ceea ce-i 
datora acestui om, spuse posomorât: 

— Chiar şi aşa, tot nu văd nici o speranţă pentru tine. În 
clipa în care vei fi zărit vei fi prins, fie de oamenii tăi, fie de 


ai mei. Nu pot face nimic ca să împiedic lucrul acesta. 

Hiraga trase adânc aer în piept şi se aruncă în gol. 

— Un lucru, este un lucru tu poate face ca să ajute pe 
mine. Ajute merge pe navă, navă pentru Ing'rand. 

Tyrer se holbă la el. 

— Ei, ai înnebunit? 

— Te rog, vorbeşti încet, mult duşman aici, spuse Hiraga 
calm, excitat şi el la culme de această idee care îi venise din 
senin, ca şi când i-ar fi fost trimisă de însăşi Zeița Soarelui. 

— Te rog, asculţi. Multe ori tu spus că eu trebuie înveţi 
despre gai-jin, că ţară al tău cel mai bune neh? Eu merge 
acolo cu văr meu. Noi înveţi cel mai bine cum faci guvern, 
parlament al vostru. Înveţi cum face voi. Yoshi corect 
despre flotă şi armată, dau eu crezi foarte bine învăţat cum 
merge banca şi afaceri şi comerţ. Noi trebuie cunoaştem cel 
mai bun drum, neh? Cum voi trăiţi, modul ing'rez, neh! 

Hiraga continuă să-şi ţeasă cu elocvenţă şi măiestrie plasa 
de păianjen, căutând vorbe alese şi cadenţe aparte. Acesta 
era planul lui final, singura posibilitate de a scăpa din 
capcana lui Yoshi. Era convins că un an sau doi petrecuţi cu 
Gai-jinii, dacă se bucura de ajutorul şi iniţierea lor, va fi de o 
valoare imensă pentru sonno-joi. Este alternativa perfectă, 
ori o moarte inevitabilă dacă rămân pe loc, raţionase el 
exaltat. Peste un an sau doi ne întoarcem, vom vorbi perfect 
engleza, vom fi plini de secretele lor despre produksie şi 
stoku markit, puşti, tunuri, tactică, strategie, despre 
metodele pe care le-au folosit ca să cucerească lumea, ba să 
umilească până şi China! Aceasta este Ţara Zeilor! China ar 
trebui să fie a noastră, nu a gai-jinilor. Înainte de a pleca am 
să le spun conducătorilor noştri din Choshu care este planul 
meu şi am să ţin cumva legătura cu ei. 

— Este simplu, Taira-sama. Tu vorbeşti căpitan noi 
strecurăm la bord nu trebuie ştii nimeni. 

— Sir William nu va fi niciodată de acord. 

— Poate nu e nevoie vorbeşti el, Hiraga se aplecă mai 
aproape, lăsându-l să se hotărască, nu foarte sigur de el. 


Sau dacă vorbeşti, vorbeşti şi eu cred că este de acord, 
neh? Foarte important pentru ing'rez are prieteni buni în 
Japonia. Eu are prieten bun Jami-sama, şi el ajută dacă rogi. 

— Cine? 

— Jami, bărbat mare, bărbos, mai mare ca tu, Jami. 

— Jamie? Jamie McFay? 

— Da. Jami Mukfey. 

Acum după ce ideea aceasta îi pătrunsese în creier, mintea 
lui Tyrer începu să lucreze mai bine. Dacă făcea ceea ce 
sugera Hiraga, se deschideau posibilităţi uriaşe în 
perspectivă. Politica britanică a fost întotdeauna aceea de a 
educa sau reeduca studenţi aleşi de regulă de ordine 
princiară, din ţările cucerite. Mulţi dintre ei erau radicali 
sau revoluționari în ţările lor, mai ales în India. Hiraga era 
foarte inteligent şi o persoană importantă, dacă ajunsese 
duşmanul lui Yoshi. Tatăl lui îi spusese întotdeauna să-i 
judece pe oameni în funcţie de duşmanii lor. Şi, în timp ce 
rumega propunerea lui Hiraga, se întreba şi ce mai fac tatăl 
şi mama lui, şi prietenii şi era trist că nu poate să-i revadă 
prea curând, sau să ajungă mai repede la Londra - căci nu 
avea concediu decât o dată la doi ani. În acelaşi timp era 
mândru că face parte din serviciul diplomatic şi era şi el o 
rotiţă - chiar dacă modestă - în uriaşul angrenaj al 
Imperiului Britanic. Ideea lui Hiraga era bună. Va merge. 
Dar cum să-l scoată de aici şi cum să-l facă pe Sir William 
să-i ajute? Willie e cheia problemei. 

Cu cât se gândea mai mult, cu atât speranţele i se năruiau 
şi trebuia să recunoască că fusese o prostie din partea lui să 
se gândească fie şi numai o clipă la aşa ceva. Era sigur că 
Sir William nu va accepta niciodată un astfel de târg, în nici 
un caz cu acest om, ucigaş recunoscut, nu în cazul lui 
Hiraga, care era un pion important ce trebuia sacrificat în 
lupta mai amplă cu Yoshi. Pentru Sir William nu exista un 
quid pro quo, nici un fel de compensație, nu avea niciun 
motiv să rişte să şi-l facă duşman pe Yoshi, reprezentantul 
puterii viitorului, indiferent de ceea ce pretindea Hiraga. 


— Voi încerca, spuse el, prefăcându-se încrezător, căci nu 
uita că este încă prizonierul lui Hiraga şi sabia acestuia era 
periculos de aproape. Nu pot să promit nimic, dar am să 
încerc. Unde ai să fii? 

Hiraga era mulţumit, miza lui era enormă, însă avea 
suficient spaţiu de manevră. Îl convinsese pe Taira, care 
acum era din nou de partea lui. Liderul gai-jin îi va fi aliat. 

— "Ţine secret? 

— Bineînţeles. 

— Trimite vorbă la Raiko. Pot întâlni aici sau în sat. 

Tyrer începu să se ridice cu grijă în picioare. Hiraga radia. 

— Merge la Fujiko? 

Tyrer se posomori pe dată. 

— Nu mai e nici un fel de Fujiko. 

— Ce? Ce vrei spui? 

Tyrer îi povesti şi văzu că Hiraga se înroşeşte la faţă. 

— Dar tu ai avut promisiune, Taira-sama. Eu vorbeşte cu 
Raiko, aranjezi cu ea, neh? 

— Da, dar acum contractul s-a anulat. Raiko spune... 

Tyrer se opri, îngrozit de expresia chipului lui Hiraga. 

— Aşteaptă, rog! Hiraga ieşi ca o furtună. 

Tyrer se uită timid pe geam. Nu se vedea nimeni, numai 
crengile care se îndoiau şi mirosul sărat al vântului dinspre 
mare - fugi de aici cât mai ai timp, îşi zicea el şi dintr-o dată 
simţi o nevoie disperată să urineze. Folosi găleata din baie 
şi se simţi mult mai bine. Acuma i se făcuse şi foame. Şi 
sete. Se uită de jur-împrejur. Nici un ceainic, nici o cană cu 
apă. Foamea şi setea îl măcinau, îl măcina ideea că Hiraga 
era pierdut. Nici chiar Jamie nu-l putea ajuta prea mult, 
acum că nu mai era la Struan. Şi de ce să-l ajute, el sau 
oricine altcineva. Nu avea nici un fel de quid pro quo. Se 
uită din nou afară pe fereastra mică. Şterge-o de aici până 
nu e prea târziu, îşi zise el şi se îndreptă spre uşă. Se auziră 
nişte paşi. Se repezi înapoi să se aşeze pe perna lui. 
Peretele shoji se deschise brusc. Raiko fu îmbrâncită şi căzu 


în genunchi în faţa lui, în timp ce Hiraga se oprise în uşă, cu 
o mutră amenințătoare. 

— Oh, îmi pare aşa de rău, Iaira-sama, spuse Raiko, 
bâlbâindu-se în graba ei sinceră de a se scuza şi de a-l 
păcăli, îmi părea aşa de rău, am făcut o greşeală 
îngrozitoare... 

Vorbele îi ieşeau din gură ca un torent. Tyrer nu înţelegea 
mare lucru din ele, dar recepţionă clar mesajul. 

— Ajunge, spuse el. Aduci contractul acum. Semnez acum. 

Raiko scoase moale sulul din mânecă şi i-l întinse. 

— Stai, porunci Hiraga. Dă-mi-l mie! 

Raiko se conformă imediat şi se prosternă din nou cu capul 
la pământ. Hiraga cercetă repede documentul scurt şi se 
încruntă. 

— Este aşa cum fost de acord. Taira-sama, semnezi mai 
târziu, spuse el din nou în engleză. Această persoană - 
arătă supărat spre Raiko - spune făcut greşeală, spune 
Fujiko imploră onoare să te vadă acum, scuze pentru 
greşeală. Greşeală a ei. Baka! se stropşi el la Raiko, 
adăugând în japoneză: Să-l tratezi pe acest senior aşa cum 
se cuvine, sau îţi dărâm ceainăria! Ai grijă ca Fujiko să fie 
gata repede! Acum. 

— Hai, Hiraga-sama! 

Raiko dispăru în grabă mormăind fel de fel de scuze. O 
dată la adăpost, dincolo de uşă chicoti încântată de 
reprezentaţia ei cu păcăleala lui Hiraga şi de faptul că se 
încheiase târgul. Tyrer, entuziasmat, îi mulțumea lui Hiraga 
prea fericit ca să se întrebe cum de reuşise prietenul lui s-o 
facă atât de repede pe Raiko să se răzgândească. Anumite 
lucruri nu le vom înţelege niciodată în legătură cu aceşti 
oameni. 

— Am să semnez contractul când ajung acasă şi-l aduc 
înapoi mâine. 

— Nu grăbeşte, lasă femeia căţea 'ştepte, Hiraga zâmbi şi 
îi dădu sulul. Acum eu duc pe tine la Fujiko. Ikimasho! 


— Domo arigato gozaimashita, Tyrer se prosternă aşa cum 
s-ar fi prosternat un japonez în faţa cuiva căruia îi datora o 
favoare cu totul deosebită. 

— Prieten ajute pe prieten, spuse Hiraga simplu. 

Mai târziu, în aceeaşi seară, Tyrer se trezi, complet 
satisfăcut. Ceasul lui arăta 9:19. Perfect, îşi zise el. Stătea 
întins alături de Fujiko care dormea profund. Saltelele şi 
plăpumile şi cearşafurile erau curate şi plăcut mirositoare, 
la fel ca şi ea, calde şi comode - mult mai bune decât în 
patul lui, cu salteaua de paie şi păturile grele de lână, cu 
mirosul lor de stătut. Pielea ei avea o nuanţă aurie în lumina 
lumânărilor, camera micuță părea şi ea de aur şi era foarte 
intimă. Vântul vuia în şindrilele acoperişului, pe pereţii shoji 
jucau umbrele şi flăcările. 

Să mai trag un pui de somn, după aceea plec. Nu fi prost. 
Nu-i nevoie să te întorci în seara asta. Toate hârtiile pentru 
întâlnirea de mâine cu Yoshi sunt gata, o copie a Tratatului 
în engleză şi japoneză se află în mapa lui Wee Willie şi a fost 
verificată de două ori în după-amiaza aceasta. Planul de 
luptă convenit împotriva lui Sanjiro din Satsuma este în 
seiful lui, gata să fie semnat de el şi de Ketterer. Mă scol 
mâine în zori, cu mintea proaspătă şi ascuţită - după shoku- 
ul lui Hiraga şi shoku-ul încă şi mai mare al lui Raiko, merit 
şi eu o recompensă. Zâmbi, căci cuvântul şoc suna foarte 
japonez. Oftă mulţumit - bunul Nakama, adică Hiraga. 
Căscă şi închise ochii. Se cuibări mai aproape de Fujiko. 
Aceasta nu se trezi, dar îşi deschise braţele şi-l învălui. 

Într-un alt loc al grădinii, Hinodeh îl aştepta nerăbdătoare 
pe Andre, care trebuia să sosească din moment în moment 
cum o avertizase Raiko. Era aproape bolnavă de nerăbdare. 
Raiko se retrăsese în apartamentul ei şi bea vârtos sake. În 
curând avea s-o dea pe brandy şi să se cufunde în uitare, 
căci băutura îi alunga toate gândurile negre: teama şi 
speranţele că o să scape de Hiraga, ura împotriva lui, 
groaza de ceea ce se întâmplase cu Meikin; respectul 


pentru răzbunarea ei creştea cu fiecare pahar pe care îl 
golea. 

În cealaltă parte a grădinii, închis în casa lui sigură, 
Hiraga şedea în poziţia lotus ca să mediteze în tihnă şi să-şi 
alunge durerea de cap provocată de veştile despre 
Katsumata şi de discuţia cu Iyrer. 

Peste gard, într-o casă ţinând de Ceainăria Cireşilor, 
Akimoto se îmbătase cu sake. Tolănit în faţa lui, Takeda 
râgâi şi mai trase un gât de bere. Akimoto goli încă o sticlă 
de sake, care îi alunecă din mână, capul îi căzu pe braţe şi 
începu să sforăie. 'Takeda zâmbi. Nu era nici pe departe aşa 
de beat cum se prefăcuse. 

Când fu sigur că Akimoto adormise, trase paravanul shoji, 
îl deschise şi apoi îl închise în urma lui, ieşind din încăpere. 
Noaptea era rece, vântul sufla cu putere din sud. Se 
învârtejea în jurul lui, ridicându-i în sus părul ciufulit. Se 
înfipse bine în picioare, cercetând cu privirea acea parte a 
grădinii pe care o putea vedea. O servitoare ieşi grăbită cu 
o tavă în mână dintr-o căsuţă şi se îndreptă spre casa 
principală. Se auzeau în depărtare cântece de bărbaţi beţi 
şi un şamisen. Undeva lătră un câine. După ce servitoarea 
se făcu nevăzută, Takeda îşi strânse mai bine în jurul 
trupului haina vătuită de culoare închisă, îşi vâri săbiile la 
brâu, îşi puse sandalele de paie şi o porni în jos, pe cărare, 
apoi coti pe altă potecă şi pe alta până ajunse aproape de 
gard. Ascunzătoarea lui era sub un tufiş. Cinci bombe pe 
care le făcuse el împreună cu Hiraga, cu fitile de mărimi 
diferite. Bombele erau construite din două bucăţi de 
bambus uriaş, legate la un loc, şi o a treia, pe jumătate 
groasă faţă de celelalte, în găurile cărora turnaseră praf de 
puşcă de calitate superioară, adus de Katsumata, şi ulei. 
Puse repede fitilele cele mai lungi la trei bombe - erau fitile 
de aproximativ o lumânare de timp fiecare - cam două ore. 
Fitilele erau făcute din funie de bumbac, îmbibate cu soluţie 
de praf de puşcă şi lăsate apoi să se usuce. Armă celelalte 
două bombe rămase cu fitile de două ori mai scurte. 


Aruncă o ultimă privire spre cer. Norii negri erau mânaţi 
repede de vânt. Luă două bombe cu fitil lung şi porni la 
drum, nevăzut în noapte; prin poarta secretă din gard trecu 
în grădina casei Celor Trei Crapi care erau spre sud de 
Casa Cireşilor şi se îndreptă spre grădina casei situată în 
punctul cel mai sudic, construită, ca toate celelalte, pe 
piloni de lemn la o jumătate de metru de pământ. Casa era 
ocupată şi luminată. Se târi sub ea. Aprinse fitilul cu o 
cremene, zgomotul fiind acoperit de vânt. Fitilul se aprinse. 
Deasupra lui se auziră paşi de femeie şi Takeda încremeni. 
Se auzi un paravan shoji care se deschide. După o clipă se 
închise din nou, câteva frunze răzlețe aşezate peste fitil îl 
acoperiră aproape total şi Ilakeda porni din nou la drum, o 
umbră printre umbre; se ascunse într-un tufiş văzând un 
gai-jin care venea pe potecă. Bărbatul trecu fără să-l vadă, 
iar Takeda se puse din nou în mişcare, şi o luă la fugă spre 
clădirea principală a ceainăriei. Instală cu grijă şi acolo o 
altă bombă. 

Trecu din nou prin gard, evită o servitoare, aşteptă ca un 
bărbat bătrân şi greoi să treacă mai departe, ajunse la 
ascunzătoare şi luă şi ultima bombă cu fitil lung. Porni apoi 
repede la drum. O aprinse şi pe aceasta şi o puse chiar sub 
casa lui. De deasupra capului se auzeau sforăiturile lui 
Akimoto. Pe buzele lui Takeda se desenă un zâmbet 
răutăcios. Se mai întoarse încă o dată la ascunzătoare, 
asudat şi fericit. Până acum totul se desfăşurase în 
conformitate cu planul lui Ori. Hiraga se molipsise de la gai- 
jini. Dar el nu. O s-o facă singur. 

Cu bombele rămase se duse la casele următoare, 
traversând grădinile. După ce le instală şi pe acestea, 
ajunse la gura puţului secret. Cobori repede şi trase apoi 
capacul, fără să se teamă că Hiraga ar putea fi jos. 

Când ajunse în siguranţă, în tunel, începu să respire din 
nou normal şi aprinse lampa cu ulei. De jur-împrejur erau 
împrăştiate câteva lucruri şi aşternutul lui Hiraga. Sacul lui 
Katsumata cu bombele mici, metalice, era sub o cuvertură. 


Le puse la un loc cu ale lui, îşi aruncă sacul pe umăr şi porni 
în goană prin tunel. Ajunse curând la bariera de apă. Se 
dezbrăcă repede şi-şi legă hainele într-o bocceluţă. 

Apa rece ca gheaţa îi tăie respiraţia. Când ajunse la partea 
cea mai îngustă, unde acoperişul cobora mult spre apă, 
aceasta îi ajunse până aproape sub bărbie. Reuşi numai cu 
mare dificultate să ţină legătura cu haine, sacul şi lampa 
deasupra capului. Ajuns în partea cealaltă, se îmbrăcă 
repede, dârdâind şi blestemând căci mai avea încă foarte 
multe de făcut. Nu contează, principalul e că începuse. În 
curând va termina şi atunci va trăi pentru totdeauna. 
Înflăcărarea îl încălzi şi alungă frigul. 

La capătul tunelului, unde se aflau câteva scoabe de fier 
înfipte în peretele puţului ca să poată urca, Takeda se opri 
să-şi tragă sufletul. Acum în sus. Alunecă o dată şi fu cât pe- 
aci să cadă, dar reuşi să-şi recapete echilibrul şi rămase aşa 
până inima îşi reluă ritmul normal. Din nou în sus. Dădu la o 
parte cu multă grijă capacul rupt şi privi afară. Ţara 
nimănui era pustie. Mahalaua Beţivilor era foarte animată, 
se auzeau strigăte şi cântece de pahar, câţiva bărbaţi 
mergeau clătinându-se pe aleile din apropiere, urmăriţi de 
câinii care se repezeau şi lătrau la ei. 

Mahalaua Beţivilor era la sud de sat şi de colonia aşezată 
pe coastă, urmând o direcţie nord-sud, iar Yoshiwara se afla 
la sud de Mahalaua Beţivilor. La început Ori, după aceea şi 
Katsumata şi Hiraga stabiliseră punctele unde trebuiau 
plasate materiale incendiare, în aşa fel încât un vânt 
dinspre sud să poarte flăcările înainte, înghițind totul în 
calea lor. 

Takeda lăsă sacul printre buruieni, plasă o bombă cu fitil 
scurt lângă un antrepozit dărăpănat, ascunzând fitilul 
fumegând în praf. Pe cealaltă o puse sub o mică ridicătură. 
În timp ce se întorcea grăbit spre ultimele bombe, fu nevoit 
să se ascundă repede într-o grămadă de gunoaie. O patrulă 
de soldaţi se apropia din direcţia satului, făcându-şi rondul 
obişnuit, de noapte. Traseul lor era de la Legația britanică, 


pe Strada Mare, prin sat, apoi traversau Ţara Nimănui, 
Mahalaua Beţivilor, promenada şi se întorceau. De două ori 
pe noapte. Când ajunseră în alee, la treizeci de iarzi de el se 
opriră la adăpostul antrepozitului să-şi aprindă câte o 
ţigară şi să se uşureze. 

Takeda înjură, țintuit la pământ. 

Peste trei sferturi de lumânare se consumase de când 
aprinsese primul fitil. 

— Bună seara, Hinodeh, spuse Andre când ajunse în 
sanctuarul grădinii sale. Îmi pare rău, întârziat. 

— Bună seara, Furansu-san. Tu nu întârzii niciodată. Orice 
faci tu este corect. Vrei sake? întrebă ea zâmbindu.-i. 

— Da, te rog. 

Andre se aşeză în faţa ei şi o urmări cu privirea cum îi 
toarnă. Îşi ţinea picioarele sub masa mică unde un vas cu 
cărbuni încălzea aerul. Căldura era menţinută cu ajutorul 
unei cuverturi groase, întinsă pe masă şi înfăşurată şi în 
jurul trupurilor lor. Graţia ei îl încânta tot mai mult, îşi 
prinsese cascadele de păr strălucitor cu ace decorative, pe 
buze avea un strat subţire de ruj şi-şi ţinea delicat mânecile 
lungi departe de sticlă. În seara aceea purta un kimono pe 
care nu i-l mai văzuse, de o nuanţă superbă de verde, 
culoarea lui preferată, brodat cu cocori - simbol de viaţă 
lungă - şi cu fir de argint. 

Kimonoul de dedesubt se vedea puţin la un capăt, foarte 
incitant. Hinodeh făcu o plecăciune şi îi întinse paharul şi 
apoi spre mirarea lui îşi turnă şi ei din altă sticlă în care era 
sake cald - al lui era rece, aşa cum prefera. Hinodeh nu bea 
decât foarte rar. Fata ridică paharul cu un zâmbet deosebit: 

— A ta sante, cheri, je t'aime, îi copiase accentul, aşa cum 
o învățase el. 

— A ta sant, cheri, je t'aime, spuse el simțind un junghi în 
inimă şi nevenindu-i să-şi creadă urechilor. 

Oare cum era posibil? Ciocniră paharele şi băură. Hinodeh 
îşi goli paharul, se înecă puţin şi turnă apoi imediat în 
amândouă paharele. Acelaşi zâmbet când îşi oferi paharul 


să ciocnească uşor cu al lui. Le goliră şi Hinodeh le umplu 
din nou. 

— Mon Dieu, Hinodeh, tu are grijă, da? spuse el râzând. 
Nu este obişnuit cu sake. Grijă nu devine beat! 

Hinodeh râse, dezvelindu-şi dinţii albi sclipitori şi buzele 
senzuale, voluptuoase. 

— Te rog, Furansu-san. Astăzi e o zi specială. Bea şi fi 
fericit, te rog. 

De astă dată, Hinodeh se mulţumi numai să soarbă, 
privind la el peste buza paharului, cu ochii strălucitori în 
care se reflectau luminile de la flacăra lumânărilor, ochii 
aceştia adânci care îl scoteau întotdeauna din minţi - în 
mare parte datorită lor i se părea atât de fascinantă. 

— De ce special, Hinodeh? 

— Astăzi e Se-i-ji-no-Hi, majoratul - pentru toate 
persoanele care au împlinit douăzeci de ani. Tu ai împlinit 
douăzeci de ani. Tu ai împlinit douăzeci de ani, neh? spuse 
ea fericită şi apoi arătă spre lumânarea mare de pe masă. 
Am aprins această lumânare pentru tine şi am dedicat-o 
zeului satului meu, Ujigami - arătă apoi cu mâna spre uşa 
shoji, deasupra ei se afla un buchet de pin şi bambus. 
Acesta este Kadamatsu şi simbolizează stabilitatea, zâmbi 
sfios şi mai turnă încă o dată în pahare. Sper că eşti de 
acord. 

— O, da, desigur, mulţumesc, Hinodeh, spuse el simțind o 
căldură plăcută în suflet. 

Cu câteva săptămâni în urmă, descoperise că e ziua ei şi îi 
adusese şampanie frapată şi o brățară de aur. Strâimbase 
din nas când văzuse bulele de gaz ale şampaniei şi spusese 
că e foarte foarte bună, dar nu bău decât puţin, la 
insistenţele lui. El terminase singur sticla de şampanie şi 
după aceea se iubiseră frenetic toată noaptea. 

În timpul de când trăiau împreună, Andre observase că 
violenţa lui sexuală n-o descuraja, răspundea la fel, 
indiferent ce-ar fi făcut el şi, după un timp, se întindea 
alături de el ca stoarsă. Dar cât de mult îi plăcea cu 


adevărat, să se iubească aşa cu el, asta n-o putuse ghici 
niciodată, dar nici nu putea să se mulţumească el cu 
prefăcătoria ei şi s-o lase numai să pretindă că este 
satisfăcută şi s-o lase aşa enigmatică precum se arăta. Într- 
o zi, va dezlega el şi enigma asta. Era convins. Avea nevoie 
numai de răbdare, asta era tot. Va îndepărta uşor învelişul 
enigmatic şi atunci iubirea lor frenetică, patima nesăţioasă 
se va calma şi vor putea trăi în pace. 

Acum ea însemna totul pentru el. Nimic altceva nu mai 
conta. În după-amiaza aceea se umilise în faţa Angelicăi şi o 
şantajase şi o implorase şi ameninţase şi se rugase, până 
când îi dăduse o broşă în loc de bani. Raiko o acceptase. 
Angelique e o proastă. De ce stă la îndoială? Sigur că 
trebuie să accepte oferta lui Tess Struan, chiar dacă 
înseamnă că se lasă cumpărată, şi asta repede, până nu se 
răzgândeşte Tess. Oferta este generoasă, chiar foarte 
generoasă, chiar mai mult decât m-aş fi aşteptat, ţinând 
seama de poziţia ei precară: nu are nici un fel de testament 
în favoarea ei şi nici un fel de avere pe care s-o pretindă! 
Cinci sute de guinee plătibile pe loc în trei săptămâni! Poate 
să economisească patru sute din ei şi aranjez eu cu zarafii 
să-i avanseze încă o mie în baza fondului ei, două mii, oricât 
îmi trebuie. Skye e un prost. O să se mai potolească ea, 
după ce o să stăm de vorbă şi va accepta recunoscătoare 
orice fel de arvună dacă-i spun eu. Sunt salvat! Se uită la 
Hinodeh, radiind de fericire. 

— Ce este? întrebă ea, cu vârful limbii între dinţi şi începu 
să-şi facă vânt cu evantaiul, căci alcoolul o cam încălzise. 

Andre spuse în franceză: 

— Sunt liber iubirea mea, în curând termin de achitat 
contractul şi vei fi a mea pentru totdeauna. 

— Îmi pare rău, dar nu înţeleg. 

Revenind la japoneză, Andre zise: 

— Seara asta eu fericit şi spun tu a mea. Iu aşa de 
frumoasă, tu a mea. 

Fata înclină capul auzind complimentul lui. 


— Şi tu eşti chipeş şi sunt bucuroasă că eşti fericit cu 
mine. 

— Întotdeauna... 

Dar nu era adevărat. Deseori era mâhnit şi pleca furios de 
aici. Mereu aceeaşi problemă, o vorbă aruncată la 
întâmplare de la care se ajungea la întrebări, rugăminţi, 
pretenţii, implorări, ţipete. 

— N-avem nevoie de întuneric, suntem amanți şi nu mai 
avem nevoie de întuneric, suntem şi prieteni, nu numai 
amanți, sunt al tău pentru totdeauna. Pentru totdeauna! Ie 
iubesc, n-ai să ştii niciodată cât de mult te iubesc, nu poţi să 
înţelegi şi eu te rog, şi te rog, şi te rog şi tu stai aşa... 

De fiecare dată acelaşi răspuns nefericit, cu capul la 
podea, cu vocea blajină, cu sau fără lacrimi: 

— Te rog să mă ierţi, dar ai fost de acord, îmi pare foarte 
rău, dar ai fost de acord. 

Hinodeh mai bău din pahar şi Andre văzu cum obrajii i se 
colorează şi mai tare, o privi cum toarnă, de astă dată cu 
degete nesigure şi o picătură căzu alături. Îşi recăpătă 
suflul, tuşi şi spuse: 

— O, iartă-mă, şi umplu paharele, şi-l goli repede pe alei şi 
starea de uşoară beţie o făcea să fie şi mai atrăgătoare. O, e 
foarte bine, foarte bine, neh, Furansu-san? 

Scutură sticla cu degetele ei lungi, cu unghii perfecte şi 
descoperi că e goală. Hinodeh se ridică imediat în picioare 
târând după ea kimonoul prelung, părând că alunecă spre 
vasul cu cărbuni unde se aflau alte sticle cufundate în apă 
caldă, apoi spre pervazul ferestrei unde se aflau la răcit 
sticlele pentru el, vântul pătrunse pentru o clipă în încăpere 
şi, o dată cu el, un miros neaşteptat: fum de praf de puşcă, 
slab, dar inconfundabil. 

— Ce este asta? întrebă el în franceză. 

Ea îl privi mirată. 

— Poftim? 

Acum, când fereastra fu din nou închisă, mirosul 
dispăruse. 


— Nimic, credeam că... 

În seara asta totul îl incita la ea. 

— Nimic, te rog să stai jos. Aici. 

Hinodeh se aşeză ascultătoare alături de el, împingându-l 
şi chicotind. Cu mişcări nesigure, îi mai turnă de băut. 
Amuzat, Andre continuă să bea cu ea. Sake-ul îl încălzi şi pe 
el, dar nu aşa de mult ca pe ea. Pe sub pătură, piciorul ei îl 
atinse pe al lui. Întinse mâna spre ea, cu cealaltă îi cuprinse 
talia şi se sărutară. Buzele ei erau moi şi umede, limba 
voluptuoasă. Mâna lui porni să rătăcească mai sus, dar ea 
se desprinse râzând din îmbrăţişare. 

— Stai, stai, nu aici în seara asta... 

Îl împinse la o parte ca o şcolăriţă emoţionată, se ridică în 
picioare şi se duse în dormitor, spre singura lampă de acolo 
ca s-o stingă, ca de obicei şi să-l invite după aceea, când va 
fi gata, să vină pe întuneric. Dar în seara aceasta se opri în 
uşă, se rezemă de ea şi se întoarse apoi cu ochii strălucitori. 

— Furansu-san. 

Urmărindu-l cu privirea, Hinodeh începu să fredoneze 
uşor, în timp ce-şi desfăcea acele lungi din păr şi-şi lăsa 
părul să i se reverse ca o cascadă până la brâu. Acum îşi 
desfăcu obi-ul şi îl lăsă să cadă. Chicoti. Apoi îşi desfăcu 
kimonoul şi îl lăsă să cadă. Andre o urmărea cu respiraţia 
tăiată, încremenit. Auriul kimonoului ei de dedesubt 
strălucea în lumina lumânării, prin mătasea transparentă se 
vedea ceva, dar nu tot. Vârful limbii i se juca din nou printre 
buze. Cu o mişcare cochetă îşi desfăcu legăturile 
kimonoului şi acesta se deschise. Încet. Pe sub acesta nu 
mai avea nimic. | se dezvălui numai linia zveltă a trupului, 
de la gât până la piciorul fin. Şi în tot acest timp, zâmbetul 
acela enigmatic nu-i părăsi chipul, ochii îl invitau să se 
apropie, îl rugau să aştepte, promiteau şi torturau. Vântul 
sufla în pereţii shoji, dar ei nu-l auzeau. 

Inima îi bătea ca niciodată. Se forţă să rămână aşezat. 
Acum îi vedea şi sânii, cum se ridică şi se coboară, cu 
sfârcurile tari care împungeau prin mătasea uşoară. Apoi 


Hinodeh oftă. Cu o graţie perfectă, lăsă să alunece 
veşmântul de pe ea şi rămase în faţa lui în toată goliciunea 
ei. 

Timpul se opri în loc pentru el. Cu răsuflarea tăiată, îi 
mulțumea în gând pentru darul neaşteptat, oferit atât de 
uşor. Când simţi că nu mai poate îndura aşteptarea, se 
ridică în picioare. Braţele lui erau blânde, ea fragilă în 
braţele lui. O ridică uşor şi o aşeză pe patul din dormitor 
apoi îşi smulse hainele de pe el. Îngenunche lângă ea 
privind la ea în lumină, extaziat. 

— Je t'aime, je t'aime. 

— Uite, Furansu-san, spuse ea, întinzându-se pe spate cu 
zâmbetul acela drăgălaş pe chip. 

Degetele îi arătau un loc între picioare. Pentru o clipă 
Andre nu înţelese. Apoi văzu ulceraţia. Inima aproape că-i 
sări din piept, simţi un gust amar de fiere în gură. 

— Priveşte, spuse ea din nou blând, cu acelaşi zâmbet pe 
buze şi cu ochii la fel de întunecaţi în lumina slabă. A 
început. 

— Asta, asta nu nimic, spuse el înecându-se. Nimic. 

— Asta este totul! Hinodeh ridică privirea în sus, spre el. 
Te rog să-mi dai cuțitul. 

Capul începu să i se învârtă, ochii nu mai vedeau nimic, din 
cauza nefericirii şi a durerii care îi umplea toată existenţa. 
Cu un efort uriaş, scutură capul ca să-şi limpezească 
gândurile. Îşi forţă ochii să vadă. Nu reuşi să îndepărteze 
gustul acela de cocleală amară. 

— Nu e nimic, nimic, este numai..., nu este nimic, nimic de 
tot, hârâia el. 

Cu cât privea mai de aproape, cu atât i să părea stigmatul 
mai puţin important. 

— E numai o zgârietură. 

— Poftim? Trebuie să vorbeşti japoneza, Furansu-san, îmi 
pare rău. 

— Asta... nu boală. Nu asta. Numai, numai acoperitoare de 
şolduri prea strâmt, nu îngrijorează. 


Andre se întinse ca s-o acopere şi să stingă lumina, dar ea 
îl opri cu blândeţe. 

— Îmi pare rău, a început. Te rog. Dă-mi cuțitul. 

Ca de obicei cuțitul era în cingătoarea lui. Ca de obicei. 
Acolo unde îi erau hainele, în spatele lui. 

— Nu, te rog, Hinodeh, nu cuţit rău, nu trebuie cuţit. Asta 
semn, asta nu nimic. 

Ca într-un coşmar, o văzu cum scutură din cap, blândă, şi 
repetă aceeaşi cerere care devenise între timp un ordin. 
Picioarele începură să-i tremure, capul îi tresărea dintr-o 
parte în alta, fără să-şi poată controla mişcările, nu reuşea 
să se stăpânească şi murmura rugăminţi incoerente în 
franceză şi japoneză, încercând să-i explice şi s-o convingă 
că acea mică pată nu era decât o zgârietură, nu era nimic. 
Dar ştia că este. Începuse. Ea avea dreptate. Simţi că i se 
strânge stomacul. Reuşi să se stăpânească la timp şi să nu 
vomite, continuând să mormăie. Ea nu-l întrerupse, mai 
rău, rămase întinsă liniştită, aşteptând să-i treacă criza. 
După aceea vor lua o hotărâre. Andre bolborosea zdrobit: 

— Ascultă, Hinodeh, nu cuţit. Nu pot... asta... nimic. 
Curând trece. Uite, priveşte la mine! Arătă disperat spre el. 
Eu nimic, nicăieri. Asta mică trece curând. Nu cuţit. Noi 
trăim. Nu frică. Fericit. Da? 

Văzu cum pe chipul ei trece o umbră, degetele ei atinseră 
din nou acea ulceraţie şi repetă cu aceeaşi voce dulce şi 
monotonă: 

— A început. 

Andre arboră un zâmbet despre care nu-şi dădea seama 
că e grotesc şi oricât se suci, se răsuci şi o linguşi, o rugă şi 
o imploră, ea continuă să-i ceară mereu acelaşi lucru, 
blând, politicos, înfuriindu-l de era mai-mai să facă explozie. 

— Asta nu nimic, spuse el răguşit, înţeles? 

— Da, înţeleg. Dar a început. Neh? 

Andre o privea fix, alb la faţă, şi atunci furia explodă şi el 
urlă: 

— Pentru numele lui Dumnezeu, da! Da! Hai! 


Se lăsă o tăcere grea, după care ea spuse: 

— Mulţumesc, Furansu-san. Atunci, te rog, aşa cum ai 
promis, dacă eşti de acord că a început, te rog să-mi dai 
cuțitul. 

Andre avea ochii roşii de furie, la colţurile gurii îi apăruse 
o spumă, transpiraţia curgea şiroaie pe el şi era aproape de 
pragul nebuniei. Gura i se deschise şi rosti cu hotărâre ceea 
ce ştiuse întotdeauna că va spune: 

— Nici un cuţit. Kinjiru! este interzis! Nu pot. Tu eşti prea 
valoros. Interzis. Nici un cuţit. 

— Refuzi? întrebă ea blând, fără să se vadă vreo 
schimbare de atitudine. 

— Hinodeh, tu soare şi lună a mea. Nu pot. Nu vreau. 
Niciodată, niciodată, niciodată. Interzis. Rămâi. Te rog. Je 
t'aime. 

— Te rog, cuțitul. 

— Nu. 

Un oftat prelung. Ea se înclină docilă, dar lumina îi pierise 
de pe chip, luă un prosop ud şi unul uscat şi îngenunche 
lângă pat. 

— Uite, stăpâne. Posomorât şi asudat privi la ea. 

— Eşti de acord? 

— Da, sunt de acord, dacă aceasta este dorinţa ta. Elo luă 
de mână, iar fata îşi lăsă mâna într-a lui. 

— De acord cu adevărat? 

— Dacă vrei tu. Tot ce vrei tu, spuse ea tristă. 

— Nu mai cere cuţit niciodată! 

— Sunt de acord. S-a terminat, Furansu-san, dacă aceasta 
e dorinţa ta, avea o voce blajină, chipul calm, diferit, totuşi 
acelaşi, cu umbre de tristeţe pe faţă. Te rog, acum 
încetează. S-a terminat. Promit că n-am să-l mai cer 
niciodată. Te rog să mă ierţi. 

I se luă o piatră de pe inimă. Simţi că i se moaie picioarele 
şi răsuflă uşurat. 

— Oh, Hinodeh, je t'aime, mulţumesc, spuse el cu vocea 
întretăiată, dar nu tristă, nu tristă. Je t'aime mulţumesc. 


— Te rog să nu-mi mulţumeşti, este dorinţa ta. 

— Te rog, nu tristă, Hinodeh. Promit totul este foarte bun 
acum. Minunat. 

Promit. 

Ea dădu încet din cap. Un zâmbet brusc îi lumină faţa şi 
alungă tristeţea. 

— Da, şi eu îţi mulţumesc şi da, nu mai sunt tristă! 
Hinodeh aşteptă până se şterse el, apoi duse prosoapele 
de acolo. Andre o urmări cu privirea, bucurându-se de ea şi 

de victoria lui. Hinodeh păşi peste tatami spre camera 
cealaltă şi aduse cele două sticle de sake. Cu un zâmbet 
dulce, îi spuse: 

— Să bem direct din sticlă, e mai bine decât din pahare. Al 
meu e fierbinte, al tău e rece. Mulţumesc pentru că mi-ai 
cumpărat contractul. A ta sante. 

— Ata sante. Je t'aime. 

— Ah, so ka! Je t'aime. Hinodeh goli sticla aceea mică, se 
înecă puţin apoi râse şi-şi şterse o picătură de pe bărbie. A 
fost bun, foarte bun. Vino în pat, se strecură veselă sub 
plapumă. Vino în pat, Furansu-san, rişti să răceşti. 

Băutura cu gust minunat îi clăti gura şi îi luă gustul de 
moarte care îi mai rămăsese. Trase încet plapuma 
dezvelind-o, căci nu mai putea de dorul ei. 

— Te rog, nu mai trebuie întuneric, te rog. 

— Dacă doreşti. Nu mai e nevoie de întuneric, decât ca să 
dormim, neh? Recunoscător, Andre se prosternă în faţa ei 
cu capul până la saltea şi se întinse lângă ea, iubind-o şi 
dorind-o la nebunie. Degetele lui se întinseră spre ea. 

— Ah, Furansu-san, pot să mă odihnesc mai întâi? îl rugă 
ea tandru, ca niciodată până atunci. Atâta ceartă m-a 
extenuat. Pot să mă odihnesc mai întâi puţin? Te rog. După 
aceea..., mai târziu, neh? 

Crunta dezamăgire pe care o resimţi fu gata să explodeze 
din nou într-o furie greu de stăpânit. 

— Bineînţeles - n-o mai atinse şi se lungi şi el pe spate. 


— Mulţumesc, Furansu-san, murmură ea obosită. Te rog. 
Ajungi până la lampă? să faci fitilul mai mic, aş vrea să dorm 
puţin, numai un pic. 

Andre făcu ce-i ceruse şi se întinse la loc, cu şalele chinuite 
de dorinţă. 

În întuneric, Hinodeh se simţea mai mulţumită ca oricând, 
aşa cum nu mai fusese de ani de zile, mulţumită ca pe 
vremea când trăia soţul ei, şi erau împreună în căsuţa lor 
de la Yedo, cu fiul lor, băiatul care se afla acum în siguranţă, 
cu bunicii lui, acceptat, protejat şi crescând mare, ca un 
viitor samurai. Rău a făcut Furansu-san că nu mi-a dat 
cuțitul aşa cum a promis. Josnic. Dar este gai-jin şi nu se 
poate avea încredere în el. Nu contează, ştiam că n-o să-şi 
ţină cuvântul, aşa cum mi l-am respectat eu pe al meu, 
indiferent de ce mi-a promis Raiko. A minţit atunci când a 
semnat, după cum a minţit şi ea, Raiko. Nu contează, nu 
contează. Eram pregătită pentru amândoi mincinoşii. 
Zâmbea şi mai mult. Dar vânzătorul de leacuri nu m-a 
minţit. 

N-am simţit nici un gust, nimic, dar moartea aleargă acum 
prin trupul meu şi mai am câteva minute de trăit în Lumea 
Lacrimilor. 

Numai câteva minute pentru mine şi pentru Bestie. A fost 
alegerea lui. Şi-a încălcat promisiunea. Aşa că Necuratul va 
plăti pentru că m-a înşelat. Nu va mai înşela nici o doamnă. 
Şi trece în moarte nepotolit! Andre se foi în pat, auzind 
râsul ei înăbuşit, ciudat. 

— Ce este? 

— Nimic. Mai târziu râde împreună. Din această seară nu 
va mai fi întuneric, Furansu-san. Nu va mai fi întuneric. 

Hiraga bătu cu pumnul în tatami, stătu să-l aştepte pe 
Akimoto. leşi afară în noaptea rece şi străbătu potecile prin 
grădină până la poarta din gard. Trecu prin ea şi ajunse la 
casa lui Takeda. Se opri pe verandă. Din interior se auzeau 
sforăituri. 


— Akimoto! Takeda! strigă el încet, nevrând să deschidă 
peretele shoji fără să-i prevină, căci fiecare din ei era foarte 
periculos dacă era luat prin surprindere. 

Nici un răspuns. Sforăiturile continuară. Împinse uşa la o 
parte fără zgomot. Akimoto stătea prăbuşit peste masă, o 
mulţime de sticle goale zăceau pe podea. Nici urmă de 
Takeda. Îl scutură pe Akimoto înjurându-l furios. Tânărul se 
trezi cu greu şi spuse buimăcit: 

— Ce s-a întâmplat? 

Articula anevoie cuvintele şi chipul lui Hiraga i se părea 
nedesluşit şi tremurător. 

— Unde e Takeda? Trezeşte-te! Baka! Unde e Takeda? 

— Nu ştiu, noi am... am băut şi... 

Timp de o secundă, Hiraga rămase încremenit, lumea 
întreagă se întoarse brusc cu susul în jos, alergă înnebunit 
prin curte spre ascunzătoarea de lângă gard. Mintea i se 
înceţoşă. Apoi îi veni brusc în gând planul lor, toţi trei ştiau 
unde trebuiau plasate bombele. Panica îi puse aripi la 
picioare. Se uită sub casa lui Iakeda, dar nu reuşi să 
distingă nimic, apoi simţi miros de praf de puşcă, se aplecă 
şi se vâri sub podea, însă fitilul era prea bine ascuns, iar 
vântul împrăştia mirosul. leşi repede de sub casă şi se 
întoarse înăuntru, la Akimoto, să-l trezească: 

— Ridică-te, trezeşte-te! 

Când tânărul ameţit încercă să-l îmbrâncească la o parte 
Hiraga îl plesni peste faţă cu palma, o dată şi încă o dată. 
Durerea îl făcu să redevină conştient. 

— Takeda a luat bombele, a dat foc hanului, o bombă este 
chiar aici, dedesubt... 

Hiraga îl trase cu brutalitate şi îl ridică în picioare. 
Mormăind, clătinându-se şi sprijinindu-se de el, Akimoto 
reuşi să iasă din încăpere, căzu pe scări şi se rostogoli în 
cărare. În acel moment, bomba explodă. Explozia răsună 
slab, numai atât cât să-i doboare pe ei la pământ şi să facă o 
gaură în podea, zgomotul fiind acoperit în cea mai mare 
parte de şuieratul vântului şi de scârţâitul scândurilor. Dar 


uleiul aprins fu împroşcat peste tot. Flăcările izbucniră în 
toate direcţiile. 

— Du-te la tunel şi aşteaptă acolo, ţipă Hiraga şi o luă la 
fugă. 

Şocul exploziei şi pericolul de moarte atât de apropiat îi 
alungară lui Akimoto beţia. O luă la goană, dar vântul apucă 
câţiva tăciuni şi îi aruncă pe el. Hainele i se aprinseră. 
Înnebunit, stinse flăcările cu palmele şi privi înapoi, spre 
casă - un adevărat infern - tatami din paie de orez uscat, 
paravane din pergament uscat, podea din lemn uscat şi 
acoperiş de stuf uscat. În timp ce privea, acoperişul se 
prăbuşi într-o ploaie de scântei mânate rapid de vânt spre 
următoarea locuinţă. Acoperişul acesteia se aprinse. 
Începură să sune clopotele de incendiu - servitoare, argaţi, 
clienţi, curtezane, paznici începură să se agite. 

Hiraga fugea pe cărare în jos, spre casa plasată cel mai la 
sud. Când ajunse la câţiva metri de ea, bomba explodă, 
explozia fusese mai slabă decât prima, dar îl trimisese totuşi 
de-a rostogolul în tufişuri, unde îşi zdrobi trupul de un 
dragon decorativ de piatră. Scoase un țipăt de durere. 
Explozia fusese destul de puternică ca să dărâme un colţ al 
casei, cu stâlpi cu tot. Casa se prăvăli într-o parte, ca un om 
beat. Şi izbucniră flăcările. 

Hiraga făcu un efort să se ridice în picioare şi se repezi 
fără ezitare pe verandă, pătrunse prin peretele shoji care 
ardea, căci uleiul aprins împroşcat din bombă îşi făcea deja 
mendrele în interiorul casei. Îşi puse mâinile în faţă ca să se 
apere de căldura cumplită şi-şi ţinu respiraţia ca să nu se 
înăbuşe cu fum. 

Îl văzu pe Tyrer prăbuşit într-o parte, încercând 
neputincios să se ridice în patru labe, sufocându-se, 
înconjurat de flăcările care transformară într-o secundă 
peretele shoji din spatele lui într-un zid de foc. Alte flăcări 
înghiţeau cu lăcomie pereţii îmbibaţi de ulei şi acoperişul, şi 
lingeau ce mai rămăsese din saltele şi patul pe care zăcea 
Tyrer. Tivul kimonoului sfâşiat luă foc. Hiraga făcu un salt 


înainte, stinse flacăra şi îl trase pe Tyrer în sus. O privire 
spre Fujiko îi fu de ajuns: bomba o despicase în două. Părul 
îi ardea deja şi se transforma în cenuşă. Pe jumătate orbit 
de fum, Hiraga îl târî pe Tyrer afară, pe potecă. În aceeaşi 
secundă, acoperişul în flăcări se prăbuşi, făcându-i să se 
rostogolească într-o groapă. Şuvoaiele de scântei şi tăciuni 
se transformară în adevărate aruncătoare de flăcări 
aprinzând casele din jur care ardeau acum ca nişte torţe. 
Ardeau ceainăriile, casele, gardurile. 'Ţipete, urlete, 
gemete, alarma de incendiu, oameni care alergau deja cu 
găleți cu apă în mâini sau care apucaseră găleți goale, cei 
mai mulţi dintre ei purtau deja pe faţă măşti împotriva 
inhalării fumului, măşti aflate întotdeauna la îndemână. 
Mirat că mai este încă în viaţă, tuşind şi scuipând, Hiraga îşi 
pipăi kimonoul la piept şi stinse un foc care începuse să 
mocnească. Avea sabia scurtă încă la brâu, sabia lungă 
dispăruse. Din câte îşi dădea seama, Tyrer nu era rănit, dar 
nu putea fi sigur, pentru că acesta nu-şi revenise şi nu era 
pe deplin conştient, sufla cu greutate, tuşea şi vomita din 
cauza fumului inhalat. Hiraga se opri lângă el şi încercă să- 
şi adune gândurile, privind în acelaşi timp împrejur ca să 
vadă dacă nu-i paşte altă primejdie. Clădirea luă foc, apoi 
următoarea şi le tăie drumul de retragere. 

Katsumata a avut dreptate. Cu vântul ăsta, Yoshiwara este 
condamnată. Şi o dată cu ea şi colonia. 

La marginea Ţării Nimănui, patrula de soldaţi se oprise la 
fel ca şi toţi cei care mai erau treji în Mahalaua Beţivilor - şi 
priveau peste gard, spre Yoshiwara. Două coloane de flăcări 
şi un talaz de fum se ridicau spre cer. Vântul aducea zgomot 
îndepărtat de ţipete şi clopote de alarmă. A treia fântână de 
flăcări. Fumul începu să-i înconjoare. Câţiva cărbuni 
sfârâiră prin apropiere. 

— Isuse Cristoase, spuse sergentul ieşind din spatele 
antrepozitului ca să vadă mai bine, a fost o bombă? 

— Nu ştiu, don' sergent, poate să fi explodat un butoi cu 
ulei, da' ar fi mai bine să ne întoarcem şi... 


Bomba pe care Ilakeda o plasase la capătul celălalt al 
antrepozitului explodă. Toţi se lăsară pe vine instinctiv. Încă 
şi mai mult fum, trosnituri, urlete din Mahalaua Beţivilor 
aflată în apropiere şi oameni care ţipau cerând găleți cu 
apă. 

— Foc! Foc! Grăbiţi-vă pentru Dumnezeu! Este depozitul 
de ulei pentru lămpi! 

Oameni pe jumătate goi alergau, intrau şi ieşeau 
înnebuniţi din case ca să-şi salveze bunurile de preţ. În josul 
străzii, stabilimentul doamnei Fortheringill începea să se 
golească în grabă, fetele şi clienţii urlau şi ţipau, trăgându- 
şi hainele pe ei din mers. Clopotele sunau tot mai tare. 
Începură jafurile! 

Jos, la Poarta de Sud, samuraii disciplinaţi intraseră în 
acţiune, îndreptându-se grăbiţi spre Yoshiwara cu scări şi 
găleți în mână, purtând măşti ude pe faţă. Câţiva rămaseră 
pe loc să se lupte cu incendiul de la antrepozit. Flăcările de 
la acoperişul antrepozitului, înteţite de vânt, zburau dincolo 
de alee, pentru a ataca şirul următor de colibe. Acestea se 
aprinseră imediat. Din ascunzătoarea lui din Ţara Nimănui, 
Takeda îi vedea pe soldaţii năuciţi şi se bucură în sinea lui 
de reuşita acţiunii, căci o mare parte din Yoshiwara era deja 
în flăcări. Era timpul s-o ia la sănătoasa. Îşi puse repede pe 
faţă masca. Aceasta, împreună cu murdăria de pe el şi 
kimonoul mânjit de funingine îl făceau să pară şi mai 
înspăimântător. 

Trecând prin petece de lumină şi întuneric, alergă spre 
gura puţului, găsi sacul, îşi băgă braţele prin curelele lui şi 
porni apoi să traverseze groapa de gunoi. În spatele lui se 
auzeau strigăte de somaţie. Îşi spuse că fusese probabil 
zărit, dar nu, oamenii ţipau în jurul unei clădiri, unul dintre 
pereţi se prăbuşi cu un zgomot asurzitor, împroşcând şi mai 
multe scântei şi tăciuni pe oamenii care fugeau şi pe 
clădirile din jur. Acum, lumina flăcărilor îl ajuta să vadă şi 
mai bine. Încurajat, Takeda începu să fugă. Înainte era 
satul, era salvarea. 


— Hei, tu! 

Takeda nu înţelese cuvintele, dar răcnetul îl făcu să se 
oprească-n loc. În faţa lui apăru alt grup de soldaţi englezi, 
cu un ofiţer care venise alergând din sat ca să examineze 
dimensiunile dezastrului şi se oprise, uluit. Aceştia îi blocau 
retragerea. 

— Trebuie să fie un jefuitor! Sau un incendiator! Ei, tu! 

— Dumnezeule, fiţi atent, domnule, e samurai şi e marinat. 

— Acoperă-mă, sergent! Tu! 'Tu de colo, samuraiule ce faci 
aici? Ce duci în spate? 

Cuprins de panică, lakeda văzu cum ofiţerul desface tocul 
pistolului şi porneşte spre el în timp ce soldaţii îşi dau jos 
puştile de pe umăr. Vuietul dezastrului tot mai puternic, 
flăcările aruncau lumini şi umbre stranii. lakeda se răsuci 
pe călcâie şi o luă la goană. Soldaţii porniră imediat după el. 

De cealaltă parte a Ţării Nimănui, incendiul de la 
antrepozit scăpase total de sub control, soldaţii se luptau 
neputincioşi să organizeze o echipă contra focului pentru a 
proteja clădirile şi străzile învecinate. Focul dădea 
suficientă lumină. Takeda vedea pe unde să străbată groapa 
de gunoi, ocolind cele mai multe obstacole, cu sacul 
zăngănindu-i în spate. Respira din ce în ce mai greu. Cu o 
tresărire de speranţă văzu dintr-o dată o alee goală în faţa 
lui, pe lângă clădirea din faţă, care fusese cuprinsă de 
flăcări. Porni într-acolo, distanţându-se cu uşurinţă de 
soldaţii care veneau în urma lui. 

— Stai sau trag! 

Takeda nu prinse sensul cuvintelor, dar înţelese clar 
ameninţarea din ele. Continuă să alerge, nu mai era nevoie 
să se ascundă, căci salvarea era aproape. Dar uitase că 
lumina care îl ajuta pe el să-şi croiască drum îi ajuta şi pe 
soldaţi, desenându-l clar pe fundalul flăcărilor. 

— Opreşte-l, sergent, răneşte-l, să nu-l ucizi! 

— Am înţeles, domnule... stai, Dumnezeule Atotputernic, 
nu e ticălosul acela după care umblă Sir William, Nakama, 
ucigaşul acela ticălos? 


— Pe Dumnezeul meu, ai dreptate, el e. Repede, sergent, 
doboară-l! 

Sergentul ochi. Ţinta alerga în jos, pe alee. Apăsă pe 
trăgaci. 

— L-am lovit, strigă el vesel şi porni în fugă înainte. După 
mine, băieţi! 

Glontele îl dobori pe Takeda la pământ, cu mâinile întinse, 
în lături. Îi pătrunsese prin rucsac în partea de sus a 
spatelui, perforase un plămân şi ieşise prin piept - nu era o 
rană fatală, dacă aveai puţin noroc. Dar Takeda nu ştia 
nimic de toate acestea, ştia numai că zace pe jos, în noroi, 
tremurând din cauza loviturii, dar fără să simtă nici un fel 
de durere, cu un braţ atârnând nefolositor, iar mugetul 
focului din apropiere îi acoperea urletele. Groaza îi dădu 
puteri să se ridice în genunchi, căci dogoarea focului care 
se apropia îl înspăimânta, iar scăparea era aproape - la 
numai câţiva paşi mai încolo, pe alee. Se târi în patru labe 
mai departe. Auzi atunci strigătele soldaţilor chiar în 
spatele lui. Nu mai era nici o scăpare! 

Reflexele îi intrară în acţiune. Folosindu-se de mâna 
sănătoasă ca de o proptea, se ridică în picioare şi cu un 
strigăt puternic se aruncă în flăcări. Tânărul soldat care 
conducea grupul se opri brusc, îşi întinse mâinile în faţă să 
se apere de iadul ce venea spre el, căci clădirea se putea 
prăbuşi în orice clipă. 

— Naiba să-l ia! zise soldatul privind în gol la flăcările care 
sfârâiau şi-i mistuiau prada, mirosul de carne arsă îi făcea 
greață. Încă o secundă şi l-aş fi prins pe ticălos, domnule, el 
era, ticălosul pe care Sir William... 

Acestea fură ultimele cuvinte pe care le mai spuse tânărul. 
Bombele lui Katsumata rămase în rucsacul din spatele lui 
Takeda explodară brusc, o schijă îi sfâşie soldatului gâtlejul 
şi îi dobori pe ceilalţi şi pe ofiţer ca pe nişte popice, 
rupându-le unora mădularele. Ca un fel de ecou, un butoi 
cu ulei explodă violent, apoi altul şi altul, ca un adevărat 
cataclism. Limbi de foc şi tăciuni încinşi izbucniră în aer 


unde fură luate de rafalele puternice ale vântului nemilos, a 
cărui cruzime crescuse din cauza căldurii. 

În sat luă foc prima casă. Shoya, familia lui, şi ceilalţi 
săteni, purtau deja măşti împotriva fumului pregătiţi încă 
de la primele sunete de alarmă continuau să se mişte cu 
viteză - rezultat al nenumăratelor antrenamente - 
încercând cu stoicism să salveze lucrurile de preţ, punându- 
le la adăpost în ascunzătorile de cărămidă care se aflau în 
fiecare grădină. 

Acum ardeau toate acoperişurile de-a lungul străzii. 

Trecuse mai puţin de o oră de când explodase prima 
bombă şi hanul La Trei Crapi nu mai exista, cea mai mare 
parte din Yoshiwara fusese înghițită de flăcări. Printre 
cărbunii încinşi nu mai rămăseseră decât coşurile de 
cărămidă, temeliile de piatră ale unor case, adăposturile de 
piatră şi pământ din grădini. Pahare şi sticlă de sake cele 
mai multe topite de flăcări, cu smalţul stricat. Ustensilele de 
bucătărie din metal. Grădinile distruse, tufişurile 
carbonizate, grupuri de oameni năuciţi care umblau de 
colo-colo. Flăcările ocoliseră ca prin minune două sau trei 
hanuri, dar în jurul lor locul era pustiu, numai cenuşă şi 
tăciuni, până la gardul carbonizat şi şanţul cu apă de 
dincolo de el. 

De cealaltă parte a şanţului cu apă era satul. Ardea cu 
vâlvătăi. Dincolo de sat, în colonia propriu-zisă, trei 
acoperişuri de lângă Mahalaua Beţivanilor erau cuprinse 
deja de flăcări. Una dintre clădiri era cea a ziarului 
Guardian unde îşi avea biroul provizoriu Jamie McFay. 
Nettlesmith şi funcţionarii lui cărau găleți cu apă şi i le 
dădeau lui Jamie care era urcat pe o scară şi încerca să 
potolească flăcările de pe acoperiş, în timp ce casa vecină 
fusese cuprinsă în întregime de foc. Alţi bărbaţi, servitorii 
chinezi şi Maureen, intrau şi ieşeau repede din casă, cărând 
afară hârtii, matrițe şi alte lucruri mai importante din 
tipografie. Bucăţi de şindrilă aprinsă aduse de vânt din 
Mahalaua Beţivanilor împreună cu vălătuci groşi de fum 


care îi făceau să tuşească şi să se înece. Sus, Jamie pierdea 
bătălia cu focul. O rafală de vânt îi aruncă flăcările în faţă. 
Fu cât pe-aici să cadă de pe scară, apoi cobori învins. 

— N-are nici un rost, gâfâi el cu faţa neagră de funingine 
şi părul pârlit. 

— Jamie, pentru Dumnezeu, ajută-mă să scot presa! strigă 
Nettlesmith şi fugi din nou înăuntru. 

Maureen porni după el, dar Jamie o opri. 

— Nu. Stai aici! Ai grijă să nu-ţi ia foc rochia, mai strigă el 
reuşind să acopere zgomotul, în momentul în care un torent 
de cărbuni se prăbuşi de pe acoperiş. Apoi se repezi 
înăuntru. Maureen se retrase înţeleaptă spre mare, 
ajutându-i pe ceilalţi să care ce reuşiseră să mai salveze. 
Acum întreg acoperişul era în flăcări şi o altă ploaie de 
tăciuni căzu peste capetele lui Jamie şi Nettlesmith, care se 
încovoiau sub greutatea tiparniţei mici, portative. Apoi văzu 
că acoperişul nu mai putea fi salvat şi întreaga clădire era 
condamnată, Jamie se repezi înapoi să-l ajute să salveze 
casetele cu litere, cernelurile, vopselele şi o parte din 
hârtie. Curând clădirea de lemn deveni prea periculoasă, 
nu se mai putea intra înăuntru. Cei doi bărbaţi rămaseră 
afară blestemând, apoi se dădură mai departe, în momentul 
în care se prăbuşiră câteva grinzi. 

— Naiba să-l ia de foc ticălos, spuse furios, lovind cu 
piciorul într-o cutie cu litere, apoi se întoarse căci simţise 
cum Maureen îl apucase de mână. 

— Îmi pare aşa de rău, iubitule, zise ea printre lacrimi. 

Jamie o îmbrăţişă şi îi spuse înflăcărat şi cu toată 
sinceritatea: 

— Nu contează, n-ai păţit nimic, ăsta e lucrul cel mai 
important. 

— Jamie, nu trebuie să-ţi faci griji. Aşteaptă până mâine 
dimineaţă, atunci o să vedem mai bine şi o să putem gândi 
mai limpede. Poate că nu e chiar aşa de rău. 

În momentul acela, un grup de samurai luptători contra 
incendiilor trecu pe lângă el în pas alergător. Prin semne, 


Jamie îl întrebă pe unul din ei unde poate să găsească o 
mască de incendiu. Omul mormăi ceva, apoi scoase mai 
multe măşti din mânecă şi porni din nou la fugă. Jamie le 
muie într-o găleată cu apă. 

— Vino, Maureen, pune asta, zise el, dându-i prima mască, 
apoi îi întinse una şi lui Nettlesmith, care şedea pe un 
butoiaş pe partea dinspre mare a promenadei, blestemând 
în gând. 

Acoperişul se prăbuşi, transformând clădirea într-un 
morman de ruine în flăcări. 

— Cumplit, îi spuse Jamie lui Nettlesmith. 

— Da. Dar încă nu e un dezastru. 

Bărbatul acela zvelt, ceva mai în vârstă, făcu un semn spre 
promenadă. Partea de nord a coloniei nu fusese atinsă încă 
de foc, casele Struan, Brock şi legaţiile erau intacte. 

— Cu puţin noroc, focul n-o să se întindă până acolo. 

— Vântul ăsta ne omoară. 

— Da. Dar pe partea dinspre mare suntem în siguranţă. 

Apărură şi alţi pompieri cu securi în mână. Printre ei era şi 
Dimitri. Acesta văzu ruina care rămăsese din casa lor. 

— Isuse, îmi pare rău, le spuse el din fugă, mergem să 
încercăm să tăiem o centură de izolare a incendiului. 

— Jamie, du-te şi tu cu ei să-i ajuţi, spuse Maureen. Eu 
sunt în siguranţă aici. 

— Aici, oricum nu mai ai ce să faci, spuse şi Nettlesmith. 
Am eu grijă de Maureen. Suntem în siguranţă şi ne vom 
retrage la Casa Struan dacă va fi nevoie. 

Scoase un creion şi o hârtie, linse gânditor vârful 
creionului, apoi începu să scrie. 

Securile se înfipseră în colibele şubrede de lemn, dar toate 
casele din partea de sud erau în flăcări, vântul era tot mai 
puternic şi mai fierbinte cu fiecare clipă. Îşi dublară 
eforturile, dar o rafală plină de tăciuni aprinşi îi sili să dea 
înapoi, urmară apoi alte şi fugiră cu toţii să se pună la 
adăpost. 


— Isuse Cristoase, aţi mai văzut vreodată un foc să se 
întindă aşa de repede? zise Dimitri neputincios. Sunt nişte 
cutii de iască, adevărate capcane. Acum ce facem? 

— Ce-ar fi să încercăm acolo? strigă Jamie, arătându-i 
gardul. Ceilalţi i se alăturară, dar cu cât înaintau mai mult 
spre gard şi se apropiau de Yoshiwara, fumul şi dogoarea 
deveneau tot mai greu suportabile. 

Nu puteau face mare lucru. De fapt, nu puteau face nimic. 
Focul se întindea prea repede, oamenii alergau cu găleţile 
în mână, dar, în momentul în care reuşeau să stingă un foc, 
izbucneau imediat alte zece. Dincolo de grupurile de femei 
îngrozite şi servitori care îşi căutau adăpost, unii cu 
boccelele în mână, cei mai mulţi cu mâinile goale, puţinele 
ceainării rămase în picioare izbucneau pe rând în flăcări, 
semănând cu efemeridele care se înghesuie spre lumânare, 
în clipa asta vii, în clipa următoare moarte. 

Când aproape toată Yoshiwara dispăruse sub cercul de 
fum sângeriu, oamenii se amestecară printre 
supraviețuitori, căutând îngrijoraţi pe câte cineva. Jamie 
era şi el printre aceştia, cercetând toate chipurile în 
căutarea lui Nemi. N-o uitase. Dacă cineva putuse să scape, 
aceasta era în mod sigur Nemi, îşi spusese el. Dar dintr-o 
dată nu se mai simţi chiar atât de sigur. Erau atât de puţini 
supraviețuitori acolo. Îngrijorat, Jamie se adresă câte unui 
chip pe care îl recunoştea. 

— Gomen nasai, Nemi-san, wakarimasu ka? spunea el. 
Întrebând dacă n-o văzuse cineva, dar toţi spuneau 
morocănoşi sau cu plecăciuni mai mult sau mai puţin 
respectuoase şi zâmbete forţate: 

— Iye, gomen nasai - nu, îmi pare rău. 

Dimitri ieşi din valul de fum tuşind şi înecându-se. 

— Samuraii ştiu al naibii de bine să se lupte cu focul, am 
putea învăţa câte ceva de la ei, dar tot nu pot stăvili 
nenorocirea asta. Ai văzut-o pe Nemi? 

— Nu, tocmai voiam să te întreb şi eu acelaşi lucru. 


— Poate că este pe partea cealaltă sau acolo, spuse răguşit 
Dimitri, cu pieptul sufocat de lipsa de aer, arătând spre 
lunca ce ducea spre pista de curse unde câteva lămpi cu 
ulei luminau în noapte. Unele dintre ele au fugit într-acolo, 
celelalte de partea asta. Ascultă, eu o iau spre nord, prin 
poarta de nord şi peste canal. Tu ia-o spre luncă. Dacă o 
întâlnesc, ce vrei să-i spun? 

— Numai atât: că mă bucur că n-a păţit nimic şi am s-o 
caut mâine. 

Se lăsară amândoi rapid pe vine, când o trâmbă de foc 
năvăli peste ei şi muşcă furioasă dintr-o colibă din spatele 
lor. În confuzia generală, Jamie îl pierdu pe Dimitri şi 
continuă s-o caute pe Nemi, dând o mână de ajutor peste 
tot unde putea. La un moment dat, Skye trecu în goană pe 
lângă el, strigând: 

— Jamie, chiar acum am auzit că Phillip a pierit laolaltă cu 
toţi cei de la Trei Crapi. 

— Dumnezeule mare, eşti sigur? Dar ce... Dar Skye 
dispăruse deja în întuneric. 

Legaţiile se aflau mai spre nord şi nu erau direct 
amenințate. Nici Casa Struan nici Casa Brock şi nici 
antrepozitele şi casele vecine, deşi vântul devenea din ce în 
ce mai puternic şi mai fierbinte cu fiecare clipă. Promenada 
şi străzile lăturalnice era înţesate de lume, căci toţi se 
pregăteau pentru o şedere mai îndelungată sub cerul liber. 
Dinspre flotă, prima care sunase alarma generală, veneau 
tot mai mulţi soldaţi şi marinari. În Strada Mare îşi făcu 
apariţia şi coloanele disciplinate de samurai, care veneau 
din barăcile lor aflate în afara porţilor. Purtau măşti pe faţă, 
cărau scări şi găleți şi erau deosebit de eficienţi. Se 
împărţiră în grupe şi porniră în goană spre punctele 
periculoase. 

Sir William, cu un pardesiu peste pijama, preluase 
comanda operaţiunilor de protejare a Legaţiei. Jos lângă 
țărm, Pallidar îi supraveghea pe dragonii care montau 
pompe în mare şi-l văzu pe general cum ieşea grăbit din 


noapte, însoţit de un ofiţer inginer şi un detaşament de 
soldaţi şi se opreşte în faţa lui Sir William. 

— Mă duc spre Mahalaua Beţivanilor şi spre sat, spuse 
generalul abia suflând. Intenţionez să arunc în aer câteva 
case ca să formeze un brâu de protecţie în faţa focului, cu 
permisiunea dumneavoastră. E bine? 

— Da, fă ce poţi, s-ar putea să meargă. Dar dacă vântul nu 
se opreşte suntem terminaţi. Grăbeşte-te! 

— Din întâmplare, tocmai priveam de pe faleză şi am văzut 
trei sau patru focuri izbucnind în Yoshiwara în acelaşi 
moment, în locuri diferite. 

— Dumnezeule mare, vrei să spui că focul a fost pus? 

— Nu ştiu dacă a fost voinţa lui Dumnezeu, mâna 
diavolului, sau a vreunui împuţit de incendiator, dar ştiu că 
o să ardem toţi! 

Generalul se pierdu în noapte împreună cu inginerul, Sir 
William îl văzu pe amiral care urca ţărmul spre Legaţie 
venind de la debarcaderul pe care coborau tot mai mulţi 
soldaţi şi marinari. 

— Bărcile sunt gata pentru evacuare, spuse Ketterer. 
Avem spaţiu suficient pentru toată populaţia. Îi putem 
aduna pe țărm, cred că sunt în siguranţă. 

— Bine. Poate avem noroc. 

— Da, însă asta ne schimbă complet planurile, nu-i aşa? 

— Mi-e teamă că da. Nu se putea nimeri un moment mai 
prost ales. 

Naiba să-l ia de incendiu, blestemă în gând Sir William. 
Complică totul - şi întâlnirea de mâine cu Yoshi şi 
bombardarea Kagoshimei şi asta tocmai când Ketterer s-a 
lăsat în fine înduplecat să se conformeze instrucţiunilor. Ce 
dracu' să facem, să evacuăm populaţia sau nu? Să ne 
îmbarcăm cu toţii în nave şi să pornim spre Hong Kong cu 
coada între picioare, sau să ne mutăm cu toţii la Kanagawa 
şi să-i dăm naibii de japonezi şi tot ce ar putea ei să ne facă? 
Nu se poate. Kanagawa este o cursă şi mai afurisită, golful 
este prea puţin adânc, flota riscă să se împotmolească. 


Aruncă o privire spre Ketterer. Chipul amiralului era aspru, 
bătut de vânt şi ochii mici priveau în depărtare. El ar vrea s- 
o întindă la Hong Kong, îşi zise Sir William. Dracu' să-l ia de 
vânt. 

În josul străzii, MacStruan fixase scări pe exteriorul 
clădirii. Servitorii şi funcţionarii îşi treceau din mână în 
mână găleți cu apă cu care udau acoperişul de şindrilă. 
Alături, la Casa Brock, Gornt făcea acelaşi lucru. 

— Isuse Cristoase, priviţi! strigă cineva. Acum cerul era 
înroşit în întregime deasupra satului şi a Mahalalei 
Beţivanilor. Vântul urla turbat şi fierbinte în feţele 
oamenilor, împingându-i, răsturnându.-i. 

— Mon Dieu, murmură Angelique, care purta un palton 
gros peste cămaşa de noapte şi o basma pe cap. 

Se îmbrăcase imediat ce se dăduse prima alarmă şi fugise 
afară. Era clar că focul avea să ajungă curând şi acolo, aşa 
că se repezi înapoi în camera ei. Îşi îndesă repede într-o 
sacoşă periile, piepteni, alifiile şi fardurile, apoi lenjeria cea 
mai fină. Reflectă un moment după care, fără să mai simtă 
nici un fel de teamă, deschise fereastra şi îi strigă lui Ah 
Soh să stea acolo, jos, apoi începu să-i arunce rochiile şi 
jachetele. 

Ah Soh pufni pe nas şi nu se clinti din loc. MacStruan, care 
era aproape de ea, o înjură şi o îmbrânci să se mişte 
arătând cu mâna peste dig, unde funcţionarii 
îngrămădiseră şi păzeau acum cutiile cu hârtii, mărfuri şi 
arme, în timp ce Vargas şi alţii asudau de zor cărând alte 
pachete. MacStruan decisese să lase numerarul metalic, 
lingourile şi anumite documente în casa de fier. 

— Târfă nenorocită, Ah Soh, răcni el într-o cantoneză 
perfectă, ia lucrurile lui tai-tai de acolo, păzeşte-le ca ochii 
din cap şi să nu te clinteşti de acolo nici dacă vine focul 
peste tine, dacă nu vrei să ajungi hrană pentru peşti! 

— Ah Soh se conformă imediat. Angelique, strigă el apoi 
râzând, avem timp suficient, rămâi înăuntru, la adăpost, 
până te chem eu! 


— Mulţumesc, Albert. 

Angeligque îl văzu pe Gornt care o privea din uşa casei 
vecine. Gornt îi făcu semn cu mâna şi ea îi răspunse la fel. 
Acum nu mai simţea nici un fel de teamă. Albert o s-o 
prevină la timp, va fi suficient să treacă strada şi se va afla 
în siguranţă, în bărcile care erau pregătite de-a lungul 
ţțarmului. Mintea i se eliberase complet de teamă. Cu puţin 
timp mai înainte hotărâse cum să procedeze cu Andr6, cu 
Skye şi cu femeia din Hong Kong. Şi cu Gornt, mâine, şi ce 
anume să facă. Fredonând ceva de Mozart, scoase o perie şi 
se aşeză în faţa oglinzii, încercând să se aranjeze cât mai 
bine. Era din nou ca în vremurile bune de odinioară. Acum, 
oare cu ce să mă îmbrac? 

Raiko mergea pe urmele unui servitor voinic, păşind 
printre ruinele ce mai rămăseseră din hanul ei. Servitorul 
ducea în mână o lampă cu ulei şi lumina drumul cu grijă 
călcând pe pietre acolo unde se putea evitând locurile 
periculoase unde licăreau tăciuni aprinşi, adevărate 
semnale de alarmă în întuneric. Raiko era înnegrită la faţă, 
părul îi era plin de praf şi cenuşă, kimonoul rupt şi pătat. 
Amândoi purtau măşti împotriva fumului, cu toate acestea 
tuşeau şi strănutau din timp în timp. 

— Ia-o mai pe stânga, vorbi ea răguşit, cu gâtul uscat, 
continuându-şi inspecția anevoioasă, căci numai stâlpii de 
piatră aşezaţi în pătrate regulate mai arătau unde fuseseră 
cândva căsuţele ei. 

— Da, stăpână. 


Porniră mai departe. Peste zgomotul făcut de vânt, îi 
auzeau pe alţii strigând, din când în când răzbătea şi câte 
un geamăt de durere şi plânsete. Din depărtare se auzeau 
clopotele de alarmă din sat şi colonie, unde focul ardea 
furios. Raiko depăşise panica iniţială. Focurile izbucnesc din 
când în când. Este voinţa zeilor. Nu contează, principalul 
este că sunt în viaţă. Mâine am să aflu de unde a pornit 
focul, a fost o explozie aşa spunea cineva, deşi cu vântul 
ăsta turbat te poţi înşela şi poţi auzi orice şi se poate ca 
totul să fi pornit de la un vas cu ulei aşezat prost care să se 
fi răsturnat peste soba din bucătărie şi apoi să explodeze. 
Cei Trei Crapi s-au dus. La fel şi celelalte, sau aproape 
toate. Nu sunt ruinată, încă nu. Din întuneric apăru un grup 
de curtezane şi servitoare, multe din ele plângând, unele 
dintre ele cu arsuri superficiale. Le recunoscu pe femeile de 
la Dragonul Verde. Nu era niciuna din fetele ei. 

— Nu mai plângeţi, le porunci ea. Mergeţi la Cele 
Şaisprezece Orhidee, toată lumea se adună acolo. Nu este 
distrus prea tare, sunt paturi pentru toată lumea, mâncare 
şi băutură. Ajutaţi-i pe cei care sunt răniţi. Unde e Chio-san 
- mama-san a lor? 

— N-am văzut-o, spuse una din ele printre lacrimi. Eu 
eram cu un client, tot ce-am putut face a fost să fug cât mai 
repede cu el în adăpostul de sub pământ. 

— Bine, fugiţi de aici şi aveţi grijă, spuse Raiko satisfăcută, 
mândră de ea însăşi, căci îşi amintise cum, cu doi ani în 
urmă, când fusese construită Yoshiwara şi toate mama-san 
fuseseră alese de breasla lor - după ce primiseră anterior 
aprobarea, destul de scump plătită din partea 
administraţiei Bakufu - ea sugerase ca fiecare ceainărie să 
aibă o pivniţă rezistentă la foc în apropierea clădirii 
centrale şi, pentru mai multă siguranţă, să-şi construiască 
adăposturi de cărămidă pentru obiectivele de valoare care 
să fie plasate de asemenea sub nivelul solului. Dar nu toate 
mama-san fuseseră de acord spunând că era o cheltuială în 
plus care nu se justifica. Nu contează, ele au avut de 


pierdut. O să vedem noi mâine câte se vor bate cu pumnii în 
piept şi-şi vor smulge părul din cap pentru că nu mi-au 
urmat exemplul. 

Raiko tocmai îşi inspecta propria pivniţă. Câteva trepte 
duceau în jos, spre uşa de fier. Interiorul era neatins. Toate 
obiectele de valoare se aflau în siguranţă, toate contractele, 
certificate, poliţele, împrumuturile la Gyokoyama şi 
declaraţiile băncilor, cele mai bune obiecte de lenjerie şi 
kimonourile de preţ, atât ale ei, cât şi ale doamnelor, 
şedeau ca noi nouţe în ambalajele lor. Încă de la început 
stabilise ca toate obiectele de lenjerie scumpă şi 
kimonourile care nu urmau să fie folosite în seara 
respectivă să fie depuse în siguranţă, jos în pivniţă, de cele 
mai multe ori cu proteste şi murmure, căci era vorba de o 
muncă în plus. În dimineaţa aceasta nu voi mai auzi nici un 
fel de proteste, îşi zise ea. 

Spre marea ei uşurare, aflase că toate doamnele ei, 
personalul şi clienţii scăpaseră nevătămaţi, nu ştia nimic de 
Fujiko, Hinodeh, Teko, Furansu-san şi Iaira, iar doi argaţi, 
şi două servitoare erau date dispărute. Dar nu era 
îngrijorată din cauza lor. Cu siguranţă că se puseseră pe 
undeva la adăpost. O servitoare văzuse un gai-jin, poate 
chiar doi, care fugeau spre porţi. 

Namu Amida Butsu, se rugă ea, să fie cu toţii nevătămaţi, 
şi binecuvântată să fie şi înţelepciunea mea, căci am avut 
grijă ca doamnele mele şi toţi oamenii mei să fie bine 
antrenați şi au exersat ce trebuie să facă în caz de incendiu. 

Dezastrul din Yoshiwara de la Yedo, din urmă cu 
doisprezece ani fusese lecţie foarte bună pentru ea. Focul 
fusese cât pe-aci s-o ucidă, pe ea şi pe un client, un 
neguţător bogat de orez din Gyokoyama. Îl salvase 
trezindu-l din mahmureala beţiei şi-l trăsese apoi afară cu 
riscul propriei vieţi. Fugiseră prin grădină, dar se treziseră 
la un moment dat înconjurați de flăcări, prinşi ca într-o 
cursă de vâlvătăi, dar se salvaseră săpându-şi cu furie o 
groapă în pământ cu cuțitul ei din obi şi lăsând astfel focul 


să treacă pe deasupra lor. Dar chiar şi aşa partea de jos a 
spatelui şi picioarele suferiseră arsuri cumplite, ceea ce 
pusese capăt carierei ei de curtezană. 

Dar clientul a ţinut-o minte şi după ce s-a refăcut suficient 
ca să poată merge, acesta a pus o vorbă la Gyokoyama care 
i-a împrumutat fondurile necesare pentru a-şi deschide 
propria ceainărie şi abia după aceea s-a dus la altă doamnă. 
Investiţia lor li se întorsese încincit. În incendiul acela 
pieriseră peste o sută de curtezane, şaisprezece mama-san, 
nenumărați clienţi şi servitoare. Şi încă şi mai mulţi 
muriseră în incendiul satului Shimibara, de lângă Kyoto. De- 
a lungul veacurilor, sute şi sute de curtezane pieriseră în 
alte incendii. Marele Incendiu al Mânecilor târâtoare, care 
izbucnise la câţiva ani după ce mama-san Gyoko construise 
prima Yoshiwara, distrusese complet satul şi costase o sută 
de mii de vieţi, toţi locuitori din Yodo. Dar în doi ani fusese 
reconstruită şi redevenise înfloritoare, pentru a lua din nou 
foc pentru a fi din nou reconstruită şi tot aşa, la infinit. Şi 
acum ca şi atunci, Raiko jură să-şi reconstruiască hanul, mai 
frumos ca oricând! 

— Pe aici e drumul spre cele Şaisprezece Orhidee, 
stăpână? întrebă servitorul ezitând, neputându-se orienta 
bine în norii de fum. 

În jurul lor nu mai era nimic altceva decât tăciuni şi 
cenuşă, câţiva stâlpi de temelie ai caselor cu o înfăţişare 
patetică, nu se mai vedeau potecile sau pietrele după care 
se orientau. Apoi o rafală de vânt mătură cenuşa şi spuza 
lăsând să se vadă patru pietre de temelie şi un dragon de 
piatră crăpat din cauza căldurii. Raiko îl recunoscu şi-şi 
dădu seama unde se află. Era căsuţa lui Hinodeh. 

— Trebuie s-o luăm puţin înapoi, spuse ea, dar apoi ceva îi 
atrase privirea. O strălucire. Stai! Ce e asta? 

— Unde stăpână? 

Raiko aşteptă. Vântul îndepărtă din nou cenuşa şi licărul 
apăru din nou, puţin mai înainte, spre dreapta. 

— Acolo! 


— A, da! 

Cu mare grijă, folosindu-se de o ramură înnegrită, fără 
frunze ca să-şi facă potecă, servitorul păşi înainte şi ridică 
lampa deasupra capului, privind cu luare aminte. Mai făcu 
un pas prudent, apoi se retrase în grabă, când vântul 
aruncă o ploaie de tăciuni peste el. 

— Vino înapoi, o să cercetăm mâine! 

— Un moment, stăpână! 

Luptându-se cu dogoarea, folosi cu îndemânare ramura ca 
să măture şi mai multă cenuşă. Rămase împietrit. Cele două 
trupuri carbonizate stăteau întinse unul lângă altul, cu 
mâna dreaptă în mâna stângă a celuilalt. Ceea ce licărea 
era un inel de aur cu sigiliu, răsucit şi parţial topit. 

— Stăpână! 

Îngrozită, Raiko se opri ca o statuie lângă el. Trebuie să fie 
Furansu-san şi Hinodeh, îşi zise ea pe dată, întotdeauna 
purta inelul cu sigiliu - îmi amintesc, chiar mi l-a oferit 
acum câteva zile. 

În aceeaşi clipă simţi cum sufletul i se înălţă la vederea 
celor două mâini încleştate una într-alta, a imaginii pe care 
o formau trupurile lor pe patul de cărbuni încinşi care eii 
se părea că este un leagăn cu pietre preţioase, rubine, 
strălucind şi trăind şi murind, readuse la viaţă de curenţii 
de aer - aşa cum vor fi şi ei doi până la sfârşitul timpurilor. 
O, cât este de trist, îşi spuse ea, cu lacrimile curgând 
şiroaie, cât este de trist şi, în acelaşi timp, cât de frumos! 
Cât de împăcaţi zac aici, cât de fericiţi, să moară împreună, 
mână în mână! Probabil că s-au decis să ia cupa cu otravă şi 
să plece împreună. Cât de înţelept. Cât de înţelept din 
partea lor. Îşi şterse lacrimile şi murmură. 

— Namu Amida Butsu, în chip de binecuvântare. O să-i 
lăsăm acum în pace şi vom hotărî mâine dimineaţă ce să 
facem. 

Raiko se dădu înapoi, înghiţindu-şi lacrimile dulci şi amare, 
mângâiată însă de frumuseţea pe care o văzuse. Porni 
împreună cu servitorul spre locul de adunare. Dar un alt 


gând puse imediat stăpânire pe mintea ei. Dacă aceştia 
erau Hinodeh şi Furansu-san, gai-jinul care scăpase trebuie 
să fi fost Taira. Asta-i bine, mult mai bine decât dacă ar fi 
fost invers. Am pierdut o sursă de informaţii foarte bună, 
dar, în perspectivă am foarte mult de câştigat, Taira şi 
Fujiko sunt mai docili şi au un viitor. Dacă va fi manevrat cu 
dibăcie, Taira va deveni o sursă de informaţii la fel de bună, 
curând am să fiu în stare să vorbesc direct cu el, japoneza 
lui se îmbunătăţeşte pe zi ce trece. Trebuie să-i aranjez 
nişte lecţii în plus, ca să înveţe şi limbajul politic, nu numai 
limbajul palatului şi al Lumii Plutitoare pe care îl poate 
prinde de la Fujiko - căci asta e tot ce ştie ea, ba şi cu 
accent țărănesc pe deasupra. Cu siguranţă că investiţiile 
mele în el pe termen lung vor fi mult mai profitabile şi... 

Şi stăpâna şi servitorul se opriră brusc în acelaşi moment. 
Se uitară unul la altul, apoi spre sud. Vântul se oprise. 

Miercuri, 16 ianuarie 

— Yokohama e terminată, William, spuse generalul cu o 
voce răguşită când se ivi prima lumină a zorilor. 

Stăteau pe faleză şi priveau în zare, spre colonie, Pallidar 
în apropiere, toţi călări. Fumul ajungea până la ei. Faţa 
generalului era plină de zgârieturi şi murdărie, uniforma 
ruptă, chipiul turtit şi cu borurile pârlite. 

— M-am gândit că cel mai bine e să te chem aici sus, ai o 
vedere mai completă. Îmi pare rău, mânia Domnului. 

— Ştiam că e râu, dar chiar aşa... 

Cuvintele i se pierdură în aer. Sir William era năucit. 
Niciunul din ei nu dormise. Semnele oboselii şi ale 
îngrijorării se vedeau pe chipurile tuturor, hainelor le erau 
pârlite şi murdare, ale lui Pallidar erau zdrenţuite şi arătau 
cel mai rău. În timp ce soarele se înălța încet pe cer, în faţă 
li se desfăşura toată priveliştea, până la Hodogaya de pe 
Tokaido. Yoshiwara nu mai exista, nici satul şi dispăruse şi 
cea mai mare parte din Mahalaua Beţivanilor, jumătate din 
colonie, inclusiv grajdurile. Nu existau încă nici un fel de 
rapoarte referitoare la accidente, dar circulau o mulţime de 


zvonuri, toate rele. Nu exista încă nici un motiv confirmat 
pentru a se declara zona calamitată. Mulţi şopteau că focul 
fusese pus de japonezi, dar care japonezi şi din ordinul cui, 
asta nu ştia nimeni, căci distrugerea Yoshiwarei şi a satului 
nu era nimănui de nici un folos. 

— Vrei să ordoni evacuarea în dimineaţa aceasta? 

Pe Sir William îl durea capul de o mie de întrebări şi 
prevestiri funeste. 

— Mai întâi, să facem o inspecţie. Mulţumesc, Thomas. 
Pallidar, tu vii cu mine. 

Sir William dădu pinteni calului să coboare panta. La 
Legaţie se opri o clipă. 

— Ceva nou, Bertram? 

— Nu, domnule, nu avem încă nici un fel de confirmări de 
nume sau cifre. 

— Trimiteţi după bătrânul satului, shoya, caută-l imediat şi 
întreabă-l câţi morţi are şi spune-i că vreau să-l văd imediat. 

— Dar eu nu ştiu japoneză şi Phillip Tyrer nu este aici. 

— Atunci fă bine şi caută-l, răcni Sir William, bucuros că 
găsise ocazia să-şi descarce o parte din nervi şi îngrijorarea 
pentru soarta lui Tyrer, şi fu recompensat văzând paloarea 
de pe chipul tânărului. Şi învăţă şi tu mai repede japoneza, 
sau te fac pachet şi te trimit în Africa să stai acolo pe capul 
ălora de acolo! Adună-i pe toţi negustorii şi fii aici într-o oră. 
Nu, nu aici, mai bine la club şi, ia să vedem, acum e şase şi 
douăzeci, să zicem la nouă şi jumătate şi, pentru numele lui 
Dumnezeu, mişcă-ţi fundul şi pune-ţi mintea la contribuţie! 

Un idiot, îşi spuse el şi porni în trap mai departe, simţindu- 
se mult mai bine. În lumina primelor raze de soare, oamenii 
din Yokohama îşi adunau resturile agoniselii. După ora două 
noaptea, când vântul se oprise, focurile se stinseseră rapid 
şi nu mai trecuseră de la o casă la alta. Numai asta salvase 
colonia de la dezastru. Toate legaţiile erau nevătămate, la 
fel ca şi căpitănia portului, sediile principalilor comercianţi 
şi depozitele lor, Struan, Brock, Cooper-Tillman şi alţii. 
Lunkchurch era distrus. 


Focul se oprise exact în faţa Bisericii Sfintei Treimi, 
neatinsă şi Sir William mulţumi lui Dumnezeu pentru acest 
miracol foarte potrivit. Ceva mai jos, biserica catolică îşi 
pierduse cele mai multe ferestre şi acoperişul, scheletul 
bârnelor carbonizate şi fumegând arăta acum ca o gură 
deschisă cu dinţi putreziţi. 

— Neaţa, unde e părintele Leo? îl întrebă Sir William pe 
un om care făcea curăţenia în grădină. 

— În sacristie, Sir William. Bună dimineaţa şi slavă 
Domnului că n-aţi păţit nimic, Sir William. 

— Mulţumesc. Îmi pare rău de biserică. Am convocat o 
întâlnire la club la ora nouă treizeci, transmite te rog mai 
departe, da? Părintele Leo va fi binevenit, evident. 

Sir William porni mai departe. Spre deosebire de sat şi de 
Yoshiwara unde mormanele de cenuşă păreau nişte troiene 
de zăpadă curată, zonele devastate din colonie şi din 
Mahalaua Beţivanilor se prezentau ca o grămadă de 
cărămizi, pietre, metal contorsionat, resturi de maşini, 
unelte, arme, puşti, nicovale şi alte obiecte manufacturate 
transformate acum în ruine. Dejecţiile rău mirositoare din 
Ţara Nimănui dispăruseră, nu mai rămăseseră decât resturi 
de metal, ceea ce-i făcea plăcere. Porni pe ocolite spre 
Poarta de Sud. Casa Gărzii dispăruse. O barieră provizorie 
fusese instalată în locul pustiu şi samuraii stăteau de 
santinelă lângă ea. 

— Ce tâmpiţi, pufni Pallidar. Împotriva cui se baricadează? 

Sir William nu-i răspunse, mult prea preocupat de ceea ce 
vedea şi ceea ce ar fi putut face. Mai departe, lângă şanţul 
de împrejmuire, se vedeau săteni şi alţi oameni rătăcind 
fără ţintă sau şezând pe vine în grupuri, cu chipuri 
disperate. De cealaltă parte a şanţului, acolo unde fusese 
Yoshiwara, grupuri de femei, bucătari şi servitori şedeau 
jos, sau în picioare, în jurul clădirilor parţial distruse, 
adăpostiţi sub câte o acoperitoare de pânză. Samuraii mai 
stingeau câte un foc pe ici pe colo. Plânsete şi gemete se 
auzeau de peste tot, purtate de briza uşoară. 


— Cumplit, domnule, spuse Pallidar. 

— Da. 

Sir William oftă şi făcu încă un efort să nu arate cât era de 
disperat - el era acela care trebuia să dea exemplu - şi, pe 
Dumnezeul meu, am de gând să mă comport aşa cum se 
cuvine să se poarte ministrul pentru Japonia al Majestății 
Sale Britanice. 

— Da, dar uită-te colo, pentru Dumnezeu! sus, pe faleză, 
tabăra cu corturi rămăsese neatinsă. Toţi soldaţii noştri 
sunt teferi, tunurile la fel, artileria este neatinsă, depozitele 
de armamente şi muniţie intacte. Şi ia te uită dincolo! 

În golf, flota se legănă semeaţă, cu steagurile fluturând în 
vânt şi, în timp ce zorile se transformau în zi toate cuterele 
disponibile făceau curse între țărm şi nave aducând 
marinari la țărm sau luând oameni la bord ca să-i 
hrănească, să le dea de băut şi să-i lase să doarmă. 

— Toate celelalte se pot înlocui, cu excepţia oamenilor. Ia 
câţiva oameni şi începe să numeri caii. Vreau să ştiu ce 
pierderi avem până la întâlnirea de la nouă treizeci. Hai, 
du-te! 

— Da, sir. Cele mai multe din grajduri au fost deschise şi 
caii au fugit la pista de curse sau sus, pe faleză. Am văzut 
armăsarul lui Sergheiev şi câţiva grăjdari. 

Pallidar se lumină dintr-o dată la faţă, simțind că nu mai 
este zdrobit. 

— Aveţi dreptate, Sir William, pe Dumnezeul meu că aveţi 
dreptate. Atâta timp cât armata şi marina militară sunt 
nevătămate, suntem cu toţii în siguranţă, totul e în ordine. 
Mulţumesc. 

Pallidar o luă la galop. Sir William îşi îndreptă atenţia spre 
problemele interne. Ce să facă, ce să facă? Calul smuci 
nervos de căpăstru şi bătu cu piciorul în pământ, sesizând 
neliniştea stăpânului. 

— Neaţa, Sir William. 

Pământiu la faţă de oboseală, Jamie McFay apăru din 
spatele ruinelor unei clădiri, acum un morman de grinzi 


metalice contorsionate, paturi de fier, mobilă şi lemn 
carbonizat. Hainele îi erau sfâşiate, pe alocuri arse, părul 
ciufulit şi amestecat cu sudoare. 

— Câte pierderi avem? Care sunt ultimele noutăţi? 

— Nu se ştie nimic sigur, deocamdată, Dumnezeule mare... 
asta... asta e tot ce a rămas din Guardian şi din tipografie? 

— Mi-e teamă că da. Dar ia priviţi. Jamie apucă de 
căpăstru şi îi întinse o foaie prost tipărită cu un titlu pe o 
manşetă mâzgălită care ţipa: YOKOHAMA TRECUTĂ PRIN 
FLĂCĂRI - INCENDIATOR SUSPECTAT - CASELE STRUAN 
ŞI BROCK NEATINSE - ARMATA MARINĂ ŞI ÎNTREAGA 
FLOTĂ NEVĂTĂMATE - SE AŞTEAPTĂ PIERDERI GRELE 
ÎN YOSHIWARA ŞI ÎN SAT; urma apoi un scurt editorial cu 
promisiunea că după-amiază se va scoate o nouă ediţie şi 
scuze pentru calitatea proastă a imprimării. 

— Nettlesmith este acolo. 

Sub un şopron dărăpănat, Nettlesmith, nepieptănat şi 
murdar, lucra de zor la presa de mână, în timp ce oameni 
lui de tipografie sortau literele şi încercau să recupereze 
din cenuşă ce se mai putea salva. 

— Am auzit că ai scos o mulţime de săteni dintr-o clădire, 
că le-ai salvat viaţa, Jamie. 

Jamie încă nu putea gândi foarte limpede. Îşi amintea vag 
că n-o mai găsise pe Nemi şi nici nu aflase nimic despre ea, 
dar de alţii nu-şi amintea. 

— Nu prea îmi aduc aminte, răspunse el, a fost un 
adevărat haos peste tot - şi ceilalţi făceau acelaşi lucru sau 
îi ajutau pe oameni să ajungă la... 

Capul îi vâjâia de oboseală. 

— Noaptea trecută am auzit că Phillip s-a prăpădit. E 
adevărat? 

— Nu ştiu, dar sper pe Dumnezeul meu că nu e aşa, deşi şi 
eu am auzit zvonul acesta, oftă Sir William tare. Am auzit şi 
eu acelaşi lucru, reluă el, şi circulă o mulţime de zvonuri, 
dar m-am obişnuit să nu le dau crezare. S-a auzit că 
Sergheiev a murit în Yoshiwara, la fel şi Andre, dar l-am 


văzut mai adineauri pe Sergheiev. Aşa că cel mai bine este 
să aşteptăm - arătă apoi spre foaia de ziar: Pot să păstrez 
asta, Jamie? Mulţumesc. Am convocat o întâlnire în 
dimineaţa asta la nouă treizeci, ca să discutăm ce e de 
făcut, părerea ta ar fi deosebit de prețioasă. 

— Nu prea mai am ce discuta, eu sunt terminat. 

— Sunt multe lucruri de discutat, Jamie. Am avut mare 
noroc. Armata şi flota... - Sir William privi şi-şi ridică 
pălăria: Bună dimineaţa, domnişoară Maureen. 

Maureen era îmbrăcată la fel ca în seara precedentă, dar 
era curată, proaspătă şi arbora un zâmbet cuceritor. 

— Bună dimineaţa, Sir William, mă bucur să vă văd că 
sunteţi teafăr şi că Legația a rămas neatinsă. Bună 
dimineaţa, iubitule. 

Îi zâmbi acestuia într-un fel aparte, îşi trecu braţul pe sub 
braţul lui, abţinându-se cu greu să nu-l sărute, deşi tare ar 
fi dorit - căci arăta aşa de chipeş cu hainele lui pârlite, cu 
faţa nebărbierită, obosit şi îngrijorat. Dar nu se întâmplase 
nimic care să nu poată fi înlăturat cu o supă fierbinte, un 
whisky tare şi un somn bun. Pe drum, când venise încoace 
după el, se întâlnise cu o mulţime de oameni care îi 
spuseseră cât de viteaz fusese Jamie în timpul nopţii. Ea îşi 
petrecuse cea mai mare parte a nopţii liniştindu-le pe 
doamnele Lunkchurch şi Swann, pe soţii acestora şi pe 
ceilalţi care îşi găsiseră refugiul la Casa Struan, împărţindu- 
le tuturor, cu zgârcenie, din demonul băuturii, cum spunea 
mama ei - bineînţeles, nu în prezenţa tatălui ei - îngrijind 
răniţi sau ducându-i la Babcott şi Hoag care instalaseră 
spitale de campanie cât mai aproape de punctele cele mai 
lovite. 

— Arăţi foarte bine, Jamie, atât doar că eşti obosit. 

— Nu mai mult decât alţii. 

Dându-şi seama că fusese dat uitării şi puţin invidios din 
cauza asta, Sir William îi salută cu cravaşa. 

— Ne vedem mai târziu, Jamie. Domnişoară Maureen! 


Privi în urma lui cum se depărta la pas. Lui Jamie îi făcea 
plăcere să simtă braţul lui Maureen şi căldura trupului ei. 
Dintr-o dată, toată nefericirea lui şi îngrijorarea în privinţa 
viitorului îi dispărură ca prin farmec, se întoarse spre ea şi 
o strânse în braţe cu toată forţa nefericirii lui. Ea se lipi 
strâns de el, fericită şi aşteptă, împrumutându-i o parte din 
puterea ei. Cu timpul, simţi că forţele îi revin, curajul i se 
întoarce şi greutatea îi cade de pe umeri. 

— Dumnezeu să te binecuvânteze, nu-mi vine să cred, dar 
m-ai făcut să reînviu, Dumnezeu să te binecuvânteze. 

Apoi îşi reaminti de Tess şi de cele cinci mii de guinee pe 
care le obținuse Maureen de la ea şi o auzi pe Maureen 
spunând: 

— Mâine n-o să mai fie aşa de rău. 

Şi atunci bucuria lui explodă, o strânse din nou în braţe şi 
spuse: 

— Pe Dumnezeul meu, Scânteioară, ai dreptate. Suntem în 
viaţă, am avut noroc şi totul o să fie bine şi toate astea 
numai datorită ţie! 

— Ei, nu exagera şi tu, băiatule, spuse ea cu un zâmbet 
Mic, rezemându-şi capul de capul lui, nedorind încă să-l lase 
să plece. Eu n-am făcut mare lucru. 

Aşa a vrut Dumnezeu, îşi spuse ea, acesta e darul Lui 
special pentru noi, femeile, aşa după cum darul Lui pentru 
bărbaţi este să facă acelaşi lucru pentru femei în anumite 
împrejurări. 

— Aşa e viaţa. 

Spusese „viaţa”, dar ar fi putut spune „dragostea”, dar nu 
spuse, deşi fu sigur că asta era în mintea ei. 

— Sunt mândru de tine, fetiţă. Ai fost grozavă astă-noapte. 

— O, dar n-am făcut mare lucru. Haide, e timpul să tragi 
un pui de somn. 

— N-am timp de dormit, trebuie să-l văd pe shoya. 

— Un pui de somn, înainte de întâlnire. Te trezesc eu cu o 
ceaşcă de ceai fierbinte. Poţi să foloseşti patul meu, Albert 


spune că aceasta este camera noastră şi o să dau afară pe 
toată lumea de acolo. 

Zâmbi strâmb, răpus de epuizare, Jamie o întrebă: 

— Şi tu ce-ai să faci? 

Ea îl îmbrăţişă: 

— Am să te ţin de mână şi am să-ţi spun o poveste. 

Tyrer deschise ochii şi se pomeni în iad. Toate oasele îl 
dureau, de câte ori trăgeau aer în piept simţea că ia foc, 
ochii îi ardeau şi pielea îl ustura. În întunericul plin de fum 
şi de miros acru, distingea chipuri de japonezi care parcă 
nu aparţineau nici unui trup şi care se uitau fix la el. Două 
dintre ele aveau gurile schimonosite într-un zâmbet plin de 
răutate şi păreau gata să pună în orice clipă mâna pe furci 
ca să-l chinuiască din nou. Unul din chipuri se dădea mai 
aproape de el. Tyrer se trase înapoi şi scoase un strigăt de 
durere. Auzi ca prin vată ceva în japoneză, apoi în engleză: 

— Taira-sama, trezeşte-te, tu este în siguranţă! 

Ceaţa care îi învăluia creierul se risipi. 

— Nakama? 

— Da. Este în siguranţă. 

Acum văzu că lumina venea de la o lampă cu ulei. Se pare 
că erau într-un subsol şi Nakama îi zâmbea. La fel şi celălalt 
chip. Saito! Vărul lui Nakama, cel care se interesa de 
nave... Nu, acesta nu este Nakama, e Hiraga, ucigaşul! Sări 
brusc în sus şi căzu imediat, lovindu-se de peretele 
tunelului. Pentru o clipă, durerea cumplită de cap îl orbi, 
apoi începu să tuşească, să verse fiere din cauza mirosului 
de fum care îi provoca greață. Când nu mai avu ce să 
vomite şi spasmul se potoli simţi un pahar apăsat pe buze. 
Bău apa rece ca gheaţa cu lăcomie, înecându-se. 

— Iartă-mă, murmură el, Hiraga îi înfăşură din nou pătura 
în jurul kimonoului de noapte pe jumătate ars. Mulţumesc. 

Peste un minut, îşi recăpătase respiraţia normală, iar 
mintea începu să-i proiecteze un caleidoscop de imagini, 
apoi tablouri, fiinţe, pereţi în flăcări, Hiraga trăgându-l 
afară din foc şi fugind, apoi căzuse şi fusese ajutat să se 


ridice, ceainăriile se prăbuşeau în jurul lui, tufişuri arzânde 
le explodau în faţă, nu putea respira, se îneca, nu putea 
respira. Hiraga ţipând: Repede, pe aici... nu, pe aici..., nu, 
înapoi, pe aici... Apoi momente de întuneric şi din nou 
memoria îi reveni, fugea pe aici, pe urmă pe acolo, 
îndrumat printre pereţi de foc, înconjurați de flăcări din 
toate părţile, femeile ţipau, fum peste tot, apoi gura puţului, 
focul îi ajungea din urmă, aproape că îi înhăţase. Jos, jos 
acolo, era împins înăuntru, printr-un cerc de flăcări, jos o 
luminiţă, un reper în întuneric, chipul lui Saito şi apoi, ca o 
lovitură de trăsnet... Fujiko! 

— Unde este Fujiko? gemu el. 

Luptând să poată respira, Hiraga urlă pe deasupra 
flăcărilor care şuierau. 

— Repede, în jos, ea mort în cameră, Fujiko mort când 
găsit tine... repede sau tu mort! 

Îşi amintea foarte clar acum momentele acelea. leşise 
repede din puț şi începuse să fugă înapoi, unde focul era şi 
mai cumplit decât înainte, era sigur că acolo îl aşteaptă 
moartea, dar trebuia să ajungă până la ea, să se convingă şi 
apoi se trezise prăbuşit cu faţa la pământ, cu o durere 
cumplită la ceafă, dogoarea era infernală şi tot ce îşi mai 
amintea era o mână tare ca fierul care îi administra o 
lovitură piezişă, în gât. 

— Tu..., mă duceam după ea şi tu m-ai oprit? 

— Da. Nu putut salveze. Fujiko mort, pare rău, am văzut. 
Ea mort, tu la fel mort dacă merge înapoi, aşa că eu lovit şi 
cărat aici. Fujiko mort în cameră. 

Hiraga vorbit apăsat, scârbit încă şi acuma de prostia lui 
Tyrer care îşi riscase viaţa, şi pe a lui şi a lui Hiraga pentru 
asemenea prostie. Abia avusese timp să-l ridice pe Tyrer pe 
umăr şi să-şi dea drumul pe gura puţului, mai-mai să cadă 
salvându-se în ultima clipă. Şi se gândea, pufnind supărat, 
că până şi cel mai baka om ar fi trebuit să înţeleagă că nu 
avea nici o şansă s-o găsească, nici o şansă să 
supravieţuiască din moment ce toată grădina şi atâtea 


ceainării erau în flăcări şi chiar dacă n-ar fi fost moartă 
atunci, până acuma murise de cincisprezece ori cu 
siguranţă. 

— Dacă nu lovit, tu mort. E mai bine mort? 

— Nu - supărarea lui Tyrer se risipi. lartă-mă, îţi datorez 
de două ori viaţa. 

Îşi şterse faţa, încercând, fără succes, să-şi înlăture chinul. 
Fujiko moartă, o, Dumnezeule, Dumnezeule! 

— Scuză-mă, Nak... scuză-mă, Hiraga, unde suntem? 

— Tuner. Lângă Trei Crap. Merge în sat, sub loc cu gunoi. 
Hiraga făcu semn în sus. Acuma zi. 

Tyrer se ridică anevoie în picioare. O dată ridicat se simţi 
ceva mai bine. Lumina zilei, care pătrundea prin gura 
puţului, era tulbure din cauza fumului, dar se vedea că se 
iviseră zorile. 

— Dozo. 

Cu un zâmbet, Akimoto îi întinse o acoperitoare pentru 
şolduri şi un kimono. 

— Domo, spuse Tyrer, şocat cât de ars era al lui. 

Avea şi el câteva arsuri superficiale pe picioare, dar nimic 
grav. Hiraga se căţără pe scările de fier ca să se uite afară 
şi se retrase imediat înapoi, izgonit de dogoare. 

Întors în tunel, Hiraga spuse: 

— Nu bine, prea cald. Aici. 

Îi oferi din nou apă pe care Tyrer o acceptă recunoscător. 

— 'Taira-sama, cel mai bine mergi pe aici, zise el şi arătă în 
jos, spre tunel. Tu bine? 

— Da. Fujiko. Fujiko era moartă? Eşti sigur? 

— Da. 

— Ce s-a întâmplat? Dormeam şi deodată..., a fost o 
bombă? Nu-mi amintesc... cred că am fost..., că am fost 
aruncat lângă Fujiko în cealaltă parte a încăperii. Am simţit 
ca şi când ar fi fost o bombă sub casă. Aşa a fost? Şi de ce, 
de ce a luat foc totul? 

Akimoto îl atinse pe Tyrer zâmbind şi îi spuse în japoneză: 


— Taira-sama, ai avut noroc. Dacă n-ar fi fost Hiraga, ai fi 
fost mort. Înţelegi? 

— Hai, wakarimasu, Tyrer îi făcu lui Hiraga o plecăciune 
solemnă. Mulţumesc. Hiraga-sama, din nou în datorie. 
Mulţumesc salvat viaţa - simţi că-i vine din nou să vomite. 
Îmi pare rău, mai întâi odihnesc puţin - se aşeză jos 
stângaci. Ce întâmplat? 

— Noi vorbim englezeşte. De ce focuri? Om rău avut 
bombe de foc. Pus foc aici, vântul duce foc la Yokohama şi 
apoi... 

Şocul noutăţii îl readuse pe Tyrer în simţiri. 

— A ars şi colonia? 

— Nu ştiu, Taira-sama. Nu avut timp priveşti, dar 
Yoshiwara terminat, cred sat la fel. Poate şi Yokohama. 

Tyrer se ridică anevoie în picioare şi se îndreptă spre gura 
puţului. 

— Nu, nu în sus. Pe aici, Hiraga mai aprinse o lampă. Tu 
urmezi pe mine, da? apoi îi spuse în japoneză lui Akimoto: 
Stai aici, eu îl conduc o parte din drum căci vreau şi eu să 
văd ce s-a întâmplat, după aceea mă întorc aici. Om rău 
avut bombe de foc. Vrea loveşti gai-jin. Vânt din sud face foc 
mare din foc mic. 

Tyrer înţelese imediat importanţa vântului din sud. 

— Dumnezeule mare, totul arde aşa de uşor, o să ardă în 
câteva clipe. Dumnezeule, dacă... 

Se opri înnebunit de grijă. Pe pereţii tunelului se 
prelingeau şuviţe de apă. Îşi muie mâna în ele ca să-şi 
răcorească fruntea. Apa rece îl ajută. 

— lartă-mă, continuă. Un om rău? Ce om rău? 

— Om rău, repetă Hiraga. 

Era posomorât, dar şi dezorientat căci oscila între două 
sentimente - era furios pe lakeda pentru că preluase 
iniţiativa şi îi stricase socotelile, dar era şi încântat de 
succesul bombelor incendiare la care fusese martor. Cu 
vântul acesta din sud, şi Yoshiwara în flăcări, satul trebuia 
să fie distrus şi casele gai-jinilor la fel. Şi o dată distrusă 


baza lor din Yokohama, gai-jinii vor trebui să plece, aşa cum 
prezisese mai întâi Ori şi apoi Katsumata. Sonno-joi 
progresase. Cam cu o oră în urmă, încercase să scoată 
capul din tunel ca să vadă ce se petrecea în Mahalaua 
Beţivilor, dar dogoarea era încă prea puternică şi fusese 
nevoit să se retragă. Poate că acum cărămizile se răciseră 
suficient ca să poată aprecia dimensiunile dezastrului de 
acolo. Îşi ascunse speranţa, trebuia să se ocupe şi de Tyrer. 
Succesul versiunii lui depindea de faptul dacă Takeda 
fusese sau nu prins viu. Existau şanse mari ca acesta să nu 
fi fost prins, şi atunci versiunea lui suna foarte logic. 

— Om rău vrea distruge gai-jin, alungă afară din Nippon. 
Om rău de la Bakufu. Bakufu vrea toţi gai-jin pleacă, Yoshi 
vrea toţi gai-jin pleacă. Plătit spion pune foc, dă vina pe 
shishi, dar om rău e de la Bakufu. 

— Îl ştii pe omul acesta? 

Hiraga scutură din cap. 

— E bărbat din Satsuma, aşa spus mama-san. 

— Raiko-san? 

— Nu, Wakiko, altă ceainărie, spuse Hiraga inventând un 
nume, ajunseseră la apă. Mai bine scoate haine. Mai sigur. 

Se dezbrăcară amândoi ţinând lampa cu ulei deasupra 
capului, apoi trecură obstacolul. Ajunşi pe partea cealaltă, 
în timp ce Tyrer îşi lega din nou acoperitoarea pentru 
şolduri şi trăgea kimonoul, Hiraga reluă ideea cu Bakufu 
care erau oameni foarte răi, acuma vor arunca vina pe 
toată lumea, pe ronini, pe shishi, dar de fapt ei plănuiseră şi 
puseseră la cale totul, Anjo, Sfatul Bătrânilor şi mai ales 
Yoshi. Lui Tyrer totul i se părea plauzibil. Foarte. Din nou 
unul din Satsumata, unul din diavolii lui Sanjiro. Când 
ajunseră la baza puţului, Hiraga arătă în sus. 

— La fel ca celălalt. Mai întâi eu vede. 

Îi întinse lampa lui Tyrer şi se căţără sus, unde cărămizile 
încă erau fierbinţi. Se uită cu luare aminte afară. Ceea ce 
văzu îl făcu să se cutremure. Acolo unde cândva fuseseră 
mormanele de gunoaie din Ţara Nimănui, acum putea 


vedea direct până la mare, peste spaţiul ocupat cândva de 
Mahalaua Beţivilor şi peste cel ocupat de sat, până la 
capătul dinspre nord. Multe din clădirile gai-jinilor erau 
neatinse, dar asta nu-l tulbură. În Yokohama nu mai exista 
nimic. Se întoarse din nou jos. 

— Ce s-a întâmplat, Hiraga-sama? 

— Ai vezi. Eu rămân. Tu mergi acum, prieten. Hiraga nu 
poate mergi, samuraii tot mai caută pe el, neh? 

Tyrer văzu ochii negri care îl priveau cu atenţie - acest 
străin ciudat care fără îndoială că îşi riscase viaţa ca să i-o 
salveze pe a lui. Ba chiar de două ori. Ce poate face mai 
mult un prieten decât să-şi rişte viaţa pentru prietenul său? 

— Fără tine ştiu că aş fi fost mort. Îţi datorez viaţa. Nu e 
suficient să-ţi spun mulţumesc - Hiraga ridică din umeri în 
tăcere. Ce să fac acum? 

— Poftim? 

— Dacă vreau să te văd, să iau legătura cu tine? 

— Eu aici. Taira-sama, nu uita, Yoshi pus preţ pe capal 
meu, neh? Rog, nu vorbeşte despre tunel. Bakufu şi Yoshi 
doreşte la mine foarte tare. Dacă Taira-sama vorbeşte, eu 
imediat mort. Nu ai unde fugit. 

— N-am să spun nimic nimănui. Cum pot să-ţi transmit un 
mesaj? 

Hiraga reflectă un moment. 

— Apusul soarelui, apusul soarelui vine aici şi vorbeşte în 
jos. Apusul soarelui eu aici aşteaptă. Înţelegi? 

— Da, spuse Tyrer şi-i întinse mâna. Nu te teme, n-am să 
spun nimănui nimic şi am să încerc să te ajut. 

Hiraga îi strânse şi el mâna la fel de puternic. 

— Phillip, Phillip, băiatule, mulţumesc lui Dumnezeu că eşti 
teafăr! - chipul lui Sir William strălucea de bucurie şi de 
uşurare, se grăbi în întâmpinarea lui şi îl apucă de amândoi 
umerii. Se zvonise că ai pierit în Yoshiwara, vino încoace şi 
stai jos, sărmanul de tine, îl ajută să se aşeze pe cel mai bun 
scaun din biroul lui lângă foc. Dumnezeule mare, arăţi 


groaznic, ce ţi s-a întâmplat, ai nevoie de ceva tare! Aduceţi 
un brandy! 

Tyrer se relaxă pe scaun, simțindu-se dintr-o dată ceva 
mai bine. La început fusese cutremurat de oroarea celor 
văzute, de oamenii arşi şi bandajaţi, nimeni nu vorbea de 
morţi, apoi văzuse legaţiile, Casele Struan şi Brock, alte 
părţi importante din colonie neatinse, cazarma soldaţilor şi 
flota întregi - şi toate acestea îi îndepărtaseră o parte din 
încordare. Nimeni nu părea să ştie cine a dispărut, sau câţi 
au pierit, aşa că se grăbise să ajungă aici. Luă o înghiţitură 
zdravănă din băutură. 

— Am fost surprins aseară de foc în Yoshiwara. Eram cu... 
ăâă, cu fata mea şi... păi, a murit! - nefericirea se revărsă 
din nou peste el ca un talaz uriaş. 

— O, Doamne, îmi pare rău. Ce ciudat, celălalt prieten al 
tău, Nakama sau Hiraga sau cum naiba îl cheamă, şi ela 
murit. 

— Cum? 

— Da! Sir William se aşeză pe scaun în faţa lui şi continuă 
fericit. A fost identificat fără nici o îndoială. L-a zărit o 
patrulă în Ţara Nimănui, chiar când a izbucnit incendiul din 
Mahalaua Beţivilor. La început au crezut că e un jefuitor şi 
au pornit după el, dar l-au recunoscut pe ticălos, au tras în 
el ca să-l oprească, şi, să nu-ţi vină să crezi, nebunul s-a 
ridicat şi s-a aruncat într-o clădire în flăcări - vechiul 
depozit de ulei. La câteva clipe după aceea sergentul spune 
că s-a produs o explozie şi toată clădirea a sărit în aer. 

— Dar nu se poate, eu... 

— Sunt de acord că e cam ciudat să te arunci într-un 
asemenea infern, e chiar ridicol, nimeni n-ar face aşa ceva. 
Îmi pare rău că trebuie să-ţi spun că şi doi dintre băieţii 
noştri au fost ucişi în timp ce încercau să pună mâna pe el, 
au fost sfârtecaţi de explozie. Păcat că nu l-au prins! Sigur, 
se poate ca focul să fi fost pus de Nakama, dacă a fost pus, 
deşi eu nu prea cred. În orice caz, butoaiele cu ulei au 
explodat toate unul după altul. 


Sir William remarcă agitația şi paloarea lui Tyrer şi îi fu 
milă de el. 

— Îmi pare rău pentru tine, Phillip, îmi pare rău că a murit 
pentru că ştiu că ţineai la el, dar altfel nu-mi pare râu - era 
un ucigaş şi în felul acesta ieşim dintr-o încurcătură teribilă 
cu Yoshi, nu-i aşa? 

— Sir William aşteptă un semn de aprobare din partea lui 
Phillip, dar acesta rămase cu privirile în gol. Îmi pare rău, 
îmi închipui că suferi încă un şoc, pe lângă celălalt, cred că 
a fost teribil? 

Tyrer era descumpănit, nu reuşea să asimileze vestea 
aceasta falsă despre moartea lui Hiraga. 

— Yoshiwara, da, da, aşa a fost - şi tocmai când vru să-l 
corecteze pe Sir William, reuşi să se stăpânească. 

— Trebuie să-ţi mai spun, dragă Phillip, că am avut un 
mare noroc: armata e neatinsă la fel şi flota, numai unul 
dintre ai noştri e dat dispărut, dar încă mai facem verificări. 
Ai văzut pe vreunul din băieţi noştri ieri la Yoshiwara? 

— Nu, domnule, pe niciunul dintre ai noştri, nu, Tyrer nu 
reuşea încă să-şi pună mintea în funcţiune. Nici ţipenie, ştiţi 
eu... 

— La naiba! E greu să luăm urma fiecăruia, nu putem avea 
o socoteală exactă. Mahalaua Beţivilor a fost distrusă de tot, 
dar şi acolo se spune că au pierit numai câţiva vagabonzi, 
niciunul mai de soi. M-am bucurat să constat că doamna 
Fortheringill şi tinerele ei pensionare au scăpat 
nevătămate. E uimitor că am scăpat. Dacă vântul nu s-ar fi 
oprit..., dar s-a oprit şi mulţumim lui Dumnezeu pentru 
asta. Ai văzut că şi Sfânta Treime a scăpat? Deşi are 
stricăciuni în valoare de sute de mii de lire. Mulţumesc lui 
Dumnezeu că există asigurările, nu-i aşa? Ei bine, termină- 
ţi paharul şi trage un pui de somn. Şi dacă te mai gândeşti, 
ai să recunoşti că am avut noroc cu Nakama, că s-a 
întâmplat aşa că altfel ar fi însemnat un adevărat dezastru 
diplomatic. Ce-ar fi să te întinzi puţin până mă întorc şi... 

O bătaie în uşă şi Bertram intră: 


— A venit shoya, Sir William. 

— Chiar la ţanc, adu-l înăuntru. Phillip, înainte de a pleca, 
te rog să traduci pentru mine. Poftiţi înăuntru, domnule 
shoya. 

Shoya se prosternă respectuos, cu ochii în patru. 

— Stăpân al meu salută la dumneavoastră, shoya, traduse 
Tyrer încă buimăcit, cu mintea aiurea, dorind cu disperare 
să se poată întinde undeva şi să se gândească în linişte la 
toate astea. Te rog, spune câţi pierduţi în foc? 

— Te rog să-i mulţumeşti pentru bunătatea lui de a se 
interesa de noi, dar te rog să-i spui să nu fie îngrijorat din 
cauza noastră. 

Shoya găsea întrebarea ciudată, căci aceasta nu era 
treaba gai-jinilor. Oare ce cursă vor să-mi întindă? se 
întrebă el. 

— Stăpânul meu spune vrea ştie câţi pierit? 

— O, îmi pare rău, nu ştiu numărul exact, dar cred că au 
pierit cinci pescari şi două familii, spuse Shoya politicos, 
vrând să-l mulţumească pe liderul gai-jin care întrebase 
foarte aspru câţi au pierit, deci se aştepta să i se spună 
nişte cifre. În realitate, nu pierise niciunul din oamenii lor, 
nici copii, nici bărci, căci se salvaseră cu toţii la timp. 

— Stăpânul meu spune pare foarte rău. Poate ajuta sat? 

— Ah! A, da, te rog să-i mulţumeşti Marelui Stăpân, 
familiile ar avea nevoie de câteva săculeţe cu orez şi puţini 
bani şi dacă ne-ar putea ajuta cu ceva mâncare... 

Shoya lăsă fraza neterminată ca şi când ar fi vrut să arate 
că lasă aceasta la latitudinea lor. Să fie oare altă cursă? 

— Stăpânul meu spune trimite mâncare la sat. Te rog 
spune cum început foc. 

Shoya îşi spuse că era o prostie din partea lor să se 
aştepte să primească un răspuns la o asemenea întrebare. 
E periculos să te bagi în politică şi este şi mai rău să fii între 
shishi şi Bakufu. Deşi regreta foarte tare profiturile pe care 
nu le va mai avea dacă gai-jinii vor părăsi țărmurile lor într- 
o zi sau două, considera că nu e totul pierdut, căci toate 


registrele lui, chitanţele şi lingourile se aflau în siguranţă şi 
mai era şi înţelegerea cu gai-jinul Jami care devenise acum 
şi mai importantă. Sunt sigur că stoku kompanii a mea nu 
va avea de suferit. În acelaşi timp îi făcea plăcere că 
luptătorii shishi îndrăzneau să-i gonească, chiar dacă 
dădeau vina pe Bakufu. O să ne meargă mai bine aici fără 
gai-jini. Mai bine să nu aibă acces decât în micuța Deshima, 
de la Nagasaki, ca în trecut. Am să-mi deschid o filială în 
Nagasaki şi am să fiu pregătit pentru întoarcerea lor. Dacă 
se vor mai întoarce vreodată. 

— Îmi pare rău, probabil s-a vărsat uleiul în vreo 
bucătărie, spuse el făcând o plecăciune umilă. Numai în 
Yoshiwara se găteşte noaptea, noi nu gătim noaptea, vă rog 
să mă iertaţi, asta e tot ce ştiu. 

— Stăpânul meu spune, acest bărbat Nakama, sau Hiraga. 
Acel shishi senior Yoshi doreşte, pe el văzut soldaţi care 
încearcă prinde pe el. El fugit încolo şi aruncat în flăcări. Tu 
cunoşti el? 

Presimţirile sumbre ale lui shoya se triplară, deşi spre 
satisfacția lui, aflase deja de moartea lui Hiraga. 

— Vă rog să mă iertaţi, cârâi el, eu îl cunoşteam numai în 
calitate de client, niciodată ca shishi. E mort? Ce minunat 
că ucigaşul e mort! Ce minunat! 

Sir William oftă, obosit de atâtea întrebări şi răspunsuri. 

— Mulţumeşte-i şi spune-i să plece, Phillip. 

Bătrânul plecă recunoscător. 

— Hai, acuma du-te şi tu, spuse Sir William, şi fii gata de 
plecare la amiază. 

— Poftim? 

— La Kanagawa, la întâlnirea cu Yoshi. Sper că n-ai uitat? 

Tyrer era năucit. 

— Cu siguranţă că nu ne aşteaptă acum, spuse el stins, 
căci ideea unei întâlniri lungi în timpul căreia va fi nevoit să 
traducă toate nuanțele din Tratat îi făcea greață. Sigur că 
nu se aşteaptă să ne ducem acolo! 


— "Tocmai de aceea ne şi ducem, răspunse radios Sir 
William. Ca să-l descumpănim, nu? Noi suntem britanici, nu 
o adunătură de terchea-berchea. Am avut, întâmplător, o 
mică problemă, şi atât. Sir William îşi puse paltonul. Ne 
vedem la amiază, te rog să te pui la patru ace. 

— Dar el n-o să vină după tot ce s-a întâmplat. 

— Da. Dar dacă nu vine, el îşi va pierde cinstea obrazului, 
nu noi. 

— Nu pot, Sir William, nu ca interpret. Sunt... sunt epuizat 
şi nu pot, chiar astăzi, nu pot, îmi pare rău. 

— Mi-e teamă că va trebui să poţi. Strânge din dinţi şi 
gata. 

Tyrer văzu zâmbetul subţire şi răceala care revenea pe 
chipul lui Sir William. Şi inflexibilitatea. 

— Îmi pare rău, domnule, nu pot. Vă rog să-l chemaţi pe 
Andre, oricum e mai bun ca mine. 

— Trebuie s-o faci tu, spuse Sir William fără urmă de umor 
în voce. Andre Poncin a murit. 

Tyrer fu cât pe-aci să cadă din picioare. 

— Nu se poate... Cum? 

— La Yoshiwara. Am auzit de asta chiar înainte să apari tu, 
tocmai de aceea m-am simţit atât de uşurat când am văzut 
că eşti teafăr. 

Spunând acestea, Sir William îşi aduse brusc aminte de 
plicul sigilat pe care Andre îl lăsase în seiful Legaţiei ca să 
fie deschis în cazul când va muri. 

— Henri l-a identificat, în măsura în care un astfel de 
cadavru poate fi identificat. Dar mai avea încă pe deget 
inelul cu sigiliu. Ei bine, spuse el simțind că i se face rău la 
gândul acesta, sărmanul băiat a fost carbonizat în căsuţa 
lui. După câte am înţeles, era la numai câţiva metri de 
căsuţa dumitale, în aceeaşi ceainărie. Aş putea spune că ai 
avut un mare noroc, Phillip. Să fii gata la prânz. 

Sir William ieşi şi se îndreptă spre club. Oamenii se 
strângeau într-acolo venind din toate direcţiile, trecând 
prin faţa Casei Struan aruncă o privire spre clădire şi 


mulţumi lui Dumnezeu că rămăsese neatinsă, la fel şi a lui 
Brock - semn bun, îşi zise el, unul din ei va fi fără îndoială 
şeful Nobilei Case şi Casa Brock arată de o mie de ori mai 
bine cu Gornt ca şef decât cu Norbert. O zări pe Angeligue 
la fereastra ei şi îi făcu semn cu mâna. Ea îi răspunse în 
acelaşi fel. Apoi, auzi tumultul din interiorul clubului chiar 
de la această distanţă, înjurăturile, blestemele obişnuite şi 
clinchetul paharelor, oftă adânc şi se întoarse cu gândurile 
la problemele coloniei. Când intră se lăsă tăcere. Clubul era 
înţesat de oameni, o mulţime se îngrămădea şi afară, pe 
trepte. O potecă îngustă se deschise în faţa lui printre 
rândurile compacte de oameni transpiraţi şi Sir William se 
duse spre locul lui obişnuit, de lângă bar, să-i salute pe 
ceilalţi miniştri: Seratard, Erlicher şi Sergheiev, care era cu 
faţa bandajată din cauza arsurilor şi avea un braţ într-o 
eşarfă. Toţi oamenii de vază erau prezenţi, ba chiar şi unii 
mai puţin importanţi, unii erau bandajaţi, alţii cu fracturi, 
dar toţi aprinşi la faţă. Câţiva beţivani fuseseră deja daţi 
afară. 

— Neaţa. Sunt fericit să vă pot spune că am avut un noroc 
fantastic... 

O mulţime de exclamaţii îl întrerupseră, oamenii strigau 
care mai de care: La naiba, sunt ruinat... Despre ce naiba 
vorbeşte..., lasă-l să vorbească... e un aiurit n-a văzut că... 
O, pentru numele lui Dumnezeu, dar tăceţi o dată din 
gură...! 

Sir William aşteptă un timp, apoi continuă pe un ton mai 
sever: 

— Într-adevăr, am avut noroc, numai Andre Poncin a 
decedat..., se auzi un murmur general de regret, căci 
muzica lui era foarte apreciată. Nimeni altcineva din cadrul 
comunităţii noastre. Domnul Seratard a identificat cadavrul 
şi înmormântarea va avea loc mâine. Din nefericire, am 
pierdut doi soldaţi, înmormântarea lor va avea loc tot 
mâine. În Mahalaua Beţivilor câţiva oameni sunt daţi, de 
asemenea, dispăruţi, dar nici o persoană pe care să o 


cunoaştem după nume. Armata este intactă, toate armele 
de foc, obuzele, muniţia sunt intacte, marina militară - la 
fel. Am avut, într-adevăr, mare noroc şi propun să aducem 
mulţumiri Domnului! - în tăcerea care se lăsă, Sir William 
adăugă: îl rog pe părinte să ţină o slujbă specială de 
mulţumire în seara aceasta, sunteţi invitaţi cu toţii. Aveţi 
întrebări? 

— Ce ne facem cu firmele noastre? se plânse Lunkchurch. 
Mi-a ars tot. 

— Pentru asta avem asigurările, domnule Lunkchurch - un 
hohot general de râs îl întrerupse. Ce este? 

Skye, reprezentantul agenţiei de asigurări din Hong Kong, 
unde se prezentau toate poliţele, zise: 

— Îmi pare rău, Sir William, dar poliţa lui Bamaby a 
expirat săptămâna trecută şi, ca să facă economie a refuzat 
s-o reînnoiască până la întâi ale lunii... 

Restul cuvintelor îi fură acoperite de alte hohote 
nestăvilite de râs. 

— Îmi pare rău, spuse Sir William. În orice caz, cu poşta 
din seara aceasta către Guvernatorul din Hong Kong, voi 
declara în mod oficial întreaga colonie suprafaţă sinistrată 
pentru... 

Se auziră murmure de aprobare şi exclamaţii de „Bunul 
Willie al nostru”, căci în cazul unei astfel de declaraţii, toate 
problemele urmau să fie rezolvate rapid. 

— ... zonă sinistrată pentru toate cererile legitime care 
trebuie să fie bine argumentate şi să poarte semnătura mea 
pentru a fi recunoscute ca valabile şi... 

Un alt val de murmure, de astă dată de furie se ridică din 
rândul celor prezenţi, căci Sir William era cunoscut ca fiind 
foarte tipicar, spre deosebire de anumite persoane oficiale 
din guvernul de la Hong Kong şi incendiul fusese considerat 
în mod automat de mulţi dintre cei de faţă drept o 
binevenită ocazie de a umfla inventarele. Când se făcu 
suficientă linişte, Sir William adăugă blajin: 


— Nu vor fi acceptate nici un fel de excepţii şi cu cât 
cererile vor ajunge mai repede pe masa mea, cu atât vor fi 
rezolvate mai repede, semnate şi înaintate... 

Se produse o mişcare generală către uşă şi atunci Sir 
William strigă cu o voce uimitor de puternică pentru un om 
atât de firav. 

— N-am terminat, pentru Dumnezeu. Unii oameni rău 
intenţionaţi sau rău sfătuiţi consideră că ar trebui să 
părăsim acest cap de pod al nostru de aici. Guvernul 
Majestății Sale nu are nici cea mai mică intenţie de a părăsi 
aceste locuri. Niciodată. 

Se auziră vociferări şi argumente contrare, dar el le 
respinse cu răceală. 

— În continuare, sunteţi rugaţi să vă ajutaţi unul pe altul 
ca nişte adevăraţi gentlemeni britanici şi... 

— Şi ce facem cu ticăloşii de yankei? strigă cineva, 
întâmpinat cu exclamaţii de încurajare şi de respingere în 
acelaşi timp de câtre ceilalţi. 

— Şi pe ei, strigă la rândul lui. Unii dintre ei sunt 
gentlemeni, alţii ar putea deveni, spuse el cu umor şi 
oamenii izbucniră în râs. Aşadar vă rog să vă comportaţi ca 
nişte gentlemeni şi să reconstruiţi totul cât mai repede. 
Este foarte important. Trebuie să ne consolidăm poziţia aici 
şi din cauza faptului că - acuma vorbind serios - se zvoneşte 
că focul ar fi fost pus. 

— Aşa e, musume a mea aşa mi-a spus. 

— De asemenea, mi s-a raportat că incendiatorul în cauză 
ar fi fost Nakama, individul căutat de Bakufu ca fiind 
revoluţionar, deşi domnul Tyrer şi cu mine, şi chiar şi 
domnii McFay aşa cred, l-am găsit agreabil, nepericulos şi o 
vastă sursă de informaţii. 

— Aşa este, spuse şi Jamie, înviorat de tandreţea lui 
Maureen. Nu cred să fie el incendiatorul, eu nu cred. 

— Indiferent ce a fost, acum e mort, de asta suntem siguri 
şi a fost surprins în circumstanţe dubioase. Trebuie cu toţii 
să aflăm dacă focul a fost pus - deşi, personal, eu cred - dar 


dacă acest foc a fost un act de violenţă împotriva noastră, 
atunci vor mai urma şi altele. Dacă a fost voinţa lui 
Dumnezeu, ei bine, atunci nu avem ce face... 

— Amin, spuseră mulţi, fericiţi că se află în viaţă. 

— ... aşadar să fim conştienţi de posibilitatea unui pericol, 
dar să ne comportăm normal şi să ne întoarcem la treburile 
noastre. Vă mulţumesc, ziua bună! 

— Dar ce s-a întâmplat cu Yoshiwara şi cu doamna 
Fortheringill? 

Sir William clipi des din ochi. Dumnezeule, se vede că am 
început să îmbătrânesc, îşi zise el, din moment ce problema 
Yoshiwarei nici nu mi-a trecut prin minte, când, de fapt, 
ăsta era singurul lucru care făcea ca Japonia să fie 
suportabilă, ba chiar dezirabilă de către unii din bărbaţi. 

— Fără îndoială că instituţia doamnei Fortheringill este 
asigurată. Cât despre cealaltă... vom deschide un fond chiar 
acum. Timp de o săptămână. Eu îl deschid cu douăzeci de 
guinee şi, ei bine, întrucât face parte din zona calamitată, 
Guvernul Majestății Sale va participa, de asemenea la fond 
cu o contribuţie corespunzătoare. 

În timp ce răsunau strigăte şi exclamaţii de aprobare şi 
bucurie, Sir William schimbă câteva vorbe cu ceilalţi 
miniştri, informându-i, spre uimirea lor, că întâlnirea cu 
Yoshi nu fusese contramandată, că el şi cu Seratard se vor 
duce la întâlnire, dar vor lua după aceea cina cu toţi 
împreună. leşi pe promenadă şi-şi şterse fruntea. Mulţumit, 
se îndreptă spre casă. 

— Hei, ia priviţi! strigă cineva din spatele lui. 

Sir William se întoarse şi privi cu uimire şi invidie, la fel ca 
şi ceilalţi oameni care ieşeau din club. Pe terenul pârjolit 
unde se aflase satul, mişunau acum o mulţime de oameni 
harnici, femei şi copii, muncind şi făcând curăţenie cu un 
zel de furnică şi cu un singur scop: să refacă ceea ce fusese 
distrus. Două case cu pereţi shoji şi acoperişul montat erau 
deja gata, altele pe jumătate înălțate. Mulţi dintre oameni 
cărau scânduri şi pereţi shoji dintr-o mare grămadă aflată 


dincolo de Poarta de Sud. Păcat că nu sunt şi ai noştri la fel 
de iuți, îşi zise el uimit şi văzu că, de partea cealaltă a 
şanţului cu apă, dincolo de podul care fusese între timp 
reparat, Podul Paradisului, se desfăşura o activitate încă 
mai intensă, o poartă provizorie fusese înălţată deja şi se 
clătina uşor în bătaia brizei. Reuşea să distingă chiar de aici 
caracterele chinezeşti atât de îndrăgite şi pe care le 
memorase atât de bine - de fapt, şi traducerea engleză 
fusese deja încrustată alături, deşi arăta cam ciudat aşa, 
caligrafiată: „Patima nu poate aştepta, ea trebuie împlinită”. 

În aceeaşi după-amiază, pe o vreme frumoasă, cu cerul 
limpede, cuterul firmei Struan se îndrepta spre 
debarcaderul său, întorcându-se de la întâlnirea cu Yoshi de 
la Legația din Kanagawa. Steagul lui Sir William flutura pe 
catargul principal. În cabină, Sir William, Seratard şi Tyrer 
moţăiau: acesta din urmă arăta ca un mort. Nostromul 
trăgea sirena din răsputeri, cerându-le celor care se 
înghesuiau cu bărcile la ponton să-i facă loc, să se dea lao 
parte din drum. Se auzeau strigăte de protest: Da aşteaptă- 
ţi naibii rându'! şi diverse alte înjurături. Sir William 
deschise ochii, îl cheamă pe nostrom şi-i zise: 

— Du-ne la cheul lui Brock, iar când acesta încercă să 
protesteze că domnului MacStruan n-o să-i placă deloc 
lucrul acesta, Sir William tună: Fă ceea ce ţi se spune! 

Ceilalţi tresăriră din somn şi se treziră, cu excepţia lui 
Tyrer, care mormăia ceva şi se întoarse pe partea cealaltă, 
Seratard se întinse şi-şi ascunse un căscat. 

— A fost un dejun măreț, William, ce peşte bun, spuse el şi 
adăugă în franceză fără să-şi dea seama: Aş fi preferat unt 
cu usturoi şi un sos de pătrunjel. Nu contează, bucătarul 
tău e englez, aşa că ce putem să-i cerem? 

— Este chinez, replică Sir William. 

Întâlnirea se desfăşurase exact aşa cum plănuise. Nu 
fusese nici un fel de întâlnire. Sosiseră la timp la Legaţie, 
aşteptaseră o jumătate de oră, apoi trimiseră după 


guvernatorul local, iar Tyrer îi tradusese că nu ştiau unde 
se dusese seniorul Yoshi. 

— E cumva bolnav? 

— Ah, îmi pare tare rău, stăpâne, nu ştiu, stăpâne... 

— Stăpânul meu spune întrebi de sănătate senior Yoshi, 
spune lui că noi aici este cum el stabilit. Cât de curând 
doreşte, stabileşte altă zi... 

Tyrer renunţase în mod deliberat la orice fel de politeţuri. 
Guvernatorul roşi, făcu o plecăciune ca în faţa unui 
superior, se scuză din nou şi dispăru în grabă, dezgustat de 
faptul că gai-jinii rămăseseră pe loc, evident, toate 
persoanele civilizate de aici până la Yedo văzuseră focurile 
şi presupuseseră că gai-jinii, câţi mai rămăseseră, îşi 
lingeau rănile, îşi încărcau lucrurile în nave şi se pregăteau 
să ridice ancora definitiv. După ce plecă guvernatorul cu 
suita lui, Sir William le propuse să ia un dejun uşor şi îl 
conduse pe Seratard în pivniţa bine garnisită. 

— Avem dreptul să sărbătorim, Henri. Ce vrei să bei? Zău 
că am avut noroc noaptea trecută..., cu excepţia sărmanului 
Andre, bietul băiat. 

— Da, ce păcat. Voința lui Dumnezeu. Seratard ridică din 
sprâncene, în timp ce examina etichetele. Ah! Montrachet 
'51. Două sticle? 

— Cel puţin două. Vine şi George cu noi. Am putea gusta şi 
un Margausx - îţi recomand recolta '48, Château Pichon- 
Longueville şi un Château d'Yquem. 

— Perfect, păcat că nu avem brânzeturi. Nu mai e nici o 
şansă să apară Yoshi? 

— Dacă apare, nu-l mai primim. 

— La întâlnirea de la club vorbeai de cina de astă-seară. 
Vrei să discuţi ceva în mod special cu ceilalţi? 

— Da. 

Pivniţa era răcoroasă şi plăcută, pe un bufet de lângă 
rafturi se aflau câteva pahare. Sir William alese o sticlă de 
şampanie şi începu s-o deschidă. 


— Cred că trebuie să susţinem că incendiul nu a fost chiar 
un dezastru - aşa cum, de fapt, a fost, şi să intensificăm 
presiunile împotriva lui Sanjiro şi a capitalei lui, Kagoshima. 

— Acuma? Seratard era foarte surprins. Dar este foarte 
periculos să trimitem flota acolo acuma, când suntem atât 
de descoperiţi, nu? N-ar fi prea ispititor pentru ei? 

— Da, exact asta e ideea mea. Propunerea mea este să 
trimitem acolo numai navele de război britanice, să le ţinem 
pe ale tale şi pe ale ruşilor aici şi navele comerciale 
înarmate. Anulăm trimiterea trupelor de uscat pentru o 
eventuală debarcare şi trimitem numai puşcaşi marini. 
Recurgem la un simplu bombardament de pe mare - scoase 
dopul şi turnă. În felul acesta, misiunea lui Ketterer ar fi 
mult mai uşoară. Nu i-a plăcut niciodată ideea unei 
debarcări. Acuma poate să rămână în golf şi să arunce cu 
obuze în ei. Sănătate. 

Cei doi bărbaţi ciocniră, Seratard rumega propunerea şi o 
examina pe toate părţile, încercând să găsească vreo 
capcană, vreun loc în care adversarul său pusese mine 
pentru a compromite interesele Franţei. Nu găsi niciuna. 
Dimpotrivă, în felul acesta îşi putea pune mai uşor în 
aplicare planul lui de perspectivă, de a intra în grațiile lui 
Yoshi, făcându-l pe acesta să înţeleagă că englezii erau nişte 
barbari, iar francezii nu, că Franţa, pe care el o confunda 
cu el însuşi, era cea în care se putea avea încredere pentru 
o relaţie mai de perspectivă. 

— Minunată băutură, William. En principe da, dar aş dori 
să mă consult şi cu amiralul meu. 

— De ce nu? Atunci uite cum o să facem... 

Dejunul decurse foarte plăcut. Ajunseseră la timp pe navă 
şi acum Sir William ieşi vioi pe punte, în timp ce cuterul era 
legat la cheul Brock, situaţie nemaiauzită până atunci. Îl 
zări pe Gornt cu un funcţionar alături de nişte lăzi în 
apropierea treptelor cheului. 

— Sper că nu te superi, domnule Gornt, spuse el. Eu am 
comandat ancorarea aici, cuterul este sub pavilionul meu, 


nu al Casei Struan. 

— Plăcerea e de partea mea, Sir William. Cum a decurs 
întâlnirea? 

— Ticălosul nu şi-a făcut apariţia, presupun că nu se 
aştepta să venim. 

— Şi-a pierdut cinstea obrazului de aici până la Timbuktu. 

— Cam aşa ceva. 

Ceea ce şi dorisem, de fapt, îşi zise Sir William zâmbind 
acestui gând şi arătă spre lăzi. 

— Sper că nu pleci? 

— Nu, domnule, mă duc însă la Hong Kong în seara 
aceasta ca să aranjez să ni se trimită materiale de 
construcţie pentru noi şi pentru ceilalţi. 

— Bună idee. Drum bun şi să te întorci cu bine. 

Îşi ridică pălăria, apoi porni împreună cu Seratard. Tyrer, 
bolnav de oboseală, se târa în urma lor, aproape fără să-l 
bage în seamă pe Gornt. 

— Încarcă astea la bord, Pereira, zise Gornt. Spune-i 
căpitanului că voi ajunge la bord la timp. O, bună doctore. 

Hoag venea grăbit, însoţit de câţiva culi încovoiaţi sub 
povara unui cufăr şi a mai multor saci. 

— Bună, Edward, am auzit că te îmbarci şi tu pe Atlanta 
Belle - Hoag îşi pierduse suflul şi era iritat, hainele îi erau 
murdare şi pătate de sânge, ochii înroşiţi. Poţi să-i rogi pe 
oamenii tăi să pună bagajele astea sus? Mai am de reparat 
câteva zeci de mâini şi de picioare şi nu ştiu câte arsuri. 
Mulţumesc mult. 

Porni grăbit înapoi, fără să aştepte un răspuns. 

— Încarcă-le la bord, Pereira, spuse Gornt ridicând din 
sprâncene. 

Oare de ce se grăbeşte Hoag să plece atât de repede? se 
întrebă în sinea lui. Totul era ambalat aşa cum trebuia şi 
făcuse totul pentru ca firma Brock să continue să 
funcţioneze bine şi în lipsa lui: aranjase căror negustori să li 
se ofere credit, cărora să li se refuze. În două trei zile, 
reprezentanţii provinciei Choshu urmau să vină la discuţii 


în vederea unor livrări de arme - o afacere frumuşică pe 
care o făcea pe cont propriu şi şi-o rezerva pentru 
momentul când Brock se va duce la fund şi, tot aşa după 
cum plănuise, dobândise spaţiul şi angajase personalul de 
aici... la preţuri convenabile, ca după incendiu - râse în 
sinea lui de gluma asta bună. Mai era apoi şi concesiunea 
terenurilor carbonifere ale lui Yoshi, care, după cum auzise, 
putea fi transferată de la Struan la Seratard, prin recenta 
companie comercială a răposatului Andre Poncin, dar poate 
că se mai puteau face şi alte oferte. Îl instruise pe zaraful 
lui să facă o astfel de ofertă în secret. 

Pereira rămânea să conducă treburile cât lipsea el. Cu o 
seară înainte, auzind de la Maureen că birourile lui Jamie 
arseseră, se gândise să-l numească şef ad interim pe Jamie, 
dar, spre uimirea lui, în după-amiaza aceea Jamie îi 
mulţumise şi refuzase, spunând că spera să-şi poată relua 
afacerile pe cont propriu. Jamie ar fi însemnat crema 
cremelor, îşi zicea el. Ei, nu contează, Jamie va prelua 
afacerile în locul meu când firma se va numi Rothwell- 
Gornt. Îşi pipăi buzunarul. Sigiliul lui Norbert era acolo, la 
fel ca şi cele două scrisori antedate pentru Tess Struan. 
Centura cu bani, căptuşită cu mai mult decât suficienţi 
dolari de aur şi argint mexicani pentru cheltuielile lui. Bun. 
Totul era în ordine. 

Acum Angelique. 

— Bună, Edward, spuse ea, întâmpinându-l cu un zâmbet 
cald. 

Era pentru prima oară că îl primea în budoarul ei de la 
etaj. Ah Soh stătea lângă o frapieră şi observă că uşa de la 
dormitor era închisă, perdelele trase, deşi afară mai era 
încă lumină, lămpile cu ulei aprinse, toată încăperea foarte 
feminină, intimă, atitudinea ei rezervată, stranie. Gornt 
simţi că-i creşte încordarea. 

— Vin alb, ca să mai schimbăm, spuse ea amabilă. La 
Doucette. Whisky, dacă vrei. 

— Vin, te rog. Nu te-am văzut niciodată atât de frumoasă. 


— Nici eu pe tine atât de chipeş, prietene. Te rog să iei loc 
aici, lângă foc. 

Rochia ei de după-amiază, în culori de doliu, albastru şi 
negru, era nouă, croiala perfectă, cu un decolteu modest, 
pătrat, în jurul gâtului. Dar pentru plăcerea lui - şi a ei - îşi 
pusese în jurul umerilor un şal care avea un efect uimitor - 
ca o răsuflare a primăverii în această zi de ianuarie. 

— Ah Soh, vin, spuse ea şi după ce văzu că le umpluse 
paharele îi porunci: Aşteaptă afară! Când doresc, te chem! 

Servitoarea pufni şi trânti neglijentă uşa în urma ei. Gornt 
spuse blând: 

— O să stea cu urechea lipită de uşă. 

Angelique râse: 

— Ca să audă ce secrete ne spunem? Dar ce secrete pot fi 
între noi? Călătorie plăcută, Edward! 

— Angeligue sorbi din pahar şi îl puse jos. Ţi-ai făcut toate 
bagajele? 

— Da, toate. Arăţi minunat şi eu te iubesc şi aş vrea să 
primesc un răspuns la întrebarea mea. 

Evantaiul ei se deschise uşor şi ea începu să-şi facă vânt, 
folosindu-se de el aşa cum se cuvenea să se folosească de 
evantai o distinsă doamnă tânără, necăsătorită, în compania 
unui distins domn necăsătorit, cu reputaţii îndoielnice - 
pentru a tortura, pentru a flirta, pentru a promite şi a nu 
promite, pentru a da răspunsuri, pentru a le evita, pentru 
întrebări pe care era periculos să le formuleze pe faţă. 
Evantaiul fâlfăi. 

— Te admir foarte mult, Edward. 

— Nu mai mult decât te admir eu pe tine. Dar spune da 
sau nu? 

Evantaiul se închise brusc cu un plesnet. Apoi ea zâmbi şi 
deschise o cutie care se afla pe birou. Scoase un plic şi i-l 
întinse. Pe plic scria: Doamnei 'less Struan. 

— Te rog să citeşti scrisoarea. I-o trimit cu Hoag la Hong 
Kong ca răspuns la scrisoarea ei. 


Scrisul era foarte îngrijit: „Dragă Doamnă Struan. Vă 
mulţumesc pentru scrisoare şi pentru generozitatea 
dumneavoastră. Sunt de acord cu tot ceea ce aţi cerut: Jur 
în mod solemn şi consimt de bună voie să renunţ la orice fel 
de pretenţii în legătură cu averea fiului dumneavoastră, 
consimt să nu mai folosesc niciodată titlul de doamna 
Struan, sunt de acord că, fiind catolică, nu am fost niciodată 
căsătorită în conformitate cu legea bisericii mele, consimt 
să nu mai pun niciodată piciorul în Hong Kong decât în 
tranzit şi să nu încerc niciodată să iau legătura cu 
dumneavoastră sau cu familia dumneavoastră, sunt de 
acord să mă mut din acest apartament într-o săptămână şi 
accept cu sincere mulţumiri oferta dumneavoastră de a-mi 
deschide un cont de două mii de guinee anual până la 
moartea mea.” 

Spaţiul pentru semnătura ei era alb şi mai jos stătea scris: 
„Verificat în privinţa autenticităţii semnăturii de Sir William 
Aylesbury, Ministru în Japonia”. 

Apoi urma alt spaţiu pentru semnătura lui şi dată. 

Gornt privi la ea: 

— Aşa ceva nu se poate. Înseamnă să-i dai totul. 

— Dar nu m-ai sfătuit tu să accept condiţiile impuse de ea? 

— Da, dar să ajungi la un compromis, să renegociezi. 

— Ah, da, îmi amintesc. Dacă eşti de acord, am să-l rog pe 
Sir William s-o parafeze acum, înainte să pleci. Doctorul 
Hoag mi-a promis s-o ducă diseară, cu nava ta, aşa că va fi 
acolo când vei sosi. 

— Dar cred că îţi dai seama că asta înseamnă cedare 
totală - cum aş mai putea eu, sau oricine altcineva, să 
negocieze indiferent ce pentru tine? 

— Mai este o pagină. 

Angelique o scoase din cutie, evantaiul se deschise şi 
începu să se mişte încet. Încet, Gornt se concentră din nou. 
Scrisul nu era la fel de clar şi din loc în loc cerneala se 
întinsese - să fi fost oare pete de lacrimi? se întrebă el. 


„Dragă Doamnă Struan, din raţiuni evidente, această a 
doua parte trebuie să fie separată, căci este vorba de o 
chestiune care ne priveşte numai pe noi două şi nu are 
nimic a face cu Sir William. Vă mulţumesc încă o dată 
pentru generozitatea dumneavoastră. Nu pot accepta 
amabila dumneavoastră ofertă de a primi încă o mie de 
guinee dacă mă recăsătoresc sau dacă, aşa cum spuneţi, mă 
căsătoresc în termen de un an. Nu pot accepta, pentru că 
nu am intenţia nici să mă recăsătoresc, nici să mă 
căsătoresc, cum vi se pare mai corect să spuneţi...” 

Gornt privi din nou la ea, uimit: 

— Ăsta este răspunsul pentru mine? 

Evantaiul flutură. 

— Termină de citit, zise ea. 

Acum ochi lui străbătură în grabă toată pagina. 

„În faţa lui Dumnezeu, nu pot să nu fiu convinsă că am fost 
căsătorită, deşi renunţ în public la orice fel de pretenţii 
legale, aşa cum am declarat mai sus. Nu voi lua pe altul..., 
nu vreau să vă jignesc, dar să mă căsătoresc din nou... nu. 
Intenţia mea este să mă stabilesc cât mai curând cu putinţă 
la Londra, căci mă simt mai mult englezoaică decât 
franţuzoaică, limba mea maternă fiind mai degrabă engleza 
decât franceza, întrucât mătuşa mea mi-a fost o adevărată 
mamă. Nu voi folosi niciodată numele de doamnă Struan, 
aşa cum am consimţit mai înainte, dar nu-i pot împiedica pe 
alţii să mi se adreseze în felul acesta. Sir William nu acceptă 
să mi se spună Angelique, sau Angelique Richaud şi insistă 
să semnez doamna Ang6lique Struan, născută Richaud, 
pentru că, după părerea lui şi în măsura în care înţelege el 
legile englezeşti, acesta este, de fapt, numele meu legal, 
până mă voi recăsători.” 

— A spus el aşa ceva? întrebă el sever. 

— Nu, dar domnul Skye a spus că dacă va fi întrebat, va 
trebui să fie de acord. 

— Ah! Gornt dădu din cap gânditor, luă câteva înghiţituri 
de vin, apoi continuă să citească mai încet şi cu mai multă 


luare aminte: „Dacă vreuna din chestiunile de mai sus vi se 
pare inacceptabilă, vă rog să-mi spuneţi ce doriţi, 
transmiteţi-i scrisoarea domnului Gornt care mi-a spus că 
va veni din nou la dumneavoastră şi se va întoarce cât mai 
curând aici. Voi semna totul aşa cum doriţi. Vi-l recomand 
cu toată căldura, a fost un foarte bun prieten al fiului 
dumneavoastră şi foarte amabil cu mine - m-a sfătuit să 
accept condiţiile dumneavoastră binevoitoare, deşi domnul 
Skye a fost împotrivă. 

A dumneavoastră sinceră, Angeligue” 

Gornt se lăsă pe spate, oftă adânc şi se uită uimit la ea. 

— Este minunat, Angelique, superb. Eşti de acord cu tot ce 
a cerut ea, dar îi ţii sabia lui Damocles deasupra capului. 

Evantaiul se opri brusc. 

— Cum aşa? 

— Plănuieşti să te stabileşti la Londra, aşadar să trăieşti 
sub legea britanică ceea ce înseamnă o ameninţare latentă 
clară. Nu foloseşti niciodată cuvântul soţ, dar ameninţarea 
este acolo - mă pui pe mine în centrul scenei ca prieten al 
ambelor părţi într-o poziţie perfectă pentru negociere. Şi 
orice ar redacta ea pentru tine ca să semnezi, indiferent cât 
de perfid şi întortocheat ar fi textul, poţi să mai verşi alte 
lacrimi şi să semnezi, constrânsă deci, şi vei câştiga. 
Minunat! Douăzeci şi patru de carate! 

— Atunci pot să-l rog pe Sir William să-mi autentifice 
semnătura? 

— Da, spuse el, fermecat de ea, o fiinţă atât de inteligentă 
şi de îndrăzneață, atât de periculoasă, poate prea 
periculoasă. Este şah mat. 

— Cum aşa? 

— Tess este în siguranţă într-un sigur caz: dacă te 
recăsătoregşti, or, tu ai blocat această cale. 

Deşi evantaiul se opri, ochii îl priveau pe deasupra lui. 
Apoi mişcarea reîncepu şi el îi înapoie scrisoarea, 
spunându-şi: diabolic de inteligent, pentru tine, dar nu şi 
pentru mine. 


— Skye te-a sfătuit admirabil. 

— Nu m-a sfătuit nimeni altcineva decât tu, ideea mi-a 
venit din ceea ce mi-ai spus tu. 

Lui Edward, inima începu să-i bată mai tare. 

— N-a văzut nimeni asta? 

— Nu. Şi n-o va vedea nimeni, rămâne un secret între noi 
doi. 

Gornt auzise rămâne un secret şi se întreba unde poate 
duce asta. Era decepţionat, dar nu lăsă să se vadă. Focul 
din cămin trebuia întețit, aşa că Gornt apucă vătraiul şi 
începu să scormonească în jar ca să câştige timp de 
gândire. În aer plutea încă puternic mirosul de fum şi ars, 
dar el nu simţea nimic, era concentrat numai asupra ei. 
Cum Dumnezeu de găsise stratagema asta? Este absolut 
strălucitor, toate piesele sunt pe tabla de şah, pentru 
amândoi. A câştigat, a bătut-o pe Tess, dar noi am pierdut. 
Tot trebuie să negociez pentru ea şi acum sunt mai sigur ca 
oricând că pot să ridic suma, dar Ang6lique nu a făcut nici o 
concesie şi a lăsat jocul deschis. Eu am pierdut. Nu voi avea 
parte de premiul cel mare: ea. 

— Aşadar, răspunsul la întrebarea mea este nu, trebuie să 
fie nu? 

Numai evantaiul se mişca. 

— De ce? întrebă ea fără nici un fel de emoție. 

— Pentru că în momentul în care accepţi propunerea mea, 
pierzi jocul, îţi pierzi toată puterea asupra lui Tess Struan. 

— Da, aş pierde-o. 

Angelique închise liniştită evantaiul şi îl lăsă să se 
odihnească în poală. Ochii ei rămaseră aţintiţi asupra lui şi 
intensitatea priviri nu-l slăbi deloc. O clipă, Gornt se simţi 
ca hipnotizat, apoi mintea începu să-i lucreze febril şi o 
speranţă bruscă se revărsă ca un val peste el. 

— Ai spus aş pierde, gândeai că numai tu ai pierde puterea 
asta. Dar eu n-aş pierde? N-aş pierde puterea? 

Acum Angelique îi zâmbea. Acesta era răspunsul. Din nou 
Mona Lisa, îşi spuse el, ce ciudat cum i se schimbă chipul, 


cum îmi închipui eu că se schimbă, cât de întortocheată 
este, şi cât de vigilent va trebui să fiu ca să domesticesc 
această mânză nărăvaşă. Încă nu ştiu prea bine cum am să 
fac, dar un bărbat slab de înger nu va cuceri niciodată o 
femeie frumoasă. Avu nevoie de toată puterea voinţei lui ca 
să nu se clintească din loc. 

— 'Te iubesc din toate motivele pentru care un bărbat 
iubeşte o femeie. Şi te iubesc şi pentru inteligenţa ta. Acum, 
în mod oficial, te rog să-mi spui: vrei să te căsătoreşti cu 
mine? 

— Da, spuse ea. 

— Aleluia, spuse Gornt, cu inima uşoară, dar nu se clinti de 
lângă cămin. 

Evantaiul se opri. 

— Aleluia? murmură ea şi inima începu să-i bată ceva mai 
repede. Asta-i tot? 

— O, nu, dar mai întâi spune-mi care sunt condiţiile tale. 

Angelique râse. 

— Trebuie să fie şi nişte condiţii? 

— Am început să înţeleg cum îţi funcţionează mintea - 
câteodată. 

— Când te îmbarci pe Atlanta Belle? 

— În ultimul moment. Mai sunt atât de multe lucruri de 
discutat. 

— Da. Edward, copiii vor fi crescuţi în religia catolică? Ne 
vom căsători într-o biserică catolică? 

— Este o condiţie? 

— O întrebare. 

Gornt ridică din sprâncene, lăsându-şi mintea să alerge în 
sus şi în jos, vrând însă să se mişte cu prudenţă în această 
mare plină de stânci. 

— Nu văd de ce nu, spuse el. Eu nu sunt catolic, aşa după 
cum ştii, dar dacă aşa vrei tu, e foarte bine. 

Ultima mutare a jocului încă îl mai ameţea. 

— Aleluia! 

— Ce? 


— O idee, numai atât! O să vorbim imediat despre asta. 
Acum, să lăsăm gluma deoparte, spuse el dojenitor. 
Condiţii? Ce este în căpşorul ăla al tău minunat? 

Angeligque se ridică în picioare. Se înălţă pe vârfuri şi îi 
atinse buzele cu un sărut delicat. Buzele ei erau moi şi 
respiraţia parfumată. 

— Îţi mulţumesc că m-ai întrebat şi îţi mulţumesc pentru 
tot ceea ce ai făcut deja pentru mine. 

Edward îşi lăsă mâinile pe şoldurile ei. Amândoi observară 
că trupurile li se potriveau perfect, deşi niciunul nu voia să 
recunoască. 

— Condiţiile? 

— Spune-mi tu care sunt, Edward. 

Acum, după ce răspunsese la întrebarea principală şi îi 
dăduse soluţia, nu se mai grăbea. 

— Am să ghicesc trei dintre ele, spuse el amuzat şi dacă 
am dreptate mi le spui tu pe celelalte. 

— De acord. 

Ei îi făcea plăcere să-i simtă trupul tare lipit de alei. Şi la 
fel de mult îi plăcea şi lui rotunjimea şoldurilor ei lipite de 
el, ceea ce-l împiedica să se concentreze. Făcu un efort. 
Atenţie, acesta este atuul ei major şi jocul a ajuns stadiul cel 
mai periculos: stabilirea viitorului. La naiba! E destul de 
uşor să faci sărutul să devină ceva mai serios, apoi să o 
răstorni şi s-o duci pe patul din camera de alături şi să 
pierzi - indiferent care ar fi rezultatul - chiar înainte de a 
ajunge până la uşă. Era mai excitant pentru el să se 
stăpânească, să aştepte momentul perfect - la fel ca şi cu 
Morgan Brock - să accepte faptul că o dorea pătimaş şi să 
lase dorinţa de o parte, să încerce în schimb să-i împrumute 
gândurile lui în minte. Trei condiţii? Eu ştiu cel puţin cinci, 
îşi zise el, dorind să câştige, simțind nevoia să câştige. 

— Nu neapărat în această ordine, zise el. Una ar fi să 
renegociez cu succes şi să ridic suma la cel puţin, să zicem 
patru mii pe an. Alta ar fi să petrecem un timp la Londra şi 
la Paris, să zicem o lună la fiecare doi ani, şi punând la 


socoteală şi timpul cât durează călătoria, vreo şase luni în 
total. Apoi, banii din fondul lui Tess, indiferent cât va fi 
acesta, vor rămâne sub controlul tău, nu al meu. 

Văzu că ochii încep să-i danseze şi Edward ştiu că a 
câştigat. 

— Şi încă o altă condiţie, că trebuie să te iubesc la nebunie 
pentru totdeauna. 

— Eşti aşa de deştept, Edward, ştiu că vom fi foarte fericiţi 
- zâmbetul acela straniu reveni pe chipul ei. Însă cinci mii 
ar fi mai bine decât patru, şi două luni mai bine decât una. 

— Am să încerc să ajung la cinci, deşi nu pot să promit, 
spuse el imediat, şi sunt de acord cu două luni la Paris, 
restul rămânând aşa. Ce mai este? 

— Nimic important. Vom avea nevoie de o casă la Paris, 
dar când o vei vedea ai s-o îndrăgeşti şi tu. Nimic altceva, 
decât promisiunea că mă vei iubi. 

— Nu e nevoie să-mi ceri asta, dar îţi promit. 

Braţele lui se strânseră în jurul ei, ea se rezemă de el 
simțindu-se protejată, deşi nu era foarte sigură de el. 

— Eşti mai atrăgătoare decât oricare altă femeie pe care 
am cunoscut-o, zise el. Asta e destul de grav, dar ai şi o 
minte uluitoare, iar stratagemele tale, nu, nu e un cuvânt 
potrivit, sclipirile tale de geniu... - pentru o clipă o ţinu 
departe de el şi privi adânc în ochii ei. Eşti uluitoare. Ce 
idee! 

Angeligque zâmbi şi nu-i îndepărtă braţele. 

— Care? 

— Căsătoria catolică. 

— Ah! 

— Da, ah! 

— Gornt râse. Tânăra mea doamnă isteaţă, este soluţia 
visurilor tale, pentru că împreună cu scrisoarea ta, am 
înţeles dintr-o dată ce hotărâre ai luat: o căsătorie catolică 
te îndepărtează pentru totdeauna din calea lui Tess. Pentru 
Tess o căsătorie în biserica catolică anulează complet 
căsătoria protestantă contractată pe mare, indiferent cât de 


legală ar fi ea, indiferent cât de legală este ea în faţa legii 
britanice. 

Angeligque chicoti, cuibărindu-se la pieptul lui. 

— Adică vrei să spui că ai putea să mă convingi să mă 
căsătoresc cu tine şi după aceea, în calitate de protestant, 
eşti gata să faci un asemenea sacrificiu şi atunci fără 
îndoială femeia va fi fericită să-ţi dea tot ce doreşti, pentru 
noi amândoi, dacă cererile sunt rezonabile. Nu? 

— Da - Gornt oftă. Ce cerere ai în gând? 

— Nu foarte multe, dar Malcolm mi-a explicat o dată 
importanţa acestui Jockey Club, atât la Shanghai cât şi la 
Hong Kong şi mi-a spus că, atât la Shanghai cât şi la Hong 
Kong, cei mari din lumea afacerilor aici se adună. Prin 
influenţa ei ai putea să obţii postul de administrator al 
unuia din ele şi un loc în consiliul de administraţie al 
celuilalt. Nu? 

Gornt râse şi o îmbrăţişă. 

— Eşti grozavă, doamnă. Pentru asta sunt gata să devin şi 
catolic. 

— Nu e nevoie, dragă Edward. 

— O să-ţi placă Shanghaiul. Acum ascultă şi condiţiile 
mele. 

— Oh? 

Fu încântat să vadă o umbră de îngrijorare în ochii ei, îşi 
ascunse plăcerea şi arboră o înfăţişare mai sobră. N-am 
nevoie să stabilesc nici un fel de condiţii prealabile, orice 
soţ are anumite drepturi inalienabile, cum ar fi posesiunea 
tuturor bunurilor materiale ale soţiei. Mulţumesc lui 
Dumnezeu pentru această lume a bărbaţilor. 

— Prima condiţie este să mă iubeşti din toată inima şi din 
tot sufletul. 

— O, mă voi strădui, şi mă voi strădui să fiu cea mai bună 
soţie din lume, îl strânse mai tare în braţe. Altceva? 

Simţi în vocea ei o umbră de îngrijorare şi râse: 

— Asta-i tot, în plus să mă laşi să te învăţ bridge şi 
mahjong, şi nu vei mai avea niciodată nevoie de bani pentru 


rochii, nici de la mine, nici de la altcineva. 

Angeligque îl privi o clipă, apoi se întinse spre el. Sărutul 
pecetlui târgul, apoi el se eliberă simțindu-se prea încins. 

— Abia mai pot aştepta, Angelique. 

— Şi eu la fel. 

— Acum trebuie să ne facem un plan, nu avem prea mult 
timp. Mai întâi obţine semnătura lui Sir William, cât mai 
repede cu putinţă. Iubita mea, sunt atât de fericit că ai 
acceptat propunerea mea de căsătorie. 

Angeligue simţea că-i vine să toarcă de fericire ca o pisică. 

— Sunt mai fericită decât pot spune. Când te întorci 
rămânem aici sau mergem la Shanghai? 

— La Shanghai, cât mai repede..., imediat ce Brock se 
duce la fund. 

Edward o sărută pe nas. 

— Ah, Brock. Eşti sigur? Eşti sigur în legătură cu ei? Tot 
viitorul nostru, totul depinde de asta, nu-i aşa? 

— Şi de Tess, dar, sigur, dovezile mele sunt suficiente şi 
veninul ei va cimenta prăbuşirea lor, şi ea trebuie să-şi fi dat 
seama de asta căci altfel n-ar fi făcut nici măcar această 
ofertă mizerabila. Dar chiar şi aşa trebuie să fim cu mare 
băgare de seamă, însă şase luni, de atâta timp am nevoie ca 
să te duc la Shanghai, reputaţia ta trebuie să fie neîntinată, 
Rothwell-Gornt trebuie să fie pus pe picioare, la fel şi 
finanţele tale. Trebuie să ne purtăm numai ca nişte buni 
prieteni. Te ador. 

În loc de răspuns, îl strânse din nou în braţe. 

— Ai obiceiul să semnezi un contract de căsătorie? întrebă 
el. 

— Nu. Dar dacă vrei, putem semna. 

Edward remarcă zâmbetul care ascundea şi promitea şi 
ascundea. 

— Nu e nevoie, nu-i aşa? Suntem legaţi unul de altul, 
viitorul nostru e comun, suntem o singură entitate chiar de 
pe acum. Succesul depinde de acţiunea noastră comună şi 
de mine. Nu uita că less este abilă, vicleană şi nu se va lăsa 


păcălită: cu ea, târgu-i târg. Dar chiar şi aşa, îţi promit că 
vei obţine ceea ce doreşti. 

Da, voi obţine, îşi zise ea. 

Profund şocat, Sir William puse ultima din paginile scrise 
de Andre pe masă. Toate erau scrise în franceză chiar de 
mâna lui Andre. 

— Dumnezeule, murmură el şi se foi în vechiul lui scaun 
uzat şi confortabil. 

Încăperea era plăcută, în cămin ardea un foc vesel, 
perdelele erau trase ca să-l ferească de curent. Sir William 
se ridică în picioare. Se simţea foarte bătrân. Îşi turnă ceva 
de băut, apoi privi fără să-i vină să creadă la teancul de 
hârtii din faţa lui, se aşeză din nou jos şi începu să le 
răsfoiască. Ultima parte a scrisorii tatălui Angelicăi, bine 
lipită şi care sugera clar o stratagemă bine calculată pentru 
a-l atrage în cursă pe Malcolm Struan, alte pagini 
prezentau detalii şi date cu privire la violul asasinului ronin 
de la Kanagawa şi moartea suspectă de la legația franceză, 
numele mamei-san care furnizase medicamentul, cum se 
plătise pentru ei cu cerceii pierduţi şi cum Andre ieşise cu 
barca în largul mării ca să distrugă probele - câteva 
prosoape, ierburile şi una dintre sticle, căci cealaltă 
rămăsese ca dovadă şi aştepta acum în sertarul biroului lui 
de la Legaţie. În scrisoarea de însoţire a documentelor, 
Andre spunea: „Sir William, în momentul în care citiţi 
aceasta eu sunt deja mort. Aceste dovezi urmează a fi 
folosite în cazul în care voi muri de moarte violentă. 
Recunosc deschis că m-am folosit de ceea ce ştiam pentru a 
extorca bani de la Angelique, da, pentru a o şantaja, dacă 
vreţi să folosesc acest cuvânt, dar şantajul este un 
instrument diplomatic pe care şi dumneavoastră îl folosiţi, 
pe care îl folosim cu toţii. Vă ofer aceste informaţii, pentru 
că s-ar putea să fiu asasinat, sau să se aranjeze în aşa fel 
încât moartea mea să pară accidentală, nu neapărat de 
către ea, dar din cauza ei, cu ajutorul ei - şi un alt adevăr 
este şi faptul că sunt destui care ar fi gata să comită o crimă 


de dragul ei (Babcott, McFay, Gornt) - din cauza faptului că 
sunt singurul care ştiu şi am participat la crimele ei, deşi 
cuvântul este prea tare. Din cauza manevrelor ei am 
devenit o ţintă. 

Paginile acestea vă oferă dovezile necesare pentru a-l 
prinde pe făptaş şi pentru a-l găsi pe adevăratul vinovat în 
cele din urmă. Nu nutresc nici un fel de sentiment de ură 
faţă de Angelique, m-am folosit de ea aşa cum am avut 
nevoie, dar nu m-am culcat niciodată cu ea. Dacă moartea 
mea pare accidentală, s-ar putea să nu fie. lar dacă este, 
aşa să fie, mi-am făcut ultima spovedanie (deşi nu i-am spus 
nimic din toate acestea părintelui Leo) şi pornesc înaintea 
dumneavoastră în mare aventură - la fel de întinat ca cei 
mai mulţi dintre noi, mult mai întinat. Dumnezeu să-mi 
ajute. De ce v-am dat dumneavoastră toate acestea şi nu lui 
Henri? Chiar aşa, oare de ce?” 

Scrisoarea era semnată şi se încheia brusc. 

— Chiar aşa, de ce mie? murmură Sir William. Şi cum s-a 
putut ca această fată atât de alunecoasă să ascundă toate 
acestea atâta timp, să le ascundă şi faţă de Malcolm Struan, 
pentru numele lui Dumnezeu? Faţă de George şi Hoag, 
pentru numele lui Dumnezeu? Este imposibil, absolut 
imposibil, Andre şi-a pierdut minţile şi totuşi... 

În afară de scrisoarea tatălui ei - dar şi aceea, scoasă din 
context ar putea fi o exagerare a realităţii - restul sunt 
numai părerile lui Andre, dacă nu mărturiseşte şi ea. 
Poveştile astea pot fi o ameninţare a unei minţi bolnave. 
Sigur că şi el o dorea. De câte ori nu observase cum i se 
scurgeau ochii după ea şi mai e şi întâmplarea aceea 
ciudată când Vervene l-a găsit la ea în cameră. Şi ce curios 
este că a folosit cuvântul întinat, aşa pe şleau când, chiar şi 
era, sărmanul de el. 

Avu un fior. Seratard îi şoptise secretul lui Andre. Sifilisul 
era epidemic în toate straturile societăţii, în toate oraşele şi 
satele, la St. Petersburg, Londra, Paris, în palate la fel ca şi 
în cele mai prăpădite zone din Casbah, se putea lua în orice 


casă de târfe, sau de le orice Doamnă a Nopţii, în China sau 
în Lumea Plutitoare de aici. 

Ah, Andre, de ce-a trebuit să-mi dai mie toate astea? E 
curios că ai murit aşa cum ai murit, mână în mână cu fata 
pe care ai cumpărat-o ca s-o distrugi. Ce nenorocire! Numai 
că noi suntem înclinați să credem că aceasta a fost alegerea 
ei. Moartea ta a fost un accident. Oare? Henri nu este sigur. 

— Este foarte curios, William, îi spusese Henri în 
dimineaţa aceasta. Trupurile, sau, mai bine zis, scheletele, 
ca să fim mai exacţi, stăteau în aşa fel încât păreau morţi 
înainte de izbucnirea incendiului, nu se vedea nici un semn 
că ar fi încercat să scape, la niciunul din ei. Unul lângă altul, 
mână în mână. Sunt uimit pentru că, cu toate păcatele lui, 
Andre era un om de viaţă, o fire de supravieţuitor, iar în caz 
de incendiu acţionezi din instinct şi te străduieşti să scapi, 
nu rămâi acolo, nu se poate, nu e posibil. 

— Şi atunci care e răspunsul? 

— Nu ştiu. S-ar putea să fie vorba de o înţelegere de 
sinucidere care să se fi încheiat între ei doi înainte de 
izbucnirea incendiului. Otrava, nimic altceva nu s-ar fi 
potrivit. E drept că în ultima vreme devenise morbid, până 
aproape de limita nebuniei şi avea nevoie disperată de bani 
ca să plătească pentru fata aia. Dar, dincolo de toate 
acestea, Andre sinucigaş? Poţi să crezi aşa ceva? 

Nu, Andre nu, îşi zise Sir William. A fost otrăvit, au fost 
otrăviţi amândoi. lată, acum există un motiv pentru crimă. 
Dumnezeule mare, e oare posibil. Da, este. Oare cine? 

Posomorât şi foarte tulburat, închise ochii. Cu cât încerca 
mai mult să răspundă la întrebare cu atât devenea mai 
tulburat. Uşa se deschise în linişte. Valetul lui Numărul Unu 
intră în încăpere, vru să-l salute, dar văzu paloarea şi 
îngrijorarea de pe chipul stăpânului şi ridică din sprâncene, 
îşi închipui că aţipise, aşa că îi turnă un whisky şi îl aşeză 
fără zgomot lângă el, pe masă. Îşi aruncă ochii pe 
scrisoarea lui Andre care era deasupra teancului, apoi 
părăsi încăperea la fel de neauzit precum intrase. Câteva 


clipe mai târziu se auzi o bătaie în uşă. Sir William tresări şi 
se trezi. Babcott îşi băgă capul înăuntru: 

— Al o clipă? 

— O, bună, George, desigur - Sir William puse hârtiile într- 
un dosar conştient de fascinația pe care ar fi putut s-o 
trezească. Ia loc, vrei ceva de băut? Ce s-a întâmplat? 

— Nimic, Babcott arăta mai obosit ca niciodată. Nu stau, 
am venit numai să-ţi spun că mă duc să dorm câteva ore. 
Până acum bilanţul indică trei victime din Mahalaua 
Beţivanilor, un barman australian şi doi vagabonzi, nu 
aveau nici un fel de hârtii - s-ar putea să mai fie şi alte 
trupuri printre ruine, dar cine ştie când vom termina de 
curăţat zona. Se pare că nimănui nu-i pasă prea mult de 
asta. 

— Ce se aude cu satul şi cu Yoshiwara? 

— Acolo nu vom şti niciodată nimic - Babcott căscă. Se 
pare că ei consideră statisticile de felul acesta un fel de 
secret naţional. Nu le putem face o vină din asta, noi 
suntem străini. Cred că nu au fost prea mulţi morţi, la fel ca 
şi în Yoshiwara noastră. Ai auzit că fiecare han are o pivniţă 
de refugiu? 

— Foarte deşteaptă treabă. Ar trebui să facem şi noi la fel. 

— Îmi pare rău de Andr$, ... spuse Babcott şi lui Sir 
William îi veni imediat în minte un alt gând..., am avut mare 
noroc că n-au fost surprinşi acolo mai mulţi din oamenii 
noştri. Nu ştiu cum a reuşit Phillip să scape cu viaţă. 
William, este foarte şocat de pierderea fetei. Ce-ar fi să-i dai 
câteva săptămâni de concediu, să-l laşi să se ducă la Hong 
Kong sau la Shanghai? 

— Munca e cel mai bun remediu şi, oricum, am nevoie de 
el aici. 

— Poate că ai dreptate - alt căscat. Dumnezeule, ce obosit 
sunt. Ştii că Hoag pleacă cu nava din seara asta? 

— Mi-a spus ceva mai devreme. Zicea că te-a întrebat şi ai 
spus că nu ai nevoie de el. Presupun că Tess i-a poruncit s-o 
informeze imediat ce va afla... dacă e însărcinată sau nu. 


— Da. Dar e vorba şi de o chestiune personală: l-a apucat 
dintr-o dată dorinţa de a pleca în India, e convins că acolo 
îşi va găsi fericirea. Sper şi eu, căci e un doctor bun, 
vorbeşte prea mult - ridică din sprâncene şi-şi ascunse alt 
căscat. i-a spus ce era în scrisoarea lui less? 

— Către Angelique? Nu. Mi-a spus că nu i-a arătat-o. E 
greu să te descurci în toată chestia asta - spuse Sir William 
privindu-l intens. A fost Skye pe aici mai devreme, nici el n-a 
zis nimic, numai că Angeligue mă ruga să-i certific 
autenticitatea semnăturii pe o scrisoare pe care i-o trimitea 
lui Tess Struan. 

O parte din oboseala lui Babcott se spulberă. 

— Eu nu voi face decât să certific autenticitatea 
semnăturii. Sincer să fiu, nu vreau să ştiu despre ce e 
vorba. 

Babcott oftă şi căscă din nou. 

— Îmi pare aşa de rău pentru ea, aş dori s-o pot ajuta, să 
fac ceva, orice..., o fată aşa de drăguță şi aşa de nedrept 
lovită. Şi ea şi Malcolm. Ei, păi mă duc, mă bucur că 
Angeligue încă nu ne părăseşte, o să fie o soţie minunată 
pentru cine o va lua. Ne vedem peste câteva oare. 

— Somn uşor şi mulţumesc pentru tot ce-ai făcut. Apropo - 
spuse Sir William, căci nu voia să-l lase să plece, dar se 
temea în acelaşi timp că va fi tentat să-i arate confesiunea 
lui Andre ca să-i ceară un sfat. Când îl mai vezi pe Anjo? 

— Peste o săptămână sau două, după ce termină tot 
laudanumul, fără el va fi un om extrem de nefericit. 

— Nu mai are nici o speranţă? 

— Nu. Nu mai rezistă decât câteva luni, analizele sunt 
foarte precise. E putred tot pe dinăuntru. Omul nostru e 
Yoshi - urmă încă un căscat dureros. Crezi că Anjo a pus 
focul, Yoshi, sau amândoi? 

Îl urmări cu privirea pe Babcott care se îndrepta anevoie 
spre uşă. 

— George, din punct de vedere medical, dacă o femeie 
este sub efectul sedativului, ar putea un bărbat s-o violeze 


şi ea să nu ştie? 

Babcott clipi din ochi şi se întoarse brusc. Oboseala îi 
dispăruse ca prin farmec. 

— Dar de ce naiba întrebi asta? 

— Mi-a venit aşa în minte când ai vorbit de laudanum. 
Acum câteva zile Sergheiev mi-a ţinut o teorie despre 
droguri, despre părţile lor bune şi despre cele rele. Spune- 
mi, s-ar putea întâmpla aşa ceva? 

După o pauză, Babcott dădu afirmativ din cap, fără să 
creadă pretextul lui. Ştia cât de subtilă este mintea lui 
Willie şi se întreba oare ce se ascunde sub această 
întrebare, dar era prea inteligent ca să mai întrebe încă o 
dată. 

— Dacă doza a fost suficient de mare şi bărbatul nu s-a 
purtat ca un sălbatic, da, se poate, nu e nici o problemă. 

Mai aşteptă puţin, dar Sir William se mulţumi doar să dea 
din cap gânditor, aşa că Babcott făcu un semn cu mâna şi 
ieşi. Sir William deschise încă o dată dosarul. Degetele îi 
tremurau în timp ce citea scrisoarea de însoţire a lui Andre. 

Este cât se poate de clar. Drogul din Kanagawa este cel 
care a declanşat lanţul evenimentelor, drogul lui George. 
Dacă s-ar fi trezit, omul acela ar fi omorât-o, în privinţa asta 
nu încape nici un dubiu. Aşadar, a fost salvată, dar şi 
distrusă. Dar, oare de ce n-a ucis-o omul acela şi a lăsat-o în 
viaţă? Nu are nici o logică, oricum ai lua-o. Şi ce s-a 
întâmplat la Legația franceză a doua oară, când s-a întors? 
Dacă n-ar fi fost George... 

Şi George? Dacă i-a dat un drog atât de puternic ca s-o 
ajute să doarmă, să-şi păstreze minţile, sigur că putea la fel 
de uşor să-i facă acelaşi lucru şi lui Andre, ca să 
îndepărteze un şantajist de lângă femeia pe care o iubeşte 
în mod clar. O supradoză din acelaşi drog. George Babcott? 
Dumnezeule mare, se vede că am început să-mi pierd 
minţile. Imposibil să facă el una ca asta! Oare, chiar aşa? 

Şi Angelique, imposibil să fi făcut ea toate astea! 

Oare, chiar aşa? 


Ce dracu' să fac? 

— Vă rog să mă scuzaţi, domnule, spuse Bertram, 
domnişoara Angelique este aici. 

— Pofteşte-o înăuntru. Apoi poţi pleca. Cina este la nouă. 
Ai grijă ca Belle să nu plece fără depeşele mele. 

— Da, domnule. Este numai dânsa, domnul Skye n-a venit. 

Sir William se aşeză mai comod pe scaunul lui vechi: era 
obosit şi nu se simţea bine. Dosarul lui Andre era pe masă 
cu faţa în jos. Angelique intră, la fel de atrăgătoare fizic ca 
întotdeauna, dar cumva schimbată, diferită. Chipul ei era 
liniştit şi arbora o expresie pe care n-o putea descifra. Purta 
o jachetă, bonetă şi mănuşi. Negrul îi vine bine, îşi zise el, îi 
scoate în evidenţă albeaţa pielii, este atât de tânără şi de 
frumoasă, mai frumoasă decât Vertinskaia. Curios, oare a 
plâns? 

— Bună seara, Angelique, cum te mai simţi? 

— Oh, foarte bine, mulţumesc, spuse ea, cu o voce egală, 
eliberată. V-a spus domnul Skye că aş dori să-mi 
autentificaţi o semnătură în seara aceasta? 

— Da. 

Sir William se duse spre biroul lui neputându-se concentra 
cum trebuie din cauza imaginilor pe care i le sugerase 
Andre atât de viu. 

— Eu..., te rog, ia loc, Angelique se conformă şi în timp ce 
Sir William se uita la ea, o altă umbră trecu peste ochii ei 
frumoşi. Ce s-a întâmplat? întrebă el blând. 

— Nimic, eu..., în după-amiaza aceasta am auzit despre 
Andre că a fost omorât. Aş fi venit mai devreme, dar... cuun 
efort vizibil alungă gândul acesta, scoase un plic din poşetă 
şi întinse hârtia pe masă. 

— Cum trebuie să semnez, vă rog? 

Sir William îşi încrucişă degetele, tulburat din nou, atât de 
repede, căci spectrul lui Andre invadase încăperea - nu din 
dorinţa lui. 

— Nu ştiu foarte sigur. Am înţeles de la Skye că ai fost de 
acord cu Tess Struan, printre alte condiţii, să renunţi şi la 


titlul de doamnă? 

— Vă rog, puteţi să citiţi scrisoarea dacă doriţi, spuse ea 
calm. 

— Mulţumesc, dar nu este necesar, zise el, rezistând 
impulsului copleşitor de a citi scurtul document. Ceea ce 
stabiliţi între voi două nu e treaba mea, decât dacă ai 
nevoie de sfatul meu. 

Angeligue dădu din cap, absentă. 

— Atunci..., Skye are o teorie cu privire la legalitate, nu 
sunt foarte sigur dacă e corect, dar nu văd nici un 
inconvenient. Renunţ la titlul de doamnă pentru totdeauna. 
Dar, aşa cum a subliniat el pe bună dreptate, asta numai 
după ce voi fi semnat, aşa că cel mai bine ar fi să semnez 
doamna Angelique Struan, născută Angelique Richaud şi în 
felul acesta se acoperă toate posibilităţile. 

Sir William o urmări cum se concentrează, în timp ce capul 
îi era plin de povestea aceea cutremurătoare pe care i-o 
istorisise Andre de dincolo de mormânt. Nu se poate să fi 
ascuns atât de multe de noi, e imposibil. 

— lată, zise ea. S-a făcut. 

— Mă simt obligat să te întreb: eşti sigură că faci ce 
trebuie - nimeni nu te obligă să semnezi acest document, 
indiferent ce ar conţine el. 

— Semnez liberă şi nesilită de nimeni. Ea..., ea mi-a oferit 
un aranjament, Sir William. Adevărul este că..., adevărul 
este că e foarte corect. Unele din clauze nu sunt bine 
formulate, dar se pot ameliora, poate se vor ameliora, dar 
Malcolm era fiul ei, are dreptul să fie îndurerată şi... 
nedreaptă. 

Angelique se ridică, puse scrisoarea în poşetă dorind să 
plece cât mai repede, dar să şi rămână în acelaşi timp. 

— Mulţumesc. 

— Mai stai puţin. Ai fi de acord să cinăm mâine seară 
împreună, câţiva dintre noi? Mă gândeam să-i invit pe Jamie 
şi domnişoara Maureen. 


— Da, sigur, vă mulţumesc, aşa cred, dar eu..., sunt foarte 
drăguţi şi ea e atât de dulce. Se vor căsători, ce credeţi? 

— Dacă n-o ia, e un prost, o să i-o sufle imediat alţii. 

Înainte să se poată stăpâni, spuse: 

— Ce păcat de Andre, nu-i aşa? Ţi-a spus Henri cum a fost 
găsit? 

Văzu cum ochii fetei se umplu brusc de lacrimi şi-şi pierde 
controlul. 

— Iartă-mă, n-am vrut să te întristez. 

— Nu m-aţi întristat, sunt deja atât de tristă..., nu pot... 
încă nu pot..., Henri mi-a spus cam acum o oră, cum ea şi 
Andre, împreună..., a fost voinţa Domnului, atât de trist, dar 
şi de minunat. 

Angeligue se aşeză şi-şi şterse lacrimile, amintindu-şi cum 
fusese mai-mai să leşine, iar după ce plecase Henri fugise la 
biserică şi îngenunchease în faţa statuii fecioarei Maria, 
biserica se schimbase mult, arăta urât fără acoperiş, dar 
lumânările erau aprinse ca întotdeauna, era pace ca 
întotdeauna. Şi adusese mulţumiri sincere, frenetice, 
pentru că fusese eliberată din această robie, şi cu o 
revelaţie bruscă, din toată inima, mulţumi şi pentru că 
fusese eliberat şi el, Andre, la fel ca şi ea. Acum înţeleg. O, 
Maică prea fericită, mulţumesc că ne-ai binecuvântat, 
mulţumesc că te-ai milostivit de mine şi că te-ai milostivit de 
el, el este cu ea şi este împăcat, el care nu a cunoscut 
împăcarea pe pământ, dar acum este liniştit în braţele tale, 
s-a făcut voia ta...” 

Ochii ei abia dacă îl mai zăreau pe Sir William prin 
perdeaua de griji şi recunoştinţă. 

— Henri mi-a vorbit despre boala lui Andre. Sărmanul om, 
ce cumplit lucru să fie aşa de tare îndrăgostit, căci aşa era, 
ştiţi şi dumneavoastră. Andre a fost drăguţ cu mine şi, ca să 
fiu sinceră, zise ea simțind nevoia să spună adevărul cu 
voce tare, a fost şi îngrozitor, dar mi-a fost, totuşi prieten. 
Era pur şi simplu nebun după Hinodeh, pentru el nu mai 


conta nimic altceva, aşa că trebuie iertat. Aţi văzut-o 
vreodată? 

— Nu, niciodată, nici măcar nu ştiam cum o cheamă - deşi 
se hotărâse să lase treburile baltă, Sir William nu se putu 
stăpâni şi întrebă: De ce a fost îngrozitor? 

Angelique luă batista şi-şi şterse lacrimile, vorbind apoi cu 
o voce tristă, dar fără supărare. 

— Andre ştia de tatăl şi de unchiul meu şi s-a folosit de 
ceea ce ştia şi de alte lucruri ca să mă facă datoare faţă de 
el şi îmi cerea mereu bani pe care eu nu-i aveam şi îmi 
făcea promisiuni nebuneşti şi, ca să fiu sinceră, mă şi 
ameninţa. 

Privi întrebător spre el şi în ochii ei nu se vedea nici urmă 
de viclenie căci era sinceră şi recunoscătoare lui Dumnezeu 
şi Sfintei Fecioare pentru că-i eliberase, pe el şi pe ea, iar 
trecutul murise o dată cu el, cu toată murdăria lui. 

— Aşa a fost voia Domnului, spuse ea uşurată. Sunt tristă 
şi bucuroasă, oare de ce nu putem uita cele rele şi să ne 
amintim numai de cele bune. E destul de rău pe lume şi aşa, 
nu credeţi? 

— Da, aşa este, spuse el, cu o compătimire nedisimulată, 
având în ochi portretul Vertinskăi. O, da! 

Această clipă de emoție, atât de rară la el, îi atinse o 
coardă din suflet şi, înainte să-şi dea seama ce face, îşi 
expuse temerea cea mai profundă: 

— Dumneavoastră sunteţi un om înţelept şi trebuie să 
spun lucrul acesta cuiva, mă simt mai curată ca oricând, dar 
mă necăjesc din cauza lui Malcolm al meu, nu mai am nimic 
de la el, nici fotografia aceea la dagherotip. N-a ieşit nici un 
portret, nimic, şi parcă îi uit până şi trăsăturile. Cu fiecare 
zi mai mult. Mi-e teamă că o să mi se şteargă din minte cu 
totul - spuse ea cu lacrimi şiroind în tăcere, şezând în faţa 
lui fără putere să se mişte. Era ca şi când nici n-ar fi existat 
vreodată, şi toată această călătorie lungă în spaţiu şi în timp 
şi Yokohama, sunt toate ca un theatre macabre. Sunt 
căsătorită, dar nu sunt căsătorită, sunt acuzată de lucruri 


înfiorătoare care nu s-au întâmplat niciodată şi pe care nu 
le-am gândit şi nu le-am intenţionat niciodată, nevinovată, 
dar şi vinovată, sunt urâtă de Tess, când eu n-am vrut să fac 
decât bine, cât mai mult bine pentru Malcolm, o da, ştiam 
că este o partidă excelentă şi că tatăl meu nu-mi putea oferi 
NiMic, că eu nu eram o partidă, aşa presupun, dar n-am 
făcut nimic ca să-l constrâng, sau să-l ademenesc, el m-a 
iubit şi a vrut să se căsătorească cu mine, iar eu m-am 
străduit din răsputeri să-l ajut, jur că aşa am făcut, şi acum, 
când ela murit, mă străduiesc să fiu cât mai înţeleaptă, dar 
sunt singură şi el s-a dus şi eu trebuie să mă gândesc la 
viitor şi mi-e frică, sunt înspăimântată, eram un copil când 
am venit aici, acum sunt atât de schimbată, totul s-a 
desfăşurat mult prea repede, şi cel mai rău este că nu pot 
să-mi amintesc chipul lui, îmi scapă din memorie şi 
dispare..., sărmanul Malcolm. 

Era în amurg, la marginea Ţării Nimănui, la adăpostul 
unei case pe jumătate refăcute din sat, se mişcă o umbră. 
Apoi încă una. Doi oamenii se strecurau furiş şi aşteptau. 
Undeva, în mijlocul satului şi printre colibe reconstituite 
parţial se auzi un copil scâncind, dar fu imediat făcut să 
tacă. 

Acolo unde fusese cândva Ţara Nimănui, acum se înălţau 
grămăjoare şi văi de gunoaie, cele mai multe arse. Ceea ce 
mai rămăsese se afundase mai adânc în pământ şi acum 
totul era acoperit cu un strat de cenuşă, deasupra căruia se 
înălţau fuioare de fum. Numai marginea de cărămidă a 
puţului se vedea foarte bine. Prima umbră se dovedi a fi a 
lui Phillip Tyrer, care alergă spre gura puţului, fugind 
aplecat şi aşezându-se apoi pe vine lângă el. 

Examină cu grijă împrejurimile. După câte îşi dădea 
seama, nu-l văzuse nimeni. Dincolo de drum, Mahalaua 
Beţivilor nu era decât o grămadă de resturi fumegânde şi 
forme contorsionate, câteva focuri izolate încă se mai 
puteau zări, pe alocuri se vedeau şoproane şi adăposturi 
temporare din pânză de cort. Erau şi câţiva bărbaţi pe 


acolo, cei mai mulţi zgribuliţi de frig şi certăreţi, aşezaţi pe 
butoaie răsturnate şi beau bere încălzită şi băuturi tari. 

Phillip se aplecă cu grijă pe deasupra marginii puţului şi 
fluieră. De jos se auzi un fluierat de răspuns. Phillip se 
aşeză din nou pe vine şi dădu drumul unui căscat nervos. 
Într-o clipă, o mână se apucă de cărămizile de sus. Apăru 
apoi capul lui Hiraga. Phillip îi făcu semn să se apropie. 
Hiraga se aşeză pe vine în tăcere, alături de el, apoi apăru 
şi Akimoto. Amândoi purtau haine vătuite şi kimonouri peste 
nişte pantaloni largi şi-şi duceau săbiile camuflate în hainele 
de schimb. Se aşezară îngrijoraţi pe vine în momentul în 
care trei bărbaţi de pe partea Mahalalei Beţivanilor 
începură să traverseze drumul în apropierea locului unde 
fusese aleea şi o luară apoi în jos, spre resturile depozitului. 
Unul din ei fredona un cântec marinăresc. Mult timp după 
ce oamenii dispărură din vedere, vocea lui baritonală mai 
continua încă să fie adusă de vânt. 

— Urmează-mă, dar ai grijă! 

Tyrer fugi înapoi spre sat şi se opri alături de celălalt 
bărbat care stătea la adăpostul unei case pe jumătate 
refăcute - Jamie McFay. Când fură siguri că nu-i ameninţă 
nici o primejdie, Hiraga şi Akimoto li se alăturară, 
mişcându-se mult mai sprinten şi mai silențios decât ei. 

— Aici, repede, spuse Jamie McFay. 

Deschise sacul şi le întinse nişte uniforme de marinari, 
căciuli de lână şi pantofi. Se schimbară şi-şi puseră hainele 
proprii în sacul pe care Akimoto şi-l aruncă pe spate. Tyrer 
văzu cum Hiraga îşi strecoară un pistol cu două ţevi în 
buzunar. Totul durase numai un minut sau două. Jamie îi 
conduse pe unde fusese cândva uliţa principală a satului - şi 
unde avea să fie din nou, foarte curând. Simţeau ochi 
privindu-i din toate părţile. Deasupra lor, luna ieşi din nori 
pentru clipă. Hiraga şi Akimoto încremeniră automat, ca 
nişte umbre, blestemând în gând neglijenţa celorlalţi doi. 
Luna dispăru şi ei îşi continuară drumul. 


Locuinţa lui shoya era pe trei sferturi reconstruită, 
prăvălia din faţă pustie, dar spaţiile de locuit din spate 
păreau provizoriu amenajate şi locuibile. Jamie îşi făcu loc 
printr-o grămadă de fasole şi pereţi shoji şi bătu la o uşă 
improvizată. Uşa se deschise şi el intră. Ceilalţi îl urmară în 
întuneric. Uşa se închise. 

Într-o clipă fu scăpărat un chibrit şi se aprinse o lampă. 
Shoya era singur, pământiu la faţă de oboseală şi de frica pe 
care încerca din răsputeri să şi-o ascundă. Pe măsuţa joasă 
erau sticle de sake şi puţină mâncare. Hiraga şi Akimoto 
înfulecară imediat ca nişte lupi flămânzi toată mâncarea şi 
goliră într-o secundă două din sticlele de sake. 

— Îţi mulţumesc, shoya, n-am să te uit, spuse Hiraga. 

— Uite aici, Otami-sama, shoya îi dădu o pungă mică, 
conţinând monezi. Ai aici o sută de obani de aur şi douăzeci 
de dolari mexicani. 

Pe masă era pregătită o pensulă cu călimara alături, 
Hiraga semnă o chitanţă. 

— Şi vărul meu. 

— Îmi pare rău, asta este tot ce am putut face aşa de 
repede, spuse shoya aruncând o privire prelungă, piezişă 
spre Jamie, pe care ceilalţi n-o observară. 

— Nu contează - Hiraga nu-l crezu, dar Akimoto nu avea 
credit şi nu avea pe nimeni să-i plătească un eventual 
împrumut aşa cum avea el. Mulţumesc. Şi te rog să ai grijă 
ca garantul meu să primească asta. 

Îi dădu un mic sul. Era un mesaj dureros, cifrat de rămas 
bun către tatăl şi mama lui, în care le expunea planul şi le 
dădea veşti despre Sumomo. Pentru mai multă siguranţă, 
nu conţinea nici un fel de nume reale. Hiraga zise în 
engleză: 

— 'Taira-sama, gata. Aici terminat. 

— Gata, Jamie? întrebă Phillip care avea un sentiment 
ciudat, un fel de greață şi ameţeală despre care nu ştia 
dacă este provocată de emoție, sau de spaimă, de oboseală, 
sau de disperare. 


De când cu incendiul, chipul lui Fujiko îi apărea mereu în 
minte, gemând cuprinsă de vâlvătăi. 

— Mai bine să ne grăbim, Otami-sama, îi spuse el lui 
Hiraga. 

Căzuseră de acord să nu-i mai spună niciodată nici Hiraga, 
nici Nakama. 

— Trageţi-vă căciulile mai pe faţă. 

— Domo, shoya, mataneh. Mulţumesc shoya, noapte bună. 

leşi doar Tyrer în stradă. După ce se asigură că totul e în 
ordine, le dădu semnal celorlalţi. 

— Mergi tu înainte, Jamie, şopti el. 

Cuprinşi brusc de panică se retraseră în umbră când o 
patrulă de grenadieri se apropie şi trecu apoi pe lângă ei. 
Trăgând din nou aer în piept, Tyrer murmură: 

— Umblă după jefuitori, hoţi, wakarimasu ka? 

— Wakarimasu. 

Jamie porni grăbit înainte, strecurându-se printre 
grămezile de moloz spre digul de pe partea cealaltă a 
promenadei, în apropiere de locul unde se aflase cândva 
clădirea ziarului Guardian. Mulţi oameni rătăceau pe acolo, 
căscând gura la dărâmăturile din sat, din Yoshiwara şi din 
Mahalaua Beţivanilor, sau numai aşa, pierzând vremea, căci 
era prea devreme ca să se ducă la culcare. Recunoscându-i 
pe unii din ei, încetini pasul, nevrând să le atragă atenţia. 
Dimitri era şi el printre ei şi se îndrepta spre casă, zâmbind 
înciudat. În dimineaţa aceasta Dimitri îl căutase ca să-i 
spună că o găsise pe Nemi mai devreme, că era bine, avea 
câteva arsuri superficiale. 

— Mulţumesc lui Dumnezeu, Dimitri. 

— Primul lucru care m-a întrebat a fost: Jami-san bine? I- 
am spus că da şi mi-a spus să te îmbrăţişez din partea ei. 
Apoi i-am transmis mesajul tău, că ai s-o cauţi cât mai 
curând cu putinţă. 

— Mulţumesc, mi-ai luat o greutate de pe inimă. Mi-era 
teamă să nu se fi prăpădit. Până la urmă am găsit hanul ei, 


dar era numai o grămadă de cenuşă, inclusiv casa noastră. 
N-am găsit pe nimeni... Mulţumesc lui Dumnezeu. 

— 'Ţii minte ce te-am... 

— "Ţin minte, dar trebuie mai întâi să stau de vorbă cu ea. 
Doar nu e o mobilă, pentru numele lui Dumnezeu! 

— Hei, ia-o încet, bătrâne, n-am vrut să zic nimic rău... 

Jamie oftă şi se strecură printre resturile unei distilerii de 
sake. Nu mai era mult până la promenadă. Dimitri e un 
băiat destul de bun, dar Nemi e ceva mai aparte, îşi zise el 
Şi... 

— Oh, Dumnezeule, priviţi! arătă cu mâna. 

Un grup de samurai făcuseră un foc lângă dig, şedeau pe 
vine în jurul lui şi pregăteau ceai. Cântări repede 
alternativele. Nu era niciuna. 

— N-avem încotro, veniţi încoace. 

Când ajunseră la promenadă, Lunkchurch apăru din 
întuneric clătinându-se. 

— Jamie, zise el posomorât, ce-ai de gând să faci? Eşti 
terminat la fel ca şi mine... - îi aruncă o privire lui Phillip şi 
nu-i băgă în seamă pe ceilalţi doi, nişte marinari asiatici 
obişnuiţi cum erau mulţi din flota comercială... E o 
ticăloşie... 

— Poate că n-o să fie aşa de rău, Bamaby. Am eu câteva 
idei. Te caut mâine. 

Jamie îl dădu la o parte şi păşi pe dig, îşi ridică politicos 
pălăria către samurai şi către ofiţerul care îi răspunse 
absent. Stâlpii rahitici ai pontonului şi scândurile înaintau 
vreo cincizeci de metri în largul mării. Inima i se opri în loc. 
Cuterul nu era acolo. Nu se vedea niciunul apropiindu-se de 
la digul lui Struan, dinspre nord. Departe, în larg, Atlanta 
Belle era luminată toată şi în jurul ei o mulţime de bărci 
care veneau şi plecau. 

Mai devreme în cursul după-amiezii, Jamie îl rugase pe 
MacStruan să-i împrumute cuterul pentru seara aceasta, ca 
să-i facă o scurtă vizită căpitanului Johnny Twomast de pe 
Atlanta Belle, un vechi prieten al lui. Phillip, după ce-l 


părăsise pe Sir William, care îi confirmase presupusa 
moarte a lui Hiraga, alergase într-un suflet la el. Bâlbâindu- 
se de emoție, Phillip îi spuse, spre marea lui bucurie, că 
Hiraga era în viaţă, ascuns într-un puţ din Mahalaua 
Beţivilor, îi povesti cum îi salvase viaţa noaptea precedentă 
şi îi expusese planul lui de a-l salva. 

— Îl strecurăm pe furiş pe navă, pe Belle, şi nimeni n-o să 
afle nimic. 

— E în viaţă? Am auzit că a murit în incendiu. Deci e în 
viaţă! 

— Da. Tot ce avem de făcut este să-l strecurăm la bordul 
navei. 

— Am să-l rog pe Johnny Twomast să-i ascundă, dar numai 
dacă obţii aprobarea lui Willie. Hiraga este totuşi un 
ucigaş... 

— Hiraga e mort, Nakama, Hiraga, totuna. Oficial e mort. 
Aşa a spus Willie şi sergentul a confirmat moartea lui în 
incendiu. Asta e cea mai bună soluţie: să-l facem scăpat pe 
o navă - şi merită să fie salvat! Nu facem altceva decât să 
ajutăm doi studenţi samurai să vadă lumea, lumea noastră, 
timp de un an sau doi. Pe unul din ei îl cheamă Otami! 

— Dacă suntem prinşi, Willie va scuipa sânge, sângele 
nostru! 

— Nu se poate să fim prinşi. Otami e Otami, e numele lui 
adevărat şi mi-a vorbit despre tine şi despre shoya că aţi 
pus la cale fel de fel de afaceri, tu vei fi cel care va avea de 
câştigat când se va întoarce, toţi vom avea numai de 
câştigat. Trebuie să-l ajutăm. 

În cele din urmă, Jamie fusese de acord şi-l vizitase şi pe 
shoya, cu care aranjase împrumutul pentru care tot el se 
pusese garant. Între timp soarele apunea. La apusul 
soarelui, Tyrer se dusese la puț ca să-i pregătească pe 
Hiraga şi pe Akimoto şi acum aşteptau cu toţii pe dig. 

— Unde e cuterul, Jamie? întrebă Tyrer nervos. 

— O să vină. 


Simţindu-se foarte expuşi primejdiilor, cei patru bărbaţi 
aşteptau la marginea digului, lângă treptele care tremurau, 
spălate de apa mării, conştienţi cu toţii de apropierea 
deosebit de periculoasă a samurailor, al căror căpitan se 
plimba alene în sus şi în jos. 

— Taira-sama, aminteşti căpitanului ăsta? El din patrulă. 
Aminteşti de el, căpitan de la poartă, şopti Hiraga. 

— Care poartă? 

— Din Yedo. La Casa voastră mare din Yedo. Când întâlnit 
prima oară. 

— Ah, Dumnezeule! acum totul îi reveni în minte - 
samuraiul acela dur, care insistase să facă percheziţie în 
Legaţie când ei erau înconjurați cu toţii şi încuiaţi pe 
dinăuntru, înainte de evacuare, iar Hiraga scăpase dus pe o 
targă, camuflat şi deghizat în bolnav de vărsat negru. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Jamie. 

Tyrer îi spuse. Peste umărul lui Tyrer, Jamie vedea cum 
ofiţerul se uită la ei. Neliniştea îi crescu. 

— E al naibii de curios. 

— Acum îl recunosc şi eu, spuse Tyrer, ar fi mai bine să... 
Uite a venit! 

Cuterul ieşea din întuneric, cu luminile de drum aprinse, 
dar slabe. 

Nostromul le făcu semn cu mâna, iar ei îi răspunseră. 
Valurile formate împrejurul stâlpilor îi stropiră. 

— Urcaţi-vă la bord cât mai repede, spuse Jamie, din ce în 
ce mai emoţionat. 

Phillip îl convinse că Hiraga nu era un ucigaş, ciun 
luptător pentru libertate, iar, în ceea ce-l privea, înţelesese 
deja cât de util putea să le fie Hiraga pe viitor. Era acum şi 
mai convins că un shishi vorbitor de limbă engleză îi putea 
fi de mare folos în viitor ca prieten, mai ales lui, care îl 
îndrumase şi îl ajutase încă de la început. Pregătise un 
dosar cu toţi oamenii pe care urma să-i cunoască în Anglia 
şi Scoţia, unde să se ducă, ce să vadă şi voia să-i explice 
toate acestea înainte ca nava să ridice ancora. Phillip e un 


geniu, chicoti el în sinea lui, aruncă o privire în spate şi 
văzu că ofiţerul samurai se îndrepta cu pas ferm spre digul 
lor. 

— Isuse Cristoase, ticălosul vine la noi! 

Se uită la samurai, apoi aruncă o privire la cuter. Era 
imposibil să ajungă înaintea samuraiului. 

— Suntem terminaţi. 

Hiraga ajunsese la aceeaşi concluzie. Trăgea deja de 
kimonourile în care le erau ascunse săbiile. 

— Akimoto, îl ucidem. 

— Staţi! Ia asta! Tyrer îi întinse grăbit lui Hiraga un plic 
mare care conţinea scrisori de prezentare către tatăl şi 
unchiul său, câtre un avocat şi către decanul universităţii 
sale. 

— Voiam să-i explic pe cuter, dar acum nu mai e timp, 
Jamie, fă-o tu în locul meu, spuse el în grabă. 

Privi intens spre Hiraga, ultima oară, şi-i întinse mâna. 

— Mulţumesc, am să fiu întotdeauna prietenul tău, să te 
întorci cu bine. 

Simţi strângerea puternică, văzu pentru o frântură de 
clipă şi un zâmbet, apoi se întoarse să-şi întâmpine 
duşmanul, simțind o sudoare rece pe spate. Căpitanul 
străbătuse deja o jumătate de dig, când Tyrer se înfipse în 
mijlocul drumului şi se înclină cu multă solemnitate. Omul 
mârâi, ezită o clipă cu mâna pe sabia lungă, apoi răspunse 
la plecăciune. Când încercă să treacă mai departe, Tyrer 
mai făcu o plecăciune şi spuse în cea mai bună japoneză de 
care era în stare, într-un stil intenţionat greoi şi bombastic. 

— Ah, domnule ofiţer, doresc să vă spun cât de bine au 
luptat samuraii dumneavoastră cu focul. Vă amintiţi de 
mine de la Yedo, nu-i aşa? Vă rog să mă iertaţi, dar, în 
numele stăpânului meu, marele gai-jin din Japonia, vă rog 
să acceptaţi mulţumirile noastre pentru că ne-aţi ajutat să 
ne salvăm toate casele. 

— Da, mulţumesc, acum vreau să văd. 

— Să vedeţi? Ia priviţi, domnule ofiţer! 


— 'Tyrer făcu un semn spre oraş indicând zona de jur- 
împrejur devastată de foc, în timp ce japoneza lui devenea 
din ce în ce mai jalnică, cu fiecare încercare a samuraiului 
de a trece mai departe. Vedeţi ce făcut foc... 

— La o parte! strigă în cele din urmă samuraiul furios, 
respiraţia îi mirosea puternic a daikung, hrean. Mişcă-te! 

Dar Tyrer se făcu că nu înţelege şi întinse braţele 
blocându-i drumul şi străduindu-se să arate că nu o face 
intenţionat. Avu mare grijă să nu-l atingă în timp ce-i 
povestea ce dezastru fusese şi cât de bine se comportaseră 
samuraii - Jamie şi ceilalţi erau în spatele lui, aşa că nu-şi 
putea da seama cât timp mai are. Ofiţerul răcni o dată: 

— Baka! 

Chipul i se schimonosi de furie, şi Iyrer se pregăti să 
primească lovitura, dar în secunda aceea îl auzi pe Jamie 
strigând: 

— Dă-i drumul pentru numele lui Dumnezeu! şi fu azvârlit 
cu brutalitate la pământ de samuraiul care o luă la fugă 
spre cuter. 

Gâfâind, Tyrer se adună de pe jos, lac de sudoare, dar şi 
uşurat, văzând cuterul care executa o voltă rapidă, cei trei 
se ghemuiseră în cabină, nostromul era la cârmă, iar 
luminile din cabină se stinseseră imediat, în secunda în care 
samuraiul ajungea la capătul digului şi răcnea la ei să se 
întoarcă. Dar răcnetele lui fură acoperite de zgomotul 
motorului. Cu o secundă înainte ca luminile să se stingă, iar 
Hiraga şi Akimoto să se întoarcă cu spatele, Tyrer avu 
senzaţia că le văzuse clar chipurile - dacă le văzuse el, 
înseamnă că le văzuse şi samuraiul. Imaginaţia mea 
înfierbântată, îşi spuse Phillip şi o luă înapoi pe dig, cât putu 
mai repede. Îşi ridică politicos pălăria când trecu pe lângă 
samuraii din jurul focului, care îi răspunseră în silă, iar în 
momentul în care auzi în japoneză: „Tu, acela de-acolo, vino 
încoace!”, fusese deja înghiţit de mulţime. Când se simţi mai 
în siguranţă, o luă la goană şi nu mai respiră decât în 
momentul în care ajunse la liman, în incinta Legaţiei. 


— Dumnezeule mare, Phillip, spuse Bertram, holbându-se 
la el, sărmanul de tine, ce-ai păţit? 

— Du-te... de-a dura, spuse Tyrer, care nu-şi revenise din 
spaimă. 

— Şi de ce ar face asta? întrebă Sir William din uşa 
biroului lui, cu chipul întunecat şi vocea aspră. 

— O, vă rog să mă iertaţi, am spus numai aşa... în glumă. 

Sir William mormăi iritat: 

— Phillip, te-ai prostit de tot. Unde naiba umbli? Pe biroul 
meu este o notă cu specificaţia URGENT din partea 
administraţiei Bakufu pe care trebuie s-o traduci, o depeşă 
pentru Sir Percy, pe care s-o copiezi şi care trebuie să plece 
cu Atlanta Belle în seara asta, patru cereri de asigurare 
care trebuie ştampilate şi timbrate - eu le-am semnat şi le- 
am aprobat deja. După ce termini toate astea, vino la mine. 
Am să fiu aici sau pe dig, să-i conduc pe pasageri. Ei bine, 
ce stai aşa? Grâbeşte-te! 

Sir William se duse înapoi în biroul său, închise uşa şi se 
rezemă de ea. Ochii i se duseră inexorabil spre dosarul lui 
Andre, aflat pe birou. Tristeţea îl cuprinse din nou. După ce 
plecase Ang6lique, rămăsese nemişcat o oră sau două, 
încercând să ia o hotărâre corectă, căci era vorba de o 
chestiune de viaţă şi de moarte. Mintea îi rătăcise prin 
labirintul propriei experienţe: de când fusese copil în 
Anglia, apoi la postul din Paris, la St. Petersburg, la casa lui 
de acolo, la grădina în care răsunase râsul vesel al 
Vertinskăi, primăvara şi vara şi toamna şi iarna, cât de mult 
o iubea. Înapoi în Anglia, în misiune pe câmpurile de luptă 
din Crimeea, printre culoarele de fum înecăcios care îl 
înspăimântau. 

Fusese bucuros că vocea lui Phillip îl readusese la 
realitate. Ochii i se plimbară din nou în jurul camerei, 
trecând peste cămin, peste dosar şi se îndreptară spre 
chipul drăgălaş din portretul miniatural care îi zâmbea. 
Inima i se frânse aşa cum făcea de fiecare dată şi apoi îşi 
reveni. Dar de fiecare dată parcă mai pierdea ceva. 


Se ridică, luă portretul şi se uită din nou cu atenţie la el, 
deşi fiecare trăsătură de penel îi era perfect întipărită în 
minte. Dacă n-aş fi avut portretul ei, i-aş fi uitat oare chipul, 
aşa cum i s-a întâmplat Angelicăi cu Malcolm al ei? Nu am 
răspuns la întrebarea aceasta. Vertinskaia, draga mea, 
spuse el trist, aproape să izbucnească în lacrimi şi se aşeză 
din nou jos. Poate că da, poate că ţi-aş fi uitat chipul, dar pe 
tine niciodată, niciodată, niciodată, niciodată. 

Dar oricât de mult se străduia să se ducă cu mintea înapoi, 
în trecut şi să retrăiască vremurile când fusese cel mai 
fericit, dosarul lui Andre se interpunea în calea lui ca o uşă 
de fier. 

Naiba să-l ia! Nu contează, ia o decizie! N-o mai scălda 
atât, îşi porunci el. Înapoi la treabă, rezolvă o dată treaba 
asta ca să te poţi ocupa după aceea de altele cu adevărat 
importante, cum ar fi Yoshi şi războiul iminent împotriva 
provinciei Satsuma. Dar eşti reprezentantul Majestății Sale 
Britanice! Comportă-te ca atare! Singura modalitate 
corectă de a rezolva dosarul lui Andre era să-l sigileze, să 
scrie un raport particular în care să relateze ce s-a 
întâmplat, cine ce a spus, apoi să-l sigileze şi pe acesta şi să- 
l trimită la Londra, să-i lase pe cei de acolo să decidă. Sunt 
o mulţime de secrete în arhivele şi în pivnițele lor. Dacă vor 
să păstreze secretul, asta îi priveşte. 

Bun, aşa e corect şi numai aşa se poate. Convins că a luat 
decizia corectă, apucă foile şi, una câte una, le puse pe foc, 
mormăind în sinea lui şi privindu-le cum se răsucesc, se 
înnegresc şi sunt mistuite. Nu este incorect. Paginile 
acestea nu reprezintă o dovadă irefutabilă şi, oricum, 
sărmana a fost o victimă. Andre era un agent periculos şi 
activ al unei puteri străine şi dacă numai jumătate din 
răutăţile înşirate în dosarul lui secret sunt adevărate, tot 
merita să moară de zece ori. Adevăr sau minciună, de astă 
dată ţărâna se va întoarce în ţărână. După ce termină 
treaba, ridică paharul spre portretul miniatural, simţindu- 
se foarte bine: 


— Pentru tine, draga mea, zise el. 

Era aproape miezul nopţii când Tyrer ieşi în grabă din 
clădirea Legaţiei şi se îndreptă spre digul Struan. Îl durea 
capul ca niciodată, nu avusese timp să mănânce, nu avusese 
timp să se gândească nici la Hiraga, nici la Fujiko, nu 
avusese timp să facă nimic altceva decât să lucreze. Avea un 
săculeţ poştal oficial al Guvernului Majestății Sale şi în 
buzunar traducerea pe care o făcuse la urmă şi care ar fi 
dorit să o fi făcut la început. Grăbi şi mai mult pasul. 

Pe dig era îmbulzeală. Câţiva veniseră acolo ca să-i 
conducă pe pasageri, dar cei mai mulţi îl înconjuraseră 
zgomotoşi pe trezorierul navei Belle care primea ultimele 
trimiteri poştale pentru sediile din Hong Kong şi Shanghai - 
agenţi de asigurare, furnizorii, armatori, bancheri - toţi cei 
care trebuiau să ştie despre incendiu şi despre pierderile 
suferite. O văzu pe Angelique care stătea de vorbă cu 
Gornt. În partea cealaltă, Pallidar discuta cu vreo câţiva 
ofiţeri care se îmbarcau ca pasageri şi, la capătul digului, îl 
zări pe Sir William angajat într-o conversaţie cu Maureen 
Ross. Văzând-o pe Maureen, îi veniră imediat în minte Jamie 
şi Hiraga şi-şi aminti de promisiunea pe care i-o făcuse lui 
Jamie de a rezolva problema studenţilor cu superiorul lui. 
Îşi făcu drum prin mulţime. 

— Seara, domnişoară Maureen. Vă rog să mă scuzaţi, Sir 
William, dar poate doriţi să vedeţi asta, zise el şi îi înmână 
traducerea. Mă duc să supraveghez poşta, ca să ajungă în 
siguranţă la bord. 

Se răsuci repede pe călcâie şi se îndreptă spre trezorier, 
căci nu dorea să fie prea aproape când se va produce 
explozia inevitabilă. Trezorierul era un om scund, iar şirul 
dezordonat al oamenilor care se luptau să ocupe o poziţie în 
apropierea lui era încă lung. Tyrer îşi croi drum în faţă, 
ignorând îndemnurile de felul: „Aşteaptă-ţi naibii rândul 
spunând: „Îmi pare rău, ordinul lui Sir William, interesul 
Majestății Sale. O recipisă, vă rog!” 

— Foarte bine, foarte bine, ce dracu' vă grăbiţi aşa, ei? 


LIA 


şi 


În timp ce trezorierul trecea încet trimiterea în registrul 
lui, Tyrer îi aruncă o privire lui Sir William, care se mutase 
sub un felinar cu ulei şi se uita chiorâş la hârtie. Pe când îl 
privea, văzu cum faţa i se schimonoseşte, buzele încep să-i 
murmure fel de fel de înjurături, oamenii din jurul lui se dau 
înapoi şocaţi, nu din cauza limbajului, ci pentru că era ceva 
cu totul neaşteptat. Sir William mormăi şi se întoarse cu 
spatele. 

Documentul era de la Roju, semnat tairo Nori şi era scurt, 
fără obişnuitele fraze înflorite şi era adresat insolent: 
„Șefului gai-jin,” aşa că o tradusese cât putuse mai aproape 
de această manieră, punând de la el numai acolo unde era 
necesar: „Roju vă felicită pe dumneavoastră şi pe ceilalţi 
gai-jini că aţi scăpat cu viaţă şi mai nimic altceva, din focul 
pus de nemulţumiţi şi revoluționari. Mâine guvernatorul din 
Kanagawa va trimite 500 de culi ca să vă ajute să evacuaţi 
Yokohama în conformitate cu dorinţa clară a zeilor şi cu 
dorinţa expresă a împăratului care v-a fost transmisă de 
mai multe ori. Când vă veţi întoarce, dacă vă veţi mai 
întoarce, daţi-ne de veste cu mult timp înainte. Pentru gai- 
jinii de spiţă aleasă se va asigura găzduire la Deshima, în 
portul Nagasaki, de unde se va dirija, ca şi în trecut, tot 
comerţul şi afacerile cu gai-jinii. Comunicare cordială.” 

— Tyrer! 

Acesta se făcu că nu aude, rămase cu spatele la Sir William 
în timp ce primea recipisa de la trezorier, iar oamenii din 
spatele lui strigau pe diverse tonuri de nerăbdare şi 
grosolănie: 

— Da' mai grăbeşte-te, pentru numele lui Dumnezeu, ce ai 
de gând să stai acolo toată noaptea? Mai repede, uite că a 
venit! 

Cuterul gol, care se întorcea de la Belle, începuse să 
încarce. Tyrer observă că Jamie nu era la bord. Nostromul 
se aplecă pe fereastra cabinei lui şi începu să strige: 

— Îmbarcarea, tot ce e de îmbarcat! 

În înghesuiala aceea, Maureen se apropie de Phillip. 


— Phillip, când se întoarce Jamie? 

— Probabil cu ultima barcă, poate chiar mai devreme, 
spuse el, nefiind foarte sigur dacă Jamie îi spusese ceva de 
planul lor. 

— Mai este încă o oră şi ceva. 

— Tyrer! 

— Scuză-mă, trebuie să plec! Da, Sir? strigă el, trase aer 
adânc în piept, strânse din dinţi şi plecă grăbit. 

— Într-o jumătate de oră, începu Sir William turbat de 
furie, într-o jumătate de oră vreau să-mi traduci un 
răspuns, dar trebuie să fie al naibii de exact. 

— Da, Sir, Apropo de stu... 

— Du-te şi caută-l pe..., ah, uite-l cred că l-am văzut! - o 
singură privire aruncată spre chipul lui Sir William fu de 
ajuns pentru ca mulţimea să-i facă loc în tăcere, toţi numai 
urechi. Pallidar, adună-i pe dragoni, vreau să-i înmânezi o 
comunicare cordială Guvernatorului din Kanagawa, 
imediat. 

— În noaptea asta, sir? Pallidar rămase cu ochii holbaţi la 
el, dar văzând expresia furibundă de pe chipul lui se grăbi 
să adauge: O, da, sir, imediat, sir. 

— Scuzaţi-mă, sir, spuse grăbit Tyrer înainte ca Sir William 
să apuce să plece, n-am avut timp să vă spun mai înainte, 
dar am ajutat doi studenţi japonezi să se îmbarce, vor să 
călătorească, să viziteze Anglia, noaptea trecută mi-au 
salvat viaţa, sper să nu fie nici o problemă. 

— 'Ţi-au salvat viaţa! Mira-m-aş - ochii lui Sir William îl 
sfredeleau nemiloşi. Văd că faci şi pe agentul de turism în 
timpul serviciului Majestății Sale, cred că am să reuşesc să 
primesc un răspuns corect dacă o să ţi-l cer. Pallidar, să 
porneşti în forţă şi să înmânezi cât mai dur mesajul meu, 
pentru numele lui Dumnezeu. 

Sir William se îndepărtă. Pallidar îşi suflă nasul, mai era 
încă destul de răcit. 

— Ce dracu' l-a apucat? 

Tyrer se aplecă mai aproape şi îi şopti despre ultimatum. 


— Dumnezeule, nu e de mirare. Ce neruşinare. De fapt e 
al naibii de bine, acum o să mai fie şi ceva acţiune, statul 
ăsta pe loc îl face pe general să sufere şi mai rău de 
hemoroizi. 

Pallidar râse, mai mult de nervi, decât de gluma asta 
răsuflată. În acel moment apăru gâfâind Hoag, îmbrăcat cu 
halatul de operaţie, cu mânecile şi pieptul pline de sânge 
închegat, cu jobenul pe cap şi cărând câteva valize şi 
pachete. 

— Credeam că am întârziat. Ai spus vreun banc? 

— Ai timp berechet, spuse Tyrer. 

Ca şi Pallidar, se întrebă oare ce-o fi fost în scrisoarea 
Angelicăi pe care o autentificase Sir William şi pe care o 
ducea Hoag la Hong Kong ca răspuns la cealaltă scrisoare 
la fel de misterioasă, primită de Angelique de la Hoag, în 
momentul în care acesta fusese sigur că nu este însărcinată 
cu copilul lui Malcolm. Chiar din prima zi când se întorsese 
Hoag, formulările din ultimatumul lui Tess deveniseră un 
lucru general cunoscut şi subiect de dezbateri particulare 
înfierbântate. 

— Călătorie plăcută. Te duci după aceea în India, nu-i aşa? 

— Da. Voi fi acolo luna viitoare - faţa lui urâtă se lumină de 
un zâmbet. Abia aştept să ajung acolo, veniţi să mă vizitaţi, 
o să vă placă. 

— În India este următoarea mea misiune, spuse Pallidar. 
De fapt mi s-a comunicat: frontiera Hindu Kush, 
Trecătoarea Khyber. 

Deşi vorbea cu nonşalanţă, în sinea lui Pallidar nu putea 
suferi gândul acesta. Prea multe morţi în iadul acela, prea 
multe asasinate, un glonte nu se ştie de unde, un pumnal 
aruncat din noapte, puţurile otrăvite, nici un fel de glorie 
acolo, numai lovituri parşive şi moarte şi un efort 
permanent să rămâi în viaţă, în peisajul acela pustiu, 
stâncos şi dezolant, unde nu creşte nimic altceva decât 
moarte. Dar un post vital pentru imperiu, pentru că acolo se 
află ruta istorică a invaziilor spre India Britanică, pentru 


hoardele mongole, persane sau ruse. O premoniţie sumbră 
îi trecu prin minte şi nu se putu abţine să adauge: 

— Acolo nu se fac nici un fel de înmormântări în mare, 
doctore. 

— Nu, nu astfel de înmormântări, răspunse Hoag şi, 
înţelegându-l greşit, îi puse un braţ cald, prietenesc pe 
umăr. Eşti un băiat bun, Settry, dacă pot să-ţi fiu de vreun 
ajutor, în India, mă găseşti uşor. O să-ţi placă acolo, noroc! 

Hoag se îndepărtă ca să-i salute pe Angelique şi pe Gornt. 

— Ce a fost asta? întrebă Tyrer. 

Observase o schimbare bruscă la Pallidar. Pallidar ridică 
din umeri, blestemându-se în gând pentru că îl luase gura 
pe dinainte şi îl invidia pe Hoag. 

— Hoag mi-a spus că nu-i plac înmormântările pe mare şi 
că a fost bucuros că n-a participat la înmormântarea lui 
Malcolm din Hong Kong. 

Pallidar zâmbi strâmb. După ce-i raportase lui Sir William 
purtarea ciudată a lui Hoag în legătură cu sicriele de la 
Kanagawa la care fusese martor sergentul - instruit în mod 
special în acest sens şi pus să jure că va păstra secretul - 
schimbase sicriele neobservat după ce le verificase. Între 
ele nu era nici o diferenţă vizibilă. Aşa că în sicriul trimis cu 
Prancing Cloud la Hong Kong era Malcolm Struan, iar în cel 
pe care Hoag, Angelique, Jamie şi Skye îl înmormântaseră 
în mare era cel al coreanului, aşa cum poruncise Sir 
William. 

— Păcat că Malcolm a fost victima atacului, zise el cu 
vocea aspră. Viaţa e ciudată, nu? Niciodată nu ştii ce o să se 
întâmple. 

Tyrer dădu afirmativ din cap. Deprimarea lui Pallidar era 
ceva neobişnuit. 

— Ce e cu tine, bătrâne? 

— Nimic. Ai fost al naibii de norocos că ai scăpat noaptea 
trecută, nu-i aşa? 

Pe chipul lui Tyrer se aşternu o umbră şi Pallidar se 
blestemă în gând pentru prostia lui. 


— Iartă-mă, Phillip, n-am vrut să te întristez, nu ştiu ce e 
cu mine în seara asta. 

— Ai auzit de... de... 

Cu nici un chip Iyrer nu reuşea să pronunţe numele lui 
Fujiko, durerea îl ardea şi îl arunca în prăpăstii adânci în 
care nu mai fusese niciodată. 

— Când se întâmplă ceva de felul ăsta, ceva atât de 
groaznic, bătrânul meu spunea..., am avut o soră carea 
făcut pojar şi a murit pe când avea şapte ani..., era o fetiţă 
aşa de drăgălaşă şi o iubeam cu toţii..., bătrânul meu zicea 
întotdeauna aşa: „Nenorocirile acestea sunt trimise asupra 
noastră ca să ne pună la încercare. Plângi şi plângi şi după 
aceea te ridici şi îţi spui: aşa a fost voia Domnului şi te 
străduieşti să nu-l urăşti”. 

Simţi cum lacrimile încep să-i curgă şiroaie pe obraji, dar 
nu-i păsa. Picioarele îl duseră mai departe, pe țărm şi acolo, 
singur cu valurile mării, cu cerul şi cu noaptea, se gândi 
sincer şi cu adevărat la Fujiko, amintindu-şi de ea cu toată 
patima apoi o puse într-o cutiuţă şi închise cutiuţa la loc 
sigur în inima lui. 

La bordul navei Atlanta Belle căpitanul Twomast spunea: 

— Foarte bine, Jamie, am să-i duc, indiferent de ce va 
decide doamna Struan, dar să ştii, nu e prea largă la inimă. 

— Dă-i scrisoarea mea când ajungi la Hong Kong. 

Jamie îi vorbise lui Twomast şi îi spusese adevărul despre 
Otami şi vărul lui, căci nu voia să-i pricinuiască necazuri 
prietenului său şi se constituise garantat şi pentru banii lor 
de drum, dus şi întors, dacă Tess n-ar fi fost de acord cu 
propunerea lui: să-i avanseze ea, introducându-i cu 
prudenţă în Anglia şi Scoţia, în schimbul unei jumătăţi din 
profiturile unei afaceri comune pe care intenţiona s-o 
lanseze la întoarcerea lor, pentru a profita de tot ce putea 
realiza împreună cu ei. 

„Ştiu că este o chestiune de perspectivă îndelungată, 
doamnă Struan, scrise el, dar Otami este deosebit de 
inteligent, are legături importante şi, în mod sigur, 


reprezintă viitorul Japoniei. Dacă nu veţi fi de acord, vă rog 
să scădeţi banii de călătorie din generosul dar pe care mi l- 
aţi făcut mie. În altă ordine de idei, Albert MacStruan se 
descurcă bine, proprietăţile şi clădirile dumneavoastră de 
aici n-au fost atinse de foc şi totul este pregătit pentru un 
viitor măreț - voi continua să-l ajut dacă mi-o va cere. În 
sfârşit, permiteţi-mi să vă rog să fiţi atentă cu noul manager 
al firmei Brock, Edward Gornt. Este un băiat bun şi 
cumsecade, dar un rival periculos.” 

— O să fie scump, Jamie, spuse Twomast - marinar sadea, 
zvelt, scund, cu chipul dur, părul negru, ochi căprui şi 
pielea aspră. Cel puţin o sută de lire. Merită atâta risc? 

— E nava ei. Pe ea transportul n-o costă nimic. 

— Totul e scump şi Tess îşi chiverniseşte fiecare penny, nu 
numai guineele. Nu contează, asta depinde de ea. Am să 
încasez poliţa ta la vedere la Londra, dacă Tess nu e de 
acord să achite nota. Dar eşti sigur că japonezii tăi ştiu că 
trebuie să asculte de mine? 

— Da. Le-am spus că pe navă tu eşti rege, daimyo. Trebuie 
să asculte de tine şi să stea la bord până îi debarci la 
Londra. Dar, Johny, tratează-i ca pe nişte nobili. Vei fi 
răsplătit. 

Thomas râse. 

— Da, în ceruri. Nu contează, am şi eu anumite datorii faţă 
de tine în ultimii ani, aşa că am să-ţi fac pe plac. 

— Mulţumesc. 

Jamie privi de jur-împrejurul cabinei. Cabina era mică: un 
pat de fier, masa cu hărţi, o altă masă cu hărţi, o altă masă 
pentru patru persoane, ordine, severitate - ca pe mare, ca 
Johnny Twomast, la origine norvegian şi văr cu Sven Orlov, 
cocoşatul, care fusese şeful flotei Struan după Dirk Struan. 
Atlanta Belle, un vapor comercial de o mie de tone, putea 
transporta patru pasageri la clasa întâi, zece la clasa a 
doua, cincizeci la clasa a treia şi avea suficient loc şi pentru 
marfă. 

— Unde îi cazezi? 


— Împreună cu echipajul, unde altundeva? 

— Nu poţi să le dai o cabină, indiferent cât de mică? 

— Totul e plin şi apoi, împreună cu oamenii o să înveţe mai 
repede modul nostru de viaţă, limba, că n-au încotro. 

— Dă-le, te rog, o cabină, cel puţin până după Hong Kong. 
Nu vreau să fie recunoscuţi. 

— Ar putea să stea în cabina celui de-al doilea secund, 
sunt două paturi. Sunt înarmaţi, Jamie? 

— Sigur că sunt înarmaţi, sunt samurai. 

— O, nu, pentru Dumnezeu, nici un fel de arme, nici 
samurai. 

Jamie ridică din umeri. 

— N-ai decât să le spui, dar, te rog, tratează-i ca pe nişte 
nobili, nu ca pe nişte băştinaşi de rând, străini, dar nobili, 
sunt nişte japonezi foarte importanţi, crede-mă. 

— Domnule, strigă căpitanul, adu-i aici. 

Hiraga şi Akimoto îşi făcură apariţia, bine instruiți de 
Jamie. 

— Care dintre voi vorbeşte engleză? 

— Eu, Anjin-sama. Eu, Otami-sama. 

— Domnul McFay, aici de faţă este chezaş pentru 
dumneavoastră, Otami-sama pentru comportarea 
dumneavoastră corectă pe tot drumul până la Londra. 
Sunteţi de acord să ascultați de mine, dacă vă spun să 
rămâneţi la bord, dacă vă spun să mergeţi pe mal şi să vă 
întoarceţi să faceţi aşa, până în oraşul Londra, să ascultați 
de mine ca şi când ar fi şeful vostru, daimyo, da? 

— Suntem de acord, facem ce spune Anjin-sama, spuse 
Hiraga prudent. 

— Bine. Acuma, la bord nu e voie să aveţi arme. Vreau să- 
mi predaţi toate săbiile, armele de foc şi cuţitele. Vi le voi 
înapoia. 

Twomast văzu clipirea de furie din ochii samurailor. 

— Sunteţi de acord? întrebă el. 

— Dar dacă oamenii atacă la noi? 


— Dacă vă atacă oamenii mei, folosiţi-vă de pumni până 
sosesc eu. Dar vor fi preveniţi că primesc cincizeci de 
lovituri de bici dacă încep bătaia. Dar voi nu începeţi, s-a 
înţeles? 

— Nu, iertare. 

Jamie le explică cum oamenii vor fi legaţi de catarg şi 
bătuţi cu biciul pentru neascultare. Îngrozit de această 
cruzime, Hiraga îi traduse lui Akimoto, apoi zise: 

— Dar, Anjin-sama, tu nu ai frică? Dacă omul liber pe navă, 
după aşa insultă, nu te temi că omul omoară pe tine? 

Johnny 'Twomast izbucni în râs. 

— Nu, căci va fi spânzurat. Revolta împotriva căpitanului 
se pedepseşte cu moartea. Voi porunci echipajului să nu se 
atingă de voi, dar voi să nu vă luaţi de ei, asta e foarte 
important, s-a înţeles? 

— Înţeles, Anjin-sama, spuse Hiraga, care înţelese numai 
pe jumătate, căci îl durea capul. 

— Pentru orice fel de necazuri, veniţi la mine. Nu vă luaţi 
la bătaie decât dacă sunteţi atacați. Armele voastre, vă rog 
- Hiraga îi întinse nemulţumit săbiile legate în boccea şi 
apoi şi pistolul. Domnule! 

Uşa cabinei se deschise. 

— Da, sir? 

— Aceştia doi vor sta în cabina celui de-al doilea secund, îi 
conduc eu acolo. 

Jamie se ridică şi îi întinse mâna lui Hiraga. 

— Călătorie plăcută şi poţi să-mi scrii oricând doreşti, şi 
mie şi lui Phillip..., lui Taira-sama. Aşa cum ţi-am spus, am 
să scriu băncii mele să aibă grijă de tine, Banca din Hong 
Kong, de pe cheu. Ţi-am notat totul în hârtiile pe care ţi le- 
am dat şi găseşti acolo explicaţiile cum să primeşti, sau să 
trimiţi lucruri prin poştă. Să nu aştepţi nici un răspuns mai 
devreme de patru luni. Noroc şi să te întorci cu bine. 

Îşi strânseră mâinile, apoi Jamie făcu acelaşi lucru şi cu 
Akimoto. 


— Voi doi, veniţi cu mine, spuse Twomast, îi conduse pe 
coridor şi deschise uşa cabinei: Staţi aici şi nu ieşiţi la 
vedere. Domnul McFay nu vrea să fiţi recunoscuţi. După 
Hong Kong o să fie mai uşor. 

Căpitanul închise uşa. 

Hiraga şi Akimoto priviră în tăcere de jur-împrejur. Era 
mai degrabă un dulap decât o locuinţă. Abia dacă aveau 
suficient spaţiu să stea amândoi în picioare. O lampă cu ulei 
fixată în perete, arunca o lumină chioară. Două paturi 
murdare, suprapuse, fixate în perete şi cu sertare 
dedesubt. Saltele de paie, soioase şi pături de lână. Cizme 
de cauciuc, rufe murdare împrăştiate peste tot. Nişte 
pelerine de ploaie atârnate în cui. Şi duhoare. 

— Astea pentru ce sunt? întrebă mirat Akimoto. 

— Sunt un fel de haine, dar sunt aşa de ţepene, cum să te 
lupţi îmbrăcat cu ele? Fără săbii mă simt ca în pielea goală. 

— Eu mă simt ca un mort, nu numai în pielea goală. 

Podeaua vibră sub picioarele lor şi auziră oamenii care 
strigau ordine pe punte în timp ce alţii fredonau şi 
pregăteau nava de plecare. Motoarele începură să duduie, 
nava vibra tot mai tare, ceea ce-i făcea să se simtă din ce în 
ce mai prost. Spaţiul îngust, mirosul neplăcut de cărbune şi 
fum, aerul stătut şi paturile soioase îi deprimau. Podeaua se 
zgudui din nou, când nava ridică ancora, iar Hiraga alunecă 
şi căzu peste paturi, apoi se aşeză, pe cel de jos. 

— Şi crezi că în astea o să dormim? întrebă el. 

— Dar unde? murmură Akimoto. 

Strânse din ochi, apoi dădu la o parte pătura murdară. La 
colţurile saltelei erau colonii întregi de ploşniţe şi vii şi 
moarte, iar pânza groasă a saltelei era plină de sângele 
generaţiilor de ploşniţe ce fusese strivite acolo. Akimoto 
reuşi cu greu să se stăpânească şi să nu vomite. 

— Hai să ne întoarcem pe mal, zise el. M-am săturat. 

— Nu, făcu Hiraga, cu toată scârba de care era cuprins şi 
el. Am realizat un adevărat miracol, am scăpat de Bakufu şi 
de Yoshi şi vom fi primiţi ca oaspeţi în ţara străinilor, vom 


putea să le aflăm toate secretele şi să învăţăm cum să-i 
distrugem. 

— Ce să învăţăm? Cum să biciuieşti un om până la moarte, 
cum să trăim în vizuina asta câteva luni? Ai văzut cât de 
grosolan s-a purtat căpitanul? A plecat fără să răspundă la 
plecăciune! Haide, vino... chiar dacă ar trebuie să mă duc 
înot până la mal! 

Akimoto puse mâna pe clanţa uşii, dar Hiraga îl prinse de 
cămaşă şi îl trase înapoi. 

— Nu! 

Akimoto mârâi spre el şi se smulse, dar se izbi imediat de 
uşă, căci nu era suficient loc, nici măcar ca să se bată. 

— Tu nu mai eşti de-ai noştri, eşti gai-jin, te-ai contaminat! 
urlă el. Lasă-mă să plec, mai bine să mor în mod civilizat 
decât să trăiesc în felul acesta. 

Dintr-o dată, Hiraga încremeni. Timpul se opri în loc. 
Înţelese pentru prima dată pe deplin implicaţiile uriaşe ale 
gestului său: se aruncase afară, în lumea barbarilor, 
părăsise lumea civilizată, tot ce era mai de preţ, sonno-joi şi 
provincia Choshu, mişcarea shishi şi familia, fără soţie şi 
copii, ah, viteaza mea Sumomo, cât de mult îţi simt lipsa, 
mi-ai fi făcut plecarea mai uşoară, dar aşa... Picioarele 
începură să-i tremure, inima îi bătea ca un ciocan, respira 
gâfâit, fiecare părticică a trupului ţipa, vrând să fugă spre 
libertate, să fugă din acest iad care reprezenta tot ceea ce 
detesta mai mult. Dacă şi Londra era aşa, oriunde era mai 
bine, oriunde. Îl dădu la o parte pe Akimoto şi se repezi 
spre uşă. Dar se opri. 

— Nu! şopti el. Am să suport asta. Am să suport pentru 
sonno-joi. Trebuie s-o facem pentru sonno-joi, vere trebuie 
să răbdăm, dar, indiferent ce s-ar întâmpla, vom muri ca 
nişte samurai, o să ne scriem poemele funerare, asta o să 
facem, o să le facem acum, acum, iar după aceea nimic nu 
va mai conta în viaţa aceasta... 

Afară, pe dig, nostromul strigă: 

— Ultima cursă pentru Belle, îmbarcarea! 


— Aşa, noroc, Edward, şi să te întorci cu bine, spuse 
Angelique, tulburată încă şi melancolică, dar cu un zâmbet 
care îi încălzi inima lui Gornt. 

— Ai grijă! 

După ce plecase de la Sir William, terminase de plâns în 
particular, în apartamentul ei - atâta plâns în ultimele zile, 
îşi zise ea, de unde vin oare toate lacrimile astea? După 
aceea, durerea din inimă îi trecuse şi începuse să 
gândească din nou cu capul şi mintea limpede. 
Recăpătându-şi stăpânirea de sine, coborâse apoi şi se 
întâlnise, în secret, cu Gornt. Îşi spuseseră tot ce trebuia 
spus. Vigoarea, încrederea şi dragostea pe care o radia el 
dăduseră la o parte tot răul. Edward e bun pentru mine, îşi 
zicea ea privind spre el, nu că ar putea însă să-l înlocuiască 
pe Malcolm. E altceva. 

— Te simţi bine acum? întrebă el. 

— Da, mulţumesc, dragul meu. Grăbeşte-te să te întorci - 
el îi sărută mâna întinsă. 

— Ai grijă, doamnă - fericirea îl făcea să pară şi mai 
copilăros. 

— Nu uita ce te-am rugat (îl rugase să-i spună lui Tess că 
spera că într-o zi se vor putea întâlni ca prietene). E foarte 
important. 

— Da, aşa este şi n-am să uit şi am să mă întorc cât ai clipi 
din ochi. 

Pentru cei care se aflau în apropiere, adăugă cu voce tare: 

— Voi avea grijă să cumpăr tot ce mi-ai pus pe listă. 

O ultimă apăsare uşoară pe mână şi sări pe puntea 
alunecoasă fără să fie atent, se agăţă cu o mână şi reuşi să 
se îmbarce ultimul la bord. Nostromul trase sirena, puse 
motorul la tot înapoi. Cuterul o luă în marşarier ca să se 
desprindă de ponton. Gornt mai flutură o dată din mână, 
apoi intră în cabină. 

— Frumoasă fată, spuse Hoag gânditor. 

— Da, domnule, o adevărată Frumoasă a Frumoaselor - 
amândoi bărbaţii urmăreau cu privirea digul care se 


îndepărta. 

— Ai fost vreodată în India, Edward? 

— Nu, niciodată. Dar dumneata ai fost la Paris? 

— Nu niciodată, dar India e cel mai frumos loc din lume. 
Aici e cel mai bun trai pentru englezi, cred că şi dumneata 
eşti mai mult englez, nu-i aşa? 

În mintea lui Hoag se şi vedea sosind la locuinţa familiei ei, 
ascunsă în spatele unor ziduri înalte, cafenie şi prăfuită pe 
din afară, dar pe dinăuntru răcoroasă şi plină de verdeață. 
Susurul apei de la fântâna arteziană se amesteca cu 
râsetele cristaline ale servitorilor, cu pacea şi liniştea de 
care erau cuprinşi cu toţii, datorită credinţei lor sincere în 
naştere şi moarte şi reîntrupare, într-o succesiune 
neîntreruptă, până la Infinit, când urmau să ajungă în 
Nirvana, Locul Păcii Cereşti. Arjumand trebuie să fie acolo, 
îşi spuse el şi cât de mult sper să reuşesc să ajung şi eu 
acolo. Îşi aţinti privirea asupra digului, la Angelique şi la 
ceilalţi, uitându-se lung la toţi oamenii aceştia pe care nu 
avea să-i mai vadă probabil niciodată. Angelique mai făcu o 
dată din mână, apoi se duse spre Maureen Ross, care 
aştepta lângă felinar. Sper să devină prietene, îşi zise el. 
Într-o clipă, fetele şi digul dispărură în noapte. Angelique 
face bine că se supune lui Tess, gândi el, nu că ar avea de 
ales. Pipăi absent cu degetele, ca să fie sigur că declaraţia 
ei este acolo, în buzunar. 

Păcat de Malcolm, ce tragedie! Sărmanul Malcolm, care 
trudise toată viaţa pentru ceva ce nu va avea niciodată, ce 
nu va fi niciodată. Malcolm Struan, tai-panul care nu a fost 
niciodată tai-pan cu adevărat, toată viaţa orbecăind ca un 
om orbit de strălucirea zăpezii, în căutarea unui cort alb 
care nu a fost niciodată acolo. 

— Ce păcat de Malcolm, nu crezi? spuse el, dar Gornt nu 
mai era lângă el. 

Se întoarse şi văzu că se dusese pe punte şi, cu spatele 
spre Yokohama, privea înainte spre Belle, fără pălărie, cu 
părul răvăşit de vânt. De ce zâmbeşte aşa şi ce se ascunde 


oare aici? se întrebă el. E aşa de greu şi totuşi... Omul 
acesta are ceva straniu în el. Este oare un rege deghizat, 
sau un bărbat înclinat spre regicid? 

Cei mai mulţi oameni de pe dig plecaseră. Angelique 
stătea lângă Maureen, aproape de felinar, privind la Belle şi 
la cuterul care se pierdea în noapte. Curând rămaseră 
singure, numai cu Chen şi Vargas, care discutau încet, 
aşteptând să descarce cuterul, dacă va fi nevoie, şi să le 
însoţească pe cele două doamne, deşi nu li se ceruse asta. 

— Maureen! Angelique îi aruncă o privire şi zâmbetul ei 
drăgălaş dispăru, văzând cât de nefericit arăta noua ei 
prietenă. Ce s-a întâmplat? 

— Nimic. Păi, da..., nu... nimic, nu trebuie să-ţi faci griji. 
Numai câă..., numai că nu l-am văzut pe Jamie toată ziua, a 
fost aşa de ocupat şi... şi am ceva important să... cuvintele îi 
rămăseseră în aer. 

— Dacă vrei, stau şi aştept cu tine. Ba, şi mai bine, 
Maureen, ce-ar fi să mergi cu mine? Hai să aşteptăm la 
mine în apartament şi să ne uităm pe geam. O să vedem 
cuterul la timp ca să-i ieşim în întâmpinare. 

— Cred că... păi, nu, cred că e mai bine să aştept aici. 

Angelique o apucă de braţ. 

— Ce este? Ce s-a întâmplat? Nu pot să te ajut? 

— Nu, nu cred că poţi, dragă Angelique. Numai că... e aşa 
de..., Maureen ezită din nou, apoi izbucni: O, Dumnezeule, 
nu vreau să te împovărez şi pe tine cu asta, dar asta..., 
iubita lui Jamie a venit la mine în după-amiaza asta. 

— Din Yoshiwara? 

— Da. Zicea că a venit să se prosterneze şi să-mi spună să 
nu-mi fac griji pentru că ea a avut grijă de el şi voia să mă 
întrebe dacă pe viitor trebuie să-mi prezinte notele de plată 
lunar sau anual. 

Angeligue rămase cu gura căscată. 

— Chiar aşa? 

— Da! 


— Maureen era verde la faţă în lumina felinarului şi începu 
să se bâlbâie. A mai spus că... dacă, dacă vreau să ştiu ceva 
în legătură cu Jamie, aşa îi spunea, dacă vreau să ştiu ce 
obiceiuri are în pat, despre poz... poziţii şi aşa mai departe, 
căci eu, fiind virgină, probabil că nu ştiu lucrurile astea, iar 
ea ar fi fericită să mă iniţieze în detalii, căci este 
profesionistă de rangul doi şi mi-a promis să-mi dea o carte 
cu poze, „Cartea pernei”, şi o să-mi arate acolo... ăăăâ...o să 
noteze ce-i place lui mai mult, dar că să nu-mi fac griji că..., 
ăsta, cum i-a zis ea, Călugărul lui cu un Singur Ochi, este în 
perfectă stare. Uite, acuma ştii totul, asta e. 

Angeligue rămăsese paralizată. 

— Mon Dieu, sărmana de tine, ce cumplit! Dar, dar 
vorbeşte engleză? 

— Nu, e un amestec aproape incoerent de bolboroseli, 
engleză stâlcită şi câteva expresii de-ale lui Jamie, dar am 
înţeles totul absolut perfect. Se pare că a fost... a fost iubita 
lui Jamie un an sau chiar mai mult. Nu e deloc drăguță, e 
mică, n-are nici un metru jumătate şi am spus că nu ştiu ce 
să spun, şi am compătimit-o că e aşa mică şi atunci ea m-a 
consolat şi a început să râdă cu hohote, spunând: Destul de 
mare, Jami tai-tai, pe la spate potrivit destul, heya? Tu 
femeie norocos. 

— Oh, mon Dieu! 

— Exact. Ce să fac? 

Angeligque simţi că începe să i se învârtă capul. 

— Ai putea să... nu, nu merge. 

— Poate că aş putea..., nu, nu pot, e prea mult... 

— Ce-ar fi să... 

Angeligue scutură din cap. Privea neputincioasă şi, în 
momentul acela, Maureen ridică privirile spre ea, şi se 
văzură fiecare în chipul celeilalte: acelaşi şoc, scârbă, 
repulsie, dispreţ, furie erau întipărite pe chipul 
amândurora. Pentru o clipă rămaseră nemişcate, apoi 
Angelique chicoti, în secunda următoare Maureen făcu 
acelaşi lucru şi izbucniră amândouă în râs. Chen şi Vargas 


se uitară pieziş spre ele, hohotele lor de râs se amestecau 
cu zgomotul valurilor care se spărgeau de țărm şi al celor 
care loveau în stâlpi. Angelique îşi şterse aceste prime 
lacrimi sănătoase, de râs, de care nu se mai bucurase de 
atâta timp. 

— Călugărul lui cu un Singur Ochi... 

Din nou fură scuturate de hohote de râs, până începu să le 
doară burta şi se sprijiniră una de alta. Accesul de râs 
dispăru la fel de repede cum venise. Rămase numai 
durerea. 

— E nostim, Maureen, dar nu e amuzant deloc. 

— Da. Nu e deloc amuzant, spuse Maureen încet. Simt 
că... vreau să mă întorc acasă chiar acum. Am crezut că am 
să mă pot obişnui cu Yoshiwara, Jamie e altfel decât ceilalţi 
bărbaţi da' nu pot. Acum ştiu, nu mă pot împăca cu viaţa 
aceea de acolo, acolo unde este Yoshiwara şi unde va fi 
întotdeauna, fie că ne place sau nu. Angelique, într-un an 
sau doi o să vină sarcinile, apoi copiii şi după alţi câţiva ani 
o să spună că suntem bătrâne, indiferent cine ar fi bărbatul 
acela şi chiar vom fi bătrâne, vom avea părul alb şi o să ne 
cadă dinţii şi, indiferent cine ar fi, îşi va întoarce faţa de la 
noi. Soarta femeii nu e prea fericită. Aş vrea să fi fost acuma 
pe Atlanta Belle să mă duc acasă, să nu mai fiu aici, nu aici. 
Dar, oricum, am să plec, imediat ce am să pot. M-am 
hotărât. 

— Mai gândeşte-te. Nu-i spune în seara asta. 

— Ba, e mai bine să-i spun chiar în seara asta. Este..., e 
mai bine. 

Angelique avu un moment de ezitare. 

— Am să aştept până văd cuterul şi după aceea plec. 

— Mulţumesc. O să-mi pară rău să te părăsesc, acuma 
după ce ne-am cunoscut. N-am avut niciodată o prietenă 
adevărată. 

Maureen o îmbrăţişă şi privi în zare, spre Atlanta Belle. 

— Ayeeyah, şoptea dezgustat Chen în dialectul celor patru 
sate pe care şi el şi Vargas îl vorbeau fluent, oare de ce nu 


pot târfele astea două să aibă puţină minte şi să aştepte 
înăuntru până soseşte cuterul, ca să nu trebuiască să stăm 
şi noi aici, în frig? 

— Lui Jamie n-o să-i facă plăcere să audă că-i spui aşa. 

— Din fericire, nu vorbeşte acest dialect şi nici măcar 
cantoneza, şi oricum n-am de gând să-i spun aşa în faţa lui, 
sau a vreunui alt diavol străin - deşi aşa le spunem noi 
tuturor femeilor lor, după cum ştii, şi nici nu voi folosi 
cuvinte atât de urâte în preajma lor. Am să-i spun „Floarea 
Dimineţii” sau am să folosesc unul din celelalte o mie de 
nume despre care ştim amândoi că înseamnă „târfa”, dar 
diavolii străini cred că înseamnă chiar „Floarea Dimineţii”. 

Chen râse pe înfundate căci nu-i era deloc frig în haina lui 
lungă, vătuită. Ridică privirile în sus, spre cer, când luna 
răzbătu pentru o clipă printre nori. 

— Această Floare a Dimineţii îşi închipuie că va fi tai-tai a 
lui Jamie, râse din nou. Dar nu va fi niciodată. 

— Nu, nu după cele întâmplate azi, spuse Vargas 
posomorât. Dar e potrivită pentru el şi e timpul să se 
însoare şi ar fi foarte bine să aibă şi copii aici. 

Lui Vargas îi era dor de ai lui, şase la număr, pe care îi 
lăsase cu cele două soţii ale lui în Macao până îşi va putea 
permite să aibă o casă a lui aici. 

— Dar ce zici de Missee-tai-tai şi de Gornt ăsta din 
Shanghai? Crezi că o să reuşească să-i mărească suma? 

— Dacă reuşeşte, va fi spre binele lui, nu alei. Dar ceea ce 
aş vrea eu să ştiu este ce se află în hârtiile alea. 

— Care hârtii? 

— Cele pe care Lim Numărul Doi le-a văzut în timp ce tai- 
pan Willum şedea lângă foc. Cele de la Nas Lung Ascuţit. 
Dew neh loh moh, că Lim nu ştie să citească franţuzeşte. 
Willum tai-pan era absolut şocat, aşa zice Lim. 

— Ce putea să-i trimită Nas Ascuţit lui Willum din 
mormânt? 

Chen ridică din umeri. 


— Necazuri pentru Misseee-tai-tai. Poate că era ceva 
despre „Întunericul Lunii”, ei? 

— Astea sunt numai bârfe. 

Chen nu spuse nimic, păstrând secretul în privinţa 
aceasta, aşa cum poruncise Chen al Nobilei Case după 
moartea lui Malcolm. 

— Indiferent ce s-ar întâmpla, tai-tai Tess o să-i facă praf şi 
pulbere pe missee-tai-tai şi pe diavolul străin din Shanghai. 

— O! Ce-ai mai auzit? 

Chen îşi roti ochii în cap. 

— 'Tai-tai Tess este acum tai-pan, aşa spune Chen de la 
Nobila Casă - aşa ne-a spus în ultima scrisoare şi ne-a spus 
să avem grijă, să fim cu ochii-n patru. Ai auzit de vreo 
împărăteasă care să renunţe la putere după ce a pus mâna 
pe ea? Sau vreo femeie, în general? Niciodată, în toate cele 
cinci milenii ale noastre de istorie. Acuma ea este tai-pan, 
după cum spune Chen al Nobilei Case şi el ar trebui să ştie. 

— Credeam că Albert din Shanghai urmează să fie tai-pan. 

— Niciodată. O să-l facă şi pe el praf şi pulbere. Bătrânul 
Diavol cu Ochi Verzi l-a impus pe el şi pe fratele lui în Nobila 
Casă. Se zvoneşte că tai-tai Tess îi urăşte pentru că sunt 
bastarzi născuţi în taină de fiica acelui diavol misionar 
străin - făcuţi chiar de diavolul cu Ochi Verzi cu Cea cu 
Mulţi lubiţi. 

— Soţia căpitanului Glessing? Mary Sinclair? Niciodată! 

— S-ar putea să fie adevărat, căci i-a pus de multe ori 
tichie verde lui Glessing Şchiopul. 

— Că i-a pus coarne? Asta e tot poveste, spuse Vargas, 
foarte grijuliu cu reputaţia ei, ca toţi foştii ei amanți. 

Acum avea vreo patruzeci de ani, era cam trecută, dar la 
fel de nesăţioasă - exact inversul lui 'Tess Struan, îşi zise el, 
care detestă amorul şi-l împinsese pe soţul ei, Culum, spre 
băutură şi spre alte femei. 

— 'Tai-tai Tess ar fi trebuit să se căsătorească cu tai-panul, 
nu cu fiul lui, cu Culum. Ar fi putut s-o înmoaie admirabil 


căci, de fapt asta îi lipsea, şi i-ar fi rămas suficientă vână şi 
pentru a doua soţie, May-may, şi pentru a treia Yin Hsi. 

— Aşa este, spuse Chen, şi am fi fost mult mai puternici şi 
am fi avut acum mai mulţi fii care să ne moştenească şi nu 
slabi şi urgisiţi de Diavolul Brock Chiorul - adăugă apoi pe 
un ton prevestitor a rău: Chen al Nobilei Case este 
îngrijorat. 

— Păcat că Fiul Numărul Unu, Malcolm, a murit aşa cum a 
murit. 

— Zeii nu erau acasă în ziua aceea, spuse Chen înţelept. 
Ascultă, tu te închini la Dumnezeul diavolilor străini, ţi-a 
spus el vreodată de ce zeii sunt mai mult plecaţi şi au mai 
puţin grijă de treburile noastre? 

— Zeii sunt zei..., ei vorbesc numai între ei... Uite, Belle 
pleacă. 

— Atlanta Belle a plecat, Angelique, spuse Maureen. 

Dumnezeu se grăbeşte, îşi zise Angelique, tremurând în 
vântul uşor. 

Nava nu mai era decât o formă vagă. 

— Şi uite şi cuterul. 

— Unde? Dumnezeule, ce ochi buni ai, eu abia dacă-l văd. 

Angelique o strânse prieteneşte de braţ pe Maureen. 

— Sunt sigură că tu şi Jamie o să... - văzu cum culoarea îi 
piere de pe chip. Nu te necâji, Maureen, o să fie bine, sunt 
sigură. 

— Nu cred că am să pot da ochii cu el acum, murmură 
Maureen. 

— Atunci... atunci o ştergem, am să-i spun că te-a durut 
capul şi o să-l vezi mâine, în felul acesta o să ai timp să te 
mai gândeşti, mâine o să fie mai bine. 

— În seara asta, mâine, eu m-am hotărât, spuse Maureen. 

Cele două femei urmăreau cu privirea luminile cuterului 
care deveneau din ce în ce mai puternice. Peste câteva clipe 
desluşiră silueta înaltă a lui Jamie în cabina luminată. Era 
singur. 


— Noapte bună, Maureen, ne vedem mâine, spuse 
Angelique. 

— Nu, te rog, mai stai, nu pot să-l întâmpin singură. Te rog 
să rămâi. 

Cuterul era la numai cincizeci de metri de dig. Văzură cum 
Jamie se apleacă afară, pe fereastră, şi le face semn cu 
mâna. Maureen nu-i răspunse la salut. În spatele lor, 
felinarele luminau plăcut promenada şi în casele mari şi 
depozitele rămase neatinse ardeau lămpi cu ulei. Undeva, 
nişte bărbaţi cântau. Peste drum, la Legația franceză, 
Vervene cânta la flaut. Maureen stătea cu ochii aţintiţi 
asupra bărbatului care se apropia. Acesta făcu din nou 
semn cu mâna, apoi se clătină pe punte. 

— Maureen! strigă el, sincer fericit că o vede. 

Angeligque îi aruncă o privire şi văzu că ochii lui Maureen 
se îmblânziră şi-şi dădu seama că uitase de ea. Aşa şi 
trebuie, îşi zise ea şi zâmbi în sinea ei. Maureen o să plângă 
şi o să ţipe şi o să jure că pleacă, dar n-o să plece, o să-l facă 
să sufere, dar o să-l ierte şi n-o să uite niciodată, dar o să 
rămână - pentru că-l iubeşte. Ce proaste suntem noi 
femeile! Se îndepărtă încet, în tăcere, bucuroasă să rămână 
singură. 

Noaptea era plăcută. În golf, clopotele băteau ora exactă. 
Departe, în larg, emisarul ei pornise la bordul navei Atlanta 
Belle, pe drumul spre victorie, un drum fără întoarcere 
pentru ei amândoi. Şi pentru duşmanca ei, femeia din Hong 
Kong. Edward o va strânge cu uşa pe femeia aceea 
îngrozitoare şi vom trăi fericiţi după aceea până la adânci 
bătrâneţi. Vom petrece mai mult de două luni la Paris, din 
doi în doi ani, vara în Provence, şi voi întemeia o dinastie cu 
cele cinci mii de guinee ale mele, am o avere şi fiecare 
bănuţ cheltuit îmi va aminti de ea. 

Ce prostie din partea lui Edward să creadă că aş putea fi 
vreodată prietenă cu ea, că aş dori aşa ceva! Femeia aceea 
e rea. N-am s-o iert niciodată pentru ceea ce a făcut şi a 
scris. Ilegitimă, nu? N-am să uit niciodată lucrul acesta şi 


mă voi răzbuna, pe mine şi pe Malcolm al meu, pentru toată 
nefericirea pe care ne-a pricinuit-o, mie şi lui. Mă voi 
răzbuna pe cotoroanţa asta. Îmi place porecla asta, îşi zise 
ea zâmbind. Acesta este unul din noile mele secrete. Mi-am 
dat seama că este o cotoroanţă din primul moment când am 
auzit de ea şi apoi în cele câteva ocazii când ne-am întâlnit 
şi am luat masa împreună - abia dacă îmi vorbea, nu-i 
plăceam niciodată, oricât m-aş fi străduit. Este o 
cotoroanţă. Chiar dacă are numai treizeci şi opt de ani. Este 
şi va fi întotdeauna pentru mine Struan Cotoroanţa. 

Angelique avea optsprezece ani şi jumătate şi câteva zile. 
Intră în holul Casei Struan, pe sub blazoanele îngemănate 
ale Leului Roşu scoţian şi Dragonului Verde chinezesc, şi 
urcă scara spre apartamentul ei. Intră, zăvori uşa şi se duse 
fericită la culcare, să doarmă buştean. 

Şapte zile mai târziu, la cererea sa, Yoshi se întâlni cu Sir 
William şi ceilalţi miniştri la Kanagawa şi îi îmblânzi, 
încântat că Anjo căzuse din nou în cursa lui, dar mirat şi el 
în egală măsură de faptul că gai-jinii nu plecaseră din zona 
devastată. Ideea lui era să aranjeze o întâlnire cu shogunul, 
de îndată ce acesta se va întoarce. 

— Şi când va fi asta? întrebase Sir William, iar el 
răspunsese: 

— Am să aranjez cât de curând, trecând chiar peste tairo, 
sărmanul om este atât de bolnav, deşi este încă tairo. Între 
timp vreau să cred că informaţiile pe care le-am cerut 
pentru posibile acorduri viitoare între noi vor fi gata şi 
sfatul meu va fi luat în considerare. 

Apoi fregata Pearl fusese trimisă la Kagoshima cu o cerere 
oficială ca Sanjiro să-şi ceară scuze, să plătească daune şi 
să predea asasinii sau să-i identifice. Sanjiro o respinse ca 
fiind impertinentă. Săptămâna următoare escadra de 
război porni, având la bordul navei amiral pe Sir William şi 
personalul său. Escadra era formată din Eurylus - 35 
tunuri, Pearl - 21, Perseus - 21, Racehorse - 14, Havoc, 
Cogquette, goeleta cu zbaturi, Argus - câte 9 tunuri, 


ancorate la intrarea în golful Kagoshima, în afara liniei de 
bătaie a bateriilor de coastă, aşezate la adăpostul a 
paisprezece forturi, pe ambele laturi ale golfului. Vremea se 
stricase. 

Pe măsură ce condiţiile se înrăutăţeau, Sanjiro şovăia tot 
mai mult. În zorii celei de a cincea zi, când ploaia şi furtuna 
se înteţiseră, trei nave cu aburi, construite în străinătate şi 
aflate în posesia provinciei Satsuma, ancorate în faţa 
oraşului fură capturate şi scufundate. La amiază, toate 
bateriile de coastă deschiseră focul şi amiralul Ketterer 
dădu ordin de angajare în luptă. Aliniată în urma navei 
amiral, flota porni în apele necunoscute. Ajungând în 
dreptul forturilor, toate navele deschiseră foc puternic spre 
ele, dar focul de răspuns al bateriilor fu mai puternic decât 
se aşteptaseră. 

La o oră după începerea luptei, Eurylus se răsuci şi ieşi din 
linie. Dintr-o greşeală de neiertat, ajunsese între un fort şi o 
linie de tragere pe care trăgătorii de la țărm o exersaseră 
cu minuţiozitate. O lovitură puternică făcu să zboare 
capetele căpitanului şi al comandantului care stăteau pe 
dunetă, lângă Ketterer şi Sir William, iar un obuz de zece 
inci explodă pe punte omorând şapte marinari şi rănind un 
ofiţer, Pearl preluă conducerea în locul ei. Spre apusul 
soarelui Perseus eşua sub tirul bateriilor unui fort, dar Pearl 
îl trase afară fără pierderi. Lupta a continuat până la apusul 
soarelui. Mai multe forturi fură distruse, multe tunuri 
zdrobite, câteva depozite de muniții aruncate în aer. Nici o 
navă pierdută, nici un fel de alte victime în afara celor de pe 
nava amiral nu se mai înregistrară în noaptea aceea, 
Kagoshima arse aşa cum arsese mai înainte Yokohama. 
Furtuna se înteţea. 

În zori, fără să dea înapoi din cauza vremii nefavorabile, 
morţii fură îngropaţi în mare şi se dădu ordinul de 
reîncepere a luptei. Conducea Eurylus. Noaptea flota fusese 
ancorată în afara liniei de tragere, toate navele erau 
intacte, moralul ridicat, muniţie din belşug în rezervă. 


Kagoshima era sfârtecată, multe din baterii distruse. La 
răsăritul soarelui, când vântul devenise şi mai puternic, 
spre nemulţumirea tuturor celor de la bord şi în pofida 
protestelor lui Sir William, Ketterer ordonă flotei să se 
întoarcă la Yokohama. Deşi erau departe de linia de 
tragere, câteva baterii de coastă continuau să tragă 
sfidătoare în direcţia lor. 

Ketterer declară că repurtase o victorie, oraşul era ars, 
Sanjiro umilit şi - lucrul cel mai important - flota era intactă 
- condiţiile meteorologice îi impuseseră această hotărâre, 
susţinea el. 

La Kyoto, în momentul în care Ogama din Choshu auzi că 
Kagoshima fusese distrusă, şi Sanjiro, ucis, aşa i se 
transmisese, lansă un atac de noapte prin surprindere, 
cunoscut sub numele de cod Cer Purpuriu, pentru a 
recâştiga controlul asupra Porţilor, lăsându-se atras astfel 
într-o altă cursă aranjată de Yoshi. Imediat, Yodo din Tosa şi 
toţi daimyo care stătuseră de-o parte se uniră cu 
shogunatul împotriva lui Ogama, căci era mai bine să fie un 
singur shogunat slab care să păzească Porţile, decât unicul 
şi puternicul Ogama. Aşa că lovitura fusese respinsă, 
Ogama silit să părăsească Kyoto şi să se întoarcă la 
Shimonoseki şi la strâmtorile lui, ca să-şi lingă rănile, 
jurând răzbunare, mai ales împotriva fostului lui aliat, Yoshi. 
Şi ca să se pregătească de război. 

În Japonia nu se schimbase nimic. Nici Sanjiro nu fusese 
ucis - erau numai zvonuri răspândite de spionii lui Yoshi. 
Dar asta nu conta, Yoshi ştia că făcuse un pas uriaş înainte 
spre câştigarea viitorului: era singur în stăpânirea - ce-i 
drept, cam firavă - a Porţilor, Ogama era exilat, Kagoshima 
distrusă, shogunul Nobusada se întorsese la Yedo fără 
prinţesă, convins că Kyoto era un loc nesigur pentru 
persoana sa, shishii erau aproape exterminați, Anjo nu mai 
avea mult de stat pe acest pământ şi, deocamdată gai-jinii 
erau domoliţi. 


Dar o lună mai târziu, emisarii lui Sanjiro veniră din 
Satsuma la Sir William ca să ceară pace. Sanjiro recunoştea 
că greşise, spuse numele ucigaşilor, jură să fie prieten cu 
gai-jinii, aruncă vina pe shogunatul decăzut pentru toate 
problemele, îi invită pe gai-jini să facă comerţ în oraşul său 
reclădit, Kagoshima, şi să discute chestiunea modernizării, 
sub toate aspectele şi, printre altele, insistă: „Seniorul 
Sanjiro doreşte să ştiţi că Satsuma este o veche putere 
maritimă şi ar trebui să aibă o flotă ca a dumneavoastră. 
Seniorul Sanjiro este bogat şi poate să plătească în aur, 
argint, sau cărbune tot ce trebuie pentru navele ing'eriz şi 
instructori ing'eriz...” 

Spre supărarea lui, Yoshi auzi aproape imediat de această 
ofertă de la spionul lui, Inejin, şi fu foarte mânios. Asta nu 
fusese în plan, nu se gândise nici o clipă la una ca asta care 
putea modifica echilibrul puterii. 

Nu contează, îşi spuse el amărât în acel apus de soare. Se 
afla sus pe unul din crenelurile donjonului castelului din 
Yedo, şi privea spre cerul vrâstat cu roşu-sângeriu şi spre 
oraş, unde se aprinseseră focuri ici şi colo, prevestind 
apropierea nopţii. Nu contează, zeii ne mai joacă şi câte o 
festă - dacă există zei. Cu zei sau fără zei, tot nu contează, 
aşa e viaţa. Poate că am să câştig, poate că nu. Karma. Am 
să-mi amintesc de Testament. Şi voi avea răbdare. Asta e 
destul. 

Nu, nu e destul! 

Deschise intenţionat compartimentul secret şi o rechemă 
în memorie pe Koiko, în toată splendoarea ei din vremurile 
bune de odinioară, cu râsul ei vesel de atunci. Asta îl bucură 
şi îl calmă şi gândul la ea îl conduse la Meikin şi la ultima ei 
dorinţă înainte de moarte: „O baie şi haine curate... Vă 
rog!” Zâmbi bucuros că i-o îndeplinise, dar asta numai 
pentru buna ei purtare. 

— În viaţa aceasta, îşi zise el, icnind în râs în răcoarea 
serii, în această Lume a L.acrimilor, ai nevoie de un anumit 
simţ al umorului, neh? 


SFÂRŞIT 


1 Ajutor... Ajutaţi-mă (în franceză în original) 

2 Transcrierea în engleză a unei înjurături ruseşti (în 
orig.). 

3 Da, dar mâine va fi acolo. Dumnezeule, domnişoară, ce 
duhoare (în franceză în original). 

4 Mulţumesc, domnule, sunteţi foarte amabil (în franceză 
în orig.) 

5 Sunt încântat să vă cunosc (în franceză în original). 

6 Înjurătură (în franceză, în original - n.t.) 

7 N-ai pentru ce, bătrâne (în franceză, în original). 

8 Înjurătură rusească, stâlcit transcrisă.